Ion Agarbiceanu povesti pentru copii de citit

    ZI DE TÎRG               În înălţimile reci, întunecate, fulgii se-nvolbură, alungîndu-se ca un roi mut de albine. Pe pietrişul dru­mului vechi, bătucit de-atîta du-te-vino, scamele albe se lasă uşoare, moi. În piaţa largă, două rînduri de şetre se lipesc de geamurile înguste, somnoroase ale caselor înnegrite de vremi. Din cînd în cînd, vîntul răbufneşte din depărtări, învăluind mari rotogoale albe de fluturi, le vîntură peste-acoperişuri şi mătură piaţa, lăsînd ici şi colo potecuţe negre. Pe dealurile din apro­piere pădurile bătrîne înnegresc zarea cenuşie, -dez­nădăj­duită. În vale, pe malul Tîrnavei, vîntul boceşte prin sălciişul uscat. La capătul drumului larg, de-amîndouă părţile, aşteaptă cerşetorii. Căciulile roase, bine-ndesate pe cap, lasă totuşi ochii să vadă. Pe-un braţ de paie, picioare schilave se-ncolăcesc subt un trup acoperit de zdrenţe. Unde şi unde, din sumanele vechi, rupte, mîni uscate, înfăşurate în cîrpe, se ivesc drepte ca nişte cioturi îm- plîntate în trup. Ochii mici, bolnavi, licăresc umezi în orbitele negre. Doar unul îşi rostogoleşte-ntre pleoapele veştede albuşul fiert al ochilor orbi. Din cînd în cînd, cîte unul cască gemînd. Din vreme în vreme, cineva oftează adînc. Pălării vechi, decolorate, roase, aşteaptă, întoarse, alături de ulcele ştirbite, mila trecătorilor. Cel dintîi scîrţîit de car. Două vaci trupeşe, cu coar­nele răsfrînte se opintesc în jugul luciu. Cocoţat dea­supra, pe saci, un băiat nu-şi mai poate lua ochii de la turnurile nalte ale bisericii de-aproape. Căciula albă, rotundă, cu miţe negre i se razimă de spate. Trandafiri de sînge i-au aprins obrăjorii, iar din încopcierea gule­rului înflorat răsar grumajii — albi ca laptele. Pe lîngă car, tatăl, — voinic, aspru, — îndeamnă vacile, cu grai blînd, încet, cum mînă oamenii vitele noaptea. Merge legănat, tocmindu-şi din cînd în cînd căciula. — Fă-ţi milă şi pomană c-un creiţar, bade! Cerşetorii, treji cu toţii, îşi tocmesc pălăriile şi ulce­lele de dinainte, îşi încovoaie şi mînile sănătoase, îşi scot de subt ei cioturile de picioare, îşi descoperă în frig umerii goi, negri, îşi strîmbă gura, dîndu-şi ochii peste cap, şi recită plîngător, cu înecuri, vorbele versi­ficate, cerînd îndurare şi milă. — Na, taică, şi să deie Dumnezeu noroc! Şi badea înalt s-apleacă şi pune în pălăria unuia doi bani. Îşi tocmeşte iar căciula şi trece liniştit cu carul înainte, nemaibăgînd în samă plîngerile celorlalţi nepu­tincioşi. Carăle vin acum mereu. Cerşetorii îşi scot şi căciu­lile din cap şi le întind trecătorilor. Fulgii mari cad moi şi se topesc în clăile lor de păr nepieptănat. Mî- nile uscate ies tot mai des din ţundrele sparte, cele să­nătoase se-ncovoaie tot mai tare, iar din ochii mici lacrămile picură în bărbile încîlcite. Cele dintîi cară au umplut drumul de panglici negre, întinse de-a lungul, cît ţine. Pe margini, cizmele lasă urme late, opincile — tîrîşuri. Dar ninge mereu, şi zăpada prăfuieşte tot drumul. Carăle duc saci sătui, otavă ca strămătura, suluri de fîn înmiresmat. În unele, grăsunii, proptiţi pe picioa­rele de dinainte, privesc nepăsători cu ochii lor mici, clătinîndu-se; alţii, mai subţiri la slănină, stau în picioare; unde sînt godăcei mărunţi, scroafa se-nvîrte, grohoteşte, pe cînd feţii ei, ţinîndu-şi rîturile ridicate ca nişte surle, guiţă de-ţi iau auzul. În cîteva căruţe, cu lesele de nuiele sparte, cîrpite cu motroaşte de fîn, gîştele, alarmate, dau de ştire negustorilor din oraş că vin să le-ndoape, că acasă romîncele n-au avut cu ce. Roatele scîrţîie, gem. Cîţiva preoţi trec şi ei printre şirurile de cară şi căruţe. Unul şade, cu sluga, pe-o lă- diţă mică înainte, iar înapoi — maica preoteasă, se­rioasă, cuminte, cu o fetiţă mirată, îmbrăcată ca o păpuşă. Într-altă căruţă fetiţa e domnişoară, cu ochii plecaţi ce văd printre gene, grozav de serioasă. Mai- că-sa o face atentă: — Uite, vezi, aici ai fost tu, patru ani, la şcoală. Sînt doi trecuţi de atunci, Doamne, da’ ce ţi-i, Lenuţo, de nu te uiţi? Fata îşi pleacă şi mai tare bărbia în piept, şi ochii-i văd mai ager printre gene: pe lîngă şcoală trec vreo cîţiva tineri, cunoscuţi vechi, şi, Doamne, uite cît e de slab calul lor cel sur! Şi hamurile, uite hamurile! Funia e toată noduri!... Piaţa largă se umple. Boii şi vacile desjugate muş- luie fînul pus dinainte, ori rumegă deasupra ogrin- jilor. Sacii răzimaţi de cară aşteaptă muşteriii. În învăl­măşeala mare se-aude în toate părţile strigătul răguşit al vişlarului. Coperişurile şetrelor se tot îngreuiază subt povara zăpezii. Dinaintea şetrelor, pe scînduri, negustorii se preumblă, cheamă, trag de mînecă femeile ce vor să treacă mai departe. Gura le umblă ca meliţa. Macină, torăie. Cei dinlăuntru măsură cotul repede, re­pede, de le sticlesc ochii muierilor care-aşteaptă s-audă cîţi bani au de dat, iar la socoată sînt şi mai grabnici. La urmă, cu zdreanţa de năframă subsuoară, ori cu cei cîţiva coţi de postav sau jolj, femeia, năucită, odată afară din şatră, îşi numără de zece ori banii rămaşi în pungă. De altfel, e totuna, sau au greşit la numărătoare, sau nu: banii înapoi nu-i mai capătă. Unele, mai sfă­toase, ţin să arate negustorilor că au fost înşelate, dar fără folos. Cele mai multe însă se mulţumesc să le spună cunoscutelor cum au fost înşelate. Vreo cîţiva negustori se-ntîlnesc mereu, cînd în mij­locul pieţei, cînd în colţuri. De la o vreme pornesc de la car la car, dau arvună şi arată cîte un magazin. Vitele se înjugă iar, şi carăle pornesc într-acolo. Maja are slujbă. Magazinul primeşte mereu grăunţe din cîteva sate. — Mă, a dracului cîntaru! Am adus de-acasă două­zeci de ferdele, şi spune că-mi plăteşte numa pe nouă­sprezece! Că s-a tras! Trage-l-ar în iad! Da’ ce am eu cu trasu? Ferdela mea-i ferdelă, tu mi-o ştii doar, mă Ioane, — ferdelă veche, — şi cu ea am măsurat. Ce am eu cu cîntaru lui? — De ce i l-ai dat? — Cine-a ştiut? Gîndeşti că mi-a spus ceva? Cînd a fost la plată, mi-a zis: «Bade, grîu dumitale n-a tras. E săc. Îţi dau pe nouăsprezece ferdele, dacă vreai, dacă nu, ia-ţi-l înapoi!» Grîu meu, săc? Inima lui, nu grîu meu! L-am închinat dracului pomană şi am ieşit, că, de mai stam, îi turteam şi mai tare fruntea îngustă.   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   Pe drumuri carăle încep să curgă către casă. Zăpada cade mereu, şi, din vreme în vreme, vin iar învăluiri mari, rotogoale de fluturi. Carăle sînt pline acum de femei îmbrobodite cu ştergare albe, de fete cărora numai gura li se mai vede de sub năframa neagră ori albastră. Cîţiva băieţandri aleargă după un purcel ce le-a scăpat. Bărbaţii duc de sfoara legată de picior grăsunii pe care-i cheamă femeia, zurăindu-le înainte, într-o ulcică, cucu­ruzul pe care nu-l vor căpăta acasă. Cerşetorii, după ce au avut puţin repaos într-amiază, acum cîştigă iar. Mînile uscate se-arată din nou, cele sănătoase se-ncovoaie, feţele se strîmbă, ochii se rostogo­lesc în cap; şi capetele iar se descoperă, şi căciulile iar aţin calea trecătorilor... O babă şi un moş au vîndut patru raţe, un răţoi şi două gîşte, de azi-dimineaţă, şi de-atunci, şezînd pe două pietre, lîngă biserică, tot fac socoata şi tot nu le iese. Baba zice că nu e plătită o gîscă, moşul că au dat în cinste şi gîsca, şi răţoiul. Se uită unul la altul, clatină din cap, se boscorodesc reciproc şi iar numără. Pun deschilin banii de pe gîşte, şi deschilin cei de pe raţe, iar baba ţine veşnic în mînă preţul răţoiului. Oftează. Nu iese! Amestecă banii şi iar îi numără. Nici aşa! Şi zăpada cade mereu, moale, pufoasă. Şi sînt ninşi, albi amîndoi, de cînd tot stau acolo...   1 9 0 5          

    BOLNAVII               La crîşma lui Arvinte se întîlnesc de trei ori pe săptămînă, — marţea, joia şi sîmbăta, — doi indivizi uscaţi, — numai oase şi piele afumată întinsă pe umerii mari ai obrazului, — venind pe două drumuri deose­bite, înaintea crîşmei sperioase, cu geamurile mici, murdare, se opresc, îşi strîng mînile osoase, deşirate şi dau din cap în loc de bună sara. Samănă aşa de mult unul cu celălalt, de parc-ar fi fraţi gemeni. Numai cît, unul are, sub nas, mustăţi tăiate scurt, roşcovane, însă smolite de fum, celă­lalt răsuceşte, în sările de sărbătoare pentru el, doar cîteva fire lungi, prăpădite. Încolo — aceiaşi pantaloni scurţi, şterşi, cu genunchii ieşiţi, aceleaşi jachete, bătînd în mai multe culori, pline de pete, cu coatele roase. În cîrciumă se aşează la aceeaşi masă, din colţ, şi po­runcesc veşnica jumătate a începutului. — Frate Vintilă, iar ai venit! Ştiam eu că iar ai să vii! Cine să te mărginească pe tine în libertatea ta, frate? Nimeni! Pe mine nu mă mai mărgineşte! Uite, azi dimineaţă, — ba stai, a fost la prînz, — vine dumneaei pe uşă, după mine, să-mi spuie, pentru a suta oară: «Sandule, ai grijă de capul tău! Sandule, ţine-ţi cuvîntul!» Şi iacă, nu mi l-am ţinut! Cînd e vorba de libertate, eu una ştiu: să nu mă mărginească nimeni! Atunci, şi sfinţenia cuvîntului dat, pentru mine nu plăteşte nimic! Cel cu mustăţile tăiate scurt tace. Ochii-i mici, gal­beni, privesc în gol, înainte. Pare că se gîndeşte la ceva depărtat. Vintilă se tot cuibăreşte pe scaun şi nu se poate aşeza după plac. Apoi, fără să-şi ridice ochii la Sandu, zice: — Vezi, aşa, ţie nu-ţi pasă, tu, cu libertatea! Da’ cu mine e alta. Ceva ce nu se poate înţălege. Uite, să fiu hoţ de nu-mi pare rău că am venit în astă-sară să stăm la o jumătate amîndoi. Aşa o impresie-mi vine, ca şi cînd aş fi făcut un pas foarte nenorocit. — Nebunii, frate Vintilă! Tu crezi că mie nu-mi vin astfel de... impresii? Dar eu tac şi golesc cîte-un păhar, şi le înec, ca-n apa Dunării... Uite, ca de pildă acum! Şi stoarse păhărelul pîn’ la picătură, lăsîndu-l apoi domol pe masă. În crîşmă, lumina unui beţigaş de său saltă pe păreţii afumaţi, ca adiată de-o fîlfîire de aripi mari, moi, ale unor pasări nevăzute. Două părechi numai, la două mese. Încolo — pustiu. Şi domnul Arvinte stă trist, foarte trist pe un scaun, şi, din cînd în cînd, tresare, ca şi cînd ar visa că cineva deschide uşa. Vintilă îşi bea şi el păhărelul şi clatină din cap, ca şi cînd i-ar fi căzut foarte rău. — Măi, zice Sandu, lasă dracului impresiile tale! Aşa, bei în zadar! Tu nu ştii cum se bea! Hei! Uită-te la mine. Eu am cîteodată halucinaţii! Ştii tu ce-s halu­cinaţiile? Nu ştii! Uite, de pildă, noi acum începem cu o jumătate. Şi bem. Da’ crezi tu că eu beau aşa de liniştit, cum mă vezi, totdeauna? Că numa ce-o văd pe dumneaei cum iasă pe portiţă după mine să-mi spuie a suta oară: «Sandule, griji de capul tău! Să-ţi ţii cu- vîntul!» Portiţa, în urmă, se izbeşte, şi eu mă tot duuc!... Dar astea le văd aşa, ca-ntr-o ceaţă grea. Şi cînd simt că aici e vorba de mărginire în libertatea mea, mă încrunt şi beau păhar după păhar. Aici nu sufăr nici o contrazicere! Vintilă, cînd s-a gătat jumătatea, se învîrte pe scaun şi îşi aruncă din cînd în cînd ochii la pălărie. — Frate Sandule, eu am o presimţire. Trăbă să plec. Firele de mustăţi i se răsfiră de oftatul ce-l înieptează cu buza de jos spre frunte, vrînd parcă să se răco­rească. Sandu îl priveşte încruntat. — Ce-i, mă? Funcţionar eşti tu? Tu capeţi treizeci de coroane la lună? Nu eşti slujbaş! Uitaţi-vă, dom­nilor! — şi el pare că vrea să adune privirile celor din crîşmă, — ăsta nu-i Vintilă Marinescu, scriitor la can­celarie... Vintilă rămîne cu mînile moi, de-a lungul scau­nului. Ochii cu priviri bolnave i se-nchid. — Auzi, frate, de douăzeci şi cinci de ani ne cu­noaştem, de douăzeci şi cinci de ani bem de trei ori pe săptămînă, aici, la crîşma lui Arvinte, şi încă nu s-a pomenit să bem noi o jumătate numa. Şi-ntr-adevăr, n-au băut niciodată numai atît. Dar Vintilă totdeauna dă să pornească, după ce se gată jumătatea, căci îl muncesc presimţiri grozave şi ştie că, mai încolo, nu se mai poate dezlipi de Sandu. Domnul Arvinte ştie el bine ce urmează. Aduce un litru. Sandu umple paharele, iar Vintilă Marinescu, fără să se uite la paharul său, îl ia şi-i dă drumul repede pe gît. — Cînd am eu chef, apoi beau şi fără îndemnul tău. Dar asta una nu ţi-o mai pot ierta! Să mă ofensezi aici, în public! Şi asta aşa ţine de douăzeci şi cinci de ani! Uite, eu am o presimţire, că din asta are să se-ntîmple odată un scandal. Un scandal public, aici, în crîşma lui domnul Arvinte! Să ştii şi tu odată de ce mă cheamă Vintilă Marinescu! Degetele osoase, lungi, pătate de cerneală, mîngîie firele rare de mustaţă. Cu ochiul drept face semne de dispreţ pentru prieten crîşmarului, care însă nu-l vede. Alexandru S. Tămăşan umple repede cele două pă­hăruţe. Ştie el că are să fie bine, c-are să fie senin, fără furtună. — Las’, pretine, nu te supăra! Cîte nu mi s-au spus mie, mai altcum decît astea! Eu am beut odată c-un doctor. Ăla doctor, mă, să nu-i mai afli părechea! Că avea o frunte, şi nişte ţvicări, şi o păreche de mustăţi cu care se uita chiorîş la crîşmar cînd umplea glăjile!   Aveam şi apă, dar el apa n-o atingea. Nu! Spunea că-i absolut împotriva sănătăţii. Vezi, aşa doctor mai zic şi eu! Şi ăla mi-a spus mie că orice supărare în- samnă un pas spre groapă. De pildă, el. Avea acasă femeie harnică, şi-l avea drag cum nu s-a mai pomenit. Au avut relaţii de cînd era student. Da’ ce folos, că de vro cîţiva ani îi tot torăia în urechi o cazanie fără sfîrşit, că să fie cum a fost odată. Şi el, ca să nu se năcăjească, trebuia să închine. Spunea că vinul e leac la toate boalele, şi iar se uita chiorîş, cu mustăţile, la crîşmar. Aşa doctor, frate Vintilă, nu s-a mai pomenit! Ş-avea nişte ţvicări!... După doi litri se împăcau, ca doi prieteni buni, ce de douăzeci şi cinci de ani bat acelaşi drum. Ochii li se umezeau, luceau bolnăvicios, mînile stăteau grele pe masă ori pe brăţarele înalte, de nuiele, ale scaunelor, şi inimile li se înduioşau tot mai mult. Sandu făcea ţigări după ţigări. Fumul însă nu-l juca în forme, cum fac unii tineri de mari speranţe, ci-l slobozea gros spre Vintilă, scoţîndu-i din piept tusă violentă, cu înecuri. — Mai las’ ţigara, frate, mai las-o! Eu am o presim­ţire, că tu te vei îneca odată cu fum! Vezi, frate, că ţi se prăpădeşte casa, şi tu colbăieşti ca un paşă turcesc. — Vintilă, mă, tu-mi eşti pretin, pretin vechi, mă! Da’ tu n-ai auzit pe doctorul cela cu care am beut eu o noapte-ntreagă! Ce mai petrecere, Doamne! Şi nu aşa, într-o crîşmă ca asta! Hotel, domnule! Şi înotam în fum de ţigară! Din mustăţile doctorului nu s-a gătat fumul pîn-am ieşit afară, în bătaia vîntului. Şi ăla spunea că fumul ăsta alungă toţi microbii. Vintilă se-năbuşe iar în tusă. Zice scurt: — Acasă la mine, dumneaei, a mea, încă fumează! — Ce-ţi spun eu, microbii, domnule! Fug ca dracu de tămîie! — Nu ştiu de fug, dar părăluţele mele ştiu că lu­necă! Eu am o presimţire, că în chipul ăsta mă va ruina nevasta! — Ce presimţire, frate, ce presimţire?! Dar a mea crezi că nu bea?! Zvîntă, domnule, zvîntă! Ş-apoi, pe mine vrea să mă mărginească în libertatea mea! Ce presimţire?! Am halucinaţii, bre omule! Ştii tu ce-s halucinaţiile? Nu ştii! Şi tot nu mă-nfrică! Beau şi cînt în crîşmă:   Sub călcîiul cizmei mele, Zace dracu ş-o muiere, Şi mă-nvaţ-a face rele.   Ş-acasă răcnim, şi ne batem, Doamne, Doamne! Da’ cînd ies pe portiţă, tot vine şi-mi zice să-mi ţin cu- vîntul! În crîşmă au rămas numai ei. Domnul Arvinte, bui­măcit de somn, se-apropie c-un scaun şi se aşează la masa lor. Glaja plină scînteie, cînd şi cînd, la săltarea lu­minii gălbii, de său. Prietenii umplu paharele şi le golesc. De pe feţele lor se desprinde o durere mare, deznădăjduită. Tămăşan sloboade fumul gros şi-l îneacă pe Vintilă, care zice, de cîte ori gată de tuşit: — Eu am o presimţire, că fumul ăsta te va îneca odată.   Afară vîntul bate straşnic în geamuri, parcă anume, ca să împrăştie gîndurile celor doi prieteni. Ca răsărit dintr-o călătorie lungă cu mintea, Sandu oftează şi întreabă, dîndu-şi capul pe spate: — Măi, Vintilă, măi! Mai ţii tu minte cînd ne-am cunoscut noi mai întîi, şi ne-am făcut per tu, la cea dintîi halbă de bere? Cum ne-am mai prăpădit noi de-atunci, cum ne-am mai ticăloşit!... Vintilă înghite-n săc, împrăştie cu palmele fumul ce vine să-l înăbuşe iar. — Uite, Sandule, de-atunci a curs o vreme, he-hei, multă vreme! Şi totuşi, te văd ş-acum în crîşmă aceea. Erai nalt, alb la faţă, durduliu, şi abia-ţi mijea mustaţa. Atunci mi-a venit o presimţire, c-ai fi din neam mare, de boier. Şi erai numa ficiorul dascălului din Broşteni! — Al dascălului, da, ş-al dăscăliţei Maria. Ce mai oameni, frate, şi cum s-au dus! Aceia nu m-au măr­ginit nicicînd în libertatea mea! Crîşmarul a aţipit pe scaun. Ştia el ce-are să urmeze. De douăzeci şi atîţia de ani, de trei ori pe săptămînă, între cei doi prieteni se ţesea aceeaşi poveste. Vintilă stă cu ochii duşi, pare c-ar vrea să-şi amin­tească ceva. Întru tîrziu, văzînd că Sandu tace, îl întreabă sfios, cu glas sălciu: — Dar eu, eu cum eram pe vremea aceea, Săn- ducule? Sandu oftează, răsucind o ţigară. — Măi pretine, tare ne-am mai trecut noi, mă! Aşa, o să ne stingem de tot. Cum au putut să se usuce florile   de pe obrazul tău, şi părul acela bălan cum s-a-ndurat să se rărească aşa? Atunci nu-ţi putea re­zista o fată, şi eu te iubeam ca pe-un frate! Vintilă prinde limbă: — Ţii minte cînd am umblat o după-amiază-ntreagă pe urma unei codane cu ochi albaştri, cu păr bogat, castaniu? — N-a fost cu ochi albaştri, Vintilă! Erau negri ca tăciunele. Nu-ţi mai aduci tu aminte! — Eu am o presimţire, că tu nu-ţi aminteşti bine. — Mă rog! Stai numa, să ne desluşim! Şi se desluşesc greu de tot. Ce afirmă unul neagă celă­lalt, dar urma tot a lui Sandu era. Limbile se leagă, mîncînd cuvintele, apoi se dezleagă deodată, trezind pe crîşmar. — Ce zici du’neata, don’le Arvinte? Care-avem dreptate? Hm? — Apoi dumneata, domnule Alecu, vezi bine că dumneata. Ba stai, acum îmi vine-n minte: amîndoi aveţi dreptate! — Amîndoi! Ei, da, amîndoi! Şi prietenii, mai potoliţi, petrec înainte. Lumînarea scade încet, mută, ca un suflet de mucenic, ca sufletul celor ce aşteaptă, într-o căsuţă sperioasă, să vină odată tata. Afară, vîntul se văietă chinuit, aleargă şi se în­toarce iar, bătînd dureros în geamuri. — Măi Vintilă, tu ştii cînd m-am însurat eu? Iac-aşa bătea un vînt, ca acum, de să ne ieie, — mire şi mi­reasă, — din trăsură. — Vezi, eu de-atunci aveam o presimţire, că n-are să fie bine aşa.   Sandu se-nfurie deodată: — Cum n-are să fie bine? Nu e bine, doară? Nu tră­iesc eu bine şi îndestulit cu dumneaei? Spune tu dacă ştii că nu-i aşa! Poate de tine-ai vrut să zici. Ei, aşa mai înţăleg. Sărac de capul tău, nenorocitule! La trei ani după mine te-ai însurat şi tu! Şi ţi-ai luat o beteagă, mă, de-ţi mîncă zilele! Aşa erai tu odată, ca acum? Da’ te usucă, mă, te bagă-n pămînt cu zile! De ce n-ai avut atunci o presimţire? Şi Sandu goleşte repede paharul, izbindu-l de masă. Vintilă rămîne mut. De bună samă, altul a fost el pîn-a nu se-nsura... Bine-a zis Sandu. Şi acum, iacă, îşi poate jupui pielea, că nu s-ar agăţa de ea nici un strop de carne! Ce viaţă a dus el numai unul Dumnezeu ştie! Oftează şi tuşeşte, înecat de răsufletul de fum al prie­tenului, ce suge lacom din ţigară, cu ochii morţi. Mai are o jumătate dinainte şi trebuie s-o gate curînd. Vintilă bea un pahar, suflă cu buza de jos spre frunte, răsfirîndu-şi mustăţile. — Măi frate, într-adevăr că tare ne-am trecut din lumea asta! Uite, eu numa cîteodată bag de samă, şi atunci am aşa, o presimţire că mi se deschide înainte o groapă. Da’, Sandule, să-ţi spun eu de unul!... Vezi, ăla-i beteag şi ticăloşit! Ş-are nevastă frumoasă, şi trei băieţi sănătoşi. Şi el zace pe coaste, şi acuş nu va mai cunoaşte pe nimeni. Nici pe Vintilă, care l-a avut drag ca pe-un băiat. Pe ăla să-l vezi tu, frate. Şi n-a făcut alta decît a şăzut la o măsuţă lîngă mine şi a scris cu ziua şi cu noaptea de cap. Îl chemam: «Hai, mă, la o   bere!» «Nu vin!» «Să cinsteşti un păhar de vin.» «Nu-mi trăbă!» «Un joc de cărţi, totuşi?» «Nu ştiu!» Hei! Acasă-i surîdea femeia, ca o floare, şi trei copii bălani! Bine! Acum ce s-a ales de el? O blană! Şi tu­şeşte, frate, pe-acela să-l auzi tu tuşind... Sperie băieţii! Şi femeia lui nu plînge? Că au dat din casă tot, şi acuş i-or şi scoate de-acolo. Amar de maica lor! Ce sîntem noi pe lîngă el? Şi ăla, frate, n-a beut în viaţa lui! Şi are-o femeie, ştii, o femeie! Şi trei copii! Rămîn pe drumuri! Eu am o presimţire, că vor rămînea pe dru­muri! Măi, pe ăla să-l vezi tu bolind, n-ai mai zice nimic de noi. Eu am o presimţire, că n-ai mai zice nimic. Sandu ascultă cu ochii duşi, apoi, oftînd, zice cu glas moale, sălciu: — Măi Vintilă, vezi, şi eu, numai aşa, cîteodată, mă gîndesc că, într-adevăr, şi noi sîntem bolnavi. Uite, de pildă, acum: îmi arde pieptul, îmi arde gîtul, şi-mi vuieşte capul, îmi vuieşte... Da’ ca acela de care spui tu tot nu sînt. Uite, frate, ştii la ce m-am gîndit? Să mai cerem o jumătate şi să facem jurămînt mare că nu ne vom pune mai mult piciorul în crîşmă. Să ne jurăm pe dumnealor de-acasă şi pe tot ce-avem mai scump. Jumătatea vine, jurămîntul se face, ca de douăzeci şi cinci de ani mereu, şi, cînd ies, crîşmarul le pofteşte să nu-l uite, zîmbind pe sub mustăţile mari. Clătinîndu-se, se zbat cu vîntul. — Vintilă! Cum îţi cheamă, numa, nevasta? O undă de vînt răpeşte răspunsul: — Maria. — Da, Maria... — Da’ pe-a ta, cum o cheamă, numa, Sandule? O altă undă duce vorba: — Susana. — Da, da, Susana... Vintilă zice iar: — Eu am o presimţire, că pe dumneaei iar o voi afla-o plîngînd. — Nu te mai irita, frate! Doctorul, ştii, doctorul... spunea... ţvicării... Şi vîntul răpeşte lacom cuvintele, alergînd plin de mînie.   1 9 0 5        

                                                                           MĂTUŞA STANA          De trei zile n-a mai văzut nimeni soarele. Din văzduhul ticsit de nouri grămădiţi unul peste altul, ca nişte uriaşi ce se sugrumă, cade întruna potopul de apă. Peste satul din vale fumul pluteşte greoi, nemaiavînd putere să se ridice. Ţi se pare că viaţa se retrage şi că-n locul ei se pune o nesimţire, o tîmpire pe toate lu­crurile. Vîjîitul lin ce domneşte în văzduh şi cadenţa regulată cu care se izbesc picurii grei în bălţi te în­deamnă la somn îndelungat, din care să nu te mai deştepţi.        Priri sat e linişte de moarte. Aşa, tîrziu de tot, în răstimpuri, dacă vezi lunecînd pe uliţi, înclinîndu-se într-o parte şi într-alta, vreo matahală.   Numai colo,-n casa cea coperită cu ţiglă, deasupra uşii căreia e înţepenită o rudă, iar de rudă-i spînzurată o garafă goală, numai acolo nu-i linişte, numai acolo e şi acum, în toiul ei, viaţa... Vreo cinci mese-s înconjurate de oameni nespălaţi, bărboşi, cu cămăşile negre. Unii cîntă, alţii povestesc, cei mai mulţi vorbesc tare, răstit. La vreo două mese s-a început jocul de cărţi. Degetele lor groase abia despătură bucăţile de hîrtie, murdare, soioase. Crîşmarul, cu nasul lui de pasăre de pradă, stă lîngă masa din mijloc şi-i stăpîneşte pe toţi cu privirea. Un surîs îi schimonoseşte chipul pămîntiu. Fumul lulelelor a umplut crîşma şi pare că are de gînd să se aşeze în straturi pe tavanul şi pe păreţii în­negriţi. Dar de cîte ori se deschide uşa, i se nimiceşte tot planul, pe care însă mereu îl reîncepe. Dar uite, chiar colo,-n ungheţul unde doarme cupto­rul hodorogit, pe un scăunaş cu trei picioare, şade o bătrînă cu jumătatea de rachiu dinainte, pe pămînt. Stă cu faţa către părete, nu-şi face cu nimenea vorbă, dar cu atît mai încăpăţînată se ceartă cu ea însăşi, în­ghiţind din cînd în cînd din sticlă. — O, Stano, Stano!... Ţi-ai făcut de cap, Stano! Să te-mbeţi ca beutorii! Ruşine!... Adecă ce? Nu-s ai mei banii, nu-s a’ mele hainele? Şi doar nu le-am dat toate... Mai am o ladă plină. Hainele de mireasă încă ş-acum le mai ţin... Ptiu, ce de ţuică mi-a da jupînu pe ele... Draga ţuică... Jupînele! Şi jupînul aude tot. Într-o clipă e lîngă mama Stana, îi ia porţia de dinainte şi merge de-o umple iar, deşi era numai pe jumătate goală. Baba şi-a închis ochii şi pare că stă s-adoarmă... Dar iată că-şi întinde din nou mîna după garafă, şi aşa, cu ochii închişi, o ridică la gura ei bătrînă, fără leac de dinte, şi mai înghite de vreo cîteva ori. Şi iar începe să aiureze. — Să ştie Ion ce isprăvuri îi faci, Stano! Doamne, ce te-ar mai îmblăti!... Iar te-ar lăsa lată, ştii, ca atunci... — Şi-i trece un fior de groază prin purtatu-i trup. — Dar el nu te vede, Stano, poţi să bei... Ion, Ion, ce am eu cu Ion? Bine c-a murit... Că nu mai puteam bea tot pe-ascuns... Să bei, să te-mbeţi ca beţivii... O, Stano, Stano, la ce-ai ajuns! Ce se va alege de tine, blăstămato, ticăloaso... ticăloaso?!   Pe lelea de oarecînd, pe mătuşa Stana de-acum, o cu­nosc şi copiii satului. Nu-i unul pe care să nu-l fi uns cel puţin o dată, fie că şi-a scrîntit vreun picior ori vreo mînă, fie pentru zgîrcituri şi cîrcei de tot felul. — Voinicu mătuşii, las’ numa pe mine, nu te teme! Hei, hei, pe cîţi i-am făcut eu oameni din nevoiaşi! Atîţia creiţari să am!... Ptii, bată-te norocu, că grăsuţ eşti! Uite-aci peştele, mă! Brav ficior s-a croi din tine. Şi bunica, cu mînecile sufulcate, cu degetele unse, îl netezeşte mereu pe la locul cu pricina. Pe urmă îi spune să steie aşa, culcat, pînă ce merge în grădină. Frunze de brusturi se află mai pretutindeni, şi mătuşii Stana îi sînt de lipsă aproape pentru fiecare bolnav pe care-l vindecă prin ungere. Lata buruiană se lipeşte de trupşorul copilului, mătuşa o leagă cu o năframă sub­ţire, şi peste cîteva ceasuri viitorul june e sănătos ca mărul. D-apoi descîntecele de bubă rea, de făcătură, de-ntîmplare, cine le-ar şti mai bine decît mătuşa Stana! E un şir întreg de ani de cînd a murit Ion, bărbatul ei, şi copii n-au rămas nici unul, că n-au avut. A rămas singură pe lume, fără leac de toiag la bătrîneţe. Era ea vestită, şi ca tînără, de femeie fluşturatică, ce nu-şi prea vedea de casă, şi, cînd nu ştia bărbatul, se mai abătea şi pe la jupînul, la cîte-un păhărel. Dar acum de el nu-i mai pasă, de adunat bogăţii n-are pe sama cui să adune, ş-apoi aşa, singură, ce să facă, cum să-şi treacă vremea? De un şir lung de ani mătuşa Stana e băutoarea sa­tului. Cît ce capătă vreun ban pentru uns, ori pentru descîntat, îndată-l duce să ruginească la jupînul. De multe ori, cînd descîntă şi suflă pe ţeve, — pentru alun­garea duhurilor, — se răspîndeşte un duh greu de ra­chiu, şi toate hainele de pe ea miroase a crîşmă. Cînd nu are bani, îşi duce ce are prin casă. Jupînul primeşte orice, nu-i alegător. Sărmana ei casă! Parcă-Şji plînge fericirea de altădată, aşa stă de tristă, cu cope- rişul afumat. O mîţă sură, pe jumătate sălbatecă, o mai cercetează din vreme-n vreme. Lelea Stana de altădată, acum mătuşa Stana, ştie multe cînd se pune la povestit. Numaicît, mai mult vor­beşte cu copiii şi cu sineşi. Că are doar să-şi spună sieşi mai multe ca altora...   S-a însărat. Aproape toţi oamenii au ieşit din crîşmă. Au mai rămas doar căruţaşii. Mătuşa Stana a adormit, ghemuită, lîngă cuptor. Dar casa jupînului nu e pentru dormit. O trezeşte. Cu  chiu, cu vai, bătrîna ajunge pînă în uliţă. S-a-ntunecat de nu-ţivezi mîna şi a-nceput să sufle şi un vînt rece, neobişnuit vara. Vijelitul lui şi cîntecul plîngător al văii, ce curge prin mijlocul satului, se-ames- tecă-n răpăitul ploii... Mătuşa Stana păşeşte-mpletecindu-se, şi-aproape tot al treilea pas se tăvăleşte în mocirla drumului, bolboro­sind mereu: — Să te-mbeţi ca beutorii!... Ticăloaso!... Şi ploaia cade mereu, în picuri mari şi grei.   1 9 0 3              

    POPA VASILE               În odaia îngustă, joasă, cu geamuri mici, roşcate de flăcăruia cînd săltătoare, cînd liniştită a beţigaşului de său de pe masă, se plimbă cu paşi largi, măsuraţi un bărbat adus puţin de spate. Barba bogat revărsată pe piept are mănunchiuri groase de fire argintii. Mustăţile-i răsucite par două coarne de berbec, ce se pierd în barbă, roşcate, cu puţine fire albe. Din cînd în cînd, se opreşte lîngă masă, vrea să se aşeze pe scaun, dar iar se îndreaptă şi iarăşi păşeşte larg şi măsurat. Pe cîteva clipite capul se ridică măreţ, şi sub sprîncenele dese, stufoase, ard în văpăi două diamante negre. Nasul de vultur palpită, pare că adulmecă în depărtări mari. În casă e linişte grea. Din odaia vecină, pe uşa des­chisă, se-aude respiraţia regulată a celor ce se odihnesc, scutiţi de răsufletele reci ale vîntului ce fluieră cu o mulţime de întorsături în streaşina lungă a casei, afară, în toamna tîrzie. În vatra rece, în două colţuri, doi greieri numără cu scîrţîiri uscate clipele ce trec. Din cadrele icoanelor vechi, sfinţii, în haine lungi, şterse, ascultă, cu capetele plecate, furtuna de-afară. Par adînciţi în gînduri, ca nişte moşnegi ce-au adormit la un priveghi, cu coatele pe masă. Pe după icoane sînt vîrîte tufe de busuioc şi de izmă creaţă, cu miros de sărbă­toare. Întru tîrziu, bărbatul, după ce închide uşa odăii ve­cine, se opreşte în mijlocul camerei. Stă mult, ca îm­pietrit, cu capul plecat, cu braţele încrucişate pe piept. Din cînd în cînd, oftează, şi barba mare i se zbate ca de o des­cărcare nervoasă. Afară, vîntul se văietă prin frăgarii negri, se învăluie pe sub streaşină, îmbulzin­du-se în geamurile mici, şi se depărtează apoi, ca răpit, într-un întunerec de să-ţi scoţi ochii, lăsînd răstimpuri mari de linişte în urmă. Din ochii negri, aprinşi, se desprind repede doi stropi mari şi se pierd în barba încîlcită. Paşii se-ndreaptă iar, hotărîţi acum, spre masă, şi sca­unul cu spetează scîrţîie dureros. O coală albă de hîrtie aşteaptă pe masă. Pana în­ţepeneşte o vreme între degetele groase, apoi, încet, cu opintiri şi ponturi începe s-alunece scîrţîind.   «Măria-ta! De douăzeci şi cinci de ani sînt aici, în satul unde m-ai trimis. Douăzeci şi cinci de ani trec ca o palmă la ureche, dar pentru mine au fost douăzeci şi cinci de veacuri, măria-ta! Pînă am fost la învăţătură, m-ai cunoscut bine pe mine, şi pe Toader Vălean, şi pe Petre Muntean. Noi ţineam strana. Acuma, ei s-au dus de mult, măria-ta, şi numai eu am mai rămas, eu, Vasile Todoran.»   Mîna lui Vasile începe să tremure ca de friguri, pe ochi i se pune o ceaţă deasă. Şirurile ce se usucă pe hîrtie i se par grozav de încîlcite. Literele joacă, se dezlănţuie, se împrăştie şi dispar apoi cu totul. Vasile Todoran se freacă la ochi, dar ochii nu mai văd în afară. Se lasă greu pe speteaza scaunului şi oftează din adînc. Subt para tremurătoare a feştilei de pe masă, sfinţii vechi de pe părete par că se deşteaptă. Afară, vîntul se izbeşte în ferestrele mici, şi un ochi de hîrtie plezneşte. Vasile Todoran deschide ochii, tresărind. Fla­căra săului de pe masă se-alungeşte şi-i gata parcă să se desprindă de feştilă. — Ce vreme, Doamne, ce vreme! şopteşte popa Va­sile, şi cu o năframă neagră astupă ochiul. Apoi se aşează iar pe scaun. De cînd duce el amarul ăsta de viaţă! Bătrînul badea Iacob, tată-său, să-i fi dat lui bună pace, să fi rămas aici în sat, în rînd cu feciorii. Cine-ar fi ca el acum? Dar nu! Bătrînului îi ardea să-l facă domn! Şi încă ce domn, ia, nu aşa, o zdreanţă de scriitoraş! Avea băiatul glas bun, — ce mai glas! — «got», cum zice cantorul Mitru. Şi dacă nu l-ar fi făcut popă, atunci pentru ce le mai dă Dumnezeu dar oamenilor? Şi Vasile Todoran, cum stă răzimat de speteaza înaltă a scaunului de stejar, vede, ca în vis, toată viaţa ce-a urmat pentru el din această hotărîre neînduple­cată a bătrînului. O casă mică, cu ferestrele murdare, cîrpite cu hîrtie, locuinţa unui pantofar uscat, vînăt la obraz, care toată ziua şedea pe un scăunaş, punînd petece ori tălpi, fu- mînd necontenit şi golind tot la trei ceasuri o litră de rachiu. Un ucenic ghebos aducea şi ducea marfă, punînd întotdeauna în buzunar glaja stăpînului. Aci a-nceput să înveţe lecţia ce i se spunea la şcoală, în mirosul de tutun, de cleiuri, de vinars şi de piele umedă, putredă pe jumătate. Cînd îi vin în minte anii petrecuţi acolo, îl cuprind fiori reci. Numai după ani a schimbat cvartirul şi s-a mutat la cei doi prieteni, cu care mai tîrziu cînta în strană; numai atunci a mai prins şi el vlagă. Anii de-nvăţătură erau doi pentru cei ce se grăbeau. Dar de aceşti doi ani Vasile Todoran îşi aducea totuşi cu drag aminte. Mai ales de unele zile mari. Cînd se strecura cu cei doi prieteni la crîşma lui Tănase, puneau trei şurţe de-ale crîşmăreşti în cele trei fe­restre şi aşezau lumina în mijlocul mesei, iar în jurul luminii — trei sticle cu vin. Feciorii se mai încălzeau la inimă, li se dezlegau limbile şi le porneau lacrămile odată cu cîntecele. Şi ce cîntece, Doamne, Doamne! Te-aprindeau mai ceva ca vinul! Şi Vasile era cel mai meşter. În asta una nu se-nşelase bătrînul: feciorul lui avea un glas, — Doamne, ce mai glas! — «got», cum zicea diacul Mitru. Vasile cînta, prietenii îl acompaniau, şi ochii lor cu­minţi se umezeau. Şi cînd se depărta şi al doilea rînd de sticle goale, să vină iar pline, prietenii se îmbrăţişau, şi apoi, liniştindu-se, făceau planuri mari pentru viitor. Cei doi aveau acasă logodnice ce-i aşteptau cu ochii plînşi, blăstămînd atîta foc de-nvăţătură ce trebuie să ai ca să poţi cădelniţa în biserică. Ei se-nduioşau mai în grabă decît Vasile, şi pe buze le veneau cîntece de dragoste. Dar Todoran schimba repede rostul şi se po­meneau cîntînd:   Cine trece Oltul mare? Ce viteaz răzbunător Umple astăzi de teroare Zbirii bietului popor?   Şi nu se prea puteau dumeri ce va să zică «zbirii- bietului», spus totdeauna într-un singur cuvînt. Dar Vasile punea capăt şi nedumeririi, căci încheia cu:   Plîngi, popor nenorocit! Plîngi, că Tudor a murit!   Şi cei doi prieteni plîngeau cu lacrămi amare moar­tea bietului crai Tudor Olteanul, care trecuse   Fără cruce, fără floare, Fără lacrămi pe mormînt.   Amintirea acestor zile mari era singura zare lumi­noasă în viaţa lui Vasile Todoran. Dar cît de rare au fost aceste zile! Cîteodată i se părea că partea asta frumoasă a vieţii lui a fost un vis numai. Mai ales după ce-i muriră prietenii. El nu avusese logodnică, pînă la pricopseală, dar, venind acasă, zece ar fi mers după el. Lui Vasile îi vine în minte toată viaţa lui de popă aci, în sat. Şi, din toate, înţelege numai atîta, că tată- său mai bine-l lăsa să crească în rîndul celorlalţi fe­ciori. Anii răi l-au legat de gard. Cei buni i-a chel­tuit cu şcolile, pentru un băiat care, după cinci ani, murise de aprindere de plămîni, şi pentru o fată care şi ea fusese un an la oraş. A muncit în rînd cu ceilalţi oameni din sat. A muncit ca un bou, şi nu s-a ales cu nimic. Că dacă era an ploios, eclegia se îneca de bălţile ce le ţinea lunca o jumă­tate de an; iar de era secetă, crăpa cleiul de subt firele rare de iarbă, şi cucuruzul îşi învîrtea frunzele ca fu­sele. Moşia lor cea bună, din moşi, a pus-o tată-său cu învăţătura lui. Era înrudit cu jumătate satul, — cît despre partea lui, cît despre partea muierii, — dar de la aceştia în zadar cerea. Erau săraci şi n-aveau ce să le deie. Şi tot ar fi mers cumva, numai să fi fost ani buni. Mai ales anul acesta din urmă! Trei vitişoare în grajd, şi nu avea un car de fîn! Şi toamna venise degrabă. Le-ar fi vîndut, da’ nu le cumpăra nime, numai cu preţ de batjocoră. Oameni mulţi plecaseră la America, îşi vînduseră tot, ca să-şi poată face bani de drum. Şi plecaseră cu gîturile uscate şi cu ochii umezi. Şi s-au dus mulţi... De cînd se porniseră oamenii să meargă în lumea cea nouă, îi tot umbla şi lui ceva prin cap, dar tăcea. Nici­odată însă n-a fost aşa de zdrobit ca în sara asta. La o vreme, se ridică iar şi începe să se plimbe prin odaie. Întru tîrziu, se opreşte din nou, cu braţele încru­cişate, şi stă mult aşa, ca împietrit. Afară, în noaptea adîncă, vîntul vuieşte întruna. Două lacrămi mari se pierd în barba încîlcită, şi popa Vasile porneşte cu paşi hotărîţi înspre masă şi se apucă din nou de scris. «Măria-ta! Eu, Vasile Todoran, de douăzeci şi cinci de ani preo­ţesc tot acolo unde m-a pus măria-ta. Pasămite, aşa e voia Celui-de-sus. Acuma, eu am avut un ficior, pe care l-am purtat cinci ani la şcoală. Dar ăla a murit. Dac-a murit, s-a hodini, măria-ta. Dumnezeu să-l ierte! Acuma, măria-ta, vei şti c-a fost mare secetă în anul acesta, şi am trei vitişoare şi nici un car de fîn. Să le vinzi, le dai pe nimica. De celelalte ar mai fi cumva, dar cu mă­laiul stăm rău de tot. Poporenii n-au să-mi deie nici cîte-un cop. Şi am, măria-ta, nevastă, că trăieşte încă, şi doi băieţi, peste zece ani amîndoi, dar pe ăştia vezi bine că nu i-am mai putut duce la şcoală. Şi aşa, ei pot trăi şi cu mălai. Dar mai am, măria-ta, o fată de douăzeci şi patru de ani. Şi nu s-a măritat încă... A fost un an şi la şcoală, la oraş, dar domnişoară tot nu poate fi, că nu avem nici bani; apoi, ficiorii din sat se vede că nu prea îndrăznesc, ştii dumneata. Şi aşa, e trecută de ani şi nu s-a măritat încă. Şi să o vezi numai! înaltă, mlă­dioasă, cu faţa albă ca de crin, cu ochii negri, negri şi umezi! Şi stă aşa, şi nu se mărită. Măria-ta! Pe mine pentru fata asta mă doare. Şi să mă ierţi, măria-ta, dar cînd mă uit la ea, blăstăm ziua în care m-a dat tata la şcoală. Acuma, de-aceea vin eu să scriu măriei-tale: vreau să adun ceva bani, să-i fac zestre, ori să mă duc de-acasă, că aşa, gîndesc, ficiorii vor fi mai îndrăzneţi, că preuteasa, Ruxandra, e ţărancă şi ea. Eu singur îs domn în casă. Că, uite, de asta voiam să-ţi spun mă­riei-tale: eu vreau să mă duc din sat, oblu în America. S-au dus ei încă oameni de la noi, şi au făcut unii bani. Acuma, eu numai de-atîta mă rog, să-mi deie măria-ta slobozenia asta şi să-mi ţie satul pînă voi veni. Nu ca popă vreau să mă duc, măria-ta, nu! Patrafirul îl las aici; ci acolo spun că sînt fabrici multe şi plătesc mai bine. Nu pentru mine, nici pentru Ruxandra, ori pen­tru cei doi băieţi te rog, ci numai pentru ea. De ea mi-e milă, că e trecută de douăzeci şi patru de ani, şi nu s-a măritat încă. Ş-apoi mai spun eu încă ceva, dar numai măriei-tale: aşa-i ea, nu poate mînca nicicum mălaiul gol. Şi în America mai fac oamenii bani, măria-ta. Şi trăbă să mă duc! Aşteptînd slobozenia, sărută dreapta măriei-tale sluga plecată, Vasile Todoran, popa din Lupeni»   Popa Vasile, zdrobit, împătură hîrtia, o pune bine în buzunar, şi aşa, îmbrăcat, se răstoarnă pe laviţa de lîngă fereastra în care răscoleşte şi-acuma vîntul.   Dimineaţa înciripă de la judele un cal, cu şaua de lemn îmbrăcată în piele neagră, şi spuse femeilor că trebuie să meargă pînă în oraş, la poştă. Cînd să iasă pe poartă, un copilandru de vreo şai­sprezece ani, oacheş, îmbrăcat în suman, se arată şi el în prag, cu calul de căpăstru. — Domnule părinte, să faci bine să vii, că moare — Cum moare, mă Ionică? N-a fost beteag! — Numa de două zile a căzut la pat. Dar acum moare, domnule părinte! Fă bine, vină-n grabă! Ai lui Ionică locuiau pe hotar, cale de-o poştă pîn-a- colo. Popa Vasile sări din şa, se-ntoarse furtună în casă, luă patrafirul şi ceaslovul, se-avîntă iar pe cal şi plecară amîndoi. Colo, după amiazi, o căruţă se opri înaintea casei preoţeşti. — Vină, Ruxandro, de ia patrafirul şi ceaslovul! Trăbă să-l ducem la doctor. De nu, omul ăsta moare cu zile. E în aprindere de plămîni, aşa cum a fost şi Gheorghieş al nostru. În căruţă nu se vedea decît lîna cojocului ce-acope- rea pe bolnav.   Sara, căruţa se opri iar în faţa casei. Popa se coborî. — Auzi, Ionică, dacă-i ajunge acasă, să faci cumva să trimiţi calul, că e al judelui, zise popa către băiat, şi, întorcîndu-se către preoteasă: l-au dat doctorii leacuri şi-au zis că-i trece. Da’ de nu mergeam, era gata! Vezi, mor cu zile bieţii oameni! Cînd să se dezbrace, popa Vasile dă de scrisoarea la vlădica în buzunar. Îşi uitase toată ziulica de ea. O scoate, o-ntoarce, o priveşte lung pe toate părţile, apoi se-apropie de vatră, o pune în flăcări şi oftează din adînc, cu privirile pierdute-n vîlvătaia roşie: — Cîte năcazuri, Doamne, cîte năcazuri!   1 9 0 5        

                                                                                                    UN DOFTOR               Auzisem că-i din satul vecin şi că se pricepe la boale de vite şi că pune la loc, dintr-o trăsătură, mî- nile şi picioarele oamenilor, schilodite ca vai de lume. — N-ar fi rău să vină pînă aici, bade Toadere, zic odată cătră slugă, un rumînaş ager, cu puţine fire de mustaţă, galbine, ce-i tot întrau în gura care-i măcina ca meliţa. — Dacă vine Tănase, apoi să ştii dumneata că Joiana noastră peste o săptămînă va năpîrli. Şi aşa dă în primă­vară, şi mi-i mai mare mila să steie tot în grajd. Dofto­riile astea ce ni le-au dat de la potică, vezi dumneata, nu ajută nimic. Doftorii ăştia cu carte, iac-aşa! — băţu-n mînă, nasu-n vînt, şi pe nas călăriţi ochelarii. Da’ Tănase numa să puie mîna! Pune Tănase mîna? Boala sacă din rădăcini. Cum sacă? D-apoi să vezi dumneata ce cuţite are Tănase! Ăla doftor! — Bine, Toadere, trimite vorbă să vie. Poimîne e joi. Să se abată şi pe la noi! — Cînd voi trimite eu vorbă, apoi vine. Dumneata nu ştii cît ţine la mine! — Şi Toader clipi din ochii gal- bini, mici. Îşi şterse şi de-o parte şi de cealaltă, cu dosul palmei, firele de mustăţi, clătină din cap şi făcu o dată: «Hîm!» — Dumneata nu ştii, dar eu l-am scăpat de la moarte. Auzi dumneata? De la moarte! Odată, la o mărturie... ba stai! a fost un tîrg în toată puterea, în postul Paştilor. A vîndut şi Tănase două vaci, — ce mai vaci, Doamne! — şi rămăsese să cumpere altele în loc, la un alt tîrg. Acuma, — aşa e data rumînului la tîrg, — s-a cam afumat badea Tănase. Nu-i beutor, dar aşa, o cinste, două, cine nu face cînd are atîta grămadă de bani în şerpar? Şi vînduse scump vacile! Am întrat noi la o crîşmă, şi bem noi, şi ne petrecem, ştii, o veselie mare! Erau acolo feţe străine, ştie Dumnezeu sfîntul cîte neamuri adunate laolaltă! Era mai ales unu îmbră­cat nemţeşte, bărbos al dracului şi cu nişte ochi, măi tată, de te frigeau! Bea cu săte, cîte două-trei păhare după- olaltă, dar ochii lui de lup pătrundeau în toate colţu­rile crîşmei, păreau că văd prin trupurile oamenilor. Cercetează el aşa şi, tîrziu, tot mai mult ne ochea pe noi. Badea Tănase vrea să cînte un cîntec din tinereţe şi-mi zicea mereu: «Doamne, Toadere, cum îmi vine aşa, ca o dulceaţă!» În crîşmă beau, se certau, pipau şî era o larmă, ştii, de să-ţi iai lumea-n cap, un fum de-ţi dădeau lacrămile, şi un aer gros, ştii, ca unde se-ntîlnesc atîţia să beie şi să urle! Dăm noi să cîntăm, da’ de unde! Nici noi nu ne auzeam. Badea Tănase îşi pusese însă în cap să cînte, şi dacă vede că nu poate în crîşmă, bine, plăteşte şi mergem afară, că era o răcoare de primăvară de gîndeai că e răsufletul unor flori reci, nevăzute, ce umplu văzduhul. Cînd dăm să ieşim, iacătă, bărbosul ni se pune în drum. Că «să faci bine», că «să fii aşa de bun», — cătră badea Tănase, — «să-mi schimbi hîrtia asta de cincizeci». Badea Tănase, — n-are ce face, — scoate zloţii şi numără: unu, doi, trei, pînă la cinci­zeci. Bărbosul îi numără şi el, scoate punga, îi aşază bine, şi, cînd să deie hîrtia, împuşcă-l drace pe uşă afară! Cum era de afumat badea Tănase, tot se ţinu înaintea mea după hoţ. Aud numa deodată: «Ha! spurcatule!» şi alta nimic. Cînd ajung eu, bărbosu era deasupra, cu genunchii pe pieptul badii Tănase, şi în mînă îi lucea tainic un cuţit. «Adecă tu de ăia îmi eşti? — îmi fulgeră prin cap, — aşteaptă dar!» Şi unde nu-mi înghilţăiesc mînile în gîtul lui, gros ca de taur, şi strînge, Toadere, să-i iasă limba! A-nceput să răsufle greu, ochii i se albiră, înholbaţi de toată spaima. L-am răsturnat pe spate, i-am luat banii, — cei cincizeci, — şi l-am lăsat în plata Necuratului. Eu cred că te-ai spurca pe toată viaţa să omori o aşa prăsilă de om! Da’ vezi dumneata, de-atunci badea ţine mult la mine. — Bine, Toadere, bine. Vom vedea ce plăteşte mai pe urmă. — Un corn de ţară, stăpîne, nu aşa, ca un doftor de ăştia: frunză-n buză! M-am făcut că am grabă mare şi am întrat în casă, că altfel, cum îmi plac poveştile, nu l-aş mai fi lăsat pe Toader să lucre nimic astăzi. Şi trebuiau făcute cărări noi prin grădină, tivite, colea, cu pajişte grasă. Se desprimăvăra grabnic. Cei dintîi cocostîrci trecuseră în zbor lin pe deasupra noastră, de cîteva zile, şi tufişu­rile se umpleau tot mai mult de frunzişoare verzi. Joi, meşterul Tănase veni, după cap cu o traistă de piele, în care avea uneltele. Un rumîn mijlociu, cu ochii negri, vii, cu sprîncenele încruntate, cu mustaţă rătezată scurt. — Să vezi şi dumneata, ce păcate să aibă vaca asta? — Tragăn! — Doftorul de vite a spus că-i arici. Ne-a dat nişte unsori, zice că dacă o ungi cu acelea, se trage umflătura de se face numa cît o nucă! — N-a putut să-i sară ochii pînă a nu se uita la vacă? De arici nu se agaţă nimeni să-l taie. Ăla e cu rădăcinile în tot sîngele. Putrezeşte vita cum putrezesc boalele urîte pe om. Dar uite, eu îl tai pe ăsta, şi de aceea nu-i arici, e tragăn. Vorbea liniştit, numa din cînd în cînd îşi încrunta sprîncenele. — Cînd a zis badea Tănase că-i tragăn, apoi să ştii că-i sfînt, întări Toader, prinzînd cu buza de dedesubt cîteva fire de mustaţă ce-i intraseră în gură. — Bine, cheamă încă vro trei oameni şi să vedem ce va mai fi şi din asta, zic eu, şi încep a mă plimba pe dinaintea grajdului. Tănase îşi încruntă sprîncenele şi, după ce arătă oa­menilor de unde să ţină, se apucă de lucru, nemaizicînd nici o vorbă pînă ce nu spălă bine rana. îşi şterse apoi cuţitaşul, tuşi o dată şi scuipă peste vacă. — Acum e bine. Zice că-i arici! Pe acela-l poţi tăia? — Cînd a zis badea Tănase că-i bine, apoi să ştii că Joiana, peste o săptămînă, va prinde a năpîrli, zise Toa- der suflîndu-şi mustaţa din gură. — Cu ce-ţi sînt dator, bade Tănase, pentru treaba asta? Parcă nici nu m-a auzit. Vorbea cu ceilalţi oameni. Toader însă se apropie de mine şi-mi spuse în taină: — Nu ia bani! El dacă face ceva, apoi ajută aşa, din tragere de inimă. Dar aşa, de la o cinste cu vin, nu se dă în laturi. Nu-i beutor, dar aşa, ca tot rumînul, vrea să-şi mai uite cîteodată de cele năcazuri. Pînă ce Toader aduse o cană cu vin din pivniţă, l-am dus în casă, l-am poftit pe scaun. Umplem noi păhărele, închinăm de sănătate şi ne mi­răm de bunătatea vinului. — Dumneata vei fi avînd multă căutare cu meşteşu­gul ăsta, bade Tănase, începui eu. — Dacă mă cheamă cineva, merg, că nu pot lăsa pe om în năcaz. Da’ s-a schimbat lumea. Ce gîndeşti dum­neata?... În loc să se facă oamenii mai buni, se prostesc tot mai tare. Mai nainte îmi făceam meseria fără nici o grijă, acum însă, de cînd sînt doftori peste doftori, s-a gătat! Că uite, odată am stat o lună-ntreagă la răcoare pentru o lecuire! Toader trăgea cu ochiul la păhare, le umplea mereu pe toate trei şi, din cînd în cînd, îmi şoptea tainic la ureche: — Nu-i beutor, da-i vinul bun de mama focului, şi dumneata nu l-ai văzut încă pe badea Tănase în voie bună! Şi după ce ne uitarăm de două ori dupăolaltă în fun­dul păharelor, Tănase, mîngîindu-şi mustăţile rătezate, se puse la vorbă. — Să vezi numa cum a fost. Mă trezesc într-o după- amiază cu o căruţă că mi se opreşte înaintea casei. Un flăcăiandru deschide încet portiţa: «Aici şade badea Tănase?» Muierea, de-afară: «Aici, voinice», şi mă strigă din casă. «Bade Tănase, zice, să nu fie cu supă­rare, dar eu vin să te rog ceva. Tata şi-a rupt un picior, şi nici un doftor nu-l mai poate vindeca. A fost la spi­tal. Acolo au zis că se poate într-un fel: să-i taie picio­rul de la genunche. Cînd a auzit aşa, alta nimic, fără să-l pun în căruţă şi să-l duc acasă. Am auzit că dum­neata te pricepi, şi n-am ostenit a veni pînă aici.» — De dus m-aş fi dus eu, dar aveam vro zece cară de fîn neadunat. Ce să fac? în urmă, poruncesc muierii ce-i de lucrat mîne, îmi iau traista şi pornesc. Şi pe drum s-a pornit un frig, o vijelie de să ne răstoarne cu cai, cu căruţă cu tot! Şi pînă să ajungem, însărase beznă, că s-au fost răscolit nişte nouri grei, vineţi. Mă gîndeam la fînul meu, şi era pe-aci, pe-aci să blastăm pe cela cu piciorul rupt. În sfîrşit, am ajuns, oblu în al patrulea sat de la noi. Omul meu, slab colea, lemn, ghemuit pe un păcel. Dezvăli piciorul şi mă mir cum nu mi-a fost dat să mă mir! «D-apoi, bade, zic, frîntura asta e veche, că, uite, s-au vindecat oasele, aşa rupte, ieşite, cumu-s.» «De un an şi jumătate, bădicule», zice el. «Apoi să fii tu al dracului, om prost, mă gîndeam, acum mă chemi?» Toader zise şi el o vorbă: — Vezi bine că a fost prostie! Să te cheme numa la un an şi jumătate... Dar ian mai vezi şi de păharul cela, că s-a încălzi, bade Tănase. Beurăm noi şi ne părea că tot mai bine lunecă pe gît vinul vechi, gros ca oleiul. Tănase începu din nou: — «Uite dumneata, i-am zis, eu pare că nu mai cutez să mă apuc acum. Că se prea poate să rămîn cu picio­rul dumitale în mînă cînd voi zmînci o dată. Pielea e coaptă, oasele s-au vindecat, aşa rău, cum stau afară, şi nu e glumă!» Omul meu însă ţinea morţiş că să-ncerc. «Bine, zic, trimite atunci după o litră de rachiu, şi aceea s-o beai acum îndată toată.» îmi spuse că el n-a beut în viaţa lui vinars din crîşmă. Are el în pivniţă de cel bun, de prune, să beie de acela. Eu ştiam măsura din cel de bucate, şi astfel a trebuit să beie o cupă întreagă. Şi cum a beut, a şi adurmit omul meu. Ş-atunci mă pun pe muncă. Îmi fac o cruce largă, îmi suflec mînecile, pipăi bine oasele, văd care unde trăbă s-ajungă ca să se nimerească şi, din trei zmîncituri, — drept că au şi fost toate una şi’ una, — oasele vin la loc, piciorul se îndreaptă, iar eu am simţit atunci aşa ca o căldură mare în piept. Piciorul l-am legat bine în scîndurele, l-am pus să steie drept, şi’ apoi mi-am făcut iar o cruce mare. A doua zi, cînd s-a trezit, a plîns de bucurie, şi cînd să plec, mi-a zis că să merg să-mi aleg o vacă din grajd, care-mi va plăcea mie. Ca şi cînd eu pentru asta l-aş fi vindecat! Cam la patru săptămîni după asta, îmi vine o citaţie la judecătorie; acolo mă-ntreabă, mă descoase, şi-n urmă îmi dau drumul... În temniţă. Cică un doftor la care a fost cel cu piciorul rupt l-a văzut pe acesta umblînd şi l-a întrebat că cine l-a vindecat. «Iacă cine!» a zis ăsta. «Aşa?» Şi m-a pîrît că eu n-am dreptul să vindec. Toader turna mereu în pahare. De-afară, pe uşa des­chisă, venea miros de pămînt umed şi, în răstimpuri, unde călduţe de boare. Badea Tănase îşi mîngîia acum mai des mustăţile tunse, da’ sprîncenele nu şi le mai încrunta, şi o bucurie mare se arăta tot mai vădită în ochii negri, aprinşi. — Odată, însă, am prins chiar pe un domn cu musca pe căciulă. Un domn de la judecătorie. Avea o vacă şviţeră şi-şi scrîntise un picior, de nu se pricepea nimeni cum să-l direagă. Trimite la mine: «Să vii, bădicule, că-ţi voi plăti bine». «Nu pot, domnule, că iar mă bă­gaţi în temniţă.» «Nu fi copil, cînd îţi spun eu, nu avea nici o frică!» «Nu vin, domnule, că vă ştiu ce plătiţi!» In sfîrşit, îmi dădu în scris că pot vindeca orice-mi place, numa cît leacuri din potică să nu iau, că numa pentru asta una pot fi pedepsit, iar dacă vin­dec de capul meu şi cu leacuri de-ale mele, nu-mi va avea nime grija. Şi, aşa, m-am dus. Badea Tănase sorbi bine din pahar, apoi îl răsturnă deodată cu fundul în sus. Ochii îi ardeau tot mai tare, obrajii i se aprinseseră. Toader îmi şopti ceva la ureche: — Dumneata nu l-ai văzut încă în voie bună pe Tănase! Acesta îşi băgă mîna în buzunar, scoase o sticluţă şi-o puse pe masă. Ce să fie acolo? — Leacuri. Că să vedeţi dumneavoastră drăcenia dra­cului! De vro trei săptămîni, boierul îmi tot scrie să mă duc, să mă duc. Da’ muierea nu, şi nu! Acum am hotă- rît că pe lunea ce vine să plec. Şi femeia, cînd a văzut că nu-i glumă, s-a pus să moară. Zace-n pat întinsă şi, — cine moare? — că ea moare! Moare, pe dracu! Uite, îi duc aici leacuri, şi ştiu că nu i-i nimic, că nu o doare nici unghia de la degetul cel mic. Da’ să ştiu că o las întinsă pe laviţă, moartă, şi tot mă duc! — Ce boier zici că-ţi scrie? — Unu la care-am mai fost. Vezi că nu mă mai poate uita de cînd i-am scăpat odată toate cirezile de vite de la moarte. — Badea Tănase clatină din cap, mirîndu-se: Mare minune a lui Dumnezeu, măi dragii mei! Acuma, eu eram la ciurzi, aproape de Dunăre, pe baltă. Erau şi alţii, dar eu aveam patruzeci de vaci de Moldova, Doamne, ce mai vaci! Şi dăduse, măi dragii mei, nişte ploi, da’ nu aşa, ci gîndeai că se desfundă cerul. Au crescut apele, s-a umflat Dunărea şi, într-o bună dimi­neaţă, mă trezesc, cu toate cele patruzeci de vaci de Moldova, încunjurat de apă. Şi creştea balaurul mereu, şi vuia ca din afundul pămîntului. Porniseră şi nişte vînturi mari, ş-atunci să te fi uitat pe Dunăre, că veneau armăsarii, măi tată, stavă după stavă, tot în sărite, iar în răstimpuri de linişte, turme întregi de iepuri alergau în ruptul capului, — aşa erau valurile, tulburi şi înspu­mate. Aşteptam acum numa să vină apa tot mai mare şi să mă ducă şi pe mine cu vacile şi cu cei patru cîni, ce urlau de-ţi sfîşiau inima. Cu moartea-n sîn am dus-o aşa peste o lună. de zile. Mulgeam vacile în pălărie şi beam lapte, altă hrană de unde să fi luat şi eu şi cînii? în urmă, a dat Dumnezeu de s-au tras apele, dar iarba naltă, care s-a mai ridicat, era plină de noroi. Altă pă­şune însă nu era. Ciurzile celelalte, care scăpaseră de apă, veniră iar pe baltă. Şi unde au fost mai nainte ploi, acum a dat o secetă de părea cerul de două ori mai nalt de cum e. Şi au început să moară vitele. Azi patru, mîne douăzeci, poimîne treizeci şi două. Chemăm pe boier, şi vine boierul cu un doftor. Doftorul caută cîteva din cele moarte, dă din umere şi nu ştiu ce-i va fi spus boierului, că nu grăia rumîneşte, da’ destul că a doua zi vin iar, amîndoi cu puşti, ni le dau nouă şi ne poruncesc să le puşcăm pe toate. Ne îngrozisem şi noi de atîta moarte. Opt oameni, şi nu mai răzbeam să luăm pieile! Da’ cînd am auzit asta, ne-am supărat greu. Cum să puşcăm noi vitele?! Zic eu: «Boierule, ştii ce? Nu puşcăm nici una, că eu le voi vindeca. Trimite-mi dumneata aici zece butoaie de vin, zece de olei şi o sulă bună, ş-apoi de vor mai muri mai mult de două-trei, răspund cu capul meu.» Boierul nu crezu, doftorul zîmbi dispreţuitor, dar a doua zi aveam bu­toaiele şi sula. Acum, la lucru, băiete! Prinde vitele una după alta, împunge-o în splină, cască-i gura şi var- să-i cîte două ulcele: una de vin, alta de olei. N-a mai murit nici una, şi cînd a venit boierul cu doftorul din nou, nu-şi mai gătau poveştile. N-am înţăles nimic din hodorogitul lor, da’ de mai stăteam un an pe-acolo, învă­ţam şi eu... bulgăreşte. — Învaţă uşor, îmi şopti Toader. Săseşte ştie ca un — Săseşte unde-ai învăţat, bade Tănase? — Vezi, că eu am avut drăguţă de sas, s-o dai dracu­lui! O frîuă naltă şi subţire, ş-avea nişte ochi... Să vezi, că doar săsoaicele mor după rumîni! Că ai lor numa să-şi tîrîie cizmele pe drum îs buni, încolo — moare de curechi! Ş-aşa cum îţi spun, aveam drăguţă o frîuă, una Simina, gazdă bună şi cu nişte vinuri ca acelea în pivniţă! Ia, fratele Toader o ştie. Şi, din al doilea sat, pe toată săptămîna mă repezeam de două-trei ori pînă la ea. Şi se topea, sărăcuţa, ca o lumînare. Am umblat eu pe la ei aşa, doi ani, da’ cînd a fost la însurat, mi-a zis tata: «Eu nu ştiu ce-ţi poate plăcea ţie într-o frîuă, măi băiete. Şi chiar de-ţi place, nu-mi place mie.» Ş-a trebuit să-i fac pe voie ş-am luat-o pe asta. Drept că şi asta a fost nevastă odată! Am golit de vro două ori cana. Răcoarea de afară era tot mai aspră. Se cobora soarele încetul cu încetul după coasta alunilor. Badea Tănase se găta de ducă. — Mă vindec pe mine întîi, uite, ş-acum mi-i un picior în scîndurele, că am căzut de pe cal cînd treceam podul din sat, din care lipseau blăni, vindec apoi pe alţi oameni năcăjiţi. Da’ pe saşi nu-i pot lecui chiar să vreau, că la ei nu se prinde. Vezi, că ei nici nu-s bo­tezaţi, şi pace! — Cum să nu fie, bade Tănase?! — Ian lasă-mă, nu-mi mai spune! Am fost eu cu- mătru la destule botezuri de-ale lor. Botez e ăla? Luare în bătaie de joc a botezului! De-aia-s aşa de neteflete cu toţii, de gîndeşti că au căzut din nouri. Cum să le placă la frîue de ei?... Noa, dar acuma plec! — Apoi, noroc, bade Tănase! Şi zici că te duci în Ţară? — Pe luni. Vezi, muierii-i dau leacuri, şi nu i-i ni­mic! Da’ să ştiu că o las întinsă pe laviţă, şi tot mă duc, că mi s-a făcut şi mie de ducă.   1 9 0 5