Charlotte Bronte carti de citit

La răscruce de vânturi  de  Emily Brontë carte de citit online download free   CAPITOLUL 1     1801   Adineauri m-am întors din vizita făcută posacului meu proprietar şi vecin, singura făptură care ar putea să mă mai tulbure aici! Într-adevăr, am poposit într-un ţinut minunat! Desigur că n-aş fi putut alege, din toată Anglia, un loc mai la adăpost de orice frământare omenească. Un desăvârşit rai al mizantropilor; iar domnul Heathcliff şi cu mine suntem parcă anume făcuţi să ne înfruptăm din acest ţinut al dezolării. Straşnic bărbat! Totuşi, nu cred că şi-a închipuit cum mi s-a încălzit inima de simpatie pentru el când, apropiindu-mă călare, am văzut că ochii lui negri se întunecă bănuitori sub sprâncene şi că la auzul glasului meu îşi vâră, cu o hotărâre acră, degetele şi mai adânc în jiletcă.   — Domnul Heathcliff? l-am întrebat.  Răspunsul a fost un semn făcut din cap. — Sunt Lockwood, noul dumneavoastră chiriaş, domnule. Am luat asupră-mi îndrăzneala să vin în vizită la dumneavoastră imediat după sosirea mea aici. Nădăjduiesc că nu v-am plictisit prea mult stăruind să închiriez Thrushcross Grange. Am auzit ieri că aţi avea oarecare griji... — Thrushcross Grange e proprietatea mea, domnule, m-a întrerupt el schimonosindu-şi faţa, şi, dacă mi-ar da mâna, n-aş îngădui nimănui să mă plictisească; intră!   Acest "intră" a fost şuierat printre dinţi, vrând să spună mai curând: "Du-te dracului" decât altceva; iar scârţâitul porţii de care se sprijinea domnul Heathcliff n-a arătat mai multă bunavoinţă decât cuvintele lui. Cred că tocmai amănuntele acestea m-au făcut să-i primesc invitaţia: mă interesa să cunosc un om care părea şi mai posac decît mine. Cînd văzu că pieptul calului meu împinge cu hotărâre poarta, întinse mîna şi-i scoase lanţul, apoi, posomorât, o porni înaintea mea pe alee. Ajunşi în curte, strigă:  — Joseph, ia calul domnului Lockwood şi adu vin! "Desigur, omul acesta constituie întregul personal de serviciu, îmi zisei auzind dubla poruncă. Nu-i de mirare că iarba creşte printre lespezi şi că, fără îndoială, numai vitele mai tund gardurile vii."   Joseph era un om vârstnic, ba chiar bătrân, poate chiar foarte bătrân, deşi părea voinic şi vânjos.  — Domnul să ne apere! mormăi el morocănos, ajutându-mă să descalec. Şi mă privi atât de acru, încât eu, indulgent, am vrut să cred că avea nevoie de ajutorul ceresc pentru a-şi mistui cina şi exclamaţia lui plină de evlavie nu avea nici o legătură cu sosirea mea neaşteptată. Wuthering Heights1 e denumirea reşedinţei domnului Heathcliff. O poreclă provincială potrivită pentru a evoca vuietul vântului ce se dezlănţuie în jurul casei pe timp de furtună. Pe acele culmi, desigur, aerul e mereu tăios şi rece; şi nu e greu de ghicit cu ce putere porneşte vântul de miazănoapte peste creste, judecând după apriga înclinare a câtorva brazi pitici, sădiţi în apropierea casei şi a unor tufe prăpădite, cu crengile întinse într-o singură parte, cerşind parcă pomană de la soare. Din fericire, arhitectul a fost prevăzător şi a clădit casa solid. Ferestrele sunt înguste, tăiate adânc în zid, iar colţurile, apărate de pietre mari, ieşite mult în relief.   Înainte de a trece pragul, m-am oprit să admir mulţimea de sculpturi groteşti risipite cu precădere pe faţadă şi în jurul intrării principale, deasupra căreia, printre nenumăraţi grifoni care începuseră să se fărâmiţeze şi amoraşi lipsiţi de pudoare, am descoperit data — 1500 — şi numele Hareton Earnshaw. Aş fi vrut să fac câteva comentarii şi să-l rog pe ursuzul meu proprietar să-mi facă un scurt istoric al acestei clădiri; dar atitudinea lui,aşa cum stătea în faţa uşii, părea să-mi ceară ori să intru imediat în casă, ori să plec definitiv. Iar eu nu doream să-i sporesc nerăbdarea înainte de a fi pătruns în sanctuarul său.   Urcând o singură treaptă, şi fără să mai trecem prin vreun gang sau vestibul, ne aflarăm în odaia principală, numită prin partea locului "sală". De obicei, sala cuprinde şi bucătăria şi camera de primire, dar eu cred că la Wuthering Heights bucătăria cu toate rosturile ei a fost silită să se retragă în cu totul altă parte. Desluşeam glasuri pălăvrăgind şi zgomot de vase venit de departe; de altfel, în preajma căminului uriaş n-am văzut strălucind pe pereţi vase de aramă, strecurătoare de cositor sau vreun alt obiect care să mă fi făcut a crede că acolo se coace, se fierbe sau se prăjeşte ceva. Însă într-un capăt al încăperii se răsfrângeau minunat atât lumina cât şi căldura, în enorme farfurii de cositor, ibrice şi oale de argint, aşezate rânduri-rânduri pe un imens bufet de stejar, înalt până-n tavan. Acesta nu fusese niciodată vopsit: pentru un ochi cercetător, întreaga lui structură era vizibilă, în afara unei porţiuni ascunse de o stinghie de lemn de care erau atârnate turte de ovăz şi nenumărate hălci de carne de vacă, berbec şi porc.   Deasupra căminului se aflau mai multe puşti vechi, prăfuite şi o pereche de pistoale de pus la coburi; iar în chip de podoabă, înşirate pe marginea unui raft, trei cutii de metal, pictate în culori ţipătoare. Pardoseala era de piatră albă, lustruită, scaunele rustice, cu speteze înalte, vopsite în verde. În umbră se întrezăreau unul sau două scaune masive, negre. În firida de jos a bufetului sta culcată o căţea roşiatică, voinică, din neamul prepelicarilor, înconjurată de o ceată de căţei care scânceau; iar prin unghere dormeau alţi câini.   Locuinţa şi mobilierul n-ar fi avut nimic deosebit dacă ar fi aparţinut unui obişnuit fermier din nord, cu faţa dârză, cu picioare puternice, puse în valoare de pantalonii bufanţi şi jambiere. În orice casă, pe o rază de cinci sau şase mile printre aceste coline, dacă te duci la ora potrivită, după-amiază, poţi găsi un asemenea personaj, aşezat în fotoliul său, cu cana de bere spumegând pe masa rotundă din faţa lui. Dar domnul Heathcliff oferea un contrast izbitor faţă de casa şi felul lui de viaţă. Ca înfăţişare, părea un ţigan cu pielea tuciurie, ca îmbrăcăminte şi purtare, un gentleman, atâta cât poate părea gentleman un om care trăieşte la ţară. Fiind bine făcut la trup şi având o faţă plăcută, cu toată înfăţişarea lui morocănoasă, nici chiar lipsa de cochetărie nu-i şedea rău. L-ai fi putut bănui că este de o îngâmfare de proastă calitate; dar inima mea binevoitoare îmi spunea că nu poate fi vorba de aşa ceva: nu ştiu ce instinct mă făcea să cred că rezerva lui izvorăşte din sila pe care o are pentru orice exteriorizare a sentimentelor, pentru orice manifestare a unei simpatii reciproce, că iubeşte sau urăşte în ascuns, şi i s-ar părea o obrăznicie ca cineva să-i arate că-l iubeşte sau îl urăşte. Dar mă cam pripesc: îi dăruiesc cu prea multă generozitate propriile mele însuşiri. Motivele care-l fac pe domnul Heathcliff să nu întindă mâna pentru a face cunoştinţa unui străin, cu care, întâmplător, s-a întâlnit, pot fi cu totul diferite de ale mele. Îmi place să cred că structura mea sufletească e oarecum unică: sărmana mea mamă îmi spunea că n-o să am niciodată un cămin comod şi, într-adevăr, chiar în vara trecută m-am dovedit cu desăvârşire nedemn de a-l avea.   În timp ce mă aflam, pentru o lună de zile, pe malul mării, unde mă bucuram de aer curat, intâmplarea a făcut sa întâlnesc acolo cea mai fermecătoare făptură: o adevărată zeiţă în ochii mei, atâta vreme cât nu m-a băgat în seamă. Niciodată nu mi-am destăinuit iubirea prin viu grai, dar dacă privirile pot vorbi, atunci şi cel mai idiot dintre idioţi ar fi putut ghici că eram îndrăgostit de ea până peste cap. În cele din urmă m-a înţeles şi mi-a răspuns cu cea mal dulce privire ce se poate inchipui. Ştiţi ce-am făcut? O mărturisesc cu ruşine: glacial, m-am retras în mine ca un melc, şi la fiecare privire caldă de-a ei m-am retras mai adânc, mai rece, până când, în cele din urmă, biata făptură nevinovată a început să se întrebe dacă nu cumva şi-a pierdut minţile şi, năucită de nedumerire, ruşinată de presupusa ei eroare, îşi convinse mama şi amândouă plecară din localitate. Această bizară atitudine mi-a creat reputaţia unui om cu desăvârşire lipsit de suflet, reputaţie pe care numai eu ştiu cât de puţin o merit!   M-am aşezat la capătul căminului, pe un scaun opus celui spre care păşea gazda mea; şi, ca să-mi fac de lucru, am încercat să mângâi căţeaua, care, părăsindu-şi culcuşul şi puii, se strecurase ca o lupoaică în spatele meu; avea buza răsfrântă, dinţii albi umeziţi de bale si sta gata să mă înşface. Mângâierile mele provocară o mârâială îndelungă şi răguşită. — Ai face mai bine să laşi căţeaua în pace, mirâi şi domnul Heathcliff pe acelaşi ton, iar pentru a împiedica unele demonstraţii mai fioroase din partea ei, îi trase un picior. Nu-i învăţată cu mângâierile, n-o ţin pentru răsfăţ. Apoi, făcând vreo câţiva paşi mari spre o uşă lăturalnică, strigă din nou: Joseph!   Dar Joseph mormăia ceva neînţeles în fundul pivniţei şi părea că nu are de gând să vină sus, aşa că stăpânul său coborî chiar el, lăsându-mă singur, faţă-n faţă cu căţeaua aceea ameninţătoare şi cu o pereche de câini ciobăneşti, flocoşi şi fioroşi, care, împreună cu ea, îmi urmăreau cu mare băgare de seamă toate mişcările. Nedorind să intru în contact cu colţii lor, am stat nemişcat; dar, spre ghinionul meu, crezând că nu vor înţelege insultele tacite, am avut nefericita idee de a mă strâmba şi schimonosi în faţa celor trei animale, până când una din strâmbături o enervă atât de mult pe "doamna", încât se înfurie brusc şi sări pe genunchii mei. Am azvârlit-o cât colo şi m-am refugiat repede de partea cealaltă a mesei. Această mişcare a răsculat întreaga haită: o jumătate de duzină de monştri cu patru labe, de diferite dimensiuni şi vârste, ieşiră din vizuinele lor ascunse şi veniră spre cămin, punctul principal al încăperii. Simţind cum călcâiele mele, cât şi pulpanele jachetei, devin obiectul precis al asaltului lor, m-am apărat de atacul celor mai puternici adversari cu vătraiul; totuşi, pentru a restabili pacea, am fost silit să strig după ajutorul cuiva din casă.   Domnul Heathcliff şi omul lui urcară treptele pivniţei cu o indiferenţă jignitoare. Cred că nu şi-au iuţit câtuşi de puţin pasul, cu toate că în jurul căminului se stârnise o puternică larmă de lătrături şi chelălăieli. Din fericire, cineva din bucătărie veni în grabă. O femeie corpolentă, cu fusta suflecată, braţele goale şi obrajii rumeniţi de foc se repezi în mijlocul nostru învârtind o tigaie. Cu ajutorul acestei arme şi al glasului ei, furtuna se potoli ca prin farmec, iar când stăpânul intră nu mai rămăsese în arenă decît ea, suflând din greu, ca marea după un vînt năprasnic. — Ce dracu s-a întâmplat? întrebă el, măsurându-mă într-un mod greu de îndurat după această primire atât de puţin ospitalieră. — Ce dracu, într-adevăr! mârâii eu. Turma de porci în care-au intrat demonii2 nu era stăpînită de duhuri mai rele decât jivinele dumneavoastră, domnule. Dacă părăseaţi un străin în mijlocul unei haite de tigri tot atâta era! — Nu se leagă de oamenii care nu se ating de nimic, observă el, punând sticla în faţa mea şi împingând masa la locul ei. Bine fac câinii dacă sunt atenţi. Bei un pahar de vin? — Nu, mulţumesc. — Nu te-au muscat, nu-i aşa? — Dacă m-ar fi muşcat, îi învăţam eu minte.  Faţa lui Heathcliff se destinse într-un zâmbet. — Haide, haide, zise, eşti cam emoţionat, domnule Lockwood. Poftim, gustă puţin vin. Oaspeţii sunt atât de rari în această casă, încât, trebuie să recunosc, nici eu şi nici câinii mei nu prea ştim cum să-i primim. În sănătatea dumitale, domnule! Mă înclinai, făcându-i aceeaşi urare: îmi dădeam seama că ar fi o prostie să mă îmbufnez din pricina obrăzniciei unei haite de dulăi. Şi, în afară de asta, nu voiam să-mi las gazda să se mai distreze pe socoteala mea, căci atitudinea domnului Heathcliff cam înspre acolo tindea. Iar el, gândindu-se desigur că e o prostie să te pui rău cu un chiriaş bun, renunţă în oarecare măsură la stilul său laconic şi, nemaiînghiţînd pronumele şi verbele auxiliare, începu a vorbi despre un subiect care credea că mă interesează — avantajele si dezavantajele reşedinţei mele actuale. Din tot ce discutarăm, omul mi se păru foarte inteligent, de aceea, înainte de-a pleca, avusei îndrăzneala să-l rog să mă primească şi a doua zi. El, fireşte, nu dorea să repet incursiunea în casa lui. Totuşi, mă voi duce. Sunt uimit cât de sociabil mă simt în comparaţie cu el.    film  https://latimp.eu/wuthering-heights-la-rascruce-de-vanturi-1939-film-subtitrat-romana/

 JANE EYRE   de  CHARLOTTE BRONTE   CAPITOLUL I     În ziua aceea nu aveam putinţa să ieşim la plimbare. E drept că rătăcisem dimineaţa un ceas prin crângul desfrunzit, dar de la prânz (când nu avea pe nimeni, doamna Reed prânzea devreme), vântul îngheţat al iernii adusese nori atât de întunecaţi şi o ploaie atât de pătrunzătoare, încât nici nu te puteai gândi la plimbare. Eram mulţumită. Nu mi-au plăcut niciodată plimbările lungi, mai ales pe frig, şi eram îngrozită că o să trebuiască să mă întorc în înserarea rece, cu mâinile şi picioarele îngheţate, mâhnită de cuvintele cu care mă mustra Bessie, bona copiilor, şi umilită de conştiinţa inferiorităţii mele fizice faţă de Eliza, John şi Georgiana Reed. Eliza, John şi Georgiana erau acum adunaţi în salon, lângă mama lor; iar mama, întinsă pe o canapea, în preajma locului, şi înconjurată de toţi cei dragi care deocamdată nu se certau, nici nu plângeau  părea pe deplin fericită. Doamna Reed îmi interzisese să mă alătur grupului lor, spunându-mi cât îi părea de rău că e silită să mă ţină la distanţă, dar până ce nu va afla mai întâi de la Bessie şi până ce ea însăşi nu va observa străduinţa mea de a-mi schimba caracterul, devenind mai prietenoasă şi mai copilăroasă  ceva mai veselă, mai deschisă, şi mai firească decât mă arătam  nu-mi va putea recunoaşte drepturile cuvenite numai copiilor ei mulţumiţi şi fericiţi. — Ce spune Bessie că aş fi făcut? întrebai eu. — Jane, nu-mi plac de loc curioşii care mă pisează cu tot felul de întrebări! De altfel, e întradevăr nemaipomenit ca un copil să se poarte aşa cu cei mai în vârstă. Stai la locul tău şi nu mai vorbi, dacă nu poţi vorbi ca o fată cuminte. Din salon dădeai într-o mică sufragerie, unde era şi un dulap cu cărţi; mă furişai acolo. Luai numaidecât o carte, având grijă să fie una cu cât mai multe ilustraţii. Mă aşezai în pervazul ferestrei, strângând picioarele turceşte şi trăgând draperia de damasc roşu, mă găseam adăpostită de amândouă părţile. Cutele draperiei stacojii îmi ascundeau tot ce se găsea la dreapta mea; în stânga erau geamurile limpezi, care mă ocroteau fără să-mi ascundă vederii priveliştea unei zile mohorâte de noiembrie. Din când în când, întorcând foile cărţii, cercetam înfăţişarea acelei dupa-amieze de iarnă. În depărtare se zărea o grămadă tulbure de pâclă şi de nori; în apropiere, frunzişul ud, tufişuri biciuite de furtună şi o ploaie necurmată gonită sălbatic din urmă de vijelia tânguitoare. Mă întorsei la cartea mea. Era Istoria păsărilor din Anglia de Bewick. Nu mă prea sinchiseam de text; existau, totuşi, câteva pagini de introducere peste care nu puteam trece în fugă, cu toată vârsta mea fragedă. Pomeneau despre locurile unde se aţin păsările de mare, despre stâncile singuratice şi promontoriile locuite numai de ele, despre acele coaste ale Norvegiei, presărate cu insule de la marginea de miazăzi, Lindeness sau Naze, până la capul Nord.   "La nord unde-oceanul în valuri se zbate,  Ape în clocot izbind de stâncile-aride,  Acolo, spre Thula, talazuri se umflă, Gem ca furtuna şi spală Hebridele ţărmuri."   De asemenea nu puteam să trec peste descrierea sumară a acelor ţinuturi îngheţate ale Laponiei, Siberiei, Spitzbergului, Noii Zemlia, Islandei, Groenlandei, cu vasta întindere a zonei arctice şi a acelor ţinuturi nemărginite, a acelor rezervoare de ger şi zăpadă, unde întinderi de gheaţă masivă, strânse în timpul iernilor de mai multe veacuri, sau îngrămădite în strălucire de sticlă, munţi peste munţi, înconjoară Polul şi concentrează acolo toată asprimea celui mai cumplit frig. Îmi făurisem o idee a mea despre acele ţinuturi, palide ca moartea, idee neconturată, aşa cum sunt toate lucrurile, pe jumătate înţelese, care plutesc nelămurite în mintea copiilor; dar ceea ce îmi închipuiam mă impresiona peste măsură. Textul acelor pagini introductive era legat de succesiunea gravurilor şi dădea un înţeles stâncii singuratice, în mijlocul unei înspumate mări vijelioase, corăbiei sfărâmate şi aruncate pe o coastă pustie, razelor înfiorătoare şi reci ale lunii care, strălucind printre perdelele de nori, luminau un naufragiu. Nu pot descrie atmosfera ce domnea în cimitirul singuratic, cu monumentul funerar pe care se putea desluşi o inscripţie: gardul, cei doi copaci, orizontul strâmt, închis de un zid dărăpănat, cu secera lunii noi care prevestea ora fluxului de seară. Cele două corăbii oprite pe marea liniştită mi s-au părut fantome marine. Pe demonul care prindea cu o şpangă traista în spinarea tâlharului l-am privit numai în fugă: era o arătare de groază. La fel şi făptura aceea neagră, cu coarne, cocoţată semeţ în vârful unei stânci, cercetând cu privirea o mulţime îndepărtată, strânsă în jurul unei spânzurători. Fiecare gravură îmi spunea o poveste, deseori tainică pentru înţelegerea mea nedezvoltată şi pentru sentimentele mele nedesăvârşite, dar totdeauna deosebit de interesantă; interesantă ca şi acele poveşti pe care ni le spunea uneori Bessie, în serile de iarnă, când se întâmpla să fie bine dispusă şi când, după ce aducea masa de călcat în odaia copiilor, ne dădea voie să ne aşezăm lângă ea. Atunci, în vreme ce făcea cute la dantelele şi scufiţele de noapte ale doamnei Reed, ne hrănea curiozitatea înflăcărată cu întâmplări de dragoste şi aventuri din vechi poveşti cu zâne şi balade şi mai vechi sau, aşa cum am descoperit mai târziu, din Pamela şi Henric, conte de Moreland. Cu Bewick pe genunchi, eram fericită, fericită cel puţin în felul meu; nu mă temeam decât de o întrerupere. Şi ea nu întârzie să vină. Uşa sufrageriei fu deschisă violent. — Ei! Madam Mope! strigă glasul lui John Reed. După aceea, tăcu, fiindcă i se păruse că odaia era goală. Unde dracu o fi? Lizzy, Georgy! Jane nu e aici, urmă el (vorbind cu surorile sale). Spuneţi mamei că Jane s-a dus să alerge prin ploaie  sălbatică lighioaie! "Am făcut bine că am tras perdeaua", mă gândii eu şi doream din tot sufletul să nu mi se descopere ascunzătoarea. John n-ar fi descoperit-o niciodată; n-avea nici privirea, nici mintea destul de agere; dar Eliza, băgând capul pe uşă, strigă numaidocât: — Poţi să fii sigur că e în pervazul ferestrei, John. Am ieşit îndată de acolo, căci tremuram la gândul de a fi târâtă de John afară din ascunzătoare. — Ce vreţi? întrebai eu, cu o neîncredere stângace. — Spune: "Ce doriţi, domnule Reed?" mi se răspunse. Vreau să vii încoa'! Apoi, aşezându-se într-un jilţ, îmi făcu semn să mă apropii şi să stau în picioare în faţa lui.  John Reed era un şcolar în vârstă de paisprezece ani, cu patru ani mai mare decât mine, pentru că atunci eu nu aveam decât zece. Era destul de spătos şi îndesat pentru vârsta lui; avea pielea smolită şi nesănătoasă, trăsăturile grosolane, faţa largă, mădularele greoaie, iar mâinile şi picioarele dezvoltate. Din pricina obiceiului de a se îndopa la masă, pielea îi era plină de pete, ca a bolna-vilor de ficat, ochii tulburi, obrajii buhăiţi. Ar fi trebuit să fie atunci la şcoală, dar mamă-sa îl luase acasă pe o lună sau două "din cauza sănătăţii sale delicate". Domnul Miles, directorul pensionului, spunea că ar fi pe deplin sănătos, dacă i s-ar trimite mai puţine prăjituri şi dulciuri de-acasă; dar inima mamei se împotrivise unei păreri atât de aspre şi-i surâdea mai mult ideea rafinată că as-pectul nesănătos al lui John se datora prea marii lui sârguinţe, şi, poate, dorului de casă. John nu-şi prea iubea nici mama, nici surorile, iar pe mine nu mă putea suferi. Mă pedepsea şi mă ocăra nu de două-trei ori pe săptămână, nu o dată sau de două ori pe zi, ci întruna. Fiecare nerv al meu se temea de el şi fiecare părticică din carnea sau din oasele mele tresărea când se apropia. Erau clipe când mă înfioram de groaza pe care mi-o insufla; pentru că atunci când mă ameninţa sau mă bătea, nu puteam cere ajutorul nimănui. Servitorii s-ar fi temut să-l jignească pe tânărul lor stăpân, luându-mi apărarea, iar doamna Reed era, în această privinţă, oarbă şi mută. Ea nu-l vedea niciodată lovindu-mă, nu-l auzea niciodată ocărându-mă, cu toate că din când în când făcea şi una şi alta chiar faţă de dânsa, însă mai adesea în spatele ei. Obişnuită să fiu supusă faţă de John, mă apropiai de jeţul său. Timp de trei minute scoase limba la mine, de-un cot. Îmi dădeam seama că în curând avea să mă lovească şi, aşteptând cu spaimă lovitura, gândul meu se oprea la înfăţişarea dezgustătoare şi urâtă a celui care mă va lovi. Nu ştiu dacă mi-a citit gândul pe faţă, dar deodată se ridică şi, fără să vorbească, mă lovi cu putere. M-am clătinat şi, regăsindu-mi echilibrul, m-am îndepărtat cu un pas sau doi de scaunul lui. — Asta-i pentru neruşinarea cu care ai răspuns mamei, apoi fiindcă te-ai ascuns hoţeşte în dosul draperiei şi la urmă pentru privirea pe care mi-ai aruncat-o adineauri, guzganule! Obişnuită cu ocările lui John, nu mi-a trecut niciodată prin gând să-i răspund; grija mea era cum să fac să rezist loviturii ce trebuia neapărat să urmeze ocărilor. — Ce făceai în dosul draperiei? mă întrebă el.  — Citeam. — Arată cartea. Mă întorsei spre fereastră şi-i adusei volumul lui John. — N-ai voie să ne iei cărţile; mama spune că depinzi de noi, n-ai bani, fiindcă tatăl tău nu ţi-a lăsat nimic; ar trebui să cerşeşti, nu să trăieşti aici cu copii de gentilomi ca noi, să mănânci aceeaşi mâncare ca şi noi, să porţi aceeaşi îmbrăcăminte, pe cheltuiala mamei noastre! Acum am să te învăţ eu minte să-mi răscoleşti biblioteca în halul ăsta, fiindcă toate cărţile sunt ale mele, toată casa-i a mea sau o să fie peste câţiva ani; du-te la pervazul uşii, departe de oglindă şi de fereastră. M-am dus, fără să înţeleg mai întâi ce gând avea; apoi când îl văzui ridicând cartea, ţinând-o în cumpănă şi pregătindu-se s-o arunce, mă retrasei instinctiv, scoţând un ţipăt; n-o făcui însă destul de repede. Volumul zbură în aer, mă lovi şi eu căzui izbindu-mi capul de uşă şi făcându-mi o tăietură. Tăietura sângera; mă durea cumplit; spaima mea trecuse de orice culme, făcând loc altor sentimente. — Băiat rău şi crud ce eşti! îi strigai eu. Te porţi ca un ucigaş, te porţi ca un vătaf de sclavi  ca împăraţii romani! Citisem Istoria Romei de Goldsmith şi-mi făcusem o anumită părere despre Neron, Caligula şi ceilalţi. Făcusem în tăcere şi paralele pe care până atunci încă nu mă gândisem să le rostesc cu glas tare. — Cum, cum! exclamă el, mie mi-ai spus toate astea? Aţi auzit-o, Eliza, Georgiana! Am s-o spun mamei, dar înainte de toate... Spunând aceste cuvinte, se năpusti asupra mea şi-l simţii cum mă înşfacă de păr şi de umeri. Avea însă de-a face cu o fiinţă ajunsă la desperare. Vedeam cu adevărat în el un tiran, un ucigaş. Simţeam picături mici de sânge şiroindu-mi din cap de-a lungul gâtului şi simţeam o durere ascuţită. Aceste senzaţii erau mai puternice decât teama, care se prefăcu în furie. Nu prea ştiu ce făceam cu mâinile, dar îl auzii pe John strigându-mi: "Guzganule! Guzganule!" şi mugind ca o vită. Ajutorul îi sosi curând. Eliza şi soră-sa alergaseră s-o cheme pe mama lor, care se dusese sus. Doamna Reed intră în timp ce se petreceau toate astea. Camerista ei, domnişoara Abbot, şi Bessie o însoţeau. Furăm despărţiţi şi auzii pe cineva rostind aceste cuvinte: — Doamne! Ce furie! Să-l lovească pe domnul John! — A mai văzut vreodată cineva atâta patimă? — Luaţi-o, spuse doamna Reed celor ce o urmau. Duceţi-o şi închideţi-o în odaia roşie. Patru mâini mă apucară şi fui dusă imediat sus.   download carte 

CAPITOLUL I   Levitic   În anii din urmă, o ploaie deasă de diaconi s-a abătut asupra părţilor de nord ale Angliei: îi găseşti puzderie pe dealuri; fiecare parohie are parte de unul sau mal mulţi; sunt destul de tineri ca să poată fi foarte activi, şi s-ar cuveni să facă tare mult bine. Dar nu despre anii din urmă are să fie vorba. Ne vom întoarce la începutul acestui secol: anii din urmă – anii de-acum – sunt prăfuiţi, arşi de soare, încinşi, arizi. Vom ocoli amiaza – o vom uita la vremea siestei, vom petrece miezul zilei dormind – şi vom visa despre zori. Dacă îţi închipui, din acest preludiu, cititorule, că ţi se pregăteşte ceva în chip de povestire romanţioasă, niciodată n-ai săvârşit o mai mare greşeală. Te aştepţi cumva la sentimentalism, poezie şi visare? Prevezi pasiune, impulsuri şi melodramă? Domoleşte-ţi nădejdile; redu-le la o treaptă mai joasă. Dinainte ţi se vor înfăţişa fapte reale reci şi concrete; ceva neromantic precum dimineaţa de luni, când toţi cei ce sunt nevoiţi să trudească se trezesc cu conştiinţa că trebuie să se scoale şi să se îndrepte spre munca lor. Nu e o afirmaţie categorică precum că nu vei gusta lucruri pasionante – poate către mijlocul şi sfârşitul ospăţului – dar s-a hotărât ca primul fel ce va fi pus pe masă să se numere printre cele pe care un catolic – ba, ce să mai vorbim, chiar un anglo-catolic - le poate mânca în Vinerea Mare din Săptămâna Patimilor: linte rece cu oţet, fără untdelemn; pâine nedospită, cu buruieni amare, iar despre friptură de miel, nici vorbă. În anii din urmă, zic, prin părţile de nord ale Angliei a plouat cu diaconi; dar în una mie opt sute unsprezecedoisprezece un asemenea potop încă nu se abătuse pe acolo. Diaconii erau rari pe atunci: nu fiinţa niciun Ajutor pastoral, nicio Asociaţie a diaconilor care să întindă o mână de sprijin bătrânilor parohi şi protoerei şi să le ofere mijloace pentru a plăti un coleg tânăr şi viguros, ieşit de Ia Oxford sau Cambridge. Urmaşii de azi ai apostolilor, ucenici ai doctorului Pusey  şi unelte ale Propagandei, pe vremea aceea abia se cloceau sub păturile molcuţe ale leagănelor, sau erau supuşi purificării prin botez în ligheanul lavoarului. Uitându-te la oricare dintre aceşti prunci nu puteai bănui că dublele volănaşe plisate ale bonetei încingeau fruntea unui dinainte hărăzit, anume blagoslovit ca urmaş al sfinţilor Pavel, Petru şi Ioan; nici nu puteai prevedea în faldurile lungii cămăşuţe de noapte stiharul alb în care avea să muştruluiască mai târziu, cu toată severitatea, sufletele enoriaşilor săi, şi să-l uluiască în chip straniu pe preotul de modă veche, când avea să-şi fâlfâie de la înălţimea amvonului veşmântul ca o cămeşoaie ce nu fluturase până atunci mai sus decât pupitrul. Totuşi, chiar şi în vremurile acelea de lipsă, se, mai întâlneau diaconi: planta preţioasă era rară, dar se putea găsi. Un anume district favorizat din West Riding, Yorkshire, se putea lăuda cu trei toiege ale lui Aron ce propăşeau pe o rază de douăzeci de mile. Ai să-i vezi, cititorule. Păşeşte în această plăcută casă-grădină aflată la marginea comunei Whinbury, intră în micul salon – şi acolo îi vei găsi aşezaţi la masa de prânz. Îngăduie-mi să ţi-i prezint: domnul Donne, diaconul din Whinbury; domnul Malone, diaconul din Briarfield, domnul Sweeting, diaconul din Nunnely. Casa este locuinţa domnului Donne, proprietate a unui anume John Gale, mic postăvar. Domnul Donne avusese bunătatea de aşi invita confraţii să ospăteze cu dânsul. Noi doi, dumneata, cititorule, şi cu mine, ne vom alătura comesenilor, vom vedea ce este de văzut şi vom auzi ce este de auzit. Deocamdată, însă, dumnealor nu fac altceva decât să mănânce, iar în timp ce ei mănâncă, noi vom rămâne deoparte, să stăm de vorbă. Domnii aceştia sunt în floarea tinereţii: dispun de întreaga putere de muncă a acestei vârste interesante – o putere de muncă pe care sleiţii lor parohi vârstnici tare ar vrea s-o aducă pe făgaşul îndatoririlor pastorale, exprimându-şi adesea dorinţa de a o vedea cheltuită în supravegherea harnică a şcolilor şi în vizitarea cât mai frecventă a bolnavilor din parohiile respective. Dar junii leviţi socotesc asta o îndeletnicire anostă; ei preferă să-şi reverse energia în ocupaţii care, deşi în ochii altora se înfăţişează mai încărcate de plictiseală, mai îmbâcsite de monotonie decât munca ţesătorului la război, par să le ofere o nesecată sursă de preocupare şi satisfacţie. Mă refer la un du-te-vino între dumnealor, de la şi spre locuinţele respective: nu un cerc, ci un triunghi de vizite pe care şi le fac reciproc în tot cursul anului, şi iarna, şi primăvara, şi vara, şi toamna. Anotimpul şi starea vremii nau importanţă; cu un zel de neînţeles înfruntă ninsoarea şi grindina, viforniţa şi ploaia, noroiul şi praful, pentru a se duce să prânzească, să ia ceaiul sau să cineze împreună. Ce anume îi atrage ar fi greu de spus. Nu prietenia, fiindcă ori de câte ori se întâlnesc, se ceartă. Nu religia; cuvântul ăsta nu este niciodată pomenit între dânşii. Teologie poate că mai discută ei din când în când, dar despre cucernicie – niciodată. Nici slăbiciunea pentru mâncare şi băutură; fiecare dintr-înşii s-ar putea desfăta la el acasă cu o friptură de vacă la tavă şi un pudding la fel de bune, cu ceai la fel de tare şi pâine prăjită la fel de gustoasă ca şi cele ce i se servesc la confratele său. Doamna Cale, doamna Hogg şi doamna Whipp – respectivele lor gazde – afirmă că „ăsta-i numai ca să dea oamenilor bătaie de cap“. Când zic „oameni“, aceste cucoane cumsecade se referă, bineînţeles, la dumnealor însele; fiindcă într-adevăr tare le mai dă de furcă sistemul ăsta de neîncetate invazii reciproce. După cum am spus, domnul Donne şi oaspeţii săi sunt aşezaţi la masa de prânz, iar doamna Gale îi serveşte, dar păstrează în ochi o scânteie din aprigul foc de la bucătărie. Dânsa socoteşte că privilegiul de a invita din când în când câte un prieten la masă, fără nicio plată suplimentară (privilegiu inclus în condiţiile de închiriere), a fost folosit cu prisosinţă în ultima vreme. Astăzi e abia joi, iar luni domnul Malone, diaconul din Briarfield, a venit la micul dejun şi a stat şi la masa de prânz; marţi, domnul Malone şi domnul Sweeting, din Nunnely, au venit la ceai, au rămas la cină, au ocupat patul de rezervă, şi au onorat-o cu prezenţa dumnealor la micul dejun de miercuri dimineaţă; acum, joi, iată-i din nou aici la prânz, şi doamna Gale e aproape sigură că au să rămână toată noaptea. C’en est trop ar spune dânsa dacă ar şti franţuzeşte. Domnul Sweeting îşi taie în bucăţi felia de friptură de vacă din farfurie şi se plânge că e tare; domnul Donne zice că berea e răsuflată. Ei nu, dar e culmea culmilor! Dacă ar fi măcar politicoşi, doamna Gale nu le-ar pune chiar atâta la inimă; dacă s-ar arăta măcar mulţumiţi cu ce li se dă, nu i-ar păsa, dar „diaconii ăştia tineri e aşa de înfumuraţi şi de zeflemitori, că nu le ajunge nimeni cu prăjina la nas; nu se poartă faţă de dânsa cu bună-cuviinţa şi respectul «ce i s-ar cuveni», şi asta mimai fiindcă nu ţine slujnică, ci face singură toată treaba gospodăriei, ca şi mama dumneaei, Dumnezeu s-o ierte! Pe-urmă vorbesc întruna urât despre obiceiurile din Yorkshire şi despre oamenii din Yorkshire”, semn pentru doamna Gale că niciunul dintre ei nu e gentleman adevărat, şi nici de neam bun. „Preoţii bătrâni face cât toată liota asta de tinerei de-a învăţat la colegiu; ei ştie ce e buna-cuviinţă şi se poartă frumos şi cu cei mari şi cu cei mici.” — Pâine! strigă domnul Malone pe un ton care, deşi tărăgănat pentru a rosti numai două silabe, îl dezvăluie de îndată a fi de baştină din ţara trifoiului şi a cartofilor. Doamna Gale îl duşmăneşte pe domnul Malone mai mult decât pe fiecare dintre ceilalţi doi; dar îi este şi teamă de el, fiindcă e un personaj înalt, solid, cu picioare şi braţe adevărat irlandeze şi o faţă tot atât de autentic naţională: o faţă nu milesiană – nu gen Daniel O’Connell, ci un chip cu trăsături proeminente de indian nord-american, specific pentru o anumită clasă de boiernaşi irlandezi, cu o expresie pietrificată şi mândră, mai potrivită unui proprietar de moşie cu sclavi decât unui moşier cu ţărani liberi pe pământul lui. Tatăl domnului Malone îşi zicea gentilom; era sărac, înglodat în datorii şi de o aroganţă prostească; iar fiu-său îi semăna leit. Doamna Gale îi aduse pâinea întreagă. — Taie-o, femeie! spuse oaspetele. Şi „femeia“ o tăie, aşa după cum suna porunca. Dacă ar fi dat ascultare îndemnurilor din inima ei, l-ar fi tăiat şi pe domnul Malone în felii; sufletul ei de yorkshireză se răzvrătea cumplit în faţa unui asemenea sistem de a porunci. Preoţii aveau o poftă de mâncare zdravănă, şi cu toate că friptura de vacă era „tare” au înfulecat până ce n-a mai încăput în ei. Au dat pe gât, de asemenea, o cantitate respectabilă de „bere răsuflată“, iar un platou cu Yorkshire puddmg şi două castroane de legume au dispărut precum frunzele după ce trec lăcustele. Brânza, la fel, s-a bucurat de o deosebită preţuire din partea dumnealor; iar o „turtă cu mirodenii”, servită în chip de desert, a pierit ca o nălucă şi nici că s-a mai aflat vreo urmă din ea. Prohodul i l-a cântat în bucătărie Abraham, fiu şi moştenitor al doamnei Gale, un tânăr în vârstă de şase primăveri; trăsese nădejde că acea turtă înturnase-va nevătămată, iar când mama sa aduse tablaua goală, el cu glas mare a strigat şi amarnic s-a jeluit. În vremea aceasta diaconii şedeau şi îşi sorbeau vinul, o licoare dintr-o recoltă fără pretenţii, degustată fără prea multă desfătare. Domnul Malone, într-adevăr, ar fi preferat cu necuprinsă bucurie un whisky; însă domnul Donne, englez fiind, nu ţinea în casă asemenea băutură. În timp ceşi sorbeau vinul, se ciocneau în păreri; nu despre politică, nici despre filosofie, nici despre literatură - aceste subiecte erau acum ca întotdeauna cu totul lipsite de interes pentru dânşii – nici măcar despre teologie, practică sau doctrinară, ci despre mărunte chestiuni de disciplină ecleziastică, nimicuri ce păreau tuturor, în afară de ei, goale ca nişte baloane de săpun. Domnul Malone, care izbuti să-şi agonisească două pahare de vin, pe câtă vreme confraţii săi se mulţumiră cu unul singur, se bine dispuse treptat, în felul dumisale; adică, devenise puţin cam prea îndrăzneţ, debita necuviinţe pe un ton arogant şi râdea zgomotos, încântat de propria-i deşteptăciune. Fiecare dintre comeseni ajunse pe rând calul său de bătaie. Malone avea la îndemână un stoc de glume, pe care obişnuia să le servească fără greş, cu prilejul agapelor de felul celei de faţă. Rareori îşi împrospăta glumele, lucru care de altfel nici nu era necesar, deoarece el însuşi nu se socotea niciodată plicticos, şi puţin îi păsa de ce gândesc alţii. Pe domnul Donne îl onoră cu aluzii la fizicul său extrem de firav, împunsături la adresa nasului său cârn, ironii muşcătoare în legătură cu un anume pardesiu jerpelit de culoarea ciocolatei, pe care acel domn îl arbora ori de câte ori ploua sau se arăta a ploaie „şi critici referitoare la o colecţie aleasă de expresii cockney şi un fel de a pronunţa de aceeaşi speţă, proprietate personală a domnului Donne, care meritau a fi luate în seamă pentru eleganţa şi preţiozitatea cu care îi împodobeau stilul. Domnul Sweeting a fost luat peste picior cu privire la statura sa – era un bărbat puţintel, cât un băieţel ca înălţime şi lăţime, în comparaţie cu atleticul Malone - ironizat în legătură cu înzestrările lui muzicale - cânta la flaut şi intona imnuri ca un serafim (aşa li se părea câtorva cuconiţe tinerele din parohie), şfichiuit ca „favorit al cucoanelor”, înţepat în legătură cu mama şi sora sa, pentru care bietul domn Sweeting nutrea sentimente adânc înrădăcinate în suflet şi despre care avea din când în când nesocotinţa să vorbească de faţă cu hirotonisitul irlandez din alcătuirea căruia măruntaiele afecţiunii fireşti fuseseră, nu se ştie cum, omise. Victimele întâmpinau aceste atacuri fiecare în felul său; domnul Donne cu o mulţumire de sine pompoasă şi cu o nepăsare uşor încruntată, singurele proptele ale demnităţii sale de altfel firave; domnul Sweeting cu indiferenţa născută dintr-o stare de spirit plină de îngăduinţă şi blândeţe, care nu pretindea să aibă vreo demnitate de apărat. Când bătaia de joc a lui Malone ajunse prea supărătoare, ceea ce se întâmplă foarte curând, ceilalţi doi se uniră să-i dea riposta, întrebându-l câţi băieţi strigaseră după el pe drum în ziua aceea „Peter irlandezul!“ (pe Malone îl chema Peter – reverendul Peter Augustus Malone); rugându-l să le spună şi lor dacă în Irlanda se obişnuia ca în cursul vizitelor pastorale feţele bisericeşti să poarte în buzunare pistoale încărcate şi toroipan în mână; interesându-se de înţelesul anumitor cuvinte englezeşti (pe care domnul Malone le stâlcea cu accentul său irlandez), şi folosind alte asemenea metode de răzbunare pe măsura rafinamentului înnăscut al spiritului fiecăruia. În felul acesta, bineînţeles, nu-i puteau veni de hac. Nefiind o fire nici blândă, nici flegmatică, Malone ajunse repede în culmea furiei. Vocifera, gesticula; Donne şi Sweeting râdeau. Pe tonul cel mai ridicat şi mai ascuţit al vocii sale celtice îi batjocori ca fiind saxoni şi snobi; la rândul lor, ceilalţi îl tachinară, spunându-i că este băştinaş al unui pământ cucerit. În numele ţării sale, Malone ameninţă cu răscoala şi îşi declară ura amară împotriva stăpânirii engleze; ceilalţi doi pomeniră despre zdrenţe, cerşetorie şi jeg. Salonaşul răsuna de vociferări; ai fi zis că după asemenea insulte grave trebuie neapărat să urmeze un duel; era de mirare că domnul şi doamna Gale nu se alarmau de zarva aceea şi nu trimiteau după un vardist să impună linişte. Dar dânşii erau obişnuiţi cu asemenea întâmplări; ştiau prea bine că diaconii nu luau niciodată împreună masa ori ceaiul, fără un pic de exerciţiu de acest soi, şi nu-şi făceau griji în privinţa urmărilor, ştiind că certurile clericale sunt pe cât de zgomotoase pe atât de nevătămătoare; că nu duceau la nimic şi că, indiferent în ce termeni s-ar fi despărţit tinerii preoţi într-o anume seară, aveau să se întâlnească negreşit a doua zi de dimineaţă ca fiind cei mai buni prieteni din lume. În timp ce vrednica pereche stătea în jurul vetrei din bucătărie, ascultând ciocnirea sonoră şi repetată dintre pumnul lui Malone şi planşa de mahon a mesei din salon, ca şi tresăririle şi clinchetul carafelor şi paharelor după fiecare bufnitură,        râsul             batjocoritor            al         beligeranţilor         englezi confederaţi şi peroraţiile bâlbâite ale izolatului hibernian – în timp ce stătea deci aşa, se auziră paşi afară şi ciocănelul de pe uşă bătu insistent. Domnul Gale se duse şi deschise. — Pe cine aveţi sus în salon? întrebă un glas – un glas destul de impresionant, nazal ca ton, repezit ca rostire. — A! Domnul Helstone, dumneavoastră sunteţi? Nici nu vă vedeam pe întuneric; acuma se întunecă repede. Poftiţi înăuntru, sir. — Mai întâi vreau să ştiu dacă merită osteneala să poftesc înăuntru. Cine e sus? — Diaconii, sir. — Ce! Toţi? — Da, sir. — Au mâncat aici? — Da, sir. — Mulţumesc. După aceste cuvinte în casă intră un ins – un bărbat de vârstă mijlocie, îmbrăcat în negru. Străbătu bucătăria spre o uşă ce da înăuntrul locuinţei, o deschise, îşi propti capul într-o parte şi rămase în ascultare. Avea ce asculta, căci larma de sus ajunsese chiar atunci mai asurzitoare decât oricând. — Ha! exclamă el doar pentru sine; apoi, întorcându-se către domnul Gale: Aveţi deseori parte de asemenea soi de distracţii? Domnul Gale fusese epitrop, şi deci era indulgent cu preoţimea. — Sunt tineri, ştiţi dumneavoastră, sir – sunt tineri, spuse el cu înţelegere. — Tineri! Merită o bătaie zdravănă cu varga. Soi rău – soi rău. Şi chiar dacă ai fi un disident, John Gale, şi nu un fiu credincios ai bisericii adevărate, tot aşa ar proceda – la fel şiar da în petic; dar am să… În chip de încheiere a acestei fraze, trecu pragul uşii ce ducea în casă, o închise în urma lui şi porni în sus pe scară. Iarăşi ciuli urechile când ajunse în dreptul odăii de deasupra. Făcându-şi intrarea fără să se anunţe, se propti în faţa diaconilor. Iar convivii amuţiră; rămaseră ca împietriţi; năvălitorul aşijderea. Noul-venit – un om mic de stat, dar cu o ţinută demnă, şi purtând pe umerii săi laţi cap, cioc şi ochi de uliu, apoi deasupra tuturor acestora un Rehoboam, adică o pălărie cu boruri late şi îndoite în sus pe margini, pălărie pe care pare-se că nu socotea necesar s-o ridice sau s-o scoată în faţa celor prezenţi – îşi încrucişă braţele pe piept şi-i măsură de sus până jos pe tinerii săi prieteni – dacă prieteni se puteau numi - cum îi veni mai bine la îndemână. — Aşa! începu el, rostindu-şi cuvintele cu o voce care nu mai era nazală, ci adâncă – mai mult decât adâncă - o voce făcută înadins să răsune dogit şi cavernos. Aşa! S-a reînnoit minunea Sfintelor Rusalii? Au pogorât din nou pe pământ limbile despicate? Unde sunt? Chiar adineauri glasul lor umplea casa întreagă. Am auzit cele şaptesprezece limbi în plină înverşunare: parţii, mezii şi elamiţii, pământenii din Mesopotamia, cei din Iudeea, Capadochia, din Pont şi din Asia, din Frigia şi Pamfilia, din Eghipet şi din acele părţi ale Libiei dimprejurul Cirenei, străini din Roma, evrei şi prozeliţi, cretani şi arabi - acum două minute fiecare dintre ei trebuie să-şi fi avut trimisul în această odaie. — Vă cer iertare, domnule Helstone, începu domnul Donne. Luaţi loc, vă rog, sir. Doriţi un pahar de vin? Politeţurile nu primiră niciun răspuns. Hultanul în redingotă neagră urmă: — Dar ce vorbesc eu despre harul limbilor? Halal har! Am greşit capitolul şi cartea şi Testamentul: Evanghelia în loc de Lege, Faptele Apostolilor în locul Facerii, cetatea Ierusalimului în locul câmpiei Şinar. Nu harul limbilor, ci încurcătura limbilor m-a asurzit cu huietul ei. Voi, apostoli? Aud? Voi trei? Hotărât – nu. Trei înfumuraţi zidari de la Turnul Babilonului – nici mai mult, nici mai puţin! — Vă încredinţez, sir, că stăteam şi noi puţin de vorbă la un pahar de vin, după o masă ca între prieteni: îi puneam la punct pe disidenţi. — Aha! îi puneaţi la punct pe disidenţi, asta făceaţi domniile-voastre! Malone îi punea la punct pe disidenţi? Miemi suna în ureche altfel, că-i punea la punct pe confraţii dumisale întru apostolat. Vă certaţi între voi şi făceaţi aproape tot atâta tărăboi – numai voi trei – cât face Moise Barraclough, croitorul predicator, cu toţi ascultătorii săi la un loc în capela metodistă de jos din vale, când sunt în toiul redeşteptării la dreapta credinţă. Ştiu eu cine e tartorul – dumneata, Malone. — Eu, sir? — Dumneata, sir. Donne şi Sweeting stăteau liniştiţi până ce-ai venit dumneata, şi ar sta iar liniştiţi dacă ai pleca. Păcat că nu ţi-ai lăsat pe malul celălalt năravurile irlandeze, când ai trecut canalul ca să vii încoace. Apucăturile studenţilor din Dublin n-au ce căuta aici la noi; fapte care ar putea trece neobservate într-o mlaştină sau în vreun fund de munte din Connaught ar aduce, într-o parohie englezească aşezată, oprobriu asupra celor ce se îndeletnicesc cu ele şi, ceea ce e cu mult mai rău, asupra instituţiei ale cărei umile mădulare sunt, şi-atât. Exista o oarecare demnitate în modul cum acest vârstnic şi mărunt gentleman îi dojenea pe tineri, deşi poate că nu era chiar demnitatea cea mai potrivită cu respectiva împrejurare. Domnul Helstone, stând drept ca un băţ, arătând ca un uliu la pândă, avea, în ciuda pălăriei sale preoţeşti, a redingotei negre şi a ghetrelor, mai mult aerul unui ofiţer veteran careşi muştruluieşte subalternii, decât al unui preot venerabil care-şi povăţuieşte fiii întru credinţă. Blândeţea evanghelică, dulceaţa apostolică păreau să nu fi suflat cu duhul lor asupra feţei aceleia oacheşe şi aspre, ci hotărârea îi împietrise trăsăturile şi ascuţimea înţelepciunii îi săpase brazde adânci pe chip. Şi cucernica faţă bisericească urmă: — M-am întâlnit cu Supplehough, care bălăcărea prin noroi în noaptea asta ploioasă. Se ducea să predice la taraba concurenţei, în Milldean. După cum v-am spus, l-am auzit pe Barraclough mugind în mijlocul unei adunături ca un taur apucat de alte alea; dar pe domniile voastre, domnilor, vă aflu zăbovind la un pahar de vin de Porto tulbure şi ciorovăinduvă ca nişte babe arţăgoase. Nu-i de mirare că Supplehough a convertit, dând cu capul la fund în cristelniţă şaisprezece oameni în toată firea pe zi, şi asta zi de zi, de două săptămâni încoace; nu-i de mirare că Barraclough, secătură şi făţarnic cum e, le ademeneşte pe toate ţesătoarele astea tinere, înzorzonate în floricele şi în panglicuţe, să vadă că pumnul lui e mult mai tare decât marginea de lemn a putinei în care face el baie; şi nu-i deloc de mirare că domniile-voastre, când sunteţi lăsaţi să vă descurcaţi singuri, fără parohii dumneavoastră – adică eu, Hall şi Boultby – care să vă stăm proptele, prea adesea aţi ţine sfânta liturghie adresându-vă doar pereţilor goi ai bisericii noastre, iar crâmpeiul de predică seacă a domniilor-voastre l-aţi citi numai pentru ajutoarele voastre, pentru organist şi paracliser. Dar destul asupra acestui subiect. Am venit să stau de vorbă cu Malone. Am săţi încredinţez o treabă grea. O, viteze căpitan! — Ce fel de treabă? întrebă Malone îmbufnat. Doar nu poate fi nicio înmormântare la ceasul ăsta din zi. — Ai cu ce te apăra? — Cu ce mă apăra? Oho! Am şi braţe şi picioare - şi îşi arătă braţele şi picioarele vânjoase. — Ei, asta-i! Vreau să zic, ai arme? — Am pistoalele pe care mi le-aţi dat chiar dumneavoastră; de ele nu mă despart; le aşez gata încărcate pe scaun, la căpătâiul meu, în fiecare seară. Am şi toiagul de corn. — Prea bine. Vrei să te duci până la Hollow’s Mill? — Dar ce păcatele se întâmplă la Hollow’s Mill? — Nimic deocamdată, şi poate că nici n-o să se întâmple; dar Moore e singur acolo; i-am trimis la Stilbro’ pe toţi lucrătorii în care se poate încrede; la faţa locului au mai rămas doar două femei. Pentru cei care-i doresc binele ar fi un prilej fericit să-i facă o vizită, dac-ar ştii ce frumos li s-a netezit calea. — Eu nu mă număr printre cei care-i doresc binele; puţin îmi pasă de el. — Ţţţ! Malone, măi, ţie ţi-e frică. — Aşa mă cunoaşteţi dumneavoastră pe mine? Dacă aş şti că iese cu păruială, m-aş duce; dar Moore e un om ciudat, închis, pe care nici măcar nu mă laud că-l înţeleg; şi de dragul tovărăşiei lui plăcute, n-aş face un pas. — Dar este prilej de păruială; şi dacă nu iese o încăierare în toată legea – căci, într-adevăr, nu prea se arată semne – nu e totuşi de crezut ca noaptea să treacă în deplină linişte. Ştii că Moore s-a hotărât să instaleze maşinile cele noi, şi aşteaptă astă-seară două vagoane de rame şi cuţite de la Stilbro’. Scott, maistrul, şi câţiva oameni aleşi pe sprânceană s-au dus să le aducă. — Lăsaţi că le aduc cu bine şi în deplină linişte. — Aşa zice Moore, şi susţine că nu are nevoie de nimeni; cu toate acestea, trebuie să aibă pe cineva acolo, măcar ca să depună mărturie dacă se întâmplă ceva. Părerea mea e că omul ăsta e foarte nesocotit. Stă în biroul lui cu obloanele neferecate, iese pe întuneric şi umblă brambura pe vale, pe uliţa Fieldhead, printre lanuri, ca şi când ar fi odrasla preaiubită a vecinilor sau – fiindu-le zişilor vecini ca sarea-n ochi – parcă s-ar fi născut „vrăjit“, cum se spune în cărţile de basme. Nu-i este învăţătură de minte soarta lui Pearson, nici soarta lui Armitage – împuşcaţi unul în casa lui şi celălalt afară, în bălţi. — S-ar cuveni să-i fie învăţătură de minte şi să se păzească, se amestecă domnul Sweeting. Şi nu cred că s-ar păzi. Dacă i-ar fi dat să audă ce-am auzit eu deunăzi. — Ce-ai auzit, Davy? — Îl cunoaşteţi pe Mike Hartley, sir? — Ţesătorul acela antinomian? îl cunosc. — După ce a băut câteva săptămâni la rând, Mike sfârşeşte cu o vizită la parohia din Nunnely, ca să-i spună domnului Hall ce părere are dânsul despre predicile sale, să veştejească tendinţa îngrozitoare a ceea ce propovăduieşte despre fabrici, şi să-l prevină că pastorul şi toţi ascultătorii săi se află în bezna cea necuprinsă. — Da, dar asta nu are nimic de-a face cu Moore. — Pe lângă faptul că este antinomian, mai este şi un aprig iacobin şi un nivelator, sir. — Ştiu. Dacă e băut zdravăn, nu se mai gândeşte decât la uciderea de regi. Mike nu cunoaşte bine istoria, şi ţi-e mai mare dragul să-l auzi înşirând pomelnicul tiranilor asupra cărora, după cum spune el, „răzbunarea sângelui a cucerit izbânda“. Omul ăsta găseşte o bucurie ciudată în uciderea capetelor încoronate, sau a oricăror altor capete, din motive politice. Mi-a ajuns la ureche că are el un of ciudat în ce-l priveşte pe Moore: la asta făceai aluzie, Sweeting? — Aţi folosit tocmai cuvântul potrivit. Domnul Hall crede că Mike nu-i poartă lui Moore niciun fel de ură personală; zice că chiar îi place să alerge după el şi să stea de vorbă, dar are oful ăsta, să se dea o pildă cu Moore. Deunăzi i-l ridica în slăvi domnului Hall ca pe proprietarul de fabrică dăruit cu cel mai luminat cap din Yorkshire, şi din acest motiv afirmă că Moore trebuie ales ca jertfă, ca o ofrandă de cel mai mare preţ. Dumneavoastră ce credeţi, Mike Hartley ăsta e în toate minţile, sir? întrebă brusc Sweeting. — Nu-mi dau seama, Davy. Poate că e scrântit, sau poate că e numai viclean – ori, mai ştii, o fi şi una şi alta. — Zice că are vedenii, sir. — Aşa! E un adevărat Ezechiel sau Daniel când e vorba de vedenii. Vinerea trecută, seara târziu, tocmai mă culcam, a venit să-mi povestească despre o viziune care i s-a dezvăluit în parcul Nunnely chiar în după-amiaza aceea. — Povestiţi-ne şi nouă, sir – cum a fost? îl rugă Sweeting. — Davy, tu ai în craniul tău o despărţitură enormă care se cheamă Curiozitate; Malone, vezi, nu are aşa ceva; nici uciderile şi nici vedeniile nu-l interesează. Uită-te la el cum seamănă în clipa asta cu un Saf voinic şi cu minţile duse aiurea. — Saf! Cine a fost Saf, sir? — M-am gândit eu că nu ştii: poţi să cauţi; e un personaj biblic. Nu ştiu mai multe despre el decât numele şi seminţia; dar de când am fost mic şi până azi i-am atribuit lui Saf o puternică personalitate. Te-ncredinţez că era cinstit, greoi şi lipsit de noroc; şi-a aflat sfârşitul la Gob, de mâna lui Sibecai. — Dar cu vedenia cum a fost, sir? — Davy, auzi-vei. Donne îşi roade unghiile şi Malone o ţine într-un căscat; drept aceea numai ţie va să ţi-o spun. Mike e fără lucru, ca mulţi alţii, din păcate; domnul Grame, administratorul lui Sir Philip Nunnely, i a dat o slujbă la stăreţie. După câte zicea, Mike, îşi petrecuse toată dupăamiaza să tundă gardul viu, până spre seară, dar înainte de a se lăsa întunericul, iată că auzi ceea ce i se păru lui ca o fanfară în depărtare – trompete, surle şi sunetul unei goarne; venea dinspre pădure, şi se minuna el ce-o fi căutând o muzică acolo. Îşi ridică ochii: printre mulţimea de copaci văzu mişcându-se lucruri, roşii ca macii sau albe ca floarea de mai; pădurea era plină de ele, se revărsau şi umpleau tot parcul. Băgă de seamă apoi că erau ostaşi – cu miile şi cu zecile de mii; dar nu făceau mai mult zgomot decât un roi de musculiţe într-o seară de vară. Se alcătuiau rânduri-rânduri, susţinea el, şi mărşăluiau, regiment după regiment, prin parc; i-a urmărit până au ajuns la Nunnely Common; muzica încă mai cânta încet şi îndepărtat. Pe izlaz i-a văzut făcând un număr de exerciţii – un bărbat îmbrăcat în tunică stacojie stătea în mijloc şi-i îndruma; se întindeau, zicea el, pe cincizeci de pogoane; i-a avut înaintea ochilor vreme de o jumătate de ceas; pe urmă au plecat în deplină tăcere; tot timpul n-a auzit niciun glas de om, nici tropăit de picioare – nimic altceva decât muzica aceea stinsă care cânta un marş solemn. — Şi-ncotro s-au îndreptat, sir? — Spre Briarfield. Mike i-a urmărit; păreau să treacă pe la Fieldhead, când un nor de fum, revărsat parcă din gurile unei baterii de tunuri, se răspândi fără zgomot peste câmp, peste drum, peste izlaz, şi se rostogoli, zicea el, albastru şi pâclos, până la picioarele lui. După ce fumul se risipi, Mike se uită iar să-i vadă pe ostaşi, dar aceştia pieriseră; şi nu i-a mai văzut. Mike, asemeni unui înţelept Daniel ce se află, nu numai că a povestit vedenia, dar a şi tălmăcit-o: vrea să însemne, dă el de înţeles, vărsare de sânge şi război civil. — Dumneavoastră îl credeţi, sir? întrebă Sweeting. — Dar tu, Davy? Ei, hai, Malone, de ce n-ai plecat încă? — Mă cam miră, sir, că n-aţi stat cu Moore chiar dumneavoastră, căci vă plac lucruri de soiul ăsta. — De stat aş fi stat, dacă din păcate nu l-aş fi poftit pe Boultby să ia cina la mine când se întoarce acasă de la întrunirea Societăţii Biblice din Nunnely. Am făgăduit să te trimit pe dumneata ca înlocuitor al meu, lucru pentru care, în treacăt fie zis, Moore nu mi-a mulţumit: ar fi vrut mai degrabă să fi stat eu cu el, nu tu, Peter. De se va întâmplă să fie cu adevărat nevoie de ajutor, voi veni şi eu; clopotul fabricii va da alarma. Până una alta, du-te, afară doar dacă (şi se răsuci deodată spre domnii Sweeting şi Donne) – afară doar dacă nu preferi să meargă Davy Sweeting sau Joseph Donne. Ce spuneţi, domnilor? Este o misiune de înaltă cinste, condimentată, pe deasupra, de o mică primejdie reală; căci oamenii sunt într-o stare de spirit neobişnuită, după cum ştiţi cu toţii, iar Moore cu fabrica şi eu maşinile sale a adunat împotriva lui destulă ură. Nu mă îndoiesc nicio clipă că sub vestele astea ale domniilor-voastre există sentimente cavalereşti, zvâcneşte curajul. Poate că sunt prea părtinitor faţă de favoritul meu, Peter; micul David are să fie eroul, sau neprihănitul Iosif. Malone, dumneata la urma urmei eşti un mare Saul, greoi şi-mpiedicat, bun numai să-ţi împrumuţi armura: scoate armele de foc, adu-ţi ciomagul: e acolo – în colţ. Cu un fel de rânjet semnificativ, Malone scoase la iveală pistoalele, oferind câte unul fiecăruia dintre cei doi confraţi ai săi. Dar n-au fost înşfăcate cu grabă; dovedind o sfială plină de eleganţă, cei doi domni se dădură cu câte un pas înapoi din faţa armelor ce le erau întinse. — Eu. Nu mă ating niciodată de ele; de când sunt nu mam atins de aşa ceva, spuse domnul Donne. — Eu sunt aproape un străin pentru domnul Moore, murmură Sweeting. — Dacă nu te-ai atins niciodată de un pistol, încearcă acum să-l simţi în mână, tu, mare satrap al Eghipetului. Cât despre micul menestrel, el preferă probabil să-i înfrunte pe filisteni fără de nicio altă armă decât fluierul său. Dă-le pălăriile, Peter; au să meargă amândoi. — Nu, sir; nu, domnule Helstone: mamei nu i-ar plăcea asemenea fapte, stărui Sweeting. — Iar eu mi-am făcut un principiu din a nu mă amesteca în treburi de soiul ăsta, declară Donne. Helstone zâmbi ironic  Malone râse cu un râs care semăna a nechezat. Apoi puse armele la loc, îşi luă pălăria şi ciomagul, apoi spunând că „nu s-a simţit de când e mai în formă pentru bătaie şi că bine i-ar părea ca vreo douăzeci de ţesători soioşi să calce casa lui Moore în noaptea aceea, ieşi din odaie, coborând scările din doi paşi făcând să se cutremure casa când trânti uşa din faţă în urma sa.    descarcare gratuita de mai jos

CAPITOLUL II   Furgoanele   Afară era întuneric-beznă: lună şi stele se topiseră în norii de ploaie cenuşii – cenuşii ar fi fost ziua, acum, noaptea, arătau ca de smoală. Malone nu era un om aplecat spre cercetarea amănunţită a naturii; schimbările ei treceau, în cea mai mare parte, neobservate de el: putea umbla mile întregi în cea mai schimbăcioasă zi de april, fără să vadă minunata joacă a cerului şi a pământului; fără să observe când o rază de soare săruta coama dealurilor, făcându-le să surâdă senin în lumina verde, sau când ploaia plângea deasupra lor, ascunzându-le crestele cu un nor ce lăsa să-i atârne pletele desfăcute. Nu se osteni, deci, să compare prin contrast cerul aşa cum se înfăţişa acum - o boltă împâclită, aburindă, toată neagră, în afară de crâmpeiul unde, spre răsărit, furnalele forjelor de la Stilbro’ aruncau un licăr tremurat şi parcă sinistru asupra orizontului – cu acelaşi cer într-o noapte senină şi geroasă. Nu-şi dădu osteneala să se întrebe unde pieriseră constelaţiile şi planetele, sau să regrete seninul „negru-albastru” al oceanului de eter ghintuit cu acele insuliţe albe, şi sub care se rostogolea acum un alt ocean plăsmuit dintr-un element mai greu şi mai dens, ascunzându-l cu totul. Îşi vedea doar de drum cu îndârjire, puţin aplecat înainte în timp ce mergea şi cu pălăria dată pe spate, după obiceiul său irlandez. „Boc, boc“, tropăia el pe şoseaua pietruită, acolo unde drumul se putea lăuda cu o amenajare de acest fel; „fleoşc, fleoşc“, prin făgaşurile pline de glod, în locurile unde caldarâmul era înlocuit de noroi moale. Căuta însă cu ochii anumite puncte de reper: turla ascuţită a bisericii din Briarfield; mai departe, luminile de la Casa roşie. Acosta era un han, şi când ajunse la el, licărul focului din vatră, zărit printr-o fereastră cu perdeaua puţin dată la o parte, priveliştea paharelor de pe o masă rotundă şi a chefliilor aşezaţi pe o banchetă de stejar mai-mai să-l abată pe preot din drumul său. Se gândea cu jind la un pahar de whisky îndoit cu apă; dacă s-ar fi aflat prin alte părţi, şi-ar fi împlinit pe loc visul, dar muşterii adunaţi în hanul acela erau toţi enoriaşi ai domnului Helstone; toţi îl cunoşteau. Scoase un oftat şi trecu mai departe. Trebuia să lase acum şoseaua, fiindcă distanţa ce-i mai rămânea până la Hollow’s Mill putea fi simţitor redusă dacă tăiai peste câmpuri. Câmpul ce se aşternea înaintea lui era plat şi monoton; Malone o luă de-a dreptul, sărind peste hăţişuri şi peste gardurile de piatră. Trecu doar pe lângă o clădire, ce părea mare şi semăna cu un conac, deşi era asimetric ca formă: vedeai un fronton înalt, apoi o faţadă prelungă, apoi un fronton scund, apoi un mănunchi de hornuri dese şi înalte; înapoia clădirii se înălţau câţiva copaci. Era cufundată în întuneric; nicio lumânare nu licărea la nicio fereastră; nu se simţea nici cea mai mică mişcare: ploaia care curgea din streşini şi şuierul sălbatic dar înăbuşit al vântului, printre hornuri şi printre crengi, erau singurele zgomote din jur. De la această clădire încolo, câmpul, care până aici fusese plat, se povârnea dintr-o dată; de bună seamă mai jos se întindea o vale prin care se auzea apa curgând. În adâncul zării pâlpâi o lumină. Înspre acel semnal coti Malone. Ajunse la o căsuţă albă – vedeai că e albă chiar şi prin bezna aceea grea – şi bătu la uşă. Îi deschise o slujnicuţă cu o faţă vioaie. La lumina lumânării pe care o ţinea în mână se zărea un coridor strâmt ce se termina cu o scară îngustă. Două uşi, acoperite cu draperii de postav roşu, un preş tot roşu pe scară, contrastând cu pereţii de culoare deschisă şi cu duşumeaua albă, făceau ca micul interior să arate curat şi proaspăt. — Domnul Moore este acasă, vă rog? — Da, domnule, dar nu înăuntru. — Nu înăuntru! Atunci unde este? — La fabrică, în birou. În clipa aceea una din uşile roşii se deschise. — Sarah, au sosit furgoanele? întrebă o voce, şi totodată se ivi şi un cap de femeie. Poate că nu era un cap de zeiţa – pe drept cuvânt: câte un bigudiu de hârtie la fiecare tâmplă înlătura o asemenea presupunere – dar nici a gorgonă nu arăta; cu toate acestea Malone înclina parcă spre cea de a doua părere. Cât era el de voinic, la vederea ei se dădu înapoi sfios, până ce ajunse iar afară în ploaie, şi vădit înfricoşat zise: „Mă duc până la dânsul“, luând-o la goană pe un drumeag scurt, de-a curmezişul unei curţi întunecate, spre fabrica cea mare şi neagră. Ziua de muncă se terminase, muncitorii plecaseră, maşinile se odihneau, fabrica era închisă. Malone îi dădu ocol. Undeva, în hardughia aceea alcătuită din ziduri murdare de funingine, zări o altă crăpătură de lumină. Ciocăni iar la o uşă, folosind în acest scop capătul gros al ciomagului său, cu care bătu stăruitor şi din ce în ce mai tare. O cheie se răsuci în broască; uşa se deschise. — Joe Scott, tu eşti? Ce se aude cu furgoanele, Joe? — Nu e Joe – eu sunt. M-a trimis domnul Helstone. — A! domnul Malone. Rostind acest nume, vocea avu o aproape imperceptibilă inflexiune de dezamăgire. După o tăcere de o clipă, continuă politicos, dar puţin formal: Vă rog să intraţi, domnule Malone. Regret nespus că domnul  Helstone a socotit necesar să vă pună pe drumuri, cale atât de lungă: nu era nevoie câtuşi de puţin – i-am şi spus – şi încă pe o asemenea noapte. Dar poftiţi înăuntru. Urmându-l pe interlocutorul său, Malone trecu prin nişte încăperi întunecoase, în care nu putu desluşi nimic, şi pătrunse într-o cameră luminată şi strălucitoare - părea foarte iluminată şi foarte strălucitoare unor ochi care, vreme de o oră, se chinuiseră să pătrundă îndoitul întuneric al nopţii şi al ceţii; dar în afara unui foc minunat, a unei lămpi de un model elegant şi a unui candelabru strălucitor ce ardea pe masă, era o încăpere foarte simplă. Duşumeaua nu era acoperită cu covor; cele trei sau patru scaune cu spătar tare, vopsite în verde, păreau să fi mobilat cândva bucătăria unei case de gospodari de ţară; un birou solid, de proporţii mari, masa mai suspomenită, şi pe pereţii de culoarea pietrei, câteva planşe înrămate, reprezentând proiecte de clădiri, planuri de grădini şi schiţe de maşini etc., completau mobilierul încăperii. Oricât de simplă era, păru să-l mulţumească pe domnul Malone care, după ce îşi scoase şi îşi atârnă în cuier redingota şi pălăria ude, trase în dreptul căminului unul din scaunele acelea cu aspect reumatic şi aproape că îşi vârî genunchii printre barele de fier din faţa focului. — Plăcut birou aveţi aici, domnule Moore, atât de confortabil, şi numai al dumneavoastră. — E drept; dar sora mea s-ar bucura să vă vadă, dacă aţi prefera să treceţi în casă. — O, nu; doamnele se simt cel mai bine singure. Eu nu prea sunt agreat de doamne. Doar nu mă confundaţi cu prietenul meu Sweeting, domnule Moore? — Sweeting? Care dintre ei este – domnul cu pardesiul ca şocolata, sau domnul cel mărunt? — Cel mărunt – dânsul e din Nunnely, cavalerul domnişoarelor Sykes, de toate şase e îndrăgostit. Ha! Ha! — Mai bine să fi îndrăgostit de toate cu toptanul decât de una singură cu de-amănuntul, zic eu în privinţa aceasta. — Dar este îndrăgostit de una dintre ele chiar cu deamănuntul, fiindcă atunci când eu şi Donne l-am pus să aleagă pe una din drăgălaşul cârd, a ales-o pe – pe cine credeţi? Cu un zâmbet liniştit, ciudat, domnul Moore răspunse: — Pe Dora, bineînţeles, sau pe Harriet. — Ha! Ha! Ştiu că vă pricepeţi la ghicit! Dar ce v-a făcut să vă opriţi tocmai la ele două? — Pentru că sunt cele mai înalte, cele mai arătoase, şi Dora, cel puţin, este cea mai voinică; şi cum prietenul dumneavoastră, domnul Sweeting, este doar o mână de om, am tras concluzia că, potrivit unei reguli obişnuite în asemenea împrejurări, preferă tocmai opusul lui. — Aveţi dreptate: într-adevăr de Dora e vorba. Dar Sweeting nu are nicio şansă, nu-i aşa, Moore? — În afară de faptul că e diacon, ce alt avut mai are domnul Sweeting? Întrebarea păru să-l amuze nespus pe Malone. Râse trei minute bune înainte de a răspunde la ea. — Ce alt avut mai are Sweeting? Vai de mine, David îşi are harfa lui, sau fluierul, ceea ce e cam totuna. Mai are şi un fel de ceas de tinichea; idem, un inel; idem, un monoclu – asta-i tot ce are. — Şi cum se gândeşte să-i plătească domnişoarei Sykes toaletele, ca să nu mai vorbim despre altele? — Ha! Ha! Straşnic! Am să-l întreb asta cu primul prilej? Am să-l perpelesc la foc mărunt pentru pretenţiile lui înfumurate. Dumnealui s-o fi aşteptând, fără-ndoială, ca bătrânul Christopher Sykes să facă un gest nobil. Doar e bogat, nu? Ţin casă mare. — Sykes este în fruntea unei mari întreprinderi. — Prin urmare trebuie să fie bogat, aşa-i? — Prin urmare o fi având el ce face cu averea, şi pe vremuri ca astea îi arde să-şi ciuntească din capital ca să-şi înzestreze fetele, cum îmi arde mie să dărâm vilişoara de colo şi să clădesc pe ruinele ei o casă cât Fieldhead de mare. — Moore, ştiţi ce-am auzit eu deunăzi? — Nu; aţi fi auzit că sunt chiar pe cale să fac o asemenea schimbare. Bârfa de la voi din Briarfield e în stare să născocească una ca asta, sau alte parascovenii şi mai şi  cică vreţi să închiriaţi Fieldhead – urâcioasă hardughie mi sa părut când m-am aflat astă-seară prin apropierea ei, asta-n treacăt fie zis – şi că aveţi de gând s-o instalaţi pe una dintre domnişoarele Sykes acolo ca stăpână – într-un cuvânt, că vreţi să vă însuraţi. Ha! Ha! Ia spuneţi, care dintre ele este? Dora, sunt sigur; doar aţi spus că e cea mai arătoasă. — Mă minunez de câte ori mi-au ieşit vorbe că urmează să mă însor, de când am venit la Briarfield! M-au căpătuit pe rând cu toate femeile nemăritate şi bune de măritat din partea locului. Când erau cele două domnişoare Wynnes – întâi cea brunetă, apoi cea blondă; când roşcata domnişoară Armitage, când Ann Pearson cea coaptă; acum îmi puneţi în cârcă tot tribul de domnişoare Sykes. De unde s-o mai fi stârnit şi bârfa asta, numai bunul Dumnezeu o ştie. De vizitat nu vizitez pe nimeni; caut societatea cucoanelor cu tot atâta stăruinţă ca şi dumneavoastră, domnule Malone. Dacă se întâmplă să mă duc la Whinbury, mă duc doar să le fac o vizită lui Sykes sau lui Pearson, la ei la birou, şi conversaţia noastră are alt subiect decât căsătoria, iar preocupările noastre sunt cu totul altele, nu să facem curte, să ne clădim reşedinţe şi să vorbim despre zestre: postavul pe care nu-l putem vinde, muncitorii cărora nu le putem da de lucru, fabricile care se duc de râpă, în general mersul anapoda al lucrurilor pe care noi nu-l putem schimba, acestea, zic eu, sunt lucrurile care ne umplu gândurile cu prisosinţă în clipa de faţă, în asemenea măsură încât nu mai rămâne loc şi pentru mărunţişuri ca dragostea şi aşa mai departe. — Sunt întru totul de aceeaşi părere, Moore. Dacă există o idee pe care o detest mai mult decât oricare alta, este ideea căsătoriei – mă refer la căsătorie în sensul mărunt, vulgar al cuvântului, ca o simplă chestiune de sentiment: doi proşti nepricopsiţi se învoiesc să-şi unească sărăcia printr-o năstruşnică legătură de simţiri. Mofturi! Dar o unire avantajoasă, ca aceea ce se poate realiza prin armonizarea unor concepţii demne şi a unor interese solide şi permanente, asta nu-i rău, aşa-i? — Aşa-i, răspunse Moore, absent. Subiectul părea să nu prezinte interes pentru el; nici nu-l urmărea. Şedea de câtăva vreme şi se uita la foc cu un aer preocupat, când deodată întoarse capul. — Ascultaţi! zise Moore. Aţi auzit zgomot de roţi? Ridicându-se, se duse la fereastră, o deschise şi trase cu urechea. După puţin timp o închise la loc. — Nu-i decât vuietul vântului care se înteţeşte, observă Moore, şi pârâiaşul niţeluş umflat care se rostogoleşte jos în vâlcea. Aşteptam furgoanele acelea la ora şase; acum e aproape nouă. — Serios vorbind, credeţi că din pricina instalării maşinilor ăstora noi vă paşte vreun pericol? Întrebă Malone. Helstone crede că da – se pare. — Doresc doar ca maşinile – războaiele astea – să ajungă aici cu bine şi să le văd adăpostite între zidurile fabricii. Odată instalate, îi desfid pe cei ce distrug maşinile. N-au decât să-mi facă o vizită şi să suporte consecinţele; fabrica mea e cetatea mea. — Asemenea secături de ultimă speţă nu merită decât dispreţ, observă Malone, într-o dispoziţie de adâncă reflecţie. Aproape că doresc să ne calce o şleahtă în noaptea asta; dar drumul părea extrem de liniştit când am venit eu încoace; nam văzut mişcând nimic. — Aţi trecut pe lângă Casa roşie? — Da. — Dintr-acolo nu poate să vină nimic; primejdia pândeşte dinspre Stilbro’. — Şi chiar credeţi că există o primejdie — Ce-au făcut oamenii ăştia altora îmi pot face şi mie. Cu o singură deosebire: cei mai mulţi dintre patroni parcă paralizează când sunt atacaţi. Sykes, de pildă, când i-au dat foc postăvăriei, de-a ars până-n temelii, când i-au smuls postavul din rame şi l-au împrăştiat numai zdrenţe pe câmp, n-a luat nicio măsură ca să-i descopere sau să-i pedepsească pe ticăloşi; s-a lăsat în voia lor, ca mielul blând sub cuţit. Dar vedeţi că eu, după câte mă cunosc, aş lupta cu dinţii pentru meseria mea, fabrica mea şi maşinile mele. — Helstone zice că aceştia trei sunt zeii dumneavoastră; că „Ordinele ministeriale” nu sunt pentru dumneavoastră decât altă denumire a celor şapte păcate; că primul ministru Castlereagh este Anticrist, şi partidul războinic, legiunile sale. — Da; urăsc toate aceste lucruri pentru că mă ruinează; îmi stau în cale; nu pot progresa; nu-mi pot aduce la îndeplinire planurile din cauza lor; mă văd contracarat la fiecare pas de efectele lor potrivnice. — Dar sunteţi bogat, Moore, şi afacerile vă merg bine, nu-i aşa? — Sunt foarte bogat în postav pe care nu pot să-l vând: numai intră în magazia de acolo, şi-o să vedeţi că-i plină până-n tavan de baloturi. Roakes şi Pearson sunt în aceeaşi situaţie. Înainte aveau ca piaţă de desfacere America, dar „Ordinele ministeriale” le-au tăiat legăturile. Malone nu părea pregătit să poarte, pe nepusă masă, o discuţie de acest fel; începu să-şi bată călcâiele şi să caşte. — Şi când te gândeşti – continuă domnul Moore, care se lăsase prea mult luat de curentul propriilor sale gânduri ca să observe simptomele de ennui ale oaspetelui – când te gândeşti că bârfitorii ăştia caraghioşi din Whinbury şi Briarfield îi dau zor cu însurătoarea! Ca şi când n-ai mai avea altă menire în viaţă decât „să înconjuri cu atenţiile tale“ cum vine vorba, o tânără domniţă, şi după aceea s-o duci la altar, şi după aceea să pleci în călătorie de nuntă, şi după aceea să faci o seamă de vizite, şi după aceea, presupun, „săţi creşti copiii“. - Oh, que le diable emporte! – întrerupse din imprecaţia pe care o rostise cu deosebită înfierbântare şi adăugă mai potolit: Convingerea mea este că femeile nu vorbesc şi nu se gândesc decât la astfel de lucruri şi, fireşte, îşi închipuie că şi bărbaţii nu mai au altceva în minte. — Bineînţeles, bineînţeles, aprobă Malone. Dar nu vă mai sinchisiţi de ele. Începu să fluiere şi privi nervos în jur, de parcă ar fi avut mare nevoie de ceva. De data asta Moore îl surprinse şi, parese, înţelese natura manifestărilor sale. — Domnule Malone, spuse el, desigur că aveţi nevoie de un întăritor după plimbarea asta prin ploaie; am uitat de ospitalitate. — Nu, vai de mine! replică Malone. Dar se vedea pe faţa lui că Moore pusese degetul pe rană. Gazda se ridică şi deschise un dulap. — Am şi eu tabieturile mele, spuse el. Îmi place să am totul la îndemână şi să nu depind de partea femeiască din vilişoara de colo pentru fiecare îmbucătură pe care o bag în gură şi fiecare strop pe care îl dau pe gât. Deseori îmi petrec serile şi iau cina aici de unul singur, şi dorm împreună cu Joe Scott în fabrică. Uneori sunt propriul meu paznic; nu simt nevoie de prea mult somn, şi-mi face plăcere, când e câte o noapte frumoasă, să colind un ceas sau două, cu puşca în mână, prin vâlcea. Domnule Malone, vă pricepeţi să pregătiţi cotlete de berbec? — N-aştept decât să fiu pus la încercare: am făcut treaba asta de sute de ori când eram la colegiu. — Atunci, uitaţi acolo o farfurie plină cu cotlete, şi uitaţi şi grătarul. Întoarceţi-le repede: cunoaşteţi secretul de a păstra sosul în ele? — Nicio grijă – veţi vedea. Daţi-mi, vă rog, un cuţit şi o furculiţă. Diaconul îşi suflecă manşetele şi se apucă de gătit, cu toată râvna. Fabricantul aşeză pe masă farfurii, o pâine, o sticlă neagră şi două pahare. Apoi scoase un ibric de aramă – tot din aceeaşi tainiţă bine aprovizionată, dulapul său – îl umplu cu apă dintr-un vas mare de piatră ce se afla într-un colţ. Îl puse pe foc lângă grătarul care sfârâia, aduse lămâi, zahăr şi un mic bol din porţelan pentru punci; dar în timp ce pregătea punciul, o bătaie în uşă îl întrerupse. Se duse să răspundă. — Tu eşti, Sarah? — Da, conaşule. Vreţi să veniţi la cină, conaşule, vă rog? — Nu; astă-seară nu vin acasă. Dorm în fabrică. Aşa că încuie uşile şi spune-i stăpânei tale să se culce. Se întoarse. — V-aţi chivernisit bine gospodăria, observă Malone aprobator, în timp ce, cu obrazul său prelung, la fel de aprins ca şi tăciunii asupra cărora se apleca şi întorcea de zor cotletele de berbec. Nu sunteţi sub papuc, ca bietul Sweeting; un om – hait! - ce mai stropeşte grăsimea asta, m-a ars pe mână – sortit să fie condus de femei. Dumneavoastră şi cu mine, Moore – luaţi-o pe asta, că-i rumenită şi mustoasă – dumneavoastră şi cu mine n-o să lăsăm să cânte găina în casă, când ne-om însura. — Ştiu şi eu – nu m-am gândit niciodată la asta, dacă găina e frumoasă şi te-nţelegi cu ea, de ce nu? — Cotletele sunt numai bune de mâncat; punciul e gata? — Uitaţi un pahar, gustaţi. Când s-o întoarce Joe Scott cu flăcăii lui, le facem şi lor parte din punci, dacă aduc războaiele nevătămate. Malone deveni foarte exuberant în timpul cinei; râdea cu poftă de orice fleac, făcea glume proaste şi după aceea se aplauda singur, într-un cuvânt era gălăgios fără nicio noimă. Domnul Moore, dimpotrivă, rămase la fel de tăcut ca şi înainte. Este timpul, cititorule, să ai cât de cât o idee despre înfăţişarea acestui om; mă voi strădui să o schiţez în timp ce stă la masă. Este ceea ce ai numi probabil, la prima vedere, un ins cu o înfăţişare ciudată, căci arată slab, oacheş, gălbejit la faţă, cu un aer de străin, cu părul de culoare închisă, căzut în şuviţe neglijente peste frunte; pare să-şi piardă puţin timp cu toaleta, căci altfel şi l-ar potrivi cu mai mult gust. Nu-şi dă seama, s-ar zice, că are trăsături fine, limpezi, dăltuite simetric şi regulat, ca de meridional; nici cel care îl priveşte nu observă acest lucru decât după o cercetare amănunţită, căci, o nelinişte întipărită pe faţă şi obrajii supţi fac ca frumuseţea să fie adumbrită de o expresie de îngrijorare. Ochii sunt mari, gravi şi cenuşii; expresia lor este concentrată şi meditativă, mai mult iscoditoare decât blândă, mai mult gânditoare decât senină. Când buzele i se întredeschid într-un zâmbet, chipul său e plăcut – nu că ar fi deschis sau voios nici chiar atunci, dar simţi influenţa unui anumit farmec liniştit, care sugerează, fie cu temei, fie înşelător, o fire grijulie, poate chiar duioasă; sugerează simţăminte menite a crea o plăcută viaţă de familie: răbdare, îngăduinţă, poate devotament. Este încă tânăr – nu are mai mult de treizeci de ani; e înalt de stat şi zvelt. Felul său de a vorbi supară; are un accent străin care, în ciuda unei neglijenţe studiate în pronunţie şi dicţiune, zgârie urechea unui britanic, şi mai cu seamă a unui om din Yorkshire. Într-adevăr, domnul Moore nu era decât pe jumătate britanic, şi nici măcar atât. Dinspre partea mamei, se trăgea din strămoşi străini şi fusese el însuşi născut şi în parte crescut pe pământ străin. O corcitură de felul său are, probabil, în multe privinţe şi sentimentele amestecate şi nelămurite – patriotismul, de pildă; fără îndoială că era incapabil să se ataşeze de partide, de secte, chiar şi de climate şi obiceiuri. Nu este exclus să fi avut tendinţa de a-şi izola persoana de orice comunitate în mijlocul căreia soarta îl aruncase vremelnic şi să fi simţit că cea mai mare înţelepciune din partea sa este să slujească interesele lui Robert Gérard Moore şi să facă abstracţie de consideraţiuni de ordin filantropic pentru binele obştesc, de care îl socotea pe numitul Gérard Moore în mare măsură detaşat. Comerţul era chemarea ereditară a domnului Moore – familia Gérard din Anvers se ocupa de două secole încoace cu negustoria. Fuseseră pe vremuri negustori bogaţi, dar se abătuseră şi asupra lor nesiguranţa şi încurcăturile băneşti; nişte speculaţii dezastruoase şubreziseră pe încetul temeliile creditului de care se bucurau şi timp de doisprezece ani casa se clătinase din încheieturi; iar în cele din urmă, sub izbitura Revoluţiei Franceze, se prăbuşise în totală ruină. În cădere trăsese după sine şi firma Moore din Anglia şi Yorkshire, strâns legată de casa din Anvers; iar Robert Moore, un membru al firmei engleze, care locuia în Anvers, se căsătorise cu Hortense Gérard, în nădejdea că tânăra sa soţie avea să moştenească partea din negoţ pe care o deţinea tatăl ei, Constantine Gérard. Moştenise, după cum am văzut, doar partea sa din datoriile firmei; şi acest pasiv, deşi reglementat printr-o înţelegere cu creditorii, fusese primit, la rândul său – (spuneau unii) – drept moştenire de către fiul ei Robert, care năzuia ca într-o bună zi să-şi onoreze în întregime creanţele şi să reclădească ruinata casă Gérard  Moore, cel puţin pe măsura măreţiei din trecut. Se bănuia chiar că Robert îşi pusese mult la inimă cele întâmplate cândva, şi dacă o copilărie petrecută alături de o mamă ursuză, sub spectrul năpastei ce stătea la pândă, şi o tinereţe înecată şi pălită de revărsarea nemiloasă a furtunii se poate întipări dureros în minte, în mintea lui se întipărise probabil nu cu litere de aur. Oricât de măreţe ar fi fost planurile de refacere pe care le nutrea, nu-i stătea în putere să folosească mijloace importante pentru înfăptuirea lor; era nevoit să se mulţumească doar cu izbânzi mărunte. Când veni în Yorkshire, el – ai cărui strămoşi fuseseră proprietari de antrepozite în porturi şi de fabrici în oraşele din inima ţării, avuseseră reşedinţă în oraş şi conac la ţară – nu văzu altă cale deschisă înainte-i decât să închirieze o fabrică de postav într-un colţ uitat de Dumnezeu dintr-un uitat de Dumnezeu colţ de ţară; să-şi ia ca locuinţă o vilişoară alăturată şi să adauge la proprietatea sa, ca păşune pentru cal şi spaţiu pentru ramele de uscat postavul, câteva pogoane din pământul povârnit şi gloduros ce mărginea vâlceaua pe unde susura firul de apă, folosit de fabrica lui. Toate acestea le obţinuse cu o chirie destul de ridicată (căci erau vremuri grele de război şi toate se scumpiseră) de la curatorii domeniului Fieldhead, pe atunci proprietatea unui minor. La vremea când încep cele istorisite aici, Robert Moore trăia de doi ani în acest ţinut, timp în care se dovedise înzestrat cel puţin cu darul hărniciei. Căscioara prăpădită o prefăcuse într-o vilişoară curată şi aranjată cu mult gust. Pe un petic din pământul acela accidentat amenajase o grădină pe care o cultiva cu neobişnuită, chiar flamandă grijă şi meticulozitate. Cât despre fabrică, o clădire veche şi înzestrată cu maşini vechi, demodate şi fără randament, Moore îşi manifestase cel mai profund dispreţ faţă de organizarea şi utilarea ei; scopul său fusese să întreprindă o reformă radicală, pe care o şi înfăptuise pe cât i-a îngăduit modestul capital de care dispunea; iar acest capital firav şi ce piedică însemna el pentru mersul său înainte îi otrăvea cumplit sufletul. Moore voia să meargă tot înainte: „înainte!“ era deviza săpată în sufletul său; dar sărăcia îl ţinea în frâu; uneori (ca să vorbim la figurat) făcea spume la gură când dârlogii se strângeau prea tare. În această stare de spirit fiind, nu te puteai aştepta din partea lui să stea să judece dacă mersul său înainte era sau nu dăunător altora. Nefiind de prin partea locului, şi nici stabilit de multă vreme aici, nu s-a sinchisit în destulă măsură. Când noile invenţii i-au aruncat pe drumuri pe bătrânii muncitori, nu s-a întrebat niciodată de unde îşi agoniseau pâinea cea de toate zilele cei cărora nu le mai plătea leafă săptămânal, şi în această nepăsare semăna cu mii de oameni faţă de care înfometaţii din Yorkshire păreau să aibă pretenţii mai dârze. Perioada despre care scriu era o perioadă întunecată din istoria britanică, mai cu seamă din istoria provinciilor de miazănoapte. Războiul era atunci în toi. Europa întreagă se afla angajată în luptă. Anglia, dacă nu istovită, era uzată după ce rezistase îndelung - da, şi jumătate dintre oameni erau şi ei istoviţi şi cereau cu glas tare pace în orice condiţii. Onoarea naţională ajunsese doar o vorbă goală, fără niciun preţ în ochii multora, căci ochii le erau împăienjeniţi de foame; şi pentru o fărâmă de pâine şi-ar fi vândut şi dreptul la viaţă. „Ordinele ministeriale”, provocate de decretele din Milano şi Berlin ale lui Napoleon şi interzicând puterilor neutre să aibă legături comerciale cu Franţa, lovind direct America, lipsiseră comerţul de lână al Yorkshire-ului de principala sa piaţă de desfacere şi aduseseră această provincie în pragul ruinei. Măruntele pieţe străine, ca Brazilia, Portugalia, Sicilia, erau suprasaturate şi refuzau să mai primească altă marfă, având stocuri excedentare care acopereau consumul pe doi ani. În toiul acestei crize, în manufacturile producătoare de textile din nord se introduseseră anumite invenţii în materie de maşini, care, reducând mult numărul muncitorilor, aruncaseră mii de oameni pe drumuri şi-i lăsaseră fără mijloace statornice de trai. La toate acestea se mai adăugase şi o recoltă proastă. Deznădejdea ajunsese la culme. Puterea de rezistenţă, prea greu încercată, întindea o mână frăţească răzvrătirii. Un fel de cutremur moral se simţea mocnind sub colinele comitatelor din miazănoapte. Dar, aşa cum se întâmplă de obicei în asemenea cazuri, nimeni nu dădea prea mare atenţie. Când într-un oraş industrial a izbucnit o revoltă din pricina lipsei de alimente, când o fabrică de postav a fost incendiată şi a ars până în temelii, sau când casa unui manufacturier a fost atacată, mobila i-a fost aruncată în stradă şi familia silită să fugă pentru a scăpa cu viaţă, autorităţile locale au luat sau n-au luat oarecari măsuri restrânse: câte o căpetenie de ceată cădea în mâna poterelor, sau de cele mai multe ori era lăsată să scape; ziarele înserau câte o notiţă despre asemenea întâmplări, şi cu asta incidentul se încheia. Cât priveşte pe cei care aveau de suferit, a căror singură moştenire era munca şi care pierduseră această moştenire – oamenii ce nu puteau găsi de lucru, şi prin urmare, nu puteau căpăta leafă, şi prin urmare nu-şi puteau agonisi pâinea – aceştia erau lăsaţi să sufere mai departe, lăsaţi astfel poate pentru totdeauna: nu era cazul să opreşti mersul înainte al invenţiilor, să dăunezi ştiinţei, împiedicându-i progresul. Războiul nu putea fi încheiat, nu se putea ivi de nicăieri vreo cale de îndreptare a lucrurilor şi deci nu exista nicio speranţă – aşa că cei fără de lucru îşi trăiau destinul: mâncau pâinea şi beau apa amarului. Mizeria zămisleşte ură. Oamenii aceştia chinuiţi urau maşinile, încredinţaţi fiind că ele le iau pâinea de la gură; urau clădirile ce adăposteau acele maşini; îi urau pe manufacturieri, proprietarii acelor clădiri. În parohia Briarfield, de care ne ocupăm acum, Hollow’s Mill era lăcaşul cel mai  detestat; Gérard Moore, în dubla sa calitate de semivenetic şi promotor fără rezerve al progresului tehnic, omul cel mai detestat. Şi poate că a fi îndeobşte urât de oameni se potrivea mai bine cu temperamentul lui Moore decât altminterea, mai ales când avea credinţa că pricina pentru care îl urau era un lucru drept şi folositor, şi acest sentiment de avânt bătăios îl însufleţea în noaptea de care vorbim, aşa cum şedea în biroul său aşteptând sosirea furgoanelor încărcate cu războaie. Vizita lui Malone şi tovărăşia lui îi veniseră probabil foarte peste mână: ar fi preferat să stea singur, căci îi plăcea singurătatea tăcută, mohorâtă, nesigură. Puşca lui de paznic i-ar fi ajuns ca tovarăş; torentul, de jos din vâlcea, cu apele lui învolburate, ar fi revărsat vorbele cele mai plăcute auzului său. De vreo zece minute fabricantul îl urmărea cu privirea cea mai ciudată din lume pe tânărul preot irlandez care se servea din punci ca la el acasă, când deodată căutătura neclintită a ochilor acelora cenuşii se schimbă, ca şi cum o altă vedenie se arătase între ei şi Malone. Moore ridică o mână. — Chut! zise el după moda lui franţuzească, atunci când Malone făcu zgomot cu paharul. Trase o clipă cu urechea, apoi se ridică, îşi puse pălăria şi ieşi pe uşă. Noaptea era liniştită şi întunecată, părând ca încremenită; apele însă curgeau bogat, bolborosind; revărsarea lor suna ca un potop în tăcerea aceea deplină, însă auzul lui Moore prinse alt zgomot – foarte îndepărtat, dar totuşi deosebit – frânt şi dur – pe scurt, sunetul unor roţi grele hurducânduse pe un drum pietruit. Se întoarse în birou şi aprinse un felinar, cu care străbătu curtea fabricii şi începu să deschidă porţile. Veneau furgoanele cele mari; se auzeau potcoavele greoaie ale cailor pleoscăind prin noroi şi prin apă. Moore strigă spre ei: — Hei, Joe Scott! Toate bune? Joe Scott era probabil prea departe ca să audă întrebarea; nu dădu niciun răspuns. — Toate bune? Răspunde! strigă Moore din nou, când botul ca de elefant al calului înaintaş aproape că se atinse de nasul lui. Cineva sări jos din primul furgon; o voce strigă tare: — Da, da, diavole, toate-s bune! Le-am sfărâmat. Şi se auzi zgomot de paşi ce fugeau. Furgoanele rămaseră pe loc; erau acum părăsite. — Joe Scott! Niciun Joe Scott nu răspunse. — Murgatroyd! Pighills! Sykes! Nimic! Domnul Moore ridică felinarul şi se uită în căruţe. Nu se aflau în ele nici oameni, nici maşini; erau goale şi părăsite. Adevărul e că domnul Moore îşi iubea maşinile; riscase ultimul său capital ca să cumpere ramele şi cuţitele pe care le aşteptase în noaptea asta; speculaţii extrem de importante pentru interesele sale depindeau de rezultatele pe care aveau să le aducă noile maşini. Unde erau? Cuvintele „Le-am sfărâmat!“ îi răsunau încă în urechi. În ce fel îi afecta catastrofa? La lumina felinarului pe care-l ţinea în mână i se vedeau bine trăsăturile, destinse acum într-un zâmbet bizar – zâmbetul omului cu tărie de caracter ajuns în viaţă la o răscruce unde această tărie se cere pusă la încercare, când trebuie făcut marele efort sub care calităţile lui vor rezista sau se vor frânge. Rămase însă mut, şi chiar nemişcat, fiindcă, în clipa aceea, nu ştia nici ce să spună, nici ce să facă. Aşeză felinarul pe pământ şi stătu cu braţele încrucişate pe piept, privind în jos şi cugetând. Un cal bătu din copită a nerăbdare şi Moore îşi ridică deodată privirile: în clipa aceea zări ceva ca o pată albă pe unul din hamuri. Cercetată la lumina felinarului, se dovedi a fi o hârtie împăturită – un răvaş. Pe deasupra nu avea nicio adresă: dar înăuntru purta titlul: „Devolui de la Hollow’s Miln“. Nu vom reproduce ortografia textului, care era foarte ciudată, ci îl vom traduce pe înţelesul cititorilor. Scria aşa: „Maşinile tale blestemate sunt făcute ţăndări pe Stilbro’ Moor, şi oamenii tăi zac legaţi de mâini şi de picioare în şanţul de lângă drum. Primeşte asta ca un avertisment din partea unor oameni flămânzi şi care se întorc la nevestele şi la copiii lor flămânzi după ce au săvârşit această faptă. Dacă îţi iei alte maşini sau dacă faci şi mai departe ce ai făcut până acum, vei mai auzi de noi. Ia seama!“ „Voi mai auzi de voi? Da; voi mai auzi de voi, şi voi o să mai auziţi de mine. Stau eu de vorbă imediat; veţi auzi de mine chiar acum pe Stilbro’ Moor.“ După ce duse furgoanele în curte, se îndreptă în graba mare spre vilişoară. Deschizând uşa, adresă câteva cuvinte, repede, dar calm, celor două femei care îi ieşiseră în întâmpinare pe coridor. Linişti îngrijorarea vădită a uneia dintre ele, printr-o relatare succintă şi atenuantă a celor întâmplate; celeilalte îi spuse: — Du-te în fabrică, Sarah – poftim cheia – şi trage clopotul cât poţi de tare; după aceea ai să faci rost de încă un felinar şi-ai să mă ajuţi să iluminez faţada. Întorcându-se la cai, îi deshămă, le dădu tainul şi îi băgă în grajd pe cât de grăbit pe atât de grijuliu, oprindu-se din vreme în vreme să audă când va începe să bată clopotul. Acesta se porni îndată, cu o bătaie neregulată, dar iscând o larmă asurzitoare, ce îţi dădea fiori; dangătul grăbit, neliniştit suna mai înfricoşător decât dacă alarma ar fi fost dată de o mână pricepută. În noaptea aceea liniştită, la ceasul acela neobişnuit, răzbătea până-n depărtări. Muşteriii din hanul Casa roşie tresăriră auzind dangătul; şi declarând că „nu-i de-a bună la Hollow’s Miln“, cerură felinare şi porniră cu grăbire într-acolo, toţi grămadă. Dar nici n-apucară să se îmbulzească în curte purtând în mâini felinarele lor aprinse, când se auzi tropot de cai şi un omuleţ cu pălărie preoţească, şezând drept în spinarea unui căluţ miţos, înaintă domol, urmat de un aghiotant călare pe un cal mai voinic.   Între timp, domnul Moore, după ce îşi adăpostise în grajd caii de la furgoane, îşi însăilase calul de călărie şi ajutat de Sarah, slujnica, aprinsese lămpile în fabrică, a cărei faţadă prelungă şi lată strălucea în acel timp ca la mare sărbătoare, aruncând în curte destulă lumină pentru a înlătura orice teamă de vreo confuzie ce s-ar fi putut isca din pricina întunericului. Începuse să se audă un murmur adânc de voci. Domnul Malone ieşise în cele din urmă din birou, după ce luase în prealabil precauţia de a-şi cufunda capul în vasul de piatră plin cu apă; şi această precauţiune, împreună cu spaima neaşteptată, aproape că îl readuseră în posesia acelor facultăţi pe care, în parte, punciul le risipise. Stătea cu pălăria pe ceafă şi cu ciomagul strâns zdravăn în pumnul mâinii drepte, răspunzând cam aiurea întrebărilor venite din partea grupului proaspăt sosit de la Casa roşie. În clipa aceasta apăru domnul Moore şi dădu îndată cu ochii de pălăria preoţească şi de căluţul miţos. — Ei, Moore, ce treabă ai să ne dai? M-am gândit că poate ai nevoie de noi în noaptea asta, de mine şi de hatmanul deaici (bătând căluţul pe grumaz), şi de Tom cu bidiviul lui. Când ţi-am auzit clopotul, n-am mai putut sta locului; l-am lăsat pe Boultby să-şi termine cina singur; dar unde-i vrăjmaşul? Nu văd nici o mască şi nicio faţă smolită pe-aici; şi nici geamuri sparte n-ai. Ai fost atacat sau te aştepţi să fii? — Câtuşi de puţin! Nici n-am fost, nici nu mă aştept să fiu, răspunse Moore cu răceală. Am poruncit să se tragă clopotul fiindcă vreau ca doi-trei vecini să stea aici, în Hollow, în timp ce eu cu o mână de oameni o să ne ducem la Stilbro’ Moor. —La Stilbro’ Moor! Pentru ce! Ca să ieşi în întâmpinarea furgoanelor? — Furgoanele au sosit acasă acum un ceas. — Atunci toate-s bune. Ce mai vrei? — Au venit goale, iar Joe Scott şi ai lui au fost lăsaţi în câmp, împreună cu maşinile. Citeşte zmângâlitura asta.   Domnul Helstone luă şi parcurse biletul al cărui conţinut a fost reprodus mai sus. — Hm! Te-au tratarisit cum îi tratarisesc şi pe alţii. Dar nefericiţii aceia din şanţ aşteaptă ajutor cu oarecare nerăbdare, cred: e o noapte cam umedă pentru asemenea culcuş. Eu şi Tom te însoţim; Malone poate să stea locului şi să aibă grijă de fabrică: dar ce-i cu el? Parcă-i cu ochii ieşiţi din cap. — A mâncat un cotlet de berbec. — Aşa! Peter Augustus, fii cu luare-aminte. În noaptea asta să nu mai mănânci cotlete de berbec. Eşti lăsat aici comandant peste toate – o misiune de mare cinste. — Mai rămâne cineva cu mine? — Oricine pofteşte din adunarea aci de faţă. Flăcăi, câţi dintre voi vreţi să rămâneţi aici şi câţi vreţi să mergeţi o bucată de drum cu mine şi cu domnul Moore spre Stilbro’, ca să venim în ajutor câtorva oameni care au fost pândiţi şi atacaţi de cei ce distrug războaiele de ţesut? Numai trei se oferiră să meargă, ceilalţi preferând să stea locului. Când domnul Moore încăleca, parohul îi întrebă în şoaptă dacă a încuiat cotletele de berbec, ca să nu le găsească Augustus. Patronul dădu din cap încredinţându-l că da, şi grupul salvator se puse în mişcare.  

CAPITOLUL III   Domnul Yorke   — După cât se pare, buna dispoziţie depinde în tot atâta măsură de starea de lucruri dinăuntru cât şi de starea de lucruri din afara şi din jurul nostru. Fac această remarcă banală, întrucât ştiu din întâmplare că domnii Helstone şi Moore au ieşit pe poarta fabricii, în fruntea acelui grup atât de puţin numeros, aflându-se în cea mai bună dispoziţie cu putinţă. Când razele unui felinar (cei trei pedeştrii purtau fiecare câte unul) se abătură peste faţa domnului Moore, se zări o flăcăruie neobişnuită, pentru că era zglobie, jucându-i în ochi şi o vioiciune nou-întâlnită răspândindu-se pe chipu-i sumbru; iar când razele felinarelor luminară faţa parohului, trăsăturile sale aspre se dezvăluiră într-un zâmbet larg, iradiind bună dispoziţie. Totuşi, veţi socoti că o noapte cu burniţă, o expediţie întrucâtva plină de primejdii nu erau împrejurări menite să-i însufleţească pe cei expuşi umezelii şi porniţi într-o asemenea aventură. Dacă vreunul sau mai mulţi inşi din ceata celor care făcuseră isprava de la Stilbro’ Moor ar fi zărit acest grup, nu mică le-ar fi fost plăcerea de al împuşca dindărătul unui zid pe oricare dintre conducătorii lui; şi aceştia o ştiau bine; iar adevărul este că fiind amândoi bărbaţi cu nervi de oţel şi inimi neînfricate, se simţeau măguliţi de un astfel de gând. Îmi dau seama, cititorule, şi nu e nevoie să-mi reaminteşti, că e lucru îngrozitor ca un preot să se arate pornit pe război; îmi dau seama că s-ar cuveni să fie un om al păcii. Mi-am făurit o oarecare idee, oricât de vagă, despre menirea ce-i revine în lume unei feţe bisericeşti şi îmi amintesc limpede al cui slujitor este, al cui cuvânt îl propovăduieşte, a cui pildă s-ar cădea s-o urmeze; totuşi, oricum ar fi, dacă eşti unul dintre aceia care-i urăşte pe popi, nu te-aştepta din parte-mi să te însoţesc pas cu pas pe drumul tău povârnit, întunecat, necreştinesc; să nu te aştepţi din parte-mi să mă alătur anatemelor tale cumplite, atât de înguste şi totodată atât de cuprinzătoare – adică să mă alătur pizmei tale înveninate, atât de pornite şi atât de nesocotite, împotriva „sutanei“; sămi înalţ ochii şi mâinile asemenea unui Supplehough, sau să-mi umflu plămânii alături de un Barraclough, ca să-mi arăt ura şi dispreţul faţă de diabolicul paroh din Briarfield. Nu era nici pe departe diabolic. Pur şi simplu îşi greşise cariera – atâta tot: ar fi trebuit să ajungă soldat, dar împrejurările îl făcuseră preot. În rest, era un omuleţ conştiincios, cu minte robustă, cu mână neîndurătoare, viteaz, sever, implacabil, cucernic; un om aproape lipsit de milă şi de duioşie, plin de prejudecăţi şi rigid; dar un om credincios principiilor sale – cinstit, înţelept şi sincer. Mi se pare mie, cititorule, că nu poţi croi totdeauna oamenii pe măsura profesiunii lor şi deci nu se cade să-i afuriseşti pentru că acea profesiune atârnă câteodată pe ei în chip dizgraţios; nici eu nu-l voi afurisi pe Helstone, cât era el de soldăţoi în haine preoţeşti. Cu toate acestea mulţi dintre enoriaşi îl blestemau, după cum alţii îl adorau, aşa cum se întâmplă adesea cu oamenii care arată părtinire în prietenie şi venin în duşmănie; care sunt deopotrivă ataşaţi principiilor şi credincioşi prejudecăţilor. Fiind amândoi într-o excelentă bună dispoziţie şi uniţi deocamdată întru îndeplinirea unei misiuni comune, te-ai fi aşteptat să-i auzi pe Helstone şi Moore discutând prieteneşte în vreme ce călăreau unul lângă altul. Nici pomeneală! Aceşti doi bărbaţi, amândoi cu firi tare irascibile, rareori veneau în contact fără să se înţepe unul pe altul. Între ei mărul discordiei era deseori războiul. Helstone rămânea un tory cu principii statornice (existau şi tories în zilele acelea), iar Moore era un whig înverşunat – whig cel puţin în ce priveşte opoziţia faţă de partidul războinic, întrucât chestiunea războiului afecta propriile sale interese; şi numai în privinţa aceasta îşi exprima el cât de cât o părere asupra politicii britanice, îi plăcea să-l scoată din sărite pe Helstone mărturisindu-şi credinţa în invincibilitatea lui Bonaparte, luând peste picior Anglia şi Europa în legătură cu neputinţa eforturilor de a-i rezista acestuia şi exprimându-şi cu sânge rece părerea că era preferabil să i se cedeze mai curând decât prea târziu, de vreme ce până la urmă tot avea să zdrobească orice adversar şi să ajungă singurul stăpânitor. Helstone nu putea să suporte asemenea păreri; numai din considerentul că Moore era un fel de proscris şi de venetic şi că nu avea decât pe jumătate sânge britanic care să îndulcească veninul străin ce-i rodea măruntaiele, se îndupleca să-l asculte fără să simtă dorinţa de a-i bate cu vergile. Şi mai era un lucru care-i atenua întrucâtva dezgustul: anume, un sentiment de comuniune faţă de tonul îndârjit cu care erau susţinute aceste idei, şi de respect faţă de tenacitatea înverşunării lui Moore. Când ceata coti pe şoseaua dinspre Stilbro’, dădu piept cu un vânt destul de puternic; ploaia îi biciuia în obraji. Moore îşi stârnise însoţitorul şi mai înainte, iar acum, înviorat de vântul aspru şi poate iritat de burniţa pişcătoare, începu să-l necăjească. — Te mai bucură veştile din Peninsulă? întrebă el. — Ce vrei să spui? i-o întoarse morocănos parohul. — Mai ai încredere în acel Baal care este Lordul Wellington? — Cum adică? — Tot mai crezi că acel idol cu chip de lemn şi inimă de piatră al Angliei are puterea să reverse din ceruri foc menit să mistuie bogata jertfă de neam franţuz pe care vreţi să i-o aduceţi? — Cred că Wellington are să-i azvârle pe mareşalii lui Bonaparte în mare, în ziua când va catadicsi să ridice braţul. — Dar, stimate domn, nu se poate să vorbeşti serios. Mareşalii lui Bonaparte sunt oameni mari, care acţionează sub îndrumarea unei minţi superioare, atotputernice; Wellington al dumitale este cel mai tipicar dintre câţi tamburi-majori anosti există pe lumea asta, şi mişcările lui lente de manechin sunt şi mai împiedicate din pricina unui guvern de ignoranţi. — Wellington este sufletul Angliei. Wellington este apărătorul potrivit al unei cauze bune; vrednicul reprezentant al unei naţiuni puternice, hotărâte, cinstite şi cu scaun la cap. — Cauza dumitale bună, pe cât înţeleg eu, este pur şi simplu readucerea nevolnicului şi scârbosului aceluia de Ferdinand pe un tron pe care l-a făcut de ruşine; vrednicul dumitale reprezentant al unui popor cinstit este un geambaş tâmp la minte, care acţionează pentru un fermier încă şi mai cretin; iar împotriva acestora stau aliniate supremaţia victorioasă şi geniul invincibil. — Împotriva legitimităţii stă aliniată uzurparea; împotriva modestei, simplei, dreptei şi vitezei rezistenţe faţă de asuprirea brutală stă aliniată ambiţia de a poseda, lăudăroasă, cu limbă înfurcată, egoistă şi trădătoare. Dumnezeu să-i apere pe cei drepţi! — Dumnezeu îi apără adeseori pe cei puternici. — Cum! Oare acea mână de nefericiţi care ajunseseră fără să se ude la picioare pe malul asiatic al Mării Roşii erau mai puternici decât oastea vrăjmaşilor înşirată pe malul african? Erau mai mulţi la număr? Erau mai bine înarmaţi? într-un cuvânt, erau mai de temut? Să nu vorbeşti, Moore, că ai să spui o minciună; ştii bine că ai să spui o minciună. Erau o biată adunătură de robi sleiţi de puteri. Îi asupriseră tiranii vreme de patru sute de ani; o firavă amestecătură de femei şi copii alcătuiau, la drept vorbind, rândurile lor rare; stăpâni, care răgeau că-i vor urmări peste marea despicată, erau o şleahtă de necredincioşi îmbuibaţi, la fel de puternici şi de sângeroşi ca leii deşerturilor. Erau înarmaţi, încălăraţi, şi aveau şi care de luptă; bieţii urmăriţi umblau pe jos; prea puţini dintre ei, fără doar şi poate, aveau arme mai bune decât cârjele de păstori sau sculele de zidari; însuşi blândul şi puternicul lor conducător nu avea decât un toiag. Dar ia aminte, Robert Moore, dreptatea era de partea lor; Dumnezeul bătăliilor era de partea lor. Crima şi arhanghelul căzut erau generalii ostaşilor împăratului, şi care dintre ei a izbândit? Ştim prea bine: „Domnul a mântuit în ziua aceea poporul său din mâna vrăjmaşilor şi dreptcredincioşii i-au văzut pe păgâni morţi la ţărmul mării”; da, da: „Talazurile iau acoperit, au căzut la fund ca un bolovan”. Mâna dreaptă a Domnului s-a arătat strălucită prin putere; mâna dreaptă a Domnului l-a sfărâmat pe vrăjmaş în bucăţi! — Ai dreptate, numai că nu ţii seama de paralela adevărată. Franţa este ceata robilor sloboziţi, şi Napoleon este blândul şi puternicul conducător. Europa, cu bătrânele şi îmbuibatele ei imperii, cu putredele ei dinastii, este asupritorul cel corupt: viteaza Franţă întruchipează cele Douăsprezece Triburi, iar proaspătul şi vigurosul Uzurpator, Păstorul din Horeb. — Mi-e şi silă să-ţi răspund. În consecinţă Moore îşi răspunse singur – mai binezis adăugă la ceea ce tocmai spusese o observaţie suplimentară, cu voce puţin mai scăzută: — O, în Italia a fost la fel de mare ca un profet. Era tocmai ce trebuia acolo – vrednic să iniţieze şi să organizeze măsuri pentru regenerarea naţiilor. Şi astăzi stau şi nu mă dumiresc cum a putut învingătorul de la Lodi să se coboare până la a deveni împărat – impostor vulgar şi imbecil! — şi mai rău decât asta, cum a putut un popor care s-a numit odată republican să decadă iar la treapta de simpli robi. Dispreţuiesc Franţa! Dacă Anglia ar fi înaintat cât Franţa pe drumul civilizaţiei, nu ar fi dat înapoi în chip atât de neruşinat. — Doar nu vrei să spui că imbecila Franţă imperială e mai rea decât sângeroasa Franţă republicană? întrebă aprig Helstone. — Nu vreau să spun nimic: dar pot gândi ce poftesc, ştii, domnule Helstone, atât despre Franţa cât şi despre Anglia; şi despre revoluţii şi regicide şi restaurări în general; şi despre dreptul divin al regilor, pe care îl susţii adesea în predicile dumitale, şi despre îndatorirea de a nu te împotrivi, şi caracterul binefăcător al războiului, şi… Fraza domnului Moore fu aici scurt întreruptă de huruitul zorit al unei gabriolete şi de oprirea ei bruscă în mijlocul drumului. Atât el cât şi parohul fuseseră prea adânciţi în discuţie ca să bage de seamă că se apropie, până ce nu ajunse chiar lângă ei. — Ei, patroane, au ajuns acasă furgoanele? întrebă o voce din vehicul. — N-o fi Joe Scott? — Ba el îi! răspunse altă voce; căci în gabrioletă se aflau două persoane, după cum se vedea în licărul felinarului acesteia. Oamenii cu felinarele rămăseseră în urmă sau mai bine-zis, cei doi călăreţi o luaseră înaintea pedestraşilor. Da, domnule Moore, Joe Scott e. Ţi-l aduc înapoi într-un hal fără hal. L-am găsit printre mlaştinile de colo, pe el şi încă trei. Ce-mi dai pentru că îl aduc înapoi? — Cum ce? Mulţumirile mele, cred: căci un era mai de ispravă ca el n-aş fi putut pierde. Dumneata; eşti, nu-i aşa. Domnule Yorke, după glas? — Da, băiete, eu sunt. Veneam spre casă de la târg din Stilbro’ şi când ajung în mijlocul câmpului, dând bice şi gonind ca vântul (căci, cum se zice, trăim vremuri de primejdie datorită unei cârmuiri proaste), aud un geamăt. Mă opresc în loc; alţii ar fi dat bice şi mai cu nădejde, numai că eu n-am de ce mă teme, după câte ştiu. Nu cred să fie om prin părţile astea care să vrea să-mi facă vreun rău – sau dacă ar încerca, i-aş plăti cu vârf şi îndesat. Zic: „S-a întâmplat ceva rău carecuiva?“ – „S-a întâmplat“, răspunde unul, vorbind parcă din măruntaiele pământului. — „Ce anume? Zii mai repede!“ îi poruncesc eu. — „Nimic alta decât că zăcem patru inşi aici în şanţ“, zice Joe liniştit cum nu se mai află. Le-o-ntorc eu: „Ruşine să le fie!” şi-i poftesc să se scoale şi să se mişte de-acolo, că de nu, îi mângâi cu câteva bice; fiindcă gândeam că sunt toţi beţi. — „Ne-am fi sculat noi încă de acum un ceas, dar ne-au legat cu funia“, zice Joe. Repede m-am dat jos şi le-am tăiat legăturile cu briceagul. Scott s-a suit cu mine în gabrioletă să-mi povestească cum sa întâmplat, iar ceilalţi vin în urmă pe cât îi ţin picioarele. — Îţi sunt mult îndatorat, domnule Yorke. — Ce spui, băiete?! Ştii bine că nu-mi eşti. Oricum, iată-i şi pe ceilalţi că se apropie. Ei, Doamne, uite încă o ceată cu lumini în ulcioare, ca armata lui Ghedeon, şi cum îl avem şi pe preot cu noi – seara bună, părinte Helstone! — stăm destul de bine. Părintele Helstone întoarse foarte, foarte ţeapăn bineţea celui din gabrioletă. Şi acela continuă: — Suntem unsprezece bărbaţi zdraveni, şi avem şi călărime şi care de luptă cu noi. Numai să dăm piept cu câţiva dintre derbedeii ăştia nemâncaţi de sfarmă maşinile, că am câştiga o victorie de pomină; fiecare dintre noi ar putea fi un Wellington – asta ca să-ţi fac plăcere dumitale, părinte Helstone! Şi ce de-a baliverne ar mai apărea în jurnale! Briarfield ar ajunge de pomină. Dar eu zic că măcar în Stilbro’ Courier tot publicăm o coloană şi jumătate despre treaba asta – la mai puţin nici nu mă gândesc. — Îţi făgăduiesc că mai puţin nici nu va fi, domnule Yorke, căci articolul îi voi scrie eu însumi, replică parohul. — Foarte bine! Negreşit! Şi ai grijă să ceri cu străşnicie ca cei care au sfărâmat războaiele şi l-au legat pe Joe Scott să fie spânzuraţi – fără preot. Asta-i treabă de spânzurătoare, sau ar trebui să fie; nu încape îndoială. — Dacă ar fi să-i judec eu, le-aş face scurtă spovedania! strigă Moore. Dar de rândul acesta am de gând să-i las în pace; n-au decât să-ntindă coarda cât mai mult, sigur fiind că până la urmă au să se spânzure cu ea. — Îi laşi în pace, nu, Moore? Făgăduieşti? — Să făgăduiesc! Nu. Tot ce vreau să spun e că n-am sămi dau prea multă osteneală să-i prind; dar dacă îmi pică vreunul în mână… — Ai să pui mâna pe el, fără-ndoială; dar ai prefera ca ăştia să facă ceva mai rău decât să oprească un furgon – şiabia după aceea să te răfuieşti cu ei. Ei, dar să nu mai vorbim despre asta deocamdată. Am ajuns la uşa mea, domnilor, şi sper că domniile-voastre şi restul oamenilor îmi veţi trece pragul; n-o să strice nimănui o mică gustare. Moore şi Helstone se opuseră acestei propuneri ca nefiind trebuitoare; dar cu atâta curtenie urmară insistenţele, şi, pe deasupra noaptea era atât de neprietenoasă, iar licărul ferestrelor acoperite cu perdele de muselină de la locuinţa în faţa căreia poposiseră era atât de îmbietor, încât până la urmă se învoiră. Domnul Yorke, după ce coborî din gabrioletă, pe care o lăsă în seama unui om ce apăru dintre acareturi la sosirea sa, îi întovărăşi spre casă. Aţi putut băga de seamă că domnul Yorke îşi schimba întrucâtva felul său de a se exprima; vorbea când cu accent din Yorkshire get-beget, când într-o englezească foarte pură. Şi felul său de a se purta era supus unor alternări asemănătoare; putea fi politicos şi afabil, şi putea fi repezit şi grosolan. Condiţia sa socială, deci, nu aţi putea-o determina uşor după vorbire şi purtare; poate că înfăţişarea locuinţei sale va hotărî aprecierea. Pe oameni îi sfătui s-o apuce spre bucătărie, spunându-le că „se va îngriji să li se servească de îndată ceva de gustare”. Domnii fură poftiţi să intre în casă prin uşa din faţă. Se văzură într-un hol strâmt, căptuşit aproape până în tavan cu tablouri; de aici fură conduşi într-un salon încăpător, cu un foc măreţ arzând în cămin; părea să fie cea mai îmbietoare dintre încăperi, şi dacă stăteai s-o cercetezi cu deamănuntul, efectul înviorător nu scădea. Nu se putea vorbi de splendoare, dar vedeai gust pretutindeni – un gust neobişnuit – gustul, ai zice, al unui om umblat, al unui cărturar şi al unui gentleman. O seamă de privelişti italiene împodobeau pereţii; fiecare dintre acestea era un exemplar de adevărată artă; un cunoscător le alesese; erau autentice şi de valoare. Chiar şi la lumina lumânărilor, cerul senin, depărtările estompate, cu văzduhul albastru tremurând între ochi şi coline, culorile proaspete şi alăturările fericite de umbre şi lumini încântau privirea. Subiectele erau toate pastorale, scenele însorite. Pe o canapea se afla o ghitară şi câteva partituri; mai vedeai camee, splendide miniaturi; un grup de vase, greceşti la înfăţişare, pe consolă; cărţi frumos rânduite în două dulapuri elegante. Domnul Yorke îşi pofti oaspeţii să se aşeze; apoi sună să se aducă vinul; servitorului care-l aduse îi dădu, ca gazdă grijulie, ordine să se ocupe de ospătarea oamenilor din bucătărie. Parohul rămase în picioare; pare-se că nu-i plăceau cele văzute în jur; şi refuză să guste vinul pe care i-l oferi amfitrionul. — Cum ţi-i voia, remarcă domnul Yorke. Socot că te gândeşti la obiceiurile orientalilor, părinte Helstone, şi nu vrei să bei şi să mănânci sub acoperişul meu, de teamă să nu fii silit să ne împrietenim; dar eu nu sunt aşa de tipicar şi de superstiţios. Poţi să dai de duşcă tot clondirul ăsta, după cum şi dumneata poţi să-mi oferi o sticlă din cel mai bun vin pe care-l ţii în pivniţa dumitale, iar eu tot am să mă socotesc liber să-ţi stau împotrivă de câte ori am prilejul – la fiecare adunare parohială şi la fiecare întrunire judecătorească la care ne vom întâlni. — Este tocmai ce-aş dori din partea dumitale, domnule Yorke. — Şi-acum, spune-mi, părinte Helstone, frumos îţi şade să alergi călare după zurbagii pe o noapte ploioasă, la vârsta dumitale? — Frumos îmi şade totdeauna să-mi fac datoria; iar în împrejurarea de faţă datoria este o plăcere deplină. Să vânezi putregaiul este o ocupaţie nobilă – vrednică până şi de un arhiepiscop. — Vrednică de dumneata, orişicum; dar unde-i diaconul? S-o fi dus să viziteze vreun biet bolnav, sau poate că vânează şi el putregaiul într-altă parte. — Face de pază la Hollow’s Mill. — Sper că i-ai lăsat un strop de vin, Rob, zise el, întorcându-se spre domnul Moore, ca să-şi învârtoşeze curajul? Nu aşteptă răspuns, ci continuă repede, adresânduse tot lui Moore, care se trântise într-un fotoliu de modă veche, aşezat lângă foc: Mişcă-te, Robert! Hai, scoal-te, băiete! Acela-i locul meu. Ia canapeaua sau alte trei jilţuri, dacă vrei, dar nu pe ăsta; e al meu şi al nimănui altul. — De ce ţii aşa de mult la jilţul ăsta, domnule Yorke? întrebă Moore, supunându-se ordinului şi eliberând alene locul. — Fiindcă înaintea mea a fost al tatălui meu, şi ăsta-i singurul răspuns pe care ţi-l dau; iar explicaţia este la fel de bună ca şi cele pe care le dă părintele Helstone îndeobşte pentru ideile sale. — Moore, eşti gata de plecare? întrebă parohul. — Aş! Robert nu-i gata; sau mai bine-zis eu nu sunt gata să mă despart de el; nu-i cuminte şi trebuie să se îndrepte. — De ce, domnule? Ce-am făcut? — Ţi-ai făcut duşmani peste tot. — Şi ce-mi pasă mie? Ce-mi pasă mie dacă mitocanii voştri din Yorkshire mă urăsc sau mă simpatizează. — Vezi, asta e! Dumnealui e os de venetic printre noi: taică-său n-ar fi vorbit niciodată aşa. Du-te înapoi la Anvers, unde te-ai născut şi-ai crescut, mauvaise tête! — Mauvaise tête vous-méme; je ne fais que mon devoir: quant à vos lourdauds de paysans, je m’en moque! — En revanche, mon garçon, nos lourdauds de paysans se moqueront de toi; sois en certain, răspunse Yorke, vorbind cu un accent franţuzesc aproape tot atât de pur ca al lui Gérard Moore. — C’est bon! C’est bon! Et puisque cela m’est égal, que mes arnis ne s’en inquiètent pas. — Tes amis! Où sont-ils, les amis? — Je fais écho, où sont-ils? et je suit fort aise que l’écho seul y répond. Au diable les amis! Je me souviens encore du moment où mon père et mes oncles Gérard appellèrent autour d’eux leurs amis, et Dieu sait si les amis se sont empressés d’accourir à leur secours! Tenez, Monsieur Yorke, ce mot, ami, m’irrite trop; ne m’en parlez plus. — Comme tu voudras. Şi cu aceasta domnul Yorke tăcu; şi în timp ce şedea răsturnat pe spate în jilţul său triunghiular din stejar sculptat, am să profit de ocazie ca să vă schiţez portretul acestui gentleman, din Yorkshire, care ştia să vorbească limba franceză.    

CAPITOLUL IV   Domnul Yorke (urmare)   În toate privinţele era, prin excelenţă, un gentleman din Yorkshire. Avea cam cincizeci şi cinci de ani, însă din pricina părului alb-argintiu, la prima vedere părea şi mai bătrân. Fruntea îi era largă, nu înaltă; obrazul proaspăt şi plin de sănătate; asprimea nordului i se citea pe trăsături la fel de limpede cum îi răsuna în glas; fiece amănunt era pe deplin englezesc, fără nicio urmă de tip normand, în nicio privinţă; avea un chip neelegant, neclasic, nearistocratic. Oamenii subţiri ar fi spus despre chipul lui că e vulgar; oamenii cu scaun la cap l-ar fi calificat drept caracteristic; oamenii cu spirit pătrunzător s-ar fi desfătat observându-i vigoarea, vioiciunea, inteligenţa – originalitatea aspră dar incontestabilă întipărită în fiecare trăsătură, ascunsă în fiece cută. Totuşi faţa aceasta rămânea răzvrătită, dispreţuitoare şi ironică, faţa unui om greu de condus şi cu neputinţă de subjugat. De statură mai degrabă înaltă, vânjos şi bine făcut, avea în purtări o maiestuoasă probitate; în întreaga sa înfăţişare nu s-ar fi putut găsi nici măcar o umbră de clovnerie. Nu-mi vine deloc uşor să schiţez înfăţişarea domnului Yorke, dar e încă şi mai greu să-i arăţi firea. Dacă te aştepţi cumva, cititorule, să ţi se ofere aici Perfecţiunea, ori fie şi numai un bătrân gentleman binevoitor şi milos – te înşeli. Domnului Moore îi vorbise cu oarecare rost şi cu oarecare căldură; de aici însă nu trebuie să tragi concluzia că întotdeauna ceea ce vorbea şi gândea era îndreptăţit şi amabil. Înainte de toate, domnul Yorke era lipsit de facultatea Veneraţiei – lipsă foarte însemnată şi care îl azvârle pe om în mari necazuri în orice loc şi în orice împrejurări unde este nevoie de supunere neşovăielnică şi ascultare oarbă. În al doilea rând, domnului Yorke îi lipsea facultatea de a-i înţelege pe oameni, cusur care îl văduveşte pe om de compasiune; şi, în al treilea rând, era prea puţin înzestrat cu facultăţile îngăduinţei şi Idealismului, ceea ce alunga din firea lui seninătatea şi blândeţea, iar pentru sine însuşi împuţina aceste daruri divine, oriunde le-ar fi căutat pe faţa pământului. Lipsa de veneraţie îl făcea să fie neîndurător faţă de cei mai mari decât el: regi, nobili şi prelaţi, dinastii şi parlamente, instituţii dimpreună cu toate activităţile lor, cele mai multe dintre asemenea fapte, forme, drepturi sau pretenţii i se păreau o adevărată ruşine – toate nişte prostii; nu le găsea niciun fel de rost şi nu-i procurau nicio satisfacţie, socotind că ar fi un câştig evident şi nicio pierdere pentru omenire dacă înaltele locuri ocupate ar fi definitiv rase de pe faţa pământului şi ocupanţii lor striviţi sub dărâmături. Lipsa veneraţiei îi mai făcea şi inima nesimţitoare faţă de palpitanta desfătare oferită de admirarea lucrurilor demne de admiraţie; seca mii de izvoare limpezi ale bucuriei; făcea să pălească mii de plăceri adânci. Nu era un necredincios, deşi nu aparţinea nici unei secte; dar credinţa lui nu putea fi aceea a cuiva care se pricepe să venereze. Credea şi în Dumnezeu şi în rai; însă Dumnezeul şi raiul lui rămâneau acelea ale unui om lipsit de temeri, imaginaţie şi gingăşie. Slăbiciunea posibilităţilor sale de înţelegere a oamenilor îl ducea la inconsecvenţă; în vreme ce propovăduia câteva idei minunate cu privire la îngăduinţa reciprocă şi la răbdare, nutrea faţă de anumite categorii o antipatie intolerantă: vorbea despre „popi“ şi tot ce era în legătură cu preoţii, despre „stăpâni” şi toate apanajele stăpânilor, cu o asprime, şi uneori chiar cu o impertinenţă pe cât de nedrepte pe atât de insuportabile. Nu era în stare să se pună pe sine însuşi în locul celor pe care îi ponegrea; nu era în stare să facă legătura între greşelile acestora şi tentaţiile ce le aveau de înfruntat; între slăbiciunile şi greutăţile lor; nu era în stare să înţeleagă efectul pe care l-ar fi avut asupra lui însuşi, pus în situaţia respectivă, cutare ori cutare circumstanţă, şi deseori dădea glas în chipul cel mai crud şi mai tiranic unor dorinţe ale sale cu privire la cei ce se purtaseră, după câte credea el, cu tiranie şi cruzime. Dacă ar fi fost după ameninţările proferate de el, însemna că ar fi folosit mijloace arbitrare, nemiloase chiar, pentru a face să prospere cauza libertăţii şi egalităţii. Egalitate – da, domnul Yorke vorbea despre egalitate, însă în sufletul său era un om foarte mândru: deosebit de prietenos cu muncitorii lui, nespus de binevoitor cu cei aflaţi mai prejos de el şi care se supuneau ascultători acestei situaţii, dar trufaş ca un Belzebut faţă de cei socotiţi de lume (căci el nu socotea pe nimeni astfel) a fi mai-mari ai săi. Răzvrătirea îi stătea în sânge: i-ar fi fost cu neputinţă să rabde a fi controlat, nici taică-său, nici bunicăsău, înaintea lui, nu răbdaseră, iar feciorii care urmau să vină după el n-aveau să îndure niciodată. Lipsa de îngăduinţă, în general, îl făcea să fie necruţător cu prostia şi cu orice alte greşeli ar fi venit să irite firea sa vajnică şi pătrunzătoare; înlătura orice oprelişte din calea ironiei lui usturătoare. Necunoscând mila, era uneori în stare să rănească iar şi iar, fără să-l intereseze câtă durere pricinuia, sau cât de adânc împlânta pumnalul. În ce priveşte puţinătatea spiritualităţii din cugetul său, ea ar putea doar cu greu fi denumită cusur; o ureche muzicală fină, un ochi plin de discernământ, în privinţa culorilor şi formelor, îl înzestrau cu exigenţă şi gust; iar pe imaginaţie – cine dă doi bani? Unde se află acela care să n-o considere drept însuşire mai degrabă primejdioasă şi fără rost – rudă apropiată cu slăbiciunea — Poate chiar o componentă a alienării mintale – mai curând o boală decât un dar al minţii? Este probabil că toţi o socotesc astfel, cu singura excepţie a celor care dispun – sau îşi închipuie că dispun – de ea. Dacă i-ai asculta pe aceştia din urmă, ai putea să-ţi închipui că inima le-ar îngheţa de n-ar fi scăldată într-un asemenea elixir; că ochii li s-ar înceţoşa dacă flacăra aceasta n-ar veni să le lumineze vederea; că s-ar simţi sihăstriţi dacă acest tovarăş i-ar părăsi vreodată. Ai bănui că ea îi face părtaşii unei speranţe ce întâmpină primăvara, unui farmec ce învăluie vara, unei bucurii senine aduse de toamnă, unei consolări în faţa iernii, care ţie îţi rămân necunoscute toate. Bineînţeles, e vorba de o iluzie; însă fanaticii se agaţă de visurile lor şi n-ar renunţa la ele nici măcar pentru aur. Şi cum domnul Yorke nu dispunea de imaginaţie poetică, o socotea o înzestrare cât se poate de inutilă atunci când o afla la alţii. Pe pictori şi pe muzicanţi putea să-i suporte, sau chiar să-i încurajeze, fiindcă era capabil să guste roadele artei lor; era în stare să sesizeze farmecul unui tablou şi să trăiască desfătarea muzicii bune; dar un timid poet – oricâtă forţă i-ar fi clocotit şi oricât de arzător foc i-ar fi sălăşluit în piept – dacă n-ar fi putut ţine şi loc de contabil şi dacă n-ar fi putut s-o facă şi pe negustorul – din partea domnului Hiram Yorke ar fi putut foarte bine să trăiască neluat în seamă şi să moară dispreţuit. Iar cum pe lume sunt mulţi de-alde Hiram Yorke, este foarte bine că adevăratul poet, oricât de modestă i-ar fi aparenţa, deseori ascunde sub aspectul blajin un spirit necruţător, o neiertătoare ascuţime de minte sub sfiiciune, şi este capabil să măsoare dimensiunile adevărate ale celor care îl privesc de sus, să stabilească exact importanţa şi valoarea acelor căi pentru a căror respingere este adânc dispreţuit. Este o fericire că el se poate bucura de propria-i veselie, de propria-i întovărăşire cu marele lui prieten şi darnica lui zeiţă, Natura, cu totul independent de cei cărora prezenţa sa nu prea le face plăcere, şi în prezenţa cărora el nu poate afla nici umbră de bucurie. Este drept că în vreme ce lumea întreagă şi împrejurările întorc înspre el o faţă întunecoasă şi îngheţată – şi pe bună dreptate, desigur, de vreme ce el cel dintâi le întoarce o faţă întunecoasă, îngheţată şi indiferentă – poetul să aibă putinţa de a-şi păstra în suflet o lumină sărbătorească şi scumpă, în stare să îmbrace în cinstea lui în strălucire şi bucurie tot ce îi stă în preajmă; iar în acest timp ceilalţi văd în existenţa sa, probabil, doar o adâncă noapte polară niciodată înveselită de lumina soarelui. Adevăratul poet nu are nevoie de niciun strop de compătimire: el este în stare să râdă pe furiş ori de câte ori un suflet înţelegător şi dezorientat îl plânge. Chiar şi atunci când pragmaticii stau să-l judece şi proclamă că el şi arta lui ar fi lipsite de orice sens, poetul ascultă sentinţa cu o atât de usturătoare batjocură, cu un atât de larg, adânc, cuprinzător şi caustic dispreţ faţă de nevrednicii farisei care au rostit-o, încât este mai degrabă demn de dojană decât de compătimire. Totuşi, cele de mai sus nu sunt gândurile domnului Yorke; iar în clipa de faţă noi cu domnul Yorke avem de-a face. Cititorule, ţi-am vorbit despre câteva dintre cusururile lui; cât despre merite, era unul dintre cei mai destoinici şi demni de preţuire oameni din Yorkshire: până şi cei cărora nu le era simpatic se vedeau nevoiţi să-l respecte. Săracii îl iubeau cu înflăcărare fiindcă se purta foarte grijuliu şi într-adevăr părinteşte faţă de ei. Cu cei care munceau pentru el era prevenitor şi afectuos: daca terminau o anumită treabă, încerca din toate puterile să le găsească alta; sau, dacă nu izbutea, îi ajuta să se mute împreună cu familiile într-o regiune unde se putea găsi de lucru. Trebuie de asemenea arătat că, în cazul când vreunul dintre „oamenii lui“, cum se mai întâmplă uneori, dădea semne de neascultare, Yorke – care, la fel cu mulţi dintre cei ce nu suporta controlul, se pricepea de minune să controleze foarte meticulos – deţinea secretul zdrobirii revoltei încă din faşă, al smulgerii ei din rădăcini, aşa cum proceda cu orice buruiană dăunătoare, astfel încât niciodată nu s-a întins şi nu a crescut în sfera autorităţii sale. Aceasta fiind fericita stare a treburilor proprii, se considera întru totul liber să vorbească plin de aspră severitate despre cei ce nu se bucurau de aceeaşi situaţie şi să pună tot ce era neplăcut în această împrejurare pe seama greşelilor săvârşite, să se desolidarizeze de patroni şi să susţină deschis cauza lucrătorilor. Familia domnului Yorke era prima şi cea mai veche din ţinut; iar el însuşi, chiar fără să fie cel mai bogat, rămânea unul dintre bărbaţii cei mai influenţi. Primise o educaţie aleasă; în tinereţe, înainte de Revoluţia Franceză, călătorise pe continent: se descurca bine în limbile franceză şi italiană. În răstimpul unei şederi de doi ani în Italia, strânsese multe tablouri bune şi rarităţi pline de gust, cu care acum îi era împodobită reşedinţa. Atunci când o dorea, putea să aibă manierele celui mai stilat gentleman de şcoală veche; dacă era dispus să se arate plăcut, conversaţia lui putea să fie deosebit de interesantă şi originală; iar dacă de obicei se exprima în dialectul din Yorkshire, o făcea doar fiindcă aşa dorea, preferând vorbirea străveche a băştinaşilor în locul unui vocabular mai rafinat. „Pronunţia eliptică din Yorkshire – obişnuia ei să spună – e mai frumoasă decât stâlcirea mahalagească în aceeaşi măsură în care mugetul taurului este mai plăcut decât chiţăitul şobolanilor.” Cale de mile întregi de jur împrejur, domnul Yorke era cunoscut şi cunoştea pe toată lumea; totuşi, relaţiile lui apropiate rămâneau foarte puţine. Fiind el însuşi profund original, nu gusta deloc lucrurile de duzină: un personaj din topor, dar vioi la minte, de viţă aleasă ori modestă, se putea oricând înţelege cu domnul Yorke; un personaj rafinat dar insipid, oricât de înaltă i-ar fi fost poziţia, era tot ce putea fi mai aprig detestat de acest om. Cu dragă inimă ar fi petrecut un ceas discutând ca de la om la om cu unul dintre muncitorii săi deştepţi, sau cu vreo bătrână ciudată şi isteaţă dintre cele ce trebăluiau prin curte, pe câtă vreme ar fi stat în cumpănă dacă să acorde vreun minut unui gentleman distins şi nesărat, ori celei mai la modă şi mai elegante, chiar şi frivolă, dintre cucoane. Preferinţele de genul ăsta le împingea dincolo de margini, uitând că se pot foarte bine afla caractere plăcute, ba chiar admirabile, printre oameni ce nu aveau putinţa să fie originali. Făcea totuşi şi excepţie de la propria-i regulă: exista o anumită structură mintală deschisă, sinceră, nepăsătoare faţă de rafinamente, aproape complet lipsită de calităţi intelectuale. Şi cu totul incapabilă să aprecieze intelectualitatea lui – dar care, în acelaşi timp, niciodată nu se arăta scârbită de grosolănia sa, nu putea fi uşor rănită de sarcasm, nu-i cerceta cu luare-aminte spusele, faptele ori părerile – iar cu acest soi de oameni se simţea pe deplin în largul său şi, prin urmare, pe acesta îl prefera înaintea tuturor. În contact cu asemenea inşi se simţea pe deplin stăpân. Deşi se supuneau în mod implicit influenţei lui, ei nu-i recunoşteau niciodată superioritatea; fiindcă nici prin minte nu le-ar fi trecut să se gândească la o asemenea treabă; deveneau astfel cu desăvârşire supuşi, fără să-i ameninţe nici cea mai mică primejdie de a deveni servili; iar insensibilitatea lor negândită, firească, lipsită de orice artificiu, era pentru domnul Yorke la fel de binevenită, fiind la fel de comodă, ca şi fotoliul în care obişnuia să se aşeze sau podelele pe care obişnuia să se plimbe de colo-colo. Se va fi băgat de seamă că faţă de domnul Moore nu se purtase chiar fără bunăvoinţă; avea două sau trei motive de a arăta o vagă slăbiciune pentru acest gentleman. S-ar putea să pară ciudat, dar primul dintre ele era faptul că Moore vorbea englezeşte cu accent străin şi franţuzeşte cu un accent impecabil; şi că faţa lui negricioasă, delicată, liniile ei fine, deşi cam veştejite, îi dădeau o expresie cât se poate de antibritanică şi antiyorkshireză. Asemenea lucruri par uşuratice şi fără şanse de a-l influenţa pe un om ca Yorke; dar adevărul este că ele îi trezeau vechi şi probabil plăcute asociaţii: îi readuceau în minte călătoriile, vremurile tinereţii. Prin oraşe şi alte locuri din Italia văzuse chipuri ca al lui Moore; prin cafenelele şi teatrele pariziene auzise glasuri ca al său; fusese tânăr pe atunci, iar când îl vedea şi îl auzea pe acest străin, i se părea că e tânăr din nou. În al doilea rând, îl cunoscuse pe tatăl lui Moore şi făcuse afaceri cu el: o legătură ceva mai substanţială, dar în niciun caz mai plăcută: căci, firma lui având legături de afaceri cu firma lui Moore, fusese de asemenea amestecată într-o anumită măsură şi în pierderi. În al treilea, descoperise în Robert însuşi un foarte abil om de afaceri. Găsea motive să prevadă că până la urmă, într-un fel sau altul, avea să se îmbogăţească: îl respecta atât pentru hotărârea cât şi pentru perspicacitatea lui; poate că şi pentru asprime. O a patra împrejurare care îi apropia era faptul că, fiind unul dintre curatorii proprietarului minor pe pământul unde se afla Hollow’s Mill, domnul Yorke avusese dese ocazii să se consulte cu el, în legătură cu modificările şi îmbunătăţirile făcute acolo de Moore. În ceea ce-l priveşte pe celălalt oaspete aflat acum în salonul domnului Yorke, domnul Helstone, între acesta din urmă şi gazdă exista o dublă antipatie: una izvorâtă din firea fiecăruia şi a doua din împrejurări. Omul cu mintea, deschisă îl ura pe formalist; iubitorul de libertate îl detesta pe robul disciplinei: în afară de cele spuse mai sus, mergea vorba că în anii de odinioară, fuseseră amândoi curtezanii aceleiaşi doamne. Ca regulă generală, în vremea tinereţii domnul Yorke se remarcase ca având slăbiciune pentru femeile sprinţare şi îndrăzneţe: o siluetă şi un aer sănătos, o minte ageră, o limbă ascuţită păreau să-l atragă înainte de orice. Şi cu toate astea niciodată nu ceruse în căsătorie pe vreuna dintre strălucitoarele frumoase a căror societate o căuta; şi cu totul pe neaşteptate se îndrăgosti serios şi peţi numaidecât o fată ce reprezenta antipodul acelora care până atunci îi reţinuseră atenţia: o fată cu chip de Madonă; o fată de marmură însufleţită; liniştea întruchipată. N-avea importanţă că atunci când vorbea cu ea nu-i răspundea decât în monosilabe; navea importanţă că suspinele lui rămâneau neauzite, că privirilor lui nu le răspundea nicio privire, că niciodată nu era sensibilă la părerile lui, rareori zâmbea la glumele sale, nu-i arăta niciun fel de respect şi nicio atenţie; n-avea importanţă că părea să fie opusul oricărei trăsături de feminitate dintre acelea pe care, după cum ştia o lume întreagă, le admirase toată viaţa: pentru el Mary Cave era fără cusur, fiindcă cine ştie cum, pentru un motiv oarecare – şi fără îndoială că avea un motiv – o iubea. Pe vremea aceea, domnul Helstone, diacon la Briarfield, o iubea şi el pe Mary; sau, în orice caz, îi era dragă. Mulţi alţii o admirau, căci era frumoasă ca un înger sculptat; preotul, era însă preferat datorită funcţiei sale: această profesie îl învestea probabil cu vreuna dintre iluziile trebuitoare pentru a ispiti întru împlinirea căsătoriei; şi pe care domnişoara Cave nu le găsea la niciunul dintre tinerii negustori de lână, ceilalţi adoratori ai săi. Domnul Helstone nici nu nutrea şi nici nu mărturisea c-ar fi nutrit pasiunea arzătoare a domnului Yorke pentru tânăra domnişoară: nu arăta nimic din smerita adoraţie ce părea să-i copleşească pe cei mai mulţi dintre pretendenţi; el vedea ce este fiinţa asta întradevăr, mai limpede decât vedeau ceilalţi; şi de aceea era în mai mare măsură stăpân atât pe ea cât şi pe sine însuşi. Prin urmare fata acceptă de la prima vorbă, şi se căsătoriră. Natura n-avusese niciodată de gând să facă din domnul Helstone un foarte bun soţ, mai ales pentru o nevastă liniştită. După părerea lui, atâta vreme cât o femeie tăcea, însemna că n-o doare nimic şi nu doreşte nimic. Dacă nu se plângea de singurătate, de o singurătate aproape continuă, însemna că starea asta nu o nemulţumeşte câtuşi de puţin. Dacă nu vorbea şi nu-şi impunea prezenţa, nu-şi arăta preferinţa pentru cutare lucru şi sila faţă de cutare altul, însemna că nu are nici preferinţe şi nici antipatii, şi deci navea rost să te interesezi de gusturile ei. Nici n-avea pretenţia să le înţeleagă pe femei sau să le compare cu bărbaţii; ele reprezentau o categorie aparte, probabil o categorie absolut inferioară în cadrul existenţei; o nevastă nu poate să fie tovarăşul bărbatului, cu atât mai puţin confidentul, şi încă mai puţin sprijinul său. După un an sau doi, nevasta lui nu mai prezenta pentru el mare importanţă, în nicio privinţă; iar când, într-o bună zi, pe neaşteptate, după părerea lui - căci nu observase cum se ofilea – dar treptat-treptat, după cum credeau alţii, îşi luă rămas bun de la el şi de la viaţă, în patul conjugal nemairămânând decât un frumos tipar de argilă, alb şi rece, îşi dădu seama de pierderea suferită, dar cine ar putea să spună în ce măsură? Totuşi, e probabil că mai mult decât s-ar fi părut; căci nu era el omul din care suferinţa să stoarcă uşor lacrimi. Doliul fără lacrimi şi purtat cu demnitate scandaliză pe bătrâna menajeră, ca şi pe servitoarea, care străjuiseră la căpătâiul doamnei Helstone în timpul bolii, şi care, poate, avuseseră prilejul să afle despre firea răposatei doamne, despre bogăţia ei de simţăminte, mai multe decât ştiuse bărbatul ei. Au bârfit împreună deasupra coşciugului, au născocit poveşti, înflorindu-le, despre stingerea treptată şi adevărata ori presupusa ei pricină; pe scurt, s-au aţâţat una pe cealaltă în indignarea împotriva asprului omuleţ, care şedea într-o odaie alăturată şi cerceta nişte hârtii, neştiutor de oprobriul al cărui obiect ajunsese. Abia fusese îngropată doamna Helstone, când prin împrejurimi începură să se răspândească zvonuri că murise de inimă rea; acestea crescură iute devenind povestiri despre oboseală peste puteri şi, în cele din urmă, fel de fel de amănunte despre purtarea, nemiloasă a bărbatului: poveşti cu totul neadevărate, dar nu mai puţin trecute cu înfrigurare pe seama presupusului vinovat. Domnul Yorke le auzise şi în parte chiar le crezuse. Bineînţeles, nici înainte nu nutrise simţăminte prieteneşti faţă de rivalul său mai norocos; deşi acum era şi el om însurat şi unit cu o femeie ce părea în toate privinţele o fire diametral opusă bietei Mary Cave, nu putea să uite marea dezamăgire a vieţii lui; iar când auzi că ceea ce ar fi putut să fie ceva atât de scump inimii lui fusese neglijat, poate chiar maltratat de altcineva, început să nutrească împotriva acelui altcineva o adâncă şi înverşunată ostilitate. Domnul Helstone nu cunoştea decât pe jumătate natura şi forţa acestei ostilităţi: nu ştia cât de mult o iubise Yorke pe Mary Cave, ce simţise atunci când o pierduse, nici calomniile privitoare la modul cum îşi tratase nevasta, foarte familiare tuturor urechilor din împrejurimi, în afară de ale sale. Credea că numai deosebirile de ordin politic şi religios se ridicau între el şi domnul Yorke; dacă ar fi ştiut cum anume stăteau lucrurile, este foarte greu de presupus că ar fi putut fi vreodată convins să calce pragul fostului său rival.   Domnul Yorke nu-şi reluă cuvântarea ţinută în faţa lui Robert Moore; în scurtă vreme conversaţia reîncepu într-o formă mai generală, deşi tot pe un ton oarecum de ceartă. Starea de nesiguranţă din ţară, feluritele jafuri comise în ultima vreme asupra fabricilor din ţinut furnizau material bogat pentru neînţelegeri; cu atât mai mult cu cât fiecare dintre cei trei gentlemani prezenţi aveau păreri mai mult sau mai puţin deosebite în chestiunile discutate. Domnul Helstone îi socotea pe patroni nedreptăţiţi şi pe muncitori oameni cu care nu se poate sta de vorbă: condamna delaolaltă larga răspândire a spiritului de nelealitate faţă de autorităţile constituite, mereu crescândul refuz de a suporta cu răbdare nişte rele socotite de ei inevitabile; soluţiile preconizate de paroh erau o intervenţie guvernamentală hotărâtă, o vigilenţă strictă a magistraţilor; iar dacă devenea indispensabilă, o promptă constrângere cu ajutorul armatei. Domnul Yorke ar fi dorit să afle dacă intervenţia, vigilenţa şi constrângerea pomenite aveau să-i hrănească pe cei flămânzi, să ofere de lucru celor care doreau să muncească şi pe care nimeni nu se arăta dispus să-i angajeze. Cercetă ideea acelor rele inevitabile; spuse că răbdarea oamenilor era o cămilă pe a cărei spinare până şi ultimul atom ce mai putea fi suportat fusese de mai înainte pus, şi că în momentul de faţă opunerea devenise o datorie; în spiritul de nelealitate faţă de autorităţile constituite el vedea cel mai promiţător semn al vremurilor; patronii, recunoştea, fuseseră într-adevăr nedreptăţiţi, dar necazurile cele mai importante fuseseră îngrămădite pe capul lor de către un guvern „corupt, josnic şi setos de sânge” (acestea erau epitetele folosite de domnul Yorke). Nebuni de teapa lui Pitt, diavoli de teapa lui Castlereagh, idioţi răuvoitori ca Percival erau tiranii, blestemele abătute pe capul ţării, nimicitorii negoţului, îndărătnicia lor înfumurată în purtarea unui război nejustificat, a unui război ruinător şi fără speranţă, adusese naţiunea în impasul de acum. Sistemul lor de impozite monstruos de sufocant, mârşavele „Ordine ministeriale” - ai căror iniţiatori meritau să fie judecaţi pentru înaltă trădare şi trimişi la ştreang, dacă vreun om politic meritase vreodată asemenea măsură – ei erau cei care legaseră piatra de moară de gâtul Angliei. — Dar ce rost mai are să vorbeşti? întrebă domnul Yorke. Ce sorţi de a fi auzită mai are raţiunea într-o ţară asuprită de regi, asuprită de popi, asuprită de nobili - unde un nebun e monarh cu numele şi un depravat necinstit adevăratul conducător; unde a mai fost tolerată o asemenea insultă la adresa bunului-simţ cum este caracterul ereditar al calităţii de legiuitor; unde o asemenea şarlatanie ca o bancă întreagă din Parlament să fie ocupată de episcopi, o asemenea neruşinată sfidare ca această biserică ghiftuită şi oficializată, unde a mai fost oare suportată şi venerată, unde mai era întreţinută o armată pe picior de război, în vreme ce o şleahtă de popi puturoşi şi familiile lor sărăntoace zăceau întreţinuţi de osânza pământului? Ridicându-şi şi aşezându-şi la loc pălăria cu boruri întoarse, domnul Helstone dădu replica. În cursul vieţii sale se mai întâlnise în două sau trei rânduri cu asemenea prilejuri când simţăminte de acest fel fuseseră cu multă vitejie susţinute atâta vreme cât sănătatea, puterea şi bunăstarea lumească rămăseseră aliaţii celui ce le profesa; dar a venit o vreme – urmă parohul – când pentru toată lumea „păzitorii casei tremura-vor; când temese-vor de ceea ce este înalt şi spaima va stăpâni pretutindeni”, iar vremea aceea avea să fie vreme de cumpănă pentru susţinătorii anarhiei şi răzvrătirii, pentru duşmanii bisericii şi ai bunei rânduieli. Cu puţină vreme în urmă – afirmă el – fusese chemat să citească acele rugăciuni statornicite de Biserica anglicană întru binele celor bolnavi, să le citească la jalnicul pat de moarte al unuia dintre duşmanii cei mai înrăiţi; mai văzuse pe unul ca domnul Yorke căzut pradă remuşcărilor, dornic să afle un loc pentru pocăinţă, şi neînstare să afle vreunul, deşi îl căuta cu înfrigurare şi cu lacrimi. Trebuie să-l prevină pe domnul Yorke asupra adevărului că blasfemia împotriva lui Dumnezeu şi a regelui era păcat de moarte şi că totuşi există ceva ce se cheamă „Judecata-de-apoi”. Domnul Yorke era pe deplin încredinţat că există ceva ce se cheamă Judecata-de-apoi. Dacă n-ar fi aşa, ar fi foarte greu să-ţi închipui în ce fel toţi ticăloşii care par să triumfe pe lumea asta, care fără niciun fel de pedeapsă sfărâmă inimi nevinovate, abuzează de privilegii nemeritate, sfidează principiile onoarei, iau pâinea de la gura săracilor, îi terorizează pe cei umili, îi linguşesc josnic pe cei bogaţi şi falnici – unde au să fie aceştia răsplătiţi după cum se cuvine, cu acea monedă pe care cu prisosinţă o merită? Dar, adăugă el, ori de câte ori astfel de lucruri izbuteau să-l deprime prin înşelătoarele lor izbânzi obţinute pe acest pumn de bălegar care e planeta noastră, nu făcea decât să întindă mâna către acea bătrână carte (şi arătă înspre o Biblie masivă din bibliotecă), s-o deschidă ca la întâmplare şi era sigur că are să dea peste vreun verset ce răspândea fum de pucioasă ca să îndrepte toate lucrurile. Ştia el, continuă iarăşi, către ce soartă se îndreaptă anumiţi oameni, întocmai ca şi cum un înger cu aripi mari şi albe i s-ar fi arătat în prag şi i-ar fi spus-o. — Sir, interveni domnul Helstone adunându-şi întreaga demnitate, sir, marea cunoaştere a omului este să se cunoască pe sine însuşi şi locul până la care poate să i se întindă pasul. — Aşa! Aşa! Dar o să-ţi aduci aminte, domnule Helstone, că Neştiinţa a fost alungată chiar de la porţile raiului, purtată prin văzduh şi azvârlită la o uşă de pe marginea colinei, ce duce de-a dreptul la iad. — Domnule Yorke, n-am uitat nici că înfumurarea, nevăzând calea ce-i stătea în faţă, a căzut într-o groapă adâncă, dinadins săpată acolo de prinţul pământurilor, ca să-i prindă în ea pe proştii înfumuraţi, care cădeau în adânc şi fărâme se făceau. — Ascultaţi, interveni domnul Moore, care până atunci asistase ca spectator tăcut dar amuzat la această luptă cu vorbe şi a cărui indiferenţă faţă de politica zilei ca şi faţă de bârfele ce circulau printre vecini îi dădea putinţa să fie judecător imparţial, dacă nu chiar apatic, al meritelor fiecărui combatant, v-aţi împroşcat destul cu noroi unul pe celălalt, aţi arătat cât de amarnic vă detestaţi şi cât de răi vă credeţi unul pe celălalt. În ce mă priveşte, ura mi se revarsă încă într-un şuvoi atât de puternic împotriva indivizilor care mi-au fărâmat ramele. Încât nu mi-a mai rămas niciun strop pentru cunoştinţele mele particulare şi încă chiar şi mai puţin pentru lucruri aşa de vagi cum ar fi o sectă sau un guvern. Dar vă rog să mă credeţi, domnilor, amândoi păreţi nişte oameni foarte răi, după cum v-aţi arătat; mai răi decât v-aş fi putut eu bănui vreodată. Nu mai am curaj să rămân toată noaptea alături de un răzvrătit şi un blasfemator ca dumneata, Yorke; şi mai că n-aş îndrăzni să mă întorc spre casă cu o faţă bisericească atât de crudă şi tiranică, după cum s-a arătat domnul Helstone. — Eu totuşi plec, domnule Moore, spuse parohul aspru; hai cu mine sau nu, după cum vrei. — Nu, nu-i rămâne de ales – are să plece cu dumneata, răspunse Yorke. E miezul nopţii, ba chiar trecut; şi nu mai îngădui pe nimeni care să stea în picioare în casă la mine. Trebuie să plecaţi cu toţii. Scutură clopoţelul. Deb, îi spuse slujnicei care răspunsese la chemare, scoate-i pe ăia din bucătărie, încuie uşile şi du-te la culcare. Pe-aici vi-e calea, domnilor, continuă adresându-se oaspeţilor, şi luminând coridorul îi dădu pur şi simplu pe uşă afară. Îşi întâlniră tovarăşii care veneau grăbiţi şi în neorânduială dinspre spatele casei; caii erau la poartă; încălecară şi porniră, Moore râzând de brusca lor expediere, Helstone adânc indignat din aceeaşi pricină.    

CAPITOLUL V   Hollow’s Cottage   A doua zi, când se sculă dimineaţa, Moore era încă bine dispus. Şi el şi Joe Scott petrecuseră noaptea în fabrică, folosindu-se amândoi de unele locuri amenajate pentru dormit şi în aripa din faţă şi în cea din spate a birourilor; patronul se scula totdeauna foarte de dimineaţă, dar acum o făcuse chiar mai devreme decât de obicei; îl trezi pe Scott cântând un cântec franţuzesc în vreme ce se spăla. — Va să zică nu suntem la pământ, aşa-i, patroane? strigă Joe. — Nici de doi bani, mon garçon – adică băiatule - hai, scoală-te şi să dăm o raită prin fabrică până nu vin lucrătorii, că vreau să-ţi arăt ce plănuiesc pentru viitor. Totuşi o s-avem maşinile, Joseph; ai auzit vreodată de Bruce? — Şi de păianjen? Da, cum să nu: am citit şi eu istoria Scoţiei şi se-ntâmplă să ştiu în privinţa asta cât şi dumneavoastră; şi după câte pricep vreţi să spuneţi că n-o să vă daţi bătut. — Aşa e. — Aveţi cumva bani lăsaţi acolo, în ţara dumneavoastră? întrebă Joe în vreme ce îşi strângea lucrurile cu care-şi improvizase culcuşul şi le punea la locul lor. — În ţara mea! Care-i ţara mea? — Cum care? Franţa – nu? — Nu Franţa, asta în niciun caz. Întâmplarea că francezii au cucerit Anversul, unde m-am născut eu, nu mă face deloc franţuz. — Atunci Olanda? — Nu sunt nici olandez: acuma confunzi Anversul cu Amsterdamul. — Flandra cumva? — Mi-e silă de ce vrei tu să laşi să se-nţeleagă, Joe! Eu – şi flamand! Am eu mutră de flamand? — nasul butucănos şi proeminent, fruntea îngustă şi teşită, ochii albaştri spălăciţi, „à fleur de tête“? Sunt cumva numai trup şi picioare deloc, aşa cum arată un flamand? Dar tu nici nu ştii cum arată – neerlandezii ăştia. Joe, eu sunt din Anvers: maică-mea a fost de-acolo, deşi se trăgea dintr-un neam franţuzesc, pricină pentru care vorbesc eu franţuzeşte. — Dar tatăl dumneavoastră a fost din Yorkshire, de unde iese că şi dumneavoastră sunteţi puţintel de pe-aici; şi oricine poate să vadă că sunteţi din sângele nostru, dornic să faceţi bani şi să mergeţi mereu înainte cum sunteţi. — Joe, eşti cam porc-de-câine; dar eu am fost dintotdeauna deprins, încă din tinereţe, cu obrăznicia asta ţărănească: la classe ouvrière – aşa se spune în Belgia muncitorilor – se poartă brutal cu patronii lor; şi prin brutal, Joe, vreau să spun brutalement, ceea ce, probabil, tradus exact ar suna grosolan. — În ţara asta noi spunem deschis ce avem pe suflet; iar preoţii ăştia tineri şi domnii cei mari de la Londra e miraţi că suntem neciopliţi, da’ nouă ne merge la inimă să le dăm pricină de mirare şi ne veselim de-a mai mare hazul când îi vedem cum holbează ochii cât cepele şi-şi întind mânuşiţele, de parcă le-ai azvârli cu gunoi în faţă, şi pe urmă să-i auzim cum zic muşcându-şi vorbele alea scurte: „Vai! Vai! Ce sălbatici! Ce blestemaţi!“ — Şi sunteţi sălbatici, Joe; doar n-oţi fi crezând că sunteţi civilizaţi, nu-i aşa? — Ei, aşa şi-aşa, aşa şi-aşa, patroane. Eu zic că noi ăştia, lucrătorii de prin fabrici de-aici din nord suntem mult mai deştepţi şi ştim mult mai multe decât ştie fermierii ăia din sud. Negoţul ne ascute mintea; iar cei de e mecanici, ca mine, e siliţi să gândească. Ştiţi dumneavoastră? Tot scotocind eu la maşinării şi altele dintr-astea, am ajuns să mă deprind ca atuncea când văd ceva să caut şi care-i pricina, şi deseori zăbovesc multă vreme la asemenea treburi; ba a mai început să-mi placă să şi citesc şi-s dornic să aflu ce-or fi având de gând ăia de zice că ne guvernează să facă pentru noi şi cu noi: şi e alţii încă mai deştepţi ca mine; mulţi sunt printre flăcăii noştri unsuroşi de miroase a păcură, şi dintre vopsitorii cu pielea ba albastră, ba neagră e mulţi de au capul cât baniţa şi sunt în stare să-ţi lămurească ce zice într-o afurisită de aia de lege, la fel de bine ca şi dumneavoastră sau bătrânul de Yorke, da’ mai e şi unii de nu prea ne au la inimă, cum e Christopher Sykes de la Whinbury şi scandalagiii cu gură mare ca diaconul ăsta al lui Helstone, Peter Irlandezul. — Ştiu, Scott, tu te crezi băiat deştept. — Ei, mă mai descurc şi eu; mă pricep să spun care-i brânză şi care-i cretă, şi înţeleg destul de limpede că m-am folosit de prilejurile ce mi-au ieşit în cale, mult mai bine decât socotesc unii de primprejurul meu; numa’ că în Yorkshire e acuma mii de oameni la fel de buni ca şi mine, şi vreo doi-trei încă şi mai de nădejde. — Eşti un om tare de ispravă – un flăcău minunat; dar ţi s-a cam suit la cap, începi să semeni cu un nătărău înfumurat cu toate balivernele astea ale tale, Joe! Nu trebuie să crezi că dacă ai ajuns să ciuguleşti câteva cunoştinţe de matematici practice, şi ai aflat despre unele fleacuri din elementele chimiei, uitându-te în fundul căzilor de vopsit, acuma eşti un savant neluat în seamă; şi nu este cazul să presupui că dacă afacerile nu merg totdeauna ca pe roate, iar tu, şi alţii de-o seamă cu tine, mai rămâneţi câteodată şi fără lucru şi fără pâine, din pricina asta categoria voastră e o clasă de martiri şi întreaga formă de guvernământ sub care trăiţi e bună de aruncat la gunoi. Ba mai mult decât atâta, nu este cazul să laşi nicio clipă să se înţeleagă precum că toate virtuţile s-au refugiat în colibe şi au părăsit pentru totdeauna casele cu acoperiş de ardezie. Să afli de la mine că urăsc din toată inima soiul ăsta de prostii, fiindcă ştiu foarte bine că omul este om oriunde s-ar afla, fie sub acoperiş de ţiglă, fie sub acoperiş de paie, şi că în orice făptură omenească, atâta vreme cât mai răsuflă, viciul şi virtutea se găsesc întotdeauna amestecate, în proporţii mai mari sau mai mici, iar proporţiile astea nu sunt hotărâte de ranguri. Am întâlnit nemernici care erau bogaţi şi am întâlnit nemernici care erau săraci, după cum am întâlnit şi nemernici care nu erau nici bogaţi şi nici săraci, dar împliniseră dorinţa Agarei şi trăiau într-o bunăstare modestă şi voioasă. Uite că ceasul se pregăteşte să sune de şase: dă-i drumul Joe, şi trage clopotul. Era pe la jumătatea lunii februarie; de aceea, zorile abia se pregăteau să se furişeze pe urmele nopţii, să se strecoare cu o strălucire pală prin întunecimile cafenii şi să împrumute umbrelor o transparenţă neguroasă. În acea dimineaţă strălucirea se arăta mai pală decât de obicei; zarea dinspre răsărit rămânea fără culoare şi nicio lumină nu venea s-o învioreze. Dacă vedeai cu câtă încetineală îşi ridica ziua pleoapele îngreuiate, cât de spălăcită îi era privirea aruncată peste coline, ai fi zis că văpăile soarelui se înecaseră cu totul în ultimele talazuri ale nopţii. Răsuflarea acelei dimineţi îi era la fel de rece ca şi înfăţişarea; un vânt aspru scutura nămeţii norilor de noapte care lăsau la vedere, pe măsură ce se ridicau domol – împrăştiind în urmă, de jur împrejurul zărilor, un cerc decolorat cu sclipiri de argint – nu albăstrime de cer, ci un strat de aburi încă şi mai palizi. De plouat nu mai ploua, dar pământul era îmbibat de apă, pârâiaşele şi bălţile se umpluseră dând peste margini. La ferestrele fabricii se vedea lumină, clopotul încă bătea cu putere, şi-atunci copiii micuţi dădură buzna înăuntru, cu prea mare îmbulzeală, şi să sperăm că din pricina asta nu simţeau prea adânc ascuţimea frigului; şi, într-adevăr, prin comparaţie, poate că dimineaţa de-acum li se părea mai curând blândă decât aspră; căci deseori în iarna aceea veniseră la muncă prin viscol, prin potopuri de ploaie, prin ger cumplit. Domnul Moore stătea la intrare şi le supraveghea trecerea: îi număra în vreme ce pătrundeau pe uşă; celor care cam întârziară le spunea câte o vorbă de dojană, repetată apoi ceva mai tăios de către Joe Scott, în clipa când întârziaţii ajungeau la locurile de muncă. Nici patronul şi nici supraveghetorul nu le vorbeau cu răutate; nu erau oameni răi, niciunul dintre ei, deşi amândoi păreau să fie aspri, fiindcă îi supuneau la amenzi pe delincvenţii sosiţi mult prea târziu: domnul Moore îi punea să plătească un peni de îndată ce intrau, şi le atrăgea atenţia că prima repetare a acestei abateri avea să-i coste doi peni. Regulile de disciplină sunt în asemenea împrejurări necesare, fără îndoială, iar patronii cruzi şi neomenoşi stabileau reguli crude şi neomenoase pe care, cel puţin în vremea ce ne interesează pe noi, obişnuiau să le înăsprească în mod tiranic; dar, cu toate că descriu personaje imperfecte (se va vedea că fiece personaj din cartea de faţă este mai mult sau mai puţin imperfect, pana mea refuzând să schiţeze ceva în stil exemplar), nu mi-am asumat sarcina de a înfăţişa pe vreunele depravate sau de-a dreptul mârşave. Pe chinuitorii de copii, pe stăpânii şi vătafii de sclavi, îi las în seama temnicerului; romancierul poate fi iertat pentru vina de a refuza să-şi murdărească paginile cu relatarea unor astfel de isprăvi. În loc de asta, prin urmare, în loc de a chinui sufletul cititorului şi a-i aţâţa simţământul Mirării cu descrieri amănunţite de biciuiri şi bătăi, sunt fericită să-l pot informa că nici domnul Moore şi nici supraveghetorul aflat în slujba lui n-au lovit vreodată vreun copil la ei în fabrică. Ce-i drept, Joe îi trăsese o dată o chelfăneală zdravănă unui fecior de-al lui fiindcă îl minţise şi stăruia în minciună; dar la fel ca şi patronul său, avea prea mult sânge rece, era prea calm şi, de asemenea, înzestrat cu prea mult simţ de răspundere, pentru a face din pedepsele corporale altceva decât o întâmplare cu totul excepţională în purtarea faţă de tineri. Domnul Moore dădu ocol fabricii sale, trecând prin hala de filatură, prin hala vopsitoriei, prin ţesătorie, până ce zorii gălbejiţi se întremară prefăcându-se în zi. Până la urmă se înălţă şi soarele – sau cel puţin un disc alb, limpede, decolorat şi aproape la fel de rece ca un bloc de gheaţă – mijindu-se peste creasta întunecată a colinei, prefăcându-se în argint pe marginea lividă a norului de deasupra lui, şi privind apoi în jos, cu măreţie, către întreaga întindere a vizuinii sau vâlcelei înguste între ale cărei hotare ne aflăm împrejmuiţi. Se făcuseră ceasurile opt; în fabrică luminile erau toate stinse; se dădea semnalul pentru gustarea de dimineaţă: copiii, eliberaţi de la muncă pentru o jumătate de ceas, se ocupau acum de micile căni de tablă unde se afla cafeaua şi de măruntele săculeţe în care îşi aveau porţia de pâine. Să tragem nădejde că aveau mâncare destulă; ar fi păcat să nu fie aşa. Abia acum, în sfârşit, domnul Moore părăsi curtea fabricii şi îşi îndreptă paşii spre locuinţă. De la fabrică şi până acolo era drum scurt, dar gardul viu şi talazurile înălţate pe amândouă laturile cărării dintre ele păreau să inspire ceva asemănător unei senzaţii de izolare. Era o casă mică, spoită cu var, şi cu o marchiză verde deasupra uşii; tulpini subţiratice şi cafenii se înălţau din pământul grădinii, pe lângă marchiza cea verde, de asemenea şi sub ferestre alte tulpine, văduvite acum de boboci şi de flori, prevesteau înmugurirea şi înflorirea plantelor căţărătoare ce-aveau să vină în zilele de vară. Dinaintea casei se afla o brazdă de iarbă cu margini frumos conturate; marginile nu erau încă decât nişte grămăjoare de pământ negru şi numai ici şi colo, prin unghere adăpostite, se iţeau abia ieşite din pământ primele firişoare firave de ghiocei şi şofran, verzi ca smaraldul. Primăvara întârzia; fusese o iarnă grea şi nesfârşită; ultimii nămeţi de zăpadă abia dispăruseră dinaintea ploilor din ajun; ce-i drept, pe coline rămăşiţele albe mai sclipeau încă, pătau văile şi încoronau piscurile; pajiştea nu se înverzise, dar se luminase ca şi iarba de pe taluz şi din josul gardului viu de pe marginea drumeagului. Trei copaci aşezaţi unul aproape de altul alcătuiau un grup elegant împrejurul casei; nu se înălţau semeţi, dar nefiind alţii prin apropiere păreau frumoşi şi impunători acolo unde creşteau. Aşa arăta locuinţa domnului Moore; un cuib tihnit, prielnic pentru mulţumire şi meditaţie, dar un cuib înăuntrul căruia aripile acţiunii şi ambiţiei nu puteau rămâne niciodată multă vreme adunate pe lângă trup. Aerul ei de confort modest nu părea să prezinte vreo atracţie specială pentru stăpân; în loc să intre numaidecât înăuntru, el luă dintr-un mic şopron un hârleţ şi se apucă să lucreze prin grădină. Cam vreun sfert de ceas săpă fără întrerupere.; în cele din urmă, totuşi, se deschise o fereastră şi un glas de femeie îi strigă: — Eh, bien! Tu ne déjeunes pas ce matin?  Răspunsul, ca şi restul discuţiei, urmară în franţuzeşte; dar cum cartea de faţă este o carte englezească, am să le traduc în englezeşte: — Masa e gata, Hortense? — Sigur că da; e gata de o jumătate de ceas. — Atunci sunt şi eu gata; mi-e o foame de lup. Aruncă hârleţul şi intră în casă; coridorul îngust îl conduse către un mic salon, unde o gustare alcătuită din cafea şi pâine cu unt, cu un supliment, cam neenglezesc, de compot de pere, stătea întinsă pe masă. Peste aceste bunătăţi trona doamna care vorbise de la fereastră. Înainte de a face vreun pas mai departe, se cuvine s-o descriu. Părea puţin mai în vârstă decât domnul Moore, să fi avut cam treizeci şi cinci de ani, era înaltă şi deşi voinică, avea proporţii armonioase; părul foarte negru, era în momentul de faţă pus pe bigudiuri de hârtie; culori aprinse în obraji, nas mic, ochi mici şi negri. Partea de jos a feţei părea mare în comparaţie cu cea de sus; fruntea îi era mică şi destul de zbârcită; purta pe chip o expresie de iritare, lipsită însă de răutate; în întreaga ei înfăţişare exista un aer pe care te-ai fi simţit înclinat să-l socoţi pe jumătate provocator şi pe jumătate amuzant. Lucrul cel mai ciudat era îmbrăcămintea: jupă de stofă şi un camizol de bumbac în dungi. Jupa era scurtă şi permitea să se vadă picioarele şi gleznele care, în ce priveşte simetria, lăsau mult de dorit. Îţi vei fi închipuind, cititorule, că am descris o femeie deosebit de şleampătă; nici pe departe. Hortense Moore (sora domnului Moore) era o persoană foarte ordonată şi foarte chibzuită; jupa, camizolul şi bigudiurile alcătuiau îmbrăcămintea ei de dimineaţă şi cu care fusese obişnuită dintotdeauna, în ţara de baştină, să-şi „vadă de treburile gospodăreşti”. Nu se hotărâse să adopte obiceiurile englezeşti fiindcă era obligată să trăiască în Anglia; rămânea la vechea ei modă belgiană, pe deplin mulţumită că faptul acesta reprezenta un merit. Mademoiselle avea o excelentă părere despre sine, opinie nu cu totul neîndreptăţită, fiindcă era înzestrată cu unele calităţi autentice; numai că le cam supraestima fondul şi intensitatea şi lăsa cu totul deoparte feluritele mici cusururi care le întovărăşeau. Niciodată n-ai fi putut-o convinge că este o persoană plină de prejudecăţi şi cu vederi înguste, că se dovedea prea sensibilă în ce priveşte propria-i demnitate şi importanţă şi prea înclinată să găsească jigniri în tot soiul de fleacuri; nu era însă decât purul adevăr. În ciuda acestor lucruri, atunci când pretenţiile ei de distincţie nu întâmpinau piedici, iar prejudecăţile nu-i erau jignite, putea să fie destul de drăguţă şi prietenoasă. Faţă de cei doi fraţi (căci mai exista şi un Gérard Moore, în afară de Robert) dovedea un ataşament fără limite. Fiind singurii reprezentanţi în viaţă ai familiei lor scăpătate, deveniseră pentru ea nişte fiinţe aproape sacre: despre Louis, totuşi, ştia mai puţine lucruri decât despre Robert; fusese trimis în Anglia când era băiat nevârstnic şi îşi făcuse educaţia într-o şcoală englezească. Educaţia asta nefiind de natură să-l pregătească pentru negoţ – după cum, de asemenea, se poate ca înclinaţiile lui fireşti să nu-l fi împins către preocupări mercantile – atunci când năruirea perspectivelor de moştenire îi arătase că este nevoie să-şi croiască singur un drum în viaţă, alesese foarte trudnica şi foarte modesta carieră de profesor; fusese pedagog într-o şcoală, şi se spunea că pe urmă trecuse preceptor într-o familie. De câte ori vorbea despre Louis, Hortense afirma că are ceea ce ea numea des moyens, dar că este prea retras şi prea sfios. Aprecierile ei despre Robert erau făcute pe alt ton şi erau mai puţin moderate; cu Robert se mândrea foarte tare; pentru ea era cel mai mare om din Europa; în ochii surorii toate vorbele şi faptele lui apăreau remarcabile şi ea se aştepta ca şi lumea cealaltă să-l socotească la fel; nimic n-ar fi putut fi mai iraţional, mai monstruos şi mai infam decât dezacordul în orice privinţă cu părerile lui Robert – cu excepţia dezacordului faţă de părerile ei. Prin urmare, de îndată ce mai sus-pomenitul Robert se aşeză la masă şi ea îi servi o porţie de compot de pere, tăindu-i apoi o tartină zdravănă, de modă belgiană, dădu drumul unui potop de mirări şi nedumeriri în legătură cu isprava din noaptea trecută, adică distrugerea ramelor. — Quelle idée! să le sfărâmi. Quelle action honteuse! On voyait bien que les ouvriers de ce pays étaient à la fois bêtes et méchants. C’etait absolument comme les domestiques Anglais, les servantes sourtout, rien d’insupportable comme cette Sarah, par exemple! — Pare curată şi harnică, observă domnul Moore. — Pare! Eu nu ştiu ce fel pare; şi nici un spun ca ar fi cu totul murdară şi leneşă: mais elle est d’une insolence! Ieri s-a certat cu mine un sfert de oră despre felul cum trebuie gătită carnea de vacă; spunea că am fiert-o până am făcut-o numai zdrenţe şi că englezii n-ar fi niciodată în stare să înghită o asemenea mâncare cum este gustosul nostru bouilli, şi că le bouillon nu ar fi nimic altceva decât apă caldă şi grasă, iar cât despre choucroute zice că nici nu s-ar atinge! Despre putina pe care o avem în pivniţă – excelent pregătită cu mâinile mele – a zis că e un hârdău de lături, adică de mâncare pentru porci. Îmi scoate sufletul fata asta şi nu mă pot totuşi lipsi de ea, fiindcă ar însemna să luăm alta şi mai îngrozitoare. La fel păţeşti şi tu cu muncitorii - pauvre cher frère! — Mi-e teamă că nu te simţi prea fericită în Anglia, Hortense. — Frate dragă, e de datoria mea să mă simt fericită acolo unde te afli tu; altminteri însă, există o mie de lucruri care mă fac să duc dorul oraşului nostru de baştină. Aici toată lumea pare prost crescută (mal-elevé). Văd că obiceiurile mele sunt socotite ridicole: dacă se întâmplă ca vreo fată din fabrică să intre în bucătărie şi să mă găsească îmbrăcată în jupă şi camizol pregătind de mâncare (fiindcă după cum ştii în Sarah nu mă pot bizui să gătească nici măcar un singur fel), rânjeşte ironic. Dacă accept cumva vreo invitaţie la ceai, ceea ce am făcut o dată sau de două ori, atunci bag de seamă că sunt lăsată cu totul la o parte; nu mi se dă atenţia care bineînţeles că mi se cuvine. Şi din ce familie cu totul aleasă fac parte Gerarzii, după cum prea bine ştim, la fel ca şi Moorii! Au tot dreptul să pretindă un anumit respect, şi să se simtă, jigniţi atunci când nu le este arătat. La Anvers am fost totdeauna tratată cu deosebită consideraţie; aici s-ar zice că, de câte ori deschid gura în societate vorbesc englezeşte cu un accent ridicol, deşi eu sunt întru totul convinsă că am o pronunţie impecabilă. — Hortense, la Anvers eram cunoscuţi ca oameni bogaţi; în Anglia nu. Ne-a ştiut nimeni decât de săraci. — Exact; şi cât de interesaţi sunt oamenii. Uite, încă o dată, dragă frate, duminica, trecută, dacă-ţi aduci aminte, era o vreme foarte umedă; prin urmare m-am dus la biserică încălţată cu saboţii mei cei negri şi frumoşi, încălţări pe care, într-adevăr, nimeni nu le-ar purta într-un oraş distins, dar pe care în ţară am fost dintotdeauna obişnuită să-i pun când trebuie să merg pe drumuri noroioase. Te rog să mă crezi că de îndată ce am păşit pe culoarul dintre bănci, calmă şi liniştită, cum sunt eu întotdeauna, patru doamne şi tot atâţia domni au început să râdă şi şi-au ascuns faţa în cartea de rugăciuni. — Bine, bine! Altă dată să nu-ţi mai pui saboţii. Ţi-am mai spus şi înainte că nu sunt chiar potriviţi pentru ţara asta. — Cum, frate dragă, doar nu sunt saboţi, obişnuiţi, dintraceia din care poartă ţăranii. Ascultă-mă pe mine, sunt sabots noirs, très propres, très convenables. La Mons şi la Leuze – oraşe nu prea depărtate de o capitală atât de elegantă cum este Bruxelles-ul – foarte rar se întâmplă ca persoanele respectabile să încalţe altceva când trebuie să umble pe vreme de iarnă. Să încerce cineva să se bălăcească pe vreo chaussée flamandă cu o pereche luată de la Paris de brodequins, on m’em dirait des nouvelles! — Lasă încolo Mons şi Leuze şi acele chaussées flamande; când eşti la Roma poartă-te cum se poartă romanii; dealtminteri eu nu sunt chiar atât de sigur nici în privinţa jupei şi camizolului tău. Nu văd niciodată vreo lady englezoaică îmbrăcată în lucruri dintr-astea. Întreab-o pe Caroline Helstone. — Caroline! Eu s-o întreb pe Caroline? Eu să-i cer ei sfaturi în privinţa felului cum trebuie să mă îmbrac? Ea trebuie să mă consulte pe mine în toate privinţele; e un copil. — Are optsprezece sau cel puţin şaptesprezece ani; e destul de mare ca să ştie tot ce trebuie despre rochii, jupe şi chaussures. — N-o răsfăţa pe Caroline, te implor, dragă frate; nu-i da mai multă importanţă decât i se cuvine. În clipa de faţă e modestă şi fără fumuri: hai s-o păstrăm aşa. — Din toată inima. Vine azi-dimineaţă pe-aici? — Vine ca de obicei, la zece, pentru lecţia de franceză. — Despre ea n-ai impresia că te ia peste picior, nu-i aşa? — Nici vorbă, mă apreciază mai mult decât toată cealaltă lume de pe-aici; să nu uităm că ea are cele mai multe posibilităţi de a mă cunoaşte îndeaproape: e convinsă că sunt o persoană educată, inteligentă, manierată şi cu principii; pe scurt, toate calităţile unui om de familie bună şi binecrescut. — O iubeşti cât de cât? — Că o iubesc – n-aş putea spune: eu nu sunt o fiinţă înclinată către pasiuni violente şi, prin urmare, la mine prietenia rămâne lucrul pe care te poţi bizui cu cea mai mare nădejde. Îi arăt solicitudine ca unei rude; şi situaţia ei trezeşte interes, iar până acum, felul cum se poartă ca elevă a avut darul mai degrabă de a spori decât de a micşora simpatia izvorâtă din alte pricini. — La lecţii se comportă destul de bine? — Faţă de mine se comportă ireproşabil; dar îţi dai seama, dragul meu frate, că folosesc o metodă bine calculată pentru a împiedica excese de familiaritate, a câştiga stimă şi a impune respect. Totuşi, fiind înzestrată cu un spirit pătrunzător, îmi dau limpede seama că fata asta nu e scutită de defecte; că în unele privinţe lasă încă mult de dorit. — Mai dă-mi o ultimă ceaşcă de cafea, şi cât o beau fii bună şi distrează-mă cu o relatare a defectelor ei. — Dragă frate, sunt fericită să văd că mănânci liniştit după o noapte atât de obositoare cum a fost noaptea trecută. Caroline, după cum îţi spuneam, are defecte; dar cu dibăcia mea de pedagog şi cu grija aproape maternă pe care i-o port, ar putea să se mai îndrepte. Are fata asta din când în când ceva – un fel de reţinere, cred - care mie nu prea îmi place fiindcă nu e destul de copilăroasă şi de supusă; şi mai există în firea ei unele scânteieri de grabă necumpănită, care pe mine m-au tulburat. Şi cu toate astea, de obicei, e cât se poate de liniştită, uneori chiar prea abătută şi gânditoare. Dar, cu timpul, sunt sigură c-am s-o fac să fie mereu la fel de liniştită şi cuviincioasă, fără să se mai lase pradă gândurilor în chip inexplicabil. Niciodată nu sunt de acord cu ce nu poate fi înţeles. — Nu pricep deloc relatarea asta a ta; ce vrei să spui, de pildă, prin „grabă necumpănită”? — Poate că un exemplu ar fi explicaţia cea mai potrivită. După cum ştii, din când în când o pun să citească versuri franţuzeşti, ca să facă astfel exerciţii de pronunţie, în decursul lecţiilor a citit foarte mult din Corneille şi din Racine într-un mod serios, sobru – aşa cum îmi place mie. Din când în când însă, lăsa să se vadă un soi de lâncezeală în lectura acestor mari scriitori, însă o lâncezeală ce venea mai mult din apatie decât din sobrietate, iar apatia este tocmai ce nu pot eu îngădui la cei care au norocul de a se bucura de îndrumările mele; în afară de asta, nu este îngăduit să fii apatic atunci când studiezi opere exemplare. Ieri însă i-am pus în mână un volum cu bucăţi scurte şi uşurele. Am trimis-o lângă fereastră ca să înveţe pe dinafară una dintre ele, şi când m-am uitat la ea am văzut-o cum întoarce grăbită pagină după pagină şi îşi strânge buzele. În chip evident cu dispreţ, parcurgând superficial micile poeme. Am certat-o. „Ma cousine, mi-a spus, tout cela m’ennuie à la mort.“ I-am atras atenţia că ăsta e un limbaj cu totul nepotrivit. „Dieu! a exclamat atunci. Il n’y a donc pas deux lignes de poésie dans toute la littérature française? Am întrebat-o ce anume vrea să spună. Mi-a cerut frumos iertare, cu o supunere foarte la locul ei. După aceea a fost cuminte; am văzut-o cum se uită la paginile cărţii şi zâmbeşte doar pentru sine; şi s-a pornit să înveţe cu râvnă. Peste o jumătate de oră a venit şi s-a oprit în faţa mea, mi-a înapoiat cartea, şi-a încrucişat braţele, aşa cum îi cer totdeauna să facă, şi a început să recite bucata aceea scurtă a lui Chénier, La Jeune Captive. Dacă ai fi auzit cum a reprodus poezia aceasta şi cum a rostit câteva comentarii incoerente, după ce a terminat recitarea, atunci ai fi înţeles ce am vrut să spun prin „grabă necumpănită”. Ai fi putut crede că Chénier este mai emoţionant decât întregul Corneille şi întregul Racine. Tu, dragul meu frate, care dispui de o inteligenţă atât de vie, ai să-ţi dai seama că această preferinţă cu totul exagerată dovedeşte o minte necumpănită; dar are noroc de o anumită educatoare. Am s-o fac să-şi însuşească un sistem, o metodă de gândire, o stringenţă a opiniilor; am s-o fac să capete un desăvârşit control şi putere de îndrumare a simţămintelor. — Fără-ndoială, Hortense: uite-o c-a sosit. Cred că umbra ei a trecut prin dreptul ferestrei. — A! Într-adevăr. A venit prea devreme – cu o jumătate de oră înainte de timpul stabilit. Fetiţo, ce te-aduce aici înainte de a fi terminat eu cu masa? Întrebarea era adresată unei persoane care tocmai intra în cameră, o fată foarte tânără, îmbrăcată într-o pelerină de iarnă ale cărei falduri stăteau strânse cu oarecare graţie în jurul unei siluete aparent subţiratice. — Hortense, m-am grăbit să vin mai repede ca să văd ce faci şi ce face Robert. Eram convinsă că amândoi o să fiţi necăjiţi din pricina celor întâmplate azi-noapte. Până acum dimineaţă n-am auzit nimic; unchiu-meu mi-a spus la masă. — Oho! dar e nemaiauzit. Tu eşti de partea noastră? Unchiul tău e de partea noastră? — Unchiul e tare furios; dar mi se pare c-a fost cu Robert: n-a fost? N-a fost cu dumneata până la Stilbro’ Moor? — Da: am pornit într-un chip foarte războinic, Caroline; dar prizonierii pe care ne duceam să-i eliberăm ne-au ieşit înainte la jumătatea drumului. — N-a fost nimeni rănit, nu-i aşa? — Ei, nu; doar Joe Scott s-a ros puţin la încheieturi, fiindcă i-au legat prea strâns mâinile la spate. — Dar n-ai fost de faţă? Nu erai împreună cu furgoanele când le-au atacat? — Nu; omului îi e dat rareori norocul de a se afla de faţă când se întâmplă ceva la care ar dori în mod special să ia parte. — Unde vrei să te duci acum dimineaţa? L-am văzut pe Murgatroyd cum îşi înşeua calul în curte. — La Whinbury: e zi de târg. — Se duce şi domnul Yorke; l-am văzut în gabrioletă. Întoarce-te împreună cu el. — De ce? — E mai bine să fiţi doi decât unul singur, şi pe domnul Yorke nu-l duşmăneşte nimeni; sau cel puţin oamenii săraci nu-l duşmănesc. — Va să zică ar trebui să fie un fel de protector pentru mine, care sunt duşmănit? — Care eşti neînţeles: ăsta ar fi, probabil, cuvântul. Ai să te întorci târziu? — Are să se întoarcă târziu, verişoară Hortense? — E mai mult decât probabil: de cele mai multe ori are nenumărate afaceri de încheiat la Whinbury. Ţi-ai adus, fetiţo, caietul? — Da. Pe la ce oră ai să te întorci, Robert? — De obicei mă întorc pe la şapte. Vrei să fiu acasă ceva mai devreme? — Tare bine ar fi să te întorci pe la şase – ia încearcă; acuma pe la şase nu e chiar întuneric de tot, dar la şapte s-a terminat de mult cu lumina zilei. — Şi de ce fel de primejdie ţi-e teamă, Caroline, după ce lumina zilei s-a stins? Care anume primejdie crezi că se iveşte pentru mine dimpreună cu întunericul? — Nu prea ştiu dacă aş putea să spun exact despre ce mi-e frică, dar în vremurile astea ne gândim cu toţii plini de teamă la prietenii noştri. Unchiu-meu zice că sunt nişte vremuri pline de primejdii; şi tot el spune că proprietarii de fabrici nu prea sunt iubiţi. — Şi eu, unul dintre cei mai puţin? Nu-i ăsta adevărul? Te sfieşti să vorbeşti deschis, dar în sufletul tău eşti convinsă că mă poate aştepta soarta lui Pearson, împotriva căruia au tras – da, e drept, nu din spatele unui gard viu, ci în propria lui casă, pe fereastra de pe scări, când se ducea să se culce. — Ann Pearson mi-a arătat glonţul înfipt în uşa camerei, spuse Caroline foarte serioasă, în timp ce-şi împăturea pelerina şi o aşeza dimpreună cu fularul pe o măsuţă de lângă perete, după care continuă: Ştii, pe toată întinderea drumului de aici şi până la Whinbury e un gard viu şi trebuie să mai treci şi pe lângă livada abia plantată de la Fieldhead; dar o să fii îndărăt la şase – ori mai devreme? — Sigur că o să fie, declară Hortense. Şi acum, fetiţo, pregăteşte-ţi lecţiile pentru repetiţie, câtă vreme pun eu la fiert mazărea pentru prânz. Şi după ce dădu indicaţiile cuvenite, ieşi din încăpere. — Prin urmare crezi că am mulţi duşmani, Caroline, spuse domnul Moore; şi, bineînţeles, ştii că nu mai am niciun fel de prieteni? — Nu că nu ai mai avea prieteni, Robert. Mai sunt încă sora dumitale, fratele dumitale Louis – pe care nu l-am văzut niciodată – mai este domnul Yorke, şi mai este unchiu-meu; în afară, bineînţeles, de mulţi alţii. Robert zâmbi. — Ai fi pusă în mare încurcătură dacă ar trebui să-i numeşti pe cei „mulţi alţii“. Fii bună şi arată-mi caietul tău. Cât de cumplit te chinuieşti cu scrisul ăsta! După câte pot eu bănui, soră-mea ştie una şi bună: vrea neapărat să te formeze după modelul unei şcolăriţe flamande. Şi cărui fel de viaţă îi eşti tu hărăzită, Caroline? Ce-ai să faci cu franţuzeasca, desenul, şi alte isprăvi după ce ai să le înveţi cum trebuie? — Pe bună dreptate poţi să spui „cum trebuie“; fiindcă, după cum ştii, până când a început Hortense să se ocupe de mine, nu învăţasem mai nimic. Cât despre viaţa căreia îi sunt hărăzită, n-aş avea ce să zic: mă gândesc să rămân în casa unchiului meu până… şi aici şovăi. — Până când? — până ce moare? — Nu. Cum poţi spune una ca asta! La moartea lui nu mam gândit niciodată – n-are decât cincizeci şi cinci de ani. Dar până când – să zicem, până ce întâmplarea mi-o oferi altă ocupaţie. — Nişte perspective destul de incerte! Eşti mulţumită cu ele? — Mai înainte eram. Ştii, copiii nu prea stau să se gândească, sau dacă se gândesc, gândurile astea seamănă mai mult cu nişte visuri. Acum se întâmplă uneori să nu fiu chiar mulţumită. — De ce? — Nu scot niciun ban – nu câştig nimic. — Ai pus degetul pe rană, Lina. Şi tu, prin urmare, vrei să câştigi bani? — Da. Mi-ar plăcea să am o ocupaţie; iar dacă aş fi băiat, nu mi-ar veni chiar atât de greu să găsesc. Am în minte un mijloc tare plăcut şi lesnicios de a învăţa o meserie şi de a-mi croi un drum în viaţă. — Spune mai departe: hai s-auzim ce mijloc. — Aş putea să învăţ meseria dumitale – fabricarea şi negustoria cu stofe: aş putea s-o învăţ de la dumneata, de vreme ce suntem rude îndepărtate. Aş putea să fac muncă de birou, să ţin registrele, să scriu scrisorile, câtă vreme dumneata te duci pe la târguri. Ştiu că doreşti cu aprindere să fi bogat ca să poţi plăti datoriile rămase de la tatăl dumitale; poate aş fi în stare să-ţi dau o mână de ajutor ca să te îmbogăţeşti. — Să mă ajuţi pe mine? La tine ar trebui să te gândeşti. — Mă gândesc şi la mine; dar omul trebuie oare să se gândească totdeauna numai la el însuşi? — La cine altul să mă gândesc? La cine altul aş îndrăzni să mă gândesc? Săracii nu pot nutri multă slăbiciune pentru alţii; datoria lor e să fie cât mai zgârciţi. — Nu, Robert… — Ba da, Caroline. Sărăcia este de nevoie egoistă, închisă în sine, slugarnică, îngrijorată. Din când în când, inima unui om sărac, dacă se întâmplă să fie cine ştie cum mângâiată de raze şi de rouă, poate creşte ca vegetaţia asta minunată din grădina pe care o vezi acolo într-o asemenea zi de primăvară, se poate simţi gata să-şi desfacă mugurii sau chiar să îmbobocească; dar ea nu trebuie să dea frâu liber înclinărilor plăcute; este nevoită să invoce prudenţa ca să se controleze în faţa suflării ei îngheţate, care-i la fel de neiertătoare ca şi orice vânt dinspre miazănoapte. — În cazul ăsta nicio colibă n-ar putea să cunoască fericirea. — Când vorbesc despre sărăcie nu mă gândesc atât la sărăcia firească, obişnuită, a omului muncitor, cât la lipsurile chinuitoare ale omului încărcat de datorii; ceea ce mă roade pe mine necontenit sunt necazurile unui om de afaceri sărac, încordat, ros de griji. — Înfrăţeşte-te cu speranţa, nu cu grijile. Sunt unele idei care au prins rădăcini prea adânci în mintea dumitale. Poate că e un act de îngâmfare s-o spun, dar am impresia că există ceva greşit în părerile dumitale cu privire la căile cele mai nimerite pentru a atinge fericirea. La fel ca şi în… Urmă o a doua şovăire. — Spune, Caroline, sunt numai urechi. — În – (da! trebuie să am curaj şi să spun adevărul) – în purtările – te rog ia seama, spun numai purtările – faţă de muncitorii ăştia din Yorkshire. — De multe ori ai vrut să-mi spui treaba asta, nu-i aşa? — Da; de multe – de foarte multe ori. — Şi părţile rele din purtarea mea sunt numai de natură negativă, după câte îmi închipui. Nu sunt mândru: cu ce ar putea să se mândrească un om aflat în situaţia mea? Nu sunt decât taciturn, nepăsător şi veşnic morocănos. — Te porţi ca şi cum fiinţele acestea vii care sunt muncitorii n-ar fi decât nişte maşini, la fel cu ramele şi cuţitele dumitale: uite, acasă eşti cu totul altfel. — Pentru cei de acasă nu sunt un străin, cum sunt pentru ţopârlanii ăştia englezi. Trebuie să mă prefac şi să mă arăt bun faţă de ei, dar prefăcătoria nu este însuşirea mea de căpetenie. După câte cred eu sunt nişte oameni lipsiţi de raţiune, pervertiţi; fac tot ce le stă în putinţă ca să mă tragă îndărăt, când eu ard de nerăbdare să merg cât mai repede înainte. Dacă îi tratez cu dreptate, îmi fac pe deplin datoria faţă de ei. — Bineînţeles: doar nu te-i fi aşteptând să te iubească? — Şi nici nu doresc. — Aha! exclamă sfătuitoarea clătinând capul şi suspinând din adânc. Şi cu această exclamaţie, menită să arate că vedea pe undeva o rotiţă stricată, dar nu-i stătea în putere s-o repare, se aplecă asupra cărţii de gramatică şi căută regula şi exerciţiul stabilite pentru ziua aceea. — După câte bănuiesc, nu sunt un suflet prea afectuos, Caroline; simpatia unui foarte mic număr de oameni îmi este de ajuns. — Te rog frumos, Robert, înainte de a pleca nu vrei să-mi ascuţi şi mie o pană? — Înainte de asta, lasă-mă să-ţi controlez caietul, că totdeauna faci tu ce faci şi tragi liniile strâmbe… Uite aşa trebuie… Şi-acuma, penele: vrei una cu vârf foarte subţire, nu? — Aşa cum le faci de obicei pentru Hortense şi pentru mine; nu boante, ca ale dumitale. — Dacă aş avea firea lui Louis, ar trebui să rămân acasă şi să-mi consacru dimineaţa doar ţie şi lecţiilor tale; aşa însă, trebuie s-o petrec în magazia de lână a lui Sykes. — De-acolo ai să câştigi bani. — E mai probabil că o să pierd. Tocmai când termina de ascuţit penele, cineva îi aduse la portiţa grădinii calul cu şaua şi frâul puse după cum se cerea. — Uite, mă aşteaptă Fred; trebuie să plec. Înainte de toate am să mă uit să văd ce-a mai făcut primăvara prin partea dinspre miazăzi. Părăsi camera şi străbătu grădina din spatele fabricii. Un strat gingaş de verdeaţă şi flori îmbobocite – ghiocei, şofran şi chiar ciuboţica cucului – surâdeau în soare lângă zidul cald al fabricii. Moore culese de ici şi de colo câte o floricică ori o frunză până când strânse un bucheţel; apoi se întoarse în salon, fură un fir de mătase din coşuleţul de lucru al surorii sale, legă florile şi le puse pe masa Carolinei. — Şi-acuma: la revedere. — Mulţumesc, Robert: tare-s frumoase; aşa cum stau aici parcă ar fi scântei de soare şi cer albastru; la revedere. Robert se duse până la uşă, se opri, deschise buzele pregătindu-se să vorbească, nu spuse nimic şi porni mai departe. Ieşi pe portiţă şi încalecă: peste o clipă sări jos din şa, dădu dârlogii lui Murgatroyd şi se întoarse în casă. — Mi-am uitat mănuşile, spuse prefăcându-se că ia ceva de pe o măsuţă de lângă perete; pe urmă, ca şi cum chiar atunci i-ar fi trecut prin minte, adăugă: Cred că n-ai nicio treabă anume acasă, nu, Caroline? — N-am niciodată o treabă anume: câteva perechi de ciorapi pentru copii, pe care mi-a spus doamna Ramsden să le împletesc fiindcă îi trebuie la coşul milosteniei; dar ăştia pot să mai aştepte. — Fir-ar să fie… vândut, coşul ăsta al milosteniei! Niciodată n-a avut vreo unealtă nume mai potrivit. Mai mare milostenie decât asta – şi cu ce cuprinde, şi cu preţurile – nici nu se poate închipui; dar văd ceva la tine, o foarte mică încreţitură la colţurile buzelor, care îmi spune că îi cunoşti meritele tot la fel de bine cum le cunosc şi eu. Atunci dă uitării coşul milosteniei şi în schimb petrece-ţi ziua aici. Unchiului tău n-are să i se rupă inima dacă n-o să fii acasă? Caroline zâmbi. — Nu. — Soldăţoiul naibii! Aş îndrăzni şi eu să spun că nu, mormăi Robert. Atunci rămâi să mănânci la prânz cu Hortense; o să se bucure că-i ţii tovărăşie; şi eu mă întorc la vreme. Seara o să citim ceva: luna răsare la opt şi jumătate, iar la nouă am să merg cu tine până la casa parohială. Vrei? Fata încuviinţă dând din cap; şi ochii i se aprinseră. Moore mai zăbovi acolo două minute; se aplecă peste masa unde şedea Caroline şi-şi aruncă privirile pe cartea ei de gramatică, pipăi vârful penei, luă în mână buchetul şi se uită la el; calul bătea nerăbdător din copite; Fred Murgatroyd îşi dregea glasul şi tuşea la portiţă ca şi cum s-ar fi minunat ce Dumnezeu putea să facă stăpânu-său. — La revedere, spuse din nou Moore şi în cele din urmă plecă. Peste zece minute, când reveni în cameră, Hortense văzu cu multă mirare că eleva ei încă nici nu-şi începuse exerciţiul.      

CAPITOLUL VI   Coriolan   În dimineaţa aceea Mademoiselle Moore a avut parte de o elevă cam distrată. Caroline uita mereu explicaţiile date de educatoare, suporta fără nicio umbră de supărare mustrările ce se revărsau asupra ei pentru lipsa de atenţie. Cum stătea în bătaia soarelui, lângă fereastră, s-ar fi zis că odată cu blânda lui căldură primea şi o mângâiere care o făcea în acelaşi timp şi fericită şi ascultătoare. În dispoziţia asta sufletească arăta ea sub cea mai plăcută înfăţişare, iar această cea mai plăcută înfăţişare merita să fie privită. Nu-i fusese refuzat harul frumuseţii. Nu era neapărat nevoie s-o cunoşti bine ca să-ţi placă; era îndeajuns de atrăgătoare ca să-ţi placă chiar şi de la prima vedere, înfăţişarea îi era potrivită cu vârsta: copilărească, zveltă, suplă; fiece rotunjime era armonioasă, toate părţile trupului bine proporţionale; avea chipul expresiv şi blând, ochi frumoşi şi dăruiţi uneori cu priviri cuceritoare, ce mergeau drept la inimă vorbind deschis şi duios simţămintelor. Gura era într-adevăr minunată, iar pielea fină; avea o podoabă de păr castaniu pe care se pricepea să-l aranjeze cu gust; buclele îi stăteau bine şi cu bucle fusese dăruită din belşug. Felul cum se îmbrăca dovedea fineţe: croiala deloc ţipătoare, materialele departe de a fi scumpe, dar în culori potrivite să contrasteze plăcut cu tenul ei alb şi cusute astfel încât să-i împodobească silueta graţioasă. Rochia de iarnă de acum era din lână de aceeaşi nuanţă blândă ca şi părul castaniu; gulerul micuţ din jurul gâtului era pus peste o panglică roşie şi prins cu o fundă tot roşie; alte podoabe nu mai avea. Atât despre înfăţişarea Carolinei Helstone: cât despre firea şi mintea ei, dacă le avea cumva, ele au să se arate singure, la vremea potrivită. Legăturile ei de rudenie vor fi îndată lămurite. Era copilul unor părinţi care se despărţiseră curând după naşterea ei, din pricină că nu se potriveau ca fire. Maică-sa era soră vitregă cu tatăl domnului Moore; astfel, fără să existe între ei nicio legătură de sânge, putea să se socotească, oarecum mai de departe, vară cu Robert, Louis şi Hortense. Tatăl fusese frate cu domnul Helstone - un om despre a cărui fire prietenii nu erau bucuroşi să-şi aducă aminte după ce moartea îi încheiase toate socotelile pământeşti. Pe nevastă-sa o făcuse nefericită: cele ce se spuneau despre el şi despre care se ştia că sunt adevărate creaseră o impresie de probabilitate pentru cele răspândite fără temei în legătură cu fratele său mult mai cumsecade. Caroline nu o cunoscuse niciodată pe maică-sa, fiindcă fusese despărţită de ea din fragedă copilărie şi nu o mai întâlnise după aceea; taică-său murise destul de tânăr, iar unchiul ei, parohul, fusese singurul care vreme de câţiva ani îi purtase de grijă. După cum ştim, nu era nici prin fire şi nici prin obiceiuri un om tocmai potrivit pentru creşterea unei fete: cu educaţia ei nu-şi prea bătuse capul; poate că nu s-ar fi preocupat câtuşi de puţin de asta, dacă bietul copil nu şi-ar fi dat singur seama că e neglijat şi n-ar fi cerut din când în când să i se acorde puţină atenţie şi posibilitatea de a obţine măcar o seamă de cunoştinţe fără de care nu s-ar fi putut descurca. Cu toate acestea avea încă simţământul că este mai prejos decât s-ar fi cuvenit şi cunoştinţele ei mult mai puţine decât ale altor fete de aceeaşi vârstă şi cu situaţii asemănătoare; iată de ce răspunsese cu multă bucurie binevoitoarei propuneri făcute de verişoara ei Hortense de a o învăţa franţuzeşte şi broderie fină, la scurtă vreme după ce aceasta din urmă sosise la Hollow’s Mill. La rândul său, Mademoiselle Moore era încântată de îndatorirea asta, fiindcă îi dădea putinţa să se socotească personaj important; îi făcea mare plăcere să fie mai-marea unei eleve ascultătoare şi totodată isteţe. O luase pe Caroline chiar aşa cum se considera ea însăşi, ca o fată ce nu învăţase după niciun sistem anume, ba chiar de-a dreptul ignorantă; iar atunci când îşi dăduse seama că făcea progrese rapide şi spectaculoase, nu le pusese pe seama talentului sau uşurinţei la învăţătură ale elevei, ci numai şi numai pe seama superiorităţii metodei sale de predare; când văzu că, deşi nepricepută în chestiunile de rutină, Caroline avea totuşi unele cunoştinţe – nesistematizate dar foarte diverse – descoperirea nu-i produse nicio mirare, deoarece continua să-şi închipuie că numai din conversaţiile cu ea izbutise fata, pe nesimţite, să ajungă la asemenea comori. La aceeaşi părere rămânea şi dacă era silită să observe că eleva ştie multe despre lucruri cu privire la care ea ştia foarte puţin; părerea asta n-avea niciun fel de logică, însă Hortense rămânea neclintită în credinţa ei. Mademoiselle, care se fălea că este înzestrată cu „un esprit positif”  şi că punea în practică o preferinţă hotărâtă faţă de studiul teoretic, îşi silea pe cât îi stătea în putinţă verişoara să adopte aceeaşi atitudine. O chinuia fără încetare cu gramatica limbii franceze şi, considerând asta drept cel mai folositor exerciţiu, o punea să facă interminabile „analyses logiques“. Asemenea „analyses” erau departe de a fi un deosebit izvor de plăcere pentru Caroline; credea că ar fi putut învăţa franţuzeşte la fel de bine şi fără ele şi drămuia în chip excesiv timpul consacrat luptei cu „propositions, principales, et incidentes“; cu deosebirile dintre „incidente determinative“ şi „incidente applicative“; cu rezolvarea problemei dacă o propoziţiune era „pleine“, „elliptique“ sau „implicite”. Uneori se rătăcea prin asemenea labirint, şi dacă se rătăcea, obişnuia din când în când (în vreme ce Hortense se afla la etaj unde îşi scotocea sertarele – o inexplicabilă ocupaţie care îi răpea mult timp în fiecare zi aranjând, deranjând, rearanjând şi contraaranjând) să-şi ia cartea şi să se ducă în clădirea birourilor, la Robert, şi cu ajutorul lui să descâlcească pasajele prea încâlcite. Domnul Moore avea o minte limpede, bine echilibrată; aproape de îndată ce-şi arunca ochii pe micile încurcături ale Carolinei, ele păreau să se dizolve sub privirile lui: În numai două minute îi lămurea totul – în două vorbe îi dădea cheia enigmei. Şi se gândea atunci cât de incomparabil mai repede ar fi putut să înveţe dacă Hortense i-ar fi explicat la fel ca Robert! Răsplătindu-l cu un zâmbet plin de admiraţie şi recunoştinţă, mai degrabă aşternut la picioare decât ridicat înspre ochii lui, părăsea cu părere de rău fabrica, întorcându-se în casă, iar apoi, după ce termina exerciţiul sau încheia cu bine adunarea (căci Mademoiselle Moore îi dădea şi lecţii de aritmetică), ar fi dorit ca natura s-o fi făcut băiat şi nu fată, să-i fi putut propune lui Robert s-o ia ca secretar şi să fi stat cu el în clădirea birourilor, în loc să stea cu Hortense în salon. Câteodată – dar asta se întâmplă foarte rar – petrecea noaptea la Hollow’s Cottage. Uneori în timpul acestor vizite Moore era plecat, dus după treburi de negoţ; alteori se întâmplă să fie oaspete al domnului Yorke; adesea avea câte un vizitator cu care purta discuţii în altă cameră; dar se mai întâmplă, de asemenea, să fie şi acasă, să n-aibă treabă, şi să poată sta în voie de vorbă cu Caroline. Când se întâmplă aşa, ceasurile serii parcă plecau în zbor: treceau înainte de a putea fi numărate. Când toţi trei verii se aflau laolaltă, nu exista în toată Anglia o încăpere mai plăcută decât acel mic salon. Când nu preda, nu bătea pe nimeni la cap sau nu gătea, Hortense era departe de a fi posomorâtă; se obişnuise ca seara să se destindă şi să fie drăguţă cu ruda ei de neam englezesc. Exista de asemenea un mijloc de a o face să fie încântătoare, convingând-o să-şi ia ghitara şi să cânte acompaniindu-se cu ea; atunci devenea într-adevăr un om cu adevărat agreabil; cum se pricepea bine să cânte la ghitară şi avea şi o voce caldă, nu era neplăcut să stai şi s-o asculţi; şi ar fi fost cât se poate de plăcut, dacă firea ei formalistă şi înclinaţia de a-şi da importanţă nu i-ar fi influenţat strădaniile, aşa cum îi stăpâneau gesturile şi îi modelau înfăţişarea. Eliberat de sub jugul treburilor, domnul Moore era dacă nu vioi el însuşi, cel puţin un spectator plin de bunăvoinţă la vioiciunea Carolinei, un ascultător plin de răbdare al vorbelor ei şi gata să-i răspundă la orice întrebări. Era o persoană lângă care îţi făcea plăcere să stai, împrejurul căreia era agreabil să te învârteşti adresându-i-te sau chiar privindu-l. Uneori chiar mai mult decât atât – era însufleţit, plin de bunăvoinţă şi prietenos. Un singur necaz: puteai fi sigur că a doua zi de dimineaţă avea să fie din nou îngheţat; şi oricât de mult s-ar fi părut că se bucură, în felul său reţinut, de asemenea reuniuni, rareori contribuia la repetarea lor. Împrejurarea aceasta nedumerea profund mintea lipsită de experienţă a verişoarei. „Dacă aş avea la dispoziţie, se gândea, mijlocul de a produce fericire, laş folosi cât mai des; i-aş menţine strălucirea prin folosinţă, şi nu l-aş lăsa săptămâni la şir aruncat cine ştie unde, ca să ruginească.“ Avea totuşi grijă să nu-şi pună în practică teoria. Oricât de mult îi plăceau vizitele de seară la vilă, niciodată nu venea fără să fie chemată. Ba deseori se întâmplă ca atunci când Hortense stăruia cu invitaţia, ea să refuze, fiindcă Robert nui urma pilda sau i-o urma cu prea puţină tragere de inimă. În dimineaţa de atunci era prima oară când o invitase el însuşi, din proprie iniţiativă; şi, în afară de asta, îi vorbise cu atâta gingăşie, încât auzindu-l simţise un fior de bucurie destul de puternic pentru a-şi păstra veselia tot restul zilei. Dimineaţa se scurse ca de obicei. Mademoiselle, totdeauna cu sufletul la gură din pricina treburilor, şi-o petrecu alergând de la bucătărie în salon – ba certând-o pe Sarah, ba controlând exerciţiile Carolinei sau ascultând-o la lecţia dată pentru repetiţie. Oricât de fără greşeală ar fi fost îndeplinite aceste îndatoriri, educatoarea nu rostea cuvinte de laudă: era un principiu al ei acela că laudele nu se pot împăca în niciun fel cu demnitatea unui profesor, pe câtă vreme reproşurile, mai mult sau mai puţin justificate, rămâneau totdeauna indispensabile. Era convinsă că cearta necontenită, mai aspră sau mai blândă, ar fi absolut necesară pentru menţinerea autorităţii; şi dacă era cu neputinţă de găsit vreo greşeală în legătură cu lecţiile, atunci purtarea, aerul, îmbrăcămintea sau mâna elevei trebuiau neapărat corectate. Scandalul obişnuit se producea cam pe la vremea prânzului, când Sarah aducea totuşi până la urmă bucatele în cameră şi aproape că le azvârlea pe masă, cu o privire care spunea foarte limpede: „De când sunt n-am mai gătit până acum asemenea porcărie; nici de dat la câini nu-i bună“. În ciuda dispreţului arătat de Sarah, mâncarea era destul de gustoasă. Supa era un fel de piure de mazăre uscată, pregătit de Mademoiselle în timp ce rostea amare jeluiri cu privire la faptul că în nefericita asta de ţară a Angliei nu era cu putinţă să găseşti nişte fasole. Urma apoi o mâncare cu carne – gătită într-un mod necunoscut, dar presupusă a fi un mişmaş – împănată ciudat cu bucăţele de pâine, condimentată cam curios, dar nu neplăcut, şi coaptă într-o formă, un fel de mâncare cam bizar, dar nici pe departe lipsit de savoare. Verdeţuri combinate ciudat alcătuiau garnitura de legume; pe urmă o plăcintă de fructe, zaharisite după o reţetă născocită de „grand’mere“ a doamnei Gérard Moore, şi după al cărui gust s-ar fi părut că zahărul fusese înlocuit cu „melassé”, încheia masa. Caroline nu avea nimic împotriva acestei bucătării belgiene: într-adevăr, variaţia îi făcea chiar plăcere, şi proceda foarte judicios, fiindcă de-ar fi manifestat vreo nemulţumire în privinţa asta, ar fi pierdut pentru totdeauna favorurile ce-i erau acordate de Mademoiselle; o crimă veritabilă ar fi putut fi cu mai multă uşurinţă iertată decât vreun semn de nemulţumire faţa de mâncărurile străine. Curând după masă, Caroline o înduplecă pe varaeducatoare să meargă sus ca să se îmbrace; manevra asta cerea îndemânare. A lăsa să se înţeleagă că jupa, camizolul şi bigudiurile de hârtie erau nişte obiecte odioase, sau orice altceva în afară de articole cu deosebite calităţi, ar fi fost o crimă. Prin urmare orice încercare prematură de a le grăbi dispariţia ar fi fost neînţeleaptă şi ar fi avut probabil drept urmare păstrarea aceleiaşi îmbrăcăminţi pentru tot restul zilei. Evitând cu grijă orice stânci şi nisipuri mişcătoare, eleva reuşi totuşi, sub pretextul că ar simţi nevoia unei schimbări de decor, să-şi ducă profesoara până la etaj şi, odată ajunse în dormitor, s-o convingă de lipsa de rost a unei reveniri în acelaşi loc, spunându-i că ar putea foarte bine săşi facă toaleta chiar atunci; iar în vreme ce Mademoiselle ţinea o predică solemnă asupra meritelor ei gigantice câştigate prin dispreţul faţă de toate frivolităţile modei, Caroline o dezbrăcă de bluză, o înveşmântă într-o rochie modestă, îi aranjă gulerul, părul etc. şi o făcu să arate foarte prezentabil. Dar ultimele amănunte Hortense ţinea să le desăvârşească ea însăşi, iar aceste ultime amănunte constară dintr-un batic gros legat în jurul gâtului şi un şorţ mare şi negru, ca de servitoare, care strica totul. Pentru nimic în lume n-ar fi apărut Mademoiselle în propria-i casă fără baticul cel gros şi fără şorţul cel uriaş: primul constituia un incontestabil element de moralitate – era cu totul nepotrivit să nu porţi un fichu; al doilea era emblema unei bune gospodine – s-ar fi zis că, după părerea ei, în felul acesta realiza o importantă economie în bugetul fratelui. Cu propriile ei mâini confecţionase şi prezentase Carolinei asemenea articole de îmbrăcăminte; şi unica neînţelegere mai serioasă ce avusese loc între ele, şi care încă mai lăsase urme de amărăciune în sufletul verişoarei mai vârstnice, pornise din refuzul celei mai tinere de a accepta şi folosi vreunul dintre aceste elegante cadouri. — Eu port rochii închise la gât şi cu guler, spusese Caroline, şi dacă aş mai pune şi baticul, aş simţi că mă înăbuş; pe urmă, şorţurile mele scurte sunt la fel de bune ca şi ăsta foarte lung: prefer să nu le schimb. Totuşi, datorită perseverenţei, Hortense ar fi izbutit probabil s-o silească la pomenita schimbare, dacă nu s-ar fi întâmplat ca domnul Moore să audă o discuţie pe această temă şi să decidă că şorţurile micuţe ale Carolinei sunt destul de bune şi că, după câte socoate el, fiind încă doar un copil, pentru moment se putea lipsi şi de fichu, mai ales că buclele îi erau lungi şi îi ajungeau aproape până la umeri. Împotriva părerilor lui Robert nu exista apel, aşa că sora se văzu nevoită să cedeze; dar rămânea hotărât împotriva graţiei nostime a îmbrăcămintei purtate de Caroline şi a farmecului înfăţişării ei distinse; ceva mai trainic şi mai casnic considera ea că ar fi fost „beaucoup plus convenable“. După-amiaza fu consacrată cusutului. Ca mai toate doamnele belgiene, Mademoiselle mânuia acul cu deosebită îndemânare. Nici prin minte nu-i trecea că ar fi o risipă de vreme să dedice nenumărate ceasuri broderiei fine, lucrului la dantele, atât de distrugător pentru ochi, unor minunate împletituri şi, înainte de toate, celui mai atent ţesut de ciorapi. Era oricând gata să-şi piardă o zi întreagă cu ţesutul a două găuri de ciorap şi să considere că şi-a îndeplinit cu nobleţe „misiunea” după ce a terminat. Încă unul dintre necazurile Carolinei consta în faptul că era condamnată să înveţe acest sistem străin de reparare, care era executat fir cu fir, aşa fel ca să imite desăvârşit însăşi ţesătura ciorapului – îndeletnicire teribil de obositoare, dar socotită de Hortense Gérard şi de nenumărate generaţii ale străbunelor ei drept una dintre cele dintâi „îndatoriri ale femeii”. Ei însăşi i se puseseră în mână ac, bumbac şi un ciorap îngrozitor de prăpădit, încă în vremea când pe căpşorul negru purta bonetă de copil; ceea ce fusese considerat drept „hauts faits“ în privinţa priceperii sale la ţesut fusese expus în faţa cunoştinţelor înainte ca ea să fi împlinit şase ani, iar când descoperise prima oară că verişoara Caroline era profund ignorantă în aceste cunoştinţe de cea mai mare însemnătate posibilă, aproape plânsese de mila tinereţii ei neglijate în asemenea hal. Fără să piardă o clipă, făcu rost de o pereche de ciorapi lungi prăpădiţi, din călcâiele cărora nu mai rămăsese nici urmă, şi o puse pe ignoranta englezoaică să-i repare; corvoada fusese începută cu doi ani în urmă, dar Caroline mai avea şi acum în coşul ei de lucru ciorapii aceia. În fiecare zi înfigea de câteva ori acul, ca un mijloc de pocăinţă intru iertarea păcatelor. Deveniseră pentru ea o grea povară; mare plăcere i-ar mai fi făcut să-i arunce în foc; ba într-un rând, văzând-o stând cu ei în poală şi oftând din greu, domnul Moore propusese o incinerare în cadru intim la el în birou, însă Caroline ştia că n-ar fi fost înţelept să accepte propunerea – singurul rezultat posibil fiind o nouă pereche de ciorapi, probabil într-o stare încă şi mai jalnică: şi a rămas, de aceea, la relele cu care se obişnuise. Toată după-amiaza cele două doamne au stat şi au cusut, până ce ochii şi degetele, ba chiar şi mintea uneia dintre ele au obosit. După prânz cerul prinsese a se întuneca; începuse din nou să plouă, o ploaie zdravănă; temeri tainice începură să se strecoare în sufletul Carolinei: te pomeneşti că domnul Sykes ori domnul Yorke au să-l convingă pe Robert să rămână la Whinbury până se mai limpezea vremea, iar în privinţa asta nu se arăta până acum niciun semn. Sunase ceasul cinci şi timpul se scurgea întruna; norii continuau să se reverse. Vaierul vântului începuse să freamăte peste acoperişul casei. Ziua părea aproape de sfârşit; focul din salon răspândea în căminul deschis o dogoare roşie, ca lumina apusului de soare. — Până nu răsare luna n-are să se însenineze, spuse Mademoiselle Moore; prin urmare, nu încape îndoială că până atunci frate-meu n-are să se înapoieze; şi chiar că mi-ar părea rău s-o facă. Noi o să bem cafeaua; degeaba l-am aşteptat pe Robert. — Am obosit. Pot să las acum lucrul, verişoară? — Poţi, de vreme ce s-a făcut prea întuneric şi nu mai vezi să ţeşi cum se cuvine. Strânge-l; aşază-l frumos în coş; pe urmă du-te la bucătărie şi pofteşte-o pe Sarah să aducă le goûter, sau ceaiul, cum îi spuneţi voi. — Dar încă n-a bătut şase: ar mai putea să vină. — Nu vine, îţi spun eu. Pot să-i calculez fiece mişcare. Doar îl cunosc pe frate-meu. Nesiguranţa e supărătoare, dezamăgirea amară. Cu un prilej sau altul, asta a simţit-o oricine. Ascultând de porunca Hortensei, Caroline se duse în bucătărie. Sarah stătea la masă şi îşi cosea o rochie. — Eşti aşteptată să aduci cafeaua, spuse fata pe un ton lipsit de vlagă; apoi îşi rezemă braţul şi capul de poliţa de deasupra vetrei şi rămase ca pierdută acolo, lângă foc. — Ce sfârşită arătaţi, domnişoară! Şi asta numai din pricină că verişoara dumneavoastră vă pune să munciţi atâta vreme. E o ruşine! — Nici vorbă de aşa ceva, Sarah, veni scurt răspunsul. — Ehei! Lăsaţi că ştiu eu. Uite, sunteţi gata să vă porniţi pe plâns şi nu de alta, numai pentru că toată ziua aţi stat pironită pe scaun. Până şi unui pisoi i-ar veni lehamite, dacă ar sta aşa, toată ziua ca închis în colivie. — Sarah, stăpânul tău are obicei să se întoarcă devreme acasă de la târg, dacă e vreme ploioasă? — Aproape niciodată; doar astăzi numai, el ştie de ce, a făcut altfel. — Cum adică? — S-a întors; sunt sigură că l-am văzut pe Murgatroyd trecând cu calul prin curte, pe drumul din spate, şi asta chiar acum cinci minute, când m-am dus la pompă să iau nişte apă. Cred că era cu Joe Scott la birouri. — Ţi s-a părut ţie. — Cum adică să mi se pară mie? Doar îi cunosc bine calul, nu credeţi? — Dar chiar pe el nu l-ai văzut. — Nu, da’ i-am auzit glasul. Îi spunea lui Joe Scott ceva despre cum a descurcat toate treburile şi toate necazurile şi că n-o să treacă o săptămână până ce au să sosească la fabrică un rând de rame noi; şi că de data asta are să angajeze patru soldaţi din cazarma de la Stilbro’ ca să păzească furgonul. — Ce faci, Sarah, îţi coşi o rochie? — Da; vi se pare că-i drăguţă? — Foarte frumoasă! Pregăteşte cafeaua. Uite, îţi termin eu de croit mâneca asta, şi-am să-ţi dau şi ceva să-ţi faci o garnitură. Am nişte panglică de saten îngustă de-o culoare numai potrivită cu materialul. — Sunteţi foarte drăguţă, domnişoară. — Dă-i zor, ca o fată bună ce eşti; dar mai înainte pune ghetele domnului lângă foc: când o veni să-şi scoată cizmele. Îl aud – uite-l că vine. — Ce faceţi, domnişoară? Nu tăiaţi bine stofa! — Ai dreptate, dar n-am tăiat decât un pic: aşa că nu-i nicio pagubă. Uşa bucătăriei se deschise şi domnul Moore intră ud leoarcă şi înfrigurat. Fără să părăsească masa de croit, Caroline se întoarse pe jumătate, dar numaidecât îşi reluă ocupaţia, ca şi cum pentru o pricină anume ar fi vrut să mai câştige un minut. Cum stătea aplecată asupra lucrului, faţa îi era ascunsă; încerca să-şi stăpânească trăsăturile şi să le ascundă expresia, dar nu izbuti: când în cele din urmă se întoarse către domnul Moore, întreaga-i înfăţişare strălucea. — Renunţasem să te mai aşteptăm, îi spuse; ziceau că n-o să mai vii. — Doar am promis că mă întorc devreme; tu mă aşteptai, nu-i aşa? — Nu, Robert: nu mai îndrăzneam, când vedeam cum plouă afară. Eşti ud şi te-a pătruns frigul – schimbă totul de pe dumneata: dacă o să răceşti, am să mă – o să ne socotim şi noi vinovate într-o oarecare măsură. — Nu-s chiar atât de ud: mantaua de călărie e impermeabilă. N-am nevoie decât de încălţăminte uscată. Aşa… ce bine e lângă foc, după ce ai înfruntat vântul şi ploaia cale de câteva mile. Rămăsese în picioare, lângă vatra din bucătărie; Caroline stătea lângă el. Bucurându-se de strălucirea molcomă a focului, domnul Moore îşi ţinea privirile aţintite la alămurile lucitoare de pe poliţa de deasupra. Când se întâmplă să-şi coboare pentru o clipă privirea, aceasta i se opri pe un chip ridicat spre el, un chip îmbujorat, zâmbitor, fericit, umbrit de bucle mătăsoase şi luminat de nişte ochi minunaţi. Sarah plecase spre salon, cu o tavă; o mustrare venită din partea stăpânei o reţinea acolo. Moore îşi lăsă o clipă mâna pe umărul tinerei verişoare, se aplecă, şi îi mângâie fruntea cu un sărut. — Vai! spuse fata ca şi când gestul acela i-ar fi desferecat buzele. Eram atât de nefericită când mă gândeam că n-ai să vii; acum aproape că sunt prea fericită. Dumneata eşti fericit, Robert? Te bucuri. Când te întorci acasă? — Cred că da; în seara asta, cel puţin. — Eşti sigur că nu te mai chinuie gândurile despre ramele acelea, despre afacerile dumitale, despre război? — De data asta, nu. — Eşti convins că Hollow’s Cottage nu e prea mică pentru dumneata, şi prea strâmtă şi posomorâtă? — În clipa de faţă, nu. — Poţi să afirmi că nu ai nicio amărăciune în suflet fiindcă cei bogaţi şi sus-puşi te dau uitării? — Gata cu întrebările. Te înşeli dacă îţi închipui că ard de nerăbdare să obţin favorurile celor bogaţi şi sus-puşi. Nu-mi doresc decât bani – o situaţie – o carieră. — Pe care talentul şi bunătatea dumitale au să ţi le aducă. Eşti croit ca să fi un om de seamă – ai să fi un om mare. — Acum stau şi mă întreb dacă spui într-adevăr cinstit ce simţi, cam ce reţetă mi-ai da ca să ajung la situaţia aceea despre care vorbeşti; dar o ştiu eu – mai bine decât o ştii tu însăţi. Ar da vreun rezultat? — ar putea fi eficientă? Da – sărăcie, suferinţă, faliment. Ehei! viaţa nu e ceea ce îţi închipui tu, Lina! — Dar dumneata eşti ce îmi închipui eu. — Nu sunt. — Atunci – eşti încă şi mai bun? — Mult mai rău. — Nu; mult mai bun. Ştiu eu că eşti bun. — De unde ştii? — Aşa arăţi; iar eu simt că aşa eşti. — Cum simţi asta? — În inimă. — Aha, va să zică mă judeci cu inima, Lina; cu mintea ar trebui să mă judeci. — O fac; şi atunci sunt cât se poate de mândră de dumneata. Robert, n-ai cum şti tot ce gândesc eu despre dumneata. Chipul întunecat al domnului Moore prinse culoare; buzele îi zâmbiră şi totuşi rămaseră strânse; ochii îi râdeau, dar el îşi încruntă cu hotărâre sprâncenele. — Judecă-mă cu mai multe rezerve, Lina, rosti domnul Moore. Bărbaţii, în general, sunt nişte lepădături, mult deosebiţi de tot ce poţi tu să-ţi închipui; n-am deloc pretenţia că aş fi mai bun decât semenii mei. — Dacă ai avea-o, nu te-aş mai preţui atât de mult; tocmai fiindcă eşti modest am atâta încredere în calităţile dumitale. — Încerci cumva să mă linguşeşti? întrebă întorcându-se brusc spre ea şi cercetându-i faţa cu priviri adânc pătrunzătoare. — Nu, răspunse blând Caroline şi începu să râdă din pricina mişcării lui precipitate. Părea că nu socoteşte de trebuinţă niciun fel de negare viguroasă a învinuirii. — Nu te interesează dacă eu cred sau nu că încerci să mă linguşeşti? — Nu. — Eşti atât de sigură de propriile tale intenţii? — Cred că da. — Şi care-s anume, Caroline? — Numai aceea de a-mi uşura sufletul spunând şi eu o dată ceva din ceea ce gândesc; şi pe urmă să te fac să fi mai mulţumit de dumneata însuţi. — Asigurându-mă că ruda mea îmi este prieten sincer? — Exact; sunt prietenul dumitale sincer, Robert. — Iar eu sunt – ce-au putut să facă din mine schimbările şi întâmplarea, Lina. — În orice caz, nu un duşman al meu? Răspunsul fu brusc împiedicat de Sarah şi de stăpâna ei care intrară împreună în bucătărie, oarecum tulburate. Răstimpul cât avusese loc dialogul dintre domnul Moore şi domnişoara Helstone îl folosiseră într-o scurtă ceartă cu privire la „cafe au l’ait”, despre care Sarah spunea că este cea mai ciudată amestecătură văzută de ea vreodată, o irosire a bunătăţilor dăruite de Dumnezeu, de vreme ce „aşa e făcută cafeaua, să fie fiartă în apă“, iar Mademoiselle susţinea sus şi tare că e „un breuvage royal“ de o mie de ori prea bună pentru o fiinţă de nimic, care nu-i în stare s-o aprecieze. Cei care stătuseră până atunci în bucătărie trecură în salon. Înainte ca Hortense să-i ajungă din urmă, Caroline abia avu timp să mai întrebe odată: „Nu duşmanul meu, Robert?“ Iar Moore, împrumutând obiceiurile quakerilor îi răspunse printr-o altă întrebare: „As putea să fiu?” după aceea se aşeză la masă, ajutându-i şi Carolinei să se aşeze lângă el. Fata aproape că nici un auzi explozia de mânie aruncată de Mademoiselle de îndată ce ajunse în salon; lunga peroraţie despre „la conduite indigne de cette méchante creature” îi ajungea în urechi la fel de lipsită de înţeles ca şi zdrăngănitul nervos al ceştilor de porţelan. Robert râse puţin, într-un fel foarte reţinut, apoi, îndemnând-o politicos şi calm pe soră-sa să se liniştească, îi dădu toate asigurările că în cazul când asta i-ar face plăcere, îşi poate alege drept ajutoare orice fată din fabrică; numai că, personal, avea mari îndoieli în privinţa felului cum ar fi răspuns acelea cerinţelor, întrucât, după câte fusese informat, cele mai multe dintre ele erau cu totul nepricepute la treburi casnice; pe de altă parte, aşa obraznică şi încăpăţânată cum se arăta Sarah, poate că nu era mai rea decât majoritatea femeilor de categoria ei. Mademoiselle se declară de acord cu realitatea acestei situaţii; după câte credea dânsa, „ces paysannes Anglaises étaient tout insupportables“. Ce n-ar fi dat ea pentru vreo „bonne cuisinière Anversoise“, cu bonetă înaltă fustă scurtă şi saboţi modeşti potriviţi cu situaţia de slujnică: ar fi ceva mult mai bun, fără îndoială, decât o cochetă neobrăzată cu rochie largă şi cu capul în întregime descoperit (căci, după câte se părea, Sarah nu împărtăşea defel opinia sfântului apostol Pavel, conform căreia: „e ruşinos ca o femeie să umble cu capul descoperit”; ba, îmbrăţişând o doctrină cu totul opusă, refuza cu îndârjire să-şi întemniţeze în pânză ori muselină pletele bogate ale părului ei gălbui pe care se mândrea să-l strângă elegant la ceafă cu un pieptene, iar duminica să-l poarte cu cârlionţi traşi spre frunte). — Vrei să încerc să-ţi aduc o fată de la Anvers? întrebă domnul Moore care, deşi foarte serios în public, era în general amabil între ai lui. — Merci du cadeau! veni răspunsul. O fată de la Anvers nar sta la noi nici măcar zece zile, luată mereu peste picior de către aceste coquines din fabrică de la tine; apoi, îmblânzindu-se puţin: Eşti foarte bun, dragul meu frate. Iartă-mi enervarea, dar să ştii că treburile mele casnice sunt grozav de obositoare – ce să-i faci însă, probabil că asta mi-a hărăzit soarta; îmi aduc aminte că venerabila noastră mamă a avut de îndurat aceleaşi suferinţe, cu toate că avea posibilitatea să aleagă dintre cele mai îndemânatice slujnice din Anvers; în toate ţările personalul de serviciu alcătuieşte o categorie de oameni răsfăţaţi şi greu de mânuit. Domnul Moore îşi mai aducea şi el aminte câte ceva despre suferinţele maică-si. Pentru el fusese o mamă foarte iubitoare şi îi cinstea sincer amintirea, dar vedea parcă aievea cum în bucătărie păstra permanent o atmosferă încordată, la fel cum făcea în zilele de acum devotata lui soră, aici în Anglia. Aşa că lăsă chestiunea baltă, iar după ce serviciul de cafea fu strâns de pe masă, încercă s-o consoleze pe Hortense aducându-i ghitara şi partiturile; şi după ce îi trecu pe după gât panglica instrumentului, cu o duioşie frăţească despre care ştia că este atotputernică în potolirea celor mai rebele accese de enervare ale surorii, o rugă să-l desfete cu vreo câteva dintre cântecele favorite ale mamei lor. Nimic nu e mai alinător decât afecţiunea. Certurile în familie sunt înjositoare; comuniunea familială înalţă sufleteşte. Încântată de fratele ei şi plină de recunoştinţă faţă de el, Hortense deveni aproape graţioasă, aproape frumoasă, de îndată ce atinse ghitara; înfăţişarea agitată de fiecare zi îi dispăru pentru un moment, în locul ei ivindu-se „un sourire plein de bonté”. Cântă melodiile cerute de Robert, şi le cântă cu simţire; îi aminteau de o rudă pe care o iubise cu adevărat; îi aduceau aminte de zilele tinereţii. Observă cum, la rândul ei, şi Caroline asculta cu interes copilăros; asta îi spori buna dispoziţie; iar exclamaţia izbucnită la încheierea cântecului: „Tare mult aş vrea să pot şi eu cânta la ghitară şi să am glasul Hortensei!“ puse capăt întregului episod şi o făcu pe domnişoara Moore să fie încântătoare în tot restul serii. Ce-i drept, urmă şi o mică prelegere a Hortensei despre  deşertăciunea dorinţei şi datoria de a încerca. Se insinua că: „Aşa precum Roma nu a fost clădită într-o singură zi, nici educaţia de care se bucură Mademoiselle Gérard Moore nu fusese dobândită într-o singură săptămână, sau numai prin dorinţa de a avea o minte pătrunzătoare. Numai strădania putuse îndeplini o asemenea operă de seamă; dintotdeauna fusese remarcată pentru perseverenţă şi hărnicie; toţi profesorii ei făcuseră observaţia că e tot pe atât de încântător pe cât de puţin obişnuit să întâlneşti un asemenea talent îmbinat cu o asemenea seriozitate”, şi tot aşa înainte. O dată ajunsă la tema însuşirilor ei, Mademoiselle devenea foarte vorbăreaţă. În sfârşit, pe deplin învăluită în bucuria admiraţiei de sine, îşi luă lucrul, se aşeză în fotoliu şi se linişti. Perdelele lăsate, focul luminos, gingaşa strălucire a lămpii ofereau acum salonului tot ce putea să aibă mai de preţ – farmecul lui de seară. Este probabil că toţi cei trei aflaţi acolo simţeau acest farmec – toţi arătau fericiţi. — Ei, şi-acuma ce-o să facem, Caroline? întrebă domnul Moore reinstalându-se în fotoliul său de lângă cel al verişoarei. — Ce-o să facem, Robert? repetă Caroline parcă în joacă. Dumneata hotărăşti. — Nu jucăm sah? — Nu. — Nici dame, nici table? — Nu – nu; nici unuia dintre noi nu ne plac jocurile tăcute, care nu îţi ocupă decât mâinile; nu-i aşa? — Cred că ai dreptate; atuncea – ne apucăm de bârfit? — Pe cine? Ne interesează pe noi cineva chiar atât de mult încât să ne bucurăm dacă l-am face harcea-parcea? — Uite, cu întrebarea asta ai pus degetul pe rană. În ce mă priveşte pe mine – oricât de puţin amabil aş părea – trebuie să declar că nu. — Şi eu la fel. Dar e foarte ciudat – deşi nu simţim nevoia unui al treilea… unui al patrulea, vreau să spun (se corectă ea repede, aruncând spre Hortense o privire încărcată de părere de rău) tovarăş viu printre noi – într-atât de egoişti ne face fericirea – deşi nici nu vrem să ne gândim la lumea ce se află astăzi în jurul nostru, ar fi plăcut să ne întoarcem în vremuri trecute: să ascultăm oameni care de generaţii întregi dorm în morminte ce nu mai sunt astăzi nici cel puţin morminte, ci grădini şi ogoare, să-i ascultăm cum îşi rostesc în faţa noastră gândurile şi să le împărtăşim ideile. — Şi cine să fie vorbitorul? Pe ce limbă să ne vorbească? În franţuzeşte? — Străbunii dumitale francezi nu vorbesc atât de dulce, nici atât de măreţ, nici atât de cutremurător ca strămoşii de spiţă englezească, Robert. În seara asta să fii pe deplin englez: să ne citeşti dintr-o carte englezească. — O carte englezească veche? — Da, o carte englezească veche, una dintre acelea care îţi plac dumitale; şi eu am să aleg un fragment care să sune în cât mai desăvârşită armonie cu ceva din sufletul dumitale. Unul care să te învioreze şi să-ţi umple cugetul de muzică încântătoare: să treacă asemeni unei mâini iscusite peste inima dumitale şi să facă să-i răsune coardele. Inima dumitale e o liră, Robert; dar calea ce ţi-a fost menită în viaţă nu este a unui trubadur chemat să-i alinte strunele, şi atunci rămâne adeseori tăcută, îngăduie-i bătrânului William să se apropie şi să-i atingă strunele: atunci ai să vezi cum scoate din tremurul lor toată forţa şi toată melodia englezească. — Trebuie să citesc din Shakespeare? — Trebuie să ai în faţă spiritul lui; trebuie să-i asculţi glasul cu urechile minţii; să primeşti în sufletul dumitale o parte dintr-al lui. — Pentru ca în felul ăsta să mă facă mai bun; să joace rolul unui soi de predică? — Ba ca să te emoţioneze; să te facă să trăieşti noi senzaţii. Ca să-ţi dea putinţa să-ţi simţi adânc viaţa, nu numai cu părţile ei de virtute, dar şi cu părţile vicioase, cu părţile ei păcătoase. — Dieu! que dit-elle? strigă Hortense, ocupată până atunci cu număratul ochiurilor de pe împletitură, ceea ce o împiedicase să nu urmărească ce se spunea, dar nu şi să-şi apere urechile de înţepătura ultimelor cuvinte răsunătoare. — Las-o în pace, surioară: las-o să vorbească; în seara asta îngăduie-i să spună tot ce-i trece prin cap. Uneori îi face plăcere să lovească tare în fratele tău: dar pe mine mă distrează, aşa că las-o în pace. Caroline se urcase pe un scaun şi răscolea prin bibliotecă, iar de acolo se întoarse cu o carte, spunând: — Uite, aici e Shakespeare, şi am deschis la Coriolan. Ia, citeşte, şi prin simţămintele ce ţi le va stârni lectura, descoperă cât de josnic şi totodată cât de măreţ eşti. — Atunci vino încoace, stai lângă mine şi corectează-mă dacă pronunţ greşit. — Va să zică să fiu eu profesoara şi dumneata elevul? — Ainsi soit-il! — Şi Shakespeare e obiectul nostru de studiu, de vreme ce facem lecţii despre el? — Aşa s-ar zice. — Şi-acum n-ai să mai fii franţuz, şi sceptic, şi batjocoritor? N-o să mai socoteşti că refuzul de a admira este semn de înţelepciune? — Nu ştiu. — Dacă o să faci aşa, Robert, îl iau pe Shakespeare şi plec de aici; mă închid în mine, îmi pun boneta şi pornesc spre casă. — Stai jos; uite că încep. — Un moment, dacă nu te superi, dragul meu frate, întrerupse Hortense, când stăpânul unei case citeşte, cucoanele trebuie neapărat să lucreze. Caroline, copilă dragă, ia-ţi broderia; poţi să faci trei rânduri întregi în seara asta. Caroline privi în jur disperată. — Nu văd la lumina lămpii; mi-au obosit ochii şi nu pot duce bine la capăt două lucruri deodată. Dacă lucrez, nu pot să ascult; dacă ascult, nu pot să lucrez. — Fi donc! Quel enfantillage! începu Hortense. Dar, ca totdeauna, domnul Moore interveni cu delicateţe: — Îngăduie-i să lase deoparte broderia în seara asta. Aş vrea să-şi concentreze toate atenţia asupra accentului meu, iar ca să facă treaba asta trebuie să urmărească şi textul cu ochii; trebuie să se uite în carte. Puse cartea între ei, îşi aşeză braţul pe spătarul scaunului Carolinei şi apoi începu să citească. Chiar prima scenă din Coriolan fu o adevărată delectare pentru gustul lui intelectual, şi pe măsură ce citea se încălzea tot mai mult. Citi cu avânt îngâmfatul discurs adresat de Caius Marcius cetăţenilor înfometaţi; nu afirma că socoteşte îndreptăţită mândria absurdă a vorbitorului, dar sar fi spus că aşa simte. Caroline îşi ridică privirile spre el, cu un zâmbet straniu. — Uite că am şi ajuns la o chestiune de viciu, îi spuse, fiindcă simpatiile dumitale se îndreaptă către acest patrician înfumurat care nu are niciun fel de milă pentru semenii săi înfometaţi, ba îi mai şi insultă. Bine, citeşte mai departe. Robert citi mai departe. Pasajele războinice nu-i trezeau atenţia; spuse că toate acestea sunt lucruri depăşite, sau ar trebui să fie; spiritul ce se degaja de aici era un spirit barbar, totuşi simpla înfruntare dintre Marcius şi Tullus Aufidius îi produse o veritabilă încântare. Pe măsură ce înainta, se împuţinau şi observaţiile lui critice; devenea din ce în ce mai limpede că este impresionat de forţa, de adevărul fiecărui pasaj; şi, desprinzându-se treptat de pe calea îngustă a prejudecăţilor personale, începea să vadă largul tablou al sufletului omenesc, să simtă realitatea imprimată fiecăruia dintre personajele ce-i vorbeau de pe pagina deschisă în faţa lui. Scenele comice nu le citea bine şi atunci Caroline îi lua cartea din mână şi citea în locul lui pasajele respective. Citite de ea, şi fragmentele astea păreau să-i placă, şi într-adevăr le interpreta cu o căldură la care nimeni nu s-ar fi putut aştepta din parte-i, cu o expresivitate viguroasă ce părea să-i fie dăruită acolo, pe loc, şi numai pentru clipa de-atunci. Trebuie să observăm, în treacăt, că întreaga ţinută a conversaţiei sale din seara aceea, fie serioasă, fie glumeaţă, gravă ori veselă, părea să fie ceva neînvăţat, nestudiat, intuitiv, spontan; de îndată ce un anumit moment trecea, nu mai era cu putinţă să fie repetat întocmai aşa cum fusese, ori nu mai mult decât licărirea meteorului, decât nuanţa picăturii de rouă, decât culoarea sau forma norului dincolo de care scapătă soarele, decât undele micuţe alunecânde şi sclipitoare care îmbracă faţa unui pârâiaş. Coriolan în culmea slavei; Coriolan în adâncul prăpădului; Coriolan surghiunitul treceau unul după altul ca nişte umbre titanice. Ajunsă în faţa imaginii surghiunitului, mintea lui Moore păru că face un popas. Parcă stătea lângă vatra din casa lui Aufidius şi contempla imaginea măreţiei prăbuşite, ce se arăta însă parcă şi mai măreaţă în starea cea mai de jos a decăderii. Vedea „înfăţişarea neîmblânzită”, chipul întunecat „ce-avea întipărit harul de a porunci”, „corabia cea mândră cu pânze sfâşiate”. Simpatiza întru totul cu răzbunarea lui Caius Marcius; nu era deloc scandalizat din pricina ei; şi din nou Caroline îi şopti: — Aici zăresc din nou o sclipire a frăţietăţii în greşeală. Marşul asupra Romei, implorările mamei, rezistenţa îndelungată, supunerea finală a pasiunilor rele în faţa celor bune, lucru ce întotdeauna trebuie să se petreacă într-o fire umană demnă de titlul de „nobilă”, mânia lui Aufidius în faţa a ceea ce el socotea a fi slăbiciunea aliatului său, moartea lui Coriolan, durerea de pe urmă a marelui său vrăjmaş – toate scenele alcătuite din forţă şi din adevăr concentrat veneau una după alta şi luau în scurgerea lor profundă şi iute inima şi cugetul cititorului şi ascultătorului. — Ia spune, acuma l-ai simţit pe Shakespeare? întrebă Caroline la vreo zece minute după ce vărul ei închisese cartea. — Cred că da. — Şi ai observat la Coriolan ceva ce ar semăna cu dumneata? — Poate că am observat. — Nu era la fel de supus greşelii pe cât era de măreţ? Moore încuviinţă dând din cap. — Şi care-i era greşeala? Ce anume îi făcea pe ceilalţi cetăţeni să-l urască? Ce a pricinuit surghiunirea lui de către concetăţeni? — Tu oare ce crezi că a fost? — Întreb din nou:                               Whether was it pride,              Which out of daily fortune ever taints               The happy man? whether defect of judgment,               To fail in the disposing of those chances               Which he was lord of? or wheather nature,              Not to be other than one thing: not moving  From the casque to the cushion, but commanding peace  Even with the same austerity and garb  As he controlled the war?   — De, răspunde-ţi singur, Sfinxule. — Era câte puţin din toate: şi dumneata nu trebuie să fii înfumurat faţă de muncitori; nu trebuie să neglijezi posibilităţile de a-i linişti, nu trebuie să fii o fire rigidă şi să rosteşti o cerinţă la fel de autoritar de parca ar fi un ordin. — Asta e morala pe care o atribui piesei? Cine ţi-a vârât în cap asemenea idei? — Dorinţa pentru binele dumitale, grija pentru siguranţa dumitale, dragă Robert, şi o teamă, o teamă izvorâtă din multe lucruri auzite de mine în ultima vreme şi după care ţi se pregătesc multe rele. — Cine îţi spune ţie treburi dintr-astea? — Îl aud pe unchiu-meu vorbind despre dumneata; îţi laudă curajul neînfricat, felul în care gândeşti, dispreţul faţă de duşmanii josnici, hotărârea ta de a nu „te pleca în faţa gloatei”, cum spune el. — Şi ai vrea s-ajung să mă plec în faţa lor? — Nu, nu, pentru nimic în lume: niciodată n-am dorit să te înjoseşti; dar, nu ştiu cum, îmi este cu neputinţă să nu mă gândesc că e nedrept să-i cuprinzi pe toţi muncitorii sub denumirea prea larga şi jignitoare de „gloată”, şi totdeauna să te uiţi la ei şi să-i tratezi cu trufie. — Eşti o mică democrată, Caroline; ce-ar zice unchiul tău dacă te-ar auzi? — După cum ştii, rareori discut cu unchiul meu şi niciodată despre asemenea lucruri: el socoteşte că tot ce este dincolo de cusut şi gătit întrece puterea de înţelegere a unei femei şi nu poate face parte din preocupările ei. — Şi tu îţi închipui că înţelegi lucrurile cu privire la care îmi dai sfaturi? — În măsura în care te privesc pe dumneata, le înţeleg. Ştiu că ar fi mult mai bine dacă muncitorii dumitale te-ar iubi şi nu te-ar urî, şi sunt absolut convinsă că blândeţea are mult mai mulţi sorţi de izbândă decât aroganţa, dacă e vorba să le câştigi simpatia. Dacă faţă de mine şi de Hortense ai fi rece şi arogant, crezi că te-am iubi? Când eşti rece faţă de mine, aşa cum eşti câteodată, cum îţi închipui că aş putea îndrăzni ca în schimb eu să fiu duioasă? — Ei, uite, Lina, eu mi-am făcut lecţiile, atât pe cele de limbă cât şi pe cele de etică, nu fără anume înclinări către politică; acuma e rândul tău. Hortense îmi spune că ai fost foarte emoţionată de o mică poezie învăţată ieri, o bucată a sărmanului André Chénier – La jeune captive; ţi-o mai aduci aminte? Începând cu o voce stinsă, mai cutând tremurată, dar căpătând curaj pe măsură ce înainta, Caroline repetă dulcile versuri ale lui Chenier; ultimele trei strofe le recită bine:               — Mon beau voyage encore est si loin de sa fin!     Je pars, et des ormeaux qui bordent le chemin             J’ai passé les premiers à peine.             Au banquet de la vie à peine commencé,       Un instant seulement mes lèvres ont pressé    La coupe en mes mains encore pleine.                              Je ne suis qu’au printemps – je veux voir la moisson;  Et comme le soleil, de saison en saison,  Je veux achever mon année.               Briliante sur ma tige, et l’honneur du jardin                Je n’ai vu luire encore que les feux du matin,               Je veux achever ma journée!   Moore ascultă întâi cu ochii plecaţi, dar în cutând îi ridică pe furiş: lăsându-se pe spate în fotoliu, putea să se uite la Caroline fără ca ea să observe unde îi stau aţintite privirile. În seara aceea obrajii ei aveau o culoare, ochii ei o lumină, înfăţişarea ei o expresie ce ar fi putut face uimitoare chiar şi nişte trăsături oarecare; dar în cazul de faţă nu durerosul păcat al unei înfăţişări oarecare se cerea iertat. Strălucirea soarelui nu se revărsa pe pământuri aspre şi sterpe; cădea peste gingaşi boboci de floare. Fiecare linie a feţei vădea graţie; întreaga ei înfăţişare era încântătoare. În clipa aceea – însufleţită, pasionată, emoţionată – putea fi socotită frumoasă. O astfel de întruchipare era sortită să trezească nu numai seninul sentiment de stimă, sau pe cel detaşat al admiraţiei, ci un simţământ mai tandru, mai gingaş, mai apropiat: prietenie, poate – afecţiune, interes. După ce termină, se întoarse către Moore şi îi întâlni privirile. — Am recitat destul de bine? întrebă zâmbind ca orice copil fericit şi cuminte, — Îţi spun cinstit că nu ştiu. — Cum să nu ştii? N-ai ascultat? — Ba da – şi am privit. Îţi place mult poezia, Lina? — Când întâlnesc adevărată poezie, nu-mi găsesc astâmpăr până ce n-o învăţ pe dinafară, şi astfel o fac să-mi aparţină şi mie puţin. După acest răspuns, domnul Moore rămase tăcut câteva minute. Se auzi bătând ceasurile nouă; Sarah intră în salon şi anunţă că slujnica domnului Helstone venise s-o ia pe domnişoara Caroline. — Va să zică seara a şi trecut, observă tânăra elevă; şi cred c-o să se mai scurgă mult timp până o să mai petrec alta aici. De câtăva vreme Hortense moţăia asupra lucrului; cum în momentul acela aţipise, nu răspunse nimic la observaţia fetei. — N-ai avea nimic împotrivă să vii mai des aici să-ţi petreci seara? întrebă Robert în vreme ce îi lua pelerina împăturită de pe măsuţa din margine, unde se afla încă, şi o ajuta grijuliu să se îmbrace. — Îmi place să vin aici; dar nu doresc deloc să mă vâr în sufletul nimănui şi nici nu m-am gândit să provoc o invitaţie: trebuie să înţelegi asta. — Oho! Te înţeleg, copilaşule. Uneori îmi ţii predici şi mă mustri că vreau să ajung bogat, Lina; dar daca aş fi bogat, ai trăi aici toată vremea – în orice caz, ai trăi alături de mine, indiferent unde mi-aş avea locuinţa. — Ar fi foarte plăcut; şi dacă ai fi sărac – veşnic la fel de sărac – tot plăcut ar fi. Noapte bună, Robert. — Ţi-am promis că merg cu tine pe jos până la casa parohială. — Ştiu că mi-ai promis; dar mi-am închipuit că ai uitat şi nu prea îmi dădea prin gând cum să-ţi amintesc, deşi tare aş fi vrut s-o fac. Dar chiar ai chef să mergi? E frig afară, şi cum a venit Fanny, nu e neapărat nevoie… — Uite, ia-ţi manşonul – n-o trezi pe Hortense - haide! Jumătatea de milă până la casa parohială a fost repede străbătută. Se despărţiră în grădină fără să se sărute, doar cu o slabă strângere de mână; totuşi Robert îşi lăsă verişoara să intre în casă emoţionată şi plină de o bucurie tulburătoare. Fusese în ziua aceea neobişnuit de drăguţ cu ea – nu în vorbe, în măguliri, în declaraţii; ci în purtare, în priviri şi în inflexiunile duioase şi prietenoase ale glasului. În ce îl priveşte pe el, se întoarse acasă grav, aproape morocănos. Pe când şedea sprijinit de poarta curţii pierdut în gânduri sub lumina slabă a lunii, absolut singur - având în faţă clădirea tăcută şi întunecată a fabricii, iar împrejur valea mărginită de coline – exclamă pe neaşteptate: — Asta nu se poate! Toate astea ascund slăbiciune, ascund ruină. Totuşi, adăugă potolindu-şi glasul, asemenea dezlănţuiri sunt cu totul vremelnice. O ştiu eu foarte bine: am mai avut eu de înfruntat asemenea încercări. Până mâine o să treacă.    

CAPITOLUL VII   Diaconii iau ceaiul   Caroline Helstone avea exact optsprezece ani; iar la optsprezece ani adevărata poveste a vieţii abia începe să-şi depene vorbele. Înainte de vârsta asta, şedem şi ascultăm o istorioară, un basm fermecător; vesel câteodată, şi trist alteori; aproape întotdeauna imaginar. Înainte de vârsta asta, lumea noastră este o lume eroică; locuitorii ei pe jumătate zei sau pe jumătate demoni; scenele ei sunt scene de vis; păduri mai întunecate şi coline mai stranii; ceruri mai luminoase, ape mai pline de primejdii; flori mai drăgălaşe, roade mai ispititoare; câmpii mai întinse, pustiuri mai posomorâte, lanuri mai însorite decât se află în sânul firii, risipite pe globul nostru de vrajă. Ce fel arată luna privită înainte de vârsta aceasta! Atunci când o privim, ce zguduitoare mărturie aduce fiorul inimii noastre despre negrăita ei frumuseţe! Iar soarele de pe vremea aceea este un rai înflăcărat – tărâmul zeilor. La vremea aceea – la optsprezece ani, când ne apropiem de hotarele viselor goale şi înşelătoare, Ţara zânelor se află în urma noastră, iar în faţă ni se ridică ţărmurile Lealităţii. Ţărmurile acestea sunt încă depărtate: par atât de albastre, prietenoase şi îmbietoare, încât abia aşteptăm să le atingem. În lumina soarelui vedem verdeaţa întinsă sub albastrul cerului ca pe o pajişte primăvăratică; prindem cu privirea sclipiri de dungi argintii, şi vedem în închipuire unduirea apelor vii. De-am putea ajunge pe acele tărâmuri, n-am mai şti ce înseamnă nici foamea şi nici setea; dar până atunci, multe locuri sălbatice, adesea şuvoaiele Morţii, sau râuri de suferinţă, la fel de îngheţate şi aproape la fel de negre ca şi Moartea, mai trebuie străbătute înainte de a ajunge să gustăm adevărata desfătare. Fiecare bucurie oferită de viaţă trebuie cucerită prin luptă înainte de a fi luată în stăpânire; şi cât de crâncenă este lupta o ştiu doar aceia care s-au luat la trântă pentru premiul cel mare. Sângele din inimă trebuie să aşeze diademă de mărgăritare roşii pe fruntea luptătorului, mai înainte ca laurii victoriei să i-o împodobească. La optsprezece ani nu ştim nimic din toate acestea. Din clipa când ne zâmbeşte şi ne făgăduieşte fericirea chiar pentru a doua zi, Speranţa este întâmpinată cu neclintită încredere; de îndată ce se abate pe la uşa noastră ca un înger rătăcit, Dragostea este numaidecât îmbiată, primită cu urări de bun sosit, îmbrăţişată; tolba nu-i stă la vedere; dacă săgeţile se înfig în noi, rana lor e ca un fior de viaţă nouă; nu se mai află teamă de venin şi nici de vârful ca de undiţă pe care niciun vraci nu-l mai poate extrage afară; acea tulburare sufletească plină de primejdii – adevărată agonie în unele faze, pentru mulţi, agonie de la început şi până la sfârşit – e socotită a fi un dar nepreţuit; pe scurt, la optsprezece ani abia se intră în şcoala Experienţei, iar lecţiile ei umilitoare, strivitoare, măcinătoare şi totuşi purificatoare şi dătătoare de puteri abia de acum încolo încep să fie învăţate. Vai, Experienţă! Niciun alt dascăl nu are chip atât de răvăşit şi de îngheţat ca al tău; niciunul nu poartă veşminte atât de negre ca ale tale, nuiaua nici unuia nu e atât de usturătoare ca a ta, niciunul nu-şi împinge discipolul cu mâini mai neîndurătoare şi cu mai multă străşnicie către îndatoririle lui şi nu-l sileşte mai autoritar şi fără putinţă de împotrivire să şi le îndeplinească. Numai şi numai datorită învăţăturilor tale poate izbuti vreodată un bărbat sau o femeie să-şi găsească potecă sigură prin sălbăticiile vieţii; fără ele - vai! - cum se mai împiedică şi cum se mai rătăcesc! Ce groaznice tărâmuri oprite încalcă, în ce râpe spăimântătoare sunt azvârliţi! După ce fusese condusă acasă de Robert, Caroline nu mai avea chef să-şi petreacă restul serii cu unchiu-său; camera unde stătea parohul de obicei era pentru ea un lăcaş foarte sacru; rareori pătrundea acolo, iar în acea noapte stătu retrasă până ce sună clopoţelul pentru rugăciune. O parte din slujba bisericească de seară era o formă de închinăciune respectată de toţi cei aflaţi în casa domnului Helstone; acesta o intona cu obişnuitul său glas nazal, limpede, puternic şi monoton. Îndată după încheierea ritualului şi după vechiul ei obicei, nepoata se apropie de preot. — Noapte bună, unchiule. — Ehei! Astăzi toată ziua mi-ai umblat creanga – ai fost în vizită, ai mâncat în altă parte, şi ce n-ai mai făcut! — N-am fost decât la vilă. — Şi ţi-ai învăţat lecţiile? — Da. — Ai cusut şi o cămaşă. — Numai o parte. — Bine, e destul şi-atâta: ţine-te de cusut – învaţă să coşi cămăşi, să coşi rochii, să rumeneşti o plăcintă şi într-o bună zi ai să fi femeie de ispravă. Acuma du-te la culcare: eu am treabă aici cu o cărticică. Acum nepoata se afla închisă în iatacul ei; uşa era zăvorâtă, capotul alb gata îmbrăcat, părul lung şi despletit îi cădea bogat, moale şi cârlionţat până la talie; şi pe când se odihnea după truda pieptănatului, cu obrazul sprijinit în palmă şi privirile pironite pe covor, în faţa ochilor i se ridicară şi de jur împrejur prinseră viaţă acele vedenii pe care le avem la optsprezece ani. Gândurile stăteau de vorbă cu ea; îi spuneau lucruri plăcute, s-ar fi părut, fiindcă zâmbea ascultându-le. Era tare drăguţă aşa, cufundată în visare; însă ceva mult mai strălucitor decât ea se afla în încăpere – duhul Speranţei tinereşti. După câte şoptea acest proroc linguşitor, de-acum încolo n-avea să mai cunoască dezamăgirea, n-avea să mai simtă descurajarea: păşise în zorii unei zile de vară – nu nişte zori înşelători, ci adevăratul izvor al dimineţii – iar soarele avea să se înalţe cu repeziciune. Acum i-ar fi fost cu neputinţă să bănuiască măcar că e o jucărie în mâinile iluziei: nădejdile îi păreau neîndoielnice, iar temeliile pe care se înălţau, de neclintit. „Când oamenii se îndrăgostesc, pasul următor este căsătoria, argumenta Caroline. Ei, eu îl iubesc pe Robert şi simt precis că şi el mă iubeşte pe mine; am crezut-o de nenumărate ori şi până acuma, însă astăzi am simţit-o. Când mi-am înălţat privirile spre el, după ce recitasem poezia lui Chénier, ochii lui (ce frumoşi ochi mai are!) mi-au trimis adevărul drept în inimă. Câteodată mi-e şi frică să vorbesc cu el, ca un cumva să fiu prea dintr-o bucată, să nu par prea îndrăzneaţă, fiindcă nu numai o singură dată am regretat amarnic vorbe care mi-au scăpat, vorbe inutile, şi-mi era teamă să nu fi spus mai mult decât se aştepta el să spun, iar pe urmă să se supere din pricina a ce ar fi putut socoti ca o indiscreţie din partea mea; acum însă, în seara asta, aş fi putut îndrăzni să rostesc orice mi-ar fi trecut prin cap, atât de îngăduitor a fost. Cât de drăguţ s-a purtat când am venit împreună încoace! Nu caută să te măgulească şi nici nu spune lucruri aiurea; iubirea lui (prietenia, adică: bineînţeles că nu-l consider încă iubitul meu, dar trag nădejde că într-o bună zi are să fie) nu e aşa cum citim prin cărţi e mult mai aleasă – originală, liniştită, bărbătească, sinceră. Cu adevărat îmi place! Aş fi o nevastă excepţională pentru el, dacă s-ar însura cu mine; i-aş vorbi despre defectele lui (fiindcă are câteva defecte), dar aş avea grijă să se simtă întotdeauna bine, l-aş dezmierda, şi aş face tot ce-mi stă mie în puteri ca să fie fericit. Ei, şi uite că de data asta sunt sigură: mâine nare să mai fie distant: simt aproape fără umbră de îndoială că mâine-seară ori vine el aici, ori mă cheamă pe mine acolo.“ Se apucă iarăşi să-şi pieptene părul lung ca de sirenă. Întorcându-şi capul, în vreme ce-şi aranja buclele, îşi văzu în oglindă chipul şi silueta. Pentru făpturile oarecare, astfel de imagini au darul de a readuce la realitate; propriii lor ochi nu sunt încântaţi de ce li se arată; atunci încep să fie convinse că ochii altora nu pot să afle într-o asemenea înfăţişare niciun fel de farmec; dar cele darnic înzestrate de natură trebuie în chip firesc să ajungă la alte încheieri; imaginea este încântătoare, şi deci nu se poate sa nu încânte. Caroline vedea un cap, o siluetă care, reproduse la dagherotip cu expresia lor din acea clipă, ar fi fost drăguţe; nu-i rămânea de făcut nicio alegere şi din această privelişte nădejdile ei nar fi putut ieşi decât confirmate. Prin urmare se duse să se culce purtând în suflet o bucurie întru nimic micşorată. Şi cu aceeaşi bucurie întru nimic micşorată se sculă şi a doua zi dimineaţa! Când intră în camera unde unchiul ei îşi lua gustarea şi cu o veselie plină de toată gingăşia îi ură bună dimineaţa, până şi acel omuleţ de bronz se gândi, o secundă, că nepoata lui se făcuse „o fată de toată frumuseţea”. De obicei în prezenţa unchiului era timida şi rezervată – foarte ascultătoare, dar nu comunicativă; totuşi, în dimineaţa de atunci găsi foarte multe de spus. Între ei nu puteau fi discutate decât chestiuni minore; căci cu o femeie – cu o fată – domnul Helstone nu ar fi atins niciun alt subiect, Caroline făcuse o plimbare matinală prin grădină, iar acum îi spuse ce flori începeau să răsară pe acolo şi îl întrebă când avea să vină grădinarul să îndrepte marginile straturilor; îl mai încunoştinţă de asemenea că vreo câţiva grauri începuseră să-şi clădească grăbiţi cuiburi în turla bisericii (biserica din Briarfield era foarte aproape de casa parohială); se întreba dacă dangătul clopotelor din clopotniţă nu avea cumva să-i sperie. Domnul Helstone îşi exprimă părerea că şi graurii aceia erau „asemenea altor fiinţe nătânge abia împerecheate: cu totul nepăsătoare – deocamdată – faţă de orice ar fi putut să le stingherească.” Încurajată, probabil, cam exagerat de buna ei dispoziţie, trecătoare, Caroline îndrăzni să facă o remarcă de un gen pe care niciodată mai înainte nu s-ar fi aventurat să-l folosească în legătură cu opinii exprimate de venerabilul său unchi. — Unchiule, spuse nepoata, ori de câte ori vorbeşti despre căsătorie, vorbeşti cu dispreţ. Crezi cumva că oamenii n-ar trebui să se mai căsătorească? — Nu încape îndoială că lucrul cel mai înţelept e să rămâi celibatar, mai ales dacă e vorba de o femeie. — Toate căsniciile sunt nefericite? — Milioane de căsnicii sunt nefericite. Dacă fiecare ar spune adevărul, s-ar vedea că toate sunt mai mult sau mai puţin aşa. — Totdeauna te enervezi când eşti chemat să cununi vreo pereche – de ce? — Fiindcă nimănui nu poate să-i facă plăcere calitatea de complice la îndeplinirea unui act de curată nebunie. Domnul Helstone dădea răspunsuri atât de prompte, încât lăsa impresia că îl bucură prilejul oferit de nepoată pentru aşi exprima unele opinii în această privinţă. Încurajată de îngăduinţa arătată până atunci faţă de întrebările ei, Caroline merse ceva mai departe. — Dar de ce ar fi curată nebunie? Dacă doi oameni se plac, pentru ce n-ar trăi împreună? — Se plictisesc unul de celălalt – se plictisesc unul de celălalt într-o lună. Perechea cu care tragi la jug nu-ţi este un tovarăş; fiindcă ori el ori ea devine pereche la suferinţă. Următoarea remarcă a Carolinei nu era inspirată doar de o simplicitate naivă; izvora dintr-un simţământ da antipatie faţă de astfel de păreri şi de supărare împotriva celui care le susţinea. — Unchiule, cineva ar putea crede că n-ai fost niciodată însurat – ar putea spune că eşti un bătrân burlac. — De fapt, asta şi sunt. — Dar ai fost însurat. Cum s-a putut să fi atât de inconsecvent încât să te însori? — Orice om îşi pierde minţile o dată sau de două ori în viaţă. — Va să zică te-ai plictisit de mătuşa mea şi mătuşa mea de dumneata şi aţi fost nefericiţi împreună? Domnul Helstone îşi împinse în afară buza într-un gest cinic, îşi încreţi fruntea oacheşă şi scoase un mormăit nearticulat. — Nu te-ai potrivit cu dânsa? Nu era o femeie blândă? Nu te-ai putut obişnui cu ea? Nu ţi-a părut rău când a murit? — Caroline, spuse domnul Helstone lăsându-şi încet mâna în jos până aproape de tăblia mesei şi apoi trântind-o deodată peste lemnul de mahon, înţelege bine: e vulgar şi pueril să faci confuzie între general şi particular. În orice treburi există reguli şi există excepţii, întrebările tale sunt prosteşti şi copilăroase. Sună din clopoţel, dacă ai isprăvit cu masa. Gustarea de dimineaţă luase sfârşit, şi după cum obişnuiau unchiul şi nepoata, după ce se încheia masa aceasta, nu se mai vedeau decât la prânz; în ziua aceea însă, în loc să părăsească încăperea, nepoata se aşeză pe fotoliul de lângă fereastră şi rămase acolo. Domnul Helstone privi stingherit în jur, o dată sau de două ori, ca şi cum ar fi dorit s-o vadă mai repede plecată, dar fata se uita pe fereastră, de parcă ar fi uitat de prezenţa lui; aşa că parohul continuă lectura ziarului de dimineaţă – şi se întâmplă să fie un număr deosebit de interesant, întrucât în Peninsulă avuseseră loc anumite schimbări, iar unele coloane ale ziarului erau pline cu lungi depeşe venite din partea generalului-lord Wellington. În vremea asta nu prea bănuia ce gânduri se zbat în capul nepoatei – gânduri redeşteptate de discuţia purtată cu o jumătate de oră în urmă, dar nu izvorâte din ea. Mai erau şi acum înviforate, zumzăiau ca un roi de albine aţâţate, dar trecuseră ani de când primii lor muguri i se iviseră în minte. Îi examina firea, starea sufletească şi repeta părerile lui despre căsătorie. De multe ori le mai reexaminase şi înainte şi avusese impresia că aici se află prăpastia dintre felul ei de a gândi şi al lui; apoi, de cealaltă parte a imensului hău, văzuse şi vedea şi acum o altă siluetă stând alături de aceea a unchiului – o arătare ciudată; ceţoasă, sinistră, prea puţin pământeană: imaginea doar pe jumătate păstrată în minte a propriului ei tată, James Helstone, fratele lui Matthewson Helstone. Doar zvonuri îi ajunseseră la ureche în legătură eu firea acelui tată; slujnice bătrâne scăpaseră câte ceva; ştia, de asemenea, că nu fusese un om bun şi nu se arătase iubitor faţă de ea. Îşi aducea aminte – şi era o amintire înnegurată – de câteva săptămâni petrecute împreună cu el undeva, întrun mare oraş, şi când nu avusese o fată s-o îmbrace şi să-i poarte de grijă; când stătuse încuiată, zi şi noapte, într-o cameră de mansardă, la mare înălţime, iar în cameră nu era covor pe jos, patul nu avea draperii şi alte mobile nu prea se aflau; când el pleca în fiece dimineaţă foarte devreme şi deseori uita să se mai întoarcă şi să-i dea să mănânce în timpul zilei, iar noaptea, când se înapoia, parcă ar fi fost ieşit din minţi, furios, înspăimântător; sau – încă şi mai groaznic – ca un idiot, ca un imbecil, ca un om cu simţurile moarte. Ştia că se îmbolnăvise în camera aceea şi că într-o noapte, când îi era foarte rău, intrase dezlănţuit în încăpere şi îi spusese că are s-o ucidă, fiindcă îl apăsa ca o povară; ţipetele ei aduseseră lume într-ajutor şi de atunci, de când fusese salvată din mâinile lui, nu-l mai revăzuse niciodată altfel decât mort, întins în coşciug. Asemenea om fusese tatăl ei, dar avusese şi o mamă; deşi domnul Helstone nu-i pomenea niciodată de maică-sa, deşi nu-şi putea aduce aminte s-o fi văzut vreodată: dar că era încă în viaţă – asta ştia. Maică-sa fusese deci nevasta beţivului: cum arătase oare căsnicia lor? Întorcându-şi capul de la zăbrelele printre care urmărise jocul graurilor (fără să-i vadă, însă), cu glas domol, dar cu un ton trist şi amar, rupse astfel tăcerea din cameră: — Spui despre căsătorie că este o nenorocire fiindcă te iei, cel puţin aşa cred eu, după cele văzute în căsnicia tatii şi mamei. Dacă şi mama a avut de suferit câte am suferit eu când am stat cu tata, trebuie să fi dus o viaţă îngrozitoare. Auzind-o că i se adresează în felul acesta, domnul Helstone se răsuci în fotoliu şi se uită pe deasupra ochelarilor la nepoată-sa: era uluit. Taică-său şi maică-sa! Cum de-i venise în minte să pomenească despre taică-său şi maică-sa când în cei doisprezece ani cât stătuseră împreună nu-i vorbise niciodată despre ei? Nici prin gând nu i-ar fi trecut până atunci că judecata fetei se maturizase; că ar fi păstrat vreo amintire sau ar fi putut face vreo presupunere în legătură cu ei. — Tatăl şi mama ta? Cine ţi-a vorbit ţie despre ei? — Nimeni; dar îmi aduc aminte câte ceva despre ce fel de om era tata şi o deplâng pe maică-mea. Unde-i ea acuma? Acest „Unde-i ea acuma?” stătuse pe buzele Carolinei de sute de ori mai înainte; dar până în acea clipă nu-l rostise. — Nu prea ştiu, răspunse domnul Helstone. Am cunoscuto foarte puţin. N-am mai auzit despre ea de ani de zile; dar oriunde s-ar afla, numai la tine nu-i e gândul; nu întreabă niciodată de tine; am motive să cred că nu doreşte să te vadă. Haide, a venit timpul lecţiilor; la zece te duci la verişoară-ta, nu? A bătut ceasul. Probabil că eleva ar mai fi avut şi altele de spus; dar Fanny intră şi-l vesti pe paroh că epitropii vor să discute ceva cu el la biserică. Domnul Helstone se grăbi într-acolo, iar nepoata porni imediat spre vilă. Drumul dintre casa parohială şi Hollow’s Mill mergea la vale, aşa că eleva îl străbătu aproape numai în fugă. Mişcarea, aerul curat, gândul că-l va vedea pe Robert, sau cel puţin se va afla în locuinţa lui, îi reînviorară iute starea de spirit cam deprimată. Când ajunse să dea cu ochii de clădirea albă a casei, să audă bubuiturile din fabrică şi năvala apei din scoc, tot ce văzu mai întâi fu domnul Moore la poarta grădinii. Acolo stătea; purta bluza olandeză cu cingătoare, o beretă uşoară pe cap, iar îmbrăcămintea asta modestă îi venea foarte bine: se uita pe pajişte în jos, nu în direcţia de unde venea vară-sa. Fata se opri în dosul unei sălcii, să-şi mai tragă puţin răsuflarea, şi îl cercetă cu privirea. „E fără pereche, se gândi Caroline; e tot atât de frumos pe cât e de inteligent. Ce ochi pătrunzători are! Ce trăsături limpezi şi pline de duh – distinse şi serioase, dar atrăgătoare! îmi place chipul lui – îmi place cum arată – îmi place atât de mult! Îi întrece pe toţi neisprăviţii aceia de diaconi, de pildă – îi întrece pe toţi bărbaţii din lume: mândreţea de Robert!” Căută să se afle cât mai repede alături de „mândreţea de Robert“. Cât despre el, când fata îi apăru în faţă, cred că de iar fi stat în putere ar fi dispărut dinaintea ochilor ei ca o fantomă; dar fiind un ins înalt de statură şi nu doar o închipuire, se văzu silit să rămână pe loc şi să-şi salute verişoara. Făcu asta cât mai pe scurt: ca un văr, ca un frate, ca un prieten, ca orice, numai ca un iubit nu. Farmecul nespus din noaptea trecută îi pierise din purtări: nu mai era acelaşi om; sau, în orice caz, nu aceeaşi inimă îi mai bătea în piept. Amară dezamăgire! cumplită întristare! La început fetei emoţionate nici nu-i venea să creadă în schimbarea petrecută, deşi o vedea şi o şi simţea, îi venea greu să-şi retragă mâna dintr-a lui, până ce n-a învrednicit-o măcar cu ceva ce s-ar fi putut numi o slabă strânsoare; îi era greu să-şi mute ochii din ochii lui până nu-i vedea în priviri ceva mai mult şi mai duios decât acea îngheţată întâmpinare. Un bărbat îndrăgostit şi amăgit în felul acesta poate vorbi şi poate pretinde o explicaţie; o femeie îndrăgostită nu poate spune nimic; dacă ar face-o, rezultatul ar fi doar ruşine şi suferinţă, reproşuri mute pentru trădare de sine. Natura ar înfiera o asemenea faptă ca pe o răzvrătire împotriva propriilor instincte şi după aceea ar răsplăti-o răzbunător cu lovitura de trăsnet a dispreţului de sine care izbeşte în taină şi pe neaşteptate. Luaţi lucrurile aşa cum vin; nu puneţi întrebări; nu articulaţi nicio dojană; e atitudinea cea mai înţeleaptă ce vă stă la îndemână. Aţi aşteptat pâine şi aţi căpătat o piatră; rupeţi-vă dinţii în ea şi nu scoateţi ţipete fiindcă nervii vă sunt torturaţi: nu vă îndoiţi că stomacul vostru mental – dacă dispuneţi de o asemenea înzestrare – e tare ca al struţului: piatra o să fie mistuită. Întindeţi mâna ca să căpătaţi un ou, iar Soarta vă pune în palmă un scorpion. Nu lăsaţi să vi se vadă groaza: strângeţi tare darul între degete; lăsaţi-l să vă înţepe. N-aveţi nicio grijă: cu vremea, după ce mâna şi braţul se vor fi umflat şi vor fi tremurat în chinul durerilor, scorpionul strivit va muri, dar voi veţi fi învăţat marea lecţie care îţi arată cum să înduri fără să crâcneşti. Pentru tot restul zilelor ce le mai aveţi de trăit, dacă supravieţuiţi încercării – fiindcă se spune că unele mai şi mor sub apăsarea ei – veţi fi mai tari, mai înţelepte, mai puţin nesănătos de sensibile. Probabil că de lucrul acesta nu vă daţi seama la timpul potrivit şi deci nu puteţi împrumuta curaj de la speranţa amintită. Totuşi, aşa precum s-a sugerat, Natura este un minunat prieten în asemenea încercări; pecetluieşte buzele, opreşte rostirea cuvintelor, porunceşte o prefăcătorie senină – o prefăcătorie ce împrumută adesea mai întâi o mână liniştită şi veselă, apoi se aşază cu timpul, se transformă în durere şi paloare, iar în cele din urmă dispare lăsând după sine un stoicism binefăcător, cu nimic mai puţin dătător de puteri pentru că este pe jumătate amar. Pe jumătate amar! Asta e ceva rău? Nu – trebuie să fie amar; amarul înseamnă putere – e un tonic. Tărie gingaşă şi blândă urmând după suferinţă arzătoare nu veţi afla nicăieri; a vorbi despre aşa ceva este o înşelătorie. După supliciu poate urma o epuizare apatică; dacă mai rămâne energie, va fi vorba de o energie mai curând primejdioasă – ucigătoare atunci când se înfruntă cu nedreptatea. Cine a citit balada Puir Mary Lee? — acea veche baladă scoţiană scrisă nu ştiu pe vremea cărei generaţii şi nu ştiu de care mână. Mary fusese amăgită – probabil fiind făcută să ia drept adevăr ceva ce era minciună. Nu se jeluieşte, dar şade singură în viscol şi îi auzim gândurile. Nu sunt gândurile unei eroine model ajunse în starea sa, dar sunt gândurile unei adânc simţitoare şi ale unei crunt jignite fete de ţăran. Suferinţele au alungat-o de lângă vatra de acasă tocmai pe alb-înveşmântatele şi îngheţatele coline: ghemuită sub „suflarea gerului”, îşi reaminteşte fiecare imagine de groază – „rugămintea galbenă la faţă“, „păianjenul păros“, „ticălosul închinător la lună“, „strigoiul de la vreme de seară”, „încruntatul taur”, „laptele de pe spinarea…”: pe toate acestea le urăşte dar „cât îl urăşte pe Robin-a-Ree!”   Oh! ance I lived happily by yon bonny burn - The warld was în love wi’me; But now I maun sit’neath the cauld drift and mourn, And curse black Robin-a-Ree!   Then whudder awa’, thou bitter biting blast, And sough through the scrunty tree, And smoor me up in the snaw fu’ fast, And ne’er let the san me see!   Oh, never melt awa’, thou wreath o’ snaw, That’s sae kind în graving me; But hide me frae the scorn and guffaw O, villains like Robin-a-Ree!   Dar cele spuse în ultima sau în ultimele două pagini nu au legătură apropiată cu simţămintele Carolinei Helstone sau cu starea de lucruri dintre ea şi Robert Moore. Robert nu-i făcuse niciun rău; nu-i spusese nicio minciună; dacă era cineva vinovat, numai ea era; întreaga amărăciune ce-i picura din suflet va curge şi va trebui să curgă doar asupra capului ei. Iubise fără a i se cere să iubească – întâmplare firească, uneori chiar de neînlăturat, dar aducătoare de grele amărăciuni. Ce-i drept, Robert păruse câteodată să ţină mult la ea – însă din ce pricină? Fiindcă ea se străduise cu atâta râvnă să-i fie pe plac, Robert n-avusese cum să nu-şi arate – în ciuda tuturor eforturilor lui – un simţământ pe care judecata nu-l încuviinţa şi nici voinţa nu-i dădea frâu liber. Tocmai era pe punctul de a se înfrâna cu hotărâre de la orice legături mai strânse cu ea, fiindcă nu era dispus să-şi vadă sentimentele în chip definitiv angajate, nici să fie atras, trecând peste îndemnurile raţiunii, într-o căsătorie pe care el o socotea nechibzuită. Acum – ce-i rămânea de făcut Carolinei? Să-şi lase slobode simţămintele, sau să le înfrângă? Să se ţină pe urmele lui Robert, ori să se retragă în sine? Dacă e slabă din fire, va încerca să meargă pe prima cale – îi va pierde stima şi îi va provoca silă; dacă e destul de înţeleaptă, va deveni propriul ei stăpân şi va hotărî să-şi supună şi să aducă la ascultare tărâmul tulburat al sentimentelor. Va hotărî să privească viaţa în faţa, aşa cum este; să înceapă a-i învăţa în chip serios adevărurile crude, şi să-i cerceteze problemele încâlcite cât mai de aproape, cu cât mai multă răspundere. S-ar fi părut că are ceva judecată, fiindcă se despărţi de Robert în linişte, fără a se plânge şi fără a pune întrebări – fără zvâcnetul unui singur muşchi şi fără să verse măcar o lacrimă – se consacră ca de obicei lecţiilor făcute cu Hortense, iar la vremea prânzului plecă înspre casă fără să zăbovească. După ce mâncă şi se trezi singură în salonul casei parohiale, căci îşi lăsase unchiul la cumintele lui pahar de vin, dificultatea care o preocupa şi căreia se văzu nevoită să-i ţină piept era: „Ce-am să fac eu în toată ziua de azi?“ Noaptea trecută sperase că avea s-o petreacă la fel ca pe cea de ieri – că din nou o să-şi împartă seara cu Fericirea şi cu Robert; de dimineaţă îşi aflase greşeala şi totuşi nu se putea linişti, nu se putea convinge că nu se va ivi niciun prilej s-o recheme la Hollow’s Cottage, sau să-l aducă pe Moore iarăşi în tovărăşia ei. Nu o singură dată venise aici după ceai, ca să petreacă o oră împreună cu unchiu-său: clopoţelul sunase şi îi auzise glasul în coridor tocmai la lăsatul serii, când nu se mai aştepta la o asemenea bucurie; iar în două rânduri asta se întâmplase tocmai după ce purtarea lui fusese deosebit de rezervată; şi-atunci, cu toate că rareori vorbea cu ea în prezenţa unchiului, o privise ca şi cum ar fi vrut să se scuze, stând toată vremea de cealaltă parte a mesei ei de lucru. Puţinele cuvinte pe care i le adresase fuseseră alinătoare, duios felul cum îşi luase rămas bun. Da, s-ar fi putut să vină şi în seara asta, îi spunea Speranţa înşelătoare – aproape îşi dădea seama cine anume îi strecoară şoaptele astea, dar le asculta. Încercă să citească – gândurile îi zburară aiurea; încercă să coasă – fiece împunsătură de ac o plictisea, treaba asta era insuportabil de neinteresantă; deschise pupitrul şi se apucă să scrie o compoziţie în franzuzeşte – altceva decât greşeli nu fu în stare să aştearnă pe hârtie. Şi deodată clopoţelul sună zgomotos. Inima îi tresaltă. Se repezi la uşa salonului, o deschise încet, se uită prin crăpătură. Fanny primea un musafir – un domn, un bărbat înalt – chiar de statura lui Robert. O secundă crezu că e Robert – o secundă fu în culmea fericirii dar glasul care întreba de domnul Helstone o readuse la realitate: glasul acela era un glas irlandez, prin urmare nu al lui Moore ci al diaconului, al lui Malone. Fu condus în sufragerie unde, fără îndoială, numaidecât îl ajută pe paroh să golească sticlele. Nu se putea să nu sară în ochi faptul că la orice casă din Briarfield, Whinbury sau Nunnely, când unul dintre diaconi pica tocmai la vremea mesei – la prânz sau la ceai, după cum era cazul – repede urma încă unul, adesea doi. Nu că şi-ar fi dat întâlnire, dar toţi plecau pe undeva cam la aceeaşi oră; dacă Donne, să zicem, venea acasă la Malone şi nu-l găsea, întreba încotro o pornise, iar după ce îi afla de la proprietăreasă destinaţia, o lua după el cât îl ţineau picioarele. Aceleaşi acţionau în acelaşi chip dacă era vorba de Sweeting. Aşa se întâmplă că în după-amiaza aceea urechile Carolinei fură de trei ori chinuite de sunetul clopoţelului şi de sosirea unui oaspete nedorit – fiindcă Donne îl urmă pe Malone şi Sweeting pe Donne; şi veni poruncă atunci ca alte sticle cu vin să fie aduse din cămară în sufragerie (fiindcă deşi bătrânul Helstone îşi muştruluia clericii în subordine atunci când îi găsea „benchetuind” cum zicea el, în propriile lor corturi, la masa mai-marelui îi plăcea totdeauna să-i îndulcească oferindu-le să se înfrupte din ce avea mai de soi), iar prin uşile închise Caroline le auzi râsetele ca de băieţandri şi zarva fără înţeles a glasurilor. Teama ei era ca un cumva să rămână şi la ceai; fiindcă nu-i făcea deloc plăcere să pregătească ceaiul pentru acest trio aparte. Cât de părtinitori pot fi oamenii! Cei trei erau bărbaţi – bărbaţi tineri, cu educaţie – ca şi Moore; dar, în ochii ei, ce uriaşă deosebire! Tovărăşia lor o plictisea de moarte – a lui o fermeca. Şi n-avea să se bucure numai de tovărăşia lor preoţească, deoarece Soarta îi aducea în acel moment alţi patru oaspeţi – oaspeţi feminini, toţi îngrămădiţi într-o caretă trasă de un ponei şi care înainta oarecum cu greu pe drumul dinspre Whinbury. O doamnă mai în vârstă şi trei dintre durduliile ei fiice veneau să-i facă o „vizită prietenească”, după cum se obişnuia prin partea locului. Da, şi clopoţelul sună pentru a patra oară. Fanny; aduse în salon următoarea veste: — Doamna Sykes şi cele trei domnişoare Sykes! Când se pregătea să-şi întâmpine musafirii, Caroline obişnuia să-şi frângă mâinile cu nervozitate, să se îmbujoreze puţin şi să vină spre intrare cu grabă dar şi cu şovăială, dorindu-şi în vremea asta să se afle tocmai sub zidurile Ierihonului. În astfel de împrejurări se dovedea întristător de nedibace în manierele alese, deşi fusese cândva la şcoală un an întreg. Iată de ce, şi cu prilejul de faţă, mâinile-i mici şi albe se torturau una pe cealaltă, în timp ce ea stătea în picioare aşteptând apariţia doamnei Sykes. Şi doamna pomenită – o cucoană înaltă, arţăgoasă, care obişnuia să facă întinse şi nu întru totul nesincere mărturisiri de cucernicie şi se dovedea nespus de ospitalieră faţă de reprezentanţii clerului, păşi măreaţă înlăuntrul casei; în aceeaşi direcţie navigară cele trei fiice, un trio bătător la ochi, tustrele fiind bine dezvoltate şi mai mult sau mai puţin drăguţe. În privinţa cucoanelor engleze de provincie trebuie subliniat următorul aspect. Fie tânără sau bătrână, fie drăguţă sau ştearsă, molcomă sau vioaie, toate (sau aproape toate) poartă întipărită pe chip o expresie ce pare să spună: „ştiu – şi nu mă laud cu asta – dar ştiu că sunt un îndreptar pentru tot ce poate fi socotit cuviincios; de aceea, orice persoană care se apropie de mine sau de care eu mă apropii trebuie să fie cu ochii în patru, fiindcă ori de câte ori nu vor fi asemenea mie – în îmbrăcăminte, în purtări, în păreri, în principii sau în practică – înseamnă că nu se află pe drumul cel bun“. Departe de a face excepţie de la regula arătată, doamna şi domnişoarele Sykes erau dovezi vii ale temeiniciei sale. Domnişoara Mary – o fată arătoasă, binevoitoare şi, privită în general, tare de treabă – îşi purta mulţumirea de sine cu oarecare ţinută şi fără ostentaţie; domnişoara Harriet – o frumuseţe de fată – şi-o afişa cu aroganţă; făcea impresia că este înfumurată şi rece; domnişoara Hannah, care era orgolioasă, neînduplecată, agresivă, o arăta pe faţă şi cu bună ştiinţă; mama lăsa numai să se întrevadă acest lucru cu gravitatea potrivită vârstei şi faimei sale de mare cucernică. Într-un fel sau altul, întâmpinarea luase sfârşit. Caroline fusese „fericită să le vadă” (ceea ce era pură născocire), spera că sunt sănătoase, că tusea doamnei Sykes se mai domolise (doamna Sykes suferea de tuse de vreo douăzeci de ani încoace) şi că domnişoarele Sykes îşi lăsaseră acasă surioara în cea mai netulburată stare sufleteaseă; la care întrebări domnişoarele Sykes, cuibărite în trei fotolii din faţa taburetului de pian pe care Caroline poposise cam întâmplător, după ce ezitase câteva secunde între el şi un masiv fotoliu cu braţe, unde îşi adusese aminte că se cuvine s-o plaseze pe doamna Sykes; şi într-adevăr, doamna o scutise de osteneală fiindcă se aşezase singură comod între braţele lui; domnişoarele Sykes deci, răspunseră Carolinei printr-o plecăciune simultană, foarte maiestuoasă şi profund impresionantă. Urmă o pauză; o astfel de plecăciune nici nu se putea să nu impună cinci minute de tăcere, şi chiar le impuse. După aceea doamna Sykes se interesă de starea domnului Helstone, dacă mai avusese vreo criză de reumatism, dacă două predici în fiecare duminică nu cumva îl oboseau şi dacă în clipa de faţă ar fi avut puterea să ia doar pe seama sa deplinele îndatoriri ale funcţiei; apoi, primind asigurări că toate erau în cea mai desăvârşită ordine, doamna şi fiicele sale, unindu-şi glasurile într-un singur cor, îşi exprimară părerea că parohul „se ţinea extraordinar de bine pentru vârsta sa“. Pauza a doua. Trecând la rândul său în rolul principal, domnişoara Mary o întrebă pe Caroline dacă luase parte la adunarea organizată joi seara, la Nunnely, de Societatea Biblică. Răspunsul negativ dat de Caroline din respect pentru adevăr – căci în ultima joi rămăsese acasă şi citise un roman împrumutat de Robert – smulse o simultană exclamaţie de uimire de pe buzele tuturor celor patru doamne. — Noi am fost cu toatele, spuse domnişoara Mary. Mama şi noi toate; l-am convins până şi pe tata să vină; Hannah a stăruit cel mai mult; dar a adormit în timp ce vorbea domnul Langweilig, preotul acela german din secta Fraţilor moravi: mi-a crăpat obrazul de ruşine, atât de rău moţăia. — A fost şi doctorul Broadbent, exclamă Hannah, vai! ce frumos vorbeşte! Nici nu te-ai aştepta, fiindcă e un om cu o înfăţişare aproape vulgară. — Dar e atât de drăguţ, o întrerupse Mary. — Şi ce om de treabă, ce om săritor, adăugă mama. — Dar când te uiţi la el ai zice că-i măcelar, interveni frumoasa, trufaşa Harriet. Mi-a fost peste putinţă să-l privesc; l-am ascultat cu ochii închişi. Domnişoara Helstone era supărată din pricina propriei ignoranţe şi nepriceperi; de vreme ce nu-l văzuse pe doctorul Broadbent, nu putea să aibă nicio părere. Urmă a treia pauză. Iar pe durata ei, Caroline simţi în adâncul inimii ce naivă visătoare era; ce viaţă lipsită de spirit practic ducea; cât de puţin pregătită era pentru relaţiile obişnuite cu lumea obişnuită; îşi dădea seama cât de exclusivist se legase doar de casa aceea albă de pe vâlcea; cum îşi întemniţase întreg universul în existenţa unei singure persoane din acea casă; înţelegea limpede că asta nu poate rămâne aşa, şi că într-o bună zi se va vedea silită să schimbe ceva; nu se putea spune că ar fi dorit să semene întru totul celor patru fiinţe din faţa ei, dar dorea să fie mai presus decât era în prezent, astfel încât să nu se mai simtă aşa de speriată de superioritatea lor. Pentru înviorarea Conversaţiei care lâncezea atât de jalnic nu găsi alt mijloc decât să le poftească să rămână cu toate la ceai; şi a trebuit să dea o grea luptă ca să poată îndeplini acest mărunt gest de ospitalitate. Doamna Sykes şi începuse a spune: „Îţi mulţumim foarte mult, însă…“, când intră din nou Fanny în încăpere, aducând din partea domnului Helstone mesajul: — Domnii rămân la noi în seara asta, domnişoară. — Ce domni aveţi? întrebă atunci doamna Sykes. Li se rosti numele; mama şi fiicele schimbară priviri; pentru ele diaconii nu reprezentau acelaşi lucru ca şi pentru Caroline. — Domnul Sweeting era un adevărat favorit al lor; până şi domnul Malone ar fi putut să se considere aproape la fel, întrucât făcea parte din cler. — Aşa da, de vreme ce tot aveţi musafiri, cred că putem rămâne, observă doamna Sykes. O să fie chiar o mică reuniune foarte plăcută; mie îmi face plăcere întotdeauna să mă întâlnesc cu preoţi. Acum nu-i mai rămânea Carolinei decât să le invite sus, să le ajute să-şi scoată şalurile, să-şi netezească părul şi să-şi împrospăteze ţinuta; să le conducă îndărăt în salon, să le împartă nişte cărţi cu gravuri sau diverse lucruri ciudate cumpărate de la coşul milosteniei; era obligată să cumpere, deşi de contribuit la înzestrarea lui contribuia foarte puţin; iar dacă ar fi avut bani mulţi, mai degrabă l-ar fi cumpărat în întregime, chiar în clipa când era adus la casa parohială – cumplită pacoste! - decât să contribuie fie şi numai cu o perniţă de ace. Poate că ar trebui explicat în fugă, pentru folosul celor care nu sunt au fait cu misterele „coşului milosteniei” şi „coşului misionarilor”, că asemenea meubles sunt un fel de cufere de răchită, cam de mărimea unui încăpător coş de rufe, destinate să poarte de la casă la casă o uriaşă adunătură de perniţe cu ace, săculeţe pentru bolduri, suporturi pentru cărţi de vizită, coşuleţe de lucru, îmbrăcăminte pentru copii mici, etc. etc. etc., făcute de mâinile mai harnice ori mai pregetătoare ale cuvioaselor doamne dintr-o parohie şi vândute mai mult cu sila păgânilor gentlemani tot de peacolo, la nişte preţuri neruşinat de piperate. Roadele unor astfel de vânzări impuse sunt folosite pentru convertirea evreilor, pentru căutarea celor zece triburi rătăcite şi pentru regenerarea atât de interesantelor populaţii de culoare de pe glob. Fiecărei doamne participante îi vine câte o dată pe lună rândul să păstreze coşul, să lucreze pentru el, şi să vâre conţinutul lui pe gâtul unei clientele bărbăteşti din ce în ce mai reduse la număr. Lucrurile încep să devină pasionante când soseşte vremea ca şirul să fie luat de la capăt; unor femei cu minte întreprinzătoare, cu spirit negustoresc viu, le face plăcere şi se distrează copios când îi silesc pe cei mai înăcriţi zgârie-brânză de postăvari să scoată banii şi să plătească pe loc sume cam cu patru-cinci sute la sută mai mari decât preţul de cost, pentru obiecte care nu le fac nicio trebuinţă; alte doamne - firi mai slabe – protestează, şi ar fi mai bucuroase să-l vadă dimineaţă după dimineaţă pe însuşi prinţul întunericului în pragul casei, decât acel coş-fantomă dimpreună cu mesajul: „Doamna Rouse vă trimite complimente şi – vă rog, doamnă – zice că a venit rândul dumneavoastră”. După ce îşi împlini îndatoririle de gazdă, mai mult cu încordare decât cu voie bună, domnişoara Helstone trecu în bucătărie ca să ţină cu Fanny şi Eliza un consiliu privat având pe ordinea de zi ceaiul. — Vai de capul meu, că mulţi mai sunt! strigă Eliza, adică bucătăreasa. Şi astăzi n-am băgat nimic la cuptor fiindcă ziceam c-o să ne-ajungă pâinea până mâine dimineaţă; acum n-are cum să ne-ajungă. — Nişte pesmeţi pentru ceai nu sunt? întrebă tânăra gazdă. — Numai trei şi o pâine. Eu zic aşa că boierii ăştia mari ar trebui să stea pe la casele lor până nu-i cheamă cineva; şi eu vream să-mi termin de aranjat pălăria (boneta, voia să spună). — În cazul acesta, propuse Caroline căreia importanţa acestei întâmplări neprevăzute îi insufla o anumită energie, Fanny trebuie să dea fuga până la Briarfield şi să cumpere câţiva cozonăcei, câteva chifle şi nişte biscuiţi; şi nu sta aşa încruntată, Eliza, că altceva n-avem ce face. — Şi ce serviciu de ceai să luăm? — Ei, cel mai bun, aşa zic; am să scot eu serviciul de argint. Se repezi până sus şi aduse din dulapul de tacâmuri ceainicul, castronaşul pentru smântână şi zaharniţa. — Şi trebuie s-aduc şi ceainicul cel mare? — Da; şi-acuma puneţi-vă la treabă cât mai cu nădejde; cu cât isprăvim mai repede cu ceaiul, cu-atât mai devreme au să plece – sau cel puţin aşa sper. „Aoleu! Tare bine ar fi făcut să plece, îşi spuse suspinând când pornea înspre salon. Şi totuşi – se gândi în faţa uşii, înainte de a o deschide – chiar şi acuma dacă ar veni Robert, ce minunat ar fi! Cu cât mai uşor mi-ar fi să le întreţin pe femeile astea, dacă s-ar afla şi el de faţă! Aş fi interesată să-l aud ce spune (deşi nu spune prea multe în prezenţă altora) şi mi-ar plăcea şi mie să vorbesc dacă m-ar auzi şi el; nu mă interesează să le aud pe niciuna dintre ele şi nici să le spun ceva. Ce-au să mai trăncănească după ce au să apară bărbaţii şi cât de greu o să-mi vină să ascult atâta vorbărie! Dar am impresia că sunt proastă şi egoistă; sunt persoane distinse şi respectabile; fără îndoială că ar trebui să fiu mândră de comportarea lor; nu spun că ar fi mai prejos decât mine – departe de asta – dar sunt altfel decât sunt eu. Intră în salon. Pe vremea aceea, în Yorkshire, se obişnuia ca la ceai toată lumea să se adune în jurul mesei, foarte aproape de ea şi cu genunchii vârâţi cuminte sub tăblie. Era lucru de primă importanţă să existe cât mai multe farfurii cu pâine şi cu unt, de soiuri variate şi în cantităţi cât mai mari; se socotea de cuviinţă, totodată, ca pe platoul din mijloc să se afle un castron de sticlă plin cu marmeladă; printre gustări era frumos să se găsească vreo câteva sorturi de plăcinte cu brânză şi tartine; dacă se mai găsea şi un platou cu şuncă roză la culoare, tăiată în felii subţiri şi cu garnitură de pătrunjel, cu atât mai bine. Din fericire, Eliza, bucătăreasa parohului, îşi cunoştea meseria: la început fusese ea cam scoasă din fire, când năvălitorii sosiră atât de pe neaşteptate şi în asemenea număr; se părea însă că treaba îi readucea voioşia, fiindcă la timpul cuvenit masa aştepta aranjată cu mult gust; iar dintre podoabele ei nu lipseau nici tartinele, nici şunca, nici marmelada. Poftiţi la o masă atât de îmbelşugată, diaconii se înfăţişară foarte voioşi: dar numaidecât, dând cu ochii de cucoanele a căror prezenţă nu le fusese dinainte anunţată, se opriră şi rămaseră toţi în prag. Malone conducea grupul; se opri brusc şi se lăsă pe spate, gata să-l dea jos pe Donne, aflat în urma lui. Donne se împletici trei paşi îndărăt şi îl trimise pe micul Sweeting în braţele bătrânului Helstone, care încheia convoiul. Izbucniră câteva reproşuri şi câteva râsete înfundate: Malone era sfătuit să bage de seamă ce face şi îndemnat să meargă mai departe; ceea ce până la urmă şi făcu, deşi o roşeaţă vineţie îi năpădi până pe fruntea ascuţită. Helstone păşi înainte, îi dădu deoparte pe tinerii cei sfioşi, ură bun sosit tuturor frumoaselor vizitatoare, le strânse mâinile şi spuse fiecăreia câte o glumă, apoi se aşeză comod între drăguţa Harriet şi neînduplecata Hannah; pe domnişoara Mary o pofti să se mute pe scaunul din faţa lui – cel puţin s-o poată vedea, dacă nu putea s-o aibă aproape. Faţă de cucoanele tinere se arăta întotdeauna, în felul său, atent şi curtenitor; de aceea se şi bucura din partea lor de foarte multă simpatie: totuşi, în adâncul sufletului său nici nu respecta şi nici un agrea tagma femeiască, iar acelea care datorită împrejurărilor îl cunoscuseră mai în intimitate mai mult se temuseră de el decât îl iubiseră. Tinerii diaconi fură lăsaţi să-şi aleagă singuri locurile, Sweeting, cel mai puţin fâstâcit dintre toţi trei, îşi găsi refugiu lângă doamna Sykes; căci doamna, Sweeting ştia bine, ţinea la el aşa cum ar fi ţinut la propriul său fiu. Donne, după ce făcu plecăciunea adresată tuturor, cu o graţie de care numai el era în stare, şi după ce spuse cu glas tare şi ca de serviciu, „Bună seara, domnişoară Helstone!“, se lăsă să cadă într-un scaun de lângă Caroline, spre deplinul necaz al acesteia, fiindcă nutrea o antipatie specială faţă de Donne din pricina prosteştii şi neclintitei lui îngâmfări şi a nedezminţitei îngustimi de vederi. Purtând pe buze zâmbetul cel mai fad, Malone se aşeză de cealaltă parte a Carolinei, aşa că fata se văzu blagoslovită cu doi sprijinitori; niciunul dintre ei, ştia foarte bine, n-avea să-i poată fi de vreun mare ajutor, indiferent dacă ar fi fost vorba de întreţinerea conversaţiei, de distribuirea ceştilor, de împărţirea cozonăceilor, sau chiar de oferirea unei farfurii. Micuţul Sweeting, mărunţel şi copilăros cum era, făcea cât douăzeci ca ei. Deşi atunci când se afla doar între bărbaţi nu-i mai tăcea gura, dacă erau şi doamne de faţă lui Malone parcă îi lega cineva limba; avea totuşi trei fraze gata pregătite pe care niciodată nu uita să le rostească. Prima: „V-aţi plimbat astăzi, domnişoară Helstone?“ A doua: „L-aţi mai văzut în ultima vreme pe vărul dumneavoastră Moore?“ A treia: „Clasa dumneavoastră de la şcoala duminicală are tot atâţia elevi?” Aceste trei întrebări fiind puse şi primind răspuns, între Caroline şi Malone se înstăpâni tăcerea. Cu Donne lucrurile stăteau altfel; era enervant, te ducea la disperare. Avea la îndemână o rezervă de flecăreală cum nu se poate mai plicticoasă şi mai înveninată, dar nu greu de bănuit: vorbea de rău oamenii din Briarfield; pe băştinaşii din Yorkshire luaţi cu toptanul; se plângea că-i lipseşte societatea aleasă; de starea înapoiată de civilizaţie din acele locuri; murmura împotriva purtării nerespectuoase a claselor inferioare din nord faţă de cei mai aleşi; lua peste picior în chip prostesc modul de viaţă de prin părţile acelea – lipsa de ţinută, inexistenţa eleganţei, ca şi cum el, Donne, n-ar fi fost obişnuit decât cu fapte într-adevăr mari: o insinuare cu totul nesprijinită nici de înfăţişarea şi nici de manierele sale cam necioplite. S-ar fi părut că, după mintea lui, astfel de injurii înverşunate trebuiau să-l înalţe în ochii domnişoarei Helstone ori în ai oricărei alte doamne l-ar fi auzit; pe câtă vreme, cel puţin în ochii ei, îl prăbuşea într-o situaţie care nu merita nici măcar dispreţ; deşi, ce-i drept, câteodată o înfuriau la culme; căci, fiind ea însăşi de baştină din Yorkshire, nu putea suferi să audă cum ţinutul ei era batjocorit de un asemenea josnic palavragiu; iar când ajungea la marginile răbdării, se întorcea şi îi spunea anumite lucruri care nici prin conţinutul lor şi nici prin felul cum erau exprimate n-ar fi putut avea darul de a câştiga bunăvoinţa domnului Donne. Îi spunea, de pildă, că a-i învinui mereu pe alţii de vulgaritate nu este deloc o dovadă de rafinament; şi nici a-ţi vorbi veşnic de rău enoriaşii nu poate fi însuşire a unui preot demn de această calitate. Sau îl întreba ce l-a făcut să intre în tagma preoţească, de vreme ce se plânge că nu poate să viziteze decât locuinţe modeste şi nu poate să predice decât în faţa unor sărăntoci? dacă s-a făcut preot numai ca să poarte veşminte alese şi să stea în locuinţe regeşti? Asemenea întrebări erau socotite de toţi diaconii drept cel puţin îndrăzneţe şi blasfematoare. Ceaiul s-a prelungit peste măsură; toţi musafirii sporovăiau aşa cum se aşteptaseră şi gazdele că au s-o facă. Domnul Helstone aflându-se într-o excelentă dispoziţie - căci, într-adevăr, când oare se înfăţişa dânsul altfel în societate, în societatea unor cucoane drăguţe?  – şi păstra numai faţă de unicul membru al familiei sale o muţenie încruntată – întreţinea un strălucit şuvoi de conversaţie spumoasă cu vecina din dreapta şi cea din stânga, ba chiar şi cu cea de vis-à-vis, domnişoara Mary: fiindcă deşi Mary era cea mai raţională, cea mai puţin cochetă dintre toate trei, tocmai ei îi acorda vârstnicul văduv mai puţină atenţie. De fapt nu putea să sufere inteligenţa la femei: lui îi plăceau cele cât mai prostuţe, cât mai zăpăcite, cât mai înfumurate şi cât mai lipsite de simţul ridicolului ar fi fost cu putinţă; asta din pricină că numai astfel se dovedeau a fi în realitate aşa cum le considera şi le dorea el, adică inferioare: jucării cu care să te amuzi, cu care să-ţi umpli un ceas liber şi pe urmă să le arunci. Favorita lui era Hannah. Deşi frumoasă, egoistă şi încrezută, Harriet nu era chiar atât de neînsemnată încât să-i poată fi pe plac: păstra încă o anumită demnitate autentică în miezul muntelui de falsă mândrie, şi dacă nu vorbea ca un oracol, nici nu trăncănea ca un om scrântit la cap; nu îngăduia să fie tratată chiar ca o păpuşă, ca un copil, ca o jucărie: aştepta ca toţi să se închine în faţa ei ca în faţa unei regine. Dimpotrivă, Hannah nu pretindea niciun fel de respect – numai adulare: era destul ca admiratorii să-i spună că e un înger, pentru a le îngădui s-o trateze ca pe o cretină. Atât de credulă şi uşuratică se dovedea; atât de prostănacă devenea când era împresurată cu atenţii, măgulită şi admirată îndeajuns, încât existau momente când Helstone se simţea într-adevăr ispitit să se însoare a doua oară şi să încerce experienţa de a face dintr-însa a doua lui tovarăşă de viaţă; numai că, din fericire, salvatoarea amintire a necazurilor îndurate în căsnicia dintâi, urmele încă existente ale pietrei de moară pe care o purtase cândva legată de gât, neclintirea simţămintelor cu privire la insuportabilele amărăciuni ale vieţii conjugale lucrau ca o stavilă în calea afecţiunii lui, risipeau suspinul ce se pregătea să se înalţe din bătrânii şi viguroşii plămâni şi nu-l lăsau să şoptească propuneri care, auzite de Hannah, i-ar fi prilejuit acesteia haz nespus şi necuprinsă mulţumire. Probabil s-ar fi măritat cu el, dacă i-ar fi propus; părinţii ar fi încuviinţat din toată inima. În ochii lor cei cincizeci şi cinci de ani, inima ca de piatră n-ar fi însemnat vreo oprelişte; şi, dat fiind că era paroh, ducea o viaţă îmbelşugată, avea o locuinţă frumoasă şi se presupunea că mai are şi avere proprie (deşi în privinţa asta lumea se înşela; ultimul bănuţ din cele cinci mii de lire moştenite de la taică-său fusese închinat clădirii şi înzestrării unei biserici noi în satul lui natal din Lancashire – fiindcă atunci când îi făcea plăcere putea să se arate de o mărinimie princiară, şi mai ales dacă scopul se potrivea cu vederile lui, n-ar fi şovăit nicio clipă să şi-l atingă), părinţii, spun, ar fi încredinţat-o fără niciun scrupul pe Hannah iubitoarei lui gingăşii şi duioasei lui îndurări; iar a doua doamnă Helstone ar fi răsturnat ordinea naturală a evoluţiei insectelor, ar fi zburat ca un fluture zglobiu, strălucitor şi admirat o întreagă lună de miere şi după aceea s-ar fi târât de-a lungul tuturor zilelor ei ca un vierme dezgustător şi călcat în picioare. Micuţul domn Sweeting, aşezat între doamna Sykes şi domnişoara Mary, care amândouă i se arătau foarte binevoitoare, avea în faţă o farfurie plină cu tartine, iar la îndemână marmeladă şi pesmeţi, şi părea şi se simţea mai încântat decât orice monarh. Toate domnişoarele Sykes îi plăceau: toate îl plăceau pe el. Le socotea nişte fete minunate, fiecare potrivită cu statura lui micuţă. Dacă avea vreo pricină de nemulţumire în aceste clipe atât de fericite, atunci era vorba de lipsa domnişoarei Dora, ea fiind cea căreia nădăjduia în taină să-i spună cândva doamnă Sweeting şi cu care visa că într-o bună zi avea să se plimbe falnic, călăuzind-o ca pe-o împărăteasă pe uliţele satului Nunnely: şi împărăteasă ar fi fost, dacă împărătesele s-ar fi ales după dimensiunile trupului. Era multă, greoaie; văzută din spate, părea o cucoană voinică de patruzeci de ani; dar lăsând astea la o parte, avea un chip plăcut şi o fire nu lipsită de tandreţe. Până în cele din urma se apropie şi sfârşitul ceaiului s-ar fi încheiat încă de mult, dacă domnul Donne n-ar fi stăruit să rămână cu ceaşca pe jumătate plină de ceai rece dinaintea sa, lung timp după ce restul comesenilor terminaseră şi după ce el însuşi se înfruptase din atâtea bunătăţi câte încăpuseră în el – lung timp, într-adevăr, după ce semne de nerăbdare veniseră de la toţi cei adunaţi împrejurul mesei, până ce scaunele începură a fi date deoparte; până ce conversaţia începu să lâncezească, până ce se aşternu tăcerea. Zadarnic îl tot întrebase Caroline dacă mai vrea o ceaşcă de ceai; dacă n-ar fi bine să-i mai toarne ceai fierbinte fiindcă acela fără îndoială că se răcise, etc.; nici nu-şi bea ceaşca, nici nu renunţa la ea. Părea să-şi închipuie că atitudinea lui foarte singulară îi conferea într-un fel oarecare o anumită importanţă; că este merituos şi impresionant ca el să fie ultimul; că e măreţ să-i lase pe toţi ceilalţi să-i aştepte. Zăbovi atât de mult, că până şi ceainicul cel mare îşi dădu sufletul: încetă să mai fâsâie. Totuşi, în cele din urmă însuşi bătrânul paroh, până atunci prins împreună cu Hannah întro mult prea pasionantă discuţie ca să-şi mai poată da seama de întârziere, deveni nerăbdător şi întrebă: — Pe cine mai aşteptăm? — Pe mine, cred, răspunse Donne încântat; lăsa să se creadă că după părerea lui prestigiul avea să-i fie mult sporit din pricină că o întreagă reuniune era ţinută la cheremul său. — Aoleu! strigă Helstone. Pe urmă se ridică în picioare şi zise: Aducem mulţumirile noastre, după care cu toţi părăsiră masa. Cu totul netulburat, Donne mai rămase încă zece minute singur la masă, dar după aceea domnul Helstone sună şi ceru să se strângă tacâmurile; aşa că până la urmă tânărul se văzu silit să-şi golească ceaşca şi să-şi încheie acel rôle care, după mintea lui, îi oferise prilejul să se distingă în chip atât de ales şi îi atrăsese măgulitoarea atenţie a tuturor. Şi-acum, urmând cursul firesc al lucrurilor (ştiind ce avea să se întâmple, Caroline deschisese pianul şi pregătise partiturile), se ceru muzică. De data asta venise rândul domnului Sweeting să se producă; abia aştepta să înceapă; prin urmare îşi asumă trudnica sarcină de a le convinge pe tinerele domnişoare să delecteze pe cei de faţă cu o melodie – un cântec. Con amore, se avântă în complicata îndeletnicire de a implora, de a ruga, de a respinge scuzele, de a lămuri şi risipi greutăţile şi în sfârşit el izbuti s-o convingă pe domnişoara Harriet să se lase condusă la pian. Şi numai decât ieşiră la iveală piesele flautului său (totdeauna se aflau în buzunarul lui, la fel de nelipsite ca şi batista). Piesele acelea fură înşurubate şi potrivite; între timp Malone şi Donne se adunaseră laolaltă, se uitau la el şi rânjeau ironic, lucru pe care, atunci când privi peste umăr, micuţul bărbat îl observă, dar fără să-i acorde vreo atenţie; era convins că toată ironia lor izvora din invidie; ceilalţi nu erau în stare să le acompanieze pe domnişoare, aşa cum făcea el; se afla pe punctul de a obţine un adevărat triumf împotriva lor. Şi triumful începu să se desfăşoare. Când îşi auzi prietenul emiţând acorduri de cea mai înaltă ţinută, Malone, profund îndurerat, se hotărî să-şi câştige şi el, dacă era cu putinţă, o anumită distincţie şi numaidecât adoptă rolul unui amorez (rol pe care şi mai înainte încercase o dată sau de două ori să-l joace, dar fără să poată obţine până atunci, după cum credea el fără vreo umbră de îndoială, succesul ce s-ar fi cuvenit calităţilor desfăşurate); se apropie de sofaua unde se aşezase domnişoara Helstone, îşi instală acolo, lângă ea, masivul trup de irlandez şi îşi puse la încercare talentele (mai cu seamă pe cel al vorbirii) prin câteva discursuri alese, însoţite de rânjete cât se poate de uluitoare şi de neînţeles. În toiul acestor strădanii de a se face plăcut, izbuti să-şi agonisească două perne lungi de divan şi încă una pătrată, cu care, după ce le frământă îndelung cu gesturi ciudate, izbuti să ridice un soi de barieră între el şi obiectul atenţiilor sale. Foarte dornică să scape, Caroline găsi iute o scuză pentru a se duce tocmai în partea opusă a camerei şi a-şi găsi un loc lângă doamna Sykes; pe buna doamnă o rugă să-i dea lămuriri cu privire la un nou model de împletitură decorativă, rugăminte ce-i fu pe loc îndeplinită; şi astfel Peter Augustus fu părăsit. Mutra i se pleoşti de tot când se văzu astfel respins - lăsat să se descurce doar cu propriile lui posibilităţi, iar în plus cu povara celor trei perne ce-i stăteau în poală. Adevărul era că o pornire interioară îi dădea ghes să cultive cunoştinţa cu domnişoara Helstone; asta deoarece împărtăşea cu toţi ceilalţi credinţa că unchiul ei e bogat şi trăgea concluzia că, neavând copii, urma probabil să-i lase toţi banii nepoatei. Gérard Moore deţinea informaţii mai precise în această privinţă; chiar văzuse frumoasa biserică ce-şi datora existenţa ardoarei şi banilor parohului, şi nu numai o dată, în adâncul sufletului său, blestemase un capriciu costisitor care înălţase stavile în calea dorinţelor sale. Pentru o persoană din camera aceea seara părea nesfârşită. Din când în când, Caroline lăsa lucrul să-i cadă în poală şi devenea victima unui fel de letargie mentală – făcând-o să-şi închidă ochii şi să-şi aplece fruntea – pricinuită de ceea ce i se părea ei zumzetul lipsit de înţeles răspândit în jur: dezacordatul, lipsitul de gust clămpănit al clapelor pianului, notele schelăitoare şi gâfâite ale flautului, râsetele şi veselia unchiului împărtăşite de Hannah, şi de Mary de asemenea, fiindcă nu ştia precis din ce şi de unde anume porneau, fiindcă nu prindea în auz nimic caraghios şi nimic nostim în spusele lor; dar pricinuită înainte de toate de şuvoiul neîntrerupt al vorbelor ce i le murmura doamna Sykes la ureche; vorba care dădeau mereu roată în jurul a patru subiecte: sănătatea ei şi a celorlalţi membri ai familiei; coşul milosteniei, coşul misionarilor şi conţinutul lor; ultima adunare de la Nunnely, şi cea care urma să se ţină săptămâna viitoare la Whinbury. În cele din urmă, obosită de moarte, se folosi de faptul că domnul Sweeting venise lângă doamna Sykes şi că între ei se pornise o discuţie, ca să se furişeze neobservată afară din cameră şi să caute câteva clipe de linişte în singurătate. Se întoarse în sufragerie, unde ultimele pâlpâiri ale flăcărilor încă mai luminau căminul, încăperea asta era goală şi liniştită, paharele şi sticlele fuseseră adunate de pe masă, scaunele reaşezate la locul lor, totul în desăvârşită ordine. Caroline se scufundă în fotoliul cel mare al unchiului şi încercă să se odihnească – să-şi odihnească cel puţin mâinile şi picioarele, simţurile, auzul, văzul – ostenite să nu perceapă nimic şi să privească în gol. Mintea, însă, îi zbură de-a dreptul la Hollow: se opri în pragul salonului de acolo, apoi trecu în clădirea birourilor şi începu să se întrebe ce loc anume o fi fost binecuvântat cu prezenţa lui Robert. Dar se întâmplă ca niciunul dintre aceste locuri să nu se bucure de asemenea cinstire; fiindcă Robert se găsea la o milă depărtare de amândouă şi mult mai aproape de Caroline decât ar fi putut să bănuiască mintea ei amorţită: în clipa aceea trecea prin curtea bisericii şi mai avea câţiva paşi până la poarta grădinii parohiale: totuşi nu ca să-şi vadă verişoara, ci numai cu scopul de a transmite ceva parohului. Da, Caroline într-adevăr auzi zbârnâind sârma clopoţelului: din nou sună, pentru a cincea oară în dupăamiaza aceea; tresari şi eşti sigură că de data asta trebuie să fie cel la care visezi. De ce eşti atât de sigură n-ai putea să-ţi explici, dar de ştiut ştii. Te apleci înainte şi asculţi cu încordare cum Fanny deschide uşa; ai dreptate! ăsta e glasul – domol – cu un uşor accent străin, dar atât de dulce pe cât îţi închipui tu; te ridici pe jumătate: „Fanny are să-i spună că domnul Helstone are oaspeţi şi atunci are să plece”. Vai! dar nu-l poate lăsa să plece. În ciuda ei însăşi, în ciuda propriei raţiuni, străbate jumătate din cameră; stă gata să ţâşnească afară în cazul când paşii s-ar îndepărta; dar el intră în coridor şi spune: — Dacă părintele e ocupat, fii bună şi du-mă până în sufragerie; dă-mi toc şi cerneală; am să scriu un scurt bilet şi am să ţi-l las pentru dânsul. Acum, după ce i-au ajuns la urechi vorbele şi îi aude paşii apropiindu-se, dacă ar exista o uşă în mijlocul sufrageriei, Caroline s-ar strecura pe ea şi ar dispărea. Parcă ar fi într-o cuşcă, parcă ar fi înlănţuită; îi e teamă ca prezenţa ei neaşteptată să nu-l stânjenească. Cu o clipă mai înainte ar fi zburat spre el; dar acea clipă odată trecută, ar fi zburat din faţa lui. Dar nu poate; nu există nicio cale de scăpare: sufrageria nu are decât o singură uşă, pe care acum pătrunde vărul ei. Expresia de surpriză stingherită pe care se aşteptase s-o citească pe chipul lui a şi apărut acolo, a făcuto să se cutremure, şi a dispărut. Abia e capabilă să bâiguie un fel de scuză… — Am ieşit din salon doar pentru o clipă, ca să găsesc puţină linişte. În înfăţişare şi în glasul cu care rostise aceste cuvinte se arăta ceva atât de ruşinat şi de abătut, încât oricine ar fi putut înţelege că în sufletul şi în proiectele ei de viitor se produsese de curând o schimbare dureroasă şi acum nu mai era în stare să se stăpânească şi să-şi impună voioşie. Probabil că domnul Moore îşi aducea aminte cum obişnuia să-l primească până atunci, cu ce înfrigurare duioasă şi cu câtă speranţă încrezătoare. Văzuse desigur urmările încercării din dimineaţa trecută; se oferea acum un prilej de a continua aplicarea aceluiaşi sistem, cu rezultate sigure, dacă ar fi stăruit cu şi mai multă hotărâre. Dar este posibil să fi găsit aplicarea sistemului mai lesnicioasă la lumina zilei, în curtea fabricii lui, în toiul unor treburi urgente, decât întrun salon liniştit, când era pe deplin liber, şi la vreme de seară. Fanny aprinse lumânările care stăteau pe masă stinse, aduse cele trebuitoare pentru scris şi părăsi camera; Caroline, se pregătea s-o urmeze. Dacă ar fi ţinut să fie consecvent, Moore ar fi trebuit s-o lase; dar în loc de asta rămase în prag şi, întinzând o mână, o opri din drum; nu o ruga să rămână, dar nici n-o lăsa să plece. — Să-l anunţ pe unchiu-meu că eşti aici? întrebă tot cu acelaşi glas stins. — Nu: îţi pot spune ţie tot ce aveam să-i spun lui. Vrei să fii mesagerul meu? — Da, Robert. — Atunci e nevoie doar să-l informezi că am prins unele indicii cu privire la identitatea unuia, cel puţin, dintre oamenii care mi-au sfărâmat maşinile; am aflat că face parte din aceeaşi bandă care a atacat magazinele de postavuri al lui Sykes şi al lui Pearson; şi sper ca mâine să fie arestat. Poţi să ţii minte? — O! Da! Cele două monosilabe fură rostite pe cel mai trist ton cu putinţă; şi, în vreme ce le rostea, clătină încet din cap şi oftă. Şi-ai să-l urmăreşti în judecată? — Bineînţeles. — Nu, Robert. — De ce nu, Caroline? — Fiindcă i-ai ridica împotriva dumitale pe toţi cei din împrejurimi, mai îndârjiţi decât oricând. — Asta nu poate fi un motiv ca să nu-mi fac datoria şi sămi apăr avutul. Omul ăsta e un mare ticălos şi trebuie pus în imposibilitate de a mai săvârşi alte rele. — Dar complicii lui au să se răzbune pe dumneata. Nu ştii cu câtă putere pot să urască oamenii de pe aici. Unii dintre ei sunt chiar în stare să se laude că pot să păstreze şapte ani o piatră în buzunar, s-o întoarcă pe partea cealaltă şi s-o mai poarte încă şapte, dar să arunce cu ea şi să-şi atingă ţinta, „în cele din urmă“. Moore izbucni în râs. — O fanfaronadă şi-atâta tot; una dintre cele care mişună cu miile pe socoteala dragilor tăi prieteni din Yorkshire. Dar nu te îngrijora din pricina mea, Lina: sunt pregătit să mă apăr împotriva compatrioţilor ăstora ai tăi blânzi ca nişte mieluşei. Nu te nelinişti pentru mine. — Dar cum o să pot? Eşti vărul meu. Dacă se întâmplă ceva… Şi aici se opri. — N-are să se întâmple nimic, Lina. Ca să vorbesc în limbajul tău, există un Dumnezeu sus – nu există? — Ba da, Robert. El să te aibă în pază! — Iar dacă rugăciunile aduc vreun folos, ale tale au să mă ajute. Te rogi câteodată pentru mine? — Nu câteodată, Robert. Dumneata, şi Louis, şi Hortense sunteţi totdeauna pomeniţi în ele. — Aşa mi-am închipuit şi eu deseori. De obicei atunci când, trudit şi enervat, mă duc la culcare ca un păgân, îmi trece prin minte că altcineva cere iertare în locul meu pentru relele făptuite în vremea zilei şi ocrotire pentru vremea nopţii. Nu cred că asemenea evlavie venită de la clerici aduce vreun folos; însă rugăciunile pornite dintr-un suflet sincer, de pe buze nevinovate – ele trebuie să fie primite precum prinosul lui Abel; şi fără îndoială că vor fi, dacă cel în folosul căruia sunt închinate o merită. — Alungă îndoiala asta; n-are niciun temei. — Când un om a fost educat numai ca să facă bani, şi trăieşte numai ca să facă bani şi pentru nimic altceva, când aproape că nu respiră alt aer decât acela al fabricilor şi târgurilor, pare nepotrivit să-i pomeneşti numele într-o rugăciune, sau să amesteci ideile despre el cu ceva de ordin divin, orice ar fi acest ceva; şi tare ciudat pare că o inimă bună şi curată ar fi gata să-l primească şi să-i ofere adăpost, ca şi când ar avea baremi o umbră de drept la un asemenea cuib. Dacă mi-ar sta în putere să îndrum inima asta binevoitoare, cred că aş sfătui-o să alunge pe unul care mărturiseşte a nu avea în viaţă vreun ţel mai înalt decât să cârpească averea din trecut şi să şteargă de pe blazonul lui burghez pata ruşinoasă care este falimentul. Deşi exprimată cu atâta căldură şi modestie (după opinia Carolinei), aluzia a fost adânc simţită şi limpede înţeleasă. — Da, într-adevăr, Robert, mă gândesc – sau mă voi gândi – la dumneata doar ca la vărul meu, urmă fără întârziere răspunsul. Încep să înţeleg lucrurile mai bine decât înţelegeam, Robert, atunci când ai venit întâi în Anglia; mai bine decât le înţelegeam acum o săptămână – acum o zi. Ştiu că este datoria dumitale să încerci să mergi înainte şi că nu ţi-ar folosi să fii romantic; dar pe viitor nu trebuie să mă înţelegi greşit dacă am să par prietenoasă. Azi-dimineaţă mai înţeles greşit, nu-i aşa? — Ce te-a făcut să crezi asta? — Privirile – purtarea. — Dar uită-te la mine acuma… — A! Da! Acum eşti altfel. În clipa de faţă am curaj să vorbesc cu dumneata. — Şi totuşi sunt acelaşi om, cu singura deosebire că pe negustor l-am lăsat în urmă, pe vâlcea: în faţa ta nu se află acum decât ruda. — Vărul meu, Robert; nu domnul Moore. — Nicio bucăţică din domnul Moore. Caroline… Atunci, răsună zarva musafirilor care se ridicau de pe scaune în camera de alături; se auzi cum se deschide uşa; cum se dă poruncă să fie adusă gabrioleta şi poneiul; cum sunt cerute şaluri şi bonete. Domnul Helstone îşi strigă nepoata. — Trebuie să plec, Robert. — Da, trebuie să pleci, c-altminteri ar veni toţi încoace şi ne-ar găsi aici; cât despre mine, decât să mă întâlnesc în coridor cu toată lumea asta, mai bine ies pe fereastră; din fericire, se deschide ca şi o uşă. Numai o clipă – lasă puţin lumânarea pe masă – noapte bună! Te sărut fiindcă suntem veri; şi fiind veri – una-două-trei sărutări sunt îngăduite. Noapte bună, Caroline!  

CAPITOLUL VIII   Noah şi Moses   A doua zi, Moore se sculă înainte de răsăritul soarelui, se repezi până la Whinbury şi se întoarse înapoi mai înainte ca sora lui să-i fi pregătit obişnuita cafe au lait sau tartinele pentru gustarea de dimineaţă. Ce anume afaceri încheiase acolo nu spuse nimănui. Hortense nu puse nicio întrebare; nu avea obiceiul să-i comenteze deplasările, şi nici Robert să dea socoteală despre ele. Tainele afacerilor – nişte mistere complicate şi adesea jalnice – le ţinea îngropate în sufletul lui şi ele niciodată nu se ridicau din mormânt, cu excepţia cazurilor în care, când şi când, trebuiau să-l bage în sperieţi pe Joe Scott sau să urnească din loc vreun partener străin: într-adevăr, s-ar fi părut că o rezervă generală cu privire la tot ce era important se afla amestecată în sângele său de negustor. Îndată după ce termină dejunul, plecă la birou. Henry, băiatul lui Joe Scott, îi aduse scrisorile şi jurnalele; Moore se aşeză la masa de lucru, rupse peceţile de pe hârtii şi se uită peste ele. Toate erau scurte, dar – s-ar fi părut – nu şi plăcute; probabil dimpotrivă, fiindcă după ce o lăsă din mână şi pe ultima, bufni pe nări sfidător şi ironic; cu toate că nu începu niciun fel de monolog. În ochi îi stăruia o lucire ce s-ar fi părut că îl cheamă pe diavol şi îl pune să-i azvârle în iad întreg necazul. Oricum, după ce alese o pană şi îi smulse firele din vârf cu un acces de furie a degetelor – numai a degetelor, chipul îi rămase netulburat – întocmi la iuţeală un teanc de răspunsuri, le pecetlui, apoi ieşi şi dădu o raită prin fabrică; pe urmă se întoarse şi se aşeză să-şi citească ziarul. Conţinutul lui nu părea să fie pasionant; nu numai o singură dată îl lăsă pe genunchi, îşi încrucişă braţele şi îşi pironi privirile asupra focului; din când în când întorcea capul spre fereastră; se mai uita la ceas; pe scurt: părea să fie preocupat de ceva. Poate că se gândea la frumuseţea vremii – căci pentru acea perioadă a anului era o dimineaţă frumoasă şi senină – şi ar fi dorit să se afle afară, pe câmp, ca să se poată bucura de ea. Uşa clădirii birourilor stătea larg deschisă, aşa că adierea vântului şi razele soarelui puteau pătrunde în voie; numai că primul vizitator nu aducea pe aripile sale parfum de primăvară, ci doar din când în când câte un nouraş de pucioasă smuls din coloana masivă de fum şi funingine ce se înălţa întunecată din hornul subţiratic al fabricii. O apariţie de culoare albastru închis (era Joe Scott, abia plecat de la o cadă de vopsit) se arătă pentru o clipă în uşa deschisă, rosti cuvintele: „A sosit, sir“ şi dispăru imediat. Domnul Moore nu-şi ridică ochii de pe ziar. O namilă de om, cu umeri largi şi membre puternice, îmbrăcat în veşminte de finet şi ciorapi lungi de lână, intră în birou, fu primit cu o înclinare a capului şi invitat să ia loc; ceea ce şi făcu observând – în timp ce-şi scotea pălăria (una foarte proastă), o puse deoparte sub scaun, îşi şterse fruntea cu o batistă de bumbac murdară trasă din fundul pălăriei – că afară era „chiar cald de tot pentru vreme de februar”. Domnul Moore încuviinţă; cel puţin scoase un sunet slab care, deşi nearticulat, ar fi putut trece drept încuviinţare. Noul venit îşi depunea acum cu grijă în colţul de lângă el un ciomag cu aspect oficial pe care îl purtase în mână; după ce termină, scoase un fluierat, probabil ca să arate că se simte de data asta la largul lui. — Cred că ai la dumneata cele trebuitoare, nu? spuse domnul Moore. — Îhî, îhî! Totu-n regulă. Se porni iarăşi pe fluierat, domnul Moore se întoarse la jurnalul său; s-ar fi zis că devenise mai interesant. Totuşi, peste puţin se răsuci către dulăpiorul la care putea ajunge cu mâna, îl deschise fără să se ridice de pe scaun, scoase o sticlă neagră – tot cea pe care o scosese şi pentru Malone – un păhăruţ, o cană, le aşeză pe masă şi îi spuse oaspetelui: — Serveşte-te; apă găseşti în vasul din colţ. — N-aş zice că nu face mare trebuinţă, că tot trupul omului e uscat (însetat, vroia să spună) încă de dimineaţă, spuse gentlemanul îmbrăcat în finet, sculându-se şi îndeplinind ce i se spusese. — ’Mneavoastră nu luaţi defel, domnu’ Moore? întrebă apoi, în vreme ce cu mână pricepută îşi pregăti băutura, o gustă trăgând o duşcă zdravănă şi se lăsă, domolit şi satisfăcut, la loc pe scaunul lui. Scump la vorbă, Moore răspunse doar printr-o clătinare a capului şi un murmur nedesluşit. — Bine-aţi face, urmă vizitatorul; o duşcă din treaba asta întăreşte vâna. Bună treabă mai e şi rachiul pe lumea asta; asemenea marfă de prin străinătăţuri o aveţi, eu aşa as zice. — Îhî! — Ascultaţi vorba mea şi luaţi un păhărel; ăia de-i aşteptăm are să vă ţie la vorbă nimeni nu ştie până când: nu v-ar strica un strop de întăreală. — Ai vorbit cu domnul Sykes azi-dimineaţă? întrebă Moore. — M-am văzut cu ’mnealui acuş o juma’ de ceas - aş! - nui niciun sfert de ceas, tocma’ înainte de-am luat-o încoace: zicea care de gând să vie, şi nu m-aş minuna de v-aţi trezi aicea şi cu bătrânul Helstone; l-am zărit cum înşeua stârpitura de gloabă când am dat eu p’in spate pe la parohie. Vorbitorul se dovedi adevărat proroc, căci nu trecură cinci minute şi din curte se auzi tropot de copite; tropotul conteni şi un binecunoscut glas nazal strigă cu tărie: „Băiete (adresându-se probabil lui Harry Scott care de obicei se învârtea pe-acolo de la nouă dimineaţa până la cinci dupăamiază), ia calul şi du-l în grajd”. Helstone se arătă călcând sprinten şi drept, cu chipul mai ars de soare, mai energic şi mai vioi decât de obicei. — Ce dimineaţă frumoasă, Moore; cum merge, băiatule? Hei! Pe cine avem aici? (întorcându-se către personajul cu ciomag). Sugden! Cum? Aveţi de gând să lucraţi direct? Pe cuvântul meu, nu pierdeţi vremea. Dar eu am venit să cer nişte lămuriri; mi s-a transmis ceea ce mi-ai dat de veste; eşti sigur că te afli pe urma cea bună? Ce-ai de gând să întreprinzi în treaba asta? De mandat ai făcut rost? — E la Sugden. — Şi-acum ai de gând să pleci să-l cauţi? Merg şi eu cu voi. — De osteneala asta o să fiţi scutit, sir; vine el să mă caute. Acum stau aici cuminte şi-l aştept să sosească. — Şi cine-i? Vreunul dintre enoriaşii mei? Joe Scott intrase neobservat; ca o fantomă sinistră, cu jumătate de trup colorată în cel mai intens indigo, stătea aplecat peste birou. Răspunsul stăpânului său la întrebarea pusă de paroh fu un simplu zâmbet; Joe luă cuvântul; cu o căutătură liniştită dar vicleană, spuse: — E un prieten de-al dumneavoastră, domnule Helstone; un gentleman despre care vorbiţi deseori. — Zău? Numele spune-mi-l, Joe! — Frumos mai arăţi azi-dimineaţă. — Nimeni altul decât cuvioşia-sa Moses Barraclough: oratorul de bâlci, parcă aşa ştiu că-i spuneţi. — Ooo! exclamă parohul scoţându-şi repede cutia de tutun şi trăgând o priză zdravănă. Ooo! asta n-aş fi putut să mi-o închipui. Păi, omul ăsta credincios a fost vreodată muncitor la tine, Moore? De meserie e croitor. — Tocmai de aceea sunt şi mai furios împotriva lui, fiindcă se amestecă şi îi aţâţă împotriva mea pe oamenii la care a trebuit să renunţ. — Şi chiar a fost Moses de faţă la bătaia de la Stilbro’ Moor? S-a dus el acolo, aşa, cu piciorul ăla de lemn? — Da, sir, întări Joe; s-a dus călare, aşa ca să nu i se bage de seamă piciorul: el era căpetenia şi purta mască; ceilalţi doar se înnegriseră pe faţă. — Şi cum de-a fost descoperit? — Uite c-am să vă spun eu, sir, făgădui Joe; stăpânului nu prea-i place să vorbească; eu, unul, însă nu mă dau în lături. Îi trăgea clopotele fetei care serveşte la domnul Moore – Sarah – numa’ că după cât se pare fata nu prea-l avea la inimă; ori că nu i-o fi plăcut piciorul ăla de lemn, ori o fi fost în mintea ei că nu-i decât un făţarnic. Da’ se-ntâmplă (că femeile e nişte lighioi tare de-a mirării – aşa, numa-ntre noi, dacă nu e niciuna de faţă, putem s-o spunem) că i-a dat drumul să s-aprindă, cât era el de mincinos şi cu picior de lemn – numa’ ca să aibă cu ce-şi omorî vremea; eu am mai văzut dintr-astea de făcea la fel, unele chiar mândre şi tare afurisite – ehei! La viaţa mea am văzut eu multe tinerele dintrastea de zice că e curate şi neprihănite ca floarea, da’ cu vremea ajungeai să vezi că nu e decât ciulini ţepoşi şi cu venin. — Joe e flăcău de ispravă şi cu scaun la cap, interveni domnul Helstone. — Şi Sarah asta mai avea ea ceva ascuns în traistă; Fred Murgatroyd, un flăcău de-ai noştri, ăsta-i stătea ei la suflet, şi cum femeile îi ia pe bărbaţi după înfăţoşenie – că Fred e arătos al naibii, da’ Moses nici nu-i poate sta alături, că asta toţi o ştim – fata pe Fred l-a ales. Şi-acuma vreo două-trei luni, se-ntâmplă de Murgatroyd şi Moses dă nas în nas într-o duminică seară; amândoi dădeau târcoale pe-acolo cu gând s-o-ndemne pe Sarah să meargă numa’ puţin cu ei la plimbare: şi s-au luat ei la gâlceavă, pe urmă la păruială, şi-a ieşit că Fred a rămas de căruţă; că el e tânăr şi puţintel, pe câtă vreme Barraclough, cât o fi el de-ntr-un picior e voinic aproape ca Sugden ăsta de-aicea; şi aflaţi de la mine, oricare l-o auzi cum rage la vreo agapă sau la vreo adunare de credincioşi, nu trebe să-i dea crezare c-ar fi vreun neputincios. — Joe, eşti de nesuferit, îl întrerupse atunci domnul Moore. Tot baţi apa-n piuă cu explicaţiile tale cum o bate şi Barraclough cu predicile lui. De ce s-o mai lungim atât, Murgatroyd era gelos pe Barraclough; şi săptămâna trecută, când Fred şi un prieten de-al lui s-au adăpostit de ploaie sub un şopron, l-au auzit şi l-au văzut pe Moses şi pe nişte oameni de-ai lui ţinând sfat chiar alături de ei. Din câte vorbeau reieşea limpede că Moses fusese mai-marele nu numai la Stilbro’ Moor, ci şi la atacul împotriva lui Sykes; în afară de asta, puneau la cale să trimită pentru astăzi la mine o delegaţie în fruntea căreia să se afle însuşi croitorul şi care, cu duhul blândeţii şi al celei mai adânci credinţe, să mă roage să scot afară din cortul meu lucrul cel afurisit. Azidimineaţă m-am repezit călare până la Whinbury, am obţinut un om de la poliţie şi un mandat de arestare, iar acum îmi aştept prietenul ca să-l primesc aşa cum i se cuvine; ei, uite că până atunci soseşte şi Sykes; domnule Helstone, trebuie să-i îmboldeşti curajul, îl apucă teama când se gândeşte să-i dea pe mâna legii. O gabrioletă se făcu auzită în curte; domnul Sykes intră în birou: un bărbat înalt, voinic, de vreo cincizeci de ani, plăcut la înfăţişare, dar cu chip lipsit de energie; se vedea că e îngrijorat. Întrebă precipitat: — Au fost aici? Au plecat? Ai pus mâna pe el? S-a terminat totul? — Nu încă, răspunse Moore netulburat. Îi aşteptăm. — Nu mai vin; e aproape amiază – mai bine s-o lăsăm baltă; are să stârnească pornirile rele – o să iasă tărăboi mare – ba chiar se poate întâmplă şi moarte de om. — Dumneata nu-i nevoie să te arăţi, spuse Moore. Când or veni, am să-i întâmpin în curte; dumneata poţi rămâne aici. — Dar numele meu are să fie pomenit când o fi să-i urmărească; am nevastă şi copii, domnule Moore – dacă are nevastă şi copii omul e mai temător. Moore râse scârbit. — N-ai decât să pleci, dacă aşa crezi că e bine, îi răspunse. Lasă-mă singur; n-am nimic împotrivă să acţionez doar eu unul: numai fii încredinţat că dacă te supui nu înseamnă că ai să fii în siguranţă; asociatul dumitale, Pearson, s-a supus, a consimţit, s-a ţinut deoparte – da, şi asta nu i-a oprit totuşi pe ticăloşi să-ncerce să-l împuşte în propria lui casă. — Domnul meu, ia puţin vin cu apă, îl sfătui domnul Helstone. Vinul cu apă se dovedi a fi rachiu cu apă, după cum băgă de seamă domnul Sykes de îndată ce îşi umplu până la buză un păhărel şi îl dădu pe gât; în două minute îl transformă cu totul, îi readuse culorile în obraji şi făcu din el un mare viteaz, cel puţin în vorbe. Acum declară că spera să fie mai presus decât cei ce se lăsau călcaţi în picioare de către oamenii de jos; era hotărât să nu mai îndure obrăznicia muncitorilor; stătuse şi se gândise bine şi după aceea se decisese să meargă până la capăt; dacă banii şi puterea minţii erau în stare să-i îngenuncheze pe răzvrătiţii ăştia, atunci aveau să fie îngenuncheaţi; domnul Moore putea foarte bine să procedeze aşa cum găseşte dânsul de cuviinţă, Însă el – Christie Sykes – va pune la bătaie şi ultimul bănuţ pentru aplicarea legii, mai înainte de a se lăsa doborât: ori îi pune cu botul pe labe, ori vede el ce face. — Mai ia un pahar, îl îndemnă Moore. Domnul Sykes n-avea nimic împotrivă să procedeze întocmai; era o dimineaţă răcoroasă (Sugden o socotise chiar călduroasă); la vremea asta a anului omul trebuie să fie prevăzător – cel mai bun lucru e să alungi umezeala; şi-aşa îl prinsese o tuse (şi se porni să tuşească, nu cumva să încapă vreo îndoială); ceva de felul acesta (ridică sticla cea neagră) navea asemănare ca doctorie (şi-şi turnă doctorie în pahar); nu obişnuia să bea spirtoase dimineaţa, dar din când în când era într-adevăr înţelept să iei măsuri de prevedere. — Foarte înţelept, şi nu uita deloc să le foloseşti, îl sfătui gazda. De data asta domnul Sykes se adresă domnului Helstone, care stătea lângă foc, îşi păstra pe cap pălăria cu boruri largi şi se uita la celălalt într-un fel grăitor, cu ochii săi mici şi pătrunzători. — Dumneavoastră, sir, ca faţă bisericească, vi se poate părea neplăcut să vă aflaţi în mijlocul unor înfruntări zgomotoase şi agitate, sau, aş putea chiar spune, primejdioase; eu aş îndrăzni să afirm că nici nu v-ar rezista nervii; dumneavoastră sunteţi un om al păcii, sir, însă noi, fabricanţii, trăind în zarva lumii şi totdeauna apăsaţi de griji, devenim cu vremea foarte bătăioşi. Uite, vă spun drept, o înflăcărare aţâţată de gândul primejdiei îmi face inima să tresalte în piept. Dacă doamna Sykes se teme să nu ne fie casa atacată şi uşile sfărâmate – şi aşa e dânsa în fiece seară – pe mine asta mă îmboldeşte. Nici un mi-ar sta în putinţă, sir, să vă explic prin ce stări de suflet trec. Vă spun drept, dacă ar fi să vină cineva – tâlhari sau orice ar fi – cred că maş şi bucura, în asemenea stare sufletească mă aflu. Râsul cel mai muşcător, deşi scurt şi nezgomotos, şi fără vreo urmă de ironie, fu singurul răspuns al preotului. Moore insistase pe lângă eroicul proprietar de fabrică să mai ia un pahar, însă cuvioşia-sa, care niciodată nu încălca şi nici nu putea suferi ca alţii să încalce hotarele bunei-cuviinţe în prezenţa sa, îl dojeni. — Când e de ajuns e ca şi când ar fi ospăţ, nu-i aşa, domnule Sykes? întrebă cuvioşia-sa, iar domnul Sykes încuviinţă; apoi se aşeză şi păstrând pe buze un zâmbet de om mulţumit iar în ochi o sclipire nostalgică, se uită cu jind cum la un semn al lui Helstone sticla dispare de pe masă, luată de Joe Scott. Lui Moore parcă i-ar fi plăcut să toarne în musafir până dădea pe deasupra. Oare ce ar fi zis o tânără rudă de-a lui dacă şi l-ar fi văzut pe bunul, dragul, marele Robert – Coriolan al ei – chiar în clipele astea? Ar fi recunoscut cumva în chipul lui răutăcios, diabolic, aceeaşi faţă omenească către care îşi înălţase privirile cu atâta dragoste, care se aplecase asupră-i cu atâta duioşie în noaptea trecută? Acesta era omul care petrecuse o seară atât de plăcută împreună cu sora şi cu verişoara lui – arătându-se atât de îndatoritor cu una, atât de duios cu cealaltă – citindu-l pe Shakespeare şi ascultându-l pe Chénier? Da, era acelaşi om, numai că văzut dintr-o altă latură; o latură pe care Caroline încă nu o observase limpede, deşi poate că dispunea de suficientă forţă de pătrundere pentru ai bănui, vag, existenţa. Da, fără îndoială că şi Caroline avea laturile ei slabe. Om era, şi de aceea trebuia să fie foarte imperfectă, iar dacă l-ar fi văzut pe Moore din cea mai defavorabilă latură a lui, probabil că tot asta şi-ar fi spus şi lar fi iertat. Dragostea poate să ierte orice, în afară de Mârşăvie; căci Mârşăvia ucide Dragostea, schilodeşte până şi Simţămintele Fireşti; fără Stimă, Dragostea Adevărată nu poate să existe. Moore, cu toate defectele lui, trebuia stimat; fiindcă în cugetul său nu avea nicio infecţie de ordin moral, nicio trăsătură care să molipsească fără speranţă totul în jur, cum ar fi, de pildă, aceea a falsităţii; nici nu era un rob al poftelor; viaţa activă pentru care fusese născut şi educat îi oferise altceva de făcut decât să se alăture goanei deşarte a vânătorilor de plăceri. Era un om integru, discipol al Raţiunii şi nu fanatic adorator al Simţurilor. În acelaşi fel se putea vorbi despre vârstnicul Helstone. Niciunul dintre ei doi nu ar fi arătat pe chip, nu ar fi rostit şi nu ar fi gândit vreo minciună; pentru niciunul dintre ei nenorocita sticlă neagră, de curând pusă deoparte, nu prezenta vreun farmec; amândoi ar fi fost îndreptăţiţi să se fălească deschis cu mândrul titlu de „rege al creaţiunii“, fiindcă niciun viciu animalic nu le era stăpân; nu numai că arătau, dar şi erau într-adevăr făpturi superioare sărmanului Sykes. Din curte se auzi un fel de larmă şi tropot de picioare, apoi se aşternu tăcere. Moore se duse la fereastră, Helstone îl urmă; amândoi rămaseră într-o latură, tânărul mai înalt în spatele vârstnicului cel scund, şi se uitau atenţi, dar aşa fel ca să nu poată fi văzuţi de afară; singurul comentariu asupra celor ce vedeau fu doar un zâmbet cinic ce fulgeră din ochii unuia într-ai celuilalt. O bogată tuse oratorică se auzi atunci, urmată de exclamaţia „Şşşt“ menită, după cum se părea, să potolească murmurul mai multor glasuri. Moore întredeschise, foarte puţin, canatul ferestrei, ca să se audă mai bine. — Joseph Scott, răsună un glas fornăit – Scott stătea de santinelă la uşa clădirii – putem face întrebare dacă stăpânul e înăuntru şi dacă se poate sta de vorbă cu dânsul? — E-năuntru, îhî! răspunse Joe nepăsător. — Ai fi atunci bun, dacă-ţi face dumitale (dumitale apăsat în mod special) plăcere, să-i spui dumnealui că doisprezece gentlemani vrea să-l vadă? — Da’ o să se-ntâmple-aşa c-o să mă-ntrebe de ce, îşi dădu Joe părerea. Dacă m-oi duce la dânsu’ trebe să-i zic şi treaba asta. — Într-o chestie, fu răspunsul. Joe intră în clădire. — Iertaţi-mă, sir, da’ e afară doisprezece gentlemani care vrea să vă vadă, cică „’ntr-o chestie“. — Bine, Joe, eu li-s omul. Sugden, vii când te fluier. Moore ieşi chicotind fără voioşie. Porni prin curte cu o mână în buzunar şi cealaltă vârâtă sub vestă, iar cozorocul şepcii împinse către frunte îi ascundea într-o măsură licărirea adânc dispreţuitoare ce-i juca în ochi. Doisprezece oameni aşteptau acolo, unii doar în cămăşi, alţii şi cu şorţuri albastre; se vedea limpede că doi dintre ei formau avangarda grupului. Unul era un omuleţ energic şi ţanţoş, cu nasul cârn; celălalt, un vlăjgan lat în spete, se distingea nu numai prin chipul încruntat şi ochii neîncrezători, ca de pisică, ci mai ales prin piciorul de lemn şi cârja masivă. I se citea o anumită răutate în conturul buzelor; părea să râdă pe furiş de cine ştie ce om sau lucru neştiut, iar întreaga-i înfăţişare arăta a orice, numai a om dintr-o bucată nu. — Bună dimineaţa, domnule Barraclough, spuse Moore vesel, adresându-se numai lui. — Pace vouă! sună răspunsul. Domnul Barraclough îşi închise în întregime ochii în mod obişnuit pe jumătate închişi, când rosti vorbele auzite. — Îţi sunt foarte recunoscător: pacea e un bun nepreţuit; în ce mă priveşte, nici nu mi-aş putea dori mai mult; dar asta nu e tot ce aveai să-mi spui, după câte îmi închipui. N-aş crede ca pacea să fie ţinta dumitale. — În ce priveşte ţinta noastră, începu Barraclough, poate că ar putea să pară ciudată, ba chiar prostească pentru urechi ca ale dumneavoastră, de vreme ce pruncii din lumea aceasta par celor din vremea lor mai înţelepţi decât pruncii luminii. — Treci la subiect, te rog, şi dă-mi putinţa să aud despre ce anume e vorba. — O s-auziţi, sir; dacă eu n-oi fi în stare s-o spun, apăi sunt în spatele meu unsprezece care mă pot ajuta. E vorba de un scop înalt şi (schimbându-şi glasul ironic într-un fel de nechezat) e însuşi scopul lui Dumnezeeeu, şi asta e încă şi mai bine. — Ai venit după o subscripţie pentru o nouă-capelă a Pălăvrăgelii, domnule Barraclough? Dacă nu ăsta este scopul turneului dumitale, atunci nu văd ce legătură ai putea să ai cu el. — În cugetul meu nu această datorie stăruieşte, sir; dar cum Atotputernicul m-a călăuzit să pomenesc şi despre treaba asta, voi încerca să primesc de la dumneavoastră orice din puţinul care vă prisoseşte; cât de măruntă o fi dania, tot binevenită este. Zicând acestea îşi scoase pălăria din cap şi o întinse ca şi când ar fi cerut de pomană; în acelaşi timp, un zâmbet neruşinat i se lăţi pe faţă. — Dacă o să-ţi dau şase peni, ai să te duci să-i bei. Barraclough îşi înălţă palmele în sus şi îşi dete ochii peste cap, lăsând să se vadă că gesturile nu fac decât să sugereze o maimuţăreală a ipocriziei. — Pari un om şi jumătate, spuse Moore sec şi rece; fără nicio ruşine mă laşi să văd că eşti un ipocrit grosolan şi că îndeletnicirea dumitale e pură înşelătorie; ai vrea să mă faci să râd de iscusinţa cu care îţi joci rolul de farsor neruşinat şi, în acelaşi timp, îţi închipui că o să-i păcăleşti şi pe oamenii care stau în urma dumitale. Înfăţişarea lui Moses îşi pierdu fala; văzuse că a mers prea departe; se pregătea să răspundă, când cel de al doilea bărbat ieşit în faţă, nemulţumit că până atunci nici nu fusese luat în seamă, făcu un pas înainte. Nu arăta ca un înşelător, deşi se vedea că este grozav de încrezut şi înfumurat. — Domnule Moore, începu acesta, vorbind tot din gât şi pe nas şi rostind rar de tot cuvintele, de parcă ar fi vrut să lase ascultătorilor timp să aprecieze la adevărata ei valoare neobişnuita eleganţă a frazeologiei folosite; poate s-ar putea spune pe drept cuvânt că nu atât pacea cât raţiunea este ţinta noastră. Înainte de toate, noi am venit aici pentru a vă convinge să ascultaţi glasul raţiunii, iar dacă dumneavoastră aveţi să refuzaţi, este de datoria mea să vă previn, în termenii cei mai categorici, că va trebui să remeargă (voia să spună recurgă) la măsuri ce se vor încheia probabil cu – cu aducerea dumneavoastră la înţelegerea nechibzuinţei a – a nebuniei ce pare să îndrumeze şi să stabilească metodele folosite de dumneavoastră pentru afaceri în această plină de fabrici parte a ţării. Hâm!… Sir, aş putea să mă aplec la aceea şi să pomenesc aici că fiind un venetic sosit de pe un tărâm îndepărtat, de pe alt sfert şi altă emisferă a acestui glob, azvârlit, precum aş putea zice, ca un ins surghiunit şi alungat pe aceste ţărmuri – pe stâncile Albionului – şi nu ştiţi cum, şi în ce fel, şi pe unde ar trebui să păşiţi ca să ajungeţi la foloase pentru oamenii care vă muncesc. Iar dacă, pentru a trece neîntârziat la amănunte, aţi lua seama să părăsiţi fabrica asta de aici şi să plecaţi fără alte discuţii direct acasă acolo de unde sunteţi, s-ar putea să se-ntâmple să iasă foarte bine. Nu pot să văd nimic care să stea în calea planului acesta. Ce-aveţi voi de spus despre treaba asta, oameni buni? — întorcându-se către ceilalţi din grup, care răspunseră într-un glas: „Bravo! Bravo!“ — Bravo, Noah o’ Tim’s! murmură Joe Scott, care stătea în spatele domnului Moore. Moses nu-l mai taie niciodată pe ăsta – auzi: stâncile Albionului… cealaltă emisferă! MamăDoamne! Aţi venit de la Polul Sud? Ăsta l-a halit pe Moses. Totuşi, Moses nu se lăsa „halit”; se gândi să mai încerce o dată. Aruncând o privire oarecum mânioasă înspre „Noah o’ Tim’s“, îşi dădu drumul, la rândul său: dar de data asta vorbi pe un ton serios, părăsind ironia muşcătoare care nu-i ajutase la nimic. — Atuncea când o să vă înălţaţi cortul printre ale noastre, domnule Moore, trăi-vom în pace şi frăţie; da, trebuie să mărturisesc, în deplină pace şi frăţie. Deocamdată încă nu sunt un om bătrân, dar pot să-mi aduc aminte de întâmplări petrecute poate cam cu douăzeci de ani în urmă, când munca făcută cu braţele era căutată şi preţuită, şi niciun nelegiuit nu avusese îndrăzneala să aducă aici maşini dintrastea care e aşa de primejdioase. Să spun, nu sunt chiar eu unul de face postav, că de meserie sunt croitor; dar cu toate astea, inima din mine e ca pâinea caldă: sunt un om nespus de simţitor; iar atunci când îmi văd semenii asupriţi ca şi acel vestit trăitor din vechime ce-mi purta numele, mă ridic întru sprijinirea lor; din această pricină vin astăzi şi vă vorbesc de la obraz şi vă dau sfat să aruncaţi deoparte diavoleştile voastre maşinării şi să angajaţi tot mai mulţi oameni. — Şi ce se întâmplă dacă nu-ţi urmez sfatul, domnule Barraclough?     — Dumnezeeeu     să     vă     aibă     în      sfânta     lui     pază! Milostivească-se Dumnezeeeu să vă înmoaie inima, sir! — Acum ai intrat în legătură cu wesleyienii, domnule Barraclough? — Doamne, iartă-mă! Doamne sfinte! Eu îs un binecredincios metodist. — Ceea ce nu te împiedică să fi în acelaşi timp un beţiv şi un şarlatan. Acum o săptămână te-am văzut într-o noapte, când mă întorceam de la târgul din Stilbro’, beat mort şi căzut pe marginea drumului; şi în vreme ce propovăduieşti pacea, ai făcut ca principala preocupare a vieţii dumitale să fie aţâţarea zâzaniilor. La săracii aflaţi în grea suferinţă nu ţii mai mult decât ţii la mine; îi aţâţi la fapte nesocotite numai ca să-ţi atingi scopurile dumitale mârşave; la fel face şi ăsta de aici, căruia îi spuneţi Noah o’ Tim’s. Amândoi sunteţi nişte ticăloşi fără astâmpăr, fără omenie şi fără ruşine, iar ţelul vostru de căpetenie este o ambiţie personală, pe atât de primejdioasă pe cât e de copilărească. Unii dintre cei care se află în spatele vostru sunt oameni cinstiţi, dar prost îndrumaţi – voi doi, însă, sunteţi putrezi până în măduva oaselor. Barraclough se pregătea să vorbească. — Taci! Ai spus ce-ai avut de spus şi acum e rândul meu. Cât despre a primi porunci de la voi, sau de la oricare Jack, Jem, Jonathan de pe pământ – asta n-am s-o îngădui nicio clipă. Aţi dori ca să părăsesc ţara; îmi cereţi să mă despart de maşinile mele. Iar dacă refuz, mă ameninţaţi. Da, refuz – categoric! Aici mă aflu, şi lângă fabrica asta am să rămân; iar în ea am să aduc cele mai bune maşini pe care inventatorii sunt în stare să mi le ofere. Tot ceea ce mai puteţi face – dar asta niciodată nu veţi îndrăzni să faceţi – este să daţi foc fabricii, să distrugeţi toate maşinile dinăuntru şi pe mine să mă împuşcaţi. Şi pe urmă? Să presupunem că fabrica asta ar fi o ruină şi eu un cadavru – şi pe urmă? Voi, oameni din spatele acestor otrepe, ar putea asta opri în loc invenţiile şi strânge de gât ştiinţa? Nici măcar pentru o fracţiune de secundă! O altă fabrică, şi încă mai bună, plină de maşini, se va înălţa pe ruinele celei de aici, şi probabil că un proprietar încă şi mai întreprinzător ar veni în locul meu. Înţelegeţi-mă bine! O să-mi fabric postavurile aşa cum îmi place, şi atât de bine pe cât mă va ajuta capul. În fabrica de aici am să folosesc ce mijloace voi găsi eu de cuviinţă. După ce aţi auzit toate astea, oricine va îndrăzni să-mi pună piedici n-are decât să sufere consecinţele. O să aveţi numaidecât un exemplu în stare să vă arate că vorbesc serios. Fluieră ascuţit şi puternic. Sugden, dimpreună cu ciomagul şi mandatul, intrară în scenă. Moore se întoarse iute spre Barraclough şi-i spuse: — Tu ai fost la Stilbro’; am cum s-o dovedesc. Ai fost acolo printre mlaştini – purtai mască – cu propria ta mână ai doborât pe unul dintre oamenii mei – tu! propovăduitor al Evangheliei! Sugden, arestează-l! Moses fu înhăţat. Izbucniră ţipete şi se iscă mişcare de oameni ce voiau să-i sară într-ajutor, dar mâna dreaptă, care în tot acest timp stătuse ascunsă sub vesta lui Moore, ieşi la iveală purtând un pistol. — Amândouă ţevile sunt încărcate, anunţă Moore. Sunt absolut hotărât – staţi deoparte! Mergând cu spatele, cu ochii ţintă la duşmanul ce-l înfrunta, îl păzi pe arestat până la clădirea birourilor. Îi porunci lui Joe Scott să intre înăuntru după Sugden şi să zăvorască uşa. El însuşi rămase să se plimbe în sus şi în jos prin faţa clădirii, cu privirile îngândurate aţintite în pământ, cu braţul destins lăsat pe lângă corp, dar cu pistolul mereu în mână. Cei unsprezece rămaşi afară îl urmăriră o vreme cu ochii, vorbind între ei pe şoptite; într-un târziu unul dintre ei se apropie. Acesta arăta cu totul altfel decât cei care vorbiseră înainte; avea trăsături aspre, urâte, dar bărbăteşti şi părea om aşezat. Spuse: — Domnule Moore, eu n-am multă încredere în Moses Barraclough şi aş vrea să vă zic şi eu o vorbă din partea mea. Cât despre mine, nu cu gândul de-a face rău am venit; am vrut doar să mai încerc o dată să îndreptăm lucrurile; că tare mai sunt încâlcite. Ştiţi dumneavoastră, o ducem greu – o ducem tare greu; familiile noastre sunt sărace şi chinuite. Cu maşinile astea suntem azvârliţi afară de la muncă; nu mai găsim nicăieri de lucru, n-avem de unde scoate un ban. Atunci ce-i de făcut? Putem oare numai să zicem: gura! şi să ne întindem pe jos să aşteptăm moartea? Nu: eu nu mă pricep la vorbă, domnule Moore, dar parcă simt că ar fi un gând păcătos ca un om cu judecată să stea şi să moară de foame ca o vietate necuvântătoare – eu asta n-am s-o fac. Nu sunt pentru vărsare de sânge: nu sunt în stare nici să omor şi nici să lovesc un om; nu sunt nici pentru dărâmarea fabricilor şi sfărâmarea maşinilor, fiindcă, aşa cum aţi spus adineauri, în felul ăsta nu putem opri în loc invenţiile; dar am să vorbesc – am să fac cât mai mare tărăboi o să-mi stea în putere. Invenţiile pot fi ele bune, dar eu ştiu că nu e bine ca oamenii săraci să crape de foame. Aceia care ne guvernează trebuie să afle o cale de ieşire, să vadă cum ne pot veni într-ajutor: trebuie să înceapă a face altfel de reguli, noi. O să spuneţi că e o treabă greu de făcut: cu cât mai tare o să strigăm noi, cu atât mai leneşi au să se arate cei din Parlament ca să se înhame la o treabă îndrăcită. — Necăjiţi-i pe cei din Parlament cât de mult vă place, răspunse Moore; dar e lipsit de orice noimă să le pricinuiţi necazuri proprietarilor de fabrici; iar eu, în ce mă priveşte, asta n-am s-o îngădui. — Sunteţi un om tare ca stânca! replică muncitorul. N-aţi vrea să ne daţi şi nouă o păsuire? N-aţi vrea să fiţi bun şi să faceţi schimbările astea ceva mai pe încetul? — Oare în persoana mea se reduc toţi fabricanţii de postavuri din Yorkshire? Răspunde-mi la asta! — Sunteţi numai unul singur. — Şi numai eu singur! iar dacă m-aş opri doar o clipă, pe câtă vreme ceilalţi ar merge mereu înainte, aş fi repede călcat în picioare. Dacă aş face eu ce mă rogi dumneata, într-o lună aş da faliment; şi crezi cumva că falimentul meu ar putea să aducă pâine la gura copiilor dumitale? William Farren, eu nam să mă supun niciodată nici poruncilor dumitale şi nici poruncilor altora. Cu mine nu mai vorbiţi despre maşini; în privinţa asta am să fac ce voi crede eu de cuviinţă. Chiar mâine am să primesc nişte maşini noi. Dacă le fărâmaţi şi pe astea, am să aduc încă altele. Niciodată n-am să mă dau bătut. În clipa aceea ceasul fabricii sună ora douăsprezece: era vremea mesei. Moore se întoarse iute cu spatele la delegaţie şi intră în clădirea birourilor. Ultimele lui cuvinte lăsaseră o impresie proastă, de prea mare asprime; el, cel puţin, nu izbutise să folosească un prilej în care sorţii se aflau în mâna lui. Dacă ar fi vorbit mai omenos cu William Farren – care era un om foarte cinstit, fără ură şi fără invidie împotriva celor mai înstăriţi decât el; care socotea că nu e nicio nenorocire şi nicio nedreptate să fi nevoit să trăieşti din muncă şi era înclinat să fie destul de mulţumit dacă are ce munci – Moore şi-ar fi putut câştiga un prieten. Părea de mirare cum de putea să întoarcă spatele unui asemenea om, fără să-i arunce măcar o privire de înţelegere ori simpatie. Chipul bietului Farren arăta măcinat de lipsuri şi mizerie; se vedea după înfăţişarea lui că nu mai ştie ce înseamnă aceea să trăieşti în tihnă şi îndestulare de săptămâni sau poate luni de zile: şi cu toate acestea în privirile lui nu răzbătea nici cruzime şi nici răutate, numai epuizare, tristeţe, grijă, şi încă răbdare. Cum de era Moore în stare să se despartă de el în felul acesta, numai cu vorbele „Niciodată n-am să mă dau bătut”, fără o şoaptă de bunăvoinţă, de încurajare, de sprijin? Pe drumul de întoarcere către casa lui, odinioară, în vremuri mai bune, o locuinţă decentă, curată, plăcută, însă acum, deşi tot curată, foarte tristă fiindcă era foarte săracă – Farren îşi punea această întrebare. Şi ajunse la încheierea că străinul, proprietar de fabrică, era un om egoist, fără suflet şi, de asemenea, gândea el, un nesocotit. I se părea că emigrarea, dacă ar fi avut mijloace să poată emigra, ar fi mai bună decât o slujbă sub conducerea unui astfel de om. Se simţea groaznic de abătut - aproape deznădăjduit. Acasă, nevasta îi oferi, cu toată grija şi cuviinţa, acea masă pe care putea s-o pregătească pentru el şi copiii lor: fiertură de ovăz, dar nici asta atât cât s-ajungă. După ce terminară porţia, câţiva dintre copiii mai mici spuseră că mai vor – lucru care pe William îl durea cumplit; în vreme ce nevasta se străduia să-i potolească fie cât putea mai blând, el se ridică de pe scaun şi se duse la uşă. Începu să fluiere o melodie veselă, dar care totuşi nu fu în stare să oprească ivirea câtorva lacrimi grele (mult mai asemănătoare picăturilor „de dinaintea furtunii”, decât celor ce s-ar fi scurs din rana unui gladiator) ce se strânseră în genele ochilor lui cenuşii ca să cadă apoi peste prag. Cu mâneca hainei îşi limpezi vederea, iar după ce starea aceea de slăbiciune dispăru, o alta foarte sumbră îi luă locul. Încă mai şedea acolo cugetând în tăcere, când se apropie un gentleman îmbrăcat în negru – un preot, după cum se vedea dintr-o singură aruncătură de ochi; dar nu era nici Helstone, nici Malone, nici Donne şi nici Sweeting. Putea să aibă cam patruzeci de ani; fără nimic deosebit în înfăţişare, era negricios la faţă şi cu părul încă de pe acum aproape alb. Şchiopăta puţin. În vreme ce se apropia, vădea un aer preocupat, îngrijorat chiar; dar, de îndată ce ajunse lângă Farren, înălţă privirile, şi atunci o expresie de bunăvoinţă ilumină chipul îngândurat şi sever. — Tu eşti, William? Ce mai faci? — Aşa şi-aşa, domnule Hall; dumneavoastră ce faceţi? Naţi vrea să intraţi puţin să vă mai odihniţi? Domnul Hall, cu al cărui nume cititorul s-a întâlnit mai înainte (preotul de la Nunnely, în parohia căruia se născuse Farren şi de unde se mutase doar cu trei ani în urmă ca să stea la Briarfield, fiind mai aproape de Hollow’s Mill, unde găsise de lucru), intră în casă şi, după ce dădu bineţe gospodinei şi copiilor, se aşeză pe un scaun. Începu să vorbească foarte voios despre vremea ce se scursese de când familia se mutase din parohia lui şi despre schimbările petrecute între timp; răspunse unor întrebări privitoare la sora sa Margaret, despre care toţi se interesau cu simpatie; la rândul său puse întrebări, iar în cele din urmă, uitându-se în jur cu repeziciune şi îngrijorare prin lentilele ochelarilor (purta ochelari, fiindcă era miop) la camera aproape goală, la feţele trase şi palide ale celor de lângă el – căci copiii se adunaseră pe lângă genunchii lui, iar tatăl şi mama îi stăteau chiar în faţă – întrebă repezit: — Şi voi ăştia toţi ce mai faceţi? Cum vă descurcaţi? Trebuie arătat că deşi era foarte învăţat, domnul Hall nu numai că vorbea cu un pronunţat accent nordic, dar din când în când folosea curent şi expresii specifice graiului din nordul ţării. — Luptăm din greu cu sărăcia, răspunse William: toţi am rămas fără lucru. Am vândut aproape tot ce mai aveam prin casă, după cum puteţi vedea şi dumneavoastră; iar ce-o să facem de-acum încolo, numai Dumnezeu ştie. — V-a dat afară domnul Moore? — Ne-a dat afară, da; şi acum gândesc asemenea lucruri despre el, încât cred că de-ar vrea să mă ia înapoi chiar mâine, nu m-aş mai duce să lucrez în fabrica lui. — Felul ăsta de-a vorbi nu ţi se potriveşte, William. — Ştiu că nu; dar acuma nu mai sunt cum am fost: simt cum mă schimb. Nici că mi-ar păsa, dac-ar avea copiii şi nevasta cu ce să trăiască; dar n-au de nici unele… se chinuie… — Da, băiatule, şi la fel e şi cu tine; văd eu destul de limpede. Trăim vremuri tare grele; încotro mă întorc, numai suferinţă văd. William, stai jos; Grace, aşază-te şi dumneata; haideţi să chibzuim împreună despre treburile astea. Şi ca să poată chibzui cât mai în voie, domnul Hall îl luă pe genunchi pe cel mai mic dintre copii şi îşi lăsă mâna pe capul celui de-al doilea; iar când micuţii începură să-l piseze, îi potoli cu un „Şşşt!“ apoi îşi pironi privirile asupra sobei în care o mână de jeratic încă strălucea, dar cu încruntare parcă. — Triste vremuri! spuse preotul. Şi de mult e aşa. E vrerea Domnului: facă-se voia lui, dar la prea grele încercări ne pune. Din nou stătu pe gânduri. Pe urmă continuă: Nu mai ai bani deloc, William, şi n-ai mai avea nimic de vândut ca să poţi face rost de ceva? — Nu; am vândut dulapul, am vândut ceasul din perete, şi măsuţa de mahon, şi tava aceea frumoasă dimpreună cu serviciul de ceai din porţelan pe care le-adusese nevasta ca zestre când ne-am luat. — Şi dacă ţi-ar împrumuta cineva o liră sau două, ai avea cum să le întrebuinţezi cu folos? Ai putea să găseşti ceva, să porneşti pe alt drum? Farren nu răspunse; însă nevastă-sa zise neîntârziat: — Da, eu sunt încredinţată că ar putea, sir; îl duce mintea la multe lucruri, aşa om e William ăsta al nostru. Dac-ar avea două-trei lire, ar putea să s-apuce de vreo negustorie. — Ai putea, William? — Cu binecuvântarea lui Dumnezeu, răspunse William cumpănindu-şi bine cuvintele, aş putea să cumpăr câte ceva lucruri de băcănie, mai nişte panglici, mai nişte aţă, şi ce-aş mai bănui eu că se vinde, iar pentru început aş umbla din casă în casă. — Şi, ştiţi, sir, interveni Grace, puteţi fi încredinţat că William nici nu i-ar bea, nici nu i-ar ţine degeaba, nici nu i-ar risipi – în niciun fel. E bărbatul meu şi nu s-ar cuveni să-l laud; dar vreau să spun numai că om mai cumpătat, mai cinstit decât el nu se află în toată Anglia. — Bine, uite am să stau eu de vorbă cu nişte prieteni, şi cred că vă pot făgădui să-i fac rost de cinci lire într-o zi sau două: cu împrumut, luaţi seama, nu în dar; trebuie să-i dea înapoi. — Înţeleg, sir, înţeleg şi tare mi-ar conveni. — Până atunci uite câţiva şilingi pentru dumneata, Grace, numai ca să ai ce pune în oală până ce încep să vină muşteriii. Acuma, copii, ia aşezaţi-vă la rând şi să spuneţi Catehismul, până când se duce mama voastră să cumpere ceva de mâncare: că astăzi nu prea aţi mâncat cine ştie cât, de asta sunt eu sigur. Ia începe tu, prâsleo. Cum te cheamă pe tine? Domnul Hall rămase acolo până când veni Grace îndărăt; apoi îşi luă în grabă rămas bun, dând mâna atât cu Farren cât şi cu nevastă-sa: abia la uşă le spuse câteva scurte dar bine simţite vorbe de mângâiere creştinească şi le dădu nişte sfaturi. După aceea se despărţiră: — Dumnezeu să vă binecuvânteze, sir! — Domnul să vă binecuvânteze, oameni buni!