Recent Posts
Posts
Capitolul I. INCENDIUL   Era aproape ora trei dimineaţa şi Nicu Aposto lescu mai avea câteva ore de gardă. Se simţea indispus şi, mai precis, plictisit de inactivitatea la care era condamnat încă vreo trei ore. Prgluase serviciul de dispecerat al Direcţiei judiciare la ora zece seara, şi până la ora când începe povestirea noastră nu intervenise nimic care săi poată stârni interesul. Desigur că şeful judiciarului, colonelul Vasile Ghe» rasim, citindui a doua zi raportul în care va fi consemnat: „în timpul serviciului meu nu sa întâmplat nimic“, va constata cu satisfacţie sistematica diminuare a criminalităţii. în cel privea pe el însă, adesea se gândea că este” un ghinionist. Dacă sar fi născut cu douăzeci de ani mai înainte, ar fi putut lucra la judiciar prin anii ’48 — ’49, când atacurile armate ale bandiţilor împotriva magazinelor de bijuterii şi a băncilor se comiteau în plină zi. Când colete cu femei ciopârţite erau găsite în cele mai frecventate puncte ale Capitalei, iar escrocheriile şi falsurile de anvergură nu erau o raritate. Colegii mai vârstnici aveau cu ce se mândri şi, întradevăr, puteau fi mulţumiţi de aportul lor, dar el? Cu excepţia a două cazuri „mai grase“ (afacerea cu stupefiante de la Constanţa şi tripla crimă din Pădurea Băneasa), se ocupa numai de „găinării“. Crime pasio nale, cu criminalul cunoscut de la început, pickpockets[1]) de mina a doua, escrocherii şi falsuri grosolane, care cereau numai întocmirea dosarelor de trimitere în judecată. îşi aprinse o ţigară şi, sculânduse în picioare, începu să se plimbe îngânaurat prin birou. După ce măsură cu paşii încăperea, aproape zgce minute, se decise să se aşeze iar în fotoliu. Trase cu vârful pantofului un scaun din apropiere şi, când aprecie că la adus la o distanţă convenabilă de fotoliul în care se afla, îşi puse picioarele pe el. Luă apoi un roman poliţist de pe birou, şi se adânci în citirea acestuia. Se părea că acţiunea romanului la captivat. Întradevăr, aproape o oră urmări absorbit anchetarea unui falsificator, care – pentru a scăpa de răspundere – ori de câtg ori era interogat, simula nebunia… Când, deodată, telefonul de pe biroul său începu să sune strident. Puse cartea pe birou şi, ridicând receptorul, îşi consultă în mod reflex ceasul brăţară. Văzând că este trei şi patruzeci de minute, se gândi că aceasta era ora când, de obicei, beţivii se taie între ei cu cuţitele. După ce duse la ureche receptorul telefonic, auzi o voce bărbătească: — Alo! Miliţia judiciară? — Da! — Vorbeşte locotenentul Gheorghe Oltcanu, de Ia secţia 3a… — La telefon căpitanul Nicolae Apostolescu. — Tovarăşe căpitan, în raza secţiei noastre, pe strada D la numărul 22, a avut loc o explozie urmată de un incendiu… — Pompierii au fost chemaţi? — Au şi plecat, tovarăşe căpitan! — Sunt victime? — Una singură! — Mai trăieşte? — Nu, a decedat. — Bine, anunţăl pe procurorul de serviciu, pe medicul legist şi trimiteţine şi nouă o copie după procesulverbal ae consultare! spuse Apostolescu pentru a încheia convorbirea, evident neinteresantă. — Alo, tovarăşe căpitan, mai e ceva… — Ce anume? îl întrerupse plictisit Apostolescu. — Sar părea că este vorba de o sinucidere… — Sinucidere prin foc? Bravo, avem şi noi bonzii noştri! exclamă Apostolescu mirat. — Ce aţi spus că avgm, tovarăşe căpitan? întrebă intrigat interlocutorul. — Am întrebat de unde vorbeşti! zise Apostolescu pentru a scurta convorbirea. — Sunt la un telefon public, peste drum de locul incendiului. — Bine, tovarăşe locotenent, în zece minute sunt şi eu acolo! După ce aşeză receptorul în furcă, apăsă pe butonul unei sonerii, montată sub tăblia biroului, şi, sculânduse, se îndreptă sprg cuierul din colţul camerei. în timp ceşi strângea cordonul la fâşfâş, auzi o bătaie uşoară în uşă şi, la invitaţia lui, intră un bărbat tânăr, în uniformă de sublocotenent. — Să trăiţi, tovarăşe căpitan, mam prezentat la ord… — Eu am plecat în strada D la numărul 22, unde sa, semnalat o sinucidere. Te rog să rămâi în biroul meu şi să răspunzi la telefon. Dacă apare ceva deosebit, trimite după mine! E clar? — E foarte clar! Dar mai bine maţi lua şi pe mine cu dumneavoastră… răspunse cu o voce rugătoare sublocotenentul. — Şi la telefon cine răspunde, dacă suntem căutaţi…? în timp ce Apostolescu părăsea birgul, sublocotenentul Mihăilă îşi spuse resemnat că iar a pierdut ocazia să fie alături de unul dintre cei mai buni anchetatori ai „judiciarului“.   Capitolul II. SINUCIDEREA   După ce intră în strada D, şoferul maşinii – în care se afla căpitanul Apostolescu şi doi specialişti de la serviciul tehnicoştiinţific – nu mai trebui să caute numărul 22, deoarece atenţia îi fusese atrasă de lumea care se adunase în faţa clădirii respective, pentru a comenta evenimentul. La cererea lui Apostolescu, maşina opri la vreo zece metri de mulţime, pe cealaltă parte a străzii. Coborând din maşină şi îndreptânduse spre intrarea imobilului, ochii iscoditori ai lui Apostolescu constatară din mers că imobilul era o construcţie recentă, cu opt etaje, şi că la una din ferestrele luminate ale etajului patru geamurile erau sparte şi giurgiuvelele înnegrite de fum. Se strecură prin mulţimea de oameni sumar îmbrăcaţi, care se adunase în faţa imobilului. Dar, când să pătrundă înăuntru, un subofiţer de miliţie îi opri spunândule că accesul străinilor este interzis, până la terminarea anchetării unui incendiu care avusese loc acolo. Obiecţiunea miliţianului fu însă repede înlăturată când Apostolescu rosti trei iniţiale: I.G.M.ul. Deşi pe palierul etajului patru erau opt apartamente, se orientară direct spre cel carei interesa, deoarece în faţa uşii acestuia se afla postat un miliţian în uniformă. Când ajunseră în faţa uşii apartamentului, aceasta tocmai se deschidea pentru a lăsa să iasă doi bărbaţi, unul civil şi celălalt în uniformă de locotenent de miliţie. — Ca întotdeauna, întâi Procuratura şi după aceea Miliţia… spuse civilul în glumă. — Scuzaţi, tovarăşe procuror, interveni zâmbind tână rul locotenent de miliţie, vă rog sămi permiteţi să raportez tovarăşului căpitan că atunci când aţi sosit (dumneavoastră eu eram aici şi că, de altfel, tot eu vam anunţat telefonic că este necesară prezenţa Procuraturii… — Adică 1—0 pentru noi, spuse Apostolescu, strângând mina întinsă de procurorul Pastia, cu care colaborase de mai multe ori. Apoi, întorcânduse spre tânărul ofiţer, îi întinse mina întrebândul: Locotenentul Olteanu, nu? iar la răspunsul afirmativ al interpelatului, spuse: Bravo! Intervenţia dumitale a fost salutară pentru stabilirea unui adevăr istoric. Şi, văzând cum chipul tânărului ofiţer se îmbojoră de plăcere la auzul complimentului, continuă: în tot cazul, sar părea că nu întâmplător te cheamă „Olteanu“. — Nu vrei să vezi locul dezastrului? întreba Pastia. — Bineînţeles, nam vgnit aici, la ora asta, numai pentru a mă întâlni cu un procuror care a încercat so facă pe „olteanu“… Dar lăsând asta, spuse Apostolescu părăsind tonul glumeţ, aţi ajuns la vreo concluzie? — Desigur, dar vreau să ascult părerea dumitale. Până soseşte medicul legist, eu am să stau aici să fumez o ţigară. Între timp, aruncă te rog o privire înăuntru. — E în ordine! răspunse Apostolescu, intrând în apartament împreună cu locotenentul Oltcanu şi cei doi specialişti de la serviciul tehnicoştiinţific. Intrarea se făcea printrun vestibul, în care; erau trei uşi. Pe una dintre ele intraseră cei patru ofiţeri de miliţie, iar, în dreapta, o uşă întredeschisă lăsa să se vadă o cameră de baie. Dintro scurtă privire, Apostolescu se decise să deschidă cea de a treia uşă, care se alia în faţa lui. Sub privirea sa,» apăru o cameră de aproximativ 20 de metri pătraţi, unde – în afara dezordinii care domnea acolo – îl întâmpină un miros înecăcios de fum, amestecat cu cel al cepei stricate, caracteristic mercaptanului ce se introduce în inodorul gaz metan, pentru a i se avertiza periculoasa prezenţă. Ferestrele garsonierei aveau vederea la stradă şi suprafaţa lor era înjumătăţită, pe partea stângă, de o mică bucătărie, a cărei uşă se deschidea în camera de locuit. Mobila şi celelaltg lucruri din casă indicau posibilităţile modeste ale locatarului. Divanul studio, care se alia pe stânga, respectiv în alcovul pe carel forma bucătăria, era înnegrit de fum, de altfel ca şi celelalte lucruri din cameră. Apostolescu făcu câţiva paşi şi se apropie de pat. Privindul mai atent, remarcă – prin negreala rufelor de pat, parţial arse, şi a apei ce se scurgea prin toate ungherele –, conturul unei făpturi omgneşti. Datorită carbonizării părului şi parţial a feţei, nu i se putea stabili sexul. Anchetatorul se aplecă şi, ridicând cu două degete ceea ce mai rămăsese din plapuma arsă, constată că focul nu pătrunsese corpul. Astfel că partea inferioară a corpului victimei – care fusese protejată de plapumă – nu purta urme de arsuri. — Când sa petrecut dezastrul? — La ora trei şi cincisprezece minute, un paznic de la şantierul de peste drum de acest imobil a auzit o explozie şi, văzâna flăcările care se revărsau prin geamurile sparte, a anunţat portarul imobilului să oprească gazele şi a dat telefon la pompieri, iar dispeceratul acestora a anunţat secţia de miliţie. Deşi mam deplasat imediat, pompierii mio luaseră înainte şi când am ajuns aici focul era deja stins. De altfgl, era şi firesc să ajungă înaintea mea, continuă Olteanu, pe un ton de scuză –, deoarece postul de pompieri se află la cel mult 300 de metri de acest imobil. — Uşa de la intrare în apartament era încuiată? — Da, din acest motiv a şi fost forţată de pompieri. — Ai reuşit să stabileşti cum sa declanşat explozia? — Scurgerea de gaz metan provine de la maşina de gătit din chicinetă… — O defecţiune a instalaţiei? — Nu, tovarăşe căpitan, toate robinetele maşinii de gătit erau deschise… — Acesta este singurul indiciu care ar conduce Ia concluzia că aici sa comis o sinucidere? Oare un accident nar fi fost posibil? — Nu, această posibilitate este exclusă! Veniţi să vă arăt ceva. Şi, făcând câţiva paşi spre fereastră, Olteanu îi arătă lui Apostolescu giurgiuvelele şi tocul ferestrei. Acestea erau lipite cu şuviţe de hârtie de ziar. — Da, sar părea că întradevăr este vorba de o sinucidere… Dar, nu înţeleg, cum sau aprins gazele? spuse gânditor Apostolescu. Văd o scrumieră răsturnată, lângă noptieră, ceea ce denotă că victima fuma. Să fi fumat în timp ce gazele pătrundeau în cameră…? — La asta mam gândit şi eu, tovarăşe căpitan… — Mă îndoiesc, totuşi, că mirosul mercaptanului poate să îmbie pe cineva la fumat. Tovarăşe Oltcanu, ai verificat dacă na avut în priză vreun radiator sau vreo maşină de călcat? — După cum puteţi vedea şi dumneavoastră, nimic din tot ce ar fi putut declanşa un incendiu nu este racordat la reţeaua electrică. — Ce părere aveţi, „băieţi“? spuse Apostolescu, adresânduse celor doi însoţitori de la serviciul tehnicoştiin ţific, care se rezumaseră, până atunci, numai la contemplarea încăperii şi a dezordinii ce domnea acolo. — Tovarăşe căpitan, răspunse unul dintre ei, dacă posibilitatea unui scurtcircuit poate fi exclusă, datorită faptului că lumina din cameră – după cum se vede – continuă să funcţioneze, mai rămân două posibilităţi: ori a sunat cineva la uşă, ori postul telefonic al victimei a fost apelat din exterior… În ambele cazuri, seânteile produse de soneriile celor două dispozitive puteau declanşa aprinderea gazului metan, respectiv explozia acestuia… — Cred că prima ipoteză poate fi înlăturată, îl întrerupse Apostolescu. Cine putea să sune, la ora trei dimineaţa, la uşa victimei? Admiţând că am presupune existenţa unui act criminal, ar trebui să înlăturăm imediat aegastă bănuială, deoarece numai asasinul putea să sune la uşă… şi doar nu era nebun săşi rişte – în mod sigur – viaţa în explozia pe care trebuia so declanşeze postul său! Apropo, nu credeţi că puterea exploziei a fost nefiresc de redusă? — Ba da, tovarăşe căpitan. E primul lucru care ma frapat! răspunse criminalistul. După ce plecaţi dumneavoastră, voi examina împreună cu colegul meu şi acest aspect. — Cargţi este părerea, căpitane? îl întâmpină procurorul Pastia, când Apostolescu se apropie de el. — Cred că este o sinucidere. Singurele lucruri care mai trebuiesc stabilite sunt: felul în care sau aprins gazele şi ce a determinat victima săşi curme viaţa. — Te gândeşti la mobilul acestui gest? — Evident, chiar şi întro sinucidere, cauza – cu implicaţiile ei – poate să aibă importanţă, nu? — Sunt de acord! Ce părere aveţi, nar fi cazul să ne revedem pe la ora unsprezece, pentru a privi apartamentul sinucigaşului şi la lumina zilei? — La ora unsprezece voi fi aici, spuse Apostolescu. Apoi, întorcânduse către locotenentul de miliţie, continuă: Tovarăşe Olteanu, am să te rog ca, până la revederea noastră, să stabileşti – cu ajutorul vecinilor – antecedentele victimei, respectiv comportamentul şi relaţiile acesteia. În momentul în care deschise portiera maşinii, pentru a se urca înăuntru, se auzi strigat dg vocea nazală a medicului legist Dumitriu: — Ce faci, căpitane? Ceţi pasă? Pleci şi pe mine mă laşi singur! — Ce să vă fac, dacă aţi întârziat? în tot cazul, nu veţi fi singur; aveţi un pacient care vă aşteaptă. Şi, făcândui un semn amical cu mina, urcă în maşină. Capitolul III. O DISCUŢIE DESPRE CRIME PERFECTE Când autoturismul opri în faţa inspectoratului, era ora şase fără un sfert. Întrun sfert de oră, întocmi raportul cu privire la cele petrecute în noaptea precedentă. Apoi, o dată terminată această formalitate, se îmbrăcă şi coborî în stradă. Dacă cu un sfert de oră mai înainte, când se înapoiase la IGM, trecătorii erau rari, acum strada trepida de forfota pietonilor grăbiţi să prindă un mijloc de locomoţie care săi ducă la timp spre treburile lor. Era un spectacol care niciodată nu ia reţinut atenţia, dar în această dimineaţă îl amuza. Sg opri săi contemple câteva minute pe întârziaţi, a căror majoritate o formau reprezentantele sexului mai mult sau mai puţin slab, apoi se decise să pornească spre locuinţa sa. Ajunse acasă la ora şase şi jumătate. Se dezbrăcă şi, cu halatul de casă pe mină, se îndreptă spre baie. Dar se răzgândi: „Dacă fac un duş la ora asta, sa dus dracului bunătatea de somn… mai bine lasă… ts Tot ceşi mai amintea Apostolescu – când a fost trezit din somn de intervenţia ceasului deşteptător, la ora nouă şi jumătate – era că mai înainte cu trei ore sa băgat în pat şi şia pus capul pe pernă. Atât şi nimic mai mult! Dacă nar fi avut în faţa sa mărturia mută, dar certă, a ceasului carel trezise, ar fi înclinat să creadă, că abia a aţipit. În sfârşit, navea de ales; trebuia să se scoale! îşi opri pentru o clipă privirile asupra ceasului,. Care continua săl privească candid, îi trase o înjurătură printre dinţi şi sări fulgerător dintre cearcealuri. Când ieşi din baie, cu halatul pe umeri, se duse în bucătărie de unde, după ceşi prepară o cafea turcească tare şio puse la fiert pe focul mic al aragazului, intră în casa pentru a se îmbrăca. Când, după câteva minute reveni în bucătărie, se felicită pentru felul în care a apreciat timpul necesar fierberii cafelei, aceasta tocmai începuse să se ridice în ibric. Închise focul, îşi umplu o ceaşcă mare cu cafea şi, după ce îşi aprinse o ţigară, începu să savureze cu o vădită satisfacţie licoarea aromată. Când ajunse la Inspectorat, era ora zece. O jumătate de oră lucră încordat la rezolvarea unor lucrări de rufină, apoi se rezemă de spătarul fotoliului de la masa sa de lucru şi îşi aprinse o nouă ţigară, fixând cu o privire absentă tavanul biroului său. Adevărul era că navea niciun chef să mai treacă pe la sinucigaşul din noaptea precedentă, dar apucase săşi dpa întâlnire cu procurorul Pastia şi nu se făcea să se lase aşteptat. În sfârşit, luă o hotărâre eroică şi, ridicânduse, se îndreptă către biroul şefului său. Colonelul Gherasim îl primi imediat şil pofti să ia loc întrun fotoliu din faţa biroului său. Apoi, după cel văzu instalat în fotoliu, i se adresă surâzător: — Ce mai faci, domnule Nicu? Parcă nu eşti în apele tale! — Ce să fac, tovarăşe colonel, mor de plictiseală! Nam nimic serios de lucru… De aproape o lună de ’ zile nu anchetez decât coţcării de mâna a treia… — Dacă am putea reducg la zero activitatea noastră antiinfracţionistă, am putea să afirmăm că întradevăr neam adus şi noi aportul la munca de educare a cetăţenilor noştri. Dar, din păcate, lucrurile nu stau chiar aşa. Mai sunt încă mulţi indivizi care vor să se căpătuiască pe spinarea oamenilor cinstiţi. Dacă te îndoieşti de această tristă realitate, discută cu colegii tăi de la „Econo mic“. Tu vrei însă altceva, spuse zâmbind Gherasim, probabil niscaiva crime: perfecte. Nu? — Exact, tovarăşe colonel! exclama Apostolescu cu convingere. Astami doresc»… — Apropo, Nicule, am citit mai deunăzi o antologie franceză din cei mai buni scriitori de romane poliţiste, al cărei autor ajunge la o concluzie deosebit de interesantă, şi anume că nu există crime perfecte. Şi, fără să ţină seama de privirile sceptice ale căpitanului Apostolescu, continuă: Când o crimă perfectă a fost dovedită, îşi pierde principala caracteristică, şi anume perfecţiunea, care presupune, de altfel, tocmai excluderea elucidării. Chiar dacă făptaşul scapă de sub rigorile legii, mitul crimei perfecte a fost zdrobit. — Vreţi să spuneţi că vinovatul poate scăpa de pedeapsa pe care o merită, numai datorită lipsei de competenţă a anchetatorului? — Întocmai! De exemplu, dacă un deces firesc – provocat de o moarte naturală, o sinucidere, un accident etc. — se dovedeşte a fi până la urmă o crimă premeditată, iar făptaşul reuşeşte să scape, totuşi, de sub acuzare, cui i se poate imputa faptul că societatea nu poate izola acest pericol social dacă nu anchetatorului? — Şi atunci, care este deosebirea dintre o crimă evidentă şi una care – premeditată fiind – tinde să împingă anchetatorii spre concluzia că au dea face cu un deces natural sau accidental? — Omorul care se evidenţiază, ca atare, chiar de la deschiderea anchetei nare nevoie de comentarii, iar cealaltă, categoric, repet, dacă se dovedeşte a fi o omucidere, poate fi numită cvasiperfectă. — Înseamnă asta că crimele perfecte sunt numai nişte utopii, plecate din fertila imaginaţie a scriitorilor de romane poliţiste? — Dacă ne referim la literatură, crima perfectă se prezintă, de cele mai multe ori, ca o naraţiune a criminalului care a reuşit să inducă în eroare poliţistul însărcinat cu elucidarea cazului. În fond, este un monolog al romancierului transpus în situaţia făptaşului –, care are grijă ca, până la sfârşitul povestirii, vinovatul să sufere un accident. Astfel, apare aspectul pozitiv şi moralizator al intrigii, când fărădelegea nu poate fi sancţionată de justiţie, imanenta dreptate îşi spune cu vântul. — Şi, dacă lăsăm literatura de o parte, şi ne referim la situaţii aievea? întrebă Apostolescu, captivat de verva şefului său. — Din păcate, spre deosebire de divertismentul produs de literatură, în care soluţiile alese de autor nu fac rău nimănui, în viaţa reală se închid dosarele unor cazuri de omucidere, iar criminalul, astfel încurajat, poate să treacă la făptuirea unei noi crime. Să sperăm că în activitatea noastră nam întâlnit niciodată cazuri de acest fel. Dar, lăsând de o parte teoretizarea crimei, spuse Ghe rasim privinduşi ceasul de la mână, ce intenţii ai pentru astăzi? — Pentru că nam nimic presant de făcut, mă gândeam să fac o plimbare prin Piaţa Unirii, poatemi găsesc vreun client în exerciţiul funcţiunii — Te referi la pickpockets? — Dă. Dar, în prealabil, va trebui să trec pe la un sinucigaş. Am întâlnire acolo cu procurorul Pastia. Şi Apostolescu îşi puse şeful la curent cu sinuciderea care avusese loc, în noaptea precedentă, în strada D. — Foarte bine, treci mai întâi pe la sinucigaşul tău şi apoi dute prin Piaţa Unirii, deoarece în ultimele săptămâni sa semnalat atât o recrudescenţă a furturilor de portmonee şi portvizite, cât şi un trafic intens de lucruri furate. Mai cu seama, te rog să fii atent la cei care oferă spre vânzare butelii de aragaz. — Bine, dar specula cu butelii este o afacere de care se ocupă colegii noştri de la Economic…? — Cu condiţia să nu fie furate… înainte de a fi speculate, îl întrerupse Gherasim. — ^eles! Să trăiţi! spuse Apostolescu sculânduse şi îndreptânduse spre uşă. — Apropo de teoria crimei perfecte, vezi cum e sinuciderea de care miai vorbit adineauri! adaugă Gherasim în momentul când Apostolescu deschidea’ uşa pentru a ieşi. — Nam eu norocul sămi cadăn lăbuţă o crimă perfectă, tovarăşe colonel! — Vezi să nai cumva ghinionul de a trece pe lângă noroc, replică râzând colonelul Gherasim. Capitolul IV. OPINII DIFERITE Evaluarea urmărilor incendiului la lumina zilei, când umbrele nopţii erau înlăturate, avu ca rezultat concluzia că pagubele erau de o importanţă minoră. Întradevăr, cu excepţia perdelelor arse, a ferestrelor sparte, a giurgiuvelelor afumate, precum şi a scrumului şi a unor resturi carbonizate care sg depuseseră pe aşternutul de pat şi pe covor, se putea spune că dezordinea a fost provocată mai ales de jetul de apă lansat de pompieri pentru stingerea incendiului. Procurorul Pastia – care discuta cu locotenentul Ol teanu – se întoarse spre Apostolescu şil urmări cu privirea cum inspecta cu atenţie obiectele din cameră. — Cei, căpitane? E ceva care nu se învârţeşte rotund? întrebă Pastia când întâlni ochii lui Apostolescu. — Da, e ceva care mă contrariază… Mă intrigă faptul că această explozie, cu gaz metan, a avut un efect atât de redus… Vă amintiţi urmările pe care lea avut explozia aceea din strada F? La semnul afirmativ făcut de procuror, Apostolescu îşi îndreptă privirile către locotenentul Ol teanu, carel asculta plin de interes, şi continuă: La etajul patru al unui bloc cu şase nivele, a avut loc o explozie de gaz m£tan, datorită unei neglijenţe; urmarea a fost că, exceptând parterul, toate celelalte etaje au fost „suflate“, sub formă de cărămizi şi moloz, prin toate străzile învecinate. Locotenentul Olteanu, surprins de spusele lui Apostolescu, se uită spre procuror, pentru a verifica dacă interlocutorul său nu exagera, dar şi acesta confirmă spusele căpitanului. — Sunt de acord cu constatarea dumitale, dar nu înţeleg de ce acorzi atâta importanţă acestui aspect? Probabil că în momentul declanşării exploziei gazele înmagazinate în încăpere se aflau întro concentraţie minimă. — Întocmai, asta mă şi întrebam! Oare a existat suficient gaz metan în cameră pentru a ucide un om? şi, întorcânduse spre locotenentul de miliţie, îl întrebă: Sa primit raportul medicolegal? — Nu, tovarăşe căpitan, pot să vă spun că, azi dimineaţă, după ce aţi plecat cu tovarăşul procuror, eu am rămas aici şi lam asistat pe medicul legist. Astfel, sunt în măsură să vă redau concluziile sale preliminare, pe care dânsul le consideră, însă, ca sigure. — Te ascultăm, tovarăşe locotenent, spuse Pastia. — Ma asigurat că victima întruneşte, în mod aparent, toate caracteristicile generale ale morţii cauzate de inhalarea şi respectiv intoxicarea cu oxid de carbon. — Deci temerea tovarăşului căpitan că victima nar fi avut suficient oxid de carbon pentru o asfixie poate fi înlăturată, spuse Pastia privind semnificativ spre Apostolescu. Căpitanul Apostolescu, care ascultase cu atenţie relatarea locotenentului Olteanu, îşi reluă plimbarea prin încăpere fără să facă vreun comentariu. Inspectă baia, chicineta, vestibulul şi, revenind în dormitor, închise uşa care ducea la vestibul. Apoi, sub privirile amuzate ale procurorului, se lăsă întrun genunchi şi începu să examineze tocul uşii. După ceşi strecură degetele în spaţiul existent între uşă şi parchet, s£ ridică în picioare şil întrebă pe Olteanu: — Spunemi, te rog, ai găsit în faţa uşii ceva care să acopere spaţiul dintre uşă şi parchet? şi, văzând efortul de concentrare al locotenentului, îl ajută: de exemplu, un covor sau un sul făcut din hârtie de ziar? — Nu, tovarăşe căpitan, vă asigur că na existat nimic din toate astea. De altfel, în cameră nu este decât un singur covor, şi acesta, după cum se vede, ¡este bine fixat în mijlocul camerei, de masa care se află deasupra sa. În ceea ce priveşte prezenţa altor obiecte sub uşă este exclusă, chiar dacă nu leam remarcat azi noapte ar trebui să le vedem acum şi nu este cazul! — În definitiv, ce importanţă acorzi acestui fapt? întrebă procurorul Pastia. — Mă întreb de ce sinucigaşul a pierdut, probabil, aproape o oră cu operaţia de tăiere şi lipire a şuviţelor de ziar pe giurgiuvea şi tocul ferestrei – pentru a înlătura posibilitatea scurgerii de gaze în exterior, printro fantă de numai câţiva milimetri – şi a neglijat astuparea unui orificiu cu mult mai mare? Ma refer la spaţiul de aproximativ 20 de milimetri dintre uşă şi parchet! adăugă Apostolescu. — Datorită deformării profesionale sar părea că suspectezi tot ce te înconjură şi nu mar surprinde dacă întro zi mai bănui şi pe mine de vreo fărădelege! spuse cu ironie Pastia. Dar, lăsând asta de o parte, pentru a te edifica mai bine, te rog să te transpui în situaţia sinucigaşului nostru. Crezi că în situaţia ta, presupusă, de candidat la moarte, nai putea să fii atât de inhibat încât să încurci ordinea importanţei problemelor? Mai precis, să omiţi astuparea unui spaţiu mare sub uşă, pentru a închide, în’schimb, spaţiul dintre fereastră şi tocul ei, care este neglijabil? Sau să consideri – în mod logic de altfel – că scurgerea de gaze pe sub uşă nare nicio importanţă, deoarece acestea vor fi reţinute oricum de a doua uşă, care duce spre palier? — Ceea ce spuneţi dumneavoastră este posibil, întradevăr, victima putea să omită astuparea spaţiului de sub uşă… spuse gânditor Apostolescu. Am reţinut însă acest amănunt deoarece prezenţa unui sul – dintrun material oarecarle – sub uşă ar fi exclus orice intervenţie exterioară. Aşa însă… — Cred că ai început să exagerezi, căpitane! spuse cu o nuanţă de enervare în glas Pastia. Dacă victima a decedat în urma inhalării de oxid de carbon, respectiv gaz metan, de ce vrei să mai pierdem timpul cu un caz atât de banal? — Tovarăşe procuror, îmi este greu să vă răspund, dar flerul meu îmi spune că, aici, ceva nu este în regulă… — Cje anume consideri suspect? întrebă procurorul cu nerăbdare. Făcânduse ca nu observă anxietatea procurorului, Apostolescu începu să vorbească pe un ton neutru: — Tovarăşe procuror, constat că în această afacere sunt câteva probleme care, luate izolat, pot primi răspunsuri satisfăcătoare. Astfel, se exclude posibilitatea ca victima să fi putut provoca incendiul, deoarece în momentul declanşării exploziei era decedată, după cum apreciază medicul legist. Deci, trebuie să admitem o intervenţie exterioară: cineva a format numărul de telefon al victimei şi soneria electrică a aparatului începe să funcţioneze întrun mediu inflamabil, ceea ce provoacă incendiul. Cine putea să provoace, prin acest gen de telecomandă, incendiul? Răspunsul poate avea două variante: prima, o minte conştientă de situaţia existentă în locuinţa victimei provoacă incendiul şi, secundo, un beţiv – care a chefuit până la acea oră – dă telefon unui amic deal său, pentru al invita la un pahar de vin, şi, datorită „oboselii“, acţionează, cu totul întâmplător, telefonul victimei. Sunt gata să consider acceptabilă ultima ipoteză, deoarece şi eu sunt adesea deranjat noaptea de cheflii care vor săşi anunţe soţiile, la ora patru dimineaţa, că în cel mult jumătate de oră şedinţa se termină şi vor pleca spre casă… — Deci, admiţi că explozia putea să se datoreze hazardului? interveni Pastia. — Desigur! Dar să mergem mai departe. De ce a uitat victima să astupe şi spaţiul de sub uşă? întradevăr, starea psihologică a unui sinucigaş ar putea explica această omisiune… — Atunci…? îl întrerupse nerăbdător Pastia. — Atunci, dacă luăm izolat fiecare din cele două aspecte, totul este în ordine. Privindule însă împreună, am impresia că acest concurs de coincidenţe mai trebuie analizat. — Deci îţi menţii suspiciunilg anterioare? — Da, tovarăşe procuror, şi vă propun să mai aşteptăm până la completa clarificare a cauzelor care au determinat moartea victimei. Dacă a fost un act voluntar, ce a împins victima la această decizie? Iar dacă este un act criminal, cine la comis şi cu ce scop? De aceea, am săl rog pe colegul meu Olteanu să ne spună ce a stabilit, până acum, despre personalitatea victimei. Locotenentul Olteanu, care până atunci ascultase în tăcere discuţia dintrg Apostolescu şi Pastia, îşi scoase dintrun buzunar al vestonului un carneţel şi începu să relateze: — Victima se numeşte: Soculescu Andrei, vârsta 43 de ani, lucra ca tehnician la o cooperativă de reparat aparate de radio şi televizoare şi era despărţit de soţia lui de 3 luni. Soţia, Soculescu Elena, este încadrată în aceeaşi cooperativă unde lucra şi victima… — A fost înştiinţată de moartea soţului ei? îl întrerupse Apostolescu. — Am trimis un subofiţer so anunţe, dar na găsito la cooperativă. O colegă „binevoitoare“ ia şoptit emisarului nostru că şia făcut un bilet de voie pentru a se duce să verifice o unitate în subordine, dar în realitate a plecat să se coafeze. În această situaţie, omul meu a lăsat vorbă la colegele ei ca, atunci când aceasta se va înapoia, să i se comunice că este aşteptată la locuinţa soţului ei. Vă raportez, de asemenea, că în urma discuţiilor pe care leam avut cu vecinii victimei a rezultat că Soculescu era un om liniştit şi politicos. Discutând în continuare cu vecinii, care locuiesc în imediata apropiere a apartamentului victimei, a rezultat că ieri noapte, înainte de producerea exploziei, din locuinţa lui Soculescu sau auzit muzică şi zvon de glasuri caracteristice unei petreceri. — Vedeţi, spuse Apostolescu adresânduse lui Pastia, miaţi argumentat mai înainte că victima putea, datorită surescitării provocate de actul pe care îl pregătea, să omită astuparea spaţiului de sub uşă. Acum vă rog sămi spuneţi, este logic ca un om să se sinucidă după ce a chefuit o noapte întreagă? Putem considera că este firesc ca, sub starea euforică produsă de alcool, un om săşi dorească autosuprimarea? — Să ştii, căpitane, răspunse cu multă bunăvoinţă Pastia, că am întâlnit adesea oameni care, sub influenţa alcoolului, intrau întro stare depresivă şi se considerau cele mai nefericite fiinţe din lume. De ce nam admite că şi victima noastră sa aflat întro astfel de dispoziţie? Considerând contraargumentul procurorului ca suficient de logic, Apostolescu începu să se plimbe gânditor prin încăpere. Când ajunse în dreptul ferestrei, privi în stradă şi, stând cu spatele la interlocutorii săi, spuse: — Tovarăşe locotenent, cea mai rezultat din investigaţiile întreprinse? — Unul dintre locatarii imobilului, Marin Ghezzo, sa înapoiat acasă pe la ora unsprezece noaptea şi… Capitolul V. CERTITUDINEA — Un moment! Veniţi să vă arăt ceva interesant! spuse Apostolescu pe un ton victorios. Olteanu rămase un moment interlocat de întrerupere, apoi, urmat de Pastia, se apropie de locul undei chemase Apostolescu. — Ge sa mai întâmplat căpitane? întrebă cu un calm stăpânit Pastia. — Uitaţivă aici! spuse Apostolescu, indicândule cu vârful degetului arătător un cui mic, bătut în partea superioară a ramei de lemn a geamului. — Nu înţeleg! Ce doreşti cu acest cui? spuse Pastia pe un ion care nu mai lăsa niciun dubiu că insistenţele lui Apostolescu începuseră săl enerveze. — Dacă am să vă demonstrez că acest cui a fost bătut în ramă ulterior lipirii hârtiei de ziar, o să consideraţi că avem dea face cu o acţiune firească? — Cum aţi ajuns la concluzia asta, tovarăşe căpitan? întrebă Olteanu, deşi, la fel ca şi Pastia, nu reuşea să sesizeze importanţa descoperirii făcute de Apostolescu. — Nu există niciun fel de îndoială că acest cui a fost bătut după lipirea hârtiei. Dacă el ar fi fost fixat în lemnul ferestrei înainte de lipirea hârtiei, atunci aceasta trebuia să fie perforată de floarea cuiului, care evident este mai mare decât tija acestuia. Ei bine, nu sa întâmplat aşa. Vă rog să priviţi şi dumneavoastră, spusg Apostolescu dândui procurorului lupa sa de buzunar. Procurorul luă lupa oferită de Apostolescu şi trăgând un scaun sub fereastră, se urcă pe el şi începu să examineze hârtia, respectiv cuiul care o perforase. După ce coborî de pe scaun, Olteanu preluă lupa şi începu să examineze şi el hârtia lipită pe fereastră. — Nu înţeleg, de ce dai atâta importanţă momentului când a fost bătut acest cui? — Ca să vă răspund sincer, nici eu nu pricep cu ce scop a fost bătut cuiul în fereastră şi de ce atâmă încă o bucăţică de aţă carbonizată de el? Tot ceea ce pot să vă spun însă este că fixarea acestui cui nare aparent nicio legătură cu sinuciderea şi totuşi a fost bătut. De ce? Să fi fost o superstiţie a victimei? Nu, asta nui o explicaţie! Dar, atât timp cât constatăm că acest cui a fost fixat în timpul derulării mecanismului de sinucidere, putem considera că na avut niciun rol în evenimentul petrecut? în timp ceşi argumenta punctul de vedere, ochii lui iscoditori continuau să scotocească încăperea. Deodată se întrerupse şi se îndreptă către o toaletă cu oglindă, care se afla în imediata apropiere a ferestrei. Scoase o batistă din buzunar şi, despăturindo, apucă cu ea o perie de cap de pe măsuţa toaletei. Ceru apoi lupa de la locotenentul Olteanu şi începu să privească cu ea peria pe care o ţinea cu batista. După câteva minute de examinare, ridică privirile către interlocutorii săi, carel urmăreau contrariaţi, şi spuse cu convingere: — Am dovada că sinuciderea pe care o anchetăm reprezintă în realitate un act exterior voinţei victimei, mai exact o crimă premeditată! Procurorul Pastia, care – în urma discuţiei purtate în contradictoriu cu Apostolescu – începuse să aibă propriile sale suspiciuni, întrebă pe un ton neutru: — Cum ai ajuns la această certitudine? — Dacă priviţi dosul periei de cap, veţi putea vedea urmele imprimate de floarea cuiului în lemnul acesteia. Deci această ustensilă a fost folosită în loc de ciocan. Tovarăşe locotenent, se adresă Apostolescu lui Olteanu, în casa asta există vreun ciocan? — Da, tovarăşe căpitan. În acest sertar – spuse Olteanu arătând servanta – sunt tot felul de scule de mână, inclusiv câteva ciocanş de mărimi diferite. — Atunci, vă rog sămi spuneţi care dintre dumneavoastră şiar strica o perie de cap, atât timp cât are la dispoziţie un ciocan? O sămi răspundeţi, poate că, dacă tot teai hotărât să mori în următoarea jumătate de oră, ce importanţă mai poate avea stricarea unui obiect care şi aşa nu va mai fi folosit? Am dreptate? Şi, văzând tăcerea colegilor săi, continuă: sau, datorită comodităţii, victima na vrut să mai facă cei doi paşi care o despărţeau de servantă, în care se afla ciocanul, şi sa folosit de primul obiect pe care la zărit. Aşai? — Întradgvăr, este posibil ca victima, datorită comodităţii, să fi folosit, în locul unui ciocan, primul obiect care la avut la îndemână, confirmă Pastia, în timp ce se întreba: „în fond, ceo urmări Apostolescu?“ — Deci sunteţi de acord că victima a dat dovadă de o stare de comoditate sau chiar indolenţă excesivă? Bineînţeles, ne referim numai la momentul din care a început să se deruleze sinuciderea sa… — Ascultă, căpitane, nu ne mai mânca sufletul şi spune ce vrei! ¡exclamă exasperat Pastia. — Să vă conving că, contrar tuturor aparenţelor, victima nu era comodă şi nici nepăsătoare… spuse cu un aer candid Apostolescu. — Tovarăşe căpitan – interveni Olteanu, în timp ce Pastia privea surprins spre Apostolescu –, neaţi demonstrat şi convins că victima, cu puţin timp înainte de a deceda, a dat dovadă de multă impasibilitate, iar acum vreţi să ne argumentaţi contrariul…? — Altfel, cum naiba poate fi interpretat faptul că victima, exasperant de comodă, conform comportării pe care presupunem că a avuto, sa apucat săşi şteargă amprentele de pe minerul periei…? — Interesant! Deosebit de interesant! exclamă Pastia. — Cine foloseşte o perie incomodă pentru baterea unui cui, când are la dispoziţie un ciocan? Cine altul decât cel care nu ştie unde se află acest ciocan! Cine era interesat în ştergerea unor amprente dacă nu cel care avea toate motivele să înlăture urmele trecerii sale! în concluzie, continuă Apostolescu, avem dea face cu o omucidere premeditată, în care criminalul a încercat să ne inducă în eroare prin regizarea unei sinucideri. Dovada este că, după lipirea hârtiei, deci când în mod firesc actul aşazisei sinucideri era în plină desfăşurare, în cameră cu victima mai era cineva. Acel cineva în loc să oprească – cum era normal – gestul victimei, la tolerat. Ba mai mult, sa apucat de un lucru complet ilogic şi aparent inutil: să bată un cui inofensiv în rama geamului… Poate careva din dumneavoastră sămi demonstreze că nam dreptate? — Tovarăşe căpitan, spuse Olteanu privindul cu admiraţie, acum sunt complet convins de veridicitatea observaţiei dumneavoastră, cu o singură remarcă: de ce acordaţi atâta importanţă acestui banal cui? Aveţi vreo presupunere asupra utilizării care i sa acordat? — Dacă aş şti ce funcţie a îndeplinit acest cui, probabil că am face un salt important înainte. Deocamdată însă sunt obligat să mă rezum numai la remarcarea lui… Dar pentru a nu mai pierde timpul cu nişte presupuneri pur teoretic, te rog să reiei relatarea pe care ţiam întrerupto. — Spuneam, reîncepu Olteanu după ceşi consultă din nou carneţelul, că unul dintre locatarii imobilului, Marin Ghezzo, care sa înapoiat acasă pe la ora unsprezece noaptea, sa întâlnit la intrarea în imobil cu tovarăşul inginer Traian Gheorghiu, când ultimul pleca. A mai menţionat că tovarăşul Gheorghiu venea de la Andrei Soculescu… — De undel cunoştea pe acest Gheorghiu şi de unde ştia că a fost la Soculescu? îl întrerupse Apostolescu. — Tovarăşul Ghezzo este încadrat la aceeaşi cooperativă unde lucra victima şi unde activează şi inginerul Gheorghiu, răspunse Olteanu. — Şi de unde ştia că acest Gheorghiu venea de la Soculescu? interveni Pastia. — Am pus şi eu această întrebare martorului, care mia relatat că, oprinduse în holul imobilului ca să dea mâna cu inginerul Gheorghiu, acesta ia spus că a fost în vizită la Soculescu… — Tovarăşe Olteanu, îl întrerupse cu un aer preocupat Apostolescu, spuneai mai înainte că din depoziţia vecinilor lui Soculescu rezultă că azinoapte sa chefuit în apartamentul victimei. Ţiau putut preciza până la ce oră a ţinut petrecerea? — Din declaraţiile lor a reieşit că cheful a început cu puţin înainte de miezul nopţii şi sa terminat, probabil, în jurul orei unu dimineaţa. — Perfect! Asta înseamnă că inginerul Gheorghiu ne va putea spune cine a mai rămas la Soculescu după plecarea sa… Sar putea ca depoziţia martorului să fie hotărâtoare pentru prinderea criminalului, spuse convins Pastia. — Tovarăşe procuror, consideraţi că asasinul făcea parte din grupul celor care au chefuit cu victima? întrebă Olteanu. — Evident, doar aceştia sunt ultimii oameni care au văzut victima în viaţă. Nu? — Ai stat de vorbă cu inginerul Gheorghiu? întrebă Apostolescu. — Nu, tovarăşe căpitan, nam avut când. Discuţiile pe care leam purtat cu vecinii victimei miau luat aproape trei ore. De altfel, am urcat în acest apartament numai cu câteva minute mai înainte de venirea dumneavoastră, răspunse pe un ton de scuză Olteanu. — Dar nuţi fac nicio imputare! spuse Apostolescu bătândul încurajator pe umăr. Din contră, ţin să te felicit pentru felul în care ai lucrat până acuma.   [1] Termen consacrat pentru indicarea hoţilor de buzunare (în limba engleză)    
Capitanul Apostolescu si Piromanul de Horia Tecuceanu Capitolul I INCENDIUL Priveam apatic defilarea pietonilor şi vehiculelor de-a lungul străzilor pe care le străbăteam. Indispoziţia care mă cuprinsese nu se stârnise din senin, ca un moft, ci avea o bază serioasă. Iar fusesem catapultat din scaun înainte de a-mi fi terminat cafeaua. Desigur că tot am băut-o, dar cum? În picioare şi opărindu-mi gura! Băutul cafelei e o treabă serioasă, cu tipic. Nu se răstoarnă pe gât ca o halbă de bere într-o după-amiază de iulie, ci trebuie savurată uşor, în compania a două ţigări Super sau trei King Size, după inventarul buzunarului. Am vrut să cobor geamul portierei pentru a arunca ce mai rămăsese din prima ţigară aprinsă astăzi, dar am renunţat. Mi-am amintit la timp că numai interiorul maşinii e încălzit. În consecinţă, am tras scrumiera de la bord şi am strivit cu duşmănie filtrul ţigării. Astfel mi-a alunecat privirea pe kilometraj şi am văzut indicatorul străduindu-se să atingă cifra 120. Până să mă mir, am realizat că şi sirena îmi spărgea timpanele. — Vartunian, ţi-am spus eu că mergem la un hold-up[1]?! m-am răstit. Şoferul s-a grăbit să reducă viteza, în timp ce, mai mult ca sigur, gândea că orice ai face nu e chip să le intri în voie şefilor. — Apropo! De fapt, unde mergem? se interesă taciturnul căpitan Maier, de la criminalistică, stând tolănit pe bancheta din spate, alături de locotenentul Dan Simionescu. — Să ne aerisim - am replicat răutăcios peste umăr, în timp ce maşina vira la dreapta, spre bulevardul Dacia. — Frumoasă aerisire! Mă obligi să respir în atmosfera asta viciată de fumul ţigărilor tale! L-am văzut pe Dan cum devine atent şi zâmbeşte uşor. Lunganul se pregătea să se amuze cu disputa ce sconta că se va declanşa între mine şi Maier, care, lăsându-se de fumatul a trei pachete de Mărăşeşti pe zi, devenise mai puritan decât cel mai puritan puritan. Dar l-am deziluzionat. N-am replicat. Maşina viră la stânga şi se angajă cu viteză redusă pe strada Drobeta. Câţiva zeci de metri mai departe, am remarcat, fără să mă mir, că strada era blocată de trei tulumbe roşii printre care alergau servanţii acestora. Am oprit pe dreapta, la vreo patruzeci de metri de centrul agitaţiei, şi ne-am extras din maşină. În timp ce ne îndreptam spre casa din care ieşea fum, mi-am încheiat haina de piele, deoarece luna ianuarie se străduia să compenseze lipsa zăpezii cu un ger de minus cincisprezece grade. Când ne-am apropiat de clădirea incendiată, unul din subofiţerii de miliţie, care blocaseră strada pentru a împiedica apropierea curioşilor, ne-a oprit pentru a ne explica că am face mai bine dacă ne-am vedea de drum şi i-am lăsa pe pompieri să-şi facă meseria. Tocmai mă pregăteam să-i explic că de n-ar fi fost vorba de meserie, în acel moment m-aş fi aflat, bucuros, într-o încăpere călduroasă şi mi-aş fi sorbit liniştit şi visător cafeluţa. Dar n-am mai avut când să-l prelucrez, deoarece Dan i-a şi fluturat pe sub nas legitimaţia, iar cerberul a renunţat la intransigenţa sa. Mai aveam câţiva metri până la clădirea ce captase atenţia celor adunaţi în jurul ei, când ne-a răsărit în faţă un ofiţer de la secţia de miliţie. Era locotenentul Tănăsache, care se grăbi să ne anunţe că el ne-a invitat acolo. Deşi i-am strâns mâna, nu m-am grăbit să-i mulţumesc pentru copleşitoarea lui amabilitate. — Despre ce-i vorba? m-am interesat. — În timpul muncii de izolare a dezastrului, pompierii au descoperit un cadavru omenesc - zise el, arătând cu mâna spre acoperişul casei. Am privit clădirea. Era un gen de vilă, cu demisol, hochparter şi un etaj. Fiecare palier îşi expunea câte o fereastră spre stradă. Casa, fiind încadrată la stânga de un teren viran, şi la dreapta de un bloc cu trei etaje, care delimita curtea de acces la vilă. — Decesul a fost cauzat de carbonizare sau de intoxicaţie cu oxid de carbon? vru să afle Maier. — Nu ştiu. N-am văzut victima. Comandantul pompierilor, după ce mi-a anunţat evenimentul, m-a poftit să-i îndepărtez pe gură-cască, deoarece până la localizarea incendiului tot nu-mi permite accesul în casă. Toate insistenţele mele au fost zadarnice. E un tip repezit şi scorţos. În această situaţie, m-am grăbit să anunţ Brigada omucideri. Având în vedere faptul că decesele provocate de cauze violente, chiar dacă apar din culpa victimelor înseşi, privesc în mod direct brigada noastră, m-am hotărât să nu-mi pierd timpul. Prea aveam multe belele de rezolvat la birou pentru a-mi permite luxul de a întârzia mai mult decât era necesar să stabilesc că un aiurit s-a apucat să-şi aprindă soba sau maşina de gătit, după ce, în prealabil, a lăsat gazele să se scurgă câteva ore într-o încăpere neaerisită; drept care s-a transformat în îngeraş. Am mai văzut eu o chestie de asta, acum vreo două zile. Am intrat deci repede în curtea imobilului şi, orientându-mă după furtunurile de apă, m-am îndreptat spre o scară din beton, pe care, într-un du-te-vino ameţitor, alergau servanţii tulumbelor. — Degeaba, tovarăşe căpitan... N-o să vă lase să intraţi - mă avertiză Tănăsache. M-am făcut că nu-l aud şi am pus piciorul pe prima treaptă, apoi, dând cu ochii de un maior de pompieri, care apăruse în capul scării, mi l-am retras, dar nu mai înainte de a-i face respectivului semn cu degetul să descindă lângă noi. — Ei bine, iar dau de tine?! se miră el, după ce, aproape rostogolindu-se, ajunse lângă mine. Oare cu ce-am păcătuit de trebuie să te văd din nou? — Parol! Şi eu aş vrea să ştiu cine m-a blestemat de sunt obligat să te privesc pentru a doua oară într-un interval de nici 48 de ore - i-am replicat pe acelaşi ton, în timp ce ne scuturam mâinile. Maiorul Aurel Tache era un bărbat scund, până în 40 de ani, cu ochii vioi şi un nas frapant de bine dezvoltat. — Apropo - zise el flegmatic, în timp ce-şi scotea casca de oţel pentru a-şi şterge cu batista transpiraţia şi funinginea de pe frunte şi obraji -, o să te umfle râsul când ţi-oi spune că chestia de acum două zile era floare la ureche..... — Ce vrei să spui? A continuat să-şi plimbe batista şi mai sus de frunte, până la ceafă, dar fără să-şi deranjeze freza. Podoaba sa capilară era tot atât de bogată ca şi cea a unui glob de sticlă. — Nu-i vorba de un accident, ci de un omor - catadicsi el să precizeze. — Aurele, arată-ne drumul! i-am cerut. — Nicule, nu ţine! Aşteaptă până-mi termin eu treaba... E periculos. Dacă vă transformaţi în fripturi arse, eu răspund! — Îmi asum răspunderea! — Fii serios! De unde o să rezulte că ai intrat pe barba ta când te-oi scoate dinăuntru pe făraş, în chip de cenuşă?! — Şefu, ne pierdem timpul parlamentând degeaba. Hai să intrăm! îşi pierdu răbdarea Dan. — Tinere... - încercă Tache să-l admonesteze. — Aurele, intrăm oricum - l-am întrerupt. Îl cunoşteam de ani de zile şi ştiam că atunci când se înfurie i se congestionează faţa, dar, de data asta, datorită funinginii ce-i acoperea obrajii, nu mi-am putut da seama care-i era dispoziţia. — Bine, aşteptaţi-mă aici! cedă el, după ce mă observă câteva clipe gânditor. L-am urmărit cu privirea până a ieşit în stradă şi s-a îndreptat spre o tulumbă. — Ăsta e în stare să aducă o companie de pompieri şi să ne lege - comentă Maier. Supoziţia lui Maier se dovedi exagerată. Tache reveni numai cu doi ostaşi. — Îmbrăcaţi astea! ne ordonă, arătând spre braţele însoţitorilor săi, încărcate cu căşti din oţel, măşti de gaze şi mantale din azbest. După ce ne-am executat, devenisem tot atât de şarmanţi ca şi băştinaşii de pe „Planeta maimuţelor”. Când deghizarea a fost efectuată şi m-am uitat prin vizoarele din sticlă la Tache, am remarcat că se distra copios. Atât de copios, încât puteam fi sigur că mi-a jucat un renghi. O secundă mai târziu, adică mai exact în momentul în care vream să-mi scot masca de pe cap pentru a-i putea spune câteva cuvinte, fără ocolişuri, mi-a făcut semn să-l urmez. Am început să urcăm scările de ciment. Pe timpul ascensiunii celor opt-zece trepte, am fost atent să nu mă împiedic de furtunurile care şerpuiau la picioarele mele. Când am ajuns în vârful scării şi am păşit pe o terasă care se răsucea spre stânga, cu vreo 45 de grade, am văzut o uşă prin care se evacua fum şi, câţiva metri mai departe, spre dreapta, o fereastră pe unde ieşea o pălălaie de să juri că în dosul ei funcţionează, în plin regim, o jumătate de duzină de lansatoare de flăcări antitanc. Tache s-a oprit în faţa uşii şi ne-a explicat - prin semne, deoarece măştile ne astupau urechile - că va trebui să ne ţinem înlănţuiţi de mâini. Mi-am înclinat capul aprobator şi i-am întins mâna stângă. Dreapta i-am oferit-o lui Dan, care a făcut aceeaşi operaţie cu locotenentul Tănăsache, şi acesta cu Maier. De îndată ce s-a convins că lanţul mâinilor era format, mi-a strâns încheietura mâinii cu gingăşie - aproximativ, cam aşa cum le înşfăcăm noi pe ale hoţilor de buzunare când îi prindem la „treabă” - şi m-a tras prin cadrul înnegrit al uşii. M-am trezit într-o pâclă de fum, apoi am distins contururile estompate ale câtorva pompieri care deşertau conţinutul a două furtunuri prin cadrul unei uşi - situate pe dreapta, la vreo doi metri de intrare - de unde răzbăteau cu furie limbi mari de flăcări. Am simţit că Tache mă trage spre stânga şi l-am urmat, alunecând de-a lungul peretelui respectiv. Apoi, prin pâcla de fum, am văzut treptele unei scări interioare. Tache mi-a arătat-o şi am început ascensiunea. Dacă datorită echipamentului oferit de amicul meu n-am simţit dogoarea căldurii decât la mâini, în schimb cu respiraţia nu stăteam prea bine. Probabil unde nu eram obişnuit cu masca de gaze, respiram tot atât de voios ca şi un peşte zvârlit pe uscat. În momentul când am pus piciorul pe palierul primului etaj, suflam de parcă aş fi urcat, fără lift şi contra cronometru, până la etajul 24 al Hotelului Intercontinental. Dar supliciul era abia la început. Tache mi-a zâmbit sardonic şi a continuat să urce spre mansardă. La jumătatea celui de-al doilea nivel, tâmplele mă dureau, urechile-mi vâjâiau, şi scara se învârtea cu mine. Am făcut un efort supraomenesc şi am continuat ascensiunea. Odată ajuns pe palierul mansardei, mi-am scos casca şi am smuls masca. Am făcut treaba asta cu atâta viteză şi furie, încât sunt sigur că, de n-aş fi avut ceafa bine înnodată de trunchi, mi-aş fi pierdut şi capul, la propriu. — Nu prea eşti obişnuit cu d-astea - a constatat Tache, apoi, luându-mi masca şi examinându-i orificiul de admisie, a extras un dop de cauciuc. Mă Nicule, da’ fraier mai eşti! Ai avut masca blocată... A afişat un aer atât de dezolat, încât n-am mai avut nici o îndoială că nu era străin de chinul prin care mă trecuse. N-am vrut să-i dau nici o satisfacţie şi mi-am ridicat umerii într-un gest ce trebuia să-l asigure că incidentul e fără importanţă, deşi mi-am notat, în memorie, că nu trebuie să-l nedreptăţesc, omiţându-mi revanşa. — Măştile sunt destinate, probabil, numai musafirilor? remarca Dan, care, urmându-mi exemplul, îşi recăpătase şi el chipul de pământean. — Într-adevăr. Noi suntem foarte modeşti - replică Tache, pe când, demonstrativ, îşi băga în buzunar batista ce o ţinuse mai înainte în dreptul gurii şi nasului. — Unde-i victima? am vrut să ştiu, privind pe rând cele două uşi ale palierului mansardei. — Aici! a spus, pornind spre uşa din stânga şi deschizând-o.     [1] Atac banditesc cu mâna înarmată (expr. am.).  
Capitanul Apostolescu si Mobilul de Horia Tecuceanu I. AŞA CUM ŞI TRIFOIUL ARE ADESEA PATRU FOI… Am auzit ţârâitul telefonului, chiar în momentul în care am închis robinetul duşului. Cum, după şase luni de detaşare la Cluj, aveam motive să cred că fusesem uitat de toţi şi, din păcate, de toate, a fost firesc să mă întreb cine şi-ar fi putut, totuşi, aminti de existenţa mea. În consecinţă, am ieşit din cadă şi, aruncându-mi un prosop peste umeri, am alergat să răspund. Dar, mai înainte de a pune mâna pe receptor, am cam bănuit ce glas mă putea căuta, amintindu-mi cu cine mă conversasem de când revenisem în Bucureşti, adică de ieri seară. — Bună dimineaţa, şefu'! mi-a urat locotenentul Simionescu, ceea ce mi-a întărit încă o dată încrederea în propriul şi infailibilul meu fler. — Bună, Dane! i-am răspuns, pe când, lăsându-mi involuntar privirea spre ceasul aşezat pe măsuţa telefonului, am văzut că mai era destul până la douăsprezece. Şi aceasta era ora când stabilisem cu el să trec să-l iau la meciul de rugby dintre Steaua şi Dinamo. Dar de ce eşti atât de matinal? m-am interesat. — Pentru că… am probleme… – a suspinat el. — Eh! Cine n-are? am filosofat eu. Vrei să contramandăm întâlnirea? — Altă cale nu văd… Că… e lată rău… — Da' ce ţi s-a întâmplat? m-am interesat, sesizându-i tonul tânguitor. — Eh…! Tocmai când îmi aşteptam schimbul şi-mi spuneam că am avut o tură fără probleme… a apărut şi buclucul…! mi-a zis el şi a început să-mi povestească. — Chiar aşa?! Bine, dar asta aduce a hecatombă! am exclamat eu, stupefiat. — Aş vrea să te contrazic, dar n-am argumente… — Şi ai ajuns la vreo concluzie? — Da… Că trebuie să te informez imediat… Deoarece, în pofida celor convenite, nu mai am posibilitatea să te însoţesc la meci… – a adăugat el, pe un ton ce se voia neutru. — Doreşti să vin şi eu? l-am consultat, pricepând realul sens al afirmaţiei sale. — Bineînţeles! s-a grăbit el să mă aprobe. Deşi… n-aş fi vrut să-ţi stric duminica… – a continuat el, cu o mărinimie care, în mod evident, îi era străină. — Unde eşti acum? l-am întrebat, nu din nu-ştiu-ce exces de generozitate, ci pentru că aveam suficientă experienţă ca să ştiu că, după ce elucidasem cazul de la Cluj1, eram cum nu se poate mai potrivit pentru preluarea unei noi cauze. Şi, cum Dan lucra cu mine în echipă, n-a trebuit să apelez la oracolul din Delfi, pentru a afla că, oricum aş întoarce-o, tot voi fi căptuşit cu afacerea în care colegul meu se şi implicase deja. Situaţie în care era de preferat s-o fac pe voluntarul… După ce Dan n-a ezitat să-mi spună, cu uşurare, locul în care pot să-l găsesc, am închis telefonul şi, oftându-mi de milă, am început să mă şterg cu prosopul de apă care, şiroind pe mine, formase o băltoacă, jos, pe mochetă. Când am ajuns în dreptul restaurantului Parcul Privighetorilor, am virat la stânga şi am continuat să rulez pe şoseaua care străbătea Pădurea Băneasa, ducând spre comună Otopeni. După câteva sute de metri, am trecut pe lângă Grădina Zoologică şi am ajuns într-o piaţetă dreptunghiulară: punctul de intersecţie al mai multor drumuri asfaltate. Cum mă aflam exact în locul în care fusesem chemat, am parcat maşina şi am coborât, aruncând o privire în jur: în spate aveam şoseaua pe care venisem şi atenansele Grădinii Zoologice; în dreapta, intrarea spre poligonul de tir; în faţă, drumul secundar care duce spre Otopeni, iar în stânga se deschidea un alt drum. Dacă piaţeta şi şoselele care-o intersectau n-ar fi fost asfaltate, aş fi putut crede că m-am rătăcit în luminişul unei păduri virgine. Apreciind că am văzut cam tot ce trebuia, mai puţin elementele care mă obligaseră să renunţ la satisfacţiile oferite de o duminică mult aşteptată, mi-am spus că ar fi cazul să le aflu şi pe acestea. În consecinţă, am traversat piaţeta, îndreptându-mă spre latura ei stângă. Această alegere nefiind cauzată de o toană oarecare, ci de faptul că printre cele trei autoturisme care staţionau acolo, aparent abandonate de echipajele lor, se afla şi unul pe care scria mare şi citeţ: Laboratorul criminalistic. Strecurându-mă printre două maşini, am ajuns la linia de interferenţă dintre piaţeta asfaltată şi primii arbori. Datorită faptului că sosirea primăverii fusese întârziată de o iarnă lungă, dezvoltarea vegetaţiei era suficient de timidă, astfel că am putut distinge printre copaci opt sau zece oameni cu şi fără uniforme. Se aflau răspândiţi pe o arie de vreo sută de metri pătraţi şi acţionau după specificul meseriei noastre: măsurători cu ruletă, fotografieri, cercetarea locului… Atunci l-am zărit şi pe Dan. Se afla lângă medicul legist Olimp Dobrescu care, stând în genunchi, moşmondea ceva în iarbă. M-a văzut şi el şi s-a grăbit să-mi vină în întâmpinare. — Şefu'! Îmi pare tare rău că ţi-am stricat ziua! După o despărţire atât de lungă, aş fi preferat să ne revedem în alte împrejurări – mi-a spus el, cu regret, în timp ce ne strângeam mâinile. — Într-adevăr, aşa ar fi fost de dorit. Din păcate, vox dei nu vrea vrea să ţină scama de vox populi… – i-am răspuns, cu resemnare. — Nu-i de vină vox dei, ci maiorul Ciocârdel! mi-a replicat el, înciudat. Pentru că, dacă venea să mă schimbe la timp, acum s-ar fi aflat el aici şi nu noi… — De îndată ce prezenţa noastră înlătură această eventualitate, la ce ne-ar mai folosi invocarea ei? Mai bine arată-mi elementele dramei! l-am întrerupt, curios să văd cu proprii mei ochi de ce mi s-a dus pe apa sâmbetei bunătate de duminică. A oftat şi, făcându-mi semn să-l urmez, mi-a întors spatele. După ce-a ocolit un copac şi a parcurs câţiva metri, s-a oprit şi mi-a arătat un tip care zăcea cu faţa în iarbă. Îmbrăcat cu un costum bine croit, din stofă gri, tip prince de Galles, şi pantofi fini, din piele neagră, îşi ţinea un braţ sub abdomen. Celălalt era aruncat lateral, cu degetele răsfirate şi unghiile înfipte în pământ, lăsând să se vadă pe falanga mijlocie un inel masiv, din aur, lucrat în filigran. Capul, culcat pe urechea dreaptă, expunea cealaltă parte a feţei, acoperită cu o mânjitură de sânge coagulat. M-am aplecat pentru a-l putea examina mai bine. Părea a fi avut vreo patruzeci şi cinci de ani, iar moartea îi fusese provocată de un glonte care-i perforase mijlocul frunţii. — După actele găsite asupra lui, se numeşte Emil Nemens. Era medic chirurg la Spitalul municipal din Timişoara. — Când şi de ce a venit la Bucureşti, ştim? — Deocamdată, nu… Întrucât am găsit asupra sa nişte chei şi un certificat de înmatriculare pentru un autoturism Lada, este posibil să se fi deplasat până aici cu propria lui maşină. În această eventualitate, am trimis câţiva băieţi s-o caute prin parking-urile din zonă… În timp ce-l aprobam, mi-am mutat privirea spre stânga. La vreun metru, într-o poziţie paralelă cu prima victimă, zăcea o femeie, tot cu faţa în iarbă şi capul întors. Era îmbrăcată cu o rochie de culoare violetă, foarte largă şi ornamentată cu o grămadă de brizbrizuri, conform modei, iar în picioare avea o pereche de pantofi, de asemenea violeţi şi cu tocuri subţiri. Părul, blond deschis, era atât de lung şi de bogat, încât îi acoperea complet capul, umerii şi figura. M-am aplecat şi, dându-i-l la o parte, am privit-o. Avea trăsături frumoase şi, probabil, nu împlinise de mult douăzeci de ani. Şi fruntea ei era perforată de un glonte! — Se numeşte Angela Nemens… – a început să mă informeze Dan, când m-am ridicat de lângă victimă. — Fiica celuilalt? l-am întrerupt, arătând spre tipul pe care-l văzusem mai înainte. — Nu, nevasta… Şi, după cum vezi, nu se poate spune că a avut gusturi proaste… – mi-a răspuns admirativ. De altfel, lucrau împreună, ea era economistă la serviciul aprovizionare al aceluiaşi spital… — Când au fost descoperiţi? — Azi dimineaţă, pe la nouă şi jumătate… De către un copil, care coborâse din maşina părinţilor lui pentru a-şi face nevoile. Când s-a înapoiat, avea în mână poşeta victimei – a zis, arătând spre femeia de la picioarele mele. După ce părinţii l-au descusut şi i-au verificat spusele, s-au grăbit să întoarcă maşina şi să se ducă glonţ la restaurantul Parcul Privighetorilor, de unde ne-au sunat pe noi. Adică, spre ghinionul meu, pe mine… – a adăugat cu tristeţe. Deşi îmi era clar că lamentările lui erau făţarnice, deoarece afacerea în care mă implicase îi suscita, în mod evident, interesul, am preferat să nu-mi spun părerea despre mult prea vădita lui ipocrizie. În consecinţă, m-am întors şi am străbătut cei aproximativ zece metri care mă despărţeau de locul în care stătea îngenunchiat doctorul Dobrescu. — Salut, Olimp! i-am zis, după ce-am ajuns lângă el, ceea ce mi-a permis să constat că se ocupa cu examinarea unui alt „pacient”: un bărbat, care zăcea pe spate, poziţie care-i crea toate condiţiile pentru o atentă observare a coroanelor copacilor ce se împreunau deasupra lui, unde formau o perdea suficient de deasă, pentru a nu se lăsa străbătută de razele soarelui. Victima, un tip înalt, şaten, cu ochii albaştri şi cu trăsături regulate, era îmbrăcată într-un costum maro, cămaşă crem, cravată cu dungi verzi şi bej, ciorapii şi pantofii maro. Era tânăr, nu avea mai mult de treizeci de ani şi fusese suprimat tot cu o armă de foc! Locul de penetrare al glonţului era situat pe tâmplă, la un deget de ochiul drept. — Oooo…! Ce plăcere! Gata vilegiatura, căpitane? a exclamat medicul cu bucurie, când a întors capul şi m-a văzut. — Vilegiatură?! am repetat, surprins să aud că ancheta cu care-mi mâncasem sufletul la Cluj era luată de alţii drept vacanţă. De unde-ai mai scos-o şi p-asta? — Păi… în comparaţie cu ce te aşteaptă aici… – a zis, făcând un gest de cuprindere a ariei în care se aflau victimele – poţi să fii convins că până acum ai fost în concediu. Mai ales că pe acolo pe unde ai umblat, n-ai avut nici cine ştie ce şefi care să-ţi aducă aminte că nu eşti atât de eficient pe cât ar dori ei… — Eh…! am făcut, cu indiferenţă. M-am obişnuit de mult să includ în neplăcerile meseriei şi nemulţumirile superiorilor. Ai văzut toate victimele? m-am grăbit eu să abordez subiectul principal. — Pe celelalte două numai în treacăt. Dar cu el… – şi a arătat cu vârful bărbiei spre tipul lângă care-l găsisem – am terminat. Evident, mai puţin necropsia… – s-a simţit el obligat să adauge deşi nu mai era cazul. — Şi? Ce-mi spui? l-am zorit. — După cum poţi vedea şi singur, moartea a fost cauzată de o armă de foc, de calibru mic. — Când s-a comis omorul? m-am interesat, punând întrebarea de chintesenţă a unui început de anchetă. — Ştii bine că fără necropsie… – ă început el să-mi explice, circumspect. — Ştiu! l-am întrerupt, fără remuşcări. Aşa cum şi tu ştii că nu pot demara cercetările fără a avea această orientare! Fie ea şi aproximativă. Deoarece nu este tot una dacă victimele au fost ucise acum cinci minute sau, să zicem, acum cinci ani? — Bine, bine…! Decesul s-a produs într-un interval cuprins între douăsprezece şi douăzeci şi patru de ore… – s-a decis el să se pronunţe, concesiv, după care a continuat arătând spre cadavrul de lângă noi. Dar, nu uita, n-am examinat decât această victimă! Despre celelalte, mai întâi să le văd… şi apoi stăm de vorbă! — Dacă te referi la momentul morţii, nu văd de ce ar fi diferit… — Asta-i numai o prezumţie! — Bineînţeles! Însă, până-mi vei da alte date, eu rămân la părerea mea… – i-am replicat. În schimb, te-aş ruga să acorzi prioritate rănilor celorlalţi doi. Deoarece ţin tare mult să ştiu dacă s-a folosit o singură armă şi, dacă este posibil, distanţa de la care s-a tras… — Şi poate ai vrea să-ţi spun şi ordinea în care au fost omorâţi… – m-a consultat el, sarcastic. — Desigur! De ce nu? Dacă reuşeşti s-o stabileşti… – l-am aprobat eu, cu un optimism precaut. Considerând discuţia terminată, m-am întors spre Dan. Dar nu se mai află lângă mine, ci la câţiva paşi, unde şuşotea cu un subofiţer. — S-a găsit maşina familiei Nemens! E în parking-ul restaurantului Parcul Privighetorilor! m-a anunţat, când m-am apropiat de el. — Hai s-o vedem! l-am îndemnat, apoi, în timp ce ieşeam din piaţetă, i-am cerut să-mi vorbească despre cea de-a treia victimă. — Grigore Manase… bucureştean… Inginer… Şi el automobilist. De altfel, maşina lui a fost găsită imediat… la o distanţă foarte mică de locul în care zăcea… Mai exact, pe strada Padina… — Strada Padina?! am repetat eu, nedumerit. Pe unde mai vine şi asta? l-am întrebat, pe când mă străduiam să pricep cum se putea afla maşina în imediata apropiere a victimei şi, simultan, pe nu ştiu ce stradă. — Cum, nu ştii?! a zis Dan, zâmbind. E perpendiculară pe strada Vadul morii, mai exact pe stânga acesteia… — Şi Vadul morii, pe unde e? l-am întrebat scuturându-mi aiurit capul, în timp ce ajunsesem în dreptul poligonului de tir. — Unde să fie? Chiar aici! m-a lămurit, amuzat, şi s-a întors pentru a-mi arăta piaţeta pe care tocmai o străbăteam. Tot ce vezi, inclusiv şoseaua care se deschide în faţă, se numeşte Vadul morii. Iar în stânga, este strada Padina, unde-ţi spuneam că se află maşina celei de-a treia victime. — Bine, bine! Dar, din câte ştiu eu, definiţia unei străzi este: un drum public încadrat de case. Şi n-am văzut nimic ce poate aduce a locuinţe… – i-am răspuns intrigat. — Nici nu mă mir că nu le-ai văzut, de îndată ce nu există. Admiţând că, totuşi, mai ai unele nelămuriri, adresează-te la Serviciul de nomenclatură a străzilor… Deoarece eu, după cum bine ştii, lucrez în cu totul altă branşă… – m-a avertizat el, apucându-şi reverele hainei şi scuturându-şi-le pentru a-şi întări afirmaţia. Avea dreptate. Cum nici el şi nici eu nu ne ocupăm de astfel de anomalii, nu aveam de ce să mai insist asupra subiectului. În schimb, am realizat configuraţia locului în care se consumase drama. — Dacă am reţinut bine, aria câmpului infracţional e cuprinsă în colţul format de intersecţia celor două drumuri. Aşa-i? l-am consultat, pentru a mă verifica, pe când ne reluăm marşul. După ce m-a aprobat, dând din cap, l-am întrebat în ce direcţie merg cele două şosele care se formează din piaţetă. — Cea care se continuă în faţă, se îndreaptă spre comună Otopeni, iar cea care se deschide în stânga, unde-a fost găsită maşina inginerului Manase, duce spre şoseaua naţională Bucureşti-Ploieşti, care se află la vreun kilometru şi jumătate. Acum este însă închisă, datorită unor lucrări de refacere a drumului. — Ai controlat maşina lui Manase? — Cu atâtea victime, când să mai am timp şi pentru asta? — S-a găsit arma? am continuat să-l chestionez, fără a ţinea seama de protestul său. — Nu. În schimb, am descoperit astea… – mi-a zis, punându-mi în palmă trei tuburi de cartuş. — Prin urmare, arma crimei este un pistol automat de calibrul 6,35… – am conchis, după ce-am examinat cele trei cămăşi de alamă şi i le-am restituit. Apropiindu-ne de un parking, am văzut un subofiţer străjuind un autoturism Lada, de culoare verde. — Da, este maşina familiei Nemens! a confirmat Dan, după ce a confruntat numărul de pe placa maşinii cu cel din certificatul de înmatriculare. O deschidem? a continuat, arătându-mi o legătură cu trei cheiţe. — Bineînţeles. De îndată ce, în momentul de faţă, este singura cale prin care am putea obţine nişte indicii despre victime… Un sfert de oră mai târziu am făcut bilanţul scotocirii noastre prin toate ungherele maşinii. În afară de trei canistre de benzină, goale, am găsit o valijoară şi un sac de sport din imitaţie de piele. Cum prin canistre nu vedeam ce puteam căuta, ne-am concentrat atenţia asupra celorlalte obiecte. Numai că nici conţinutul lor nu s-a dovedit prea darnic în informaţii despre proprietarii lor. În valiză se aflau o pijama bărbătească, o cămaşă de noapte din naylon, un tub cu pastă de dinţi şi două periuţe, precum şi un bogat sortiment de sticluţe, cutiuţe şi borcanele cu substanţe cosmetice. Iar în sacoşă, patru butelcuţe cu whisky Mc Donald's şi tot atâtea cartuşe de Kent. — Încă o dată îţi spun şi nu poţi să mă contrazici: aveau gusturi subţiri – a comentat Dan, în timp ce închidea fermoarul sacoşei. După stocul pe care l-au luat cu ei, se pare că intenţionau să stea mai mult pe aici. — Nu e obligatoriu. Mai curând aş crede că Emil Nemens aplica zicala: „Dar din dar se face rai” şi renunţa la o parte din atenţiile primite de la pacienţii lui, în favoarea unor persoane faţă de care se simţea îndatorat. Pentru această supoziţie pledează conţinutul valizei. Deoarece lipsa unor haine de schimb arată că deplasarea familiei Nemens la Bucureşti urma să fie foarte scurtă. Adică o zi, cel mult două… Ce, tu poţi admite că o femeie elegantă, cum a fost Angela Nemens, vine în capitală pentru o perioadă mai lungă fără să-şi care cu ea un întreg trusou? Mai cu seamă că avea la dispoziţie un autoturism… — Dar taşca cu cosmetice? Ai văzut câte şi-a adus? — Nu reprezintă un criteriu apt să-ţi susţină ideea. Deoarece femeile care se respectă au nevoie de foarte multe accesorii atunci când se pavoazează… pardon, se fardează. Iar cantitatea acestora rămâne aceeaşi, fie că se folosesc de ele numai într-o zi sau într-o sută… – i-am explicat eu, fără a rămâne cu satisfacţia că reuşisem să-l conving. În timp ce aşteptam că Dan să încuie portiera, m-am uitat în jurul meu şi, cum unicul reper din vecinătate era restaurantul Parcul Privighetorilor, privirea mi-a poposit asupra consumatorilor de la mesele instalate în grădina de vară a localului, deschisă deja, deşi primăvara era departe de a putea fi calificată drept prea călduroasă. Când Dan s-a apropiat de mine, anunţându-mă că şi-a terminat treaba, l-am întrebat dacă are la el actele găsite asupra victimelor şi, la răspunsul său afirmativ, i-am făcut semn să mă urmeze. După ce ne-am strecurat printre mesele la care se consumau mici şi se goleau cu mult entuziasm halbe cu bere, am intrat în restaurant. Apoi, înarmaţi cu informaţiile primite de la o garderobieră, cam toantă, dar frumuşică, am poposit în faţa unei uşi pe care era prinsă o placă emailată ce purta inscripţia: Direcţiune. Fără complexe, am bătut şi apoi am apăsat pe clanţă. — Bună ziua. Am dori să stăm de vorbă cu responsabilul localului i-am zis unui tip, care-şi sprijinea coatele pe un birou, ascunzându-şi figura între palme. — Eu sunt… Ce s-a întâmplat? m-a întrebat, plictisit, pe când îşi descoperea faţa şi îşi sălta capul spre mine, ceea ce mi-a permis să văd că are nasul roşu şi ochii congestionaţi. — Suntem de la poliţie… – l-am anunţat în chip de introducere. — Vă rog să luaţi loc… s-a grăbit el să ne invite, după ce s-a catapultat dindărătul biroului. Cu ce vă pot fi de folos? a vrut el să ştie, de îndată ce ne-am prezentat şi ne-am instalat pe scaunele oferite. — Localul mai are şi alt responsabil? — Nu… – a clătinat el din cap. Numai eu… — Deci tot dumneavoastră aţi fost de serviciu şi ieri… – am conchis eu, cu prea bine cunoscuta-mi perspicacitate. — Bineînţeles… – a admis el, din ce în ce mai intrigat. — Perfect! În această situaţie, am să vă rog să-mi spuneţi dacă vă sunt cunoscute aceste persoane – i-am zis, luând din mâna lui Dan actele victimelor şi arătându-i pe rând fotografiile cu care acestea erau prevăzute. — Nu… Nu i-am văzut niciodată… – m-a asigurat el, pe când îmi înapoia legitimaţiile. — Deci, ieri nu au intrat în localul dumneavoastră… – a concluzionat Dan, privindu-mă cu regret. S-a grăbit să dea aprobator din cap, apoi, după o scurtă ezitare, ne-a avertizat: — N-aş vrea să vă induc în eroare… De fapt, eu am lipsit câteva ore… Ştiţi, datorită virozei care m-a pocnit… am fost nevoit să merg la doctor… – a zis, deschizând pumnul mâinii drepte, în care ţinea ascunsă o batistă mototolită şi arătând apoi spre nasul său umflat şi roşu. În loc să-i cer scuze pentru faptul că pusesem aspectul naşului său pe seama unei obişnuinţe, frecvente în mediul în care-şi desfăşura activitatea, am preferat să-l abordez din nou. — Aţi lipsit mult? — Eu ştiu… Drumul până la policlinică… Cât am mai aşteptat până ce m-a primit medicul… Cred că vreo trei ore… – s-a decis el să se pronunţe. — În ce răstimp? — Am plecat pe la patru şi m-am înapoiat spre seară… Întrucât, în conformitate cu aprecierea doctorului Dobrescu, moartea inginerului Grigore Manase se produsese cu douăsprezece – douăzeci şi patru de ore înainte de constatarea ei, rezulta că încă nu fusese exclusă posibilitatea pe care mizasem când am intrat în biroul interlocutorului nostru. — Câţi chelneri lucrează în restaurant? — Douăzeci şi şase, dar nu sunt toţi deodată de serviciu… Ştiţi dumneavoastră, nu toţi oamenii sunt serioşi… Din păcate, avem şi dintr-ăia care mai trag chiulul… — Ştiţi cine a servit ieri în restaurant? i-am întrerupt o motivaţie care nu mă interesa. — Bineînţeles – mi-a replicat, contrariat. — Sunt şi acum de serviciu? El a confirmat şi eu mi-am exprimat dorinţa de a discuta cu respectivii chelneri. — Cu plăcere… Dar, … ştiţi… tocmai acum este ora de maximă afluenţă a consumatorilor… – mi-a comunicat el, speriat de scandalul ce putea fi generat de întreruperea activităţii subalternilor lui. — Invitaţi-i pe rând şi vă promit că nu-i voi reţine decât foarte puţin. Aşa încât nici nu li se va sesiza absenţa – l-am liniştit eu. Primul chelner, la fel ca şi şeful său, cu câteva minute mai devreme, m-a asigurat că n-a văzut niciodată persoanele din fotografii. Cel de-al doilea a reacţionat la fel, iniţial, apoi, după ce-a pornit spre ieşire, s-a întors şi s-a apropiat din nou de mine. — Aţi putea să-mi mai daţi un pic pozele? mi-a cerut, îngândurat. Fireşte, i-am făcut pe plac. — Da, acum îmi amintesc! s-a decis el, după o scurtă codire. — Ce anume vă amintiţi? m-am interesat. — Pe ăştia doi cred că i-am mai văzut… a zis el, indicându-mi cu degetul familia Nemens. — Când şi unde? s-a precipitat Dan. — Nu-mi amintesc… Dar sunt aproape sigur că i-am mai văzut… – a răspuns el, meditativ. — Nu cumva i-aţi mai zărit pe aici, prin restaurant? l-am ajutat, convins că nu comit acea greşeală care poartă denumirea de sugestionarea martorului. — Da! Da! a exclamat el, cu satisfacţie. Aici i-am văzut… Chiar ieri după-amiază… — Ce-au făcut în restaurant? a intervenit Dan. — Păi… Ce face toată lumea… Au mâncat mici şi au băut bere… – i-a răspuns chelnerul, mirat că i se pune o astfel de întrebare. Cel puţin aşa cred… — Credeţi?! Nu sunteţi sigur?! a continuat colegul meu, nemulţumit. — Cum pot să fiu sigur…? Că nu i-am servit eu… — Dar cine? a fost rândul meu să-l chestionez. — Eu zic că Diradurian… Pentru că, din câte-mi amintesc, i-am zărit la una din mesele din sectorul lui… — Vă rog să-l chemaţi! i-am cerut responsabilului. Diradurian era un individ suplu, înalt, cu părul alb şi cu o figură inteligentă. Având motive să sper că discuţia ce urma s-o avem ar putea să fie mai lungă decât cele purtate anterior, l-am invitat să ia loc. — Cunoaşteţi aceste persoane? l-am iscodit, aşezându-i în faţă fotografiile victimelor. — Da… Pe aceştia doi i-am mai văzut… – mi-a răspuns, fără ezitare, în timp ce-mi arăta chipurile soţilor Nemens. Dar cu ăstălalt… n-am avut niciodată de-a face… – a continuat el dând de-o parte actul pe care se afla fotografia Inginerului Manase. — Perfect! l-am aprobat, satisfăcut că, în sfârşit, am reuşit să dau de o urmă a victimelor. Spuneţi-mi, vă rog, ce ştiţi despre ei – i-am cerut, închizând buletinul de identitate a lui Manase şi restituindu-i-l lui Dan. — Tot ce pot să vă spun este că ieri după-amiază s-au aşezat la una din mesele mele şi m-au întrebat dacă pot să le dau ceva de mâncare… Eu le-am spus că avem numai mici… Domnu' a comandat opt, dar doamna m-a întrebat dacă nu avem cumva şi vreo friptură… Pentru că la ei, la Timişoara, n-au mai văzut de mult aşa ceva… Cum amândoi erau simpatici, am discutat cu bufetiera şi am convins-o să mai scoată una din cota repartizată pentru ziua următoare, adică pentru azi… Aşa că am izbutit să-i servesc o fleică de vacă! a zis el, mulţumit să-şi reamintească epocala reuşită. Pentru a fi în ton cu importanţa pe care o afişa, l-am aprobat admirativ, după care l-am întrebat: — La ce oră s-au aşezat la masă? — I-am servit în salon… deci au venit imediat după patru… Ştiu asta pentru că pe la trei şi jumătate a început să picure şi i-am mutat pe consumatorii din grădină, în restaurant. — Şi cât timp au rămas în local? a vrut Dan să afle. — Cel mult până pe la şase… pentru că după această oră întregul local era rezervat pentru o nuntă. De altfel, eu le-am atras atenţia, chiar din primul moment, că masa trebuie eliberată până la şase… Ştiţi, mie nu-mi place să am probleme… – l-a asigurat el pe Dan. — Şi aţi avut probleme cu ei? l-am întrebat eu. — A, nu! Au fost condiţionali. Deh, ca toţi bănăţenii… Au părăsit masa fără să trebuiască să le atrag eu atenţia asupra convenţiei stabilite la venire. — Lucraţi de mult în meseria asta? l-am chestionat, pentru a-l pregăti pentru întrebarea următoare. — De la şapteşpe ani… Şi, cum mai am numai patru până la pensie… Faceţi şi dumneavoastră socoteala… – mi-a propus el, zâmbindu-mi cu satisfacţie. — Asta înseamnă că aveţi experienţă, nu glumă! am apreciat eu, privindu-l cu admiraţie. — Bineînţeles! În treizeci şi cinci de ani am învăţat multe! Dacă la început mi se mai întâmpla să plătesc eu consumaţia unor puşlamale, care-o ştergeau fără să plătească, acum adulmec hramul clienţilor numa' dintr-o privire… – mi-a comunicat el, cu convingere. — Asta presupune că trebuie să fiţi un bun psiholog – am opinat eu. — Bineînţeles că sunt! a admis el, fără modestie. — În această situaţie, aş dori să profit şi eu de faptul că sunteţi un observator atât de subtil… — Vă rog. Sunt la dispoziţia dumneavoastră… – m-a încurajat el, plin de importanţă. — M-ar interesa modul în care s-au manifestat. Mai exact, aş vrea să ştiu dacă v-aţi făcut vreo părere asupra relaţiilor care existau între ei… — Adică dacă se înţelegeau bine? — Cam aşa ceva – i-am confirmat eu, în încercarea de a stabili un mobil al dramei pe care începusem s-o cercetez. — Se înţelegeau perfect. Ceea ce, ţinând seama de relaţiile în care se aflau, mi se părea chiar foarte normal… — Despre ce relaţii vorbiţi? l-a întrebat Dan, tot atât de intrigat ca şi mine. — Despre acelea care există între un bărbat şi o femeie la începutul unei intrigi amoroase… Ambii îşi sorb cuvintele de pe buze… Râd de orice fleac… — Ce v-a determinat să vă gândiţi la această posibilitate? am vrut să ştiu, surprins de afirmaţia lui. — În primul rând, diferenţa de vârstă dintre ei… În al doilea rând, numai femeia purta verighetă. Aşa că pot să bag mâna-n foc că amândoi erau căsătoriţi, dar nu împreună! m-a avertizat el, amuzat. Să fiţi convins că am suficientă experienţă ca să-mi dau seama când am de-a face cu o pereche venită din provincie, ca să aibă o escapadă amoroasă în Capitală, unde nu-i cunoaşte nimeni şi-şi pot face de cap cum vor… În loc să-i spun că dacă-şi bagă mâna-n foc, şi-o face scrum, am preferat să-l aprob cu recunoştinţă pentru ajutorul pe care ni-l dăduse. — După părerea dumneavoastră, erau de mai mult timp în Bucureşti? l-a întrebat Dan, cu intenţia de a mai adăuga un indiciu în debilul nostru portofoliu cu date despre victime. — Chiar atunci sosiseră. Ştiu asta chiar din gura doamnei, deoarece, după ce le-am luat comanda, m-a întrebat unde este toaleta… pentru ca să se spele de praful pe care l-a înghiţit pe drum. — I-aţi văzut stând de vorbă cu cineva din local? l-am luat eu din nou în primire, în momentul în care remarcăm că responsabilul îşi privea ceasul din ce în ce mai des, cu o alarmare progresivă. — Nu. Şi-au văzut numai de masa lor… Ah! a părut el să-şi aducă aminte. Ca să nu mint, trebuie să vă spun că la un moment dat, domnul s-a interesat dacă avem telefon. — Şi a vorbit la telefon? l-am întrebat, în timp ce-i făceam semn responsabilului că termin imediat chestionarea chelnerului. — Nu mai ştiu, pentru că eu tocmai mă duceam la grătar, după nişte comenzi. Dar cred că la întrebarea asta poate să vă răspundă Geta, garderobiera noastră, că telefonul e chiar lângă ea… — Vă mulţumesc – i-am spus, spre vădita uşurare a şefului restaurantului care, recunoscător, s-a grăbit să-şi redea subalternul consumatorilor lăsaţi în pană de bere şi l-a urmat afară. Probabil pentru a nu-mi lăsa timp să mă răzgândesc. A revenit imediat cu garderobiera, cu care noi făcusem deja cunoştinţă. După ce i-am cerut şi ei să privească cele trei fotografii, m-a asigurat că figura inginerului Manase îi era complet străină. În schimb, pe soţii Nemens i-a recunoscut imediat, confirmându-mi că ieri după-amiaza, între orele patru şi şase, au luat masa în salonul restaurantului. — Ştiţi dacă vreunul dintre ei a vorbit la telefon? am întrebat-o. — Cum să nu ştiu, că telefonu' e chiar lângă garderoba mea… m-a chestionat ea, mirată că-i pun la îndoială vigilenţa. — Cine anume? i-am scurtat-o. — Dânsu'! Ba chiar că a şi purtat discuţii cu mine… – mi-a comunicat ea, mândră de importanţa pe care i-o acordă clienţii localului. — Foarte interesant – am apreciat, ca să-i fac o plăcere. Şi despre ce anume aţi discutat? — Mai întâi, iel m-a întrebat dacă merge telefonu'… Io i-am zis că abea a fost reparat… Iel m-a rugat să-i zic dacă am posibilitatea să-i schimb cinci lei, că n-are fisă… Io i-am zis că n-am şi că-mi pare rău. Da' când am văzut cum s-a făcut de trist, mie mi s-a făcut milă de iel şi i-am dat un leu… Ie drept că şi iel a fost nobil, fiin'că mi-a lăsat pă masă cinci lei… – a completat ea, făcând un gest de aprobare la adresa comportării solicitantului ei. — Şi? A dat telefon? — Sigur! Nu v-am spus că abea fusese reparat…? După ce a scos din buzunar un carneţel mic şi negru şi a cetit ceva în iei, a dat un telefon cuiva… — Întâmplător, aţi auzit cu cine sau despre ce au vorbit? — Ieu aud totdeauna când se vorbeşte la telefon, fiin'că-i lângă mine… — Şi? am zorit-o eu, stârnit de precizarea ei. — Numa' că, de data asta, n-am auzit nimica… Că tocma' atunci, unu' care se-mbată criţă, s-a vârât sub masă şi s-a apucat să cânte în gura mare… Deşi la noi în local este interzis cântatu'! a precizat ea, revoltată… Aşa că am fugit să-l anunţ pe domn' responsabil… – a zis ea, privind cu respect spre gripatul nostru amfitrion. Da' nu l-am găsit în birou… – a mai spus, curmându-şi brusc explicaţiile şi muşcându-şi buzele ca şi cum s-ar fi temut că ar fi vorbit mai mult decât trebuia la adresă şefului ei, care era însă, mai preocupat de ştergerea nasului decât de afirmaţiile ei. — Vă rog să continuaţi – a intervenit Dan, pentru a-i reaminti că nu şi-a terminat relatarea. — Păi… Când m-am întors la garderobă, ăla care cântase nu mai cânta, că adormise sub masă… — Iar persoană despre care vorbim, probabil că-şi încheiase convorbirea telefonică – am zis, cu intenţia de a pune punct unei discuţii gratuite. — Aveţi dreptate! Îşi luă la revedere chiar atunci când m-am întors io 'napoi la locu' mieu dă muncă… — După modul în care şi-a încheiat convorbirea, v-aţi putut da seama dacă persoana pe care-o sunase fusese un bărbat sau o femeie? am testat-o, la nimereală. Mai întâi a ridicat din umeri, apoi, după ce şi-a săltat ochii spre tavan, probabil pentru a putea cugeta în cele mai bune condiţii, a grăit! — Femeie nu ierea, că n-a zis săru-mâna… — Da' cum a zis? am încercat eu marea cu degetul. — A zis: „Atunci e-n regulă. Ne vedem acolo la şase…” — Şi cât era oră în acel moment? a întrebat-o Dan. — Să tot fi fost în jur de… cam circa cinci juma'… sau şase făr' un sfert… Pentru a avea conştiinţa curată, mai înainte de a părăsi restaurantul, i-am acroşat din mers pe toţi ospătarii care serveau la mese şi le-am arătat fotografia inginerului Manase. În unanimitate, m-au asigurat că figura celei de-a treia victime le era complet necunoscută. — Cred că o discuţie cu individul cu care şi-a fixat doctorul Nemens rendez-vous ar putea fi deosebit de interesantă – a apreciat Dan, cu subînţeles. Să sperăm că agendă găsită asupra sa ne va da posibilitatea să-i aflăm telefonul şi, apoi, restul… – a completat el, în timp ce ne îndepărtam de restaurant. — Oare acest necunoscut n-o fi, cumva, o persoană cunoscută? l-am consultat. — Te gândeşti la inginerul Grigore Manase? I-am răspuns printr-un gest de confirmare. — Regret, dar nu ţine! a zis, scoţând dintr-un buzunar o agendă îmbrăcată în piele neagră şi înmânându-mi-o. M-am uitat deja prin ea, dar n-am văzut numele lui Manase… — Nu te pripi! i-am spus, după ce-am răsfoit notesul. Cum foarte multe persoane nu au consemnate numele întreg, ci numai o iniţială sau două, nu putem exclude prezenţa numărului de telefon al lui Manase. Şi, în orice caz, nu fără o verificare temeinică! În ceea ce mă priveşte, mi se pare foarte plauzibil ca interlocutorul doctorului Nemens să fi fost Manase… – i-am spus, restituindu-i agenda. — De ce tocmai el? — Pentru că nu văd cu cine altcineva s-ar fi putut întâlni doctorul în pustietatea asta… Sau, dacă vrei, nu pricep ce-ar fi putut căuta aici Manase fără să fi avut rendez-vous cu cineva. Şi, cum ambii aveau o întâlnire la aceeaşi oră şi într-un loc atât de puţin frecventat, acum, când primăvara se anunţă atât de vag, este firesc să conchid că cei doi au dorit să aibă o discuţie cu un caracter cât mai discret posibil… — Ce am găsit noi aduce mai curând a execuţie în masă, decât a discuţie cu caracter discret… — Când o discuţie degenerează până la dezlănţuirea unor pasiuni, se poate ajunge şi la o confruntare… — O confruntare care se soldează cu o triplă omucidere?! m-a întrerupt el, ironic. — Ţinând seama de natura rănilor prezentate de victime, cred că bilanţul dramei include un dublu asasinat şi… o sinucidere… — Te referi la faptul că soţii Nemens au fost împuşcaţi în frunte, iar Manase în tâmplă? — Întocmai. Primii doi nu aveau posibilitatea să-şi ia singuri viaţa. În schimb, Manase ar fi putut să-i ucidă cu uşurinţă. Apoi, după ce şi-a văzut victimele zăcând fără viaţă, s-a dezmeticit suficient pentru a realiza că va trebui să dea socoteală pentru fapta sa. În consecinţă, a întors arma şi s-a împuşcat în tâmplă – am zis, în timp ce mă străduiam să-mi imaginez scena pe care-o descriam. — E adevărat… Locurile de penetrare a gloanţelor se pretează la o susţinere a interpretării pe care ai dat-o momentului în care-a intervenit arma crimei. Numai că, pentru a fi şi mai convingător, te-aş ruga să-mi mai dai un amănunt… Un amănunt, uite-aşa de mic… – mi-a spus, ridicând o mână şi arătându-mi, sarcastic, un fragment al unghiei degetului mic. — Te referi la mobil? l-am consultat, cu un aer de superioritate voită. — Exact! Mor de curiozitate să aflu ce conflict a existat între protagoniştii noştri, pentru a justifica poposirea lor pe lespezile din beton ale doctorului Dobrescu. — Justificare?! Chiar crezi că poate exista o justificare pentru curmarea vieţii a trei oameni?! a fost rândul meu să i-o întorc, cu ironie. — Mă rog… O explicaţie… Cât de cât plauzibilă… Ai putea să-mi dai? a mustăcit el. — Sigur! Deşi nu ştiu de ce ai nevoie de o astfel de clarificare, când, din câte-mi amintesc, tu nu lucrezi de ieri de-alaltăieri în meserie. — Unui biet locotenent nu poţi să-i pretinzi să fie tot atât de perspicace ea şi propriul lui căpitan… Mai ales când acesta este prea faimosul căpitan Apostolescu… – s-a plâns el, cu o făţarnică resemnare. — De îndată ce componenţii dramei sunt o femeie nurlie, un soţ care-i putea fi tată şi… un bărbat tânăr, cu aspect de dandy, este firesc să constat că sunt întrunite toate componentele milenarului triunghi conjugal. Iar odată determinată existenţa acestei situaţii, mi se pare normal să ajung la concluzia că ne aflăm în faţa tragicului sfârşit al unei astfel de combinaţii. — Această ipoteză presupune o legătură amoroasă între irezistibilul Manase şi infidela Angela Nemens, nu? I-am răspuns printr-o înclinare a capului. — Ai putea să-mi spui cum s-a putut statornici o relaţie atât de puternică între cei doi îndrăgostiţi, încât să se poată ajunge la crimă pasională? Ştiut fiind că oraşele de reşedinţă ale celor doi prezumtivi îndrăgostiţi sunt situate la o distanţă de peste cinci sute de kilometri? m-a consultat el. — Oare ai uitat că tot ceea ce cunoaştem noi despre victime se limitează abia la numele şi profesia lor? — Şi faptul că nu ştim aproape nimic despre ele, nu permite să le atribuim orice vină? mi-a întors-o el, cu candoare. — Dar nici nu ne interzice să facem constatarea că, funcţie de înfăţişarea lor, totul pledează pentru ipoteza anunţată. Şi acum, revenind la întrebarea ta, ce ne împiedică să admitem că protagoniştii dramei au avut, cândva, condiţiile necesare stabilirii unei astfel de relaţii? Ce, putem exclude posibilitatea că inginerul Mânase să fi fost detaşat la Timişoara… sau să-şi fi făcut stagiul acolo…? Sau, ţinând seama de faptul că Emil Nemens era medic, de ce n-am accepta că acesta a venit să-şi facă specializarea la vreun spital bucureştean? Bineînţeles, însoţit de soţia sa… — Şefu', este evident că, ştiind atât de puţine lucruri despre victime, se poate acredita şi varianta că între ele a existat raportul pe care-l susţii – a sfârşit Dan prin a-mi da dreptate. Dar asta nu mă împiedică să constat că, fie şi în această variantă, apare o anomalie capabilă să înlăture însuşi mobilul crimei. — Fii mai explicit! i-am cerut, pe când pătrundeam în piaţeta din spatele Grădinii Zoologice. — Dacă admitem că Manase este autorul uciderii soţilor Nemens, este firesc să ne întrebăm şi de ce a făcut-o. Pentru că, zici tu, soţul femeii a descoperit că este încornorat şi îi cere să-i lase consoarta în pace?! Sau pentru că nevasta lui s-a decis să rupă, faţă de soţ, legătura pe care-o avusese cu amantul ei?! Regret, dar astfel de motivaţii sunt total lipsite de temei. Dacă soţul dezonorat ar fi comis crima, aş fi putut pricepe ce l-a determinat s-o facă… Dar pe amant, nu pot să-l văd în rolul de autor… Deoarece nu-i văd motivaţia… – a conchis el, cu fermitate. — În primul rând, atunci când avem de-a face cu o dezlănţuire de pasiuni, actele ce urmează acesteia, fiind scăpate de sub controlul logicii, nu au limite. Şi nici nu au nevoie de motivări raţionale, deoarece insanitatea ajunsă la paroxism nu mai ţine seama de nici un impediment. Iar în ceea ce-l priveşte pe autor, deşi era mai firesc ca acesta să fi fost soţul lezat în drepturi, rănile victimelor demonstrează că numai Manase putea fi mânuitorul pistolului – i-am răspuns, convins că nu puteam da altă interpretare celor trei împuşcături. — Regret, şefu', dar nu ţine! a protestat colegul meu, în momentul când ne pregăteam să păşim peste liziera pădurii. — Ce nu ţine? m-am mirat eu, oprindu-mă. — Dacă Manase a fost atât ucigaş, cât şi sinucigaş, unde-i arma crimei? Trebuia s-o găsim la locul faptei? Şi, după cum ţi-am mai spus, n-am reuşit să dăm de ea! Deşi Dan Simionescu îmi era foarte drag, reuşea, din păcate, să fie adesea teribil de agasant. Mai cu seamă în acele momente în care-mi dădeam seama că are dreptate. — Aşa cum puştiul care-a descoperit dramă a luat cu el poşeta victimei, de ce n-am admite că şi arma crimei ar fi putut să tenteze pe cineva? Mai cu seamă că victimele zac în pădure de ieri seară… – i-am replicat, satisfăcut că am găsit totuşi o explicaţie. Când am revenit la locul infracţiunii, doctorul Dobrescu m-a anunţat că a terminat examinarea preliminară a victimelor. — Şi? l-am întrebat eu. — După cum probabil că ţi-ai şi imaginat, ora decesului şi arma crimei sunt comune pentru toate trei victimele. În rest, nimic relevant! Să sperăm însă că rezultatul necropsiei va fi mai generos… – mi-a răspuns el, pe un ton de încurajare. Pentru mine modul în care fuseseră suprimate victimele era evident, aşa că nu aveam motive să-mi pun prea multe speranţe în raportul de autopsiere. Mai puţin faptul că mobilul pe care-l atribuisem dramei trebuia sprijinit, în mod obligatoriu, de o constatare a medicului legist. În consecinţă, n-am ezitat să-l avertizez: — Olimp, aş vrea să ştiu, în primul rând, dacă vreuna dintre victime a fost împuşcată din imediata apropiere a ţevii armei… — E în regulă…! Pot să le ridic pentru necropsie? Făcându-i semn să aştepte, m-am dus spre oamenii din echipa criminalistică, pentru a afla dacă şi-au terminat cercetarea tehnico-ştiinţifică. Iar cum aceştia mi-au confirmat c-au încheiat misiunea, fără a găsi indicii interesante pentru anchetă, l-am anunţat că-şi poate ridica „pacienţii”. — Ai putea să-mi spui când au luat victimele ultima masă şi, eventual, ce anume, au mâncat? m-a întrebat Dobrescu, după ce le-a făcut semn brancardierilor să se apropie. — Amândoi au dejunat pe la cinci după-amiază – i-a răspuns Dan, arătând spre soţii Nemens. El – mici – şi ea – un muşchi de vacă, fript. Automobilul, o Dacie albă, era oprit pe partea dreaptă a şoselei, la cel mult zece metri de locul unde fusese descoperit proprietarul ei. — După cum ţi-am spus, n-am avut timp să mă ocup de ea – a ţinut Dan să-mi reamintească. — Nu-i nimic! O s-o examinăm împreună, acum! i-am replicat, pornind să fac un ocol maşinii. Portiera din dreptul postului de pilotaj era deschisă vraişte şi cheile introduse în contact, iar fereastra opusă era coborâtă. — Inginerul Manase şi-a abandonat maşina într-un mod care pare să spună că nu intenţiona să se îndepărteze prea mult de ea – a remarcat Dan. L-am aprobat şi m-am strecurat în habitaclul ei. Câteva minute mai târziu, am coborât şi am examinat unicul obiect care-mi reţinuse atenţia: o batistă bine călcată, roz, de damă. O găsisem pe bancheta din faţă, pe locul alăturat şoferului. Am dus-o la nas şi am mirosit-o. Era îmbibată cu un parfum fin, din categoria Chanel sau Ninna Ricci. Am despăturit-o şi am văzut că într-un colţ avea brodată o monogramă. Privind-o mai îndeaproape, am descifrat o singură literă: „P” — S-ar părea că inginerul a avut o însoţitoare, cu puţin timp înainte de a fi fost ucis… – i-am zis lui Dan, fluturând cu semnificaţie batista găsită. — Prezenţa acestei însoţitoare nu poate fi contestată… În schimb, momentul în care aceasta s-ar fi aflat alături de victimă este greu de apreciat, deoarece batista ar fi putut să fie uitată de posesoarea ei cu ore sau chiar cu zile înainte de consumarea dramei… – mi-a replicat el, rezervat. — Încă nu am întâlnit şofer care să se aerisească prin deschiderea ferestrei din dreapta. Cu această operaţie ocupându-se, în exclusivitate, pasagerul de pe „locul mortului”. Iar îndată ce acesta descinde din maşină, şoferul se grăbeşte să ridice respectiva fereastră, pentru a o putea deschide pe cea de lângă el… — Şi, întrucât el nu a făcut aceste manevre, reiese că domnişoara sau doamnă „P” l-a însoţit până aici – mi-a continuat el raţionamentul. În consecinţă, de îndată ce această însoţitoare s-a aflat în locul şi în momentul comiterii faptei, se poate afirma că ea nu poate fi chiar atât de străină de cauză… — Mda… Nu poate fi… – l-am aprobat eu. Ba mai mult prezenţa ei în imediata apropiere a locului faptei ar putea explica şi motivul pentru care nu s-a găsit arma crimei… – am completat, cu subînţeles. — Într-adevăr, este o ipoteză interesantă… Numai că ea generează o anomalie, evidentă! Implicarea necunoscutei în cauză ne obligă să constatăm că triunghiul nostru e, de fapt, un patrulater. Nu crezi? — Ba da, dar unde-i anomalia? — Din câte ştiu, o relaţie de infidelitate conjugală presupune existenţa a doi bărbaţi şi a unei femei… Sau, dacă vrei, a două femei şi a unui bărbat… Iar cum în acest caz se constată prezenţa a două perechi, nu înţeleg cine putea fi partea păgubită… – şi-a exprimat Dan mirarea. — AŞA CUM ŞI TRIFOIUL ARE ADESEA PATRU FOI, e posibil ca şi eroii noştri să fie, de fapt în număr de patru… – i-am replicat, amuzat. Astfel, poate că în cadrul discuţiei care a avut loc între soţii Nemens şi Mânase să se fi petrecut ceva care a provocat gelozia necunoscutei, P” respectiv reacţia care a condus la uciderea celorlalţi trei. O astfel de versiune rezultând din însăşi prezenţa acestei necunoscute la întâlnire. Unde dacă nu ar fi fost implicată nu văd ce-ar fi putut căuta… – am conchis, dând din umeri. — Da, e posibil… – s-a decis Dan să mă aprobe. Mai cu seamă că pentru această ipoteză pledează şi modul în care a fost împuşcat Manase… Presupusa criminală aflându-se în mod firesc lângă el n-a avut decât să îndrepte arma spre tâmpla însoţitorului ei, care-şi oferea profilul. În timp ce soţii Nemens, era normal să fie împuşcaţi în frunte, de îndată ce se aflau faţă-în-faţă cu mânuitoarea pistolului. Ce părere ai, merge? m-a întrebat el, cu satisfacţie. — Bineînţeles! Orice variantă este bună… Când supoziţiile din care-a fost construită o susţin! Prin urmare, ne apucăm de treabă! m-am avântat, pentru ca, aproape imediat să realizez că începuse să se întunece şi că azi era duminică… Începând de mâine dimineaţă, desigur… – m-am grăbit eu să adaug.  
Capitanul Apostolescu si Fratii de Horia Tecuceanu NOTă:   Deşi subiectul acestei cărţi a fost inspirat dintr-un caz judiciar real, autorul – schimbând identitatea personajelor implicate – nu-şi poate lua răspunderea pentru eventualele asemănări de nume sau persoane care ar rezulta, acestea trebuind să fie considerate drept coincidenţe nedorite.   Joi, 15 septembrie   — Asta e Panciu! şi-a informat plutonierul superiorul, arătând cu vârful bărbiei spre strada pustie din faţa lor. Locotenentul, înalt, suplu şi cu figură de adolescent, a privit de-a lungul străzii, mărginită de case gospodăreşti, fără etaj, cu trotuare înguste şi salcâmi bătrâni, ale căror coroane, împreunându-se, creau o boltă peste drumul pavat cu pietre de râu, şi a replicat apreciativ: — Parcă ar fi o uliţă dintr-un oraş patriarhal de provincie, pe la începutul secolului… Plutonierul, scund şi dolofan, nefiind pus pe comparaţii, s-a limitat la un gest uşor de confirmare, pe când ochii lui căutau spre numărul casei prin faţa căreia tocmai treceau. — Pe acolo ar trebui să fie… a gândit cu glas tare ofiţerul, zărind, la vreo cincizeci de metri, câţiva cetăţeni adunaţi în faţa unui gard. În timp ce subofiţerul aproba, de astă dată cu mai multă convingere, una din femeile din grup, zărindu-i pe miliţieni, s-a grăbit să comunice vestea şi celorlalţi. Drept urmare, discuţia ce o purtaseră până atunci cu multă înfocare s-a curmat şi s-au întors cu toţii cu faţa pentru a urmări apropierea reprezentanţilor legii. Traversând strada, miliţienii au numărat şase femei şi doi bărbaţi. După aspect, toţi păreau să fie subvenţionaţi din fondul de pensie socială. Locotenentul, remarcând atenţia ce li se acorda, s-a simţit atât de important, încât n-a putut rezista tentaţiei de a-şi mai bomba un pic pieptul pe sub veston. Mândria ce-l încerca era pe deplin justificată, deoarece era stagiar şi se afla exact la prima misiune a carierei sale. Situaţie bine cunoscută de comandantul secţiei, care, nu chiar întâmplător, îl trimisese în cercetare cu un însoţitor a cărui experienţă în meserie era garantată de faptul că plutonierul începuse numărătoarea inversă a lunilor care-l mai despărţeau de mult visata pensie. — Bună ziua! Ce s-a întâmplat? s-a interesat locotenentul, oprindu-se în faţa grupului. — Păi tocmai că asta am vrea să ştim şi noi! a început unul din bărbaţi, un tip în jur de şaptezeci de ani, cu căciulă pe cap şi îmbrăcat cu un cojoc fără mâneci, pantaloni de călărie şi sandale cu talpă de microporos. — Ba lasă că spun eu! Că eu am telefonat la miliţie! şi-a revendicat dreptul de autor o femeie, leat cu primul vorbitor, dar atât de scundă şi grasă, încât părea rotundă ca un măr. — Cum vă numiţi? a intervenit cu autoritate plutonierul, pentru a împiedica o nouă dispută pentru întâietate, proptind demonstrativ vârful unui pix pe carnetul ce-l ţinea în cealaltă mână. — Ganea! Ganea Sevastiţa şi stau cu casa colo! a arătat ea cu mâna spre gospodăria de peste drum. De cincizeci şi mai bine de ani stau pe strada asta. Şi io-i ştiu pe toţi de pe ea… — Pentru ce ne-aţi chemat? a întrerupt-o locotenentul cu scopul de a-i stăvili vădita intenţie de a prezenta o monografie verbală a străzii respective. — V-am chemat pent’ că a dispărut dom’ Cristache. — Aş! a întrerupt-o dispreţuitor tipul cu pantaloni de călărie. O fi plecat iar să-şi vândă marfa, că se duce şi prin provincie… — Fii serios, nea Fănică! a protestat oponenta lui. Da la păsări te uitaşi? — Ce-au păsările? s-a interesat locotenentul, privind intrigat prin gardul cu ochiuri de sârmă hexagonală în curtea din spatele lor, spre un pâlc de raţe şi găini. — Da nu le vezi, fecior, cât sunt de amărâte?! — Amărâte?! a repetat ofiţerul, uimit. — Păi da! Sunt pleoştite, că nu-s mâncate. Că de câteva zile neam să le dea cineva de mâncare. Ce, nea Fănică, matale crezi că dacă dom’ Cristache pleca pentru mai multe zile, lăsa orătăniile de izbelişte, fără să-mi zică mie să le dau grăunţe? s-a adresat ea oponentului ei, care, rămânând fără replică, şi-a scos căciula şi s-a scărpinat în creştet. — De câte zile nu l-aţi mai văzut pe domnul Cristache? a vrut să se edifice locotenentul. — De vo trei. Adică de luni seară. Şi eu mă gândesc că dacă nu-i bolnav, poate o fi murit, că are vo… nouăzeci de ani… — Locuieşte singur? — Da, că nevasta i-o murit, mai acum vun an, iar fata s-a mutat astă-vară la bloc. Locotenentul, ajungând la concluzia că a venit momentul să înlocuiască vorbele cu fapte, a pus mâna pe clanţa porţii şi a apăsat-o. — Vă rog să aşteptaţi la poartă! le-a cerut locotenentul, făcându-i semn plutonierului să vină cu el. Păşind în curte, a trecut prin faţa a două rânduri de ferestre şi două marchize. A privit o fereastră îngustă şi montată în poziţie orizontală, la vreo doi metri de la sol, care era deschisă, apoi, continuând să înainteze, o magazie dărăpănată şi un petec de curte plantat cu câţiva pomi. Neremarcând nimic suspect, locotenentul s-a întors şi, revenind spre poartă, a încercat pe rând uşile celor două marchize. Prima era zăvorâtă. Apăsând însă pe clanţa celei de-a doua, a constatat că aceasta nu era încuiată şi deschizând-o a simţit în nări un miros dulceag-greţos, specific. — Vă rog să-i chemaţi pe cei doi cu care am discutat şi să închideţi poarta, ca să nu mai intre nimeni în curte – s-a adresat el subofiţerului, rămânând în prag. După ce tipul cu pantaloni de călărie şi grăsana şi-au făcut apariţia, locotenentul le-a explicat că vor trebui să-l asiste în calitate de martori. Apoi, făcându-se că nu remarcă privirile pline de importanţă pe care le-au schimbat între ei, le-a cerut să rămână lângă uşă şi a păşit peste pragul acesteia. Încăperea în care a pătruns avea în jur de şase metri pătraţi şi era mobilată cu piese vechi şi disparate. În pereţii laterali erau montate două uşi, prevăzute cu ochiuri de geam, ambele întredeschise. Avansând până în mijlocul camerei, a stabilit direcţia din care venea mirosul şi s-a îndreptat spre uşa din partea stângă. Deschizând-o până la perete, a văzut o încăpere care avea aceleaşi dimensiuni cu cea anterioară. În stânga se afla marchiza a cărei uşă o găsise încuiată când o încercase din curte. În faţa lui se afla o altă uşă, deschisă larg, până la perete. Prin cadrul acesteia a remarcat o cadă de baie. Încăperea în care se afla cuprindea o maşină de aragaz cu butelie, un dulap şi o masă de bucătărie şi, lipit de zidul din dreapta, un pat îngust, cu aşternutul nestrâns, iar deasupra acestuia, prinsă cu ţinte pe perete, o scoarţă cu fondul verde. Cum mirosul pestilenţial se accentuase, s-a apropiat de pat şi l-a privit cu atenţie. De sub plapumă, apăreau dezvelite gleznele şi labele unei perechi de picioare. Luat prin surprindere de prima sa întâlnire cu un cadavru, locotenentul s-a simţit cuprins de o puternică senzaţie de greaţă. — Ia să vedem ce-a păţit! a propus plutonierul, observând că faţa ofiţerului căpătase brusc culoarea betonului proaspăt turnat. Locotenentul, încurajat de siguranţa cu care-i vorbea plutonierul, i-a răspuns printr-un gest de confirmare. Ridicând perna şi plapuma, a ieşit la iveală cadavrul unui vârstnic, scund şi slab. Îmbrăcat într-o pijama, zăcea cu obrazul înfundat într-o pernă, pe a cărei faţă se distingeau urme de sânge. — Bine te-au mai aranjat, moşule! a gândit cu glas tare plutonierul. — Căutaţi un telefon şi sunaţi la secţie să ne trimită medicul legist, criminalistica şi procurorul de serviciu! i-a spus locotenentul, luptându-se cu o nouă senzaţie de vomă. După plecarea plutonierului, s-a dus şi el spre cei doi martori lăsaţi lângă uşa marchizei şi s-a adresat bătrânului: — Presupun că aţi fost pe front… — Oho! Am luptat în ambele războaie mondiale! l-a asigurat respectivul cu mândrie. — Atunci vă rog să veniţi cu mine. — Da, e domnul Costache! l-a asigurat martorul după ce a privit cadavrul. Dar ce-a păţit? L-a omorât cineva? — Aşa s-ar părea! a admis locotenentul, pornind spre ieşire. — Nu ţi-am zise ieu, nea Fănică, c-a dat ortu popii? şi-a interpelat grăsana vecinul, autotştiutoare, când au ieşit în curte, în faţa marchizei. — Întrucât s-ar părea că e vorba de o crimă, am să vă rog să-mi spuneţi tot ce ştiţi despre victimă! le-a cerut lo- cotenentul, pregătindu-şi notesul. Mai întâi, cum se numea? — Pavel Costache – a răspuns bărbatul. — Care e numele de familie? — Costache. — De când locuieşte în această casă? — Cine mai ştie? În orice caz, eu l-am găsit aici când m-am mutat, mai acu vo cincizeci de ani – a spus femeia. — Parcă spuneaţi că are o fată. Unde domiciliază? — Ştiu că s-a mutat la bloc, da nu ştiu unde anume. — Cum se numeşte? — Daniela Costache. — Mai avea şi alte rude? Ambii martori au răspuns prin gesturi de negaţie. — Parcă spuneaţi că vinde ceva în provincie. Ce anume? l-a chestionat ofiţerul pe martor. — Păi ce să vândă? Biblii. — Biblii?! a zis ofiţerul neîncrezător. — Da! Că era adventist, sau cum i-o fi spunând la re- ligia lui… a răspuns femeia. — Şi de unde le lua? a continuat locotenentul intrigat. — Asta numa el poate să ştie – a ridicat martora din umeri. — Întrucât dumneavoastră locuiţi vizavi, vă rog să-mi spuneţi dacă era vizitat de multă lume. — N-am prea văzut, că trăia foarte retras. Pentru că noi îl evitam, deoarece el ne tot bătea la cap să venim pe religia lui, că-i mai dreaptă. Dară noi n-am vrut, că cea ortodoxă pe care ne-o dădură părinţii îi şi mai dreaptă! a conchis femeia cu toată convingerea. — Ba eu am văzut pe cineva! a zis bărbatul, după ce şi-a pipăit gânditor nasul cu o mână. — Vă ascult! l-a încurajat ofiţerul. — Am văzut în curtea lu nea Costache nişte bărbaţi străini. — Când? a întrebat locotenentul cu interes. — Mai acu vreo trei sau patru luni… — Atunci când era şi Daniela? l-a consultat femeia, în timp ce ofiţerul, aflând cât timp se scursese de la vizita la care se referea martorul, a simţit dispărându-i interesul abia stârnit. — Ai dreptate, că era cu ei şi fata lui nea Costache! a confirmat bărbatul. — Dar în ultimele zile, aţi mai zărit pe cineva intrând în casa vecinului dumneavoastră? a mai întrebat ofiţerul, dorind să stabilească o legătură între nişte posibili vizitatori şi omor. Cum ambii martori au răspuns numai prin gesturi de negaţie, s-a decis să nu-şi mai piardă timpul cu ei şi i-a condus spre ieşire. În timp ce le deschidea poarta, a văzut că grupul curioşilor adunaţi în faţa gardului sporise în mod substanţial. Şi, întrucât perspectiva de a se înapoia singur în camera unde zăcea cadavrul nu-l atrăgea, a preferat să rămână în stradă pentru a cere relaţii şi celorlalţi vecini ai victimei. Când s-a înapoiat plutonierul de la telefon, locotenentul tocmai ajunsese la concluzia că n-a reuşit să afle nimic mai mult decât obţinuse din discuţia purtată cu primii doi. În consecinţă, şi fără nici cea mai vagă urmă de regret, locotenentul a închis poarta şi i-a spus plutonierului că trebuie să se apuce de cercetarea locului faptei. Mai întâi, au examinat broaştele celor două uşi ale marchizei prin care pătrunseseră în casă. Nu purtau urme de efracţie, iar cheile erau introduse în broaşte din interior. Apoi, intrând în prima încăpere, au deschis uşa cu geamuri, din dreapta. Camera avea tot circa şase metri pătraţi şi, după mobila care fusese înghesuită în ea, ar fi putut fi utilizată, în mod simultan, ca salon, sufragerie şi dormitor. Fereastra, cu vederea în curte, era bine închisă pe dinăuntru şi de altfel nici ordinea din încăpere nu indica o eventuală trecere de intruşi. Deschizând următoarea cameră, cu fereastra în faţă, prin care se zăreau gardul din sârmă şi strada, au constatat că aveau de-a face cu un dormitor. Un studio modern, lângă perete, o masă în mijloc şi un şifonier triplu, deasupra căruia trona un vraf de Biblii noi-nouţe, dar, cum anchetatorii nu prea erau duşi la biserică, nu i-au acordat nicio atenţie. Constatând că fereastra era bine asigurată pe dinăuntru şi că nici în această încăpere nu se evidenţiază indicii de pătrundere a unor nepoftiţi, au revenit în camera cu acces la marchiză. Şi, deoarece afară începuse să se întunece, au aprins lumina. Locotenentul, evitând să se uite spre patul în care zăcea victima, a pornit spre baie, singura care mai rămăsese de vizitat. Era o încăpere de vreo doi metri pătraţi. În faţă, o cadă de baie şi, pe peretele din stânga, o cămară mică, cu uşa deschisă, cu rafturi laterale încărcate cu diferite alimente, aerisită de o fereastră îngustă deschisă spre curte. — Apar două variante, a spus locotenentul, trecând grăbit pe lângă patul victimei. În primul caz, victima l-a invitat pe criminal în casă, ceea ce indică bunele relaţii în care se afla cu bătrânul… Pentru această versiune pledează faptul că uşile n-au fost forţate, ci descuiate din interior… a completat, arătând cu degetul uşile verandei. — Tovarăşe locotenent, l-a întrerupt plutonierul ironic –, chiar credeţi că este firesc să primeşti musafiri cu patul nestrâns şi îmbrăcat în pijama? — Dacă musafirul vine noaptea, după ce te-ai culcat, şi-ţi bate în fereastră, nu cred că mai ai răgazul necesar pentru a strânge aşternutul şi a te îmbrăca cu un smoching, a replicat locotenentul pe acelaşi ton. Evident, dacă cel care te-a sculat din somn îţi este foarte apropiat. Altfel, îl bagi în mă-sa şi nu-l primeşti! — Şi a doua versiune? a întrebat plutonierul, pe când îşi spunea că locotenentul, deşi stagiar, nu sta rău cu logica. — Aceasta are în vedere chiar remarca dumneavoastră. Dacă victima a fost găsită în pijama, trebuie admisă şi posibilitatea că a fost luată prin surprindere. În timpul somnului… — Infractorul pătrunzând în casă prin fereastra cămării – l-a completat plutonierul. — Întocmai! Dar cu observaţia că şi această variantă conduce tot la concluzia impusă de prima. Dacă autorul n-ar fi cunoscut topografia casei, n-ar fi ştiut că din cămară poate ajunge în baie şi de acolo, exact în camera unde se afla victima… a început locotenentul să-şi argumenteze raţionamentul, dar un zgomot de paşi în curte l-a obligat să şi-l curme pentru a ieşi în întâmpinarea celor care-l produceau. Aproape simultan şi-au făcut apariţia criminalistul, medicul legist şi procurorul. După ce primul a terminat de fotografiat victima şi medicul legist i-a luat locul, procurorul, însoţit de locotenent şi plutonier, au trecut la cercetarea câmpului infracţional. Apoi, revenind în bucătărie, unde medicul legist continua să consulte victima, procurorul, un bărbat elegant şi cam de aceeaşi vârstă cu locotenentul, i-a cerut acestuia să-şi expună părerea ce şi-o formase asupra cazului. Locotenentul n-a pierdut ocazia s-o facă, argumentându-şi în viteză cele două versiuni discutate deja cu plutonierul. Procurorul, după ce l-a ascultat gânditor, a clătinat capul: — Ipoteza că un infractor ar fi pătruns în casă prin fereastra cămării, pentru a ieşi apoi prin descuierea uşilor marchizei, mi se pare discutabilă. — Pentru ce? s-a mirat locotenentul. — Fiindcă fereastra respectivă, fiind pendinte de o cămară, putea fi ţinută deschisă în permanenţă, cu scopul aerisirii alimentelor depozitate acolo. Deci, ea nu indică în mod obligatoriu drumul străbătut de agresor. — Dar nici nu respinge această supoziţie! a ripostat locotenentul. — Posibil. Dar noi avem nevoie de certitudini. De aceea, n-ar strica dacă am găsi nişte urme de escaladare, pe cele două părţi ale zidului sau chiar pe tocul ferestrei. — Le voi căuta mâine, la lumina zilei… — Am terminat – a anunţat medicul legist, ridicându-se de lângă victimă. Şi, dacă sunteţi de acord, aş vrea să o transport la morgă. Procurorul a dat aprobator din cap şi l-a întrebat: — Ce-aţi constatat? — După toate probabilităţile, decesul s-a instalat în urmă cu trei-patru zile. — Cum s-a produs? s-a interesat procurorul, în timp ce locotenentul, coroborând aprecierea medicului cu depoziţia vecinei care remarcase dispariţia victimei, îşi spunea că omorul s-a comis probabil în noaptea de luni spre marţi. Medicul legist a răspuns printr-o ridicare din umeri: — Până la efectuarea necropsiei, nu pot să vă spun nimic. În orice caz, se pare că moartea a fost cauzată prin violenţă. Procurorul, gândindu-se că nu era necesar să fii medic pentru a trage o astfel de concluzie, i-a făcut semn să scoată cadavrul, după care s-a adresat locotenentului: — Despre mobil v-aţi format vreo părere? — Nu. În orice caz, după toate aparenţele, ordinea pe care am găsit-o în casă exclude jaful. — Aţi reuşit să stabiliţi ceva despre victimă? — În afară de faptul că era adventist şi vindea Biblii, absolut nimic. — Şi aceste preocupări ar putea avea legătură cu omorul? s-a mirat procurorul. — Vă mărturisesc că sunt total ignorant în acest domeniu. Cred că vina aparţine numai Şcolii de miliţie, care a omis să ne predea şi ore de religie… a glumit locotenentul. — Şi ce vă împiedică să propuneţi o completare a programei analitice? s-a interesat amuzat procurorul, pe când îşi făcea apariţia şi plutonierul, plecat să-i conducă pe brancardieri şi medicul legist. — E o problemă asupra căreia vă promit că voi mai medita – s-a angajat ofiţerul pe acelaşi ton. — Şi până veţi lua o hotărâre, cum intenţionaţi să orientaţi cercetările? — În primul rând, va trebui s-o depistez pe fiica victimei. Apoi… Văzând şi făcând. — E în regulă! Numai ea ar putea şti dacă era cineva interesat în suprimarea vieţii tatălui ei – a admis procurorul, pornind spre ieşire. * *     * A doua zi dimineaţa, după ce a obţinut de la Evidenţa populaţiei detaliile de care avea nevoie, locotenentul a pornit spre locuinţa fiicei victimei. Nu era acasă, dar a aflat că este contabilă la I.T.B. Şi a plecat s-o caute la sediul respectivei întreprinderi. Găsind-o, i-a comunicat cu menajamente ştirea funestă şi a invitat-o să-i însoţească. — Vă rog să-mi spuneţi dacă constataţi schimbări sau lipsa vreunui obiect din casă – i-a cerut locotenentul, o jumătate de oră mai târziu, descuind uşa verandei şi poftind-o să intre. — Nu. Nu văd nimic schimbat… a zis ea, cu ochii înroşiţi de plâns, după ce a trecut în revistă interiorul casei. — Nu remarcaţi nicio lipsă? a insistat locotenentul, înciudat că nu poate depista vreun mobil posibil. — Nu – l-a asigurat cu convingere martora. — Bine. Vă rog să luaţi loc – a spus el, aşezându-se pe un scaun de lângă masa din sufragerie şi pregătindu-şi notesul. De când nu mai locuiţi aici? — Cred că de vreo jumătate de an… Dar dacă vreţi să ştiţi data exactă, am să mă uit în procesul-verbal de primire a apartamentului pe care mi l-am făcut. — Nu. Nu este necesar. Mai bine vorbiţi-mi de persoanele care-l vizitau pe tatăl dumneavoastră. — După ce a murit mama, în urmă cu vreo doi ani, n-am cunoştinţă să fi intrat vreo persoană străină în casă. Tatăl meu era o fire foarte retrasă. — Ştiţi din ce cerc de adventişti făcea parte? — Nu, pentru că eu sunt ortodoxă. De altfel, acesta a şi fost motivul pentru care m-am mutat. Aveam discuţii permanente pentru faptul că refuzam să-i fac pe plac, trecând la adventism. Asta mai cu seamă după ce s-a prăpădit mama… — Din câte ştim, se ocupa cu comercializatul Bibliilor. De la cine le procura? Femeia a răspuns printr-o ridicare din umeri. — În urmă cu câteva luni, au fost văzuţi mai mulţi bărbaţi străini în curtea casei. Cu ce scop veniseră? A ridicat din nou din umeri, dar locotenentul a ţinut să precizeze: — Odată cu ei aţi fost văzută şi dumneavoastră. — Oh! a exclamat, ducându-şi palma la frunte. Acum îmi amintesc! Am venit cu nişte oameni să iau pianul şi să-l duc în noua mea locuinţă. — Unde i-aţi găsit? — Nu eu i-am adus, ci un fost coleg de birou, care în prezent este maistru la o întreprindere pentru deservirea populaţiei. Din câte am înţeles, oamenii care l-au însoţit îi erau subalterni. — Cum se numeşte şi unde poate fi găsit prietenul dumneavoastră? — Nelu Dragomir şi lucrează la I.C.R.A.L.- Herăstrău. Locotenentul şi-a notat imediat răspunsul, cu intenţia de a urmări pista ce i se oferea. — Cunoaşteţi vreo persoană interesată să ia viaţa tatălui dumneavoastră? Cum ea a negat fără nici cea mai mică ezitare, locotenentul s-a ridicat şi a condus-o spre ieşire. — Aţi putea să-mi daţi cheile casei? s-a interesat ea, pe când ofiţerul încuia uşa verandei. — Regret, dar până la terminarea cercetărilor, locuinţa trebuie să rămână închisă. Aşa este regula – s-a scuzat el, conducând-o spre poartă. După plecarea fiicei victimei, s-a înapoiat pentru a examina la lumina zilei fereastra îngustă a cămării. A remarcat imediat că praful depus pe tocul din lemn era pe alocuri şters, situaţie care a întărit ofiţerului bănuielile că un intrus s-ar fi putut strecura pe acolo în locuinţă. Cum însă o certitudine putea fi furnizată numai de către un criminalist, şi-a propus să ceară avizul colegului care participase la cercetări în ziua precedentă. Dar până una-alta, avea altceva de făcut… * *     * I.C.R.A.L.-ul pe care-l căuta îşi avea sediul în două încăperi înţesate cu funcţionari, pe Calea Dorobanţilor. După ce locotenentul s-a interesat de persoana pe care dorea s-o vadă, a fost îndrumat spre o uşă laterală. Intrând într-un birou mic şi dărăpănat, a văzut un tip care scria zorit la o masă lungă, de şedinţe. Avea părul roşu, dar cu rădăcinile negre, ceea ce ar fi putut să însemne că şi-l cam vopseşte. Continuând să scrie şi, fără să ridice capul, a decretat cu enervare: — Nu lucrăm cu publicul decât până la ora două! Reveniţi mâine… — Dumneavoastră sunteţi tovarăşul Dragomir? a întrebat placid locotenentul. Interpelatul şi-a săltat capul numai atât cât să privească încruntat pe sub arcade către individul care insista să-l conturbe, dar, văzând uniforma albastră, în următoarea fracţiune de secundă se afla în picioare, zâmbitor. Era foarte voinic, dar scund. — Da, eu sunt. Cu ce vă pot fi de folos? s-a interesat plin de bunăvoinţă. — Îmi pare rău că vă deranjez, dar am ceva de discutat cu dumneavoastră – l-a anunţat locotenentul, după ce s-a prezentat. — Dar nu e niciun deranj. Vă rog să luaţi loc şi să-mi spuneţi ce problemă aveţi. Vreo reparaţie? s-a interesat Dragomir cu o solicitudine ce ar fi putut lăsa cu gura căscată pe cetăţenii care ajung să apeleze la serviciile I.C.R.A.L.-urilor. — Ah, nu! Am venit pentru o problemă de serviciu — a replicat amuzat ofiţerul, aşezându-se pe scaunul oferit. — Vă stau la dispoziţie – a zis Dragomir, mirat. — Vă rog să-mi spuneţi, când l-aţi văzut ultima oară pe Pavel Costache? I-a luat repede locotenentul. — Pe Pavel Costache?! Dar nici nu-l cunosc! a răspuns chestionatul, arborând un aer de nedumerire. — Dar pe Daniela Costache o cunoaşteţi? — Sigur! Am fost colegi. Ah! Acum ştiu… Vă referiţi la tatăl ei, bătrânul care locuieşte în Bucureştii Noi. Aşa-i? Locotenentul a confirmat. — Bine, dar chiar dacă l-aş vedea, tot nu l-aş mai recunoaşte. L-am văzut numai o singură dată, când m-a rugat Daniela s-o ajut să-şi ducă în noua locuinţă un pian… — Cine sunt oamenii care au participat la mutarea pianului? — Trei muncitori care lucrează în subordinea mea. — Vă rog să-mi spuneţi cum se numesc. Dragomir a ridicat gânditor ochii spre tavan şi a precizat, cu pauze: — Electricianul Nazarie Constantin… Dulgherul Manda Paul şi… instalatorul Comanciu Grigore. — Unde-i pot găsi? a întrebat locotenentul după ce şi-a notat răspunsul. — Astăzi sunt repartizaţi cu lucrul la… a zis Dragomir, alegând dintre hârtiile de pe masă un grafic şi începând să plimbe un deget pe el. Nazarie şi cu Manda lucrează împreună la cetăţeanu’ Dabaseu, în Calea Floreasca 123… Iar Comanciu schimbă nişte robineţi la familia Niţa, pe strada Uricaru 6… Dar ce s-a întâmplat? a vrut el să ştie, văzând cât de conştiincios lua ofiţerul notiţe. — A fost spartă locuinţa lui Pavel Costache… Şi mă aflu în căutarea autorilor – a motivat ofiţerul. — Când? s-a interesat Dragomir surprins. — În urmă cu câteva zile – a răspuns evaziv ofiţerul. — Şi s-au furat lucruri de valoare? — Oarecum. — Deşi nu-i treaba mea, vă rog să-mi permiteţi să vă dau un sfat… — Un sfat e oricând binevenit. — Dacă-i bănuiţi pe băieţii ale căror nume vi le-aţi notat, o să vă pierdeţi vremea… — De ce? — Pentru că lucrez cu ei de mult şi-i ştiu ca oameni foarte serioşi. Cu case, cu familii, cu copii… — Nu vă faceţi griji. E numai o problemă de rutină. Apropo, şi fără să vă supăraţi, dumneavoastră ce-aţi făcut luni seară? — Aşa mai merge… a zis amuzat Dragomir. Şi eu am familie… şi trei copii. Şi cum unul din ei se pregăteşte pentru Politehnică, am stat cu el pentru a mă asigura că într-adevăr e cu burta pe carte… Când locotenentul a ajuns la adresa din Calea Floreasca, l-a găsit numai pe dulgherul Manda, un lungan tuciuriu, care era ocupat cu reparatul obloanelor unei ferestre. — Colegul dumneavoastră, Nazarie, unde este? l-a întrebat ofiţerul. — Avem program numai până la ora patru, aşa că e firesc să fi plecat acasă. — Şi dumneavoastră de ce-aţi mai rămas? — Pentru că eu în jumătate de oră termin complet lucrarea pe care o aveam de făcut, iar Nazarie mai are oricum de venit pe aici. Cum din întrebările ce i le-a pus a rezultat că, în afara vizitei ce-a făcut-o pentru mutarea pianului, n-a mai călcat niciodată în casa victimei, locotenentul i-a cerut să spună cum şi-a petrecut timpul în noaptea de luni spre marţi. — Neveste-mii i-am spus că sunt de serviciu, dar în realitate am fost cu nişte prieteni şi am făcut-o lată – i-a comunicat cu complicitate Manda. — Unde anume aţi fost şi cine sunt prietenii cu care aţi chefuit? După ce şi-a notat răspunsurile, locotenentul şi-a spus că pentru a-i verifica afirmaţiile, va trebui să se apuce de treabă încă de la prima oră, a doua zi dimineaţa. * *     * Întrucât nu mai avea nicio şansă să-i găsească la lucru pe cel de-ai treilea, locotenentul a preferat să treacă pe la secţie pentru a-i cere criminalistului să examineze urmele găsite pe tocul ferestrei de la cămară. Acesta fiind însă plecat din sediu, s-a apucat de rezolvarea unor probleme curente. Spre ora şapte seara, când s-a decis să plece acasă, s-a întâlnit cu plutonierul care tocmai intra în clădire. — Oh, tovarăşe locotenent! Bine că vă văd! s-a bucurat subofiţerul. Dacă aţi şti cât v-am căutat… — Dar ce s-a întâmplat? Ceva nou? — Şi încă cum! Am primit raportul medicului legist. — Şi? a replicat cu indiferenţă locotenentul. — Şi e bomba bombelor! l-a asigurat plutonierul, scoţând din servieta pe care o ţinea în mână câteva file dactilografiate şi întinzându-i-le. — Nu se poate! a exclamat locotenentul după ce a citit concluzia. — Aşa mi-am zis şi eu… Da’ uite că se poate! Fără să mai facă vreun comentariu, locotenentul a împăturit filele, le-a vârât în buzunarul vestonului şi a pornit spre ieşirea sediului, complet aiurit.   * *     * — Nu se poate! a exclamat şi procurorul, citind cu surprindere raportul medicului legist. — Exact aşa am spus şi eu când l-am văzut – l-a asigurat locotenentul. — … Moarte neviolentă, datorată insuficienţei cardio- respiratorii acute, survenită în cadrul unei steromatoze generalizate şi hipertrofii miocardice”, a citit procurorul din raport. Apoi a ridicat capul spre ofiţer şi a continuat: Deci, în pofida aparenţelor, avem de-a face cu un deces natural şi totodată, normal, dacă ţinem seama de vârsta mortului. Deh! Copacii nu prea cresc până la cer – a adăugat, aruncând raportul pe birou. — Ceea ce noi consideram a fi un omor sângeros, era de fapt o hemoragie externă… — Mă rog, asta-i situaţia. Întrucât nu se mai pune problema urmăririi unui agresor, considerăm afacerea clasată. Prin urmare, puteţi restitui fiicei decedatului cheile locuinţei… * *     * La o zi după primirea cheilor, Daniela Costache a intrat în secţie şi s-a interesat unde-l poate găsi pe locotenent. — Bună ziua – a zis ea, intrând în biroul persoanei căutate. — Sărut mâna. Mai aveţi vreo problemă cu noi? a întrebat-o ofiţerul. — Tovarăşe locotenent, am constatat că a dispărut ceva din casa tatălui meu – l-a înştiinţa ea, pe când buza inferioară îi tremura ca unui copil care se pregăteşte să plângă. — Ce anume? Dar vă rog să luaţi loc. — O casetă cu bijuterii şi bani – a răspuns, mai mult căzând decât aşezându-se pe scaun. — Unde era ţinută? — În garderobul din camera de la stradă. — Când v-am rugat să-mi spuneţi dacă lipseşte ceva din casă, nu m-aţi asigurat că totul e în ordine? a chestionat-o ofiţerul, devenind brusc sever. — Uitasem de ea… Pe urmă mi-am amintit… a zis ea cu timiditate. — Mă rog… Ce conţinea caseta? — V-am spus, bijuterii şi bani… — Ce sumă se afla în casetă? — În jur de patruzeci de mii… — Vă rog să-mi descrieţi bijuteriile – i-a cerut el, pregătindu-se să ia notiţe. — Nu pot… Eu… nu le-am văzut niciodată. — Şi atunci de unde ştiţi că au existat? a început ofiţerul să-şi piardă calmul. — Mi-a spus mama, pe când încă trăia, că tata are bani şi bijuterii într-o casetă. — Cum arăta această casetă? Era din lemn? Din oţel? Vă rog s-o descrieţi. — Păi ce să vă spun despre ea dacă n-am văzut-o niciodată?! — Doamnă… a spus ofiţerul, străduindu-se să-şi păstreze calmul. Dacă într-adevăr aţi suferit o pagubă, trebuie să-mi spuneţi cu precizie în ce constă aceasta! Altfel… Altfel, este absurd să veniţi şi să-mi cereţi să vă găsesc niscaiva cai verzi pe pereţi! Ce, chiar credeţi că altă treabă n-am?! a sfârşit el prin a se înfuria. Ulterior, după plecarea Danielei Costache, locotenentului i-a părut rău pentru ieşirea pe care a avut-o. Dar şi reclamanta făcuse tot ceea ce era necesar pentru a-l scoate din ţâţâni…  
Capitanul Apostolescu si Filiera de Horia Tecuceanu Capitolul I CUTIA CU SURPRIZE   Mi-am îmbrăcat trencicotul, am strâns cordonul în catarame şi am pornit spre uşă. Când am pus mâna pe clanţă, telefonul a început să zbârnâie. Fără să dau drumul clanţei, am întors capul şi am privit spre dispozitivul inventat de Graham Bell. Când a ţârâit pentru a doua oară, mi-am amintit că, printre altele, în salariul ce-l primesc este inclusă şi sarcina de a răspunde la telefon când sunt căutat. În consecinţă, m-am apropiat de biroul meu şi am ridicat receptorul. „Brigada omucidere, căpitanul Apostolescu.. ”, am zis, ascultând urmarea… „Asta ce fel de glumă mai e, tovarăşe locotenent?!” m-am interesat, mai mult decât contrariat. Când mi-a comunicat că regulamentul de ordine interioară nu-i permite să facă bancuri cu superiorii, l-am rugat să-mi dea adresa la care trebuia să vin. După ce am depus receptorul pe furcă, am scris pe o coală de hârtie unde mă deplasez şi am aşezat depeşa, la vedere pe biroul locotenentului Dan Simionescu, care, ghidat de un fler extraordinar, ştie să lipsească cu o precizie matematică exact atunci când am mai multă nevoie de el. * *    * Ştergătorul automat, cu mişcările sale regulate de du-te-vino, ca de metronom, se străduia să îndepărteze apa care potopea parbrizul maşinii, însă fără să aibă vreun spor. Pentru o clipă se zăreau doi-trei metri din caldarâmul inundat de ploaia care se revărsa cu înverşunare asupra bulevardului Dimitrov, apoi, tot atât de repede, dispărea în pâclă pentru a reapărea la acelaşi interval de timp. Deşi maşina înainta cu prudenţă, încet, nu cum i-ar fi plăcut plutonierului Vartunian, cu 140 de kilometri pe oră, apa era zvârlită în jurul maşinii mai abitir decât ar fi putut s-o împroaşte un papuc zburător lansat într-un concurs nautic. Mai mult am ghicit decât am văzut cum am virat la stânga, pe şoseaua Mihai Bravu, şi apoi la dreapta, pe strada Chiristigiilor. Când maşina a oprit la destinaţie, am deschis portiera şi am privit scara, cu zece-douăsprezece trepte, care ducea spre marea clădire cu cărămizi aparente, ca la cazărmi. Am mai ezitat o clipă, privind cum apa ce se revarsă din cer loveşte pavajul trotuarului şi rebondează de parcă ar fi plouat de jos în sus, şi m-am aruncat afară. Deşi am urcat câte patru trepte odată, când am ajuns sus şi am trecut de cealaltă parte a porţii, la adăpost de ploaie, trencicotul meu era atât de îmbibat, încât, dacă aş fi avut un adaos de rom şi frişcă, aş fi putut trece drept o savarină apetisantă. În timp ce-mi scoteam cu mişcări grăbite trencicotul, care-mi demonstrase că la nevoie pot conta pe el şi în calitate de sugativă, am privit în jurul meu, deşi nu mai era necesar, deoarece miasma care mi-a lovit mucoasa olfactivă era suficient de edificatoare pentru a mă convinge că mă aflu exact acolo unde fusesem programat. În dreapta, de-a lungul pereţilor, se aflau raioanele pentru vânzarea peştelui, în faţa cărora zeci de cumpărători încercau să-şi pună de acord gusturile şi pretenţiile cu marfa ce li se oferea. În faţa intrării prin care irupsese, se vedea gangul care conducea spre hala de carne. Cum nu venisem după cumpărături, am întors capul spre stânga şi am văzut tocmai ceea ce mă interesa. În faţa unei uşi, practicată într-o poartă metalică, ca de hangar, un tânăr locotenent de miliţie stătea cuminţel şi privea întrebător spre mine. — Locotenentul Tudorache? am spus, apropiindu-mă de el. După ce a confirmat, nu mi-a lăsat timpul necesar pentru a-i povesti că i-aş fi rămas recunoscător dacă apela la serviciile mele după încetarea ploii. M-a rugat să-i însoţesc. I-am făcut pe plac şi l-am urmat în dosul porţii metalice. Am străbătut un gang înalt şi larg, transformat în antrepozit pentru rulouri de hârtie de împachetat şi lăzi de diferite dimensiuni. După aproximativ douăzeci de metri, când am depăşit o nouă poartă metalică, de data asta cu uşile deschise larg, până la pereţi, m-am pomenit pe peronul liniei de garare a halei Obor. Câţiva metri mai departe, ghidul meu şi-a stopat elanul în dreptul unui vagon frigorific, în faţa căruia, pe peron, se aflau opt lăzi cu peşte. — Aici este, m-a anunţat locotenentul, indicându-mi una dintre lăzi. Era un container înalt şi lat de un metru şi lung de aproape doi. În interiorul lui, căptuşit cu tablă zincată, se aflau crapi şi bucăţi de gheaţă, iar printre acestea, flotând, un tip de vreo patruzeci de ani mă privea cu o totală indiferenţă. Fusese împuşcat în buza superioară, la baza nasului. Am ocolit lada şi, când am ajuns lângă capul victimei, am examinat locul pe unde ieşise glonţul. În creştet, avea o gaură cât pumnul. Pentru prima dată vedeam o rană, cauzată de o armă de foc, cu ravagii atât de masive. În prima clipă m-am gândit la un glonte exploziv, apoi am exclus această posibilitate. Un glonte dum-dum n-ar fi avut puterea să străbată un craniu omenesc. Ar fi explodat la contact sau imediat după ce se lovea de maxilarul superior. — Acum o oră, responsabilul halei de peşte, a zis locotenentul, arătându-mi, printre cei şase-şapte muncitori care se uitau înlemniţi la macabrul conţinut al cutiei, un bărbat dolofan şi scund, în jur de patruzeci de ani, cu părul blond, îmbrăcat într-un halat bleu, ne-a telefonat la secţie. Iar eu, după ce m-am deplasat la faţa locului şi am verificat temeinicia sesizării, am apelat la brigada dumneavoastră. — Ai stabilit cine-i victima? — Nu, tovarăşe căpitan. În conformitate cu dispoziţiile existente ne este interzisă atingerea persoanelor asasinate până la venirea anchetatorilor specializaţi în cercetarea omorurilor, îmi comunică locotenentul, fără să-mi lase impresia că regretă existenţa acestei instrucţiuni. — Te rog să notezi numele persoanelor care au participat la descoperirea victimei, i-am cerut, cuprinzând printr-un gest circular manipulanţii de colete care înconjurau lada devenită ad-hoc coşciug. În tot cazul, până una-alta, să rămână pe loc până la efectuarea chestionărilor preliminare. Aş vrea să discut cu dumneavoastră, am continuat, adresându-mă responsabilului halei. — Vă rog să poftiţi la mine în birou, m-a invitat el. Ajungând în gangul utilizat ca antrepozit pentru mărfuri şi materiale, s-a oprit în faţa unei uşi laterale şi a deschis-o. Mai înainte de a-i trece pragul, m-am oprit. Zărisem un grup de patru bărbaţi apropiindu-se din direcţia opusă, unde se afla hala de desfacere a peştelui. — Nu mai plouă? m-am mirat, uitându-mă cu invidie la costumul uscat şi călcat al locotenentului Dan Simionescu, adjunctul meu. — Când am ieşit din inspectorat cerul era senin – m-a informat, privind cu o candoare ironică trencicotul ud de pe braţul meu. Aşa-s ploile… Cum se pornesc, la fel şi contenesc, brusc… — Despre ce-i vorba? a intervenit grăsanul căpitan Maier, de la criminalistică. — O să vedeţi. Duceţi-vă pe peron… am răspuns, arătând cu capul spre direcţia de unde venisem. Vă rog să lucraţi repede şi, dacă-i posibil, bine! — Luaţi loc, m-a invitat responsabilul halei, indicându-mi cu mâna să aleg unul din cele trei scaune aşezate în faţa mesei de lucru a biroului său. Am privit spre trencicotul meu care, cu toată sârguinţă, se apucase să fabrice o băltoacă pe duşumeaua încăperii. — Scuzaţi-mă… Toată întâmplarea asta m-a zăpăcit, a zis, decolând de pe scaunul pe care se grăbise să aterizeze.Vă rog să-mi daţi impermeabilul. Cu o sprinteneală nebănuită pentru un tip rotofei ca el, în clipa următoare obiectul pe care, nu ştiu de ce, l-a numit impermeabil, se afla agăţat pe unul din cele trei cuie bătute în partea superioară a uşii, pe post de cuiere. După ce şi-a agăţat şi el halatul, a pornit să-şi reocupe scaunul dindărătul mesei de lucru. Purta un costum Prince-de-Galles, cu revere late, prea elegant pentru funcţia lui. Cămaşa, cravata şi pantofii erau la fel de pretenţioase.  Citind în privirea mea surprinderea cu care-i examinam îmbrăcămintea, s-a simţit obligat să-mi explice: — Azi-noapte am făcut-o lată şi n-am mai avut când să ajung acasă să mă schimb, mi-a zâmbit ştrengăreşte, ridicând mâinile şi fluturându-şi degetele pentru a putea constata că n-are verighetă. Am înclinat capul aprobator. Şi mie mi se întâmplă să-mi schimb patul, dar, din păcate, de cele mai multe ori, din cauze imputabile muncii pentru care sunt plătit. — Pentru început, vă rog să-mi spuneţi cum vă numiţi, l-am rugat, în timp ce-mi pregăteam notesul şi pixul. — Cristea Grunovici, mi-a surâs din nou cu faţa lui ovală şi simpatică. Abia acum am observat că rădăcina părului era albă. Păcătosul se apucase să-şi vopsească în culoarea snopilor de grâu podoaba capilară, şi aşa destul de tocită şi rară! — Eraţi de faţă când a fost descoperită victima? — Da, tovarăşu… — Căpitanul Apostolescu, m-am recomandat. — A fost îngrozitor… Mai întâi am remarcat un pantof. Crezând că-i doar o glumă, am tras de el… Nereuşind să-l scot, am rugat un manipulant să mă ajute. Atunci a apărut restul… a zis, cutremurându-se. — Victima vă este cunoscută? — Nu. Azi o văd pentru prima oară. — Cum şi când credeţi că a putut să ajungă în containerul în care a fost găsită? — De unde pot eu să ştiu…? Am văzut… Am văzut ce aţi văzut şi dumneavoastră… s-a tulburat el. — Vagonul în care vi s-au expediat lăzile cu peşte era sigilat? — Bineînţeles, ca de obicei! Chiar eu am desfăcut sigiliul. — Toate containerele din vagon erau livrate de acelaşi furnizor? m-am decis s-o iau metodic. — Da. Furnizorul este întreprinderea piscicolă „Pescarul”, din Constanţa. — Când a fost efectuată livrarea de către furnizor şi când a ajuns la dumneavoastră? A început să răsfoiască într-un vraf de hârtii prinse cu o clamă. A extras o scrisoare de trăsură şi a citit: — Marfa a fost urcată în vagonul căii ferate ieri, adică miercuri, la ora unsprezece noaptea… Vagonul respectiv a fost garat în faţa halei noastre tot ieri, adică azi la ora patru şi jumătate dimineaţa. — Când aţi descărcat lăzile din vagon? — Cum am ajuns la serviciu. Pentru a nu plăti locaţie, am rupt sigiliul şi am ordonat coborârea fără întârziere a containerelor pe peron, a spus el, mândru şi autoritar ca Napoleon pe vremea când pulveriza armatele ruso - austriece, la Austerlitz. Îşi bombase pieptul atât de mult, încât dacă aş fi avut la mine o decoraţie n-aş fi pregetat să i-o agăţ de reverul hainei. Cum nu puteam însă să-mi demonstrez sentimentul de puternică admiraţie stârnit de înalta sa competenţă profesională, am fost obligat să mă limitez la limitele limitatului meu mandat de anchetator: — Deci la ce oră s-a descărcat vagonul? — Ne-am apucat de treabă la ora şase, şi jumătate de oră mai târziu lăzile erau pe peron. Apoi am trecut la deschiderea containerelor pentru a lua marfa în primire la greutatea netă… Adică numai peştele, fără gheaţă şi fără apă, că aşa-l vindeam la clienţi, ţinu dolofanul responsabil să precizeze. La ora opt, când a venit şi rândul lăzii în care… pe care-o ştiţi, am văzut pantoful şi… şi restul… Amintindu-şi de conţinutul containerului, s-a tulburat din nou. L-am lăsat puţin să se liniştească şi am întrebat: — Lăzile cu peşte au capacele sigilate?    — Nu, sunt numai bătute în cuie. — Greutatea brută a lăzilor este uniformă?    A clătinat capul: — Variază. Unele sunt confecţionate din lemn de brad, altele din fag… De asemenea, nici tabla zincată cu care sunt căptuşite nu-i întotdeauna de aceeaşi grosime. Dealtfel, nici încărcarea lor cu peşte nu-i la fel. L-am poftit să ia scrisoarea de trăsură şi să vină cu mine. Când am ajuns pe peronul liniei de garare, oamenii căpitanului Maier îşi băgau în truse aparatele de fotografiat, iar medicul legist era aplecat peste brancarda unde fusese instalată victima. — Ce părere ai, Olimp? m-am adresat doctorului. S-a ridicat şi m-a privit făcând un gest de indiferenţă: — Având în vedere traiectoria ascendentă a proiectilului, de la fosele nazale spre osul parietal, s-ar părea că avem de-a face cu o sinucidere clasică cu arma de vânătoare. S-a aşezat pe un scaun, a luat puşca între picioare, sprijinind-o de pardoseală, şi s-a aplecat asupra ţevii… Restul a venit de la sine. — Şi dimensiunile rănii? a intrat pe fir Dan. — Păi asta-i problema! Dacă la traiectorie adăugăm şi un cartuş cu încărcătură pentru vânat mistreţi, comentariile sunt epuizate. — Oare? se arătă neconvins Dan. — Oare ce?! se uită Dobrescu urât la el. — Oare cum s-a ambalat şi expediat dânsu… a arătat colaboratorul meu spre brancardă. Înainte sau după ce s-a sinucis? — Asta-i treaba voastră! Eu sunt medic legist, nu poliţai! s-a dezlănţuit doctorul Olimp Dobrescu. — În jurul orificiului de penetrare a proiectilului, se relevă urme de arsură sau pulbere? am vrut să ştiu, aşa ca chestie, pentru a nu fi obligat să-i privesc ciondănindu-se. — Asta n-am verificat… mi-a răspuns stingherit ca un călător găsit de controlor fără bilet în autobuz. În timp ce se apleca grăbit şi înlătura cearşaful de pe faţa victimei, m-am adresat locotenentului Simionescu: — Dane, identitatea victimei? — Lipseşte, şefu. Asupra victimei nu există niciun fel de hârtii din care să rezulte cine a fost şi ce-nvârtea. Buzunarele i-au fost golite cu toată atenţia. — Urme de pulbere apar, de arsură însă nu, mă anunţă Dobrescu, ridicându-se de lângă victimă. Rezultă că împuşcătura n-a pornit din imediata apropiere a rănii… Cum sinuciderea cu o puşcă poate fi realizată numai prin lipirea ţevii de ţintă, rezultă că avem de-a face cu un omor, a mai spus, aruncând o uitătură sfidătoare spre Dan, ca şi cum colaboratorul meu ar fi încercat să susţină varianta sinuciderii. — Perfect. Preliminar, poţi să-mi dai unele indicii? am vrut să ştiu. — Regret, nimic. Nu uita că a stat în gheaţă! Gheaţă în care nu se poate şti când a ajuns. După o oră… după două zile. Pricepi? într-o astfel de situaţie este absolut imposibil de apreciat momentul comiterii omorului. — Şi după necropsie? — Încă nu-mi dau seama… Dar să sperăm, a zis ridicând din umeri, apoi a arătat spre brancardă: Pot lua victima? — Sigur… după ce o cântărim. Au ridicat cu toţii capul spre mine şi m-au privit ca pe un pensionar scăpat din secţia de psihiatrie Bălăceanca. Când le-am explicat însă ce urmăresc, s-au apucat grăbiţi să-mi execute ordinul. După ce operaţia a fost terminată şi medicul legist s-a îndepărtat cu brancardierii care duceau victima, i-am făcut semn responsabilului halei să se apropie. — Domnule Grunovici, cu câte kilograme este înregistrat containerul? — 1.129 de kilograme, a răspuns, după ce a consultat scrisoarea de trăsură. — Vă rog să-l cântăriţi. — La net sau la brut? — Exact aşa cum este. — 1053 de kilograme, m-a anunţat, zece minute mai târziu, citind greutatea arătată de basculă. — Cu 76 kilograme victima, socoteala e cinstită… a constatat Dan, după ce a făcut adunarea pe notesul lui. — Şi acum ce-ai de gând? a întrebat Maier. — Să-ţi cer fotografiile victimei şi… să-ncerc s-o identific. — Pleci la Constanţa? — Vezi altă alternativă? De îndată ce victima se afla deja plasată în container în momentul preluării acestuia de către staţia de cale ferată Constanţa, nu-mi rămâne decât să străbat, în sens invers, traiectoria făcută de aceasta până a poposit aici, în faţa noastră.
Capitanul Apostolescu Ancheteaza de Horia Tecuceanu Cap. I Prima victimă   Simţind umezeala care venea dinspre mare pătrunzându-i în oase, subofiţerul de miliţie Găman Ilie îşi înfundă mai adânc mâinile în buzunarele mantalei de ploaie. În timp ce-şi continua patrularea cu paşi rari, apăsaţi, care răsunau ritmic pe asfaltul bulevardului, se gândea la influenţa pe care anotimpul o exercita asupra dispoziţiei sale. Vara, toate staţiunile de pe litoral clocoteau de agitaţia turiştilor. Evident, exodul acestor oameni veniţi să-şi petreacă din plin concediul avea urmări directe şi asupra vieţii nocturne a portului Constanţa. Veselia şi exuberanţa vizitatorilor devenea molipsitoare, iar orele de serviciu – în care niciodată nu se întâmpla ceva interesant – treceau pe nesimţite. Acum, însă, în această noapte de martie, deşi era încă devreme – abia zece, fără un sfert – străzile erau pustii. Din când în când, doar lumina fulgerătoare a troleibuzelor ce se retrăgeau dinspre gară spre depou. În timp ce-şi scotea din buzunar pachetul de ţigări, atenţia îi fu atrasă de o umbră ce ieşea din aleea care conducea la blocurile 93 şi 95, îndreptându-se grăbită spre gară. Privirile sale urmăriră, numai o fracţiune de secundă, silueta bărbatului; era poate vreun întârziat, care vroia să prindă troleibuzul. După alţi câţiva paşi – depăşise aleea din care ieşise cu puţin timp mai înainte întârziatul ce-i reţinuse atenţia – se opri pentru a-şi aprinde ţigara. Dar în clipa în care scăpără chibritul un ţipăt de femeie străpunse liniştea nopţii. Aruncând băţul de chibrit ce-i ardea în mână, se îndreptă cu paşi repezi spre locul de unde venise apelul. Din fugă, deschise cu mâna dreaptă tocul pistolului, iar cu stânga scoase lanterna. După ce străbătu nu mai mult de zece metri, văzu apărând din aleea cufundată în întuneric, sub fasci- culul luminos al lanternei, o femeie pe al cărei chip se întipărise groaza; întindea spre el mâinile înroşite de sânge. — Ce s-a întâmplat? întrebă miliţianul. Dar văzând că femeia era prea înspăimântată pentru a-i putea răspunde, nu mai zăbovi, scoase pistolul din toc şi luminându-şi calea cu lanterna începu să înainteze cu prudenţă. Mai străbătu vreo 15–20 metri pe alee şi zări un om răsturnat cu faţa în jos, într-o băltoacă de apă. Înţelese că la picioarele sale se afla un bărbat mort. Rana mare de la cap, prin care sângele continua să se scurgă, înroşind băltoaca în care zăcea, îi pricinuise fără îndoială moartea. Sergentul băgă pistolul în toc şi, scoţând fluierul, dădu alarma. După câteva minute sosi un coleg al său, care, pus la curent cu cele întâmplate, se îndreptă spre un telefon şi anunţă secţia de miliţie. Un sfert de oră mai târziu apărură două maşini din care coborâră câţiva ofiţeri de miliţie judiciară, printre care maiorul Călăraşu Grigore, precum şi procurorul de serviciu Lupu Mihail şi medicul legist Capolide Ioan. Aproape în acelaşi timp sosi şi secţia criminalistică a Inspectoratului judeţean de miliţie. Din documentele găsite asupra victimei ancheta stabili că este vorba de Barbu Gheorghe, în vârstă de 38 de ani, născut în Slobozia, domiciliat în Strada Mică nr, 7, care lucra pe post de magazioner şef la Fabrica de produse chimice „Avântul” din localitate. La lumina unor reflectoare mobile, doctorul Capolide Ioan constată că moartea survenise de aproximativ 20 de minute, datorită unei răni cauzate de o armă de foc. Glonţul intrase în tâmpla dreaptă şi ieşise prin cea stângă, moartea fiind fulgerătoare. Ceea ce surprinsese însă din primul moment pe anchetatori era natura rănii. Deşi toţi erau oameni cu experienţă, nu puteau să-şi explice nici puterea de pătrundere a proiectilului şi nici dimensiunile foarte mari ale rănii; tâmpla dreaptă prezenta un orificiu cu un diametru de circa 15 milimetri, iar stânga, unul de aproape 30. După părerea doctorului Capolide, numai o puşcă de vânătoare de calibrul 16, încărcată cu cartuşe pentru mistreţi, ar fi putut provoca o astfel de rană. Între timp corpul fu ridicat şi depus la morgă, rămânând ca doctorul Capolide să-şi trimită de îndată raportul. Maiorul Călăraşu ceru subofiţerului Găman să-i raporteze împrejurările în care a fost descoperit cadavrul. Află astfel de femeia care dăduse alarma; deşi erau aproape orele unsprezece, ea se mai afla acolo, într-un grup de cetăţeni care se adunaseră pentru a comenta evenimentul. Femeia declară că se numeşte Tănase Olga, că are 45 de ani şi că se întorcea dintr-o vizită la fiica ei, care locuia în blocul 93, la etajul 7; stătuse acolo s-o aştepte până se înapoiase cu soţul ei de la cinematograf. Ieşind din bloc şi mergând pe alee, se împiedicase de ceva şi căzuse. Încercând să se ridice, şi-a dat seama că obstacolul era un trup omenesc. Crezuse mai întâi că era vreun marinar străin care se îmbătase. Gândindu-se că ar putea răci, încercase să-i trezească, scuturându-l  de umeri şi punându-i mâna pe cap; în clipa aceea a simţit pe mâini un lichid cald, vâscos. Dându-şi seama că e sânge, şi-a pierdut cumpătul şi a început să ţipe, ceea ce a avut drept urmare intervenţia miliţianului de serviciu. La urmă, mai preciză că nu cunoaşte victima. În timpul cât martora fusese chestionată, lucrătorii miliţiei judiciare şi cei ai secţiei criminalistice terminaseră cercetarea terenului dintre cele două blocuri, fără a putea găsi vreun indiciu folositor. Ţinând scama că era trecut de miezul nopţii şi că nu mai puteau fi interogaţi alţi martori, fu decisă suspendarea cercetărilor până a doua zi.   Cap. II Planul de acţiune   În ziua următoare, pe la opt şi jumătate, în biroul colonelului Lăzărescu George, şeful secţiei judiciare, se aflau convocaţi, printre alţi ofiţeri de miliţie, maiorul Călăraşu, procurorul Lupu Mihail şi medicul legist Capolide Ioan. — Din discuţia pe care am avut-o până acum, spuse colonelul Lăzărescu, au rezultat următoarele: Spaţiul verde situat între blocurile 93 şi 95 este închis din trei laturi. Singurele posibilităţi de acces către exterior sânt: poteca deschisă către bulevardul Republicii şi Scara A a blocului 95, din partea dreaptă. Latura stângă şi fundul acestui părculeţ sunt închise de Policlinica nr. 2, care nu are intrare spre parc. Deci asasinul putea veni sau pleca ori pe Scara A a blocului 95, ori prin bulevardul Republicii. Apoi, din procesul verbal prezentat astăzi de doctorul Capolide, reiese că moartea a survenit cu aproximativ douăzeci de minute înainte de examinarea victimei. Întrucât constatarea decesului s-a făcut la zece, rezultă că asasinarea a avut loc în jurul orei zece fără un sfert. Acest moment coin- cide şi cu declaraţia martorei Tănase Olga, care a plecat la aceeaşi oră de la fiica ei. Dacă stabilirea momentului în care s-a petrecut crima am putut-o face cu multă precizie, datorită unor circumstanţe favorabile, continuă colonelul Lăzărescu, în schimb nu putem explica cum de nu a fost auzit focul ele armă. Ţinând seama de ora la care s-a petrecut faptul, putem considera că în momentul crimei, atât tovarăşa Tănase, cât şi sergentul Găman se aflau la extremităţile aleii, la vreo 20 de metri de victimă. Ei bine, de ce n-a auzit nimeni împuşcătura? — Tovarăşe colonel, interveni maiorul Călăraşu, poate că totuşi tovarăşa Tănase se mai afla în lift când s-a tras focul de armă. Este de reţinut că o coborâre de la etajul 7, cu liftul, durează aproape un minut. Această ipoteză ar putea explica de ce n-a auzit împuşcătura. — S-ar putea să ai dreptate, îl întrerupse Lăzărescu. Dar cum îţi explici că nici sergentul Găman n-a auzit-o, deşi se afla în imediata apropiere a locului unde s-a făptuit crima? În sfârşit, să lăsăm deoparte supoziţiile şi să trecem la extinderea investigaţiilor. Tovarăşul maior Călăraşu va continua cercetările la locul crimei, depistând pe cei care ne pot da relaţii suplimentare. Va căuta de asemenea să stabilească la cine a fost victima în blocul 95; n-ar fi exclus ca, aflând acest lucru, să găsim foarte repede criminalul. Tovarăşul maior Mihăilă se va duce la fabrica „Avântul”, pentru a cerceta dosarul lui Barbu Gheorghe şi pentru a lua legătura cu colegii lui apropiaţi, iar dumneata, locotenent Marinescu, vei căuta să obţii informaţii de la vecinii lui Barbu în legătură cu relaţiile acestuia. După ce termină expunerea planului de bătaie, colonelul Lăzărescu se sculă în picioare. Discuţia se încheiase.     Cap. III Cercetările maiorului Călăraşu   Maiorul Călăraşu luă cu el pe locotenentul Adam, care participase la şedinţa operativă de la colonelul Lăzărescu, şi ceru şoferului maşinii de serviciu să-i ducă în Bulevardul Republicii, 95. În timp ce maşina se îndrepta spre locul crimei, maiorul Călăraşu îi spunea lui Adam că, după părerea lui, punctul cel mai tenebros din această afacere rămânea faptul că niciunul dintre cei doi martori nu auzise împuşcătura. — În ceea ce o priveşte pe tovarăşa Tănase ar mai putea exista o explicaţie, dar sergentul Găman…? E posibil să te afli la circa 20 de metri şi să nu auzi detunătura unei puşti de vânătoare? — Tovarăşe maior, n-ar fi oare posibil ca Găman să nu se fi aflat chiar atât de aproape de victimă? întrebă Adam. Ştiţi… este un băiat tânăr, poate că stătea de vorbă cu vreo fată în holul unuia dintre blocurile din împrejurimi. Şi, chiar dacă a auzit împuşcătura, a confundat-o poate cu rateul unui motor de automobil. — Într-adevăr, nu este exclus ca Găman să fi auzit împuşcătura, dar, fiind distrat, să nu mai reţină acest lucru, încuviinţă gânditor Călăraşu. Când coborâră din maşină, îi întâmpină sergentul Găman. Împreună inspectară terenul la lumina zilei. Acesta avea vreo 20 metri lăţime şi circa 40 metri lungime, iar ferestrele de la parterul blocurilor, care înconjurau parcul, se aflau, toate, la o înălţime, de 4 metri de la sol. — Putem trece la interogarea locatarilor, spuse Călăraşu şi se îndreptă spre intrarea blocului. Între intrare şi lift se afla un birou a cărui uşă era deschisă. Înăuntru, în faţa unei mese, şedea un bărbat de vreo şaizeci de ani, care completa nişte situaţii. — Bună ziua! spuse Călăraşu. Suntem de la miliţia judiciară şi am vrea unele relaţii în legătură cu crima comisă azi-noapte în faţa imobilului dumneavoastră. — Cu multă plăcere! răspunse acesta. Mă numesc Constantinescu Tudor şi sunt portarul acestui bloc. La întrebarea miliţianului, preciză că tot el a fost de serviciu şi în noaptea precedentă. Călăraşu rămase plăcut impresionat de înfăţişarea şi figura inteligentă a interlocutorului său. Nu se putu abţine să nu-l întrebe unde a lucrat mai înainte de a fi portar. — Până acum patru ani, când am ieşit la pensie, am fost grefier la tribunal. De atunci sunt portarul acestui bloc. Dacă ţineţi seama de faptul că, pe lângă pensie, am atât leafa de portar cât şi o locuinţă frumoasă, veţi fi de acord că am toate motivele să fiu mulţumit de situaţia mea. Dar n-aş vrea să vă răpesc timpul, spuneţi-mi cu ce vă pot fi de folos? — Tovarăşe! Constantinescu, aceasta este victima, spuse Călăraşu, arătând o legitimaţie cu fotografia lui Barbu, o cunoaşteţi? Portarul luă legitimaţia, examină îndelung fotografia şi răspunse scurt: — Nu-l cunosc. — L-aţi văzut intrând vreodată în acest bloc? — Nu! răspunse cu aceeaşi promptitudine portarul. — Ce aţi făcut azi-noapte în jurul orei zece? — Ca de obicei, am încuiat uşa de la intrare la nouă jumătate şi am continuat să lucrez până la unsprezece, când am stins lumina în hol şi m-am culcat. — După poziţia biroului dumneavoastră am impresia că nimeni nu poate să urce sau să coboare din bloc fără să-l vedeţi? spuse Călăraşu. — Aşa este! răspunse portarul. Mai cu seamă că azi-noapte urmăream întoarcerea acasă a unor chiriaşi care au întârziat plata întreţinerii. — Atunci, vă rog să-mi spuneţi cine a ieşit sau a intrat în bloc între orele nouă jumătate şi zece? întrebă Călăraşu. — Este foarte simplu. La orele nouă şi treizeci şi cinci de minute a ieşit doctorul Săndulescu. — De unde ştiţi atât de bine ora? întrebă locote- nentul Adam. — Când l-am văzut ieşind, m-am uitat la ceas, să văd dacă nu este ora de închidere a uşii de la intrare. — Ce oră indică ceasul dumneavoastră? întrebă Călăraşu. — Zece şi douăzeci şi şapte! — Perfect! spuse Călăraşu după ce-şi controlă şi el ceasul de la mână. Ceasul dumneavoastră merge exact. Vă rog să continuaţi. Cine a mai ieşit după doctorul Săndulescu? — La zece fără un sfert a ieşit doamna Tănase, oare fusese în vizită la fiica ei, locatară la etajul 7. Văzând că locotenentul Adam vrea să întrebe ceva, i-o luă înainte: ştiţi tocmai încuiasem uşa şi mă înapoiam către birou, când a apărut doamna Tănase, cârd m-a rugat să-i descui uşa. I-am atras atenţia că este zece fără un sfert şi am întrebat-o ce ar fi făcut dacă nu eram acolo. A răspuns că am scutit-o să mai urce din nou, după cheie, până la fiica ei. După ce a plecat, am încuiat uşa şi mă întorceam spre birou, când am auzit un ţipăt. Mi-am spus că trebuie să fie nişte haimanale de copii care or fi văzut vreun film cu cowboys şi-i imită pe eroi. Imediat au urmat nişte fluierături, ceea ce mi-a întărit presupunerile că se joacă de-a indienii, şi am continuat să-mi văd de treburile mele. — Asta este tot ce s-a întâmplat între orele nouă jumătate şi zece? întrebă Călăraşu. — Da, asta este tot! răspunse portarul, plin de siguranţă. — Aţi uitat să ne vorbiţi totuşi despre împuşcătură! adăugă Călăraşu. — Care împuşcătură? Cei doi miliţieni se uitară descumpăniţi unul la celălalt. — Cum, tovarăşe Constantinescu, n-aţi auzit nicio împuşcătură în jurul orei zece fără un sfert? întrebă Adam. — Nu, bineînţeles, altfel vă spuneam! — În sfârşit, puteţi să ne spuneţi cine a intrat în bloc după ce aţi încuiat uşa? întrebă Călăraşu. — Cât am stat eu în birou, până la ora unsprezece, n-a mai intrat nimeni! — Tovarăşe Constantinescu, deocamdată am ter- minat şi vă mulţumim pentru ajutorul dat; dar, pentru a scăpa de noi, vă rugăm să ne conduceţi la apartamentele situate în centrul imobilului. Cred că ne putem mulţumi cu cele de la etajele I şi II. Ce părere ai, Adam? — Aveţi dreptate, tovarăşe maior, sunt cele mai apropiate! de locul unde a fost ucisă persoana! răspunse Adam. În timp ce urcau spre etajul I, Adam întrebă pe portar dacă policlinica de peste drum este deschisă şi noaptea. Răspunsul fu negativ. Ajungând în dreptul apartamentului 15, portarul preciză: — Aici locuieşte familia profesorului Teodorescu, compusă din tată, mamă şi doi copii gemeni. Sunară. Le deschise o doamnă de vreo patruzeci de ani, purtând un capot peste care legase un şorţ de bucătărie. Arătând scopul venirii lor, miliţienii fură poftiţi în casă şi rugaţi să ia loc în hol. — Doamnă, spuse Călăraşu, vă rog să ne iertaţi că vă deranjăm de la treburile dumneavoastră. Pentru a nu vă reţine prea mult, o să vă rugăm să ne răspundeţi la câteva întrebări. Ce ştiţi în legătură cu cele petrecute azi-noapte sub ferestrele? dumneavoastră? — Soţul meu se aşezase în pat, iar eu tocmai vro - iam să închid geamurile, când am auzit ţipete de femeie. M-am aplecat peste fereastră şi am văzut o umbră care înainta şovăind pe aleea cufundată în întuneric… — Ştiţi, aleea nu este luminată de câteva zile, datorită unor reparaţii pe reţea, interveni portarul. — Imediat, continuă doamna Teodorescu, am văzut un miliţian care a întâmpinat-o şi apoi a intrat în alee cu lanterna aprinsă. Am văzut şi eu o formă omenească întinsă pe pavaj, dar bănuind că este vorba de un beţiv, am închis fereastra şi m-am dus la culcare. Soţul meu nici nu s-a deranjat din pat. — Aţi auzit vreo împuşcătură? — Nu! — Îl cunoaşteţi pe acest om? întrebă Adam, şi-i arătă legitimaţia lui Barbu. — Nu, nu-l cunosc. — Doamnă, vă mulţumim şi vă rugăm să ne iertaţi de deranj, spuse Călăraşu. Apoi, urmat de ceilalţi, se îndreptă spre uşă. Ajunşi pe palier, trecură la apartamentul 16; aici, după spusele portarului, locuiau doi pensionari. Sunară şi le deschise o femeie în vârstă. După ce portarul făcu prezentările, fură poftiţi în casă, unde îi întâmpină un bătrânel de 70–75 de ani. Dar nu zăboviră mult acolo. Ambii locatari se culcaseră la nouă seara şi abia a doua zi aflaseră ce s-a petrecut sub fereastra lor. La etajul II, locatarii apartamentului 25 erau plecaţi de două zile din localitate. La apartamentul 26 locuia familia Osman, compusă din tată, mamă şi fiica lor, Nora, studentă. Tatăl era directorul fabricii de produse chimice „Avântul”, iar mama, profesoară. Când sunară, le deschise o fată tânără, foarte drăguţă, care, fără să-i mai întrebe ce doresc, îi pofti în casă. — Aţi cam întârziat! spuse ea fără altă introducere. Cei doi miliţieni se uitară surprinşi unul la altul, neînţelegând despre ce întârziere putea fi vorba. Văzându-le uimirea, fata îşi lăsă capul pe spate, începu să râdă cu hohote, în timp ce locotenentul Adam se întreba ce trebuie să admire mai întâi, gropiţele din obraz sau cele două şiraguri de perle dezvelite de buzele roşii, cărnoase. Dar până să-şi poată răspunde, Nora continuă: — Eu credeam că o să veniţi chiar azi-noapte pentru informaţii şi vă aşteptam cu nerăbdare. Ştiţi, am citit multe romane poliţiste şi, dacă nu s-ar fi opus părinţii, mă înscriam la Drept, pentru a putea lucra, după terminarea facultăţii, la miliţie. Pe tata am reuşit să-l conving, dar cu mama nu mi-a mers şi uite aşa am ajuns la Politehnică… Dacă ar fi fost după Adam, n-ar fi întrerupt-o pro - babil niciodată, dar maiorul Călăraşu era mai direct. — Aţi spus că ne-aţi aşteptat, de ce? întrebă Călăraşu. — Ei cum! pentru crima din noaptea trecută! — O! Asta e foarte interesant. Şi ce ne puteţi spune? — Tot ce doriţi! veni ca un trăsnet răspunsul fetei. Călăraşu, care avea o tristă experienţă în privinţa detectivilor amatori, ştia că, pentru evitarea deziluziilor, trebuia în primul rând să nu se entuziasmeze. De aceea, foarte calm, îşi începu interogatoriul: — Unde eraţi şi ce făceaţi între nouă jumătate şi zece? — Sunt în perioada de examene şi la ora şase după-amiază am început să învăţ; când m-am uitat la ceas era nouă. Dându-mi seama că nu-mi mai intră nimic în cap, m-am hotărât să fac o pauză. Tata şi mama erau plecaţi la o conferinţă în Bucureşti şi nu aveam cu cine sta de vorbă. Să mă fi dus la cinematograf era prea târziu. Să ies la plimbare, ideea nu-mi surâdea, aşa că am preferat să stau la fereastră şi să privesc cum plouă. Nu ştiu cât am stat aşa, dar am să vă spun ce am văzut: mai întâi a ieşit din blocul nostru un bărbat, cred că era doctorul Săndulescu… — De ce credeţi că era doctorul Săndulescu? Fiind întuneric, nu i-aţi putut desluşi figura, o întrerupse Călăraşu. Cu un zâmbet de superioritate, fata îi răspunse: — Da, clar am putut să-l văd când s-a urcat în maşina lui, pe care o ţine în bulevard. Deşi bulevardul era luminat destul de slab, am văzut şi altceva… — Ce anume? întrebă Călăraşu, pe care vorbăria şi felul flegmatic al fetei începuse să-l întărâte. — La aproximativ cinci minute după ce maşina lui Săndulescu a demarat, au venit doi bărbaţi care au intrat pe aleea parcului nostru. Nu i-am putut urmări cu privirea, din cauza întunericului, dar i-am auzit discutând sub fereastra mea. Unul ridicase tonul, iar celălalt încerca să-l tempereze. Apoi, o fracţiune de secundă, am văzut o lumină puternică… — Iertaţi-mă, o întrerupse Adam, aţi auzit vreun zgomot? — Da, ceva ca un strănut foarte discret. — Vă rog să continuaţi, spuse Călăraşu. — Am auzit uşa de la blocul nostru deschizându-se şi în acelaşi timp am văzut o umbră ieşind din alee şi fugind spre gară. A urmat apoi o bufnitură şi imediat am auzit ţipete de femeie… Fata făcu o scurtă pauză, încercând probabil să retrăiască cele petrecute în noaptea precedentă. Maiorul Călăraşu – care urmărea cu o încordată atenţie descrierea momentului crimei – o rugă să continue. Studenta reluă: — Au răsunat apoi paşi grăbiţi pe alee şi am văzut o femeie ieşind în bulevard, unde a întâmpinat-o un miliţian. Acesta a intrat în alee cu lanterna aprinsă, ceea ce mi-a permis să văd omul care zăcea într-o băltoacă sub fereastra mea şi să presupun că este vorba de o crimă. — Asta e tot! După părerea mea, continuă fata, criminalul trebuie să fie bărbatul care a fugit spre gară… — Domnişoară Osman, interveni Călăraşu, vă rog să-mi mai răspundeţi la câteva întrebări: — Spuneaţi că înainte de a vedea lumina aceea puternică unul dintre cei doi bărbaţi care intraseră pe alee a ridicat tonul, aţi auzit cumva ce spunea? — Ceva cam în genul: „Nici nu mă gândesc fără o indicaţie scrisă...”  Dar nu sunt sigură! răspunse fata. — Cunoaşteţi pe omul acesta? şi Călăraşu îi arătă fotografia care se afla pe legitimaţia lui Barbu. — Nu, nu-l cunosc! Dar asta e legitimaţia fabricii „Avântul”, unde tata este director! — Când au plecat părinţii dumneavoastră din localitate? — Ieri seară la orele cinci, cu acceleratul de Bucureşti. — Ştiţi când se vor înapoia? — Probabil mâine după-amiază, dacă nu cumva mai zăboveşte mama cu cumpărăturile ei! — Domnişoară Osman, vă mulţumesc pentru spri- jinul acordat şi vă rog să citiţi mărturia pe care a scris-o colegul meu, Adam Victor. Dacă ea corespunde celor relatate de dumneavoastră, vă rog s-o semnaţi. După ce fata semnă declaraţia, Călăraşu îşi exprimă speranţa că va fi tot atât de binevoitoare, dacă vor mai avea nevoie de ea, şi ieşiră. Când uşa apartamentului se închise după ei, portarul îl întrebă pe Călăraşu dacă mai are nevoie de el. Primind un răspuns negativ, îşi luă rămas bun şi plecă la treburile sale. Rămaşi singuri, Călăraşu îi dădu un ghiont prietenesc lui Adam şi îi spuse, zâmbind complice: — Se pare că nu-ţi displăcea fata, aşa-i? — Dacă aţi remarcat asta, de ce trebuia să semneze imediat mărturia? Ce, n-o puteam aduce eu puţin mai târziu? — Ba da, dar m-am gândit că este mai bine să te ocupi de fată după ce descurcăm iţele. Ajungând jos, sergentul Găman îl întâmpină pe Călăraşu: — Tovarăşe maior, am uitat să vă raportez un lu- cru care ar putea să vă intereseze. Când am trecut prin faţa aleii, am văzut un bărbat ieşind în fugă şi îndreptându-se spre staţia de troleibuz. Nu i-am dat importanţă, gândindu-mă că este un întârziat, dar acum mă întreb de ce nu s-a împiedicat şi el de corpul care zăcea de-a curmezişul aleii, ca tovarăşa Tănase? Cred că ori crima nu se comisese încă, ori el era criminalul. — Tovarăşe sergent, spuse Călăraşu cu un glas tăios, pe viitor te rog să relatezi toate amănuntele, aprecierea importanţei lor lăsând-o în sarcina şefilor ierarhici. Şi acum, continuă Călăraşu cu un glas mai binevoitor, te rog să-i descrii pe „întârziat”. — Tot ce pot să vă raportez este că avea o statură obişnuită, purta un „fâş-fâş” strâns cu un cordon şi era cu capul descoperit. Mai mult n-am putut reţine, pentru că strada era slab luminată. Trebuind să se mulţumească şi eu această vagă descriere, Călăraşu mai cercetă o dată scuarul în care avusese loc crima, în speranţa că va găsi arma care luase viaţa victimei, dar după o oră de cercetări minuţioase trebui să se resemneze. Întorcându-se spre Adam, maiorul Călăraşu spuse: — E dar că asasinul n-a aruncat arma în parc, aşa că singurul lucru care ne-a rămas de făcut este să raportăm tovarăşului colonel Lăzărescu ce am aflat. În maşina care îi ducea spre miliţie, Adam deschise discuţia: — Tovarăşe maior, acum suntem lămuriţi de ce n-a auzit nimeni împuşcătura? — Într-adevăr, este dar! Ucigaşul a folosit o armă cu amortizor. Trecând prin faţa unui debit de tutun, Călăraşu rugă pe şofer să oprească. După ce cumpără un pachet de ţigări, se urcă în maşină şi, până la inspectorat, nu mai discutară nimic.
Afacerea SAMOILESCU-COZMICI de Horia Tecuceanu   Avertisment   Pornind de la premisa că principala caracteristică a unui roman ce se pretinde a fi poliţist ar trebui să constea în veridicitatea subiectului pe care îl tratează, m-am străduit să satisfac acest deziderat, apelând la documentarea oferită de cazuistica judiciară reală. Ceea ce şi explică faptul că intriga acestei cărţi a rezultat din datele unei afaceri criminale rezolvate de organele judiciare ale RSR… Numai că, ulterior, s-a dovedit că rezolvarea respectivului caz a fost doar vremelnică! Ba mai mult! Chiar şi după ce adevărul a fost scăpat de sub control, actorii din umbră ai acestei drame, urmărind să ascundă ticăloşia justiţiei pe care au mânjit-o, au dispus reanchetarea (ce s-a impus ca o necesitate implacabilă) sub cel mai strict control cu puţină – cel al Securităţii! Altminteri, urmele de sânge ar fi dus până la Ceauşescu personal, iniţiatorul, de fapt, al acestei oribile farse. Şi astfel, deşi se comisese o crimă judiciară cel puţin la fel de flagrantă ca aceea a faimosului caz Dreyfus, asupra întregii afaceri s-a aşternut o tăcere absolută. Din păcate, cei care au vegheat la păstrarea discreţiei în care a fost învăluit cazul s-au străduit să-şi „facă datoria” chiar şi după Revoluţia din 22 Decembrie 1989. Şi nu pot să-i acuz că n-ar avut suficiente motive pentru a mă împiedica să ajung la clarificarea cauzei! Iar dacă, în sfârşit, a venit şi momentul să-mi pot realiza dorinţa de a prezenta cititorilor întregul adevăr asupra dramei familiei Samoilescu, trebuie să subliniez şi sprijinul pe care l-am primit din partea conducerii Ministerului Justiţiei şi a redacţiei cotidianului „România liberă”. Pentru a uşura cuprinderea intrigii şi a implicaţiilor ei, versiunea reală a cazului urmează tematic naraţiunii publicate iniţial, în anul 1979. Totodată, cerându-mi scuze pentru citarea unor fragmente extrase din depoziţii ce conţin descrieri halucinante, greu de suportat, sper că, final, cititorul va admite că nu am urmărit obţinerea senzaţionalului în sine, ci numai furnizarea unor elemente care să contribuie la fundamentarea concluziilor ce se impun…   Autorul                   I.     Cazul „Anca”   8 iulie 1977   Pe treptele largi, din marmură cenuşie, ale Judecătoriei sectorului 7, coborau patru persoane: Vasile Stan, douăzeci şi nouă de ani, lăcătuş, soţia lui, Steliana, douăzeci şi şase de ani, vânzătoare, Valentin Georgescu, patruzeci şi doi de ani, maistru, şi Marin Miroiu, douăzeci şi cinci de ani, tâmplar. Ultimii doi fuseseră martorii familiei Stan într-un proces civil intentat de proprietarul lor. Când au ajuns pe trotuar, Steliana a aşteptat ca autobuzul 37, care rula pe strada Ştirbei-Vodă, hurducăindu-şi caroseria deşelată, să oprească în staţie, douăzeci de metri mai departe, ca să se adreseze soţului ei iritată: — Sile, de ce-ai fost de acord ca avocatul să amâne procesul pentru ora zece? — Ce puteam să fac, Steluţa?… Dacă a zis că mai are un proces cu arestaţii la Tribunalul Suprem… Trebuie să fim înţelegători. — Lasă că nu suntem singurii păcăliţi… — a zis Valentin Georgescu, arătând cu bărbia spre capul scării, unde apăruse un bărbat de vreo şaizeci de ani, îmbrăcat într-un costum bine croit, dar şi bine uzat. Ia uitaţi-vă cum mai turbează proprietarul vostru… — Eh, urâtu’, puţin îmi pasă de el! – replică Steliana cu nepăsare, deşi remarca reuşise să-i smulgă un zâmbet de satisfacţie. — E opt — constată Marin privindu-şi ceasul. Cum ne pierdem două ore? — Ştiu eu pe-aici o bodeguţă… — începu insinuant Vasile. — Fără chestii d-astea! — i-o reteză Steliana. Dacă vă duceţi să beţi, eu mă duc la servici! — Am o idee! Vizavi este un parc grozav — interveni Marin, arătând cu mâna, de cealaltă parte a Căii Plevnei. — Probabil că pe aici îşi plimbă ăsta fetele… Când e clar de lună… şi mai ales când nu e — remarcă chicotind Vasile, în timp ce traversau strada prin faţa clădirii oficiului poştal. — Ce să-i faci… Asta-i amărâta soartă a burlacilor — râse Marin, arborând un aer voit de nefericire, pe când se îndreptau către cele câteva trepte care urcau spre Parcul Hipodrom. După ce au intrat în parc, au luat-o pe o alee paralelă cu strada Ştirbei-Vodă şi perpendiculară pe Splaiul Independenţei. Continuând să sporovăiască trecură pe lângă terenul de tenis, care se zărea pe partea dreaptă, la câteva zeci de metri de drumul ce-l străbăteau. * *    * Trasajul cu vopsea albă şi semafoarele automate indicau cu precizie modul de circulaţie a autovehiculelor în zona Pieţei Operei. Dar, pentru orice eventualitate, Margareta Roşu, postată pe trotuarul din dreapta podului Elefterie, supraveghea modul de deplasare a automobilelor. Margareta avea mai puţin de 25 de ani, era blondă, cu ochii albaştri, iar uniforma de agent de circulaţie îi era atât de bine ajustată, încât şi cea mai elegantă stewardesă de la „Air France” ar fi putut face o criză de ficat văzând-o. Ceea ce ar fi putut explica de ce conducătorii auto se uitau mai mult la picioarele ei lungi şi frumoase decât la semafoare. Margareta însă, conştientă de importanţa muncii ei, adoptase o atitudine marţială, deşi, din colţul genelor lungi, înregistra cu plăcere ocheadele admirative ce i se adresau. Făcu câţiva paşi să se dezmorţească şi privi de-a lungul cheiului. Pe când se uita cu silă la apa Dâmboviţei, care se scurgea murdară pe sub pod, auzi în spate o bufnitură caracteristică opririi unei maşini în portbagajul alteia. Răsucindu-se pe tocul pantofului, constată că auzul n-o înşelase şi o porni spre mijlocul podului, către cele două maşini accidentate. Spaţiul de joacă rezervat copiilor în Parcul Hipodrom are o formă rectangulară, cu laturile de aproximativ treizeci de metri, înconjurată din toate părţile de copaci sau arbuşti. Mijloacele de distracţie ale copiilor sunt numeroase: de la leagăne pendulante sau în cumpănă, până la un tobogan din beton, de şapte-opt metri înălţime. Nici însoţitorii copiilor nu fuseseră uitaţi. În stânga şi în dreapta laturii întrerupte de aleea care asigură accesul în scuar se afla câte o bancă. Când familia Stan şi cei doi însoţitori ai ei au intrat în spaţiul de joacă, n-au fost întâmpinaţi decât de ciripitul păsărilor. Copiii încă nu veniseră la joacă. Marin, care servise grupului drept ghid, simţi nevoia să le ceară părerea: — Aşa-i că-i grozav? — Hm, ce linişte… — remarcă Steliana aprobativ, şi o porni spre banca din partea stângă. Exemplul ei a fost urmat şi de ceilalţi: s-au aşezat cu toţii pe bancă. — Ce-i acolo? — întrebă Vasile, arătând înainte, spre dreapta, o clădire înaltă şi masivă în construcţie. — Deocamdată, nimic. În curând, însă, va fi cel mai mare spital din ţară — i-a spus Marin. Astfel, discuţia s-a răsucit de la aşezămintele de sănătate, până la filmele de pe marile ecrane. La un moment dat, Steliana s-a aplecat spre urechea soţului ei şi i-a şoptit ceva. Vasile a înălţat capul, a privit în jurul lui, apoi, ridicând din umeri, a arătat spre spatele băncii. Steliana, s-a îndreptat spre tufişurile din spatele băncii. — Unde s-a dus? — îl întrebă Marin pe Vasile. — Unde se duce şi regele pe jos — a intervenit glumind Valentin. — Faci pe şmecherul, hm? — nu se lăsă mai prejos Marin. — Ce film om avea astăzi la televizor? — întrebă Vasile, o clipă mai târziu. — Nu-mi aduc aminte cum se numeşte — a început Valentin – dar ştiu că… Nu a mai putut termina fraza. Liniştea odihnitoare care domnea în parc fu străpunsă cu brutalitate de un urlet care nu avea nimic omenesc. Pentru o fracţiune de secundă, cei trei bărbaţi au înlemnit, apoi, ridicându-se în picioare, priviră buimăciţi spre arbuştii dindărătul băncii pe care stătuseră până atunci. — Dumnezeule, un şarpe! — se dezmetici primul Vasile şi se repezi ca un alergător pe suta de metri spre tufişurile în spatele cărora dispăruse soţia lui. Exemplul lui fu urmat fără zăbavă şi de către însoţitorii lui. Când, câţiva metri mai departe, o văzură, Steliana tremura, scâncea fără vlagă şi privea ca hipnotizată spre tulpina unui arbust. Urmărindu-i privirea, înţeleseră ce-o îngrozise. Primul care şi-a revenit a fost cel mai vârstnic dintre ei, Valentin: — Duceţi-vă să căutaţi un miliţian! Eu rămân aici ca să nu se mai apropie şi altcineva… * *    * Cele două maşini care tocmai se accidentaseră acum se îndepărtau, iar Margareta Roşu, stând pe mijlocul carosabilului de pe podul Elefterie, îşi vâra în buzunarul bluzei pixul cu care întocmise procesul-verbal de constatare. Aruncă o privire circulară în jurul ei şi remarcă un bărbat care traversa strada anapoda, printre maşinile grăbite. Ridică repede fluierul şi şuieră puternic, în timp ce-l ameninţa cu degetul. Când îşi dădu seama că pietonul n-are de gând să se oprească şi continuă să se apropie de ea, se decise să-i vină în întâmpinare, mai înainte de a fi lovit de vreo maşină. — Bună ziua. Buletinul de identitate! — ceru ea când ajunse lângă contravenient, cu intenţia să-i dea o amendă care să-i dezveţe să mai traverseze strada la întâmplare. Pietonul, părând să nu-i fi auzit cererea, începu să-i îndruge o poveste atât de incoerentă, încât fata nu reuşi să priceapă nimic din ce i se spunea. Înţelese totuşi că omul vrea să-i arate ceva care poate interesa miliţia. Se decise să-i însoţească în direcţia Parcului Hipodrom. * *    * Când Valentin rămase singur, i-a părut rău că s-a oferit să stea de pază până la întoarcerea prietenilor săi. Deşi om în toată firea, nu se simţea în largul lui în preajma locului de unde strigase Steliana. Se întoarse cu spatele şi îşi aprinse o ţigară, cu mâna tremurândă. Auzind zgomot de paşi, se sperie de-a binelea. Se linişti însă când îl văzu pe Marin însoţit de o miliţiancă. — Ce s-a întâmplat? — zise ea mai mult amuzată decât intrigată de neliniştea evidentă a lui Valentin. Valentin fără să-i răspundă, se întoarse şi îi arătă cu mâna spre tulpina unui arbust. Margareta Roşu îi mai aruncă o privire compătimitoare şi o porni spre locul arătat. După ce a făcut cinci-şase paşi, remarcă un pachet aruncat pe pământ, la câteva palme de arbust. Nu şi-a dat seama despre ce-i vorba şi a mai înaintat cu doi paşi. Mai întâi n-a distins decât un pantalon murdar şi mototolit, apoi, brusc, începură să-i tremure picioarele. De teamă să nu vomite, se întoarse cu spatele şi, încercând să pară calmă, manevră postul de radio portativ. * *    * Încă de la uşa biroului, am auzit telefonul sunând. Când am apăsat pe clanţă şi am intrat, locotenentul tocmai ridica receptorul şi-l ducea la ureche. — Da, sa trăiţi! Imediat... — a zis, făcând ochii mari, apoi, acoperind pâlnia cu mâna, mi-a spus: Repede, şefu’! Am luat receptorul, care părea să-i ardă mâna, şi am ascultat ordinul dat de şeful direcţiei. — Am înţeles, tovarăşe general. Plec imediat — l-am asigurat, când a terminat ce avea să-mi spună. — Ce-i? — mă întrebă Dan. — Iar ne-a căzut pe cap o tărăşenie urâtă. Vino! — am răspuns pornind spre uşă. Plutonierul Vartunian pilotă maşina de-a lungul străzii Ştirbei-Vodă ca la raliu. Când am ajuns în intersecţia cu Calea Plevnei, a dat drumul la sirenă şi a pus piciorul pe pedala frânei, fără să apese pe ea. A mai rulat vreo două sute de metri pe lângă Parcul Hipodrom şi a oprit pe colţ, lângă intersecţia cu Splaiul Independenţei, în spatele ambulanţei serviciului medico-legal, care venind de-a lungul cheiului Dâmboviţei avusese de străbătut un drum cu mult mai scurt decât noi. Când am deschis portiera şi am coborât împreună cu Dan, în spatele maşinii noastre au scrâşnit frânele autolaboratorului criminalistic. Lângă o spărtură în gardul de sârmă împletită, care împrejmuia Parcul Hipodrom, se afla un subofiţer de miliţie, care, salutându-mă, m-a rugat să-l însoţesc. Urmărindu-mi ghidul prin spărtură, am urcat un deal de vreo trei metri. M-am oprit o clipă şi m-am uitat în spate. Dan era lângă mine, iar căpitanul Maier încerca să-şi strecoare gabaritul depăşit prin gaura practicată în plasa metalică. Am mers pe coama dealului, în paralel cu strada Ştirbei-Vodă, vreo 60 de metri, apoi am schimbat direcţia şi, după aproximativ 30 de metri, am ajuns într-un scuar de joacă pentru copii. Lângă un tobogan din beton, un sergent-major cu fustă, din Batalionul de circulaţie rutieră, discuta cu un grup format din trei bărbaţi şi o femeie. Câţiva metri mai departe, lângă banca din dreapta scuarului, medicul legist Olimp Dobrescu fuma în timp ce-l asculta pe unul din cei doi tipi care stăteau lângă el. După mutră şi halatele albastre, nu puteau fi decât brancardieri. — Căpitane, iar ai probleme! — mi-a strigat de cum m-a zărit apropiindu-mă de el. — Când n-am? — am strâmbat din nas. Unde-i„obiectu!”? Mi-a făcut semn să-l urmez şi, ocolind banca şi străbătând câţiva metri, mi-a arătat un arbust, care de la nivelul solului bifurca două tulpini, groase de vreo 20 de centimetri. Pe pământ, ceva semănând cu un pachet. Mă uitam spre locul indicat de medic de la o distanţă de circa cinci metri şi n-am realizat imediat despre ce-i vorba. Când însă ochii au început să mi se obişnuiască cu penumbra vegetaţiei care ne acoperea, am zărit un pantalon mototolit, aruncat parcă la întâmplare. Am mai înaintat doi paşi şi am văzut şi restul… Dintr-o manşetă de pantalon ieşea laba unei mâini, cu palma pe pământ. — Ce părere ai? — m-a consultat medicul legist. — Urâtă poveste! — a răspuns în locul meu căpitanul Maier, din spatele nostru. M-am întors spre el: — Eugen, fă pozele şi depistează eventualele urme. Când eşti gata, şi caută să fii cât mai repede, anunţă-mă! — am zis, întorcându-mă şi pornind urmat de Dan spre scuarul dejoacă al copiilor. M-am apropiat de subofiţerul cu fustă care conversa cu grupul de martori. I-am cerut aparatul de radio-emisie. După ce am anunţat dispeceratul că am nevoie de un câine de urmărire, am trecut la chestionarea martorilor. În prealabil, Dan îşi notase datele lor de identificare. Edificându-mă asupra împrejurărilor în care fusese făcută macabra descoperire, am încercat să aflu ce persoane văzuseră din clipa când au intrat în parc. Martorii au vorbit despre o educatoare însoţind douăzeci-treizeci de copii sub şapte ani şi două perechi de tineri, din speţa absolvenţilor de liceu, care o începuseră cu sărutatul încă de dimineaţă, probabil pentru a avea spor toată ziua. Când oamenii mi-au spus că au un proces pe rol, i-am lăsat să plece la judecătorie, declaraţiile urmând să le scrie acasă şi să le lase a doua zi la sediul inspectoratului. Pe când dădeam mâna cu ei, m-a strigat Maier dindărătul băncii: — Eu am terminat. În colet sunt ambele mâini.    — Şi? — Despre mâini îţi va vorbi doctorul. În ce priveşte ambalajul, avem de-a face cu o pereche de pantaloni din tergal şi voi încerca să scot tot ce se poate din asta. Terenul afânat, frunzele care acoperă solul şi trecerea martorilor în câmpul infracţional împiedică relevarea unor urme dinamice. Voi continua însă cercetarea după plecarea voastră. M-am îndreptat spre medicul legist. Olimp Dobrescu era un băiat înalt, suplu şi bine legat. Tipul sportivului care a ştiut să-şi menţină condiţia fizică şi la cincizeci de ani. Figură plăcută, cu trăsături bine proporţionate, frunte înaltă, cu păr scurt, gen boxer. Mă obişnuisem să lucrez cu doctorul Capolide, însă acesta nu mai exista. La începutul anului făcuse un infarct pe stradă şi, culmea ironiei, poposise pe una dintre mesele de ciment pe care făcuse disecţii mai bine de treizeci de ani. Când am ajuns lângă Dobrescu, a înţeles că i-a venit rândul şi mi-a făcut semn să mă apropii şi să mă aplec. După ce i-am făcut pe voie, mi-a arătat cu vârful unui pix degetele uneia din mâini: — Remarci carnaţia matricelor unghiale? — mă întreabă el, arătându-mi că unghiile au o culoare albastru-vineţie. — Cianoză… — am zis eu. — Întocmai. Sângele a fost insuficient oxigenat înainte de instalarea decesului. Deci, moarte prin asfixiere. — Toxică? Oxid de carbon? — Nu. Mecanică. Impermeabilizarea căilor respiratorii, probabil. Certitudinea o putem obţine numai după examinarea organelor esenţiale – a răspuns. — Altceva? — Intervalul de la moarte, aproximativ 48 de ore. Sexul feminin. Vârsta victimei, circa 20 de ani.Amprentarea se face la SML, deoarece mâinile au nevoie de o tratare prealabilă. — Fără amprente nu mă pot mişca — l-am avertizat. — Ştiu. Va fi primul lucru de care mă voi ocupa.Pot să le ridic? — arătă el spre cele două braţe. — De ce or fi ieşit din pantaloni? — m-am adresat lui Maier, fără să-i răspund doctorului Dobrescu. Pachetul a fost aruncat de la distanţă? — Nu. Nu cred. În orice caz, asasinul n-a venit cu pachetul în braţe. Ar fi atras atenţia. Probabil că pantalonul şi conţinutul lui au fost transportate cu o sacoşă. Când a ajuns aici, a răsturnat conţinutul. Astfel s-ar putea explica alunecarea unuia dintre braţe din pantalon. — Ce fac? — se impacientă medicul. — Mai aştepţi câteva minute – am spus, întorcându-i spatele şi pornind din nou spre scuar, înainte însă de a ajunge la luminiş, mi-a răsărit în faţă o namilă de câine lup alsacian, mai mult negru decât roşcat. — Să trăiţi, tovarăşe căpitan — mă salută plutonierul adjutant Ilie Barcea, care-l ţinea în lesă. Câinele de urmărire aşteaptă ordine. M-am răsucit pe jumătate şi am arătat cu mâna spre coletul pe care-l străjuia doctorul Dobrescu. Subofiţerul s-a îndreptat spre pantalon, l-a ridicat şi l-a întins spre botul câinelui. Acesta, după ce l-a adulmecat de câteva ori, pentru a memora mirosul, a ridicat capul spre însoţitorul lui şi a început să joace pe labele din faţă. — Putem porni, tovarăşe căpitan? — a vrut să ştie subofiţerul, şi, când am confirmat, a lăsat lesa mai lungă şi şi-a îndemnat câinele cu un: Dun, ia urma! Animalul n-a mai avut nevoie de altă invitaţie.Trăgând puternic de lesă, a pornit în direcţia Căii Plevnei. I-am făcut semn lui Dan să vină cu mine. După ce am străbătut vreo două sute de metri printre boscheţii şi copacii care mărgineau aleea, am ajuns la ieşirea din parc. Dun a coborât treptele şi când a ajuns în stradă, o luă spre stânga, spre Calea Plevnei. A străbătut 25–30 de metri şi s-a oprit lângă bordura trotuarului, între un copac şi un stâlp de iluminat. Apoi s-a culcat pe labe şi s-a uitat în ochii însoţitorului său. — Aici se termină urma – a ridicat din umeri subofiţerul. Ştiţi, asfaltul, gaze de eşapament… — E în ordine. Poţi pleca – am zis, aplecându-mă şi mângâind capul câinelui....
HORIA TECUCEANU   Căpitanul Apostolescu şi SPIONII                 NOTĂ:             Deşi subiectul acestui roman a fost inspirat dintr-un caz judiciar real, autorul – schimbând identitatea personajelor implicate – nu îşi poate lua răspunderea pentru eventuale asemănări de nume sau persoane care ar rezulta, acestea trebuind a fi considerate drept coincidenţe nedorite.             H. T.             Mulţumesc Direcţiei Poliţiei Municipiului Bucureşti – şi în mod deosebit domnilor CORNELIU DIAMANDESCU şi MANON FLORESCU – precum şi doamnei procuror EMILIA GHEORGHE pentru sprijinul acordat la realizarea acestei cărţi.             H. T.                                          APROPO! UNDE NAIBII OR FI SOŢUL ŞI FIUL VICTIMEI?             — Am nimerit la fix! m-a anunţat Dan, după ce a mai verificat încă o dată dacă adresa consemnată în notesul lui corespunde cu cea a imobilului în faţa căruia am ajuns.             Deşi ne aflam în mijlocul unei zile toride de vară, vegetaţia luxuriantă din faţa blocului şi liniştea ce domnea pe strada Covasna mi-au lăsat pentru o clipă senzaţia că, după ce am străbătut pustiul Saharei, am ajuns în sfârşit în oaza mult râvnita.             — Mergem? s-a interesat Dan, nerăbdător.             Trezit din scurta-mi reverie, am păşit pe sub bolta de trandafiri sălbatici şi m-am îndreptat spre treptele ce duceau în holul blocului.             — Ce etaj? am aruncat peste umăr, pe când începeam să urc scara din beton.             — Doi.             — Sunteţi de la poliţie? am fost întrebați de un bărbat cu aspect de pensionar, după ce ne-a deschis uşa apartamentului 43.             Eu am dat din cap a confirmare şi el ne-a invitat să intrăm.             Urmându-l printr-un vestibul, am păşit într-o cameră mobilată cu o vitrină şi o servantă încadrate cu bibelouri, o canapea, două fotolii şi un televizor. Lângă masa din mijlocul încăperii, stăteau pe scaune două persoane: o femeie între două vârste, încinsă cu un şorţ de bucătărie şi cu braţele mânjite cu făină şi un bărbat tânăr, îmbrăcat în uniforma Tarom-ului.             Auzindu-ne intrând, femeia şi-a întors capul şi ne-a privit întrebătoare, în timp ce aviatorul ţinându-şi tâmplele între palme a continuat să stea cu coatele pe masă, fixând cu apatie scrumiera din faţa lui.             — Ce s-a întâmplat? am întrebat, remarcând dezordinea din încăpere.             — A fost omorâtă mama lui Titi – mi-a explicat femeia, arătând cu vârful bărbiei spre ofiţerul de aviaţie.             — Se află în dormitor…— a completat-o bărbatul cave ne invitase în casă.             — Conduceţi-ne, vă rog, la victimă – i-am cerut, în timp ce-mi aruncam ochii spre trofeele vânătoreşti care erau agăţate pe toţi pereţii camere.             Satisfăcut de rolul de ghid pe care i l-am atribuit mi-a făcut un semn de invitaţie. Urmându-l pe un culoar, am trecut pe lângă două uşi închise şi ne-am oprit în faţa alteia, dată de perete.             — Vă rog să rămâneţi pe loc! i-am cerut călăuzei noastre, trecând pragul camerei şi oprindu-mă pentru a-i examina interiorul. Lângă peretele din stângă se găsea un şifonier cu patru uşi, în faţă o fereastră, iar în dreapta – un scrin şi un studio. Ca şi în celelalte încăperi prin care trecusem, am remarcat urmele unei scotociri fără menajamente.             Atenţia mi-a fost atrasă din nou de studio, deoarece pe el se aflau, aruncate la întâmplare, un maldăr de perne, aşternuturi, o plapumă şi, pe deasupra, ca pentru a sublinia şi mai mult talmeş-balmeşul, o prepeliţă împăiată, trântită cu picioarele în sus.             Făcând câţiva paşi spre pat, am văzut pe mocheta portocalie aşternută pe duşumea o pată maronie, cu un diametru de vreo treizeci de centimetri. Aplecându-mă şi examinând-o, am priceput repede cam ce provenienţă ar putea avea. Ridicându-mi ochii spre studio, am zărit, sub boarfe, un picior încălţat cu o şosetă.             — Dumneavoastră aţi aşezat victima în pat? am întrebat făcându-i semn lui Dan să se apropie pentru a mă ajuta să înlătur lucrurile aruncate pe studio.             — Nu, domnule ofiţer. Aşa am găsit-o – a protestat de lângă uşă „ghidul” nostru.             Când ne-am terminat treaba, am privit victima. Avea în jur de cincizeci de ani, era îmbrăcată cu un capot şi zăcea cu faţa în sus. În creştetul capului avea o plagă de vreo zece centimetri.             — Cu ce-o fi lovit-o ? Cu toporul ? s-a întrebat Dan.             — Cum asta e treaba medicului legist, du-te şi cheamă-l ! De asemenea, anunţă procurorul şi criminalistica. Am văzut un telefon în sufragerie – i-am spus, când a dat să iasă din cameră.             — Ce nenorocire…— a spus cu amărăciune bărbatul care ne asistase.             — Cum se numeşte victima?             — Chiran Elena.             — Cine a descoperit-o?             — Titi… Şi, când a văzut-o, a alergat la noi să ne cheme. Ştiţi, noi locuim la 42, adică în apartamentul de alături. Mai întâi am crezut că e beat, dar când m-a adus aici, m-am grăbit să dau telefon la 055…             — La ce oră a venit fiul victimei să vă cheme?             — Cam la o jumătate de oră după ce-a sunat prima dată la noi. Şi atunci era unsprezece şi un sfert. Deci, pe la douăsprezece fără un sfert…             — Prima oară de ce v-a căutat?             — A venit să ne întrebe dacă ştim pe unde se află mama lui, pentru că el şi-a uitat cheile la serviciu şi n-are cum să între în casă.             — Şi până la urmă, cum a descuiat?             Mi-a răspuns printr-o ridicare din umeri.             — Cu cine mai locuia aici? am întrebat, arătând spre patul pe care zăcea victima.             — Cu soţul ei şi cu încă un fecior.             — Şi ei unde sunt?             — La serviciu.             — Nu i-aţi anunţat?             — Nu, pentru că n-am ştiut ce numere de telefon au, iar Titi a fost atât de tulburat de nenorocirea care l-a lovit, încât n-a fost în stare să-mi spună cum pot să-i găsesc.             — Doamna din sufragerie este soţia dumneavoastră?             După ce a confirmat, i-am rugat să se înapoieze amândoi în apartamentul lor, unde îi voi căuta după ce vom termina cercetările în locuinţa victimei.             Când am intrat în sufragerie, Dan, încheind transmiterea dispoziţiilor pe care i le dădusem, tocmai lăsa receptorul în furcă, iar aviatorul lua din mâna femeii un pahar cu apă. Am aşteptat până ce vecinul de apartament şi-a luat nevasta şi apoi m-am adresat ofiţerului:             — Regret profund nenorocirea care v-a lovit.             Mai întâi şi-a ridicat ochii spre mine şi a dat din cap a resemnare, apoi, părând că abia atunci remarca prezenţa noastră, a început să ne privească intrigat, când pe mine, când pe Dan.             — Suntem căpitanul Apostolescu şi locotenentul Simionescu – l-am anunţat.             — Constantin Chiran – s-a dezmeticit el de-a binelea, ridicându-se de pe scaun şi prezentându-se. Vă rog să luaţi loc!             — Deşi nu este un moment potrivit, sunt nevoit să vă pun câteva întrebări – l-am anunţat pe un ton de scuză.             — Înţeleg. Vă ascult… a spus, oftând şi alunecând din nou pe scaunul de pe care se sculase.             — Pentru început, aş vrea să cunosc împrejurările în care aţi descoperit drama din locuinţa dumneavoastră.             — Abia astăzi m-am întors în Bucureşti, deoarece am fost de serviciu pe aeroportul Kogălniceanu. După ce am intrat în casă…             — De când lipsiţi de acasă? l-a întrerupt Dan, care începuse să ia notiţe.             — De lunea trecută. Adică exact de o săptămână.             — La ce oră aţi ajuns aici?             — Ştiu că la zece şi jumătate am aterizat la Băneasa… a cugetat el. Cred că în jurul orei unsprezece şi un sfert mă aflam în faţa uşii apartamentului nostru.             — Perfect. Ce aţi făcut din momentul în care aţi ajuns acasă?             — Când am vrut să descui uşa, am constatat că mi-am uitat cheile în dulapul pe care îl am la Kogălniceanu şi am început să sun. Am insistat mult, ştiind că mama ar fi trebuit să fie acasă, dar nu mi-a răspuns nimeni. Atunci m-am dus la familia Vioreanu, care locuieşte uşă în uşă cu noi, pentru a mă interesa pe unde ar putea să fie mama. Nereuşind însă să aflu nimic de la vecini, m-am înapoiat la uşa noastră şi am reînceput să sun… Dar, aşa cum am putut constata puţin mai târziu, n-avea cine să-mi răspundă…a şoptit vlăguit, în timp ce-şi îngropa faţa în palme. Tocmai mă decisesem s-o caut la complexul alimentar sau prin piaţă…a reluat după câteva clipe, descoperindu-şi faţa – când, urmare a unui gest reflex, am pus mâna pe clanţă şi am văzut că uşa nu era încuiată…— a spus, întrerupându-şi relatarea printr-un suspin şi întinzând mâna după paharul în care mai rămăsese un deget de apă.             Am fost însă mai iute decât el şi, luându-l de pe masă, m-am dus să-l umplu la bucătărie.             Am aşteptat până ce a băut apa ce i-am adus-o şi, văzând că privirea i-a devenit nesigură, m-am grăbit să intervin mai înainte de a-l cuprinde iar deprimarea.             — Când aţi intrat, n-aţi remarcat dezordinea din casă?             — Bineînţeles că am văzut-o, dar mi-am spus că mama s-o fi apucat să facă curăţenie generală – mi-a răspuns el, după ce, pentru o clipă, am avut senzaţia că nu mă auzise.             — Dacă am înţeles bine, aţi cerut sprijinul vecinilor dumneavoastră cam la o jumătate de oră după ce aţi intrat în casă. De ce aţi întârziat atât de mult? l-am întrebat pentru a elucida un aspect care mă intrigase în timpul discuţiei avute cu soţul gospodinei.             — Pentru că abia atunci am văzut ce i se întâmplase mamei…— a zis, ştergându-şi cu pumnii lacrimile ce îi invadaseră ochii.             Tocmai voiam să fac o pauză pentru a-l lăsa să se liniştească, când s-a auzit zbârnâitul imperios al soneriei.             A fost rândul lui Dan să-şi abandoneze scaunul, iar când s-a înapoiat era însoţit de procurorul Marian Gabrielescu.             După ce am făcut prezentările, l-am rugat pe noul venit să mă însoţească în camera unde fusese găsită victima. Apoi, în timp ce el s-a apucat să examineze cadavrul şi dezordinea din încăpere; l-am pus la curent cu cete aflate.             — S-ar părea că sunt întrunite toate elementele constitutive ale unei tâlhării - a conchis el cuprinzând printr-o mişcare circulară a degetului arătător patul şi răvăşeala din încăpere.    — La o astfel de ipoteză m-am gândit şi eu – am admis. Să sperăm că fiul victimei ne va ajuta să stabilim şi mobilul.             Procurorul m-a aprobat şi eu i-am poftit în sufragerie pentru a continua chestionarea ofiţerului de aviaţie.             — Cum se explică faptul că aţi descoperit-o pe mama dumneavoastră abia la o jumătate de oră după ce aţi intrat în casă? am revenit la întrebarea pe care i-o pusesem fiului victimei în momentul când îşi făcuse apariţia procurorul.             — Aşa cum v-am spus, văzând dezordinea din apartament şi închipuindu-mi că mama s-a apucat să facă curăţenie, m-am dus să fac un duş şi să mă bărbieresc… După aceea am intrat în dormitorul meu pentru a-mi schimba uniforma. Ulterior, mai precis chiar în momentul în care terminasem cu îmbrăcatul, am auzit trântindu-se fereastra de la dormitorul părinţilor mei şi mi-am spus că, în timp ce mă aflam în baie, s-a întors mama. Aşa că m-am dus s-o întreb dacă mă căutase cineva cât lipsisem. Mai întâi m-a contrariat faptul că pe pat se afla aruncată o pasăre împăiată, apoi, apropiindu-mă, am văzut-o şi pe mama…— a zis, ascunzându-şi îngrozit ochii.             — Pe fratele şi pe tatăl dumneavoastră i-aţi anumit despre cele petrecute aici?             — Nu, am şi uitat de ei! a zis, lovindu-şi fruntea cu palma.             — O să ne ocupăm noi de asta. Vă rog să ne spuneţi prenumele lor şi locul de muncă unde pot fi găsiţi.             — Pe fratele meu, îl cheamă Valy, adică Valentin şi este fotoreporter la Centrul 5 al Cooperativei „Fotografia” iar pe tata, Anton şi lucrează la unitatea militară 31.215.             M-am uitat spre Dan şi a priceput ce are de făcut, ridicându-se de pe scaun şi îndreptându-se spre ieşire. Cum aproape imediat şi-au făcut apariţia în cameră medicul legist Olimp Dobrescu şi căpitanul Eugen Maier de la criminalistică, am presupus că asistentul meu, întâlnindu-i în faţa uşii, i-a îndemnat să între fără să mai sune.             Procurorul, văzând că vreau să mă ridic, mi-a făcut semn să-mi văd de treabă şi i-a poftit pe experţi să-l urmeze în dormitorul unde se afla victima.             Mama dumneavoastră se afla în conflict cu cineva? m-am interesat, întorcând capul spre aviator.             — Nu…— s-a mirat el. Era un om paşnic… Probabil că trebuie să fie isprava unor hoţi…             — Obişnuia să primească în casă persoane străine ?             — Nu ! Cum să primească necunoscuţi în casă ?             — Întrucât broasca de la uşa apartamentului nu prezintă urme de violenţă, este de presupus că autorul sau autorii omorului n-au pătruns în casă cu forţa, ci cu asentimentul mamei dumneavoastră – i-am atras atenţia, în timp ce procurorul revenea în dormitor şi lua loc pe scaun.             — Mda…—a admis el, părând surprins de corectitudinea raţionamentului meu. Cred că aveţi dreptate, dar tot nu văd cine ar fi putut comite o astfel de faptă…             — Din câte ştiţi, ţinea în casă o sumă mai mare de bani?             — Mama avea nişte bani, dar nu prea mulţi, deoarece în urmă cu vreo lună de zile mi-a dat treizeci de mii de lei ca să plătesc avansul pentru o garsonieră construită pe credit. Şi nu cred să mai fi avut mulţi alţii...             — Dar, de exemplu, bijuterii sau alte obiecte de valoare? l-a întrebat procurorul.             — N-am cunoştinţă de aşa ceva – a răspuns cel chestionat, pe când sălta din umeri a scepticism.             — Lipseaţi mult de acasă? m-am interesat, pentru a afla de ce nivelul erudiţiei sate avea o cotă atât de scăzută.             — Fiind toată vara detaşat la aeroportul Kogălniceanu, nu puteam veni pe aici mai des de o dată pe săptămână.             — Totuşi, v-aş ruga să vă aruncaţi o privire prin locuinţă şi să ne spuneţi dacă remarcaţi lipsa vreunui obiect – i-am cerut, abordând un aspect mai practic pentru anchetă.             O jumătate de oră mai târziu, când martorul a terminat de făcut trecerea în revistă a locuinţei, am afla că dispăruseră o haină din piele, două carpete de perete, pluşate, prima reprezentând o reproducere după „Cina cea de taină”, iar a doua după „Răpirea din Serai. De asemenea, din apartament mai lipseau o cucuvea împăiată, două radiocasetofoanc şi o puşcă de vânătoare.             Când fiul victimei a isprăvit cu descrierea obiectelor sustrase, l-am rugat să-mi vorbească despre prietenii şi rudele familiei. Apoi, după ce mi-am notat informaţiile pe care mi le-a furnizat, i-am adus la cunoştinţă că, în interesul cercetărilor, ar fi bine dacă şi-ar lua cu el hainele şi obiectele de care ar putea să aibă nevoie în următoarele două-trei zile.             Cum el m-a asigurat că a înţeles motivele cererii mele, l-am condus în dormitorul lui. Aşteptând câteva minute şi văzând că nu e prea decis asupra lucrurilor pe care intenţiona să le bage într-o valijoară, mi-am vârât capul în camera unde zăcea victima.             — Apare ceva? l-am întrebat pe căpitanul Maier, care, dezlipind o bandă adezivă de pe uşa garderobului, se dusese cu ea spre fereastră şi o ridicase pentru a o examina la lumina zilei, cu interesul unui fotograf amator debutant.             — Da! m-a asigurat el cu satisfacţie. Amprentele sunt de-o claritate, aş zice, perfectă.             — Şi credeţi că aparţin autorilor? l-a întrebat procurorul cu interes.             — La o astfel de întrebare se poate răspunde numai după ce vom exclude impresiunile digitale ale persoanelor care, în mod legitim, puteau lăsa urme în această locuinţă – i-a replicat imperturbabil criminalistul.             — Întrucât fiul victimei va lipsi câteva zile de acasă, înainte să plece, te rog să-l amprentezi – i-am cerut, făcându-i semn cu degetul către celălalt dormitor.             Câteva minute mai târziu, în timp ce-l conduceam spre ieşire, aviatorul s-a interesat cum îşi va putea contacta fratele şi tatăl, din moment ce el va fi plecat când aceştia vor fi anunţaţi de cele petrecute la ei acasă.             — Chiar voiam să vă rog să-mi spuneţi unde veţi locui. Atât pentru a vă anunţa familia, cât şi pentru a discuta cu dumneavoastră, dacă va mai fi necesar.             — Deşi garsoniera pe care mi-am făcut-o nu este complet mobilată, voi sta acolo – mi-a răspuns, dându-mi adresa.             Revenind în dormitorul în care se afla victima, l-am văzut pe doctorul Dobrescu strângându-şi trusa.             — Ce ne spui, Olimp? l-am întrebat.             — Cauza decesului este evidentă. Multiple fracturi craniene, produse cu un corp dur şi greu, parcă cu muchii…             — Topor? s-a interesat procurorul.             — Aşa cred. Însă un răspuns mai sigur, după necropsie.             — Când s-a produs decesul?             — Cu aproximativ douăzeci şi patru de ore în urmă.             — Atât de mult ! m-am mirat, deoarece eu îmi închipuisem că drama se consumase în cursul dimineţii, după plecarea de acasă a soţului şi a celuilalt fiu.             — Poate mai puţin, dar, după starea cadaverică, în nici un caz într-un interval mai mic de douăsprezece ore.             — Sigur, Olimp? am insistat, neîncrezător.             — Ce vrei să spui? s-a interesat el, devenind dintr-o dată rigid ca o coajă de pâine uscată.             — Eşti convins că omorul nu s-a comis mai curând? Să zicem cu cel mult şase ore în urmă – am zis eu, rămânând la ideea că drama a avut loc în cursul dimineţii.             — Dacă crezi că te pricepi mai bine la medicina legală, poftim ! mi-a replicat, dintr-o dată iritat, întinzându-mi trusa lui de serviciu cu un gest care nu mai avea nevoie de alte explicaţii.             — Te înfurii degeaba, Olimp. Nu e vorba despre competenţa ta, ci de faptul că victima, în mod logic, nu putea fi răpusă decât după ce a rămas singură în casă. Situaţie în care se putea afla numai după ora şase sau şapte dimineaţa, când au plecat la serviciu ceilalţi membri ai familiei. Altfel, luând drept bun momentul pe care mi l-ai indicat, ar trebui să admit că omorul a fost comis înainte de miezul nopţii, ceea ce m-ar obliga în mod implicit să cred că la uciderea victimei au asistat fiul sau soţul acesteia. Ce părere ai, ţi se pare veridică această ipoteză?             A rămas cu ochii pironiţi către mine. Apoi, muşcându-şi gânditor buza superioară, a ridicat din umeri a indiferenţa şi m-a repezit:             — Dom'le, ştii ceva? Fiecare cu meseria lui. Eu ţi-am spus că omorul s-a produs cu cel puţin douăsprezece ore în urmă. În rest, te priveşte! Descurcă-te !             — Ţinând seama de divergenţa de păreri dintre dumneavoastră şi domnul căpitan, nu credeţi că ar fi mai bine să aşteptăm până efectuaţi necropsia? l-a întrebat procurorul, cu vădită intenţie de a pune punct discuţiei.             Dobrescu a dat din cap a conformare şi, strâmbând plictisit din nas, ne-a avertizat:             — În orice caz, este exclus ca omorul să fi fost comis într-un interval mai mic de douăsprezece ore!             Conciliant, procurorul l-a aprobat şi s-a declarat de acord cu ridicarea victimei.             — Ar mai exista o ipoteză…— a spus procurorul, după ce i-am condus până la uşă pe Dobrescu şi brancardierii săi. Poate că cel de-al doilea fiu şi soţul victimei n-au dormit azi-noapte acasă. Situaţie care ar putea să explice faptul că victima, aşa cum susţinea medicul legist, a fost ucisă în timpul nopţii.             — M-am gândit şi eu la o astfel de eventualitate. Iar confirmarea o vom avea curând, deoarece l-am şi trimis pe locotenentul Simionescu după ei. În caz pozitiv, înseamnă că agresorul sau agresorii fac parte din anturajul victimei, fie şi numai pentru faptul că li s-a permis accesul în locuinţă la o oră atât de nepotrivită pentru vizite – am conchis.             — Mda… aşa s-ar părea – m-a aprobat aruncându-şi ochii pe ceas şi anunţându-mă: Fiind de serviciu pe Capitală, trebuie să mă întorc la post, aşa că vă rog să continuaţi cercetările şi să mă ţineţi la curent cu mersul lor.             După plecarea procurorului, m-am întors la căpitanul Maier, care lipea de zor benzi adezive pe mobila din sufragerie.             — Cum merge. Eugen? l-am întrebat             — Am ridicat atât de multe impresiuni, încât nu mai am mult şi-mi epuizez rezerva de bandă revelatoare. Barem de n-aş munci degeaba…— a replicat a lehamite, pe când îşi ştergea transpiraţia de pe frunte cu dosul palmei.             — Cum infractorii, în ciuda faptului că nu sunt străini de metoda identificării prin amprente, continuă să-şi semneze trecerea pe la locul faptei cu urme digitale, să sperăm c-au făcut-o şi de data asta – l-am încurajat, în timp ce mă duceam spre măsuţa pe care era aşezat telefonul             După ce am vorbit cu comandantul secţiei de poliţie a arondismentului şi i-am cerut să-mi trimită câţiva oameni, care să se ocupe cu depistarea unor eventuali martori prin vecinătate, i-am spus lui Maier că am plecat să cer relaţii de la locatarii blocului. *             — V-aş ruga să-mi spuneţi când aţi văzut-o ultima oară pe Elena Chiran?— i-am întrebat pe cei doi vecini găsiţi în compania fiului victimei, de îndată ce m-au poftit să intru în apartamentul lor.             — Eu am văzut-o alaltăieri dimineaţă, cumpărând lapte. De atunci n-am mai zărit-o – a răspuns bărbatul, ridicând din umeri.             — Ba eu am văzut-o chiar ieri! s-a grăbit femeia să intervină, mândră că este mai bine informată ca soţul et             — La ce oră şi în ce împrejurare?             — În jurul orei două după-amiaza. Eu urcam scările, iar ea ducea gunoiul la tobogan.             — Aţi discutat ceva?            Da, eu am întrebat-o ce mai face şi ea mi-a răspuns că e supărată, pentru că se pregătise să-și petreacă duminica la ştrand cu familia şi nişte fini, iar ploaia le-a stricat toate socotelile.             — În noaptea care a trecut sau în cursul acestei dimineţi aţi auzit zgomote care ar putea fi puse în legătură cu fapta petrecută în apartamentul alăturat?             Ambii mi-au răspuns cu gesturi de infirmare.             — Dar persoane străine, care să fi intrat în locuinţa familiei Chiran, aţi remarcat?             Cum răspunsul lor a fost din nou negativ, am vrut să mai ştiu dacă au zărit necunoscuţi prin imobil, dar, văzându-i că ridică iar din umeri, am abandonat fără prea mult regret scaunul pe care mă invitaseră să iau loc. *             În apartamentul care se afla deasupra celui în care fusese ucisă victima, locatarii erau plecaţi în concediu de mai multe zile şi n-am avut cui să cer relaţii. Iar în cel situat dedesubt am găsit o pereche de bătrâni care nu-şi mai văzuseră vecina de o săptămână, deoarece, fiind bolnavi de gripă, nu mai ieşiseră din casă. Tot ce ştiau s-a rezumat la faptul că, în ziua precedentă, unul din ei, ar fi auzit radioul cântând în apartamentul victimei.             — Cam cât putea fi ora? am întrebat-o într-o doară.             — În jurul orei două după-amiaza.             — Altceva aţi mai auzit?             Ambii au clătinat din cap, apoi femeia a zis ezitând:             — Parcă am auzit totuşi ceva…             — Vă rog – am încurajat-o.             — Ieri, pe la cinci după-amiaza, când am închis televizorul, am avut impresia că bocăne cineva în apartamentul familiei Chiran…             — Adică un zgomot asemănător celui produs prin baterea unui cui? am încercat eu să stabilesc ce însemna bocăneala la care s-a referit.             — Ah, nu! Mai degrabă aş spune că s-a auzit o ţopăială ca la dansurile tineretului din ziua de astăzi – a răspuns ea, strâmbând din nas cu dispreţ.             — S-a dansat mult? am vrut să ştiu, spunându-mi că, întrucât petrecerea a avut loc înainte de comiterea omorului, va trebui să-i identific pe toţi participanţii la ea, deoarece nu era exclus ca autorul sau autorii crimei să fi făcut parte din cercul acestora.             — Nu ştiu… În orice caz, cât timp a funcţionat televizorul, n-am auzit nimic, pentru că soţul meu n-aude prea bine şi-l punem să meargă la maximum. Dar, după ce l-am închis, ţopăiala de care v-am spus a mai durat câteva clipe şi s-a făcut linişte.             Una peste alta, din ultima afirmaţie a martorei, reieşea că posibilitatea ca în locuinţa victimei să se fi dansat cu câteva ore înainte de comiterea omorului se dovedea a fi fără temei. Pentru că, în definitiv, tot ce auzise ea se limitase la un zgomot care durase prea puţin pentru a putea trage concluzia că în apartamentul de deasupra se dăduse o petrecere.   descarcati cartea de aici.........
PARTEA ÎNTÂI   Având în vedere faptul că această carte a fost concepută ca o ficţiune românească, precizez că orice asemănare cu situaţii, persoane sau nume reale trebuie să fie considerată ca întâmplătoare. Capitolul I PRIMUL COLET — Alo! Vă rog, cu căpitanul Apostolescu… — Să trăiţi, eu sunt. — Lasă totul baltă şi vino imediat la mine… – spuse şeful Direcţiei judiciare, colonelul Alexandrescu, lăsând receptorul să cadă în furcă. Două-trei minute mai târziu, Apostolescu bătu la uşa şefului său şi intră. Acesta începu să vorbească cu laconismul şi precizia care-l caracterizau: — Acum câteva minute am primit un telefon de la şeful Gării de Nord, care mă anunţa că, într-o sală de aşteptare, a fost descoperit un colet în care se află un corp omenesc depesat. Coletul este depus la biroul de colete găsite sau aşa ceva… Ia-ţi oamenii de care ai nevoie şi du-te la gară… Să mă ţii la curent… adăugă el, în timp ce Apostolescu închidea uşa în spatele său. ¤¤¤ — Îmbracă-te! spuse Apostolescu unui bărbat tânăr care stătea la biroul opus celui spre care se îndreptă el pentru a ridica receptorul telefonului. — Alo…! Alo! Spuneţi-i lui Vartanian să vină cu maşina în faţă… Nu, imediat! Cobor acum… — Ce-i, şefu’ arde? zise Simionescu ridicându-se de la birou şi apucându-şi haina de tercot care era aşezată pe spătarul scaunului. Apostolescu, fără să-i mai răspundă, se îndreptă spre uşă şi ieşi lăsând-o deschisă. Locotenentul Simionescu mai ezită un moment, apoi dând cu nemulţumire din umerii săi laţi cât un dulap, mormăi supărat: „Hm, ce chestie! Vin la birou cu un sfert de oră mai devreme, special, pentru a putea bea o cafea în linişte, şi… gata, arde!” Apoi, aducându-şi aminte că Apostolescu a ieşit, se decide să-şi pună în mişcare picioarele, şi din câţiva paşi îşi ajunse şeful, care începuse să coboare treptele scării de beton. Văzând că până la etajul întâi nu i se acordă nicio atenţie, zise supărat: — Şi cu cafeaua, pe care am cerut-o de la bufet, ce se întâmplă? — În cazul cel mai bun o s-o bem rece, deşi mă îndoiesc că vom mai avea timp de ea… – se hotărî să-i răspundă Apostolescu, când ajunseră la parter. Apoi, în timp ce păşeau spre Dacia de serviciu, adăugă, lovindu-l uşor cu degetul arătător peste tocul pistolului care-i atârna la subsuoara stângă. — Vezi, poate te hotărăşti să-ţi îmbraci haina… Sau, dacă ai de gând s-o faci pe cowboy-ul, fă-ţi barem rost şi de un cal… — E cald, şefu’ – mormăi îmbufnat Simionescu, în timp ce-şi îmbrăca haina printr-o mişcare scurtă a umerilor. — Dă-i drumul cu toată viteza la Gara de Nord – ceru Apostolescu şoferului, în timp ce se aşeza pe bancheta din spate a maşinii, alături de Simionescu. — Ei bravo, şefu’! Ni s-a aprobat – în sfârşit – plecarea în concediu şi o faci pe misteriosul… — Ascultă, Dane – îl întrerupse Apostolescu ai văzut vreodată un om căsăpit? — Nu. Numai pe unul căruia îi scurtase picioarele un tren. În rest, împuşcaţi, înjunghiaţi… — Atunci, mai stăpâneşte-ţi curiozitatea câteva minute… — Pentru ce peron opresc, domnule căpitan? interveni Vartunian, şoferul, un băiat subţirel, bruneţel nevoie mare şi cu ochii vioi. — Opreşte la clasa întâi. Vartunian mai acţionă o dată sirena, pentru a zori un şofer care pilota cu maşina prin faţa treptelor gării, şi opri scurt la locul indicat. — Stai aici până la noi ordine! mai spuse Apostolescu, trântind portiera maşinii şi începând să urce scările, câte trei trepte odată. — Ştii unde-i biroul obiectelor găsite, Dane? — Da, lângă bagajele de mână… De altfel, „marca e depusă” – zise acesta arătând un subofiţer de poliţie feroviară postat în faţa unei uşi. După ce-şi flutură legitimaţia pe sub nasul cerberului, pătrunseră intr-o încăpere cu pereţii acoperiţi cu rafturi, în care erau expuse cele mai diferite obiecte, de la serviete şi umbrele la putini de brânză şi landouri pentru copii. Când se auzi deschizându-se uşa, patru bărbaţi, care stăteau în picioare în jurul unei mese, neobişnuit de mari, se întoarseră către noii veniţi. În încăpere erau un ofiţer şi un plutonier de poliţie, şeful de gară, după chipiul său roşu, şi un impiegat. — Suntem de la brigada omucideri – a zis Apostolescu prezentându-se atât pe el cât şi pe însoţitorul său. Ce s-a întâmplat? — Domnule căpitan, vă raportez că am fost sesizat de şeful de gară despre găsirea acestui monstruos pachet… – zise locotenentul major, arătând un colet care stătea în faţa lor, pe masă. Apostolescu îşi aruncă privirea spre masă şi văzu un pachet, de fapt mai mult o boccea, cu un diametru de aproximativ 50 de centimetri, învelit într-o pătură gălbuie, în jurul căreia era înfăşurat un ziar. Pătura, care fusese cusută îngrijit, cu o sfoară de cânepă, era desfăcută, la cusătură, pe o lungime de vreo 20 de centimetri. Când se apropie de masă, zări prin deschizătura practicată în pătură, câteva coaste, dintr-un torace omenesc. Nu mai exista niciun dubiu asupra originii oaselor din colet. Dacă Apostolescu mai sperase să vadă un schelet vechi, pentru studii anatomice, abandonat de studenţii la medicină pentru a se distra pe socoteala poliţiei, trebuia să-şi mărturisească că s-a înşelat de departe. Rămăşiţele din colet aparţineau unui om care cu cel mult 24 de ore mai înainte era încă în viaţă. Tocmai se pregătea să întrebe în ce împrejurări a ajuns coletul pe masă, când uşa se deschise şi intră un bărbat cu o servietă mare în mână. Era de statură mijlocie, rotofei şi în vârstă de aproximativ 55 de ani. Se grăbi să dea bună-ziua celor prezenţi. Apoi, văzându-l pe Apostolescu, se duse spre el şi-i strânse mâna. — Da’ ce s-a întâmplat, căpitane? întrebă noul venit, medicul legist Gheorghe Capolide. Fără să-i răspundă, Apostolescu îi indică pachetul care se afla pe masă. Medicul Capolide se apropie uşor de colet, parcă măsurându-şi paşii şi, după ce privi câteva secunde, ca hipnotizat, oasele ce se vedeau, se decise să pună pe masă servieta pe care o ţinea în mână. Apoi o deschise şi începu să caute ceva înăuntru. Obiectul scos din trusă fu un bisturiu. Când i-l arătă detectivului, şi acesta îşi înclină aprobator capul, lăsă servieta pe podea şi, revenind la colet, începu să taie sfoara de cânepă. Curând pătura căzu, ca o cortină, în jurul conţinutului pe care-l ascundea. Sub pătură, urma o învelitoare de hârtie albă. După ce şi acest ultim accesoriu al ambalajului fu înlăturat, apăru un trunchi omenesc, ciopârţit, cu oasele aproape complet dezgolite de carne. În coşul pieptului se aflau introduse oasele femur, iar capul, mâinile şi partea inferioară a picioarelor lipseau. După ce termină cu examinarea resturilor omeneşti din colet, Capolide îşi ridică privirea spre Apostolescu şi-i zise: — De aproape trei decenii numai cu de-astea mă ocup, dar atâta monstruozitate, mărturisesc, n-am văzut niciodată! Nu mi-aş fi putut imagina că este posibilă atâta bestialitate. — Ce poţi să-mi spui?… întrebă Apostolescu cu un glas nefiresc. Faţa lui colţuroasă şi de obicei bronzată, era albă ca hârtia. — Deocamdată, nimic! răspunse Capolide, ridicând neputincios din umeri. — Barem vârsta sau sexul – insistă Apostolescu. — Până nu-l examinez la institut mi-e imposibil să-ţi dau vreo precizare. — Bine. Acum e ora nouă. Când am primele indicii? — Sper ca în două ore să-ţi pot spune ceva, deşi, dacă nu găsim celelalte părţi ale corpului, şi mai ales organele interne, nu trebuie să-ţi pui prea multe speranţe în precizările mele!… Capitolul II ÎNCEPEREA INVESTIGAŢIILOR — În ce împrejurări s-a descoperit coletul? întrebă Apostolescu după ce ajunse în biroul şefului de gară. — Un hamal a remarcat că pachetul n-are stăpân şi a cerut unui portar să-l ducă la biroul obiectelor găsite. Aici, au început să-l desfacă pentru a afla cine-i păgubaşul. Când au văzut conţinutul, portarul a dat fuga la mine şi m-a anunţat. Am făcut şi eu acelaşi lucru, anunţându-vă pe dumneavoastră… Apoi m-am dus şi eu să văd despre ce-i vorba. Asta-i tot ce pot să vă spun. — Bine, vă rog să-i chemaţi pe cei care au găsit coletul. — Dă-mi o ţigară, Dane – ceru Apostolescu, după ce şeful gării părăsi încăperea. — Scârboasă treabă, şefule – comentă Simionescu, întinzându-i pachetul de Snagov. Apostolescu luă ţigara, o aprinse şi trase câteva fumuri din ea, apoi, privindu-şi colaboratorul, zise dezgustat: — Am văzut multe porcării în meseria mea, dar ceva atât de odios, încă n-am întâlnit… — O fi vreun dement, şefu’… — Indiferent de faptul că şi-a comis fapta în mod conştient sau nu, reprezintă un pericol pentru societate şi nu-mi voi găsi liniştea până ce nu voi pune mâna pe el… Uşa se deschise şi intră şeful de gară însoţit de doi bărbaţi. Apostolescu îi măsură cu privirea pe însoţitorii omului cu chipiu roşu şi se decise: — Dumneata eşti hamalul care a găsit coletul? întrebă el pe cel care avea pe piept o cocardă metalică indicând cifra 305. După ce primi confirmarea hamalului, se adresă celuilalt: — Te rog să aştepţi afară până ce termin de discutat cu colegul dumitale. — Dacă credeţi că vă puteţi dispensa de serviciile mele, am să plec şi eu. De altfel, nu mai am nimic de adăugat la ce v-am spus – zise şeful de gară. — De acord. Vedeţi-vă de treburi. Dacă vom avea nevoie de dumneavoastră, o să vă căutăm. — Ia loc şi spune-mi cum te numeşti? îl invită Apostolescu pe martor. Apoi, văzând cum îşi învârteşte emoţionat cascheta în mână, îl întrebă dacă fumează. Primind un răspuns afirmativ, îi făcu semn lui Simionescu să-l servească cu o ţigară şi i-o aprinse el. În timp ce trăgea cu aviditate primul fum din ţigară, Apostolescu îl privi sub gene. Era un bărbat voinic, în vârstă de aproximativ 40 de ani, cu ochii limpezi şi inteligenţi. — Ei, ia spune-mi, lucrezi de mult aici, la gară? îl întrebă el, când consideră că s-a mai liniştit puţin. — De cinşpe’ ani, domnule ofiţer. — Cum te numeşti? — Vasile Stratulat. — Bravo. Ia povesteşte-mi acum cum ai găsit coletul acela învelit în pătură? Dar vezi, încearcă să-ţi aminteşti toate amănuntele. — Da’ e simplu! Trecând prin sala de clasa a doua, am văzut rezemat de o bară, sub balustrada de la casa de abonamente, coletul acela învelit într-un ziar şi am întrebat pe călătorii care erau acolo, cui aparţine. Dacă am văzut că nu-mi răspunde nimeni, l-am chemat pe portarul Ioniţă Gheorghe şi i-am spus să-l ducă la obiecte găsite. Asta-i tot! — Nu prea-i tot. Te rog să-mi spui cum ţi-a atras atenţia coletul acela şi nu altul, doar gara e plină cu pachete? — Păi, să vedeţi, eu l-am mai zărit o dată pe la şapte şi jumătate, când duceam geamantanul unui călător… Ştiţi, la ora şapte jumătate e lume multă la casa de bilete, pentru că pleacă o cursă spre Ploieşti şi, zărindu-l lângă balustradă, m-am întrebat cine o fi deşteptu’ care l-a pus acolo, în mijlocu’ drumului. Când am trecut înapoi, la ora opt, şi l-am zărit din nou tot acolo, mi-am zis că l-o fi uitat cineva şi i-am spus lui Ioniţă să-l ducă la obiecte pierdute. — Ai mai trecut prin sala clasei a doua şi înainte de ora şapte şi jumătate? — Nu. — Deci la şapte şi jumătate era acolo. Eşti sigur? — Sunt foarte sigur, domnule ofiţer. — Ce au răspuns călătorii când i-ai întrebat al cui e pachetul? — S-au uitat unul la altul şi au ridicat din umeri. Toţi spuneau că pachetul era acolo când au venit ei. — Bine, îţi mulţumesc, poţi pleca. Roagă-l pe colegul dumitale să intre – ceru Apostolescu, când martorul puse mâna pe clanţa uşii. Urmă o scurtă bătaie în uşă şi portarul îşi făcu apariţia în birou. Era un bărbat de aproximativ 55 de ani, cu o figură comună. — Ia loc, te rog, şi spune-mi ce ştii despre pachetul pe care l-ai dus la biroul de obiecte găsite. — Mă aflam la intrarea din Calea Griviţei, unde controlam biletele de peron, când a venit la mine hamalul Stratulat şi mi-a spus că, în sala de la a doua, a uitat cineva un pachet. L-am însoţit până în sală şi, după ce mi l-a arătat, l-am luat şi am plecat cu el la biroul de obiecte găsite. Acolo, impiegatul a început să-l desfacă pentru a-şi da seama, după conţinut, cine poate fi păgubaşul. Eram numai noi doi în birou şi când am văzut ce-i înăuntru, mai întâi am crezut că e carne tăiată clandestin. Apoi, când am văzut coastele, am înlemnit de frică şi am alergat la domnu’ şef şi i-am spus ce-am găsit… — Spui că ai fost de serviciu la intrarea din Calea Griviţei, nu-ţi aminteşti, ai văzut pe cineva intrând cu pachetul găsit? — Nu. De altfel, trece atâta lume pe acolo şi toţi cu pachete… — Ştii cumva cine face curăţenie în sala unde s-a găsit pachetul? — Stan Ion, un coleg de-al meu, dar e învoit astăzi. — Şi cine i-a ţinut locul? — Eu. — La ce oră ai făcut curăţenie, acolo, în sala de clasa a doua? — Conform programului, la ora şapte dimineaţa. — Pachetul era acolo când ai făcut curăţenie? — Nu, dacă ar fi fost acolo, nu se putea să nu-l văd. — Bine, îţi mulţumesc, poţi pleca. Sau, nu, mai bine caută-l pe şeful de gară şi spune-i că-l rog să vină aici. — Ce dracu’ o fi fost în capul asasinului de-a lăsat pachetul într-un loc atât de aglomerat? Nu pare prea isteţ dacă a riscat să se lase văzut de cineva – zise Simionescu, când rămaseră singuri. — Din contră, nu-i deloc prost! A ales locul cel mai potrivit pentru a scăpa de un pachet. Acolo unde toată lumea circulă cu colete, putea fi sigur că nu-l va remarca nimeni. — Crezi că va mai abandona şi restul corpului? — Sunt sigur! Gestul lui a urmărit o logică elementară. Acum, la sfârşit de mai, temperatura se ridică până la 35 de grade, şi, în aceste condiţiuni, nu putea păstra cadavrul în casă mai mult de 24 de ore, fără să atragă atenţia vecinilor prin mirosul cărnii intrate în descompunere… Apropo, aşteaptă un moment – se întrerupse Apostolescu şi ridică receptorul care se afla pe biroul şefului de gară. — Alo, dispeceratul? Brigada omucideri. Un apel general pentru descoperirea unui pachet abandonat, care conţine resturile unui cadavru mutilat. Orice descoperire de acest gen să fie comunicată de urgenţă la brigadă. — Dar cine-l obligă să aibă vecini? Poate locuieşte undeva la marginea Bucureştiului, singur în curte! reluă Simionescu, după ce Apostolescu închise telefonul. — Ipoteza e greşită! Dacă presupunerea ta ar fi corectă, n-am fi văzut resturile omeneşti găsite. Era mai simplu şi mai puţin riscant să-şi îngroape victima în curte. Sau, – continuă gânditor Apostolescu – să-l ducă cu o maşină, la o oarecare distanţă de casa lui, şi să-l arunce aiurea. Transportul l-ar fi făcut noaptea şi riscul era aproape nul. — Nu-i aşa! După cum a hăcuit cadavrul, apare evident faptul că asasinul e un psihopat! În aceste condiţii, de ce n-am admite că, în megalomania lui, s-a hotărât să-şi dovedească „geniala-i superioritate”? — Dă-mi o ţigară, Dane. Trase câteva fumuri, şi, după ce şi-o aprinse zise: Nu-i exclus să avem de-a face, aşa cum spui tu, cu un schizofrenic. Totuşi, eu rămân la părerea mea. Asasinul nu-i un sadic! Oare pentru un dement nu ţi se pare curios faptul că n-a cruţat nicio parte a resturilor cadavrului, care ar fi putut duce la identificarea victimei? A „lucrat“ atât de bine încât chiar Capolide, care prin specificul muncii sale a văzut mii de cadavre mutilate, n-a fost în stare să ne indice nici măcar sexul victimei… Se întrerupse când se deschise uşa pe jumătate, pentru a lăsa să se strecoare înăuntru umerii şi capul negricios ale lui Vartunian. — Domnule căpitan, veniţi repede la maşină. Vă caută centrala. Când trecură pragul uşii, le ieşi în faţă şeful gării. — M-aţi căutat, domnule căpitan? — Da, am o rugăminte la dumneavoastră. Vă rog să-i adunaţi pe toţi subalternii dumneavoastră şi să încercaţi să aflaţi dacă există cineva care ne poate da unele amănunte cu privire la persoana care a adus coletul găsit. Acelaşi apel vă rog să-l faceţi şi către călători, prin difuzoarele gării. Ţinând seama de faptul că la ora abandonării pachetului, circulă o mulţime de curse cu navetiştii – care, cunoscându-se între ei, ar fi putut remarca un străin –, cred că ar fi bine să faceţi apelul amintit, între orele şapte şi opt dimineaţa, mai multe zile la rând. Dacă aflaţi ceva, vă rog să-mi daţi un telefon la aceste numere – zise Apostolescu, lăsându-i cartea sa de vizită. Capitolul III AL DOILEA COLET Apostolescu se îndreptă spre maşină, deschizând portiera din faţă, opusă şoferului, şi, stând cu picioarele pe treptele scării de beton, îşi băgă capul înăuntru. După ce manevră un buton, aduse lângă gură microfonul radiotelefonului. — Alo… Alo, staţia?… sunt căpitanul Apostolescu… Aveţi vreun mesaj pentru mine? — Da, domnu’ colonel Alexandrescu a ordonat să vă duceţi imediat la podul Şerban Vodă, unde s-a găsit ceva care v-ar putea interesa. — Primit mesajul, plecăm spre locul indicat – zise Apostolescu, punând microfonul la locul lui. Apoi, urcându-se lângă şofer îi făcu semn lui Simionescu să ia loc pe bancheta din spate. — Ai auzit destinaţia, Varturian? Dă-i drumul cât poţi de repede. După o cursă de câteva minute, în acompaniamentul sirenei, Dacia opri pe podul Şerban Vodă, unde un grup de curioşi, sprijiniţi de balustrada podului, priveau cu insistenţă spre apa murdară a Dâmboviţei, care se scurgea alene spre aval. Când coborâră din maşină şi se apropiară de balustradele laterale ale râului, văzură jos, lângă picioarele podului, un subofiţer de poliţie care se uita spre un pachet agăţat în perdeaua de zăbrele lăsată peste arcada podului. După ce mai întâi privi cu atenţie pachetul, care fiind împins de curentul Dâmboviţei, se blocase, pe mijlocul râului, în grila metalică care închidea accesul sub pod, îi recunoscu ambalajul. Era învelit într-o pătură similară cu cea în care fusese împachetat şi coletul găsit în Gara de Nord. Apostolescu avu certitudinea că au apărut şi celelalte resturi ale victimei şi începu să coboare spre picioarele podului. — Cum l-ai descoperit? întrebă Apostolescu, după ce ajunse lângă subofiţer şi-şi declină calitatea. — M-a anunţat un cetăţean despre existenţa acestei boccele şi cum mi s-a ordonat să fiu atent la pachetele care n-au stăpân, am anunţat secţia mea. Mai mult nu ştiu – spuse el ridicând din umeri. — Trebuie să-l scoatem de acolo. Câteva minute mai târziu, subofiţerul reuşi să pescuiască pachetul şi să-l ducă pe mal. — Acum ce facem cu el? întrebă subofiţerul care-l pescuise. — Îl ducem la morgă – zise Apostolescu, arătând spre clădirea Institutului Medico-legal, care se zărea la vreo sută de metri de ei. Traversară podul – printre curioşii care-i priveau ducând un pachet, cu un diametru de aproximativ 30 centimetri, din care şiroia apa murdară şi urât mirositoare a Dâmboviţei. Puţin mai târziu, Apostolescu şi Simionescu îl priveau pe doctorul Capolide desfăcând pachetul, pus pe o masă de ciment. După ce fu tăiată pătura, pe masa de disecţie apărură, înfăşurate într-o hârtie albă, la fel cu cea care se afla şi în primul colet, ţesuturile cărnoase ce fuseseră îndepărtate de pe toracele descoperit cu câteva ore mai înainte în sala de aşteptare a gării. — Odios! exclamă enervat Capolide, trântind pe masă bisturiul cu care desfăcuse pachetul, şi întorcându-se spre cei doi detectivi care, livizi, făceau eforturi pentru a-şi înlătura repulsia şi senzaţia de vomă. — Să mergem! mai spuse Capolide, părăsind grăbit sala de disecţie. Cei doi detectivi îl urmară tăcuţi. Când trecuseră prin curticica ce ducea la biroul medicului, deşi afară era o căldură toridă, Apostolescu avu impresia că respiră cel mai curat şi proaspăt aer de munte. Îşi umplu de câteva ori plămânii, cu aviditate, şi încercă să schiţeze un zâmbet de încurajare pentru colaboratorul său, dar acesta, scârbit şi îngrozit de ce văzuse mai înainte, nu păru să-l remarce. Faţa lui Simionescu, de obicei zâmbitoare, era palidă şi încruntată, iar ochii săi albaştri, de obicei şireţi şi ironici, ilustrau, prin felul nesigur în care priveau în jurul lui, cât era de răvăşit. — Luaţi loc, îi invită Capolide, după ce, intrând în biroul său, scoase o sticlă şi trei păhărele pe care le umplu repede. — Beţi câte un coniac, băieţi! O să vă simţiţi mai bine – zise el, grăbindu-se să şi-l golească pe al lui dintr-o dată. Ceilalţi doi îi urmară exemplul. Apostolescu simţi cum arsura alcoolului îi linişteşte stomacul, şi un val de căldură binefăcătoare i se ridică până în obraji. — Cum te simţi, Dane? întrebă îngrijorat Apostolescu. — Cred că dacă mai stăteam un minut acolo… leşinam. — N-ai de ce te scuza, băiete – interveni Capolide. Eu numai cu treburi din astea mă ocup, dar ce-am văzut astăzi, depăşeşte orice imaginaţie… Cred că cel puţin trei ore a chinuit cadavrul până l-a adus în starea în care l-aţi văzut. — E o fiară dementă, dezlănţuită! exclamă indignat Simionescu. — Desigur, e o fiară, dar nu dementă, ci conştientă… Dementul distruge la întâmplare, asasinul „nostru” a făcut-o metodic… Atât de metodic, încât cred că e un specialist, poate chiar un medic. Nu te văd bine, căpitane – se adresă Capolide lui Apostolescu. Ai tot atâtea şanse să identifici victima, câte ai să deosebeşti un pumn de nisip de altul luat de pe aceeaşi plajă. — Sunt de acord, doctore. Asasinul şi-a hăcuit victima, în primul rând, pentru a împiedica identificarea ei. Ceea ce mă intrigă însă, sunt spusele dumitale cu privire la faptul că „ucigaşul ar fi un specialist, poate chiar un medic”. Pe ce-ţi bazezi afirmaţia? Pe faptul că a ştiut să distrugă acele părţi ale corpului care permit individualizarea, respectiv, identificarea victimei? — Nu numai asta, căpitane. Felul în care au fost extrase inima, ficatul şi pulmonii indică o mână de medic. Nimic smuls, totul secţionat, exact acolo unde aş fi tăiat şi eu. — Doctore, poţi să ne spui ceva în legătură cu cauzele decesului? — Întrucât lipsesc organele interne, aproape nimic. — Sexul? — Feminin. — Vârsta? — Aproximativ 35 de ani. — Ora decesului? — Cred că azi noapte, în jurul orei zece. — Doctore, mai există ceva care ţi-a atras atenţia? — Exceptând nişte fire de păr alb şi negru, nimic! — Când primesc un raport complet? — Când îmi vei da capul şi celelalte organe esenţiale. — Dacă ar depinde de mine, ţi le-aş da imediat. Aşa însă, suntem condiţionaţi de furnizorul nostru, ucigaşul. Fii, te rog, amabil şi dă-ne corpurile delicte găsite în colete. — Rămâneţi aici câteva minute, până le adun şi pe cele de la pachetul al doilea. Până atunci, mai serviţi-vă cu un coniac. — Mulţumim, dar ajunge! Acum trebuie să avem capul mai limpede ca oricând. Mai dă-mi o ţigară, Dane. Astăzi am uitat să-mi cumpăr ţigări. — Nu-i nimic şefu’. Serveşte-te cu încredere, că începând de mâine cred că, cel puţin o chenzină, am să „uit” şi eu să-mi iau ţigări. — Sunt sigur că ai fi în stare s-o faci… – încercă el să glumească. — Şefu’, cum dracu’ ne descurcăm? — Te referi la cadavrul ciopârţit? Dar e foarte simplu! Nu trebuie decât să răspundem la patru întrebări şi cazul e rezolvat: 1. Cine e victima? 2. Care-i mobilul? 3. Unde s-a comis omuciderea? 4. Cine-i criminalul? Crezi că am scăpat ceva? întrebă maliţios Apostolescu. — Da, să-mi dai mandatul de arestare completat cu numele şi adresa asasinului – replică pe acelaşi ton Simionescu. — Hm, ai prins glas? — De ce, l-am pierdut vreodată? — Acum vreo jumătate de oră, când am fost de faţă la desfacerea celui de-al doilea colet, păreai cam indispus. — Aoleu! Şefu’, nu-mi mai aminti de ce-am văzut că-mi iau concediu medical! zise Simionescu, punându-şi în mod semnificativ mâna pe abdomen. — Uite, astea sunt toate piesele pe care le-am putut aduna – zise Capolide, după ce intră în birou şi-i întinse un pachet mărişor băgat într-un sac din masă plastică. — Doctore, dacă mai scoţi ceva interesant, anunţă-mă imediat. La revedere! Capitolul IV PRIMELE MĂSURI DE IDENTIFICARE — Dane zise Apostolescu, după ce intrară în biroul lor – mai întâi, dă-i un telefon căpitanului Maier şi pofteşte-l aici. — S-a făcut, vine imediat – zise Simionescu, închizând telefonul. — Bine! Acum, dă-mi şi mie aparatul. Formă un număr cu trei cifre: — Alo, Dispeceratul?… Căpitanul Apostolescu la telefon, am de dat două circulare… Notaţi, vă rog… Către toate posturile de poliţie: O femeie a fost ucisă şi secţionată în mai multe părţi. Până în prezent s-au găsit două colete conţinând părţi din cadavru, în diferite puncte ale capitalei. Se presupune că asasinul va mai abandona cel puţin încă unul. Vă rugăm cercetaţi pachetele care sunt fără stăpân, precum şi toate persoanele suspectate că ar avea asupra lor un pachet ce ar putea conţine capul unui om“. Terminat, trec la mesajul al doilea: „Către toate posturile de poliţie: S-a descoperit un cadavru dezmembrat. Întrucât după resturile găsite nu se poate face identificarea victimei, vă rugăm s cercetaţi şi să ne informaţi asupra tuturor femeilor care v-au fost semnalate ca dispărute de la domiciliu în ultimele două săptămâni”. — De ce în ultimele două săptămâni, când victima a fost ucisă azi noapte? întrebă mirat Simionescu, după ce Apostolescu termină convorbirea telefonică. O să ne trezim cu sute de cazuri şi, până-l depistăm pe cel ce ne interesează, vom pierde un timp preţios… — Mai bine aşa, decât să ne asumăm un risc şi mai mare. Nu rezultă de nicăieri că victima trebuie să fi fost ucisă, neapărat, chiar în ziua când a dispărut de acasă sau că este obligatoriu ca dispariţia ei să fie sesizată imediat de familie sau cunoscuţi. Nu uita că suntem în perioada concediilor de vară, în aceste condiţii nu este exclus ca victima, plecată spre vreo staţiune de odihnă, să fi ajuns pe mâna criminalului. Deci, ştiindu-se că e plecată în vilegiatură, nimeni nu-i va semnala lipsa. În schimb, două săptămâni ar putea reprezenta o perioadă suficient de lungă pentru ca victima, nescriind acasă, să-şi îngrijoreze familia sau cunoştinţele… Se deschise uşa şi un respectabil abdomen îşi făcu apariţia odată cu stăpânul lui: căpitanul Maier. — Ia loc, Gelule – îl invită Apostolescu, ridicând receptorul telefonului. După ce formă încă o dată trei numere pe disc, acoperi pâlnia cu mâna şi zise: Am uitat ceva… Alo, oficiul de presă? Căpitanul Apostolescu la telefon… Exact, de la „omucideri”… Am o rugăminte la dumneavoastră. Vi s-a adus la cunoştinţă cazul victimei ciopârţite, nu?… Perfect, vă rog să luaţi legătura cu redacţiile ziarelor şi să le furnizaţi toate amănuntele cu privire la conţinutul coletelor, precum, şi împrejurările în care au fost descoperite… Întocmai, să se ceară concursul tuturor cetăţenilor pentru identificarea victimei şi, eventual, a asasinului. Mulţumesc. — Ce dracu mai e şi chestia asta? Tot Inspectoratul e în alertă… Ce s-a-ntâmplat? întrebă Maier. Apostolescu îl puse la curent cu toate particularităţile cazului în anchetă.   descarcati cartea de aici... 
  Horia Tecuceanu CĂPITANUL APOSTOLESCU ŞI CIFRUL D-237 CARTEA ROMANEASCA 1983       Mulţumesc Inspectoratului municipiului Bucureşti, al Ministerului de Interne — şi în mod deosebit tovarăşilor colonei DUMITRU BÂTLAN, comandantul Miliţiei, şi CORNELIU DIAMANDESCU, locţiitorul comandantului — pentru sprijinul acordat la realizarea acestei cărţi. H. T.   NOTA : Deşi subiectul acestui roman a fost inspirat dintr-un caz judiciar real, autorul — schimbînd identitatea personajelor implicate — nu-şi poate lua răspunderea pentru eventualele asemănări de nume sau persoane, care ar rezulta, acestea trebuind să fie considerate drept coincidenţe nedorite. H. T.   I.   MIERCURI 27 MARTIE   — Mai repede ! Mai repede, Vartunian ! l-a îndemnat Dan pe şofer, subliniindu-şi spusele printr-un ghiont cu cotul. — Fac tot ce pot, tovarăşe locotenent... a protestat, încordat, plutonierul, fără să întoarcă capul de la parbriz, pe când în acompaniamentul sirenei, depăşea prin slalom autoturismele care se deplasau pe aceeaşi direcţie cu noi. Eu, stând pe bancheta din spate, le priveam absent cefele, cugetând cu nostalgie la nişte cazuri care zac pe biroul meu fără prea multe şanse de rezolvare într-un timp cât de cât previzibil, deoarece şefii mei, considerându-mă ca un    pompier care e veşnic de serviciu, cum mă prind prin birou, cum mă expediază cu toată generozitatea îa un eveniment. Şi să-l văd şi eu pe ăla care are curajul să afirme că ducem lipsă de chestii d-astea ?! Deodată, indispoziţia care mă cuprinsese a fost expulzată de prompta declanşare a instinctului de conservare. Astfel, am realizat că tremur de parcă aş avea o criză de delirium tremens. Si cum trasul la măsea nu prea intră în inventarul hobby-urilor mele, curiozitatea m-a îndemnat să aflu de ce mă scutur atît de vîrtos. Şi, în ciuda faptului că n-am apelat la serviciul unui calculator electronic, am aflat ! Maşina noastră intrase în vibraţie. Deşi poziţia mea nu-mi permitea, să văd cadranul kilometrajului, puteam să jur că modul în care trepida caroseria era dat de viteza cu care rulam. Cred că rabla noastră reuşise (deşi nu pot pricepe cum !) să depăşească suta pe oră. Ăştia doi, adică Dan şi Vartimian, probabil că-şi imaginau că sînt în concurs pe circuitul de la Indianopolis ! Cu astfel de alură, erau create toate premizele pentru a-mi pune colegii în situaţia de a organtlza o chetă fulger cu scopul finanţării cheltuielilor oca/ionate de procurarea celor trei jerbe care ne vor sta pe piept cind vom fi restituiţi ţarinii din cate venisem. Dar era oare just să vămuiesc soldele colegilor met: ? NUj nu era ! Şi, în consecinţă, m-am decis să-l anunţ pe subofiţer că, dacă nu reduce viteza pînă la limita evitării unui accident, îl căptuşesc cu cinci zile de pensiune completă în arestul garnizoanei. N-am maţi avut însă cînd să dau glas meritoriei şi principialei mele intenţii, deoarece maşina s-a smucit dintr-o bucată din şoseaua Colentina, a virat pe două roţi prin faţa unui tramvai care venea lansat spre portilerele din dreapta, a parcurs cîţiva zeci de metri pe strada Teiul Doamnei, a virat iar la stânga, pe strada Maşina de Pîine şi a oprit scurt, cu botul în ios şi coada în sus. într-un zgomot infernal de frînă şi pneuri frecate de caldarîm. — Vartunian. ce-a-nsenmat cursa asta ? ! am strigat înfuriat, pe cînd mă cxtrăgearn de pe podeaua maşinii, pe care oprirea bruscă mă proiectase în genunchi. — După cum mi s-a ordonat, a fost rapidă.,. Şi, după cum bine ştiţi, ordinele nu se discută ! a replicai tuciuriul, cu aplomb, arătînd spre Dan Simionescu şi privindu-mă cu candoarea unei vulpi care. deşi tocmai a fost prinsă dînd iama prin coteţul de găini, nu-i dispusă să-şi recu noască vinovăţia. Am întors capul spre Dan si arn constatat că priveşte, foarte absoilxt. prin fereastra portierei spre cîteva femei care. fădncl'î-se că mătură, fabricau o ceaţă mai ceva ca cea produsă de o petardă fumigenă. Dacă vreunui sculptor i-ar fi trecui prin cap să constiuiască un monument al candoarci, atitudinea pe care o arbora acum dosnau' D^n putea constitui modelul ideal. Dîndu-mi seama că n-sm nici o şansă s-o scot la capăt cu pezevenehii mei de colaboratori, am întins mîna spre portieră si om deschis-o cu un gest brusc, aşa ca să vadă ei cit sînt de supărat. 8   Ajuns pe trotuar, m-am întors cu spatele la maşină si am privit imobilul în fata căruia ne aflam. Era un bloc mare. cu zece etaie si nenumărate scări. — îa-o înainte ! i-ara cerut lui Dan, care. stînd lingă mine. trăgea cu coada ochiului spre biletul ce ne fusese dat de la dispecerat. S-a urnit din loc şi a pornit zorit spre stingă faţadei imobilului. Am făcut şi eu acelaşi lucru, străduindu-mă să fac faţă fuleului pe care-l realiza cu lunganele lui de picioare. Cu ochii pe literele scărilor, si-a stopat elanul în faţa celei dc-a treia intrări. Şi-a întors capul peste umăr, pentru a se asigura că nu m-a pierdut pe drum şi a intrat în hol. Eu, fireşte, după el. — De ce te-ai simţit obligat să ne mustruluicşti ? s-a interesat el, cînd liftul a început să urce. fixîndu-mă bătăios cu ochii lui albaştri, — Crezi că pentru a ajunge la un cuib d.'n care corbii si-au luat zborul, era necesar să dăm peste cap traficul rutier ? l-am consultat. — Dacă nu ne mişcăm repede, ce şanse mai avem &ă prindem infractorii asupra faptului ? î a mîrht, întorcîndu-mi spatele. — Cînd dispeceratul ne-a trimis aici. nu ii-et imaginat că faptele sînt deja consumate şi că. orice-am face, vom veni precum jandarmii din operetele lui Offenbach ? — Numai pe locul doi. Profitînd de faptul că liftul tocmai s-a oprit, a dosch's repede u^ile glisante şi a ieşit, bineînţeles, făoîndu-se că plouă. Am făcut si eu acelaşi lucru. Palierul pe oare am păşit era luminat direct, de un glasvand situat în spatele ascensorului. Dan n-a mai fost nevoit să-si consulte fiţuica oentru a şti care este apartamentul unde eram aşteptaţi, în f a U uneia din cele patru uşi ale etaiului se afla un subofiţer care ne examina cu un interes vădit profesional. — Tovarăşii ? s-a interesat, cind am ajuns în faţa lui. După ce am facut-o pe prestidigitatorul, arătîndu-i legitimaţia, ne-a servit un salut cu mina la caschetă, apoi, făcînd un pas lateral, s-a întors şi ne-a deschis uşa pe s. are o străjuia.     r   Dînd curs amabilei invitaţii, am pătruns într-un \ estibu şi am văzut două uşi deschise. Prin cea opusă celei de intrare, am zărit o chiuvetă, o maşină de aragaz ^i înlre ele, o masă de bucătărie, pe care se aflau un platou cu patru-cinci sandvişuri, iar în jurul acestuia, un borcan cu măsline, o cutie de sardele deschisă, o bucată de şvaiţer un salam de Sibiu, un pachet de unt desfăcut, o franzelă şi un cuţit. Cum nu-mi era foame, am întors capul spre stînga şi, din pragul celei de-a doua uşi, am privit interiorul unei camere de zi. Drept înainte, o altă uşă deschisă In stînga, o fereastră mare, acoperită de o perdea încadrată la extremităţi de o draperie vernil, în nuanţă cu mocheta care acoperea întreaga pardoseală Mobila avea o culoare gălbuie şi se conîpunea dintr-o bibliotecă caro acoperea peretele opus, de la tocul uşii deschise si pînă la fereastră, o măsuţă dreptunghiulară, împresurată de trei fotolii, şi o canapea lîngă zidul de unde priveam. Pe unul din fotolii se afla un locotenent de la firma noastră, pe un altul, o femeiuşcă, pînă la douăzeci şi cinci do ani, foarte blonda şi foarte frumuşică, îmbrăcată cu im capot albastru. Celelalte, două cuconiţe, care stăteau pe canapea, erau din aceeaşi categorie cu prima mai puţin, culoarea părului, una fiind roşcată si cealaltă brunetă Ambele fiind în vestimentaţie de oraş. în aer plutea c aromă de ţigări de soi, în amestec cu mireasma produsă da un parfum de genul ,.Nina Ricci". Locotenentul, cum a dat cu ochii de mine în pragul uşii, s-a ridicat din fotoliu, atent să nu lovească masa pe care se aflau cîteva pahare, o sticlă de Dubonnet, o al^a de whisky Black and White, un pachet de Kent şi o scrumieră în care fuseseră strivite ţigări fumate pe jumătatej a.-.a cum obişnuiesc cei care nu le cumpără din salariul 3or. Am privit intrigat spre sticlele de băutură, apoi spre ofiţer. M-am liniştit însă, cînd am văzut că într-o mînă ţinea un notes şi în cealaltă pixul. El, săracul, lua depoziţii, iar eu, păcătosul, gîndeam că s-a apucat să ajute cucoanele la golitul sticlelor. — Căpitanul Apostolescu ! — l-am informat pe of'ţer. după ce, în prealabil, m-am înclinat în semn de bună ziua către femei, care mă examinau cu curiozitatea specifică texului lor.   10   — Să trăiţi, tovarăşe căpitan ! Sînt locotenentul Petre Damian Tocmai luam declaraţiile. — Continuă, te rog — l-am întrerupt, făcîndu-l semn sa-şi reocupe locul şi pornind spre uşa deschisă din faţă. Am intrat într-un vestibul mic. cu două uşi. Deschi-zînd-o pe cea din dreapta, am privit un dormitor pe cât de minuscul pe atît de cochet. Una din cele două uşi ale garderobului era deschisă si po mochetă se afla aruncat un prosop, în rest, ordine şi curăţenie. M-am întors şi am pus mîna pe clanţa celei de-a doua uşi. Geamul colorat cu care era prevăzută indica cu certitudine ce se afla îndărătul ei. Aşa că, deschizînd uşa, n-am avut de ce să mă mir cînd am văzut o cameră de baie în schimb, m-a surprins faptul că aerisirea nu se făcea printr-un grătar de ventilaţie, ca la mine acasă, ci, culirtea culmilor, printr-o fereastră adevărată. Spunîndu-mi, cu nostalgie, că trebuie să fie grozav să te poţi bărbieri într-o astfel de baie, la lumina zilei, am închis uşa. întorcîndu-mă pentru a reveni în prima cameră, ani dat cu nasul de Dan, care nu pierduse ocazia de a mă seconda în recunoaşterea cîmpului infracţional. — Am terminat cu luatul declaraţiilor, tovarăşe căpi tan, — m-a anunţat locotenentul, cînd mi-am făcut reapa riţia în camera de zi. Am dat din cap si l-am întrebat — Cine este stăpîna casei ? — Eu — a răspuns pentru el blonda din fotoliu, i idlc1 două degete, ca la şcoală. — Mai aveţi nevoie de mine ? a vrut să ştie locote nentul. — S-au ridicat urmele ? — Nu-i cazul — m-a informat, făcînd un gest de regret. L-am privit intrigat, dar n-am cerut explicaţii. Mă pu team edifica si singur după ce chestionam martorii. — Există, totuşi, vreo pistă ? a vrut să ştie Dan. — Sigur -— a răspuns el, foarte puţin convins. Vom pune sub urmărire eventuala încercare de plasare a casetofonului sustras. Măsura pe care o preconiza era tot atît de eficientă ca şi o injecţie cu gerovital în piciorul unui manechin din ceară. Cum era evident că afirmaţia lui avusese drept unic n   srop liniştirea păgubaşei, am făcut un gest de aprobare şi i-am spus : — E-n regulă, locotenent. Mergi pe această linie. — Pot să retrag subofiţerul de la intrare ? s-a interesat,; cînd a a]uns în vestibul. I-am spus că poate s-o facă şi el a părăsit apartamentul. — Cum vă numiţi ? am întrebat-o pe blondă, după ce Dan, urmmdu-mi exemplul, s-a aşezat pe cel de-al treilea fotoliu M si-a scos notesul, — Popa.. Popa Elena — a zis ea. privindu-mă galeş. — Profesia dumneavoastră ? a întrebat Dan. — Sînt funcţionară la Salubritate. — Doamnă Popa, vă rog să-mi relataţi modul în care s-a declanşat agresiunea si ce a urmat. — Bine, dar i-am povestit totul tovarăşului ofiţer care a plecat adineaori.. Chiar m-a si pus să scriu tot ce s-a întîmplat... a protestat ea cu nemulţumire. — Eu nu vă cer să daţi o nouă declaraţie, ci numai să-mi povestiţi. Contrariată, şi-a fixat ochii mari si verzi asupra mea. Apoi, cu un gest de resemnare, a dat cu mina la o parte o şuviţă a părului ei blond si scurt căzută pe frunte şi a început să vorbească cu voce nesigură. — De fapt, nici nu prea ştiu... Mă aflam în bucătărie şi preparam nişte sandvişuri, cu Any... a arătat ea cu vîrf-il bărbiei spre roşcata, care stătea în stînga canapelei. Cînd am au/it snnîndu-sc la uşă, i-am spus lui Any să se du< ă să vadă cine este... S lăţeam cu spatele la uşă si. cîteva Fecunde mai tîrzîu. am auzit pe cineva intrând în bucătă rie . Credeam că s-a înapoiat Any... Cînd am întors capuî s-o întreb cine a fost .. în fata mea a răsărit un bărbat... Mi-a pus pe gît lama unui cut.it... a zis, punîndu-si o pâlnia pe carotida stingă. Mi-a spus că dacă scot un singur cuvînt. mă ucide.. Apoi m-a apucat de păr, m-a tras pînă' 3o uşa cămării din bucătărie şi m-a îmbrîncit înăuntru .. înainte de a închide uşa şi a o încuia, a repetat că, dacă stiig. vine înapoi si mă ucide... Eram înnebunită de spaimă... Ivii s-a părut că am stat în cămară ore fără sfîrşit pînă am auzit glasul lui Any. care striga după ajutor... Atunci mi-am luat inima în dinţi şi am început să bat cu pumnii in uşă După cîteva clipe, Any a venit şi m-a 12   descuiat... a încheiat, privind cu recunoştinţă spre roşcata, care n-a ezitat să aprobe. — Cum arăta bărbatul care v-a atacat ? — Nu ştiu... A apărut atît de brusc în faţa mea, încît n-am putut să-i văd decit capul, peste care avea ti as un ciorap de damă... Era îngrozitor de urît... a răspuns, înfiorîndu-se cu ochii în gol. Ei fir-ar a dracului de treaba î Iar am de-a iace cu nişte derbedei oare se cred teiibili î mi-am zis, scîrbit. — Era înalt ? am întrebat. — ,Nd, scund şi voinic .. A^ spune, chiar gras... — Aţi mai remarcai şi alte semnalmente ? am insistat. — Nu... M-a luat prin surprindere... Tot ce-mi amin tesc este că atunci cînd ni-a împins în cămară. l-am simţit că pute a transpiraţie —-_a zis. strîmbînd din nas de silă. î'atrucît amănuntul că agresorul nu prea s-ar da în vînt cu spălatul, n-avea, pe de o parte, un caracter da unicitate printre semenii mei, iar pe de altă parte, portretul robot nu se alcătuieşte pe bază de miasme sau miresme, am insistat să-mi dea semnalmente mai palpabile : — Cum era îmbrăcat ? — Cu nişte blugi jegosi, cu manşetele ridicate spro genunchi, un vindiac galben de nailon şi pantofi gri, cu tocuri foarte înalte — a spus, arătînd între degetele gros şi ai atâtor un spaţiu de aproximativ şapte centimetri. Susţinuse că n-a avut timp să vadă nimic, şi dovedea un spirit de observaţie deosebit de dezvoltat. — Pe degete purta vreun inel ? am întrebat, ştiind ca toţi derbedeii obişnuiesc sa-si armeze falangele cu tini" chele, aşa, ca să-şi demonstreze eleganţa şi distincţia care-i caracterizează. Doamna Popa a ridicat clin umeri cu regret : — N-am putut vedea. Purta mănuşi tricotate, maronii. Acum am priceput de ce locotenentul mi-a spus că n-a fost cazul să aducă criminaliştii pentru căutarea amprentelor agresorilor. Dealtfel, după i aţionamentul tîl-harilor, dacă şi-au ascuns fizionomia îndărătul ciorapilor de damă, era firesc să ajungă şi îa ideea că trebuie să-şi ascundă şi amprentele, 13   — Dacă am înţeles bine. dumneavoastră le-aţi deschis uşa Da ? ani spus. îniorcînd capul spre roşcată. A confirmat printr-o înclinare cu repetiţie a capului. — Cum vă numiţi ? a întrebat Dan, cu vîrful pixului pe notes.  — lordache Ana. — Cu ce vă ocupaţi ? — Sînt colegă cu Nuţi — a arătat ea spre gazdă. — Deci, lucraţi tot la Salubritate ? După ce a răspuns afirmativ, Dan i-a cerut numele mamei şi al tatălui, locul şi data naşterii, adresa, şi aşa mai departe. Cînd a terminat cu consemnatul datelor de identificare, am luat-o eu în primire ; — Vă rog să-mi relataţi tot ce s-a întîmplat, după ce doamna Popa v-a rugat să vedeţi cine sună la uşă — i-am cerut, zîmbindu-i încurajator. — Pe cînd treceam prin vestibul, am remarcat, dar fără sa acord importanţă, ca pe sub uşa de la intrare pătrunsese apă pe mo/aic. Ajungind lingă uşă, am privit prin vizor şi, nevazînd pe nimeni, am crezut că o fi fost vreun cerşetor. Cînd m-am întors pentru a reveni în bucătărie, cineva a sunat şi a bătut cu pumnul în uşă. — Atunci, pentru că prin vizor tot nu se vedea nimic, arn întrebat cine e acolo. Au mai urmat alte lovituri cu pumnul şi o voce bărbătească mi-a strigat să deschid că este inun daţie în bloc. Rearnintindu-mi de apa pe care o văzusem sub uşă, m-am speriat şi ani descuiat-o. în următoarea fracţiune de secundă, am fost lovită cu uşa şi au năvălit peste mine trei bărbaţi cu feţele ascunse sub ciorapi de nilon. Unul dintre ei mi-a băgat mîna în gît şi m-a tîrît pînă aici., a arătat ea spre peretele de lingă uşa care dădea spre dormitor si baie. A stat tot timpul cu mine şi, apăsîndu-mi un cuţit în piept, mi-a repetat de mai multe ori că dacă scot un singur cuvînt îmi face harakiri. — Ce făceau în acest timp ceilalţi doi ? am întrebat-o, în timp ce-mi spuneam că trucul care a pus-o pe interlo cutoarea mea în situaţia de a deschide uşa, pe cât este de arhaic, pe atît de des dă rezultatul scontat de infractori, deoarece victima, văzînd apa scursă, în subconştient ad mite deja posibilitatea unei inundaţii iar cînd de afară 14   i se confirmă temerea, se realizează momentul psihologic care anihilează prudenţa. De fapt. infractorii nici barem nu se ostenesc să aducă cu ei o sticlă de apă, pe care s-o tearne pe prag. Le este mai comod să apeleze la metoda folosită de cîini în apropierea unui arbore, — Cînd au intrat, unul dintre ei s-a strecurat pe Ungă mine şi s-a dus în bucătărie... — Cel de-al treilea, ce făcea în acest timp ? — L-am văzut repezindu-se spre dormitor... mi-a răs puns, arătînd cu mîna întinsă spre vestibulul care ducea spre dormitor şi baie.  — Deci, unul din infractori a stat tot timpul cu dumneavoastră, al doilea a intrat în bucătărie, şi al treilea în dormitor. Apoi ? — Apoi s-au adunat toţi trei aici.,, — Care a venit primul ? — Cel care se dusese spre dormitor, — Avea ceva în mînă ? — Nu. însă l-am văzut cum îşi băga ceva în buzunarul interior al hainei. — Vi s-au furat bani ? am întors capul spre blondă. T— Da. Tocmai luasem chenzina... — Mulţumesc. Vom reveni asupra acestui aspect — am întrerupt-o cu intenţia de a termina cu audierea roşcatei. — Ce au făcut după ce s-au adunat în această cameră ?  — Cel care venise din dormitor, s-a dus şi a smuls şnurul cu care se trage perdeaua. După aceea, s-a apropiat de mine şi mi-a legat mîinile la spate... — Ce făcea în acest timp tîlharul care fusese în bucătărie ? — S-a dus şi a luat casetofonul... a arătat spre un spaţiu al bibliotecii, unde se mai vedeau un maldăr de casete, răvăşite. Cînd a terminat cu legatul mîinilor, cel care venise din dormitor mi-a pus o piedică, m-a trîntit pe mochetă şi m-a legat şi de picioare. Mai înainte de a părăsi casa, cel care mă ameninţase cu cuţitul a găsit o qîrpă şi mi-a vîrît-o în gură... a zis îngreţosată, aplecîndu-se şi ridicînd din dosul canapelei o cîrpa murdară, probabil pentru şters praful. După aceea, aşa cam au venit, la fel au plecat. r- Cine v-a eliberat ? 15   —- Eu singură, Cînd am forţat legăturile, şnurul a ced<?;. Probabil că era putred. Mi-am scos cîrpa din gură şi3 defechizînd fereastra, am început să strig după ajutor. Aproape imediat arn puzit bătîndu-se cu pumnii în uşa de la cămară şi în cea de îa baie. Aşa că m-am dus şi le-am eliberat, pe rînd, pe Nuţi şi pe Fany — şi-a terminat relatarea, ar&iînd spre bruneta care stătea alături de ea şi caro pînă atunci asistase la discuţie, sucindu-şi capul de la mine la prietena ei şi înapoi, ca un arbitru de ping-pong. Cam asta e tot ce pot să vă spun — a spus ea în încheiere. Cum pentru mine nu era suficient, am continuat s-o chestionez :  — Ce au discutat între ei ?  — Nimic. N-au schimbat nici un ciivînt. — Vă rog să-i descrieţi. Mi-a făcut pe plac şi mi-a furnizat nişte semnalmente comune, atît fizice cât şi vestimentare, ^  — Purtau toţi mănuşi ? Mi-a confirmat supoziţia. —. Vă rog să-mt spuneţi cum vă numiţi ? am întrebat-o pe brunetă. — Ştefania Tănase — mi-a răspuns, privindu-mă atît de languros de să jur că s-a îndrăgostit de mine. — Cu ce vă ocupaţi ? — Lucrez la Barul .,Atlantic"..; — La Barul ,.Atlantic1'.,, am repetat, arătîndu-mă plăcut surprins, deşi, după cum era îmbrăcată, fardată şi, mai ales, după linia foarte reuşită a picioarelor, îmi cam închipuisem eu cu cine am de-a face. — Da. fac parte din corpul de balet — a ţinut să subli nieze, mindră, de parcă s-ar fi întors de la ultima Olimpi ada cu o jumătate de duzină de medalii de aur în poşetă. Am dat din cap admirativ şi am măsurat-o cu privirea de mai multe ori. ca şi cum abia atunci îi descopeream adevărata si inegalabila valoare. — Doamnă Tănase, dumneavoastră ce ne puteţi spune despre agresori ? Cînd şi-a deschis gura să-mi răspundă, a început să sune telefonul. 16   Doamna Popa a ţîşnit din fotoliu, de parcă s-ar fi catapultat, şi din doi paşi a ajuns lîngă bibliotecă. A tras wn sertar şi a scos un receptor pe care l-a proptit în viteza la ureche. — Alo... a zis, ascultînd cîteva clipe, apoi, după ce s-a uitat la mine. parcă ezitînd, a întors capul spre perete şi a început să mitralieze : / am sorry. But I can't speak, Cmio, J Was robbered and I have here Iwo cops.,. W hat did you say ? Yes, they have been stolen... Of course. Don't worry about it /... O.K. I will bp at home tor you phone caii... BŞ'e-bye i1 şi-a încheiat loc în sertar şi închizîr Cînd şi-a reocupat Ir ei mari şi verzi m-au bucurie, am adoptat o într-un mod cit mai cr a vorbit ea într-o linii" contemporană chiar nu m-a putut împiec întrebări. Dacă n-a mandată de Acade exprimai z^epede, c susţinută. Oare, cm Ar fi exclus ca prin discuţii diu tuni engleze... c străzii... In ceea f să rostesc rnai n Iar această înal diţia ca vreun* oprească pe st adresă ! Evid< mi-am permi vous cu o af f să reţin că i naţie ai că tocmai legale   vfrînd receptorul ]a genunchi. ochii 'barele /euşesc guoge. u con- să mă anumită '50 ? nu rendez-/izut nevoit \> mă indică o '' afaceri nu context, nu   1 Regret. Nu pot vorbi. Carlo. ._ "*# / //si am Ia m:ne doi gabori... C"e-ai zis?,.. Da, au fost furaVi/ /nţeîes. Nu-|i fă probleme pe chestia asta!... E-ÎÎ regulă! Rămm aca»â ^i aştept să-mi telefonezi. Pa — pa i 17   era firesc să mă întreb ce relaţii pot exista între frumoasa blondă cu ochii mari şi verzi din faţa mea şi un bişniţar cu numele Carlo ? Iar dacă adăugăm şi afirmaţiile făcute la telefon : „Da, au fost furaţi" şi „Bineînţeles. Nu-ţi fă probleme", puteam fi sigur că i 3-a furat ceva, ceva despre care s-a decis, de comun acord cu signore Carlo, să nu vorbească nimic. Oare, cam ce-ar putea fi acest „ceva" ? Şi dacă la întrebările care s-au impus singure, mai reţinem şi faptul că, atunci cînd i-a vorbit lui Carlo despre prezenţa mea şi a lui Dan, ne-a numit gabori, ceea ce demonstra un contact nemijlocit cu argoul lumii care ne furnizează cei mai mulţi clienţi, oare persoana ei n-ar fi meritat să i se acorde toată atenţia ? Sigur că merită ! am admis fără rezervă. — Scuzaţi-mă pentru întrerupere — a zis doamna Popa, continuînd să mă examineze cu ochii mari şi frumoşi. — Sînteţi la dumneavoastră în casă şi este firesc să răspundeţi la telefon cînd sînteţi căutată. Dar, spuneţi-mi, sînteţi de origine germană ? — Germană ? ! s-a arătat ea surprinsă. Nu, domnule. — Sînt româncă gct-beget. — Şi totuşi, din cât mi-am putut da seama, la telefon v-aţi exprimat Snlr-o germană perfectă — am apreciat fără să clipesc, -— Ah !.., La asta vă referiţi... ? a zis, mai înîîi aiurită, apoi privind pe rînd spre celelalte două femei, ca pentru a se convinge că au auzit şi ele enormitatea pe care o rostisem. Am învăţat-o în familie — a completat, uitîndu-se la mine cu o ironică compasiune. Pentru agrementare, aş mai fi putut adăuga că tare mult a^ fi dorit să ştiu şi eu o germană perfectă, aşa ca ea, dar că în condiţiile impuse de regimul de tristă amintire burghezo-moşieresc 11 se interzisese oamenilor simpli, aşa ca mine, accesul la învăţătură. Am reuşit însă să mă trag de niînecă la timp, de teamă că întind aţa prea mult. în consecinţă, m-am limitat numai la exteriorizarea unui convingător gest de resemnare, — Doamnă Tănase, deci, ce ne puteţi spune despre agroî-cri ? m-am adresat brunetei, reiuînd firul discuţiei de unde a fost întreruptă de telefonul macaronarului. 18   -— Nimic — a răspuns, subliniindu-şi ignoranţa prin ridicarea ambelor braţe într-un gest larg. Ştiţi... Ea mă aflam în baie. . La un moment dat. am auzit-o pe Any strigînd .. N-am distins ce anume, dar închipu /-mi că vrea să-nii spună ceva, m-am ridicat din cadă să deschid uşa. Aşa am constatat că era dinafară... — Era încuiată şi pe dinăuntru ? am într — Nu. De ce s-o fi încuiat cînd în casă f J — Aţi făcut baie sau duş ? / — Baie. Eu fac baie în cadă, întotde? / , cu complicitate, probabil imaginîndu-şi nişte intimităţi pe care nu s-ar fi sf şească. -— Presupun că eraţi deja inst fost încuiată în baie... am gîndit c? înainte m-am arătat interesat de furnizase cu atît de multă bunăvr — Nu ştiu. . N-am auzit cî în broasca uşii — a spus, săltîn — Mă rog, acest aspect r Deşi, sînt convins că, dacă căzii, nu se putea să nu-1 — Aşa e. Dacă ar fi de Dar poate că e mai bine f tras dacă ar fi dat buz* eu eram goală-puşcă ? înfioară la gîndul că ,. / nenorocire. — într-adevar, ar fi fost bat-o. deşi, mai de graba ar fi trebui, ursu' că sperie copiii. Mai e bun Mi-a mulţumit pentru simpatia arătată cu repetiţie a genelor ei prevăzute cu ~un prelungi de folosit ca franjuri la perdele. — Locuiţi şi dumneavoastră în acest apartament ? — Nu. De ce ? ni-a întrebat. — M-am gîndit la această posibilitate, pentru că aţi făcut baie aici Dar probabil că acasă vi s-a închis apa caldă, din cauzd unoi revizii sau reparaţii a instalaţiei — m-am arătat înţelegător. 19   — Ah, nu ! Şi eu ani apă caldă acasă... a protestat lezată. Am venit însă direct de la repetiţie şi de aici urma să plec la o întilnire. — Ce vi s-a furat, doamnă Popa ? am întrebat-o pe blondă, spunîndu-mi că a venit momentul să cunosc mobi lul atacului tîlhăresc. — Caseto fonul de care v-a vorbit şi prietena mea... — Vă rog să-mi spuneţi marca si sa încercaţi să-l desciteţi — a întrerupt-o Dan. punînd vîrful pixului pe notesul aşezat pe măsuţă. — Şi în afară de casetofon ? i-am cerut, după ce Dan a terminai ele consemnat semnalmentele furnizate de blondă. — Chenzina, aşa cum am lual-o de la serviciu, într-un plic, adică aproape o mie de lei. — Unde ţineaţi aceşti bani ? — în doimitor. printre rufele din garderob. — Şi altceva ? — Ndi-mi dau încă seama... s-a arătat încurcată, ridicîndu-si umerii pînă la urechi. — Presupun că dacă vi s-ar fi luai lucruri de valoare aţi fi remarcat imediat. — Bineînţeles — s-a grăbit ea sa confirme. P ci fee l. Ipoteza pe care o fabricasem în timpul convorbirii ei cu signore Carlo se confirma. Avea motive să ascundti adevăratul mobil al agresiunii. Şi dacă nu era dispună să vorbească, nu puteam obţine nimic insistînd. — Aveţi vreo bănuială asupra identităţii agresorilor ? — Credeţi că fac parte din anturajul prietenilor mei ? — mi-a întors întrebarea, mirată. — Dacă au apelat la ciorapi de damă. pentru a se face de nerecunoscut, se poate admite că, altfel, ar fi fost re cunoscuţi. — Este exclus l W-am prieteni care s-ar putea deda la o astfel de faptă ! mî-a respins cu hotarîre prezumţia. — Din relatarea dumneavoastră -— ani spus, uitîndu-mă pe rînd la cele trei femei — reiese ca, de îndată ce au irupt în vestibulul de la intrare, tîlharii au ştiut cu pre cizie cîte persoane sînt în casă^şi unde anume se află acestea, pentru a le imobiliza. De asemenea, din rapi ditatea cu care s-au orientat în apartament, rezultă cu certitudine o perfectă cunoaştere a acestuia ! Dacă agre- 20   sorii nu Iac parte din anturajul dumneavoastră, cine credeţi că ar fi putut să le furnizeze informaţiile pe care l c-au deţinut ? am întrebat, sondînd astfel nivelul erudiţiei gazdei. Tulburată de ecuaţia pe care i-o prezentasem, şi-a vîrît capul între umeri si m-a fixat, aiurită... . Am priceput că-mi pierd timpul pe degeaba, dacă-mi imaginez că poale răspunde la întrebarea mea. In consecinţă, m-am decis să lămuresc lucrurile pe cont propriu. — Dumneavoastră veniţi zilnic aici ? le-arn chestionai pe rînd, pe roşcată şi pe brunetă. în timp ce ambele dădeau din cap că nu. gazda şi-a recăpătat graiul : — Vin foarte rar la mine. Astăzi, pentru că aveam ceva bun în casă — a zis, privind la cele două sticle multietichctate de pe măsuţa care ne despărţea —, le-am in vitat sa ciocnim un pahar, pentru că mi-au ieşit actele de aprobare a căsătoriei mele. — Persoanele majore au nevoie de o aprobare cînd ^e căsătoresc ? s-a arătat Dan surprins. — Soţul meu este cetăţean străin — a răspuns ea pLnj de importantă. — Zău ? a continuat Dan, fâcîndu-I pe neîncrezatorul.   descarcati cartea de aici.........