CUPRINS:
Prefaţă la prima ediţie.
...
Recent Posts
Există un soi de oameni pe care civilizaţia îi obţ...
N-am văzut niciodată pe nimeni, dacă mă gândesc ch...
Pe la ceasurile trei după masă, în luna octombrie ...
Loretă2 este un cuvânt decent născocit pentru a ex...
Fără îndoială, într-un viitor destul de apropiat, ...
Introducere:
Balzac autor dramatic.
...
CUPRINS:
I. TALISMANUL.
...
Doamna Vauquer, născută de Conflans...
Un medic căruia ştiinţa îi datorează o frumoasă te...
Posts
-H
aide, iarăşi gioarsa aia bătrână!
Această exclamaţie o scosese un secretăraş de soiul celora ce se numesc prin birourile de notariat trepăduşi şi care în clipa asta muşca cu mare poftă dintr-o bucată de pâine; scoase din ea niţeluş miez, făcu un cocoloş şi îl azvârli prin vasistasul unei ferestre pe care se sprijinea. Bine ţintit, cocoloşul sări îndărăt până aproape de înălţimea geamului, după ce a lovit pălăria unui necunoscut care tocmai străbătea curtea unei case aşezate pe strada Vivienne, unde locuia domnul Derville, avocat.
— Isprăveşte o dată, Simonin, nu mai face şotii oamenilor, că te dau afară. Clientul, oricât ar fi el de sărac, e tot om, ce naiba, spuse primul-secretar, întrerupându-se din verificarea unei socoteli.
Îndeobşte, trepăduşul este, cum era şi Simonin, un băiat de treisprezece-patrusprezece ani, care în toate birourile de notariat se află sub ocârmuirea specială a primului-secretar, de ale cărui comisioane şi bileţele de dragoste are grijă, tot ducându-se cu ordine de urmărire pe la portărei şi cu jalbe la tribunal. Prin apucăturile sale aduce cu ştrengarul Parisului şi meseria îi impune să umble cu chichiţe şi cârcote. Copilul acesta e aproape întotdeauna nemilos, neînfrânat, nesupus, face cuplete, e mucalit, lacom şi trândav. Totuşi, aproape toţi secretarii aceştia au câte o mamă bătrână, locuind la al cincilea, şi cu care-şi împart cei treizeci-patruzeci de franci, leafa lor pe o lună.
— Dacă şi el e om, de ce îi zici gioarsă bătrână? zise Simonin, cu o mutră de şcolar care şi-a prins profesorul cu o greşeală.
Şi începu iarăşi să-şi mănânce pâinea şi brânza, proptindu-şi umărul în pervazul ferestrei, căci se odihnea în picioare ca şi caii de birja, cu un picior ridicat şi sprijinit pe celălalt, pe vârful pantofului.
— Ce festă i-am mai putea juca chinezului ăstuia? întrebă pe şopti te cel de-al treilea secretar, pe nume Godeschal, oprindu-se în mijlocul unei argumentări pe oare o redacta într-o petiţie transcrisă de către al patrulea secretar şi ale cărei copii erau făcute de doi învăţăcei veniţi din provincie. Apoi continuă să improvizeze… Dar în binevoitoarea şi înalta sa înţelepciune, Maiestatea Sa Ludovic al 18-lea (în litere, hei, Desroches, cel plin de ştiinţă, tu care faci transcrierea!) în clipa în care a luat din nou în mână frânele regatului său: a înţeles… (ce-o fi înţeles, şmecherul ăsta bătrân?) înalta misiune la care o chema divina Providenţă… (semn de mirare şi şase puncte: cei de la tribunal sunt destul de evlavioşi ca să ne treacă asta cu vederea) şi cel dintâi gând al său a fost, după cum o dovedeşte data decretului mai sus-arătat, de a înlătura nenorocirile pricinuite de către groaznicele şi jalnicele dezastre ale vremurilor noastre revoluţionare, restituind credincioşilor şi numeroşilor săi servitori (numeroşilor, e o măgulire care va plăcea tribunalului) toate bunurile lor nevândute, fie că ele se găsesc în domeniul public, fie că se găsesc în domeniul ordinar sau extraordinar al Coroanei, fie, în sfârşit, că se găsesc în daniile către aşezămintele publice, căci suntem şi ne socotim în stare de a susţine că acesta e spiritul şi înţelesul faimosului şi atât de loialului decret dat în ziua de… luaţi seama, – zise Godeschal celor trei secretari – păcătoasa asta de frază mi-a umplut tot restul paginii. Ei bine, reluă el, muind cu limba marginea caietului ca să poată întoarce fila groasă a colii timbrate, ei bine dacă vreţi să-i jucaţi o festă, spuneţi-i că patronul nu poate vorbi cu clienţii decât între orele două şi trei dimineaţa: să vedem dacă o să mai vină hoţomanul ăla bătrân! Şi Godeschal reluă fraza începută: dat în ziua de… aţi scris? întrebă el.
— Da, strigară tustrei copiştii.
Toate mergeau în acelaşi timp, petiţia, statul de vorbă şi uneltirea.
— Dată în ziua de… hei, moş Boucard, ce dată avea decretul? trebuia să punem punctul pe i, carnacsi![1] asta lungeşte cererea.
— Carnacsi, repetă unul dintre copişti, înainte ca Boucard, primul-secretar, să fi putut răspunde.
— Cum a sta? Ai scris carnaxi? strigă Godeschal, uitându-se la noii veniţi cu un aer aspru şi mucalit totodată.
— Păi da, zise Desroches, cel de-al patrulea secretar, aplecându-se peste copia vecinului său, a scris: trebuie să punem punctele pe i şi carnacsi cu x.
Toţi secretarii izbucniră într-un hohot de râs.
— Cum asta, domnule Huret, dumneata iei carnacsi drept un termen juridic, şi mai spui că eşti din Montagne! exclamă Simonin.
— Şterge bine de tot, zise primul-secretar. Dacă judecătorul însărcinat cu dosarul vede una ca asta, o să spună că ne batem joc de mâzgăleală. O să se supere patronul. Haide! nu mai face prostii de astea, domnule Huret. Un normand nu are voie să dea rasol când scrie o cerere. Asta e „prezentaţi arm” al breslei notarilor.
— Dat în ziua… dat în ziua… întrebă Godeschal. Spune-mi o dată Boucard, când a fost dată?
— Iunie 1814, răspunse primul-secretar, fără să-şi lase lucrul.
O bătaie în uşă întrerupse fraza acestei petiţii, îmbâcsite de amănunte de prisos. Cinci secretari rânjiţi până la urechi, cu ochii vioi şi ironici, cu părul creţ, se întoarseră cu nasul spre uşă, după ce strigară cu toţii, cu glasul unui cântăreţ de strană: intră. Boucard rămase cu faţa îngropată într-un maldăr de acte, numite, în stil de grefă, vreascuri, şi continuă să-şi întocmească darea de seamă a cheltuielilor, la care tocmai lucra.
Biroul de notariat era o încăpere mare, împodobită cu soba clasică ce se găseşte în toate vizuinile sâcâielii. Burlanele străbăteau odaia în diagonală şi ajungeau la un cămin nefolosit pe a cărui tăblie de marmură se vedeau felurite bucăţi de pâine, triunghiuri de brânză de Brie, costiţe de porc proaspete, pahare, sticle şi ceaşca de ciocolată a primului-secretar. Aroma acestor bunătăţi se amesteca atât de bine cu mirosul sobei încinse peste măsură, cu izul anumit al birourilor şi al hârţoagelor, încât nici duhoarea unei vulpi n-ar fi putut fi simţită. Podeaua era de mult acoperită de noroiul şi de zăpada adusă de secretari. Lângă fereastră se afla masa de scris cu oblon a primului-secretar şi de oare se sprijinea măsuţa celui de-al doilea. În clipa aceasta, al doilea secretar făcea tribunalul. Era cam între opt şi nouă dimineaţa. Drept orice podoabă, secretariatul nu avea decât acele afişe mari, care anunţă sechestre imobiliare, vânzări, licitaţii între majori şi minori, adjudecări definitive sau în pregătire, mândria birourilor de notariat. În spatele primului-secretar se afla un dulap uriaş cu rafturi, care acoperea tot peretele şi în care fiece despărţitură era îndesată cu teancuri de hârtie de unde atârna un număr nesfârşit de etichete şi capete de sfoară roşie ce dădeau o înfăţişare cu totul deosebită dosarelor de procedură. Rafturile de jos ale dulapului erau pline de cartoane îngălbenite de atâta întrebuinţare, mărginite cu hârtii albastre şi pe care se puteau citi numele clienţilor de seamă ale căror afaceri mănoase erau în lucru în acel moment. Lumina zilei pătrundea anevoie prin geamurile murdare. La Paris, de altminteri, sunt prea puţine birouri de notariat în care se poate lucra fără lampă, în luna februarie înainte de ora zece, căci toate sunt într-o stare de neîngrijire care se poate lesne înţelege. Toată lumea trece pe acolo, nimeni nu rămâne, nici nu arată vreun interes faţă de ceea ce este atât de banal, nici avocatul, nici împricinaţii, nici secretarii nu ţin la eleganţa unui loc care pentru unii e o şcoală, pentru alţii un loc de trecere, iar pentru maestru un laborator. Plin de jeg, mobilierul trece din mână în mână, de la avocat la avocat, cu o evlavie atât de mare, încât unele secretariate mai păstrează încă cutii de rămăşiţe, ghemuri de şnururi de hârtie, formulare de la procurorii de la Chlet, prescurtare de la Châtelet[2], jurisdicţie care în vechea orânduială însemna ceea ce numim astăzi un tribunal de primă instanţă. Secretariatul acesta întunecos, năclăit de praf, avea deci la fel ca toate celelalte, ceva pe care împricinaţii îl găseau respingător şi care din această pricină era unul dintre cele mai hâde şi mai monstruoase lucruri din Paris. Desigur, dacă paraclisele umede în care rugăciunile sunt cântărite şi plătite ca mirodeniile, dacă prăvăliile telalilor în care se răsfaţă zdrenţele ce-ţi spulberă toate iluziile vieţii, arătându-ţi cum sfârşesc toate gloriile noastre; dacă aceste două haznale ale poeziei n-ar fi existat, secretariatul unui avocat ar fi fost, dintre toate dughenele lumii noastre, cea mai îngrozitoare. Dar tot aşa stau lucrurile cu tribunalul, cu tripourile, cu colecturile şi cu localurile deocheate. De ce? Poate că în aceste locuri drama, desfăşurându-se în sufletul omului, face ca accesoriile să-i fie indiferente; ceea ce ar explica simplicitatea marilor cugetători şi a marilor ambiţioşi.
— Unde mi-e briceagul?
— Îmi iau dejunul.
— Hai te cară, am făcut o pată pe petiţie.
— Sssst! domnilor!
Aceste felurite exclamaţii se auziră toate deodată în clipa în care bătrânul pricinaş închise uşa, cu acel soi de umilinţă ce schimonoseşte toate mişcările unui om nenorocit. Necunoscutul încercă să zâmbească, dar muşchii obrazului i se destinseră, după ce căutase în zadar un semn de bunăvoinţă pe chipurile neînduplecat de nepăsătoare ale celor şase secretari. Obişnuit, fără îndoială, să judece oamenii, el se adresă cu multă cuviinţă trepăduşului, nădăjduind că acest topor de oase o să-i răspundă cu blândeţe.
— Domnule, patronul dumitale e dispus să mă primească?
Mucalitul trepăduş nu-i răspunse bietului om decât dându-şi binişor, de câteva ori la rând, cu mâna stângă peste ureche, de parcă ar fi spus: „Sunt surd”.
— Ce doreşti, domnule? întrebă Godeschal care, pe când punea această întrebare, înfuleca o bucată de pâine cu care s-ar fi putut încărca o ţeavă de tun. Îşi ridică în aer cuţitul şi se aşeză picior peste picior, ridicându-l pe cel de deasupra la înălţimea ochilor.
— Domnule, vin aici a cincea oară. Aş dori să vorbesc cu domnul Derville.
— Aveţi treabă cu dânsul?
— Da, dar nu pot vorbi decât cu dânsul…
— Patronul doarme; dacă doriţi să-l consultaţi asupra unor lucruri grave, dânsul nu lucrează serios decât la miezul nopţii. Dar dacă vreţi să ne spuneţi nouă despre ce e vorba, am putea tot ca şi dânsul să vă…
Necunoscutul nici nu clipi. Se uită cu sfială în jurul lui, ca un câine care, strecurându-se într-o bucătărie străină, se teme să nu fie bătut. Datorită stării lor, secretarii de avocat nu se tem niciodată de hoţi; ei nu aruncară deci nicio bănuială asupra omului cu manta cu mai multe gulere şi-l lăsară să cerceteze încăperea în care zadarnic se uita după un scaun pe care să-şi odihnească trupul, căci se vedea bine că era obosit. Avocaţii lasă într-adins foarte puţine scaune în birourile lor. Clientul de rând, plictisit să tot aştepte în picioare, pleacă bombănind, dar nu răpeşte un timp care după vorba unui vechi procuror nu e socotit în onorar.
— Domnule, răspunse el, am avut cinstea să vă înştiinţez că nu pot să expun chestiunea care mă aduce decât domnului Derville; am să aştept până se trezeşte.
Boucard îşi sfârşise adunarea. Simţi aroma ciocolatei lui, se ridică din jilţul său de paie, veni lângă cămin, îl măsură pe bătrân cu privirea, se uită la mantaua lui cu trei gulere şi făcu o schimă ce nu se poate descrie. Se gândi pesemne, că oricât l-ar stoarce cineva pe acest client, i-ar fi fost cu neputinţă să scoată de la el un ban; se amestecă atunci în vorbă răspicat şi scurt, în dorinţa de a se dezbăra de un client păgubos.
— V-au spus adevărul, domnule. Patronul nu lucrează decât noaptea. Dacă pricina dumneavoastră e gravă, vă sfătuiesc să veniţi la unu noaptea.
Împricinatul se uită la primul-secretar cu un aer năuc şi rămase o clipă nemişcat. Obişnuiţi cu toate schimbările de fizionomie şi cu toanele ciudate care fac pe oamenii ce se ţin de procese să pară când nehotărâţi, când îngânduraţi, secretarii îşi văzură de prânzul lor, făcând tot atâta zgomot cu fălcile cât ar face nişte cai la ieslele lor, fără a se mai sinchisi de bătrân.
— Domnule, am să vin deseară, zise în cele din urmă bătrânul care, cu o îndârjire proprie oamenilor nenorociţi, căuta să prindă în greşeală pe toată lumea. Singura epigramă îngăduită mizeriei este de a sili justiţia şi milostenia la denegări nedrepte. După ce nenorociţii au dat societatea de minciună, se aruncă şi mai cu ardoare la sânul lui Dumnezeu.
— Ia uite, ce îndrăzneţ fără pereche, zise Simonin, cât încă bătrânul n-apucase să închidă uşa.
— Parcă a ieşit din mormânt, răspunse secretarul.
— O fi vreun colonel care-şi cere vreo restanţă, spuse primul-secretar.
— Nu, e un fost portar, zise Godeschal.
— Pun rămăşag că e nobil, strigă Boucard.
— Mă prind că a fost portar, răspunse Godeschal. Numai portarii sunt înzestraţi din fire cu mantale cu mai multe gulere, soioase şi rupte ferfeniţă la poale, ca a acestui unchiaş. Nu i-aţi văzut cizmele scâlciate în care intră apa, şi cravata care îi ţine loc de cămaşă? A dormit pe sub poduri.
— Ar putea să fie nobil şi să fi tras cordonul[3], strigă Desroches. Asta s-a mai văzut.
— Nu, reluă Boucard printre hohote de râs, eu susţin că a fost berar în 1789 şi colonel pe vremea republicii.
— Pun rămăşag cu fiecare din voi, pe câte un bilet de teatru, că a fost soldat, zise Godeschal.
— S-a făcut! răspunse Boucard.
— Domnule, domnule! strigă micul secretar, deschizând fereastra.
— Ce faci, Simonin, ce faci? întrebă Boucard.
— Îl chem ca să-l întreb dacă e colonel sau portar; el trebuie să ştie.
Toţi secretarii izbucniră în râs. Cât despre bătrân el şi urca scările.
— Ce-o să-i spunem? strigă Godeschal.
— Las pe mine! răspunse Boucard.
Bietul om intră cu teamă, plecând ochii în jos, poate ca să nu-şi trădeze foamea uitându-se cu prea mare lăcomie la mâncăruri.
— Domnule, îi zise Boucard, vreţi să fiţi aşa de bun şi să ne spuneţi cum vă numiţi, pentru ca patronul să ştie dacă…
— Chabert.
— O fi colonelul mort la Eylau[4]? întrebă Huret care, pentru că nu spusese niciun cuvânt până atunci, era dornic să adauge şi el o batjocură pe lângă toate celelalte.
— El însuşi, domnule, răspunse bietul om cu o antică simplitate. Şi se retrase.
— Tiiii!
— Ramolit!
— Pfiiiu!
— Of!
— Ah!
— Bum!
— Ah, caraghios bătrân!
— Tralala, lala!
— Dus pe copcă!
— Domnule Desroches, te duci la teatru fără să plăteşti, zise Huret celui de al patrulea secretar, dându-i o asemenea palmă peste umăr că ar fi putut ucide un rinocer.
Se porni un puhoi de strigăte, de râsete şi de exclamaţii, pe care, ca să-l poţi descrie, ar trebui să foloseşti toate onomatopeele graiului.
— La care teatru mergem?
— La Operă, strigă primul-secretar.
— Mai întâi, strigă Godeschal, nu s-a fixat un anume teatru. Dacă vreau, pot să vă duc la madame Saqui[5].
— La madame Saqui nu e un spectacol, spuse Desroches.
— Dar ce e un spectacol? reluă Godeschal. Să stabilim mai întâi faptele. Pe ce am pus rămăşag, domnilor?
— Pe un spectacol. Ce e un spectacol? Un lucru pe care îl vezi…
— Dar în felul acesta o să scapi ducându-ne să vedem cum curge apa pe sub Pont-Neuf, strigă Simonin, întrerupându-l.
— Pe care-l vezi pe bani, zise Godeschal în continuare.
— Apăi pe bani vezi o mulţime de lucruri care nu sunt un spectacol. Definiţia nu e exactă, vorbi Desroches.
— Ci ascultaţi-mă o dată!
— Baţi câmpii, dragule, zise Boucard.
— La Curtius e oare un spectacol? zise Godeschal.
— Nu, răspunse primul-secretar, e o sală în care sunt expuse chipuri de oameni, de animale.
— Mă prind pe o sută de franci contra unui gologan, reluă Godeschal, că şi sala lui Curtius alcătuieşte un ansamblu de lucrări căruia îl poate fi atribuit numele de spectacol. El presupune un lucru care poate fi văzut la diferite preţuri, după locul pe care vrei să-l ocupi…
— Hodoronc-tronc, zise Simonin.
— Ia vezi să nu te pocnesc! spuse Godeschal.
Secretarii ridicară din umeri.
— De altfel, nu e deloc sigur că maimuţoiul ăsta bătrân nu şi-a bătut joc de noi, zise el, punând capăt argumentării sale, înăbuşită de râsul celorlalţi secretari. Într-adevăr, colonelul Chabert e mort de-a binelea, soţia lui s-a recăsătorit cu contele Ferraud, consilier de stat. Doamna Ferraud este una dintre clientele biroului.
— Procesul se amână pe mâine, spuse Boucard. La lucru domnilor!
— Daţi-o naibii! nu ne ţinem de treabă. Isprăviţi cu cererea ceea, trebuie să fie înregistrată înainte de şedinţa secţiei a patra. Procesul se judecă astăzi. Haideţi, în galop.
— Dac-ar fi fost colonelul Chabert, nu i-ar fi tras un picior undeva, şolticului ăstuia de Simonin care făcea pe surdul? zise Huret, socotind că observaţia aceasta e mai convingătoare decât a lui Godeschal.
— Deoarece n-am hotărât nimic, continuă Boucard, hai să ne-nvoim să luăm o lojă de rangul al doilea la Comedia Franceză, să-l vedem pe Talma[6] în Nero. Simonin merge la parter.
Spunând aceasta, primul-secretar se aşeză la biroul său şi ceilalţi făcură la fel.
— Dată în iunie 1814 (în litere), zise Godeschal. Gata?
— Da, răspunseră cei doi copişti dimpreună cu cei care transcriau, şi penele începură să scârţâie pe hârtia timbrată, făcând în birou zgomotul a o sută de cărăbuşi închişi de nişte şcolari în cornete de hârtie.
— Şi nădăjduim că domnii care alcătuiesc tribunalul… zise cel care dicta. Staţi! trebuie să-mi recitesc fraza, nu mai înţeleg nici eu.
— Patruzeci şi şase… ar trebui să se întâmple mai des!… şi cu trei, patruzeci şi nouă, zise Boucard.
— Nădăjduim, – reluă Godeschal după ce recitise totul – că domnii care alcătuiesc tribunalul, nu vor fi mai puţin mărinimoşi de cum a fost augustul autor al decretului şi că vor da dreptate neînsemnatelor cereri ale administraţiei marii cancelarii a Legiunii de Onoare[7], fixând jurisprudenţa în sensul larg pe care îl stabilim noi aici…
— Domnule Godeschal, doriţi un pahar de apă? întrebă secretăraşul.
— Afurisitul ăsta de Simonin! zise Boucard. Hai, pregăteşte-ţi caii cu două rânduri de talpă şi şterge-o până la palatul invalizilor.
…pe care îl stabilim noi aici, reluă Godeschal. Adăugaţi: în interesul doamnei… (scrieţi cuvintele întregi) vicontesa de Grandlieu.
— Cum? strigă primul-secretar, vă apucaţi de făcut o jalbă într-un proces Grandlieu pentru Legiunea de Onoare – o afacere angajată în interesele biroului, revenindu-i cheltuielile şi cheltuielile în bloc!
— Ah, nătângi mai sunteţi! Puneţi-mi vă rog la o parte copiile şi ciorna, păstraţi-mi-le pentru procesul Navarin împotriva ospiciilor. E târziu, mai fac o scurtă petiţie cu „având în vedere” şi mă duc chiar eu la tribunal…
Scena aceasta dezvăluie una dintre miile de plăceri, care mai târziu te fac să spui în treacăt tineretului: erau vremuri frumoase!
Pe la ceasurile unu din noapte, pretinsul colonel Chabert, bătu la poarta domnului Derville, avocat pe lângă tribunalul de primă instanţă din departamentul Senei. Portarul îi răspunse că domnul Derville n-a venit acasă încă. Bătrânul însă spuse că are întâlnire cu dânsul şi urcă scările la acest faimos jurist care, cu toată tinereţea sa, trecea drept unul dintre capetele cele mai luminate de la Palatul de Justiţie. După ce a sunat, nu mică îi fu mirarea acestui bănuielnic solicitator când îl văzu pe primul-secretar că orânduia în sufrageria patronului său numeroasele dosare ale proceselor care veneau la rând a doua zi. Nu mai puţin mirat, secretarul îl salută pe colonel, rugându-l să ia loc; ceea ce clientul şi făcu.
— Pe legea mea domnule, am crezut că glumeaţi ieri, când mi-aţi dat o oră aşa de cu noapte, zise bătrânul cu veselia falsă a unui om ruinat, care se sileşte totuşi să zâmbească.
— Secretarii glumeau şi spuneau totodată şi adevărul, reluă primul-secretar văzându-şi de treabă. Domnul Derville a ales ceasul acesta ca să-şi cerceteze procesele, să-şi aleagă mijloacele, să pună totul în ordine şi să hotărască în privinţa apărării. Inteligenţa sa uimitoare e mai liberă în această clipă, singura în care poate avea liniştea şi tihna trebuitoare unei bune chibzuieli. De când e dumnealui avocat sunteţi al treilea căruia îi dă o consultaţie la acest ceas din noapte. După ce se întoarce, patronul discută fiecare afacere, citeşte totul, îşi petrece patru-cinci ore cu lucrul; pe urmă sună şi mă lămureşte asupra intenţiilor sale. Dimineaţa, de la zece ceasuri până la două, îşi ascultă clienţii, apoi tot restul zilei îl foloseşte pentru felurite întâlniri. Seara iese în lume ca să-şi întreţină relaţiile. Nu-i rămâne deci decât noaptea ca să-şi studieze cu atenţie procesele ce le are, să scotocească în arsenalul codului şi să-şi întocmească planul de bătaie. Nu vrea să piardă niciun proces, e îndrăgostit de meseria lui. El nu ia asupră-şi, aşa cum fac colegii lui, orice fel de afaceri. Iată cum e viaţa sa, care e deosebit de activă. Şi câştigă mulţi bani.
Ascultând aceste lămuriri, bătrânul rămase mut şi figura lui ciudată luă o expresie atât de lipsită de deşteptăciune, încât secretarul, după ce se uită lung la dânsul, nu-l mai băgă în seamă. Puţin după aceasta intră şi Derville în ţinută de bal; primul-secretar îi deschise uşa şi căută să isprăvească cu orânduirea dosarelor. Tânărul avocat rămase o clipă uluit zărind în penumbră pe ciudatul client care-l aştepta. Colonelul Chabert era tot aşa de nemişcat ca figurile de ceară din cabinetul lui Curtius, unde Godeschal voise să-şi ducă colegii. Nemişcarea aceasta n-ar fi avut poate nimic surprinzător dacă n-ar fi întregit priveliştea neobişnuită, pe care o înfăţişa personajul acesta din cap până în picioare. Bătrânul soldat era slab şi uscăţiv. Fruntea lui, dinadins ascunsă sub o perucă lucioasă, îi dădea un aer misterios; ochii păreau acoperiţi de-o albeaţă străvezie, ai fi zis un sidef murdar, ale cărui răsfrângeri albăstrii sclipeau la flacăra luminărilor. Obrazul său palid şi gălbejit, lung şi subţire, tăiş de cuţit, dacă e îngăduit să folosim această expresie comună, părea al unui mort. Grumazul îi era strâns înfăşurat într-o cravată proastă de mătase neagră. Clar-obscurul îi ascundea atât de bine trupul, începând de la dunga întunecată pe care o făcea această zdreanţă, încât un om cu imaginaţie ar fi putut să ia acest cap de bătrân drept un desen în profil după umbra unei figuri, datorit întâmplării, sau drept un portret fără ramă a lui Rembrandt. Marginile pălăriei care acopereau fruntea bătrânului aruncau o umbră neagră pe partea de sus a chipului său. Acest efect ciudat, deşi natural, scotea în relief, prin violenţa contrastului, zbârciturile albe, adânciturile îngheţate, expresia lâncedă şi searbădă a acestei fizionomii cadaverice. În sfârşit, înţepeneala trupului, lipsa de căldură din privire, se acordau cu o anumită expresie de nebunie tristă, cu semnele degradante caracteristice idioţiei, ca să facă din acest chip un nu ştiu ce jalnic, care nu poate fi redat în cuvinte. Dar un observator şi mai ales un avocat ar mai fi găsit în acest om ca lovit de trăsnet, semnele unei dureri adânci, urmele unei mizerii care îi schimonosise chipul, întocmai cum picăturile de ploaie căzute din cer pe o marmură frumoasă o strică în cele din urmă. Un medic, un scriitor, un magistrat ar fi presimţit o întreagă dramă, văzând această sublimă grozăvenie, care se putea făli doar cu atât că semăna cu acele schiţe pe care le desenează pictorii în joacă, pe marginea pietrelor litografice, stând de vorbă cu prietenii.
Văzându-l pe avocat, necunoscutul tresări, cu o mişcare convulsivă, ca aceea care îi scutură pe poeţi când un zgomot neaşteptat îi trezeşte dintr-o adâncă visare în toiul tăcerii şi al nopţii. Bătrânul îşi scoase grabnic pălăria şi se ridică în picioare ca să-l salute pe acest tânăr; pielea care îi căptuşea pălăria, fiind fără îndoială foarte unsuroasă, peruca îi rămase lipită înăuntru, fără ca el să-şi dea seama, şi îi ieşi la iveală creştetul gol, mutilat îngrozitor de o cicatrice transversală, care pornea dinapoia capului şi ajungea până la ochiul drept, alcătuind peste tot un fel de cusătură grosolană ieşită în relief. Dezlipirea neaşteptată a acestei peruci murdare, pe care bietul om o purta ca să-i ascundă rana nu stârni câtuşi de puţin râsul celor doi tineri jurişti, atâta era de cumplit la vedere craniul acesta crăpat. Primul gând pe care ţi-l trezea înfăţişarea acestei răni, iată-l: pe acolo s-a scurs inteligenţa.
— Dacă nu e colonelul Chabert, trebuie să fie un straşnic ostaş, se gândi Boucard.
— Domnule, îi zise Derville, cu cine am onoarea să stau de vorbă?
— Colonelul Chabert.
— Care?
— Cel care a murit la Eylau, răspunse bătrânul.
Auzind fraza aceasta ciudată, secretarul şi avocatul îşi aruncară o privire care însemna: e nebun!
— Domnule, reluă colonelul, aş dori să vă încredinţez numai dumneavoastră taina situaţiei mele.
Un lucru vrednic de luat în seamă este îndrăzneala naturală a avocaţilor. Fie obişnuinţa de a primi un mare număr de persoane, fie sentimentul adânc al sprijinului pe care li-l dă legea, fie încrederea în menirea lor, ei pătrund pretutindeni fără teamă; întocmai ca preoţii şi ca medicii. Derville făcu un semn lui Boucard, care dispăru.
— Domnule, spuse avocatul, ziua nu sunt prea zgârcit cu timpul meu; dar la miezul nopţii, clipele îmi sunt preţioase. Aşadar, fii scurt şi precis. Vino la chestie fără ocoluri. Îţi voi cere eu însumi lămuririle de care voi avea nevoie. Vorbeşte!
După ce-l pofti pe ciudatul său client să şadă, tânărul se aşeză şi el la masă, însă pe când asculta cele ce îi spunea răposatul colonel, îşi răsfoia dosarele.
— Domnule, începu răposatul, ştii poate că eu comandam un regiment de cavalerie la Eylau. Am avut o parte însemnată la reuşita faimoasei şarje a lui Murat, care a hotărât soarta bătăliei. Din nefericire pentru mine, moartea mea este un fapt istoric, consemnat în Victorii şi Cuceriri, unde este descrisă în amănunţime. Am rupt în două cele trei fronturi ruseşti care, realcătuindu-se îndată, ne siliră să le străbatem din nou în sens contrar. În clipa în care ne întorceam la împărat, după ce îi risipiserăm pe ruşi, am întâlnit cavaleria duşmană cu arme grele. Mă repezii la îndărătnicii aceştia. Doi ofiţeri ruşi, doi adevăraţi uriaşi, mă atacară În acelaşi timp. Unul dintr-înşii îmi dădu în cap o lovitură de sabie care despică totul, până şi boneta de mătase neagră pe care o aveam pe cap şi îmi crăpă adânc ţeasta. Căzui de pe cal. Murat îmi veni în ajutor, trecu peste trupul meu, el şi toţi ai lui, o mie cinci sute ide oameni, o nimica toată, nu-i aşa? Moartea mea fu adusă la cunoştinţa împăratului care, din prevedere (mă iubea niţeluş, ocrotitorul), vru să ştie dacă mai erau ceva sorţi de scăpare pentru omul căruia îi datora un atac atât de puternic. Trimise doi doctori ca să mă caute şi să mă aducă la ambulanţă, spunându-le poate cam prea cu nepăsare, fiindcă avea altceva de făcut: „Ia duceţi-vă şi vedeţi dacă nu cumva mai trăieşte bietul meu Chabert”! Afurisiţii aceia de studenţi în medicină, care mă văzură călcat în picioare de caii a două regimente, fără îndoială că nu şi-au mai dat osteneala să-mi pipăie pulsul şi au spus că eram mort de-a binelea. Actul morţii melc a fost pesemne întocmit după regulile stabilite de jurisprudenţa militară.
Când îşi auzi clientul că se exprimă cu o atât de desăvârşită limpezime şi povesteşte fapte aşa de posibile, deşi ciudate, avocatul îşi lăsă dosarele, îşi puse cotul stâng pe masă, îşi sprijini capul în pumn şi privi ţintă la colonel.
— Ştii domnule, îi spuse întrerupându-l, că sunt avocatul contesei Ferraud, văduva colonelului Chabert?
— Soţia mea? Da domnule. Aşa că după sute de încercări fără rezultat pe lângă oameni de legi, care toţi m-au luat de nebun, m-am hotărât să vin la dumneata. Îţi voi vorbi mai târziu despre nenorocirile melc. Lasă-mă mai întâi să expun faptele, să-ţi lămuresc mai degrabă cum au trebuit să se petreacă, decât cum s-au petrecut. Oarecare împrejurări, care trebuie să fie cunoscute numai de Cel de Sus, mă silesc şi-ţi înfăţişez multe dintre ele ca pe nişte ipoteze. Aşadar, domnule, rănile pe care le-am primit mi-au dat pesemne un tetanos, care mi-a pricinuit o criză asemenea unei boli numită, pare-mi-se, catalepsie. Altfel, cum să-mi explic, că după obiceiul războiului, am fost despuiat de haine şi aruncat în groapa comună, de către cei însărcinaţi să îngroape morţii! Aici, îngăduie-mi să aduc un amănunt pe care m-am putut să-l cunosc decât după întâmplarea pe care trebuie să o numesc moartea mea. Am întâlnit în 1814 la Stuttgart un fost sergent din regimentul meu. Dragul de el, singurul care a voit să mă recunoască şi despre care îţi voi vorbi îndată, îmi lămuri fenomenul conservării mele, spunându-mi că şi calul meu primise un glonţ în coastă, în clipa în care am fost rănit eu însumi. Cal şi călăreţ s-au prăbuşit ca un castel de cărţi de joc. Căzând fie la dreapta fie la stânga, am fost desigur acoperit de trupul calului meu, care a împiedicat să fiu călcat în picioarele cailor sau lovit de vreun glonţ. Când îmi venii în fire, domnule, eram într-o poziţie şi într-o atmosferă de care nu ţi-aş putea da vreo idee nici dacă ţi-aş povesti până mâine. Am vrut să mă mişc, dar nu găseam loc. Deschizând ochii, nu văzui nimic. Lipsa de aer era lucrul cel mai primejdios şi care mă lumină cum nu se poate mai bine asupra stării mele. Înţelesei că acolo unde mă aflam, aerul nu se primenea deloc şi că urma să mor. Gândul acesta făcu să-mi înceteze senzaţia de durere cumplită care mă trezise. Urechile îmi ţiuiau îngrozitor. Auzii, sau mi se păru că aud, nu vreau să dau ca sigur nimic, gemete care ieşeau din acea lume de cadavre în mijlocul căreia zăceam. Deşi amintirea acelor clipe mi-e destul de întunecată, deşi aducerile aminte îmi sunt foarte nedesluşite, cu toate impresiile de suferinţă cu mult mai puternice pe care trebuie să le fi îndurat şi care mi-au încurcat gândurile, câteodată noaptea mi se mai pare că aud suspinele acelea înăbuşite! Dar a fost ceva şi mai cumplit decât strigătele, o tăcere pe care n-am regăsit-o nicăieri niciodată, adevărata tăcere a mormântului. În sfârşit, ridicând mâinile, pipăii morţii, găsii un gol între capul meu şi acel gunoi omenesc de deasupra mea. Putui deci să măsor spaţiul, pe care mi-l lăsase o întâmplare a cărei pricină mi-era necunoscută. Se pare că, mulţumită nepăsării sau grabei cu care ne aruncase claie peste grămadă, doi morţi se încrucişaseră pe deasupra mea, astfel încât descriau un unghi asemănător cu acel format de două cărţi de joc sprijinite una de alta de către un copil care pune temeliile unul castel. Scotocind cu grabă, căci nu era timp de pierdut, am dat din fericire peste un braţ desprins de trupul său, braţul unui Hercule! Un ciolan zdravăn, căruia îi datorez scăparea mea. Fără acest ajutor nesperat aş fi murit. Dar cu o înverşunare lesne de închipuit, am început să dau la o parte cadavrele care mă despărţeau de stratul de pământ aruncat peste noi, zic noi, ca şi cum ar mai fi fost şi oameni vii acolo. M-am străduit din răsputeri, domnule şi iată-mă aici. Dar nici astăzi nu-mi dau seama cum de am izbutit să răzbesc prin pătura de carne care punea o stavilă între mine şi viaţă. Îmi vei spune că aveam trei braţe. Pârghia aceasta de care mă slujeam cu dibăcie, îmi procura puţin din aerul care se găsea între cadavrele pe care le urneam din loc şi îmi economiseam răsuflările. În sfârşit zării lumina zilei, dar prin zăpadă, domnule! În clipa aceea, îmi dădui seama, că ţeasta mi-era despicată. Din fericire, sângele meu, acela al camarazilor mei sau poate pielea cu vânătăi a calului meu – ştiu şi eu? – îmi făcuse, închegându-se, un plasture natural. Cu toată coaja aceasta am leşinat în clipa în care ţeasta mea a venit în atingere cu zăpada. Între timp, puţina căldură care îmi mai rămăsese, topind zăpada din jurul meu, mă găsii, când mi-am venit în fire, în mijlocul unei mici deschizături, prin care am strigat cât am putut. Dar tocmai atunci răsărea soarele şi nu prea trăgeam nădejde să fiu auzit. Să fi ieşit oare lumea la câmp? Mă ridicai, opintindu-mă pe picioarele mele sprijinite în morţii aceia cu spete zdravene. Vă daţi seama că nu era momentul potrivit să spun: respect curajului fără noroc. Pe scurt, domnule, după ce am avut durerea, dacă vorba asta poate să redea furia mea, să văd mereu, da, mereu, pe afurisiţii de nemţi fugind când auzeau un glas acolo unde nu zăreau pe nimeni, am fost în cele din urmă tras afară de o femeie destul de îndrăzneaţă sau destul de curioasă ca să se poată apropia de capul meu care părea crescut din pământ ca o ciupercă. Femeia aceasta s-a dus să-şi caute bărbatul şi amândoi m-au dus pe braţe în căscioara lor săracă. Se pare că am avut un nou atac de catalepsie, daţi-mi voie să mă exprim astfel, ca să vă zugrăvesc o stare de care n-am nici cea mai mică idee, dar pe care am socotit-o, după spusele gazdelor mele, că ar fi o urmare a acestei boli. Şase luni am fost între viaţă şi moarte, fără să pot vorbi, sau vorbind fără şir. În sfârşit, gazdele mele au făcut să fiu primit în spitalul din Heilsberg. Înţelegi, domnule, că am ieşit din pântecele gropii tot aşa de gol ca din al maicii mele; astfel că, după şase luni, când într-o bună dimineaţă îmi adusei aminte că am fost colonelul Chabert şi venindu-mi în minţi, vrui să capăt de la îngrijitoare mai mult respect decât îi arăta unui biet om ca mine, toţi tovarăşii mei de cameră începură să râdă. Din fericire pentru mine, chirurgul îşi luase din amor-propriu, pe a lui răspundere, sarcina vindecării mele şi, bineînţeles, se interesa de bolnavul său. Când îi vorbii cu şir de traiul meu de înainte, acest om de treabă, căruia îi zice Sparchmann, a consemnat, după cum o cereau legile ţării, felul în care ieşisem, ca prin minune, din groapa morţilor, ora şi ziua când am fost găsit de binefăcătoarea mea şi de bărbatul ei; starea, poziţia exactă a rănilor mele şi adăugând la aceste felurite procese verbale o descriere a persoanei mele. Ei bine, domnule, nu am nici aceste documente importante, nici declaraţia pe care am făcut-o la un notar din Heilsberg, în vederea stabilirii identităţii mele. Din ziua în care am fost izgonit din acest oraş, de evenimentele războiului, am rătăcit neîncetat ca un vagabond cerşindu-mi pâinea, luat drept nebun când povesteam întâmplarea mea şi fără să pot găsi sau câştiga bani ca să-mi procur actele care puteau să dovedească spusele mele şi să mă redea vieţii sociale. Adesea, durerile mă ţintuiau câte şase luni la rând prin orăşele unde se dădea ajutor din plin francezului bolnav, dar unde i se râdea în nas acestui om, de îndată ce pretindea că e colonelul Chabert. Multă vreme, râsetele acestea, îndoielile acestea mă aduceau într-o stare de furie care îmi strică şi chiar mă făcu să fiu închis la Stuttgard ca nebun. La drept vorbind, puteţi judeca după cele ce v-am povestit că aveau tot dreptul să închidă un astfel de om. După doi ani de închisoare, pe care am trebuit să-i îndur, după ce am auzit de o mie de ori pe paznici spunând: „Iată un biet om care crede că e colonelul Chabert!” unor oameni care le răspundeau: „Bietul om”, m-am convins de imposibilitatea celora ce mi se întâmplaseră, am devenit trist, resemnat, liniştit şi am renunţat să mă mai numesc colonelul Chabert, numai ca să pot ie şi din închisoare şi să văd iar Franţa. Ah, domnule, să revăd Parisul; era o nebunie pe care n-o…
[1] Carnácsi – interjecţie, blestem; expresie învechită, aici cu sensul de: „Drace!”, „Fir-ar să fie!”
[2] Châtelet – în vechiul Paris, fortăreaţa numită marele Châtelet, pe malul drept al Senei, era sediul de jurisdicţie penală a Parisului; marele Châtelet a fost dărâmat în 1802; astăzi mai există doar micul Châtelet, fostă închisoare, pe malul stâng al Senei.
[3] Cordonul – sfoara pe care o trag portarii când deschid uşa.
[4] Eylau – oraş din Prusia, locul unde s-a dat celebra bătălie în care Napoleon I a înfrânt armatele prusiene şi ruse (februarie 1807).
[5] Madame Saqui – acrobată dansatoare pe sârmă, din prima jumătate a secolului al XIX-lea (1786—1866).
[6] Talma – celebru actor francez (1763—1826).
[7] „Legiunea de onoare” – decoraţie franceză, instituită în 1802 de Napoleon Bonaparte; pe atunci prim-consul, pentru a răsplăti serviciile militare şi civile.
Ş
tiţi prea bine cât de subţiri sunt pereţii de scânduri care despart salonaşele intime din cele mai elegante restaurante ale Parisului. La Véry, de pildă, sala cea mare e tăiată în două de un paravan de scânduri ce poate fi uşor scos ori pus la loc după dorinţă. Scena ce urmează nu s-a petrecut acolo, ci într-un alt local de petreceri pe care nu-mi vine la îndemână să-l numesc. Luam masa în doi, aşa că mă voi mulţumi să spun ca Prudhomme, personajul lui Henri Monnier[1]: „N-aş vrea s-o compromit”. Ciuguleam din bunătăţile ce alcătuiau cina noastră, delicioasă în toate privinţele, în timp ce stăteam de vorbă în şoaptă, fiindcă ne dădusem seama cât erau de subţiri pereţii micului salonaş în care ne găseam. Până în momentul când ajunsesem la friptură nu avusesem niciun vecin în încăperea alăturată, de unde nu se auzea decât pâlpâitul locului din sobă. Când orologiul bătu ora opt „se auziră paşi zgomotoşi, forfotă, cuvinte schimbate la repezeală, apoi chelnerii aducând sfeşnice cu lumânări aprinse. Era vădit că salonaşul vecin fusese ocupat. După voci am înţeles numaidecât cine se afla acolo. Erau patru din acei aprigi corbi de mare, ieşiţi din spuma ce încununează valurile mereu reînnoite ale generaţiei actuale; nişte băieţi de viaţă, ale căror mijloace de trai sunt o taină, deoarece nimeni n-a auzit să aibă rente sau moşii, dar, cu toate acestea, trăiesc bine. Aceşti spirituali condottieri ai finanţelor moderne[2], pe tărâmul căreia se dă astăzi cel mai cumplit dintre războaie, lasă toate frământările în seama creditorilor, păstrând pentru ei numai plăcerile, singura lor preocupare fiind eleganţa vestimentară.
Destul de cutezători, de altfel, pentru a-şi fuma trabucul şezând pe un butoi cu praf de puşcă, ca Jean Bart[3], poate numai pentru că şi acest lucru face parte din rolul pe care îl joacă; mai zeflemişti decât o gazetă-revolver, zeflemisindu-se chiar pe ei înşişi, ageri la minte şi bănuitori, veşnic în goană după afaceri, hrăpăreţi şi risipitori, invidioşi pe toată lumea, dar mulţumiţi de sine; deşi uneori de o dibăcie politică surprinzătoare, în stare să analizeze şi să ghicească totul, ei nu izbutiseră încă să-şi croiască drum în lumea în care ar fi vrut să-şi desfăşoare talentele.
Dintre toţi patru numai unul singur s-a ridicat, dar şi acesta numai pe prima treaptă a scării sociale. În această lume nu-i de ajuns să ai bani, iar un parvenit nu-şi dă seama de tot ce-i lipseşte decât după şase luni de linguşiri. Tăcut, rece, băţos, lipsit de humor, acest parvenit, anume Andoche Finot, a avut destulă tărie pentru a se târî pe brânci înaintea celor care-i puteau fi de folos şi destulă şiretenie pentru a se obrăznici faţă de cei de care nu mai avea nevoie. Asemenea unui personaj grotesc din baletul lui Gustave, pare un marchiz când îl priveşti din faţă, iar din spate, un bădăran. Acest vlădică al bursei întreţine un ţârcovnic, pe Emile Blondet, redactor pe la diferite gazete, om plin de duh, dar împrăştiat, sclipitor, capabil, dar leneş, care se lasă exploatat cu bună-ştiinţă, când perfid, când generos, după toane; unul dintre acei oameni pe care-i iubeşti, dar nu-i stimezi. Şiret ca o subretă de comedie, incapabil să refuze condeiul său oricui ar vrea să îl cumpere şi inima oricui i-o cere cu împrumut, Emile este cel mai fermecător dintre acei bărbaţi cu apucături de curtezană, despre care cel mai năzdrăvan dintre zeflemiştii noştri a spus: „Îmi plac mai mult când poartă pantofiorii de mătase, decât cizme”.
Cel de al treilea, anume Couture, se menţine datorită speculaţiilor de bursă. El înnădeşte o afacere cu alta: câştigul adus de una acoperă pierderea pricinuită de cealaltă. Şi astfel izbuteşte să se menţină la suprafaţa apei numai datorită încordării nervoase a jocului său, a cacialmalelor sale pe cât de neaşteptate, pe atât de îndrăzneţe. El înoată când într-o direcţie, când în alta, căutând în oceanul afacerilor pariziene o insulă oricât de mică, dar destul de litigioasă, ca să se poată cuibări pe ea. Fireşte, un asemenea om nu-i nicăieri la locul lui.
Cât despre ultimul dintre cei patru, cel mai pornit pe zeflemea şi ironie, e de ajuns să-i pomenim numele: Bixiou! Dar vai, Bixiou din 1836 e cu totul altul decât cel din 1825. El a ajuns bufonul mizantrop, cu cea mai multă vervă şi cu cel mai muşcător sarcasm, un diavol înfuriat fiindcă şi-a cheltuit în zadar humorul atât de fin şi îndârjit, fiindcă n-a izbutit să pescuiască măcar o epavă din marea agitată a ultimei revoluţii[4], gata să dea oricui un picior în spate, ca un adevărat Pierrot de la Théâtre Funambules[5], cunoscând pe degete epoca sa şi aventurile ei scandaloase, înflorindu-le cu propriile sale scorneli hazlii, gata să încalece ca un clovn pe umerii oricui, ca, apoi, să-i pună pe frunte, asemenea unui călău, pecetea infamiei.
După ce şi-au satisfăcut pe rând primele şi cele mai imperioase cerinţe ale unei lăcomii rafinate, vecinii noştri au ajuns cu cina acolo unde ne găseam şi noi, şi anume la desert, iar datorită tăcerii noastre se crezură singuri. Printre divertismentele gastronomice ale desertului, mulţumită şampaniei îmbibate cu fumul de trabuc, se înfiripă o conversaţie intimă. Pătrunsă ele acea luciditate glacială care împietreşte sentimentele cele mai elastice, frânează şi inspiraţia cea mai generoasă, imprimând râsului o notă stridentă, această convorbire, plină de ironia muşcătoare ce schimbă veselia în sarcasm, dădu la iveală secătuirea unor suflete care s-au închis în ele însele, fără alt scop în viaţă decât satisfacerea propriului egoism, rod al huzurului în care trăim. Numai cu Nepotul lui Rameau, pamfletul îndreptat împotriva omului pe care Diderot nu s-a încumetat să-l publice[6], numai cu această carte, voit dezmăţată pentru a arăta anumite răni, se poate asemui pamfletul rostit fără niciun gând ascuns de vecinii noştri; aci cuvântul nu ţinea seamă nici măcar de nedumeririle cugetului, totul era clădit din ruine, totul era tăgăduit şi nu era admirat decât ceea ce e nevoit să recunoască şi un sceptic: forţa atotputernică, atotştiutoare şi atotcuprinzătoare a banului. După ce a tras la întâmplare câteva gloanţe în cercul cunoştinţelor comune, bârfeala îşi îndreptă focul ucigător asupra prietenilor intimi. Un semn a fost de ajuns pentru ca să fie înţeleasă dorinţa mea de a rămâne şi de a asculta mai departe, atunci când Bixiou începu să povestească ceea ce va urma. Ne-a fost dat să auzim una dintre acele teribile improvizaţii care i-au atras lui Bixiou reputaţia de artist în rândul câtorva spirite blazate, şi pe care memoria mea a înregistrat-o cu fidelitatea unei stenograme, în ciuda deselor întreruperi, intervenţii şi reluări. Nici părerile, nici forma în care erau exprimate nu răspund câtuşi de puţin cerinţelor literare. Cu toate acestea, voi reda totul aşa cum a fost: un potpuriu de lucruri sinistre, care zugrăveşte vremurile noastre, vrednice să asculte numai astfel de istorii; de aceea şi las întreaga răspundere povestitorului ei principal. Mimica, gesturile corespunzătoare deselor schimbări ale glasului, prin oare Bixiou înfăţişa personajele aduse în scenă, trebuie să fi fost desăvârşite, judecând după exclamaţiile de aprobare şi după interjecţiile de satisfacţie ale celor trei ascultători ai săi.
— Aşadar i-ai propus lui Rastignac şi a refuzat? întrebă Blondet pe Finot.
— Categoric.
— Şi nu l-ai ameninţat cu ziarele? întrebă Bixiou.
— Ba da, dar a pufnit în râs, răspunse Finot.
— Rastignac e moştenitorul direct al răposatului de Marsay şi-şi va face drum în politică cum şi-a făcut şi în lumea bună, fu de părere Blondet.
— Dar cum s-o fi îmbogăţit oare? întrebă Couture. În 1819 locuia cu celebrul Bianchon într-o mizeră pensiune din Cartierul Latin[7], în timp ce familia lui mânca răbdări prăjite şi bea poşircă ţărănească numai ca să-i poată trimite lui o sută de franci pe lună, că de! moşia lui taică-său nu valora nici trei mii de franci şi pe deasupra mai avea şi două surori şi un frate pe cap, iar acum…
— Acum are un venit de patruzeci de mii de franci, răspunse Finot. A dat fiecăruia dintre surori o zestre grasă, le-a măritat pe amândouă cu câte un nobil de viţă veche şi a lăsat maică-si uzufructul moşiei…
— În 1827, zise Blondet, îl ştiam fără o leţcaie.
— Asta a fost în 1827! exclamă Bixiou.
— Ei bine, continuă Finot, astăzi e pe cale să devină ministru, să ajungă pair al Franţei[8] şi tot ce i-o pofti inima! De Delphine s-a despărţit în termeni buni încă de acum trei ani, şi nu încape îndoială că vânează o partidă grozavă, fiindcă nu-l împiedică nimic să ia chiar şi o fată de neam mare! Ştrengarul a avut destulă minte să se încurce cu o femeie bogată.
— Ei, prieteni, să-i acordăm circumstanţe atenuante: a încăput pe mâna unui om foarte dibaci tocmai când izbutise să se smulgă din ghearele mizeriei, zise Blondet.
— Îl cunoşti prea bine pe Nucingen, interveni Bixiou; la început Delphine şi Rastignac îl socoteau un om de treabă; părea că vede în femeie o jucărie, o podoabă a casei sale. Pentru mine, asta-i încă o dovadă că omul acesta cântăreşte toate cu aceeaşi măsură: Nucingen nu se sfieşte să spună pe şleau că nevastă-sa este emblema averii lui, un lucru foarte necesar, totuşi de importanţă secundară în viaţa veşnic sub presiune a oamenilor politici şi a marilor financiari. Eram de faţă când a spus că Bonaparte a fost mărginit ca un burtă-verde la începutul legăturii lui cu Joséphine, că, deşi a dovedit apoi destul cura; s-o folosească drept trambulină, a fost un caraghios când a vrut s-o facă părtaşă la gloria lui[9].
— Orice om superior trebuie să aibă o concepţie orientală în ceea ce priveşte femeile, afirmă Blondet.
— Baronul a contopit teoriile orientale cu cele occidentale într-o admirabilă doctrină pariziană. Nu-l putea suferi pe de Marsay, care nu era uşor de mânuit. În schimb Rastignac i-a plăcut foarte mult şi l-a exploatat, lăsându-i în seamă toate îndatoririle lui familiale, fără ca acesta să o simtă măcar; toate toanele Delphinei se spărgeau în capul lui Rastignac, el trebuia s-o plimbe la Bois de Boulogne[10], s-o însoţească la toate spectacolele. Ca să ajungă astăzi un viitor mare om politic, Rastignac a trebuit să-şi piardă o bună parte din viaţă scriind şi citind răvaşe de dragoste. La început, Eugène era beştelit pentru orice fleac; se înveselea când era Delphine veselă, se posomora când era ea tristă, trebuia să-i suporte migrenele. confidenţele, să-i consacre tot timpul, oră cu oră, cei mai frumoşi ani ai tinereţii lui, ca să alunge plictisul din viaţa searbădă a acestei doamne din elita Parisului. Cu el se sfătuia îndelung Delphine în privinţa toaletelor care ar prinde-o cel mai bine, asupra lui îşi descărca furia, el era ţinta nenumăratelor ei bobârnace, aşa că baronul avea parte numai de drăgălăşenia soţiei sale. În sinea lui, baronul râdea de toate astea, şi, de câte ori îl vedea pe Rastignac copleşit de atâtea obligaţii, se prefăcea că a căzut la bănuială, şi astfel teama comună îi apropia din nou pe cei doi amanţi.
— Înţeleg ca o femeie atât de bogată să-l fi ajutat pe Rastignac, ba chiar să-i fi asigurat o situaţie onorabilă, dar de unde atâta avere? întrebă Couture. Ca să ajungă la o avere atât de considerabilă, ca aceea de astăzi, trebuie să fi dat o lovitură, şi, pe câte ştiu, nimeni nu l-a învinuit vreodată de a fi pus la cale o afacere bănoasă.
— O fi moştenit-o, zise Finot.
— De la cine? întrebă Blondet.
— De la cine ştie ce neghiobi, adăugă Couture.
— Ei, nu i-o fi jumulit chiar pe toţi, mai sunt destui, dragii mei, zise Bixiou:
…Nu vă pierdeţi cu firea, fraţilor;
Azi mai mult ca oricând e vremea de aur a hoţilor.
Hai să vă povestesc de unde i se trage averea. Să ne închinăm în primul rând în faţa talentului său! Prietenul nostru nu este un ştrengar, cum pretinde Finot, ci un gentleman care ştie regulile jocului, cunoaşte cărţile şi pe care galeria îl respectă. Rastignac are prezenţă de spirit, ce se cere în anumite împrejurări, şi procedează ca un militar care nu-şi împrumută curajul decât contra poliţă cu scadenţă peste nouăzeci de zile şi cu trei giruri plus gaj. Deşi pare un om slab de înger, un zănatic, un om cu idei incoerente, şovăitor, incapabil să ducă ceva la bun sfârşit, totuşi, în clipa când se iveşte o afacere serioasă, o combinaţie ispititoare, el nu se împrăştie ca Blondet, de pildă, care în astfel de împrejurări se zbate pentru alţii; dimpotrivă, Rastignac îşi adună toate forţele, cercetează temeinic poziţia pe care vrea s-o cucerească, apoi atacă fără greş. Cu o îndrăzneală şi o pricepere demne de urmat, el ia cu asalt poziţiile adversarului, produce panică printre acţionari, în consiliile de administraţie, în sfârşit, zguduie din temelii toată şandramaua; apoi, după ce a dat lovitura, se domoleşte, îşi reia viaţa de huzur, lipsită de griji, devenind iarăşi meridionalul dornic de plăceri, flecarul, leneşul Rastignac, care-şi poate îngădui să doarmă până la amiază, tocmai fiindcă a fost în stare să vegheze în momentul crizei.
— Toate bune şi frumoase, dar mai bine ne-ai lămuri odată ce-i cu averea lui, zise Finot.
— Bixiou o să ne înşire câte în lună şi în soare, interveni Blondet. Ce mai încolo-încoace, averea lui Rastignac se datorează în întregime Delphinei de Nucingen, o femeie excepţională, care îmbină îndrăzneala cu prevederea.
— Nu cumva ţi-a împrumutat nişte bani? întrebă Bixiou.
Izbucniră cu toţii într-un hohot de râs.
— Te înşeli, i se adresă Couture lui Blondet. Inteligenţa ei se reduce la anumite replici mai mult sau mai puţin spirituale, la dragostea ei pentru Rastignac, pe care-l plictiseşte cu fidelitatea ei supărătoare şi cu supunerea ei oarbă… pe scurt, este o adevărată italiancă.
— Dacă nu ţinem seama de avere, adăugă răutăcios Andoche Finot.
— Ei, vedeţi – continuă Bixiou cu şiretenie – după tot ceea ce vorbirăm acum, se mai încumetă vreunul dintre voi să-l învinuiască pe bietul Rastignac de a fi trăit pe seama Băncii Nucingen, care l-ar fi căpătuit, chipurile, întocmai cum a procedat prietenul nostru des Lupeaulx cu la Torpille[11]? În cazul acesta aţi fi la fel de vulgari ca oricare mic-burghez de pe strada Saint-Denis[12]. Mai întâi, judecând abstract, după cum spune Royer Collard[13], chestiunea rezistă la critica raţiunii pure[14], cât despre raţiunile impure…
— Iar a luat-o razna! îi spuse Finot lui Blondet.
— Dar are dreptate! exclamă Blondet, chestiunea asta nu se pune de azi, de ieri. Ea este cheia vestitului duel pe viaţă şi pe moarte între La Châteigneraie şi Jarnac[15]. Jarnac a fost învinuit de a fi în relaţii prea bune cu soacră-sa, pe socoteala căreia acest ginere excesiv de iubit ducea o viaţă pe picior mare. Când un fapt e atât de evident, nu se cade să vorbeşti despre el. Din devotament pentru regele Henric al II-lea, La Châteigneraie a luat bârfeala regelui asupra sa; de aici duelul care a îmbogăţit limba franceză cu expresia „lovitura lui Jarnac”.
— Aşa! vasăzică e o expresie nobilă, de vreme ce-i atât de veche, zise Finot.
— Cum, nu ştiai? La urma urmei e firesc, ai fost doar proprietar de gazete şi reviste! îl ironiză Blondet.
— Există anumite femei, ca şi bărbaţi de altfel – continuă Bixiou pe un ton grav – care pot să-şi împartă viaţa în două şi să nu dăruiască decât o parte (ţineţi seama că vă expun părerea mea, folosind o formulă umanitaristă). Pentru asemenea oameni, interesele materiale n-au nimic comun cu sentimentele. Ei îşi dau viaţa, timpul, onoarea pentru o femeie, ei sunt darnici cu bărbaţii, când e vorba de acele hârtii cu filigran[16] pe care stă scris: Legea prevede pedeapsa cu moartea pentru falsificatori. În schimb asemenea oameni nu primesc nimic de la o femeie. Şi bine fac, deoarece totul devine o infamie atunci când contopirea intereselor se confundă cu contopirea sufletelor. Multă lume propovăduieşte această doctrină, dar foarte puţini o aplică…
— Fleacuri! exclamă Blondet. Mareşalul de Richelieu, care ştia să fie într-adevăr galant, a făcut pensie de o mie de galbeni doamnei de La Popelinière[17] după vestita păţanie cu placa de marmură de pe cămin. În naivitatea ei, Agnès Sorel i-a oferit regelui Carol al VII-lea[18] toată averea ei şi regele a primit-o. Jacques Coeur[19] a subvenţionat monarhia franceză, care s-a lăsat întreţinută, pentru ca să se dovedească apoi ingrată ca o curtezană.
— Domnilor, zise Bixiou, eu cred că dragostea, care nu implică o prietenie pe viaţă, nu este altceva decât desfrâu şi nu poate dura. Cum poţi să te dăruieşti în întregime, când nu vrei să dai totul? În zadar ai încerca să împaci aceste două teorii, pe cât de opuse, pe atât de profund imorale amândouă. După părerea mea, cine se teme de o legătură fără rezerve e desigur încredinţat că ea e trecătoare şi atunci… adio pasiune! Orice pasiune pe care n-o socoteşti veşnică e monstruoasă. (După cum vedeţi, vorbesc ca un discipol al lui Fénelon[20].) De altfel, cei ce cunosc moravurile lumii bune, toţi oamenii cu spirit de observaţie, care ştiu să se poarte în societate, bărbaţii eleganţi cu mănuşi şi cravate impecabile, pe care faptul de a se însura cu o femeie numai de dragul zestrei nu-i face să roşească, sunt cei ce susţin sus şi tare că între interesele materiale şi sentimente nu trebuie să existe nicio legătură. Toţi ceilalţi sunt nişte nebuni care iubesc cu adevărat şi se cred singuri pe lume cu iubita lor! Pentru ei, o avere de milioane e gunoi, în schimb o camelie, o mănuşă pe care a purtat-o idolul lor valorează milioane! La ei n-ai să găseşti niciodată mârşavul metal nobil risipit prin casă, dar în schimb ai să găseşti flori uscate păstrate cu grijă în elegante casete de cedru! Toţi oamenii de acest soi sunt la fel: ei au pierdut până şi noţiunea de eu. TU – iată cuvântul care-i caracterizează cu desăvârşire. Ce să le faci? Cine-i poate lecui de această boală care le roade inima în taină? Totdeauna au existat neghiobi care, atunci când iubesc, nu-şi fac niciun fel de socoteli, şi înţelepţi care iubesc cu socoteală.
— Bixiou e de-a dreptul sublim, izbucni Blondet. Nu-i aşa, Finot?
— În orice altă împrejurare, spuse Finot cu un ton sentenţios, aş vorbi ca un gentleman, dar în cazul de faţă… sunt de părere…
— De aceeaşi părere cu secăturile ordinare în mijlocul cărora ai onoarea să te afli, îi tăie vorba Bixiou.
— Ai ghicit, mărturisi Finot.
— Dar tu ce crezi? îl întrebă Bixiou pe Couture.
— Prostii! exclamă Couture. O femeie care nu face din trupul ei o treaptă pentru ca iubitul ei să se ridice, să-şi atingă ţinta, este o egoistă fără inimă.
— Care-i părerea ta, Blondet?
— Eu prefer practica teoriei.
— Ei bine, continuă Bixiou pe un ton sarcastic, aflaţi că Rastignac nu împărtăşeşte vederile voastre. A primi fără să dai nimic în schimb este o purtare josnică şi, pe deasupra, destul de nechibzuită; a primi însă pentru a avea dreptul să procedezi ca un senior feudal, înapoind însutit, este un gest de cavaler. Astfel gândea şi Rastignac. El se simţea profund umilit de faptul că avea interese materiale comune cu Delphine de Nucingen, pot să vă asigur că această situaţie îl făcea să sufere… L-am văzut chiar eu frământându-se, cu lacrimi în ochi. Da, da, câteodată plângea cu adevărat!… mai ales după o cină copioasă. Ei bine, dacă m-aş lua după voi…
— Asta-i bună! Mi se pare că-ţi baţi joc de noi, spuse Finot.
— Câtuşi de puţin! E doar vorba de Rastignac, a cărui suferinţă voi aţi interpretat-o drept o dovadă de depravare, mai ales că pe vremea aceea n-o mai iubea cu aceeaşi pasiune pe Delphine! Dar ce să-i faci? Bietul băiat avea acest ghimpe în inimă. Vedeţi dumneavoastră, el e un gentleman profund imoral, pe când noi suntem nişte artişti plini de virtuţi. Aşadar, Rastignac voia cu orice preţ s-o îmbogăţească pe Delphine, el fiind un băiat sărac şi ea o mare bogătaşă! Pare de necrezut… totuşi a izbutit s-o facă! Rastignac, care ar fi fost în stare să se bată în duel ca Jarnac, adoptă de atunci punctul de vedere al lui Henric al II-lea, rezumat în celebrul lui aforism: virtute absolută nu există, ea depinde de împrejurări. Ceea ce vă povestesc acum e în strânsă legătură cu îmbogăţirea lui Rastignac.
— Ar fi timpul să-ţi începi odată povestirea, în loc să ne tot dai ghes să ne ponegrim singuri, zise blajin Blondet.
— Bravo, băietei exclamă Bixiou, lovindu-l protector cu palma peste ceafă, văd că-ţi prieşte şampania.
— Hai, spune odată povestea, te implor, în numele sfântului acţionar! zise Couture.
— Voiam tocmai s-o încep, îi întoarse vorba Bixiou, dar cu imprecaţia ta m-ai adus la deznodământ.
— Aha! se vede treaba că or fi amestecaţi în povestea asta şi ceva acţionari? vru să ştie Finot.
— Putrezi de bogaţi ca şi cei pe care i-ai îmbrobodit tu, îi răspunse Bixiou.
— Cred că ai putea să te porţi mai delicat cu un om de treabă la care găseşti oricând la nevoie o bancnotă de cinci sute de franci… îl mustră Finot cu un ton înţepat.
— Chelner! strigă Bixiou.
— De ce-l chemi? îl întrebă Blondet.
— Să-i cer cinci sute de franci, spre a-i da înapoi lui Finot; când n-o să-i mai datorez nici bani, nici recunoştinţă, n-o să-mi mai poată pune poprire pe limbă.
— Hai, continuă-ţi povestea, îl îndemnă Finot cu un râs silit.
— Sunteţi martori, zise Bixiou, că nu m-am vândut cu trup şi suflet acestui individ impertinent, care îşi închipuie că tăcerea mea nu face decât cinci sute de franci. N-ai să ajungi niciodată ministru, dacă n-ai să înveţi să preţuieşti orice conştiinţă la justa ei valoare. Ştii ce, scumpul meu Finot, adăugă el cu o voce linguşitoare, ca să mă achit faţă de tine, voi spune toată povestea fără a pomeni vreun nume.
— Mu cumva are de gând să ne demonstreze că Nucingen l-a îmbogăţit cu bună-ştire pe Rastignac? întrebă Blondet zâmbind.
— Nu eşti chiar atât de departe de adevăr pe cât ţi se pare, îşi reluă Bixiou firul povestirii. Habar n-aveţi de ce e în stare Nucingen când e vorba de afaceri.
— N-ai putea să ne spui câte ceva despre începuturile carierei lui? interveni Blondet.
— Eu nu l-am cunoscut decât călare pe situaţie, deşi se prea poate ca drumurile noastre să se fi încrucişat pe vremuri.
— Prosperitatea Băncii Nucingen este unul dintre fenomenele cele mai umilitoare ale epocii noastre, îşi continua Blondet gândul. În 1804, Nucingen era încă un om destul de obscur. Pe vremea aceea bancherii ar fi intrat în panică dacă ar fi ştiut că pe piaţă se află scrisori de acceptare, în valoare de cinci sute de mii de franci, emise de Nucingen. Acest mare financiar era conştient pe atunci de inferioritatea lui. Şi ce credeţi că a făcut ca să-i meargă vestea? A suspendat toate plăţile. Chiar aşa! Şi numele lui, care nu era cunoscut decât la Strasbourg şi în mahalaua Poissonnière, a început de atunci să stârnească vâlvă pe toate pieţele. Nucingen scapă de creditori, despăgubindu-i cu valori moarte, reîncepe plăţile şi deodată acţiunile lui ajung să aibă căutare în toată Franţa. Datorită unei conjuncturi neaşteptate, valorile socotite moarte reînvie, încep să fie cotate şi să dea beneficii. Acţiunile Nucingen sunt acum la mare preţ. Vine anul 1815. Şmecherul nostru îşi adună întregul capital, răscumpără cu el diferite întreprinderi chiar în ajunul bătăliei de la Waterloo, iar în momentul crizei suspendă plăţile şi lichidează, plătindu-şi creditorii cu acţiuni de-ale minelor din Wortschin pe care şi le procurase cu douăzeci la sută sub valoarea la care le-ar fi emis el însuşi. Da, domnilor! Apoi ia de la Grandet o sută cincizeci de mii de sticle de şampanie[21] pentru a avea o acoperire, deoarece prevedea falimentul acestui virtuos tată al actualului conte d’Aubrion, şi o cantitate egală de vin de Bordeaux de la Duberghe, şi aceste trei sute de mii de sticle acceptate – da, dragii mei, numai acceptate – la treizeci de centime bucata le vâră pe gâtul aliaţilor la Palais-Royal, între 1817—1819[22] cu şase franci sticla. Valorile emise de Banca Nucingen, ca şi numele lui încep să circule în toată Europa. Acest faimos baron s-a ridicat sărind peste o prăpastie, care pe alţii i-ar fi înghiţit cu siguranţă. Cele două operaţii de lichidare au adus beneficii colosale creditorilor săi: degeaba a căutat el să-i tragă pe sfoară, n-a fost chip! Şi astăzi Nucingen trece drept omul cel mai cinstit din lume. Când îşi va suspenda plăţile pentru a treia oară, acţiunile Băncii Nucingen vor fi căutate în Asia, în Mexic, în Australia, până şi-n junglă. Ouvrard[23] e singurul care l-a pătruns pe acest alsacian, fiul unui evreu botezat pentru a parveni: „Când Nucingen lasă să-i scape aurul din mână, puteţi fi siguri că a şi înhăţat diamante!”
— Nici du Tillet, asociatul lui, nu-i mai prejos, zise Finot. Şi ţineţi seama că du Tillet n-a căpătat de la părinţi nici titluri de nobleţe, nici avere, ci numai viaţa. Totuşi acest individ, care în 1814 n-avea o leţcaie, a ajuns la situaţia pe care o ştiţi; mai mult, spre deosebire de noi toţi – cu excepţia ta, Couture – el a ştiut să-şi facă numai prieteni în loc de duşmani. Pe scurt, a izbutit să-şi ascundă atât de bine antecedentele, încât a trebuit să se răscolească multe haznale până să se descopere că încă în 1814 mai era vânzător la o parfumerie din strada Saint-Honoré.
— Asta-i bună! i-o reteză Bixiou, cum poţi să-l compari pe Nucingen cu un şarlatan de duzină ca du Tillet, un şacal care adulmecă hoiturile şi izbuteşte totdeauna să ajungă primul ca să înhaţe ciolanul cel mai mare? Ajunge să-i priveşti pe aceşti doi oameni ca să-ţi dai seama de deosebirea dintre ei: unul are expresie ageră de pisică, e înalt şi uscăţiv, iar celălalt e otova, burduhănos, greoi ca un sac şi ţeapăn ca un diplomat. Nucingen are mâna cărnoasă, grea, ochi adânci şi nemişcaţi de linx, cu privirea îndreptată parcă înăuntru şi nu în afară; e un om de nepătruns, aşa că niciodată nu poţi ghici ce are de gând; în schimb isteţimea lui du Tillet e ca un fir de aţă prea subţire, care se rupe uşor, cum spunea Napoleon nu-mi mai amintesc despre cine.
— După mine, Nucingen e superior lui du Tillet[24] într-o singură privinţă: pe când Nucingen are destul bun-simţ să-şi dea seama că pentru un financiar e de ajuns titlul de baron, du Tillet ţine morţiş să devină conte italian, zise Blondet.
— Cum aşa, Blondet?… Te cam pripeşti, tinere, îl opri Couture. Mai întâi Nucingen a cutezat să spună că nu există oameni cinstiţi decât în aparenţă; şi apoi, ca să-l pătrunzi, trebuie să fii tu însuţi om de afaceri. În ansamblul afacerilor lui, banca ocupă un loc neînsemnat, căci în primul rând vin furniturile pentru stat, vinurile, lâna, indigoul, în sfârşit, tot ceea ce poate aduce un câştig. Geniul lui le cuprinde pe toate. Acest rechin al finanţelor ar fi în stare să vândă deputaţi guvernului şi pe greci turcilor. Pentru el, comerţul este totalitatea varietăţilor, unitatea particularităţilor, cum ar spune Cousin[25]. Privite astfel, afacerile bancare cer o minte pătrunzătoare, o întreagă politică, şi întotdeauna un om încercat care să se ridice deasupra legilor impuse de cinste, când acestea îl stingheresc.
— Ai dreptate, dragul meu, încuviinţă Blondet, dar noi suntem singurii care ne dăm seama că aici e vorba de un adevărat război purtat pe tărâmul financiar. Bancherul e un comandant de oşti dornic de cuceriri, care sacrifică mase de oameni pentru a-şi atinge scopurile ascunse, ostaşii lui fiind interesele particularilor. El trebuie să îmbine stratageme, să întindă curse adversarului, să trimită spioni în rândurile lui, să cucerească oraşe. Majoritatea oamenilor de această categorie au atâtea contingenţe cu politica, încât sfârşesc prin a se amesteca în ea. Şi în cele din urmă politica le înghite toată averea, aşa cum a dus de râpă Banca Necker, sau după cum l-a împins pe vestitul Samuel Bernard[26] în pragul ruinei. În fiecare secol ai să găseşti câte un bancher, putred de bogat, care nu lasă după el nici avere, nici urmaşi. Fraţii Paris, care au contribuit la prăbuşirea lui Law[27], apoi chiar Law însuşi, pe lângă care toţi întemeietorii de societăţi anonime sunt nişte pigmei; Bourret, Beaujon[28] au dispărut cu toţii, fără a lăsa vreun descendent vrednic de numele lor. Asemenea lui Cronos, banca îşi înghite propriii ei copii. Pentru a se putea menţine, bancherul trebuie să devină nobil, să întemeieze o dinastie, ca familia Fugger[29], zarafii lui Carol al V-lea, care au primit titlul de prinţi de Babenhausen şi al căror nume îl mai întâlneşti şi astăzi… în almanahul lui Gotha[30], fireşte. Bancherii caută să pătrundă în nobilime din instinct de conservare, poate chiar fără să-şi dea seama. Jacques Coeur e întemeietorul unui vestit neam de nobili, al familiei de Noirmoutier, care s-a stins sub Ludovic al XIII-lea. De câtă energie a dat dovadă acest om ruinat de însuşi regele legitim pe care s-a zbătut să-l urce pe tron! A murit însă, ca prinţ, într-o insulă din arhipelag, unde a zidit o splendidă catedrală[31].
— Of, dacă ai de gând să ne ţii un curs de istorie, ne îndepărtăm de vremurile noastre, când regelui i s-a luat dreptul de a mai acorda titluri de nobleţe şi când titlul de baron şi de conte se conferă, din păcate, în şedinţe secrete! zise Finot.
— Îţi pare rău, pesemne, că nu poţi cumpăra şi tu o funcţie care să-ţi aducă un titlu de nobleţe, se amestecă Bixiou în vorbă. Şi ai dreptate. Dar să ne întoarcem la oile noastre. Îl cunoaşteţi pe Beaudenord? După cum văd n-aţi auzit niciunul despre el. Bine. Vedeţi cât de trecătoare sunt toate pe lumea asta! Acum zece ani, bietul băiat era arbitrul eleganţei. Dar s-a scufundat atât de adânc, încât nu ştiţi mai mult despre el decât ştia adineauri Finot despre originea expresiei „lovitura lui Jarnac”. (O spun doar ca să-mi rotunjesc fraza şi nu ca să te necăjesc, Finot!) Era un aristocrat autentic din cartierul Saint-Germain[32]. Ei bine, acest Beaudenord este prima gâscă jumulită pe care vreau să vi-o prezint. Mai întâi avea avantajul de a se numi Godefroid de Beaudenord, avantaj pe care nici Finot, nici Blondet, nici Couture, nici chiar eu nu-l putem dispreţui. Amorul propriu al acestui băiat putea fi satisfăcut atunci când la sfârşitul unui bal îşi auzea strigaţi lacheii în timp ce treizeci de femei frumoase, gata de plecare, înconjurate de soţii şi de adoratorii lor, îşi aşteptau trăsurile. Apoi, n-avea a se plânge de niciunul dintre mădularele cu care Dumnezeu a înzestrat omul: era sănătos şi fără cusur, n-avea nici albeaţă pe ochi, nici perucă, nici pulpe de vată; picioarele nu-i erau nici crăcănate, nici în formă de X, nici genunchii nu-i ieşeau în afară; nu era adus de spate, avea mijlocul subţire, mâini frumoase şi albe, păr negru, nu era nici rumen ca un vânzător de băcănie, nici smead ca un calabrez. În sfârşit, lucrul cel mai important: Beaudenord nu era supărător de frumos ca unii dintre prietenii noştri, care par să facă atâta caz de frumuseţea lor, numai fiindcă nu se pot lăuda cu altceva. Dar ajunge, am spus destul; ar fi o infamie să stăruim! Trăgea cu pistolul fără greş, călărea cu eleganţă, iar când s-a bătut în duel pentru un fleac, n-a ţinut să-şi ucidă adversarul. Vă daţi seama că, pentru a arăta ce-i trebuie unui om din secolul al XIX-lea, care trăieşte la Paris, ca să se bucure de o fericire deplină, netulburată de nimic, ba, mai mult, ce-i trebuie unui tânăr de douăzeci şi şase de ani spre, a se socoti pe deplin fericit, eşti nevoit să intri în cele mai mici amănunte ale vieţii, nu-i, aşa? Cizmarul izbutise să-i facă lui Beaudenord un calapod fără cusur şi-i furniza o încălţăminte de toată frumuseţea; iar croitorul lucra de asemenea cu plăcere pentru Beaudenord. Godefroid vorbea frumos şi corect, nu-l pronunţa pe r din gât, n-avea nici accent gascon, nici normand, şi ştia să-şi lege cravata tot atât de bine ca Finot! Fiind văr prin alianţă cu marchizul D’Aiglemont, tutorele său (am uitat să vă spun că avea şi norocul de a fi rămas orfan de tată şi de mamă), Beaudenord putea să intre oricând la orice bancher fără ca cineva din cartierul Saint-Germain să-i poată aduce vreodată învinuirea că-l vizitează prea des. Un tânăr are, din fericire, dreptul să-şi facă din plăceri unica lege, să caute numai locurile vesele şi să fugă de ungherele întunecoase, unde se ascunde durerea. În sfârşit, Godefroid fusese vaccinat la timp. (Mă înţelegi, Blondet!) În ciuda acestor numeroase virtuţi, ar fi putut să fie totuşi foarte nenorocit. Că de! din nenorocire, fericirea înseamnă în aparenţă ceva absolut şi tocmai de aceea se găsesc atâţia neghiobi care să se întrebe: „Ce e fericirea?” O femeie foarte spirituală spunea: „Fericirea o găseşti acolo unde o pui!”
— Şi nu făcea decât să afirme un trist adevăr, zise Blondet.
— Asta-i o întreagă morală, adăugă Finot.
— Şi încă ce morală! Fericirea, ca şi Virtutea sau Răul este o noţiune relativă, îl completă Blondet. La Fontaine, de pildă, nădăjduia că până la urmă păcătoşii din iad se vor obişnui cu situaţia în care se află şi se vor simţi acolo în elementul lor, ca peştele în apă.
— Numai băcanii îl ştiu pe La Fontaine de-a rostul! exclamă Bixiou.
— Fericirea unui tânăr la 26 de ani, care trăieşte la Paris, nu se aseamănă cu aceea a unui tânăr de aceeaşi vârstă din Blois, bunăoară, continuă Blondet fără să ţină seama de întrerupere.
— Cei care se folosesc de acest aranjament pentru a osândi nestatornicia în păreri sunt ori de rea credinţă, ori inculţi cu desăvârşire. Medicina modernă, care socoteşte drept cel mai mare merit al său faptul de a fi trecut între 1799—1837 de la stadiul de presupuneri la acela de ştiinţă pozitivă, datorită în primul rând înrâuririi celebrei pleiade de analişti de la Paris, a dovedit că, în cursul evoluţiei sale, omul s-a schimbat cu totul…
— Ca şi cuţitul unui scamator: tu-l crezi mereu acelaşi, dar de fapt e altul, îşi reluă Bixiou firul povestirii. Aşadar, acest costum de arlechin, pe care îl numim fericire, e făcut din multe petice; aflaţi însă că al lui Godefroid n-avea nici cea mai mică pată sau ruptură. Închipuiţi-vă un tânăr de douăzeci şi şase de ani, fericit în dragoste, care, cu alte cuvinte, este iubit nu pentru tinereţea lui în plină floare, nici pentru inteligenţa sau înfăţişarea lui, nici măcar de dragul iubirii însăşi, ci fiindcă femeile se simt irezistibil atrase de el, chiar atunci când e vorba de un amor abstract, ca să folosim expresia lui Royer Collard; într-o asemenea situaţie, tânărul respectiv poate să n-aibă nicio leţcaie în punga brodată de adoratoarea lui, să nu-i fi plătit proprietarului chiria, nici cizmarului amintit pantofii, să-i fi rămas dator croitorului său, care, cu timpul, asemenea Franţei, ar înceta să-l mai iubească. Într-un cuvânt, poate fi şi sărac! Sărăcia distruge numai fericirea unui tânăr care nu împărtăşeşte opiniile noastre transcendentale asupra contopirii intereselor materiale cu cele sentimentale. Nu cred să existe ceva mai obositor decât a fi foarte fericit din punct de vedere moral şi totodată foarte nefericit din punct de vedere material. Într-o astfel de situaţie omul se simte ca mine în clipa de faţă; cu un picior îngheţat din pricina curentului care pătrunde pe sub uşă, iar cu celălalt pârjolit de focul din sobă. Sper că am fost înţeles şi că ceea ce am spus va găsi ecou în buzunarul tău de la vestă, Blondet, nu-i aşa? Când suntem între noi, să nu pomenim de inimă, ca nu cumva să mi se întunece inteligenţa. Şi acum să continuăm! Aşadar, Godefroid de Beaudenord îşi câştigase stima furnizorilor săi, fiindcă, la rândul lor, furnizorii câştigau destul de des bani frumoşi de pe urma lui. Femeia spirituală de care v-am amintit adineauri şi al cărui nume nu vi-l pot spune, deoarece, fiind cu totul lipsită de inimă, mai trăieşte încă…
— Cine o fi?
— Marchiza d’Espard! Ea spunea că un tânăr burlac trebuie să locuiască la parter, într-un mic apartament unde nimic să nu aducă aminte de gospodărie, să n-aibă nici bucătar, nici bucătăreasă, ci numai un bătrân servitor, şi mai ales să nu facă impresia unui om aşezat. După părerea ei, orice alt fel de viaţă ar dovedi prost-gust. Respectând întocmai aceste cerinţe, Godefroid de Beaudenord locuia pe Cheiul Malaquais într-un mic apartament, situat la parter; totuşi fusese nevoit să pună în camera lui un pat, care deşi ocupa puţin loc, fiind foarte îngust, o făcea să semene întrucâtva cu un dormitor conjugal. Dacă o englezoaică ar fi intrat, din întâmplare, în locuinţa lui, n-ar fi găsit nimic improper[33]. Finot, să pui pe cineva să-ţi explice ce înseamnă cuvântul improper, această lege supremă a Angliei! Fiindcă tot suntem legaţi printr-o bancnotă de o mie de franci, am să te ajut chiar eu să-ţi faci o idee, căci, spre deosebire de tine, eu am fost în Anglia! (În şoaptă, lui Blondet, la ureche: îi vând cunoştinţe de cel puţin două mii de franci.) Vezi tu, Finot, în Anglia poţi să ajungi oricât de departe cu o femeie noaptea, la un bal, sau în altă parte; dacă a doua zi o întâlneşti însă pe stradă şi ai aerul c-o recunoşti, e improper. Dacă descoperi la un banchet că sub fracul vecinului tău din stânga se ascunde un om fermecător, spiritual, prietenos şi câtuşi de puţin scrobit, de nici n-ai zice că-i englez, şi îi adresezi cuvântul după vechea tradiţie a politeţii franceze, e improper. Dacă la un bal inviţi la dans o femeie frumoasă, căreia nu i-ai fost prezentat, e improper: dacă discuţi cu aprindere, râzi, pui inimă, suflet şi spirit într-o conversaţie, sau îţi dai pe faţă sentimentele, în sfârşit, dacă joci cărţi fiindcă îţi place, dacă vorbeşti fiindcă ai ceva de spus, dacă mănânci fiindcă ţi-e foame, e improper, improper, improper.
Stendhal, unul dintre oamenii cei mai spirituali şi mai profunzi[34] ai acestei epoci, a caracterizat admirabil noţiunea de improper, spunând că un oarecare lord din Marea Britanie nu se încumetă să şadă cu picioarele încrucişate în faţa focului nici măcar când e singur, de teamă să nu fie improper. O doamnă din înalta societate engleză, chiar dacă face parte din secta fanatică a puritanilor (protestanţii cei mai intransigenţi care şi-ar lăsa întreaga familie să, moară de foame dacă ar socoti-o improper), poate fi oricât de destrăbălată în dormitorul ei, fără a vedea nimic improper în asta, dar s-ar considera compromisă pentru totdeauna, dacă ar primi vizita unui simplu cunoscut în această încăpere. Datorită spaimei de improper, ne vom pomeni într-o bună zi că Londra şi locuitorii ei s-au schimbat în stane de piatră.
— Când te gândeşti că există şi în Franţa destui zevzeci care vor să importe solemnele neghiobii pe care englezii le săvârşesc cu binecunoscutul lor sânge rece, zise Blondet, îl înfioară pe oricine cunoaşte Anglia şi îşi aminteşte de vechile moravuri franceze atât de elegante şi de fermecătoare. Walter Scott, care n-a îndrăznit să zugrăvească femeile aşa cum sunt, numai de teamă să nu pară improper, îşi făcea remuşcări că a creat în închisoarea din Edinburg minunata figură a lui Effie.
[1] Prudhomme, personajul lui H. Monnier – Joseph Prudhomme este tipul micului burghez pretenţios şi mărginit care spune în mod solemn adevăruri banale sau de la sine înţelese. Henry Monnier îl prezintă în „Scene populare” (1830), şi în „Memoriile lui Joseph Prudhomme” (1857).
[2] Condottieri ai finanţei moderne – mercenari, profitori ai lumii finanţelor; condottierii erau în Italia conducătorii trupelor de mercenari; cuvântul, a căpătat în limba franceză un sens peiorativ.
[3] Jean Bart – marinar francez celebru, la început corsar îndrăzneţ, apoi şef de escadră în marina franceză (1651—1702).
[4] marea agitată a ultimei revoluţii – e vorba de revoluţia din 1830, care a răsturnat veleităţile de absolutism, în persoana ultimului Bourbon, Carol al X-lea.
[5] teatrul Funambules – teatru de varietăţi, al cărui nume venea de la dansatorii pe funie (funis + ambulare).
[6] „Nepotul lui Rameau”… pe care Diderot nu s-a încumetat să-l publice – „Nepotul lui Rameau”, satiră ascuţită a paraziţilor şi a linguşitorilor, nu a fost, într-adevăr, tipărită decât multă vreme după moartea lui Diderot. A apărut mai întâi, la începutul secolului al XIX-lea, într-o traducere germană, datorită lui Goethe, şi apoi în limba franceză. În domeniul public a intrat abia în 1863.
[7] …o mizeră pensiune din Cartierul Latin… – pensiunea din cartierul studenţilor (numit „latin” fiindcă învăţământul mediu şi superior se făcea în evul mediu în limba latină) este faimoasa pensiune Vauquer, atât de viguros descrisă de Balzac în romanul „Moş Goriot”, unde Rastignac este unul dintre personajele principale.
[8] pair al Franţei – membru (numit de rege) al Camerei aristocratice, care, de la 1815 până la 1848, a coexistat cu Camera „reprezentanţilor” (deputaţilor), aleşi în anumite condiţii (v. notele la „Slujbaşii”).
[9] Joséphine… părtaşă la gloria lui (Napoléon) – Joséphine Tascher de La Pagerie, văduva vicontelui de Beauharnais, mort pe eşafod în 1794, s-a căsătorit în 1796 cu generalul Bonaparte, căruia prietenia ei cu Barras, membru al Directoriului, i-a putut fi de folos. În 1804, a devenit împărăteasă, alături de Napoleon, devenit împărat. Dar acesta a repudiat-o în 1809 pentru a se căsători cu o prinţesă de viţă veche, Maria-Luiza a Austriei.
[10] Bois de Boulogne – pădurice la marginea Parisului, loc de plimbare.
[11] La Torpile (Torpila) – numele argotic al unei prostituate din romanul lui Balzac „Strălucirea şi suferinţele curtezanelor”.
[12] Strada Saint-Denis – stradă specifică pentru micul comerţ parizian, în vremea lui Balzac.
[13] Royer-Collard (Pierre-Paul) – mai întâi avocat şi participant la revoluţia din 1789—1794, Royer-Collard a devenit, sub imperiul I, profesor şi filosof spiritualist. El a combătut şcoala senzualistă a lui Condillac şi a jucat un rol de seamă în timpul Restauraţiei difuzând doctrina sa, o încercare de compromis între principiul monarhic şi câteva din cuceririle revoluţiei; a fost adversarul revoluţiei din 1830.
[14] chestiunea rezistă la Critica raţiunii pure – joc de cuvinte cu titlul cunoscutei opere a lui Kant (1724—1804), filosoful german care în această lucrare subliniază de pe poziţii idealiste, agnostice contradicţia dialectică a raţiunii.
[15] vestitul duel… între La Châteigneraie şi Jarnac – acest duel, ale cărui cauze le arată Blondet, a avut loc în 1547; La Châteigneraie a fost ucis de Guy Chabot de Jarnac printr-o lovitură neaşteptată, cu dosul săbiei, în picior; de atunci, „lovitura lui Jarnac” este expresia care se întrebuinţează în limba franceză când e vorba, în orice domeniu, de o lovitură decisivă dată prin surprindere adversarului.
[16] acele hârtii cu filigran – e vorba de bancnote.
[17] doamna de la Popelinière – soţia generalului Le Riche de La Popelinière, prietenul lui Voltaire.
[18] Agnès Sorel… Carol al VII-lea – Agnès Sorel (1422—1450) a fost favorita regelui Carol al VII-lea (1403—1461), supranumit indolentul pentru nepăsarea cu care asista, din Bourges, la cotropirea Franţei de către englezi, cotropire combătută prin iniţiativa curajoasă a Jeannei d’Arc.
[19] Jacques Coeur – negustor bogat din Bourges pe care Carol al VII-lea, regele Franţei, l-a făcut vistiernic şi de la care a primit bani pentru a duce războiul contra cotropitorilor englezi; politica regală l-a sacrificat apoi intereselor duşmanilor săi, exilându-l (1395—1456).
[20] François de Salignac de La Molhe Fénelon (1651—1715), arhiepiscop de Cambrai, este autor de fabule şi de tratate de pedagogie, dar mai ales autorul romanului moralizator „Télémaque” (scris pentru elevul său, vlăstar regal), roman care i-a adus dizgraţia Curţii, căci în el apar critici indirecte la domnia lui Ludovic al XIV-lea.
[21] …ia de la Grandet 150.000 de sticle cu şampanie – e vorba de tatăl lui Charles Grandet şi de fratele avarului Grandet (v. „Eugénie Grandet”).
[22] la Palais-Royal între 1817—1819 – în localurile de petrecere din galeriile de la Palais-Royal au benchetuit trupele de ocupaţie care readuseseră pe Bourboni şi care n-au evacuat Franţa decât în 1818.
[23] Ouvrard (Gabriel-Julien) – financiar veros, îmbogăţit pe socoteala furniturilor la care se obligase faţă de armatele Republicii şi ale Imperiului (1770—1846).
[24] Nucingen e superior lui du Tillet – pentru cariera şi metodele de îmbogăţire ale lui du Tillet, vezi romanul „César Birotteau”.
[25] cum ar spune Cousin – Victor Cousin (1792—1867), a profesat un spiritualism eclectic, încercând să împace raţionalismul lui Descartes cu idealismul lui Kant; meritul lui este acela de a-l fi făcut cunoscut pe Hegel în Franţa.
[26] Samuel Bernard – financiar bogat de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea şi Ludovic al XV-lea; „regele soare” a recurs de mai multe ori la el şi l-a tratat cu multă amabilitate pentru a-i stoarce bani (1651—1739); Samuel Bernard s-a îmbogăţit şi prin specula cu averile protestanţilor refugiaţi după revocarea Edictului din Nantes; el a tratat şi cu Law.
[27] Law (John) – financiar scoţian (1671—1729), devenit în Franţa controlor general al finanţelor, apoi organizator al unei societăţi de exploatare colonială (Compania Indiilor); el e cel care a lansat primele bilete de bancă, organizând la Paris, la începutul secolului al XVIII-lea, faimosul sistem bancar, ajuns curând falimentar.
Fraţii Paris care au contribuit la prăbuşirea lui Law – după falimentul lui Law, financiarul Joseph Paris-Duverney (1684—1770) a fost cel mai cunoscut dintre cei patru fraţi Paris care au ocupat scena financiară.
[28] Bouret, Beaujon – financiari parveniţi din secolul al XVIII-lea.
[29] familia Fugger – familie de bancheri bogaţi din Augsburg, care au ocupat scena financiară timp de trei secole. (XIV, XV, XVI) împrumutându-l şi pe Carol Quintul; la un moment dat, ei obţinuseră şi dreptul de a bate monedă.
[30] almanahul Gotha – anuar nobiliar şi diplomatic publicat la Gotha, începând din 1763, în limba franceză şi germană.
[31] a murit prinţ… – povestirea morţii lui Jacques Coeur e de domeniul fanteziei; Jacques Coeur se refugiase la Roma şi a murit într-o expediţie împotriva turcilor (1456).
[32] Saint-Germain – cartier select din Paris, locuit de familiile nobile.
[33] improper – (engl.) necuviincios, nepotrivit.
[34] Stendhal, unul dintre oamenii cei mai subţiri şi mai profunzi… – este unul dintre meritele lui Balzac de a-l fi apreciat la timpul său pe autorul romanului „Roşu şi negru” a cărui faimă literară s-a stabilit mult mai târziu; în 1839, la apariţia romanului „Mănăstirea din Parma”, Balzac a scris un articol extrem de elogios despre această carte.
AMBUSCADA
Era desăvârşit de frumoasă.
Îi spuse: „Cine sunt eu, ca să mă împotrivesc dorinţelor stăpânului meu? Împlinirea vrerilor tale îmi va fi prilej de bucurie până la moarte”.
Ea îl lovi năprasnic de două ori peste gât şi-i despărţi capul de trup.
IUDITH, cap. 8—12—13
I
ÎN PRIMELE ZILE ALE ANULUI AL VIII-lea, pe la începutul lui vandemiar sau, după calendarul actual, pe la sfârşitul lunii septembrie 1799, vreo sută de ţărani şi un număr destul de mare de orăşeni, plecaţi de cu dimineaţă din Fougères ca să ajungă la Mayenne, urcau anevoie muntele Pelerinei, situat cam la jumătatea distanţei dintre Fougères şi Ernèe, un orăşel unde călătorii, de obicei, opresc să se odihnească. Detaşamentul, împărţit în grupuri mai mult sau mai puţin numeroase, prezenta o colecţie de costume atât de bizare şi un amestec de indivizi de prin locuri şi de îndeletniciri atât de diferite, încât descrierea deosebirilor lor specifice nu va fi inutilă, spre a da povestirii noastre acele culori vii pe care se pune atâta preţ astăzi; cu toate că, după unii critici, ele dăunează zugrăvirii sentimentelor.
O parte dintre ţărani – şi anume cei mai numeroşi – erau desculţi, purtând ca îmbrăcăminte doar un cojoc de capră ce-i acoperea de la gât până la genunchi, şi nişte pantaloni de pănură albă şi învârtoşată care, prin firele prost toarse, ilustrau starea de înapoiere industrială a ţinutului. Pletele linse ale părului lor se îmbinau aşa de bine cu părul din cojoacele de capră şi le ascundeau atât de desăvârşit chipurile aplecate către pământ, încât cojoacele uşor ar fi putut să fie luate drept părul lor, iar bieţii nenorociţi să fie confundaţi, la o primă vedere, cu animalele ale căror piei le slujeau de veşmânt. Dar, de sub plete, li se întrezăreau îndată ochii strălucind ca nişte stropi de rouă într-o iarbă deasă; iar privirile lor, deşi vădeau o inteligenţă omenească, pricinuiau desigur mai mult spaimă decât plăcere. Pe cap purtau o tocă îngălată, de lână roşie, asemănătoare cu boneta frigiană pe care pe-atunci Republica o adoptase drept emblemă a libertăţii. Toţi sprijineau pe umăr câte-o bâtă noduroasă de stejar, în vârful căreia atârna o desagă lungă, destul de goluţă. Câţiva purtau peste bonetă o pălărie grosolană de fetru, cu boruri mari şi împodobită de jur împrejur cu un fel de vipuşcă de lână de culori felurite. Nici în hainele acestora, îmbrăcaţi eu aceeaşi dimie din care erau făcuţi pantalonii şi desagii celor dintâi, nu se afla mai nimic din produsele civilizaţiei actuale. Pletele lungi le atârnau peste gulerul unui suman scurt, pe laturi cu nişte buzunăraşe pătrate, şi care nu cobora decât până la şolduri, îmbrăcăminte specifică ţăranilor din Vest. Sub sumanul descheiat se zărea o jiletcă din acelaşi material, cu nasturi mari. Unii aveau în picioare saboţi; alţii, din economie, îşi duceau ghetele în mână. Acest costum, jegoşit de îndelunga purtare, năclăit de sudoare şi de praf, mai puţin original decât cei precedent, avea meritul istoric de a face tranziţia spre îmbrăcămintea aproape elegantă a câtorva inşi care, împrăştiaţi ici şi colo printre cei din gloată, străluceau ca nişte flori. Într-adevăr, pantalonii lor de pânză albastră, jiletcile roşii sau galbene, împodobite cu două rânduri paralele de nasturi de aramă şi asemănătoare unor platoşe pătrate, ieşeau numaidecât în evidenţă dintre veşmintele albe şi cojoacele tovarăşilor lor, ca albăstriţele şi ca macii într-un lan de grâu. Câţiva erau încălţaţi cu acei saboţi pe care ţăranii din Bretania se pricep să şi-i facă singuri; cei mai mulţi însă purtau botfori mari, ţintuiţi, şi haine de dimie grosolană, croite ca vechile haine franţuzeşti, a căror formă încă mai este păstrată cu evlavie de ţăranii noştri. Gulerul cămăşii le era prins cu nişte butoni de argint ce închipuiau fie inimi, fie ancore. În sfârşit, desagii pe care-i purtau păreau mai bine aprovizionaţi decât cei ai tovarăşilor lor; iar mulţi dintre ei aveau în echipamentul lor de drum şi câte-o ploscă, fără îndoială plină de rachiu, pe care o purtau atârnată de gât cu o sfoară. Printre aceşti oameni pe jumătate sălbatici, cei câţiva orăşeni păreau a reprezenta ultimul semn al civilizaţiei din acele ţinuturi. Purtând pe cap pălării rotunde, clacuri ori caschete, având în picioare cizme cu carâmbii răsfrânţi sau ghete şi jambiere, îmbrăcămintea lor, ca şi cea a ţăranilor, se remarca prin câteva trăsături specifice. Vreo zece dintre ei purtau acea vestă republicană cunoscută sub numele de carmaniolă. Alţii, de bună seamă niscaiva meşteşugari înstăriţi, erau îmbrăcaţi din creştet până-n talpă în haine din postav de aceeaşi culoare. Cei mai pretenţios îmbrăcaţi se distingeau prin fracurile şi prin redingotele de postav albastru ori verde, mai mult sau mai puţin uzate. Aceştia, adevăraţi domni, purtau cizme de diferite forme şi îşi vânturau în glumă marile bastoane, făcând haz de necaz. Câteva capete pudrate din belşug şi cu cozile destul de elegant împletite ilustrau acel soi de prestanţă pe care-l dă un început de bogăţie sau de educaţie.
Privindu-i pe aceşti oameni, nedumeriţi de a se vedea alături, adunaţi ca din întâmplare, s-ar fi putut crede că sunt locuitorii vreunui târg alungaţi din căminele lor de cine ştie ce incendiu. Vremurile şi locurile dădeau însă un cu totul alt rost acestei mase de oameni. Un observator iniţiat în tainele discordiilor sociale ce frământau pe atunci Franţa ar fi putut recunoaşte uşor un mic număr de cetăţeni, pe a căror fidelitate Republica putea conta, în acea trupă, alcătuită aproape numai din bărbaţi care, cu patru ani în urmă, luptaseră împotriva ei. O ultimă trăsătură, destul de evidentă, nu mai lăsa nicio îndoială asupra opiniilor ce dezbinau mulţimea respectivă. Numai republicanii păşeau cu oarecare voioşie. Pe când ceilalţi indivizi din trupă, dacă în îmbrăcămintea lor dovedeau deosebiri evidente, în schimb pe feţe şi în atitudini păstrau acea expresie uniformă pe care o provoacă nenorocirea. Orăşeni sau ţărani, toţi purtau pecetea unei tristeţi adânci; tăcerea lor avea ceva sălbatic, toţi păreau încovoiaţi sub jugul unui singur gând, cumplit, fără îndoială, însă ascuns cu grijă sub chipurile de nepătruns; numai încetineala neobişnuită a mersului lor putea să trădeze anumite socoteli tainice. Din vreme în vreme, unii dintre ei, deosebiţi de ceilalţi prin şiragurile de mătănii ce le purtau la gât în ciuda pericolului pe care se zvonea că-l prezintă un asemenea semn al unei religii mai degrabă suprimate decât zdrobite, îşi scuturau pletele şi ridicau iscoditori capul. Cercetau pe furiş pădurile, cărările şi stâncile ce mărgineau drumul, însă cu aerul cu care un câine, ridicându-şi nasul în vânt, încearcă să adulmece vânatul; pe urmă, neauzind decât cadenţa monotonă a paşilor tăcuţilor lor tovarăşi, îşi lăsau iar capu-n pământ şi-şi reluau înfăţişarea deznădăjduită, asemenea criminalilor mânaţi spre ocnă, ca să trăiască ori să moară în lanţuri.
Marşul către Mayenne al unei asemenea coloane, elementele eterogene ce-o alcătuiau şi simţămintele deosebite pe care le vădea, se explicau, destul de firesc, prin prezenţa unei alte trupe, ce forma fruntea detaşamentului. Vreo sută cincizeci de soldaţi mergeau înainte, cu arme şi cu bagaje, sub comanda unui şef de demi-brigadă. Nu e inutil să atragem atenţia celor ce n-au asistat la drama Revoluţiei, că denumirea aceasta înlocuia titlul de colonel, proscris de către patrioţi, ca fiind prea aristocratic. Aceşti soldaţi făceau parte dintr-o demi-brigadă de infanterie stabilită la Mayenne. Pe vremurile acelea de vrajbă, locuitorii din Vest îi numeau albaştri pe toţi soldaţii Republicii. Porecla se datora primelor uniforme, albastre şi roşii, a căror amintire este încă destul de proaspătă pentru a face de prisos descrierea lor. Detaşamentul albaştrilor era, aşadar, escorta acelei gloate de oameni, aproape toţi nemulţumiţi că sunt duşi spre Mayenne, unde disciplina militară urma să le dea repede acelaşi mod de a gândi şi de a simţi, aceeaşi tunică şi aceeaşi înfăţişare ce le lipseau deocamdată cu desăvârşire.
Coloana reprezenta contingentul obţinut cu greu din districtul Fougères, contingent pe care ţinutul îl datora în cadrul mobilizării ordonate de Directoratul Executiv al Republicii franceze, printr-o lege din 10 messidor precedent. Guvernul ceruse o sută de milioane de franci şi o sută de mii de oameni, ca să trimită ajutoare grabnice armatelor sale, bătute pe atunci de austrieci în Italia, de prusaci în Germania şi ameninţate în Elveţia de ruşii pe care Suvorov îi făcea să viseze la cucerirea Franţei. Departamentele din Vest, cunoscute sub numele de Vandeea, Bretania şi o parte din Normandia-de-Jos, pacificate în urmă cu trei ani prin eforturile generalului Hoche după un război de patru ani, păreau să fi socotit momentul potrivit pentru reînceperea luptei. Faţă de atâtea lovituri, Republica îşi regăsi energia de la începuturi. Îşi asigură mai întâi apărarea departamentelor atacate, dându-le în paza locuitorilor patrioţi, printr-unul dintre articolele acelei legi din messidor. În consecinţă, guvernul, neavând nici trupe, nici bani de care să poată dispune în interior, rezolvă dificultatea printr-o gasconadă legislativă: neputând trimite nimic în departamentele răzvrătite, le acorda încrederea sa. Nădăjduia, poate, că o asemenea măsură, înarmându-i pe unii cetăţeni împotriva altora, va înăbuşi răzvrătirea din faşă. Acel articol, sursă de represalii funeste, era redactat astfel: „Se vor organiza detaşamente loiale în departamentele din Vest”. O atare dispoziţie, lipsită de tact politic, provocă în Vest o atitudine atât de ostilă, încât Directoratul pierdu orice speranţă că va birui prea curând acolo. Iar după câteva zile, ceru Adunărilor măsuri speciale în privinţa slabelor contingente datorate pe temeiul articolului ce legaliza detaşamentele loialiste. Deci, o nouă lege, promulgată cu câteva zile înainte de începutul acestei povestiri, şi comunicată în a treia zi complementară a anului al VII-lea, ordona să se organizeze în legiune acele firave recrutări de oameni. Legiunile urmau să poarte numele departamentelor Sarthe, Orne, Mayenne, Ille-et-Vilaine, Morbihan, Loire-Inférieure şi Maine-et-Loire. „Aceste legiuni, spunea legea, vor fi folosite în mod special în lupta împotriva şuanilor şi nu vor putea, sub niciun pretext, să fie duse la graniţe” Detaliile acestea plicticoase, dar ignorate, explică deopotrivă şi starea de slăbiciune în care se afla Directoratul, şi marşul grupului de oameni condus acum de către albaştri. Aşa încât, poate că nu va fi de prisos să adăugăm că frumoasele şi patrioticele hotărâri directoriale n-au obţinut niciodată altceva decât înserarea lor în Buletinul de legi. Nemaifiind susţinute de marile idei morale, de patriotismul ori de teroarea care le făceau până nu demult executorii, decretele Republicii creau milioane de franci şi de soldaţi, din care nimic n-ajungea nici în Tezaur, nici în armată; Resortul Revoluţiei se uzase în mâini neîndemânatice, iar aplicarea legilor căpăta amprenta împrejurărilor, în loc să le domine.
Departamentele Mayenne şi Ille-et-Vilaine erau comandate pe-atunci de un ofiţer cu veche experienţă care, judecând la faţa locului oportunitatea măsurilor de luat, încercă să-i smulgă Bretaniei contingentele pretinse, şi mai ales pe cel din Fougères, unul dintre focarele cele mai de temut ale şuaneriei. Nădăjduia că astfel va slăbi forţa acestor districte primejdioase. Devotatul militar profită de prevederile iluzorii ale legii, spre a afirma că el îi va echipa şi îi va înarma imediat pe cei rechiziţionaţi şi că ţine la dispoziţia lor solda promisă de guvern unor astfel de trupe speciale. Cu toate că pe atunci Bretania refuza orice fel de serviciu militar, planul reuşi, în primul rând datorită făgăduielilor făcute, şi cu atâta rapiditate încât ofiţerul se alarmă. El era însă un bătrân dulău de pază şi cu greu putea fi luat prin surprindere. De îndată ce văzu sosind atât de grabnic la district o parte din contingente, bănui că numai vreun motiv tainic provocase acea promptă avalanşă de oameni, şi nu se înşela, poate, când socotea că ei nu vor decât să-şi procure arme. Atunci, fără a-i mai aştepta pe cei întârziaţi, luă măsuri spre a încerca să se retragă spre Alençon, ca să se apropie de regiunile aduse la supunere, deşi răzvrătirea crescândă din acele ţinuturi făcea foarte problematic succesul planului său. Ofiţerul, care, după informaţiile primite, păstrase cel mai mare secret în legătură cu dezastrele armatelor noastre şi cu ştirile prea puţin încurajatoare sosite din Vandeea, încerca, deci, în dimineaţa în care începe această istorisire, să ajungă printr-un marş forţat la Mayenne, unde era hotărât să aplice legea aşa cum va socoti de cuviinţă, completându-şi cadrele demi-brigăzii cu conscrişii bretoni. Cuvântul conscris, devenit mai târziu atât de celebru, înlocuise, pentru prima dată, în legi, numele de rechiziţionaţi, dat la început recruţilor republicani. Înainte de plecarea din Fougères, comandantul poruncise soldaţilor lui să-şi ia în taină cartuşele şi raţiile de pâine necesare, ca să nu atragă luarea-aminte a conscrişilor asupra lungimii drumului; şi îşi făcea socoteala să nu poposească nici măcar la Ernée, unde, revenindu-şi din buimăceală, oamenii ce alcătuiau contingentul s-ar fi putut înţelege cu şuanii, care fără îndoială că erau răspândiţi prin toate câmpiile vecine. Tăcerea mohorâtă ce domnea în trupa de rechiziţionaţi, luaţi prin surprindere de manevra bătrânului republican, precum şi încetineala marşului lor peste munte stârneau în cel mai înalt grad bănuielile acestui şef de demi-brigadă, pe nume Hulot; trăsăturile cele mai izbitoare ale descrierii precedente erau pentru el de un viu interes; aşa încât mergea tăcut, între cinci tineri ofiţeri care, cu toţii, respectau îngrijorarea şefului lor. Dar în clipa când ajunse pe culmea muntelui Pelerinei, Hulot întoarse brusc capul, parcă instinctiv, spre a inspecta chipurile întunecate ale rechiziţionaţilor, şi nu întârzie să rupă tăcerea. Într-adevăr, încetineala tot mai mare cu care mergeau bretonii crease între ei şi escortă o distanţă de vreo două sute de paşi. Hulot făcu atunci o grimasă, care-i era tipică.
— Ce dracu au muscadinii ăia? exclamă el, cu glas răsunător. Conscrişii noştri mi se pare că închid compasul, în loc să-l deschidă!
La aceste cuvinte, ofiţerii ce-l însoţeau se întoarseră printr-o mişcare spontană, foarte asemănătoare cu tresărirea din somn pricinuită de un zgomot brusc. Sergenţii şi caporalii îi imitară, iar compania se opri, fără să fi primit porunca: „Stai”! Dacă ofiţerii aruncară mai întâi o privire asupra detaşamentului care, asemenea unei lungi broaşte-ţestoase, urca anevoie muntele Pelerinei, tinerii aceştia, pe care apărarea patriei îi smulsese, ca pe atâţia alţii, de la eminentele lor studii, şi în sufletul cărora războiul nu stinsese încă sensibilitatea faţă de frumuseţe, rămaseră atât de impresionaţi de spectacolul ce li se înfăţişa, încât lăsară fără răspuns observaţia lui Hulot, a cărei importanţă le era necunoscută. Cu toate că veneau din Fougères, de unde priveliştea ce li se înfăţişa acum ochilor se vede la fel, doar cu deosebirile pricinuite de schimbarea de perspectivă, nu putură să n-o mai admire, pentru o ultimă oară, asemeni acelor dilettanti cărora o muzică le produce cu atât mai multe plăceri, cu cât o cunosc mai în amănunt.
De pe culmea muntelui Pelerinei, ochii călătorilor priveau larga vale a râului Couësnon unde, pe unul dintre punctele cele mai înalte, se ridică la orizont oraşul Fougères. Castelul din Fougères domină, de pe vârful de stâncă pe care e zidit, trei sau patru drumuri importante, poziţie ce-l făcea odinioară una dintre cheile Bretaniei. De acolo, ofiţerii contemplară în toată întinderea lui acel bazin, tot atât de remarcabil prin darnica fertilitate a solului, cât şi prin varietatea priveliştilor sale. Jur-împrejur, munţii de şist se înalţă ca un amfiteatru, ascunzându-şi coastele roşcate sub pădurile de stejari şi tăinuind pe povârnişurile lor vâlcele pline de răcoare. Stâncile acelor culmi descriu o vastă centură circulară, la poalele căreia se întinde domoală o câmpie imensă, frumoasă ca un parc englezesc. Mulţimea de garduri de mărăcini ce împrejmuiesc numeroasele proprietăţi risipite pretutindeni, toate plantate cu livezi, dau acestui covor verde o înfăţişare rară printre peisajele Franţei, şi închid, în multiplele lor contraste, nenumărate frumuseţi tainice, ale căror efecte sunt atât de copleşitoare, încât cuceresc până şi sufletele cel mai puţin sensibile. În acea clipă, priveliştea era însufleţită de strălucirea fugară cu care naturii îi place să-şi încunune uneori nepieritoarele-i creaţii. În vreme ce detaşamentul străbătuse valea, răsăritul soarelui împrăştiase încet-încet aburii albi şi uşori care plutesc peste pajişti în dimineţile de septembrie. Iar când soldaţii se opriră, o mână nevăzută părea că ridică ultimul văl ce acoperea peisajul, mulţimea de nori diafani, asemănători linţoliului de voal străveziu ce se pune peste bijuteriile scumpe, pentru ca, privite prin acel văl, să stârnească şi mai mult curiozitatea. În vastul orizont pe care ofiţerii îl contemplau nu se mai zărea pe cer nici cel mai suav nor, care prin strălucirea lui de argint să confirme că imensa boltă albastră ar fi într-adevăr firmamentul. Părea mai degrabă un baldachin de mătase, sprijinit pe piscurile zimţuite ale munţilor şi ridicat în văzduh pentru a proteja acea magnifică îmbinare de câmpuri, de pajişti, de pârâiaşe şi de crânguri. Ofiţerii nu se mai săturau să contemple priveliştea scăldată în atâtea frumuseţi câmpeneşti. Unii şovăiau îndelung înainte de a-şi coborî privirile spre uimitoarea risipă de dumbrăvi ale căror culori de bronz erau sporite de nuanţele severe ale tufişurilor galbene şi pe care verdele de smarald al pajiştilor îl scoteau şi mai mult în evidenţă. Alţii se fixau asupra contrastelor dintre miriştile roşiatice – unde hrişcă recoltată se ridica în snopi conici, ca piramidele de arme pe care soldaţii în bivuac le aşază una lângă alta – şi suprafeţele de aur ale miriştilor de secară. Ici-colo, ardezia sumbră a câtorva acoperişuri de unde se înălţau fumuri albe; apoi făgaşele sprintene şi argintate prin care curg pârâiaşele întortocheate ce se varsă în Couësnon atrăgeau ochiul prin acele ispite optice care, fără a şti de ce, tulbură sufletul şi-l predispun la visare. Răcoarea îmbălsămată a adierilor de toamnă şi mireasma tare a pădurilor se înălţau ca un abur de tămâie, fermecându-i pe admiratorii minunatului ţinut, ce contemplau ca vrăjiţi florile necunoscute, vegetaţia puternică, pajiştile rivalizând cu cele ale Angliei, vecina sa, al cărei nume e comun ambelor ţări. Câteva turme însufleţeau scena, îndeajuns de emoţionantă şi-aşa. Păsările cântau, umplând valea de o suavă şi dulce melodie ce fremăta în văzduhuri. Dacă imaginaţia contemplativă ar vrea să perceapă din plin bogatele jocuri de umbră şi lumină, orizonturile vaporoase ale munţilor, fantasticele perspective ce lăsau vaste spaţii fără arbori, pe unde râurile străluceau desfăşurându-şi cochetele sinuozităţi; dacă amintirea ar colora, ca să spunem aşa, descrierea noastră tot atât de rapidă ca şi clipa în care a fost încadrată, persoanele pentru care atari privelişti nu-s lipsite de valoare vor obţine o imagine aproximativă a magicului spectacol în faţa căruia sufletul impresionabil al tinerilor ofiţeri rămăsese înmărmurit.
Atunci, gândindu-se că bieţii oameni îşi părăseau cu părere de rău ţinutul şi obiceiurile dragi spre a se duce să moară, poate, în pământuri străine, ei le iertară conserişilor lipsa de grabă, pe care le-o înţelegeau. Apoi, cu mărinimia firească a soldaţilor, îşi ascunseră duioşia sub o prefăcută dorinţă de a examina poziţiile militare ale frumosului ţinut. Hulot, însă, pe care e mai bine să-l numim comandantul, spre a evita numele prea puţin armonios de şef de demi-brigadă, era unul dintre acei militari care, în faţa unei mari primejdii, nu se prea lasă vrăjiţi de farmecele unui peisaj, de-ar fi acela chiar şi raiul pământesc. Îşi scutură, aşadar, capul cu un gest de nemulţumire? şi îşi încruntă sprincenele groase şi negre ce dădeau fizionomiei lui o expresie aspră.
— De ce dracului nu vin? întrebă el, pentru a doua oară, cu vocea-i îngroşată de mizeriile războiului. Nu cumva se află în sat cine ştie ce sfântă Fecioară cu care-ar vrea să schimbe vreo strângere de mână?
— Întrebi de ce? răspunse o voce.
Auzind nişte sunete ce păreau a ieşi din cornul cu care ţăranii de prin acele văi îşi strâng turmele, comandantul se întoarse brusc, ca înţepat de vârful unei săbii, şi văzu la doi paşi de el un personaj mult mai bizar decât oricare dintre cei mânaţi spre Mayenne ca să slujească Republica. Necunoscutul, un bărbat bondoc şi lat în spete, îi arătă un cap aproape tot atât de mare cât al unui bou, animal cu care se asemuia şi în alte privinţe. Nişte nări groase făceau ca nasul lui să pară încă şi mai scurt decât era. Buzele-i late, răsfrânte peste dinţii albi ca zăpada, ochii-i mari, rotunzi şi negri, adumbriţi de nişte sprâncene crunte, urechile-i clăpăuge şi pletele-i roşii aparţineau mai puţin frumoasei noastre rase caucaziene, cât mai degrabă genului erbivorelor. În sfârşit, lipsa totală de orice alte caracteristici ale omului social îi făceau capul şi mai vrednic de luare-aminte. Faţa, ca bronzată de soare, şi ale cărei linii colţuroase prezentau o vagă analogie cu granitul ce formează solul ţinuturilor de-aci, era singura parte vizibilă a trupului ciudatei făpturi. De la gât în jos, era acoperit cu un soi de zeghe de dimie roşcată, încă şi mai grosolană decât cea a pantalonilor celor mai sărăcani dintre conscrişi. Această zeghe, în care un muzeograf ar fi recunoscut vechea saye (saga) sau sayon a galilor, nu cobora mai jos de brâu şi era încheiată cu ajutorul a două fâşii din piele de capră şi a câtorva bucăţi de lemn cioplite grosolan, unele încă mai păstrând pe ele coaja. Sub cojoacele de bique[1], spre a vorbi în limba regiunii, care-i împodobeau pulpele şi coapsele, nu se putea distinge niciun fel de formă omenească. Picioarele îi erau vârâte în nişte saboţi enormi. Lungile-i plete lucitoare, asemănătoare cu părul din cojocul de capră, îi cădeau de-a lungul obrajilor, despărţite în două părţi egale, ca pletele acelor statui din evul mediu ce se mai văd încă prin unele catedrale, în locul bâtei noduroase pe care o purtau pe umăr conscrişii, el ţinea strâns la piept, ca pe-o flintă, un bici gros, a cărui curea, împletită cu dibăcie, părea să fie de două ori mai lungă decât a biciuştilor obişnuite. Brusca apariţie a bizarei fiinţe părea uşor de explicat. După prima impresie, câţiva ofiţeri presupuseră că necunoscutul era vreun rechiziţionat ce se apropiase de coloană când o văzuse oprită. Pe comandant, însă, sosirea lui îl impresionase în mod deosebit; deşi păru omul cel mai puţin tulburat de pe lume, fruntea i se înnegură: şi, după ce-l cântări îndelung pe străin, repetă maşinal şi parcă năpădit de gânduri sinistre:
— Da’ de ce nu vin? Ştii tu cumva, ai?
— Păi, răspunse sumbrul interlocutor, cu un accent ce dovedea că vorbeşte destul de greu franţuzeşte, păi, din pricină că acolo, spuse el, întinzându-şi mâna aspră şi butucănoasă către Ernée, acolo e Maine şi acolo se sfârşeşte Bretania.
Pe urmă, izbi năprasnic în pământ, la picioarele comandantului, cu greaua codirişte a biciului său. Impresia pe care laconica omilie o produse asupra spectatorilor acestei scene fu asemenea celei pe care ar provoca-o un bubuit de tam-tam în curgerea lină a armoniilor unei melodii. Cuvântul omilie de-abia izbuteşte să redea ura şi dorinţa de răzbunare pe care le exprimară gestul sfidător, vorba repezită şi înfăţişarea plină de o dârzenie cruntă şi rece. Grosolănia acelui bondoc, parcă cioplit cu toporul, aspectu-i noduros, ignoranţa stupidă gravată pe chipul lui, îl făceau să pară un fel de semizeu barbar. Păstra o atitudine profetică şi se ivise acolo ca însuşi duhul Bretaniei, ce se redeştepta dintr-un somn de trei ani spre a reîncepe un război în care victoria se ascundea sub două rânduri de văluri.
— Ia uite ce cocoşel grozav! zise Hulot, vorbind cu sine însuşi. Tare-mi vine să cred că e ambasadorul celor ce se pregătesc să parlamenteze cu noi prin bubuituri de puşcă.
După ce mormăi printre dinţi vorbele acestea, comandantul îşi plimbă pe rând privirile de la acest om la peisaj, de la peisaj la detaşament, de la detaşament la povârnişurile abrupte ale drumului, cu crestele adumbrite de înaltele grozame ale Bretaniei; apoi le întoarse deodată către necunoscut, pe care-l supuse parcă unui interogatoriu mut, încheiat printr-o întrebare bruscă:
— De unde vii?
Privirea-i cruntă şi pătrunzătoare încerca să ghicească tainele impenetrabilului chip care, în acest răstimp, luase înfăţişarea năucă, de toropeală, în care se cufundă ţăranul când se odihneşte.
— Din ţara garsilor[2], răspunse omul, fără să arate vreo tulburare.
— Numele tău?.
— Marche-à-Terre.
— De ce porţi, împotriva legii, poreclă de şuan?
Marche-à-Terre, cum singur se recomandase, îl privi pe comandant cu un aer de imbecilitate atât de profund autentic, încât militarului i se păru că n-a fost înţeles.
— Faci parte dintre cei rechiziţionaţi la Fougères?
La această întrebare, Marche-à-Terre răspunse printr-un Nu ştiu, a cărui inflexiune exasperantă curmă orice discuţie. Se aşeză liniştit pe marginea drumului, scoase de sub zeghe câteva bucăţi de azimă subţire şi neagră de secară, hrană naţională ale cărei triste delicii nu pot fi înţelese decât de bretoni, şi începu să mănânce cu o nepăsare tâmpă. Făcea impresia unei lipse atât de totale de inteligenţă, încât ofiţerii îl asemuiră, în acea situaţie, rând pe rând, ba cu vreunul dintre animalele ce păşteau prin păşunile grase de pe vale, ba cu sălbaticii din America, ba cu vreun primitiv de pe la Capul Bunei-Speranţe. Înşelat de o asemenea atitudine, comandantul însuşi începuse să-şi uite temerile, când, aruncând o ultimă privire pre caută spre omul pe care-l bănuia a fi crainicul unui măcel apropiat, îi văzu pletele, zeghea şi cojoacele de capră pline de spini, de resturi de frunze, de crengi şi de mărăcini, ce dovedeau că şuanul străbătuse un drum lung prin tufărişuri. Aruncă o privire semnificativă către adjutantul său Gérard, lângă care se afla, îi strânse puternic mâna şi-i spuse şoptit:
— Am plecat după lână, şi-o să ne-ntoarcem tunşi.
Ofiţerii, nedumeriţi, se priviră în tăcere.
[1] Bique – capră.
[2] Gars – (se pronunţă ga), în limbaj familiar curent înseamnă flăcău, băiat. Noi am păstrat aici cuvântul francez, pentru motivele care se înţeleg uşor din text. Mai departe, în traducerea noastră, ori de câte ori necesităţile filologice ne vor permite, vom folosi echivalentul românesc.
Locurile şi omul
Î
n anul 1829, într-o dimineaţă frumoasă de primăvară, un bărbat de vreo cincizeci de ani străbătea călare drumul de munte care duce spre un târg mare, aşezat nu departe de Grande-Chartreuse[1]. Acest târg este reşedinţa unui canton foarte populat, mărginit de o vale întinsă. Un pârâu cu albia plină de bolovani – de cele mai multe ori secat, dar pe atunci plin de pe urma dezgheţului – udă această vale, strânsă între două şiruri paralele de munţi pe care, de pretutindeni, îi domină piscurile din Savoia şi din Dauphiné. Deşi peisajele cuprinse între munţii din regiunea Maurienne au un aer familiar cantonul pe care-l străbătea necunoscutul arată privirii noastre varietăţi de teren şi efecte de lumină pe care zadarnic le-am căuta prin alte regiuni. Într-un loc, valea, care se deschide dintr-o dată, ne înfăţişează covorul neregulat al unei vegetaţii pe care neîntrerupta umezeală datorată munţilor o menţin veşnic fragedă şi plăcută ochiului în orice anotimp. Altundeva, un ferăstrău mecanic îşi desfăşoară modestele-i clădiri pitoresc aşezate, grămezile de buşteni de brad descojit şi apa care, luată de pârâu şi îndrumată către lungi uluce făcute din trunchiuri adânc săpate, se scurge, prin nişte despicături, în mulţime de şipote. Ici-colea, colibe împrejmuite de livezi în floare îţi aduc în minte ideile pe care ni le inspiră mizeria truditoare. Mai departe, case cu acoperişuri roşii de plăci netede şi rotunde ca nişte solzi de peşte, vestesc bunăstarea, rod al muncii necurmate. În sfârşit, deasupra fiecărei uşi zăreşti agăţat coşul în care se usucă brânza. Pretutindeni, curţi şi îngrădituri înveselite de viţa care, ca în Italia, se caţără pe puiandri de ulm cu frunza cărora se hrănesc vitele. Printr-un capriciu al naturii, pe-alocuri dealurile se apropie atât de mult unele de altele încât nu vezi nici ateliere, nici ogoare, nici colibe. Despărţite doar de torentul care curge în cascade, cei doi pereţi abrupţi de granit se ridică, încărcaţi de brazi cu cetina întunecată şi de fagi înalţi de cinci sute de picioare. Falnici, straniu coloraţi de petice de muşchi, cu frunzişul în fel şi chip, aceşti copaci alcătuiesc magnifice colonade mărginite dedesubtul şi deasupra drumeagului de informe garduri de coacăz, de călin, merişor şi păducel. Mireasma tare a acestor arbuşti amestecă parfumul sălbatic al muntelui cu aroma pătrunzătoare a lăstarilor de zad, de plop şi de răşinoase. Zdrenţe de nori alunecau printre stânci, când acoperind, când lăsând la vedere creste vinete, uneori la fel de vaporoase ca şi norii a căror vată moale o destrămau. În toată clipa, altele erau şi înfăţişarea locurilor, şi lumina cerului; neîncetat se schimba culoarea munţilor, nuanţa povârnişurilor, forma văilor; privelişti multiplicate pe care neaşteptate contraste – fie o rază de soare printre trunchiuri de copaci, fie un luminiş natural sau vreun grohotiş – le făceau minunate la vedere, în mijlocul tăcerii, în anotimpul când totul e în floare, când soarele încălzeşte un cer fără pată. Pe scurt, ne aflam într-un loc încântător, ne aflam în Franţa!
Călătorul – un bărbat înalt – era îmbrăcat din creştet până-n tălpi în haine de pânză albastră, periate cu aceeaşi grijă cu care-şi ţesăla, în fiece dimineaţă, calul cu păr lucios pe care se ţinea drept şi ţeapăn ca un bătrân ofiţer de cavalerie. Chiar dacă nici cravata sa neagră şi mănuşile din piele de căprioară, chiar dacă nici pistoalele care-i umflau taşca de la oblânc, nici genţile bine prinse de crupa calului nu ne-ar fi lămurit îndeajuns că avem a face cu un militar, apoi faţa sa oacheşă, ciupită de vărsat dar cu trăsături regulate şi plină de o aparentă nepăsare, gesturile sale hotărâte, privirea sigură, ţinuta capului, toate arătau acele deprinderi marţiale de care ostaşul nu se poate niciodată descotorosi, chiar după ce reintră în viaţa civilă. Oricare altul s-ar fi extaziat în faţa frumuseţilor naturii alpine, atât de îmbietoare în acele locuri unde ea se uneşte cu marile bazine ale Franţei; ofiţerul nostru însă – care, fără îndoiala străbătuse ţările în care războaiele napoleoniene târâseră armata franceză – gusta frumuseţea locurilor fără a părea mirat de marea lor varietate. Admiraţia este o senzaţie pe care Napoleon se pare că a ucis-o în sufletul ostaşilor săi: iată de ce un obraz liniştit este semnul sigur după care observatorul îi poate recunoaşte pe cei care odinioară s-au înregimentat sub stema efemeră dar nepieritoare a marelui împărat.
În adevăr, omul nostru era unul dintre acei militari, astăzi destul de puţini la număr pe care glontele îi ocolise, deşi au scormonit toate câmpurile de luptă pe unde Napoleon şi-a condus oştirile. Viaţa lui nu avea nimic deosebit. Luptase bine, ca un destoinic soldat de rând, făcându-şi datoria zi şi noapte, mai departe sau mai aproape de comandant, trăgând sabia numai când trebuia şi niciodată zadarnic. La butonieră purta rozeta ofiţerilor Legiunii de onoare: după bătălia de la Moscova, glasul unanim al camarazilor săi de regiment îl desemnase drept cel mai vrednic să o primească în acea zi mare. Făcea parte din rândurile celor puţini, reci în aparenţă, sfioşi, veşnic împăcaţi cu ei înşişi, a căror conştiinţă se simte umilită numai la gândul că ar trebui să ceară ceva, indiferent ce, încât îşi dobândise tresele numai în virtutea greoaielor legi ale vechimii în grad.
Înaintat în anul 1802 sublocotenent, în 1829, deşi îi încărunţise mustaţa, abia ajunsese la gradul de şef de escadron; dar viaţa lui era atât de curată încât niciun ostaş, nici chiar generalul, nu i se adresa fără a încerca un sentiment de respect involuntar, superioritate de netăgăduit pe care, poate, mai-marii săi nu i-o iertau. În schimb, toţi soldaţii de rând nutreau pentru el un sentiment asemănător aceluia pe care-l au copiii pentru o mamă iubitoare; căci cu ei ştia să fie şi îngăduitor, şi aspru. Fusese şi el, cândva, soldat, cunoştea tristele bucurii şi veselele neplăceri, abaterile care se iertau sau se pedepseau, ale soldaţilor, pe care-i numea copiii săi, şi cărora bucuros le îngăduia, în timpul campaniilor, să ia alimente sau furaje de la locuitori.
Cât despre povestea vieţii sale – era îngropată în cea mai adâncă tăcere. Ca mai toţi ofiţerii din vremea aceea, văzuse lumea mai mult prin fumul bătăliilor sau în clipele de pace, atât de rare în toiul campaniilor europene pe care le comandase împăratul. Se gândise oare vreodată să se căsătorească? Iată o întrebare fără răspuns. Nimeni nu se îndoia că maiorul Genestas avusese bune prilejuri în popasurile sale dintr-un oraş în altul, dintr-o ţară în alta, luând parte la serbări date de regimentul său sau de alte regimente; cu toate astea, nu se ştia nimic sigur. Fără a fi ipocrit, fără a pregeta la o petrecere, fără a nesocoti obiceiurile ostăşeşti, tăcea sau răspundea râzând când cineva încerca să-l descoase. La întrebarea: „Dar dumneavoastră, domnule maior?” pe care i-o adresa un ofiţer, la un pahar, răspundea:
— Să bem, domnilor!
Cavaler fără frică şi fără prihană – dar şi fără măreţie! – domnul Pierre-Joseph Genestas nu avea aşadar nimic poetic, nimic romanesc, era mai degrabă vulgar, înfăţişarea lui era ca de om înstărit. Deşi n-avea altă avere decât solda şi nici alt viitor decât pensia, totuşi, aidoma acelor bătrâni oameni de afaceri pe care experienţele nefericite i-au făcut încăpăţânaţi, şeful de escadron avea întotdeauna economisită o sumă egală cu solda pe doi ani – şi de care nu se atingea niciodată. Jocul de cărţi nu-i prea plăcea, încât atunci când, în societate, se căuta un jucător de rezervă sau un pot suplimentar la o partidă de écarté, se făcea că nu aude. Dar, dacă nu-şi îngăduia nimic extraordinar, apoi nici nu nesocotea cele de cuviinţă. Uniformele sale durau mai mult decât ale celorlalţi ofiţeri din regiment, datorită grijii pe care o inspiră sărăcia şi care, la el, devenise o deprindere maşinală. Ar fi putut părea avar, de n-ar fi fost admirabilul său dezinteres şi frăţeasca grabă cu care băga mâna în buzunar ca să ajute pe vreun nesocotit, ruinat de jocul de cărţi sau de cine ştie de altă nebunie. Părea că, pe vremuri, pierduse sume mari la cărţi, atât era de delicat când ajuta pe alţii; nu-şi acorda dreptul de a-şi controla debitorii şi nu le amintea niciodată de creanţe.
Copil de trupă, singur pe lume, armata era patria lui, iar regimentul familia. Iată de ce nici nu prea se întrebau oamenii de ce e atât de strângător, atribuindu-se respectabilul său spirit de economie dorinţei fireşti de a-şi mări bunăstarea bătrâneţelor. În ajunul înaintării sale la gradul de locotenent-colonel de cavalerie, toată lumea era convinsă că nu are altă ambiţie decât să se retragă undeva, la ţară, dimpreună cu pensia şi cu tresele sale tio colonel. După orele de instrucţie, dacă se întâmpla ca ofiţerii tineri să vorbească de Genestas, îl categoriseau în rândul celor ce termină liceul ca premianţi şi care trec prin viaţă punctuali, corecţi, fără patimi, utili şi nesăraţi ca pâinea albă; oamenii serioşi însă îl judecau cu totul altfel. Deseori observai la el o privire, deseori îi scăpa o expresie plină de tâlc, cum e vorba omului singuratic, şi care, fără voie, îi trădau furtuna din suflet.
Celui ce o studia, fruntea lui liniştită îi dezvăluia puterea de a-şi înfrâna pasiunile şi de a le închide în adâncul inimii sale, putere anevoie dobândită prin învăţul cu primejdiile şi nenorocirile neprevăzute ale războiului. Într-o zi, fiul unui pair[2] al Franţei, nou venit la regiment, spusese despre Genestas că ar fi fost cel mai integru dintre preoţi sau cel mai cinstit dintre băcani.
— S-ar mai putea adăuga: cel mai puţin slugarnic dintre oamenii de la curte! răspunse Genestas tânărului încrezut, care nu-şi dăduse seama că superiorul său îi auzise vorbele.
Cei de faţă izbucniră în râs: tatăl locotenentului linguşise toate guvernele, fusese un om maleabil, deprins să se pună bine cu toate revoluţiile, iar fiul era leit tătâne-său. În armata franceză se puteau întâlni şi asemenea firi: realmente mari la nevoie, redevenind simpli după primejdie, negândindu-se la glorie, netemători de moarte; aceştia sunt, poate, mult mai numeroşi decât s-ar crede, ţinând seama de neajunsurile firii noastre. Cu toate astea, ne-am înşela amarnic dacă am gândi că Genestas era om fără cusur. Bănuitor, supus unor violente accese de mânie, ironic în discuţii şi vrând cu tot dinadinsul să aibă dreptate când nu avea, era plin de prejudecăţi naţionale. Din viaţa sa de ostaş se alesese cu patima vinului bun. Dacă se ridica de la o masă dată cu toată eticheta gradului său, părea serios, meditativ şi atunci nu voia să-şi împărtăşească nimănui gândurile. În sfârşit, cunoştea destul de bine moravurile lumii şi regulile politeţei pe care le respecta ca pe un consemn, cu toată rigiditatea militară; dacă avea bun-simţ, şi experienţă, dacă stăpânea tainele tacticii, ale instrucţiei, teoria scrimei călare şi subtilităţile ştiinţei veterinare, apoi studiile şi le neglijase ca nimeni altul. Ştia, dar vag de tot, că Cezar fusese un consul sau un împărat roman; Alexandru era un grec sau un macedonean; fără a sta mult la gânduri, îţi atribuia cine ştie ce origine sau calitate. De aceea, când, în convorbiri, venea vorba de ştiinţă sau de istorie, devenea grav, mărginindu-se să participe dând din cap în semn de aprobare, ca un om învăţat care ajunsese la pironism[3].
Când Napoleon, la 13 mai 1809, scrisese, la Schönbrunn, în comunicatul adresat armatelor sale, care cuceriseră Viena, că principii Austriei îşi gâtuiseră copiii cu propriile lor mâini, precum Medeea, Genestas, care tocmai fusese înaintat căpitan, nu voise să-şi compromită demnitatea gradului întrebând cine a fost Medeea. Avea încredere în geniul lui Napoleon, sigur fiind că împăratul nu putea să comunice decât lucruri oficiale urmatelor sale şi casei de Austria; gândi aşadar că Medeea era o arhiducesă cu o purtare îndoielnică. Cu toate astea, fiindcă chestiunea putea avea vreo legătură cu arta militară, Medeea din comunicat începu a-l nelinişti până când, într-o zi, domnişoara Raucourt reapăru în Medeea. După ce citi afişul, căpitanul avu grijă să se ducă, într-o seară la Theâtre-Franţais ca s-o vadă pe vestita artistă în acest rol mitologic, despre care se informă prin vecini. Când stai să te gândeşti, un om care, ca soldat de rând, avusese energia să înveţe cititul, scrisul şi socotitul, era firesc să înţeleagă că, având gradul de căpitan, trebuia să se cultive. Şi aşa, din clipa aceea, începu a citi cu râvnă romanele şi cărţile noi, de unde s-a ales cu un fel de semicultură de care se folosea cu destulă îndemânare. Recunoscător fată de învăţătorii săi, mergea până la a lua apărarea lui Pigault-Lebrun[4], susţinând că e instructiv şi adeseori profund.
Acest ofiţer – care devenise atât de prudent încât nu făcea niciun demers inutil – părăsise oraşul Grenoble şi se îndrepta spre mănăstirea Grande-Chartreuse, după ce, în ajun, obţinuse de la colonelul său o permisie de o săptămână.
Îşi făcuse socoteala că drumul nu va fi lung; dar, derutat la fiecare leghe de spusele mincinoase ale ţăranilor cărora le cerea lămuriri, gândi că e mai cuminte să nu-şi continue călătoria fără a îmbuca ceva. Şi deşi nu putea nădăjdui să întâlnească o femeie la casa ei – când toată lumea era la câmp – se opri în faţa unor bordeie grămădite în jurul unui teren comun, un fel de piaţă destul de diformă, în bătaia tuturor viiturilor.
Pământul acestei curţi familiale era bătucit şi bine măturat, dar din loc în loc se zăreau gropi pentru gunoaie. Trandafiri, iederă, buruieni creşteau de-a lungul pereţilor crăpaţi. La intrarea în bătătură se afla un coacăz neîngrijit, pe ramurile căruia se zvântau nişte zdrenţe. Primul locuitor pe care-l întâlni Genestas fu un purcel tolănit pe o mână de paie, care, auzind tropotul calului, grohăi şi-şi ridică râtul speriind o pisică neagră. O ţărancă tânără, care ducea pe creştet o legătură de buruieni, apăru dintr-o dată, urmată la oarecare depărtare de patru plozi – în zdrenţe dar vioi, gălăgioşi, cu priviri neastâmpărate, frumuşei, cu feţele oacheşe, nişte adevăraţi diavoli care semănau cu îngerii. Soarele râdea şi dădea un fel de puritate aerului, bordeielor, gunoaielor, cetei de copii ciufuliţi.
Ostaşul întrebă dacă i se putea face rost de o cană de lapte. În loc de răspuns, fata scoase un strigăt sălbatic. Îndată, în pragul unei colibe apăru o bătrână, iar ţăranca cea tânără intră într-un staul după ce făcu semn cu capul către bătrâna spre care Genestas se îndreptă, având grijă să-şi ţină bine calul în frâu ca să nu dea peste copiii care începuseră să se împiedice printre picioarele lui. Ceru din nou, dar femeia îl refuză tăios. Spunea că nu vrea să strice smântâna din oalele de lapte puse deoparte pentru a face unt. La această obiecţiune, ofiţerul răspunse promiţând că va plăti paguba cu vârf şi îndesat; îşi priponi calul de stâlpul porţii şi intră în bordei. Cei patru copii, care erau ai acestei femei, păreau toţi a avea aceeaşi vârstă; lucru ciudat, care atrase atenţia maiorului. Bătrâna mai avea un al cincilea, agăţat de fusta ei şi care, slăbănog, palid bolnăvicios precum era, ar fi avut nevoie, fără îndoială, de cea mai mare îngrijire; de aceea şi era cel mai iubit, prâslea.
Genestas se aşeză la gura unei vetre înalte, fără foc, deasupra căreia se vedea o Fecioară de ghips vopsit ţinând în braţe pruncul divin. Minunat simbol! Pe jos, pământ gol, bătătorit în mod primitiv, care, cu vremea se desfundase şi care, deşi curat, avea, în mare, neregularităţile unei coji de portocală. Deasupra vetrei stăteau agăţate o căldăruşă plină de sare, o tigaie, un căzănel. Partea din fund a încăperii era ocupată de un pat înalt, ornat cu danteluri neregulate. Afară de aceasta, din loc în loc, scăunele cu trei picioare făcute din beţe înfipte într-o simplă scândură de fag, o covată pentru păstrarea pâinii, un căuş mare de lemn pentru scosul apei, un şiştar şi mai multe oale de lapte, pe covată o vârtelniţă, câteva lese pentru brânză, pereţi negri, o uşă mâncată de cari, cu un geam cu gratii – iată toată găteala şi tot mobilierul acestei sărmane locuinţe.
Acum, să vedeţi la ce scenă a asistat ofiţerul, care se distra lovind solul cu cravaşa fără să aibă habar că asistă la o dramă. După ce bătrâna, însoţită de prâslea al ei cel chelbos, a dispărut pe uşa care dădea în odaia unde se făcea brânza, cei patru plozi, după ce s-au holbat îndeajuns la ofiţer, au început să ia la goană purcelul. Animalul, cu care de obicei se jucau, apăruse în prag; ţâncii au tăbărât pe el cu atâta vrăjmăşie şi l-au lovit într-un mod atât de caracteristic încât acesta a luat-o repede la sănătoasa. O dată inamicul gonit, copiii au luat cu asalt uşa, a cărei clanţă, cedând sub greutatea lor, scăpă din lăcaşul în care fusese montată; apoi au dat buzna într-un fel de cămară unde maiorul, pe care scena îl amuza, i-a văzut înfulecând care mai de care la prune uscate. Bătrâna cu faţa ca pergamentul şi îmbrăcată în zdrenţe soioase se întoarse în chiar clipa aceasta cu o oală de lapte pentru oaspetele ei.
— A, ce diavoli! spuse.
Se apropie de copii, îi luă pe rând de braţ şi-i împinse în odaie, dar fără să le ia prunele, apoi închise cu grijă uşa cămării sale cu provizii.
— Astâmpăraţi-vă, copilaşi, hai, fiţi cuminţi. Dacă i-aş lăsa de capul lor, mi-ar mânca toate prunele, nebunii! spuse ea către Genestas.
Apoi se aşeză pe un scăunel, îl luă pe chelbos între genunchi şi începu a-l dărăci şi a-i spăla capul cu o îndemânare de femeie şi cu atenţii de mamă. Cei patru hoţomani rămăseseră, unii în picioare, ceilalţi rezemaţi de pat sau de covată, toţi mucoşi şi murdari, dar altminteri sănătoşi, înghiţind pe nerăsuflate la prune, holbându-se pe tăcute la străin, cu aerul lor viclean şi bănuitor,
— Sunt ai tăi copiii? o întrebă ostaşul pe bătrâna.
— Mă iertaţi, domnule, copiii sunt de la azil; mă plăteşte trei franci pe lună şi o livră de săpun pentru fiecare.
— Dar bine, femeie, cred că te costă de două ori pe-atât.
— Chiar aşa spunea şi domnul Benassis; da’ ăsta-i preţul pe care îl iau şi alte femei, aşa că n-am încotro. Nu-i e dat oricui să aibă copii! Trebuie să te războieşti pentru ei. Laptele l-am da şi fără bani, că doar nu ne costă nimic. De altminteri, domnule, trei franci nu-s de lepădat. Iată, cincisprezece franci ca picaţi din cer, nemaipunând la socoteală cele cinci livre de săpun. Prin părţile noastre, cât ar trebui să mă spetesc pentru cincizeci de centime pe zi!
— Va să zică ai pământ, nu? întrebă maiorul.
— Nu, domnule. Aveam pe vremea când mai trăia omul meu; dar de când s-a prăpădit am avut atâtea necazuri încât am fost nevoită să-l vând.
— Atunci, reluă Genestas, cum te descurci peste an fără să te îndatorezi, cu meseria pe care o faci – de a hrăni, a spăla şi a creşte copii pentru zece centime pe zi?
— Vai, domnule, răspunse bătrâna în timp ce continua să-l pieptene pe micul chelbos, dar niciodată n-apucăm ultima zi a anului fără datorii. Ce să-i faci, dacă aşa vrea Dumnezeu! Am două văcuţe. Când vine vremea secerii, eu şi fie-mea adunăm spicele rămase pe lan; iarna, colindăm pădurea după vreascuri; serile, toarcem. A! ferească Dumnezeu de o iarnă ca aceea de anul trecut. Sunt datoare morarului şaptezeci şi cinci de franci pentru făină. Noroc că morarul e omul domnului Benassis… Domnul Benassis ţine cu noi, cei săraci! Nici nu cere niciun ban nimănui, mai ales de la noi, ăştia. Şi-apoi, văcuţa noastră are viţel, aşa că o s-o scoatem la capăt.
Cei patru orfani, care nu aveau altă ocrotire pe lume decât dragostea acestei ţărănci bătrâne, îşi terminaseră prunele. Acum, folosindu-se de atenţia cu care mama lor îl privea pe ofiţerul cu care intrase în vorbă, s-au adunat din nou în coloană strânsă pentru a mai forţa o dată uşa care-i despărţea de atrăgătoarea lor grămadă de prune. Şi au pornit, nu aşa cum soldaţii francezi înaintează la asalt, ci tăcuţi ca nişte germani, mânaţi de o lăcomie naivă şi brutală.
— A! diavolilor! Astâmpăraţi-vă o dată!
Bătrâna se ridică, puse mâna pe cel mai arătos dintre cei patru, îi trase o palmă uşoară la spate şi-l dădu afară; copilul nu plânse, iar ceilalţi rămaseră năuci.
[1] Vestită mănăstire întemeiată în secolul XI, într-o vale a Alpilor francezi, nu departe de masivul cu acelaşi nume.
[2] Mare vasal al regelui.
[3] Adept al lui Piron, filozof sceptic din antichitate.
[4] Prozator francez, autor de romane facile.
P
e la începutul toamnei anului 1826, abatele Birotteau, personajul cel mai de seamă al acestei istorisiri, a fost surprins de un ropot de ploaie pe când se întorcea din casa în care îşi petrecuse întreaga seară. Străbătea, prin urmare, atât de repede cât rotunjimea dolofană a fiinţei sale i-o îngăduia, mica piaţă pustie numită le Cloître[1] care se află în partea de dindărăt a bisericii Saint-Gatien din Tours.
Abatele Birotteau, omuleţ scund, stacojiu şi congestiv, în vârstă de vreo şaizeci de ani, avusese de suferit până acum câteva atacuri de gută. Şi iată, dintre toate micile neajunsuri ale vieţii omeneşti, cel pe care bunul preot îl ura mai îndeosebi, era să-şi stropească pe neaşteptate pantofii cu catarame mari de argint şi să-şi ude tălpile. Într-adevăr, cu toate că îşi împacheta pe orice vreme picioarele în şoşoni de flanelă, cu acea grijă pe care feţele bisericeşti o au pentru ele însele, totdeauna îl pătrundea puţintică umezeală; apoi, în ziua următoare, guta îi dădea fără greş câteva dovezi de statornicie. Dar fiindcă pavajul pieţei le Cloître e totdeauna uscat şi fiindcă abatele Birotteau câştigase trei franci şi jumătate la doamna de Listomère la jocul de whist[2], el îndura ploaia cu resemnare, de pe la mijlocul Pieţei Arhiepiscopiei unde începuse să cadă din belşug. De altfel, tocmai în clipa aceasta, el îşi dezmierda visul lui cel scump, o dorinţă veche de mai bine de doisprezece ani, o dorinţă preoţească, o dorinţă care, mângâiată seară de seară părea că se apropie de îndeplinire; în sfârşit, el se simţea prea bine cu gândul la veşmintele îmblănite ale unui canonic ca să mai ia seama la tulburările văzduhului. Toată seara oaspeţii obişnuiţi ai doamnei de Listomère aproape că îi garantaseră numirea lui în locul de canonic, pe atunci vacant la adunarea metropolitană de canonici de la Saint-Gatien, încredinţându-l că nimeni nu-l merita mai mult ca el, ale cărui drepturi, multă vreme nesocotite, erau de netăgăduit. Dacă ar fi pierdut la cărţi, dacă ar fi aflat că abatele Poirel, concurentul său, a fost făcut canonic, atunci bătrânelul ar fi găsit ploaia foarte rece. Poate că ar fi găsit că viaţa e rea. Dar se găsea într-una dintre rarele împrejurări ale vieţii în care un simţământ de fericire te face să uiţi de toate. Grăbind pasul, se supunea unei mişcări maşinale, şi adevărul, atât de esenţial într-o istorie a moravurilor, ne sileşte să spunem că nu se gândea nici la ploaie, nici la gută.
Pe vremuri, în piaţa le Cloître, în partea dinspre la Grande Rue erau mai multe case unite printr-o împrejmuire, toate proprietatea catedralei şi în care locuiau câţiva demnitari bisericeşti. De când cu confiscarea bunurilor clerului, primăria făcuse din pasajul care desparte aceste case, o stradă numită de la Psalette şi prin care te puteai duce din piaţa le Cloître în strada mare – la Grande Rue. Numele acesta ne arată îndeajuns că acolo sălăşluiau altădată marele cantor, şcolile sale şi acei care trăiau sub ascultarea sa. Partea stângă a acesteia e ocupată în întregime de o singură casă ale cărei ziduri sunt străbătute de stâlpii de boltă ai catedralei Saint-Gatien, oare sunt aşezaţi în mica şi îngusta ei grădină într-un fel care te face să te întrebi dacă biserica a fost zidită înainte sau după această străveche locuinţă. Dar cercetând arabescurile şi forma ferestrelor, boltirea porţii şi exteriorul acestei case înnegrite de vreme, un arheolog îşi dă seama că ea a făcut din capul locului parte din măreţul monument cu care se află unită. Un iubitor de lucruri vechi, dacă ar exista în Tours, unul dintre oraşele cele mai puţin literare din Franţa, ar putea chiar să recunoască, la intrarea din piaţă a pasajului, câteva urme din arcada care alcătuia odinioară portalul acestor locuinţe ecleziastice şi care fără îndoială că se armoniza cu înfăţişarea generală a edificiului. Aşezată la nord de Saint-Gatien această casă se afla necontenit în umbra aruncată de această mare catedrală asupra căreia timpul şi-a aruncat mantaua sa întunecată în care şi-a întipărit zbârciturile, şi-a semănat frigul său umed, muşchiul său şi înaltele ierburi. Astfel că această locuinţă e veşnic învăluită într-o adâncă tăcere, întreruptă doar de sunetele clopotelor, de cântul rugăciunilor care răzbate prin pereţii bisericii, sau de ţipătul ciorilor cuibărite în vârful clopotniţelor. Locul acesta e un pustiu de pietre, o singurătate care are o pronunţată fizionomie proprie şi care nu poate fi locuită decât de fiinţe ajunse la o nesimţire totală sau înzestrate cu o putere sufletească uimitoare. Casa despre care e vorba a fost totdeauna locuită de câte un abate şi aparţinea unei fete bătrâne, numită domnişoara Gamard. Cu toate că bunul acesta a fost dobândit de la naţiune, în timpul Terorii, de către tatăl domnişoarei Gamard, deoarece de douăzeci de ani această fată bătrână găzduia în ea numai preoţi, nimeni nu lua în nume de rău, sub Restauraţie[3], ca o dreptcredincioasă să păstreze un bun naţional; poate că oamenii evlavioşi bănuiau că avea de gând să-l lase moştenire bisericii, iar oamenii de lume nu vedeau că i s-a dat o altă destinaţie.
Abatele Birotteau se îndrepta deci spre casa aceasta, în care locuia de doi ani de zile. Aşa cum era pe atunci canonicatul, apartamentul său fusese ţinta râvnei sale şi al său hoc erat in votis[4] vreme de doisprezece ani. Să fie chiriaşul cu masă şi locuinţă al domnişoarei Gamard şi să ajungă canonic, iată cele două mari visuri ale vieţii sale: poate că ele rezumă tot ce poate cuprinde ambiţia unui preot care, socotindu-se ca într-o călătorie spre veşnicie, nu poate dori pe lumea asta decât un adăpost bun, o masă bună, veşminte curate, pantofi cu catarame de argint, lucruri care îndestulează nevoile trupului şi un canonicat pentru mulţumirea amorului-propriu, acest sentiment de nedescris oare se zice că ne va însoţi până şi atunci când vom fi în preajma lui Dumnezeu, fiindcă şi sfinţii au o ordine ierarhică. Însă râvnirea apartamentului, pe atunci locuit de abatele Chapeloud, acest sentiment, o nimica toată în ochii oamenilor de lume, fusese pentru el o adevărată patimă, o patimă plină de piedici şi, întocmai ca şi cele mai criminale patimi, plină de speranţe, de plăceri şi de remuşcări.
Împărţirea încăperilor casei nu era convenabilă şi nu îngăduia domnişoarei Gamard să ţină în gazdă mai mult de două persoane. Or, cu aproape doisprezece ani înainte de ziua în care Birotteau ajunse chiriaşul acestei fete bătrâne, ea îşi luase sarcina de a îngriji de cele necesare pentru mulţumirea şi sănătatea domnului abate Troubert şi a domnului abate Chapeloud. Abatele Troubert era în viaţă. Abatele Chapeloud murise şi Birotteau îi luase neîntârziat locul.
Răposatul domn abate Chapeloud, în timpul vieţii sale canonic de Saint-Gatien, fusese prietenul intim al abatelui Birotteau. De câte ori vicarul intrase la canonic[5] în casă, îi admirase cu statornicie apartamentul, mobila şi biblioteca. Din această admiraţie îi veni într-o bună zi pofta să ia în stăpânire toate aceste frumoase lucruri. I-a fost cu neputinţă abatelui Birotteau să-şi înăbuşe această dorinţă din a cărei pricină suferise adesea îngrozitor când îşi dădea seama că numai moartea celui mai bun prieten al său putea să-i îndestuleze această lăcomie ascunsă. Abatele Chapeloud şi prietenul său Birotteau nu erau oameni bogaţi. Amândoi fii de ţărani, nu aveau alt nimic afară de lefurile sărăcăcioase hărăzite preoţilor şi micile lor economii au fost folosite ca să străbată vremurile de restrişte ale Revoluţiei. Când Napoleon puse din nou cultul catolic în drepturile lui, abatele Chapeloud fu numit canonic de Saint-Gatien şi Birotteau deveni vicar al catedralei. Chapeloud intră atunci în gazdă la domnişoara Gamard. Când Birotteau se duse să-l vadă pe canonic în noua 1ui locuinţă, găsi că apartamentul e cât se poate de bine împărţit; dar nu văzu nimic altceva. Începutul acestei neînfrânate pofte mobiliare semăna cu acel al unei adevărate patimi care, la un tânăr, porneşte câteodată de la o admiraţie rece pentru femeia pe care mai târziu o va iubi pe veci.
Apartamentul acesta, deservit de o scară de piatră, se găsea într-o aripă de locuit aşezată înspre miazăzi. Abatele Troubert locuia la parter şi domnişoara Gamard la primul etaj al clădirii principale cu faţa la stradă. Atunci când Chapeloud intră în locuinţa sa, încăperile erau goale şi tavanele înnegrite de fum. Pervazurile căminelor de piatră, destul de prost sculptate, nu fuseseră niciodată vopsite. Drept orice mobilier, bietul canonic şi-a pus mai întâi un pat, o masă, câteva scaune şi puţinele cărţi pe care le avea. Apartamentul semăna cu o femeie frumoasă, în zdrenţe. Dar după vreo doi sau trei ani, o doamnă vârstnică îi lăsă două mii de franci moştenire şi abatele Chapeloud cumpără cu această sumă o bibliotecă de stejar care provenea de la dărâmarea unui castel jefuit de către Banda Neagră[6] şi impresiona prin nişte sculpturi vrednice de admiraţia artiştilor. Abatele făcu această cumpărătură ademenit nu atât de ieftinătatea ei, cât de desăvârşita potrivire dintre dimensiunile mobilei şi acelea ale galeriei. Economiile sale îi îngăduiră să restaureze în întregime acea galerie până atunci săracă şi lăsată în părăsire. Parchetul a fost ceruit cu grijă, tavanul văruit, lambriurile au fost vopsite în aşa fel, încât să se vadă variaţia de culoare şi nodurile stejarului. Un cămin de marmură înlocui pe cel vechi. Canonicul avea destul gust ca să umble şi să găsească fotolii vechi de lemn de nuc sculptat. O masă lungă de abanos şi două dulapuri de Boulle[7] dădură în cele din urmă acestei galerii o înfăţişare plină de expresie. În răstimp de doi ani, darurile din partea drept-credincioşilor şi câteva moşteniri, deşi mărunte, de la evlavioasele care se spovedeau la el, umplură cu cărţi rafturile bibliotecii până atunci pustii. În sfârşit, un unchi al lui Chapeloud, un bătrân oratorian[8], îi lăsă prin testament colecţia lui în in-folio din Părinţii Bisericii şi multe alte mari lucrări foarte preţioase pentru un cleric. Surprins din ce în ce mai mult de schimbările una după alta ale galeriei altădată goale, Birotteau ajunse treptat şi fără voia lui la o neînfrânată poftă. Dorea să fie stăpânul acestui cabinet atât de potrivit cu seriozitatea moravurilor bisericeşti. Patima aceasta creştea din zi în zi. Ocupat zile întregi la lucru în acest azil, vicarul putu să-i preţuiască tihna şi tăcerea, după ce îi admirase la început armonioasa împărţire. În anii următori, abatele Chapeloud făcu din chilia sa un oratoriu pe care evlavioasele sale credincioase îl înfrumuseţaseră cu drag. Ceva mai târziu, o doamnă oferi canonicului pentru camera sa o masă tapisată pe care o brodase îndelung ea însăşi sub ochii acestui om blajin, fără ca el să-i bănuiască destinaţia. Aşa că de atunci şi odaia de culcare, ca şi galeria, îl ameţi de încântare pe vicar. În sfârşit, cu trei ani înainte de a muri, Chapeloud îşi completase cu tot dichisul apartamentul său, împodobindu-i şi salonul. Deşi tapisată simplu cu catifea roşie de Utrecht, mobila îi plăcuse foarte mult lui Birotteau. Din ziua în care colegul canonicului văzu perdelele de mătase roşie cu desene mari, mobilele de mahon, covorul Aubusson[9] care împodobeau această largă încăpere proaspăt zugrăvită, apartamentul lui Chapeloud deveni pentru el obiectul unei monomanii secrete. Să locuiască acolo, să se culce în patul cu perdele mari de mătase, în care dormea canonicul, să găsească în jurul lui, totul la îndemână, întocmai ca Chapeloud, însemna pentru Birotteau toată fericirea: dincolo, nu mai vedea nimic. Tot ceea ce lucrurile pământeşti pot stârni ca poftă şi ambiţie în inima celorlalţi oameni, se concentră la abatele Birotteau în sentimentul adânc şi tainic cu care dorea un interior asemănător cu acela pe care şi-l crease abatele Chapeloud. Când prietenul său se îmbolnăvea, el se ducea desigur să-l vadă, călăuzit de o dragoste adevărată: dar, când afla de boala canonicului său, sau când sta cu el să-i ţină de urât, în fundul sufletului său luau naştere, fără voia lui, mii de gânduri a căror expresie simplă era întotdeauna:
„Dacă Chapeloud ar muri, aş putea căpăta locuinţa sa”. Cu toate acestea, fiindcă Birotteau avea o inimă de aur, idei înguste şi o minte mărginită, nu mergea până la a concepe mijlocul prin care să i se lase prin testament, biblioteca şi mobilele prietenului său.
Abatele Chapeloud, un egoist blând şi iertător, ghici patima prietenului său, ceea ce nu era greu, şi îl iertă pentru aceasta, ceea ce poate părea mai puţin uşor din partea unui preot. Dar şi vicarul, a cărui prietenie a rămas mereu aceeaşi, n-a încetat să se plimbe zilnic cu prietenul său pe aceeaşi alee de ulmi din Tours, fără să-i pară rău vreo clipă de timpul închinat de douăzeci de ani acestei preumblări. Birotteau care socotea că dorinţele sale cele fără voie sunt nişte greşeli, ar fi fost în stare din căinţă, de cel mai mare devotament pentru abatele Chapeloud. Acesta îşi plăti datoria faţă de o frăţie atât de naiv de sinceră, spunând cu câteva zile înainte de moarte vicarului care îi citea gazeta La Quotidienne[10]:
— De data asta, ai să capeţi apartamentul. Simt că totul s-a sfârşit pentru mine.
Într-adevăr, abatele Chapeloud lăsă prin testament lui Birotteau biblioteca şi mobilierul său. Stăpânirea acestor lucruri, dorite cu atâta patimă şi perspectiva de a fi luat în pensiune de către domnişoara Gamard, alină foarte mult durerea pricinuită lui Birotteau de pierderea prietenului său, canonicul; poate că nu l-ar fi înviat din morţi, dar de plâns l-a plâns. Vreme de câteva zile a fost întocmai ca Gargantua care, când îi muri nevasta la naşterea lui Pantagruel, nu ştia dacă trebuie să se bucure de naşterea fiului său. sau să se întristeze că şi-a înmormântat-o pe buna sa Badebec[11] şi se amăgea bucurându-se de moartea nevestei sale şi jeluindu-se de naşterea lui Pantagruel. Abatele Birotteau îşi petrecu primele zile de doliu verificând cărţile din biblioteca sa, slujindu-se de mobilele sale, cercetându-le, spunând pe un ton care, din nenorocire, n-a putut fi notat: „Bietul Chapeloud!” În sfârşit, bucuria şi durerea îl stăpâneau într-atât, încât nu simţi nicio durere aflând că locul de canonic, în care răposatul Chapeloud nădăjduise să-l aibă ca urmaş pe Birotteau, fusese dat altuia. Şi cum domnişoara Gamard îl luase cu dragă inimă în gazdă pe vicar, acesta luă parte din clipa aceea la toate fericirile vieţii materiale pe care i-o lăuda defunctul canonic. Nepreţuită fericire! Dacă ne-am lua după spusele răposatului abate Chapeloud, niciunul dintre toţi preoţii ce locuiau în oraşul Tours, nici chiar arhiepiscopul, nu putea fi obiectul unor îngrijiri atât de gingaşe, atât de migăloase ca acelea cu care domnişoara Gamard îi copleşea pe cei doi găzduiţi ai săi. Aproape întotdeauna, pe când se plimba cu prietenul său pe aleea de ulmi, canonicul începea prin a-i lăuda cina îmbelşugată pe care o avusese şi rareori i se întâmpla, în timpul celor şapte preumblări pe săptămână, să nu spună cel puţin de patruzeci de ori:
— Fata asta nemaipomenită a fost desigur făcută să aibă grijă de clerici. la gândeşte-te, îi spunea abatele Chapeloud lui Birotteau, că vreme de doisprezece ani unul după altul, rufăria albă, stihare, gulere, nimic nu mi-a lipsit niciodată. Totdeauna găsesc fiecare lucru la locul său, în număr îndestulător şi cu miros de stânjenei. Mobilele mele sunt frecate regulat şi totdeauna atât de bine şterse, că de multă vreme nu mai ştiu ce e praful. Văzut-ai vreodată la mine vreun grăunte de praf? Unde mai pui că lemnele de foc sunt bine alese, că lucrurile cele mai mărunte sunt deosebit de bune; pe scurt, se pare că domnişoara Gamard e necontenit cu ochii pe camera mea. Nu-mi amintesc să fi sunat de două ori în doisprezece ani, ca să cer ceva! Asta viaţă! Să n-ai nevoie să cauţi nimic, nici măcar papucii. Să găseşti totdeauna un foc bun, o masă bună. În sfârşit, foalele mele mă scoteau din răbdări, aveau gâtlejul îmbâcsit, dar n-a trebuit să mă plâng de două ori. Zis şi făcut, în ziua următoare domnişoara mi-a dat nişte foale noi şi două vătraie cu care mă vezi scurmând în foc.
Drept orice răspuns, Birotteau zicea:
— Cu miros de stânjenei! Acest cu miros de stânjenei îl izbea întotdeauna. Cuvintele canonicului însemnau o fericire de neînchipuit pentru bietul vicar, căruia gulerele şi stiharele acelea îi luau minţile, pentru că nu era ordonat duşi de puţin şi adesea uita să se îngrijească să aibă de-ale mâncării. Astfel, fie că umbla cu strânsul milosteniei, fie că slujea liturghia, când o zărea pe domnişoara Gamard la Saint-Gatien, nu pierdea din vedere să-i arunce o privire blândă şi binevoitoare, asemeni celeia pe care sfânta Tereza o arunca spre cer.
Bunăstarea pe care şi-o doreşte fiecare făptură, şi pe care o dorise de atâtea ori, îi fu în sfârşit hărăzită. Dar fiindcă îi vine foarte greu fiecăruia să trăiască fără un vis al său, chiar şi unui preot, de vreun an şi jumătate abatele Birotteau îşi înlocuise cele două patimi satisfăcute cu dorul de un canonicat. Titlul de canonic devenise pentru el ceea ce trebuie să fie senatoria pe viaţă pentru un ministru plebeu. Astfel că probabilitatea numirii sale, speranţele care tocmai i se dăduseră la doamna de Listomère, îi învârteau aşa de bine capul, încât nu-şi aduse aminte că şi-a uitat umbrela, decât când a ajuns acasă. Poate chiar nici nu şi-ar fi adus aminte dacă n-ar fi fost ploaia care cădea şiroaie, până într-atâta era de absorbit de plăcerea cu care îşi repeta întruna tot ceea ce îi spuseseră în privinţa înaintării sale, oaspeţii doamnei de Listomère, o bătrână doamnă la care îşi petrecea seara de miercuri. Vicarul sună foarte tare, ca şi cum ar fi vrut să spună servitoarei să nu-l facă să aştepte. Apoi se ghemui sub poartă, ca să-l plouă cât mai puţin cu putinţă, dar apa care se scurgea de pe acoperiş îi udă tocmai vârful pantofilor şi vântul din când în când îi repezi în faţă câteva răbufniri de ploaie, destul de asemănătoare unor duşuri. După ce calculase câtă vreme îi trebuie cuiva să iasă din bucătărie şi să vină să tragă de funia de la poartă, el sună încă o dată într-un fel menit să işte un clinchet foarte plin de înţeles. „Se poate să fie plecaţi”, îşi zise el, neauzind nicio mişcare înăuntru. Şi pentru a treia oară el începu din nou cu sunetul care se auzi atât de ascuţit în casă şi fu repetat atât de dar de toate ecourile catedralei, încât era cu neputinţă să nu se trezească cineva de atâta zarvă. Şi nu fără oarecare plăcere amestecată cu necaz, auzi el după câteva clipe, saboţii servitoarei răsunând pe podeaua de prundiş. Cu toate acestea, suferinţa podagrosului nu luă sfârşit atât de repede cât credea el. În loc să tragă de funie, Marianne fu silită să deschidă poarta cu cheia cea mare şi să scoată zăvoarele.
— Cum poţi să mă laşi să sun de trei ori pe o vreme ca asta? îi zise el Mariannei.
— Dar domnule, vezi bine că poarta era încuiată. Toată lumea s-a culcat de mult şi a sunat de unsprezece fără un sfert. Domnişoara o fi crezut că nici nu ai plecat de acasă.
— Dar dumneata m-ai văzut bine că am plecat! De altfel, domnişoara ştie că mă duc la doamna de Listomère în fiecare miercuri.
— Zău domnule. am făcut numai ce mi-a poruncit domnişoara, răspunse Marianne închizând poarta.
Aceste cuvinte dădură abatelui Birotteau o lovitură care îi fu eu am mai dureroasă cu cât visarea de până atunci îl făcuse şi mai fericit. Tăcu, o urmă pe Marianne în bucătărie ca să-şi ia sfeşnicul pe oare se aştepta să-l găsească la locul ştiut. Dar în loc să intre în bucătărie, Marianne îl duse pe abate în odaia lui, unde vicarul îşi zări sfeşnicul pe o masă ce se găsea la uşa salonului roşu, într-o, anticameră formată de palierul scării la care defunctul canonic adaptase un geamlâc încăpător. Mut de uimire, intră repede în odaie, nu zări niciun foc în cămin şi o chemă pe Marianne care nu apucase să coboare.
— Nu mi-ai făcut focul? zise el.
— Să fie cu iertare, domnule abate, răspunse ea. Dar s-o fi stins.
Birotteau se uită din nou la cămin şi se încredinţă că nu se aprinsese focul în acea zi.
— Trebuie să-mi usuc picioarele, reluă el, fă focul.
Marianne se supuse cu graba omului căruia îi e somn. Pe când îşi căuta papucii pe care nu-i găsea în mijlocul covoraşului de lângă pat, ca altă dată, abatele băgă de seamă după unele amănunte din îmbrăcămintea Mariannei, că ea nu ieşise din pat, precum îi spusese. Îşi aminti atunci că de vreo cincisprezece zile încoace era lipsit de toate acele mici îngrijiri care, vreme de optsprezece luni, îi făcuseră traiul atât de lin. Şi pentru că firea spiritelor înguste le îndeamnă să ghicească tot ce e mărunţiş, el se adânci în straşnice gânduri asupra acestor patru evenimente, imperceptibile pentru oricare altul, dar care, pentru el constituiau patru catastrofe. Era vorba, într-adevăr, de pierderea întregii sale fericiri, în această uitare a papucilor, în minciuna Mariannei cu privire la foc, în neobişnuita mutare a sfeşnicului său pe masa din anticameră şi în popasul silnic, de mai înainte pregătit, pe pragul porţii, în ploaie.
Când flacăra străluci în cămin, când lampa fu în sfârşit aprinsă şi când Marianne îl părăsi fără să-l mai întrebe ca altă dată: „Domnul abate mai are nevoie de ceva?” – abatele Birotteau se lăsă încetişor în frumoasa şi încăpătoarea berjeră a răposatului său prieten; dar mişcarea căderii lui avu în ea ceva trist. Omul nostru era ca doborât sub presentimentul unei cumplite nenorociri. Privirile sale alunecară pe rând peste frumoasa pendulă din perete, peste scrin, peste scaune, perdele, covoare, peste patul ca un mormânt, peste agheasmatar, crucifix, peste Sfânta Fecioară de Valentin, peste un Crist de Lebrun[12], în sfârşit peste toate amănuntele acestei încăperi; şi expresia fizionomiei sale dezvălui durerile celui mai duios rămas bun pe care şi l-a luat vreodată un îndrăgostit de la prima sa iubită, sau un bătrân de la cei din urmă arbori sădiţi de el. În clipa aceea vicarul descoperise, niţel cam târziu, ce e drept, semnele unei prigoane ascunse, dezlănţuite împotriva lui cam de vreo trei luni, de către domnişoara Gamard, ale cărei rele intenţii ar fi fost, fără îndoială, mult mai din vreme ghicite de către un om de duh. Fetele bătrâne nu sunt oare toate înzestrate cu un anumit talent de a accentua cuvintele şi acţiunile pe care li le inspiră ura? Ele zgârie întocmai ca pisicile. Apoi nu numai că ele rănesc, dar le şi place să rănească şi să arate victimei lor că ele au rănit-o. Într-o împrejurare în care un om de lume nu s-ar fi lăsat zgâriat de două ori, bietul Birotteau trebuia să simtă de mai multe ori o gheară pe obraz ca să poată crede într-o intenţiune răutăcioasă.
Fără zăbavă, cu acea agerime de minte gata mereu să pună întrebări, pe care o capătă preoţii obişnuiţi a dirigui conştiinţele şi de a studia în toate amănuntele nimicuri în adâncul confesionalului, abatele Birotteau se apucă să-şi formuleze, ca şi cum ar fi fost vorba de o controversă religioasă, problema următoare: dacă aş admite că domnişoara Gamard nu s-a mai gândit la seara de la doamna de Listomère, că Marianne a uitat să-mi facă focul, că ele au crezut că m-am întors acasă; dat fiind că azi dimineaţă am dus jos eu însumi sfeşnicul meu!!! e imposibil ca domnişoara Gamard, zărindu-l în salonul ei să fi crezut că m-am culcat. Ergo[13], domnişoara Gamard a vrut să mă lase afară în ploaie şi, trimiţând sfeşnicul la mine în odaie, a avut de gând să-mi dea de ştire… „Ce?” zise el cu glas tare, întărâtat de gravitatea împrejurărilor şi ridicându-se ca să-şi dezbrace hainele ude, să-şi ia halatul şi să-şi aranjeze părul pentru noapte. Pe urmă, se plimbă între pat şi cămin, făcând gesturi şi rostind pe diferite tonuri frazele următoare, care toate au fost terminate cu o voce din cap, ca şi cum ar fi vrut să înlocuiască. astfel nişte semne de exclamare:
— Ce Dumnezeu i-am făcut? Ce are cu mine? Nu se poate ca Marianne să fi uitat să-mi facă focul! Domnişoara i-o fi spus să nu mi-l facă! Copil să fiu şi tot ar trebui să-mi dau seama, după tonul şi purtările ei faţă de mine, că am, avut nenorocul să nu-i fiu pe plac. Niciodată nu i s-a întâmplat una ca asta lui Chapeloud. N-am să mai pot trăi în chinurile astea care… la vârsta mea!
[1] Le cloître – numele înseamnă: „mănăstirea”.
[2] Jocul de whist – joc de cărţi, de provenienţă engleză, care se joacă în echipe adversare – doi contra doi; whistul şi bostonul se jucau mult în vremea Restauraţiei şi a monarhiei din iulie, constituind una dintre nenumăratele forme ale „modelor” aduse din Anglia; preoţii, după cum se vede, jucau şi ei.
[3] Restauraţia – epoca dintre 1814 şi 1830, timp în care, cu ajutorul armatelor străine, a avut loc în Franţa restaurarea dinastiei Bourbonilor.
[4] Hoc erat in votis – în limba latină: „Aceasta îmi e dorinţa”; expresia se găseşte într-o satiră a poetului latin Horaţiu (II, 6, 1) şi se referă la dorinţa cea mai puternică a cuiva.
[5] Vicar… canonic – grade eclesiastice din biserica catolică; vicarul este supleantul preotului parohial; „marele vicar” sau „vicarul general” este locţiitorul episcopului; canonicul este membru al consiliului episcopal.
[6] Banda neagră – asociaţie de speculanţi constituită după revoluţia din 1789—1794; membrii ei cumpărau mai ales castele pentru a le dărâma şi a vinde materialele şi mobilierul.
[7] Dulapuri de Boulle – mobilă ce poartă numele sculptorului-tâmplar André-Charles Boulle (1642—1732), care încrusta în lemn fire de aramă şi de baga.
[8] Un bătrân oratorian – oratorienii erau membrii unei congregaţii religioase fundate la Roma în secolul al XVI-lea; printre ei se aflau mulţi erudiţi.
[9] Covorul Aubusson – printre manufacturile franceze cu faimă, unde se lucrau covoare şi tapiţerii, era şi cea de la Aubusson, capitala arondismentului Creuse.
[10] La Quotidienne – Cotidianul, (sau mai curând Cotidiana) era una dintre gazetele cele mai conservatoare din timpul Restauraţiei.
[11] Badebec – în capitolul III al cărţii a II-a (Pantagruel) din romanul satiric al lui Rabelais, Gargantua şi Pantagruel, uriaşul Gargantua nu ştie dacă să se bucure de naşterea fiului său Pantagruel sau să se întristeze de moartea soţiei sale Badebec (al cărei nume însemna în mai multe dialecte din Franţa: gură-cască, hahaleră).
[12] O Sfântă Fecioară de Valentin… un Crist de Lebrun – tablouri de pictori francezi cunoscuţi. Valentin de Boulogne a trăit între 1591 şi 1634, iar Lebrun (Charles) (1619—1690) a decorat palatul din Versailles.
[13] Ergo – în limba latină: „deci” „aşadar”; cuvânt cu care se încheia un raţionament.