Charlotte Bronte carti de citit

La răscruce de vânturi  de  Emily Brontë carte de citit online download free   CAPITOLUL 1     1801   Adineauri m-am întors din vizita făcută posacului meu proprietar şi vecin, singura făptură care ar putea să mă mai tulbure aici! Într-adevăr, am poposit într-un ţinut minunat! Desigur că n-aş fi putut alege, din toată Anglia, un loc mai la adăpost de orice frământare omenească. Un desăvârşit rai al mizantropilor; iar domnul Heathcliff şi cu mine suntem parcă anume făcuţi să ne înfruptăm din acest ţinut al dezolării. Straşnic bărbat! Totuşi, nu cred că şi-a închipuit cum mi s-a încălzit inima de simpatie pentru el când, apropiindu-mă călare, am văzut că ochii lui negri se întunecă bănuitori sub sprâncene şi că la auzul glasului meu îşi vâră, cu o hotărâre acră, degetele şi mai adânc în jiletcă.   — Domnul Heathcliff? l-am întrebat.  Răspunsul a fost un semn făcut din cap. — Sunt Lockwood, noul dumneavoastră chiriaş, domnule. Am luat asupră-mi îndrăzneala să vin în vizită la dumneavoastră imediat după sosirea mea aici. Nădăjduiesc că nu v-am plictisit prea mult stăruind să închiriez Thrushcross Grange. Am auzit ieri că aţi avea oarecare griji... — Thrushcross Grange e proprietatea mea, domnule, m-a întrerupt el schimonosindu-şi faţa, şi, dacă mi-ar da mâna, n-aş îngădui nimănui să mă plictisească; intră!   Acest "intră" a fost şuierat printre dinţi, vrând să spună mai curând: "Du-te dracului" decât altceva; iar scârţâitul porţii de care se sprijinea domnul Heathcliff n-a arătat mai multă bunavoinţă decât cuvintele lui. Cred că tocmai amănuntele acestea m-au făcut să-i primesc invitaţia: mă interesa să cunosc un om care părea şi mai posac decît mine. Cînd văzu că pieptul calului meu împinge cu hotărâre poarta, întinse mîna şi-i scoase lanţul, apoi, posomorât, o porni înaintea mea pe alee. Ajunşi în curte, strigă:  — Joseph, ia calul domnului Lockwood şi adu vin! "Desigur, omul acesta constituie întregul personal de serviciu, îmi zisei auzind dubla poruncă. Nu-i de mirare că iarba creşte printre lespezi şi că, fără îndoială, numai vitele mai tund gardurile vii."   Joseph era un om vârstnic, ba chiar bătrân, poate chiar foarte bătrân, deşi părea voinic şi vânjos.  — Domnul să ne apere! mormăi el morocănos, ajutându-mă să descalec. Şi mă privi atât de acru, încât eu, indulgent, am vrut să cred că avea nevoie de ajutorul ceresc pentru a-şi mistui cina şi exclamaţia lui plină de evlavie nu avea nici o legătură cu sosirea mea neaşteptată. Wuthering Heights1 e denumirea reşedinţei domnului Heathcliff. O poreclă provincială potrivită pentru a evoca vuietul vântului ce se dezlănţuie în jurul casei pe timp de furtună. Pe acele culmi, desigur, aerul e mereu tăios şi rece; şi nu e greu de ghicit cu ce putere porneşte vântul de miazănoapte peste creste, judecând după apriga înclinare a câtorva brazi pitici, sădiţi în apropierea casei şi a unor tufe prăpădite, cu crengile întinse într-o singură parte, cerşind parcă pomană de la soare. Din fericire, arhitectul a fost prevăzător şi a clădit casa solid. Ferestrele sunt înguste, tăiate adânc în zid, iar colţurile, apărate de pietre mari, ieşite mult în relief.   Înainte de a trece pragul, m-am oprit să admir mulţimea de sculpturi groteşti risipite cu precădere pe faţadă şi în jurul intrării principale, deasupra căreia, printre nenumăraţi grifoni care începuseră să se fărâmiţeze şi amoraşi lipsiţi de pudoare, am descoperit data — 1500 — şi numele Hareton Earnshaw. Aş fi vrut să fac câteva comentarii şi să-l rog pe ursuzul meu proprietar să-mi facă un scurt istoric al acestei clădiri; dar atitudinea lui,aşa cum stătea în faţa uşii, părea să-mi ceară ori să intru imediat în casă, ori să plec definitiv. Iar eu nu doream să-i sporesc nerăbdarea înainte de a fi pătruns în sanctuarul său.   Urcând o singură treaptă, şi fără să mai trecem prin vreun gang sau vestibul, ne aflarăm în odaia principală, numită prin partea locului "sală". De obicei, sala cuprinde şi bucătăria şi camera de primire, dar eu cred că la Wuthering Heights bucătăria cu toate rosturile ei a fost silită să se retragă în cu totul altă parte. Desluşeam glasuri pălăvrăgind şi zgomot de vase venit de departe; de altfel, în preajma căminului uriaş n-am văzut strălucind pe pereţi vase de aramă, strecurătoare de cositor sau vreun alt obiect care să mă fi făcut a crede că acolo se coace, se fierbe sau se prăjeşte ceva. Însă într-un capăt al încăperii se răsfrângeau minunat atât lumina cât şi căldura, în enorme farfurii de cositor, ibrice şi oale de argint, aşezate rânduri-rânduri pe un imens bufet de stejar, înalt până-n tavan. Acesta nu fusese niciodată vopsit: pentru un ochi cercetător, întreaga lui structură era vizibilă, în afara unei porţiuni ascunse de o stinghie de lemn de care erau atârnate turte de ovăz şi nenumărate hălci de carne de vacă, berbec şi porc.   Deasupra căminului se aflau mai multe puşti vechi, prăfuite şi o pereche de pistoale de pus la coburi; iar în chip de podoabă, înşirate pe marginea unui raft, trei cutii de metal, pictate în culori ţipătoare. Pardoseala era de piatră albă, lustruită, scaunele rustice, cu speteze înalte, vopsite în verde. În umbră se întrezăreau unul sau două scaune masive, negre. În firida de jos a bufetului sta culcată o căţea roşiatică, voinică, din neamul prepelicarilor, înconjurată de o ceată de căţei care scânceau; iar prin unghere dormeau alţi câini.   Locuinţa şi mobilierul n-ar fi avut nimic deosebit dacă ar fi aparţinut unui obişnuit fermier din nord, cu faţa dârză, cu picioare puternice, puse în valoare de pantalonii bufanţi şi jambiere. În orice casă, pe o rază de cinci sau şase mile printre aceste coline, dacă te duci la ora potrivită, după-amiază, poţi găsi un asemenea personaj, aşezat în fotoliul său, cu cana de bere spumegând pe masa rotundă din faţa lui. Dar domnul Heathcliff oferea un contrast izbitor faţă de casa şi felul lui de viaţă. Ca înfăţişare, părea un ţigan cu pielea tuciurie, ca îmbrăcăminte şi purtare, un gentleman, atâta cât poate părea gentleman un om care trăieşte la ţară. Fiind bine făcut la trup şi având o faţă plăcută, cu toată înfăţişarea lui morocănoasă, nici chiar lipsa de cochetărie nu-i şedea rău. L-ai fi putut bănui că este de o îngâmfare de proastă calitate; dar inima mea binevoitoare îmi spunea că nu poate fi vorba de aşa ceva: nu ştiu ce instinct mă făcea să cred că rezerva lui izvorăşte din sila pe care o are pentru orice exteriorizare a sentimentelor, pentru orice manifestare a unei simpatii reciproce, că iubeşte sau urăşte în ascuns, şi i s-ar părea o obrăznicie ca cineva să-i arate că-l iubeşte sau îl urăşte. Dar mă cam pripesc: îi dăruiesc cu prea multă generozitate propriile mele însuşiri. Motivele care-l fac pe domnul Heathcliff să nu întindă mâna pentru a face cunoştinţa unui străin, cu care, întâmplător, s-a întâlnit, pot fi cu totul diferite de ale mele. Îmi place să cred că structura mea sufletească e oarecum unică: sărmana mea mamă îmi spunea că n-o să am niciodată un cămin comod şi, într-adevăr, chiar în vara trecută m-am dovedit cu desăvârşire nedemn de a-l avea.   În timp ce mă aflam, pentru o lună de zile, pe malul mării, unde mă bucuram de aer curat, intâmplarea a făcut sa întâlnesc acolo cea mai fermecătoare făptură: o adevărată zeiţă în ochii mei, atâta vreme cât nu m-a băgat în seamă. Niciodată nu mi-am destăinuit iubirea prin viu grai, dar dacă privirile pot vorbi, atunci şi cel mai idiot dintre idioţi ar fi putut ghici că eram îndrăgostit de ea până peste cap. În cele din urmă m-a înţeles şi mi-a răspuns cu cea mal dulce privire ce se poate inchipui. Ştiţi ce-am făcut? O mărturisesc cu ruşine: glacial, m-am retras în mine ca un melc, şi la fiecare privire caldă de-a ei m-am retras mai adânc, mai rece, până când, în cele din urmă, biata făptură nevinovată a început să se întrebe dacă nu cumva şi-a pierdut minţile şi, năucită de nedumerire, ruşinată de presupusa ei eroare, îşi convinse mama şi amândouă plecară din localitate. Această bizară atitudine mi-a creat reputaţia unui om cu desăvârşire lipsit de suflet, reputaţie pe care numai eu ştiu cât de puţin o merit!   M-am aşezat la capătul căminului, pe un scaun opus celui spre care păşea gazda mea; şi, ca să-mi fac de lucru, am încercat să mângâi căţeaua, care, părăsindu-şi culcuşul şi puii, se strecurase ca o lupoaică în spatele meu; avea buza răsfrântă, dinţii albi umeziţi de bale si sta gata să mă înşface. Mângâierile mele provocară o mârâială îndelungă şi răguşită. — Ai face mai bine să laşi căţeaua în pace, mirâi şi domnul Heathcliff pe acelaşi ton, iar pentru a împiedica unele demonstraţii mai fioroase din partea ei, îi trase un picior. Nu-i învăţată cu mângâierile, n-o ţin pentru răsfăţ. Apoi, făcând vreo câţiva paşi mari spre o uşă lăturalnică, strigă din nou: Joseph!   Dar Joseph mormăia ceva neînţeles în fundul pivniţei şi părea că nu are de gând să vină sus, aşa că stăpânul său coborî chiar el, lăsându-mă singur, faţă-n faţă cu căţeaua aceea ameninţătoare şi cu o pereche de câini ciobăneşti, flocoşi şi fioroşi, care, împreună cu ea, îmi urmăreau cu mare băgare de seamă toate mişcările. Nedorind să intru în contact cu colţii lor, am stat nemişcat; dar, spre ghinionul meu, crezând că nu vor înţelege insultele tacite, am avut nefericita idee de a mă strâmba şi schimonosi în faţa celor trei animale, până când una din strâmbături o enervă atât de mult pe "doamna", încât se înfurie brusc şi sări pe genunchii mei. Am azvârlit-o cât colo şi m-am refugiat repede de partea cealaltă a mesei. Această mişcare a răsculat întreaga haită: o jumătate de duzină de monştri cu patru labe, de diferite dimensiuni şi vârste, ieşiră din vizuinele lor ascunse şi veniră spre cămin, punctul principal al încăperii. Simţind cum călcâiele mele, cât şi pulpanele jachetei, devin obiectul precis al asaltului lor, m-am apărat de atacul celor mai puternici adversari cu vătraiul; totuşi, pentru a restabili pacea, am fost silit să strig după ajutorul cuiva din casă.   Domnul Heathcliff şi omul lui urcară treptele pivniţei cu o indiferenţă jignitoare. Cred că nu şi-au iuţit câtuşi de puţin pasul, cu toate că în jurul căminului se stârnise o puternică larmă de lătrături şi chelălăieli. Din fericire, cineva din bucătărie veni în grabă. O femeie corpolentă, cu fusta suflecată, braţele goale şi obrajii rumeniţi de foc se repezi în mijlocul nostru învârtind o tigaie. Cu ajutorul acestei arme şi al glasului ei, furtuna se potoli ca prin farmec, iar când stăpânul intră nu mai rămăsese în arenă decît ea, suflând din greu, ca marea după un vînt năprasnic. — Ce dracu s-a întâmplat? întrebă el, măsurându-mă într-un mod greu de îndurat după această primire atât de puţin ospitalieră. — Ce dracu, într-adevăr! mârâii eu. Turma de porci în care-au intrat demonii2 nu era stăpînită de duhuri mai rele decât jivinele dumneavoastră, domnule. Dacă părăseaţi un străin în mijlocul unei haite de tigri tot atâta era! — Nu se leagă de oamenii care nu se ating de nimic, observă el, punând sticla în faţa mea şi împingând masa la locul ei. Bine fac câinii dacă sunt atenţi. Bei un pahar de vin? — Nu, mulţumesc. — Nu te-au muscat, nu-i aşa? — Dacă m-ar fi muşcat, îi învăţam eu minte.  Faţa lui Heathcliff se destinse într-un zâmbet. — Haide, haide, zise, eşti cam emoţionat, domnule Lockwood. Poftim, gustă puţin vin. Oaspeţii sunt atât de rari în această casă, încât, trebuie să recunosc, nici eu şi nici câinii mei nu prea ştim cum să-i primim. În sănătatea dumitale, domnule! Mă înclinai, făcându-i aceeaşi urare: îmi dădeam seama că ar fi o prostie să mă îmbufnez din pricina obrăzniciei unei haite de dulăi. Şi, în afară de asta, nu voiam să-mi las gazda să se mai distreze pe socoteala mea, căci atitudinea domnului Heathcliff cam înspre acolo tindea. Iar el, gândindu-se desigur că e o prostie să te pui rău cu un chiriaş bun, renunţă în oarecare măsură la stilul său laconic şi, nemaiînghiţînd pronumele şi verbele auxiliare, începu a vorbi despre un subiect care credea că mă interesează — avantajele si dezavantajele reşedinţei mele actuale. Din tot ce discutarăm, omul mi se păru foarte inteligent, de aceea, înainte de-a pleca, avusei îndrăzneala să-l rog să mă primească şi a doua zi. El, fireşte, nu dorea să repet incursiunea în casa lui. Totuşi, mă voi duce. Sunt uimit cât de sociabil mă simt în comparaţie cu el.    film  https://latimp.eu/wuthering-heights-la-rascruce-de-vanturi-1939-film-subtitrat-romana/

 JANE EYRE   de  CHARLOTTE BRONTE   CAPITOLUL I     În ziua aceea nu aveam putinţa să ieşim la plimbare. E drept că rătăcisem dimineaţa un ceas prin crângul desfrunzit, dar de la prânz (când nu avea pe nimeni, doamna Reed prânzea devreme), vântul îngheţat al iernii adusese nori atât de întunecaţi şi o ploaie atât de pătrunzătoare, încât nici nu te puteai gândi la plimbare. Eram mulţumită. Nu mi-au plăcut niciodată plimbările lungi, mai ales pe frig, şi eram îngrozită că o să trebuiască să mă întorc în înserarea rece, cu mâinile şi picioarele îngheţate, mâhnită de cuvintele cu care mă mustra Bessie, bona copiilor, şi umilită de conştiinţa inferiorităţii mele fizice faţă de Eliza, John şi Georgiana Reed. Eliza, John şi Georgiana erau acum adunaţi în salon, lângă mama lor; iar mama, întinsă pe o canapea, în preajma locului, şi înconjurată de toţi cei dragi care deocamdată nu se certau, nici nu plângeau  părea pe deplin fericită. Doamna Reed îmi interzisese să mă alătur grupului lor, spunându-mi cât îi părea de rău că e silită să mă ţină la distanţă, dar până ce nu va afla mai întâi de la Bessie şi până ce ea însăşi nu va observa străduinţa mea de a-mi schimba caracterul, devenind mai prietenoasă şi mai copilăroasă  ceva mai veselă, mai deschisă, şi mai firească decât mă arătam  nu-mi va putea recunoaşte drepturile cuvenite numai copiilor ei mulţumiţi şi fericiţi. — Ce spune Bessie că aş fi făcut? întrebai eu. — Jane, nu-mi plac de loc curioşii care mă pisează cu tot felul de întrebări! De altfel, e întradevăr nemaipomenit ca un copil să se poarte aşa cu cei mai în vârstă. Stai la locul tău şi nu mai vorbi, dacă nu poţi vorbi ca o fată cuminte. Din salon dădeai într-o mică sufragerie, unde era şi un dulap cu cărţi; mă furişai acolo. Luai numaidecât o carte, având grijă să fie una cu cât mai multe ilustraţii. Mă aşezai în pervazul ferestrei, strângând picioarele turceşte şi trăgând draperia de damasc roşu, mă găseam adăpostită de amândouă părţile. Cutele draperiei stacojii îmi ascundeau tot ce se găsea la dreapta mea; în stânga erau geamurile limpezi, care mă ocroteau fără să-mi ascundă vederii priveliştea unei zile mohorâte de noiembrie. Din când în când, întorcând foile cărţii, cercetam înfăţişarea acelei dupa-amieze de iarnă. În depărtare se zărea o grămadă tulbure de pâclă şi de nori; în apropiere, frunzişul ud, tufişuri biciuite de furtună şi o ploaie necurmată gonită sălbatic din urmă de vijelia tânguitoare. Mă întorsei la cartea mea. Era Istoria păsărilor din Anglia de Bewick. Nu mă prea sinchiseam de text; existau, totuşi, câteva pagini de introducere peste care nu puteam trece în fugă, cu toată vârsta mea fragedă. Pomeneau despre locurile unde se aţin păsările de mare, despre stâncile singuratice şi promontoriile locuite numai de ele, despre acele coaste ale Norvegiei, presărate cu insule de la marginea de miazăzi, Lindeness sau Naze, până la capul Nord.   "La nord unde-oceanul în valuri se zbate,  Ape în clocot izbind de stâncile-aride,  Acolo, spre Thula, talazuri se umflă, Gem ca furtuna şi spală Hebridele ţărmuri."   De asemenea nu puteam să trec peste descrierea sumară a acelor ţinuturi îngheţate ale Laponiei, Siberiei, Spitzbergului, Noii Zemlia, Islandei, Groenlandei, cu vasta întindere a zonei arctice şi a acelor ţinuturi nemărginite, a acelor rezervoare de ger şi zăpadă, unde întinderi de gheaţă masivă, strânse în timpul iernilor de mai multe veacuri, sau îngrămădite în strălucire de sticlă, munţi peste munţi, înconjoară Polul şi concentrează acolo toată asprimea celui mai cumplit frig. Îmi făurisem o idee a mea despre acele ţinuturi, palide ca moartea, idee neconturată, aşa cum sunt toate lucrurile, pe jumătate înţelese, care plutesc nelămurite în mintea copiilor; dar ceea ce îmi închipuiam mă impresiona peste măsură. Textul acelor pagini introductive era legat de succesiunea gravurilor şi dădea un înţeles stâncii singuratice, în mijlocul unei înspumate mări vijelioase, corăbiei sfărâmate şi aruncate pe o coastă pustie, razelor înfiorătoare şi reci ale lunii care, strălucind printre perdelele de nori, luminau un naufragiu. Nu pot descrie atmosfera ce domnea în cimitirul singuratic, cu monumentul funerar pe care se putea desluşi o inscripţie: gardul, cei doi copaci, orizontul strâmt, închis de un zid dărăpănat, cu secera lunii noi care prevestea ora fluxului de seară. Cele două corăbii oprite pe marea liniştită mi s-au părut fantome marine. Pe demonul care prindea cu o şpangă traista în spinarea tâlharului l-am privit numai în fugă: era o arătare de groază. La fel şi făptura aceea neagră, cu coarne, cocoţată semeţ în vârful unei stânci, cercetând cu privirea o mulţime îndepărtată, strânsă în jurul unei spânzurători. Fiecare gravură îmi spunea o poveste, deseori tainică pentru înţelegerea mea nedezvoltată şi pentru sentimentele mele nedesăvârşite, dar totdeauna deosebit de interesantă; interesantă ca şi acele poveşti pe care ni le spunea uneori Bessie, în serile de iarnă, când se întâmpla să fie bine dispusă şi când, după ce aducea masa de călcat în odaia copiilor, ne dădea voie să ne aşezăm lângă ea. Atunci, în vreme ce făcea cute la dantelele şi scufiţele de noapte ale doamnei Reed, ne hrănea curiozitatea înflăcărată cu întâmplări de dragoste şi aventuri din vechi poveşti cu zâne şi balade şi mai vechi sau, aşa cum am descoperit mai târziu, din Pamela şi Henric, conte de Moreland. Cu Bewick pe genunchi, eram fericită, fericită cel puţin în felul meu; nu mă temeam decât de o întrerupere. Şi ea nu întârzie să vină. Uşa sufrageriei fu deschisă violent. — Ei! Madam Mope! strigă glasul lui John Reed. După aceea, tăcu, fiindcă i se păruse că odaia era goală. Unde dracu o fi? Lizzy, Georgy! Jane nu e aici, urmă el (vorbind cu surorile sale). Spuneţi mamei că Jane s-a dus să alerge prin ploaie  sălbatică lighioaie! "Am făcut bine că am tras perdeaua", mă gândii eu şi doream din tot sufletul să nu mi se descopere ascunzătoarea. John n-ar fi descoperit-o niciodată; n-avea nici privirea, nici mintea destul de agere; dar Eliza, băgând capul pe uşă, strigă numaidocât: — Poţi să fii sigur că e în pervazul ferestrei, John. Am ieşit îndată de acolo, căci tremuram la gândul de a fi târâtă de John afară din ascunzătoare. — Ce vreţi? întrebai eu, cu o neîncredere stângace. — Spune: "Ce doriţi, domnule Reed?" mi se răspunse. Vreau să vii încoa'! Apoi, aşezându-se într-un jilţ, îmi făcu semn să mă apropii şi să stau în picioare în faţa lui.  John Reed era un şcolar în vârstă de paisprezece ani, cu patru ani mai mare decât mine, pentru că atunci eu nu aveam decât zece. Era destul de spătos şi îndesat pentru vârsta lui; avea pielea smolită şi nesănătoasă, trăsăturile grosolane, faţa largă, mădularele greoaie, iar mâinile şi picioarele dezvoltate. Din pricina obiceiului de a se îndopa la masă, pielea îi era plină de pete, ca a bolna-vilor de ficat, ochii tulburi, obrajii buhăiţi. Ar fi trebuit să fie atunci la şcoală, dar mamă-sa îl luase acasă pe o lună sau două "din cauza sănătăţii sale delicate". Domnul Miles, directorul pensionului, spunea că ar fi pe deplin sănătos, dacă i s-ar trimite mai puţine prăjituri şi dulciuri de-acasă; dar inima mamei se împotrivise unei păreri atât de aspre şi-i surâdea mai mult ideea rafinată că as-pectul nesănătos al lui John se datora prea marii lui sârguinţe, şi, poate, dorului de casă. John nu-şi prea iubea nici mama, nici surorile, iar pe mine nu mă putea suferi. Mă pedepsea şi mă ocăra nu de două-trei ori pe săptămână, nu o dată sau de două ori pe zi, ci întruna. Fiecare nerv al meu se temea de el şi fiecare părticică din carnea sau din oasele mele tresărea când se apropia. Erau clipe când mă înfioram de groaza pe care mi-o insufla; pentru că atunci când mă ameninţa sau mă bătea, nu puteam cere ajutorul nimănui. Servitorii s-ar fi temut să-l jignească pe tânărul lor stăpân, luându-mi apărarea, iar doamna Reed era, în această privinţă, oarbă şi mută. Ea nu-l vedea niciodată lovindu-mă, nu-l auzea niciodată ocărându-mă, cu toate că din când în când făcea şi una şi alta chiar faţă de dânsa, însă mai adesea în spatele ei. Obişnuită să fiu supusă faţă de John, mă apropiai de jeţul său. Timp de trei minute scoase limba la mine, de-un cot. Îmi dădeam seama că în curând avea să mă lovească şi, aşteptând cu spaimă lovitura, gândul meu se oprea la înfăţişarea dezgustătoare şi urâtă a celui care mă va lovi. Nu ştiu dacă mi-a citit gândul pe faţă, dar deodată se ridică şi, fără să vorbească, mă lovi cu putere. M-am clătinat şi, regăsindu-mi echilibrul, m-am îndepărtat cu un pas sau doi de scaunul lui. — Asta-i pentru neruşinarea cu care ai răspuns mamei, apoi fiindcă te-ai ascuns hoţeşte în dosul draperiei şi la urmă pentru privirea pe care mi-ai aruncat-o adineauri, guzganule! Obişnuită cu ocările lui John, nu mi-a trecut niciodată prin gând să-i răspund; grija mea era cum să fac să rezist loviturii ce trebuia neapărat să urmeze ocărilor. — Ce făceai în dosul draperiei? mă întrebă el.  — Citeam. — Arată cartea. Mă întorsei spre fereastră şi-i adusei volumul lui John. — N-ai voie să ne iei cărţile; mama spune că depinzi de noi, n-ai bani, fiindcă tatăl tău nu ţi-a lăsat nimic; ar trebui să cerşeşti, nu să trăieşti aici cu copii de gentilomi ca noi, să mănânci aceeaşi mâncare ca şi noi, să porţi aceeaşi îmbrăcăminte, pe cheltuiala mamei noastre! Acum am să te învăţ eu minte să-mi răscoleşti biblioteca în halul ăsta, fiindcă toate cărţile sunt ale mele, toată casa-i a mea sau o să fie peste câţiva ani; du-te la pervazul uşii, departe de oglindă şi de fereastră. M-am dus, fără să înţeleg mai întâi ce gând avea; apoi când îl văzui ridicând cartea, ţinând-o în cumpănă şi pregătindu-se s-o arunce, mă retrasei instinctiv, scoţând un ţipăt; n-o făcui însă destul de repede. Volumul zbură în aer, mă lovi şi eu căzui izbindu-mi capul de uşă şi făcându-mi o tăietură. Tăietura sângera; mă durea cumplit; spaima mea trecuse de orice culme, făcând loc altor sentimente. — Băiat rău şi crud ce eşti! îi strigai eu. Te porţi ca un ucigaş, te porţi ca un vătaf de sclavi  ca împăraţii romani! Citisem Istoria Romei de Goldsmith şi-mi făcusem o anumită părere despre Neron, Caligula şi ceilalţi. Făcusem în tăcere şi paralele pe care până atunci încă nu mă gândisem să le rostesc cu glas tare. — Cum, cum! exclamă el, mie mi-ai spus toate astea? Aţi auzit-o, Eliza, Georgiana! Am s-o spun mamei, dar înainte de toate... Spunând aceste cuvinte, se năpusti asupra mea şi-l simţii cum mă înşfacă de păr şi de umeri. Avea însă de-a face cu o fiinţă ajunsă la desperare. Vedeam cu adevărat în el un tiran, un ucigaş. Simţeam picături mici de sânge şiroindu-mi din cap de-a lungul gâtului şi simţeam o durere ascuţită. Aceste senzaţii erau mai puternice decât teama, care se prefăcu în furie. Nu prea ştiu ce făceam cu mâinile, dar îl auzii pe John strigându-mi: "Guzganule! Guzganule!" şi mugind ca o vită. Ajutorul îi sosi curând. Eliza şi soră-sa alergaseră s-o cheme pe mama lor, care se dusese sus. Doamna Reed intră în timp ce se petreceau toate astea. Camerista ei, domnişoara Abbot, şi Bessie o însoţeau. Furăm despărţiţi şi auzii pe cineva rostind aceste cuvinte: — Doamne! Ce furie! Să-l lovească pe domnul John! — A mai văzut vreodată cineva atâta patimă? — Luaţi-o, spuse doamna Reed celor ce o urmau. Duceţi-o şi închideţi-o în odaia roşie. Patru mâini mă apucară şi fui dusă imediat sus.   download carte 

CAPITOLUL I   Levitic   În anii din urmă, o ploaie deasă de diaconi s-a abătut asupra părţilor de nord ale Angliei: îi găseşti puzderie pe dealuri; fiecare parohie are parte de unul sau mal mulţi; sunt destul de tineri ca să poată fi foarte activi, şi s-ar cuveni să facă tare mult bine. Dar nu despre anii din urmă are să fie vorba. Ne vom întoarce la începutul acestui secol: anii din urmă – anii de-acum – sunt prăfuiţi, arşi de soare, încinşi, arizi. Vom ocoli amiaza – o vom uita la vremea siestei, vom petrece miezul zilei dormind – şi vom visa despre zori. Dacă îţi închipui, din acest preludiu, cititorule, că ţi se pregăteşte ceva în chip de povestire romanţioasă, niciodată n-ai săvârşit o mai mare greşeală. Te aştepţi cumva la sentimentalism, poezie şi visare? Prevezi pasiune, impulsuri şi melodramă? Domoleşte-ţi nădejdile; redu-le la o treaptă mai joasă. Dinainte ţi se vor înfăţişa fapte reale reci şi concrete; ceva neromantic precum dimineaţa de luni, când toţi cei ce sunt nevoiţi să trudească se trezesc cu conştiinţa că trebuie să se scoale şi să se îndrepte spre munca lor. Nu e o afirmaţie categorică precum că nu vei gusta lucruri pasionante – poate către mijlocul şi sfârşitul ospăţului – dar s-a hotărât ca primul fel ce va fi pus pe masă să se numere printre cele pe care un catolic – ba, ce să mai vorbim, chiar un anglo-catolic - le poate mânca în Vinerea Mare din Săptămâna Patimilor: linte rece cu oţet, fără untdelemn; pâine nedospită, cu buruieni amare, iar despre friptură de miel, nici vorbă. În anii din urmă, zic, prin părţile de nord ale Angliei a plouat cu diaconi; dar în una mie opt sute unsprezecedoisprezece un asemenea potop încă nu se abătuse pe acolo. Diaconii erau rari pe atunci: nu fiinţa niciun Ajutor pastoral, nicio Asociaţie a diaconilor care să întindă o mână de sprijin bătrânilor parohi şi protoerei şi să le ofere mijloace pentru a plăti un coleg tânăr şi viguros, ieşit de Ia Oxford sau Cambridge. Urmaşii de azi ai apostolilor, ucenici ai doctorului Pusey  şi unelte ale Propagandei, pe vremea aceea abia se cloceau sub păturile molcuţe ale leagănelor, sau erau supuşi purificării prin botez în ligheanul lavoarului. Uitându-te la oricare dintre aceşti prunci nu puteai bănui că dublele volănaşe plisate ale bonetei încingeau fruntea unui dinainte hărăzit, anume blagoslovit ca urmaş al sfinţilor Pavel, Petru şi Ioan; nici nu puteai prevedea în faldurile lungii cămăşuţe de noapte stiharul alb în care avea să muştruluiască mai târziu, cu toată severitatea, sufletele enoriaşilor săi, şi să-l uluiască în chip straniu pe preotul de modă veche, când avea să-şi fâlfâie de la înălţimea amvonului veşmântul ca o cămeşoaie ce nu fluturase până atunci mai sus decât pupitrul. Totuşi, chiar şi în vremurile acelea de lipsă, se, mai întâlneau diaconi: planta preţioasă era rară, dar se putea găsi. Un anume district favorizat din West Riding, Yorkshire, se putea lăuda cu trei toiege ale lui Aron ce propăşeau pe o rază de douăzeci de mile. Ai să-i vezi, cititorule. Păşeşte în această plăcută casă-grădină aflată la marginea comunei Whinbury, intră în micul salon – şi acolo îi vei găsi aşezaţi la masa de prânz. Îngăduie-mi să ţi-i prezint: domnul Donne, diaconul din Whinbury; domnul Malone, diaconul din Briarfield, domnul Sweeting, diaconul din Nunnely. Casa este locuinţa domnului Donne, proprietate a unui anume John Gale, mic postăvar. Domnul Donne avusese bunătatea de aşi invita confraţii să ospăteze cu dânsul. Noi doi, dumneata, cititorule, şi cu mine, ne vom alătura comesenilor, vom vedea ce este de văzut şi vom auzi ce este de auzit. Deocamdată, însă, dumnealor nu fac altceva decât să mănânce, iar în timp ce ei mănâncă, noi vom rămâne deoparte, să stăm de vorbă. Domnii aceştia sunt în floarea tinereţii: dispun de întreaga putere de muncă a acestei vârste interesante – o putere de muncă pe care sleiţii lor parohi vârstnici tare ar vrea s-o aducă pe făgaşul îndatoririlor pastorale, exprimându-şi adesea dorinţa de a o vedea cheltuită în supravegherea harnică a şcolilor şi în vizitarea cât mai frecventă a bolnavilor din parohiile respective. Dar junii leviţi socotesc asta o îndeletnicire anostă; ei preferă să-şi reverse energia în ocupaţii care, deşi în ochii altora se înfăţişează mai încărcate de plictiseală, mai îmbâcsite de monotonie decât munca ţesătorului la război, par să le ofere o nesecată sursă de preocupare şi satisfacţie. Mă refer la un du-te-vino între dumnealor, de la şi spre locuinţele respective: nu un cerc, ci un triunghi de vizite pe care şi le fac reciproc în tot cursul anului, şi iarna, şi primăvara, şi vara, şi toamna. Anotimpul şi starea vremii nau importanţă; cu un zel de neînţeles înfruntă ninsoarea şi grindina, viforniţa şi ploaia, noroiul şi praful, pentru a se duce să prânzească, să ia ceaiul sau să cineze împreună. Ce anume îi atrage ar fi greu de spus. Nu prietenia, fiindcă ori de câte ori se întâlnesc, se ceartă. Nu religia; cuvântul ăsta nu este niciodată pomenit între dânşii. Teologie poate că mai discută ei din când în când, dar despre cucernicie – niciodată. Nici slăbiciunea pentru mâncare şi băutură; fiecare dintr-înşii s-ar putea desfăta la el acasă cu o friptură de vacă la tavă şi un pudding la fel de bune, cu ceai la fel de tare şi pâine prăjită la fel de gustoasă ca şi cele ce i se servesc la confratele său. Doamna Cale, doamna Hogg şi doamna Whipp – respectivele lor gazde – afirmă că „ăsta-i numai ca să dea oamenilor bătaie de cap“. Când zic „oameni“, aceste cucoane cumsecade se referă, bineînţeles, la dumnealor însele; fiindcă într-adevăr tare le mai dă de furcă sistemul ăsta de neîncetate invazii reciproce. După cum am spus, domnul Donne şi oaspeţii săi sunt aşezaţi la masa de prânz, iar doamna Gale îi serveşte, dar păstrează în ochi o scânteie din aprigul foc de la bucătărie. Dânsa socoteşte că privilegiul de a invita din când în când câte un prieten la masă, fără nicio plată suplimentară (privilegiu inclus în condiţiile de închiriere), a fost folosit cu prisosinţă în ultima vreme. Astăzi e abia joi, iar luni domnul Malone, diaconul din Briarfield, a venit la micul dejun şi a stat şi la masa de prânz; marţi, domnul Malone şi domnul Sweeting, din Nunnely, au venit la ceai, au rămas la cină, au ocupat patul de rezervă, şi au onorat-o cu prezenţa dumnealor la micul dejun de miercuri dimineaţă; acum, joi, iată-i din nou aici la prânz, şi doamna Gale e aproape sigură că au să rămână toată noaptea. C’en est trop ar spune dânsa dacă ar şti franţuzeşte. Domnul Sweeting îşi taie în bucăţi felia de friptură de vacă din farfurie şi se plânge că e tare; domnul Donne zice că berea e răsuflată. Ei nu, dar e culmea culmilor! Dacă ar fi măcar politicoşi, doamna Gale nu le-ar pune chiar atâta la inimă; dacă s-ar arăta măcar mulţumiţi cu ce li se dă, nu i-ar păsa, dar „diaconii ăştia tineri e aşa de înfumuraţi şi de zeflemitori, că nu le ajunge nimeni cu prăjina la nas; nu se poartă faţă de dânsa cu bună-cuviinţa şi respectul «ce i s-ar cuveni», şi asta mimai fiindcă nu ţine slujnică, ci face singură toată treaba gospodăriei, ca şi mama dumneaei, Dumnezeu s-o ierte! Pe-urmă vorbesc întruna urât despre obiceiurile din Yorkshire şi despre oamenii din Yorkshire”, semn pentru doamna Gale că niciunul dintre ei nu e gentleman adevărat, şi nici de neam bun. „Preoţii bătrâni face cât toată liota asta de tinerei de-a învăţat la colegiu; ei ştie ce e buna-cuviinţă şi se poartă frumos şi cu cei mari şi cu cei mici.” — Pâine! strigă domnul Malone pe un ton care, deşi tărăgănat pentru a rosti numai două silabe, îl dezvăluie de îndată a fi de baştină din ţara trifoiului şi a cartofilor. Doamna Gale îl duşmăneşte pe domnul Malone mai mult decât pe fiecare dintre ceilalţi doi; dar îi este şi teamă de el, fiindcă e un personaj înalt, solid, cu picioare şi braţe adevărat irlandeze şi o faţă tot atât de autentic naţională: o faţă nu milesiană – nu gen Daniel O’Connell, ci un chip cu trăsături proeminente de indian nord-american, specific pentru o anumită clasă de boiernaşi irlandezi, cu o expresie pietrificată şi mândră, mai potrivită unui proprietar de moşie cu sclavi decât unui moşier cu ţărani liberi pe pământul lui. Tatăl domnului Malone îşi zicea gentilom; era sărac, înglodat în datorii şi de o aroganţă prostească; iar fiu-său îi semăna leit. Doamna Gale îi aduse pâinea întreagă. — Taie-o, femeie! spuse oaspetele. Şi „femeia“ o tăie, aşa după cum suna porunca. Dacă ar fi dat ascultare îndemnurilor din inima ei, l-ar fi tăiat şi pe domnul Malone în felii; sufletul ei de yorkshireză se răzvrătea cumplit în faţa unui asemenea sistem de a porunci. Preoţii aveau o poftă de mâncare zdravănă, şi cu toate că friptura de vacă era „tare” au înfulecat până ce n-a mai încăput în ei. Au dat pe gât, de asemenea, o cantitate respectabilă de „bere răsuflată“, iar un platou cu Yorkshire puddmg şi două castroane de legume au dispărut precum frunzele după ce trec lăcustele. Brânza, la fel, s-a bucurat de o deosebită preţuire din partea dumnealor; iar o „turtă cu mirodenii”, servită în chip de desert, a pierit ca o nălucă şi nici că s-a mai aflat vreo urmă din ea. Prohodul i l-a cântat în bucătărie Abraham, fiu şi moştenitor al doamnei Gale, un tânăr în vârstă de şase primăveri; trăsese nădejde că acea turtă înturnase-va nevătămată, iar când mama sa aduse tablaua goală, el cu glas mare a strigat şi amarnic s-a jeluit. În vremea aceasta diaconii şedeau şi îşi sorbeau vinul, o licoare dintr-o recoltă fără pretenţii, degustată fără prea multă desfătare. Domnul Malone, într-adevăr, ar fi preferat cu necuprinsă bucurie un whisky; însă domnul Donne, englez fiind, nu ţinea în casă asemenea băutură. În timp ceşi sorbeau vinul, se ciocneau în păreri; nu despre politică, nici despre filosofie, nici despre literatură - aceste subiecte erau acum ca întotdeauna cu totul lipsite de interes pentru dânşii – nici măcar despre teologie, practică sau doctrinară, ci despre mărunte chestiuni de disciplină ecleziastică, nimicuri ce păreau tuturor, în afară de ei, goale ca nişte baloane de săpun. Domnul Malone, care izbuti să-şi agonisească două pahare de vin, pe câtă vreme confraţii săi se mulţumiră cu unul singur, se bine dispuse treptat, în felul dumisale; adică, devenise puţin cam prea îndrăzneţ, debita necuviinţe pe un ton arogant şi râdea zgomotos, încântat de propria-i deşteptăciune. Fiecare dintre comeseni ajunse pe rând calul său de bătaie. Malone avea la îndemână un stoc de glume, pe care obişnuia să le servească fără greş, cu prilejul agapelor de felul celei de faţă. Rareori îşi împrospăta glumele, lucru care de altfel nici nu era necesar, deoarece el însuşi nu se socotea niciodată plicticos, şi puţin îi păsa de ce gândesc alţii. Pe domnul Donne îl onoră cu aluzii la fizicul său extrem de firav, împunsături la adresa nasului său cârn, ironii muşcătoare în legătură cu un anume pardesiu jerpelit de culoarea ciocolatei, pe care acel domn îl arbora ori de câte ori ploua sau se arăta a ploaie „şi critici referitoare la o colecţie aleasă de expresii cockney şi un fel de a pronunţa de aceeaşi speţă, proprietate personală a domnului Donne, care meritau a fi luate în seamă pentru eleganţa şi preţiozitatea cu care îi împodobeau stilul. Domnul Sweeting a fost luat peste picior cu privire la statura sa – era un bărbat puţintel, cât un băieţel ca înălţime şi lăţime, în comparaţie cu atleticul Malone - ironizat în legătură cu înzestrările lui muzicale - cânta la flaut şi intona imnuri ca un serafim (aşa li se părea câtorva cuconiţe tinerele din parohie), şfichiuit ca „favorit al cucoanelor”, înţepat în legătură cu mama şi sora sa, pentru care bietul domn Sweeting nutrea sentimente adânc înrădăcinate în suflet şi despre care avea din când în când nesocotinţa să vorbească de faţă cu hirotonisitul irlandez din alcătuirea căruia măruntaiele afecţiunii fireşti fuseseră, nu se ştie cum, omise. Victimele întâmpinau aceste atacuri fiecare în felul său; domnul Donne cu o mulţumire de sine pompoasă şi cu o nepăsare uşor încruntată, singurele proptele ale demnităţii sale de altfel firave; domnul Sweeting cu indiferenţa născută dintr-o stare de spirit plină de îngăduinţă şi blândeţe, care nu pretindea să aibă vreo demnitate de apărat. Când bătaia de joc a lui Malone ajunse prea supărătoare, ceea ce se întâmplă foarte curând, ceilalţi doi se uniră să-i dea riposta, întrebându-l câţi băieţi strigaseră după el pe drum în ziua aceea „Peter irlandezul!“ (pe Malone îl chema Peter – reverendul Peter Augustus Malone); rugându-l să le spună şi lor dacă în Irlanda se obişnuia ca în cursul vizitelor pastorale feţele bisericeşti să poarte în buzunare pistoale încărcate şi toroipan în mână; interesându-se de înţelesul anumitor cuvinte englezeşti (pe care domnul Malone le stâlcea cu accentul său irlandez), şi folosind alte asemenea metode de răzbunare pe măsura rafinamentului înnăscut al spiritului fiecăruia. În felul acesta, bineînţeles, nu-i puteau veni de hac. Nefiind o fire nici blândă, nici flegmatică, Malone ajunse repede în culmea furiei. Vocifera, gesticula; Donne şi Sweeting râdeau. Pe tonul cel mai ridicat şi mai ascuţit al vocii sale celtice îi batjocori ca fiind saxoni şi snobi; la rândul lor, ceilalţi îl tachinară, spunându-i că este băştinaş al unui pământ cucerit. În numele ţării sale, Malone ameninţă cu răscoala şi îşi declară ura amară împotriva stăpânirii engleze; ceilalţi doi pomeniră despre zdrenţe, cerşetorie şi jeg. Salonaşul răsuna de vociferări; ai fi zis că după asemenea insulte grave trebuie neapărat să urmeze un duel; era de mirare că domnul şi doamna Gale nu se alarmau de zarva aceea şi nu trimiteau după un vardist să impună linişte. Dar dânşii erau obişnuiţi cu asemenea întâmplări; ştiau prea bine că diaconii nu luau niciodată împreună masa ori ceaiul, fără un pic de exerciţiu de acest soi, şi nu-şi făceau griji în privinţa urmărilor, ştiind că certurile clericale sunt pe cât de zgomotoase pe atât de nevătămătoare; că nu duceau la nimic şi că, indiferent în ce termeni s-ar fi despărţit tinerii preoţi într-o anume seară, aveau să se întâlnească negreşit a doua zi de dimineaţă ca fiind cei mai buni prieteni din lume. În timp ce vrednica pereche stătea în jurul vetrei din bucătărie, ascultând ciocnirea sonoră şi repetată dintre pumnul lui Malone şi planşa de mahon a mesei din salon, ca şi tresăririle şi clinchetul carafelor şi paharelor după fiecare bufnitură,        râsul             batjocoritor            al         beligeranţilor         englezi confederaţi şi peroraţiile bâlbâite ale izolatului hibernian – în timp ce stătea deci aşa, se auziră paşi afară şi ciocănelul de pe uşă bătu insistent. Domnul Gale se duse şi deschise. — Pe cine aveţi sus în salon? întrebă un glas – un glas destul de impresionant, nazal ca ton, repezit ca rostire. — A! Domnul Helstone, dumneavoastră sunteţi? Nici nu vă vedeam pe întuneric; acuma se întunecă repede. Poftiţi înăuntru, sir. — Mai întâi vreau să ştiu dacă merită osteneala să poftesc înăuntru. Cine e sus? — Diaconii, sir. — Ce! Toţi? — Da, sir. — Au mâncat aici? — Da, sir. — Mulţumesc. După aceste cuvinte în casă intră un ins – un bărbat de vârstă mijlocie, îmbrăcat în negru. Străbătu bucătăria spre o uşă ce da înăuntrul locuinţei, o deschise, îşi propti capul într-o parte şi rămase în ascultare. Avea ce asculta, căci larma de sus ajunsese chiar atunci mai asurzitoare decât oricând. — Ha! exclamă el doar pentru sine; apoi, întorcându-se către domnul Gale: Aveţi deseori parte de asemenea soi de distracţii? Domnul Gale fusese epitrop, şi deci era indulgent cu preoţimea. — Sunt tineri, ştiţi dumneavoastră, sir – sunt tineri, spuse el cu înţelegere. — Tineri! Merită o bătaie zdravănă cu varga. Soi rău – soi rău. Şi chiar dacă ai fi un disident, John Gale, şi nu un fiu credincios ai bisericii adevărate, tot aşa ar proceda – la fel şiar da în petic; dar am să… În chip de încheiere a acestei fraze, trecu pragul uşii ce ducea în casă, o închise în urma lui şi porni în sus pe scară. Iarăşi ciuli urechile când ajunse în dreptul odăii de deasupra. Făcându-şi intrarea fără să se anunţe, se propti în faţa diaconilor. Iar convivii amuţiră; rămaseră ca împietriţi; năvălitorul aşijderea. Noul-venit – un om mic de stat, dar cu o ţinută demnă, şi purtând pe umerii săi laţi cap, cioc şi ochi de uliu, apoi deasupra tuturor acestora un Rehoboam, adică o pălărie cu boruri late şi îndoite în sus pe margini, pălărie pe care pare-se că nu socotea necesar s-o ridice sau s-o scoată în faţa celor prezenţi – îşi încrucişă braţele pe piept şi-i măsură de sus până jos pe tinerii săi prieteni – dacă prieteni se puteau numi - cum îi veni mai bine la îndemână. — Aşa! începu el, rostindu-şi cuvintele cu o voce care nu mai era nazală, ci adâncă – mai mult decât adâncă - o voce făcută înadins să răsune dogit şi cavernos. Aşa! S-a reînnoit minunea Sfintelor Rusalii? Au pogorât din nou pe pământ limbile despicate? Unde sunt? Chiar adineauri glasul lor umplea casa întreagă. Am auzit cele şaptesprezece limbi în plină înverşunare: parţii, mezii şi elamiţii, pământenii din Mesopotamia, cei din Iudeea, Capadochia, din Pont şi din Asia, din Frigia şi Pamfilia, din Eghipet şi din acele părţi ale Libiei dimprejurul Cirenei, străini din Roma, evrei şi prozeliţi, cretani şi arabi - acum două minute fiecare dintre ei trebuie să-şi fi avut trimisul în această odaie. — Vă cer iertare, domnule Helstone, începu domnul Donne. Luaţi loc, vă rog, sir. Doriţi un pahar de vin? Politeţurile nu primiră niciun răspuns. Hultanul în redingotă neagră urmă: — Dar ce vorbesc eu despre harul limbilor? Halal har! Am greşit capitolul şi cartea şi Testamentul: Evanghelia în loc de Lege, Faptele Apostolilor în locul Facerii, cetatea Ierusalimului în locul câmpiei Şinar. Nu harul limbilor, ci încurcătura limbilor m-a asurzit cu huietul ei. Voi, apostoli? Aud? Voi trei? Hotărât – nu. Trei înfumuraţi zidari de la Turnul Babilonului – nici mai mult, nici mai puţin! — Vă încredinţez, sir, că stăteam şi noi puţin de vorbă la un pahar de vin, după o masă ca între prieteni: îi puneam la punct pe disidenţi. — Aha! îi puneaţi la punct pe disidenţi, asta făceaţi domniile-voastre! Malone îi punea la punct pe disidenţi? Miemi suna în ureche altfel, că-i punea la punct pe confraţii dumisale întru apostolat. Vă certaţi între voi şi făceaţi aproape tot atâta tărăboi – numai voi trei – cât face Moise Barraclough, croitorul predicator, cu toţi ascultătorii săi la un loc în capela metodistă de jos din vale, când sunt în toiul redeşteptării la dreapta credinţă. Ştiu eu cine e tartorul – dumneata, Malone. — Eu, sir? — Dumneata, sir. Donne şi Sweeting stăteau liniştiţi până ce-ai venit dumneata, şi ar sta iar liniştiţi dacă ai pleca. Păcat că nu ţi-ai lăsat pe malul celălalt năravurile irlandeze, când ai trecut canalul ca să vii încoace. Apucăturile studenţilor din Dublin n-au ce căuta aici la noi; fapte care ar putea trece neobservate într-o mlaştină sau în vreun fund de munte din Connaught ar aduce, într-o parohie englezească aşezată, oprobriu asupra celor ce se îndeletnicesc cu ele şi, ceea ce e cu mult mai rău, asupra instituţiei ale cărei umile mădulare sunt, şi-atât. Exista o oarecare demnitate în modul cum acest vârstnic şi mărunt gentleman îi dojenea pe tineri, deşi poate că nu era chiar demnitatea cea mai potrivită cu respectiva împrejurare. Domnul Helstone, stând drept ca un băţ, arătând ca un uliu la pândă, avea, în ciuda pălăriei sale preoţeşti, a redingotei negre şi a ghetrelor, mai mult aerul unui ofiţer veteran careşi muştruluieşte subalternii, decât al unui preot venerabil care-şi povăţuieşte fiii întru credinţă. Blândeţea evanghelică, dulceaţa apostolică păreau să nu fi suflat cu duhul lor asupra feţei aceleia oacheşe şi aspre, ci hotărârea îi împietrise trăsăturile şi ascuţimea înţelepciunii îi săpase brazde adânci pe chip. Şi cucernica faţă bisericească urmă: — M-am întâlnit cu Supplehough, care bălăcărea prin noroi în noaptea asta ploioasă. Se ducea să predice la taraba concurenţei, în Milldean. După cum v-am spus, l-am auzit pe Barraclough mugind în mijlocul unei adunături ca un taur apucat de alte alea; dar pe domniile voastre, domnilor, vă aflu zăbovind la un pahar de vin de Porto tulbure şi ciorovăinduvă ca nişte babe arţăgoase. Nu-i de mirare că Supplehough a convertit, dând cu capul la fund în cristelniţă şaisprezece oameni în toată firea pe zi, şi asta zi de zi, de două săptămâni încoace; nu-i de mirare că Barraclough, secătură şi făţarnic cum e, le ademeneşte pe toate ţesătoarele astea tinere, înzorzonate în floricele şi în panglicuţe, să vadă că pumnul lui e mult mai tare decât marginea de lemn a putinei în care face el baie; şi nu-i deloc de mirare că domniile-voastre, când sunteţi lăsaţi să vă descurcaţi singuri, fără parohii dumneavoastră – adică eu, Hall şi Boultby – care să vă stăm proptele, prea adesea aţi ţine sfânta liturghie adresându-vă doar pereţilor goi ai bisericii noastre, iar crâmpeiul de predică seacă a domniilor-voastre l-aţi citi numai pentru ajutoarele voastre, pentru organist şi paracliser. Dar destul asupra acestui subiect. Am venit să stau de vorbă cu Malone. Am săţi încredinţez o treabă grea. O, viteze căpitan! — Ce fel de treabă? întrebă Malone îmbufnat. Doar nu poate fi nicio înmormântare la ceasul ăsta din zi. — Ai cu ce te apăra? — Cu ce mă apăra? Oho! Am şi braţe şi picioare - şi îşi arătă braţele şi picioarele vânjoase. — Ei, asta-i! Vreau să zic, ai arme? — Am pistoalele pe care mi le-aţi dat chiar dumneavoastră; de ele nu mă despart; le aşez gata încărcate pe scaun, la căpătâiul meu, în fiecare seară. Am şi toiagul de corn. — Prea bine. Vrei să te duci până la Hollow’s Mill? — Dar ce păcatele se întâmplă la Hollow’s Mill? — Nimic deocamdată, şi poate că nici n-o să se întâmple; dar Moore e singur acolo; i-am trimis la Stilbro’ pe toţi lucrătorii în care se poate încrede; la faţa locului au mai rămas doar două femei. Pentru cei care-i doresc binele ar fi un prilej fericit să-i facă o vizită, dac-ar ştii ce frumos li s-a netezit calea. — Eu nu mă număr printre cei care-i doresc binele; puţin îmi pasă de el. — Ţţţ! Malone, măi, ţie ţi-e frică. — Aşa mă cunoaşteţi dumneavoastră pe mine? Dacă aş şti că iese cu păruială, m-aş duce; dar Moore e un om ciudat, închis, pe care nici măcar nu mă laud că-l înţeleg; şi de dragul tovărăşiei lui plăcute, n-aş face un pas. — Dar este prilej de păruială; şi dacă nu iese o încăierare în toată legea – căci, într-adevăr, nu prea se arată semne – nu e totuşi de crezut ca noaptea să treacă în deplină linişte. Ştii că Moore s-a hotărât să instaleze maşinile cele noi, şi aşteaptă astă-seară două vagoane de rame şi cuţite de la Stilbro’. Scott, maistrul, şi câţiva oameni aleşi pe sprânceană s-au dus să le aducă. — Lăsaţi că le aduc cu bine şi în deplină linişte. — Aşa zice Moore, şi susţine că nu are nevoie de nimeni; cu toate acestea, trebuie să aibă pe cineva acolo, măcar ca să depună mărturie dacă se întâmplă ceva. Părerea mea e că omul ăsta e foarte nesocotit. Stă în biroul lui cu obloanele neferecate, iese pe întuneric şi umblă brambura pe vale, pe uliţa Fieldhead, printre lanuri, ca şi când ar fi odrasla preaiubită a vecinilor sau – fiindu-le zişilor vecini ca sarea-n ochi – parcă s-ar fi născut „vrăjit“, cum se spune în cărţile de basme. Nu-i este învăţătură de minte soarta lui Pearson, nici soarta lui Armitage – împuşcaţi unul în casa lui şi celălalt afară, în bălţi. — S-ar cuveni să-i fie învăţătură de minte şi să se păzească, se amestecă domnul Sweeting. Şi nu cred că s-ar păzi. Dacă i-ar fi dat să audă ce-am auzit eu deunăzi. — Ce-ai auzit, Davy? — Îl cunoaşteţi pe Mike Hartley, sir? — Ţesătorul acela antinomian? îl cunosc. — După ce a băut câteva săptămâni la rând, Mike sfârşeşte cu o vizită la parohia din Nunnely, ca să-i spună domnului Hall ce părere are dânsul despre predicile sale, să veştejească tendinţa îngrozitoare a ceea ce propovăduieşte despre fabrici, şi să-l prevină că pastorul şi toţi ascultătorii săi se află în bezna cea necuprinsă. — Da, dar asta nu are nimic de-a face cu Moore. — Pe lângă faptul că este antinomian, mai este şi un aprig iacobin şi un nivelator, sir. — Ştiu. Dacă e băut zdravăn, nu se mai gândeşte decât la uciderea de regi. Mike nu cunoaşte bine istoria, şi ţi-e mai mare dragul să-l auzi înşirând pomelnicul tiranilor asupra cărora, după cum spune el, „răzbunarea sângelui a cucerit izbânda“. Omul ăsta găseşte o bucurie ciudată în uciderea capetelor încoronate, sau a oricăror altor capete, din motive politice. Mi-a ajuns la ureche că are el un of ciudat în ce-l priveşte pe Moore: la asta făceai aluzie, Sweeting? — Aţi folosit tocmai cuvântul potrivit. Domnul Hall crede că Mike nu-i poartă lui Moore niciun fel de ură personală; zice că chiar îi place să alerge după el şi să stea de vorbă, dar are oful ăsta, să se dea o pildă cu Moore. Deunăzi i-l ridica în slăvi domnului Hall ca pe proprietarul de fabrică dăruit cu cel mai luminat cap din Yorkshire, şi din acest motiv afirmă că Moore trebuie ales ca jertfă, ca o ofrandă de cel mai mare preţ. Dumneavoastră ce credeţi, Mike Hartley ăsta e în toate minţile, sir? întrebă brusc Sweeting. — Nu-mi dau seama, Davy. Poate că e scrântit, sau poate că e numai viclean – ori, mai ştii, o fi şi una şi alta. — Zice că are vedenii, sir. — Aşa! E un adevărat Ezechiel sau Daniel când e vorba de vedenii. Vinerea trecută, seara târziu, tocmai mă culcam, a venit să-mi povestească despre o viziune care i s-a dezvăluit în parcul Nunnely chiar în după-amiaza aceea. — Povestiţi-ne şi nouă, sir – cum a fost? îl rugă Sweeting. — Davy, tu ai în craniul tău o despărţitură enormă care se cheamă Curiozitate; Malone, vezi, nu are aşa ceva; nici uciderile şi nici vedeniile nu-l interesează. Uită-te la el cum seamănă în clipa asta cu un Saf voinic şi cu minţile duse aiurea. — Saf! Cine a fost Saf, sir? — M-am gândit eu că nu ştii: poţi să cauţi; e un personaj biblic. Nu ştiu mai multe despre el decât numele şi seminţia; dar de când am fost mic şi până azi i-am atribuit lui Saf o puternică personalitate. Te-ncredinţez că era cinstit, greoi şi lipsit de noroc; şi-a aflat sfârşitul la Gob, de mâna lui Sibecai. — Dar cu vedenia cum a fost, sir? — Davy, auzi-vei. Donne îşi roade unghiile şi Malone o ţine într-un căscat; drept aceea numai ţie va să ţi-o spun. Mike e fără lucru, ca mulţi alţii, din păcate; domnul Grame, administratorul lui Sir Philip Nunnely, i a dat o slujbă la stăreţie. După câte zicea, Mike, îşi petrecuse toată dupăamiaza să tundă gardul viu, până spre seară, dar înainte de a se lăsa întunericul, iată că auzi ceea ce i se păru lui ca o fanfară în depărtare – trompete, surle şi sunetul unei goarne; venea dinspre pădure, şi se minuna el ce-o fi căutând o muzică acolo. Îşi ridică ochii: printre mulţimea de copaci văzu mişcându-se lucruri, roşii ca macii sau albe ca floarea de mai; pădurea era plină de ele, se revărsau şi umpleau tot parcul. Băgă de seamă apoi că erau ostaşi – cu miile şi cu zecile de mii; dar nu făceau mai mult zgomot decât un roi de musculiţe într-o seară de vară. Se alcătuiau rânduri-rânduri, susţinea el, şi mărşăluiau, regiment după regiment, prin parc; i-a urmărit până au ajuns la Nunnely Common; muzica încă mai cânta încet şi îndepărtat. Pe izlaz i-a văzut făcând un număr de exerciţii – un bărbat îmbrăcat în tunică stacojie stătea în mijloc şi-i îndruma; se întindeau, zicea el, pe cincizeci de pogoane; i-a avut înaintea ochilor vreme de o jumătate de ceas; pe urmă au plecat în deplină tăcere; tot timpul n-a auzit niciun glas de om, nici tropăit de picioare – nimic altceva decât muzica aceea stinsă care cânta un marş solemn. — Şi-ncotro s-au îndreptat, sir? — Spre Briarfield. Mike i-a urmărit; păreau să treacă pe la Fieldhead, când un nor de fum, revărsat parcă din gurile unei baterii de tunuri, se răspândi fără zgomot peste câmp, peste drum, peste izlaz, şi se rostogoli, zicea el, albastru şi pâclos, până la picioarele lui. După ce fumul se risipi, Mike se uită iar să-i vadă pe ostaşi, dar aceştia pieriseră; şi nu i-a mai văzut. Mike, asemeni unui înţelept Daniel ce se află, nu numai că a povestit vedenia, dar a şi tălmăcit-o: vrea să însemne, dă el de înţeles, vărsare de sânge şi război civil. — Dumneavoastră îl credeţi, sir? întrebă Sweeting. — Dar tu, Davy? Ei, hai, Malone, de ce n-ai plecat încă? — Mă cam miră, sir, că n-aţi stat cu Moore chiar dumneavoastră, căci vă plac lucruri de soiul ăsta. — De stat aş fi stat, dacă din păcate nu l-aş fi poftit pe Boultby să ia cina la mine când se întoarce acasă de la întrunirea Societăţii Biblice din Nunnely. Am făgăduit să te trimit pe dumneata ca înlocuitor al meu, lucru pentru care, în treacăt fie zis, Moore nu mi-a mulţumit: ar fi vrut mai degrabă să fi stat eu cu el, nu tu, Peter. De se va întâmplă să fie cu adevărat nevoie de ajutor, voi veni şi eu; clopotul fabricii va da alarma. Până una alta, du-te, afară doar dacă (şi se răsuci deodată spre domnii Sweeting şi Donne) – afară doar dacă nu preferi să meargă Davy Sweeting sau Joseph Donne. Ce spuneţi, domnilor? Este o misiune de înaltă cinste, condimentată, pe deasupra, de o mică primejdie reală; căci oamenii sunt într-o stare de spirit neobişnuită, după cum ştiţi cu toţii, iar Moore cu fabrica şi eu maşinile sale a adunat împotriva lui destulă ură. Nu mă îndoiesc nicio clipă că sub vestele astea ale domniilor-voastre există sentimente cavalereşti, zvâcneşte curajul. Poate că sunt prea părtinitor faţă de favoritul meu, Peter; micul David are să fie eroul, sau neprihănitul Iosif. Malone, dumneata la urma urmei eşti un mare Saul, greoi şi-mpiedicat, bun numai să-ţi împrumuţi armura: scoate armele de foc, adu-ţi ciomagul: e acolo – în colţ. Cu un fel de rânjet semnificativ, Malone scoase la iveală pistoalele, oferind câte unul fiecăruia dintre cei doi confraţi ai săi. Dar n-au fost înşfăcate cu grabă; dovedind o sfială plină de eleganţă, cei doi domni se dădură cu câte un pas înapoi din faţa armelor ce le erau întinse. — Eu. Nu mă ating niciodată de ele; de când sunt nu mam atins de aşa ceva, spuse domnul Donne. — Eu sunt aproape un străin pentru domnul Moore, murmură Sweeting. — Dacă nu te-ai atins niciodată de un pistol, încearcă acum să-l simţi în mână, tu, mare satrap al Eghipetului. Cât despre micul menestrel, el preferă probabil să-i înfrunte pe filisteni fără de nicio altă armă decât fluierul său. Dă-le pălăriile, Peter; au să meargă amândoi. — Nu, sir; nu, domnule Helstone: mamei nu i-ar plăcea asemenea fapte, stărui Sweeting. — Iar eu mi-am făcut un principiu din a nu mă amesteca în treburi de soiul ăsta, declară Donne. Helstone zâmbi ironic  Malone râse cu un râs care semăna a nechezat. Apoi puse armele la loc, îşi luă pălăria şi ciomagul, apoi spunând că „nu s-a simţit de când e mai în formă pentru bătaie şi că bine i-ar părea ca vreo douăzeci de ţesători soioşi să calce casa lui Moore în noaptea aceea, ieşi din odaie, coborând scările din doi paşi făcând să se cutremure casa când trânti uşa din faţă în urma sa.    descarcare gratuita de mai jos

CAPITOLUL II   Furgoanele   Afară era întuneric-beznă: lună şi stele se topiseră în norii de ploaie cenuşii – cenuşii ar fi fost ziua, acum, noaptea, arătau ca de smoală. Malone nu era un om aplecat spre cercetarea amănunţită a naturii; schimbările ei treceau, în cea mai mare parte, neobservate de el: putea umbla mile întregi în cea mai schimbăcioasă zi de april, fără să vadă minunata joacă a cerului şi a pământului; fără să observe când o rază de soare săruta coama dealurilor, făcându-le să surâdă senin în lumina verde, sau când ploaia plângea deasupra lor, ascunzându-le crestele cu un nor ce lăsa să-i atârne pletele desfăcute. Nu se osteni, deci, să compare prin contrast cerul aşa cum se înfăţişa acum - o boltă împâclită, aburindă, toată neagră, în afară de crâmpeiul unde, spre răsărit, furnalele forjelor de la Stilbro’ aruncau un licăr tremurat şi parcă sinistru asupra orizontului – cu acelaşi cer într-o noapte senină şi geroasă. Nu-şi dădu osteneala să se întrebe unde pieriseră constelaţiile şi planetele, sau să regrete seninul „negru-albastru” al oceanului de eter ghintuit cu acele insuliţe albe, şi sub care se rostogolea acum un alt ocean plăsmuit dintr-un element mai greu şi mai dens, ascunzându-l cu totul. Îşi vedea doar de drum cu îndârjire, puţin aplecat înainte în timp ce mergea şi cu pălăria dată pe spate, după obiceiul său irlandez. „Boc, boc“, tropăia el pe şoseaua pietruită, acolo unde drumul se putea lăuda cu o amenajare de acest fel; „fleoşc, fleoşc“, prin făgaşurile pline de glod, în locurile unde caldarâmul era înlocuit de noroi moale. Căuta însă cu ochii anumite puncte de reper: turla ascuţită a bisericii din Briarfield; mai departe, luminile de la Casa roşie. Acosta era un han, şi când ajunse la el, licărul focului din vatră, zărit printr-o fereastră cu perdeaua puţin dată la o parte, priveliştea paharelor de pe o masă rotundă şi a chefliilor aşezaţi pe o banchetă de stejar mai-mai să-l abată pe preot din drumul său. Se gândea cu jind la un pahar de whisky îndoit cu apă; dacă s-ar fi aflat prin alte părţi, şi-ar fi împlinit pe loc visul, dar muşterii adunaţi în hanul acela erau toţi enoriaşi ai domnului Helstone; toţi îl cunoşteau. Scoase un oftat şi trecu mai departe. Trebuia să lase acum şoseaua, fiindcă distanţa ce-i mai rămânea până la Hollow’s Mill putea fi simţitor redusă dacă tăiai peste câmpuri. Câmpul ce se aşternea înaintea lui era plat şi monoton; Malone o luă de-a dreptul, sărind peste hăţişuri şi peste gardurile de piatră. Trecu doar pe lângă o clădire, ce părea mare şi semăna cu un conac, deşi era asimetric ca formă: vedeai un fronton înalt, apoi o faţadă prelungă, apoi un fronton scund, apoi un mănunchi de hornuri dese şi înalte; înapoia clădirii se înălţau câţiva copaci. Era cufundată în întuneric; nicio lumânare nu licărea la nicio fereastră; nu se simţea nici cea mai mică mişcare: ploaia care curgea din streşini şi şuierul sălbatic dar înăbuşit al vântului, printre hornuri şi printre crengi, erau singurele zgomote din jur. De la această clădire încolo, câmpul, care până aici fusese plat, se povârnea dintr-o dată; de bună seamă mai jos se întindea o vale prin care se auzea apa curgând. În adâncul zării pâlpâi o lumină. Înspre acel semnal coti Malone. Ajunse la o căsuţă albă – vedeai că e albă chiar şi prin bezna aceea grea – şi bătu la uşă. Îi deschise o slujnicuţă cu o faţă vioaie. La lumina lumânării pe care o ţinea în mână se zărea un coridor strâmt ce se termina cu o scară îngustă. Două uşi, acoperite cu draperii de postav roşu, un preş tot roşu pe scară, contrastând cu pereţii de culoare deschisă şi cu duşumeaua albă, făceau ca micul interior să arate curat şi proaspăt. — Domnul Moore este acasă, vă rog? — Da, domnule, dar nu înăuntru. — Nu înăuntru! Atunci unde este? — La fabrică, în birou. În clipa aceea una din uşile roşii se deschise. — Sarah, au sosit furgoanele? întrebă o voce, şi totodată se ivi şi un cap de femeie. Poate că nu era un cap de zeiţa – pe drept cuvânt: câte un bigudiu de hârtie la fiecare tâmplă înlătura o asemenea presupunere – dar nici a gorgonă nu arăta; cu toate acestea Malone înclina parcă spre cea de a doua părere. Cât era el de voinic, la vederea ei se dădu înapoi sfios, până ce ajunse iar afară în ploaie, şi vădit înfricoşat zise: „Mă duc până la dânsul“, luând-o la goană pe un drumeag scurt, de-a curmezişul unei curţi întunecate, spre fabrica cea mare şi neagră. Ziua de muncă se terminase, muncitorii plecaseră, maşinile se odihneau, fabrica era închisă. Malone îi dădu ocol. Undeva, în hardughia aceea alcătuită din ziduri murdare de funingine, zări o altă crăpătură de lumină. Ciocăni iar la o uşă, folosind în acest scop capătul gros al ciomagului său, cu care bătu stăruitor şi din ce în ce mai tare. O cheie se răsuci în broască; uşa se deschise. — Joe Scott, tu eşti? Ce se aude cu furgoanele, Joe? — Nu e Joe – eu sunt. M-a trimis domnul Helstone. — A! domnul Malone. Rostind acest nume, vocea avu o aproape imperceptibilă inflexiune de dezamăgire. După o tăcere de o clipă, continuă politicos, dar puţin formal: Vă rog să intraţi, domnule Malone. Regret nespus că domnul  Helstone a socotit necesar să vă pună pe drumuri, cale atât de lungă: nu era nevoie câtuşi de puţin – i-am şi spus – şi încă pe o asemenea noapte. Dar poftiţi înăuntru. Urmându-l pe interlocutorul său, Malone trecu prin nişte încăperi întunecoase, în care nu putu desluşi nimic, şi pătrunse într-o cameră luminată şi strălucitoare - părea foarte iluminată şi foarte strălucitoare unor ochi care, vreme de o oră, se chinuiseră să pătrundă îndoitul întuneric al nopţii şi al ceţii; dar în afara unui foc minunat, a unei lămpi de un model elegant şi a unui candelabru strălucitor ce ardea pe masă, era o încăpere foarte simplă. Duşumeaua nu era acoperită cu covor; cele trei sau patru scaune cu spătar tare, vopsite în verde, păreau să fi mobilat cândva bucătăria unei case de gospodari de ţară; un birou solid, de proporţii mari, masa mai suspomenită, şi pe pereţii de culoarea pietrei, câteva planşe înrămate, reprezentând proiecte de clădiri, planuri de grădini şi schiţe de maşini etc., completau mobilierul încăperii. Oricât de simplă era, păru să-l mulţumească pe domnul Malone care, după ce îşi scoase şi îşi atârnă în cuier redingota şi pălăria ude, trase în dreptul căminului unul din scaunele acelea cu aspect reumatic şi aproape că îşi vârî genunchii printre barele de fier din faţa focului. — Plăcut birou aveţi aici, domnule Moore, atât de confortabil, şi numai al dumneavoastră. — E drept; dar sora mea s-ar bucura să vă vadă, dacă aţi prefera să treceţi în casă. — O, nu; doamnele se simt cel mai bine singure. Eu nu prea sunt agreat de doamne. Doar nu mă confundaţi cu prietenul meu Sweeting, domnule Moore? — Sweeting? Care dintre ei este – domnul cu pardesiul ca şocolata, sau domnul cel mărunt? — Cel mărunt – dânsul e din Nunnely, cavalerul domnişoarelor Sykes, de toate şase e îndrăgostit. Ha! Ha! — Mai bine să fi îndrăgostit de toate cu toptanul decât de una singură cu de-amănuntul, zic eu în privinţa aceasta. — Dar este îndrăgostit de una dintre ele chiar cu deamănuntul, fiindcă atunci când eu şi Donne l-am pus să aleagă pe una din drăgălaşul cârd, a ales-o pe – pe cine credeţi? Cu un zâmbet liniştit, ciudat, domnul Moore răspunse: — Pe Dora, bineînţeles, sau pe Harriet. — Ha! Ha! Ştiu că vă pricepeţi la ghicit! Dar ce v-a făcut să vă opriţi tocmai la ele două? — Pentru că sunt cele mai înalte, cele mai arătoase, şi Dora, cel puţin, este cea mai voinică; şi cum prietenul dumneavoastră, domnul Sweeting, este doar o mână de om, am tras concluzia că, potrivit unei reguli obişnuite în asemenea împrejurări, preferă tocmai opusul lui. — Aveţi dreptate: într-adevăr de Dora e vorba. Dar Sweeting nu are nicio şansă, nu-i aşa, Moore? — În afară de faptul că e diacon, ce alt avut mai are domnul Sweeting? Întrebarea păru să-l amuze nespus pe Malone. Râse trei minute bune înainte de a răspunde la ea. — Ce alt avut mai are Sweeting? Vai de mine, David îşi are harfa lui, sau fluierul, ceea ce e cam totuna. Mai are şi un fel de ceas de tinichea; idem, un inel; idem, un monoclu – asta-i tot ce are. — Şi cum se gândeşte să-i plătească domnişoarei Sykes toaletele, ca să nu mai vorbim despre altele? — Ha! Ha! Straşnic! Am să-l întreb asta cu primul prilej? Am să-l perpelesc la foc mărunt pentru pretenţiile lui înfumurate. Dumnealui s-o fi aşteptând, fără-ndoială, ca bătrânul Christopher Sykes să facă un gest nobil. Doar e bogat, nu? Ţin casă mare. — Sykes este în fruntea unei mari întreprinderi. — Prin urmare trebuie să fie bogat, aşa-i? — Prin urmare o fi având el ce face cu averea, şi pe vremuri ca astea îi arde să-şi ciuntească din capital ca să-şi înzestreze fetele, cum îmi arde mie să dărâm vilişoara de colo şi să clădesc pe ruinele ei o casă cât Fieldhead de mare. — Moore, ştiţi ce-am auzit eu deunăzi? — Nu; aţi fi auzit că sunt chiar pe cale să fac o asemenea schimbare. Bârfa de la voi din Briarfield e în stare să născocească una ca asta, sau alte parascovenii şi mai şi  cică vreţi să închiriaţi Fieldhead – urâcioasă hardughie mi sa părut când m-am aflat astă-seară prin apropierea ei, asta-n treacăt fie zis – şi că aveţi de gând s-o instalaţi pe una dintre domnişoarele Sykes acolo ca stăpână – într-un cuvânt, că vreţi să vă însuraţi. Ha! Ha! Ia spuneţi, care dintre ele este? Dora, sunt sigur; doar aţi spus că e cea mai arătoasă. — Mă minunez de câte ori mi-au ieşit vorbe că urmează să mă însor, de când am venit la Briarfield! M-au căpătuit pe rând cu toate femeile nemăritate şi bune de măritat din partea locului. Când erau cele două domnişoare Wynnes – întâi cea brunetă, apoi cea blondă; când roşcata domnişoară Armitage, când Ann Pearson cea coaptă; acum îmi puneţi în cârcă tot tribul de domnişoare Sykes. De unde s-o mai fi stârnit şi bârfa asta, numai bunul Dumnezeu o ştie. De vizitat nu vizitez pe nimeni; caut societatea cucoanelor cu tot atâta stăruinţă ca şi dumneavoastră, domnule Malone. Dacă se întâmplă să mă duc la Whinbury, mă duc doar să le fac o vizită lui Sykes sau lui Pearson, la ei la birou, şi conversaţia noastră are alt subiect decât căsătoria, iar preocupările noastre sunt cu totul altele, nu să facem curte, să ne clădim reşedinţe şi să vorbim despre zestre: postavul pe care nu-l putem vinde, muncitorii cărora nu le putem da de lucru, fabricile care se duc de râpă, în general mersul anapoda al lucrurilor pe care noi nu-l putem schimba, acestea, zic eu, sunt lucrurile care ne umplu gândurile cu prisosinţă în clipa de faţă, în asemenea măsură încât nu mai rămâne loc şi pentru mărunţişuri ca dragostea şi aşa mai departe. — Sunt întru totul de aceeaşi părere, Moore. Dacă există o idee pe care o detest mai mult decât oricare alta, este ideea căsătoriei – mă refer la căsătorie în sensul mărunt, vulgar al cuvântului, ca o simplă chestiune de sentiment: doi proşti nepricopsiţi se învoiesc să-şi unească sărăcia printr-o năstruşnică legătură de simţiri. Mofturi! Dar o unire avantajoasă, ca aceea ce se poate realiza prin armonizarea unor concepţii demne şi a unor interese solide şi permanente, asta nu-i rău, aşa-i? — Aşa-i, răspunse Moore, absent. Subiectul părea să nu prezinte interes pentru el; nici nu-l urmărea. Şedea de câtăva vreme şi se uita la foc cu un aer preocupat, când deodată întoarse capul. — Ascultaţi! zise Moore. Aţi auzit zgomot de roţi? Ridicându-se, se duse la fereastră, o deschise şi trase cu urechea. După puţin timp o închise la loc. — Nu-i decât vuietul vântului care se înteţeşte, observă Moore, şi pârâiaşul niţeluş umflat care se rostogoleşte jos în vâlcea. Aşteptam furgoanele acelea la ora şase; acum e aproape nouă. — Serios vorbind, credeţi că din pricina instalării maşinilor ăstora noi vă paşte vreun pericol? Întrebă Malone. Helstone crede că da – se pare. — Doresc doar ca maşinile – războaiele astea – să ajungă aici cu bine şi să le văd adăpostite între zidurile fabricii. Odată instalate, îi desfid pe cei ce distrug maşinile. N-au decât să-mi facă o vizită şi să suporte consecinţele; fabrica mea e cetatea mea. — Asemenea secături de ultimă speţă nu merită decât dispreţ, observă Malone, într-o dispoziţie de adâncă reflecţie. Aproape că doresc să ne calce o şleahtă în noaptea asta; dar drumul părea extrem de liniştit când am venit eu încoace; nam văzut mişcând nimic. — Aţi trecut pe lângă Casa roşie? — Da. — Dintr-acolo nu poate să vină nimic; primejdia pândeşte dinspre Stilbro’. — Şi chiar credeţi că există o primejdie — Ce-au făcut oamenii ăştia altora îmi pot face şi mie. Cu o singură deosebire: cei mai mulţi dintre patroni parcă paralizează când sunt atacaţi. Sykes, de pildă, când i-au dat foc postăvăriei, de-a ars până-n temelii, când i-au smuls postavul din rame şi l-au împrăştiat numai zdrenţe pe câmp, n-a luat nicio măsură ca să-i descopere sau să-i pedepsească pe ticăloşi; s-a lăsat în voia lor, ca mielul blând sub cuţit. Dar vedeţi că eu, după câte mă cunosc, aş lupta cu dinţii pentru meseria mea, fabrica mea şi maşinile mele. — Helstone zice că aceştia trei sunt zeii dumneavoastră; că „Ordinele ministeriale” nu sunt pentru dumneavoastră decât altă denumire a celor şapte păcate; că primul ministru Castlereagh este Anticrist, şi partidul războinic, legiunile sale. — Da; urăsc toate aceste lucruri pentru că mă ruinează; îmi stau în cale; nu pot progresa; nu-mi pot aduce la îndeplinire planurile din cauza lor; mă văd contracarat la fiecare pas de efectele lor potrivnice. — Dar sunteţi bogat, Moore, şi afacerile vă merg bine, nu-i aşa? — Sunt foarte bogat în postav pe care nu pot să-l vând: numai intră în magazia de acolo, şi-o să vedeţi că-i plină până-n tavan de baloturi. Roakes şi Pearson sunt în aceeaşi situaţie. Înainte aveau ca piaţă de desfacere America, dar „Ordinele ministeriale” le-au tăiat legăturile. Malone nu părea pregătit să poarte, pe nepusă masă, o discuţie de acest fel; începu să-şi bată călcâiele şi să caşte. — Şi când te gândeşti – continuă domnul Moore, care se lăsase prea mult luat de curentul propriilor sale gânduri ca să observe simptomele de ennui ale oaspetelui – când te gândeşti că bârfitorii ăştia caraghioşi din Whinbury şi Briarfield îi dau zor cu însurătoarea! Ca şi când n-ai mai avea altă menire în viaţă decât „să înconjuri cu atenţiile tale“ cum vine vorba, o tânără domniţă, şi după aceea s-o duci la altar, şi după aceea să pleci în călătorie de nuntă, şi după aceea să faci o seamă de vizite, şi după aceea, presupun, „săţi creşti copiii“. - Oh, que le diable emporte! – întrerupse din imprecaţia pe care o rostise cu deosebită înfierbântare şi adăugă mai potolit: Convingerea mea este că femeile nu vorbesc şi nu se gândesc decât la astfel de lucruri şi, fireşte, îşi închipuie că şi bărbaţii nu mai au altceva în minte. — Bineînţeles, bineînţeles, aprobă Malone. Dar nu vă mai sinchisiţi de ele. Începu să fluiere şi privi nervos în jur, de parcă ar fi avut mare nevoie de ceva. De data asta Moore îl surprinse şi, parese, înţelese natura manifestărilor sale. — Domnule Malone, spuse el, desigur că aveţi nevoie de un întăritor după plimbarea asta prin ploaie; am uitat de ospitalitate. — Nu, vai de mine! replică Malone. Dar se vedea pe faţa lui că Moore pusese degetul pe rană. Gazda se ridică şi deschise un dulap. — Am şi eu tabieturile mele, spuse el. Îmi place să am totul la îndemână şi să nu depind de partea femeiască din vilişoara de colo pentru fiecare îmbucătură pe care o bag în gură şi fiecare strop pe care îl dau pe gât. Deseori îmi petrec serile şi iau cina aici de unul singur, şi dorm împreună cu Joe Scott în fabrică. Uneori sunt propriul meu paznic; nu simt nevoie de prea mult somn, şi-mi face plăcere, când e câte o noapte frumoasă, să colind un ceas sau două, cu puşca în mână, prin vâlcea. Domnule Malone, vă pricepeţi să pregătiţi cotlete de berbec? — N-aştept decât să fiu pus la încercare: am făcut treaba asta de sute de ori când eram la colegiu. — Atunci, uitaţi acolo o farfurie plină cu cotlete, şi uitaţi şi grătarul. Întoarceţi-le repede: cunoaşteţi secretul de a păstra sosul în ele? — Nicio grijă – veţi vedea. Daţi-mi, vă rog, un cuţit şi o furculiţă. Diaconul îşi suflecă manşetele şi se apucă de gătit, cu toată râvna. Fabricantul aşeză pe masă farfurii, o pâine, o sticlă neagră şi două pahare. Apoi scoase un ibric de aramă – tot din aceeaşi tainiţă bine aprovizionată, dulapul său – îl umplu cu apă dintr-un vas mare de piatră ce se afla într-un colţ. Îl puse pe foc lângă grătarul care sfârâia, aduse lămâi, zahăr şi un mic bol din porţelan pentru punci; dar în timp ce pregătea punciul, o bătaie în uşă îl întrerupse. Se duse să răspundă. — Tu eşti, Sarah? — Da, conaşule. Vreţi să veniţi la cină, conaşule, vă rog? — Nu; astă-seară nu vin acasă. Dorm în fabrică. Aşa că încuie uşile şi spune-i stăpânei tale să se culce. Se întoarse. — V-aţi chivernisit bine gospodăria, observă Malone aprobator, în timp ce, cu obrazul său prelung, la fel de aprins ca şi tăciunii asupra cărora se apleca şi întorcea de zor cotletele de berbec. Nu sunteţi sub papuc, ca bietul Sweeting; un om – hait! - ce mai stropeşte grăsimea asta, m-a ars pe mână – sortit să fie condus de femei. Dumneavoastră şi cu mine, Moore – luaţi-o pe asta, că-i rumenită şi mustoasă – dumneavoastră şi cu mine n-o să lăsăm să cânte găina în casă, când ne-om însura. — Ştiu şi eu – nu m-am gândit niciodată la asta, dacă găina e frumoasă şi te-nţelegi cu ea, de ce nu? — Cotletele sunt numai bune de mâncat; punciul e gata? — Uitaţi un pahar, gustaţi. Când s-o întoarce Joe Scott cu flăcăii lui, le facem şi lor parte din punci, dacă aduc războaiele nevătămate. Malone deveni foarte exuberant în timpul cinei; râdea cu poftă de orice fleac, făcea glume proaste şi după aceea se aplauda singur, într-un cuvânt era gălăgios fără nicio noimă. Domnul Moore, dimpotrivă, rămase la fel de tăcut ca şi înainte. Este timpul, cititorule, să ai cât de cât o idee despre înfăţişarea acestui om; mă voi strădui să o schiţez în timp ce stă la masă. Este ceea ce ai numi probabil, la prima vedere, un ins cu o înfăţişare ciudată, căci arată slab, oacheş, gălbejit la faţă, cu un aer de străin, cu părul de culoare închisă, căzut în şuviţe neglijente peste frunte; pare să-şi piardă puţin timp cu toaleta, căci altfel şi l-ar potrivi cu mai mult gust. Nu-şi dă seama, s-ar zice, că are trăsături fine, limpezi, dăltuite simetric şi regulat, ca de meridional; nici cel care îl priveşte nu observă acest lucru decât după o cercetare amănunţită, căci, o nelinişte întipărită pe faţă şi obrajii supţi fac ca frumuseţea să fie adumbrită de o expresie de îngrijorare. Ochii sunt mari, gravi şi cenuşii; expresia lor este concentrată şi meditativă, mai mult iscoditoare decât blândă, mai mult gânditoare decât senină. Când buzele i se întredeschid într-un zâmbet, chipul său e plăcut – nu că ar fi deschis sau voios nici chiar atunci, dar simţi influenţa unui anumit farmec liniştit, care sugerează, fie cu temei, fie înşelător, o fire grijulie, poate chiar duioasă; sugerează simţăminte menite a crea o plăcută viaţă de familie: răbdare, îngăduinţă, poate devotament. Este încă tânăr – nu are mai mult de treizeci de ani; e înalt de stat şi zvelt. Felul său de a vorbi supară; are un accent străin care, în ciuda unei neglijenţe studiate în pronunţie şi dicţiune, zgârie urechea unui britanic, şi mai cu seamă a unui om din Yorkshire. Într-adevăr, domnul Moore nu era decât pe jumătate britanic, şi nici măcar atât. Dinspre partea mamei, se trăgea din strămoşi străini şi fusese el însuşi născut şi în parte crescut pe pământ străin. O corcitură de felul său are, probabil, în multe privinţe şi sentimentele amestecate şi nelămurite – patriotismul, de pildă; fără îndoială că era incapabil să se ataşeze de partide, de secte, chiar şi de climate şi obiceiuri. Nu este exclus să fi avut tendinţa de a-şi izola persoana de orice comunitate în mijlocul căreia soarta îl aruncase vremelnic şi să fi simţit că cea mai mare înţelepciune din partea sa este să slujească interesele lui Robert Gérard Moore şi să facă abstracţie de consideraţiuni de ordin filantropic pentru binele obştesc, de care îl socotea pe numitul Gérard Moore în mare măsură detaşat. Comerţul era chemarea ereditară a domnului Moore – familia Gérard din Anvers se ocupa de două secole încoace cu negustoria. Fuseseră pe vremuri negustori bogaţi, dar se abătuseră şi asupra lor nesiguranţa şi încurcăturile băneşti; nişte speculaţii dezastruoase şubreziseră pe încetul temeliile creditului de care se bucurau şi timp de doisprezece ani casa se clătinase din încheieturi; iar în cele din urmă, sub izbitura Revoluţiei Franceze, se prăbuşise în totală ruină. În cădere trăsese după sine şi firma Moore din Anglia şi Yorkshire, strâns legată de casa din Anvers; iar Robert Moore, un membru al firmei engleze, care locuia în Anvers, se căsătorise cu Hortense Gérard, în nădejdea că tânăra sa soţie avea să moştenească partea din negoţ pe care o deţinea tatăl ei, Constantine Gérard. Moştenise, după cum am văzut, doar partea sa din datoriile firmei; şi acest pasiv, deşi reglementat printr-o înţelegere cu creditorii, fusese primit, la rândul său – (spuneau unii) – drept moştenire de către fiul ei Robert, care năzuia ca într-o bună zi să-şi onoreze în întregime creanţele şi să reclădească ruinata casă Gérard  Moore, cel puţin pe măsura măreţiei din trecut. Se bănuia chiar că Robert îşi pusese mult la inimă cele întâmplate cândva, şi dacă o copilărie petrecută alături de o mamă ursuză, sub spectrul năpastei ce stătea la pândă, şi o tinereţe înecată şi pălită de revărsarea nemiloasă a furtunii se poate întipări dureros în minte, în mintea lui se întipărise probabil nu cu litere de aur. Oricât de măreţe ar fi fost planurile de refacere pe care le nutrea, nu-i stătea în putere să folosească mijloace importante pentru înfăptuirea lor; era nevoit să se mulţumească doar cu izbânzi mărunte. Când veni în Yorkshire, el – ai cărui strămoşi fuseseră proprietari de antrepozite în porturi şi de fabrici în oraşele din inima ţării, avuseseră reşedinţă în oraş şi conac la ţară – nu văzu altă cale deschisă înainte-i decât să închirieze o fabrică de postav într-un colţ uitat de Dumnezeu dintr-un uitat de Dumnezeu colţ de ţară; să-şi ia ca locuinţă o vilişoară alăturată şi să adauge la proprietatea sa, ca păşune pentru cal şi spaţiu pentru ramele de uscat postavul, câteva pogoane din pământul povârnit şi gloduros ce mărginea vâlceaua pe unde susura firul de apă, folosit de fabrica lui. Toate acestea le obţinuse cu o chirie destul de ridicată (căci erau vremuri grele de război şi toate se scumpiseră) de la curatorii domeniului Fieldhead, pe atunci proprietatea unui minor. La vremea când încep cele istorisite aici, Robert Moore trăia de doi ani în acest ţinut, timp în care se dovedise înzestrat cel puţin cu darul hărniciei. Căscioara prăpădită o prefăcuse într-o vilişoară curată şi aranjată cu mult gust. Pe un petic din pământul acela accidentat amenajase o grădină pe care o cultiva cu neobişnuită, chiar flamandă grijă şi meticulozitate. Cât despre fabrică, o clădire veche şi înzestrată cu maşini vechi, demodate şi fără randament, Moore îşi manifestase cel mai profund dispreţ faţă de organizarea şi utilarea ei; scopul său fusese să întreprindă o reformă radicală, pe care o şi înfăptuise pe cât i-a îngăduit modestul capital de care dispunea; iar acest capital firav şi ce piedică însemna el pentru mersul său înainte îi otrăvea cumplit sufletul. Moore voia să meargă tot înainte: „înainte!“ era deviza săpată în sufletul său; dar sărăcia îl ţinea în frâu; uneori (ca să vorbim la figurat) făcea spume la gură când dârlogii se strângeau prea tare. În această stare de spirit fiind, nu te puteai aştepta din partea lui să stea să judece dacă mersul său înainte era sau nu dăunător altora. Nefiind de prin partea locului, şi nici stabilit de multă vreme aici, nu s-a sinchisit în destulă măsură. Când noile invenţii i-au aruncat pe drumuri pe bătrânii muncitori, nu s-a întrebat niciodată de unde îşi agoniseau pâinea cea de toate zilele cei cărora nu le mai plătea leafă săptămânal, şi în această nepăsare semăna cu mii de oameni faţă de care înfometaţii din Yorkshire păreau să aibă pretenţii mai dârze. Perioada despre care scriu era o perioadă întunecată din istoria britanică, mai cu seamă din istoria provinciilor de miazănoapte. Războiul era atunci în toi. Europa întreagă se afla angajată în luptă. Anglia, dacă nu istovită, era uzată după ce rezistase îndelung - da, şi jumătate dintre oameni erau şi ei istoviţi şi cereau cu glas tare pace în orice condiţii. Onoarea naţională ajunsese doar o vorbă goală, fără niciun preţ în ochii multora, căci ochii le erau împăienjeniţi de foame; şi pentru o fărâmă de pâine şi-ar fi vândut şi dreptul la viaţă. „Ordinele ministeriale”, provocate de decretele din Milano şi Berlin ale lui Napoleon şi interzicând puterilor neutre să aibă legături comerciale cu Franţa, lovind direct America, lipsiseră comerţul de lână al Yorkshire-ului de principala sa piaţă de desfacere şi aduseseră această provincie în pragul ruinei. Măruntele pieţe străine, ca Brazilia, Portugalia, Sicilia, erau suprasaturate şi refuzau să mai primească altă marfă, având stocuri excedentare care acopereau consumul pe doi ani. În toiul acestei crize, în manufacturile producătoare de textile din nord se introduseseră anumite invenţii în materie de maşini, care, reducând mult numărul muncitorilor, aruncaseră mii de oameni pe drumuri şi-i lăsaseră fără mijloace statornice de trai. La toate acestea se mai adăugase şi o recoltă proastă. Deznădejdea ajunsese la culme. Puterea de rezistenţă, prea greu încercată, întindea o mână frăţească răzvrătirii. Un fel de cutremur moral se simţea mocnind sub colinele comitatelor din miazănoapte. Dar, aşa cum se întâmplă de obicei în asemenea cazuri, nimeni nu dădea prea mare atenţie. Când într-un oraş industrial a izbucnit o revoltă din pricina lipsei de alimente, când o fabrică de postav a fost incendiată şi a ars până în temelii, sau când casa unui manufacturier a fost atacată, mobila i-a fost aruncată în stradă şi familia silită să fugă pentru a scăpa cu viaţă, autorităţile locale au luat sau n-au luat oarecari măsuri restrânse: câte o căpetenie de ceată cădea în mâna poterelor, sau de cele mai multe ori era lăsată să scape; ziarele înserau câte o notiţă despre asemenea întâmplări, şi cu asta incidentul se încheia. Cât priveşte pe cei care aveau de suferit, a căror singură moştenire era munca şi care pierduseră această moştenire – oamenii ce nu puteau găsi de lucru, şi prin urmare, nu puteau căpăta leafă, şi prin urmare nu-şi puteau agonisi pâinea – aceştia erau lăsaţi să sufere mai departe, lăsaţi astfel poate pentru totdeauna: nu era cazul să opreşti mersul înainte al invenţiilor, să dăunezi ştiinţei, împiedicându-i progresul. Războiul nu putea fi încheiat, nu se putea ivi de nicăieri vreo cale de îndreptare a lucrurilor şi deci nu exista nicio speranţă – aşa că cei fără de lucru îşi trăiau destinul: mâncau pâinea şi beau apa amarului. Mizeria zămisleşte ură. Oamenii aceştia chinuiţi urau maşinile, încredinţaţi fiind că ele le iau pâinea de la gură; urau clădirile ce adăposteau acele maşini; îi urau pe manufacturieri, proprietarii acelor clădiri. În parohia Briarfield, de care ne ocupăm acum, Hollow’s Mill era lăcaşul cel mai  detestat; Gérard Moore, în dubla sa calitate de semivenetic şi promotor fără rezerve al progresului tehnic, omul cel mai detestat. Şi poate că a fi îndeobşte urât de oameni se potrivea mai bine cu temperamentul lui Moore decât altminterea, mai ales când avea credinţa că pricina pentru care îl urau era un lucru drept şi folositor, şi acest sentiment de avânt bătăios îl însufleţea în noaptea de care vorbim, aşa cum şedea în biroul său aşteptând sosirea furgoanelor încărcate cu războaie. Vizita lui Malone şi tovărăşia lui îi veniseră probabil foarte peste mână: ar fi preferat să stea singur, căci îi plăcea singurătatea tăcută, mohorâtă, nesigură. Puşca lui de paznic i-ar fi ajuns ca tovarăş; torentul, de jos din vâlcea, cu apele lui învolburate, ar fi revărsat vorbele cele mai plăcute auzului său. De vreo zece minute fabricantul îl urmărea cu privirea cea mai ciudată din lume pe tânărul preot irlandez care se servea din punci ca la el acasă, când deodată căutătura neclintită a ochilor acelora cenuşii se schimbă, ca şi cum o altă vedenie se arătase între ei şi Malone. Moore ridică o mână. — Chut! zise el după moda lui franţuzească, atunci când Malone făcu zgomot cu paharul. Trase o clipă cu urechea, apoi se ridică, îşi puse pălăria şi ieşi pe uşă. Noaptea era liniştită şi întunecată, părând ca încremenită; apele însă curgeau bogat, bolborosind; revărsarea lor suna ca un potop în tăcerea aceea deplină, însă auzul lui Moore prinse alt zgomot – foarte îndepărtat, dar totuşi deosebit – frânt şi dur – pe scurt, sunetul unor roţi grele hurducânduse pe un drum pietruit. Se întoarse în birou şi aprinse un felinar, cu care străbătu curtea fabricii şi începu să deschidă porţile. Veneau furgoanele cele mari; se auzeau potcoavele greoaie ale cailor pleoscăind prin noroi şi prin apă. Moore strigă spre ei: — Hei, Joe Scott! Toate bune? Joe Scott era probabil prea departe ca să audă întrebarea; nu dădu niciun răspuns. — Toate bune? Răspunde! strigă Moore din nou, când botul ca de elefant al calului înaintaş aproape că se atinse de nasul lui. Cineva sări jos din primul furgon; o voce strigă tare: — Da, da, diavole, toate-s bune! Le-am sfărâmat. Şi se auzi zgomot de paşi ce fugeau. Furgoanele rămaseră pe loc; erau acum părăsite. — Joe Scott! Niciun Joe Scott nu răspunse. — Murgatroyd! Pighills! Sykes! Nimic! Domnul Moore ridică felinarul şi se uită în căruţe. Nu se aflau în ele nici oameni, nici maşini; erau goale şi părăsite. Adevărul e că domnul Moore îşi iubea maşinile; riscase ultimul său capital ca să cumpere ramele şi cuţitele pe care le aşteptase în noaptea asta; speculaţii extrem de importante pentru interesele sale depindeau de rezultatele pe care aveau să le aducă noile maşini. Unde erau? Cuvintele „Le-am sfărâmat!“ îi răsunau încă în urechi. În ce fel îi afecta catastrofa? La lumina felinarului pe care-l ţinea în mână i se vedeau bine trăsăturile, destinse acum într-un zâmbet bizar – zâmbetul omului cu tărie de caracter ajuns în viaţă la o răscruce unde această tărie se cere pusă la încercare, când trebuie făcut marele efort sub care calităţile lui vor rezista sau se vor frânge. Rămase însă mut, şi chiar nemişcat, fiindcă, în clipa aceea, nu ştia nici ce să spună, nici ce să facă. Aşeză felinarul pe pământ şi stătu cu braţele încrucişate pe piept, privind în jos şi cugetând. Un cal bătu din copită a nerăbdare şi Moore îşi ridică deodată privirile: în clipa aceea zări ceva ca o pată albă pe unul din hamuri. Cercetată la lumina felinarului, se dovedi a fi o hârtie împăturită – un răvaş. Pe deasupra nu avea nicio adresă: dar înăuntru purta titlul: „Devolui de la Hollow’s Miln“. Nu vom reproduce ortografia textului, care era foarte ciudată, ci îl vom traduce pe înţelesul cititorilor. Scria aşa: „Maşinile tale blestemate sunt făcute ţăndări pe Stilbro’ Moor, şi oamenii tăi zac legaţi de mâini şi de picioare în şanţul de lângă drum. Primeşte asta ca un avertisment din partea unor oameni flămânzi şi care se întorc la nevestele şi la copiii lor flămânzi după ce au săvârşit această faptă. Dacă îţi iei alte maşini sau dacă faci şi mai departe ce ai făcut până acum, vei mai auzi de noi. Ia seama!“ „Voi mai auzi de voi? Da; voi mai auzi de voi, şi voi o să mai auziţi de mine. Stau eu de vorbă imediat; veţi auzi de mine chiar acum pe Stilbro’ Moor.“ După ce duse furgoanele în curte, se îndreptă în graba mare spre vilişoară. Deschizând uşa, adresă câteva cuvinte, repede, dar calm, celor două femei care îi ieşiseră în întâmpinare pe coridor. Linişti îngrijorarea vădită a uneia dintre ele, printr-o relatare succintă şi atenuantă a celor întâmplate; celeilalte îi spuse: — Du-te în fabrică, Sarah – poftim cheia – şi trage clopotul cât poţi de tare; după aceea ai să faci rost de încă un felinar şi-ai să mă ajuţi să iluminez faţada. Întorcându-se la cai, îi deshămă, le dădu tainul şi îi băgă în grajd pe cât de grăbit pe atât de grijuliu, oprindu-se din vreme în vreme să audă când va începe să bată clopotul. Acesta se porni îndată, cu o bătaie neregulată, dar iscând o larmă asurzitoare, ce îţi dădea fiori; dangătul grăbit, neliniştit suna mai înfricoşător decât dacă alarma ar fi fost dată de o mână pricepută. În noaptea aceea liniştită, la ceasul acela neobişnuit, răzbătea până-n depărtări. Muşteriii din hanul Casa roşie tresăriră auzind dangătul; şi declarând că „nu-i de-a bună la Hollow’s Miln“, cerură felinare şi porniră cu grăbire într-acolo, toţi grămadă. Dar nici n-apucară să se îmbulzească în curte purtând în mâini felinarele lor aprinse, când se auzi tropot de cai şi un omuleţ cu pălărie preoţească, şezând drept în spinarea unui căluţ miţos, înaintă domol, urmat de un aghiotant călare pe un cal mai voinic.   Între timp, domnul Moore, după ce îşi adăpostise în grajd caii de la furgoane, îşi însăilase calul de călărie şi ajutat de Sarah, slujnica, aprinsese lămpile în fabrică, a cărei faţadă prelungă şi lată strălucea în acel timp ca la mare sărbătoare, aruncând în curte destulă lumină pentru a înlătura orice teamă de vreo confuzie ce s-ar fi putut isca din pricina întunericului. Începuse să se audă un murmur adânc de voci. Domnul Malone ieşise în cele din urmă din birou, după ce luase în prealabil precauţia de a-şi cufunda capul în vasul de piatră plin cu apă; şi această precauţiune, împreună cu spaima neaşteptată, aproape că îl readuseră în posesia acelor facultăţi pe care, în parte, punciul le risipise. Stătea cu pălăria pe ceafă şi cu ciomagul strâns zdravăn în pumnul mâinii drepte, răspunzând cam aiurea întrebărilor venite din partea grupului proaspăt sosit de la Casa roşie. În clipa aceasta apăru domnul Moore şi dădu îndată cu ochii de pălăria preoţească şi de căluţul miţos. — Ei, Moore, ce treabă ai să ne dai? M-am gândit că poate ai nevoie de noi în noaptea asta, de mine şi de hatmanul deaici (bătând căluţul pe grumaz), şi de Tom cu bidiviul lui. Când ţi-am auzit clopotul, n-am mai putut sta locului; l-am lăsat pe Boultby să-şi termine cina singur; dar unde-i vrăjmaşul? Nu văd nici o mască şi nicio faţă smolită pe-aici; şi nici geamuri sparte n-ai. Ai fost atacat sau te aştepţi să fii? — Câtuşi de puţin! Nici n-am fost, nici nu mă aştept să fiu, răspunse Moore cu răceală. Am poruncit să se tragă clopotul fiindcă vreau ca doi-trei vecini să stea aici, în Hollow, în timp ce eu cu o mână de oameni o să ne ducem la Stilbro’ Moor. —La Stilbro’ Moor! Pentru ce! Ca să ieşi în întâmpinarea furgoanelor? — Furgoanele au sosit acasă acum un ceas. — Atunci toate-s bune. Ce mai vrei? — Au venit goale, iar Joe Scott şi ai lui au fost lăsaţi în câmp, împreună cu maşinile. Citeşte zmângâlitura asta.   Domnul Helstone luă şi parcurse biletul al cărui conţinut a fost reprodus mai sus. — Hm! Te-au tratarisit cum îi tratarisesc şi pe alţii. Dar nefericiţii aceia din şanţ aşteaptă ajutor cu oarecare nerăbdare, cred: e o noapte cam umedă pentru asemenea culcuş. Eu şi Tom te însoţim; Malone poate să stea locului şi să aibă grijă de fabrică: dar ce-i cu el? Parcă-i cu ochii ieşiţi din cap. — A mâncat un cotlet de berbec. — Aşa! Peter Augustus, fii cu luare-aminte. În noaptea asta să nu mai mănânci cotlete de berbec. Eşti lăsat aici comandant peste toate – o misiune de mare cinste. — Mai rămâne cineva cu mine? — Oricine pofteşte din adunarea aci de faţă. Flăcăi, câţi dintre voi vreţi să rămâneţi aici şi câţi vreţi să mergeţi o bucată de drum cu mine şi cu domnul Moore spre Stilbro’, ca să venim în ajutor câtorva oameni care au fost pândiţi şi atacaţi de cei ce distrug războaiele de ţesut? Numai trei se oferiră să meargă, ceilalţi preferând să stea locului. Când domnul Moore încăleca, parohul îi întrebă în şoaptă dacă a încuiat cotletele de berbec, ca să nu le găsească Augustus. Patronul dădu din cap încredinţându-l că da, şi grupul salvator se puse în mişcare.  

CAPITOLUL III   Domnul Yorke   — După cât se pare, buna dispoziţie depinde în tot atâta măsură de starea de lucruri dinăuntru cât şi de starea de lucruri din afara şi din jurul nostru. Fac această remarcă banală, întrucât ştiu din întâmplare că domnii Helstone şi Moore au ieşit pe poarta fabricii, în fruntea acelui grup atât de puţin numeros, aflându-se în cea mai bună dispoziţie cu putinţă. Când razele unui felinar (cei trei pedeştrii purtau fiecare câte unul) se abătură peste faţa domnului Moore, se zări o flăcăruie neobişnuită, pentru că era zglobie, jucându-i în ochi şi o vioiciune nou-întâlnită răspândindu-se pe chipu-i sumbru; iar când razele felinarelor luminară faţa parohului, trăsăturile sale aspre se dezvăluiră într-un zâmbet larg, iradiind bună dispoziţie. Totuşi, veţi socoti că o noapte cu burniţă, o expediţie întrucâtva plină de primejdii nu erau împrejurări menite să-i însufleţească pe cei expuşi umezelii şi porniţi într-o asemenea aventură. Dacă vreunul sau mai mulţi inşi din ceata celor care făcuseră isprava de la Stilbro’ Moor ar fi zărit acest grup, nu mică le-ar fi fost plăcerea de al împuşca dindărătul unui zid pe oricare dintre conducătorii lui; şi aceştia o ştiau bine; iar adevărul este că fiind amândoi bărbaţi cu nervi de oţel şi inimi neînfricate, se simţeau măguliţi de un astfel de gând. Îmi dau seama, cititorule, şi nu e nevoie să-mi reaminteşti, că e lucru îngrozitor ca un preot să se arate pornit pe război; îmi dau seama că s-ar cuveni să fie un om al păcii. Mi-am făurit o oarecare idee, oricât de vagă, despre menirea ce-i revine în lume unei feţe bisericeşti şi îmi amintesc limpede al cui slujitor este, al cui cuvânt îl propovăduieşte, a cui pildă s-ar cădea s-o urmeze; totuşi, oricum ar fi, dacă eşti unul dintre aceia care-i urăşte pe popi, nu te-aştepta din parte-mi să te însoţesc pas cu pas pe drumul tău povârnit, întunecat, necreştinesc; să nu te aştepţi din parte-mi să mă alătur anatemelor tale cumplite, atât de înguste şi totodată atât de cuprinzătoare – adică să mă alătur pizmei tale înveninate, atât de pornite şi atât de nesocotite, împotriva „sutanei“; sămi înalţ ochii şi mâinile asemenea unui Supplehough, sau să-mi umflu plămânii alături de un Barraclough, ca să-mi arăt ura şi dispreţul faţă de diabolicul paroh din Briarfield. Nu era nici pe departe diabolic. Pur şi simplu îşi greşise cariera – atâta tot: ar fi trebuit să ajungă soldat, dar împrejurările îl făcuseră preot. În rest, era un omuleţ conştiincios, cu minte robustă, cu mână neîndurătoare, viteaz, sever, implacabil, cucernic; un om aproape lipsit de milă şi de duioşie, plin de prejudecăţi şi rigid; dar un om credincios principiilor sale – cinstit, înţelept şi sincer. Mi se pare mie, cititorule, că nu poţi croi totdeauna oamenii pe măsura profesiunii lor şi deci nu se cade să-i afuriseşti pentru că acea profesiune atârnă câteodată pe ei în chip dizgraţios; nici eu nu-l voi afurisi pe Helstone, cât era el de soldăţoi în haine preoţeşti. Cu toate acestea mulţi dintre enoriaşi îl blestemau, după cum alţii îl adorau, aşa cum se întâmplă adesea cu oamenii care arată părtinire în prietenie şi venin în duşmănie; care sunt deopotrivă ataşaţi principiilor şi credincioşi prejudecăţilor. Fiind amândoi într-o excelentă bună dispoziţie şi uniţi deocamdată întru îndeplinirea unei misiuni comune, te-ai fi aşteptat să-i auzi pe Helstone şi Moore discutând prieteneşte în vreme ce călăreau unul lângă altul. Nici pomeneală! Aceşti doi bărbaţi, amândoi cu firi tare irascibile, rareori veneau în contact fără să se înţepe unul pe altul. Între ei mărul discordiei era deseori războiul. Helstone rămânea un tory cu principii statornice (existau şi tories în zilele acelea), iar Moore era un whig înverşunat – whig cel puţin în ce priveşte opoziţia faţă de partidul războinic, întrucât chestiunea războiului afecta propriile sale interese; şi numai în privinţa aceasta îşi exprima el cât de cât o părere asupra politicii britanice, îi plăcea să-l scoată din sărite pe Helstone mărturisindu-şi credinţa în invincibilitatea lui Bonaparte, luând peste picior Anglia şi Europa în legătură cu neputinţa eforturilor de a-i rezista acestuia şi exprimându-şi cu sânge rece părerea că era preferabil să i se cedeze mai curând decât prea târziu, de vreme ce până la urmă tot avea să zdrobească orice adversar şi să ajungă singurul stăpânitor. Helstone nu putea să suporte asemenea păreri; numai din considerentul că Moore era un fel de proscris şi de venetic şi că nu avea decât pe jumătate sânge britanic care să îndulcească veninul străin ce-i rodea măruntaiele, se îndupleca să-l asculte fără să simtă dorinţa de a-i bate cu vergile. Şi mai era un lucru care-i atenua întrucâtva dezgustul: anume, un sentiment de comuniune faţă de tonul îndârjit cu care erau susţinute aceste idei, şi de respect faţă de tenacitatea înverşunării lui Moore. Când ceata coti pe şoseaua dinspre Stilbro’, dădu piept cu un vânt destul de puternic; ploaia îi biciuia în obraji. Moore îşi stârnise însoţitorul şi mai înainte, iar acum, înviorat de vântul aspru şi poate iritat de burniţa pişcătoare, începu să-l necăjească. — Te mai bucură veştile din Peninsulă? întrebă el. — Ce vrei să spui? i-o întoarse morocănos parohul. — Mai ai încredere în acel Baal care este Lordul Wellington? — Cum adică? — Tot mai crezi că acel idol cu chip de lemn şi inimă de piatră al Angliei are puterea să reverse din ceruri foc menit să mistuie bogata jertfă de neam franţuz pe care vreţi să i-o aduceţi? — Cred că Wellington are să-i azvârle pe mareşalii lui Bonaparte în mare, în ziua când va catadicsi să ridice braţul. — Dar, stimate domn, nu se poate să vorbeşti serios. Mareşalii lui Bonaparte sunt oameni mari, care acţionează sub îndrumarea unei minţi superioare, atotputernice; Wellington al dumitale este cel mai tipicar dintre câţi tamburi-majori anosti există pe lumea asta, şi mişcările lui lente de manechin sunt şi mai împiedicate din pricina unui guvern de ignoranţi. — Wellington este sufletul Angliei. Wellington este apărătorul potrivit al unei cauze bune; vrednicul reprezentant al unei naţiuni puternice, hotărâte, cinstite şi cu scaun la cap. — Cauza dumitale bună, pe cât înţeleg eu, este pur şi simplu readucerea nevolnicului şi scârbosului aceluia de Ferdinand pe un tron pe care l-a făcut de ruşine; vrednicul dumitale reprezentant al unui popor cinstit este un geambaş tâmp la minte, care acţionează pentru un fermier încă şi mai cretin; iar împotriva acestora stau aliniate supremaţia victorioasă şi geniul invincibil. — Împotriva legitimităţii stă aliniată uzurparea; împotriva modestei, simplei, dreptei şi vitezei rezistenţe faţă de asuprirea brutală stă aliniată ambiţia de a poseda, lăudăroasă, cu limbă înfurcată, egoistă şi trădătoare. Dumnezeu să-i apere pe cei drepţi! — Dumnezeu îi apără adeseori pe cei puternici. — Cum! Oare acea mână de nefericiţi care ajunseseră fără să se ude la picioare pe malul asiatic al Mării Roşii erau mai puternici decât oastea vrăjmaşilor înşirată pe malul african? Erau mai mulţi la număr? Erau mai bine înarmaţi? într-un cuvânt, erau mai de temut? Să nu vorbeşti, Moore, că ai să spui o minciună; ştii bine că ai să spui o minciună. Erau o biată adunătură de robi sleiţi de puteri. Îi asupriseră tiranii vreme de patru sute de ani; o firavă amestecătură de femei şi copii alcătuiau, la drept vorbind, rândurile lor rare; stăpâni, care răgeau că-i vor urmări peste marea despicată, erau o şleahtă de necredincioşi îmbuibaţi, la fel de puternici şi de sângeroşi ca leii deşerturilor. Erau înarmaţi, încălăraţi, şi aveau şi care de luptă; bieţii urmăriţi umblau pe jos; prea puţini dintre ei, fără doar şi poate, aveau arme mai bune decât cârjele de păstori sau sculele de zidari; însuşi blândul şi puternicul lor conducător nu avea decât un toiag. Dar ia aminte, Robert Moore, dreptatea era de partea lor; Dumnezeul bătăliilor era de partea lor. Crima şi arhanghelul căzut erau generalii ostaşilor împăratului, şi care dintre ei a izbândit? Ştim prea bine: „Domnul a mântuit în ziua aceea poporul său din mâna vrăjmaşilor şi dreptcredincioşii i-au văzut pe păgâni morţi la ţărmul mării”; da, da: „Talazurile iau acoperit, au căzut la fund ca un bolovan”. Mâna dreaptă a Domnului s-a arătat strălucită prin putere; mâna dreaptă a Domnului l-a sfărâmat pe vrăjmaş în bucăţi! — Ai dreptate, numai că nu ţii seama de paralela adevărată. Franţa este ceata robilor sloboziţi, şi Napoleon este blândul şi puternicul conducător. Europa, cu bătrânele şi îmbuibatele ei imperii, cu putredele ei dinastii, este asupritorul cel corupt: viteaza Franţă întruchipează cele Douăsprezece Triburi, iar proaspătul şi vigurosul Uzurpator, Păstorul din Horeb. — Mi-e şi silă să-ţi răspund. În consecinţă Moore îşi răspunse singur – mai binezis adăugă la ceea ce tocmai spusese o observaţie suplimentară, cu voce puţin mai scăzută: — O, în Italia a fost la fel de mare ca un profet. Era tocmai ce trebuia acolo – vrednic să iniţieze şi să organizeze măsuri pentru regenerarea naţiilor. Şi astăzi stau şi nu mă dumiresc cum a putut învingătorul de la Lodi să se coboare până la a deveni împărat – impostor vulgar şi imbecil! — şi mai rău decât asta, cum a putut un popor care s-a numit odată republican să decadă iar la treapta de simpli robi. Dispreţuiesc Franţa! Dacă Anglia ar fi înaintat cât Franţa pe drumul civilizaţiei, nu ar fi dat înapoi în chip atât de neruşinat. — Doar nu vrei să spui că imbecila Franţă imperială e mai rea decât sângeroasa Franţă republicană? întrebă aprig Helstone. — Nu vreau să spun nimic: dar pot gândi ce poftesc, ştii, domnule Helstone, atât despre Franţa cât şi despre Anglia; şi despre revoluţii şi regicide şi restaurări în general; şi despre dreptul divin al regilor, pe care îl susţii adesea în predicile dumitale, şi despre îndatorirea de a nu te împotrivi, şi caracterul binefăcător al războiului, şi… Fraza domnului Moore fu aici scurt întreruptă de huruitul zorit al unei gabriolete şi de oprirea ei bruscă în mijlocul drumului. Atât el cât şi parohul fuseseră prea adânciţi în discuţie ca să bage de seamă că se apropie, până ce nu ajunse chiar lângă ei. — Ei, patroane, au ajuns acasă furgoanele? întrebă o voce din vehicul. — N-o fi Joe Scott? — Ba el îi! răspunse altă voce; căci în gabrioletă se aflau două persoane, după cum se vedea în licărul felinarului acesteia. Oamenii cu felinarele rămăseseră în urmă sau mai bine-zis, cei doi călăreţi o luaseră înaintea pedestraşilor. Da, domnule Moore, Joe Scott e. Ţi-l aduc înapoi într-un hal fără hal. L-am găsit printre mlaştinile de colo, pe el şi încă trei. Ce-mi dai pentru că îl aduc înapoi? — Cum ce? Mulţumirile mele, cred: căci un era mai de ispravă ca el n-aş fi putut pierde. Dumneata; eşti, nu-i aşa. Domnule Yorke, după glas? — Da, băiete, eu sunt. Veneam spre casă de la târg din Stilbro’ şi când ajung în mijlocul câmpului, dând bice şi gonind ca vântul (căci, cum se zice, trăim vremuri de primejdie datorită unei cârmuiri proaste), aud un geamăt. Mă opresc în loc; alţii ar fi dat bice şi mai cu nădejde, numai că eu n-am de ce mă teme, după câte ştiu. Nu cred să fie om prin părţile astea care să vrea să-mi facă vreun rău – sau dacă ar încerca, i-aş plăti cu vârf şi îndesat. Zic: „S-a întâmplat ceva rău carecuiva?“ – „S-a întâmplat“, răspunde unul, vorbind parcă din măruntaiele pământului. — „Ce anume? Zii mai repede!“ îi poruncesc eu. — „Nimic alta decât că zăcem patru inşi aici în şanţ“, zice Joe liniştit cum nu se mai află. Le-o-ntorc eu: „Ruşine să le fie!” şi-i poftesc să se scoale şi să se mişte de-acolo, că de nu, îi mângâi cu câteva bice; fiindcă gândeam că sunt toţi beţi. — „Ne-am fi sculat noi încă de acum un ceas, dar ne-au legat cu funia“, zice Joe. Repede m-am dat jos şi le-am tăiat legăturile cu briceagul. Scott s-a suit cu mine în gabrioletă să-mi povestească cum sa întâmplat, iar ceilalţi vin în urmă pe cât îi ţin picioarele. — Îţi sunt mult îndatorat, domnule Yorke. — Ce spui, băiete?! Ştii bine că nu-mi eşti. Oricum, iată-i şi pe ceilalţi că se apropie. Ei, Doamne, uite încă o ceată cu lumini în ulcioare, ca armata lui Ghedeon, şi cum îl avem şi pe preot cu noi – seara bună, părinte Helstone! — stăm destul de bine. Părintele Helstone întoarse foarte, foarte ţeapăn bineţea celui din gabrioletă. Şi acela continuă: — Suntem unsprezece bărbaţi zdraveni, şi avem şi călărime şi care de luptă cu noi. Numai să dăm piept cu câţiva dintre derbedeii ăştia nemâncaţi de sfarmă maşinile, că am câştiga o victorie de pomină; fiecare dintre noi ar putea fi un Wellington – asta ca să-ţi fac plăcere dumitale, părinte Helstone! Şi ce de-a baliverne ar mai apărea în jurnale! Briarfield ar ajunge de pomină. Dar eu zic că măcar în Stilbro’ Courier tot publicăm o coloană şi jumătate despre treaba asta – la mai puţin nici nu mă gândesc. — Îţi făgăduiesc că mai puţin nici nu va fi, domnule Yorke, căci articolul îi voi scrie eu însumi, replică parohul. — Foarte bine! Negreşit! Şi ai grijă să ceri cu străşnicie ca cei care au sfărâmat războaiele şi l-au legat pe Joe Scott să fie spânzuraţi – fără preot. Asta-i treabă de spânzurătoare, sau ar trebui să fie; nu încape îndoială. — Dacă ar fi să-i judec eu, le-aş face scurtă spovedania! strigă Moore. Dar de rândul acesta am de gând să-i las în pace; n-au decât să-ntindă coarda cât mai mult, sigur fiind că până la urmă au să se spânzure cu ea. — Îi laşi în pace, nu, Moore? Făgăduieşti? — Să făgăduiesc! Nu. Tot ce vreau să spun e că n-am sămi dau prea multă osteneală să-i prind; dar dacă îmi pică vreunul în mână… — Ai să pui mâna pe el, fără-ndoială; dar ai prefera ca ăştia să facă ceva mai rău decât să oprească un furgon – şiabia după aceea să te răfuieşti cu ei. Ei, dar să nu mai vorbim despre asta deocamdată. Am ajuns la uşa mea, domnilor, şi sper că domniile-voastre şi restul oamenilor îmi veţi trece pragul; n-o să strice nimănui o mică gustare. Moore şi Helstone se opuseră acestei propuneri ca nefiind trebuitoare; dar cu atâta curtenie urmară insistenţele, şi, pe deasupra noaptea era atât de neprietenoasă, iar licărul ferestrelor acoperite cu perdele de muselină de la locuinţa în faţa căreia poposiseră era atât de îmbietor, încât până la urmă se învoiră. Domnul Yorke, după ce coborî din gabrioletă, pe care o lăsă în seama unui om ce apăru dintre acareturi la sosirea sa, îi întovărăşi spre casă. Aţi putut băga de seamă că domnul Yorke îşi schimba întrucâtva felul său de a se exprima; vorbea când cu accent din Yorkshire get-beget, când într-o englezească foarte pură. Şi felul său de a se purta era supus unor alternări asemănătoare; putea fi politicos şi afabil, şi putea fi repezit şi grosolan. Condiţia sa socială, deci, nu aţi putea-o determina uşor după vorbire şi purtare; poate că înfăţişarea locuinţei sale va hotărî aprecierea. Pe oameni îi sfătui s-o apuce spre bucătărie, spunându-le că „se va îngriji să li se servească de îndată ceva de gustare”. Domnii fură poftiţi să intre în casă prin uşa din faţă. Se văzură într-un hol strâmt, căptuşit aproape până în tavan cu tablouri; de aici fură conduşi într-un salon încăpător, cu un foc măreţ arzând în cămin; părea să fie cea mai îmbietoare dintre încăperi, şi dacă stăteai s-o cercetezi cu deamănuntul, efectul înviorător nu scădea. Nu se putea vorbi de splendoare, dar vedeai gust pretutindeni – un gust neobişnuit – gustul, ai zice, al unui om umblat, al unui cărturar şi al unui gentleman. O seamă de privelişti italiene împodobeau pereţii; fiecare dintre acestea era un exemplar de adevărată artă; un cunoscător le alesese; erau autentice şi de valoare. Chiar şi la lumina lumânărilor, cerul senin, depărtările estompate, cu văzduhul albastru tremurând între ochi şi coline, culorile proaspete şi alăturările fericite de umbre şi lumini încântau privirea. Subiectele erau toate pastorale, scenele însorite. Pe o canapea se afla o ghitară şi câteva partituri; mai vedeai camee, splendide miniaturi; un grup de vase, greceşti la înfăţişare, pe consolă; cărţi frumos rânduite în două dulapuri elegante. Domnul Yorke îşi pofti oaspeţii să se aşeze; apoi sună să se aducă vinul; servitorului care-l aduse îi dădu, ca gazdă grijulie, ordine să se ocupe de ospătarea oamenilor din bucătărie. Parohul rămase în picioare; pare-se că nu-i plăceau cele văzute în jur; şi refuză să guste vinul pe care i-l oferi amfitrionul. — Cum ţi-i voia, remarcă domnul Yorke. Socot că te gândeşti la obiceiurile orientalilor, părinte Helstone, şi nu vrei să bei şi să mănânci sub acoperişul meu, de teamă să nu fii silit să ne împrietenim; dar eu nu sunt aşa de tipicar şi de superstiţios. Poţi să dai de duşcă tot clondirul ăsta, după cum şi dumneata poţi să-mi oferi o sticlă din cel mai bun vin pe care-l ţii în pivniţa dumitale, iar eu tot am să mă socotesc liber să-ţi stau împotrivă de câte ori am prilejul – la fiecare adunare parohială şi la fiecare întrunire judecătorească la care ne vom întâlni. — Este tocmai ce-aş dori din partea dumitale, domnule Yorke. — Şi-acum, spune-mi, părinte Helstone, frumos îţi şade să alergi călare după zurbagii pe o noapte ploioasă, la vârsta dumitale? — Frumos îmi şade totdeauna să-mi fac datoria; iar în împrejurarea de faţă datoria este o plăcere deplină. Să vânezi putregaiul este o ocupaţie nobilă – vrednică până şi de un arhiepiscop. — Vrednică de dumneata, orişicum; dar unde-i diaconul? S-o fi dus să viziteze vreun biet bolnav, sau poate că vânează şi el putregaiul într-altă parte. — Face de pază la Hollow’s Mill. — Sper că i-ai lăsat un strop de vin, Rob, zise el, întorcându-se spre domnul Moore, ca să-şi învârtoşeze curajul? Nu aşteptă răspuns, ci continuă repede, adresânduse tot lui Moore, care se trântise într-un fotoliu de modă veche, aşezat lângă foc: Mişcă-te, Robert! Hai, scoal-te, băiete! Acela-i locul meu. Ia canapeaua sau alte trei jilţuri, dacă vrei, dar nu pe ăsta; e al meu şi al nimănui altul. — De ce ţii aşa de mult la jilţul ăsta, domnule Yorke? întrebă Moore, supunându-se ordinului şi eliberând alene locul. — Fiindcă înaintea mea a fost al tatălui meu, şi ăsta-i singurul răspuns pe care ţi-l dau; iar explicaţia este la fel de bună ca şi cele pe care le dă părintele Helstone îndeobşte pentru ideile sale. — Moore, eşti gata de plecare? întrebă parohul. — Aş! Robert nu-i gata; sau mai bine-zis eu nu sunt gata să mă despart de el; nu-i cuminte şi trebuie să se îndrepte. — De ce, domnule? Ce-am făcut? — Ţi-ai făcut duşmani peste tot. — Şi ce-mi pasă mie? Ce-mi pasă mie dacă mitocanii voştri din Yorkshire mă urăsc sau mă simpatizează. — Vezi, asta e! Dumnealui e os de venetic printre noi: taică-său n-ar fi vorbit niciodată aşa. Du-te înapoi la Anvers, unde te-ai născut şi-ai crescut, mauvaise tête! — Mauvaise tête vous-méme; je ne fais que mon devoir: quant à vos lourdauds de paysans, je m’en moque! — En revanche, mon garçon, nos lourdauds de paysans se moqueront de toi; sois en certain, răspunse Yorke, vorbind cu un accent franţuzesc aproape tot atât de pur ca al lui Gérard Moore. — C’est bon! C’est bon! Et puisque cela m’est égal, que mes arnis ne s’en inquiètent pas. — Tes amis! Où sont-ils, les amis? — Je fais écho, où sont-ils? et je suit fort aise que l’écho seul y répond. Au diable les amis! Je me souviens encore du moment où mon père et mes oncles Gérard appellèrent autour d’eux leurs amis, et Dieu sait si les amis se sont empressés d’accourir à leur secours! Tenez, Monsieur Yorke, ce mot, ami, m’irrite trop; ne m’en parlez plus. — Comme tu voudras. Şi cu aceasta domnul Yorke tăcu; şi în timp ce şedea răsturnat pe spate în jilţul său triunghiular din stejar sculptat, am să profit de ocazie ca să vă schiţez portretul acestui gentleman, din Yorkshire, care ştia să vorbească limba franceză.