Recent Posts
Rezumat –
Jane Eyre este o copilă orfană c...
CAPITOLUL XXXVI
Scris în camera de studiu ...
CAPITOLUL XXXV
...
CAPITOLUL XXXIV
Un caz de persecuţie familial...
CAPITOLUL XXXIII
...
CAPITOLUL XXXII
...
CAPITOLUL XXXI
...
CAPITOLUL XXX
Rushedge, loc de mărturisiri ...
Posts
CAPITOLUL I
Levitic
În anii din urmă, o ploaie deasă de diaconi s-a abătut asupra părţilor de nord ale Angliei: îi găseşti puzderie pe dealuri; fiecare parohie are parte de unul sau mal mulţi; sunt destul de tineri ca să poată fi foarte activi, şi s-ar cuveni să facă tare mult bine. Dar nu despre anii din urmă are să fie vorba. Ne vom întoarce la începutul acestui secol: anii din urmă – anii de-acum – sunt prăfuiţi, arşi de soare, încinşi, arizi. Vom ocoli amiaza – o vom uita la vremea siestei, vom petrece miezul zilei dormind – şi vom visa despre zori.
Dacă îţi închipui, din acest preludiu, cititorule, că ţi se pregăteşte ceva în chip de povestire romanţioasă, niciodată n-ai săvârşit o mai mare greşeală. Te aştepţi cumva la sentimentalism, poezie şi visare? Prevezi pasiune, impulsuri şi melodramă? Domoleşte-ţi nădejdile; redu-le la o treaptă mai joasă. Dinainte ţi se vor înfăţişa fapte reale reci şi concrete; ceva neromantic precum dimineaţa de luni, când toţi cei ce sunt nevoiţi să trudească se trezesc cu conştiinţa că trebuie să se scoale şi să se îndrepte spre munca lor. Nu e o afirmaţie categorică precum că nu vei gusta lucruri pasionante – poate către mijlocul şi sfârşitul ospăţului – dar s-a hotărât ca primul fel ce va fi pus pe masă să se numere printre cele pe care un catolic – ba, ce să mai vorbim, chiar un anglo-catolic - le poate mânca în Vinerea Mare din Săptămâna Patimilor: linte rece cu oţet, fără untdelemn; pâine nedospită, cu buruieni amare, iar despre friptură de miel, nici vorbă.
În anii din urmă, zic, prin părţile de nord ale Angliei a plouat cu diaconi; dar în una mie opt sute unsprezecedoisprezece un asemenea potop încă nu se abătuse pe acolo. Diaconii erau rari pe atunci: nu fiinţa niciun Ajutor pastoral, nicio Asociaţie a diaconilor care să întindă o mână de sprijin bătrânilor parohi şi protoerei şi să le ofere mijloace pentru a plăti un coleg tânăr şi viguros, ieşit de Ia Oxford sau Cambridge. Urmaşii de azi ai apostolilor, ucenici ai doctorului Pusey şi unelte ale Propagandei, pe vremea aceea abia se cloceau sub păturile molcuţe ale leagănelor, sau erau supuşi purificării prin botez în ligheanul lavoarului. Uitându-te la oricare dintre aceşti prunci nu puteai bănui că dublele volănaşe plisate ale bonetei încingeau fruntea unui dinainte hărăzit, anume blagoslovit ca urmaş al sfinţilor Pavel, Petru şi Ioan; nici nu puteai prevedea în faldurile lungii cămăşuţe de noapte stiharul alb în care avea să muştruluiască mai târziu, cu toată severitatea, sufletele enoriaşilor săi, şi să-l uluiască în chip straniu pe preotul de modă veche, când avea să-şi fâlfâie de la înălţimea amvonului veşmântul ca o cămeşoaie ce nu fluturase până atunci mai sus decât pupitrul.
Totuşi, chiar şi în vremurile acelea de lipsă, se, mai întâlneau diaconi: planta preţioasă era rară, dar se putea găsi. Un anume district favorizat din West Riding, Yorkshire, se putea lăuda cu trei toiege ale lui Aron ce propăşeau pe o rază de douăzeci de mile. Ai să-i vezi, cititorule. Păşeşte în această plăcută casă-grădină aflată la marginea comunei Whinbury, intră în micul salon – şi acolo îi vei găsi aşezaţi la masa de prânz. Îngăduie-mi să ţi-i prezint: domnul Donne, diaconul din Whinbury; domnul Malone, diaconul din Briarfield, domnul Sweeting, diaconul din Nunnely. Casa este locuinţa domnului Donne, proprietate a unui anume John Gale, mic postăvar. Domnul Donne avusese bunătatea de aşi invita confraţii să ospăteze cu dânsul. Noi doi, dumneata, cititorule, şi cu mine, ne vom alătura comesenilor, vom vedea ce este de văzut şi vom auzi ce este de auzit. Deocamdată, însă, dumnealor nu fac altceva decât să mănânce, iar în timp ce ei mănâncă, noi vom rămâne deoparte, să stăm de vorbă.
Domnii aceştia sunt în floarea tinereţii: dispun de întreaga putere de muncă a acestei vârste interesante – o putere de muncă pe care sleiţii lor parohi vârstnici tare ar vrea s-o aducă pe făgaşul îndatoririlor pastorale, exprimându-şi adesea dorinţa de a o vedea cheltuită în supravegherea harnică a şcolilor şi în vizitarea cât mai frecventă a bolnavilor din parohiile respective. Dar junii leviţi socotesc asta o îndeletnicire anostă; ei preferă să-şi reverse energia în ocupaţii care, deşi în ochii altora se înfăţişează mai încărcate de plictiseală, mai îmbâcsite de monotonie decât munca ţesătorului la război, par să le ofere o nesecată sursă de preocupare şi satisfacţie.
Mă refer la un du-te-vino între dumnealor, de la şi spre locuinţele respective: nu un cerc, ci un triunghi de vizite pe care şi le fac reciproc în tot cursul anului, şi iarna, şi primăvara, şi vara, şi toamna. Anotimpul şi starea vremii nau importanţă; cu un zel de neînţeles înfruntă ninsoarea şi grindina, viforniţa şi ploaia, noroiul şi praful, pentru a se duce să prânzească, să ia ceaiul sau să cineze împreună. Ce anume îi atrage ar fi greu de spus. Nu prietenia, fiindcă ori de câte ori se întâlnesc, se ceartă. Nu religia; cuvântul ăsta nu este niciodată pomenit între dânşii. Teologie poate că mai discută ei din când în când, dar despre cucernicie – niciodată. Nici slăbiciunea pentru mâncare şi băutură; fiecare dintr-înşii s-ar putea desfăta la el acasă cu o friptură de vacă la tavă şi un pudding la fel de bune, cu ceai la fel de tare şi pâine prăjită la fel de gustoasă ca şi cele ce i se servesc la confratele său. Doamna Cale, doamna Hogg şi doamna Whipp – respectivele lor gazde – afirmă că „ăsta-i numai ca să dea oamenilor bătaie de cap“. Când zic „oameni“, aceste cucoane cumsecade se referă, bineînţeles, la dumnealor însele; fiindcă într-adevăr tare le mai dă de furcă sistemul ăsta de neîncetate invazii reciproce.
După cum am spus, domnul Donne şi oaspeţii săi sunt aşezaţi la masa de prânz, iar doamna Gale îi serveşte, dar păstrează în ochi o scânteie din aprigul foc de la bucătărie. Dânsa socoteşte că privilegiul de a invita din când în când câte un prieten la masă, fără nicio plată suplimentară (privilegiu inclus în condiţiile de închiriere), a fost folosit cu prisosinţă în ultima vreme. Astăzi e abia joi, iar luni domnul Malone, diaconul din Briarfield, a venit la micul dejun şi a stat şi la masa de prânz; marţi, domnul Malone şi domnul Sweeting, din Nunnely, au venit la ceai, au rămas la cină, au ocupat patul de rezervă, şi au onorat-o cu prezenţa dumnealor la micul dejun de miercuri dimineaţă; acum, joi, iată-i din nou aici la prânz, şi doamna Gale e aproape sigură că au să rămână toată noaptea. C’en est trop ar spune dânsa dacă ar şti franţuzeşte.
Domnul Sweeting îşi taie în bucăţi felia de friptură de vacă din farfurie şi se plânge că e tare; domnul Donne zice că berea e răsuflată. Ei nu, dar e culmea culmilor! Dacă ar fi măcar politicoşi, doamna Gale nu le-ar pune chiar atâta la inimă; dacă s-ar arăta măcar mulţumiţi cu ce li se dă, nu i-ar păsa, dar „diaconii ăştia tineri e aşa de înfumuraţi şi de zeflemitori, că nu le ajunge nimeni cu prăjina la nas; nu se poartă faţă de dânsa cu bună-cuviinţa şi respectul «ce i s-ar cuveni», şi asta mimai fiindcă nu ţine slujnică, ci face singură toată treaba gospodăriei, ca şi mama dumneaei, Dumnezeu s-o ierte! Pe-urmă vorbesc întruna urât despre obiceiurile din Yorkshire şi despre oamenii din Yorkshire”, semn pentru doamna Gale că niciunul dintre ei nu e gentleman adevărat, şi nici de neam bun. „Preoţii bătrâni face cât toată liota asta de tinerei de-a învăţat la colegiu; ei ştie ce e buna-cuviinţă şi se poartă frumos şi cu cei mari şi cu cei mici.”
— Pâine! strigă domnul Malone pe un ton care, deşi tărăgănat pentru a rosti numai două silabe, îl dezvăluie de îndată a fi de baştină din ţara trifoiului şi a cartofilor.
Doamna Gale îl duşmăneşte pe domnul Malone mai mult decât pe fiecare dintre ceilalţi doi; dar îi este şi teamă de el, fiindcă e un personaj înalt, solid, cu picioare şi braţe adevărat irlandeze şi o faţă tot atât de autentic naţională: o faţă nu milesiană – nu gen Daniel O’Connell, ci un chip cu trăsături proeminente de indian nord-american, specific pentru o anumită clasă de boiernaşi irlandezi, cu o expresie pietrificată şi mândră, mai potrivită unui proprietar de moşie cu sclavi decât unui moşier cu ţărani liberi pe pământul lui. Tatăl domnului Malone îşi zicea gentilom; era sărac, înglodat în datorii şi de o aroganţă prostească; iar fiu-său îi semăna leit.
Doamna Gale îi aduse pâinea întreagă.
— Taie-o, femeie! spuse oaspetele.
Şi „femeia“ o tăie, aşa după cum suna porunca. Dacă ar fi dat ascultare îndemnurilor din inima ei, l-ar fi tăiat şi pe domnul Malone în felii; sufletul ei de yorkshireză se răzvrătea cumplit în faţa unui asemenea sistem de a porunci.
Preoţii aveau o poftă de mâncare zdravănă, şi cu toate că friptura de vacă era „tare” au înfulecat până ce n-a mai încăput în ei. Au dat pe gât, de asemenea, o cantitate respectabilă de „bere răsuflată“, iar un platou cu Yorkshire puddmg şi două castroane de legume au dispărut precum frunzele după ce trec lăcustele. Brânza, la fel, s-a bucurat de o deosebită preţuire din partea dumnealor; iar o „turtă cu mirodenii”, servită în chip de desert, a pierit ca o nălucă şi nici că s-a mai aflat vreo urmă din ea. Prohodul i l-a cântat în bucătărie Abraham, fiu şi moştenitor al doamnei Gale, un tânăr în vârstă de şase primăveri; trăsese nădejde că acea turtă înturnase-va nevătămată, iar când mama sa aduse tablaua goală, el cu glas mare a strigat şi amarnic s-a jeluit.
În vremea aceasta diaconii şedeau şi îşi sorbeau vinul, o licoare dintr-o recoltă fără pretenţii, degustată fără prea multă desfătare. Domnul Malone, într-adevăr, ar fi preferat cu necuprinsă bucurie un whisky; însă domnul Donne, englez fiind, nu ţinea în casă asemenea băutură. În timp ceşi sorbeau vinul, se ciocneau în păreri; nu despre politică, nici despre filosofie, nici despre literatură - aceste subiecte erau acum ca întotdeauna cu totul lipsite de interes pentru dânşii – nici măcar despre teologie, practică sau doctrinară, ci despre mărunte chestiuni de disciplină ecleziastică, nimicuri ce păreau tuturor, în afară de ei, goale ca nişte baloane de săpun. Domnul Malone, care izbuti să-şi agonisească două pahare de vin, pe câtă vreme confraţii săi se mulţumiră cu unul singur, se bine dispuse treptat, în felul dumisale; adică, devenise puţin cam prea îndrăzneţ, debita necuviinţe pe un ton arogant şi râdea zgomotos, încântat de propria-i deşteptăciune.
Fiecare dintre comeseni ajunse pe rând calul său de bătaie. Malone avea la îndemână un stoc de glume, pe care obişnuia să le servească fără greş, cu prilejul agapelor de felul celei de faţă. Rareori îşi împrospăta glumele, lucru care de altfel nici nu era necesar, deoarece el însuşi nu se socotea niciodată plicticos, şi puţin îi păsa de ce gândesc alţii. Pe domnul Donne îl onoră cu aluzii la fizicul său extrem de firav, împunsături la adresa nasului său cârn, ironii muşcătoare în legătură cu un anume pardesiu jerpelit de culoarea ciocolatei, pe care acel domn îl arbora ori de câte ori ploua sau se arăta a ploaie „şi critici referitoare la o colecţie aleasă de expresii cockney şi un fel de a pronunţa de aceeaşi speţă, proprietate personală a domnului Donne, care meritau a fi luate în seamă pentru eleganţa şi preţiozitatea cu care îi împodobeau stilul.
Domnul Sweeting a fost luat peste picior cu privire la statura sa – era un bărbat puţintel, cât un băieţel ca înălţime şi lăţime, în comparaţie cu atleticul Malone - ironizat în legătură cu înzestrările lui muzicale - cânta la flaut şi intona imnuri ca un serafim (aşa li se părea câtorva cuconiţe tinerele din parohie), şfichiuit ca „favorit al cucoanelor”, înţepat în legătură cu mama şi sora sa, pentru care bietul domn Sweeting nutrea sentimente adânc înrădăcinate în suflet şi despre care avea din când în când nesocotinţa să vorbească de faţă cu hirotonisitul irlandez din alcătuirea căruia măruntaiele afecţiunii fireşti fuseseră, nu se ştie cum, omise.
Victimele întâmpinau aceste atacuri fiecare în felul său; domnul Donne cu o mulţumire de sine pompoasă şi cu o nepăsare uşor încruntată, singurele proptele ale demnităţii sale de altfel firave; domnul Sweeting cu indiferenţa născută dintr-o stare de spirit plină de îngăduinţă şi blândeţe, care nu pretindea să aibă vreo demnitate de apărat.
Când bătaia de joc a lui Malone ajunse prea supărătoare, ceea ce se întâmplă foarte curând, ceilalţi doi se uniră să-i dea riposta, întrebându-l câţi băieţi strigaseră după el pe drum în ziua aceea „Peter irlandezul!“ (pe Malone îl chema Peter – reverendul Peter Augustus Malone); rugându-l să le spună şi lor dacă în Irlanda se obişnuia ca în cursul vizitelor pastorale feţele bisericeşti să poarte în buzunare pistoale încărcate şi toroipan în mână; interesându-se de înţelesul anumitor cuvinte englezeşti (pe care domnul Malone le stâlcea cu accentul său irlandez), şi folosind alte asemenea metode de răzbunare pe măsura rafinamentului înnăscut al spiritului fiecăruia.
În felul acesta, bineînţeles, nu-i puteau veni de hac. Nefiind o fire nici blândă, nici flegmatică, Malone ajunse repede în culmea furiei. Vocifera, gesticula; Donne şi Sweeting râdeau. Pe tonul cel mai ridicat şi mai ascuţit al vocii sale celtice îi batjocori ca fiind saxoni şi snobi; la rândul lor, ceilalţi îl tachinară, spunându-i că este băştinaş al unui pământ cucerit. În numele ţării sale, Malone ameninţă cu răscoala şi îşi declară ura amară împotriva stăpânirii engleze; ceilalţi doi pomeniră despre zdrenţe, cerşetorie şi jeg. Salonaşul răsuna de vociferări; ai fi zis că după asemenea insulte grave trebuie neapărat să urmeze un duel; era de mirare că domnul şi doamna Gale nu se alarmau de zarva aceea şi nu trimiteau după un vardist să impună linişte. Dar dânşii erau obişnuiţi cu asemenea întâmplări; ştiau prea bine că diaconii nu luau niciodată împreună masa ori ceaiul, fără un pic de exerciţiu de acest soi, şi nu-şi făceau griji în privinţa urmărilor, ştiind că certurile clericale sunt pe cât de zgomotoase pe atât de nevătămătoare; că nu duceau la nimic şi că, indiferent în ce termeni s-ar fi despărţit tinerii preoţi într-o anume seară, aveau să se întâlnească negreşit a doua zi de dimineaţă ca fiind cei mai buni prieteni din lume.
În timp ce vrednica pereche stătea în jurul vetrei din bucătărie, ascultând ciocnirea sonoră şi repetată dintre pumnul lui Malone şi planşa de mahon a mesei din salon, ca şi tresăririle şi clinchetul carafelor şi paharelor după fiecare bufnitură, râsul batjocoritor al beligeranţilor englezi confederaţi şi peroraţiile bâlbâite ale izolatului hibernian – în timp ce stătea deci aşa, se auziră paşi afară şi ciocănelul de pe uşă bătu insistent.
Domnul Gale se duse şi deschise.
— Pe cine aveţi sus în salon? întrebă un glas – un glas destul de impresionant, nazal ca ton, repezit ca rostire.
— A! Domnul Helstone, dumneavoastră sunteţi? Nici nu vă vedeam pe întuneric; acuma se întunecă repede. Poftiţi înăuntru, sir.
— Mai întâi vreau să ştiu dacă merită osteneala să poftesc înăuntru. Cine e sus?
— Diaconii, sir.
— Ce! Toţi?
— Da, sir.
— Au mâncat aici?
— Da, sir.
— Mulţumesc.
După aceste cuvinte în casă intră un ins – un bărbat de vârstă mijlocie, îmbrăcat în negru. Străbătu bucătăria spre o uşă ce da înăuntrul locuinţei, o deschise, îşi propti capul într-o parte şi rămase în ascultare. Avea ce asculta, căci larma de sus ajunsese chiar atunci mai asurzitoare decât oricând.
— Ha! exclamă el doar pentru sine; apoi, întorcându-se către domnul Gale: Aveţi deseori parte de asemenea soi de distracţii?
Domnul Gale fusese epitrop, şi deci era indulgent cu preoţimea.
— Sunt tineri, ştiţi dumneavoastră, sir – sunt tineri, spuse el cu înţelegere.
— Tineri! Merită o bătaie zdravănă cu varga. Soi rău – soi rău. Şi chiar dacă ai fi un disident, John Gale, şi nu un fiu credincios ai bisericii adevărate, tot aşa ar proceda – la fel şiar da în petic; dar am să…
În chip de încheiere a acestei fraze, trecu pragul uşii ce ducea în casă, o închise în urma lui şi porni în sus pe scară. Iarăşi ciuli urechile când ajunse în dreptul odăii de deasupra. Făcându-şi intrarea fără să se anunţe, se propti în faţa diaconilor.
Iar convivii amuţiră; rămaseră ca împietriţi; năvălitorul aşijderea. Noul-venit – un om mic de stat, dar cu o ţinută demnă, şi purtând pe umerii săi laţi cap, cioc şi ochi de uliu, apoi deasupra tuturor acestora un Rehoboam, adică o pălărie cu boruri late şi îndoite în sus pe margini, pălărie pe care pare-se că nu socotea necesar s-o ridice sau s-o scoată în faţa celor prezenţi – îşi încrucişă braţele pe piept şi-i măsură de sus până jos pe tinerii săi prieteni – dacă prieteni se puteau numi - cum îi veni mai bine la îndemână.
— Aşa! începu el, rostindu-şi cuvintele cu o voce care nu mai era nazală, ci adâncă – mai mult decât adâncă - o voce făcută înadins să răsune dogit şi cavernos. Aşa! S-a reînnoit minunea Sfintelor Rusalii? Au pogorât din nou pe pământ limbile despicate? Unde sunt? Chiar adineauri glasul lor umplea casa întreagă. Am auzit cele şaptesprezece limbi în plină înverşunare: parţii, mezii şi elamiţii, pământenii din Mesopotamia, cei din Iudeea, Capadochia, din Pont şi din Asia, din Frigia şi Pamfilia, din Eghipet şi din acele părţi ale Libiei dimprejurul Cirenei, străini din Roma, evrei şi prozeliţi, cretani şi arabi - acum două minute fiecare dintre ei trebuie să-şi fi avut trimisul în această odaie.
— Vă cer iertare, domnule Helstone, începu domnul
Donne. Luaţi loc, vă rog, sir. Doriţi un pahar de vin?
Politeţurile nu primiră niciun răspuns. Hultanul în redingotă neagră urmă:
— Dar ce vorbesc eu despre harul limbilor? Halal har! Am greşit capitolul şi cartea şi Testamentul: Evanghelia în loc de Lege, Faptele Apostolilor în locul Facerii, cetatea Ierusalimului în locul câmpiei Şinar. Nu harul limbilor, ci încurcătura limbilor m-a asurzit cu huietul ei. Voi, apostoli? Aud? Voi trei? Hotărât – nu. Trei înfumuraţi zidari de la Turnul Babilonului – nici mai mult, nici mai puţin!
— Vă încredinţez, sir, că stăteam şi noi puţin de vorbă la un pahar de vin, după o masă ca între prieteni: îi puneam la punct pe disidenţi.
— Aha! îi puneaţi la punct pe disidenţi, asta făceaţi domniile-voastre! Malone îi punea la punct pe disidenţi? Miemi suna în ureche altfel, că-i punea la punct pe confraţii dumisale întru apostolat. Vă certaţi între voi şi făceaţi aproape tot atâta tărăboi – numai voi trei – cât face Moise Barraclough, croitorul predicator, cu toţi ascultătorii săi la un loc în capela metodistă de jos din vale, când sunt în toiul redeşteptării la dreapta credinţă. Ştiu eu cine e tartorul – dumneata, Malone.
— Eu, sir?
— Dumneata, sir. Donne şi Sweeting stăteau liniştiţi până ce-ai venit dumneata, şi ar sta iar liniştiţi dacă ai pleca. Păcat că nu ţi-ai lăsat pe malul celălalt năravurile irlandeze, când ai trecut canalul ca să vii încoace. Apucăturile studenţilor din Dublin n-au ce căuta aici la noi; fapte care ar putea trece neobservate într-o mlaştină sau în vreun fund de munte din Connaught ar aduce, într-o parohie englezească aşezată, oprobriu asupra celor ce se îndeletnicesc cu ele şi, ceea ce e cu mult mai rău, asupra instituţiei ale cărei umile mădulare sunt, şi-atât.
Exista o oarecare demnitate în modul cum acest vârstnic şi mărunt gentleman îi dojenea pe tineri, deşi poate că nu era chiar demnitatea cea mai potrivită cu respectiva împrejurare. Domnul Helstone, stând drept ca un băţ, arătând ca un uliu la pândă, avea, în ciuda pălăriei sale preoţeşti, a redingotei negre şi a ghetrelor, mai mult aerul unui ofiţer veteran careşi muştruluieşte subalternii, decât al unui preot venerabil care-şi povăţuieşte fiii întru credinţă. Blândeţea evanghelică, dulceaţa apostolică păreau să nu fi suflat cu duhul lor asupra feţei aceleia oacheşe şi aspre, ci hotărârea îi împietrise trăsăturile şi ascuţimea înţelepciunii îi săpase brazde adânci pe chip. Şi cucernica faţă bisericească urmă:
— M-am întâlnit cu Supplehough, care bălăcărea prin noroi în noaptea asta ploioasă. Se ducea să predice la taraba concurenţei, în Milldean. După cum v-am spus, l-am auzit pe Barraclough mugind în mijlocul unei adunături ca un taur apucat de alte alea; dar pe domniile voastre, domnilor, vă aflu zăbovind la un pahar de vin de Porto tulbure şi ciorovăinduvă ca nişte babe arţăgoase. Nu-i de mirare că Supplehough a convertit, dând cu capul la fund în cristelniţă şaisprezece oameni în toată firea pe zi, şi asta zi de zi, de două săptămâni încoace; nu-i de mirare că Barraclough, secătură şi făţarnic cum e, le ademeneşte pe toate ţesătoarele astea tinere, înzorzonate în floricele şi în panglicuţe, să vadă că pumnul lui e mult mai tare decât marginea de lemn a putinei în care face el baie; şi nu-i deloc de mirare că domniile-voastre, când sunteţi lăsaţi să vă descurcaţi singuri, fără parohii dumneavoastră – adică eu, Hall şi Boultby – care să vă stăm proptele, prea adesea aţi ţine sfânta liturghie adresându-vă doar pereţilor goi ai bisericii noastre, iar crâmpeiul de predică seacă a domniilor-voastre l-aţi citi numai pentru ajutoarele voastre, pentru organist şi paracliser. Dar destul asupra acestui subiect. Am venit să stau de vorbă cu Malone. Am săţi încredinţez o treabă grea. O, viteze căpitan!
— Ce fel de treabă? întrebă Malone îmbufnat. Doar nu poate fi nicio înmormântare la ceasul ăsta din zi.
— Ai cu ce te apăra?
— Cu ce mă apăra? Oho! Am şi braţe şi picioare - şi îşi arătă braţele şi picioarele vânjoase.
— Ei, asta-i! Vreau să zic, ai arme?
— Am pistoalele pe care mi le-aţi dat chiar dumneavoastră; de ele nu mă despart; le aşez gata încărcate pe scaun, la căpătâiul meu, în fiecare seară. Am şi toiagul de corn.
— Prea bine. Vrei să te duci până la Hollow’s Mill?
— Dar ce păcatele se întâmplă la Hollow’s Mill?
— Nimic deocamdată, şi poate că nici n-o să se întâmple; dar Moore e singur acolo; i-am trimis la Stilbro’ pe toţi lucrătorii în care se poate încrede; la faţa locului au mai rămas doar două femei. Pentru cei care-i doresc binele ar fi un prilej fericit să-i facă o vizită, dac-ar ştii ce frumos li s-a netezit calea.
— Eu nu mă număr printre cei care-i doresc binele; puţin îmi pasă de el.
— Ţţţ! Malone, măi, ţie ţi-e frică.
— Aşa mă cunoaşteţi dumneavoastră pe mine? Dacă aş şti că iese cu păruială, m-aş duce; dar Moore e un om ciudat, închis, pe care nici măcar nu mă laud că-l înţeleg; şi de dragul tovărăşiei lui plăcute, n-aş face un pas.
— Dar este prilej de păruială; şi dacă nu iese o încăierare în toată legea – căci, într-adevăr, nu prea se arată semne – nu e totuşi de crezut ca noaptea să treacă în deplină linişte. Ştii că Moore s-a hotărât să instaleze maşinile cele noi, şi aşteaptă astă-seară două vagoane de rame şi cuţite de la Stilbro’. Scott, maistrul, şi câţiva oameni aleşi pe sprânceană s-au dus să le aducă.
— Lăsaţi că le aduc cu bine şi în deplină linişte.
— Aşa zice Moore, şi susţine că nu are nevoie de nimeni; cu toate acestea, trebuie să aibă pe cineva acolo, măcar ca să depună mărturie dacă se întâmplă ceva. Părerea mea e că omul ăsta e foarte nesocotit. Stă în biroul lui cu obloanele neferecate, iese pe întuneric şi umblă brambura pe vale, pe uliţa Fieldhead, printre lanuri, ca şi când ar fi odrasla preaiubită a vecinilor sau – fiindu-le zişilor vecini ca sarea-n ochi – parcă s-ar fi născut „vrăjit“, cum se spune în cărţile de basme. Nu-i este învăţătură de minte soarta lui Pearson, nici soarta lui Armitage – împuşcaţi unul în casa lui şi celălalt afară, în bălţi.
— S-ar cuveni să-i fie învăţătură de minte şi să se păzească, se amestecă domnul Sweeting. Şi nu cred că s-ar păzi. Dacă i-ar fi dat să audă ce-am auzit eu deunăzi.
— Ce-ai auzit, Davy?
— Îl cunoaşteţi pe Mike Hartley, sir?
— Ţesătorul acela antinomian? îl cunosc.
— După ce a băut câteva săptămâni la rând, Mike sfârşeşte cu o vizită la parohia din Nunnely, ca să-i spună domnului Hall ce părere are dânsul despre predicile sale, să veştejească tendinţa îngrozitoare a ceea ce propovăduieşte despre fabrici, şi să-l prevină că pastorul şi toţi ascultătorii săi se află în bezna cea necuprinsă.
— Da, dar asta nu are nimic de-a face cu Moore.
— Pe lângă faptul că este antinomian, mai este şi un aprig iacobin şi un nivelator, sir.
— Ştiu. Dacă e băut zdravăn, nu se mai gândeşte decât la uciderea de regi. Mike nu cunoaşte bine istoria, şi ţi-e mai mare dragul să-l auzi înşirând pomelnicul tiranilor asupra cărora, după cum spune el, „răzbunarea sângelui a cucerit izbânda“. Omul ăsta găseşte o bucurie ciudată în uciderea capetelor încoronate, sau a oricăror altor capete, din motive politice. Mi-a ajuns la ureche că are el un of ciudat în ce-l priveşte pe Moore: la asta făceai aluzie, Sweeting?
— Aţi folosit tocmai cuvântul potrivit. Domnul Hall crede că Mike nu-i poartă lui Moore niciun fel de ură personală; zice că chiar îi place să alerge după el şi să stea de vorbă, dar are oful ăsta, să se dea o pildă cu Moore. Deunăzi i-l ridica în slăvi domnului Hall ca pe proprietarul de fabrică dăruit cu cel mai luminat cap din Yorkshire, şi din acest motiv afirmă că Moore trebuie ales ca jertfă, ca o ofrandă de cel mai mare preţ. Dumneavoastră ce credeţi, Mike Hartley ăsta e în toate minţile, sir? întrebă brusc Sweeting.
— Nu-mi dau seama, Davy. Poate că e scrântit, sau poate că e numai viclean – ori, mai ştii, o fi şi una şi alta.
— Zice că are vedenii, sir.
— Aşa! E un adevărat Ezechiel sau Daniel când e vorba de vedenii. Vinerea trecută, seara târziu, tocmai mă culcam, a venit să-mi povestească despre o viziune care i s-a dezvăluit în parcul Nunnely chiar în după-amiaza aceea.
— Povestiţi-ne şi nouă, sir – cum a fost? îl rugă Sweeting.
— Davy, tu ai în craniul tău o despărţitură enormă care se cheamă Curiozitate; Malone, vezi, nu are aşa ceva; nici uciderile şi nici vedeniile nu-l interesează. Uită-te la el cum seamănă în clipa asta cu un Saf voinic şi cu minţile duse aiurea.
— Saf! Cine a fost Saf, sir?
— M-am gândit eu că nu ştii: poţi să cauţi; e un personaj biblic. Nu ştiu mai multe despre el decât numele şi seminţia; dar de când am fost mic şi până azi i-am atribuit lui Saf o puternică personalitate. Te-ncredinţez că era cinstit, greoi şi lipsit de noroc; şi-a aflat sfârşitul la Gob, de mâna lui Sibecai.
— Dar cu vedenia cum a fost, sir?
— Davy, auzi-vei. Donne îşi roade unghiile şi Malone o ţine într-un căscat; drept aceea numai ţie va să ţi-o spun. Mike e fără lucru, ca mulţi alţii, din păcate; domnul Grame, administratorul lui Sir Philip Nunnely, i a dat o slujbă la stăreţie. După câte zicea, Mike, îşi petrecuse toată dupăamiaza să tundă gardul viu, până spre seară, dar înainte de a se lăsa întunericul, iată că auzi ceea ce i se păru lui ca o fanfară în depărtare – trompete, surle şi sunetul unei goarne; venea dinspre pădure, şi se minuna el ce-o fi căutând o muzică acolo. Îşi ridică ochii: printre mulţimea de copaci văzu mişcându-se lucruri, roşii ca macii sau albe ca floarea de mai; pădurea era plină de ele, se revărsau şi umpleau tot parcul. Băgă de seamă apoi că erau ostaşi – cu miile şi cu zecile de mii; dar nu făceau mai mult zgomot decât un roi de musculiţe într-o seară de vară. Se alcătuiau rânduri-rânduri, susţinea el, şi mărşăluiau, regiment după regiment, prin parc; i-a urmărit până au ajuns la Nunnely Common; muzica încă mai cânta încet şi îndepărtat. Pe izlaz i-a văzut făcând un număr de exerciţii – un bărbat îmbrăcat în tunică stacojie stătea în mijloc şi-i îndruma; se întindeau, zicea el, pe cincizeci de pogoane; i-a avut înaintea ochilor vreme de o jumătate de ceas; pe urmă au plecat în deplină tăcere; tot timpul n-a auzit niciun glas de om, nici tropăit de picioare – nimic altceva decât muzica aceea stinsă care cânta un marş solemn.
— Şi-ncotro s-au îndreptat, sir?
— Spre Briarfield. Mike i-a urmărit; păreau să treacă pe la Fieldhead, când un nor de fum, revărsat parcă din gurile unei baterii de tunuri, se răspândi fără zgomot peste câmp, peste drum, peste izlaz, şi se rostogoli, zicea el, albastru şi pâclos, până la picioarele lui. După ce fumul se risipi, Mike se uită iar să-i vadă pe ostaşi, dar aceştia pieriseră; şi nu i-a mai văzut. Mike, asemeni unui înţelept Daniel ce se află, nu numai că a povestit vedenia, dar a şi tălmăcit-o: vrea să însemne, dă el de înţeles, vărsare de sânge şi război civil.
— Dumneavoastră îl credeţi, sir? întrebă Sweeting.
— Dar tu, Davy? Ei, hai, Malone, de ce n-ai plecat încă?
— Mă cam miră, sir, că n-aţi stat cu Moore chiar dumneavoastră, căci vă plac lucruri de soiul ăsta.
— De stat aş fi stat, dacă din păcate nu l-aş fi poftit pe Boultby să ia cina la mine când se întoarce acasă de la întrunirea Societăţii Biblice din Nunnely. Am făgăduit să te trimit pe dumneata ca înlocuitor al meu, lucru pentru care, în treacăt fie zis, Moore nu mi-a mulţumit: ar fi vrut mai degrabă să fi stat eu cu el, nu tu, Peter. De se va întâmplă să fie cu adevărat nevoie de ajutor, voi veni şi eu; clopotul fabricii va da alarma. Până una alta, du-te, afară doar dacă (şi se răsuci deodată spre domnii Sweeting şi Donne) – afară doar dacă nu preferi să meargă Davy Sweeting sau Joseph Donne. Ce spuneţi, domnilor? Este o misiune de înaltă cinste, condimentată, pe deasupra, de o mică primejdie reală; căci oamenii sunt într-o stare de spirit neobişnuită, după cum ştiţi cu toţii, iar Moore cu fabrica şi eu maşinile sale a adunat împotriva lui destulă ură. Nu mă îndoiesc nicio clipă că sub vestele astea ale domniilor-voastre există sentimente cavalereşti, zvâcneşte curajul. Poate că sunt prea părtinitor faţă de favoritul meu, Peter; micul David are să fie eroul, sau neprihănitul Iosif. Malone, dumneata la urma urmei eşti un mare Saul, greoi şi-mpiedicat, bun numai să-ţi împrumuţi armura: scoate armele de foc, adu-ţi ciomagul: e acolo – în colţ.
Cu un fel de rânjet semnificativ, Malone scoase la iveală pistoalele, oferind câte unul fiecăruia dintre cei doi confraţi ai săi. Dar n-au fost înşfăcate cu grabă; dovedind o sfială plină de eleganţă, cei doi domni se dădură cu câte un pas înapoi din faţa armelor ce le erau întinse.
— Eu. Nu mă ating niciodată de ele; de când sunt nu mam atins de aşa ceva, spuse domnul Donne.
— Eu sunt aproape un străin pentru domnul Moore, murmură Sweeting.
— Dacă nu te-ai atins niciodată de un pistol, încearcă acum să-l simţi în mână, tu, mare satrap al Eghipetului. Cât despre micul menestrel, el preferă probabil să-i înfrunte pe filisteni fără de nicio altă armă decât fluierul său. Dă-le pălăriile, Peter; au să meargă amândoi.
— Nu, sir; nu, domnule Helstone: mamei nu i-ar plăcea asemenea fapte, stărui Sweeting.
— Iar eu mi-am făcut un principiu din a nu mă amesteca în treburi de soiul ăsta, declară Donne.
Helstone zâmbi ironic Malone râse cu un râs care semăna a nechezat. Apoi puse armele la loc, îşi luă pălăria şi ciomagul, apoi spunând că „nu s-a simţit de când e mai în formă pentru bătaie şi că bine i-ar părea ca vreo douăzeci de ţesători soioşi să calce casa lui Moore în noaptea aceea, ieşi din odaie, coborând scările din doi paşi făcând să se cutremure casa când trânti uşa din faţă în urma sa.
descarcare gratuita de mai jos
CAPITOLUL II
Furgoanele
Afară era întuneric-beznă: lună şi stele se topiseră în norii de ploaie cenuşii – cenuşii ar fi fost ziua, acum, noaptea, arătau ca de smoală. Malone nu era un om aplecat spre cercetarea amănunţită a naturii; schimbările ei treceau, în cea mai mare parte, neobservate de el: putea umbla mile întregi în cea mai schimbăcioasă zi de april, fără să vadă minunata joacă a cerului şi a pământului; fără să observe când o rază de soare săruta coama dealurilor, făcându-le să surâdă senin în lumina verde, sau când ploaia plângea deasupra lor, ascunzându-le crestele cu un nor ce lăsa să-i atârne pletele desfăcute. Nu se osteni, deci, să compare prin contrast cerul aşa cum se înfăţişa acum - o boltă împâclită, aburindă, toată neagră, în afară de crâmpeiul unde, spre răsărit, furnalele forjelor de la Stilbro’ aruncau un licăr tremurat şi parcă sinistru asupra orizontului – cu acelaşi cer într-o noapte senină şi geroasă. Nu-şi dădu osteneala să se întrebe unde pieriseră constelaţiile şi planetele, sau să regrete seninul „negru-albastru” al oceanului de eter ghintuit cu acele insuliţe albe, şi sub care se rostogolea acum un alt ocean plăsmuit dintr-un element mai greu şi mai dens, ascunzându-l cu totul. Îşi vedea doar de drum cu îndârjire, puţin aplecat înainte în timp ce mergea şi cu pălăria dată pe spate, după obiceiul său irlandez. „Boc, boc“, tropăia el pe şoseaua pietruită, acolo unde drumul se putea lăuda cu o amenajare de acest fel; „fleoşc, fleoşc“, prin făgaşurile pline de glod, în locurile unde caldarâmul era înlocuit de noroi moale. Căuta însă cu ochii anumite puncte de reper: turla ascuţită a bisericii din Briarfield; mai departe, luminile de la Casa roşie. Acosta era un han, şi când ajunse la el, licărul focului din vatră, zărit printr-o fereastră cu perdeaua puţin dată la o parte, priveliştea paharelor de pe o masă rotundă şi a chefliilor aşezaţi pe o banchetă de stejar mai-mai să-l abată pe preot din drumul său. Se gândea cu jind la un pahar de whisky îndoit cu apă; dacă s-ar fi aflat prin alte părţi, şi-ar fi împlinit pe loc visul, dar muşterii adunaţi în hanul acela erau toţi enoriaşi ai domnului Helstone; toţi îl cunoşteau. Scoase un oftat şi trecu mai departe.
Trebuia să lase acum şoseaua, fiindcă distanţa ce-i mai rămânea până la Hollow’s Mill putea fi simţitor redusă dacă tăiai peste câmpuri. Câmpul ce se aşternea înaintea lui era plat şi monoton; Malone o luă de-a dreptul, sărind peste hăţişuri şi peste gardurile de piatră. Trecu doar pe lângă o clădire, ce părea mare şi semăna cu un conac, deşi era asimetric ca formă: vedeai un fronton înalt, apoi o faţadă prelungă, apoi un fronton scund, apoi un mănunchi de hornuri dese şi înalte; înapoia clădirii se înălţau câţiva copaci. Era cufundată în întuneric; nicio lumânare nu licărea la nicio fereastră; nu se simţea nici cea mai mică mişcare: ploaia care curgea din streşini şi şuierul sălbatic dar înăbuşit al vântului, printre hornuri şi printre crengi, erau singurele zgomote din jur.
De la această clădire încolo, câmpul, care până aici fusese plat, se povârnea dintr-o dată; de bună seamă mai jos se întindea o vale prin care se auzea apa curgând. În adâncul zării pâlpâi o lumină. Înspre acel semnal coti Malone.
Ajunse la o căsuţă albă – vedeai că e albă chiar şi prin bezna aceea grea – şi bătu la uşă. Îi deschise o slujnicuţă cu o faţă vioaie. La lumina lumânării pe care o ţinea în mână se zărea un coridor strâmt ce se termina cu o scară îngustă. Două uşi, acoperite cu draperii de postav roşu, un preş tot roşu pe scară, contrastând cu pereţii de culoare deschisă şi cu duşumeaua albă, făceau ca micul interior să arate curat şi proaspăt.
— Domnul Moore este acasă, vă rog?
— Da, domnule, dar nu înăuntru.
— Nu înăuntru! Atunci unde este?
— La fabrică, în birou.
În clipa aceea una din uşile roşii se deschise.
— Sarah, au sosit furgoanele? întrebă o voce, şi totodată se ivi şi un cap de femeie.
Poate că nu era un cap de zeiţa – pe drept cuvânt: câte un bigudiu de hârtie la fiecare tâmplă înlătura o asemenea presupunere – dar nici a gorgonă nu arăta; cu toate acestea Malone înclina parcă spre cea de a doua părere. Cât era el de voinic, la vederea ei se dădu înapoi sfios, până ce ajunse iar afară în ploaie, şi vădit înfricoşat zise: „Mă duc până la dânsul“, luând-o la goană pe un drumeag scurt, de-a curmezişul unei curţi întunecate, spre fabrica cea mare şi neagră.
Ziua de muncă se terminase, muncitorii plecaseră, maşinile se odihneau, fabrica era închisă. Malone îi dădu ocol. Undeva, în hardughia aceea alcătuită din ziduri murdare de funingine, zări o altă crăpătură de lumină. Ciocăni iar la o uşă, folosind în acest scop capătul gros al ciomagului său, cu care bătu stăruitor şi din ce în ce mai tare. O cheie se răsuci în broască; uşa se deschise.
— Joe Scott, tu eşti? Ce se aude cu furgoanele, Joe?
— Nu e Joe – eu sunt. M-a trimis domnul Helstone.
— A! domnul Malone. Rostind acest nume, vocea avu o aproape imperceptibilă inflexiune de dezamăgire. După o tăcere de o clipă, continuă politicos, dar puţin formal: Vă rog să intraţi, domnule Malone. Regret nespus că domnul Helstone a socotit necesar să vă pună pe drumuri, cale atât de lungă: nu era nevoie câtuşi de puţin – i-am şi spus – şi încă pe o asemenea noapte. Dar poftiţi înăuntru.
Urmându-l pe interlocutorul său, Malone trecu prin nişte încăperi întunecoase, în care nu putu desluşi nimic, şi pătrunse într-o cameră luminată şi strălucitoare - părea foarte iluminată şi foarte strălucitoare unor ochi care, vreme de o oră, se chinuiseră să pătrundă îndoitul întuneric al nopţii şi al ceţii; dar în afara unui foc minunat, a unei lămpi de un model elegant şi a unui candelabru strălucitor ce ardea pe masă, era o încăpere foarte simplă. Duşumeaua nu era acoperită cu covor; cele trei sau patru scaune cu spătar tare, vopsite în verde, păreau să fi mobilat cândva bucătăria unei case de gospodari de ţară; un birou solid, de proporţii mari, masa mai suspomenită, şi pe pereţii de culoarea pietrei, câteva planşe înrămate, reprezentând proiecte de clădiri, planuri de grădini şi schiţe de maşini etc., completau mobilierul încăperii.
Oricât de simplă era, păru să-l mulţumească pe domnul Malone care, după ce îşi scoase şi îşi atârnă în cuier redingota şi pălăria ude, trase în dreptul căminului unul din scaunele acelea cu aspect reumatic şi aproape că îşi vârî genunchii printre barele de fier din faţa focului.
— Plăcut birou aveţi aici, domnule Moore, atât de confortabil, şi numai al dumneavoastră.
— E drept; dar sora mea s-ar bucura să vă vadă, dacă aţi prefera să treceţi în casă.
— O, nu; doamnele se simt cel mai bine singure. Eu nu prea sunt agreat de doamne. Doar nu mă confundaţi cu prietenul meu Sweeting, domnule Moore?
— Sweeting? Care dintre ei este – domnul cu pardesiul ca şocolata, sau domnul cel mărunt?
— Cel mărunt – dânsul e din Nunnely, cavalerul domnişoarelor Sykes, de toate şase e îndrăgostit. Ha! Ha!
— Mai bine să fi îndrăgostit de toate cu toptanul decât de una singură cu de-amănuntul, zic eu în privinţa aceasta.
— Dar este îndrăgostit de una dintre ele chiar cu deamănuntul, fiindcă atunci când eu şi Donne l-am pus să aleagă pe una din drăgălaşul cârd, a ales-o pe – pe cine credeţi?
Cu un zâmbet liniştit, ciudat, domnul Moore răspunse:
— Pe Dora, bineînţeles, sau pe Harriet.
— Ha! Ha! Ştiu că vă pricepeţi la ghicit! Dar ce v-a făcut să vă opriţi tocmai la ele două?
— Pentru că sunt cele mai înalte, cele mai arătoase, şi Dora, cel puţin, este cea mai voinică; şi cum prietenul dumneavoastră, domnul Sweeting, este doar o mână de om, am tras concluzia că, potrivit unei reguli obişnuite în asemenea împrejurări, preferă tocmai opusul lui.
— Aveţi dreptate: într-adevăr de Dora e vorba. Dar Sweeting nu are nicio şansă, nu-i aşa, Moore?
— În afară de faptul că e diacon, ce alt avut mai are domnul Sweeting?
Întrebarea păru să-l amuze nespus pe Malone. Râse trei minute bune înainte de a răspunde la ea.
— Ce alt avut mai are Sweeting? Vai de mine, David îşi are harfa lui, sau fluierul, ceea ce e cam totuna. Mai are şi un fel de ceas de tinichea; idem, un inel; idem, un monoclu – asta-i tot ce are.
— Şi cum se gândeşte să-i plătească domnişoarei Sykes toaletele, ca să nu mai vorbim despre altele?
— Ha! Ha! Straşnic! Am să-l întreb asta cu primul prilej? Am să-l perpelesc la foc mărunt pentru pretenţiile lui înfumurate. Dumnealui s-o fi aşteptând, fără-ndoială, ca bătrânul Christopher Sykes să facă un gest nobil. Doar e bogat, nu? Ţin casă mare.
— Sykes este în fruntea unei mari întreprinderi.
— Prin urmare trebuie să fie bogat, aşa-i?
— Prin urmare o fi având el ce face cu averea, şi pe vremuri ca astea îi arde să-şi ciuntească din capital ca să-şi înzestreze fetele, cum îmi arde mie să dărâm vilişoara de colo şi să clădesc pe ruinele ei o casă cât Fieldhead de mare.
— Moore, ştiţi ce-am auzit eu deunăzi?
— Nu; aţi fi auzit că sunt chiar pe cale să fac o asemenea schimbare. Bârfa de la voi din Briarfield e în stare să născocească una ca asta, sau alte parascovenii şi mai şi cică vreţi să închiriaţi Fieldhead – urâcioasă hardughie mi sa părut când m-am aflat astă-seară prin apropierea ei, asta-n treacăt fie zis – şi că aveţi de gând s-o instalaţi pe una dintre domnişoarele Sykes acolo ca stăpână – într-un cuvânt, că vreţi să vă însuraţi. Ha! Ha! Ia spuneţi, care dintre ele este? Dora, sunt sigur; doar aţi spus că e cea mai arătoasă.
— Mă minunez de câte ori mi-au ieşit vorbe că urmează să mă însor, de când am venit la Briarfield! M-au căpătuit pe rând cu toate femeile nemăritate şi bune de măritat din partea locului. Când erau cele două domnişoare Wynnes – întâi cea brunetă, apoi cea blondă; când roşcata domnişoară Armitage, când Ann Pearson cea coaptă; acum îmi puneţi în cârcă tot tribul de domnişoare Sykes. De unde s-o mai fi stârnit şi bârfa asta, numai bunul Dumnezeu o ştie. De vizitat nu vizitez pe nimeni; caut societatea cucoanelor cu tot atâta stăruinţă ca şi dumneavoastră, domnule Malone. Dacă se întâmplă să mă duc la Whinbury, mă duc doar să le fac o vizită lui Sykes sau lui Pearson, la ei la birou, şi conversaţia noastră are alt subiect decât căsătoria, iar preocupările noastre sunt cu totul altele, nu să facem curte, să ne clădim reşedinţe şi să vorbim despre zestre: postavul pe care nu-l putem vinde, muncitorii cărora nu le putem da de lucru, fabricile care se duc de râpă, în general mersul anapoda al lucrurilor pe care noi nu-l putem schimba, acestea, zic eu, sunt lucrurile care ne umplu gândurile cu prisosinţă în clipa de faţă, în asemenea măsură încât nu mai rămâne loc şi pentru mărunţişuri ca dragostea şi aşa mai departe.
— Sunt întru totul de aceeaşi părere, Moore. Dacă există o idee pe care o detest mai mult decât oricare alta, este ideea căsătoriei – mă refer la căsătorie în sensul mărunt, vulgar al cuvântului, ca o simplă chestiune de sentiment: doi proşti nepricopsiţi se învoiesc să-şi unească sărăcia printr-o năstruşnică legătură de simţiri. Mofturi! Dar o unire avantajoasă, ca aceea ce se poate realiza prin armonizarea unor concepţii demne şi a unor interese solide şi permanente, asta nu-i rău, aşa-i?
— Aşa-i, răspunse Moore, absent.
Subiectul părea să nu prezinte interes pentru el; nici nu-l urmărea. Şedea de câtăva vreme şi se uita la foc cu un aer preocupat, când deodată întoarse capul.
— Ascultaţi! zise Moore. Aţi auzit zgomot de roţi?
Ridicându-se, se duse la fereastră, o deschise şi trase cu urechea. După puţin timp o închise la loc.
— Nu-i decât vuietul vântului care se înteţeşte, observă Moore, şi pârâiaşul niţeluş umflat care se rostogoleşte jos în vâlcea. Aşteptam furgoanele acelea la ora şase; acum e aproape nouă.
— Serios vorbind, credeţi că din pricina instalării maşinilor ăstora noi vă paşte vreun pericol? Întrebă Malone. Helstone crede că da – se pare.
— Doresc doar ca maşinile – războaiele astea – să ajungă aici cu bine şi să le văd adăpostite între zidurile fabricii. Odată instalate, îi desfid pe cei ce distrug maşinile. N-au decât să-mi facă o vizită şi să suporte consecinţele; fabrica mea e cetatea mea.
— Asemenea secături de ultimă speţă nu merită decât dispreţ, observă Malone, într-o dispoziţie de adâncă reflecţie. Aproape că doresc să ne calce o şleahtă în noaptea asta; dar drumul părea extrem de liniştit când am venit eu încoace; nam văzut mişcând nimic.
— Aţi trecut pe lângă Casa roşie?
— Da.
— Dintr-acolo nu poate să vină nimic; primejdia pândeşte dinspre Stilbro’.
— Şi chiar credeţi că există o primejdie
— Ce-au făcut oamenii ăştia altora îmi pot face şi mie. Cu o singură deosebire: cei mai mulţi dintre patroni parcă paralizează când sunt atacaţi. Sykes, de pildă, când i-au dat foc postăvăriei, de-a ars până-n temelii, când i-au smuls postavul din rame şi l-au împrăştiat numai zdrenţe pe câmp, n-a luat nicio măsură ca să-i descopere sau să-i pedepsească pe ticăloşi; s-a lăsat în voia lor, ca mielul blând sub cuţit. Dar vedeţi că eu, după câte mă cunosc, aş lupta cu dinţii pentru meseria mea, fabrica mea şi maşinile mele.
— Helstone zice că aceştia trei sunt zeii dumneavoastră; că „Ordinele ministeriale” nu sunt pentru dumneavoastră decât altă denumire a celor şapte păcate; că primul ministru Castlereagh este Anticrist, şi partidul războinic, legiunile sale.
— Da; urăsc toate aceste lucruri pentru că mă ruinează; îmi stau în cale; nu pot progresa; nu-mi pot aduce la îndeplinire planurile din cauza lor; mă văd contracarat la fiecare pas de efectele lor potrivnice.
— Dar sunteţi bogat, Moore, şi afacerile vă merg bine, nu-i aşa?
— Sunt foarte bogat în postav pe care nu pot să-l vând: numai intră în magazia de acolo, şi-o să vedeţi că-i plină până-n tavan de baloturi. Roakes şi Pearson sunt în aceeaşi situaţie. Înainte aveau ca piaţă de desfacere America, dar „Ordinele ministeriale” le-au tăiat legăturile.
Malone nu părea pregătit să poarte, pe nepusă masă, o discuţie de acest fel; începu să-şi bată călcâiele şi să caşte.
— Şi când te gândeşti – continuă domnul Moore, care se lăsase prea mult luat de curentul propriilor sale gânduri ca să observe simptomele de ennui ale oaspetelui – când te gândeşti că bârfitorii ăştia caraghioşi din Whinbury şi Briarfield îi dau zor cu însurătoarea! Ca şi când n-ai mai avea altă menire în viaţă decât „să înconjuri cu atenţiile tale“ cum vine vorba, o tânără domniţă, şi după aceea s-o duci la altar, şi după aceea să pleci în călătorie de nuntă, şi după aceea să faci o seamă de vizite, şi după aceea, presupun, „săţi creşti copiii“. - Oh, que le diable emporte! – întrerupse din imprecaţia pe care o rostise cu deosebită înfierbântare şi adăugă mai potolit: Convingerea mea este că femeile nu vorbesc şi nu se gândesc decât la astfel de lucruri şi, fireşte, îşi închipuie că şi bărbaţii nu mai au altceva în minte.
— Bineînţeles, bineînţeles, aprobă Malone. Dar nu vă mai sinchisiţi de ele.
Începu să fluiere şi privi nervos în jur, de parcă ar fi avut mare nevoie de ceva. De data asta Moore îl surprinse şi, parese, înţelese natura manifestărilor sale.
— Domnule Malone, spuse el, desigur că aveţi nevoie de un întăritor după plimbarea asta prin ploaie; am uitat de ospitalitate.
— Nu, vai de mine! replică Malone.
Dar se vedea pe faţa lui că Moore pusese degetul pe rană. Gazda se ridică şi deschise un dulap.
— Am şi eu tabieturile mele, spuse el. Îmi place să am totul la îndemână şi să nu depind de partea femeiască din vilişoara de colo pentru fiecare îmbucătură pe care o bag în gură şi fiecare strop pe care îl dau pe gât. Deseori îmi petrec serile şi iau cina aici de unul singur, şi dorm împreună cu Joe Scott în fabrică. Uneori sunt propriul meu paznic; nu simt nevoie de prea mult somn, şi-mi face plăcere, când e câte o noapte frumoasă, să colind un ceas sau două, cu puşca în mână, prin vâlcea. Domnule Malone, vă pricepeţi să pregătiţi cotlete de berbec?
— N-aştept decât să fiu pus la încercare: am făcut treaba asta de sute de ori când eram la colegiu.
— Atunci, uitaţi acolo o farfurie plină cu cotlete, şi uitaţi şi grătarul. Întoarceţi-le repede: cunoaşteţi secretul de a păstra sosul în ele?
— Nicio grijă – veţi vedea. Daţi-mi, vă rog, un cuţit şi o furculiţă.
Diaconul îşi suflecă manşetele şi se apucă de gătit, cu toată râvna. Fabricantul aşeză pe masă farfurii, o pâine, o sticlă neagră şi două pahare. Apoi scoase un ibric de aramă – tot din aceeaşi tainiţă bine aprovizionată, dulapul său – îl umplu cu apă dintr-un vas mare de piatră ce se afla într-un colţ. Îl puse pe foc lângă grătarul care sfârâia, aduse lămâi, zahăr şi un mic bol din porţelan pentru punci; dar în timp ce pregătea punciul, o bătaie în uşă îl întrerupse. Se duse să răspundă.
— Tu eşti, Sarah?
— Da, conaşule. Vreţi să veniţi la cină, conaşule, vă rog?
— Nu; astă-seară nu vin acasă. Dorm în fabrică. Aşa că încuie uşile şi spune-i stăpânei tale să se culce.
Se întoarse.
— V-aţi chivernisit bine gospodăria, observă Malone aprobator, în timp ce, cu obrazul său prelung, la fel de aprins ca şi tăciunii asupra cărora se apleca şi întorcea de zor cotletele de berbec. Nu sunteţi sub papuc, ca bietul Sweeting; un om – hait! - ce mai stropeşte grăsimea asta, m-a ars pe mână – sortit să fie condus de femei. Dumneavoastră şi cu mine, Moore – luaţi-o pe asta, că-i rumenită şi mustoasă – dumneavoastră şi cu mine n-o să lăsăm să cânte găina în casă, când ne-om însura.
— Ştiu şi eu – nu m-am gândit niciodată la asta, dacă găina e frumoasă şi te-nţelegi cu ea, de ce nu?
— Cotletele sunt numai bune de mâncat; punciul e gata?
— Uitaţi un pahar, gustaţi. Când s-o întoarce Joe Scott cu flăcăii lui, le facem şi lor parte din punci, dacă aduc războaiele nevătămate.
Malone deveni foarte exuberant în timpul cinei; râdea cu poftă de orice fleac, făcea glume proaste şi după aceea se aplauda singur, într-un cuvânt era gălăgios fără nicio noimă. Domnul Moore, dimpotrivă, rămase la fel de tăcut ca şi înainte. Este timpul, cititorule, să ai cât de cât o idee despre înfăţişarea acestui om; mă voi strădui să o schiţez în timp ce stă la masă.
Este ceea ce ai numi probabil, la prima vedere, un ins cu o înfăţişare ciudată, căci arată slab, oacheş, gălbejit la faţă, cu un aer de străin, cu părul de culoare închisă, căzut în şuviţe neglijente peste frunte; pare să-şi piardă puţin timp cu toaleta, căci altfel şi l-ar potrivi cu mai mult gust. Nu-şi dă seama, s-ar zice, că are trăsături fine, limpezi, dăltuite simetric şi regulat, ca de meridional; nici cel care îl priveşte nu observă acest lucru decât după o cercetare amănunţită, căci, o nelinişte întipărită pe faţă şi obrajii supţi fac ca frumuseţea să fie adumbrită de o expresie de îngrijorare. Ochii sunt mari, gravi şi cenuşii; expresia lor este concentrată şi meditativă, mai mult iscoditoare decât blândă, mai mult gânditoare decât senină. Când buzele i se întredeschid într-un zâmbet, chipul său e plăcut – nu că ar fi deschis sau voios nici chiar atunci, dar simţi influenţa unui anumit farmec liniştit, care sugerează, fie cu temei, fie înşelător, o fire grijulie, poate chiar duioasă; sugerează simţăminte menite a crea o plăcută viaţă de familie: răbdare, îngăduinţă, poate devotament. Este încă tânăr – nu are mai mult de treizeci de ani; e înalt de stat şi zvelt. Felul său de a vorbi supară; are un accent străin care, în ciuda unei neglijenţe studiate în pronunţie şi dicţiune, zgârie urechea unui britanic, şi mai cu seamă a unui om din Yorkshire.
Într-adevăr, domnul Moore nu era decât pe jumătate britanic, şi nici măcar atât. Dinspre partea mamei, se trăgea din strămoşi străini şi fusese el însuşi născut şi în parte crescut pe pământ străin. O corcitură de felul său are, probabil, în multe privinţe şi sentimentele amestecate şi nelămurite – patriotismul, de pildă; fără îndoială că era incapabil să se ataşeze de partide, de secte, chiar şi de climate şi obiceiuri. Nu este exclus să fi avut tendinţa de a-şi izola persoana de orice comunitate în mijlocul căreia soarta îl aruncase vremelnic şi să fi simţit că cea mai mare înţelepciune din partea sa este să slujească interesele lui Robert Gérard Moore şi să facă abstracţie de consideraţiuni de ordin filantropic pentru binele obştesc, de care îl socotea pe numitul Gérard Moore în mare măsură detaşat. Comerţul era chemarea ereditară a domnului Moore – familia Gérard din Anvers se ocupa de două secole încoace cu negustoria. Fuseseră pe vremuri negustori bogaţi, dar se abătuseră şi asupra lor nesiguranţa şi încurcăturile băneşti; nişte speculaţii dezastruoase şubreziseră pe încetul temeliile creditului de care se bucurau şi timp de doisprezece ani casa se clătinase din încheieturi; iar în cele din urmă, sub izbitura Revoluţiei Franceze, se prăbuşise în totală ruină. În cădere trăsese după sine şi firma Moore din Anglia şi Yorkshire, strâns legată de casa din Anvers; iar Robert Moore, un membru al firmei engleze, care locuia în Anvers, se căsătorise cu Hortense Gérard, în nădejdea că tânăra sa soţie avea să moştenească partea din negoţ pe care o deţinea tatăl ei, Constantine Gérard. Moştenise, după cum am văzut, doar partea sa din datoriile firmei; şi acest pasiv, deşi reglementat printr-o înţelegere cu creditorii, fusese primit, la rândul său – (spuneau unii) – drept moştenire de către fiul ei Robert, care năzuia ca într-o bună zi să-şi onoreze în întregime creanţele şi să reclădească ruinata casă Gérard Moore, cel puţin pe măsura măreţiei din trecut. Se bănuia chiar că Robert îşi pusese mult la inimă cele întâmplate cândva, şi dacă o copilărie petrecută alături de o mamă ursuză, sub spectrul năpastei ce stătea la pândă, şi o tinereţe înecată şi pălită de revărsarea nemiloasă a furtunii se poate întipări dureros în minte, în mintea lui se întipărise probabil nu cu litere de aur.
Oricât de măreţe ar fi fost planurile de refacere pe care le nutrea, nu-i stătea în putere să folosească mijloace importante pentru înfăptuirea lor; era nevoit să se mulţumească doar cu izbânzi mărunte. Când veni în Yorkshire, el – ai cărui strămoşi fuseseră proprietari de antrepozite în porturi şi de fabrici în oraşele din inima ţării, avuseseră reşedinţă în oraş şi conac la ţară – nu văzu altă cale deschisă înainte-i decât să închirieze o fabrică de postav într-un colţ uitat de Dumnezeu dintr-un uitat de Dumnezeu colţ de ţară; să-şi ia ca locuinţă o vilişoară alăturată şi să adauge la proprietatea sa, ca păşune pentru cal şi spaţiu pentru ramele de uscat postavul, câteva pogoane din pământul povârnit şi gloduros ce mărginea vâlceaua pe unde susura firul de apă, folosit de fabrica lui. Toate acestea le obţinuse cu o chirie destul de ridicată (căci erau vremuri grele de război şi toate se scumpiseră) de la curatorii domeniului Fieldhead, pe atunci proprietatea unui minor.
La vremea când încep cele istorisite aici, Robert Moore trăia de doi ani în acest ţinut, timp în care se dovedise înzestrat cel puţin cu darul hărniciei. Căscioara prăpădită o prefăcuse într-o vilişoară curată şi aranjată cu mult gust. Pe un petic din pământul acela accidentat amenajase o grădină pe care o cultiva cu neobişnuită, chiar flamandă grijă şi meticulozitate. Cât despre fabrică, o clădire veche şi înzestrată cu maşini vechi, demodate şi fără randament, Moore îşi manifestase cel mai profund dispreţ faţă de organizarea şi utilarea ei; scopul său fusese să întreprindă o reformă radicală, pe care o şi înfăptuise pe cât i-a îngăduit modestul capital de care dispunea; iar acest capital firav şi ce piedică însemna el pentru mersul său înainte îi otrăvea cumplit sufletul. Moore voia să meargă tot înainte: „înainte!“ era deviza săpată în sufletul său; dar sărăcia îl ţinea în frâu; uneori (ca să vorbim la figurat) făcea spume la gură când dârlogii se strângeau prea tare.
În această stare de spirit fiind, nu te puteai aştepta din partea lui să stea să judece dacă mersul său înainte era sau nu dăunător altora. Nefiind de prin partea locului, şi nici stabilit de multă vreme aici, nu s-a sinchisit în destulă măsură. Când noile invenţii i-au aruncat pe drumuri pe bătrânii muncitori, nu s-a întrebat niciodată de unde îşi agoniseau pâinea cea de toate zilele cei cărora nu le mai plătea leafă săptămânal, şi în această nepăsare semăna cu mii de oameni faţă de care înfometaţii din Yorkshire păreau să aibă pretenţii mai dârze.
Perioada despre care scriu era o perioadă întunecată din istoria britanică, mai cu seamă din istoria provinciilor de miazănoapte. Războiul era atunci în toi. Europa întreagă se afla angajată în luptă. Anglia, dacă nu istovită, era uzată după ce rezistase îndelung - da, şi jumătate dintre oameni erau şi ei istoviţi şi cereau cu glas tare pace în orice condiţii. Onoarea naţională ajunsese doar o vorbă goală, fără niciun preţ în ochii multora, căci ochii le erau împăienjeniţi de foame; şi pentru o fărâmă de pâine şi-ar fi vândut şi dreptul la viaţă.
„Ordinele ministeriale”, provocate de decretele din Milano şi Berlin ale lui Napoleon şi interzicând puterilor neutre să aibă legături comerciale cu Franţa, lovind direct America, lipsiseră comerţul de lână al Yorkshire-ului de principala sa piaţă de desfacere şi aduseseră această provincie în pragul ruinei. Măruntele pieţe străine, ca Brazilia, Portugalia, Sicilia, erau suprasaturate şi refuzau să mai primească altă marfă, având stocuri excedentare care acopereau consumul pe doi ani. În toiul acestei crize, în manufacturile producătoare de textile din nord se introduseseră anumite invenţii în materie de maşini, care, reducând mult numărul muncitorilor, aruncaseră mii de oameni pe drumuri şi-i lăsaseră fără mijloace statornice de trai. La toate acestea se mai adăugase şi o recoltă proastă. Deznădejdea ajunsese la culme. Puterea de rezistenţă, prea greu încercată, întindea o mână frăţească răzvrătirii. Un fel de cutremur moral se simţea mocnind sub colinele comitatelor din miazănoapte. Dar, aşa cum se întâmplă de obicei în asemenea cazuri, nimeni nu dădea prea mare atenţie. Când într-un oraş industrial a izbucnit o revoltă din pricina lipsei de alimente, când o fabrică de postav a fost incendiată şi a ars până în temelii, sau când casa unui manufacturier a fost atacată, mobila i-a fost aruncată în stradă şi familia silită să fugă pentru a scăpa cu viaţă, autorităţile locale au luat sau n-au luat oarecari măsuri restrânse: câte o căpetenie de ceată cădea în mâna poterelor, sau de cele mai multe ori era lăsată să scape; ziarele înserau câte o notiţă despre asemenea întâmplări, şi cu asta incidentul se încheia. Cât priveşte pe cei care aveau de suferit, a căror singură moştenire era munca şi care pierduseră această moştenire – oamenii ce nu puteau găsi de lucru, şi prin urmare, nu puteau căpăta leafă, şi prin urmare nu-şi puteau agonisi pâinea – aceştia erau lăsaţi să sufere mai departe, lăsaţi astfel poate pentru totdeauna: nu era cazul să opreşti mersul înainte al invenţiilor, să dăunezi ştiinţei, împiedicându-i progresul. Războiul nu putea fi încheiat, nu se putea ivi de nicăieri vreo cale de îndreptare a lucrurilor şi deci nu exista nicio speranţă – aşa că cei fără de lucru îşi trăiau destinul: mâncau pâinea şi beau apa amarului.
Mizeria zămisleşte ură. Oamenii aceştia chinuiţi urau maşinile, încredinţaţi fiind că ele le iau pâinea de la gură; urau clădirile ce adăposteau acele maşini; îi urau pe manufacturieri, proprietarii acelor clădiri. În parohia Briarfield, de care ne ocupăm acum, Hollow’s Mill era lăcaşul cel mai detestat; Gérard Moore, în dubla sa calitate de semivenetic şi promotor fără rezerve al progresului tehnic, omul cel mai detestat. Şi poate că a fi îndeobşte urât de oameni se potrivea mai bine cu temperamentul lui Moore decât altminterea, mai ales când avea credinţa că pricina pentru care îl urau era un lucru drept şi folositor, şi acest sentiment de avânt bătăios îl însufleţea în noaptea de care vorbim, aşa cum şedea în biroul său aşteptând sosirea furgoanelor încărcate cu războaie. Vizita lui Malone şi tovărăşia lui îi veniseră probabil foarte peste mână: ar fi preferat să stea singur, căci îi plăcea singurătatea tăcută, mohorâtă, nesigură. Puşca lui de paznic i-ar fi ajuns ca tovarăş; torentul, de jos din vâlcea, cu apele lui învolburate, ar fi revărsat vorbele cele mai plăcute auzului său.
De vreo zece minute fabricantul îl urmărea cu privirea cea mai ciudată din lume pe tânărul preot irlandez care se servea din punci ca la el acasă, când deodată căutătura neclintită a ochilor acelora cenuşii se schimbă, ca şi cum o altă vedenie se arătase între ei şi Malone. Moore ridică o mână.
— Chut! zise el după moda lui franţuzească, atunci când Malone făcu zgomot cu paharul.
Trase o clipă cu urechea, apoi se ridică, îşi puse pălăria şi ieşi pe uşă.
Noaptea era liniştită şi întunecată, părând ca încremenită; apele însă curgeau bogat, bolborosind; revărsarea lor suna ca un potop în tăcerea aceea deplină, însă auzul lui Moore prinse alt zgomot – foarte îndepărtat, dar totuşi deosebit – frânt şi dur – pe scurt, sunetul unor roţi grele hurducânduse pe un drum pietruit. Se întoarse în birou şi aprinse un felinar, cu care străbătu curtea fabricii şi începu să deschidă porţile. Veneau furgoanele cele mari; se auzeau potcoavele greoaie ale cailor pleoscăind prin noroi şi prin apă. Moore strigă spre ei:
— Hei, Joe Scott! Toate bune?
Joe Scott era probabil prea departe ca să audă întrebarea; nu dădu niciun răspuns.
— Toate bune? Răspunde! strigă Moore din nou, când botul ca de elefant al calului înaintaş aproape că se atinse de nasul lui.
Cineva sări jos din primul furgon; o voce strigă tare:
— Da, da, diavole, toate-s bune! Le-am sfărâmat.
Şi se auzi zgomot de paşi ce fugeau. Furgoanele rămaseră pe loc; erau acum părăsite.
— Joe Scott!
Niciun Joe Scott nu răspunse.
— Murgatroyd! Pighills! Sykes!
Nimic! Domnul Moore ridică felinarul şi se uită în căruţe. Nu se aflau în ele nici oameni, nici maşini; erau goale şi părăsite.
Adevărul e că domnul Moore îşi iubea maşinile; riscase ultimul său capital ca să cumpere ramele şi cuţitele pe care le aşteptase în noaptea asta; speculaţii extrem de importante pentru interesele sale depindeau de rezultatele pe care aveau să le aducă noile maşini. Unde erau?
Cuvintele „Le-am sfărâmat!“ îi răsunau încă în urechi. În ce fel îi afecta catastrofa? La lumina felinarului pe care-l ţinea în mână i se vedeau bine trăsăturile, destinse acum într-un zâmbet bizar – zâmbetul omului cu tărie de caracter ajuns în viaţă la o răscruce unde această tărie se cere pusă la încercare, când trebuie făcut marele efort sub care calităţile lui vor rezista sau se vor frânge. Rămase însă mut, şi chiar nemişcat, fiindcă, în clipa aceea, nu ştia nici ce să spună, nici ce să facă. Aşeză felinarul pe pământ şi stătu cu braţele încrucişate pe piept, privind în jos şi cugetând.
Un cal bătu din copită a nerăbdare şi Moore îşi ridică deodată privirile: în clipa aceea zări ceva ca o pată albă pe unul din hamuri. Cercetată la lumina felinarului, se dovedi a fi o hârtie împăturită – un răvaş. Pe deasupra nu avea nicio adresă: dar înăuntru purta titlul:
„Devolui de la Hollow’s Miln“.
Nu vom reproduce ortografia textului, care era foarte ciudată, ci îl vom traduce pe înţelesul cititorilor. Scria aşa:
„Maşinile tale blestemate sunt făcute ţăndări pe Stilbro’ Moor, şi oamenii tăi zac legaţi de mâini şi de picioare în şanţul de lângă drum. Primeşte asta ca un avertisment din partea unor oameni flămânzi şi care se întorc la nevestele şi la copiii lor flămânzi după ce au săvârşit această faptă. Dacă îţi iei alte maşini sau dacă faci şi mai departe ce ai făcut până acum, vei mai auzi de noi. Ia seama!“
„Voi mai auzi de voi? Da; voi mai auzi de voi, şi voi o să mai auziţi de mine. Stau eu de vorbă imediat; veţi auzi de mine chiar acum pe Stilbro’ Moor.“
După ce duse furgoanele în curte, se îndreptă în graba mare spre vilişoară. Deschizând uşa, adresă câteva cuvinte, repede, dar calm, celor două femei care îi ieşiseră în întâmpinare pe coridor. Linişti îngrijorarea vădită a uneia dintre ele, printr-o relatare succintă şi atenuantă a celor întâmplate; celeilalte îi spuse:
— Du-te în fabrică, Sarah – poftim cheia – şi trage clopotul cât poţi de tare; după aceea ai să faci rost de încă un felinar şi-ai să mă ajuţi să iluminez faţada.
Întorcându-se la cai, îi deshămă, le dădu tainul şi îi băgă în grajd pe cât de grăbit pe atât de grijuliu, oprindu-se din vreme în vreme să audă când va începe să bată clopotul. Acesta se porni îndată, cu o bătaie neregulată, dar iscând o larmă asurzitoare, ce îţi dădea fiori; dangătul grăbit, neliniştit suna mai înfricoşător decât dacă alarma ar fi fost dată de o mână pricepută. În noaptea aceea liniştită, la ceasul acela neobişnuit, răzbătea până-n depărtări. Muşteriii din hanul Casa roşie tresăriră auzind dangătul; şi declarând că „nu-i de-a bună la Hollow’s Miln“, cerură felinare şi porniră cu grăbire într-acolo, toţi grămadă. Dar nici n-apucară să se îmbulzească în curte purtând în mâini felinarele lor aprinse, când se auzi tropot de cai şi un omuleţ cu pălărie preoţească, şezând drept în spinarea unui căluţ miţos, înaintă domol, urmat de un aghiotant călare pe un cal mai voinic.
Între timp, domnul Moore, după ce îşi adăpostise în grajd caii de la furgoane, îşi însăilase calul de călărie şi ajutat de Sarah, slujnica, aprinsese lămpile în fabrică, a cărei faţadă prelungă şi lată strălucea în acel timp ca la mare sărbătoare, aruncând în curte destulă lumină pentru a înlătura orice teamă de vreo confuzie ce s-ar fi putut isca din pricina întunericului. Începuse să se audă un murmur adânc de voci. Domnul Malone ieşise în cele din urmă din birou, după ce luase în prealabil precauţia de a-şi cufunda capul în vasul de piatră plin cu apă; şi această precauţiune, împreună cu spaima neaşteptată, aproape că îl readuseră în posesia acelor facultăţi pe care, în parte, punciul le risipise. Stătea cu pălăria pe ceafă şi cu ciomagul strâns zdravăn în pumnul mâinii drepte, răspunzând cam aiurea întrebărilor venite din partea grupului proaspăt sosit de la Casa roşie. În clipa aceasta apăru domnul Moore şi dădu îndată cu ochii de pălăria preoţească şi de căluţul miţos.
— Ei, Moore, ce treabă ai să ne dai? M-am gândit că poate ai nevoie de noi în noaptea asta, de mine şi de hatmanul deaici (bătând căluţul pe grumaz), şi de Tom cu bidiviul lui. Când ţi-am auzit clopotul, n-am mai putut sta locului; l-am lăsat pe Boultby să-şi termine cina singur; dar unde-i vrăjmaşul? Nu văd nici o mască şi nicio faţă smolită pe-aici; şi nici geamuri sparte n-ai. Ai fost atacat sau te aştepţi să fii?
— Câtuşi de puţin! Nici n-am fost, nici nu mă aştept să fiu, răspunse Moore cu răceală. Am poruncit să se tragă clopotul fiindcă vreau ca doi-trei vecini să stea aici, în Hollow, în timp ce eu cu o mână de oameni o să ne ducem la Stilbro’ Moor.
—La Stilbro’ Moor! Pentru ce! Ca să ieşi în întâmpinarea furgoanelor?
— Furgoanele au sosit acasă acum un ceas.
— Atunci toate-s bune. Ce mai vrei?
— Au venit goale, iar Joe Scott şi ai lui au fost lăsaţi în câmp, împreună cu maşinile. Citeşte zmângâlitura asta.
Domnul Helstone luă şi parcurse biletul al cărui conţinut a fost reprodus mai sus.
— Hm! Te-au tratarisit cum îi tratarisesc şi pe alţii. Dar nefericiţii aceia din şanţ aşteaptă ajutor cu oarecare nerăbdare, cred: e o noapte cam umedă pentru asemenea culcuş. Eu şi Tom te însoţim; Malone poate să stea locului şi să aibă grijă de fabrică: dar ce-i cu el? Parcă-i cu ochii ieşiţi din cap.
— A mâncat un cotlet de berbec.
— Aşa! Peter Augustus, fii cu luare-aminte. În noaptea asta să nu mai mănânci cotlete de berbec. Eşti lăsat aici comandant peste toate – o misiune de mare cinste.
— Mai rămâne cineva cu mine?
— Oricine pofteşte din adunarea aci de faţă. Flăcăi, câţi dintre voi vreţi să rămâneţi aici şi câţi vreţi să mergeţi o bucată de drum cu mine şi cu domnul Moore spre Stilbro’, ca să venim în ajutor câtorva oameni care au fost pândiţi şi atacaţi de cei ce distrug războaiele de ţesut?
Numai trei se oferiră să meargă, ceilalţi preferând să stea locului. Când domnul Moore încăleca, parohul îi întrebă în şoaptă dacă a încuiat cotletele de berbec, ca să nu le găsească Augustus. Patronul dădu din cap încredinţându-l că da, şi grupul salvator se puse în mişcare.
CAPITOLUL III
Domnul Yorke
— După cât se pare, buna dispoziţie depinde în tot atâta măsură de starea de lucruri dinăuntru cât şi de starea de lucruri din afara şi din jurul nostru. Fac această remarcă banală, întrucât ştiu din întâmplare că domnii Helstone şi Moore au ieşit pe poarta fabricii, în fruntea acelui grup atât de puţin numeros, aflându-se în cea mai bună dispoziţie cu putinţă. Când razele unui felinar (cei trei pedeştrii purtau fiecare câte unul) se abătură peste faţa domnului Moore, se zări o flăcăruie neobişnuită, pentru că era zglobie, jucându-i în ochi şi o vioiciune nou-întâlnită răspândindu-se pe chipu-i sumbru; iar când razele felinarelor luminară faţa parohului, trăsăturile sale aspre se dezvăluiră într-un zâmbet larg, iradiind bună dispoziţie. Totuşi, veţi socoti că o noapte cu burniţă, o expediţie întrucâtva plină de primejdii nu erau împrejurări menite să-i însufleţească pe cei expuşi umezelii şi porniţi într-o asemenea aventură. Dacă vreunul sau mai mulţi inşi din ceata celor care făcuseră isprava de la Stilbro’ Moor ar fi zărit acest grup, nu mică le-ar fi fost plăcerea de al împuşca dindărătul unui zid pe oricare dintre conducătorii lui; şi aceştia o ştiau bine; iar adevărul este că fiind amândoi bărbaţi cu nervi de oţel şi inimi neînfricate, se simţeau măguliţi de un astfel de gând.
Îmi dau seama, cititorule, şi nu e nevoie să-mi reaminteşti, că e lucru îngrozitor ca un preot să se arate pornit pe război; îmi dau seama că s-ar cuveni să fie un om al păcii. Mi-am făurit o oarecare idee, oricât de vagă, despre menirea ce-i revine în lume unei feţe bisericeşti şi îmi amintesc limpede al cui slujitor este, al cui cuvânt îl propovăduieşte, a cui pildă s-ar cădea s-o urmeze; totuşi, oricum ar fi, dacă eşti unul dintre aceia care-i urăşte pe popi, nu te-aştepta din parte-mi să te însoţesc pas cu pas pe drumul tău povârnit, întunecat, necreştinesc; să nu te aştepţi din parte-mi să mă alătur anatemelor tale cumplite, atât de înguste şi totodată atât de cuprinzătoare – adică să mă alătur pizmei tale înveninate, atât de pornite şi atât de nesocotite, împotriva „sutanei“; sămi înalţ ochii şi mâinile asemenea unui Supplehough, sau să-mi umflu plămânii alături de un Barraclough, ca să-mi arăt ura şi dispreţul faţă de diabolicul paroh din Briarfield.
Nu era nici pe departe diabolic. Pur şi simplu îşi greşise cariera – atâta tot: ar fi trebuit să ajungă soldat, dar împrejurările îl făcuseră preot. În rest, era un omuleţ conştiincios, cu minte robustă, cu mână neîndurătoare, viteaz, sever, implacabil, cucernic; un om aproape lipsit de milă şi de duioşie, plin de prejudecăţi şi rigid; dar un om credincios principiilor sale – cinstit, înţelept şi sincer. Mi se pare mie, cititorule, că nu poţi croi totdeauna oamenii pe măsura profesiunii lor şi deci nu se cade să-i afuriseşti pentru că acea profesiune atârnă câteodată pe ei în chip dizgraţios; nici eu nu-l voi afurisi pe Helstone, cât era el de soldăţoi în haine preoţeşti. Cu toate acestea mulţi dintre enoriaşi îl blestemau, după cum alţii îl adorau, aşa cum se întâmplă adesea cu oamenii care arată părtinire în prietenie şi venin în duşmănie; care sunt deopotrivă ataşaţi principiilor şi credincioşi prejudecăţilor.
Fiind amândoi într-o excelentă bună dispoziţie şi uniţi deocamdată întru îndeplinirea unei misiuni comune, te-ai fi aşteptat să-i auzi pe Helstone şi Moore discutând prieteneşte în vreme ce călăreau unul lângă altul. Nici pomeneală! Aceşti doi bărbaţi, amândoi cu firi tare irascibile, rareori veneau în contact fără să se înţepe unul pe altul. Între ei mărul discordiei era deseori războiul. Helstone rămânea un tory cu principii statornice (existau şi tories în zilele acelea), iar Moore era un whig înverşunat – whig cel puţin în ce priveşte opoziţia faţă de partidul războinic, întrucât chestiunea războiului afecta propriile sale interese; şi numai în privinţa aceasta îşi exprima el cât de cât o părere asupra politicii britanice, îi plăcea să-l scoată din sărite pe Helstone mărturisindu-şi credinţa în invincibilitatea lui Bonaparte, luând peste picior Anglia şi Europa în legătură cu neputinţa eforturilor de a-i rezista acestuia şi exprimându-şi cu sânge rece părerea că era preferabil să i se cedeze mai curând decât prea târziu, de vreme ce până la urmă tot avea să zdrobească orice adversar şi să ajungă singurul stăpânitor.
Helstone nu putea să suporte asemenea păreri; numai din considerentul că Moore era un fel de proscris şi de venetic şi că nu avea decât pe jumătate sânge britanic care să îndulcească veninul străin ce-i rodea măruntaiele, se îndupleca să-l asculte fără să simtă dorinţa de a-i bate cu vergile. Şi mai era un lucru care-i atenua întrucâtva dezgustul: anume, un sentiment de comuniune faţă de tonul îndârjit cu care erau susţinute aceste idei, şi de respect faţă de tenacitatea înverşunării lui Moore.
Când ceata coti pe şoseaua dinspre Stilbro’, dădu piept cu un vânt destul de puternic; ploaia îi biciuia în obraji. Moore îşi stârnise însoţitorul şi mai înainte, iar acum, înviorat de vântul aspru şi poate iritat de burniţa pişcătoare, începu să-l necăjească.
— Te mai bucură veştile din Peninsulă? întrebă el.
— Ce vrei să spui? i-o întoarse morocănos parohul.
— Mai ai încredere în acel Baal care este Lordul Wellington?
— Cum adică?
— Tot mai crezi că acel idol cu chip de lemn şi inimă de piatră al Angliei are puterea să reverse din ceruri foc menit să mistuie bogata jertfă de neam franţuz pe care vreţi să i-o aduceţi?
— Cred că Wellington are să-i azvârle pe mareşalii lui Bonaparte în mare, în ziua când va catadicsi să ridice braţul.
— Dar, stimate domn, nu se poate să vorbeşti serios. Mareşalii lui Bonaparte sunt oameni mari, care acţionează sub îndrumarea unei minţi superioare, atotputernice; Wellington al dumitale este cel mai tipicar dintre câţi tamburi-majori anosti există pe lumea asta, şi mişcările lui lente de manechin sunt şi mai împiedicate din pricina unui guvern de ignoranţi.
— Wellington este sufletul Angliei. Wellington este apărătorul potrivit al unei cauze bune; vrednicul reprezentant al unei naţiuni puternice, hotărâte, cinstite şi cu scaun la cap.
— Cauza dumitale bună, pe cât înţeleg eu, este pur şi simplu readucerea nevolnicului şi scârbosului aceluia de Ferdinand pe un tron pe care l-a făcut de ruşine; vrednicul dumitale reprezentant al unui popor cinstit este un geambaş tâmp la minte, care acţionează pentru un fermier încă şi mai cretin; iar împotriva acestora stau aliniate supremaţia victorioasă şi geniul invincibil.
— Împotriva legitimităţii stă aliniată uzurparea; împotriva modestei, simplei, dreptei şi vitezei rezistenţe faţă de asuprirea brutală stă aliniată ambiţia de a poseda, lăudăroasă, cu limbă înfurcată, egoistă şi trădătoare.
Dumnezeu să-i apere pe cei drepţi!
— Dumnezeu îi apără adeseori pe cei puternici.
— Cum! Oare acea mână de nefericiţi care ajunseseră fără să se ude la picioare pe malul asiatic al Mării Roşii erau mai puternici decât oastea vrăjmaşilor înşirată pe malul african? Erau mai mulţi la număr? Erau mai bine înarmaţi? într-un cuvânt, erau mai de temut? Să nu vorbeşti, Moore, că ai să spui o minciună; ştii bine că ai să spui o minciună. Erau o biată adunătură de robi sleiţi de puteri. Îi asupriseră tiranii vreme de patru sute de ani; o firavă amestecătură de femei şi copii alcătuiau, la drept vorbind, rândurile lor rare; stăpâni, care răgeau că-i vor urmări peste marea despicată, erau o şleahtă de necredincioşi îmbuibaţi, la fel de puternici şi de sângeroşi ca leii deşerturilor. Erau înarmaţi, încălăraţi, şi aveau şi care de luptă; bieţii urmăriţi umblau pe jos; prea puţini dintre ei, fără doar şi poate, aveau arme mai bune decât cârjele de păstori sau sculele de zidari; însuşi blândul şi puternicul lor conducător nu avea decât un toiag. Dar ia aminte, Robert Moore, dreptatea era de partea lor; Dumnezeul bătăliilor era de partea lor. Crima şi arhanghelul căzut erau generalii ostaşilor împăratului, şi care dintre ei a izbândit? Ştim prea bine: „Domnul a mântuit în ziua aceea poporul său din mâna vrăjmaşilor şi dreptcredincioşii i-au văzut pe păgâni morţi la ţărmul mării”; da, da: „Talazurile iau acoperit, au căzut la fund ca un bolovan”. Mâna dreaptă a Domnului s-a arătat strălucită prin putere; mâna dreaptă a Domnului l-a sfărâmat pe vrăjmaş în bucăţi!
— Ai dreptate, numai că nu ţii seama de paralela adevărată. Franţa este ceata robilor sloboziţi, şi Napoleon este blândul şi puternicul conducător. Europa, cu bătrânele şi îmbuibatele ei imperii, cu putredele ei dinastii, este asupritorul cel corupt: viteaza Franţă întruchipează cele
Douăsprezece Triburi, iar proaspătul şi vigurosul Uzurpator, Păstorul din Horeb.
— Mi-e şi silă să-ţi răspund.
În consecinţă Moore îşi răspunse singur – mai binezis adăugă la ceea ce tocmai spusese o observaţie suplimentară, cu voce puţin mai scăzută:
— O, în Italia a fost la fel de mare ca un profet. Era tocmai ce trebuia acolo – vrednic să iniţieze şi să organizeze măsuri pentru regenerarea naţiilor. Şi astăzi stau şi nu mă dumiresc cum a putut învingătorul de la Lodi să se coboare până la a deveni împărat – impostor vulgar şi imbecil! — şi mai rău decât asta, cum a putut un popor care s-a numit odată republican să decadă iar la treapta de simpli robi. Dispreţuiesc Franţa! Dacă Anglia ar fi înaintat cât Franţa pe drumul civilizaţiei, nu ar fi dat înapoi în chip atât de neruşinat.
— Doar nu vrei să spui că imbecila Franţă imperială e mai rea decât sângeroasa Franţă republicană? întrebă aprig Helstone.
— Nu vreau să spun nimic: dar pot gândi ce poftesc, ştii, domnule Helstone, atât despre Franţa cât şi despre Anglia; şi despre revoluţii şi regicide şi restaurări în general; şi despre dreptul divin al regilor, pe care îl susţii adesea în predicile dumitale, şi despre îndatorirea de a nu te împotrivi, şi caracterul binefăcător al războiului, şi…
Fraza domnului Moore fu aici scurt întreruptă de huruitul zorit al unei gabriolete şi de oprirea ei bruscă în mijlocul drumului. Atât el cât şi parohul fuseseră prea adânciţi în discuţie ca să bage de seamă că se apropie, până ce nu ajunse chiar lângă ei.
— Ei, patroane, au ajuns acasă furgoanele? întrebă o voce din vehicul.
— N-o fi Joe Scott?
— Ba el îi! răspunse altă voce; căci în gabrioletă se aflau două persoane, după cum se vedea în licărul felinarului acesteia. Oamenii cu felinarele rămăseseră în urmă sau mai bine-zis, cei doi călăreţi o luaseră înaintea pedestraşilor. Da, domnule Moore, Joe Scott e. Ţi-l aduc înapoi într-un hal fără hal. L-am găsit printre mlaştinile de colo, pe el şi încă trei. Ce-mi dai pentru că îl aduc înapoi?
— Cum ce? Mulţumirile mele, cred: căci un era mai de ispravă ca el n-aş fi putut pierde. Dumneata; eşti, nu-i aşa. Domnule Yorke, după glas?
— Da, băiete, eu sunt. Veneam spre casă de la târg din Stilbro’ şi când ajung în mijlocul câmpului, dând bice şi gonind ca vântul (căci, cum se zice, trăim vremuri de primejdie datorită unei cârmuiri proaste), aud un geamăt. Mă opresc în loc; alţii ar fi dat bice şi mai cu nădejde, numai că eu n-am de ce mă teme, după câte ştiu. Nu cred să fie om prin părţile astea care să vrea să-mi facă vreun rău – sau dacă ar încerca, i-aş plăti cu vârf şi îndesat. Zic: „S-a întâmplat ceva rău carecuiva?“ – „S-a întâmplat“, răspunde unul, vorbind parcă din măruntaiele pământului. — „Ce anume? Zii mai repede!“ îi poruncesc eu. — „Nimic alta decât că zăcem patru inşi aici în şanţ“, zice Joe liniştit cum nu se mai află. Le-o-ntorc eu: „Ruşine să le fie!” şi-i poftesc să se scoale şi să se mişte de-acolo, că de nu, îi mângâi cu câteva bice; fiindcă gândeam că sunt toţi beţi. — „Ne-am fi sculat noi încă de acum un ceas, dar ne-au legat cu funia“, zice Joe. Repede m-am dat jos şi le-am tăiat legăturile cu briceagul. Scott s-a suit cu mine în gabrioletă să-mi povestească cum sa întâmplat, iar ceilalţi vin în urmă pe cât îi ţin picioarele.
— Îţi sunt mult îndatorat, domnule Yorke.
— Ce spui, băiete?! Ştii bine că nu-mi eşti. Oricum, iată-i şi pe ceilalţi că se apropie. Ei, Doamne, uite încă o ceată cu lumini în ulcioare, ca armata lui Ghedeon, şi cum îl avem şi pe preot cu noi – seara bună, părinte Helstone! — stăm destul de bine.
Părintele Helstone întoarse foarte, foarte ţeapăn bineţea celui din gabrioletă. Şi acela continuă:
— Suntem unsprezece bărbaţi zdraveni, şi avem şi călărime şi care de luptă cu noi. Numai să dăm piept cu câţiva dintre derbedeii ăştia nemâncaţi de sfarmă maşinile, că am câştiga o victorie de pomină; fiecare dintre noi ar putea fi un Wellington – asta ca să-ţi fac plăcere dumitale, părinte Helstone! Şi ce de-a baliverne ar mai apărea în jurnale! Briarfield ar ajunge de pomină. Dar eu zic că măcar în Stilbro’ Courier tot publicăm o coloană şi jumătate despre treaba asta – la mai puţin nici nu mă gândesc.
— Îţi făgăduiesc că mai puţin nici nu va fi, domnule Yorke, căci articolul îi voi scrie eu însumi, replică parohul.
— Foarte bine! Negreşit! Şi ai grijă să ceri cu străşnicie ca cei care au sfărâmat războaiele şi l-au legat pe Joe Scott să fie spânzuraţi – fără preot. Asta-i treabă de spânzurătoare, sau ar trebui să fie; nu încape îndoială.
— Dacă ar fi să-i judec eu, le-aş face scurtă spovedania! strigă Moore. Dar de rândul acesta am de gând să-i las în pace; n-au decât să-ntindă coarda cât mai mult, sigur fiind că până la urmă au să se spânzure cu ea.
— Îi laşi în pace, nu, Moore? Făgăduieşti?
— Să făgăduiesc! Nu. Tot ce vreau să spun e că n-am sămi dau prea multă osteneală să-i prind; dar dacă îmi pică vreunul în mână…
— Ai să pui mâna pe el, fără-ndoială; dar ai prefera ca ăştia să facă ceva mai rău decât să oprească un furgon – şiabia după aceea să te răfuieşti cu ei. Ei, dar să nu mai vorbim despre asta deocamdată. Am ajuns la uşa mea, domnilor, şi sper că domniile-voastre şi restul oamenilor îmi veţi trece pragul; n-o să strice nimănui o mică gustare.
Moore şi Helstone se opuseră acestei propuneri ca nefiind trebuitoare; dar cu atâta curtenie urmară insistenţele, şi, pe deasupra noaptea era atât de neprietenoasă, iar licărul ferestrelor acoperite cu perdele de muselină de la locuinţa în faţa căreia poposiseră era atât de îmbietor, încât până la urmă se învoiră. Domnul Yorke, după ce coborî din gabrioletă, pe care o lăsă în seama unui om ce apăru dintre acareturi la sosirea sa, îi întovărăşi spre casă.
Aţi putut băga de seamă că domnul Yorke îşi schimba întrucâtva felul său de a se exprima; vorbea când cu accent din Yorkshire get-beget, când într-o englezească foarte pură. Şi felul său de a se purta era supus unor alternări asemănătoare; putea fi politicos şi afabil, şi putea fi repezit şi grosolan. Condiţia sa socială, deci, nu aţi putea-o determina uşor după vorbire şi purtare; poate că înfăţişarea locuinţei sale va hotărî aprecierea.
Pe oameni îi sfătui s-o apuce spre bucătărie, spunându-le că „se va îngriji să li se servească de îndată ceva de gustare”. Domnii fură poftiţi să intre în casă prin uşa din faţă. Se văzură într-un hol strâmt, căptuşit aproape până în tavan cu tablouri; de aici fură conduşi într-un salon încăpător, cu un foc măreţ arzând în cămin; părea să fie cea mai îmbietoare dintre încăperi, şi dacă stăteai s-o cercetezi cu deamănuntul, efectul înviorător nu scădea. Nu se putea vorbi de splendoare, dar vedeai gust pretutindeni – un gust neobişnuit – gustul, ai zice, al unui om umblat, al unui cărturar şi al unui gentleman. O seamă de privelişti italiene împodobeau pereţii; fiecare dintre acestea era un exemplar de adevărată artă; un cunoscător le alesese; erau autentice şi de valoare. Chiar şi la lumina lumânărilor, cerul senin, depărtările estompate, cu văzduhul albastru tremurând între ochi şi coline, culorile proaspete şi alăturările fericite de umbre şi lumini încântau privirea. Subiectele erau toate pastorale, scenele însorite. Pe o canapea se afla o ghitară şi câteva partituri; mai vedeai camee, splendide miniaturi; un grup de vase, greceşti la înfăţişare, pe consolă; cărţi frumos rânduite în două dulapuri elegante.
Domnul Yorke îşi pofti oaspeţii să se aşeze; apoi sună să se aducă vinul; servitorului care-l aduse îi dădu, ca gazdă grijulie, ordine să se ocupe de ospătarea oamenilor din bucătărie. Parohul rămase în picioare; pare-se că nu-i plăceau cele văzute în jur; şi refuză să guste vinul pe care i-l oferi amfitrionul.
— Cum ţi-i voia, remarcă domnul Yorke. Socot că te gândeşti la obiceiurile orientalilor, părinte Helstone, şi nu vrei să bei şi să mănânci sub acoperişul meu, de teamă să nu fii silit să ne împrietenim; dar eu nu sunt aşa de tipicar şi de superstiţios. Poţi să dai de duşcă tot clondirul ăsta, după cum şi dumneata poţi să-mi oferi o sticlă din cel mai bun vin pe care-l ţii în pivniţa dumitale, iar eu tot am să mă socotesc liber să-ţi stau împotrivă de câte ori am prilejul – la fiecare adunare parohială şi la fiecare întrunire judecătorească la care ne vom întâlni.
— Este tocmai ce-aş dori din partea dumitale, domnule Yorke.
— Şi-acum, spune-mi, părinte Helstone, frumos îţi şade să alergi călare după zurbagii pe o noapte ploioasă, la vârsta dumitale?
— Frumos îmi şade totdeauna să-mi fac datoria; iar în împrejurarea de faţă datoria este o plăcere deplină. Să vânezi putregaiul este o ocupaţie nobilă – vrednică până şi de un arhiepiscop.
— Vrednică de dumneata, orişicum; dar unde-i diaconul? S-o fi dus să viziteze vreun biet bolnav, sau poate că vânează şi el putregaiul într-altă parte.
— Face de pază la Hollow’s Mill.
— Sper că i-ai lăsat un strop de vin, Rob, zise el, întorcându-se spre domnul Moore, ca să-şi învârtoşeze curajul? Nu aşteptă răspuns, ci continuă repede, adresânduse tot lui Moore, care se trântise într-un fotoliu de modă veche, aşezat lângă foc: Mişcă-te, Robert! Hai, scoal-te, băiete! Acela-i locul meu. Ia canapeaua sau alte trei jilţuri, dacă vrei, dar nu pe ăsta; e al meu şi al nimănui altul.
— De ce ţii aşa de mult la jilţul ăsta, domnule Yorke? întrebă Moore, supunându-se ordinului şi eliberând alene locul.
— Fiindcă înaintea mea a fost al tatălui meu, şi ăsta-i singurul răspuns pe care ţi-l dau; iar explicaţia este la fel de bună ca şi cele pe care le dă părintele Helstone îndeobşte pentru ideile sale.
— Moore, eşti gata de plecare? întrebă parohul.
— Aş! Robert nu-i gata; sau mai bine-zis eu nu sunt gata să mă despart de el; nu-i cuminte şi trebuie să se îndrepte.
— De ce, domnule? Ce-am făcut?
— Ţi-ai făcut duşmani peste tot.
— Şi ce-mi pasă mie? Ce-mi pasă mie dacă mitocanii voştri din Yorkshire mă urăsc sau mă simpatizează.
— Vezi, asta e! Dumnealui e os de venetic printre noi: taică-său n-ar fi vorbit niciodată aşa. Du-te înapoi la Anvers, unde te-ai născut şi-ai crescut, mauvaise tête!
— Mauvaise tête vous-méme; je ne fais que mon devoir: quant à vos lourdauds de paysans, je m’en moque!
— En revanche, mon garçon, nos lourdauds de paysans se moqueront de toi; sois en certain, răspunse Yorke, vorbind cu un accent franţuzesc aproape tot atât de pur ca al lui Gérard Moore.
— C’est bon! C’est bon! Et puisque cela m’est égal, que mes arnis ne s’en inquiètent pas.
— Tes amis! Où sont-ils, les amis?
— Je fais écho, où sont-ils? et je suit fort aise que l’écho seul y répond. Au diable les amis! Je me souviens encore du moment où mon père et mes oncles Gérard appellèrent autour d’eux leurs amis, et Dieu sait si les amis se sont empressés d’accourir à leur secours! Tenez, Monsieur Yorke, ce mot, ami, m’irrite trop; ne m’en parlez plus.
— Comme tu voudras.
Şi cu aceasta domnul Yorke tăcu; şi în timp ce şedea răsturnat pe spate în jilţul său triunghiular din stejar sculptat, am să profit de ocazie ca să vă schiţez portretul acestui gentleman, din Yorkshire, care ştia să vorbească limba franceză.
CAPITOLUL IV
Domnul Yorke (urmare)
În toate privinţele era, prin excelenţă, un gentleman din Yorkshire. Avea cam cincizeci şi cinci de ani, însă din pricina părului alb-argintiu, la prima vedere părea şi mai bătrân. Fruntea îi era largă, nu înaltă; obrazul proaspăt şi plin de sănătate; asprimea nordului i se citea pe trăsături la fel de limpede cum îi răsuna în glas; fiece amănunt era pe deplin englezesc, fără nicio urmă de tip normand, în nicio privinţă; avea un chip neelegant, neclasic, nearistocratic. Oamenii subţiri ar fi spus despre chipul lui că e vulgar; oamenii cu scaun la cap l-ar fi calificat drept caracteristic; oamenii cu spirit pătrunzător s-ar fi desfătat observându-i vigoarea, vioiciunea, inteligenţa – originalitatea aspră dar incontestabilă întipărită în fiecare trăsătură, ascunsă în fiece cută. Totuşi faţa aceasta rămânea răzvrătită, dispreţuitoare şi ironică, faţa unui om greu de condus şi cu neputinţă de subjugat. De statură mai degrabă înaltă, vânjos şi bine făcut, avea în purtări o maiestuoasă probitate; în întreaga sa înfăţişare nu s-ar fi putut găsi nici măcar o umbră de clovnerie.
Nu-mi vine deloc uşor să schiţez înfăţişarea domnului Yorke, dar e încă şi mai greu să-i arăţi firea. Dacă te aştepţi cumva, cititorule, să ţi se ofere aici Perfecţiunea, ori fie şi numai un bătrân gentleman binevoitor şi milos – te înşeli. Domnului Moore îi vorbise cu oarecare rost şi cu oarecare căldură; de aici însă nu trebuie să tragi concluzia că întotdeauna ceea ce vorbea şi gândea era îndreptăţit şi amabil.
Înainte de toate, domnul Yorke era lipsit de facultatea Veneraţiei – lipsă foarte însemnată şi care îl azvârle pe om în mari necazuri în orice loc şi în orice împrejurări unde este nevoie de supunere neşovăielnică şi ascultare oarbă. În al doilea rând, domnului Yorke îi lipsea facultatea de a-i înţelege pe oameni, cusur care îl văduveşte pe om de compasiune; şi, în al treilea rând, era prea puţin înzestrat cu facultăţile îngăduinţei şi Idealismului, ceea ce alunga din firea lui seninătatea şi blândeţea, iar pentru sine însuşi împuţina aceste daruri divine, oriunde le-ar fi căutat pe faţa pământului.
Lipsa de veneraţie îl făcea să fie neîndurător faţă de cei mai mari decât el: regi, nobili şi prelaţi, dinastii şi parlamente, instituţii dimpreună cu toate activităţile lor, cele mai multe dintre asemenea fapte, forme, drepturi sau pretenţii i se păreau o adevărată ruşine – toate nişte prostii; nu le găsea niciun fel de rost şi nu-i procurau nicio satisfacţie, socotind că ar fi un câştig evident şi nicio pierdere pentru omenire dacă înaltele locuri ocupate ar fi definitiv rase de pe faţa pământului şi ocupanţii lor striviţi sub dărâmături. Lipsa veneraţiei îi mai făcea şi inima nesimţitoare faţă de palpitanta desfătare oferită de admirarea lucrurilor demne de admiraţie; seca mii de izvoare limpezi ale bucuriei; făcea să pălească mii de plăceri adânci. Nu era un necredincios, deşi nu aparţinea nici unei secte; dar credinţa lui nu putea fi aceea a cuiva care se pricepe să venereze. Credea şi în Dumnezeu şi în rai; însă Dumnezeul şi raiul lui rămâneau acelea ale unui om lipsit de temeri, imaginaţie şi gingăşie.
Slăbiciunea posibilităţilor sale de înţelegere a oamenilor îl ducea la inconsecvenţă; în vreme ce propovăduia câteva idei minunate cu privire la îngăduinţa reciprocă şi la răbdare, nutrea faţă de anumite categorii o antipatie intolerantă: vorbea despre „popi“ şi tot ce era în legătură cu preoţii, despre „stăpâni” şi toate apanajele stăpânilor, cu o asprime, şi uneori chiar cu o impertinenţă pe cât de nedrepte pe atât de insuportabile. Nu era în stare să se pună pe sine însuşi în locul celor pe care îi ponegrea; nu era în stare să facă legătura între greşelile acestora şi tentaţiile ce le aveau de înfruntat; între slăbiciunile şi greutăţile lor; nu era în stare să înţeleagă efectul pe care l-ar fi avut asupra lui însuşi, pus în situaţia respectivă, cutare ori cutare circumstanţă, şi deseori dădea glas în chipul cel mai crud şi mai tiranic unor dorinţe ale sale cu privire la cei ce se purtaseră, după câte credea el, cu tiranie şi cruzime. Dacă ar fi fost după ameninţările proferate de el, însemna că ar fi folosit mijloace arbitrare, nemiloase chiar, pentru a face să prospere cauza libertăţii şi egalităţii. Egalitate – da, domnul Yorke vorbea despre egalitate, însă în sufletul său era un om foarte mândru: deosebit de prietenos cu muncitorii lui, nespus de binevoitor cu cei aflaţi mai prejos de el şi care se supuneau ascultători acestei situaţii, dar trufaş ca un Belzebut faţă de cei socotiţi de lume (căci el nu socotea pe nimeni astfel) a fi mai-mari ai săi. Răzvrătirea îi stătea în sânge: i-ar fi fost cu neputinţă să rabde a fi controlat, nici taică-său, nici bunicăsău, înaintea lui, nu răbdaseră, iar feciorii care urmau să vină după el n-aveau să îndure niciodată.
Lipsa de îngăduinţă, în general, îl făcea să fie necruţător cu prostia şi cu orice alte greşeli ar fi venit să irite firea sa vajnică şi pătrunzătoare; înlătura orice oprelişte din calea ironiei lui usturătoare. Necunoscând mila, era uneori în stare să rănească iar şi iar, fără să-l intereseze câtă durere pricinuia, sau cât de adânc împlânta pumnalul.
În ce priveşte puţinătatea spiritualităţii din cugetul său, ea ar putea doar cu greu fi denumită cusur; o ureche muzicală fină, un ochi plin de discernământ, în privinţa culorilor şi formelor, îl înzestrau cu exigenţă şi gust; iar pe imaginaţie – cine dă doi bani? Unde se află acela care să n-o considere drept însuşire mai degrabă primejdioasă şi fără rost – rudă apropiată cu slăbiciunea
— Poate chiar o componentă a alienării mintale – mai curând o boală decât un dar al minţii?
Este probabil că toţi o socotesc astfel, cu singura excepţie a celor care dispun – sau îşi închipuie că dispun – de ea. Dacă i-ai asculta pe aceştia din urmă, ai putea să-ţi închipui că inima le-ar îngheţa de n-ar fi scăldată într-un asemenea elixir; că ochii li s-ar înceţoşa dacă flacăra aceasta n-ar veni să le lumineze vederea; că s-ar simţi sihăstriţi dacă acest tovarăş i-ar părăsi vreodată. Ai bănui că ea îi face părtaşii unei speranţe ce întâmpină primăvara, unui farmec ce învăluie vara, unei bucurii senine aduse de toamnă, unei consolări în faţa iernii, care ţie îţi rămân necunoscute toate. Bineînţeles, e vorba de o iluzie; însă fanaticii se agaţă de visurile lor şi n-ar renunţa la ele nici măcar pentru aur.
Şi cum domnul Yorke nu dispunea de imaginaţie poetică, o socotea o înzestrare cât se poate de inutilă atunci când o afla la alţii. Pe pictori şi pe muzicanţi putea să-i suporte, sau chiar să-i încurajeze, fiindcă era capabil să guste roadele artei lor; era în stare să sesizeze farmecul unui tablou şi să trăiască desfătarea muzicii bune; dar un timid poet – oricâtă forţă i-ar fi clocotit şi oricât de arzător foc i-ar fi sălăşluit în piept – dacă n-ar fi putut ţine şi loc de contabil şi dacă n-ar fi putut s-o facă şi pe negustorul – din partea domnului Hiram Yorke ar fi putut foarte bine să trăiască neluat în seamă şi să moară dispreţuit.
Iar cum pe lume sunt mulţi de-alde Hiram Yorke, este foarte bine că adevăratul poet, oricât de modestă i-ar fi aparenţa, deseori ascunde sub aspectul blajin un spirit necruţător, o neiertătoare ascuţime de minte sub sfiiciune, şi este capabil să măsoare dimensiunile adevărate ale celor care îl privesc de sus, să stabilească exact importanţa şi valoarea acelor căi pentru a căror respingere este adânc dispreţuit. Este o fericire că el se poate bucura de propria-i veselie, de propria-i întovărăşire cu marele lui prieten şi darnica lui zeiţă, Natura, cu totul independent de cei cărora prezenţa sa nu prea le face plăcere, şi în prezenţa cărora el nu poate afla nici umbră de bucurie. Este drept că în vreme ce lumea întreagă şi împrejurările întorc înspre el o faţă întunecoasă şi îngheţată – şi pe bună dreptate, desigur, de vreme ce el cel dintâi le întoarce o faţă întunecoasă, îngheţată şi indiferentă – poetul să aibă putinţa de a-şi păstra în suflet o lumină sărbătorească şi scumpă, în stare să îmbrace în cinstea lui în strălucire şi bucurie tot ce îi stă în preajmă; iar în acest timp ceilalţi văd în existenţa sa, probabil, doar o adâncă noapte polară niciodată înveselită de lumina soarelui. Adevăratul poet nu are nevoie de niciun strop de compătimire: el este în stare să râdă pe furiş ori de câte ori un suflet înţelegător şi dezorientat îl plânge. Chiar şi atunci când pragmaticii stau să-l judece şi proclamă că el şi arta lui ar fi lipsite de orice sens, poetul ascultă sentinţa cu o atât de usturătoare batjocură, cu un atât de larg, adânc, cuprinzător şi caustic dispreţ faţă de nevrednicii farisei care au rostit-o, încât este mai degrabă demn de dojană decât de compătimire. Totuşi, cele de mai sus nu sunt gândurile domnului Yorke; iar în clipa de faţă noi cu domnul Yorke avem de-a face.
Cititorule, ţi-am vorbit despre câteva dintre cusururile lui; cât despre merite, era unul dintre cei mai destoinici şi demni de preţuire oameni din Yorkshire: până şi cei cărora nu le era simpatic se vedeau nevoiţi să-l respecte. Săracii îl iubeau cu înflăcărare fiindcă se purta foarte grijuliu şi într-adevăr părinteşte faţă de ei. Cu cei care munceau pentru el era prevenitor şi afectuos: daca terminau o anumită treabă, încerca din toate puterile să le găsească alta; sau, dacă nu izbutea, îi ajuta să se mute împreună cu familiile într-o regiune unde se putea găsi de lucru. Trebuie de asemenea arătat că, în cazul când vreunul dintre „oamenii lui“, cum se mai întâmplă uneori, dădea semne de neascultare, Yorke – care, la fel cu mulţi dintre cei ce nu suporta controlul, se pricepea de minune să controleze foarte meticulos – deţinea secretul zdrobirii revoltei încă din faşă, al smulgerii ei din rădăcini, aşa cum proceda cu orice buruiană dăunătoare, astfel încât niciodată nu s-a întins şi nu a crescut în sfera autorităţii sale. Aceasta fiind fericita stare a treburilor proprii, se considera întru totul liber să vorbească plin de aspră severitate despre cei ce nu se bucurau de aceeaşi situaţie şi să pună tot ce era neplăcut în această împrejurare pe seama greşelilor săvârşite, să se desolidarizeze de patroni şi să susţină deschis cauza lucrătorilor.
Familia domnului Yorke era prima şi cea mai veche din ţinut; iar el însuşi, chiar fără să fie cel mai bogat, rămânea unul dintre bărbaţii cei mai influenţi. Primise o educaţie aleasă; în tinereţe, înainte de Revoluţia Franceză, călătorise pe continent: se descurca bine în limbile franceză şi italiană. În răstimpul unei şederi de doi ani în Italia, strânsese multe tablouri bune şi rarităţi pline de gust, cu care acum îi era împodobită reşedinţa. Atunci când o dorea, putea să aibă manierele celui mai stilat gentleman de şcoală veche; dacă era dispus să se arate plăcut, conversaţia lui putea să fie deosebit de interesantă şi originală; iar dacă de obicei se exprima în dialectul din Yorkshire, o făcea doar fiindcă aşa dorea, preferând vorbirea străveche a băştinaşilor în locul unui vocabular mai rafinat. „Pronunţia eliptică din Yorkshire – obişnuia ei să spună – e mai frumoasă decât stâlcirea mahalagească în aceeaşi măsură în care mugetul taurului este mai plăcut decât chiţăitul şobolanilor.”
Cale de mile întregi de jur împrejur, domnul Yorke era cunoscut şi cunoştea pe toată lumea; totuşi, relaţiile lui apropiate rămâneau foarte puţine. Fiind el însuşi profund original, nu gusta deloc lucrurile de duzină: un personaj din topor, dar vioi la minte, de viţă aleasă ori modestă, se putea oricând înţelege cu domnul Yorke; un personaj rafinat dar insipid, oricât de înaltă i-ar fi fost poziţia, era tot ce putea fi mai aprig detestat de acest om. Cu dragă inimă ar fi petrecut un ceas discutând ca de la om la om cu unul dintre muncitorii săi deştepţi, sau cu vreo bătrână ciudată şi isteaţă dintre cele ce trebăluiau prin curte, pe câtă vreme ar fi stat în cumpănă dacă să acorde vreun minut unui gentleman distins şi nesărat, ori celei mai la modă şi mai elegante, chiar şi frivolă, dintre cucoane. Preferinţele de genul ăsta le împingea dincolo de margini, uitând că se pot foarte bine afla caractere plăcute, ba chiar admirabile, printre oameni ce nu aveau putinţa să fie originali. Făcea totuşi şi excepţie de la propria-i regulă: exista o anumită structură mintală deschisă, sinceră, nepăsătoare faţă de rafinamente, aproape complet lipsită de calităţi intelectuale. Şi cu totul incapabilă să aprecieze intelectualitatea lui – dar care, în acelaşi timp, niciodată nu se arăta scârbită de grosolănia sa, nu putea fi uşor rănită de sarcasm, nu-i cerceta cu luare-aminte spusele, faptele ori părerile – iar cu acest soi de oameni se simţea pe deplin în largul său şi, prin urmare, pe acesta îl prefera înaintea tuturor. În contact cu asemenea inşi se simţea pe deplin stăpân. Deşi se supuneau în mod implicit influenţei lui, ei nu-i recunoşteau niciodată superioritatea; fiindcă nici prin minte nu le-ar fi trecut să se gândească la o asemenea treabă; deveneau astfel cu desăvârşire supuşi, fără să-i ameninţe nici cea mai mică primejdie de a deveni servili; iar insensibilitatea lor negândită, firească, lipsită de orice artificiu, era pentru domnul Yorke la fel de binevenită, fiind la fel de comodă, ca şi fotoliul în care obişnuia să se aşeze sau podelele pe care obişnuia să se plimbe de colo-colo.
Se va fi băgat de seamă că faţă de domnul Moore nu se purtase chiar fără bunăvoinţă; avea două sau trei motive de a arăta o vagă slăbiciune pentru acest gentleman. S-ar putea să pară ciudat, dar primul dintre ele era faptul că Moore vorbea englezeşte cu accent străin şi franţuzeşte cu un accent impecabil; şi că faţa lui negricioasă, delicată, liniile ei fine, deşi cam veştejite, îi dădeau o expresie cât se poate de antibritanică şi antiyorkshireză. Asemenea lucruri par uşuratice şi fără şanse de a-l influenţa pe un om ca Yorke; dar adevărul este că ele îi trezeau vechi şi probabil plăcute asociaţii: îi readuceau în minte călătoriile, vremurile tinereţii. Prin oraşe şi alte locuri din Italia văzuse chipuri ca al lui Moore; prin cafenelele şi teatrele pariziene auzise glasuri ca al său; fusese tânăr pe atunci, iar când îl vedea şi îl auzea pe acest străin, i se părea că e tânăr din nou.
În al doilea rând, îl cunoscuse pe tatăl lui Moore şi făcuse afaceri cu el: o legătură ceva mai substanţială, dar în niciun caz mai plăcută: căci, firma lui având legături de afaceri cu firma lui Moore, fusese de asemenea amestecată într-o anumită măsură şi în pierderi.
În al treilea, descoperise în Robert însuşi un foarte abil om de afaceri. Găsea motive să prevadă că până la urmă, într-un fel sau altul, avea să se îmbogăţească: îl respecta atât pentru hotărârea cât şi pentru perspicacitatea lui; poate că şi pentru asprime. O a patra împrejurare care îi apropia era faptul că, fiind unul dintre curatorii proprietarului minor pe pământul unde se afla Hollow’s Mill, domnul Yorke avusese dese ocazii să se consulte cu el, în legătură cu modificările şi îmbunătăţirile făcute acolo de Moore.
În ceea ce-l priveşte pe celălalt oaspete aflat acum în salonul domnului Yorke, domnul Helstone, între acesta din urmă şi gazdă exista o dublă antipatie: una izvorâtă din firea fiecăruia şi a doua din împrejurări. Omul cu mintea, deschisă îl ura pe formalist; iubitorul de libertate îl detesta pe robul disciplinei: în afară de cele spuse mai sus, mergea vorba că în anii de odinioară, fuseseră amândoi curtezanii aceleiaşi doamne.
Ca regulă generală, în vremea tinereţii domnul Yorke se remarcase ca având slăbiciune pentru femeile sprinţare şi îndrăzneţe: o siluetă şi un aer sănătos, o minte ageră, o limbă ascuţită păreau să-l atragă înainte de orice. Şi cu toate astea niciodată nu ceruse în căsătorie pe vreuna dintre strălucitoarele frumoase a căror societate o căuta; şi cu totul pe neaşteptate se îndrăgosti serios şi peţi numaidecât o fată ce reprezenta antipodul acelora care până atunci îi reţinuseră atenţia: o fată cu chip de Madonă; o fată de marmură însufleţită; liniştea întruchipată. N-avea importanţă că atunci când vorbea cu ea nu-i răspundea decât în monosilabe; navea importanţă că suspinele lui rămâneau neauzite, că privirilor lui nu le răspundea nicio privire, că niciodată nu era sensibilă la părerile lui, rareori zâmbea la glumele sale, nu-i arăta niciun fel de respect şi nicio atenţie; n-avea importanţă că părea să fie opusul oricărei trăsături de feminitate dintre acelea pe care, după cum ştia o lume întreagă, le admirase toată viaţa: pentru el Mary Cave era fără cusur, fiindcă cine ştie cum, pentru un motiv oarecare – şi fără îndoială că avea un motiv – o iubea.
Pe vremea aceea, domnul Helstone, diacon la Briarfield, o iubea şi el pe Mary; sau, în orice caz, îi era dragă. Mulţi alţii o admirau, căci era frumoasă ca un înger sculptat; preotul, era însă preferat datorită funcţiei sale: această profesie îl învestea probabil cu vreuna dintre iluziile trebuitoare pentru a ispiti întru împlinirea căsătoriei; şi pe care domnişoara Cave nu le găsea la niciunul dintre tinerii negustori de lână, ceilalţi adoratori ai săi. Domnul Helstone nici nu nutrea şi nici nu mărturisea c-ar fi nutrit pasiunea arzătoare a domnului Yorke pentru tânăra domnişoară: nu arăta nimic din smerita adoraţie ce părea să-i copleşească pe cei mai mulţi dintre pretendenţi; el vedea ce este fiinţa asta întradevăr, mai limpede decât vedeau ceilalţi; şi de aceea era în mai mare măsură stăpân atât pe ea cât şi pe sine însuşi. Prin urmare fata acceptă de la prima vorbă, şi se căsătoriră.
Natura n-avusese niciodată de gând să facă din domnul Helstone un foarte bun soţ, mai ales pentru o nevastă liniştită. După părerea lui, atâta vreme cât o femeie tăcea, însemna că n-o doare nimic şi nu doreşte nimic. Dacă nu se plângea de singurătate, de o singurătate aproape continuă, însemna că starea asta nu o nemulţumeşte câtuşi de puţin. Dacă nu vorbea şi nu-şi impunea prezenţa, nu-şi arăta preferinţa pentru cutare lucru şi sila faţă de cutare altul, însemna că nu are nici preferinţe şi nici antipatii, şi deci navea rost să te interesezi de gusturile ei. Nici n-avea pretenţia să le înţeleagă pe femei sau să le compare cu bărbaţii; ele reprezentau o categorie aparte, probabil o categorie absolut inferioară în cadrul existenţei; o nevastă nu poate să fie tovarăşul bărbatului, cu atât mai puţin confidentul, şi încă mai puţin sprijinul său. După un an sau doi, nevasta lui nu mai prezenta pentru el mare importanţă, în nicio privinţă; iar când, într-o bună zi, pe neaşteptate, după părerea lui - căci nu observase cum se ofilea – dar treptat-treptat, după cum credeau alţii, îşi luă rămas bun de la el şi de la viaţă, în patul conjugal nemairămânând decât un frumos tipar de argilă, alb şi rece, îşi dădu seama de pierderea suferită, dar cine ar putea să spună în ce măsură? Totuşi, e probabil că mai mult decât s-ar fi părut; căci nu era el omul din care suferinţa să stoarcă uşor lacrimi.
Doliul fără lacrimi şi purtat cu demnitate scandaliză pe bătrâna menajeră, ca şi pe servitoarea, care străjuiseră la căpătâiul doamnei Helstone în timpul bolii, şi care, poate, avuseseră prilejul să afle despre firea răposatei doamne, despre bogăţia ei de simţăminte, mai multe decât ştiuse bărbatul ei. Au bârfit împreună deasupra coşciugului, au născocit poveşti, înflorindu-le, despre stingerea treptată şi adevărata ori presupusa ei pricină; pe scurt, s-au aţâţat una pe cealaltă în indignarea împotriva asprului omuleţ, care şedea într-o odaie alăturată şi cerceta nişte hârtii, neştiutor de oprobriul al cărui obiect ajunsese.
Abia fusese îngropată doamna Helstone, când prin împrejurimi începură să se răspândească zvonuri că murise de inimă rea; acestea crescură iute devenind povestiri despre oboseală peste puteri şi, în cele din urmă, fel de fel de amănunte despre purtarea, nemiloasă a bărbatului: poveşti cu totul neadevărate, dar nu mai puţin trecute cu înfrigurare pe seama presupusului vinovat. Domnul Yorke le auzise şi în parte chiar le crezuse. Bineînţeles, nici înainte nu nutrise simţăminte prieteneşti faţă de rivalul său mai norocos; deşi acum era şi el om însurat şi unit cu o femeie ce părea în toate privinţele o fire diametral opusă bietei Mary Cave, nu putea să uite marea dezamăgire a vieţii lui; iar când auzi că ceea ce ar fi putut să fie ceva atât de scump inimii lui fusese neglijat, poate chiar maltratat de altcineva, început să nutrească împotriva acelui altcineva o adâncă şi înverşunată ostilitate.
Domnul Helstone nu cunoştea decât pe jumătate natura şi forţa acestei ostilităţi: nu ştia cât de mult o iubise Yorke pe Mary Cave, ce simţise atunci când o pierduse, nici calomniile privitoare la modul cum îşi tratase nevasta, foarte familiare tuturor urechilor din împrejurimi, în afară de ale sale. Credea că numai deosebirile de ordin politic şi religios se ridicau între el şi domnul Yorke; dacă ar fi ştiut cum anume stăteau lucrurile, este foarte greu de presupus că ar fi putut fi vreodată convins să calce pragul fostului său rival.
Domnul Yorke nu-şi reluă cuvântarea ţinută în faţa lui Robert Moore; în scurtă vreme conversaţia reîncepu într-o formă mai generală, deşi tot pe un ton oarecum de ceartă. Starea de nesiguranţă din ţară, feluritele jafuri comise în ultima vreme asupra fabricilor din ţinut furnizau material bogat pentru neînţelegeri; cu atât mai mult cu cât fiecare dintre cei trei gentlemani prezenţi aveau păreri mai mult sau mai puţin deosebite în chestiunile discutate. Domnul Helstone îi socotea pe patroni nedreptăţiţi şi pe muncitori oameni cu care nu se poate sta de vorbă: condamna delaolaltă larga răspândire a spiritului de nelealitate faţă de autorităţile constituite, mereu crescândul refuz de a suporta cu răbdare nişte rele socotite de ei inevitabile; soluţiile preconizate de paroh erau o intervenţie guvernamentală hotărâtă, o vigilenţă strictă a magistraţilor; iar dacă devenea indispensabilă, o promptă constrângere cu ajutorul armatei.
Domnul Yorke ar fi dorit să afle dacă intervenţia, vigilenţa şi constrângerea pomenite aveau să-i hrănească pe cei flămânzi, să ofere de lucru celor care doreau să muncească şi pe care nimeni nu se arăta dispus să-i angajeze. Cercetă ideea acelor rele inevitabile; spuse că răbdarea oamenilor era o cămilă pe a cărei spinare până şi ultimul atom ce mai putea fi suportat fusese de mai înainte pus, şi că în momentul de faţă opunerea devenise o datorie; în spiritul de nelealitate faţă de autorităţile constituite el vedea cel mai promiţător semn al vremurilor; patronii, recunoştea, fuseseră într-adevăr nedreptăţiţi, dar necazurile cele mai importante fuseseră îngrămădite pe capul lor de către un guvern „corupt, josnic şi setos de sânge” (acestea erau epitetele folosite de domnul Yorke). Nebuni de teapa lui Pitt, diavoli de teapa lui Castlereagh, idioţi răuvoitori ca Percival erau tiranii, blestemele abătute pe capul ţării, nimicitorii negoţului, îndărătnicia lor înfumurată în purtarea unui război nejustificat, a unui război ruinător şi fără speranţă, adusese naţiunea în impasul de acum. Sistemul lor de impozite monstruos de sufocant, mârşavele „Ordine ministeriale” - ai căror iniţiatori meritau să fie judecaţi pentru înaltă trădare şi trimişi la ştreang, dacă vreun om politic meritase vreodată asemenea măsură – ei erau cei care legaseră piatra de moară de gâtul Angliei.
— Dar ce rost mai are să vorbeşti? întrebă domnul Yorke. Ce sorţi de a fi auzită mai are raţiunea într-o ţară asuprită de regi, asuprită de popi, asuprită de nobili - unde un nebun e monarh cu numele şi un depravat necinstit adevăratul conducător; unde a mai fost tolerată o asemenea insultă la adresa bunului-simţ cum este caracterul ereditar al calităţii de legiuitor; unde o asemenea şarlatanie ca o bancă întreagă din Parlament să fie ocupată de episcopi, o asemenea neruşinată sfidare ca această biserică ghiftuită şi oficializată, unde a mai fost oare suportată şi venerată, unde mai era întreţinută o armată pe picior de război, în vreme ce o şleahtă de popi puturoşi şi familiile lor sărăntoace zăceau întreţinuţi de osânza pământului?
Ridicându-şi şi aşezându-şi la loc pălăria cu boruri întoarse, domnul Helstone dădu replica.
În cursul vieţii sale se mai întâlnise în două sau trei rânduri cu asemenea prilejuri când simţăminte de acest fel fuseseră cu multă vitejie susţinute atâta vreme cât sănătatea, puterea şi bunăstarea lumească rămăseseră aliaţii celui ce le profesa; dar a venit o vreme – urmă parohul – când pentru toată lumea „păzitorii casei tremura-vor; când temese-vor de ceea ce este înalt şi spaima va stăpâni pretutindeni”, iar vremea aceea avea să fie vreme de cumpănă pentru susţinătorii anarhiei şi răzvrătirii, pentru duşmanii bisericii şi ai bunei rânduieli. Cu puţină vreme în urmă – afirmă el – fusese chemat să citească acele rugăciuni statornicite de Biserica anglicană întru binele celor bolnavi, să le citească la jalnicul pat de moarte al unuia dintre duşmanii cei mai înrăiţi; mai văzuse pe unul ca domnul Yorke căzut pradă remuşcărilor, dornic să afle un loc pentru pocăinţă, şi neînstare să afle vreunul, deşi îl căuta cu înfrigurare şi cu lacrimi. Trebuie să-l prevină pe domnul Yorke asupra adevărului că blasfemia împotriva lui Dumnezeu şi a regelui era păcat de moarte şi că totuşi există ceva ce se cheamă „Judecata-de-apoi”.
Domnul Yorke era pe deplin încredinţat că există ceva ce se cheamă Judecata-de-apoi. Dacă n-ar fi aşa, ar fi foarte greu să-ţi închipui în ce fel toţi ticăloşii care par să triumfe pe lumea asta, care fără niciun fel de pedeapsă sfărâmă inimi nevinovate, abuzează de privilegii nemeritate, sfidează principiile onoarei, iau pâinea de la gura săracilor, îi terorizează pe cei umili, îi linguşesc josnic pe cei bogaţi şi falnici – unde au să fie aceştia răsplătiţi după cum se cuvine, cu acea monedă pe care cu prisosinţă o merită? Dar, adăugă el, ori de câte ori astfel de lucruri izbuteau să-l deprime prin înşelătoarele lor izbânzi obţinute pe acest pumn de bălegar care e planeta noastră, nu făcea decât să întindă mâna către acea bătrână carte (şi arătă înspre o Biblie masivă din bibliotecă), s-o deschidă ca la întâmplare şi era sigur că are să dea peste vreun verset ce răspândea fum de pucioasă ca să îndrepte toate lucrurile. Ştia el, continuă iarăşi, către ce soartă se îndreaptă anumiţi oameni, întocmai ca şi cum un înger cu aripi mari şi albe i s-ar fi arătat în prag şi i-ar fi spus-o.
— Sir, interveni domnul Helstone adunându-şi întreaga demnitate, sir, marea cunoaştere a omului este să se cunoască pe sine însuşi şi locul până la care poate să i se întindă pasul.
— Aşa! Aşa! Dar o să-ţi aduci aminte, domnule Helstone, că Neştiinţa a fost alungată chiar de la porţile raiului, purtată prin văzduh şi azvârlită la o uşă de pe marginea colinei, ce duce de-a dreptul la iad.
— Domnule Yorke, n-am uitat nici că înfumurarea, nevăzând calea ce-i stătea în faţă, a căzut într-o groapă adâncă, dinadins săpată acolo de prinţul pământurilor, ca să-i prindă în ea pe proştii înfumuraţi, care cădeau în adânc şi fărâme se făceau.
— Ascultaţi, interveni domnul Moore, care până atunci asistase ca spectator tăcut dar amuzat la această luptă cu vorbe şi a cărui indiferenţă faţă de politica zilei ca şi faţă de bârfele ce circulau printre vecini îi dădea putinţa să fie judecător imparţial, dacă nu chiar apatic, al meritelor fiecărui combatant, v-aţi împroşcat destul cu noroi unul pe celălalt, aţi arătat cât de amarnic vă detestaţi şi cât de răi vă credeţi unul pe celălalt. În ce mă priveşte, ura mi se revarsă încă într-un şuvoi atât de puternic împotriva indivizilor care mi-au fărâmat ramele. Încât nu mi-a mai rămas niciun strop pentru cunoştinţele mele particulare şi încă chiar şi mai puţin pentru lucruri aşa de vagi cum ar fi o sectă sau un guvern. Dar vă rog să mă credeţi, domnilor, amândoi păreţi nişte oameni foarte răi, după cum v-aţi arătat; mai răi decât v-aş fi putut eu bănui vreodată. Nu mai am curaj să rămân toată noaptea alături de un răzvrătit şi un blasfemator ca dumneata, Yorke; şi mai că n-aş îndrăzni să mă întorc spre casă cu o faţă bisericească atât de crudă şi tiranică, după cum s-a arătat domnul Helstone.
— Eu totuşi plec, domnule Moore, spuse parohul aspru; hai cu mine sau nu, după cum vrei.
— Nu, nu-i rămâne de ales – are să plece cu dumneata, răspunse Yorke. E miezul nopţii, ba chiar trecut; şi nu mai îngădui pe nimeni care să stea în picioare în casă la mine. Trebuie să plecaţi cu toţii. Scutură clopoţelul. Deb, îi spuse slujnicei care răspunsese la chemare, scoate-i pe ăia din bucătărie, încuie uşile şi du-te la culcare. Pe-aici vi-e calea, domnilor, continuă adresându-se oaspeţilor, şi luminând coridorul îi dădu pur şi simplu pe uşă afară.
Îşi întâlniră tovarăşii care veneau grăbiţi şi în neorânduială dinspre spatele casei; caii erau la poartă; încălecară şi porniră, Moore râzând de brusca lor expediere, Helstone adânc indignat din aceeaşi pricină.
CAPITOLUL V
Hollow’s Cottage
A doua zi, când se sculă dimineaţa, Moore era încă bine dispus. Şi el şi Joe Scott petrecuseră noaptea în fabrică, folosindu-se amândoi de unele locuri amenajate pentru dormit şi în aripa din faţă şi în cea din spate a birourilor; patronul se scula totdeauna foarte de dimineaţă, dar acum o făcuse chiar mai devreme decât de obicei; îl trezi pe Scott cântând un cântec franţuzesc în vreme ce se spăla.
— Va să zică nu suntem la pământ, aşa-i, patroane? strigă Joe.
— Nici de doi bani, mon garçon – adică băiatule - hai, scoală-te şi să dăm o raită prin fabrică până nu vin lucrătorii, că vreau să-ţi arăt ce plănuiesc pentru viitor. Totuşi o s-avem maşinile, Joseph; ai auzit vreodată de Bruce?
— Şi de păianjen? Da, cum să nu: am citit şi eu istoria Scoţiei şi se-ntâmplă să ştiu în privinţa asta cât şi dumneavoastră; şi după câte pricep vreţi să spuneţi că n-o să vă daţi bătut.
— Aşa e.
— Aveţi cumva bani lăsaţi acolo, în ţara dumneavoastră? întrebă Joe în vreme ce îşi strângea lucrurile cu care-şi improvizase culcuşul şi le punea la locul lor.
— În ţara mea! Care-i ţara mea?
— Cum care? Franţa – nu?
— Nu Franţa, asta în niciun caz. Întâmplarea că francezii au cucerit Anversul, unde m-am născut eu, nu mă face deloc franţuz.
— Atunci Olanda?
— Nu sunt nici olandez: acuma confunzi Anversul cu Amsterdamul.
— Flandra cumva?
— Mi-e silă de ce vrei tu să laşi să se-nţeleagă, Joe! Eu – şi flamand! Am eu mutră de flamand? — nasul butucănos şi proeminent, fruntea îngustă şi teşită, ochii albaştri spălăciţi, „à fleur de tête“? Sunt cumva numai trup şi picioare deloc, aşa cum arată un flamand? Dar tu nici nu ştii cum arată – neerlandezii ăştia. Joe, eu sunt din Anvers: maică-mea a fost de-acolo, deşi se trăgea dintr-un neam franţuzesc, pricină pentru care vorbesc eu franţuzeşte.
— Dar tatăl dumneavoastră a fost din Yorkshire, de unde iese că şi dumneavoastră sunteţi puţintel de pe-aici; şi oricine poate să vadă că sunteţi din sângele nostru, dornic să faceţi bani şi să mergeţi mereu înainte cum sunteţi.
— Joe, eşti cam porc-de-câine; dar eu am fost dintotdeauna deprins, încă din tinereţe, cu obrăznicia asta ţărănească: la classe ouvrière – aşa se spune în Belgia muncitorilor – se poartă brutal cu patronii lor; şi prin brutal, Joe, vreau să spun brutalement, ceea ce, probabil, tradus exact ar suna grosolan.
— În ţara asta noi spunem deschis ce avem pe suflet; iar preoţii ăştia tineri şi domnii cei mari de la Londra e miraţi că suntem neciopliţi, da’ nouă ne merge la inimă să le dăm pricină de mirare şi ne veselim de-a mai mare hazul când îi vedem cum holbează ochii cât cepele şi-şi întind mânuşiţele, de parcă le-ai azvârli cu gunoi în faţă, şi pe urmă să-i auzim cum zic muşcându-şi vorbele alea scurte: „Vai! Vai! Ce sălbatici! Ce blestemaţi!“
— Şi sunteţi sălbatici, Joe; doar n-oţi fi crezând că sunteţi civilizaţi, nu-i aşa?
— Ei, aşa şi-aşa, aşa şi-aşa, patroane. Eu zic că noi ăştia, lucrătorii de prin fabrici de-aici din nord suntem mult mai deştepţi şi ştim mult mai multe decât ştie fermierii ăia din sud. Negoţul ne ascute mintea; iar cei de e mecanici, ca mine, e siliţi să gândească. Ştiţi dumneavoastră? Tot scotocind eu la maşinării şi altele dintr-astea, am ajuns să mă deprind ca atuncea când văd ceva să caut şi care-i pricina, şi deseori zăbovesc multă vreme la asemenea treburi; ba a mai început să-mi placă să şi citesc şi-s dornic să aflu ce-or fi având de gând ăia de zice că ne guvernează să facă pentru noi şi cu noi: şi e alţii încă mai deştepţi ca mine; mulţi sunt printre flăcăii noştri unsuroşi de miroase a păcură, şi dintre vopsitorii cu pielea ba albastră, ba neagră e mulţi de au capul cât baniţa şi sunt în stare să-ţi lămurească ce zice într-o afurisită de aia de lege, la fel de bine ca şi dumneavoastră sau bătrânul de Yorke, da’ mai e şi unii de nu prea ne au la inimă, cum e Christopher Sykes de la Whinbury şi scandalagiii cu gură mare ca diaconul ăsta al lui Helstone, Peter Irlandezul.
— Ştiu, Scott, tu te crezi băiat deştept.
— Ei, mă mai descurc şi eu; mă pricep să spun care-i brânză şi care-i cretă, şi înţeleg destul de limpede că m-am folosit de prilejurile ce mi-au ieşit în cale, mult mai bine decât socotesc unii de primprejurul meu; numa’ că în Yorkshire e acuma mii de oameni la fel de buni ca şi mine, şi vreo doi-trei încă şi mai de nădejde.
— Eşti un om tare de ispravă – un flăcău minunat; dar ţi s-a cam suit la cap, începi să semeni cu un nătărău înfumurat cu toate balivernele astea ale tale, Joe! Nu trebuie să crezi că dacă ai ajuns să ciuguleşti câteva cunoştinţe de matematici practice, şi ai aflat despre unele fleacuri din elementele chimiei, uitându-te în fundul căzilor de vopsit, acuma eşti un savant neluat în seamă; şi nu este cazul să presupui că dacă afacerile nu merg totdeauna ca pe roate, iar tu, şi alţii de-o seamă cu tine, mai rămâneţi câteodată şi fără lucru şi fără pâine, din pricina asta categoria voastră e o clasă de martiri şi întreaga formă de guvernământ sub care trăiţi e bună de aruncat la gunoi. Ba mai mult decât atâta, nu este cazul să laşi nicio clipă să se înţeleagă precum că toate virtuţile s-au refugiat în colibe şi au părăsit pentru totdeauna casele cu acoperiş de ardezie. Să afli de la mine că urăsc din toată inima soiul ăsta de prostii, fiindcă ştiu foarte bine că omul este om oriunde s-ar afla, fie sub acoperiş de ţiglă, fie sub acoperiş de paie, şi că în orice făptură omenească, atâta vreme cât mai răsuflă, viciul şi virtutea se găsesc întotdeauna amestecate, în proporţii mai mari sau mai mici, iar proporţiile astea nu sunt hotărâte de ranguri. Am întâlnit nemernici care erau bogaţi şi am întâlnit nemernici care erau săraci, după cum am întâlnit şi nemernici care nu erau nici bogaţi şi nici săraci, dar împliniseră dorinţa Agarei şi trăiau într-o bunăstare modestă şi voioasă. Uite că ceasul se pregăteşte să sune de şase: dă-i drumul Joe, şi trage clopotul.
Era pe la jumătatea lunii februarie; de aceea, zorile abia se pregăteau să se furişeze pe urmele nopţii, să se strecoare cu o strălucire pală prin întunecimile cafenii şi să împrumute umbrelor o transparenţă neguroasă. În acea dimineaţă strălucirea se arăta mai pală decât de obicei; zarea dinspre răsărit rămânea fără culoare şi nicio lumină nu venea s-o învioreze. Dacă vedeai cu câtă încetineală îşi ridica ziua pleoapele îngreuiate, cât de spălăcită îi era privirea aruncată peste coline, ai fi zis că văpăile soarelui se înecaseră cu totul în ultimele talazuri ale nopţii. Răsuflarea acelei dimineţi îi era la fel de rece ca şi înfăţişarea; un vânt aspru scutura nămeţii norilor de noapte care lăsau la vedere, pe măsură ce se ridicau domol – împrăştiind în urmă, de jur împrejurul zărilor, un cerc decolorat cu sclipiri de argint – nu albăstrime de cer, ci un strat de aburi încă şi mai palizi. De plouat nu mai ploua, dar pământul era îmbibat de apă, pârâiaşele şi bălţile se umpluseră dând peste margini.
La ferestrele fabricii se vedea lumină, clopotul încă bătea cu putere, şi-atunci copiii micuţi dădură buzna înăuntru, cu prea mare îmbulzeală, şi să sperăm că din pricina asta nu simţeau prea adânc ascuţimea frigului; şi, într-adevăr, prin comparaţie, poate că dimineaţa de-acum li se părea mai curând blândă decât aspră; căci deseori în iarna aceea veniseră la muncă prin viscol, prin potopuri de ploaie, prin ger cumplit.
Domnul Moore stătea la intrare şi le supraveghea trecerea: îi număra în vreme ce pătrundeau pe uşă; celor care cam întârziară le spunea câte o vorbă de dojană, repetată apoi ceva mai tăios de către Joe Scott, în clipa când întârziaţii ajungeau la locurile de muncă. Nici patronul şi nici supraveghetorul nu le vorbeau cu răutate; nu erau oameni răi, niciunul dintre ei, deşi amândoi păreau să fie aspri, fiindcă îi supuneau la amenzi pe delincvenţii sosiţi mult prea târziu: domnul Moore îi punea să plătească un peni de îndată ce intrau, şi le atrăgea atenţia că prima repetare a acestei abateri avea să-i coste doi peni.
Regulile de disciplină sunt în asemenea împrejurări necesare, fără îndoială, iar patronii cruzi şi neomenoşi stabileau reguli crude şi neomenoase pe care, cel puţin în vremea ce ne interesează pe noi, obişnuiau să le înăsprească în mod tiranic; dar, cu toate că descriu personaje imperfecte (se va vedea că fiece personaj din cartea de faţă este mai mult sau mai puţin imperfect, pana mea refuzând să schiţeze ceva în stil exemplar), nu mi-am asumat sarcina de a înfăţişa pe vreunele depravate sau de-a dreptul mârşave. Pe chinuitorii de copii, pe stăpânii şi vătafii de sclavi, îi las în seama temnicerului; romancierul poate fi iertat pentru vina de a refuza să-şi murdărească paginile cu relatarea unor astfel de isprăvi.
În loc de asta, prin urmare, în loc de a chinui sufletul cititorului şi a-i aţâţa simţământul Mirării cu descrieri amănunţite de biciuiri şi bătăi, sunt fericită să-l pot informa că nici domnul Moore şi nici supraveghetorul aflat în slujba lui n-au lovit vreodată vreun copil la ei în fabrică. Ce-i drept, Joe îi trăsese o dată o chelfăneală zdravănă unui fecior de-al lui fiindcă îl minţise şi stăruia în minciună; dar la fel ca şi patronul său, avea prea mult sânge rece, era prea calm şi, de asemenea, înzestrat cu prea mult simţ de răspundere, pentru a face din pedepsele corporale altceva decât o întâmplare cu totul excepţională în purtarea faţă de tineri.
Domnul Moore dădu ocol fabricii sale, trecând prin hala de filatură, prin hala vopsitoriei, prin ţesătorie, până ce zorii gălbejiţi se întremară prefăcându-se în zi. Până la urmă se înălţă şi soarele – sau cel puţin un disc alb, limpede, decolorat şi aproape la fel de rece ca un bloc de gheaţă – mijindu-se peste creasta întunecată a colinei, prefăcându-se în argint pe marginea lividă a norului de deasupra lui, şi privind apoi în jos, cu măreţie, către întreaga întindere a vizuinii sau vâlcelei înguste între ale cărei hotare ne aflăm împrejmuiţi. Se făcuseră ceasurile opt; în fabrică luminile erau toate stinse; se dădea semnalul pentru gustarea de dimineaţă: copiii, eliberaţi de la muncă pentru o jumătate de ceas, se ocupau acum de micile căni de tablă unde se afla cafeaua şi de măruntele săculeţe în care îşi aveau porţia de pâine. Să tragem nădejde că aveau mâncare destulă; ar fi păcat să nu fie aşa.
Abia acum, în sfârşit, domnul Moore părăsi curtea fabricii şi îşi îndreptă paşii spre locuinţă. De la fabrică şi până acolo era drum scurt, dar gardul viu şi talazurile înălţate pe amândouă laturile cărării dintre ele păreau să inspire ceva asemănător unei senzaţii de izolare. Era o casă mică, spoită cu var, şi cu o marchiză verde deasupra uşii; tulpini subţiratice şi cafenii se înălţau din pământul grădinii, pe lângă marchiza cea verde, de asemenea şi sub ferestre alte tulpine, văduvite acum de boboci şi de flori, prevesteau înmugurirea şi înflorirea plantelor căţărătoare ce-aveau să vină în zilele de vară. Dinaintea casei se afla o brazdă de iarbă cu margini frumos conturate; marginile nu erau încă decât nişte grămăjoare de pământ negru şi numai ici şi colo, prin unghere adăpostite, se iţeau abia ieşite din pământ primele firişoare firave de ghiocei şi şofran, verzi ca smaraldul. Primăvara întârzia; fusese o iarnă grea şi nesfârşită; ultimii nămeţi de zăpadă abia dispăruseră dinaintea ploilor din ajun; ce-i drept, pe coline rămăşiţele albe mai sclipeau încă, pătau văile şi încoronau piscurile; pajiştea nu se înverzise, dar se luminase ca şi iarba de pe taluz şi din josul gardului viu de pe marginea drumeagului. Trei copaci aşezaţi unul aproape de altul alcătuiau un grup elegant împrejurul casei; nu se înălţau semeţi, dar nefiind alţii prin apropiere păreau frumoşi şi impunători acolo unde creşteau. Aşa arăta locuinţa domnului Moore; un cuib tihnit, prielnic pentru mulţumire şi meditaţie, dar un cuib înăuntrul căruia aripile acţiunii şi ambiţiei nu puteau rămâne niciodată multă vreme adunate pe lângă trup.
Aerul ei de confort modest nu părea să prezinte vreo atracţie specială pentru stăpân; în loc să intre numaidecât înăuntru, el luă dintr-un mic şopron un hârleţ şi se apucă să lucreze prin grădină. Cam vreun sfert de ceas săpă fără întrerupere.; în cele din urmă, totuşi, se deschise o fereastră şi un glas de femeie îi strigă:
— Eh, bien! Tu ne déjeunes pas ce matin?
Răspunsul, ca şi restul discuţiei, urmară în franţuzeşte; dar cum cartea de faţă este o carte englezească, am să le traduc în englezeşte:
— Masa e gata, Hortense?
— Sigur că da; e gata de o jumătate de ceas.
— Atunci sunt şi eu gata; mi-e o foame de lup.
Aruncă hârleţul şi intră în casă; coridorul îngust îl conduse către un mic salon, unde o gustare alcătuită din cafea şi pâine cu unt, cu un supliment, cam neenglezesc, de compot de pere, stătea întinsă pe masă. Peste aceste bunătăţi trona doamna care vorbise de la fereastră. Înainte de a face vreun pas mai departe, se cuvine s-o descriu.
Părea puţin mai în vârstă decât domnul Moore, să fi avut cam treizeci şi cinci de ani, era înaltă şi deşi voinică, avea proporţii armonioase; părul foarte negru, era în momentul de faţă pus pe bigudiuri de hârtie; culori aprinse în obraji, nas mic, ochi mici şi negri. Partea de jos a feţei părea mare în comparaţie cu cea de sus; fruntea îi era mică şi destul de zbârcită; purta pe chip o expresie de iritare, lipsită însă de răutate; în întreaga ei înfăţişare exista un aer pe care te-ai fi simţit înclinat să-l socoţi pe jumătate provocator şi pe jumătate amuzant. Lucrul cel mai ciudat era îmbrăcămintea: jupă de stofă şi un camizol de bumbac în dungi. Jupa era scurtă şi permitea să se vadă picioarele şi gleznele care, în ce priveşte simetria, lăsau mult de dorit.
Îţi vei fi închipuind, cititorule, că am descris o femeie deosebit de şleampătă; nici pe departe. Hortense Moore (sora domnului Moore) era o persoană foarte ordonată şi foarte chibzuită; jupa, camizolul şi bigudiurile alcătuiau îmbrăcămintea ei de dimineaţă şi cu care fusese obişnuită dintotdeauna, în ţara de baştină, să-şi „vadă de treburile gospodăreşti”. Nu se hotărâse să adopte obiceiurile englezeşti fiindcă era obligată să trăiască în Anglia; rămânea la vechea ei modă belgiană, pe deplin mulţumită că faptul acesta reprezenta un merit.
Mademoiselle avea o excelentă părere despre sine, opinie nu cu totul neîndreptăţită, fiindcă era înzestrată cu unele calităţi autentice; numai că le cam supraestima fondul şi intensitatea şi lăsa cu totul deoparte feluritele mici cusururi care le întovărăşeau. Niciodată n-ai fi putut-o convinge că este o persoană plină de prejudecăţi şi cu vederi înguste, că se dovedea prea sensibilă în ce priveşte propria-i demnitate şi importanţă şi prea înclinată să găsească jigniri în tot soiul de fleacuri; nu era însă decât purul adevăr. În ciuda acestor lucruri, atunci când pretenţiile ei de distincţie nu întâmpinau piedici, iar prejudecăţile nu-i erau jignite, putea să fie destul de drăguţă şi prietenoasă. Faţă de cei doi fraţi (căci mai exista şi un Gérard Moore, în afară de Robert) dovedea un ataşament fără limite. Fiind singurii reprezentanţi în viaţă ai familiei lor scăpătate, deveniseră pentru ea nişte fiinţe aproape sacre: despre Louis, totuşi, ştia mai puţine lucruri decât despre Robert; fusese trimis în Anglia când era băiat nevârstnic şi îşi făcuse educaţia într-o şcoală englezească. Educaţia asta nefiind de natură să-l pregătească pentru negoţ – după cum, de asemenea, se poate ca înclinaţiile lui fireşti să nu-l fi împins către preocupări mercantile – atunci când năruirea perspectivelor de moştenire îi arătase că este nevoie să-şi croiască singur un drum în viaţă, alesese foarte trudnica şi foarte modesta carieră de profesor; fusese pedagog într-o şcoală, şi se spunea că pe urmă trecuse preceptor într-o familie. De câte ori vorbea despre Louis, Hortense afirma că are ceea ce ea numea des moyens, dar că este prea retras şi prea sfios. Aprecierile ei despre Robert erau făcute pe alt ton şi erau mai puţin moderate; cu Robert se mândrea foarte tare; pentru ea era cel mai mare om din Europa; în ochii surorii toate vorbele şi faptele lui apăreau remarcabile şi ea se aştepta ca şi lumea cealaltă să-l socotească la fel; nimic n-ar fi putut fi mai iraţional, mai monstruos şi mai infam decât dezacordul în orice privinţă cu părerile lui Robert – cu excepţia dezacordului faţă de părerile ei.
Prin urmare, de îndată ce mai sus-pomenitul Robert se aşeză la masă şi ea îi servi o porţie de compot de pere, tăindu-i apoi o tartină zdravănă, de modă belgiană, dădu drumul unui potop de mirări şi nedumeriri în legătură cu isprava din noaptea trecută, adică distrugerea ramelor.
— Quelle idée! să le sfărâmi. Quelle action honteuse! On voyait bien que les ouvriers de ce pays étaient à la fois bêtes et méchants. C’etait absolument comme les domestiques Anglais, les servantes sourtout, rien d’insupportable comme cette Sarah, par exemple!
— Pare curată şi harnică, observă domnul Moore.
— Pare! Eu nu ştiu ce fel pare; şi nici un spun ca ar fi cu totul murdară şi leneşă: mais elle est d’une insolence! Ieri s-a certat cu mine un sfert de oră despre felul cum trebuie gătită carnea de vacă; spunea că am fiert-o până am făcut-o numai zdrenţe şi că englezii n-ar fi niciodată în stare să înghită o asemenea mâncare cum este gustosul nostru bouilli, şi că le bouillon nu ar fi nimic altceva decât apă caldă şi grasă, iar cât despre choucroute zice că nici nu s-ar atinge! Despre putina pe care o avem în pivniţă – excelent pregătită cu mâinile mele – a zis că e un hârdău de lături, adică de mâncare pentru porci. Îmi scoate sufletul fata asta şi nu mă pot totuşi lipsi de ea, fiindcă ar însemna să luăm alta şi mai îngrozitoare. La fel păţeşti şi tu cu muncitorii - pauvre cher frère!
— Mi-e teamă că nu te simţi prea fericită în Anglia, Hortense.
— Frate dragă, e de datoria mea să mă simt fericită acolo unde te afli tu; altminteri însă, există o mie de lucruri care mă fac să duc dorul oraşului nostru de baştină. Aici toată lumea pare prost crescută (mal-elevé). Văd că obiceiurile mele sunt socotite ridicole: dacă se întâmplă ca vreo fată din fabrică să intre în bucătărie şi să mă găsească îmbrăcată în jupă şi camizol pregătind de mâncare (fiindcă după cum ştii în Sarah nu mă pot bizui să gătească nici măcar un singur fel), rânjeşte ironic. Dacă accept cumva vreo invitaţie la ceai, ceea ce am făcut o dată sau de două ori, atunci bag de seamă că sunt lăsată cu totul la o parte; nu mi se dă atenţia care bineînţeles că mi se cuvine. Şi din ce familie cu totul aleasă fac parte Gerarzii, după cum prea bine ştim, la fel ca şi Moorii! Au tot dreptul să pretindă un anumit respect, şi să se simtă, jigniţi atunci când nu le este arătat. La Anvers am fost totdeauna tratată cu deosebită consideraţie; aici s-ar zice că, de câte ori deschid gura în societate vorbesc englezeşte cu un accent ridicol, deşi eu sunt întru totul convinsă că am o pronunţie impecabilă.
— Hortense, la Anvers eram cunoscuţi ca oameni bogaţi; în Anglia nu. Ne-a ştiut nimeni decât de săraci.
— Exact; şi cât de interesaţi sunt oamenii. Uite, încă o dată, dragă frate, duminica, trecută, dacă-ţi aduci aminte, era o vreme foarte umedă; prin urmare m-am dus la biserică încălţată cu saboţii mei cei negri şi frumoşi, încălţări pe care, într-adevăr, nimeni nu le-ar purta într-un oraş distins, dar pe care în ţară am fost dintotdeauna obişnuită să-i pun când trebuie să merg pe drumuri noroioase. Te rog să mă crezi că de îndată ce am păşit pe culoarul dintre bănci, calmă şi liniştită, cum sunt eu întotdeauna, patru doamne şi tot atâţia domni au început să râdă şi şi-au ascuns faţa în cartea de rugăciuni.
— Bine, bine! Altă dată să nu-ţi mai pui saboţii. Ţi-am mai spus şi înainte că nu sunt chiar potriviţi pentru ţara asta.
— Cum, frate dragă, doar nu sunt saboţi, obişnuiţi, dintraceia din care poartă ţăranii. Ascultă-mă pe mine, sunt sabots noirs, très propres, très convenables. La Mons şi la Leuze – oraşe nu prea depărtate de o capitală atât de elegantă cum este Bruxelles-ul – foarte rar se întâmplă ca persoanele respectabile să încalţe altceva când trebuie să umble pe vreme de iarnă. Să încerce cineva să se bălăcească pe vreo chaussée flamandă cu o pereche luată de la Paris de brodequins, on m’em dirait des nouvelles!
— Lasă încolo Mons şi Leuze şi acele chaussées flamande; când eşti la Roma poartă-te cum se poartă romanii; dealtminteri eu nu sunt chiar atât de sigur nici în privinţa jupei şi camizolului tău. Nu văd niciodată vreo lady englezoaică îmbrăcată în lucruri dintr-astea. Întreab-o pe Caroline Helstone.
— Caroline! Eu s-o întreb pe Caroline? Eu să-i cer ei sfaturi în privinţa felului cum trebuie să mă îmbrac? Ea trebuie să mă consulte pe mine în toate privinţele; e un copil.
— Are optsprezece sau cel puţin şaptesprezece ani; e destul de mare ca să ştie tot ce trebuie despre rochii, jupe şi chaussures.
— N-o răsfăţa pe Caroline, te implor, dragă frate; nu-i da mai multă importanţă decât i se cuvine. În clipa de faţă e modestă şi fără fumuri: hai s-o păstrăm aşa.
— Din toată inima. Vine azi-dimineaţă pe-aici?
— Vine ca de obicei, la zece, pentru lecţia de franceză.
— Despre ea n-ai impresia că te ia peste picior, nu-i aşa?
— Nici vorbă, mă apreciază mai mult decât toată cealaltă lume de pe-aici; să nu uităm că ea are cele mai multe posibilităţi de a mă cunoaşte îndeaproape: e convinsă că sunt o persoană educată, inteligentă, manierată şi cu principii; pe scurt, toate calităţile unui om de familie bună şi binecrescut.
— O iubeşti cât de cât?
— Că o iubesc – n-aş putea spune: eu nu sunt o fiinţă înclinată către pasiuni violente şi, prin urmare, la mine prietenia rămâne lucrul pe care te poţi bizui cu cea mai mare nădejde. Îi arăt solicitudine ca unei rude; şi situaţia ei trezeşte interes, iar până acum, felul cum se poartă ca elevă a avut darul mai degrabă de a spori decât de a micşora simpatia izvorâtă din alte pricini.
— La lecţii se comportă destul de bine?
— Faţă de mine se comportă ireproşabil; dar îţi dai seama, dragul meu frate, că folosesc o metodă bine calculată pentru a împiedica excese de familiaritate, a câştiga stimă şi a impune respect. Totuşi, fiind înzestrată cu un spirit pătrunzător, îmi dau limpede seama că fata asta nu e scutită de defecte; că în unele privinţe lasă încă mult de dorit.
— Mai dă-mi o ultimă ceaşcă de cafea, şi cât o beau fii bună şi distrează-mă cu o relatare a defectelor ei.
— Dragă frate, sunt fericită să văd că mănânci liniştit după o noapte atât de obositoare cum a fost noaptea trecută. Caroline, după cum îţi spuneam, are defecte; dar cu dibăcia mea de pedagog şi cu grija aproape maternă pe care i-o port, ar putea să se mai îndrepte. Are fata asta din când în când ceva – un fel de reţinere, cred - care mie nu prea îmi place fiindcă nu e destul de copilăroasă şi de supusă; şi mai există în firea ei unele scânteieri de grabă necumpănită, care pe mine m-au tulburat. Şi cu toate astea, de obicei, e cât se poate de liniştită, uneori chiar prea abătută şi gânditoare. Dar, cu timpul, sunt sigură c-am s-o fac să fie mereu la fel de liniştită şi cuviincioasă, fără să se mai lase pradă gândurilor în chip inexplicabil. Niciodată nu sunt de acord cu ce nu poate fi înţeles.
— Nu pricep deloc relatarea asta a ta; ce vrei să spui, de pildă, prin „grabă necumpănită”?
— Poate că un exemplu ar fi explicaţia cea mai potrivită.
După cum ştii, din când în când o pun să citească versuri franţuzeşti, ca să facă astfel exerciţii de pronunţie, în decursul lecţiilor a citit foarte mult din Corneille şi din Racine într-un mod serios, sobru – aşa cum îmi place mie. Din când în când însă, lăsa să se vadă un soi de lâncezeală în lectura acestor mari scriitori, însă o lâncezeală ce venea mai mult din apatie decât din sobrietate, iar apatia este tocmai ce nu pot eu îngădui la cei care au norocul de a se bucura de îndrumările mele; în afară de asta, nu este îngăduit să fii apatic atunci când studiezi opere exemplare. Ieri însă i-am pus în mână un volum cu bucăţi scurte şi uşurele. Am trimis-o lângă fereastră ca să înveţe pe dinafară una dintre ele, şi când m-am uitat la ea am văzut-o cum întoarce grăbită pagină după pagină şi îşi strânge buzele. În chip evident cu dispreţ, parcurgând superficial micile poeme. Am certat-o. „Ma cousine, mi-a spus, tout cela m’ennuie à la mort.“ I-am atras atenţia că ăsta e un limbaj cu totul nepotrivit. „Dieu! a exclamat atunci. Il n’y a donc pas deux lignes de poésie dans toute la littérature française? Am întrebat-o ce anume vrea să spună. Mi-a cerut frumos iertare, cu o supunere foarte la locul ei. După aceea a fost cuminte; am văzut-o cum se uită la paginile cărţii şi zâmbeşte doar pentru sine; şi s-a pornit să înveţe cu râvnă. Peste o jumătate de oră a venit şi s-a oprit în faţa mea, mi-a înapoiat cartea, şi-a încrucişat braţele, aşa cum îi cer totdeauna să facă, şi a început să recite bucata aceea scurtă a lui Chénier, La Jeune Captive. Dacă ai fi auzit cum a reprodus poezia aceasta şi cum a rostit câteva comentarii incoerente, după ce a terminat recitarea, atunci ai fi înţeles ce am vrut să spun prin „grabă necumpănită”. Ai fi putut crede că Chénier este mai emoţionant decât întregul Corneille şi întregul Racine. Tu, dragul meu frate, care dispui de o inteligenţă atât de vie, ai să-ţi dai seama că această preferinţă cu totul exagerată dovedeşte o minte necumpănită; dar are noroc de o anumită educatoare. Am s-o fac să-şi însuşească un sistem, o metodă de gândire, o stringenţă a opiniilor; am s-o fac să capete un desăvârşit control şi putere de îndrumare a simţămintelor.
— Fără-ndoială, Hortense: uite-o c-a sosit. Cred că umbra ei a trecut prin dreptul ferestrei.
— A! Într-adevăr. A venit prea devreme – cu o jumătate de oră înainte de timpul stabilit. Fetiţo, ce te-aduce aici înainte de a fi terminat eu cu masa?
Întrebarea era adresată unei persoane care tocmai intra în cameră, o fată foarte tânără, îmbrăcată într-o pelerină de iarnă ale cărei falduri stăteau strânse cu oarecare graţie în jurul unei siluete aparent subţiratice.
— Hortense, m-am grăbit să vin mai repede ca să văd ce faci şi ce face Robert. Eram convinsă că amândoi o să fiţi necăjiţi din pricina celor întâmplate azi-noapte. Până acum dimineaţă n-am auzit nimic; unchiu-meu mi-a spus la masă.
— Oho! dar e nemaiauzit. Tu eşti de partea noastră? Unchiul tău e de partea noastră?
— Unchiul e tare furios; dar mi se pare c-a fost cu Robert: n-a fost? N-a fost cu dumneata până la Stilbro’ Moor?
— Da: am pornit într-un chip foarte războinic, Caroline; dar prizonierii pe care ne duceam să-i eliberăm ne-au ieşit înainte la jumătatea drumului.
— N-a fost nimeni rănit, nu-i aşa?
— Ei, nu; doar Joe Scott s-a ros puţin la încheieturi, fiindcă i-au legat prea strâns mâinile la spate.
— Dar n-ai fost de faţă? Nu erai împreună cu furgoanele când le-au atacat?
— Nu; omului îi e dat rareori norocul de a se afla de faţă când se întâmplă ceva la care ar dori în mod special să ia parte.
— Unde vrei să te duci acum dimineaţa? L-am văzut pe Murgatroyd cum îşi înşeua calul în curte.
— La Whinbury: e zi de târg.
— Se duce şi domnul Yorke; l-am văzut în gabrioletă.
Întoarce-te împreună cu el.
— De ce?
— E mai bine să fiţi doi decât unul singur, şi pe domnul Yorke nu-l duşmăneşte nimeni; sau cel puţin oamenii săraci nu-l duşmănesc.
— Va să zică ar trebui să fie un fel de protector pentru mine, care sunt duşmănit?
— Care eşti neînţeles: ăsta ar fi, probabil, cuvântul. Ai să te întorci târziu?
— Are să se întoarcă târziu, verişoară Hortense?
— E mai mult decât probabil: de cele mai multe ori are nenumărate afaceri de încheiat la Whinbury. Ţi-ai adus, fetiţo, caietul?
— Da. Pe la ce oră ai să te întorci, Robert?
— De obicei mă întorc pe la şapte. Vrei să fiu acasă ceva mai devreme?
— Tare bine ar fi să te întorci pe la şase – ia încearcă; acuma pe la şase nu e chiar întuneric de tot, dar la şapte s-a terminat de mult cu lumina zilei.
— Şi de ce fel de primejdie ţi-e teamă, Caroline, după ce lumina zilei s-a stins? Care anume primejdie crezi că se iveşte pentru mine dimpreună cu întunericul?
— Nu prea ştiu dacă aş putea să spun exact despre ce mi-e frică, dar în vremurile astea ne gândim cu toţii plini de teamă la prietenii noştri. Unchiu-meu zice că sunt nişte vremuri pline de primejdii; şi tot el spune că proprietarii de fabrici nu prea sunt iubiţi.
— Şi eu, unul dintre cei mai puţin? Nu-i ăsta adevărul? Te sfieşti să vorbeşti deschis, dar în sufletul tău eşti convinsă că mă poate aştepta soarta lui Pearson, împotriva căruia au tras – da, e drept, nu din spatele unui gard viu, ci în propria lui casă, pe fereastra de pe scări, când se ducea să se culce.
— Ann Pearson mi-a arătat glonţul înfipt în uşa camerei, spuse Caroline foarte serioasă, în timp ce-şi împăturea pelerina şi o aşeza dimpreună cu fularul pe o măsuţă de lângă perete, după care continuă: Ştii, pe toată întinderea drumului de aici şi până la Whinbury e un gard viu şi trebuie să mai treci şi pe lângă livada abia plantată de la Fieldhead; dar o să fii îndărăt la şase – ori mai devreme?
— Sigur că o să fie, declară Hortense. Şi acum, fetiţo, pregăteşte-ţi lecţiile pentru repetiţie, câtă vreme pun eu la fiert mazărea pentru prânz.
Şi după ce dădu indicaţiile cuvenite, ieşi din încăpere.
— Prin urmare crezi că am mulţi duşmani, Caroline, spuse domnul Moore; şi, bineînţeles, ştii că nu mai am niciun fel de prieteni?
— Nu că nu ai mai avea prieteni, Robert. Mai sunt încă sora dumitale, fratele dumitale Louis – pe care nu l-am văzut niciodată – mai este domnul Yorke, şi mai este unchiu-meu; în afară, bineînţeles, de mulţi alţii.
Robert zâmbi.
— Ai fi pusă în mare încurcătură dacă ar trebui să-i numeşti pe cei „mulţi alţii“. Fii bună şi arată-mi caietul tău. Cât de cumplit te chinuieşti cu scrisul ăsta! După câte pot eu bănui, soră-mea ştie una şi bună: vrea neapărat să te formeze după modelul unei şcolăriţe flamande. Şi cărui fel de viaţă îi eşti tu hărăzită, Caroline? Ce-ai să faci cu franţuzeasca, desenul, şi alte isprăvi după ce ai să le înveţi cum trebuie?
— Pe bună dreptate poţi să spui „cum trebuie“; fiindcă, după cum ştii, până când a început Hortense să se ocupe de mine, nu învăţasem mai nimic. Cât despre viaţa căreia îi sunt hărăzită, n-aş avea ce să zic: mă gândesc să rămân în casa unchiului meu până… şi aici şovăi.
— Până când? — până ce moare?
— Nu. Cum poţi spune una ca asta! La moartea lui nu mam gândit niciodată – n-are decât cincizeci şi cinci de ani. Dar până când – să zicem, până ce întâmplarea mi-o oferi altă ocupaţie.
— Nişte perspective destul de incerte! Eşti mulţumită cu ele?
— Mai înainte eram. Ştii, copiii nu prea stau să se gândească, sau dacă se gândesc, gândurile astea seamănă mai mult cu nişte visuri. Acum se întâmplă uneori să nu fiu chiar mulţumită.
— De ce?
— Nu scot niciun ban – nu câştig nimic.
— Ai pus degetul pe rană, Lina. Şi tu, prin urmare, vrei să câştigi bani?
— Da. Mi-ar plăcea să am o ocupaţie; iar dacă aş fi băiat, nu mi-ar veni chiar atât de greu să găsesc. Am în minte un mijloc tare plăcut şi lesnicios de a învăţa o meserie şi de a-mi croi un drum în viaţă.
— Spune mai departe: hai s-auzim ce mijloc.
— Aş putea să învăţ meseria dumitale – fabricarea şi negustoria cu stofe: aş putea s-o învăţ de la dumneata, de vreme ce suntem rude îndepărtate. Aş putea să fac muncă de birou, să ţin registrele, să scriu scrisorile, câtă vreme dumneata te duci pe la târguri. Ştiu că doreşti cu aprindere să fi bogat ca să poţi plăti datoriile rămase de la tatăl dumitale; poate aş fi în stare să-ţi dau o mână de ajutor ca să te îmbogăţeşti.
— Să mă ajuţi pe mine? La tine ar trebui să te gândeşti.
— Mă gândesc şi la mine; dar omul trebuie oare să se gândească totdeauna numai la el însuşi?
— La cine altul să mă gândesc? La cine altul aş îndrăzni să mă gândesc? Săracii nu pot nutri multă slăbiciune pentru alţii; datoria lor e să fie cât mai zgârciţi.
— Nu, Robert…
— Ba da, Caroline. Sărăcia este de nevoie egoistă, închisă în sine, slugarnică, îngrijorată. Din când în când, inima unui om sărac, dacă se întâmplă să fie cine ştie cum mângâiată de raze şi de rouă, poate creşte ca vegetaţia asta minunată din grădina pe care o vezi acolo într-o asemenea zi de primăvară, se poate simţi gata să-şi desfacă mugurii sau chiar să îmbobocească; dar ea nu trebuie să dea frâu liber înclinărilor plăcute; este nevoită să invoce prudenţa ca să se controleze în faţa suflării ei îngheţate, care-i la fel de neiertătoare ca şi orice vânt dinspre miazănoapte.
— În cazul ăsta nicio colibă n-ar putea să cunoască fericirea.
— Când vorbesc despre sărăcie nu mă gândesc atât la sărăcia firească, obişnuită, a omului muncitor, cât la lipsurile chinuitoare ale omului încărcat de datorii; ceea ce mă roade pe mine necontenit sunt necazurile unui om de afaceri sărac, încordat, ros de griji.
— Înfrăţeşte-te cu speranţa, nu cu grijile. Sunt unele idei care au prins rădăcini prea adânci în mintea dumitale. Poate că e un act de îngâmfare s-o spun, dar am impresia că există ceva greşit în părerile dumitale cu privire la căile cele mai
nimerite pentru a atinge fericirea. La fel ca şi în… Urmă o a doua şovăire.
— Spune, Caroline, sunt numai urechi.
— În – (da! trebuie să am curaj şi să spun adevărul) – în purtările – te rog ia seama, spun numai purtările – faţă de muncitorii ăştia din Yorkshire.
— De multe ori ai vrut să-mi spui treaba asta, nu-i aşa?
— Da; de multe – de foarte multe ori.
— Şi părţile rele din purtarea mea sunt numai de natură negativă, după câte îmi închipui. Nu sunt mândru: cu ce ar putea să se mândrească un om aflat în situaţia mea? Nu sunt decât taciturn, nepăsător şi veşnic morocănos.
— Te porţi ca şi cum fiinţele acestea vii care sunt muncitorii n-ar fi decât nişte maşini, la fel cu ramele şi cuţitele dumitale: uite, acasă eşti cu totul altfel.
— Pentru cei de acasă nu sunt un străin, cum sunt pentru ţopârlanii ăştia englezi. Trebuie să mă prefac şi să mă arăt bun faţă de ei, dar prefăcătoria nu este însuşirea mea de căpetenie. După câte cred eu sunt nişte oameni lipsiţi de raţiune, pervertiţi; fac tot ce le stă în putinţă ca să mă tragă îndărăt, când eu ard de nerăbdare să merg cât mai repede înainte. Dacă îi tratez cu dreptate, îmi fac pe deplin datoria faţă de ei.
— Bineînţeles: doar nu te-i fi aşteptând să te iubească?
— Şi nici nu doresc.
— Aha! exclamă sfătuitoarea clătinând capul şi suspinând din adânc.
Şi cu această exclamaţie, menită să arate că vedea pe undeva o rotiţă stricată, dar nu-i stătea în putere s-o repare, se aplecă asupra cărţii de gramatică şi căută regula şi exerciţiul stabilite pentru ziua aceea.
— După câte bănuiesc, nu sunt un suflet prea afectuos, Caroline; simpatia unui foarte mic număr de oameni îmi este de ajuns.
— Te rog frumos, Robert, înainte de a pleca nu vrei să-mi ascuţi şi mie o pană?
— Înainte de asta, lasă-mă să-ţi controlez caietul, că totdeauna faci tu ce faci şi tragi liniile strâmbe… Uite aşa trebuie… Şi-acuma, penele: vrei una cu vârf foarte subţire, nu?
— Aşa cum le faci de obicei pentru Hortense şi pentru mine; nu boante, ca ale dumitale.
— Dacă aş avea firea lui Louis, ar trebui să rămân acasă şi să-mi consacru dimineaţa doar ţie şi lecţiilor tale; aşa însă, trebuie s-o petrec în magazia de lână a lui Sykes.
— De-acolo ai să câştigi bani.
— E mai probabil că o să pierd.
Tocmai când termina de ascuţit penele, cineva îi aduse la portiţa grădinii calul cu şaua şi frâul puse după cum se cerea.
— Uite, mă aşteaptă Fred; trebuie să plec. Înainte de toate am să mă uit să văd ce-a mai făcut primăvara prin partea dinspre miazăzi.
Părăsi camera şi străbătu grădina din spatele fabricii. Un strat gingaş de verdeaţă şi flori îmbobocite – ghiocei, şofran şi chiar ciuboţica cucului – surâdeau în soare lângă zidul cald al fabricii. Moore culese de ici şi de colo câte o floricică ori o frunză până când strânse un bucheţel; apoi se întoarse în salon, fură un fir de mătase din coşuleţul de lucru al surorii sale, legă florile şi le puse pe masa Carolinei.
— Şi-acuma: la revedere.
— Mulţumesc, Robert: tare-s frumoase; aşa cum stau aici parcă ar fi scântei de soare şi cer albastru; la revedere.
Robert se duse până la uşă, se opri, deschise buzele pregătindu-se să vorbească, nu spuse nimic şi porni mai departe. Ieşi pe portiţă şi încalecă: peste o clipă sări jos din şa, dădu dârlogii lui Murgatroyd şi se întoarse în casă.
— Mi-am uitat mănuşile, spuse prefăcându-se că ia ceva de pe o măsuţă de lângă perete; pe urmă, ca şi cum chiar atunci i-ar fi trecut prin minte, adăugă: Cred că n-ai nicio treabă anume acasă, nu, Caroline?
— N-am niciodată o treabă anume: câteva perechi de ciorapi pentru copii, pe care mi-a spus doamna Ramsden să le împletesc fiindcă îi trebuie la coşul milosteniei; dar ăştia pot să mai aştepte.
— Fir-ar să fie… vândut, coşul ăsta al milosteniei! Niciodată n-a avut vreo unealtă nume mai potrivit. Mai mare milostenie decât asta – şi cu ce cuprinde, şi cu preţurile – nici nu se poate închipui; dar văd ceva la tine, o foarte mică încreţitură la colţurile buzelor, care îmi spune că îi cunoşti meritele tot la fel de bine cum le cunosc şi eu. Atunci dă uitării coşul milosteniei şi în schimb petrece-ţi ziua aici.
Unchiului tău n-are să i se rupă inima dacă n-o să fii acasă? Caroline zâmbi.
— Nu.
— Soldăţoiul naibii! Aş îndrăzni şi eu să spun că nu, mormăi Robert. Atunci rămâi să mănânci la prânz cu
Hortense; o să se bucure că-i ţii tovărăşie; şi eu mă întorc la vreme. Seara o să citim ceva: luna răsare la opt şi jumătate, iar la nouă am să merg cu tine până la casa parohială. Vrei?
Fata încuviinţă dând din cap; şi ochii i se aprinseră.
Moore mai zăbovi acolo două minute; se aplecă peste masa unde şedea Caroline şi-şi aruncă privirile pe cartea ei de gramatică, pipăi vârful penei, luă în mână buchetul şi se uită la el; calul bătea nerăbdător din copite; Fred Murgatroyd îşi dregea glasul şi tuşea la portiţă ca şi cum s-ar fi minunat ce Dumnezeu putea să facă stăpânu-său.
— La revedere, spuse din nou Moore şi în cele din urmă plecă.
Peste zece minute, când reveni în cameră, Hortense văzu cu multă mirare că eleva ei încă nici nu-şi începuse exerciţiul.