ARTHUR CONAN DOYLE

O lume disparuta de Arthur Conan Doyle CAPITOLUL I ÎN JURUL NOSTRU NU LIPSESC OCAZIILE DE A DEVENI EROU… DL. HUNGERTON, tatăl lui Gladys, în realitate fiinţa cea mai lipsită de tact din câte ar putea să existe pe lume un soi de cacatoes veşnic zbârlit, înfoiat şi neîngrijit rămânea totuşi un suflet excelent, însă preocupat exclusiv de persoana sa neghioabă. Dacă m-ar fi putut îndepărta ceva de Gladys, n-ar fi fost decât gândul de a avea un asemenea socru. Sunt convins că în sufletul lui mă credea în stare să vin la Chestnuts de trei ori pe săptămână, numai şi numai ca să mă bucur de prezenţa sa şi, mai ales, să-l ascult expunându-şi vederile sale asupra bimetalismului, problemă în care îşi câştigase oarecare autoritate. În seara aceea am suportat timp de o oră sau două pălăvrăgeala lui anostă cu privire la înlocuirea monedei bune prin una proastă, la valoarea reprezentativă a argintului, la deprecierea rupiei şi la adevăratele etaloane de schimb. — Închipuiţi-vă striga el, uşor înfuriat că toate datoriile lumii ar avea scadenţa la aceeaşi dată şi că li s-ar pretinde debitanţilor să le achite imediat; ce s-ar întâmpla, oare, în condiţiile de astăzi? Am răspuns că, evident, lucrul acesta m-ar ruina. Atunci el a sărit de pe scaun, m-a dojenit pentru obişnuita mea superficialitate, care făcea imposibilă orice discuţie serioasă cu mine şi a fugit să se îmbrace în vederea unei şedinţe. În sfârşit, am rămas singur cu Gladys. Sunase, pentru mine, ora destinului. Toată seara mă simţisem în situaţia soldatului aşteptând semnalul care urma să-i hotărască soarta nesigură şi încercasem pe rând atât nădejdea victoriei, cât şi frica înfrângerii. Cât era de frumoasă aşa cum o vedeam stând jos, cu silueta desprinzându-i-se mândră şi delicată pe fondul roşu al draperiei! Şi cu toate acestea, cât era de rezervată! Ne lega o frumoasă, o foarte frumoasă prietenie, care însă nu depăşea limitele uneia dintre acele camaraderii cum ar fi putut exista la „Gazette”, unde eram reporter, între unul dintre confraţii mei şi mine; perfect sinceră, perfect cordială – complet lipsită de preocuparea diferenţei de sex. Îmi displace profund când o femeie se arată faţă de mine prea sinceră şi prea liberă. Lucrul acesta nu măguleşte nici odată pe un bărbat. Acolo unde începe atracţia, începe şi timiditatea şi neîncrederea moştenire din zilele vitrege când dragostea mergea adesea mână în mână cu brutalitatea. Capul care se apleacă, ochii care-ţi ocolesc privirea, glasul care tremură, fiinţa întreagă care se apără, iată semnele prin care recunoşti pasiunea şi nicidecum privirea făţişă sau răspunsul fără ocol. Deşi eram tânăr, avusesem timp să învăţ acest lucru sau să-l regăsesc în acea amintire a speciei, care se numeşte instinct. Gladys întrunea toate calităţile femeii. Unii o socoteau rece şi aspră, dar un asemenea gând ar fi fost o trădare. Pielea uşor pârguită. De un colorit aproape oriental, părul negru ca pana corbului, ochii mari şi catifelaţi, buzele cărnoase dar delicate, totul dovedea la ea pasiunea ascunsă. Dar această pasiune, aveam trista impresie că nu ştiusem s-o scot la lumină. În astă-seară însă trebuia cu orice preţ să grăbesc lucrurile şi să ies din nesiguranţă. Poate că mă îndreptam spre o înfrângere. Dar mai bine respins ca pretendent decât acceptat ca frate. Ajuns la această fază a gândurilor mele, eram gata să întrerup o lungă şi apăsătoare tăcere, când Gladys şi-a aţintit asupra mea ochii negri şi pătrunzători, clătinându-şi capul mândru, cu un surâs plin de mustrare. — Presimt că ai de gând să-mi faci declaraţii, Ned. Păcat. Prietenia noastră era aşa de frumoasă! Mi-am tras puţin scaunul spre ea. — Cum de-ai ştiut că aveam intenţia asta? Am întrebat-o, într-adevăr surprins. — Crezi că femeile se înşelă? Crezi că i s-a întâmplat vreodată vreuneia să fie luată pe neaşteptate? Ned, prietenia noastră era atât de serioasă şi de frumoasă… Ce păcat ar fi s-o stricăm! Nu înţelegi oare cât e de minunat ca un băiat tânăr şi o fată tânără să poată sta de vorbă singuri, cum stăm noi, fără gânduri ascunse? — Nu ştiu, Gladys. Dar, vezi, cred că tot atât de bine şi de fără gânduri ascunse poate să stea de vorbă şi cu… cu şeful gării, de pildă! Nu-mi dau bine seama cum am aruncat în timpul discuţiei numele acestui funcţionar. Dar, oricum, am făcut-o şi am izbucnit amândoi într-un hohot de râs. — Nu. Ceea ce-mi oferi nu mi-e de-ajuns, Gladys. Aş vrea să te strâng în braţe, aş vrea să-ţi simt capul pe pieptul meu, aş vrea… Îndată ce băgă de seamă că aş fi fost gata să pun în aplicare o parte din gândurile mele, sări de pe scaun. — Ai stricat totul, Ned, zise ea. Totul se petrece aşa de normal până în clipa când intervin lucruri care n-au nici un rost! Ce păcat! Cum se face că n-ai mai multă stăpânire? — Dar nu-i ceva născocit de mine, am susţinut. Natura e de vină. Dragostea. — Dragostea… Da, poate când e reciprocă, fără îndoială că schimbă multe. Dar eu nu ştiu ce-i dragostea. — Şi totuşi, cu frumuseţea dumitale, cu sufletul dumitale, Gladys, eşti făcută pentru dragoste! Trebuie să iubeşti! — Trebuie, mai întâi, să-ţi aştepţi ceasul. — Dar de ce oare nu mă poţi iubi, Gladys? Din pricina înfăţişării mele, sau din altă pricină? Ea s-a aplecat puţin, a întins mâna, mi-a răsturnat capul… Şi cât era de graţioasă când mă privea aşa, de sus, zâmbitoare şi gânditoare! — Nu, nu-i aşa, zise ea, în sfârşit. Nu eşti un închipuit, prin urmare pot să ţi-o spun fără ocol. Dar e altceva, ceva mai serios… — Caracterul? A încuviinţat cu capul, severă. — Dar ce-ar trebui să fac ca să mi-l schimb?… Ia-ţi un scaun şi să discutăm. Însă nu-s dispus să spun nimic până nu te aşezi. M-a privit cu un aer mirat, de neîncredere, mai puţin plăcut decât deplina ei încredere de până atunci. Cât de primitive şi de bestiale par sentimentele omului când le priveşti în toată goliciunea lor! Dar poate că nu este decât o impresie de-a mea, personală. Gladys şi-a luat un scaun şi s-a aşezat. — Să vedem, ce nu-ţi place la mine? — Iubesc pe altul, mi-a răspuns ea. De data asta am sărit eu de pe scaun. — Nu, mi-a explicat, râzând de mutra mea. Nu o fiinţă anumită, ci un ideal. Bărbatul pe care-l visez, nu l-am întâlnit încă. — Descrie-mi-l. Cum ţi-l închipui? — În multe privinţe ar putea să-ţi semene. — Îţi mulţumesc pentru vorbele astea. Dar ce face el şi n-aş putea face şi eu? Ce poate fi omul acela: membru al unei societăţi de temperanţă, vegetarian, aeronaut, teozof, supraom? Nu există nici un lucru pe lume, Gladys, pe care să nu fiu gata să-l încerc, numai pe simpla bănuială că ţi-ar fi pe plac! A început să râdă, constatând cât eram de adaptabil: — În primul rând, cred că idealul meu n-ar vorbi aşa. Mi-l închipui mai dârz, mai puţin dispus să se supună capriciilor unei fete prostuţe. Mai întâi de toate, el n-ar putea fi decât un om activ, un om care ştie să privească moartea în faţă, fără să se teamă de ea, un bărbat care iubeşte riscul şi performanţa. Nu mi-ar fi dragă persoana lui, ci gloria lui, care s-ar răsfrânge asupra mea. Gândeşte te la Richard Burton: povestea vieţii lui, scrisă de soţia lui, mă face să înţeleg dragostea pe care i-o purta! Dar lady Stanley? Ai citit vreodată acel admirabil capitol final al cărţii pe care l-a consacrat-o soţului ei? Iată genul de om pe care o femeie îl poate adora din tot sufletul, pentru că ea nu apare în ochii lumii deloc micşorată, ci înălţată, ca inspiratoare a faptelor lui nobile! Entuziasmul o făcea să pară atât de frumoasă, încât eram gata să renunţ de a-i mai răspunde. Mi-am adunat însă tot sângele rece şi i-am spus: — Nu putem fi cu toţii Stanley sau Burton. Mai ales că ne lipseşte şi ocazia. Mie, cel puţin, mi-a lipsit totdeauna. Dacă mi s-ar prezenta, aş fi gata s-o folosesc. — Dimpotrivă, ocaziile nu lipsesc, ci ne înconjoară de aproape. Caracteristica bărbatului pe care ţi-l descriu e că el îşi creează ocazia. Nimic nu-l opreşte. Cu toate că nu l-am întâlnit nici odată, îl cunosc aşa de bine! În jurul nostru nu lipsesc ocaziile de a deveni erou. Bărbaţilor le revine sarcina de a realiza aceste posibilităţi, iar femeilor de a-i iubi pe aceşti bărbaţi, ca o răsplată a acestor realizări. Ai văzut pe tânărul francez care-a plecat cu balonul săptămâna trecută. Deşi se dezlănţuise furtuna, nu şi-a amânat plecarea hotărâtă. Măturat de vânt vreme de 24 de ore, a căzut la depărtare de 1500 de mile, drept în mijlocul Rusiei! Acesta e genul de bărbat care mă interesează. Gândeşte-te la gelozia celorlalte femei faţă de femeia iubită de el! Să mă simt invidiată din pricina unui bărbat, iată visul meu! — Din dragoste pentru dumneata, aş face şi eu, bucuros, acelaşi lucru. — N-ar trebui să-l faci din dragoste pentru mine, ci pentru că nu te-ai putea împiedica, pentru că o poruncă lăuntrică te-ar sili să-l faci, pentru că, în dumneata, eroul ar stăpâni omul! Când, luna trecută, ai povestit în gazetă explozia aceea de gaze din mina „Wigan” , de ce nu te-ai coborât ca să-i salvezi pe oamenii de-acolo, dispreţuind primejdia de-a fi asfixiat? — Dar m-am coborât. — Nu mi-ai spus-o nici odată. — Nu credeam că aş fi avut, prin asta, vreun merit. — Eu n-am ştiut nimic. Un oarecare interes părea că se aprinde în ochii fetei. — Ai fost viteaz. — Nu se putea altfel. Nu faci un bun reportaj decât dacă te documentezi singur. — Ce argument stupid! Asta răpeşte acţiunii dumitale orice poezie. Dar, indiferent de motivele pe care le-ai avut, sunt fericită că ai coborât în mină. Mi-a întins mâna, cu un gest de o fermecătoare demnitate, iar eu, aplecând-mă, i-am sărutat degetele. — Da, recunosc, sunt pur şi simplu o femeie romanţioasă, cu visuri de fetiţă. Dar aceste visuri îmbracă o formă atât de reală, atât de mult fac parte din mine, încât nu mă pot împiedica să nu mă port în consecinţă. Dacă o să mă căsătoresc, n-o să iau decât un bărbat celebru. — De ce nu? am strigat. Femeile de felul dumitale sunt inspiratoarele bărbaţilor. Oferă-mi o ocazie şi ai să vezi dacă n-o folosesc la moment! Sau, mai bine, nu… Bărbaţii, aşa cum prea bine ai spus, trebuie să-şi găsească singuri ocaziile, fără să le aştepte de la alţii. Pe cinstea mea! Am pretenţia să fiu şi eu de vreun folos oarecare pe pământul ăsta! Ea a râs de neaşteptatul meu entuziasm irlandez. — De ce nu? a zis. Ai tot ce poate dori un bărbat: tinereţe, sănătate, putere, educaţie, energie. Acum câteva clipe m-ai mâhnit. Dar acum mă bucur, o, cât mă bucur! Că discuţia noastră a trezit în dumneata toate aceste gânduri. — Şi dacă eu? … Mâna ei caldă şi catifelată s-a lipit de buzele mele. — Nici un cuvânt mai mult. Iată o jumătate de oră de când serviciul dumitale de noapte te reclamă. N-aveam curajul să-ţi amintesc lucrul acesta. O să mai vorbim poate într-o zi, după ce-ţi vei fi găsit adevărata menire… Şi iată cum s-a întâmplat că, într-o seară ceţoasă de noiembrie, m-am trezit la Camberwell alergând după tramvai. Inima îmi zvâcnea în piept, în dorinţa arzătoare ca ziua de mâine să nu se încheie fără a-mi fi sugerat o performanţă vrednică de stăpâna inimii mele! Dar cine, pe lumea asta, şi-ar fi închipuit că o să fie atât de neverosimilă şi determinată de nişte împrejurări atât de ciudate? N-aş vrea ca acest capitol introductiv să fie socotit de către cititor ca neavând nimic comun cu povestirea mea. El, acest capitol, e acela care o declanşează. Pentru că numai atunci când un bărbat păşeşte în viaţă cu credinţa că în jurul lui nu lipsesc ocaziile de a deveni erou şi în inima lui se naşte dorinţa aprigă de a se folosi de una din ele – indiferent care i-o ieşi în cale – numai atunci el rupe, ca mine, cu mersul banal al vieţii, ca să intre în ţinutul misterios dar minunat, unde îl aşteaptă marea aventură şi marea răsplată. Când am intrat în birourile ziarului „Daily Gazette” , în al cărui angrenaj nu eram decât o mică rotilă, purtam în mine, puternic înrădăcinată, hotărârea de a găsi, de preferinţă chiar în noaptea aceea, o ocazie demnă de dorinţele frumoasei Gladys. Că, cerându-mi să-mi risc viaţa pentru asta, însemna din parte-i egoism şi asprime sufletească iată amănunte de care nu ţii seama decât cu vârsta şi nicidecum în entuziasmul celor 23 de ani ai mei şi în patima celei dintâi dragoste. CAPITOLUL II „ÎNCEARCĂ-ŢI NOROCUL CU PROFESORUL CHALLENGER! …” AM AVUT ÎNTOTDEAUNA, la ziar, o simpatie pentru şeful serviciului de ştiri, Mc Ardle, un bătrânel roşcovan, ursuz şi adus de spate. La rândul meu, speram că nu-i eram antipatic. Bineînţeles, adevăratul meu şef era Beaumont. Dar acesta trăia în atmosfera eterată a unui soi de înălţime olimpică, până unde nimic nu reuşea să se ridice decât dacă nu era cel puţin de importanţa unei crize internaţionale sau a unei remanieri de guvern. Îl vedeam din când în când pătrunzând în întunericul sanctuarului său: trecea singuratic şi maiestuos, cu ochii pierduţi, cu gândul la Balcani sau la Golful Persic. Plutea deasupra noastră, departe de noi. Noi nu-l cunoşteam decât pe Mc Ardle, care îl reprezenta în faţa noastră. Când am intrat în biroul lui, bătrânelul mi-a făcut un semn uşor cu capul, ridicându-şi ochelarii până în creştetul său chel. — Din câte-am auzit, mi se pare că te descurci destul de bine, domnule Malone, a zis cu un accent scoţian, plin de bunăvoinţă. I-am mulţumit. — Reportajul dumitale privitor la explozia gazului de mină a fost foarte bun. Tot aşa de bun a fost şi acela cu privire la incendiul de la Southwark. Ai găsit nota justă. Dar vrei să-mi vorbeşti, mi se pare? — Vreau să vă cer o favoare. Ochii lui îngrijoraţi mi-au ocolit privirea: — Zău? Şi despre ce-i vorba? — Nu credeţi, domnule, că ar exista vreo misiune pe care să mi-o încredinţaţi în numele jurnalului nostru? Aş face totul ca s-o duc la bun sfârşit şi v-aş trimite un reportaj interesant. — Despre ce fel de misiune vorbeşti, domnule Malone? — Indiferent ce fel, numai să fie plină de aventuri şi de primejdii. Vă asigur că o să-mi dau toată silinţa. Mi-ar conveni cu atât mai mult cu cât ar fi mai grea. — Pari destul de dispus să-şi rişti viaţa. — Ca să am un scop în viaţă. — Bravo! Iată ce se cheamă entuziasm, domnule Malone! Din păcate, mă tem să nu fie cam târziu pentru acest soi de performanţe. O misiune specială dă rareori rezultate în raport cu cheltuielile pe care le cere. Şi, în orice caz, nu se încredinţează decât unui om experimentat, al cărui nume inspiră încredere marelui public. Întinsele spaţii virgine de pe harta lumii dispar de la o zi la alta şi nicăieri nu mai este loc pentru spiritele întreprinzătoare. Dar, ia stai! A zis şi obrazul i s-a luminat de un zâmbet. Vorbind de întinsele spaţii virgine de pe hartă, mi-a venit o idee. Ce-ai zice dacă te-aş însărcina să demaşti un impostor, un Munchhausen modern şi să-l acoperi de ridicol? Va trebui să-i demaşti minciunile. Ei, dragul meu prieten, ar fi grozav. Ce părere ai? — Tot ce doriţi, unde şi când doriţi. Mc Ardle s-a gândit o clipă. — Întrebarea care se pune a zis în sfârşit este să ştim dacă ai să te poţi înţelege sau măcar să stai, pur şi simplu, de vorbă cu omul nostru. Dar dumneata pari a avea un fel de talent de a te impune oamenilor: te faci simpatic şi ai o putere magnetică, asta desigur ca efect al vitalităţii tinereşti sau a ceva analog, bănuiesc, în ce mă priveşte, sunt ferm convins că lucrurile stau aşa. — Sunteţi prea binevoitor faţă de mine, Mc Ardle. — Încearcă-ţi dar norocul cu profesorul Challenger, din Enmore Park. Nu mi-am putut ascunde mirarea. — Challenger? Am strigat. Profesorul Challenger, faimosul zoolog? Nu-i acela care i-a spart capul lui Blundell, de la „Telegraph” ? Şeful a schiţat un zâmbet: — Asta te îngrijorează? Parcă-mi spuneai că eşti în căutarea aventurii… — Iată una, într-adevăr, domnule, i-am răspuns. — Întocmai. De altfel nu cred să meargă totdeauna atât de departe cu violenţa. Fără îndoială că Blundell a căzut la un moment nepotrivit sau a avut un fel greşit de a se comporta cu el. Poate că dumneata o să ai mai mult noroc sau mai multă dibăcie. Desigur că aici ar fi ceva de făcut în sensul dorinţelor dumitale, iar gazeta ţi-ar da mână liberă. — Dar nu ştiu nimic despre Challenger, i-am spus. Mi-a amintesc doar că i-am văzut numele pomenit la „Fapte diverse”, în legătură cu bătaia lui Blundell. — Am oarecare informaţii care te-ar putea îndruma, domnule Malone. Profesorul mă interesează de mai mult timp şi îl ţin sub observaţie. Scoase o hârtie dintr-un sertar: — Iată fişa lui. Ţi-o spun în rezumat: „Challenger George Eduard. Născut la Largs (Anglia de Nord), în 1863. Elev al Academiei din Largs, Universitatea din Edinburgh. Adjunct la British Museum, 1892. Conservator adjunct al serviciului de antropologie comparată, 1893. Renunţă la aceste funcţiuni în acelaşi an, în urma unor scrisori insultătoare. Titular al medaliei Crayston pentru cercetări în domeniul zoologiei. Membru corespondent la… (urmează o sumedenie de nume… mai multe rânduri scrise cu caractere mici: Societatea Belgiană, Academia Americană de Ştiinţe din La Plata etc., etc.). Fost Preşedinte al Societăţii de Paleontologie, Secţia H din Asociaţia britanică şi aşa mai departe… A publicat: „câteva observaţii asupra unei serii de cranii „omeneşti”, „încercări asupra evoluţiei vertebratelor” şi numeroase articole, dintre care unul, „Ce se ascunde sub teoria weissmannismului”, a provocat o discuţie aprinsă la Congresul Zoologilor de la Viena. Distracţiile preferate: plimbări în aer liber, excursii în munţi. Adresa: Enmore Park, Kensington, W” . — Iată, ia-o cu dumneata. Cred că în seara asta nu mai avem ce ne spune. Am băgat hârtia în buzunar. — O clipă, domnule – am stăruit, văzând că nu mai aveam în faţa mea un chip îmbujorat, ci o scăfârlie roşcată. Nu sunt încă lămurit de ce trebuie să iau un interviu acestui profesor. Ce-a făcut? Capul s-a ridicat şi faţa a apărut imediat: — Plecat singur în explorare, acum doi ani, în America de Sud. Întors anul trecut. Refuză să precizeze regiunea explorată, care cu siguranţă se află prin America de Sud. Începe o vagă poveste a călătoriei lui, când, din pricina unei obiecţii ridicate, se închide în el însuşi ca o stridie. Pare a fi fost eroul unei aventuri neobişnuite sau poate ceea ce apare mai probabil nu e decât un mincinos de prima clasă. A adus cu el câteva fotografii stricate, dar care au fost socotite ca fiind trucate. A devenit atât de irascibil, încât e în stare să sară asupra oricui l-ar întrerupe şi să arunce pe scări în jos pe gazetari. După părerea mea, nu-i decât un megaloman omucid cu înclinaţii ştiinţifice. Eşti destul de mare ca să te descurci singur. În orice caz, vei fi în siguranţă: legea cu privire la responsabilitatea patronului în materie de accidente te ocroteşte… Un cap acoperit cu fire de păr roşcat s-a substituit iarăşi feţei roşcovane, care rânjea. Întrevederea se sfârşise. M-am îndreptat spre Savage Club, dar în loc să intru, m-am rezemat de balustrada terasei Adelphi şi am rămas pe gânduri, uitându-mă la cursul uleios şi cafeniu al Tamisei. În aer liber, ideile îmi apăreau mai netede şi mai limpezi. Am scos fişa profesorului Challenger şi am citit-o la lumina unui glob electric. Şi am simţit ceva, ceva ce n-aş putea considera decât ca o inspiraţie. Ca să ajung până la fiorosul profesor, ştiam că nu trebuie să contez pe calitatea mea de gazetar. Pe de altă parte, violenţele despre care pomenea în două locuri biografia lui sumară puteau fi datorate doar unui fanatism de savant. Oare nu exista în acest domeniu un loc pe unde ar fi fost accesibil? Trebuia să încerc. Am intrat în club. Bătea ora 11 şi sala cea mare începea să se umple, cu toate că nu era încă îmbulzeală. Intr-un fotoliu în apropierea căminului am observat un bărbat înalt, subţire şi ciolănos. Acesta şi-a întors capul chiar în clipa când îmi trăgeam scaunul lângă el. Era exact omul pe care aş fi dorit să-l întâlnesc – Tarp Henry, din redacţia revistei „Natura”: uscat, slab, numai piele şi oase şi plin de bunăvoinţă faţă de cei pe care-i cunoştea. Am intrat de-a dreptul în subiect. — Ce ştii despre profesorul Challenger? — Challenger? Şi-a încruntat sprâncenele nemulţumit: — Challenger e individul acela care, plecat în America de Suci, s-a întors de-acolo cu o poveste nemaipomenită. — Ce poveste? — Descoperise, zicea el, nişte animale extrem de ciudate. Dar între timp cred că s-a lăsat păgubaş. Sau, cel puţin, trece totul sub tăcere. Întrebat de agenţia Reuter, a provocat prin declaraţiile lui o zarvă atât de mare, încât agenţia a găsit că e inutil să persevereze. Era, de altfel, o chestiune care-l putea discredita în ochii tuturor confraţilor lui. Pe cele câteva persoane care s-au arătat dispuse să-l ia în serios, le-a descurajat repede. — Cum asta? — Cauza e grosolănia lui nesuferită, purtarea lui imposibilă. O să-ţi citez, printre alţii, pe bătrânul Wadley, de la Institutul de Zoologie. Wadley i-a trimis următorul mesaj: „Preşedintele Institutului de Zoologie prezintă omagii profesorului Challenger şi ar considera ca o favoare personală dacă domnia sa ar binevoi să le facă, atât lui, cât şi colegilor lui, onoarea de a asista la viitoarea lor şedinţă.” Ei bine, răspunsul lui Challenger nu poate fi exprimat în termeni decenţi. — Totuşi mi-l poţi spune? — Redat într-o formă acceptabilă, ar suna cam aşa: „Profesorul Challenger prezintă omagii preşedintelui Institutului de Zoologie şi ar considera ca o favoare personală dacă ar binevoi să se ducă dracului!” — Doamne Dumnezeule! — Da, cam aşa a zis şi Wadley. Îmi amintesc de bietul Wadley gemând la începutul şedinţei: „…după 50 de ani de colaborări ştiinţifice…” Nu şi-a mai venit nici odată în fire. — Mai ştii şi alte amănunte despre Challenger? — Eu sunt, după cum ştii, bacteriolog. Mai exact, raza mea de activitate e microscopul. Abia dacă mă uit la cele ce se văd cu ochiul liber. Sunt un cercetător situat la limitele cunoaşterii şi mă simt foarte stingherit când ies din laboratorul meu şi-mi întâlnesc semenii, aceste vietăţi neînchipuit de mari şi grosolane. Spiritul meu e prea dezlegat de cele lumeşti, ca să bârfesc. Totuşi, am auzit vorbindu-se de Challenger în lumea savanţilor: e un om pe care n-ai dreptul să nu-l iei în seamă. E cât se poate de inteligent, plin de viaţă şi de energie, dar în acelaşi timp intransigent, sclavul ideilor fixe şi fără nici un fel de scrupul. În chestiunea aceea sud-americană, nu a mers el oare până la a truca fotografiile? — Mi-l descrii ca fiind sclavul unor idei fixe. Un exemplu? — Exemple sunt cu miile, dintre care cel mai recent, referitor la Weissmann şi la evoluţionism, a fost cauza dezlănţuirii unui adevărat scandal la Viena. — În ce împrejurări? — Nu-mi amintesc bine. Dar avem la gazetă un text englezesc al procesului verbal de şedinţă. Binevoieşti să vii cu mine? — Cu multă plăcere. Trebuie să iau un interviu profesorului şi caut un mijloc de a ajunge până la el. Îţi mulţumesc pentru bunăvoinţă. Te-aş însoţi chiar acum, dacă nu crezi că e prea târziu.   O jumătate de oră după aceea, în birourile „Naturii” stăteam aşezat în faţa unui impresionant volum. Articolul pe care îl cercetam, „Weissmann împotriva lui Darwin”, avea ca subtitlu: „Vii proteste la Viena. O şedinţă furtunoasă”. Chiar dacă insuficienţa culturii mele ştiinţifice mă împiedica să urmăresc discuţiile, totuşi puteam să-mi dau seama că profesorul englez, prin atitudinea lui arţăgoasă, provocase indignarea confraţilor de pe continent. „Proteste”, „Rumoare”, „Strigăte unanime” – iată primele trei subtitluri care mi-au sărit în ochi. Pentru rest, dacă articolul ar fi fost scris în limba chineză, nu l-aş fi înţeles mai puţin. — Te-aş ruga să mi-l traduci în englezeşte, i-am spus confratelui meu, cu voce gravă. — Bine, dar e în englezeşte! — Mi-aş încerca mai curând norocul cu textul original. — Într-adevăr, pentru un profan e cam lipsit de claritate. — Mi-ar trebui să găsesc mai mult decât o singură propoziţie pe înţelesul meu, din care să se desprindă o cât de vagă idee. Dar… iată una, cred… una aproape limpede. Am să mi-o transcriu. Îmi dă ocazia să iau contact cu fiorosul profesor. — Asta e tot ce pot face pentru dumneata? — O clipă, te rog! Aş vrea să-i scriu. Dacă-mi dai voie să-mi redactez chiar aici scrisoarea, pe o hârtie cu en-tete-ul revistei dumitale, poate că aş câştiga oarecare autoritate în ochii lui. — Şi după asta, Challenger ar veni să facă aici un scandal, de să-i meargă vestea! — Ba, deloc. Ai să vezi scrisoarea. Te asigur că n-o să cuprindă nimic supărător. — În cazul acesta, iată scaunul şi biroul meu. Găseşti acolo hârtie. Aş dori numai să arunc şi eu o privire pe scrisoarea dumitale când o fi gata. Nu mi-am precupeţit timpul. Şi îndrăznesc să spun că scrisoarea aceea avea o întorsătură fericită, aşa că i-am citit-o bacteriologului meu, nu fără oarecare mândrie de autor.   «Iubite domnule profesor Challenger, Nu sunt decât un modest doritor de a cunoaşte legile naturii. Am manifestat totdeauna cel mai viu interes în ce priveşte speculaţiile dv. asupra lui Darwin şi Weissmann. De curând am avut ocazia să-mi reîmprospătez cunoştinţele recitind…   — Afurisit mincinos! A şoptit Tarp Henry.   — …recitind magistrala dv. comunicare de la Viena. Acest document, de o admirabilă claritate, pare a lămuri problema definitiv. Îngăduiţi-mi totuşi să vă atrag atenţia asupra uneia din frazele dv. Spuneţi: „Protestez din toate puterile mele împotriva acelei aserţiuni exorbitante şi în întregime dogmatice, că fiecare „id” este un microcosm posesor al unei arhitecturi istorice lent elaborate de-a lungul seriei de generaţii”. Nu credeţi că sunt în ea unii termeni prea categorici? Nu credeţi că ar trebui reluaţi şi verificaţi? Dacă mi-aţi îngădui, v-aş cere favoarea unei întrevederi, deoarece subiectul mă interesează şi aş dori să vă prezint prin viu grai unele idei personale. Cu asentimentul dv., sper să am cinstea de a vă vizita poimâine, miercuri, la ora 11 dimineaţa. Al dv., domnule, cu deosebit respect şi sinceritate. EDUARD D. MALONE»   — Ei? am întrebat, triumfător. — Bine, dacă conştiinţa dumitale se simte împăcată… — Nu m-a mustrat nici odată cu nimic. — Şi ce-ai de gând să faci? — Să-l vizitez pe Challenger. Odată ajuns acolo, o să găsesc eu vreun pretext să încep discuţia. La nevoie, i-aş dezvălui chiar subterfugiul de care m-am folosit. Dacă Challenger are cât de cât spirit sportiv, orgoliul lui o să fie măgulit. — Crezi? Ia seama ca, în loc să-i mângâi dumneata orgoliul, să nu te mângâie el pe dumneata! Ai grijă să te îmbraci în echipament american de fotbal sau cu o cămaşă de zale. La revedere. O să-ţi ţin răspunsul lui la dispoziţie miercuri dimineaţa, dacă binevoieşte să-ţi răspundă. E un om violent, ţâfnos, primejdios şi nesuferit pentru toţi cei care se apropie de el şi nu e combătut de savanţi decât în măsura în care îşi pot permite vreo îndrăzneală la adresa lui. Poate că ar fi fost mai bine pentru dumneata să nu fi auzit nici odată vorbindu-se de el…

Semnul celor patru de Arthur Conan Doyle ŞTIINŢA DEDUCŢIEI Sherlock Holmes luă sticluţa de pe colţul şemineului şi scoase din eleganta cutiuţă de marochin seringa pentru injecţii subcutanate. Cu degetele sale lungi, albe, nervoase, pregăti acul fin şi-şi suflecă manşeta de la mâneca stângă a cămăşii. Câteva clipe rămase pe gânduri, privindu-şi antebraţul viguros şi încheietura mâinii pe care se vedeau urmele a nenumărate înţepături. Apoi introduse vârful ascuţit, apăsă pe piston şi, oftând lung şi mulţumit, se lăsă pe spate, în fotoliul îmbrăcat în catifea. De luni de zile eram de câte trei ori pe zi martor la această scenă cu care, totuşi, nu puteam să mă împac. Ba dimpotrivă, din zi în zi mă scotea şi mai rău din fire, iar noaptea conştiinţa mă dojenea că nu aveam curajul să protestez. Jurasem de nenumărate ori, în sinea mea, că-mi voi descărca odată şi-odată sufletul; dar aerul rece şi nepăsător al tovarăşului meu făcea din el ultimul om faţă de care ţi-ai fi putut permite cea mai mică îndrăzneală. Forţa lui de pătrundere, atitudinea impunătoare, însuşirile lui neobişnuite, de care avusesem prilejul să mă conving, toate acestea mă împiedicau să-l înfrunt. Totuşi, în după-amiaza aceea, fie datorită sticlei de Beaune pe care o băusem la dejun, fie din cauza atitudinii sale trufaşe care mă exasperase la culme, am simţit deodată că nu mai pot să tac. — Astăzi ce mai e? am întrebat. Morfină sau cocaină? Şi-a ridicat încet ochii din cartea veche pe care o deschisese. — Cocaină, a spus. Soluţie concentrată şapte la sută. Vrei să încerci? — În nici un caz, am răspuns imediat. Încă nu mi-am revenit după campania din Afganistan. Nu-mi permit să-mi pun şi mai mult constituţia la încercare. A râs de vehemenţa mea. — Probabil ai dreptate, Watson, a zis el. Presupun că are o influenţă proastă asupra fizicului. Totuşi, mi se pare că stimulează şi clarifică gândurile într-atât, încât efectele secundare sunt neglijabile. — Dar bine, omule, gândeşte-te! am izbucnit sincer. Fă socoteala! S-ar putea, aşa cum afirmi, ca în creierul dumitale să se producă o excitaţie, o efervescenţă; ea reprezintă însă un proces patologic şi morbid, care implică o modificare accelerată a ţesuturilor şi care poate, în cele din urmă, să ducă la o slăbire permanentă a lor. Şi apoi, ştii doar că depresia care urmează te doboară. Merită oare? De ce rişti să-ţi pierzi harurile nepreţuite cu care te-a înzestrat natura, doar de dragul unei plăceri ucigătoare? Nu uita că-ţi vorbesc nu numai ca un prieten, ci şi ca un medic care se adresează pacientului de a cărui sănătate este într-o oarecare măsură răspunzător. Nu părea deloc jignit. Dimpotrivă, îşi împreună vârfurile degetelor şi-şi lipi coatele pe braţele fotoliului, ca un om care are chef de vorbă. — Spiritul meu, spuse el, se răzvrăteşte împotriva stagnării. Dă-mi probleme, dă-mi să muncesc, dă-mi cea mai dificilă criptogramă sau cea mai complicată analiză, şi atunci mă voi simţi în elementul meu. Atunci voi putea să renunţ la stimulentele artificiale. Dar rutina plicticoasă mă îngrozeşte. Tânjesc după exaltări mintale. De altfel, acesta este şi motivul pentru care mi-am ales o profesiune atât de bizară, sau mai bine zis mi-am creat-o, căci sunt singurul din lume. — Singurul detectiv neoficial? am întrebat mirat. — Singurul detectiv consultant neoficial, mi-a răspuns. Eu sunt ultimul şi cel mai înalt for judecătoresc în materie. Când Gregson sau Lestrade, sau Athelney Jones ajung la un punct mort – ceea ce, în treacăt fie spus, este un lucru normal pentru ei – îmi supun mie problema. Examinez datele ca expert şi-mi dau părerea, ca specialist. În asemenea cazuri nu pretind nici o recunoaştere oficială a meritelor mele. Numele meu nu apare în nici un ziar, dar munca şi plăcerea de a găsi un teren care să-mi îngăduie să-mi desfăşor posibilităţile neobişnuite constituie pentru mine cea mai mare răsplată. De altfel, dumneata te-ai putut convinge singur, în cazul lui Jefferson Hope, de metodele mele de lucru. — Da, într-adevăr, i-am spus pe un ton cordial, în viaţa mea n-am fost atât de impresionat. De altminteri, am scris despre asta şi o cărticică, cu titlul Un studiu în roşu. Dădu trist din cap. — M-am uitat prin ea, spuse el. Ca să fiu sincer, nu pot să te felicit. Detectivistica este, sau s-ar cuveni să fie, o ştiinţă exactă, şi ca atare trebuie tratată în aceeaşi manieră rece, lipsită de emoţie. Or dumneata ai încercat să-i dai o tentă de romantism, ceea ce produce acelaşi efect pe care l-am obţine dacă am introduce o poveste de dragoste sau o răpire în cea de-a cincea teoremă a lui Euclid. — Dar elementul romantic există în însăşi povestea aceea, am protestat. Nu puteam să mistific faptele. — Trebuia ca unele fapte să fie suprimate sau, în orice caz, era necesar să se fi păstrat un just simţ al proporţiilor în ceea ce priveşte tratarea lor. Singurul lucru ce merita să fie menţionat, din toată această afacere, era raţionamentul analitic neobişnuit, de la efect la cauză, prin care am izbutit să lămuresc misterul. Mărturisesc că mă cam plictisea această critică la adresa unei lucrări pe care mă străduisem s-o fac cât mai măgulitoare pentru el. Mărturisesc de asemenea că mă cam irita egocentrismul lui Holmes, care, pare-se, ar fi vrut ca fiecare rând al cărţii să fie consacrat acţiunilor şi realizărilor sale extraordinare. În anii petrecuţi împreună în Baker Street, observasem de multe ori că atitudinea liniştită şi didactică a tovarăşului meu izvora dintr-o oarecare vanitate. Totuşi, nu i-am răspuns nimic şi m-am apucat să-mi oblojesc piciorul suferind. Un glonte jezail trecuse prin el cu câtva timp în urmă şi, deşi nu mă împiedica să umblu, îmi provoca dureri ori de câte ori se schimba vremea. — Clientela mea a sporit de curând pe continent, spuse Holmes după un timp, umplându-şi vechea pipă din rădăcină de măceş. Săptămâna trecută am fost consultat de Francois le Villard care, după cum probabil ştii, se numără de câtva timp printre detectivii francezi de frunte. Este înzestrat cu intuiţia fină a celticului, dar mai are lacune la vastul capitol al cunoştinţelor exacte, care sunt esenţiale pentru a atinge culmile în arta sa. Era vorba despre un testament şi cazul prezenta unele aspecte interesante. Am fost în măsură să-i indic două cazuri similare,unul petrecut la Riga, în 1857, celălalt la St. Louis, în 1871 şi, datorită lor, a descoperit soluţia potrivită. Iată scrisoarea lui, în care-şi exprimă recunoştinţa pentru ajutorul dat; am primit-o azi dimineaţă. Îmi azvârli o scrisoare mototolită. În timp ce-mi aruncam ochii peste ea, am fost izbit de mulţimea superlativelor, ca „magnific”, „coup de maitre”[1] şi „tour de force”[2], care mărturiseau admiraţia entuziastă a francezului. — Parcă ar fi un elev care se adresează profesorului său, spusei. — O, îmi cam supraestimează ajutorul pe care i l-am dat, spuse Sherlock Holmes, amuzat. El însuşi este un tip foarte înzestrat. Posedă două din cele trei calităţi necesare detectivului ideal. Are spirit de observaţie şi spirit de deducţie. Îi lipsesc doar cunoştinţele, dar acestea pot veni cu timpul. Acum lucrează la tălmăcirea în limba franceză a modestelor mele lucrări. — Lucrările dumitale? — A, nu ştiai? exclamă el râzând. Da, am pe conştiinţă câteva monografii. Toate tratează subiecte tehnice. Iată, de pildă, Despre deosebirea dintre scrumurile de tutun. Înşir aici o sută patruzeci de sorturi de ţigări, trabucuri şi tutunuri de pipă, cu planşe colorate care ilustrează deosebirile dintre scrumuri. Este o problemă care revine, întruna, în procesele criminale şi care uneori are o importanţă covârşitoare pentru descoperirea adevărului. De pildă, dacă poţi spune cu certitudine că o crimă a fost săvârşită de un om care fuma o ţigară din India, detaliul acesta îţi limitează câmpul de cercetare. Pentru un ochi experimentat, între scrumul negai al unei Trichinopoly şi praful alb al unei Bird’s Eye este o deosebire tot atât de mare ca între o varză şi un cartof. — Într-adevăr, ai o înclinaţie extraordinară pentru particularităţi. — Ştiu să le preţuiesc însemnătatea. Iată monografia mea despre detectarea urmelor de paşi, cu câteva observaţii privind folosirea ghipsului pentru păstrarea amprentelor. Iată, aici, o interesantă lucrare despre influenţa profesiunii asupra formei mâinilor; gravurile înfăţişează mâinile unor lucrători care se ocupă cu fabricarea plăcilor de ardezie, mâini de marinari, tăietori de dopuri, tipografi, ţesători şi şlefuitori de diamante. Este de un mare interes practic pentru detectivul care foloseşte metode ştiinţifice – îndeosebi în cazul când are de-a face cu cadavre neidentificate sau când trebuie să descopere antecedentele criminalilor. Dar am impresia că te plictisesc cu hobby-ul meu... — Nu, deloc, i-am răspuns convins. Mă interesează în cel mai înalt grad, mai ales de când am avut prilejul să văd cum aplici toate acestea în practică. Vorbeai adineauri despre observaţie şi despre deducţie. Desigur că, într-o anumită măsură, una o implică pe cealaltă. — Nu, nu prea, răspunse el şi se întinse cu voluptate în fotoliu, scoţând din pipă rotocoale albastre şi groase. De pildă, spiritul de observaţie îmi arată că azi-dimineaţă ai fost la oficiul poştal de pe strada Wigmore, în vreme ce spiritul de deducţie mă informează că, o dată ajuns acolo, ai expediat o telegramă. — Exact! am răspuns. Corect, în ambele privinţe. Dar mărturisesc că nu pricep cum ai ajuns la această constatare. A fost o acţiune spontană şi n-am vorbit cu nimeni despre ea. — Este simplitatea însăşi! remarcă el, râzând de uimirea mea. E atât de absurd de simplu, încât o explicaţie mi se pare de prisos; şi totuşi, ea ar putea sluji la definirea limitelor observaţiei şi ale deducţiei. Observaţia mi-a spus că ai urme de pământ roşiatic pe pantofi. Or, exact în faţa oficiului poştal de pe strada Wigmore, a fost scos pavajul şi s-a răscolit şi împrăştiat pământul, încât nu poţi să intri în oficiu fără să calci pe el. Pământul are nuanţa aceea roşiatică pe care, după câte ştiu eu, prin preajma locului n-o afli nicăieri într-altă parte. Asta ţine de observaţie. Restul este deducţie. — Dar telegrama? Cum ai dedus că am expediat o telegramă? — O, desigur, am ştiut că n-ai scris nici o scrisoare, de vreme ce am fost toată dimineaţa împreună. De asemenea, am văzut pe biroul dumitale o coală de mărci şi un pachet gros de cărţi poştale. De ce te-ai fi dus la oficiul poştal, dacă nu ca să expediezi o telegramă? Elimină toţi ceilalţi factori, şi cel care rămâne trebuie să fie cel adevărat. — În cazul meu, e adevărat, i-am replicat după o clipă de gândire. Da, aşa cum spui, problema era extrem de simplă. M-ai socoti impertinent dacă aş îndrăzni să-ţi supun teoriile la un test mai dificil? — Dimpotrivă, răspunse el. M-ar împiedica să iau o a doua doză de cocaină. Aş fi încântat să studiez orice problemă pe care mi-ai da-o. — Te-am auzit cândva spunând că este greu ca o persoană să folosească zilnic un obiect fără să lase asupra lui amprenta propriei sale individualităţi, uşor de descifrat pentru un observator încercat. Ei bine, am aici un ceas care a intrat de curând în posesia mea. Vrei să ai amabilitatea de a-mi împărtăşi părerea dumitale în legătură cu caracterul sau cu obiceiurile fostului proprietar? I-am întins ceasul, şi-n sinea mea mă bucuram puţin, căci examenul era, gândeam eu, de netrecut, şi prin el urmăream să-i dau o lecţie pentru tonul oarecum dogmatic pe care-l folosea uneori. Cântări ceasul în mână, se uită atent la cadran, deschise capacul şi examină mecanismul, mai întâi cu ochiul liber, apoi cu o lupă convexă puternică. Abia mă stăpâneam să nu pufnesc în râs, atât era de dezamăgit, când, în cele din urmă, îl închise la loc şi mi-l înapoie. — Cam puţine indicii, observă el. Ceasul a fost curăţat de curând şi acest fapt m-a privat de detaliile cele mai sugestive. — Într-adevăr, am răspuns. A fost curăţat înainte de a-mi fi trimis. În gândul meu îmi învinuiam tovarăşul pentru că încerca să-şi ascundă neputinţa folosindu-se de un argument care cam şchiopăta şi nu putea convinge. Ce indiciu ar fi putut să-i ofere un ceas necurăţat? — Deşi nesatisfăcătoare, investigaţiile mele n-au fost cu totul zadarnice, observă el holbându-se în tavan cu o privire visătoare, ştearsă. Dacă nu mă-nşel, acest ceas a aparţinut fratelui dumitale mai mare, care l-a moştenit de la tatăl lui. — Fără îndoială, asta ai aflat-o prin iniţialele H. W. de pe spate? — Întocmai. W. indică numele dumitale. Ceasul este datat cu cincizeci de ani în urmă, iar iniţialele au aceeaşi vechime; deci, a fost fabricat pentru ultima generaţie. În general, bijuteriile sunt moştenite de fiul cel mai mare, care, de obicei, poartă aceeaşi nume ca şi tatăl său. Dacă-mi aduc bine aminte, tatăl dumitale a murit cu mulţi ani în urmă. De aceea, ceasul s-a aflat în mâinile fratelui dumitale mai mare. — Până aici, e-n regulă, i-am spus. Altceva? — Era un om neglijent, foarte neglijent şi nepăsător. La început a avut perspective frumoase, dar şi-a bătut joc de ele; a trăit un timp în sărăcie, cu scurte perioade de prosperitate şi, în cele din urmă, a căzut în patima băuturii şi a murit. Asta e tot ce am putut să aflu. Am sărit de pe scaun şi am început să mă agit prin cameră, copleşit de amărăciune. — E nedemn de dumneata, Holmes, i-am spus. Nu te-aş fi crezut în stare să te cobori într-atât. Ai iscodit în viaţa nefericitului meu frate şi acum vrei să susţii că ai dedus toate acestea prin nu ştiu ce mijloace fanteziste. Să nu te aştepţi de la mine să cred că tot ce mi-ai spus ai citit în ceasul lui! Este un procedeu josnic şi, ca să vorbesc deschis, ţine oarecum de şarlatanism. — Dragă doctore, spuse el pe un ton blând, te rog să primeşti scuzele mele. Privind lucrurile ca pe-o problemă abstractă, am uitat că pentru dumneata ele reprezintă o chestiune personală şi dureroasă. Totuşi, te asigur că, înainte de a-mi fi dat ceasul, habar n-am avut de existenţa acestui frate al dumitale. — Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, cum de-ai descoperit toate aceste fapte? Sunt absolut corecte, până în cele mai mici amănunte. — O, înseamnă că am avut noroc. Aş putea să-ţi spun numai care a fost calculul probabilităţilor. Nu mă aşteptam să fie atât de precis. — Dar nu cumva a fost mai mult un joc al întâmplării, un joc de-a ghicitul? — Nu, categoric nu; eu nu ghicesc niciodată. Este un procedeu dăunător; distruge facultatea de a raţiona logic. Ţi se pare ciudat fiindcă nu urmăreşti şirul gândurilor mele şi nici nu observi detaliile neînsemnate de care depind uneori concluziile hotărâtoare. De pildă, am început prin a trage concluzia că fratele dumitale era neglijent. Dacă te uiţi la partea de jos a capacului, ai să observi nu numai că e lovit în două locuri, dar şi că e tăiat şi zgâriat peste tot, datorită obiceiului de a ţine în acelaşi buzunar alte obiecte tari, ca de pildă monede sau chei. Desigur, nu e mare scofală să deduci că un om care procedează astfel cu un ceas de cincizeci de guinee trebuie să fie un om neglijent. De asemenea, nu e cine ştie ce să afirmi că un om care moștenește un obiect de o asemenea valoare trebuie să fi avut alte lucruri de preţ. Am dat din cap, în semn că-i urmăream raţionamentul. — Este un lucru foarte obişnuit pentru cămătarii din Anglia, când iau în gaj un ceas, să scrijelească numărul tichetului, cu un vârf de ac, în interiorul ceasului. Este mai la îndemână decât o etichetă şi nu există nici un risc ca numărul să se piardă sau să fie mutat pe un alt obiect. Când m-am uitat cu lupa, am văzut nu mai puţin de patru asemenea numere în interior. O primă deducţie: fratele dumitale era adesea la ananghie. A doua deducţie: avea, din când în când, perioade de prosperitate, căci altminteri n-ar fi putut să-şi răscumpere amanetul. În sfârşit, te rog să priveşti capacul dinăuntru, care conţine orificiul unde se introduce cheiţa. Un om cumpătat nu l-ar fi zgâriat astfel. Dar n-ai să vezi niciodată un ceas aparţinând unui alcoolic care să nu aibă astfel de zgârieturi. Ei îl învârtesc, de obicei, noaptea, şi mâna lor nesigură lasă aceste urme. Ce găseşti misterios în tot ce ţi-am spus? — E clar ca lumina zilei, i-am răspuns. Îmi pare rău că am fost nedrept cu dumneata. Ar fi trebuit să am mai multă încredere în facultăţile minunate pe care le posezi. Pot să te întreb dacă, în momentul de faţă, ai vreo anchetă profesională în curs? — Nici una. Vino aici, la fereastră. A mai existat vreodată o lume atât de tristă, de nenorocită şi de inutilă? Priveşte ceaţa gălbuie care se învolburează de-a lungul străzilor şi se năpusteşte asupra acestor case mohorâte. Poate exista ceva mai deznădăjduit, mai prozaic, mai puţin înălţător? La ce bun să ai forţe, doctore, dacă nu ţi se oferă prilejul să le foloseşti? Crima este banală, viaţa este banală şi numai calităţile banale îşi găsesc o utilizare în această lume. Tocmai deschisesem gura ca să răspund acestei tirade, când proprietăreasa noastră, după ce bătu tare în uşă, intră aducând o carte de vizită pe o tavă de aramă. — Vă caută o tânără, domnule, spuse ea adresându-se tovarăşului meu. — Domnişoara Mary Morstan, citi el. Hm! Nu-mi amintesc de acest nume. Spuneţi-i, vă rog, să poftească, doamnă Hudson. Nu pleca, doctore. Aş prefera să fii de faţă.   [1] Lovitură de maestru (fr.) (n. tr.). [2] Realizare iscusită (fr.) (n. tr.).

O crima ciudata de Arthur Conan Doyle PARTEA INTÎI   CAPITOLUL I SHERLOCK HOLMES   În anul 1878 am susţinut la Universitatea din Londra teza de doctor în medicină. După ce mi-am completat studiile la Netley — ca să mă conformez prescripţiilor impuse medicilor care vor să facă o carieră în armată — am fost definitiv numit pe lîngă regimentul 5 de puşcaşi din Northumberland. Acesta era pe atunci în India şi, înainte să pot să mă prezint cea de a doua campanie contra Afganistanului începuse. Debarcînd la Bombay am aflat că regimentul meu traversase deja defileurile frontierei şi se găsea în însăşi inima ţârii inamice. M-am alăturat cîtorva ofiţeri a căror situaţie era similară cu a mea şi am reuşit astfel să atingem fără piedici oraşul Candahar; îmi regăsii regimentul şi în aceeaşi zi noile mele funcţii. Distincţii şi grade, acesta a fost pentru mulţi bilanţul campaniei care începea atunci; cît despre mine, nu m-am ales decît cu necazuri şi nenorociri. O mutare din oficiu determinînd trecerea mea în re-gimentul Berskshires, luai parte cu acest corp al armatei la bătălia fatală de la Maiwand; acolo am fost ranit la umar de una din micile ghiulele care se aruncă prin tu-nurile Jezail. Osul claviculei îmi era rupt, artera vecină mototolită şi tocmai era să cad în mîinile ferocilor luptători Ghazi, cînd devotamentul şi curajul ordonanţei mele Murray îmi salvară viaţa; el reuşi să mă arunce în spinarea unui cal de tracţiune şi să mă ducă astfel cu bine în liniile engleze.   Zdrobit de suferinfe, slăbit de oboseli şi privaţiuni de tot felul, am făcut parte dintr-un lung convoi de răniţi şi am fost dirijat către spitalul central din Peshawur. Acolo, forţele mele începură curînd să renască şi deja ma simţeam destul de întărit ca să mă plimb prin săli şi chiar să mă întind la soare pe verandă, cînd fui doborît de febra tifoidă, acest teribil flagel al coloniilor noastre  indiene. După ce mi-am petrecut cîteva luni între viaţă şi moarte, am intrat în sfîrşit în convalescenţă; dar eram atît de slăbit încît, în urma unui consult, medicii deciseră să mă trimită imediat în Anglia; în consecinţă, mă îm-barcai la bordul vasului de transpbrt Orontes şi, o lună mai tîrziu, debarcam la Portsmouth, avînd, e adevă-rat, sănătatea ruinată pe veci, dar fiind înzestrat, în schimb, cu un concediu dăruit de bunul şi părintescul nostru guvern, ca să-mi permită să muncesc nouă luni consecutive la recuperarea fortelor mele pierdute. Singur pe lume, liber ca păsările cerului sau mai cu-rînd atît de liber cît poţi fi atunci cînd posezi o „avere" de cîteva lire pe zi, natural că n-am avut decît o idee, aceea de a merge la Londra, acest imens cazan către care se îndreaptă, irezistibil tîrîtă prin toate căile Imperiului Britanic, multimea celor care nu au în viajă nici p slujbă fixă, nici un ţel determinat. Mi-am stabilit întîi locuinţa într-un mic hotel din Strand şi am dus acolo, cîtva timp, o viată fără căp$tîi şi monotonă, ştirbindu-mi grozav bietele mele economii. Curînd, starea finantelor mele deveni atît de neliniştitoare încît mi se păru obligatoriu să aleg între cele două soluţii următoare: ori să părăsesc capitaTa şi să caut vreun col-tişor la (ară unde să vegetez cu tristeţe, ori să-mi schimb cu totul modul de existentă. La această din urmă al-ternativă m-am oprit; pentru început, am hotărît să pă-răsesc hotelul şi să mă stabilesc într-un domiciliu mai putin arătos, dar mai economic. Chiar în ziua în care am luat această hotărtre, mă aflam la bar la Criteri-on; am simţit o uşoară atingere pe umâr şi, întorcîn-du-mă, l-am recunoscut pe tînirul Stamford, pe care-l avusesem asistent la spitalul de la Barts. Pentru oricine care se simte izolat în mijlocul vălmăşagului infernal al Londrei,'vederea unei figuri cunoscute este cu adevărat cel mai reconfortant lucru din lume. Stamford nu-mi fu-sese niciodată ceea ce se cheamă un prieten, dar în mo-mentul acela am fraternizat cu el în modul cel mai entu-ziast şi, în ceea ce îl priveşţe, el păru la rîndul lui încîntat de întîlnire; de bucurie l-am invitat să ia dejunul la Hol-born şi imediat ne-am urcat într-o trăsură pentru a ajunge acolo. In timp ce trăsura mergea pe străzile agitate ale Londrei, tovarăşul meu mă întrebă cu o uimire vizibilă: „Ce soi de viaţă ai putut să duci, Watson? Eşti slab ca o scîndura şi negru ca un ceaun." L-am pus la curent cu aventurile mele, în cîteva cu-vinte; de-abia îmi terminasem povestirea cînd am ajuns la uşa restaurantului. „Bietul de tine, mi-a zis Stamford pe un ton compătimitor şi acum ce faci?" — Pentru moment sînt în căutarea unei locuinţe şi asta-mi pune o problemă, problema constînd în găsirea unui apartament destul deconfortabil la un pret rezona- bil. — Ciudat, milrmură el, eşti a doua persoană care-mi spune astăzi acelaşi lucru. — Şi cine era prima? -— Un tip care vine la spital să lucreze în laboratorul de chimie. De dimineată mi se plîngea că nu poate găsi un prieten cu care să împartă un apartament minunat pe care-l vizitase, dar a cărui chirie îi depăşea mijloacele. — Pentru Dumnezeu, exclamai, dacă doreştecu adevărat să găsească pe cineva care să împartă cu el apartamentul şi chiria, şi-a găsit omul. Prefer să locuiesc cu un tovarăş decît să trăiesc singur. Tînărul Stamford mă privi ciudat pe deasupra paharului: Jncă nu-l cunoşti pe Sherlock Holmes, îmi zise; s-ar putea să nu-ţi placă tot timpul compania lui." — De ce? I se poate reproşa ceva?     Oh! nu asta am vrut sa spun. Numai ca e cam original, un adevărat fanatic al anumitor ştiinţe; totuşi. din cîte ştiu, pare să fie un tip cumsecade. Un student la medicina, probabil? Nu, şi chiar nici n-am idee de ce vrea să facâ. Sespunecă e tare la anatomie şi foarte priceput la chimie; dart după cîte ştiu, n-a urmat niciodata regulat cursurile de medicina — studiaza într-un mod foarte dezordo-nat, chiar excentric şi, fără sa se straduie sprecunoştinte-le pe care toţi încearca sa le capete. a adunat o mulfime de altele, cu care-şi uimeşte profesorii. Nu l-ai întrebat niciodata cărei cariere vrea sa i se dedice? Sigur că nu, pentru că e un om pe care nu poţi să-l faci uşor să vorbească, deşi cîteodată, cînd are chef, ştie să fie destul de comunicativ. Mi-ar plăcea să-l cunosc, zisei eu. Daca tot trebuie sa locuiesc împreuna cucineva, prefer sa fie un om studios şi cu obiceiuri liniştite. Inca nu sînt prea sănătos, întelegi, ca să pot suporta mult zgomot sau agitatie şi dealtfel. am avut parte destul de asta în Afganistan, cît sa-mi ajunga pe tot restul zilelor. Cum sa fac sa-l întîlnesc pe prietenul tau?   Probabil că-i la laborator, replica Stamford; sau nu da pe acolo saptâmîni întregi, sau lucreaza de di-mineaţa pînă seara. Dacă vrei, luam o trasura după ce mîncăm şi mergem pînă acolo. Perfect, raspunsei şi apoi începuram sa vorbim de altele. In timp ce mergeam spre spital, Stamford îmi mai dăducîtevaamanuntedespreviitorul meutovaraş: „Dacă nu te-ntelegi cu el începu el, sa nu te superi pe mine; nu-l cunosc decît de la laborator. Tu ai avut ideea aran- jamentului ăsta, aşa că să nu ma faci pe mine raspunzator." — Daca nu ne întelegem o sa fie uşor sa ne despar- ţim. Totuşi, Stamford, am adăugat, privindu-l fix, mi se pare ca ai nişte motive speciale sa te speli pe mîini de ce s-ar putea întîmpla. E ceva de temut In privin(a caracterului omului ătâta? Hai, vorbeşte deschis, nu te maî ascunde Stamford începu să rîdă: „Nu e uşor să exprimi inexprimabilul, zise el. Holmes ăsta, după gustul meu, s-a Identificat cam mult cu ştiinţa însăşi şi cred că asta ducc, fatalmente, la cea mai completă insensibilitate; cred că ar fi perfect capabil să-i administreze unui prieten un pic dintr-o substanţă toxică descoperită recent, nu din râutate, să ne întelegem, ci pur şi simplu, dat fiind spiritul lui cercetător, ca sâ-şi dea exact seama de felul în care ucjionează otrava. Totuşi, ca să fiu drept, trebuie să spun cu toată con-vingerea, că ar încerca tot aşa de bine să facă experienţe pe el însuşi. Parcă ar avea o furie care-l împinge să aprofundeze tot ce studiază în aşa fel încît să rezume lotul în formule de o exactitate matematică." Găsesc că are dreptate.   De acord, dar se poate împinge calitatea asta pînă la exagerare; de pildă, cînd aj'ungi să iei un baston şi să baţi cu el piesele anatomice de pe masa de disectie, pare cel pu(in ciudat. Ce tot spui? Curatul adevăr; asta a făcut într-o zi; se pare că voia să-şi dea seama de efectele produse în felul acesta nsupra cadavrelor; am văzut asta cu ochii mei. Totuşi, zici că nu-i student la medicină? Nu, numai Dumnezeu ştie care-i scopul studiilor lni. Dar uite că am ajuns şi o să-ti poţi face singur o opinie asupra lui.. Tot vorbind, am cotit pe o străduţă şi am ajuns la poarta uneia dintre aripile marelui spital. Lucul.eni pentru mine familiar şi n-am avut nevoie de ghid pentru a parcurge vasta scară de piatră cu aspect iilît de glacial şi apoi lungile coridoare cu pereji albi pe care se desenau din loc în loc uşile vopsite în culori închise. ..> Către extremitatea clădirii am ajuns la un pasaj îngust care duce la laboratorul dechimie, o încăpere enorma, foarte înaltâ, plina ochi de sus şi pîna jos cu tot   felul de recipiente. Peste tot, mese mari, joase, plasate voia întîmplarii, iar pe ele, in mijlocul eprubetelor şi flacoanelor de tot felul, lampi Bunsen cu flacari albastre aruncînd luciri tremuratoare. tn aceeaşi sala, chiar în fundul ei, zarii un singur om aplecat asupra unei mese, complet absorbit de lucrul sau. ** La zgomotul paşilor noştri, el îşi ridica brusc privirea, apoi se repezi catre noi, cu o exclamatie triumfatoare, agitînd sub nasul tovaraşului meu eprubeta pe care o ţi-nea în mîna. „Iata-1, iata-l, striga el, am gasit reactivul care poate precipita hemoglobina; singurul, unicul! Chiar daca ar fi descoperit o mina de aur bucuria lui nu ar fi fost mai mare. „Doctorul Watson, Domnul Sherlock Holmes, spuse Stamford prezentîndu-ne pe unul celuilalt.   Ce mai faceţi? ma întrebă imediat Holmes cu ener-gie, strîngîndu-mi mîna cu o forţa care-mi dădu o idee corecta asupra puterii muşchilor sai, greu de imaginat prima vedere. Ah! ah! vad ca veniti din Afganistan. Cum naiba puteti sa o ştiţi? am întrebat uimit. N-areimportanta, mi-a replicat zîmbind; hemoglo-bina şi reactivul, iata acum marea afacere. Nu ma înşel afirmînd ca nu sesizafi importanţa descoperirii mele, aşa este? Desigur; i-am raspuns, ea prezinta un anume in-teres din punct de vedere chimic, dar din acel practic ... Domnule, pentru medicina legala este, cu siguran-ţa, cea mai importanta descoperire care a fest facuta în ultimii ani. Nu va daţi seama ca ea ne  sa repeaici; în graba sa mă apuca de mîneca, Bigîndu-ma catre masa la care lucra. Mai trebuie sa luăm sînge proaspat, spuse el şi apasînd u>or btsturiun&mijlocul unuia dintre degetele lui, aduna într-o eprunk cîteva picaturi din propriul său sînge. Acum, voi ame»Hfeaceste cunoaştem petele lasate de sîngele picături cu un litru de apă. Vedeţi ca apa îşi pastrează Câtuşi aspect. Proporţia de sînge din ea nu depaşeşte 0 mlllonime şi totuşi nu ma Indoiesc de loc că vom obţine fticlia caracteristică. Vorbind, arunca mai întîi în recipient cîteva cristale dlntr-o substanţa alba, apoi cîteva picaturi dintr-un lichid tmnsparent. Intr-oclipă, conţinutul capata o tenta roşu Inchls şi un precipitat maroniu se forma pe fundul va- llilul. MHa! ha! striga el cu aerul încintat al unui copil caruia 1 ic oferă o jucarie noua. Ce credeţi acum?" - Mi se pare ca avem de-a face cu un reactiv de o rnra sensibilitate, am remarcat. Minunat! sînteţt absolut minunat! Pîna acum, cu njiitorul gaiacului nu obfineam decît cu greu cîteva re-xultate şi alea nesigure. La fel şi în cazul analizei mi-croscopice a picăturilor de sînge care-şi pierd calitaţile cliiCH petele sînt mai vechi de cîteva ore. Reactivul meu, din contra, se comportă la fel de bine şi pe sîngele vcchi şi pe cel nou; ah! daca ar fi fost cunoscut mai clemult, sute de oameni care se plimba acum liberi ar (I dat socoteala de crimele lor. Chiar a$a? am murmurat eu. Desigur; venim cu aceasta în întîmpinarea unui iiuire num;ir de cauze judiciare. Un om este adeseori ba-iutil (lc crima de-abia dupa cîteva luni de la comiterea ri; se cerceteaza lenieria sau hainele lui, se descopera |u»te roşiatice; de unae provin însa ele? din sînge, noroL rtitfina sau pur şi simplu din sucul vreunui fruct? lata tnomentul în care expertul este pus în încurcatura — >i de ce? Pentru ca nu exista un reactiv infailibil. Acum itiSf» avem reactivul lui Sherlock Holmesşi incertitudinea tiii mai este posibila. tn timp ce vorbea, ochii îi sclipeau puternic; la sfîrşit, cu mîna pe inima. se înclina respectuos ca pentru a mul-(umi ttnei audiente imaginare şi aplauzelor. „Felicitarile mele!~ i-am spus, cuprins $i eu de entuziasmul sau.     — N-am avut anul trecut cazul lui von Rischoff de la Frankfurt? Ar fi trebuit să fie spînzurat da.că exista reactivul meu. Dar Maşon de la Bradford, sau celebrul Muller, sau Lefevre de la Montpellier, şi chiar Samson din New Orleans... Aş mai putea cita vreo douăzeci de cazuri similare. Dar sînteţi o arhivă ambulantă a crimelor, remarcă Stamford rîzînd; aţi putea publica inventarul lor sub titlul „Noiui istorie judiciară a crimelor de altă dată Ar putea fi interesant, murmură Sherlock Holmes apăsîndu-şi un mic pansament pe locul unde-şi tăiase degetul, apoi ne arătă mîna zîmbind: wsînt nevoit să fiu prudent, spuseel, umblucu atîtea otrăvuri... Văzui atunci că bra(ul îi era acoperit cu multe alte bucăfele de mătase toate arse de puterea acidului. „Asta nu e tot, interveni Stamford aşezîndu-se pe un taburet şi împingîndu-mi şi mie unul cu piciorul, noi am venit aici pentru afaceri serioase. Prietenul meu, pe ca-re-l vezi aici de fată, se află în căutarea unui adăpost şi, pentru că te-am auzit plîngîndu-te că nu găseşti pe cineva cu care să poţi locui, m-am gîndit să vă fac cunoştintă." Sherlock Holmes pâru încîntat la ideea de a-şi împăr(i casa cu mine. „Am în vedere un apartament, spuse el, pe Baker Street şi cred că ni s-ar potrivi de minune. Sper că nu vă supără mirosul puternic de tutun? — Nu fumez decît tigări tari, i-am răspuns. —- Atunci e bine. Vă previn însă că am aproape mereu la mine tot felul de substante chimice cu care fac ex-perienfe; aceasta vă supără? In nici un caz. Staţi putin să încerc să-mi mai rememorez cîteva dintre viciile wderanjanteM! A, da! Sînt din cînd în cînd foarte prost dispus — două sau trei zile nu scot o vorbă. Asta nu trebuie să vă facă să crede(i că fac mofturi sau că am ceva cu dumneavoastră. Este necesar să mă lăsaţi în pace şi astfel îmi revin la normal foarte repede. Dumneavoastră ce ave(i de mărturisit? Cred că doi oameni trebuie să-şi cunoască foarte bine defectele înainte de a începe să convieţuiască. Acest interogatoriu m-a făcut să zîmbesc. „Am un cătel, i-am spus. Apoi, vedeti, nervii mei au loit otit de încercaţi în ultima vreme încît nu suport zgomotele şi scandalurile. In fine, mă trezesc la cele mai cmd«ie ore pentru că sînt extrem de leneş. Mai am şi defecte atunci cînd mă simt în apele mele dar, pentru momcnt, aceasta este situaţia. Prin zgomot înţelegeţi şi vioara? întrebă Holmes cu îngrijorare.  

Memoriile lui Sherlock Holmes  de Arthur Conan Doyle 1. Stea-de-Argint   — Watson, mi-e teamă că va trebui să plec, spuse Holmes într-o dimineaţă, în timp ce ne pregăteam să luăm micul dejun. — Să pleci! Unde? — În ţinutul Dartmoor, la King’s Pyland. Vestea nu mă surprindea deloc. Într-adevăr, de mirare era doar că nu se amestecase până atunci în acest caz extraordinar, unicul subiect de discuţie din toată Anglia. O zi întreagă, prietenul meu măsurase camera în lung şi-n lat, cu capul în piept şi cu sprâncenele încruntate, umplându-şi în continuu pipa cu tutun din cel mai tare, complet surd la orice întrebare sau remarcă de-a mea. Primise de la agentul nostru de presă cele mai recente ediţii ale ziarelor, pe care doar le răsfoia şi le arunca într-un colţ. Cu toată tăcerea lui, ştiam foarte bine ce-l frământă. O singură problemă aflată în atenţia publicului la acea vreme îi putea pune la încercare capacitatea de analiză: ciudata dispariţie a favoritului cursei pentru cupa Wessex şi tragica ucidere a antrenorului acestui cal. Prin urmare, când Holmes şi-a anunţat brusc intenţia de a pleca spre locul unde se petrecuse drama, s-a întâmplat exact ceea ce aşteptasem şi sperasem să se întâmple. — Aş fi foarte bucuros să te însoţesc, dacă nu cumva crezi că te incomodez, i-am spus. — Dragul meu Watson, mi-ai face o mare favoare venind cu mine. Şi consider că nu-ţi vei irosi timpul, întrucât sunt anumite aspecte ale acestui caz care promit să-l facă de-a dreptul unic. Cred că avem suficient timp să prindem trenul în gara Paddington şi pe drum îţi voi spune mai pe larg despre ce e vorba. Mi-ai face un mare serviciu dacă ai lua cu tine şi excelentul tău binoclu. Şi iată cum, o oră şi ceva mai târziu, mă aflam într-un compartiment de clasa întâi, în drum spre Exeter, în timp ce Sherlock Holmes, cu privirea lui ageră şi plină de nerăbdare, încadrată de şapca de voiaj cu apărătoare pentru urechi, se cufunda cu repeziciune în lectura unui teanc de ziare noi, pe care şi le cumpărase la Paddington. Trecusem demult de Reading, când aruncă sub banchetă ultimul ziar şi-mi întinse tabachera. — Mergem destul de repede, zise el, uitându-se mai întâi pe fereastră şi apoi la ceas. În momentul de faţă avem o viteză de cincizeci şi trei de mile şi jumătate pe oră. — N-am văzut stâlpii care marchează sferturile de milă. — Nici eu, dar stâlpii de telegraf de pe linia asta se află la o distanţă de şaizeci de iarzi, deci calculul e simplu. Presupun că te-ai informat în legătură cu uciderea lui John Straker şi dispariţia lui Stea-de-Argint. — Am citit ce scrie în ziarele „Telegraph” şi „Chronicle”. — E unul din acele cazuri în care arta detectivului ar trebui să fie folosită mai degrabă pentru a cerne detaliile decât pentru a aduna noi dovezi. Tragedia a fost atât de neobişnuită, de completă şi de o importanţă atât de mare din punct de vedere personal pentru atâţia oameni, încât suferim de un exces de sugestii, presupuneri şi ipoteze. Partea cea mai grea este să desprinzi faptele, cele absolut incontestabile, de înfrumuseţările aduse de teoreticieni şi ziarişti. Apoi, după ce am stabilit această bază solidă, este de datoria noastră să vedem ce concluzii se pot trage şi care sunt punctele importante în jurul cărora se învârte întregul mister. Marţi seara, am primit telegrame atât de la colonelul Ross, proprietarul calului, cât şi de la inspectorul Gregory, cel care investighează cazul, amândoi solicitându-mi colaborarea. — Marţi seara! am exclamat. Şi azi e joi dimineaţă! De ce nu te-ai dus ieri acolo? — Pentru că am făcut o greşeală, dragul meu Watson, o greşeală pe care mă tem că o comit mai des decât ar crede cei care mă cunosc doar prin intermediul memoriilor scrise de tine. Cert este că nu mi se părea posibil ca cel mai remarcabil cal din Anglia să rămână ascuns multă vreme, mai ales într-un loc atât de puţin populat ca nordul ţinutului Dartmoor. Ieri aşteptam din oră în oră să aud că a fost găsit şi că cel care l-a răpit este ucigaşul lui John Straker. Dar când am văzut că a mai trecut o dimineaţă şi că nu s-a făcut nimic altceva în afară de arestarea tânărului Fitzroy Simpson, mi-am dat seama că este timpul să intru în acţiune. Totuşi, am impresia că într-un fel ziua de ieri n-a fost irosită în zadar. — Asta înseamnă că ţi-ai format o teorie? — Cel puţin cunosc exact faptele esenţiale ale acestui caz. Am să ţi le enumer, căci nimic nu limpezeşte un caz mai bine decât expunerea lui în faţa unei alte persoane; oricum, nu mă pot aştepta la o colaborare din partea ta fără să-ţi arăt punctul nostru de plecare. M-am rezemat de perne, trăgând din ţigară, în timp ce Holmes, aplecându-se înainte, îmi făcu o schiţă a evenimentelor care duseseră la călătoria noastră, marcând punctele problemei în palmă cu arătătorul său lung şi subţire. — Stea-de-Argint, zise el, se trage din armăsarul Somomy şi deţine un palmares la fel de strălucitor, ca şi celebrul lui strămoş. Are cinci ani şi, rând pe rând, i-a adus colonelului Noss, norocosul lui proprietar, toate premiile puse în joc la cursele de cai. Până în momentul catastrofei era favoritul principal în cursa pentru cupa Wessex, pariurile fiind de trei la unu în favoarea lui. Oricum, el a fost întotdeauna favoritul numărul unu în rândul iubitorilor de curse şi nu i-a dezamăgit niciodată până acum, astfel că, s-au pariat pe el sume enorme, chiar şi la aceste şanse. Este evident, deci, că mulţi oameni aveau mare interes să-l împiedice pe Stea-de-Argint să fie prezent la startul cursei de marţea viitoare. Bineînţeles, acest lucru a fost conştientizat şi la King’s Pyland, unde se află grajdul de antrenament al colonelului. S-au luat toate precauţiile pentru a se asigura paza favoritului. Antrenorul, John Straker, era un fost jocheu care a concurat pentru colonelul Ross înainte de a se îngrăşa şi de a depăşi greutatea admisă. El l-a slujit pe colonel cinci ani ca jocheu şi şapte ani ca antrenor şi întotdeauna s-a dovedit a fi un slujitor zelos şi cinstit. Avea în subordine trei băieţi, întrucât grajdul era destul de mic, cu doar patru cai. În fiecare noapte, unul dintre aceşti băieţi stătea de veghe în grajd, în timp ce ceilalţi dormeau în pod. Toţi trei aveau caractere ireproşabile. John Straker, fiind însurat, locuia într-o vilă mică situată la vreo două sute de yarzi de grajduri. Nu avea copii, doar o servitoare, şi avea o situaţie materială destul de bună. Împrejurimile sunt pustii, dar, cam la o jumătate de milă spre nord, se află un grup de vile construite de un antreprenor din Tavistock în folosul bolnavilor şi al acelora care doresc să se bucure de aerul proaspăt din Dartmoor. Oraşul Tavistock este situat la două mile spre vest, iar dincolo de bărăgan, tot la vreo două mile depărtare, se află cel mai mare loc de antrenament din Mapleton, care aparţine lordului Backwater şi este condus de Silas Brown. În rest, bărăganul este complet pustiu, locuit doar de câţiva ţigani nomazi. Aceasta era situaţia lunea trecută, când s-a produs catastrofa. În seara aceea, caii fuseseră plimbaţi şi adăpaţi ca de obicei, iar grajdurile au fost închise la ora nouă. Doi dintre băieţi s-au dus acasă la antrenor şi au luat cina în bucătărie, în timp ce al treilea, Ned Hunter, a rămas de pază. La câteva minute după ora nouă, servitoarea, Edith Baxter, i-a dus acestuia la grajduri cina, constând din mâncare de berbec cu sos condimentat. Nu i-a dus nimic de băut, deoarece grajdurile aveau apă curentă şi exista regula ca băiatul de serviciu să nu bea nimic altceva. Servitoarea avea cu ea un felinar, întrucât era foarte întuneric, iar poteca trecea de-a dreptul prin bărăgan. Edith Baxter se afla la o distanţă de treizeci de yarzi de grajduri, când un bărbat a apărut din întuneric şi i-a strigat să se oprească. În clipa în care a păşit în cercul de lumină palidă al felinarului, fata a văzut că era un om cu înfăţişare distinsă, îmbrăcat într-un costum din lână aspră de culoare gri, cu o şapcă din postav pe cap. Purta ghetre şi avea un baston greu cu măciulie. Dar ceea ce a impresionat-o cel mai mult pe fată a fost paloarea accentuată a feţei şi nervozitatea din felul lui de a se purta. În privinţa vârstei, după părerea ei, omul avea peste treizeci de ani. — Îmi poţi spune unde mă aflu? a întrebat-o el. Aproape că mă hotărâsem să dorm sub cerul liber, când am văzut lumina felinarului tău. — Sunteţi în preajma grajdurilor de la King’s Pyland, a răspuns ea. — Serios? Ce noroc am! a exclamat bărbatul. Din câte ştiu, un grăjdar doarme acolo singur în fiecare seară. Probabil că asta e cina pe care i-o duci. Sunt sigur că nu eşti prea mândră pentru a câştiga nişte bani ca să-ţi cumperi o rochie nouă, nu-i aşa? Necunoscutul a scos din buzunarul vestei o bucată de hârtie împăturită, zicând: — Ai grijă să-i dai asta băiatului diseară şi mâine vei avea cea mai frumoasă rochiţă pe care ţi-ai putea-o cumpăra. Servitoarea s-a speriat de seriozitatea vorbelor lui şi a luat-o la fugă pe lângă el, până la fereastra prin care obişnuia să-i dea grăjdarului mâncarea. Fereastra era deja deschisă, iar Hunter era aşezat la măsuţa dinăuntru. Fata tocmai începuse să-i povestească ce se întâmplase, când străinul s-a apropiat din nou. — Bună seara, a spus el, uitându-se pe fereastră. Aş vrea să stau de vorbă cu dumneata. Fata a jurat că, în timp ce bărbatul vorbea, a observat în mâna lui colţul micului pachet de hârtie. — Dar ce treabă aveţi aici? a întrebat băiatul. — Genul de treabă care ar putea să-ţi umple buzunarele, a replicat celălalt. Ai doi cai înscrişi în cursa pentru cupa Wessex: Stea-de-Argint şi Bayard. Vinde-mi şi mie un pont bun şi n-o să-ţi pară rău. E adevărat că Bayard i-ar putea da celuilalt un avans de o sută de yarzi la o mie de metri şi că cei de aici au pariat pe el? — Aha! Deci dumneata eşti unul din spionii ăia blestemaţi! a strigat băiatul. Lasă că-ţi arăt eu cum ne purtăm noi cu astfel de oameni la King’s Pyland! A sărit în sus şi a traversat în fugă grajdul, ca să dea drumul la câine. Fata a fugit spre casă, dar, în timp ce fugea, s-a uitat înapoi şi l-a văzut pe străin aplecându-se înăuntru pe fereastră. Puţin mai târziu însă, când Hunter s-a repezit afară cu câinele, necunoscutul dispăruse şi cu toate că a alergat în jurul tuturor clădirilor, băiatul nu a reuşit să-i mai dea de urmă. — O clipă! l-am întrerupt eu. Când a fugit cu câinele afară, grăjdarul a lăsat cumva uşa descuiată în urma lui? — Excelent, Watson, excelent! murmură prietenul meu. Importanţa acestui lucru m-a izbit atât de puternic, încât ieri am trimis special o telegramă la Dartmoor ca să lămuresc problema. Băiatul a încuiat uşa înainte să iasă. În plus, fereastra era prea îngustă ca să poate trece un om prin ea. Hunter a aşteptat până s-au întors colegii lui, moment în care i-a trimis vorbă antrenorului despre ceea ce se întâmplase. Straker s-a tulburat auzind relatarea, deşi se pare că nu şi-a dat seama de adevărata ei însemnătate. Era totuşi vag neliniştit, iar când doamna Straker s-a trezit pe la unu noaptea, l-a văzut îmbrăcându-se. Ca răspuns la întrebările ei, el a zis că nu poate dormi, că e neliniştit din cauza cailor şi că intenţionează să se ducă până la grajduri să vadă dacă totul e în ordine. Soţia lui l-a implorat să stea acasă, mai ales că auzea ploaia bătând în geam, dar în ciuda rugăminţilor ei, el şi-a pus impermeabilul şi a ieşit afară. La şapte dimineaţa, doamna Straker s-a trezit şi a constatat că soţul ei nu se întorsese încă. S-a îmbrăcat în grabă, a chemat servitoarea şi s-a îndreptat către grajduri. Uşa era deschisă; înăuntru, ghemuit pe un scaun se afla Hunter, căzut într-o stare profundă de toropeală, boxa favoritului era goală şi nici urmă de antrenor. Cei doi băieţi, care dormiseră în podul de deasupra camerei cu harnaşamente, au fost treziţi în grabă. Nu auziseră nimic în timpul nopţii, fiindcă amândoi aveau un somn greu. Era evident că Hunter era sub influenţa unui drog puternic; întrucât nu se putea scoate nimic coerent de la el, a fost lăsat să doarmă până şi-a revenit, timp în care cei doi băieţi şi cele două femei au fugit în căutarea lui Straker şi a armăsarului. Încă mai sperau că antrenorul, din cine ştie ce motiv, scosese calul la o plimbare cu noaptea-n cap; urcând însă pe movila din apropierea casei, de unde se vedea tot bărăganul din jur, nu numai că n-au găsit nici o urmă a favoritului dispărut, dar au zărit ceva ce îi avertiza că se aflau în prezenţa unei tragedii. La vreun sfert de milă de grajduri, pelerina lui John Straker fâlfâia, agăţată într-un tufiş. În imediata apropiere era o groapă, iar pe fundul ei a fost descoperit cadavrul nefericitului antrenor. Capul îi fusese sfărâmat de o lovitură barbară, aplicată cu un obiect greu, şi mai avea o rană pe coapsă, o tăietură lungă şi dreaptă, făcută bineînţeles cu un instrument foarte ascuţit. Cu toate astea, era clar că Straker se apărase cu dârzenie împotriva atacatorilor săi, pentru că în mâna dreaptă ţinea un cuţitaş plin până la plăsele de sânge închegat, în timp ce în stânga strângea o cravată din mătase roşie cu negru, pe care servitoarea a recunoscut-o ca fiind cea purtată cu o seară înainte de necunoscutul care apăruse la grajduri. Când şi-a revenit din toropeală, Hunter a fost şi el aproape sigur că străinul era posesorul cravatei. De asemenea, a fost la fel de convins că acelaşi străin îi drogase mâncarea de berbec, în timp ce stătea la fereastră, lăsând astfel grajdurile fără paznic. În ceea ce priveşte calul dispărut, în noroiul de pe fundul gropii fatale erau destule urme care dovedeau că acesta fusese acolo în momentul luptei. Dar din dimineaţa aceea, calul n-a mai fost văzut şi, cu toate că s-a oferit o recompensă substanţială, iar toţi ţiganii din Dartmoor sunt cu ochii în patru, nu s-a primit nici o veste despre el. În sfârşit, analiza a arătat că resturile de la cina grăjdarului conţin o cantitate apreciabilă de praf de opiu, în timp ce oamenii din casă au mâncat în aceeaşi seară aceeaşi mâncare, fără să păţească nimic. Acestea sunt faptele principale ale cazului, prezentate fără presupuneri sau înflorituri. Acum voi recapitula ceea ce făcut poliţia în această chestiune. Inspectorul Gregory, căruia i s-a încredinţat cazul, este un poliţist extrem de competent. Dacă ar fi înzestrat şi cu imaginaţie, ar putea ajunge departe în meseria lui. De îndată ce sosit la faţa locului, l-a găsit şi i-a arestat imediat pe bărbaţi asupra căruia planau în mod firesc suspiciunile. Nu a fost foarte greu să-l găsească, pentru că acesta locuia într-una din vilele despre care am vorbit. Se pare că numele lui este Fitzroy Simpson. E un om de familie foarte bună, cu o educaţie aleasă care şi-a risipit averea la cursele de cai şi acum trăieşte din puţinii bani pe care îi câştigă ca agent de pariuri în cluburile sportive din Londra. Din registrul lui reiese că pariuri în valoare de cinci mii de lire fuseseră înregistrate împotriva favoritului. La arestarea sa, el a declarat că venise în Dartmoor sperând să capete informaţii despre caii de la King’s Pyland, precum şi despre Desborough, al doilea favorit, aflat în grija lui Silas Brown la grajdurile Mapleton. Nu a încercat să nege că s-a comportat în seara aceea aşa cum spuseseră martorii, dar a declarat că nu avea nici un plan diabolic, ci pur şi simplu dorise să obţină informaţii direct de la sursă. Când i s-a arătat cravata; a devenit palid şi a fost complet incapabil să justifice prezenţa ei în mâna celui ucis. Hainele sale ude dovedeau că fusese afară în timpul furtunii din noaptea precedentă, iar bastonul lui cu cap de plumb putea fi foarte bine arma care, prin lovituri repetate, a provocat rănile îngrozitoare în urma cărora murise Straker. Pe de altă parte, Simpson nu avea nici un fel de rană, în timp ce cuţitul lui Straker arăta că cel puţin unul dintre atacatorii săi fusese atins. Pe scurt, astea sunt faptele, dragă Watson, şi ţi-aş fi profund îndatorat dacă ai putea să aduci puţină lumină în acest caz. Ascultasem cu cel mai mare interes relatarea pe care mi-o făcuse Holmes, cu claritatea lui caracteristică. Deşi majoritatea faptelor îmi erau cunoscute, nu apreciasem îndeajuns importanţa lor relativă şi nici legătura dintre ele. — Nu e oare posibil, am sugerat eu, ca tăietura de pe coapsa lui Straker să fi fost cauzată de propriul cuţit în cursul zbaterilor convulsive care urmează oricărei răni la creier? — E mai mult decât posibil, e chiar probabil, îmi răspunse Holmes. În acest caz, unul din punctele principale în favoarea acuzatului dispare. — Şi totuşi, i-am spus, nici acum nu înţeleg care este teoria poliţiei. — Mă tem că orice teorie am prezenta, vom întâmpina obiecţii serioase, replică prietenul meu. După părerea mea, poliţia îşi închipuie că acest Fitzroy Simpson, după ce l-a drogat pe băiat şi după ce a obţinut cumva o copie a cheii, a deschis uşa de la grajd şi a scos calul afară, aparent cu intenţia de a-l răpi. Frâul calului lipseşte, deci se poate să i-l fi pus Simpson. Apoi, lăsând uşa deschisă în urma lui, a plecat cu calul prin bărăgan, când s-a întâlnit sau a fost ajuns din urmă de antrenor. Bineînţeles că a izbucnit un scandal între ei. Simpson i-a zdrobit creierii antrenorului cu bastonul său greu, fără să fie rănit de cuţitaşul folosit de Straker ca să se apere, apoi hoţul a dus calul într-o ascunzătoare sau poate că acesta a fugit în timpul luptei, iar acum rătăceşte pe undeva prin bărăgan. Cam aşa se prezintă cazul în concepţia poliţiei şi, oricât de improbabil ar fi el, orice altă explicaţie este şi mai improbabilă. Oricum, voi verifica repede teoria asta, de îndată ce voi fi la faţa locului. Până atunci, nu prea văd cum am putea avansa mai mult de atât în aceasta problemă. Era deja seară când am ajuns în micul oraş Tavistock, situat, precum partea bombată a unui scut, în mijlocul cercului uriaş al ţinutului Dartmoor. La gară ne aşteptau doi domni. Unul era înalt, blond, cu părul ca o coamă de leu şi cu barbă, iar ochii mari, de un albastru deschis, erau ciudat de pătrunzători. Celălalt era scund şi vioi, foarte elegant şi dichisit, purta redingotă şi ghetre, cu favoriţi mici, bine îngrijiţi şi cu monoclu. Acesta era colonelul Ross, binecunoscutul amator de sport, celălalt era inspectorul Gregory, un om a cărui faimă creştea cu repeziciune în cadrul departamentului de detectivi al poliţiei engleze. — Sunt încântat că aţi venit, domnule Holmes, spuse colonelul. Domnul inspector aici de faţă a făcut tot ce se putea imagina, dar eu nu vreau să scap nici o posibilitate de a răzbuna pe bietul Straker şi de a-mi recupera calul. — A mai intervenit ceva nou? întrebă Holmes. — Cu regret trebuie să spun că am făcut prea puţine progrese, răspunse inspectorul. Afară ne aşteaptă o trăsură şi întrucât sunt sigur că doriţi să vedeţi locul faptei înainte să cadă întunericul, putem să discutăm pe drum. Un minut mai târziu, eram cu toţii aşezaţi confortabil în trăsura care trecea zornăind prin ciudatul şi vechiul Devonshire. Inspectorul Gregory, excesiv de preocupat de cazul său, începu să toarne cu observaţii, iar Holmes îl întrerupea doar din când în când cu o întrebare sau cu o interjecţie. Colonelul Ross se lăsă pe spate, cu mâinile încrucişate şi cu pălăria pe ochi, în timp ce eu ascultam cu interes dialogul celor doi detectivi. Gregory îşi formula teoria, care era aproape identică cu cea pe care Holmes o prevăzuse în tren. — Laţul e destul de strâns în jurul lui Fitzroy Simpson, spuse inspectorul, şi eu personal cred că el e omul nostru. În acelaşi timp, recunosc că dovezile sunt pur circumstanţiale şi că ar putea interveni ceva nou care să răstoarne situaţia. — Cum rămâne cu cuţitul lui Straker? — Am ajuns la concluzia că s-a rănit singur când a căzut. — Prietenul meu, doctorul Watson, mi-a sugerat acelaşi lucru când veneam încoace. Dacă este adevărat, nu e deloc în favoarea acestui Simpson. — Cu siguranţă. El nu are nici cuţit şi nici vreo urmă de rană. Dovezile împotriva lui sunt fără îndoială foarte puternice. Avea mare interes să dispară favoritul. E bănuit că l-a drogat pe grăjdar, a fost cu certitudine afară în timpul furtunii, era înarmat cu un baston greu, iar cravata lui a fost găsită în mâna mortului. Cred că avem suficiente probe pentru a ne prezenta în faţa unui juriu. Holmes clătină din cap. — Un avocat deştept ar face praf toată teoria, zise el. De ce ar fi luat Simpson calul din grajd? Dacă voia să-l rănească, de ce n-ar fi făcut-o chiar acolo? S-a găsit asupra lui o copie după cheia de la uşa grajdului? Ce farmacist i-a vândut praful de opiu? Şi, mai ales, unde ar fi putut el, care e un străin în ţinut, să ascundă un cal, şi încă un cal aşa faimos? Care este explicaţia lui în legătură cu hârtia pe care dorea ca servitoarea să i-o dea grăjdarului? — El zice că era o bancnotă de zece lire. Într-adevăr, s-a găsit o astfel de bancnotă în punga lui. Dar celelalte obstacole nu sunt atât de formidabile pe cât par. Simpson nu e complet străin de aceste meleaguri. A locuit de două ori la Tavistock în timpul verii. Opiul a fost probabil adus de la Londra. Cheia de care s-a servit putea fi aruncată. Calul poate fi pe fundul vreunei gropi sau mine părăsite din bărăgan. — Ce spune el în privinţa cravatei? — Recunoaşte că e a lui şi declară că a pierdut-o. Dar a apărut un element nou în acest caz, care poate explica de ce a scos calul din grajd. Holmes îşi ciuli urechile. — Am găsit urme care arată că o şatră de ţigani s-a stabilit luni seara la o distanţă de o milă de locul unde a avut loc crima. Marţi nu mai erau acolo. Acum, presupunând că a existat o înţelegere între Simpson şi aceşti ţigani, nu e oare posibil ca el să fi scos calul ca să-l ducă lor atunci când a fost ajuns din urmă, şi nu e posibil ca ei să se afle în posesia lui acum? — Tot ce se poate. — În prezent, bărăganul este cercetat în amănunţime, pentru a se da de urma acestor ţigani. Am examinat, de asemenea, fiecare grajd şi dependinţă din Tavistock, pe o rază de zece mile. — Din câte ştiu, mai există un alt grajd în apropiere. — Da, şi acesta este un factor pe care desigur nu trebuie să-l neglijăm, pentru că Desborough, calul lor, era al doilea pe lista de pariuri şi proprietarul avea interes să dispară favoritul. Se ştie că Silas Brown, antrenorul, a pariat mulţi bani cu ocazia cursei şi nu era deloc prieten cu bietul Straker. Cu toate astea, am cercetat grajdurile şi nu am găsit nimic care să aibă legătură cu cazul. — Şi nimic care să-l lege pe Simpson de interesele grajdurilor Mapleton? — Absolut nimic. Holmes se rezemă pe pernele trăsurii şi conversaţia încetă. Câteva minute mai târziu, vizitiul opri la marginea drumului, în faţa unei vilişoare drăguţe din cărămidă roşie, cu streşinile atârnând. Ceva mai departe, dincolo de peluză, era o clădire lungă, cu ţigle cenuşii. Curbele joase ale bărăganului, căruia ferigile veştede îi dădeau culoarea bronzului, se întindeau în toate direcţiile, până la linia orizontului, întreruptă doar de turlele din Tavistock şi de un mănunchi de case aflate departe spre vest: grajdurile Mapleton. Cu toţii ne-am dat jos în grabă, în afară de Holmes, care continua să stea rezemat, cu ochii aţintiţi în zare, complet pierdut în gânduri. Abia când i-am atins braţul s-a ridicat, tresărind violent şi a coborât din trăsură. — Mă scuzaţi, zise el, întorcându-se spre colonelul Ross, care îl privea surprins. Visam cu ochii deschişi. Strălucirea ochilor şi agitaţia stăpânită din comportamentul lui m-au convins, obişnuit fiind cu felul său de a fi, că găsise un indiciu, deşi nu-mi puteam imagina unde. — Poate aţi prefera să mergeţi de îndată la locul crimei, domnule Holmes? spuse Gregory. — Mai degrabă aş vrea să mai rămân puţin aici şi să lămuresc două sau trei probleme de detaliu. Presupun că Straker a fost adus aici? — Da, e sus. Ancheta va avea loc mâine. — Era de mulţi ani în slujba dumneavoastră, domnule colonel? — Am fost mereu foarte mulţumit de serviciile lui. — Domnule inspector, presupun că aţi făcut un inventar al lucrurilor aflate în buzunarul lui în momentul în care a murit? — Toate aceste obiecte se află în sufragerie, dacă doriţi să le vedeţi. — Mi-ar face mare plăcere. Ne-am dus cu toţii în camera din faţă şi ne-am aşezat în jurul mesei din mijloc, în timp ce inspectorul descuie o cutie pătrată din metal şi aşternu în faţa noastră o grămăjoară de lucruri: o cutie de chibrituri, o lumânare mică din seu, o pipă din lemn, o pungă din piele de focă ce conţinea tutun de pipă, un ceas din argint cu lanţ din aur, cinci monede din aur de o liră, o trusă de creioane din aluminiu, câteva hârtii şi un cuţit cu mâner din fildeş şi cu o lamă rigidă, dar foarte fină, marca Weiss & Comp., Londra. — Cuţitul acesta e foarte ciudat, observă Holmes, ridicându-l şi examinându-l minuţios. Întrucât are pete de sânge pe el, bănuiesc că este cel care a fost găsit în mâna mortului. Watson, acest cuţit e cu siguranţă din domeniul tău, nu-i aşa? — E un cuţit ce se foloseşte în operaţiile de ochi, i-am răspuns. — Aşa mă gândeam şi eu. O lamă delicată destinată unor operaţii delicate. E ciudat ca un om să ia cu el un astfel de obiect într-o expediţie dură, mai ales că nu se poate închide când îl pui în buzunar. — Vârful era protejat de un disc din plută, pe care l-am găsit lângă cadavru, spuse inspectorul. Soţia lui ne-a spus că văzuse acest cuţit pe masa de toaletă şi că bărbatul ei îl luase înainte să iasă din cameră. Era o armă destul de modestă, dar alta mai bună nu găsise în momentul respectiv. — E foarte posibil. Şi hârtiile acestea? — Trei dintre ele sunt facturi primite de la negustorii de fân. Una este o scrisoare cu instrucţiuni de la colonelul Ross, iar alta este o notă de plată de la o modistă de pe strada Bond, doamna Lesurier, adresată domnului William Derbyshire, pentru suma de treizeci şi şapte de lire şi cincisprezece şilingi. Doamna Straker ne-a spus că Derbyshire este un prieten al soţului ei şi că, uneori, scrisorile acestuia erau trimise aici. — Doamna Derbyshire are gusturi destul de costisitoare, remarcă Holmes, aruncând o privire la nota de plată. Douăzeci şi două de guinee este un preţ cam mare pentru o singură toaletă. Totuşi, cred că nu mai e nimic de aflat aici, aşa că putem merge la locul crimei. În timp ce ieşeam din sufragerie, o femeie care până atunci aşteptase pe hol, făcu un pas înainte şi îl apucă de mânecă pe inspector. Avea o faţă obosită, slabă şi plină de nerăbdare, pe care o tragedie recentă îşi lăsase amprenta. — L-aţi prins? L-aţi găsit? gâfâi ea. — Nu, doamnă Straker, dar domnul Holmes, aici de faţă, a venit de la Londra ca să ne ajute şi vom face tot posibilul. — Sunt sigur că ne-am întâlnit la Plymouth, la un picnic, în urmă cu ceva vreme, nu-i aşa, doamnă Straker? zise Holmes. — Nu, domnule, vă înşelaţi. — Vai de mine! Aş fi putut să jur că-i aşa. Aveaţi un taior din mătase albă, garnisit cu pene de struţ. — N-am avut niciodată o astfel de toaletă, domnule, răspunse doamna. — A, atunci s-a lămurit chestiunea, spuse Holmes şi, cerându-şi scuze, ieşi pe urmele inspectorului. Pornind cu toţii de-a curmezişul bărăganului, am ajuns în scurt timp la groapa unde fusese găsit cadavrul. Pe margine se afla tufişul de care se agăţase haina. — Din câte am înţeles, n-a bătut vântul în noaptea aceea, zise Holmes. — Deloc, dar a plouat cu găleata. — În acest caz, pelerina n-a fost aruncată de vânt pe tufiş, ci a fost pusă acolo. — Da, era întinsă peste el. — Interesant. Văd că pe pământ sunt multe urme de paşi. Cu siguranţă au călcat mulţi pe aici de luni seara şi până acum. — Am avut grijă să punem o rogojină aici, la o parte, şi am stat cu toţii numai pe ea. — Excelent. — În sacul acesta am pus una din cizmele pe care le purta Straker, unul din pantofii lui Fitzroy Simpson, precum şi un mulaj după o potcoavă de-a lui Stea-de-Argint. — Dragul meu inspector, îmi depăşiţi toate aşteptările! Holmes luă sacul şi, coborând în groapă, împinse rogojina mai spre centru. Apoi, întins pe burtă şi cu bărbia sprijinită în mâini, cercetă amănunţit noroiul plin de urme din faţa lui. — Hei! strigă el deodată. Ce-i asta? Era un chibrit de ceară, pe jumătate ars, acoperit de atâta noroi, încât părea mai degrabă o aşchie de lemn. — Nu-mi dau seama cum de nu l-am văzut, zise inspectorul, vizibil enervat. — Era invizibil, fiind îngropat în noroi. Eu l-am văzut doar pentru că îl căutam. — Cum? Vă aşteptaţi să-l găsiţi? — Nu mi s-a părut exclus. Holmes scoase ghetele din sac şi compară urmele lăsate de fiecare din ele cu cele de pe pământ. Apoi se caţără până la marginea gropii şi începu să se târască printre ferigi şi tufişuri. — Mă tem că nu mai sunt alte urme, zise inspectorul. Am examinat zona cu mare atenţie, pe o rază de o sută de yarzi. — Nu, zău! exclamă Holmes, ridicându-se. Aş fi de-a dreptul impertinent dacă aş face acelaşi lucru, după cele ce mi-aţi spus. Dar aş dori să fac o mică plimbare prin împrejurimi, înainte să se lase întunericul, astfel ca mâine să mă aflu pe teren cunoscut şi cred că voi lua şi potcoava asta cu mine, ca să-mi poarte noroc. Colonelul Ross, care se arătase oarecum nerăbdător faţă de metoda calmă şi sistematică de lucru a prietenului meu, se uită la ceas. — V-aş ruga să vă întoarceţi cu mine, domnule inspector, zise el. Aş dori să vă consult în privinţa câtorva aspecte. Mă întrebam dacă nu e de datoria noastră să ştergem numele calului de pe lista concurenţilor la cupa Wessex. — În nici un caz! strigă Holmes cu hotărâre. Eu i-aş lăsa numele acolo. Colonelul se înclină. — Sunt bucuros că am aflat părerea dumneavoastră, domnule, spuse el. După ce vă terminaţi plimbarea, ne veţi găsi acasă la bietul Straker şi ne vom putea întoarce împreună cu trăsura la Tavistock. Colonelul plecă înapoi cu inspectorul, în timp ce eu şi Holmes o pornirăm încet, de-a curmezişul bărăganului. Soarele începea să apună în spatele grajdurilor de la Mapleton, iar câmpia lungă şi înclinată din faţa noastră căpăta nuanţe aurii, devenind maroniu-roşcată, acolo unde ferigile veştejite şi ciulinii prindeau lumina înserării. Dar măreţia peisajului îl lăsa rece pe prietenul meu, care era cufundat adânc în gânduri. — Iată cum stau lucrurile, Watson, zise el în cele din urmă. Pentru moment, putem lăsa la o parte chestiunea uciderii lui John Straker şi ne vom limita să aflăm ce s-a întâmplat cu calul. Acum, presupunând că a fugit în timpul tragediei sau după aceea, unde s-ar fi putut duce? Calul este un animal cu spirit de turmă. Dacă ar fi fost lăsat singur, instinctul lui l-ar fi îndemnat fie să se întoarcă la King’s Pyland, fie să se ducă la Mapleton. De ce să rătăcească aiurea prin bărăgan? În orice caz, l-ar fi văzut cineva până acum. Şi ce rost ar fi avut să-l răpească ţiganii? Oamenii ăştia o iau întotdeauna la goană când aud de bucluc, fiindcă nu le place să fie sâcâiţi de poliţie. Iar de vândut, n-ar fi putut spera nicicum să vândă un asemenea cal. Ar fi riscat enorm şi n-ar fi câştigat nimic luându-l. Asta e clar ca lumina zilei. — Şi atunci, unde e? — Am spus deja că trebuie să se fi dus ori la King’s Pyland, ori la Mapleton. La King’s Pyland nu e. Prin urmare, e la Mapleton. Să ne luăm după ipoteza asta şi să vedem unde ne duce. Aşa cum a remarcat şi inspectorul, partea asta a bărăganului este foarte tare şi uscată, dar spre Mapleton coboară şi, după cum poţi să vezi de aici, în partea aceea este o vâlcea alungită, care trebuie să fi fost foarte jilavă în noaptea de luni. Dacă presupunerea noastră este corectă, atunci calul trebuie să fi traversat vâlceaua şi acolo zic eu că ar fi bine să-i căutăm urmele. În timpul acestei conversaţii ne continuasem drumul într-un ritm alert şi câteva minute mai târziu ne găseam în vâlceaua cu pricina. La rugămintea lui Holmes, am coborât malul mergând spre dreapta, iar el spre stânga; nici nu apucasem să fac cincizeci de paşi, când l-am auzit strigând şi l-am văzut făcându-mi semn cu mâna. Urma unei copite se contura clar pe pământul moale din faţa lui, iar potcoava pe care o scoase din buzunar se potrivi perfect cu aceasta. — Iată valoarea imaginaţiei, zise Holmes. E tocmai calitatea care îi lipseşte inspectorului Gregory. Noi ne-am închipuit ce s-ar fi putut întâmpla, am acţionat conform presupunerii şi am descoperit că am avut dreptate. Să continuăm. Traversarăm fundul mlăştinos al vâlcelei şi străbăturăm un sfert de milă de pământ uscat şi tare. Apoi, terenul începu iar să coboare şi văzurăm din nou urmele. Cale de o jumătate de milă le pierdurăm încă o dată, dar le regăsirăm aproape de Mapleton. Holmes le văzu primul şi mi le arătă, cu o expresie de triumf pe faţă. Urmele paşilor unui om se distingeau clar alături de cele ale calului. — Dar mai înainte calul era singur! am strigat. — Întocmai. Mai înainte era singur. Hei, dar asta ce e? Cele două şiruri de urme se întorceau brusc şi o luau spre King’s Pyland. Holmes scoase un şuierat şi pornirăm amândoi de-a lungul lor. Prietenul meu era cu ochii numai pe ele, dar eu, uitându-mă din întâmplare într-o parte, am văzut cu surprindere cum aceleaşi urme se întorceau înapoi, în direcţia opusă. — Bravo, Watson! zise Holmes când i le-am arătat. Ne-ai scutit de un drum lung, care ne-ar fi adus de unde am plecat. Să ne luăm deci după urmele care se întorc. N-a trebuit să mergem mult. Urmele se opreau la drumul asfaltat care ducea la porţile grajdurilor Mapleton. Când ne-am apropiat, un servitor ieşi în fugă. — Nu primim drumeţi aici, zise el. — Vreau doar să pun o întrebare, răspunse Holmes, vârând două degete în buzunarul de la vestă. Ar fi prea devreme dacă aş veni mâine dimineaţă la ora cinci să vorbesc cu stăpânul dumitale, domnul Silas Brown? — Sunteţi binevenit, domnule. Dacă e cineva treaz la ora aia, cu siguranţă e dumnealui, pentru că întotdeauna se scoală primul. Dar iată-l că vine, domnule, să vă răspundă chiar el la întrebări. Nu, domnule, nu! Îmi pot pierde slujba dacă vede că mă ating de banii dumneavoastră. Mai târziu, dacă doriţi. În timp ce Sherlock Holmes punea înapoi moneda de o jumătate de coroană pe care o scosese din buzunar, un bărbat mai în vârstă, cu o înfăţişare fioroasă, ieşi pe poartă, învârtind în mână o cravaşa. — Ce-i asta, Dawson? strigă el. Lasă pălăvrăgeala! Du-te şi vezi-ţi de treabă! Şi voi, ce naiba căutaţi pe-aici? — Voiam să vorbim zece minute cu dumneavoastră, bunul meu domn, rosti Holmes cu cel mai dulce glas. — N-am timp să vorbesc cu orice pierde-vară. Nu vrem străini pe-aici. Plecaţi sau pun câinele pe voi! Holmes se aplecă înainte şi îi şopti ceva antrenorului. Acesta tresări puternic şi se înroşi până peste urechi. — E o minciună! strigă el. O minciună sfruntată! — Foarte bine. Preferaţi să ne certăm în privinţa asta aici, în public, sau discutăm în salonul dumneavoastră? — Atunci, intraţi înăuntru, dacă doriţi. Holmes zâmbi. — N-am să te ţin mai mult de câteva minute, Watson, zise el. Acum, domnule Brown, sunt la dispoziţia dumneavoastră. Trecură douăzeci de minute şi nuanţele roşiatice ale bărăganului deveniră cenuşii până se întoarse Holmes cu antrenorul. În viaţa mea nu mai văzusem o schimbare aşa de bruscă precum aceea care se petrecuse în Silas Brown în acest răstimp. Faţa lui era pământie, pe frunte îi străluceau broboane de sudoare, iar mâinile îi tremurau atât de tare, încât cravaşa părea o ramură bătută de vânt. Atitudinea lui tiranică şi bătăioasă dispăruse şi ea, iar acum antrenorul se gudura pe lângă prietenul meu ca un câine pe lângă stăpân. — Instrucţiunile dumneavoastră vor fi respectate. Totul va fi făcut întocmai. — Nu trebuie să existe nici o greşeală, zise Holmes, privindu-l cercetător. Celălalt se cutremură când citi ameninţarea în ochii lui. — Nu, nu va fi nici o greşeală. Va fi acolo. Să-l schimb mai întâi sau nu? Holmes se gândi puţin, apoi izbucni în râs. — Nu, nu-l schimba, spuse el. O să-ţi scriu eu în privinţa asta. Să nu faci vreo şmecherie, că altfel... — Nu, nu! Puteţi avea încredere în mine, fiţi sigur! — Da, cred că pot. Bine, mâine vei primi veşti de la mine. Apoi Holmes făcu stânga-mprejur, fără să ia în seamă mâna tremurătoare pe care i-o întindea celălalt şi pornirăm spre King’s Pyland. — Rar am întâlnit aşa o combinaţie de bătăuş, laş şi josnic, precum domnul Silas Brown, remarcă Holmes, în timp ce mergeam amândoi pe drumul anevoios. — Asta înseamnă că el are calul, nu-i aşa? — A încercat el să nege, dar i-am descris cu atâta exactitate ce-a făcut în dimineaţa aceea, încât e convins că îl urmăream. Ai observat, desigur, ciudata formă pătrată a urmelor de paşi şi faptul că cizmele lui corespund întocmai. În plus, nici un servitor nu ar fi îndrăznit să facă aşa ceva. I-am povestit cum se trezise primul, ca de obicei, şi văzuse un cal necunoscut rătăcind prin bărăgan, cum s-a dus la el şi ce uimit a fost când l-a recunoscut după pata albă de pe frunte, de la care i se trage şi numele de Stea-de-Argint, cum şi-a dat seama că norocul i-a dat pe mână singurul cal care ar fi putut să-l învingă pe cel pe care pariase el. Apoi i-am spus cum primul lui impuls fusese să-l ducă înapoi la King’s Pyland, cum diavolul îl învăţase să ascundă calul până după cursă şi cum se întorsese cu el şi-l ascunsese la Mapleton. După ce i-am înşirat astfel toate detaliile, a cedat şi s-a gândit numai cum să-şi scape pielea. — Da, dar grajdurile lui au fost percheziţionate. — Un şmecher ca el ştie multe trucuri când vine vorba de cai. — Bine, dar nu ţi-e teamă să laşi calul în mâinile lui acum, mai ales că are tot interesul să-i facă rău? — Dimpotrivă, dragul meu. Îl va păzi ca pe lumina ochilor. Ştie că singura lui salvare este să-l aducă teafăr. — Colonelul Ross nu mi s-a părut genul de om care să dea dovadă de milă în vreo împrejurare. — Chestiunea nu depinde de colonelul Ross. Eu am metodele mele şi nu dezvălui decât ceea ce vreau. Acesta este avantajul de a lucra neoficial. Nu ştiu dacă ai observat, Watson, dar atitudinea colonelului Ross faţă de mine a fost puţin cam condescendentă. Acum sunt tentat să mă amuz un pic pe seama lui. Nu-i spune nimic despre cal. — În nici un caz fără permisiunea ta. — Bineînţeles, asta nu e nimic în comparaţie cu problema uciderii lui John Straker. — Şi acum o să te dedici rezolvării ei? — Dimpotrivă. Ne întoarcem amândoi la Londra cu trenul de noapte. Am rămas uluit de cuvintele prietenului meu. Nu stătusem decât câteva ore în Devonshire şi mi se părea de neînţeles să vrea să renunţe la o investigaţie pe care o începuse atât de strălucit. N-am mai putut scoate nici un alt cuvânt de la el până ne-am întors la casa antrenorului. Colonelul şi inspectorul ne aşteptau în salon. — Prietenul meu şi cu mine ne întoarcem în oraş cu expresul de noapte, zise Holmes. Ne-a făcut plăcere să respirăm puţin aerul dumneavoastră minunat din Dartmoor. Inspectorul făcu ochii mari, iar colonelul rânji. — Deci renunţaţi la speranţa de a-l aresta pe cel care l-a ucis pe bietul Straker, zise el. Holmes dădu din umeri. — Există desigur obstacole semnificative în calea noastră, replică el. Cu toate astea, am mari speranţe că armăsarul dumneavoastră va fi marţi la start şi vă rog să aveţi jocheul pregătit. Aş putea să vă cer o fotografie de-a lui John Straker? Inspectorul scoase una dintr-un plic şi i-o înmână. — Dragul meu Gregory, îmi anticipezi toate dorinţele. Dacă nu vă deranjează să aşteptaţi aici o clipă, aş dori să-i pun servitoarei o întrebare. — Trebuie să spun că sunt dezamăgit de consilierul nostru de la Londra, zise colonelul Ross fără ocolişuri, de îndată ce prietenul meu părăsi încăperea. Nu mi se pare că am făcut vreun progres de când a venit el. — Cel puţin aveţi asigurarea lui că armăsarul dumneavoastră va concura, i-am zis. — Da, am asigurarea lui, spuse colonelul, ridicând din umeri. Eu aş prefera să am calul. Eram pe punctul de a spune ceva în apărarea prietenului meu, când acesta reveni în cameră. — Şi acum, domnilor, zise el, sunt gata să mergem la Tavistock. Ne-am urcat în trăsură, în timp ce unul din grăjdari ne ţinea uşa deschisă. Deodată, lui Holmes păru că îi vine o idee, căci se aplecă spre băiat şi îi atinse mâneca. — Aveţi câteva oi în ţarc, spuse el. Cine are grijă de ele? — Eu, domnule. — Ai observat ceva în neregulă la ele în ultima vreme? — Ei bine, domnule, nu prea multe, dar trei dintre ele au început să şchiopăteze. Mi-am putut da seama că Holmes este extrem de încântat, deoarece chicoti şi-şi frecă mâinile. — O presupunere, Watson, o simplă presupunere, zise el, ciupindu-mă de braţ. Gregory, permite-mi să-ţi atrag atenţia asupra acestei epidemii ciudate din rândul oilor. La drum, vizitiu! Pe faţa colonelului Ross se citea încă părerea proastă pe care şi-o formase despre capacităţile prietenului meu, dar privindu-l pe inspector mi-am dat seama că acesta devenise deodată foarte atent. — Credeţi că acest lucru este important? întrebă el. — Absolut. — Există ceva anume asupra căruia doriţi să-mi atrageţi atenţia? — Asupra incidentului ciudat petrecut cu câinele în timpul nopţii. — Dar câinele n-a făcut nimic atunci. — Tocmai acesta e incidentul curios, remarcă Holmes. Patru zile mai târziu, eu şi Holmes ne aflam din nou în tren, îndreptându-ne către Winchester să vedem cursa pentru cupa Wessex. Colonelul Ross ne întâmpină în faţa gării, aşa cum convenisem, şi ne conduse cu trăsura lui la hipodromul de la marginea oraşului. Avea o expresie gravă, iar atitudinea lui era extrem de rece. — Încă nu mi-am văzut calul la faţă, zise el. — Presupun că l-aţi recunoaşte dacă l-aţi vedea, nu-i aşa? întrebă Holmes. Colonelul se înfurie. — Particip la curse de douăzeci de ani şi nu mi-a pus nimeni o asemenea întrebare până acum, răspunse el. Şi un copil l-ar recunoaşte pe Stea-de-Argint: e ţintat şi are un picior din faţă pătat. — Cum merg pariurile? — Ei bine, asta-i partea curioasă. Ieri puteai obţine o cotă de cincisprezece la unu, dar a scăzut atât de mult, încât acum abia ai trei la unu. — Hm! zise Holmes. E clar că cineva ştie ceva. Când trăsura se opri în faţa îngrăditurii de lângă tribuna principală, am aruncat o privire la tabelă ca să văd participanţii: Cupa Wessex – 50 de coroane la fiecare 30 de metri, la care se adaugă 1000 de coroane pentru caii de patru şi cinci ani. Premiul doi – 300 de lire. Premiul trei – 200 de lire. Noul traseu – 2609 metri. Armăsarul Negruţ, proprietar Heath Newton. Şapcă roşie; jachetă havan. Armăsarul Boxerul, proprietar colonelul Wardlaw. Şapcă roz; jachetă albastră cu negru. Armăsarul Desborough, proprietar lordul Backwater. Şapcă şi mâneci galbene. Armăsarul Stea-de-Argint, proprietar colonelul Ross. Şapcă neagră; jachetă roşie. Armăsarul Iris, proprietar ducele de Balmoral. Dungi galbene şi negre. Armăsarul Rasper, proprietar lordul Singleford. Şapcă vişinie; mâneci negre. — Am şters de pe listă celălalt cal şi ne-am pus toate speranţele în ceea ce ne-aţi spus, zise colonelul. Dar ce-i asta? Stea-de-Argint e favorit? — Cinci la patru împotriva lui Stea-de-Argint! se striga. Cinci la patru împotriva lui Stea-de-Argint! Cinci la cincisprezece împotriva lui Desborough! Cinci la patru pe teren! — Iată, s-au ridicat numerele participanţilor! am strigat eu. Sunt toţi şase la start. — Toţi şase? Înseamnă că şi calul meu aleargă, strigă colonelul foarte agitat. Dar nu-l văd. Culorile mele n-au trecut. — Au trecut doar cinci. Ăsta trebuie să fie. În timp ce vorbeam, un roib voinic ieşi din padoc şi trecu în galop uşor pe lângă noi, având în spate un jocheu cu binecunoscutele culori roşu şi negru ale colonelului. — Acela nu e calul meu, strigă proprietarul. Animalul ăla nu are nici măcar un fir de păr alb! Ce vrea să însemne asta, domnule Holmes? — Aşteptaţi puţin, să vedem cum se descurcă, răspunse imperturbabil prietenul meu. Se uită prin binoclul meu preţ de câteva minute. Minunat! Un start excelent! strigă el deodată, iată-i că ies din curbă! Din trăsură aveam o privelişte superbă a participanţilor care se apropiau de linia dreaptă. Cei şase cai erau atât de aproape unul de celălalt, încât ar fi încăput toţi sub un singur covor, dar, pe la jumătatea drumului, galbenul grajdurilor Mapleton ieşi puţin în faţă. Însă până să ajungă în dreptul nostru, elanul lui Desborough se consumă, iar calul colonelului Ross ţâşni şi trecu linia de sosire cu cel puţin şase lungimi înaintea rivalului său, în timp ce armăsarul Iris al ducelui de Balmoral obţinu cu mare greutate locul trei. — Oricum, eu am câştigat cursa, gâfâi colonelul, ştergându-se la ochi cu mâna. Mărturisesc că nu înţeleg nimic din toate astea. Nu credeţi că aţi prelungit destul misterul, domnule Holmes? — Desigur, domnule colonel. O să aflaţi tot. Să mergem cu toţii să ne uităm la cal. Iată-l, continuă el, în timp ce ne îndreptam către padoc, unde doar proprietarii şi prietenii lor aveau acces. Nu trebuie decât să-i curăţaţi faţa şi piciorul cu oţet şi veţi descoperi că este acelaşi Stea-de-Argint dintotdeauna. — Mă uimiţi! — L-am găsit în mâinile unui iluzionist şi mi-am permis să-l las să alerge exact aşa cum a fost trimis încoace. — Dragul meu domn, ai făcut minuni. Calul pare sănătos şi în formă. În viaţa lui n-a alergat mai bine. Îţi datorez mii de scuze pentru că m-am îndoit de capacităţile dumitale. Mi-ai făcut un mare serviciu regăsindu-mi calul. Mi-ai face unul şi mai mare dacă ai pune mâna şi pe ucigaşul lui John Straker. — Am şi făcut-o, zise Holmes calm. Şi eu şi colonelul făcurăm ochii mari, plini de uimire. — L-ai prins? Atunci unde e? — E aici. — Aici! Unde? — E lângă mine, în momentul de faţă. Colonelul se înroşi de mânie. — Recunosc că-ţi sunt îndatorat, domnule Holmes, zise el, dar mă văd obligat să iau ceea ce ai spus fie ca pe o glumă proastă, fie ca pe o insultă. Sherlock Holmes râse. — Vă asigur că nu v-am asociat cu această crimă, domnule colonel, zise el. Adevăratul ucigaş este chiar în spatele dumneavoastră. Trecu pe lângă colonel şi puse mâna pe gâtul lucios al pur-sângelui. — Calul! am strigat într-un glas şi eu şi colonelul. — Da, calul. Totuşi, vina lui nu va mai părea aşa de mare dacă vă spun că a făcut-o în legitimă apărare şi că John Straker era un om complet nedemn de încrederea dumneavoastră. Dar iată că a sunat clopoţelul şi am şanse să câştig ceva bani la cursa următoare. Voi amâna o explicaţie detaliată pentru un moment mai potrivit. În seara aceea, ne aflam singuri în colţul unui vagon de dormit, în timp ce ne întorceam în mare grabă la Londra. Mie şi colonelului călătoria ni se păru scurtă, ascultând relatarea făcută de prietenul meu cu privire la evenimentele care avuseseră loc luni noaptea la grajdurile din Dartmoor, precum şi la mijloacele prin care reuşise să dezlege misterul. — Mărturisesc, zise el, că toate teoriile pe care le formulasem pe baza relatărilor din ziare au fost complet eronate. Şi totuşi, existau indicii acolo, dacă nu ar fi fost acoperite de alte detalii care le-au ascuns adevărata semnificaţie. M-am dus în Devonshire cu convingerea că Fitzroy Simpson era adevăratul vinovat, deşi, fireşte, am văzut că dovezile împotriva lui erau departe de a fi complete. Abia când mă aflam în trăsură, în clipa în care tocmai ajunsesem la casa antrenorului, mi-am dat seama de importanţa uriaşă a mâncării de berbec. Poate vă amintiţi că eram îngândurat şi că am rămas în trăsură după ce aţi coborât cu toţii. Mă minunam în sinea mea cum de putusem să trec cu vederea un indiciu atât de evident. — Trebuie să spun că nici acum nu văd în ce fel ne poate ajuta acest lucru, zise colonelul. — A fost prima verigă din lanţul meu de argumente. Praful de opiu nu este nicidecum lipsit de gust. Aroma lui nu este dezagreabilă, dar este perceptibilă. Dacă ar fi amestecat într-o mâncare obişnuită, consumatorul l-ar detecta fără doar şi poate şi probabil că n-ar mai mânca. O mâncare condimentată era exact mediul perfect pentru a-i deghiza gustul. Era imposibil de presupus că acest străin, Fitzroy Simpson, ar fi putut determina prepararea acestui fel de mâncare în familia antrenorului în seara aceea şi ar fi o coincidenţă mult prea mare dacă am presupune că s-a întâmplat să aibă la el praf de opiu chiar în seara în care se prepara o mâncare numai bună să-i ascundă gustul. Acest lucru e de neconceput. Astfel, Simpson este scos din cauză, iar atenţia noastră se îndreaptă către Straker şi soţia lui. Singurii care ar fi putut alege mâncarea condimentată de berbec pentru cina din seara aceea. Opiul a fost adăugat după ce s-a pus deoparte porţia grăjdarului, pentru că ceilalţi au mâncat acelaşi lucru fără să se simtă rău. Atunci, care din ei a avut acces la mâncarea respectivă, fără să fie văzut de servitoare? Înainte de a mă hotărî asupra acestei întrebări, mi-am dat seama de importanţa faptului că în noaptea aceea câinele nu a lătrat, căci o concluzie adevărată sugerează automat şi altele. Întâmplarea cu Simpson mi-a arătat că în grajduri era ţinut un câine şi, totuşi, cineva intrase şi scosese un cal, fără ca acesta să latre destul cât să-i scoale pe cei doi băieţi din pod. Deci e evident că vizitatorul nocturn era cineva pe care câinele îl cunoştea foarte bine. Eram deja convins, sau aproape convins, că John Straker se dusese la grajduri în miezul nopţii şi-l scosese afară pe Stea-de-Argint. În ce scop? Unul necinstit, desigur, altfel de ce şi-ar fi drogat grăjdarul? Cu toate astea, tot nu înţelegeam de ce. Au existat cazuri când, prin intermediul unor agenţi, antrenorii şi-au asigurat sume mari de bani pariind împotriva propriilor cai, împiedicându-i apoi prin înşelăciune să câştige cursa. Uneori folosesc un jocheu care ţine calul în frâu. Alteori apelează la mijloace mai sigure şi mai subtile. În cazul de faţă despre ce era vorba? Speram ca obiectele aflate în buzunarele lui să mă ajute să-mi formulez o concluzie. Şi aşa s-a şi întâmplat. Nu se poate să fi uitat de cuţitul neobişnuit, găsit în mâna mortului, un cuţit pe care cu siguranţă nici un om sănătos la cap nu l-ar fi ales drept armă. După cum ne-a spus şi doctorul Watson, era un tip de cuţit folosit în cele mai delicate operaţii chirurgicale. Şi, în noaptea aceea, tocmai pentru o operaţie delicată urma să fie folosit. Domnule colonel, dumneavoastră, care aveţi o experienţă vastă în ceea ce priveşte cursele de cai, ştiţi desigur că se poate face o mică incizie la tendoanele de la pulpa calului, printr-o operaţie subcutanată, ca să nu se vadă nici o urmă. Un cal supus acestui tratament va începe să şchiopăteze uşor, fapt care ar fi pus pe seama unei luxaţii sau a reumatismului, dar niciodată pe seama unei ticăloşii. — Ticălosul! Nemernicul! strigă colonelul. — Iată, deci care este motivul pentru care John Straker a vrut să scoată calul afară. Un animal atât de energic i-ar fi trezit până şi pe oamenii cu somnul cel mai adânc atunci când ar fi simţit înţepătura unui cuţit. Era absolut necesar ca acest lucru să fie făcut în aer liber. — Ce orb am fost! strigă colonelul. Bineînţeles că de asta avea nevoie de lumânare şi de asta a aprins chibritul. — Fără îndoială. Dar, examinându-i lucrurile, am avut norocul să descopăr nu numai metoda, ci şi motivele delictului. Ca om cu experienţă, domnule colonel, ştiţi că oamenii nu poartă asupra lor notele de plată ale altora. Cei mai mulţi dintre noi avem şi aşa destulă bătaie de cap achitându-le pe ale noastre. Am dedus imediat că Straker ducea o viaţă dublă şi că ţinea două case. Caracterul notei de plată indica faptul că era vorba de o doamnă şi încă una cu gusturi scumpe. Oricât de generos ai fi cu servitorii, cu greu îţi poţi imagina că aceştia le-ar putea cumpăra soţiilor lor rochii de douăzeci de guinee. Am descusut-o pe doamna Straker în legătură cu rochia, fără ca ea să-şi dea seama, şi, după ce m-am convins că nu-i parvenise niciodată, am notat adresa modistei. M-am gândit că, dacă-i fac o vizită şi îi arăt fotografia lui Straker, voi putea cu uşurinţă să-l fac să dispară pe imaginarul Derbyshire. Din acel moment, totul a fost simplu. Straker dusese calul într-o vâlcea, unde lumina lui nu putea fi văzută. Fugind, Simpson îşi pierduse cravata, iar Straker o luase în ideea că o poate folosi ca să lege piciorul calului. Odată ajuns în vâlcea, trecuse în spatele armăsarului şi aprinsese un chibrit. Speriat de lumina bruscă şi simţind instinctiv că se va petrece o ticăloşie, animalul zvâcnise, lovindu-l pe Straker în frunte cu potcoava de oţel. În ciuda ploii, el îşi dăduse deja haina jos pentru a putea săvârşi delicata operaţie, astfel că, în cădere, şi-a tăiat pulpa cu cuţitul. Am fost destul de limpede? — Minunat! strigă colonelul. Minunat! Parcă ai fi fost la faţa locului! — Mărturisesc că ultima mea presupunere a fost destul de hazardată. M-am gândit că un om atât de isteţ ca Straker nu s-ar încumeta să facă o operaţie delicată precum o incizie de tendon fără să exerseze mai înainte. Pe ce-ar fi putut exersa? Privirea mi-a căzut asupra oilor şi am pus o întrebare care, spre surprinderea mea, a arătat că presupunerea mea era corectă. Când m-am întors la Londra, i-am făcut o vizită modistei, care l-a recunoscut pe Straker ca fiind un client excelent pe nume Derbyshire, a cărui nevastă era o femeie foarte elegantă, cu gust pentru rochii scumpe. Nu mă îndoiesc că această femeie îl înglodase până peste cap în datorii, împingându-l astfel la acest complot mizerabil. — Aţi explicat totul, cu excepţia unui singur lucru, exclamă colonelul. Unde era calul? — A, calul a fugit şi a fost îngrijit de unul din vecinii dumneavoastră. Cred că trebuie să obţinem o amnistie în această privinţă. Dacă nu mă înşel, am ajuns la Clapham Junction şi în mai puţin de zece minute o să fim în gara Victoria. Dacă doriţi să fumaţi o ţigară în apartamentul nostru, domnule colonel, voi fi fericit să vă dau orice alte detalii care v-ar putea interesa.

Intoarcerea lui Sherlock Holmes de Arthur Conan Doyle I. Aventurile din casa goală În primăvara anului 1894, întreaga Londră era interesată, iar lumea de seamă înspăimântată de uciderea onorabilului Ronald Adair în cele mai neobişnuite şi inexplicabile circumstanţe. Publicul aflase deja detaliile despre crimă, care reieşiseră în urma investigaţiei efectuate de poliţie; dar, tot cu această ocazie, o bună parte a poveştii a fost ascunsă întrucât argumentele în favoarea acuzării au fost atât de puternice încât nu era necesar să se facă publice toate detaliile. Abia acum, după aproape zece ani, îmi este permis să fac cunoscute detaliile absente care întregesc acest remarcabil proces. Crima în sine prezenta interes, dar nici nu se compară cu urmările uluitoare care mi-au oferit cel mai mare şoc şi cea mai mare surpriză din toate evenimentele petrecute în aventuroasa mea viaţă. Chiar şi acum, după atâta timp, mă gândesc cu emoţie şi simt din nou acea mare bucurie, uimire şi scepticism care mi-au invadat mintea. Permiteţi-mi să mă adresez acelui public care a arătat un oarecare interes pentru sclipirile de moment, gânduri şi acţiuni ale unui om remarcabil, pe care le-am oferit ocazional şi să nu mă învinovăţească pentru că nu mi-am împărtăşit cunoştinţele cu el, lucru pe care l-aş fi considerat cea dintâi datorie a mea dacă nu aş fi fost oprit de interdicţia venită chiar de pe buzele sale, interdicţie care a fost ridicată pe data de trei luna trecută. Puteţi să vă imaginaţi că, datorită relaţiei mele apropiate cu Sherlock Holmes, eram foarte interesat de crime şi că după dispariţia lui nu am încetat să citesc cu atenţie despre diversele probleme prezentate în mod public şi chiar am încercat, de mai multe ori, pentru propria satisfacţie, să aplic metodele sale pentru soluţionarea acestora, deşi fără succes. Şi totuşi, nici una nu mă atrăgea într-atât ca tragedia lui Ronald Adair. Pe măsură ce citeam dovezile anchetei care conduceau către verdictul de crimă cu premeditare împotriva unei persoane sau unor persoane necunoscute, mi-am dat seama, mai clar ca oricând, de pierderea suferită de comunitate prin moartea lui Sherlock Holmes. Existau unele aspecte ale acestei afaceri ciudate care sunt sigur că i-ar fi atras atenţia, iar eforturile poliţiei ar fi fost suplimentate, sau mai de grabă anticipate, de fina observaţie şi gândirea alertă a celui mai mare agent criminalist din Europa. Toată ziua cât am condus ca să-mi fac rondul, am întors cazul pe toate părţile şi nu am găsit nici o explicaţie care să mi se pară potrivită. Cu riscul de a vă spune pentru a doua oară aceeaşi poveste, voi recapitula evenimentele, aşa cum erau cunoscute ele de toată lumea, la sfârşitul anchetei. Onorabilul Ronald Adair era cel de-al doilea fiu al contelui de Maynooth, la acea dată guvernator al unei colonii australiene. Mama lui Adair se întorsese din Australia pentru a se opera de cataractă şi locuia împreună cu fiul ei Ronald şi fiica ei Hilda pe Park Lane la numărul 427. Tânărul se învârtea în cercurile cele mai selecte ale societăţii şi nu avea, sau cel puţin nu se ştia să aibă, duşmani sau vreun viciu. Fusese logodit cu domnişoara Edith Woodley din Carstairs, dar logodna fusese ruptă cu acordul ambelor părţi cu câteva luni înainte şi nu era nici un semn că ar fi lăsat în urmă sentimente extrem de profunde. În rest, viaţa acestui om se limita la un cerc restrâns şi convenţional, întrucât avea obiceiuri liniştite şi era, de felul lui, destul de rece. Cu toate acestea, moartea s-a abătut asupra acestui tânăr aristocrat liniştit, sub forma cea mai stranie şi neaşteptată, în noaptea de 30 martie 1894, între orele zece şi unsprezece şi douăzeci de minute. Ronald Adair era pasionat de jocul de cărţi şi juca des, dar niciodată pe mize care ar fi putut să-i dăuneze. Era membru al cluburilor Baldwin, Cavendish şi Bagatelle. S-a arătat că la acesta din urmă a jucat o partidă de whist după cină, în ziua decesului său. Tot acolo jucase şi în după-amiaza aceleiaşi zile. Mărturiile celor ce jucaseră cu el – domnul Murray, Sir John Hardy şi colonelul Moran – au dovedit că jucaseră whist şi că mâinile fuseseră luate aproape în mod egal. E posibil ca Adair să fi pierdut cinci lire, dar nu mai mult. Era destul de norocos şi o astfel de pierdere nu l-ar fi putut afecta în nici un fel. Juca aproape zilnic la un club sau altul, era un jucător atent şi, de obicei, câştiga. La anchetă a reieşit că, jucând în pereche cu colonelul Moran, a câştigat chiar patru sute douăzeci de lire de la Godfrey Milner şi lordul Balmoral, la o partidă, în urmă cu câteva săptămâni. Cam atât despre evenimentele recente, după cum a reieşit în urma anchetei. În seara crimei, Adair s-a întors de la club la ora zece fix. Mama şi sora lui îşi petreceau seara în oraş cu o rudă. Servitoarea a depus mărturie că l-a auzit intrând în prima cameră de la etajul al doilea, folosită de obicei ca sufragerie. Aprinsese focul acolo şi, pentru că era fum, a deschis fereastra. Nu s-a auzit nici un sunet din cameră până la unsprezece şi douăzeci de minute, când s-au întors doamna Maynooth şi fiica ei. Dorind să-i spună noapte bună, mama a încercat să intre în camera fiului ei. Uşa era încuiată pe dinăuntru şi nu au primit nici un răspuns când au bătut la uşă şi l-au strigat. Uşa a fost forţată după ce au primit ajutor. Nefericitul tânăr a fost găsit zăcând lângă masă. Capul îi fusese mutilat, în cel mai groaznic mod, de glonţul unui revolver, dar în cameră nu a fost găsită nici o armă. Pe masă se aflau două bancnote de zece lire fiecare şi încă şaptesprezece lire, din care zece erau monezi de aur şi argint, banii fiind aranjaţi în grămezi de diferite valori. Pe o foaie de hârtie erau scrise nişte numere lângă numele unor prieteni de-ai lui de la club, lucru care ne face să credem că, înainte de a muri, încerca să facă o socoteală a pierderilor şi a câştigurilor de la jocul de cărţi. O examinare superficială a circumstanţelor nu putea decât să facă acest caz şi mai dificil. În primul rând, nu ar fi existat nici un motiv pentru ca tânărul să încuie uşa pe dinăuntru. Există posibilitatea ca asasinul să-l fi omorât şi apoi să fi fugit pe fereastră. Dar înălţimea era de cel puţin şapte metri, iar sub fereastră era un strat de brânduşe înflorite. Nici pământul şi nici florile nu arătau semne că ar fi fost deranjate şi nici nu era vreo urmă pe fâşia îngustă de iarbă care separa casa de stradă. Prin urmare, aparent, tânărul Adair era cel care încuiase uşa. Dar cum a murit? Nimeni nu ar fi putut să se urce până la fereastră fără să lase urme. Să presupunem că cineva ar fi tras prin fereastră. Atunci ar fi fost într-adevăr un ţintaş remarcabil dacă ar fi provocat astfel o rană mortală, folosind un revolver. Pe de altă parte, Park Lane e o stradă foarte circulată, iar la câteva sute de metri de casă se află o staţie de birje. Nimeni nu auzise împuşcătura. Şi totuşi, exista un om mort, exista glonţul de la revolver care se deformase, aşa cum se întâmplă cu toate gloanţele cu cap moale, şi era rana care trebuie să fi cauzat moartea instantanee. Acestea erau împrejurările misterului din Park Lane care, în continuare, au fost complicate de absenţa totală a mobilului, din moment ce, aşa cum am mai spus, tânărul Adair nu avea duşmani şi nu se încercare sustragerea banilor sau a lucrurilor de valoare din cameră. Toată ziua m-am gândit la acele lucruri încercând să găsesc o teorie care să le reunească pe toate şi acea linie de minimă rezistenţă despre care sărmanul meu amic spunea că este începutul fiecărei investigaţii. Mărturisesc că nu am prea făcut progrese. Seara mă plimbam de-a lungul străzii Park Lane şi, pe la ora şase, m-am trezit la capătul ei care dădea în strada Oxford. Un grup de pierde-vară aşezaţi pe caldarâm, care se uitau cu toţii la o anumită fereastră, m-a îndrumat spre casa pe care venisem s-o văd. Un bărbat înalt, slab, cu ochelari coloraţi, pe care eu îl bănuiam a fi un detectiv, îşi expunea o teorie în timp ce ceilalţi se adunaseră în jurul său să asculte ce avea de spus. M-am apropiat de el cât am putut de mult, dar observaţiile sale mi s-au părut a fi absurde, aşa încât m-am retras oarecum dezgustat. În timp ce făceam acest lucru m-am lovit de un bărbat diform care era în spatele meu şi i-am răsturnat o parte din cărţile pe care le căra. Îmi amintesc că atunci când le-am ridicat, am observat titlul uneia dintre ele: „Originea venerării copacilor” şi m-am gândit că individul trebuie să fie vreun bibliofil care colecţiona volume ori ca hobby, ori pentru comercializare. Am încercat să-mi cer scuze pentru accident, dar era evident că acele cărţi pe care le maltratasem erau foarte preţioase în ochii deţinătorului lor. Bombănind cu dispreţ, acesta s-a întors şi i-am văzut favoriţii cărunţi dispărând în mulţime. Observaţiile mele asupra casei de la numărul 427 de pe Park Lane nu m-au ajutat la clarificarea problemei care mă interesa. Casa era separată de stradă printr-un zid mic şi un gard care, per ansamblu, nu era mai înalt de doi metri şi jumătate. Aşa că era foarte uşor pentru oricine să intre în grădină, dar fereastra era complet inaccesibilă din moment ce nu era nici o ţeavă de apă sau orice altceva pe care chiar şi cel mai atletic om să se poată urca. Mai nedumerit ca niciodată, am făcut cale întoarsă la Kensington. Nu mă adâncisem în studiul meu de nici cinci minute când a intrat servitoarea să-mi spună că venise cineva să mă vadă. Spre uimirea mea nu era altcineva decât ciudatul bătrânel colecţionar de cărţi, cu faţa aspră şi zbârcită ivindu-se dintr-un cadru de păr alb şi cu preţioasele-i volume, cel puţin o duzină, sub braţul drept. — Sunteţi surprins să mă vedeţi, domnule, spuse el cu o voce stranie, croncănită. Am recunoscut că eram. — Ei bine, am o conştiinţă, domnule, şi când am băgat de seamă că intraţi în această casă, cum veneam eu după dumneavoastră şchiopătând, mi-am zis: „O să intru şi o să-l văd pe domnul acela drăguţ şi o să-i spun că, dacă am fost cam nepoliticos, nu am vrut să fac vreun rău şi că îi sunt îndatorat pentru că mi-a ridicat cărţile de pe jos.” — Exageraţi pentru un fleac, am spus eu, pot să vă întreb cum aţi ştiut cine sunt? — Ei bine, domnule, dacă nu-mi permit prea multe, sunt un vecin de-al dumneavoastră, am o mică librărie pe colţul străzii Church şi, cu siguranţă, mă bucur să vă văd. Poate colecţionaţi şi dumneavoastră, domnule, am aici „Păsări britanice”, „Catullus” şi „Războiul Sfânt”, un chilipir fiecare dintre ele. Cu cinci volume aţi putea să ocupaţi acel spaţiu de pe al doilea raft. Arată dezordonat nu-i aşa, domnule? Mi-am întors capul să mă uit la dulapul din spatele meu. Când m-am întors, Sherlock Holmes îmi zâmbea de cealaltă parte a măsuţei de studiu. M-am ridicat în picioare, l-am fixat pentru câteva secunde într-o uimire totală, iar apoi se pare că am leşinat pentru prima şi ultima oară în viaţa mea. Desigur, o ceaţă cenuşie se înfăţişa înaintea ochilor mei, iar când s-a limpezit m-am trezit cu gulerul desfăcut şi cu gustul înţepător al coniacului pe buze. Holmes era aplecat pe scaunul meu cu butelca în mână. — Dragul meu Watson, rosti bine cunoscuta voce, îţi datorez mii de scuze. Nu mi-am închipuit că vei fi atât de afectat. L-am apucat de braţ. — Holmes, am strigat, chiar tu eşti? Chiar eşti viu? Se poate să fi reuşit să ieşi din acel groaznic abis? — Aşteaptă un moment, spuse el. Crezi că eşti în stare să discutăm despre aceste lucruri? Ţi-am pricinuit un şoc serios prin dramatica şi inutila mea reapariţie. — Sunt bine, dar, ce-i drept, Holmes, nu-mi pot crede ochilor. Doamne-Dumnezeule, să mă gândesc că tu, tu din toţi oamenii, te vei afla din nou în biroul meu! L-am apucat din nou de mânecă şi am simţit mâna subţire şi vânjoasă de dedesubt. — Ei bine, oricum nu eşti fantomă, am spus. Dragul meu, sunt nespus de fericit să te văd. Ia loc şi spune-mi, povesteşte-mi cum ai scăpat cu viaţă din acea prăpastie îngrozitoare? S-a aşezat în faţa mea şi şi-a aprins o ţigară în cunoscuta sa manieră nonşalantă. Era îmbrăcat în anteriul ponosit de comerciant de cărţi, dar, în rest, tot ce mai rămăsese din acel individ era claia de păr alb şi cărţile vechi de pe masă. Holmes arăta mai degrabă slab şi puternic decât bătrân, dar pe faţa lui acvilină se distingea o umbră palidă care-mi spunea că viaţa lui în ultimul timp nu fusese prea sănătoasă. — Mă bucur că pot să mă întind, Watson, spuse el. Nu e de glumă când un bărbat înalt trebuie să-şi scurteze din înălţime câteva ore la rând. Acum, dragul meu amic, în privinţa acestor explicaţii, dacă ţi-aş cere cooperarea, ne-ar aştepta o noapte grea şi periculoasă. Poate că ar fi mai bine dacă ţi-aş povesti toată situaţia când îmi voi termina treaba. — Sunt foarte curios. Aş prefera, mai degrabă, să aud acum. — Vei veni cu mine la noapte? — Când doreşti şi unde doreşti. — Este într-adevăr ca pe vremuri. Avem timp să cinăm înainte să fim nevoiţi să plecăm. Ei bine, acum, în legătură cu prăpastia. N-am întâmpinat nici o dificultate la ieşire pentru simplul motiv că nu am fost niciodată în prăpastie. — Nu ai fost niciodată? — Nu, Watson, nu am fost niciodată. Scrisoarea mea pentru tine este autentică. Nici urmă de îndoială, nu eram la sfârşitul carierei mele când, deodată, am observat silueta oarecum sinistră a profesorului Moriarty pe poteca îngustă care ducea spre un loc sigur. Am citit în ochii lui un scop bine definit şi de nezdruncinat. Am schimbat câteva cuvinte şi astfel am obţinut politicos permisiunea de a-ţi scrie un bilet pe care l-ai primit ulterior. L-am lăsat alături de port-ţigaretul şi bastonul meu şi am pornit pe potecă, cu Moriarty pe urmele mele. Când am ajuns la capătul potecii, eram deja în mare pericol. Nu a scos nici o armă, dar s-a repezit la mine şi şi-a aruncat braţele lungi în jurul meu. Ştia că nu mai are ce să facă şi nu mai voia decât să se răzbune pe mine. Ne-am clătinat pe marginea prăpastiei. Desigur am ceva cunoştinţe de baritsu sau sistemul japonez de luptă, care în mai multe ocazii mi-au fost de folos. Am scăpat din strânsoarea lui, iar el, urlând groaznic, s-a zbătut nebuneşte pentru câteva secunde şi a încercat în gol să se agaţe cu mâinile. Dar cu tot efortul, nu a reuşit să-şi menţină echilibrul şi a căzut. M-am aplecat peste marginea prăpastiei şi l-am văzut căzând. Apoi s-a lovit de o stâncă, a sărit şi a ajuns în apă. Am ascultat uimit explicaţia dată de Holmes prin fumul de la ţigară. — Dar urmele? am zis, am văzut cu ochii mei cele două urme coborând pe potecă şi nici una coborând înapoi. — S-a întâmplat cam aşa. În momentul când profesorul a dispărut, mi-am dat seama de extraordinara oportunitate pe care mi-o oferise destinul. Ştiam că Moriarty nu era singurul care jurase să mă ucidă. Mai erau cel puţin alţi trei a căror dorinţă de răzbunare ar fi crescut după moartea liderului lor. Toţi erau oameni foarte periculoşi. Unul sau altul cu siguranţă m-ar fi prins. Pe de altă parte, dacă toată lumea era convinsă că sunt mort, atunci ei şi-ar fi permis anumite lucruri şi aş fi putut să-i distrug. Atunci ar fi fost timpul să anunţ că încă mă aflu printre cei vii. Atât de repede gândeşte creierul încât cred că m-am gândit la toate aceste lucruri înainte ca profesorul Moriarty să fi ajuns în fundul prăpastiei Reichenbach. M-am ridicat şi am examinat zidul de piatră din spatele meu. În relatarea expresivă pe care ai dat-o faptelor şi pe care am citit-o cu mult interes câteva luni mai târziu, afirmi că zidul stâncos este subţire. Nu este chiar adevărat. Am văzut câteva locuri mici de pus piciorul şi erau lucruri care indicau existenţa unui tăpşan. Stânca este atât de înaltă încât ar fi fost evident imposibil să o urc în întregime şi la fel de imposibil ar fi fost să plec pe cărarea umedă fără să las urme. Ce-i drept, aş fi putut să întorc ghetele cum am mai făcut cu alte ocazii, dar trei seturi de urme în aceeaşi direcţie cu siguranţă ar fi sugerat o înscenare. Atunci, în concluzie, cel mai bine ar fi fost să risc şi să urc. Nu a fost un lucru plăcut, Watson. Prăpastia se căsca sub mine. Nu sunt o persoană cu o imagina-ţie bogată, dar ai cuvântul meu că mi se părea că aud vocea lui Moriarty ţipând la mine din abis. Orice greşeală ar fi fost fatală. Nu o singură dată, când atingeam cu mâna smocuri de iarbă sau piciorul aluneca pe crestăturile ude ale stâncii, credeam că mă duc. Dar m-am zbătut şi, în final, am ajuns la un tăpşan lung de câţiva metri, acoperit de muşchi moale şi verde, unde puteam să stau perfect confortabil şi fără să fiu văzut. Eu eram acolo, întins, când tu şi oamenii tăi, dragul meu Watson, investigaţi, în maniera cea mai plină de compătimire şi ineficienţă, împrejurările morţii mele. În fine, după ce aţi ajuns la nişte concluzii inevitabile şi total eronate, aţi plecat spre hotel, iar eu am rămas singur. Mi-aş fi închipuit că aventurile mele au luat sfârşit, dar, o întâmplare neaşteptată mi-a demonstrat că încă mă mai aşteptau surprize. O piatră uriaşă, căzând de sus, a trecut pe lângă mine, a căzut pe potecă şi s-a rostogolit în prăpastie. Pe moment, am crezut că a fost o întâmplare, dar, în secunda următoare, uitându-mă în sus, am zărit capul unui bărbat pe fundalul unui cer întunecat şi o altă piatră a căzut chiar pe tăpşanul pe care eram eu lungit, aproape de capul meu. Desigur, scopul era evident. Moriarty nu fusese singurul. Un aliat – şi chiar cu acea unică privire mi-am dat seama ce periculos era acel aliat – fusese de pază când profesorul m-a atacat. De la distanţă, nevăzut de mine, fusese martor al morţii amicului său şi al fugii mele. A aşteptat şi apoi, urcându-se până în vârful stâncii, a încercat să ducă la bun sfârşit misiunea în care eşuase martorul său. N-am avut timp să mă gândesc prea mult, Watson. Am văzut din nou chipul acela sinistru aplecat deasupra stâncii şi mi-am dat seama că urmează altă piatră. M-am târât în jos până la potecă. Nu cred că aş fi reuşit s-o fac cu sânge rece. A fost de o sută de ori mai greu decât urcuşul. Dar am avut timp să mă gândesc la pericol pentru că altă piatră a zburat pe lângă mine când mă aflam agăţat cu mâinile de marginea tăpşanului. Pe la jumătatea drumului am alunecat dar, slavă Domnului, am aterizat pe potecă zgâriat şi plin de sânge. M-am ridicat în picioare, am mers cincisprezece kilometri prin munţi pe întuneric şi, o săptămână mai târziu, m-am trezit în Florence cu certitudinea că nici o persoană de pe faţa pământului nu ştia ce se întâmplase cu mine. Am avut un singur confident – fratele meu Mycroft. Îţi datorez multe scuze, dragul meu Watson, dar era foarte important pentru mine să se creadă că sunt mort şi sunt convins că nu ai fi putut scrie o relatare atât de convingătoare a nefericitului final dacă nu ai fi crezut chiar tu că este adevărat. De mai multe ori în ultimii trei ani am încercat să-ţi scriu, dar de fiecare dată m-am temut că afecţiunea ta pentru mine te-ar conduce la vreo indiscreţie care ar putea să-mi trădeze secretul. Din acest motiv am plecat de lângă tine în seara asta când mi-ai deranjat cărţile, pentru că în acel moment mă aflam în pericol şi orice semn de surpriză şi emoţie din partea ta ar fi atras atenţia asupra identităţii mele şi ar fi condus la cele mai deplorabile şi ireparabile rezultate. Cât despre Mycroft, am fost nevoit să am încredere în el ca să obţin banii de care aveam nevoie. În Londra, lucrurile nu s-au derulat atât de bine pe cât mă aşteptam întrucât în urma procesului găştii lui Moriarty, doi dintre cei mai periculoşi membri, cei mai răzbunători duşmani ai mei, au rămas în libertate. Prin urmare, am călătorit doi ani prin Tibet şi m-am distrat vizitând Lhassa şi petrecând câteva zile în compania marelui Lama. Poate ai citit despre remarcabilele explorări ale unui norvegian pe nume Sigerson, dar sunt sigur că nici nu te-ai gândit că primeşti veşti de la amicul tău. Apoi am trecut prin Persia, am vizitat Mecca şi am făcut o scurtă, dar interesantă vizită califului din Khartoum, rezultatele acesteia comunicându-le Biroului de Externe. Întorcându-mă în Franţa, am petrecut câteva luni cercetând derivatele gudronului de huilă într-un laborator din Montpellier în sudul Franţei. Spre satisfacţia mea, la finalizarea acestuia şi la aflarea veştii că doar unul dintre duşmanii mei mai rămăsese în Londra, mă pregăteam să revin, când acţiunile mele au fost grăbite de primirea veştii acestui remarcabil mister din Park Lane, care m-a atras nu doar pentru ceea ce reprezintă, ci şi pentru că părea să-mi ofere cele mai stranii oportunităţi personale. Am venit îndată la Londra, am făcut o vizită pe strada Baker, am adus-o pe doamna Hudson în pragul isteriei şi am descoperit că Mycroft îmi păstrase camerele şi hârtiile exact aşa cum fuseseră întotdeauna. Aşa se face, dragul meu Watson, că astăzi la ora două mă găseam în vechiul meu fotoliu din vechea mea odaie, singura mea dorinţă fiind să-l pot vedea pe vechiul meu amic Watson aşezat pe celălalt scaun, pe care de atâtea ori a stat. Aceasta este remarcabila istorie pe care am ascultat-o în acea seară de aprilie – istorie care mi s-ar fi părut perfect incredibilă dacă nu ar fi fost confirmată de prezenţa siluetei înalte şi subţiri, a chipului ager şi nerăbdător pe care nu credeam să le mai văd vreodată. Aflase cumva de marea mea nenorocire şi şi-a arătat compasiunea mai degrabă prin comportament decât prin vorbe. — Munca este cel mai bun antidot pentru supărare, dragul meu Watson, spuse el, şi în seara asta am ceva de lucru pentru amândoi, iar, dacă ajungem la un final victorios, asta va influenţa viaţa unui om pe această planetă. Degeaba l-am rugat să-mi spună mai mult. — Vei auzi şi vei vedea destul până dimineaţă, răspunse el. Avem de discutat despre trei ani din trecut. Hai să ne rezumăm la asta până la ora nouă şi jumătate când vom porni în memorabila aventură a casei goale. Într-adevăr, la acea oră era ca în vremurile de demult, mă aflam aşezat în birjă lângă el, cu revolverul în buzunar şi emoţia aventurii în inimă. Holmes era rece, sever şi tăcut. Cum licărea lumina lampadarelor pe trăsăturile lui aspre, am remarcat că avea sprâncenele încruntate de gânduri şi ţinea strânse buzele subţiri. Nu ştiam ce bestie sălbatică aveam să hăituim prin jungla întunecată a Londrei criminale, dar puteam fi sigur după purtarea acestui mare vânător că aventura urma să fie una dintre cele mai palpitante, în timp ce zâmbetul sarcastic care-i trecea când şi când peste tristeţea ascetică nu vestea lucruri bune pentru obiectul căutării noastre. Credeam că ne îndreptăm spre strada Baker, dar Holmes a oprit birja la colţul Pieţei Cavendish. Am remarcat că după ce a ieşit din birjă s-a uitat cercetând în stânga şi-n dreapta şi la fiecare colţ de stradă se străduia din răsputeri să se asigure că nu este urmărit. Ruta noastră era mai mult ca sigur una specială. Cunoştinţele lui Holmes despre străzile lăturalnice din Londra erau extraordinare, iar în situaţia de faţă mergea repede, cu paşi siguri, printr-un labirint de garaje şi grajduri, despre care n-am ştiut vreodată că existau. În final, am ajuns pe o stradă mică, cu case vechi şi întunecate de-o parte şi de alta prin care am ajuns în strada Manchester şi, mai departe, în strada Blandford. Aici Holmes intră iute într-un pasaj strâmt, apoi într-o curte părăsită printr-o poartă de lemn şi deschise cu o cheie uşa din spate a unei case. Am intrat împreună, iar el închise uşa în spatele nostru. Era întuneric beznă, dar era evident că ne aflam într-o casă goală. Duşumeaua scârţâia şi trosnea sub paşii noştri, iar eu, cu mâna întinsă, am atins un perete pe care tapetul atârna în fâşii. Degetele subţiri şi reci ale lui Holmes mă apucară de încheietura mâinii şi mă conduseră pe un hol lung până am întrezărit o fereastră întunecată în formă de evantai, deasupra uşii. Aici Holmes se întoarse brusc la dreapta şi ne-am trezit într-o cameră goală, mare, pătrată, cu colţurile foarte întunecate, dar uşor luminată în centru de felinarele de vizavi. Nu era nici o lampă prin apropiere, iar fereastra era acoperită cu un strat gros de praf, astfel că de-abia ne puteam distinge trăsăturile. Tovarăşul meu puse mâna pe umărul meu şi-şi apropie buzele de urechea mea. — Ştii unde ne aflăm? îmi şopti el. — Pe strada Baker, desigur, am răspuns, uitându-mă prin fereastră. — Exact. Ne aflăm în Camden House, chiar vizavi de fostul tău apartament. — Dar de ce ne aflăm aici? — Pentru că ne oferă o vedere excelentă asupra acelui pitoresc ansamblu arhitectonic. Pot să te rog, dragul meu Watson, să te apropii de fereastră, având grijă să nu fi văzut, şi să te uiţi la vechile noastre odăi, punctul de plecare al atâtora dintre aventurile noastre? Vom vedea dacă cei trei ani de absenţă mi-au diminuat în întregime capacitatea de a te surprinde. M-am apropiat încet şi m-am uitat la cunoscuta fereastră. Când mi-a căzut privirea asupra acesteia, mi s-a tăiat răsuflarea şi am scos un sunet de uimire. Storurile erau trase şi în cameră era o lumină puternică. Înăuntru se vedea umbra unui bărbat aşezat pe scaun şi lăsat mult pe spate, un contur întunecat pe fundalul luminos al ferestrei. Nu era nici o îndoială: postura capului, umerii laţi, trăsăturile ascuţite... Chipul era întors pe jumătate, efectul fiind cel dat de siluetele întunecate pe care bunicii noştri le înrămau. Era o reproducere perfectă a lui Holmes. Am fost atât de uimit încât am întins mâinile să mă asigur că el se află tot lângă mine. Corpul îi tresălta râzând încet. — Ei bine? mă întrebă. — Dumnezeule! am strigat, este minunat. — Sper că nici vârsta şi nici apucăturile nu mi-au ruginit infinita îndemânare, spuse el, şi am recunoscut în vocea lui bucuria şi mândria unui artist în faţa creaţiei sale. Chiar seamănă cu mine, nu-i aşa? — Aş fi gata să jur că tu eşti. — Meritul operei îi revine domnului Oscar Meunier din Grenoble, care a petrecut câteva zile făcând acest mulaj. Este un bust din ceară. Restul l-am aranjat chiar eu, în această după-amiază, în timpul vizitei în strada Baker. — Dar de ce? — Deoarece, dragul meu Watson, am avut cel mai bun motiv să conving anumiţi oameni că sunt acolo când eu de fapt sunt în altă parte. — Şi credeai că îţi sunt supravegheate camerele? — Ştiam că sunt supravegheate. — De cine? — De vechii mei inamici, Watson. De încântătoarea societate al cărei lider zace pe fundul prăpastiei Reichenbach. Ţi-aduci aminte că ei şi doar ei ştiau că sunt încă în viaţă. Mai devreme sau mai târziu aveau să creadă că mă voi întoarce în apartamentul meu. Au urmărit încontinuu şi în dimineaţa aceasta m-au văzut sosind. — De unde ştii? — Pentru că le-am recunoscut santinela când m-am uitat pe fereastră. E un tip destul de inofensiv, pe nume Parker, un hoţ care obişnuia să-şi stranguleze victimele şi un remarcabil interpret de cântece evreieşti din harfă. Nu aveam nimic cu el. Dar aveam ceva de împărţit cu persoana mult mai importantă din umbra acestuia, prietenul intim al lui Moriarty. Cel care a aruncat cu pietre de pe stâncă, cel mai viclean şi periculos criminal din Londra. El este cel care se află pe urmele mele în seara asta, Watson, şi tot el este cel care nu are nici cea mai mică idee că noi îl urmărim la rândul nostru. Uşor, uşor, planurile prietenului meu ieşeau la iveală. Din acest adăpost avantajos, spionii erau spionaţi, iar urmăritorii – urmăriţi. Umbra colţuroasă de sus era momeala, iar noi eram vânătorii. Tăcuţi, stăteam împreună în întuneric şi priveam siluetele grăbite care treceau încontinuu prin faţa noastră. Holmes era tăcut şi încremenit, dar mi-am dat seama că era extrem de atent şi că ochii lui erau fixaţi la trecători. Era o noapte rece şi furtunoasă şi vântul pătrunzător şuiera pe strada lungă. Mulţi oameni se mişcau încolo şi-ncoace, majoritatea înfofoliţi în haine. O dată sau de două ori mi s-a părut că am mai văzut aceeaşi persoană înainte şi am remarcat în mod special doi bărbaţi care păreau să se adăpostească de vânt la intrarea unei case mai sus pe stradă. Am încercat să atrag atenţia tovarăşului meu, dar el arătă o uşoară manifestare de nerăbdare şi continuă să se uite în stradă. Nu o dată a bătut nervos din picioare şi rapid cu degetele pe perete. Îmi era evident că devenea neliniştit şi că planurile nu îi ieşeau cum sperase. În final, pe măsură ce se apropia miezul nopţii şi strada se golea, începu să meargă încolo şi-ncoace prin cameră, într-o agitaţie de necontrolat. Tocmai voiam să-i spun ceva când mi-am ridicat privirea spre fereastra luminată şi, din nou, am avut o surpriză aproape la fel de mare ca prima oară. L-am apucat pe Holmes de braţ şi am arătat în sus. — Umbra s-a mişcat! am spus. Într-adevăr, nu mai era profilul, ci spatele, întors acum spre noi. Cu siguranţă, trecerea celor trei ani nu-i domoliseră temperamentul sau nerăbdarea dându-i o inteligenţă mai puţin vioaie. — Desigur că s-a mişcat, spuse el, crezi că o dădeam în bară chiar atât de prosteşte, Watson, încât să plasez pur şi simplu un manechin uşor de observat şi să mă aştept ca unii dintre cei mai ageri oameni din Europa să fie păcăliţi? Ne aflăm în această cameră de două ore, aşa că doamna Hudson a făcut câteva schimbări la manechin, de opt ori sau, mai exact, o dată la un sfert de oră. Îl manevrează din faţă, astfel încât umbra ei să nu fie văzută. Ah! Inspiră adânc, pătrunzător, plin de emoţie. În lumina palidă i-am văzut capul aplecat în faţă, întreaga sa fiinţă încremenită de atenţie. Afară strada era complet goală. Poate că cei doi bărbaţi încă mai erau înghesuiţi la uşa de la intrare, dar nu-i mai puteam vedea. Totul era nemişcat şi întunecat în afară de acel paravan puternic luminat în galben din faţa noastră cu silueta neagră conturată în centru. Din nou, în liniştea completă, am auzit acel sunet vag, şuierător care trăda o emoţie intensă suprimată. În secunda următoare mă trase în cel mai întunecat colţ al odăii şi i-am simţit mâna pe buze, avertizându-mă. Degetele care mă ţineau tremurau. Nicicând nu-mi mai văzusem amicul atât de mişcat şi totuşi strada întunecată încă se întindea solitară în faţa noastră. Dar deodată mi-am dat seama de ceea ce simţurile sale ascuţite deja distinseseră. Am auzit un sunet slab, tainic, dar nu dinspre strada Baker, ci chiar din spatele casei în care ne ascundeam. O uşă s-a deschis şi s-a închis. O secundă mai târziu se auzeau paşi prin hol – paşi care voiau să fie silenţioşi, dar al căror sunet reverbera puternic în casa goală. Holmes s-a ghemuit lângă perete şi eu am făcut la fel, mâna apropiindu-se de mânerul revolverului. Uitându-mă prin întuneric, am văzut slab conturul unui bărbat, cu o nuanţă mai închisă de negru decât întunericul din uşa deschisă. A stat o secundă şi apoi s-a furişat ameninţător mai departe în cameră, ghemuindu-se. Era la câţiva paşi de noi, sinistru, şi mă hotărâsem să-l înfrunt când am realizat că nu ştia de prezenţa noastră acolo. A trecut pe lângă noi, s-a strecurat până la fereastră, foarte uşor şi fără zgomot, şi a ridicat o jumătate de picior. Se lăsă la acel nivel şi atunci, lumina de afară, care nu mai era palidă din cauza prafului, îi căzu pe faţă. Omul părea că-şi iese din piele de emoţie. Ochii îi străluceau puternic şi trăsăturile îi tremurau spasmodic. Era un om în vârstă, cu un nas subţire proeminent, frunte înaltă, chel şi cu o mustaţă uriaşă încărunţită. Jobenul era tras pe ceafă şi sub pardesiul deschis se vedea pieptarul de la o ţinută de seară. Avea un chip slab, dar oacheş, marcat de riduri adânci, sălbatice. În mână avea ceva care semăna cu un baston, dar când l-a pus pe podea, a scos un sunet metalic. Apoi, din buzunarul pardesiului scoase un obiect greoi şi se adânci într-o îndeletnicire la finalul căreia se auzi o pocnitură ascuţită, tare, asemănătoare zgomotului scos de un arc sau un zăvor care se închide. Fiind în continuare îngenuncheat pe podea, se aplecă în faţă şi îşi puse toată forţa şi greutatea pe o pârghie, rezultatul fiind un sunet şuierător, ameţitor care s-a sfârşit, încă o dată, cu o pocnitură puternică. Apoi s-a îndreptat şi am văzut că în mână avea un fel de puşcă cu patul uşor deformat. Trase închizătorul, puse ceva înăuntru şi puse piedica. Apoi ghemuindu-se, sprijinii capătul ţevii de pervazul ferestrei deschise şi i-am văzut mustaţa atârnând peste patul puştii şi ochii lucindu-i pe măsură ce cerceta împrejurimile. Când a sprijinit patul puştii de umăr am auzit un geamăt de satisfacţie şi am văzut uimitoarea ţintă, conturul negru de pe fundalul galben înfăţişându-se clar în faţa ochilor lui. Timp de o secundă rămase nemişcat. Apoi degetul i se încleştă pe trăgaci. Se auzi un şuierat straniu, puternic şi zăngănitul prelung al geamului spart. În acel moment Holmes se repezi ca un tigru în spatele ţintaşului şi-l dărâmă cu faţa în jos. Acesta se ridică într-o secundă şi cu o forţă convulsivă îl apucă pe Holmes de gât, dar l-am lovit eu cu patul revolverului şi căzu din nou pe podea. Am căzut peste el şi, în timp ce-l ţineam, Holmes fluieră. Se auzi tropăitul paşilor alergând pe ciment şi doi poliţişti în uniformă şi un detectiv în haine civile intrară în grabă pe intrarea principală şi apoi în cameră. — Tu eşti, Lestrade? întrebă Holmes. — Da, domnule Holmes, am preluat chiar eu sarcina. Mă bucur să vă văd înapoi în Londra, domnule. — Cred că ai nevoie de puţin ajutor, neoficial. Trei crime nerezolvate într-un an nu prea merge, Lestrade. Dar în cazul misterului Molesey te-ai descurcat, nu ca de obicei, adică să spunem că te-ai descurcat binişor. Ne ridicarăm toţi în picioare, prizonierul respirând greu, de fiecare parte a sa fiind câte un ofiţer de poliţie robust. În stradă deja începuseră să se adune câţiva gură-cască. Holmes se duse la fereastră, o închise şi trase jaluzelele. Lestrade făcuse rost de două lumânări şi poliţiştii îşi scoaseră lanternele. În final, puteam să văd prizonierul. Faţa care se întoarse spre noi era extrem de virilă şi totuşi sinistră. Cu o frunte de filosof şi un maxilar senzual, bărbatul trebuie să fi avut predispoziţie atât pentru bine, cât şi pentru rău. Dar nimeni nu se putea uita în ochii săi albaştri şi cruzi, cu pleoape căzute batjocoritor, sau la nasul agresiv şi la fruntea brăzdată şi ameninţătoare fără să vadă cele mai clare semne ale firii periculoase. Nu ne băga în seamă pe nici unul, dar ochii îi erau fixaţi pe chipul lui Holmes cu o expresie plină de ură şi uimire, în egală măsură. — Ticălosule! mormăia întruna. Isteţ, isteţ ticălos! — Ah, colonele! exclamă Holmes aranjându-şi gulerul şifonat. „Călătoriile sfârşesc cu întâlnirea îndrăgostiţilor”, spune o veche piesă. Nu cred că am avut plăcerea să vă văd de când m-aţi gratulat cu acele mici atenţii pe când mă aflam pe tăpşanul de deasupra prăpastiei Reichenbach. Colonelul se uita în continuare la chipul amicului meu, ca un om în transă. — Ticălos şiret ce eşti! era tot ce putea spune. — Încă nu te-am prezentat, spuse Holmes. Domnilor, vi-l prezint pe domnul colonel Sebastian Moran, fost membru în armata indiană a Maiestăţii Sale şi cel mai bun vânător de pradă mare pe care l-au dat vreodată Indiile. Cred că nu mă înşel, colonele, când afirm că a rămas neegalată colecţia dumneavoastră de tigri. Bătrânul fioros nu spuse nimic, dar continua să se uite urât la tovarăşul meu cu acei ochi sălbatici şi mustaţa ţepoasă, el însuşi semănând foarte mult cu un tigru. — Mă mir că stratagema mea simplă a înşelat un vânător bătrân ca dumneata, spuse Holmes. Cred că îţi este foarte cunoscută. Nu ai priponit niciodată un ied de un copac, nu te-ai ascuns în copac deasupra cu puşca în mână, nu ai aşteptat ca momeala să atragă tigrul? Casa goală este copacul meu, iar dumneata eşti tigrul meu. Probabil că ai avut alte arme de rezervă în cazul în care apăreau mai mulţi tigri sau presupunând prin absurd că nu mai nimereai ţinta. Acestea, şi arătă de jur-împrejur, sunt celelalte arme ale mele. Comparaţia este perfectă. Colonelul Moran sări în faţă cu un mârâit de furie, dar poliţiştii îl traseră înapoi. Furia de pe chipul lui era evidentă. — Mărturisesc că mi-ai făcut o surpriză, spuse Holmes. Nu m-am gândit că tocmai dumneata vei folosi această casă goală şi această convenabilă fereastră. Mi te închipuisem operând din stradă, unde te aşteptau amicul meu Lestrade şi oamenii lui. Cu această excepţie, totul a decurs cum mă aşteptam. Colonelul Moran se întoarse către Lestrade. — Poate că ai sau poate că nu ai un motiv bun ca să mă arestezi, spuse el, dar nu este nici un motiv pentru care ar trebui să suport ironiile acestui om. Dacă mă aflu în mâna legii, atunci lucrurile să fie făcute legal. — Bine, cred că-i destul de rezonabil, a fost de acord Lestrade. Domnule Holmes, mai ai ceva de zis înainte să plecăm? Holmes ridicase puternica armă pneumatică de pe podea şi îi examina mecanismul. — O armă admirabilă şi unică, spune el, silenţioasă şi cu bătaie extraordinară. L-am cunoscut pe Von Herder, mecanicul german orb care a construit-o în urma comenzii primite de la defunctul profesor Moriarty. De câţiva ani ştiu de existenţa ei, dar până acum nu am avut şansa s-o încerc. Vreau să-ţi atrag atenţia la ea în mod special, Lestrade, şi la gloanţele potrivite. — Poţi să ai încredere că o vom cerceta, domnule Holmes, spuse Lestrade în timp ce toţi se îndreptau către uşă. Mai e ceva? — Vreau doar să te întreb, ce acuzaţie preferi? — Ce acuzaţie, domnule? Bineînţeles că tentativa de omor asupra domnului Sherlock Holmes. — Nu Lestrade. Nu am de gând să particip la această problemă. Dumitale şi numai dumitale îţi revine meritul de a fi efectuat această remarcabilă arestare. Da, Lestrade, te felicit! Cu obişnuitul tău amestec fericit de viclenie şi îndrăzneală, l-ai prins. — L-am prins! Pe cine, domnule Holmes? — Pe cel pe care întreaga poliţie l-a căutat fără nici un rezultat, pe colonelul Sebastian Moran, care l-a împuşcat pe onorabilul Ronald Adair, cu un glonte expandabil, dintr-o puşcă pneumatică, prin fereastra deschisă de la etajul al doilea al casei din Park Lane, numărul 427, pe data de 30 luna trecută. Aceasta-i acuzaţia, Lestrade. Iar acum, Watson, dacă poţi suporta curentul de la fereastra spartă, cred că o jumătate de oră în biroul meu la un trabuc îţi va aduce o porţie bună de amuzament. Vechile noastre camere rămăseseră neschimbate sub supravegherea lui Mycroft şi prompta îngrijire a doamnei Hudson. Adevărat, când am intrat am remarcat o ordine perfectă, iar vechile repere erau toate la locul lor. Erau şi colţul cu substanţe chimice, şi masa cu furnir din scândură de brad. Pe un raft, era un rând cu albume cu tăieturi din ziare şi cărţi de referinţă pe care mulţi compatrioţi de-ai noştri ar fi fost fericiţi să le vadă arse. Diagramele, cutia de la vioară şi suportul pipei – chiar şi papucul persan care conţinea tutunul – pe toate le-am văzut uitându-mă în jurul meu. Erau doi ocupanţi în cameră – unul, doamna Hudson, care ne-a zâmbit amândurora când am intrat; celălalt, manechinul ciudat care a jucat un rol atât de important în aventurile din acea seară. Era un model colorat, din ceară, al prietenului meu, atât de perfect executat încât era un duplicat perfect. Era aşezat pe o masă cu piedestal, cu un halat vechi de-al lui Holmes astfel înfăşurat în jurul lui, încât, din stradă, iluzia era perfectă. — Sper că ai luat toate măsurile de precauţie, doamnă Hudson, spuse Holmes. — Am mers în genunchi domnule, exact cum mi-aţi spus. — Evident. Ai îndeplinit sarcina foarte bine. Ai observat unde s-a dus glonţul? — Da, domnule. Mă tem că v-a stricat frumosul bust întrucât a trecut chiar prin cap şi s-a turtit de perete. L-am luat eu de pe covor. Iată-l! Holmes mi-l arătă. — Un glonte cu vârf moale de revolver, după cum îţi dai seama, Watson. E un lucru genial aici pentru că cine s-ar fi aşteptat să găsească aşa ceva tras dintr-o puşcă cu arc? Bine, doamnă Hudson, îţi sunt îndatorat pentru ajutorul dumitale. Iar acum, Watson, aşază-te încă o dată în vechiul tău scaun, pentru că sunt câteva lucruri pe care aş vrea să le discut cu tine. Îşi aruncase halatul ponosit, iar acum era vechiul Holmes, îmbrăcat în halatul grişoarece pe care l-a luat din cuier. — Siguranţa bătrânului vânător nu şi-a pierdut fermitatea şi nici ochii acurateţea, spuse el râzând, pe măsură ce inspecta fruntea zdrobită a bustului. — Exact prin centrul părţii din spate a capului şi fix prin creier. Era cel mai bun ţintaş din India şi cred că mai sunt câţiva mai buni în Londra. N-ai auzit de el? — Nu, n-am auzit. — Of, of, aşa-i celebritatea! Dar, dacă-mi amintesc bine, nu auziseşi nici de profesorul James Moriarty, posesorul uneia din cele mai grozave minţi ale secolului. Dă-mi indexul de biografii de pe raft. Dădu paginile leneş, trântit în scaunul său şi pufăind nori de fum din trabuc. — Colecţia mea, la litera „M”, este grozavă, spuse el. Doar Moriarty este îndeajuns pentru a face orice literă măreaţă şi iată-i pe Morgan „Otrăvitorul”, şi Merriden, a cărui amintire e abominabilă, şi Matheus, care mi-a scos caninul stâng în camera de aşteptare de la Charing Cross, şi, în sfârşit, iată-l pe prietenul nostru din seara asta. Mi-a dat cartea şi am citit: „Moran, Sebastian, colonel, şomer. Fost prim-pionier în Bengalore. Născut: Londra, 1840. Fiu al domnului Augustus Moran, C.B., fost ministru britanic în Persia. Educat la Eton şi Oxford. A luptat în campaniile din Jowaki, Afganistan, Clearasiab (urgenţe), Sherpur şi Kabul. Autor al lucrărilor: Vânatul mare din vestul Himalayei, 1881; Trei luni în junglă, 1884; adresa: str. Condnit. Cluburi frecventate: The Anglo-Indian Tankerville, Bagatelle Card Club”. Pe margine se putea citi scrisul migălos al lui Holmes: „Al doilea cel mai periculos om din Londra”. — E uimitor, spusei înmânându-i volumul. Acest om are cariera unui soldat onorabil. — Adevărat, răspunse Holmes. S-a descurcat bine, până la un punct. A fost întotdeauna un om cu nervi de oţel, iar în India încă se mai povesteşte despre cum s-a târât printr-un canal de scurgere după un tigru ucigaş de oameni. Ştii, Watson, sunt unii copaci care cresc până la o anumită înălţime, iar apoi dezvoltă o dorinţă dizgraţioasă de a ieşi din comun. O s-o remarci adeseori şi la oameni. Eu am o teorie conform căreia individul reprezintă în dezvoltarea sa întreaga linie a strămoşilor lui şi o astfel de turnură către bine sau rău se datorează unei puternice influenţe survenite în arborele genealogic. Astfel, omul a devenit esenţa istoriei propriei familii. — Desigur, este uşor fantezistă. — Ei bine, nu mai insist asupra ei. Indiferent de cauză, colonelul Moran a luat-o pe căi greşite. Fără să fi fost vreun scandal public, India nu l-a mai suportat. S-a retras, a venit la Londra şi, din nou, a căpătat un renume prost. Pe atunci a fost căutat de profesorul Moriarty pentru care a lucrat un timp ca şef de personal. Moriarty îi furniza bani din plin şi l-a folosit doar la două-trei lovituri de clasă pe care un criminal de rând nu le-ar fi putut îndeplini. Sigur îţi aduci aminte de moartea doamnei Stewart, din Lander, în 1887. Nu? Ei bine, sunt sigur că Moran a făcut-o; dar nu s-a putut dovedi nimic. Atât de bine ascuns era colonelul, încât nici chiar când banda i-a fost dezbinată nu l-am putut incrimina. Mai ţii minte că atunci când te-am vizitat la apartament am tras obloanele de teama unei puşti pneumatice? Desigur ai crezut că mă port bizar. Ştiam exact ce fac, deoarece ştiam de existenţa acestei uimitoare puşti şi, de asemenea, ştiam că unul din cei mai buni ţintaşi din lume se afla în spatele ei. Când ne aflam în Elveţia, ne-a urmărit împreună cu Moriarty şi nu am nici o îndoială că el este cel care mi-a oferit cele cinci minute de iad pe tăpşanul de la Reichenbach. Îţi închipui că am citit foarte atent ziarele, în timpul şederii mele în Franţa, aşteptând prima ocazie să-l prind. Atâta timp cât el era liber în Londra, viaţa mea nu avea sens. Zi şi noapte umbra lui m-ar fi bântuit şi ocazia ar fi venit mai devreme sau mai târziu. Ce puteam face? Nu puteam să-l împuşc pur şi simplu, că intram în boxa acuzaţilor. N-ar fi folosit la nimic dacă apelam la un magistrat. N-ar fi putut interveni doar în baza unei suspiciuni. Astfel că nu puteam face nimic. Dar am urmărit veştile despre ultimele crime, pentru că ştiam că, mai devreme sau mai târziu, tot l-aş fi prins. Apoi a survenit moartea lui Ronald Adair. În sfârşit, mi se ivise ocazia! Ştiind ce a făcut, nu era logic că autorul fusese colonelul Moran? A jucat cărţi împreună cu tânărul; l-a urmărit acasă de la club; l-a împuşcat prin fereastra deschisă. Nu era nici o îndoială. Doar gloanţele sunt de ajuns ca să-i pună laţul de gât. Am venit aici de îndată. Am fost văzut de santinelă şi ştiam că aceasta îi va atrage atenţia colonelului. Îşi va fi dat seama curând că întoarcerea mea avea legătură cu crima şi se va fi alarmat teribil. Eram sigur că va încerca DE ÎNDATĂ să mă elimine şi, în acest scop, va aduce arma crimei. I-am lăsat o ţintă excelentă la fereastră şi, după ce am anunţat poliţia că ar putea fi nevoie de ei – apropo, Watson, le-ai remarcat prezenţa în pragul uşii cu o acurateţe infailibilă – , am ocupat un loc de observare care mi s-a părut prudent şi nici prin gând nu mi-a trecut că el va alege acelaşi loc pentru atac. Acum, dragul meu Watson, mai e ceva care trebuie să-ţi explic? — Da, spusei. Nu-mi este clar care au fost motivele colonelului Moran pentru asasinarea onorabilului Ronald Adair. — Ah! Dragul meu Watson, aici intrăm în domeniul ipotezelor, unde cea mai logică minte poate greşi. Fiecare poate crea propriile supoziţii pe baza dovezilor prezente, iar ale tale pot fi la fel de corecte ca ale mele. — Înseamnă că deja ţi-ai format o ipoteză? — Cred că evenimentele nu sunt prea greu de explicat. A reieşit că tânărul Adair şi colonelul Moran câştigaseră împreună o sumă considerabilă de bani. Acum fără îndoială că Moran trişase – asta o ştiam de mult. Cred că în ziua crimei, Adair a descoperit că Moran trişa. E foarte probabil ca, într-un cadru intim, să fi vorbit cu el şi să-l fi ameninţat că-l demască dacă nu renunţă la apartenenţa la club şi promite că niciodată nu va mai juca cărţi. E puţin probabil ca un tânăr ca Adair să işte un scandal monstruos prin demascarea unui bărbat bine cunoscut şi mult mai în vârstă decât el. Probabil că a acţionat aşa cum am sugerat. Excluderea din club ar fi însemnat ruina pentru Moran, care trăia de pe urma câştigurilor ilicite de la jocul de cărţi. Prin urmare, l-a ucis pe Adair care, în acel moment, încerca să-şi dea seama câţi bani trebuia să returneze el, întrucât nu putea profita de pe urma jocului necinstit al partenerului său. A încuiat uşa pentru cazul în care doamnele l-ar putea surprinde şi insistă să afle ce făcea cu acele nume şi monede. Crezi că merge? — N-am nici o urmă de îndoială că ai descoperit adevărul. — Se va confirma sau infirma la proces. Între timp, fie ce-o fi, colonelul Moran nu ne va mai deranja, celebra puşcă pneumatică a lui Von Herder va împodobi Muzeul Scotland Yard-ului, iar domnul Sherlock Holmes va fi încă o dată liber să-şi dedice viaţa examinării acelor mici probleme interesante pe care viaţa complexă a Londrei ni le oferă din plin.

Crimele din Baltimore de Arthur Conan Doyle CAPITOLUL I O INTRERUPERE NEASTEPTATA A UNEI CALATORII   Printre călătorii care se-ntorceau dintr-o excursie de plăcere, pe ţărmurile măreţe ale Marilor Lacuri, in nord-­estul Statelor-Unite, la Baltimore, un oraş mare si frumos, al comerţului si al universitarilor, situat pe Chesapeake Bay, si care tocmai părăseau sala gării drumului de fier Ohio-Baltimore, se aflau si detectivii Sherlock Holmes si Harry Taxon, ajutorul sau credincios. Ei aveau de gând ca, fără sa mai întârzie la Baltimore, unde stătuseră mai mult timp, înainte de a întreprinde aceasta călătorie de plăcere in regiunea lacurilor, sa se îndrepte numaidecât spre Locust-Point, portul oraşului Baltimore si staţia finala a vapoarelor transatlantice, de unde sa plece chiar in ziua aceea spre Londra, îmbarcându-se pe iahtul „Sniveler", ce trebuia sa treacă si pe la Liverpool.           Tocmai voiau sa se urce intr-o trăsura, când atenţia le fu atrasa de o mulţime de oameni, ce se strânsese intr-un colt de strada, din apropierea gării. După cum se încredinţară numaidecât, mulţimea se oprise din pricina unui anunţ, ce vestea: "3 000 de dolari recompensa celui care va putea sa predea poliţiei pe ucigaşul sau pe ucigaşii băiatului care a fost găsit măcelărit in noaptea de 26 ale lunii pe o alee singuratica din parcul Druit-Hill. Victima este in vârstă de paisprezece­-cincisprezece ani si, după cum politia a descoperit pana acum, a fost elevul uneia din şcolile bune de aici. Era înalt, mare, puternic, blond, cu ochii albaştri, cu fata roşie, frumoasa, si cu un nas de grec. Era îmbrăcat intr-un costum cenuşiu, vărgat. Purta o şapca şcolărească si, după mărturisirea unei rude care l-a văzut ultima oara in viata, avea un ceasornic vechi, moştenire lăsata in familie din tata in fiu. Toţi cei care au văzut sau au vorbit cu Charley Dauforth — acesta este numele celui omorât — in intervalul dintre 24 ale lunii, seara, la ora 9 si jumătate, când si-a părăsit locuinţa din Harrison Avenue si când a fost văzut ultima oara, si pana in seara de 25, când e probabil ca a fost omorât, sunt rugaţi sa anunţe numaidecât secţia principala de politie din strada Washington".           Sherlock Holmes citi anunţul cu cea mai mare luare aminte. Părea ca voia sa-si întipărească bine in minte toate cuvintele din înştiinţarea politiei. Tânărul sau asistent, Harry Taxon, observa cu mult interes expresia fetei renumitului sau maestru. El ştiu numaidecât ca Sherlock Holmes voia sa cerceteze cazul acesta. Si când maestrul sau se interesa de ceva, nu se oprea pana când nu descoperea totul.           Cadavrul care fusese găsit ciopârtit trebuia sa deştepte un interes cu totul neobişnuit la un om ca Sherlock Holmes, criminalist din creştet pana-n tălpi. Recompensa promisa de 3.000 de dolari nu-l interesa, desigur; deloc. EI se întoarse la Harry si zise:           — N-o sa plecam azi, băiatule. Înainte de a porni spre casa ne vom interesa de cercetările pe care le face politia de aici in privinţa autorilor acestei crime. Sa ne ducem imediat la secţia din strada Washington, ca sa ni se dea amănunte complete. Nădăjduiesc ca domnul inspector al politiei n-o sa aibă nimic de zis împotriva ajutorului pe care vrem sa i-l dam. Cei doi detectivi se urcară intr-o trăsura ce tocmai trecea prin fata lor si, după câteva minute, se aflau in cabinetul particular al domnului Harcourt, prefectul politiei din Baltimore. Funcţionarul fu foarte vesel, făcând cunoştinţă cu celebrul detectiv si cu tânărul sau ajutor. — Mă simt fericit, le-a zis el, când afla scopul vizitei lor, ca vreţi sa va folosiţi geniul si puterea de munca pentru cercetarea cazului Dauforth. Se pare ca aceste crime asupra băieţilor au ajuns o epidemie in Baltimore. Intr-un sfert de an, cinci copii au căzut victime unor ucigaşi necunoscuţi. Populaţia este grozav de neliniştită din pricina acestor crime înfiorătoare si misterioase, iar presa arunca asupra autorităţilor poliţieneşti tot felul de imputări, ca n-a fost încă in stare sa-l descopere pe făptuitor si alte aseme­nea. In aceste împrejurări, ajutorul dumneavoastră ne va fi de cel mai mare folos. Daca sunteţi hotărât sa ne-ajutaţi, atunci va voi da atât dumneavoastră, cat si domnului Harry Taxon cele mai depline puteri, astfel încât sa nu întâmpinaţi nici o piedica in urmărirea ucigaşului si sa puteţi proceda oricând la arestarea lui pe baza cărţilor de legitimaţie. — Va sunt foarte recunoscător pentru bunăvoinţa dv., domnule Harcou, răspunse Holmes, si va rog sa luaţi numaidecât masurile necesare. — Voi însărcina îndată pe secretarul meu sa va întocmească legitimaţiile de care aveţi nevoie, răspunse dl Harcou si trecu intr-o odaie de alături.             — Si acum va voi povesti, urma el după ce se întoarse la vizitatorii săi, ce am aflat pana acum in cazul Dauforth. Dar ce le povesti prefectul politiei nu era, la drept vorbind, mult mai mult decât ce Sherlock Holmes si Harry Taxon citiseră pe afiş. Noi au fost numai informaţiile pe care Harcourt le-a oferit, ca medicii legişti descoperiseră la victima, cu toate ca, victima fusese ciopârţită, o hernie in partea stânga, ce condusese la stabilirea identităţii băiatului ucis. Cercetările făcute la spitalele din Baltimore dovediră in curând ca, intr-adevăr, cu puţin timp mai înainte, un băiat de vârsta celui ucis fusese consultat de hernie într-unul din spitalele evreieşti. Se putu descoperi si infirmierul al cărui ajutor îl ceruse băiatul.           Infirmierul si doctorul Barry, de la spitalul evreiesc, recunoscură in cadavrul de la morga pe bolnavul consultat de ei. Apoi se aduseră rudele mortului, care locuiau pe strada Washington si despre care băiatul ii vorbise doctorului; acestea o recunoscură pe ruda for Charley Dauforth. — Cadavrele celorlalţi patru copii omoraţi in ultimul timp au fost găsite la fel de desfigurate ca al lui Charley Dauforth? întrebă Holmes — Tot aşa, zise Harcourt; numai ca celorlalte cadavre nu le lipseau braţele, ca lui Dauforth. — Si n-aveţi nici o bănuiala despre cine ar fi ucigaşii? — Nu, domnule, suntem cu totul nelămuriţi in aceasta privinţa; numai atât este sigur, ca toate aceste crime au fost săvârşite de una si aceeaşi persoana. Nu numai felul in care s-au săvârşit ne face sa credem asta, dar si faptul ca victimele n-au fost găsite niciodată in casa, ci afara, in locuri singuratice. — Charles Dauforth era de neam bun? Părinţii lui sunt oameni cu dare de mana? — Sunt chiar bogaţi si fac parte dintre oamenii cei mai bine văzuţi din Maryland. James Dauforth, tatăl victimei, e proprietarul unei mari fabrici de bere si locuieşte in Rockville, un mic oraş, la sud-est de Baltimore. Cum acolo nu se găseşte o şcoala buna el a fost silit sa-si trimită unicul fiul Si moştenitor in Baltimore, unde putea sa intre in final la universitate. — Spuneaţi mai adineauri, dl prefect, ca băiatul locuia la nişte rude. Oare acestea aveau vreun interes ca băiatul sa moara? Le stătea el in calea vreunei moşteniri? — Hm! Desigur ca aceasta presupunere ne-am făcut-o si noi. Dauforth, după cum am spus, era singurul fiu la părinţi, si când amândoi ar fi murit, averea însemnata a Dauforthilor i-ar fi rămas lui Bill Dauforth, un mic funcţionar de gara, frate cu proprietarul fabricii de bere din Rockville, căruia aceasta-i lăsase copilul in gazda. — Dar la ceilalţi copii ucişi, împrejurările erau asemănătoare? — Dimpotrivă: ceilalţi aparţineau unor familii sărace. — Atunci trebuie sa conchidem ca motivul n-a fost la toate crimele problema banilor. — Desigur, domnule. in acel moment intra in încăpere un poliţist, anunţând ca un domn voia sa vorbească neapărat cu prefectul politiei despre cazul Dauforth. Dl Harcourt îl primi imediat. Era un om foarte corpolent, cu o fata roşie, care după toate aparentele arata astfel din pricina băuturii. Toata înfăţişarea lui arata o puternica agitate lăuntrică, o durere adânca, iar pe obrajii lui se vedeau semne ca puţin mai înainte plânsese mult. — Mă numesc James Dauforth, zise el, înclinându-se greoi in fata şefului poliţiei, sunt tatăl băiatului care a fost găsit ciopârtit in parcul Druid Hill. Imediat ce-am auzit vestea îngrozitoare, m-am grăbit de la Rockville spre Baltimore, ca sa mă duc in locuinţa fratelui meu, casierul gării. Vroiam sa-I întreb daca nu cumva ei sau soţia lui nu puteau şti după purtarea pe care fiul meu o avusese in ultimele zile încotro se dusese la 9 si jumătate in seara de 24 si cu cine trebuia sa se întâlnească. Voiam mai ales sa mă informez cu cine se întâlnea Charley. Se putea prea bine sa fi intrat in ane ştie ce anturaj periculos, căci băiatul meu era prea încrezător, din nenorocire, si-i credea pe tot oamenii care i se arătau prietenoşi. — Si ce-aţi aflat, domnule Dauforth? întrebă şeful politiei. Ca Charley nu era in relaţii decât cu elevi, colegi de vârsta lui si copii bine crescuţi, din familii bune. El nu lipsea niciodată mult de acasă. Cumnata-mea mi-a povestit ca mai întotdeauna când ieşea era însoţit de ea sau de bărbatul ei. Dar in seara de 24 ieşise singur si spusese ca se duce la un coleg, sa se intereseze de nişte lecţii pe care nu le pricepea tocmai bine. Ei nu se gândiră sa-l oprească deoarece colegul acela stătea aproape, cale numai de câteva minute, si apoi pe la ora zece e încă multa lume pe strada in tot cartierul. — Domnul si doamna Dauforth au dat aceleaşi declaraţii şi primului nostru criminalist, domnul Willis Corduroy, zise Harcourt. Ei au mai adăugat ca, atunci când au văzut ca băiatul aflat in grija lor nu s-a întors nici in noaptea aceea, nici in ziua următoare, au fost cuprinşi de o spaima si de o grija foarte mari. Interesându-se apoi la şcolarul la care Charley spusese ca se duce si aflând ca nici nu fusese la el, ar fi înştiinţat imediat politia despre dispariţia băiatului, dar ei crezură ca el plecase pe ascuns cu trenul, la ora noua, la Rockville, căci in timpul din urma băiatul se plângea mereu ca-i este dor de casa si-si exprimase de mai multe ori dorinţa sa-si vadă părinţii iubiţi. — Da, e-adevărat, suspina dl James Dautforth, căruia lacrimile ii inundau obrajii; bietul băiat ne iubea foarte mult, pe mine si pe mama lui. Ah, ea n-a vrut cu nici un preţ sa-i lase sa plece la Baltimore! Ce bine ar fi fost daca ii ascultam sfatul! Dar voiam sa fac un om mare din băiatul meu, si asta nu se putea in orăşelul nostru neînsemnat!... Dar, adăuga nenorocitul părinte, si ochii-i străluciră, iar glasul ii tremura de o agitaţie puternica, nenorocitul care mi-a răpit tot ce aveam mai scump pe lume îşi va ispăşi pedeapsa căci n-am sa mă odihnesc si o sa-mi cheltuiesc toata averea, ca sa-l descopăr pe ucigaşul fiului meu. Am sa-l duc la eşafod, chiar daca ar fi propriul frate! Prefectul poliţiei tresari. — Cuvintele dumitale mi se par foarte ciudate... Ai, poate, vreo bănuiala asupra fratelui dumitale, dl Bill Dauforth? Zicând aceste cuvinte, el îl aţinti cu privirea pe fabricantul de bere. Acesta păru a sta la îndoiala si păru ca-i era greu sa vorbească, dar îşi întoarse privirea ca si cum nu-i venea sa arunce o bănuiala asupra celui care era din acelaşi sânge cu el. Dar, in cele din urma, lua o hotărâre: — Nu pot tăgădui, dl Harcourt, zise el cu o voce înăbuşita, am o oarecare bănuiala asupra lui Bill. Adineauri nu l-am găsit acasă si când am întrebat-o pe nevasta-sa unde este, s-a zăpăcit aşa de mult încât, fără sa vreau, mi-au venit in minte tot felul de bănuieli. Pe fata ei se zugrăvise o spaima cu greu stăpânita, glasul începuse sa-i tremure, iar când, după ce stătuse zăpăcita câteva minute, îmi răspunse, abia a putut sa îngâne ca nu ştie unde este, ca afacerea asta îngrozitoare, cu fiul meu, ii tulburase probabil mintea si cine ştie pe unde rătăceşte acum ca sa-si mai aline durerea. — Ei, si lucrul acesta ar fi aşa de necrezut? se amesteca acum in vorba Sherlock Holmes, căci privirile prefectului îl rugau de mult sa o facă. S-ar putea crede ca legaturile dintre unchi si nepot au fost întotdeauna bune, altfel n-aţi fi încredinţat copilul fratelui dumneavoastră — Aveţi dreptate, răspunse fabricantul de bere; cel puţin eu am crezut întotdeauna ca Bill ţinea mult la Charley. — Si ce v-a zdruncinat încrederea aşa, deodată? — O observaţie ciudata, pe care am făcut-o cu puţin timp mai înainte de a părăsi casa fratelui meu, in camera lui de lucru, răspunse dl Dauforth. Din ziare am văzut ca Charley, când a plecat ultima data din casa unchiului sau, in seara de 24, mai avea ceasul sau, un obiect moştenit in familia noastră, si pe care cel mai mare copil îl primea întotdeauna de la tatăl sau, in ziua primei împărtăşanii. La întrebarea mea, cumnata mi-a spus ca Charley avea ceasul când a plecat. Aşadar, va închipuiţi mirarea mea, sau mai bine zis groaza mea, când din întâmplare am zărit ceasul intr-unul din vasele goale de marmura ce se aflau pe şemineu. Aproape era sa mă trădez fata de doamna Dauforth, scoţând o exclamaţie de spaima; dar m-am stăpânit tocmai la timp, cum mi-am înfrânat pornirea ce-aveam, sa pun mana in vas si sa scot ceasul si sa-I iau cu mine. Faptul ca ceasul fusese dinadins ascuns intr-un loc unde se putea bănui uşor ca nu va fi găsit m-a făcut sa am bănuielile cele mai înfricoşătoare. Si cu cat mă silesc mai mult sa mi le scot din cap, ele câştigă mai mult teren. Tot aceste bănuieli m-au făcut sa alerg aici, domnilor, sa lămuresc si lipsa bătătoare la ochi a fratelui meu, căci aceasta, după părerea mea, este in legătura cu omorul. Trebuie sa admiteţi ca găsirea ceasului in vasul de pe şemineu arunca o lumina ciudata asupra fratelui meu. — Fiţi sigur, dl Dauforth, lua atunci cuvântul prefectul poliţiei, ca poliţia va face tot ce-i va sta in putină sa-I găsească pe criminal. El se întoarse apoi spre biroul sau, unde secretarul ce lucra in camera de alături tocmai pusese legitimaţia necesara lui Sherlock Holmes, pe care prefectul trebuia s-o iscălească, iar după ce acesta o iscăli, i-o înmâna detectivului. Acesta o baga in buzunar, mulţumind. Mai înainte insa de a pleca împreună cu Harry, când sa se despartă de dl Harcourt si de fabricantul de bere, el se mai apropie încă o data de acesta din urma, ii puse mana pe umăr si-i zise: — Cred ca î-l vezi in culori prea negre pe fratele dumitale. Desigur, ceasul pe care la-i văzut in vasul de pe şemineu îl face suspect, dar e greu de închipuit ca un om de situaţia domnului Bill Dauforth sa fie vinovat si de celelalte crime care trebuie puse toate in socoteala aceluiaşi criminal. — Părerea domnului este si a mea, zise prefectul politiei arătându-i pe Sherlock Holmes. Soarta apasă destul de greu asupra dumitale. Nu cred insa ca ea sa fie aşa de neîndurătoare ca sa vi-I răpească si pe singurul dumneavoastră frate, căci ar fi pierdut daca bănuiala aceasta ar fi îndreptăţită. Eu am insa convingerea ferma ca domnul Holmes — Si arata iar spre Sherlock Holmes — va izbuti in scurt timp sa-I dezvinovăţească pe fratele dumitale si sa pună mana pe adevăratul criminal. — Si eu nădăjduiesc ca voi ajunge in curând la un rezultat, răspunse Holmes cu o voce sigura; dar numai atunci când voi primi asigurarea dumneavoastră, domnule prefect, ca nimeni nu va căuta sa pună vreo piedica investigaţilor mele sau ale ajutorului meu, Harry Taxon. Plăcerea noastră e sa lucram independenţi. In practica mea îndelungată, am ajuns la următoarea concluzie — copilul cu moaţe multe moare sigur. De aceea te-as ruga si pe dumneata, domnule Dauforth, sa laşi cu totul asupra mea rezolvarea acestui caz si sa nu te amesteci in cercetările mele sau ale asistentului meu. Singurul lucru pe care-l putem face acum e sa căutaţi o fotografie a fiului dumneavoastră Charley, pe care sa mi-o daţi. Aceasta îmi va fi de un ajutor real in cercetările mele. Domnul prefect al poliţiei vă va asigura ca afacerea dumneavoastră este in mâini bune, daca o lăsaţi in seama mea. — O, nici nu e nevoie de-o asemenea asigurare, zise domnul Dauforth, care de mult îşi bătea capul unde-I mai văzuse pe marele detectiv. Nu cred ca mă înşel, dar dumneavoastră sunteţi domnul Sherlock Holmes, celebrul detectiv din Londra, al cărui chip a fost reprodus de curând de mai multe jurnale americane. — Exact, domnule Dauforth! Numele meu este Sherlock Holmes! Sunt foarte încântat de aceasta recunoaştere, si voi căuta cat de curând sa nu mai fiu recunoscut atât de uşor aici in Baltimore... Puteţi sa-mi daţi fotografia fiului dumneavoastră? Domnul Dauforth îşi baga mana in buzunar: — lata, zise el scoţând din portofel o fotografie învelita cu grija in hârtie de mătase, fotografia pe care o cereţi. si adăuga cu o voce tremurătoare de emoţie. Nădăjduiesc ca mi-o veţi da înapoi in curând. E ultima fotografie pe care o mai am de la scumpul si sărmanul meu băiat. O, domnule, puneţi-va toate puterile si descoperiţi-l pe ucigaşul fiului meu, pentru ca cel puţin sângele lui nevinovat sa fie răzbunat. Holmes ii strânse mana in tăcere: apoi atât el, cat si Harry se înclinară cu politeţe in fata prefectului si a domnului Dauforth si părăsiră repede cabinetul de politie din Baltimore.

Cainele din Baskerville de Arthur Conan Doyle CAPITOLUL I DOMNUL SHERLOCK HOLMES Domnul Sherlock Holmes, care de obicei se trezea târziu dimineaţa, în afară de acele împrejurări destul de dese când veghea toată noaptea, era tocmai la gustarea de dimineaţă. Eu mă aflam pe covorul din faţa căminului şi ridicam bastonul pe care vizitatorul nostru din noaptea trecută îl uitase la plecare. Era o piesă frumoasă, din lemn masiv, cu mânerul în formă de bulb, unul din acelea cunoscute sub numele de „Panang lawyer”[1]. Chiar sub bulb avea un inel mare, de argint, lat de doi centimetri şi ceva. Pe el era gravat: „Lui James Mortimer M.R.C.S.[2], de la prietenii săi din S.C.C.” şi data „1884”. Era în totul unul din acele bastoane, pline de prestanţă, solide, de nădejde şi pe care obişnuiau să le poarte doar medicii de casă, de modă veche. — Ei, bine, Watson, ce ai de zis despre el? Holmes şedea cu spatele la mine, iar eu nu făcusem nimic care să-i arate cu ce mă îndeletniceam. — De unde ştii ce fac? Îmi vine să cred că ai ochi şi la ceafă. — Am însă în faţa mea o cană de cafea strălucitoare pe o tavă de argint, îmi răspunse el. Dar, spune-mi, Watson, ce crezi despre bastonul vizitatorului nostru? Cum n-am avut norocul să dăm de el şi nu avem habar de scopul vizitei lui, această amintire lăsată din întâmplare devine importantă. Ia să te văd cum reconstituieşti tu omul, cercetând acest baston. — Cred, – i-am răspuns eu, folosindu-mă cât mai mult de metodele colegului meu, – că doctorul Mortimer este un medic mai în vârstă, cu faimă, foarte respectat, deoarece cei ce-l cunosc i-au dăruit acest semn de preţuire. — Bine, făcu Holmes. Minunat! — Mai cred că sunt toate probabilităţile ca el să fie un medic de ţară, care îşi face o mare parte din vizitele la bolnavi, mergând pe jos. — Cum aşa? — Pentru că acest baston arătos este atât de tocit, încât cu greu mi-aş putea închipui un medic de oraş care să umble cu el. Capătul de jos, din fier masiv, e ros cu desăvârşire, deci e limpede că posesorul lui a umblat mult cu el. — Perfect logic! făcu Holmes. — Şi apoi mai e şi chestiunea cu prietenii din S.C.C. Aş înclina să cred că e vorba de vreo asociaţie de vânătoare, o asociaţie locală, pe ai cărei membri este cu putinţă să-i fi îngrijit cândva şi în schimb ea i-a dăruit o mică atenţie. — Într-adevăr, Watson, te întreci pe tine însuţi, zise Holmes, împingându-şi scaunul îndărăt şi aprinzându-şi o ţigară. Mă văd silit să-ţi spun că în toate dările de seamă pe care ai binevoit să le faci în legătură cu micile mele succese, de obicei ţi-ai subapreciat propria ta iscusinţă. E cu putinţă să nu fii tu însuţi un izvor de lumină, dar eşti, de sigur, un îndrumător de lumină. Unii oameni, neavând geniu, au totuşi o putere vădită de a-l stimula. — Mărturisesc, iubite coleg, că îţi sunt foarte îndatorat. Niciodată până atunci nu-mi spusese astfel de vorbe şi trebuie să recunosc că mi-au făcut mare plăcere, pentru că adesea am fost necăjit de nepăsarea lui faţă de admiraţia ce i-o arătam şi de încercările pe care le făcusem ca să popularizez metodele lui de lucru. De asemenea mă mândream, gândindu-mă că-mi însuşisem atât de desăvârşit metoda lui, încât s-o pot aplica în aşa fel, încât să merit încuviinţarea lui. Îmi luă apoi bastonul din mână şi îl cercetă câteva clipe cu ochiul liber. După aceea, cu un aer de viu interes, puse jos ţigara şi, ducându-se cu bastonul la fereastră, începu iarăşi să se uite la el cu o lupă. — Interesant, deşi prea puţin grăitor, zise el întorcându-se în colţul său preferat de pe canapea. Fără îndoială că bastonul ne oferă una sau două indicaţii. Ele ne slujesc ca bază pentru mai multe deducţii. — Mi-a scăpat ceva? întrebai eu dându-mi oarecare importanţă. Cred că n-am pierdut din vedere nimic din care s-ar putea deduce ceva. — Mă tem, dragul meu Watson, că cele mai multe dintre concluziile tale au fost greşite. Când ţi-am mărturisit că mă stimulezi, am înţeles prin aceasta, ca să fiu sincer, că dându-mi seama de greşelile tale, întâmplător mă îndrept eu spre adevăr. Nu zic că în această problemă greşeşti în întregime. Cu siguranţă că cel în cauză e medic de ţară şi merge mult pe jos. — Atunci am avut dreptate. — Numai în această privinţă. — Dar asta este tot. — Nu, nu dragul meu Watson, asta nu-i tot, în niciun caz nu e tot. Eu, de pildă, cred că un dar pentru un medic e mai firesc să vină din partea unui spital decât a unei asociaţii de vânătoare şi astfel când literele C.C. sunt puse după aceea a spitalului, atunci îţi vin în minte, în chip firesc, cuvintele Charing Cross. — Poate că ai dreptate. — Pe această cale sunt probabilităţi de a dezlega problema. Şi dacă pornim de la aceasta ca ipoteză de lucru, avem o bază nouă pe care să începem reconstituirea necunoscutului nostru vizitator. — Bine, atunci, presupunând că S.C.C. înseamnă „Spitalul Charing Cross”, ce alte concluzii mai putem trage? — Nu apare niciuna de la sine? Îmi cunoşti procedeele. Aplică-le! — Nu-mi vine în minte decât concluzia evidentă că respectivul şi-a practicat profesia la oraş înainte de a fi plecat la ţară. — Cred că ne-am putea aventura ceva mai departe. Priveşte lucrurile prin această prismă. În ce împrejurare ţi se pare cel mai probabil să se facă un astfel de dar? Cu ce prilej s-ar întruni prietenii ca să-i dea o mărturie a preţuirii lor? Fără îndoială, în clipa în care doctorul Mortimer s-a retras din serviciul spitalului cu scopul de a începe să profeseze pe cont propriu. Ştim că e vorba de un dar şi bănuim că el a fost făcut cu prilejul trecerii de la un spital de oraş la profesarea meseriei la ţară. Înseamnă oare a împinge presupunerile prea departe, spunând că darul a fost făcut cu prilejul acestei schimbări? — Desigur, lucrul pare cu putinţă. — Acum ai să-ţi dai seama că el nu putea să facă parte din conducerea spitalului, pentru că numai un om care şi-a făcut un renume la Londra putea să deţină un asemenea post şi un astfel de om nu s-ar înfunda la ţară. Atunci ce era omul cu pricina? Dacă lucra la spital şi totuşi nu făcea parte din conducere, nu putea fi decât un intern la chirurgie sau la serviciul medical, ceva mai mult decât un doctorand. Şi a părăsit spitalul acum cinci ani – data se vede pe baston. Aşadar, dragul meu Watson, medicul tău de casă, solemn, un om între două vârste, se spulberă şi apare un tânăr sub treizeci de ani, simpatic, modest şi distrat, care e stăpânul unui câine de care e foarte legat şi pe care, în linii mari, ţi l-aş descrie ca fiind mai mare decât un terrier[3] şi mai mic decât un mastiff[4]. Începui să râd neîncrezător, în timp ce Sherlock Holmes, rezemându-se pe canapea, trimitea spre tavan rotocoale de fum. — În privinţa ultimelor ipoteze, îmi lipsesc mijloacele de control, – spusei eu, – dar cel puţin nu este greu să găsesc câteva date asupra vârstei şi carierei lui. Scosei anuarul medical din raftul meu cel mic, cu cărţi de medicină, şi începui să-i caut numele. Erau mai mulţi Mortimeri, dar numai unul putea fi vizitatorul nostru. Citii cu glas tare datele privitoare la el: — „Mortimer James, M.R.C.S, 1882, Grimpen, Dartmoor (Devon). Medic internist la spitalul Charing Cross, din 1882 până în 1884. A obţinut premiul „Jackson” pentru o lucrare de patologie comparată, intitulată: „Este oare boala un atavism?” Membru corespondent al Societăţii suedeze de patologie. Autor al volumului „Câteva ciudăţenii ale atavismului (Lancet, 1882)”. „Progresăm noi oare? (Gazeta Psihologică, Martie, 1883)”. Medic titular al parohiilor din Grimpen, Thorsley şi High Barow.” — Niciun cuvânt despre acea asociaţie locală de vânătoare, Watson, – îmi spune Holmes cu un surâs ironic, – dar e un medic de ţară, după cum ai remarcat tu cu atâta pătrundere. Cred că deducţiile mele sunt pe deplin justificate. Cât despre calificative, am spus, dacă memoria nu mă înşală, simpatic, modest şi distrat. Din experienţă ştiu că în lumea aceasta numai un om simpatic primeşte dovezi de prietenie, numai un om modest îşi părăseşte cariera la Londra, pentru ca să plece la ţară, şi numai unul distrat îşi lasă bastonul în loc de carte de vizită după ce te-a aşteptat o oră la tine acasă. — Şi câinele? — Avea obiceiul să-i ducă bastonul stăpânului, ţinându-se după el. Fiind un baston greu, câinele îl ţinea strâns de la mijloc şi urmele dinţilor lui se văd foarte clar. După cum arată spaţiul dintre aceste urme, înclin să cred că falca câinelui e prea mare pentru un terrier şi nu îndeajuns de mare pentru un mastiff. Ar fi putut să fie… da, pe legea mea e un spaniel[5] cu păr cârlionţat. Se ridicase şi umbla în sus şi în jos prin cameră, în timp ce vorbea. Se opri, apoi lângă fereastră. Glasul lui suna atât de convingător, încât îmi îndreptai privirea spre el cu uimire. — Dragul meu prieten, cum e oare cu putinţă să fii atât de sigur de asta? — Pentru simplul motiv că îl văd pe acest câine chiar pe pragul uşii noastre şi, iată, acum că sună stăpânul. Te rog nu pleca, Watson. Îţi este coleg şi prezenţa ta îmi poate fi de folos. Acum e clipa dramatică a destinului, Watson, clipa în care auzi un pas pe scară, cineva intră chiar în viaţa ta şi nu ştiu dacă e spre binele sau spre răul tău. Ce i-ar putea cere doctorul Mortimer, un om de ştiinţă, lui Sherlock Holmes, un specialist în criminologie?… Intră! Apariţia vizitatorului nostru fu pentru mine o surpriză, căci mă aşteptam să văd tipul clasic al medicului de ţară. Era însă un bărbat foarte înalt, subţire, cu un nas mare şi adus ca un cioc, care ieşea dintre doi ochi cenuşii şi pătrunzători, foarte apropiaţi, strălucind viu de după ochelarii cu ramă de aur. Era îmbrăcat după moda medicilor, dar destul de neîngrijit. Şi aceasta pentru că redingota îi era decolorată, iar pantalonii roşi. Deşi tânăr, spatele lui lung începuse să se încovoaie, şi mergea cu capul împins înainte, cu un aer binevoitor. Cum intră, privirea îi căzu asupra bastonului pe care Holmes îl ţinea în mână şi se repezi spre el, exclamând de fericire: — Sunt nespus de bucuros! Nu eram sigur dacă l-am lăsat aici sau la biroul naval. Pentru nimic în lume n-aş vrea să pierd acest baston. — Un dar, de bună seamă? spuse Holmes. — Da, domnule. — De la spitalul Charing Cross? — De la vreo doi prieteni de acolo, cu prilejul căsătoriei mele. — Ei, fir-ar să fie! Nu-i bine! exclamă Holmes, clătinând din cap. Doctorul Mortimer clipi prin ochelari, cu o uşoară uimire: — De ce nu-i bine? — Doar pentru că ne cam stricaţi socoteala micilor noastre deducţii. Căsătoria dumneavoastră spuneţi? — Da, domnule. M-am căsătorit şi aşa am părăsit spitalul şi cu el toate nădejdile de a ajunge medic consultant. Trebuia să-mi făuresc şi eu un cămin. — Aşa, aşa! La urma urmei nu ne-am înşelat chiar atât de mult, spuse Holmes. Şi acum, doctore James Mortimer… — Nu sunt doctor, domnule, ci doar un mic membru al Colegiului regal de chirurgie. — Şi, bineînţeles, un om cu o minte clară. — Un amator în ştiinţă, domnule Holmes, un om care culege scoici de pe ţărmurile marelui şi necunoscutului ocean… Presupun că mă adresez domnului Sherlock Holmes şi nu… — Nu. Dânsul e prietenul meu, doctorul Watson. — Mă bucur de cunoştinţă, domnule. Am auzit de numele dumneavoastră atât de des pomenit în legătură cu acela al prietenului dumneavoastră. Mă interesează foarte mult persoana dumneavoastră, domnule Holmes. Nici nu mă aşteptam să aveţi un craniu atât de dolicocefalic şi o dezvoltare supraorbitală atât de pronunţată. Mi-aţi îngădui să palpez craniul dumneavoastră de-a lungul sudurii parietale? Un mulaj al craniului dumneavoastră, domnule Holmes, până când piesa originală va fi disponibilă, ar fi o adevărată podoabă în orice muzeu antropologic. Nu v-am pus gând rău, dar mărturisesc că tare jinduiesc după craniul dumneavoastră. Sherlock Holmes îi făcu semn ciudatului nostru vizitator să ia loc pe scaun. — Văd că sunteţi tot atât de preocupat de activitatea dumneavoastră, pe cât sunt şi eu de a mea, spuse el. Observ, după degetul arătător, că vă răsuciţi singur ţigările. Nu vă sfiiţi şi aprindeţi una. Omul scoase tutunul şi foiţa şi şi-o răsuci cu o surprinzătoare îndemânare. Avea degete lungi, nervoase şi la fel de suple şi neastâmpărate ca antenele unei insecte. Holmes era tăcut, dar scurtele lui priviri fulgerătoare îmi arătau cât de mult îl interesa ciudatul nostru oaspete. — Presupun, domnule, – spuse el în sfârşit – că nu numai ca să-mi examinaţi craniul mi-aţi făcut cinstea de a mă căuta aci noaptea trecută şi astăzi iarăşi. — Nu, domnule, nu, deşi sunt fericit că am avut prilejul să fac şi acest lucru. Am venit la dumneavoastră, domnule Holmes, pentru că recunosc că sunt un om fără simţ practic şi pentru că în mod neaşteptat am fost pus în faţa unei probleme cât se poate de serioase şi neobişnuite. Aşadar, recunoscând că sunteţi al doilea dintre cei mai iscusiţi specialişti din Europa… — Într-adevăr, domnule! Aş putea să aflu de la dumneavoastră cine are cinstea să fie primul? întrebă Holmes cu asprime. — Atenţia oricărui om cu o minte riguros ştiinţifică este atrasă de opera domnului Bertillon. — Atunci n-ar fi fost mai bine să-l consultaţi pe el? — Am spus, domnule, că pentru un om cu o minte riguros ştiinţifică. Dar toată lumea ştie că sunteţi singurul om cu spirit practic în aceste probleme. Aş vrea să cred, domnule, că dintr-o neînţelegere, nu am… — O clipă, îl întrerupse Holmes. Cred, Doctore Mortimer, că ar fi mai înţelept să-mi spuneţi deschis ce fel de problemă anume este aceea în care îmi cereţi ajutorul.   [1] Panang lawyer – baston de plimbare din lemn de palmier. Penang (numele unei specii de palmier). (n. t.) [2] M.R.C.S. – Member of royal college Surgeons – Membru al colegiului regal de chirurgie. (n. t.) [3] Terrier – specie de câine îndrăzneţ şi neastâmpărat, care are obiceiul să scormonească pământul. (n. t.) [4] Mastiff – specie de câine mare şi puternic ca un dulău, cu urechile căzute şi cu pielea fălcilor atârnând. (n. t.) [5] Spaniel — specie de câine cu păr mare şi mătăsos şi cu urechile, căzute. (n. t.)

Aventurile lui Sherlock Holmes de Arthur Conan Doyle vol.2 AVENTURA RUBINULUI ALBASTRU   L-am vizitat pe prietenul meu Sherlock Holmes în a doua zi de Crăciun, cu intenţia de a-i transmite obişnuitele urări. Stătea întins pe sofa, într-un halat violet, cu un suport de pipe în dreapta şi o grămadă de ziare mototolite la îndemână, care fuseseră evident citite recent. Lângă canapea se afla un scaun de lemn, iar pe colţul spetezei acestuia atârna o pălărie din fetru tare, foarte ponosită şi deloc decentă, care arăta şi mai rău din pricina folosinţei îndelungate, şi era crăpată în câteva locuri. Lupa şi forcepsul care se aflau pe scaun indicau că pălăria fusese suspendată în acest mod în scopul examinării. — Eşti ocupat, am spus eu. Poate te întrerup. — Deloc. Sunt fericit să am un prieten cu care să pot discuta rezultatele cercetărilor mele. Chestiunea este una totalmente neînsemnată, a indicat brusc cu degetul mare pălăria cea veche, însă prezintă unele aspecte care nu sunt în întregime lipsite de interes, şi care sunt chiar instructive. M-am aşezat în fotoliul său şi mi-am încălzit mâinile în faţa focului ce trosnea, căci se lăsase un îngheţ pătrunzător, iar ferestrele erau acoperite de cristale de gheaţă. — Presupun, am remarcat, că, aşa simplu precum pare, acest lucru are legătură cu moartea cuiva, că este indiciul care te va îndruma să găseşti soluţia vreunui mister şi să pedepseşti vreo crimă. — Nu, nu. Nici o crimă, a spus Sherlock Holmes, râzând. Doar unul din acele micuţe incidente bizare care au loc atunci când patru milioane de fiinţe se îmbrâncesc una pe alta în perimetrul câtorva kilometri pătraţi. Date fiind acţiunile şi reacţiile unui asemenea furnicar de oameni, te poţi aştepta la orice combinaţie posibilă de evenimente, şi pot apărea o mulţime de mici probleme izbitoare şi stranii, fără să fie însă criminale. Am avut deja experienţa unora de acest gen. — Într-o asemenea măsură, am remarcat eu, că din ultimele şase cazuri la care se referă însemnările mele, trei nu au fost, legal vorbind, deloc nişte crime. — Exact. Faci aluzie la încercarea mea de a recupera hârtiile Irenei Adler, la cazul ciudat al domnişoarei Mary Sutherland şi la aventura bărbatului cu buza răsfrântă. Ei bine, n-am nici o îndoială că această mică chestiune va intra în aceeaşi categorie inocentă. Îl ştii pe Peterson, comisionarul? — Da. — Acest trofeu îi aparţine. — Este pălăria lui? — Nu, nu, el a găsit-o. Proprietarul ei este necunoscut. Te implor să nu o priveşti ca pe o pălărie boţită ci ca pe o problemă intelectuală. Dar să-ţi spun în primul rând cum a ajuns aici. A apărut în dimineaţa zilei de Crăciun, însoţită de o gâscă grasă, care sunt sigur că se prăjeşte în acest moment pe foc la Peterson acasă. Faptele sunt acestea: cam pe la patru în dimineaţa de Crăciun, Peterson, care este, aşa cum ştii, un tip foarte onest, se întorcea de la un mic chef şi se îndrepta spre casă pe drumul Tottenham Court. La lumina gazului, a văzut în faţa lui un bărbat mai degrabă înalt, clătinându-se uşor şi cărând o gâscă albă atârnată de umăr Când ajunsese la colţul străzii Godge, a izbucnit o ceartă între acest necunoscut şi un mic grup de huligani. Unul dintre aceştia i-a răsturnat pălăria, fapt pentru care el şi-a ridicat bastonul să se apere şi, balansându-l deasupra capului, a făcut ţăndări vitrina din spatele său. Peterson s-a grăbit înainte pentru a-l apăra pe necunoscut de cei care îl asaltau; dar bărbatul, şocat de faptul că spărsese vitrina şi văzând o persoană în uniformă, care arăta oficial, alergând spre el, şi-a scăpat gâscă, a luat-o la fugă şi a dispărut prin labirintul de străduţe care se află în spatele drumului Tottenham Court. La apariţia lui Peterson, huliganii au fugit şi ei, astfel încât acesta a rămas stăpânul câmpului de bătălie şi de asemenea al prăzii în urma victoriei, sub forma acestei pălării boţite şi a unei gâşte de Crăciun absolut ireproşabile. — Pe care desigur le-a înapoiat proprietarului? — Dragul meu tovarăş, tocmai asta e problema. Este adevărat că pe o mică felicitare ce fusese legală de piciorul stâng al păsării era scris „Pentru D-na Henry Baker”, şi este de asemenea adevărat că iniţialele „H.B.” se află şi pe căptuşeala pălăriei, dar întrucât există câteva mii de Baker şi câteva sute de Henry Baker în acest oraş al nostru, nu este uşor să înapoiezi obiectele pierdute de vreunul dintre ei. — Ce a făcut atunci Peterson? — Mi-a adus mie atât pălăria cât şi gâsca, ştiind că mă interesează chiar şi cele mai mici probleme. Am ţinut gâsca până în această dimineaţă, când a devenit vădit că, în ciuda uşorului îngheţ, ar fi bine să fie mâncată fără întârziere. Cel care a găsit-o a luat-o prin urmare cu el pentru a-i împlini destinul ultim de gâscă, în timp ce eu reţin în continuare pălăria domnului necunoscut, care şi-a pierdut cina de Crăciun. — Nu a dat vreun anunţ? — Nu. — Atunci, ai vreun indiciu în privinţa identităţii sale? — Numai în măsura în care îl pot deduce. — Pe baza pălăriei? — Exact. — Dar glumeşti. Ce poţi înţelege din acest vechi fetru mototolit? — Iată-mi lupa. Îmi cunoşti metodele. Tu ce poţi înţelege privind individualitatea bărbatului care a purtat acest obiect? Am luat obiectul zdrenţuit în mâini şi l-am întors cu un fel de milă. Era o pălărie neagră foarte comună, de obişnuita formă rotundă, tare şi arătând şi mai rău din pricina purtatului. Căptuşeala fusese de mătase roşie, dar era foarte decolorată. Nu avea pe ea numele celui care o făcuse, însă, aşa cum remarcase Holmes, iniţialele „H.B.” erau mâzgălite pe o parte. Borul fusese găurit pentru a se introduce ceva care s-o ţină, dar elasticul lipsea. În rest, era crăpată, excesiv de prăfuită şi pătată în câteva locuri, deşi părea să fi fost făcută o încercare de a ascunde părţile decolorate, mânjindu-le cu cerneală. — Nu pot vedea nimic, am spus eu, dându-i-o înapoi prietenului meu. — Din contră, Watson, poţi vedea totul. Nu reuşeşti, însă, să raţionezi pe baza a ceea ce vezi. Eşti prea timid în privinţa inferenţelor pe care le faci. — Atunci, te rog, spune-mi ce poţi infera pe baza acestei pălării? A ridicat-o şi s-a uitat la ea în ciudata sa manieră introspectivă, care îi era caracteristică. — Este poate mai puţin sugestivă decât ar fi putut fi, a remarcat el, şi totuşi există câteva inferenţe care sunt foarte clare, şi altele câteva care sunt cel puţin foarte probabile. Dacă ne luăm după aparenţe, este fireşte evident că bărbatul era foarte intelectual şi de asemenea că a fost cât se poate de prosper în ultimii trei ani, deşi trece acum printr-o perioadă foarte proastă. A fost prevăzător, însă acum este mai puţin decât înainte, ceea ce sugerează un regres moral, care luat împreună cu declinul sorţii sale, pare să indice influenţa nefastă a ceva asupra lui, probabil a băuturii. Aceasta poate fi de asemenea explicaţia faptului evident că soţia lui a încetat să-l iubească. — Dragul meu Holmes! — Şi-a păstrat însă într-o anumită măsură respectul de sine, a continuat el, ignorându-mi protestele. Este un om care duce o viaţă sedentară, iese puţin, nu mai face sport deloc, este de vârstă mijlocie, are părul cărunt pe care şi l-a tăiat de câteva zile şi pe care şi-l dă cu briantină. Acestea sunt faptele mai evidente care pot fi deduse pe baza acestei pălării. De asemenea, că este extrem de improbabil să aibă gaz în casă. — Holmes, cu siguranţă, glumeşti. — Deloc. Este posibil ca, chiar şi acum, când îţi dau aceste rezultate, să nu fii capabil să vezi cum am ajuns la ele? — Nu mă îndoiesc deloc că sunt foarte stupid, dar trebuie să-ţi mărturisesc că nu sunt capabil să te urmez. De exemplu, cum ai dedus că acest bărbat era intelectual? Drept răspuns, Holmes şi-a trântit pălăria pe cap. I-a venit direct peste frunte, oprindu-i-se pe nas. — Este o chestiune de volum, a spus el; un om cu un creier atât de mare trebuie că are ceva în el. — Declinul sorţii sale, atunci? — Această pălărie e veche de trei ani. Aceste boruri plate, răsucite pe margini, au apărut atunci. Este o pălărie de cea mai bună calitate. Uită-te la panglica de mătase în dungi şi la căptuşeala excelentă. Dacă acest om şi-a permis să cumpere o pălărie atât de scumpă acum trei ani, şi nu a avut nici o altă pălărie de atunci încoace, cu siguranţă a coborât pe scara socială. — Ei bine, aceasta-i, fireşte, destul de clar. Dar în privinţa prevederii şi a regresului moral? Sherlock Holmes a râs. — Iată prevederea, a spus el, punându-şi degetul pe micul disc şi copca unde ar fi trebuit să fie prinsă siguranţa pălăriei. Nu se află niciodată acolo când o cumperi. Dacă acest om a comandat aşa ceva, aceasta semnifică prevedere într-o anumită măsură, dat fiind că s-a îngrijit să ia această măsură de precauţie împotriva vântului. Dar întrucât vedem că a rupt elasticul şi nu a încercat să-l înlocuiască, este clar că acum are mai puţin spirit de prevedere decât înainte, ceea ce face dovada unei naturi slăbite. Pe de altă parte, a încercat să ascundă unele din aceste pete de pe fetru mânjindu-le cu cerneală, ceea ce este un semn că nu şi-a pierdut total respectul de sine. — Raţionamentul tău este cu siguranţă plauzibil. — Celelalte puncte, cum că este de vârstă mijlocie, că are părul grizonant, pe care şi l-a tăiat recent, şi că foloseşte briantină, pot fi toate înţelese examinând cu atenţie partea inferioară a căptuşelii. Lupa scoate la iveală un mare număr de fire de păr, tăiate de foarfecele bărbierului. Toate par a fi lipicioase şi există un miros distinct de briantină. Acest praf vei observa, nu este acela nisipos şi gri de pe stradă ci praful pufos şi cafeniu din casă, ceea ce arată că a fost atârnată înăuntru în cea mai mare parte a timpului, în timp ce urmele de umezeală de pe interior constituie o dovadă categorică că cel care a purtat-o transpira foarte mult şi că, prin urmare, nu prea putea fi într-o stare fizică bună. — Dar soţia lui, ai spus că a încetat să-l iubească. — Această pălărie nu a fost periată timp de săptămâni. Dacă te văd, dragul meu Watson, cu praful acumulat de o săptămână pe pălărie şi dacă soţia ta te lasă să ieşi într-o asemenea stare, o să mă tem că şi tu ai fost îndeajuns de nenorocit să pierzi afecţiunea soţiei tale. — Dar poate fi celibatar. — Nu cred, ducea gâsca acasă soţiei lui ca ofrandă a păcii. Aminteşte-ţi felicitarea de pe piciorul păsării. — Ai un răspuns la toate. Dar cum naiba ai putut deduce că nu are gaz? — O pată de seu, sau chiar două pot apărea din întâmplare; dar când văd nu mai puţin de cinci, cred că poate exista puţină îndoială că individul este în contact frecvent cu seul arzând – probabil urcă scările noaptea cu pălăria într-o mână şi o lumânare ce se scurge în cealaltă. Oricum, nu putea să se păteze cu seu de la lumina de gaz. Eşti satisfăcut? — Păi, este foarte ingenios, am spus eu, râzând. Dar întrucât, aşa cum ai spus acum, nu a fost comisă nici o crimă şi nu s-a făcut nici un rău cu excepţia pierderii unei gâşte, toate acestea par a fi mai degrabă o pierdere de energie. Sherlock Holmes deschisese gura să-mi răspundă, când uşa s-a deschis brusc şi Peterson, comisionarul, s-a năpustit în apartament, cu obrajii înroşiţi şi faţa unuia mut de uimire. — Gâsca, domnule Holmes! Gâsca, domnule!, a căscat el gura. — Ei? Ce-i cu ea, atunci? A înviat şi a zburat pe uşa de la bucătărie? Holmes s-a răsucit pe sofa ca să vadă mai bine faţa agitată a omului. — Iată, domnule! Ia vedeţi ce a găsit soţia mea în guşa ei! A întins mâna arătându-ne în mijlocul palmei o piatră ce scânteia extrem de puternic, ceva mai mică decât un bob de fasole, dar de o asemenea puritate şi strălucire că lucea ca ceva electric în căuşul întunecat al mâinii sale. Sherlock Holmes s-a ridicat cu un fluierat. — Pe Joe, Peterson!, a spus el, aceasta este realmente o comoară descoperită întâmplător. Presupun că ştii ce este? — Un diamant, domnule? O piatră preţioasă. Taie sticla ca şi cum ar fi chit. — Este mai mult decât o piatră preţioasă. Este piatra preţioasă. — Nu cumva carbunculul albastru al Contesei de Morcar!, am strigat eu. — Exact acela. Fireşte că îi ştiu dimensiunile şi forma, dat fiind că am citit anunţul despre el în The Times în fiecare zi în ultima vreme. Este absolut unic, iar valoarea lui poate fi doar presupusă, dar recompensa de 1.000 de lire nu este cu siguranţă nici măcar a douăzecea parte din preţul lui pe piaţă. — O mie de lire! Dumnezeule mare şi bun! Comisionarul a căzut pe un scaun, holbându-se de la unul la altul. — Aceasta este recompensa, şi am motivele mele să cred că există nişte consideraţii de ordin sentimental în fundal, care ar face-o pe contesă să renunţe la jumătate din averea ei numai să poată să-şi recupereze piatra. — A fost pierdută, dacă îmi amintesc corect, la hotelul Cosmopolitan, am remarcat eu. — Chiar aşa este, în 22 decembrie, exact acum cinci zile. John Horner, un instalator, a fost acuzat că ar fi sustras-o din cutia de bijuterii a doamnei. Dovezile împotriva lui au fost atât de puternice că acest caz a fost supus consideraţiei tribunalului. Am o relatare referitoare la aceasta aici, cred. A scotocit printre ziare, uitându-se la date până când în final a desfăcut unul, l-a împăturit în două şi a citit următorul paragraf: „Furtul bijuteriei de la hotelul Cosmopolitan. John Horner, 26 de ani, instalator, a fost arestat, fiind acuzat de a fi sustras pe 22 a lunii curente din cutia de bijuterii a contesei de Morcar valoroasa piatră cunoscută sub numele de Carbunculul Albastru. James Ryder, servitorul principal al hotelului, a făcut o depoziţie potrivit căreia l-a introdus pe Horner în camera de toaletă a contesei de Morcar în ziua furtului, pentru ca acesta să sudeze a doua bară a grătarului, care se desprinsese. A rămas puţin cu Horner, dar a fost, în cele din urmă chemat, altundeva. Când s-a întors, a descoperit că Horner dispăruse, că biroul fusese forţat şi că micuţa casetă de marochin în care, din câte s-a aflat mai târziu, contesa obişnuia să-şi ţină bijuteriile, zăcea goală pe masa de toaletă. Ryder a dat imediat alarma, iar Horner a fost arestat în aceeaşi seară; dar piatra nu a putut fi găsită nici asupra persoanei sale nici în locuinţa lui. Catherine Cusack, servitoarea contesei, a depus mărturie că a auzit strigătul de consternare al lui Ryder atunci când acesta a descoperit furtul, şi că s-a năpustit în cameră unde lucrurile stăteau aşa cum au fost descrise de martorul din urmă. Inspectorul Bradstreet din divizia B a depus mărturie cum a decurs arestarea lui Horner, care s-a luptat disperat şi şi-a susţinut cu putere nevinovăţia. Existând dovezi ale unei condamnări anterioare, magistratul a refuzat să se ocupe de delict în mod sumar, înaintându-l spre atenţie tribunalului. Horner, care dădea semne de emoţie puternică în timpul procedurii, a leşinat auzind această decizie şi a fost transportat afară din tribunal.” — Hm! Cam atât în ce priveşte poliţia tribunalului, a spus Holmes gânditor dând ziarul la o parte. Problema pe care o avem de rezolvat acum este şirul evenimentelor ce a dus de la cutia de bijuterii forţată la guşa unei gâşte de pe drumul Tottenham Court. Vezi, Watson, micile noastre deducţii au luat pe neaşteptate un aspect mai important şi mai puţin nevinovat. Iată piatra; piatra a apărut din gâscă, iar gâsca a apărut de la domnul Henry Baker, domnul cu o pălărie uzată şi toate celelalte caracteristici cu care te-am plictisit. Prin urmare, acum trebuie să încercăm foarte serios să-l găsim pe acest domn şi să vedem ce rol a jucat în acest mic mister. Pentru a face aceasta, trebuie să încercăm mai întâi cele mai simple mijloace, iar acestea constau fără îndoială într-un anunţ în toate ziarele de seară. Dacă acesta dă greş, o să recurg la alte metode. — Ce o să spui? — Dă-mi un creion şi bucata aceea de hârtie. Acum, aşa: „Găsite la colţul străzii Godge o gâscă şi o pălărie de fetru neagră. Domnul Henry Baker le poate lua venind la 6:30 în această seară pe strada Baker, nr.221 B.” Este clar şi concis. — Foarte. Dar îl va citi? — Păi sigur o să fie atent la ziare, întrucât pentru un om sărac pierderea a fost una serioasă. Evident, a fost atât de înfricoşat de ghinionul lui de a sparge vitrina şi de apropierea lui Peterson că nu s-a gândit la nimic altceva decât să fugă, dar de atunci încoace trebuie că a regretat amarnic impulsul care l-a făcut să-şi scape pasărea. Iar, introducerea numelui său îl va face să vadă anunţul, căci toţi cei care-l cunosc îi vor atrage atenţia asupra lui. Poftim, Peterson, repede-te la agenţia de publicitate şi dă acest anunţ în ziarele de seară. — În care din ele, domnule? — O, în The Globe, Star, Pall Mall, St. James’s, Evening News Standard, Echo şi oricare altele care îţi vin în minte. — Foarte bine, domnule. Iar această piatră? — Ah, da, o să ţin piatra. Mulţumesc. Şi, Peterson, pur şi simplu cumpără o gâscă pe drumul de întoarcere şi las-o la mine, căci trebuie să avem una pentru a i-o da acestui domn în locul celei pe care o înfulecă acum familia ta. După ce comisionarul a plecat, Holmes a luat piatra, ţinând-o la lumină. — Este un lucru frumos, a spus el. Uită-te numai cum luceşte şi scânteiază. Fireşte, este nucleul şi centrul crimei. Orice piatră bună este aşa ceva. Sunt momelile favorite ale diavolului. În cazul pietrelor mai mari şi mai vechi, fiecare faţetă înseamnă o faptă sângeroasă. Această piatră nu are încă douăzeci de ani. A fost găsită în malul fluviului Amoy în sudul Chinei, şi este neobişnuită prin aceea că are toate caracteristicile carbunculului, cu excepţia faptului că are culoarea albastră în loc de roşu rubiniu. În ciuda lipsei sale de vechime, a avut deja un trecut sinistru. Această piatră de 2,6 grame din cărbune cristalizat a provocat două crime, un atac cu vitriol, o sinucidere şi câteva jafuri. Cine s-ar putea gândi că o jucărie atât de frumoasă ar putea să te ducă la spânzurătoare şi închisoare? O s-o închid acum în seiful meu, şi o să-i trimit un rând contesei să-i spun că o avem. — Crezi că acest om, Horner, este nevinovat? — Nu pot spune. — Ei bine, atunci, crezi că celălalt, Henry Baker, a avut ceva de-a face cu aceasta? — Cred că este mai probabil ca Henry Baker să fie un om absolut nevinovat, care n-a avut nici cea mai mică idee că pasărea pe care o ducea avea o valoare mult mai mare decât dacă ar fi fost făcută din aur masiv. Voi afla însă aceasta pe baza unui test foarte simplu, dacă ni se răspunde anunţului. — Şi nu poţi face nimic până atunci? — Nimic. — În acest caz, o să-mi văd de ocupaţia obişnuită. Dar o să mă întorc deseară la ora pe care ai menţionat-o, căci vreau să văd soluţia unei probleme atât de încurcate. — Voi fi foarte bucuros să te văd. Iau cina la şapte. Cred că o să am sitar. Apropo, date fiind întâmplările din urmă, poate ar trebui să-i cer doamnei Hudson să-i cerceteze guşa. Am fost reţinut de un caz şi de abia după şase jumătate am ajuns din nou pe strada Baker. Pe când mă apropiam de casă, am zărit un bărbat înalt cu o bonetă scoţiană şi o manta încheiată până la bărbie aşteptând afară în semicercul strălucitor proiectat de fereastră. Exact când am sosit, uşa a fost deschisă şi am fost conduşi în camera lui Holmes. — Sunteţi domnul Henry Baker, presupun, a spus el, ridicându-se din fotoliu şi salutându-l pe vizitator, cu aerul său amabil care îi venea atât de uşor şi prompt. Vă rog luaţi acest scaun lângă foc, domnule Baker. Este o noapte rece, şi observ că circulaţia dumitale este mai obişnuită cu vara decât cu iarna. Ah, Watson, ai picat exact la momentul potrivit. Aceasta este pălăria dumitale, domnule Baker? — Da, domnule, aceasta este fără îndoială pălăria mea. Era un bărbat mare cu umeri rotunzi, un cap masiv şi o faţă lată, inteligentă, terminându-se într-o barbă castanie, încărunţită şi ascuţită. O roşeaţă pe nas şi obraji şi tremurul uşor al mâinii întinse mi-au adus în minte presupunerea lui Holmes privind obiceiurile acestuia. Redingota sa neagră demodată era încheiată la toţi nasturii, avea gulerul ridicat, iar încheieturile uscăţive i se iveau din mâneci, fără să se vadă vreo manşetă sau cămaşă. Vorbea într-o manieră înceată şi sacadată, alegându-şi cuvintele cu grijă, şi făcea pe ansamblu impresia unui om învăţat care a fost bătut de soartă. — Am păstrat aceste lucruri câteva zile, a spus Holmes, pentru că am aşteptat să găsim vreun anunţ de la dumneata în care să-ţi dai adresa. Nu înţeleg de ce nu aţi făcut-o. Vizitatorul nostru a râs mai degrabă ruşinat. — Nu prea am avut aşa de mulţi şilingi pe cât obişnuiam să am odată, a remarcat el. N-am avut nici o îndoială că banda de huligani care m-a atacat a luat cu ea atât pălăria cât şi gâscă. N-am vrut să cheltuiesc mai mulţi bani în încercarea lipsită de speranţă de a le recupera. — Foarte firesc. Apropo, în ceea ce priveşte pasărea, am fost obligaţi s-o mâncăm. — Aţi mâncat-o?! Vizitatorul s-a ridicat pe jumătate de pe scaunul său, în tulburarea care l-a cuprins. — Da, n-ar fi folosit nimănui să n-o fi făcut. Dar presupun că această gâscă de pe bufet, care are cam aceeaşi greutate şi este absolut proaspătă, va fi la fel de bună pentru dumneata? — Oh, sigur, sigur, a răspuns domnul Baker cu un oftat de uşurare. — Fireşte, avem încă penele, picioarele, guşa şi aşa mai departe din pasărea dumitale, prin urmare dacă doriţi… Omul a izbucnit într-un râs puternic. — Aş putea să le folosesc ca suveniruri ale aventurii mele, a spus el, dar dincolo de asta nu pot vedea la ce mi-ar putea sluji părţile împrăştiate ale fostei mele cunoştinţe. Nu, domnule, cred că, având permisiunea dumitale, o să-mi limitez atenţia la excelenta pasăre pe care o zăresc pe bufet. Sherlock Holmes mi-a aruncat o privire ascuţită, dând uşor din umeri. — Iată-vă pălăria, atunci, şi pasărea, a spus el. Apropo, v-ar deranja să-mi spuneţi de unde aţi procurat-o pe cea din urmă? Sunt întrucâtva expert în păsări de curte, şi rar am mai văzut o gâscă atât de bine făcută. — Fireşte, domnule, a spus Baker, care se ridicase şi îşi vârâse posesiunea nou însuşită sub braţ. Suntem câţiva care frecventăm hanul Alpha, în apropiere de Muzeu – stăm chiar în muzeu în timpul zilei, înţelegeţi. În acest an, buna noastră gazdă, pe nume Windigate, a format un club al gâştelor, prin intermediul căruia, în schimbul câtorva pence pe săptămână urma să primim fiecare câte o pasăre la Crăciun. Mi-am plătit corect banii, iar restul vă este cunoscut. Vă sunt foarte îndatorat, domnule, căci o bonetă scoţiană nu se potriveşte nici cu vârsta, nici cu seriozitatea mea. Într-o manieră comic de pompoasă, s-a înclinat solemn în faţa noastră şi a plecat. — Asta în ceea ce-l priveşte pe domnul Baker, a spus Holmes, după ce a închis uşa în urma lui. Este cât se poate de sigur că nu ştie absolut nimic despre această chestiune. Ţi-e foame, Watson? — Nu în mod deosebit. — Atunci îţi sugerez să ne transformăm cina în supeu şi să urmăm acest indiciu cât este încă cald. — Neapărat. Era o noapte extrem de rece, deci ne-am pus mantalele şi ne-am înfăşurat fulare în jurul gâturilor. Afară, stelele străluceau rece pe cerul fără nori, iar respiraţia trecătorilor străpungea aerul ca nişte împuşcături. Paşii noştri răsunau clar şi zgomotos pe când ne deplasam ritmic prin cartierul doctorilor, strada Wimpole, strada Harley şi astfel prin strada Wigmore în strada Oxford. Într-un sfert de oră am ajuns în Bloomsbury la hanul Alpha, care este un mic han pe colţul uneia din străzile care intră în Holborn. Holmes a deschis uşa bufetului şi a comandat două pahare de bere proprietarului rumen la faţă, cu şorţ alb. — Dacă este la fel de bună ca gâştele dumneavoastră, berea dumitale trebuie să fie excelentă, a spus el. — Gâştele mele! Omul a părut a fi surprins. — Da. Am vorbit numai acum o jumătate de oră cu domnul Henry Baker, care a fost membru al clubului dumneavoastră de gâşte. — Ah! Da, înţeleg. Dar vedeţi, domnule, nu sunt gâştele noastre. — Aşa! Ale cui sunt atunci? — Păi, am cumpărat două duzini de la un vânzător din Covent Garden. — Realmente? Îi ştiu pe unii dintre ei. Despre care e vorba? — Numele lui este Breckinridge. — Ah! Nu-l cunosc. Păi în sănătatea dumitale, domnule, şi pentru prosperitatea casei dumitale. Noapte bună. — Acuma, în ceea ce-l priveşte pe domnul Breckinridge, a continuat el, încheindu-se la manta când am ieşit în aerul îngheţat. Ţine minte, Watson, că deşi avem un lucru atât de simplu ca o gâscă la un capăt al acestui lanţ, avem la celălalt un om care va primi cu siguranţă şapte ani de închisoare, dacă nu îi putem dovedi nevinovăţia. Este posibil ca investigaţia noastră să-i confirme numai vinovăţia, dar în orice caz, urmăm o pistă care a fost trecută cu vederea de poliţie şi care ne-a fost oferită de o şansă neobişnuită. Hai s-o urmăm până la capăt. Cu feţele spre sud, deci, şi marş rapid! Am traversat Holborn, am luat-o pe strada Endell şi astfel, printr-un zigzag de străzi murdare, am ajuns în piaţa Covent Garden. Una dintre prăvăliile cele mai mari avea pe ea numele lui Breckinridge, iar proprietarul, un bărbat cu o faţă ascuţită ca de cal şi cu nişte favoriţi îngrijiţi ajuta un băiat să tragă obloanele. — Bună seara. Este o noapte rece, a spus Holmes. Vânzătorul a dat din cap, aruncând o privire întrebătoare spre tovarăşul meu. — Nu mai aveţi gâşte, din câte văd, a continuat Holmes, arătând lespezile de marmură goale. — O să aveţi cinci sute mâine dimineaţă. — Asta nu mă ajută. — Păi, mai sunt câteva pe tejgheaua luminată de gaz. — Ah, dar dumneavoastră mi-aţi fost recomandat. — De cine? — De proprietarul lui Alpha. — O, da. I-am trimis două duzini. — Au fost nişte păsări excelente. De unde le-aţi procurat? Spre surpriza mea, întrebarea i-a provocat vânzătorului o ieşire de furie. — Acuma, domnule, a spus el, ţinând capul ridicat şi mâinile în şolduri, unde vreţi să ajungeţi? Hai să vorbim pe şleau acum. — Este foarte clar. Aş vrea să ştiu cine v-a vândut gâştele pe care le-aţi trimis la Alpha. — Ei bine, atunci, n-o să vă spun. Ei acum! — O, nu este ceva important, dar nu înţeleg de ce sunteţi atât de nervos din pricina unui astfel de nimic. — Nervos! Aţi fi poate la fel de nervos, dacă aţi fi fost la fel de sâcâit ca mine. Odată ce am plătit nişte bani buni pentru un lucru bun, afacerea ar trebui să se încheie aici. Dar, în loc de asta, sunt asaltat cu „Unde sunt gâştele?” şi „Cui i le-ai vândut?” şi „Ce vrei în schimbul gâştelor?” Auzind zarva ce se face în legătură cu ele, ai crede că au fost singurele gâşte din lume. — Păi, n-am nici o legătură cu persoanele care v-au pus astfel de întrebări, i-a spus Holmes indiferent. Dacă nu vreţi să ne spuneţi, prinsoarea cade, asta-i tot. Dar sunt întotdeauna gata să-mi susţin opiniile în ceea ce priveşte păsările de curte, şi am pariat pe cinci lire că pasărea pe care am mâncat-o a fost crescută la ţară. — Ei bine, atunci, aţi pierdut cele cinci lire, căci a fost crescută la oraş, a spus furios vânzătorul. — Nu poate fi adevărat. — Vă spun că aşa este. — Nu cred. — Credeţi că ştiţi mai multe despre orătănii decât mine, care m-am ocupat de ele de când eram mic copil? — Vă spun că toate acele, păsări care au ajuns la Alpha au fost crescute la oraş. — N-o să mă convingeţi niciodată să cred aşa ceva. Vreţi să faceţi o prinsoare atunci? — Doar o să vă iau banii, căci ştiu că am dreptate. Dar pariez pe o liră, numai ca să vă învăţ să nu fiţi încăpăţânat. Vânzătorul a chicotit foarte iritant. — Adu-mi registrele, Bill, a spus el. Băiatul a adus un volum mic şi subţire şi unul mare şi unsuros, aşezându-le împreună sub lampa ce atârna. — Acum, domnule Plin de sine, a spus vânzătorul, am crezut că nu mai am gâşte, dar înainte de a termina veţi descoperi că mai este una în prăvălia mea. Vedeţi acest registru mic? — Ei bine? — Aceasta este lista persoanelor de la care cumpăr. O vedeţi? Bine atunci, aici pe această pagină sunt persoanele de la ţară, iar numerele de sub numele lor indică locul unde sunt socotelile în registrul cel mare. Acum! Vedeţi această pagină scrisă cu cerneală roşie? Bine, aceasta este o listă cu furnizorii mei de la oraş. Acuma, uitaţi-vă la cel de-al treilea nume. Pur şi simplu, citiţi-l cu voce tare. — Doamna Oakshott, drumul Brixton, nr. L 17 – 249, a citit Holmes. — Exact. Acuma căutaţi asta în registru. Holmes a căutat la pagina indicată. — Iată, doamna Oakshott, drumul Brixton, nr. L 17, furnizor de ouă şi orătănii. — Ei, acum, care este ultima însemnare? — 22 decembrie. Douăzeci şi patru de gâşte cu 7 şilingi şi 6 pence. — Exact. Poftim. Şi sub asta? — Vândute domnului Windigate de la Alpha cu 12 şilingi. — Ce mai puteţi spune acum? Sherlock Holmes arăta foarte întristat. A scos o liră din buzunar şi a aruncat-o pe dale, îndepărtându-se cu aerul unui om al cărui dezgust este prea adânc pentru a fi exprimat în cuvinte. Câţiva metri mai încolo, s-a oprit sub un felinar, râzând încet şi cu poftă, după cum îi era felul. — Când vezi un om cu favoriţii tăiaţi în acel fel şi cu sticluţa de gin ieşindu-i din buzunar, poţi întotdeauna să-l atragi cu un pariu, a spus el. Cred că nici dacă i-aş fi oferit 100 de lire, nu mi-ar fi dat nişte informaţii atât de complete ca acelea pe care mi le-a dat în ideea că îmi făcea rău cu această prinsoare. Ei bine, Watson, cred că ne apropiem de sfârşitul căutărilor noastre, şi singurul aspect care rămâne să fie clarificat este dacă ar trebui să mergem la această doamnă Oakshott în seara asta, sau dacă ar trebui s-o facem mâine. Din ceea ce a spus acel tip morocănos, este clar că mai există şi alţii pe lângă noi care sunt îngrijoraţi în această privinţă şi ar trebui… Remarcile sale au fost întrerupte brusc de o gălăgie puternică care venea dinspre tejgheaua pe care tocmai o părăsisem. Întorcându-ne, am văzut un individ scund cu faţa ca de şobolan stând în mijlocul cercului de lumină gălbuie proiectată de lampa care se bălăngănea, în timp ce Breckinridge, vânzătorul, încadrat de uşa prăvăliei, îşi agita teribil pumnii la arătarea care se ferea. — M-am săturat de voi şi de gâştele voastre, a strigat el. Aş vrea să vă duceţi toţi dracului. Dacă mai veniţi să mă sâcâiţi cu discuţiile voastre prosteşti, o să asmut câinele pe voi. O aduceţi pe doamna Oakshott aici şi o să-i răspund, dar ce aveţi voi de-a face cu asta? Am cumpărat cumva gâştele de la voi? — Nu; dar una din ele a fost a mea, s-a văietat omuleţul. — Ei bine, atunci, cere-i-o doamnei Oakshott. — Ea mi-a spus să vă întreb pe dumneavoastră. — Păi, poţi să-l întrebi pe regele Prusiei, la cât îmi pasă mie. M-am săturat de povestea asta. Ieşi de aici! S-a năpustit sălbatic înainte, iar cel care întreba a dispărut în întuneric. — Ce bine! Asta s-ar putea să ne scutească de o vizită pe Brixton Road, mi-a şoptit Holmes. Vino cu mine şi o să vedem care-i treaba cu acest individ. Trecând printre grupurile risipite de oameni care hoinăreau pe lângă tarabele luminate, tovarăşul meu l-a ajuns cu repeziciune pe omuleţ, şi l-a atins pe umăr. Acesta s-a întors brusc, şi la lumina gazului am putut observa că îi dispăruse de pe faţă orice urmă de culoare. — Cine sunteţi, atunci? Ce doriţi?, a întrebat el cu o voce tremurătoare. — Mă scuzaţi, i-a spus Holmes cu blândeţe, dar am auzit fără să vreau întrebările pe care tocmai ce i le-aţi pus vânzătorului. Cred că v-aş putea fi de ajutor dumneavoastră? — Cine sunteţi dumneavoastră? Cum aţi putea şti ceva despre asta? — Numele meu este Sherlock Holmes. Este ocupaţia mea să ştiu ceea ce alţi oameni nu ştiu. — Dar nu puteţi şti ceva despre asta? — Scuzaţi-mă, ştiu totul despre asta. Încercaţi să daţi de urma unei gâşte care a fost vândută de doamna Oakshott de pe Brixton Road unui negustor numit Breckinridge, iar de acesta, la rândul lui, domnului Windigate de la Alpha, iar de el clubului său, al cărui membru este domnul Henry Baker. — O, domnule, dumneavoastră sunteţi exact persoana pe care am dorit s-o întâlnesc, a strigat omuleţul cu mâinile întinse şi degetele-i tremurând. Nici nu vă pot spune cât de interesat sunt de această poveste. Sherlock Holmes a strigat o trăsură care trecea. — În acest caz, ar fi mai bine să discutăm despre aceasta într-o cameră confortabilă decât în această piaţă în care bate vântul, a spus el. Dar înainte de a merge mai departe, vă rog, spuneţi-mi pe cine am onoarea de a ajuta. Omul a ezitat o clipă. — Numele meu este John Robinson, a răspuns el cu o privire piezişă. — Nu, nu, numele dumneavoastră adevărat, a spus Holmes amabil. Este întotdeauna inconvenabil să faci afaceri cu o persoană cu nume fals. O roşeaţă s-a ivit pe obrajii albi ai necunoscutului. — Ei bine, a spus el, numele meu adevărat este James Ryder. — Exact. Servitor principal la hotelul Cosmopolitan. Vă rog intraţi în această birjă şi o să pot să vă spun în curând tot ceea ce doriţi să aflaţi. Omuleţul stătea uitându-se de la unul la celălalt dintre noi, cu nişte ochi pe jumătate speriaţi, pe jumătate plini de speranţă, ca unul care n-ar fi fost sigur dacă se afla în faţa unui chilipir sau a unei catastrofe. Apoi a intrat în birjă şi într-o jumătate de oră eram înapoi în salonul de pe strada Baker. În timpul călătoriei n-am vorbit deloc, dar respiraţia intensă şi firavă a însoţitorului nostru, precum şi încleştarea şi descleştarea mâinilor sale indicau încordarea nervoasă în care se afla. — Iată-ne ajunşi!, a spus Holmes vesel, pe când intram pe rând în cameră. Focul este foarte binevenit pe o vreme ca asta. Se pare că vă este frig, domnule Ryder. Vă rog, aşezaţi-vă în fotoliul de nuiele. O să-mi încalţ papucii înainte de a rezolva această mică problemă a dumneavoastră. Ei bine, deci! Doriţi să aflaţi ce s-a întâmplat cu gâştele acelea? — Da, domnule. — Sau mai degrabă, îmi închipui, cu gâsca aceea. Cred că eraţi interesat de o pasăre anume albă, cu o dungă neagră de-a curmezişul cozii. Ryder tremura de emoţie. — O, domnule, a strigat el, puteţi să-mi spuneţi unde a ajuns? — A ajuns aici. — Aici? — Da, şi s-a dovedit a fi o pasăre extrem de neobişnuită. Nu mă mir că sunteţi interesat de ea. A făcut un ou după ce murise – cel mai frumos, strălucitor ou albastru care s-a văzut vreodată. Îl am aici în muzeul meu. Vizitatorul nostru s-a ridicat în picioare clătinându-se, şi s-a prins cu mâna dreaptă de poliţa de deasupra căminului. Holmes a descuiat seiful său şi a ridicat carbunculul albastru, care strălucea ca o stea, cu o lucire rece, scânteietoare, multiplicată de faţetele sale. Ryder stătea holbându-se cu faţa contractată, nesigur dacă să-l ceară sau să se dezică de el. — Crima dumneavoastră a fost descoperită, i-a spus Holmes încet. Revino-ţi, omule, sau altminteri o să cazi în foc! Dă-i braţul şi ajută-l să se aşeze pe scaun, Watson. N-are destulă îndrăzneală să-şi asume crima făcută nepedepsit. Dă-i puţin brandy. Aşa! Acuma mai arată puţin a om. Ca o fărâmă de om, în orice caz! Pentru o clipă, acesta s-a clătinat aproape să cadă, dar paharul de brandy i-a adus ceva culoare în obraji, şi stătea acum holbându-se cu o privire speriată la acuzatorul său. — Dispun aproape de toate faptele şi de toate dovezile care îmi sunt necesare, deci există puţine lucruri pe care e necesar să mi le spuneţi. Totuşi, acele puţine fapte pot fi elucidate astfel încât cazul să fie pe deplin rezolvat. Auziseşi, Ryder de această piatră albastră a contesei de Morcar? — Catherine Cusack a fost aceea care mi-a spus de ea, a spus el cu o voce hârâită. — Înţeleg – servitoarea doamnei. Ei bine, tentaţia de a face avere pe neaşteptate şi atât de uşor a fost mai tare decât tine, aşa cum a fost pentru oameni mai puternici înaintea ta; dar nu ai fost foarte onest în privinţa mijloacelor pe care le-ai folosit. Mi se pare, Ryder, că ai stofă de mare nemernic. Ai ştiut că acest om, Horner, instalatorul, a fost implicat în ceva asemănător înainte, şi că bănuiala va fi cu atât mai mult îndreptată împotriva sa. Ce ai făcut atunci? Aţi inventat o treabă de făcut în camera doamnei respective – tu şi complicea ta, Cusack – şi aţi făcut în aşa fel încât acesta să fie trimis s-o rezolve. Apoi, când a plecat, aţi forţat caseta cu bijuterii, aţi dat alarma şi aţi făcut ca acest om nefericit să fie arestat. Apoi ai… Ryder s-a aruncat brusc pe covor, prinzând genunchii tovarăşului meu. — Pentru Dumnezeu, fie-vă milă!, a ţipat el ascuţit. Gândiţi-vă la tatăl meu! La mama mea! Asta le va zdrobi inimile. N-am făcut niciodată înainte ceva rău! Şi nu o să mai fac vreodată. O să jur pe Biblie. O, nu înştiinţaţi tribunalul! Pentru numele lui Christos, nu o faceţi! — Întoarce-te pe scaun!, i-a spus Holmes poruncitor. Este foarte uşor să îngenunchezi şi să te târăşti acum, dar nu te-ai gândit deloc la acest biet Horner acuzat de o crimă de care habar nu avea. — O să dispar, domnule Holmes, o să plec din ţară, domnule. Astfel, acuzaţia împotriva lui va fi retrasă. — Hm! O să vorbim despre asta. Şi acum hai să auzim relatarea exactă a pasului următor. Cum a ajuns piatra în gâscă, şi cum a ajuns gâsca în piaţă? Spune-ne adevărul, căci asta este singura ta şansă de salvare. Ryder şi-a trecut limba peste buzele uscate. — O să vă spun totul exact cum s-a întâmplat, domnule, a spus el. Atunci când Horner a fost arestat, mi s-a părut că ar fi cel mai bine să dispar imediat cu piatra, căci nu puteam şti în ce moment poliţia ar fi putut hotărî să mă percheziţioneze pe mine şi camera mea. Nu exista nici un loc în hotel unde s-ar fi aflat în siguranţă. Am ieşit, ca şi cum aş fi avut un comision de făcut, şi m-am îndreptat spre casa surorii mele. S-a măritat cu un bărbat numit Oakshott şi locuia pe Brixton Road, unde creştea orătănii pentru piaţă. Fiecare persoană pe care am întâlnit-o pe drum mi s-a părut a fi poliţist sau detectiv; şi, deşi era o noapte rece, până să ajung pe Brixton Road, sudoarea îmi şiroia pe faţă. Sora mea m-a întrebat ce se întâmplase şi de ce eram atât de palid; dar i-am spus că eram tulburat din pricina furtului bijuteriei de la hotel. Apoi m-am dus în curtea din spate şi am fumat puţin, întrebându-mă ce era cel mai bine de făcut. Am avut odată un prieten numit Maudsley, care devenise complet imoral şi tocmai ce-şi executa pedeapsa la Pentonville. Într-o zi m-am întâlnit cu el şi a început să-mi vorbească despre procedeele hoţilor şi cum plasau ceea ce furau. Ştiam că era sincer cu mine căci ştiam ceva lucruri despre el; deci m-am hotărât să mă duc la Kilburn, unde locuia, şi să-i spun ce am făcut. Mi-ar fi putut spune cum să vând piatra. Dar cum să ajung la el în siguranţă? Mă gândeam la suferinţele prin care trecusem venind de la hotel. Puteam fi arestat şi percheziţionat în orice moment, şi mi-ar fi găsit piatra în buzunarul vestei. În momentul respectiv, mă sprijineam de zid şi mă uitam la gâştele care mergeau legănat pe lângă picioarele mele, când mi-a venit brusc o idee cum aş fi putut învinge cel mai bun detectiv care a trăit vreodată. Cu câteva săptămâni în urmă, sora mea îmi spusese că pot avea cea mai bună gâscă ca dar de Crăciun, şi ştiam că întotdeauna se ţinea de cuvânt. Aveam să-mi iau gâsca acum, şi aveam să-mi duc piatra la Kilburn în ea. În curte era un mic şopron, şi am împins una din păsări în spatele lui – una mare şi frumoasă, albă cu o coadă dungată. Am prins-o, şi, deschizându-i cu forţa ciocul, i-am împins piatra pe gâtlej în jos, până unde am putut ajunge cu degetul. Pasărea a înghiţit-o şi am simţit cum piatra a trecut prin gâtlejul ei ajungând în guşă. Dar creatura a început să dea din aripi şi să se zbată, şi sora mea a ieşit să vadă ce se întâmpla. Când m-am întors să-i vorbesc, animalul a scăpat şi a zburat printre celelalte. — Ce făceai cu pasărea aceea, Jem?, spune ea. — Păi, am spus eu, ai zis că-mi dai una de Crăciun şi le încercam să văd care este cea mai grasă. — O, spune ea, pe a ta am pus-o deoparte, o numim pasărea lui Jem. Este cea mare şi albă de acolo. Sunt douăzeci şi şase, una pentru tine, una pentru noi şi două duzini pentru piaţă. — Mulţumesc, Maggie, zic eu: dar dacă nu te deranjează, aş vrea-o mai degrabă pe aceea de care tocmai ce mă ocupam. — Cealaltă este mai grea cu trei livre, a spus ea, şi am îngrăşat-o special pentru tine. — Nu contează. O s-o am pe cealaltă şi o s-o iau acum, am spus eu. — O, cum vrei, a spus ea, puţin iritată, pe care o vrei atunci? — Cea albă cu o dungă pe coadă, cea din mijlocul cârdului. — O, foarte bine. Omoar-o şi ia-o cu tine. — Ei bine, am făcut ceea ce a spus, domnule Holmes, şi am cărat pasărea tot drumul până la Kilburn. I-am spus amicului meu ce făcusem, căci era o persoană căreia îţi venea uşor să-i spui aşa ceva. A râs până s-a înecat, şi am luat un cuţit şi am tăiat gâscă. Am îngheţat văzând că nu era nici urmă de piatra mea, şi mi-am dat seama că făcusem o greşeală teribilă. Am lăsat pasărea, m-am repezit înapoi la sora mea, şi m-am năpustit în curtea din spate. Nu mai era nici o pasăre acolo. — Unde au dispărut toate, Maggie?, am strigat eu. — La negustor, Jem. — Care negustor? — Breckinridge din Covent Garden. — Dar era vreo alta cu o coadă dungată?, am întrebat, la fel cu aceea pe care am ales-o? — Da, Jem; au fost două cu dungă pe coadă şi n-am putut niciodată să le deosebesc. Ei bine, atunci, fireşte că mi-am dat seama ce se întâmplase, şi am fugit cât de repede am putut la acest om, Breckinridge; dar vânduse lotul imediat şi nu a vrut să-mi spună un singur cuvânt la cine. L-aţi auzit dumneavoastră înşivă în seara asta. Totdeauna mi-a răspuns la fel. Sora mea crede că sunt pe cale să înnebunesc. Uneori cred asta chiar şi eu. Iar acum – acum sunt etichetat hoţ, fără să fi atins vreodată bogăţia pentru care mi-am vândut sufletul. Dumnezeu să-mi ajute! Dumnezeu să-mi ajute! A izbucnit în nişte hohote convulsive de plâns, îngropându-şi faţa în mâini. A urmat o tăcere îndelungată, întreruptă numai de respiraţia lui greoaie şi de bătăile ritmice făcute de Sherlock Holmes cu vârfurile degetelor pe marginea mesei. Apoi prietenul meu s-a ridicat şi a deschis uşa. — Ieşi!, a spus el. — Ce, domnule! O, Dumnezeu să vă binecuvânteze! — Nici un cuvânt în plus. Ieşi! Şi n-a mai fost nevoie de vreun cuvânt. S-a auzit o forfotă, un tropăit pe scări, pocnetul uşii şi paşi fugind, răsunând clar pe stradă. — La urma urmei, Watson, a spus Holmes, întinzându-şi mâna după pipa de lut, nu sunt plătit de poliţie să-i acopăr lipsurile. Dacă Horner ar fi în pericol, ar fi altceva; dar acest individ nu va apărea să depună mărturie împotriva lui, iar cazul va fi abandonat. Presupun că de fapt comut o pedeapsă, dar este posibil că salvez un suflet. Acest individ nu va mai face rău; este prea înfricoşat. Trimite-l la închisoare acum, şi faci din el un puşcăriaş pe viaţă. În plus, este sezonul iertării, întâmplarea ne-a scos în cale o problemă extrem de specială şi ciudată, iar soluţionarea ei este propria-i recompensă. Dacă ai fi atât de bun să tragi de clopoţel, doctore, vom începe o altă investigaţie în care principala protagonistă va fi tot o pasăre.

Aventurile lui Sherlock Holmes de Arthur Conan Doyle vol.1  UN SCANDAL ÎN BOEMIA I.   Pentru Sherlock Holmes, ea va fi întotdeauna FEMEIA. Rareori l-am auzit numind-o altfel. În ochii săi, ea le eclipsează şi le întrece pe toate reprezentantele sexului frumos. Nu este vorba de faptul că ar fi simţit vreo emoţie asemănătoare iubirii pentru Irene Adler. Toate emoţiile – iar aceea, în mod special – erau în opoziţie cu mintea sa rece, precisă, dar impresionant de echilibrată. Era, trebuie să spun, cea mai perfectă maşină de raţionare şi de observare care a existat vreodată, dar ca iubit, s-ar fi pus într-o poziţie falsă. Nu vorbea niciodată despre chestiuni de suflet, le înlocuia cu o glumă răutăcioasă şi cu un surâs dispreţuitor. Erau chestiuni admirabile pentru un observator – excelente pentru a acoperi motivele şi acţiunile bărbaţilor. Însă un argumentator antrenat ca el să admită asemenea intruziuni în propriul tempe­rament, delicat şi fin ajustat, ar fi însemnat să permită unui factor perturbator să arunce un văl de îndoială asupra tuturor rezultatelor minţii sale. Şi totuşi, pentru el exista o singură femeie, iar aceea era regretata Irene Adler, o amintire îndoielnică, discutabilă. În ultima vreme, l-am văzut mai rar pe Holmes. Căsătoria mea a avut ca rezultat o îndepărtare a noastră. Fericirea mea totală şi interesul pentru familie, fireşti atunci când cineva se stabileşte la casa lui, au avut darul să-mi capteze întreaga atenţie, în timp ce Holmes, care evita orice formă de socializare, cu sufletul său bonom, a rămas în locuinţa noastră din strada Baker, îngropat printre cărţile sale vechi, oscilând săptămânal între cocaină şi propria ambiţie, între moleşeala drogului şi energia activă a firii sale aspre. Încă era, ca întotdeauna, captivat de studierea crimelor, folosindu-şi capacităţile extraordinare şi excepţionala putere de observaţie ca să urmărească indicii şi să rezolve cazurile misterioase pe care poliţia, nereuşind să le dea de capăt, le abandona. Din când în când, primeam veşti despre activităţile sale: fusese chemat la Odessa ca să elucideze crima din cazul Trepoff, clarificase tragedia fraţilor Atkinson de la Trincomalee şi, în sfârşit, îndeplinise cu multă delicateţe o misiune încredinţată de familia regală din Olanda. În afara acestor semne ale activităţii sale, pe care oricum le împărtăşeam cu toţi ceilalţi cititori ai cotidienelor, ştiam foarte puţine despre fostul meu prieten şi camarad. Într-o noapte – era 20 martie – mă întorceam dintr-o vizită la un pacient (căci reîncepusem să practic medicina), când drumul m-a dus pe strada Baker. Pe când treceam prin faţa uşii bine cunoscute, care va fi asociată mereu în mintea mea cu peţitul şi cu incidentele neplăcute din cazul Scarlet, am simţit nevoia să-l văd din nou pe Holmes şi să aflu cum îşi mai folosea extraordinarele sale puteri. Odaia sa era puternic luminată şi, chiar în clipa în care am privit în sus, i-am văzut silueta întunecată trecând încoace şi-ncolo, dincolo de draperii. Se plimba prin încăpere cu pas vioi, preocupat, cu bărbia în piept şi mâinile împreunate la spate. Cum îi ştiam ca nimeni altul fiecare stare şi fiecare nărav, acea atitudine a lui îmi spunea multe. Începuse din nou să lucreze. Renunţase la iluziile create de droguri şi acum adulmeca mireasma unei noi provocări. Am apăsat butonul soneriei şi am fost condus în camera care, odată, fusese şi a mea. Nu a fost prea entuziasmat. De altfel, rareori se întâmpla să fie; însă era bucuros, cred, să mă vadă. Fără prea multe cuvinte, dar privindu-mă cu blândeţe, mi-a făcut semn să mă aşez pe un fotoliu, mi-a întins cutia cu ţigări şi mi-a arătat chibriturile şi sticla cu sifon plasate pe un colţ al mesei. Apoi a rămas nemişcat în faţa focului, privindu-mă cu expresia lui introspectivă, unică. — Îţi prieşte căsătoria, a remarcat. Cred, Watson, că te-ai îngrăşat cu vreo şapte livre şi jumătate de când nu te-am mai văzut. — Cu şapte! am precizat. — Într-adevăr, ar fi trebuit să mă gândesc ceva mai mult. O nimica toată, îmi imaginez, Watson. Şi ai reînceput să lucrezi, observ. Nu mi-ai spus că intenţionai să conduci un atelaj. — Atunci, de unde ştii? — Văd, deduc. Altminteri, cum aş putea şti, de exemplu, că de curând te-ai udat foarte tare şi că ai o menajeră nepricepută şi foarte neîndemânatică? — Dragul meu Holmes – am spus eu –, e mult prea mult. Cu siguranţă că ai fi fost ars pe rug dacă ai fi trăit cu câteva secole în urmă. Este adevărat că am făcut joi o plimbare la ţară şi că m-am întors de acolo foarte murdar, însă de vreme ce mi-am schimbat hainele, nu-mi pot închipui cum de ai tras concluzia aceasta. Cât de­spre Mary Jane, menajera, este pur şi simplu incorijibilă; soţia mea a avertizat-o în repetate rânduri, dar cu toate acestea nu înţeleg cum de ţi-ai dat seama câte parale face. A chicotit şi şi-a frecat palmele. — O, mai simplu de atât nici că se poate, a spus. Ochii îmi spun că pielea de pe interiorul pantofului stâng prezintă şase zgârieturi aproape paralele. În mod evident, au fost făcute de o persoană neglijentă, care a râcâit marginile pentru a îndepărta pământul uscat. De aici, dubla mea deducţie că ai avut parte de vreme urâtă şi că ai în subordine un exemplar foarte nepriceput la curăţatul încălţărilor. Cât despre întoar­cerea ta la lucru, dacă un domn intră la mine în odaie mirosind a iod, cu un semn negru de nitrat de argint pe degetul mare de la mâna dreaptă şi cu o umflătură pe partea dreaptă a jobenului care arată unde şi-a dosit stetoscopul, ar trebui să fiu într-adevăr încet la minte dacă nu mi-aş da seama că este un practicant activ al medicinii. Nu m-am putut abţine să nu râd de uşurinţa cu care explica procesul propriei deducţii. — Când îţi aud argumentele – am remarcat eu –, lucrurile îmi par ridicol de simple şi mă gândesc că le-aş putea remarca şi eu cu aceeaşi uşurinţă; cu toate acestea, fiecare deducţie a ta mă derutează şi o înţeleg abia când mi-o explici. Şi totuşi, cred că ochii mei sunt la fel de buni ca ai tăi. — Ai dreptate, a răspuns, aprinzându-şi o ţigară şi lăsându-se se cadă într-un fotoliu. Vezi, dar nu observi. Distincţia este clară. De exemplu, ai văzut treptele care duc din hol către această odaie? — Deseori. — Cât de des? — De sute de ori. — În cazul acesta, ţi-e uşor să-mi spui câte sunt, nu-i aşa? — Câte sunt? Nu ştiu. — Exact ce spuneam! Nu le-ai observat. Şi cu toate acestea, le-ai văzut. Asta am vrut să demonstrez. Acum, eu ştiu că sunt şaptesprezece trepte, deoarece am văzut, dar am şi observat. Apropo, din moment ce eşti interesat de aceste lucruri, şi din moment ce ai fost suficient de bun ca să-mi înregistrezi una sau două din experienţele mele mărunte, s-ar putea să te intereseze asta. Mi-a aruncat o foaie de hârtie groasă, roz-fumurie, care stătuse până atunci pe masă. — A venit cu ultima poştă, a spus el. Citeşte cu voce tare. Scrisoarea nu era datată şi nu purta nicio semnătură sau adresă a expeditorului. — Vă va căuta diseară, la opt fără un sfert – scria –, un domn care doreşte să vă consulte într-o problemă foarte gravă. Serviciile recente pe care le-aţi adus uneia dintre casele regale din Europa au arătat că sunteţi un om căruia i se pot încredinţa secrete de o importanţă majoră. Această recomandare în privinţa dumneavoastră am primit-o de la foarte multe persoane. Să fiţi în odaia dumneavoastră la ora stabilită şi să nu luaţi în nume de rău faptul că vizitatorul va purta o mască. — Misterios, nimic de zis, am remarcat. Ce crezi că înseamnă? — Nu am alte date deocamdată. Ar fi o greşeală capitală să trag concluzii înainte să am mai multe detalii. Persoanele superficiale încep să modifice faptele în aşa fel încât să se potrivească propriilor presupuneri, în loc să tragă concluzii pe baza teoriilor. Însă scrisoarea... Ce poţi deduce din ea? Am examinat cu atenţie scrisul şi hârtia. — Cel care a scris-o este, probabil, înstărit, am remarcat, străduindu-mă să imit raţionamentele companionului meu. O asemenea hârtie nu costă mai puţin de jumătate de coroană pachetul. Este deosebit de tare, rigidă. — Deosebit – acesta este cuvântul potrivit, a spus Holmes. Nu este hârtie englezească. Ţine-o în lumină. Am procedat întocmai şi am zărit mai multe litere imprimate în textura hârtiei: un „E“ şi un „g“, urmate de un „P“, un „G“ şi un „t“. — Ce crezi că înseamnă? a întrebat Holmes. — Este numele manufacturierului, fără îndoială; sau mai degrabă monograma sa. — Nici pe departe. Literele „G“ şi „t“ vin de la „Gesellschaft“ – cuvântul german pentru „Companie“. Este prescurtare uzuală, similară termenului „Co.“ folosit de noi. Litera „P“, desigur, vine de la „Papier“. Cât despre grupul de litere „Eg“, hai să aruncăm o privire pe indexul denumirilor geografice. A luat un volum maro gros de pe un raft. — Eglow, Eglonitz... Iată-l: Egria. Se află într-o ţară vorbitoare de limba germană – în Boemia, nu departe de Carlsbad. „Cunoscut atât ca scenă a morţii lui Wallenstein, cât şi pentru numeroasele fabrici de sticlă şi de hârtie.“ Aşadar, dragul meu, ce înţelegi din asta? Ochii i-au sclipit, în timp ce din ţigară ieşea triumfător un nor albăstrui. — Hârtia a fost făcută în Boemia, am spus. — Exact. Iar cel care a scris-o este neamţ. Ai observat probabil construcţia diferită a propoziţiei... „Această recomandare în privinţa dumneavoastră am primit-o de la toată lumea.“ Un francez sau un rus nu ar fi scris astfel. Doar un neamţ poate fi atât de necuviincios cu verbele. Mai rămâne, aşadar, să aflu ce doreşte acest neamţ care scrie pe o hârtie din Boemia şi preferă să poarte o mască în loc să-şi arate chipul. Aha, iată-l că vine, dacă nu mă înşel, aşa că ne va lămuri imediat dubiile. În timp ce vorbea, s-a auzit un zgomot răsunător de copite şi roţi pe pavaj, urmate de zbârnâitul hotărât al soneriei de la intrare. Holmes a scos o fluierătură. — O pereche, după cum sună, a spus. Da – a continuat, privind pe fereastră –, un cupeu drăguţ şi două exemplare arătoase. O sută cincizeci de guinee fiecare. Este vorba despre bani în acest caz, Watson, dacă nu cumva şi de altceva. — Cred că-i mai bine să plec, Holmes. — Nicidecum, doctore. Rămâi pe loc. Mă simt pierdut fără al meu Boswell. Pe urmă, se pare că avem ceva interesant aici. Ar fi păcat să pierzi asta. — Dar clientul tău... — Lasă-l pe el. S-ar putea să am nevoie de ajutorul tău, şi el la fel. Iată-l că vine. Stai în fotoliul tău, doctore, şi încordează-ţi atenţia. Paşi grei şi apăsaţi s-au auzit pe scări, apoi pe hol, oprindu-se în cele din urmă în faţa uşii. A urmat o bătaie puternică şi hotărâtă. — Intră! a spus Holmes. Bărbatul care a intrat, cu pieptul şi membrele herculeene, nu părea să măsoare mai puţin de un metru nouăzeci. Veşmintele sale erau de o opulenţă care, în Anglia, este de obicei asimilată prostului gust. Benzi grele de astrahan erau cusute de-a lungul mânecilor şi pe pieptarele hainei la două rânduri, în timp ce pelerina albastru-închis aruncată peste umeri era căptuşită cu mătase de culoarea focului, fiind prinsă la gât cu o broşă cu un smarald. Încălţările îi ajungeau până la jumătatea gambei, fiind garnisite în partea de sus cu o blană maronie bogată şi completând astfel imaginea de opulenţă barbară pe care o sugera întreaga înfăţişare a bărbatului. Ţinea în mână o pălărie cu boruri largi, în vreme ce partea superioară a feţei, inclusiv obrajii, îi era acoperită cu o mască neagră de vrăjitor, pe care se pare că tocmai şi-o potrivise, căci îi observasem mâna ridicată când a intrat. Judecând după jumătatea descoperită a feţei, părea un om cu caracter puternic: avea buze groase, iar bărbia sa alungită, dreaptă, sugera tenacitate. — Aţi primit scrisoarea mea? a întrebat el cu voce aspră şi cu un puternic accent german. V-am spus că voi veni. Ne privea pe rând, neştiind cui să i se adreseze. — Vă rog să luaţi un loc, a spus Holmes. Acesta este colegul şi prietenul meu, doctorul Watson, care din când în când este atât de amabil încât să mă asiste în rezolvarea cazurilor. Cu cine am onoarea? — Puteţi să vă adresaţi cu apelativul „contele Von Kramm“, nobil din Boemia. Înţeleg că acest domn, prietenul dumneavoastră, este un om de onoare şi discret, căruia pot să-i încredinţez o chestiune de maximă importanţă. Dacă nu, aş prefera să purtăm discuţia noastră între patru ochi. M-am ridicat să ies, însă Holmes m-a prins de încheietură şi m-a forţat să mă aşez înapoi. — Ori amândoi, ori niciunul, a spus el. Puteţi spune în faţa acestui domn tot ceea ce mi-aţi spune mie. Contele a ridicat din umerii săi laţi. — Atunci ar trebui să încep – a spus el –, prin a cere amândurora să juraţi că veţi păstra tăcere absolută vreme de doi ani cu privire la subiect; la sfârşitul acestei pe­rioade, problema nu va mai prezenta importanţă. Nu există acum nimic mai important, o problemă de o asemenea greutate, care să influenţeze mai mult istoria Europei. — Aveţi cuvântul meu, a spus Holmes. — Şi al meu. — Mă veţi scuza pentru această mască, a continuat ciudatul nostru vizitator. Persoana augustă care m-a angajat doreşte ca agentul său să vă fie necunoscut, şi trebuie să vă mărturisesc că titlul cu care m-am recomandat nu este chiar al meu. — Ştiu asta, a spus Holmes sec. — Împrejurările sunt foarte delicate, luându-se toate măsurile de precauţie pentru a împiedica un eventual scandal imens care ar compromite serios una dintre familiile regale ale Europei. Ca să vorbim deschis, această chestiune priveşte Casa regală de Ormstein, a regilor moştenitori din Boemia. — Şi asta ştiu, a murmurat Holmes, aşezându-se într-un fotoliu şi închizând ochii. Vizitatorul nostru a privit cu aparentă surprindere silueta lipsită de vlagă a bărbatului care fără îndoială îi fusese descris ca fiind unul dintre cei mai incisivi şi energici gânditori din Europa. Holmes a întredeschis ochii şi l-a fixat cu un aer nerăbdător pe importantul său client. — Dacă dumneavoastră, maiestate, aţi binevoi să vă prezentaţi cazul – a spus –, v-aş putea sfătui mai bine. Bărbatul a sărit de pe scaun şi a început să străbată odaia în lung şi-n lat, cuprins de om stare de agitaţie aproape incontrolabilă. Apoi, cu un gest deznădăjduit, şi-a smuls masca de pe faţă şi a aruncat-o pe podea. — Ai dreptate, a strigat. Eu sunt regele. De ce să încerc să ascund acest lucru? — Chiar aşa, de ce? a murmurat Holmes. Ştiam, înainte ca maiestatea voastră să înceapă să vorbească, că în faţa mea se află însuşi Wilhelm Gottsreich Sigismond von Ormstein, Mare Duce de Cassel-Felstein şi rege ereditar de Boemia. — Vă rog să înţelegeţi – a spus ciudatul nostru vizitator, aşezându-se din nou şi trecându-şi mâna peste fruntea sa înaltă şi albă – că nu sunt obişnuit să rezolv asemenea afaceri în nume personal. Şi totuşi, problema este atât de delicată, încât nu am putut avea încredere în nimeni. Am venit incognito de la Praga doar ca să vă cer o consultaţie. — Atunci, vă rog, cereţi-mi-o, a spus Holmes, închizând din nou ochii. — Pe scurt, faptele sunt următoarele: cu cinci ani în urmă, în timpul unei vizite îndelungate la Varşovia, am făcut cunoştinţă cu o bine cunoscută aventurieră, Irene Adler. Numele, fără îndoială, vă este cunoscut. — Fii amabil şi caută numele în indexul meu, doctore, a murmurat Holmes fără să deschidă ochii. Adoptase de mulţi ani un sistem de arhivare a datelor despre cazurile cu care venise în contact, astfel că era greu să găseşti un subiect sau persoană despre care să nu poată da informaţii. Acum, de exemplu, am găsit biografia lui Irene Adler făcută sandviş între cea a unui rabin evreu şi aceea a unui comandant de vas care scrisese o monografie despre peştii de mare adâncime. — Lasă-mă să văd! a spus Holmes. Hm! Născută în New Jersey, în anul 1858. Contralto... hm! La Scala, hm! Primadonă a Operei Imperiale din Varşovia... da! Retrasă din activitatea artistică... aha! Locuieşte în Londra... chiar aşa! Din câte înţeleg, Maiestatea voastră s-a încurcat cu această tânără, i-aţi scris câteva scrisori compro­miţătoare, iar acum vă doriţi aceste scrisori înapoi. — Exact. Dar cum... — A existat o căsătorie secretă? — Nu. — Hârtii legale sau certificate? — Niciunul. — Atunci, nu reuşesc să înţeleg, maiestate. Dacă această tânără ar dori să folosească aceste scrisori pentru a vă şantaja, cum le poate dovedi autenticitatea? — Sunt scrise de mână. — Bleah! Un fals. — Pe hârtia cu monograma mea. — Furată. — Sigiliul meu. — Imitaţie. — Fotografia mea. — Cumpărată. — Apărem amândoi în ea. — Of, Doamne! Asta este foarte rău! Maiestatea voastră a comis într-adevăr o indiscreţie. — Am fost nebun de legat. — V-aţi compromis destul de serios. — Eram doar prinţ moştenitor pe atunci. Eram tânăr. Acum am treizeci de ani. — Fotografia trebuie recuperată. — Am încercat, dar am dat greş. — Maiestatea voastră trebuie să plătească. Va trebui s-o răscumpăraţi. — Nu o vinde. — Atunci, să fie furată. — Au fost făcute cinci încercări. De două ori, spărgătorii plătiţi de mine i-au răscolit casa. O dată i-am făcut pierdut bagajul cu care călătorea. De două ori i s-a întins o cursă. Fără niciun rezultat. — Nici urmă de scrisori? — Absolut niciuna. Holmes a râs. — Este o problemă simpatică, a spus el. — Însă una foarte serioasă pentru mine, a venit răspunsul încărcat de reproş al regelui. — Foarte, într-adevăr. Şi ce intenţionează să facă cu fotografia? — Să mă ruineze. — Cum poate face asta? — Urmează să mă căsătoresc. — Aşa am auzit şi eu. — Cu Clotilde Lothman von Saxe-Meningen, a doua fiică a regelui din Scandinavia. Probabil că sunteţi la curent cu principiile stricte ale familiei sale. Ea însăşi este delicateţea întruchipată. O umbră de îndoială asupra purtării mele va pune capăt acestei căsătorii. — Şi Irene Adler? — Ameninţă să le trimită fotografia. Şi o va face. Ştiu că o va face. Nu o cunoaşteţi, dar are o inimă de piatră. Este o femeie cu cel mai frumos chip din lume, însă are mintea celui mai decis bărbat. Ca să nu mă căsătoresc cu o altă femeie, ar merge oricât de departe. — Sunteţi sigur că nu a trimis-o încă? — Sunt sigur. — Cum aşa? — A spus că o va trimite în ziua în care va fi anunţată logodna. Ceea ce se va întâmpla lunea viitoare. — Ah, în cazul acesta, mai avem încă trei zile, a spus Holmes căscând. Este un noroc, căci am doar una sau două chestiuni importante de care trebuie să mă mai ocup. Maiestatea voastră va rămâne la Londra deocamdată, nu-i aşa? — Cu siguranţă. Mă veţi găsi la Langham, sub numele de contele Von Kramm. — Vă voi trimite acolo o notă prin care vă voi anunţa progresele în acest caz. — Vă rog, chiar. Aştept cu nerăbdare. — Şi în privinţa banilor? — Aveţi la dispoziţie un cec în alb. — Chiar aşa? — Credeţi-mă pe cuvânt, aş renunţa la una dintre provinciile regatului meu ca să obţin această fotografie. — Cum procedăm cu cheltuielile? Regele a scos de sub pelerină o geantă grea de piele de căprioară, depunând-o pe masă. — Aici sunt trei sute de lire sterline în monede de aur şi şapte sute în bancnote, a spus. Pe una din filele din carnetul său, Holmes a completat o chitanţă şi i-a dat-o. — Şi adresa domnişoarei? a întrebat el. — Este reşedinţa Briony, bulevardul Serpentine, St. John’s Wood. Holmes a notat-o. — Încă o întrebare, a spus el. Fotografia avea un format mare? — Da. — Atunci, noapte bună, Maiestate, şi trag speranţa că în curând vom avea veşti bune. Şi noapte bună, Watson, a adăugat, în timp ce roţile caleştii regale se auzeau îndepărtându-se. Dacă vei fi atât de amabil să treci pe aici mâine după-amiază, pe la ora trei, mi-ar plăcea să discutăm acest caz împreună.

Aventurile brigadierului Gerard de Arthur Conan Doyle Capitolul I   CUM A RĂMAS BRIGADIERUL FĂRĂ o ureche lală ce povestea bătrânul general într-o cafenea: Am văzut o grămadă de oraşe mari, prieteni. Nici nu îndrăznesc să le număr pe cele în care am intrat ca un cuceritor în fruntea celor opt sute de diavoli ai mei, zgomotoşi, zdrăn- Hănitori şi zornăitori., Cavaleria mergea în fruntea Marii Armate, husarii din Conflans călăreau în fruntea cavaler iei, tar eu în fruntea husarilor mei. Dar dintre toate oraşeie prin care am umblat, niciunul nu e construit mai caraghios decil Veneţia. Mă. Întreb cum îşi închipuiau arhitecţii de acoic manevrele de cavalerie?! Murat sau Lasalle ar fi avu: destulă bătaie de cap până să scoată la paradă prin piaţa mare i n cscadron… Din pricina astei, brigada grea a lui Kelki – mann şi husarii mei au rămas la Padova, pe pământ tare. Suchet a ocupat oraşul cu infanteria şi pe timpul iernii m-a ales pe mine aghiotant, incinta t de isprava mea cu maestrul f’e scrimă italian din Milano. Bun spadasin» maestrul acela de scrimă! Dar a avut nenorocul să dea’peste mine. Merită, de altfel, o lecţie: dacă nu-ţi place vocea unei primadone ai dreptul să nu aplauzi, însă nu puteam îngădui să i se facă un. Afront în public unei femei drăguţe. Mi-am atras, prin urmare, simpatia tuturor dosarul a fost plasat, văduva a urimit o pensie, iar Suchet m-a chemat lângă el. L-am urmat! U Veneţia, unde am avut parte de ciudata aventură pe care vreau să v-o povestesc. N-aţi fost la Veneţia? Nu. Francezul de azi călătoreşte puţin. Noi, pe vremea noas tra, eram mereu în mişcare, De! A Moscova la Cairo, am colindat peste tot. E drept că veneam mai mulţi decât ar fi dorit popoarele pe care le*vizitam şi ne aveam paşapoartele în a v an trenurile de artilerie… Rea zi pentru Europa e ziua când se pun francezii în marş! Nu-i urneşti uşor de lângă cămi nele lor, dar o dată ce s-au hotărât. Nimeni nu mai poate şti dinainte până unde au să meargă atiia vreme cât vor avea un caporal care să-i conducă. E drept că vremurile de glorie sunt departe, marii bărbaţi au murit. Ani rămas singur. Iată-mă aici, la un pahar de vin de Su- resnes, depănând într-o cafenea amintiri de demult. V-aş spune totuşi vreo două vorbe despre Veneţia. Locuitorii ei trăiesc ca nişte guzgani de apă pe un mal noroios. Au în schimb nişte palate foarte frumoase, iar bisericile, mai ales San Marco, sunt de dimensiuni impunătoare. Însă ve- neţienii, mai presus de orice, se mândrfesc cu statuile şi cu tablourile lor, cele mai renumite din Europa. Cunosc soldaţi care îşi închipuie că, dacă meseria lor e să facă război, nu mai trebuie să se gândească şi la altceva decât la-lupte şi prădăciuni. Bătrânul Bouvet, bunăoară – cel ucis de prusaci în ziua când eu am câştigat Crucea de onoare – dacă l-ai fi scos din tabără ori din popotă, dacă i-ai fi vorbit de artă şi literatură, s-ar fi prăbuşit pe scaun, îngrozit, fără să priceapă o iotă. Un soldat cu calităţi superioare, de pildă unul ca mine, e în stare, dimpotrivă, să înţeleagă ceea ce ţine de spirit şi de sufletul omenesc. Eram totuşi destul de tânăr când m-am înrola’t şi singurul dascăl mi-a fost un sergent-major; însă când umbli prin lume, dacă nu eşti legat la ochi, înveţi, vrei-nu-vrei. Am avut, prin urmare, prilejul să admir tablourile din Veneţia şi să aflu numele unor meşteri muri, Tiţian şi Mi- chelangelo (să-i pomenesc doar pe aceştia), c; re le-au semnat. Şi să nu cuteze cineva să susţină că Napoleon nu-i iubea! De îndată ce a pus stăpânire pe oraş, a c. Vpediat cele mai bune lucrări la Pariş. Din ce a rămas, ne-am ales şi noi câte ceva. În ce mă priveşte, miram însuşit două tablouri. Pe unul l-am păstrat, cel care se intitulează Nimfe surprinse într-o pădure. Pe celălalt l-am dăruit mamei: era portretul sfintei Barbara. Trebuie1 să recunosc că unii dintre soldaţii noştri s-au purtat tare urât cu statuile şi cu tablourile. Veneţienii erau nespus de legaţi de acestea. Cei patru cai de bronz care zburdau deasupra porticului catedralei lor le erau la fel de dragi ca propriii lor copii La cai mă pricep. I-am examinat cu atenţie: nu era cazul să se mândrească atâta cu ei, cre- deţi-mă! Aveau picioare greoaie, nepotrivite pentru nişte cai de luptă din cavaleria uşoară, iar pentru atelajele de artilerie erau prea slăbănogi. Dar, în sfârşit. Erau singurii patru cai, însufleţiţi ori ba, din tot oraşul; prin urmare, au t trebuia să te aştepţi ca veneţienii să aibă un gust prea rafinat în materie de cai. Oricum să fi fost, ’au plâns amarnic atunci tind i-ain luat. În noaptea de după această captură de război, • A câe soldaţi francezi au fost găsiţi plutind pe canale. Ca represalii pentru asasinate, noi tablouri s-au trimis Ia Pariş, iar soldaţii şi-au făcut un obicei din a mutila statuile. Sau doborau vitraliile, trugând cu puşca. Exasperaţi, veneţienii ne arătau o duşmănie înverşunată. În timpul iernii, o mulţime de ofiţeri şi de soldaţi au dispărut şi nu i-a meii văzut nimeni nicieând. Eu aveam destule de făcut, nu mi se părea că timpul Uvce prea încet. Unul din obiceiurile mele era să învăţ limba ţării în care ne opream. Aşadar, căutam întotdeauna o femeie destul de amabilii încât să mă înveţe limba şi să-mi îngăduie să o exersez împreună cu ea. E celjnai bun chip de a face progrese. N-aveam încă treizeci de arii când vorbeam aproape toate limbile din Europa. Am să fiu cinstit, ca şi până acum: ce învăţam cu în asemenea condiţii nu-mi folosea deloc în viaţa de zi cu zi. În general aveam de-a face c: u soldaţi şi cu ţărani. Ăstora nu tt-ebuia să le spun nici „Te iubesc” şi nici „Când se sfârşeşte războiul, te caut neapărat”! Nicăieri n-am avut profesor mai fermecător decât la Veneţia. O chema Lucia… Un gentilom uită întotdeauna cd de-al doilea nume. Am să vorbesc despre ea cu cea mai mare discreţie, căci era dintr-o familie de senator, iar bunicul ei fusese doge. Frumuseţea ei era îneântătoare… Şi să ştiţi, prieteni, că dacă eu, Etienne G6rard, folosesc cuvântul „în- cântătoare “, n-o fac întâmplător şi nici din nebăgare de seamă. O fac pentru că tocmai acesta e cuvântul potrivit. Am gusturi, amintiri, iar termenii de comparaţie nu-mi lipsesc. Dintre toate femeile care m-au iubit, nu-mi amintesc mai mult de douăzeci care ar merita să fie numite îneântătoare. Ei bine, vă spun adevărul, Lucia era îneântătoare! Între brunete nu-i găsesc rivală, afară de Dolores din Toledo. Şi Lotuşi, la Santarern, în Portugalia, unde serveam sub ordinele lui Massena, era o bruneţica pe care am iubit-o mult… I-am uitat numele. Era de o frumuseţe perfectă, însă n-avea nici fizicul şi nici graţia Luciei. A mai fost şi Agnes… Nu mai ştiu cui să dau prfemiul, dar pot afirma fără teamă de greşeală că Lucia era egală celei mai frumoase. Povestea cu tablourile mi-a dat ocazia s-o cunosc. Tatăl ei era proprietarul unui palat pe Canal Crande, dincolo de podul Rialto, şi palatul acela gemen de picturi murale într-atâta încât Suchet a trimis o trupă de genişti ca să desprindă o parte din ele şi să Ie expedieze la Pariş. I-am însoţit pe soldaţi. Am văzut-o pe Lucia înlăcrimată. Am fost de părere că tencuiala zidului s-ar fisura dacă ar fi scoasă de pe suportul ei şi am ordonat geniştilor să se retragă. După asta am devenit prietenul familiei. Am băut cu tatăl o grămadă de Chianti, iar fiica mi-a dat o mulţime de lecţii pline de farmec! Unii dintre ofiţerii francezi s-au căsătorit în iarna aceea la Veneţia şi aş fi putut face la fel, căci o iubeam- pe Lucia din toată inima. Dar Etienne Gerard avea sabia, calul, regimentul, o mamă, un împărat şi o carieră. Un bun husar păstrează mereu în inimă loc pentru iubire, nu însă pentru o anume femeie. Ei, da! Iată cum gândeam atunci, prieteni! Nu-mi închipuiam că va veni o vreme când, în singurătate, am să visez că strâng mâinile acelea care nu mai unt şi-o să întorc capul întâlnindu-i pe vechii mei camarazi neonjuraţi de copii ajunşi Ia rândul lor adulţi. Abia acum ’mi dau seama că iubirea aceea, pe care o consideram distracţie sau joc, e de fapt tot ce-i mai serios şi mai sfânt într-o viaţă de om… Mulţumesc, prieteni, vă mulţumesc! Vinul nu e rău, nu ne strică deloc încă o butelie. Şi-acum să vă spun în cel fel dragostea mea pentru Lucia ’ -mi-a prilejuit una dintre cele mai cumplite şi mai minunate iventuri, şi cum mi-am pierdut vârful urechii drepte. M-aţi Întrebat de atâtea ori de ce-mi lipseşte. În seara asta, e penau prima dată că vă spun. Pe vremea aceea Suchet îşi instalase cartierul general în/echiul palat al dogelui Bandolo. Clădit în lagună, nu departe ie piaţa San Marco. Iama era pe sfârşite. Într-o seară, întor- dndu-mă de la Teatrul Goldoni, am găsit un bilet de la Lucia şi o gondolă care mă aştepta. Fata mă ruga să vin imediat la ea, fiindcă avea un necaz. Pentru un francez, şi cu atât mai mult pentru un ofiţer francez, o asemenea rugăminte era un ordin. M-am urcat imediat în barcă. Îmi amintesc cum, pe când mă aşezam pe banchetă, am remarcat statură neobişnuită a gondolierului. Nu că ar fi avut înălţimea unui uriaş, însă era larg în umeri cum puţini oameni întâlneşti. De altfel, aproape toţi gondolierii din Veneţia sunt voinici. Gondolierul meu se aşezase la locul lui, înapoia mea, şi vâslea cu spor. Pe teritoriul duşman, un bun soldat trebuie să fie, oriunde şi oricând, în gardă. Am respectat mereu regula asta, şi uite că am trăit destul încât să-n’. I văd părul cărunt. Dar în noaptea aceea m-am arătat ml atât de nepăsător ca un tânăr recrut care se teme mai cu seamă să nu lase impresia că-i este frică. În marea mea grabă. Îmi uitasem pistoalele. Aveam sabia, bineînţeles, dar sabia nu-i Întotdeauna o armă practică. Stăteam rezemat de bancheta gondolei şi mă lăsam legănat de clipocitul blând al apei şi de plescăitul vâslei. Înaintam printr-o reţea de canale strâmte, mărginite pe ambele părţi de nesfârşite clădiri înalte ce lăsau să se vadă doar o mică fâşie de cer presărat cu stele. Ici-colo, pe podurile az- vârlite peste canal, licărea slab câte o lampă, cu ulei. Uneori ieşea din vreo nişă sclipirea unei luminări aprinse dinaintea statuii vreunui sfânt. În rest, era întuneric beznă. Din apă nu se vedeau decât franj urii ce tiveau cu alb, de-o parte şi de alta, ciocul lung al gondolei. Era locul ideal şi ora potrivită pentru visare. Am cugetat, prin urmare, la trecutul meu, la toate marile treburi în care fusesem amestecat, la’caii pe care i-am călărit, la femeile pe care le-am iubit. Mă gândeam şi la scumpa mea mamă; îmi închipuiam bucuria ei când îşi auzea vecinii lăudând faima fiului său. Mă gândeam şi la Împărat, ca şi la Franţa, patria mea dragă, Franţa cea însorită, mama cu fiice frumoase şi cu fii curajoşi. Când vedeam cât de departe de hotarele ei îi ajunseseră culorile, îmi simţeam inima înflăcărându-se. O să-mi dau viaţa pentru măreţia ei! Am vrut să fac pe loc legământul. Mi-am pus o mână pe inimă. Şi tocmai acel moment şi l-a ales gondolierul ca să se arunce peste mine pe la spate. Când spun că s-a aruncat peste mine, nu vreau să se înţeleagă doar că» m-a atacat; luaţi aminte că a căzut cu adevărat peste mine. Cu toată greutatea lui. În timp ce vâsleşte, gondolierul stă în spatele şi deasupra clientului său, care nu poate nici să-l vadă, nici să se apere de un eventual atac. Din culmea unor sentimente sublime, m-am pomenit lăţit pe fundul bărcii, sufocat cu totul de monstrul ce mă ţinea ca pe un fluture ţintuit în insectar. În ceafă simţeam fierbinţeala gâfâitului său sălbatic. Într-o clipită mi-a înhăţat sabia şi mi-a tras un sac peste cap… Mi-am dat imediat seama că o frânghie îi dădea putinţa să strângă rasa aceea călugăreasca. Aşa că nu mai eram decât o orătanie făcută ghemotoc, treabă care nu-mi îngăduia să sper nimic pentru mai târziu. Noi am striga, nu mă puteam mişca. Eram un simplu balot, in clipeli! Următoare, am auzit din nou clipocitul apei şi scâr- lâitul visici. Rleuşindu-i lovitura, zdrahonul se apucasc iar a vâslit cu atâta calm şi nepăsare de parcă i-ar fi stat în obicci să vâre în sac un colonel de husari în fiecare zi a iăptsmânii. N-aş putea să vă spun cât de umilit şi, iarăşi, cât de furios am fost când m-am văzut ajuns ca mieluşelul pe care-l duci la tăiat. Tocmai eu. Etienne Gerard, spadasinul numărul unu al Marii Armate şi cel mai bun ofiţer din şase brigăzi de cavalerie uşoară, să fiu surprins astfel de un singur om neînar- mat! … Cu toate astea, mi-am păstrat calmul. E loc pentru oate: momente când ţii piept şi momente în care îţi cruţi forţa. Simţisem cu ce putere îmi prinsese gondolierul braţele – în miinâle lui nu eram mai mult decât un copil. Am aşteptat, aşadar, cu inima sfâşiată de nerăbdare, să apară vreun prilej favorabil. Cât timp să fi rămas pe fundul gondolei? N-aş putea spune cu exactitate. Mi se părea că trecuse o veşnicie. Auzeam mereu susurul apei despicate de barcă şi scârţâitul ritmic al vâslei. De mai multe ori am cotit în unghi drept, căci ani recunoscut lunga strigare tristă a gondolierilor când se anunţă între ei la intrarea într-un viraj. În sfârşit, marginea bărcii s-a frecat de o platformă ce sftrvoa la debarcare. Gondolierul meu a lovit de trei ori cu vâsla în lemn. Un zdrăngănit de bare şi de chei a fost răspunsul Ja acel semnal. O poartă mare a seârţâit cumplit din ţiţâni, deschizându-se spre interior. — L-ai înhăţat? Am auzit o întrebare în italiană. Cel care mă prinsese a izbucnit în râs, izbind în sacul în care mă băgase. — Uite-l aici! — Eşti aşteptat! A spus altul şi a adăugat nişte cuvinte fără înţeles pentru mine. — Atunci, ia în primire pachetul. Gondolierul m-a săltat în braţe, a suit câteva trepte! Apoi m-a aruncat pe o podea destul de tare. Câteva momente după – aceea, barele scârţâiau şi cheia gemea în broască încă o dată." Eram prizonier. Într-o casă. Judecând după voci şi după paşi, am avut impresia că umblau mai mulţi inşi pe lânyă mine. Înţelegeam italiana mult mai bine decât o vorbeam, aşa că nu mi-a scăpat nimic iin ceea ce se spunea. — Nu l-ai omorât, Mattco? — Şi dacă l-aş fi omorâl 7 — Ai să dai socoteală în faţa tribunalului, ţi-o jur! — Tot îl condamnă la moarte, nu? — Dar nu-i treaba ta şi nici a mea su-l scăpăm de mâinile lor. — Psst..Nu l-am omorât. Hoiturile nu mişcă. Asta şi-a înfipt dinţii blestemaţi în degetul meu mare când i-am tras sacul peste cap. — Pare grozav de isteţ. — Scoate-l din sac. O să-ţi dai seama câtă răutate are în el. Au dezlegat frânghia cu care era legat sacul şi rasa aceea călugărească mi-a fost scoasă de pe cap. N-am deschis ochii; am rămas nemişcat pe podea.

Arhiva lui Sherlock Holmes de Arthur Conan Doyle Capitolul I Doctorul Watson constată că e foarte plăcut să se găsească din nou în biroul lui Sherlock Holmes, unde îşi au începutul atât de multe aventuri neobişnuite. Se uită în jur, la fiecare lucru care se afla în încăpere, şi-n cele din urmă, ochii îi reveniră la figura luminoasă şi zâmbitoare a lui Billy, băiatul atât de tânăr şi de inteligent, care-l ajuta pe Holmes să uite că era singur pe lume. — Pare să nu se fi schimbat nimic pe aici, Billy. Şi nici tu nu te-ai schimbat. Sper să poţi spune acelaşi lucru şi despre Holmes? Billy aruncă o privire îngrijorată către uşa închisă a dormitorului. — Cred că doarme, spuse el. Era o frumoasă zi de vară şi ceasul bătea doar ora şapte seara, dar Dr. Watson nu fu surprins să audă că prietenul său este în pat. Zi sau noapte, era acelaşi lucru pentru Sherlock Holmes, când lucra la un caz dificil. — înseamnă că lucrează la un caz? îl întrebă pe Billy. — Da, domnule, munceşte foarte mult; mă tem pentru sănătatea lui. Nu mănâncă nimic şi slăbeşte pe zi ce trece. Doamna Hudson l-a întrebat "Când veţi servi cina, domnule Holmes?" şi el a răspuns "La 7,30, poimâine." Ieri a fost plecat toată ziua, îmbrăcat ca un muncitor sărac. Azi, ca o bătrână... Billy se îndreptă către un scaun aflat într-un colţ mai întunecos al camerei, luă o pălărie veche şi i-o arătă lui Watson. Aceasta face parte din îmbrăcămintea bătrânei. Sunt sigur că urmăreşte pe cineva. — Ai vreo idee ce reprezintă acest caz? — Vă voi spune, domnule, dar nu mai trebuie să afle altcineva, începu Billy să vorbească încet, cu voce joasă. Este cazul diamantului coroanei. — Care? Diamantul de o sută de mii de lire, luat de la Muzeul Naţional? — Da, domnule. Se încearcă regăsirea lui. Primul Ministru însuşi a venit să vorbească personal cu domnul Holmes. Domnul Holmes a fost foarte amabil cu el; i-a promis că va face tot ce-i stă în putinţă. — Ei bine, să sperăm că va reuşi. Dar, Billy, spune-mi, de ce aţi pus o draperie la fereastră? Billy se îndreptă spre fereastră şi trase draperia într-o parte. Dr. Watson a fost foarte surprins să vadă că între draperie şi fereastră, într-un fotoliu mare, se află o marionetă având figura lui Sherlock Holmes şi care era îmbrăcată cu hainele lui. — Asta poate G văzută din stradă şi din casa de peste drum, a spus Billy; se apropie de fereastră: Uitaţi-vă, acum este cineva la fereastra acelei case. Watson făcu un pas înainte, dar chiar în acel moment uşa dormitorului se deschise;i Holmes intră în încăpere. Fără să spună un cuvânt, veni repede spre fereastră, îl împinse pe Billy deoparte;i trase draperia la loc. — Billy, eşti nebun! strigă el la băiatul care rămase speriat. Ţi-am spus să nu atingi draperia asta. Viaţa ta este în pericol, ori de câte ori te apropii de fereastră!... Se întoarse apoi către Watson: Watson, bătrâne, ce bine îmi pare să te văd din nou aici. îşi strânseră mâinile. — Şezi, omule, nu te-am mai văzut de o sută de ani. — Despre ce pericol e vorba? întrebă Watson, pe când se aşeză. — Viaţa mea este în pericol, răspunse Holmes. Cineva vrea să mă omoare. — Desigur, glumeşti! — Ţi se pare o glumă? Cred că am suficient umor, ca să mă gândesc la o glumă mai bună decât asta. Nu, nu, nu glumesc şi, dacă se întâmplă, vreau ca tu să te duci la poliţie şi să le spui numele şi adresa criminalului. El îşi spune contele Negretto Sylvius - notează - contele Sylvius, 136 Moorside Gardens. Pe chipul cinstit a lui Watson se putea citi îngrijorarea în timp ce-şi privea prietenul. — Dacă ştii numele şi adresa făptaşului, întrebă el, de ce nu te duci la poliţie să le spui să-l aresteze? — Pot, Watson, şi el ştie asta şi-i este teamă de mine. — Atunci, de ce nu o faci? — Pentru că nu ştiu unde este diamantul — O! Mi-a spus Billy, diamantul coroanei. — Da, marele diamant galben al coroanei. într-adevăr, ştiu care sânt făptaşii, pot să-i prind când vreau, dar asta nu mă ajută să obţin diamantul. — Şi unul dintre aceştia este contele Sylvius? — Da, şi el este rechinul. Celălalt este Sam Merton, boxerul. Acesta este doar un peşte, nu un rechin; este un fel de servitor al contelui. — Unde este acest conte Sylvius acum? — Locuieşte în casa aceea de peste drum. Acum se aşează la fereastră şi se uită la marioneta din fereastra mea.Crede că se uită la mine şi sânt sigur că se gândește să mă omoare... Da, Billy, ce este? îl întrebă Sherlock pe băiatul, care apăruse în uşă. — Un domn vrea să vă vadă, domnule. Spune că se numeşte Sylvius, contele Sylvius. — Omul nostru, spuse Holmes, văd că nu este un laş. Are destul curaj să vină aici, deşi ştie că sânt duşmanul lui. Ce să fac, Watson? — Cheamă poliţia. — Poate, poate... Dar nu încă. Uită-te, te rog, pe fereastră, şi spune-mi dacă vezi pe cineva, pe stradă, care se uită la uşa casei mele. Watson se uită cu atenţie şi zise: — Da, un om voinic cu o figură neplăcută. — Ăsta e Sam Merton, buldogul contelui. Billy, îl introduci pe conte în această încăpere, când voi suna clopoţelul. Eu nu voi fi în cameră, dar asta nu schimbă situaţia. Când s-a închis uşa, Watson s-a întors către Holmes: — însă, asta este pur şi simplu imposibil! Omul este periculos. De unde ştii că el n-a venit aici să te ucidă? — Poate că da. — Voi sta aici cu tine. — Dragul meu, vei fi pur şi simplu în apropiere. — Dar nu te pot lăsa singur cu el! — Ba, poţi, Watson. Şi o vei face, pentru că sânt sigur că mă vei ajuta să joc până la capăt. Omul ăsta a venit fiindcă a vrut, dar va sta aici fiindcă vreau eu. Holmes şi-a scos carneţelul şi a scris câteva cuvinte: Du asta la poliţie, la căpitanul Parsons, şi întoarce-te cu câțiva oameni. Va urma arestarea contelui. — O voi face cu plăcere! — înainte de-a te întoarce, sper să aflu unde este diamantul. El a atins clopoţelul. Cred că ne vom duce în dormitor. Vreau să-mi văd rechinul, dar vreau ca el să nu mă vadă încă. Există o uşă din dormitor, care dă spre stradă, aşa că te poţi duce la poliţie pe acolo.

Capitolul 1 DOMNUL SHERLOCK HOLMES Domnul Sherlock Holmes, care de obicei se trezea târziu dimineaţa, în afară de acele împrejurări destul de dese când veghea toată noaptea, era tocmai la gustarea de dimineaţă. Eu mă aflam pe covorul din faţa căminului şi ridicam bastonul pe care vizitatorul nostru din noaptea trecută îl uitase la plecare. Era o piesă frumoasă, din lemn masiv, cu mânerul în formă de bulb, unul din acelea cunoscute sub numele de „Panang lawyer”[1]. Chiar sub bulb avea un inel mare, de argint, lat de doi centimetri şi ceva. Pe el era gravat: „Lui James Mortimer M.R.C.S.[2], de la prietenii săi din S.C.C.” şi data „1884”. Era în totul unul din acele bastoane, pline de prestanţă, solide, de nădejde şi pe care obişnuiau să le poarte doar medicii de casă, de modă veche. — Ei, bine, Watson, ce ai de zis despre el? Holmes şedea cu spatele la mine, iar eu nu făcusem nimic care să-i arate cu ce mă îndeletniceam. — De unde ştii ce fac? Îmi vine să cred că ai ochi şi la ceafă. — Am însă în faţa mea o cană de cafea strălucitoare pe o tavă de argint, îmi răspunse el. Dar, spune-mi, Watson, ce crezi despre bastonul vizitatorului nostru? Cum n-am avut norocul să dăm de el şi nu avem habar de scopul vizitei lui, această amintire lăsată din întâmplare devine importantă. Ia să te văd cum reconstituieşti tu omul, cercetând acest baston. — Cred, – i-am răspuns eu, folosindu-mă cât mai mult de metodele colegului meu, – că doctorul Mortimer este un medic mai în vârstă, cu faimă, foarte respectat, deoarece cei ce-l cunosc i-au dăruit acest semn de preţuire. — Bine, făcu Holmes. Minunat! — Mai cred că sunt toate probabilităţile ca el să fie un medic de ţară, care îşi face o mare parte din vizitele la bolnavi, mergând pe jos. — Cum aşa? — Pentru că acest baston arătos este atât de tocit, încât cu greu mi-aş putea închipui un medic de oraş care să umble cu el. Capătul de jos, din fier masiv, e ros cu desăvârşire, deci e limpede că posesorul lui a umblat mult cu el. — Perfect logic! făcu Holmes. — Şi apoi mai e şi chestiunea cu prietenii din S.C.C. Aş înclina să cred că e vorba de vreo asociaţie de vânătoare, o asociaţie locală, pe ai cărei membri este cu putinţă să-i fi îngrijit cândva şi în schimb ea i-a dăruit o mică atenţie. — Într-adevăr, Watson, te întreci pe tine însuţi, zise Holmes, împingându-şi scaunul îndărăt şi aprinzându-şi o ţigară. Mă văd silit să-ţi spun că în toate dările de seamă pe care ai binevoit să le faci în legătură cu micile mele succese, de obicei ţi-ai subapreciat propria ta iscusinţă. E cu putinţă să nu fii tu însuţi un izvor de lumină, dar eşti, de sigur, un îndrumător de lumină. Unii oameni, neavând geniu, au totuşi o putere vădită de a-l stimula. — Mărturisesc, iubite coleg, că îţi sunt foarte îndatorat. Niciodată până atunci nu-mi spusese astfel de vorbe şi trebuie să recunosc că mi-au făcut mare plăcere, pentru că adesea am fost necăjit de nepăsarea lui faţă de admiraţia ce i-o arătam şi de încercările pe care le făcusem ca să popularizez metodele lui de lucru. De asemenea mă mândream, gândindu-mă că-mi însuşisem atât de desăvârşit metoda lui, încât s-o pot aplica în aşa fel, încât să merit încuviinţarea lui. Îmi luă apoi bastonul din mână şi îl cercetă câteva clipe cu ochiul liber. După aceea, cu un aer de viu interes, puse jos ţigara şi, ducându-se cu bastonul la fereastră, începu iarăşi să se uite la el cu o lupă. — Interesant, deşi prea puţin grăitor, zise el întorcându-se în colţul său preferat de pe canapea. Fără îndoială că bastonul ne oferă una sau două indicaţii. Ele ne slujesc ca bază pentru mai multe deducţii. — Mi-a scăpat ceva? întrebai eu dându-mi oarecare importanţă. Cred că n-am pierdut din vedere nimic din care s-ar putea deduce ceva. — Mă tem, dragul meu Watson, că cele mai multe dintre concluziile tale au fost greşite. Când ţi-am mărturisit că mă stimulezi, am înţeles prin aceasta, ca să fiu sincer, că dându-mi seama de greşelile tale, întâmplător mă îndrept eu spre adevăr. Nu zic că în această problemă greşeşti în întregime. Cu siguranţă că cel în cauză e medic de ţară şi merge mult pe jos. — Atunci am avut dreptate. — Numai în această privinţă. — Dar asta este tot. — Nu, nu dragul meu Watson, asta nu-i tot, în niciun caz nu e tot. Eu, de pildă, cred că un dar pentru un medic e mai firesc să vină din partea unui spital decât a unei asociaţii de vânătoare şi astfel când literele C.C. sunt puse după aceea a spitalului, atunci îţi vin în minte, în chip firesc, cuvintele Charing Cross. — Poate că ai dreptate. — Pe această cale sunt probabilităţi de a dezlega problema. Şi dacă pornim de la aceasta ca ipoteză de lucru, avem o bază nouă pe care să începem reconstituirea necunoscutului nostru vizitator. — Bine, atunci, presupunând că S.C.C. înseamnă „Spitalul Charing Cross”, ce alte concluzii mai putem trage? — Nu apare niciuna de la sine? Îmi cunoşti procedeele. Aplică-le! — Nu-mi vine în minte decât concluzia evidentă că respectivul şi-a practicat profesia la oraş înainte de a fi plecat la ţară. — Cred că ne-am putea aventura ceva mai departe. Priveşte lucrurile prin această prismă. În ce împrejurare ţi se pare cel mai probabil să se facă un astfel de dar? Cu ce prilej s-ar întruni prietenii ca să-i dea o mărturie a preţuirii lor? Fără îndoială, în clipa în care doctorul Mortimer s-a retras din serviciul spitalului cu scopul de a începe să profeseze pe cont propriu. Ştim că e vorba de un dar şi bănuim că el a fost făcut cu prilejul trecerii de la un spital de oraş la profesarea meseriei la ţară. Înseamnă oare a împinge presupunerile prea departe, spunând că darul a fost făcut cu prilejul acestei schimbări? — Desigur, lucrul pare cu putinţă. — Acum ai să-ţi dai seama că el nu putea să facă parte din conducerea spitalului, pentru că numai un om care şi-a făcut un renume la Londra putea să deţină un asemenea post şi un astfel de om nu s-ar înfunda la ţară. Atunci ce era omul cu pricina? Dacă lucra la spital şi totuşi nu făcea parte din conducere, nu putea fi decât un intern la chirurgie sau la serviciul medical, ceva mai mult decât un doctorand. Şi a părăsit spitalul acum cinci ani – data se vede pe baston. Aşadar, dragul meu Watson, medicul tău de casă, solemn, un om între două vârste, se spulberă şi apare un tânăr sub treizeci de ani, simpatic, modest şi distrat, care e stăpânul unui câine de care e foarte legat şi pe care, în linii mari, ţi l-aş descrie ca fiind mai mare decât un terrier[3] şi mai mic decât un mastiff[4]. Începui să râd neîncrezător, în timp ce Sherlock Holmes, rezemându-se pe canapea, trimitea spre tavan rotocoale de fum. — În privinţa ultimelor ipoteze, îmi lipsesc mijloacele de control, – spusei eu, – dar cel puţin nu este greu să găsesc câteva date asupra vârstei şi carierei lui. Scosei anuarul medical din raftul meu cel mic, cu cărţi de medicină, şi începui să-i caut numele. Erau mai mulţi Mortimeri, dar numai unul putea fi vizitatorul nostru. Citii cu glas tare datele privitoare la el: — „Mortimer James, M.R.C.S, 1882, Grimpen, Dartmoor (Devon). Medic internist la spitalul Charing Cross, din 1882 până în 1884. A obţinut premiul „Jackson” pentru o lucrare de patologie comparată, intitulată: „Este oare boala un atavism?” Membru corespondent al Societăţii suedeze de patologie. Autor al volumului „Câteva ciudăţenii ale atavismului (Lancet, 1882)”. „Progresăm noi oare? (Gazeta Psihologică, Martie, 1883)”. Medic titular al parohiilor din Grimpen, Thorsley şi High Barow.” — Niciun cuvânt despre acea asociaţie locală de vânătoare, Watson, – îmi spune Holmes cu un surâs ironic, – dar e un medic de ţară, după cum ai remarcat tu cu atâta pătrundere. Cred că deducţiile mele sunt pe deplin justificate. Cât despre calificative, am spus, dacă memoria nu mă înşală, simpatic, modest şi distrat. Din experienţă ştiu că în lumea aceasta numai un om simpatic primeşte dovezi de prietenie, numai un om modest îşi părăseşte cariera la Londra, pentru ca să plece la ţară, şi numai unul distrat îşi lasă bastonul în loc de carte de vizită după ce te-a aşteptat o oră la tine acasă. — Şi câinele? — Avea obiceiul să-i ducă bastonul stăpânului, ţinându-se după el. Fiind un baston greu, câinele îl ţinea strâns de la mijloc şi urmele dinţilor lui se văd foarte clar. După cum arată spaţiul dintre aceste urme, înclin să cred că falca câinelui e prea mare pentru un terrier şi nu îndeajuns de mare pentru un mastiff. Ar fi putut să fie… da, pe legea mea e un spaniel[5] cu păr cârlionţat. Se ridicase şi umbla în sus şi în jos prin cameră, în timp ce vorbea. Se opri, apoi lângă fereastră. Glasul lui suna atât de convingător, încât îmi îndreptai privirea spre el cu uimire. — Dragul meu prieten, cum e oare cu putinţă să fii atât de sigur de asta? — Pentru simplul motiv că îl văd pe acest câine chiar pe pragul uşii noastre şi, iată, acum că sună stăpânul. Te rog nu pleca, Watson. Îţi este coleg şi prezenţa ta îmi poate fi de folos. Acum e clipa dramatică a destinului, Watson, clipa în care auzi un pas pe scară, cineva intră chiar în viaţa ta şi nu ştiu dacă e spre binele sau spre răul tău. Ce i-ar putea cere doctorul Mortimer, un om de ştiinţă, lui Sherlock Holmes, un specialist în criminologie?… Intră! Apariţia vizitatorului nostru fu pentru mine o surpriză, căci mă aşteptam să văd tipul clasic al medicului de ţară. Era însă un bărbat foarte înalt, subţire, cu un nas mare şi adus ca un cioc, care ieşea dintre doi ochi cenuşii şi pătrunzători, foarte apropiaţi, strălucind viu de după ochelarii cu ramă de aur. Era îmbrăcat după moda medicilor, dar destul de neîngrijit. Şi aceasta pentru că redingota îi era decolorată, iar pantalonii roşi. Deşi tânăr, spatele lui lung începuse să se încovoaie, şi mergea cu capul împins înainte, cu un aer binevoitor. Cum intră, privirea îi căzu asupra bastonului pe care Holmes îl ţinea în mână şi se repezi spre el, exclamând de fericire: — Sunt nespus de bucuros! Nu eram sigur dacă l-am lăsat aici sau la biroul naval. Pentru nimic în lume n-aş vrea să pierd acest baston. — Un dar, de bună seamă? spuse Holmes. — Da, domnule. — De la spitalul Charing Cross? — De la vreo doi prieteni de acolo, cu prilejul căsătoriei mele. — Ei, fir-ar să fie! Nu-i bine! exclamă Holmes, clătinând din cap. Doctorul Mortimer clipi prin ochelari, cu o uşoară uimire: — De ce nu-i bine? — Doar pentru că ne cam stricaţi socoteala micilor noastre deducţii. Căsătoria dumneavoastră spuneţi? — Da, domnule. M-am căsătorit şi aşa am părăsit spitalul şi cu el toate nădejdile de a ajunge medic consultant. Trebuia să-mi făuresc şi eu un cămin. — Aşa, aşa! La urma urmei nu ne-am înşelat chiar atât de mult, spuse Holmes. Şi acum, doctore James Mortimer… — Nu sunt doctor, domnule, ci doar un mic membru al Colegiului regal de chirurgie. — Şi, bineînţeles, un om cu o minte clară. — Un amator în ştiinţă, domnule Holmes, un om care culege scoici de pe ţărmurile marelui şi necunoscutului ocean… Presupun că mă adresez domnului Sherlock Holmes şi nu… — Nu. Dânsul e prietenul meu, doctorul Watson. — Mă bucur de cunoştinţă, domnule. Am auzit de numele dumneavoastră atât de des pomenit în legătură cu acela al prietenului dumneavoastră. Mă interesează foarte mult persoana dumneavoastră, domnule Holmes. Nici nu mă aşteptam să aveţi un craniu atât de dolicocefalic şi o dezvoltare supraorbitală atât de pronunţată. Mi-aţi îngădui să palpez craniul dumneavoastră de-a lungul sudurii parietale? Un mulaj al craniului dumneavoastră, domnule Holmes, până când piesa originală va fi disponibilă, ar fi o adevărată podoabă în orice muzeu antropologic. Nu v-am pus gând rău, dar mărturisesc că tare jinduiesc după craniul dumneavoastră. Sherlock Holmes îi făcu semn ciudatului nostru vizitator să ia loc pe scaun. — Văd că sunteţi tot atât de preocupat de activitatea dumneavoastră, pe cât sunt şi eu de a mea, spuse el. Observ, după degetul arătător, că vă răsuciţi singur ţigările. Nu vă sfiiţi şi aprindeţi una. Omul scoase tutunul şi foiţa şi şi-o răsuci cu o surprinzătoare îndemânare. Avea degete lungi, nervoase şi la fel de suple şi neastâmpărate ca antenele unei insecte. Holmes era tăcut, dar scurtele lui priviri fulgerătoare îmi arătau cât de mult îl interesa ciudatul nostru oaspete. — Presupun, domnule, – spuse el în sfârşit – că nu numai ca să-mi examinaţi craniul mi-aţi făcut cinstea de a mă căuta aci noaptea trecută şi astăzi iarăşi. — Nu, domnule, nu, deşi sunt fericit că am avut prilejul să fac şi acest lucru. Am venit la dumneavoastră, domnule Holmes, pentru că recunosc că sunt un om fără simţ practic şi pentru că în mod neaşteptat am fost pus în faţa unei probleme cât se poate de serioase şi neobişnuite. Aşadar, recunoscând că sunteţi al doilea dintre cei mai iscusiţi specialişti din Europa… — Într-adevăr, domnule! Aş putea să aflu de la dumneavoastră cine are cinstea să fie primul? întrebă Holmes cu asprime. — Atenţia oricărui om cu o minte riguros ştiinţifică este atrasă de opera domnului Bertillon. — Atunci n-ar fi fost mai bine să-l consultaţi pe el? — Am spus, domnule, că pentru un om cu o minte riguros ştiinţifică. Dar toată lumea ştie că sunteţi singurul om cu spirit practic în aceste probleme. Aş vrea să cred, domnule, că dintr-o neînţelegere, nu am… — O clipă, îl întrerupse Holmes. Cred, Doctore Mortimer, că ar fi mai înţelept să-mi spuneţi deschis ce fel de problemă anume este aceea în care îmi cereţi ajutorul. CAPITOLUL II BLESTEMUL FAMILIEI BASKERVILLE — Am în buzunar un manuscris, spuse doctorul James Mortimer. — L-am zărit de cum aţi intrat în odaie, îi răspunse Holmes. — E un manuscris vechi. — De la începutul secolului al XVIII-lea, dacă nu e cumva fals. — Cum de ştiţi asta, domnule? — În timp ce vorbeaţi, am putut să văd o fâşie de vreo cinci centimetri din acest document. N-ar fi un expert prea strălucit acela care n-ar fi în stare să indice data unui document cu aproximaţie cam de o decadă. Aţi citit poate mica mea monografie, pe care am scris-o cu privire la acest subiect. Documentul dumneavoastră îl plasez în anul 1730. — Data lui exactă este 1742. Doctorul Mortimer îl scoase din buzunarul de la piept: Acest document de familie mi-a fost încredinţat de sir Charles Baskerville, a cărui năprasnică şi tragică moarte de acum vreo trei luni a produs vâlvă în Devonshire. Pot să afirm că i-am fost prieten apropiat şi medic curant. Avea o minte clară, domnule, era un om dibaci, cu spirit practic şi la fel de lipsit de fantezie ca şi mine. Totuşi a luat acest document foarte în serios şi se pregătise sufleteşte pentru un deznodământ de care de altfel a şi avut parte până la urmă. Holmes întinse mâna după manuscris şi îl desfăcu pe genunchi. — Ai să observi, Watson, că litera s e scrisă când lung, când scurt. E una din cele câteva indicaţii care mi-au îngăduit să-i precizez data. Îmi aruncai privirea, peste umărul lui Holmes, la hârtia îngălbenită şi la scrisul ce abia mai putea fi citit. În partea de sus era scris „Castelul Baskerviue”, iar mai jos, în cifre mari şi scrise neîndemânatic, „1742”. — Pare să fie o relatare a vreunui fapt. — Da, este relatarea unei anumite legende care circula în familia Baskerville. — Dar cred că vreţi să mă consultaţi în privinţa vreunei probleme mai de actualitate şi mai practică. — Este cât se poate de actuală. Cel mai real şi mai urgent caz pe care trebuie să-l lămuriţi până în douăzeci şi patru de ore. Dar manuscrisul e scurt şi în strânsă legătură cu această afacere. Cu voia dumneavoastră am să vi-l citesc. Holmes se cufundă în scaun, îşi împreună degetele şi închise ochii, cu un aer de resemnare. Doctorul Mortimer întoarse manuscrisul spre lumină şi cu glasul lui răguşit citi tare următoarea şi ciudata relatare dintr-o lume de altădată: — Despre originea câinelui din Baskerville au mai fost multe versiuni; totuşi, fiindcă descind în linie directă din Hugo Baskerville şi fiindcă am aflat întâmplarea de la tatăl meu, care şi el o ştia la rându-i de la părintele său, am aşternut-o pe hârtie cu credinţa nestrămutată că s-a întâmplat aievea, precum este arătată aci mai jos. Şi aş vrea să credeţi, fiii mei, că aceeaşi justiţie care pedepseşte păcatul îl poate cu multă înduplecare şi ierta, şi că nu există blestem cât de apăsător care să nu poată fi desfăcut prin rugăciune şi pocăinţă. Să învăţaţi apoi din această istorisire să nu vă temeţi de roadele trecutului şi mai de grabă să fiţi prevăzători în viitor, ca să nu se dezlănţuie asupră-ne, spre pieirea noastră, iarăşi acele patimi netrebnice, din pricina cărora familia noastră a suferit atât de cumplit… Aflaţi apoi că pe vremea Marii Răscoale (pentru a cărei povestire vă povăţuiesc foarte călduros să citiţi tratatul învăţatului Clarendon) această cetăţuie din Baskerville era în stăpânirea unuia cu numele de Hugo, despre care n-ar fi păcat a spune că era cel mai sălbatic, mai păgân şi mai necredincios dintre oameni. La drept vorbind „vecinii i-ar fi trecut cu vederea aceste păcate ştiind că prin partea locului n-au avut de-a face nicicând cu sfinţi, dar numele său ajunsese de pomină prin toată partea de apus, din pricina unor destrăbălări şi a firii lui sălbatice. S-a întâmplat ca acest Hugo să îndrăgească (dacă sub un nume atât de luminos poate de fapt sălăşlui o patimă atât de întunecată) pe fiica unui yeoman[6] ce avea pământ în vecinătatea domeniului Baskerville. Dar tânăra fecioară fiind sfioasă şi cuminte i se ferea mereu din cale, căci se temea de numele acesta blestemat. Aşa că odată, de sfântul Mihail, s-a întâmplat ca acest Hugo, cu cinci sau şase dintre tovarăşii lui de petrecere şi dezmăţ, să se năpustească pe furiş în fermă şi s-o răpească pe fată, tatăl şi fraţii ei fiind plecaţi de acasă, lucru pe care el îl ştia prea bine. După ce au adus-o în castel, fecioara a fost închisă într-o încăpere de sus, în vreme ce Hugo cu prietenii lui s-au pus pe o orgie grozavă, precum le era obiceiul de fiecare noapte. Atunci sărmana fată păru că şi-a pierdut minţile la auzul cântecelor, strigătelor şi grozavelor înjurături ce răzbeau de jos până la ea, căci se zice că Hugo Baskerville când era ameţit de vin rostea vorbe ce ar fi putut să piardă pe oricare alt om ce le-ar fi grăit. Şi aşa, sub puterea spaimei sale, fata a înfăptuit ceea ce ar fi putut înspăimânta şi pe cel mai curajos şi îndrăzneţ bărbat, căci, slujindu-se de viţa ce acoperea peretele dinspre miazăzi, pe care îl mai acoperă şi azi, ea a coborât de la fereastra de sub streaşină şi s-a îndreptat spre casă, trecând printre mlaştini – fiind cale de trei leghe între castel şi casa tatălui ei. Ceva mai târziu, Hugo s-a întâmplat să-şi părăsească oaspeţii, ca să ducă prizonierei lui mâncare şi băutură şi, de va fi cu putinţă, alte lucruri mai rele, dar a găsit colivia goală şi pasărea fugită. Atunci, după cât se pare, a arătat ca unul ce era posedat de diavol, căci, repezindu-se pe scară în sala de ospăţ, a sărit pe masa cea mare pe care zburau potire şi talgere şi a urlat în gura mare, de faţă cu toţi tovarăşii lui de chef, că e gata să-şi dăruiască satanei şi trup şi suflet, numai să poată pune iarăşi mâna pe fată. Şi în vreme ce chefliii înmărmuriseră de furia lui, unul mai deşucheat, sau poate mai băut decât ceilalţi, a strigat să se asmută câinii pe urma ei. Drept care Hugo a ieşit în goană din casă, strigând la slugi să-i înşeueze iapa şi să-i slobozească haita, dându-le câinilor o batistă de-a fetei, şi aşa i-a asmuţit pe urmele ei, pornind cu larmă mare pe lumina lunii, peste locurile mlăştinoase. Şi iată că o bucată de vreme chefliii au stat gură-cască, neputând pricepe tot ce se petrecuse. Dar pe dată cugetul lor îndobitocit a înţeles ce faptă urma să se petreacă pe acele locuri şi atunci s-a stârnit mare învălmăşeală, unii strigând după pistoale şi cai, alţii după câte o sticlă de vin. Într-un răstimp nebunilor le-a mai venit mintea la cap, şi cu toţii, treisprezece la număr, au încălecat şi au pornit în urmărire. Deasupra lor luna strălucea limpede, iar ei călăreau umăr la umăr în galop, luând calea pe care fata ar fi trebuit s-o apuce, dacă ar fi fost să ajungă acasă. Şi au mers ei cale de o milă-două, până ce au trecut pe lângă un păstor de noapte ce se afla pe locurile mlăştinoase şi au strigat să-l întrebe de nu văzuse pe cei ce goneau. Şi omul, după cum spune legenda, era atât de înnebunit de spaimă, că abia de putea vorbi, dar în cele din urmă le-a spus că văzuse într-adevăr pe nefericita fecioară cu câinii pe urmele ei. „Dar am văzut mai mult decât atât, – le-a spus el, – căci Hugo Baskerville a trecut pe lângă mine pe iapa lui neagră, iar după el alerga ca o umbră un câine, ce părea ieşit din străfundul iadului şi pe care, ferească sfântul, n-aş vrea să-l văd după mine.” Atunci cavalerii cei beţi l-au hulit pe păstor şi au pornit-o mai departe călare. Dar deodată sângele le-a îngheţat în vine, căci s-a auzit un tropot de galop peste locurile mlăştinoase şi iapa cea neagră, toată parcă muiată în spumă albă, trecu pe lângă ei cu frâul atârnând şi cu şaua goală. Atunci chefliii au dat pinteni cailor ce mergeau vârâţi unul într-altul, căci o mare spaimă îi cuprinsese; totuşi au mers mai departe peste locul mlăştinos, cu toate că fiecare bucuros şi-ar fi întors calul, dacă ar fi fost singur. Călărind încet au dat în sfârşit peste câini. Aceştia, deşi renumiţi prin curaj, stăteau strânşi grămadă unul într-altul şi scheunau şi chelălăiau pe marginea unei râpe de pe locurile acestea, unii ferindu-se la o parte, iar alţii rânjind şi cu ochii ţintă la râpa îngustă din faţa lor. Când ceata de oameni a oprit caii, era – după cum vă puteţi închipui – mai dezmeticită decât la plecare. Cei mai mulţi n-ar mai fi făcut un pas înainte pentru nimic în lume. Dar trei dintre ei, cei mai îndrăzneţi sau poate cei mai băuţi, coborâră cu caii în râpă. Şi iată că râpa se deschidea lăsând un loc larg în care se aflau doi bolovani mari ce se mai văd încă şi astăzi, din aceia ce fuseseră aşezaţi în vechime de cine ştie ce triburi. Luna strălucea puternic asupra pajiştii, iar în mijloc zăcea nefericita fecioară, pe locul unde căzuse moartă de spaimă şi oboseală. Dar celor trei cavaleri cutezători nu li s-a făcut părul măciucă văzând trupul ei şi nici când l-au văzut pe al lui Hugo Baskerville care zăcea lângă ea, ci fiindcă se afla acolo o dihanie îngrozitoare, ce sta peste Hugo sfâşiindu-i gâtul, o fiară mare şi neagră ce parcă era un câine, dar un câine mai mare decât a văzut vreodată ochi de muritor. Şi cum priveau ei aşa, dihania îi smulse beregata lui Hugo Baskerville, apoi întoarse spre ei ochii ei de foc şi botul din care îi curgeau bale. Cei trei au scos strigăte de groază şi au pornit-o în galop peste locurile mlăştinoase urlând, să-şi apere scumpa lor viaţă. Se spune că unul din ei a murit chiar în noaptea aceea, din pricina celor văzute, iar ceilalţi doi au rămas neoameni în tot restul zilelor. Aşa e povestea cu ivirea câinelui, fiii mei, despre care se spune că ne torturează neamul cu atâta furie, de la acea vreme. Am aşternut-o pe hârtie, pentru că ceea ce e limpede ştiut e mai puţin de temut decât ceea ce e doar bănuit. Nu se poate tăgădui că mulţi din familia noastră n-au avut o moarte bună, ci dimpotrivă năprasnică, sângeroasă şi misterioasă. Totuşi să nădăjduim îndurare de la bunătatea fără margini a Celui de sus, care nu va pedepsi de-a pururi pe nevinovat dincolo de a treia şi a patra spiţă, după cum ne înfricoşează Sfânta Scriptură. Şi numai în paza Celui de sus vă las, fiii mei, şi vă dau sfat vouă, ca măsură de pază, să vă feriţi de a trece peste câmpia pustie în acele ceasuri ale întunericului, când puterile răului stau de veghe. (De la Hugo Baskerville pentru fiii lui Rodger şi John cu legământ că nu vor destăinui nimic surorii lor Elisabeth). După ce doctorul Mortimer isprăvi de citit ciudata povestire, îşi ridică ochelarii pe frunte şi îl privi ţintă pe Sherlock Holmes. Acesta căscă şi aruncă mucul de ţigară în foc, întrebând: — Ei bine? — Nu-l găsiţi interesant? — Pentru un amator de poveşti. Doctorul Mortimer scoase atunci din buzunar un ziar împăturit. — Acum, domnule Holmes, să vă dăm date ceva mai recente. Am aici ziarul Devon Country Chronicle din 14 iunie anul acesta. O scurtă dare de seamă a celor descoperite cu prilejul morţii lui sir Charles Baskerville, ce s-a întâmplat cu câteva zile mai înainte de această dată. Prietenul meu se aplecă puţin înainte, devenind dintr-o dată atent. Vizitatorul nostru îşi lăsă din nou ochelarii pe nas şi începu: — Recenta moarte neaşteptată a lui sir Charles Baskerville, care fusese propus să devină candidatul probabil al liberalilor în Mid Devon, la alegerile viitoare, a stârnit un val de tristeţe în întregul ţinut. Cu toate că, de fapt, sir Charles se stabilise de puţină vreme la castelul Baskerville, felul lui binevoitor şi dărnicia lui fără margini îi atrăsese dragostea şi respectul tuturor celor ce veneau în contact cu el. În aceste zile ale aşa-zişilor „nouveaux riches”[7] este îmbucurător să descoperi un caz în care vlăstarul unei vechi familii din ţinutul nostru, care a cunoscut zile grele, să fie în stare să se ridice singur, să îşi refacă avutul şi să-l aducă cu sine spre a reînvia faima trecută a strămoşilor. După cum bine se ştie, sir Charles a câştigat sume mari de bani în afacerile din Africa de Sud. Mai înţelept decât cei ce împing lucrurile până ce roata norocului se întoarce împotriva lor, el a făcut avere şi s-a întors cu ea în Anglia. Se stabilise doar de doi ani la castelul Baskerville şi toată lumea vorbeşte de marile lui planuri de reconstrucţii şi îmbunătăţiri curmate acum de moartea sa. Neavând copii, şi-a manifestat dorinţa ca întreg ţinutul să tragă foloase de pe urma averii lui, chiar în timpul vieţii, şi mulţi vor fi având motive personale să deplângă sfârşitul său timpuriu. Donaţiile sale generoase, pentru opere de binefacere în localitate şi în întregul ţinut, au fost relatate adesea în coloanele ziarului nostru. Nu se poate spune că împrejurările în care şi-a găsit moartea sir Charles au fost în întregime lămurite de anchetă, dar s-a făcut cel puţin atât cât trebuia ca să se spulbere acele zvonuri ce au apărut alimentate de superstiţia ce dăinuie în acest ţinut. Nu avem niciun motiv să bănuim că ar fi vorba de o dramă sau să ne închipuim că moartea a avut alte cauze decât cele naturale. Sir Charles era văduv şi un om cu destule ciudăţenii. Deşi considerabil de bogat, avea gusturi modeste, iar ca personal de casă, la castelul Baskerville se afla o pereche cu numele de Barrymore, soţul slujindu-i de fecior, iar soţia de menajeră. Mărturia lor, laolaltă cu cea a mai multor prieteni, tinde să dovedească că, de la o vreme, sănătatea lui sir Charles se zdruncinase şi indica în special o oarecare afecţiune cardiacă, ce se manifesta prin schimbarea culorii feţii, gâfâieli şi accese acute de depresiune nervoasă. Doctorul James Mortimer, prietenul şi medicul de casă al decedatului, a depus mărturie în acelaşi sens. Lucrurile sunt simple. Sir Charles Baskerville avea obiceiul ca în fiecare seară înainte de culcare să facă o plimbare pe vestita alee de tisă a castelului Baskerville. Din mărturia soţilor Barrymore reiese că avea acest obicei. În ziua de 4 iunie, sir Charles a anunţat că a doua zi are de gând să plece la Londra şi i-a poruncit lui Barrymore să-i pregătească bagajul. În seara aceea a ieşit ca de obicei să-şi facă plimbarea sa nocturnă, în timpul căreia îi plăcea să fumeze o ţigară de foi. Şi nu s-a mai întors. La ora douăsprezece, Barrymore, găsind uşa de la intrare încă deschisă, a fost cuprins de nelinişte şi, aprinzând un felinar, a plecat să-şi caute stăpânul. Fusese o zi umedă şi urmele lui sir Charles se imprimaseră uşor pe cărare. Pe la jumătatea drumului se află o poartă ce dă spre locurile mlăştinoase. Sunt indicaţii că sir Charles a zăbovit puţin acolo. Apoi a plecat mai departe, căci abia la capătul aleii a fost descoperit trupul său. Un lucru ce n-a fost lămurit este declaraţia lui Barrymore că urma paşilor stăpânului său îşi schimbă forma din clipa în care a trecut poarta dinspre locurile mlăştinoase, că de acolo înainte pare să fi mers în vârful picioarelor. Un oarecare Murphy – un ţigan geambaş – se afla pe locul mlăştinos la acea oră şi nu la mare distanţă, dar se pare că era, după propria lui mărturie, în ultimul hal de beţie. El declară că a auzit strigăte, dar că îi este cu neputinţă să îşi dea seama din ce parte veneau. Nicio urmă de violenţă nu s-a descoperit pe trupul lui sir Charles, şi cu toate că raportul medicului legist stabileşte o contractare facială aproape de necrezut – era atât de puternică, încât la început doctorul Mortimer a refuzat să creadă că în faţa sa se afla cadavrul prietenului şi pacientului său – totuşi s-a dat explicaţia că ar fi fost un simptom ce apare în cazuri de dyspnee sau de deces provocat de istovire cardiacă. Explicaţia aceasta a fost menţinută după autopsie, care a stabilit o maladie de lungă durată, şi judecătorul de instrucţie s-a pronunţat de acord cu constatarea medicală. E bine că lucrurile stau astfel, deoarece, de bună seamă, e de cea mai mare importanţă ca moştenitorul lui sir Charles să se stabilească la castel şi să continue opera de binefacere întreruptă în chip atât de dramatic. Dacă prozaica constatare a judelui instructor n-ar fi pus capăt până la urmă poveştilor romantice ce se şopteau în legătură cu acest caz, ar fi fost greu de găsit un locatar pentru castelul Baskerville. Se ştie că cel mai apropiat moştenitor este domnul Henry Baskerville – în ipoteza că mai este în viaţă – fiul fratelui mai mic al lui sir Charles Baskerville. După ultimele informaţii, tânărul s-ar afla în America şi se fac demersuri pentru a i se aduce la cunoştinţă că este moştenitorul unei atât de mari averi”. Doctorul Mortimer împături ziarul şi îl vârî în buzunar. — Acestea sunt datele cunoscute în legătură cu moartea lui sir Charles Baskerville, domnule Holmes. — Vă mulţumesc, – îi răspunse Sherlock Holmes, – că mi-aţi atras atenţia asupra unui caz care fără îndoială prezintă aspecte interesante. La data decesului am luat cunoştinţă de unele comentarii din ziare, dar am fost peste măsură de prins de acel banal caz de la Vatican, şi în grija mea de a mulţumi pe sfântul părinte, am pierdut din vedere câteva cazuri interesante din Anglia. Spuneaţi că acest articol conţine toate datele cunoscute? — Da. — Atunci să-mi arătaţi, vă rog, şi pe cele necunoscute. Spunând acestea, Holmes se lăsă pe spate, îşi împreună degetele, arborând cea mai nepăsătoare şi oficială expresie. — În acest caz, – răspunse Mortimer, începând să dea semne de mare nelinişte, – am să vă spun ceea ce n-am destăinuit nimănui. Am trecut sub tăcere acest lucru la ancheta judecătorului de instrucţie, din pricină că un om de ştiinţă se fereşte să se pună în situaţia notorie de a-şi însuşi o superstiţie populară. Şi mai am încă un motiv: castelul Baskerville va rămâne cu siguranţă părăsit, cum scrie şi în gazetă, dacă se mai întâmplă ceva ce s-ar adăuga la reputaţia sa, şi aşa înspăimântătoare. Din aceste două cauze, am crezut că sunt îndreptăţit să spun ceva mai puţin decât ceea ce ştiu, mai cu seamă că nimic bun nu poate ieşi din aceasta; cu dumneavoastră, însă, n-am niciun motiv să nu fiu cu totul sincer. Pe întinsul acestor locuri mlăştinoase, puţinele aşezări omeneşti sunt foarte răzleţe, iar vecinii sunt mai tot timpul împreună. De aceea, sir Charles şi cu mine ne vedeam deseori. Cu excepţia domnilor Frankland, de pe domeniul Lafter, şi a naturalistului Stapleton, în cuprinsul multor mile nu găseşti niciun om mai răsărit. Sir Charles ducea o viaţă retrasă, însă boala sa mi-a dat prilejul să mă apropii de el, iar preocupările noastre asemănătoare în domeniul ştiinţei au făcut ca această apropiere să dăinuie. Adusese din Africa de Sud o mulţime de noutăţi ştiinţifice şi am petrecut împreună multe seri fermecătoare, discutând anatomia comparată a boşimanilor şi hotentoţilor. În lunile din urmă îmi dădusem seama tot mai limpede că sistemul nervos al lui sir Charles se zdruncinase cu totul. Povestea pe care v-am citit-o îl obseda din cale afară până într-atâta, încât, deşi obişnuia să se plimbe în cuprinsul parcului său, nimic nu l-ar fi putut îndupleca să iasă noaptea pe câmpie. Oricât de necrezut vi s-ar părea, domnule Holmes, era sincer încredinţat că o soartă cumplită îi pândeşte familia şi, bineînţeles, tot ce ştia despre soarta străbunilor lui nu era de natură să-l îmbărbăteze. Era obsedat neîncetat de prezenţa unor stafii şi de multe ori m-a întrebat dacă noaptea, în cursele mele profesionale, n-am văzut cumva vreo arătare ciudată sau n-am auzit vreun lătrat de câine. Această întrebare din urmă mi-a pus-o de nenumărate ori şi de fiecare dată cu glas tremurător şi emoţionat. Îmi aduc bine aminte că într-o seară – cu vreo trei săptămâni înainte de nefericita întâmplare – m-am dus cu trăsura la el, să-l văd. L-am găsit, pe pragul uşii de la intrare. Am coborât din cabrioletă şi, aflându-mă în faţa lui, i-am văzut privirea aţintită peste umărul meu, urmărind ceva dincolo de mine, cu o expresie de cumplită groază. M-am uitat degrabă în jur, cercetător, şi abia am avut timpul să zăresc ceva ce am crezut că putea să fie un viţel mare şi negru ce trecea pe la capătul drumului. Sir Charles era atât de speriat şi de agitat, încât m-am văzut nevoit să mă duc până la locul pe unde trecuse dihania şi să cercetez împrejurimile. Cu toate acestea, animalul dispăruse, iar întâmplarea părea că îi pricinuise o impresie dezastruoasă lui sir Charles. Am rămas cu el toată seara, şi cu acest prilej, tălmăcind emoţia pe care nu şi-o putuse stăpâni, mi-a dat în păstrare documentul pe care vi l-am citit. Subliniez acest mic episod, deoarece el capătă întrucâtva importanţă în faţa deznodământului tragic ce a urmat, dar în clipa aceea eram încredinţat că nu are nicio însemnătate şi că îngrijorarea prietenului meu era neîndreptăţită. După sfatul meu, sir Charles se hotărâse să plece la Londra. Ştiam că suferă de inimă, iar spaima neîncetată în care trăia, oricât de absurdă ar fi fost pricina ei, este sigur însă că avea o înrâurire serioasă asupra sănătăţii lui. Am socotit că mai multe luni de stat la oraş ar fi făcut din sir Charles un om nou. De altfel şi domnul Stapleton, un prieten de-al amândurora, care era şi el foarte îngrijorat de starea sănătăţii lui sir Charles, a fost de aceeaşi părere cu mine. În ultima clipă s-a produs însă groaznica nenorocire. În noaptea când a murit sir Charles, Barrymore, feciorul care de altfel a şi găsit trupul stăpânului său, a trimis călare după mine pe Perkins, vizitiul, şi, cum se întâmplase să am de lucru până târziu, am putut să ajung la castelul Baskerville la o oră după deznodământ. Am cercetat şi am căutat să înlănţui toate faptele ce au fost arătate la anchetă. Am cercetat urmele de pe aleea tiselor, locul de la poartă dinspre locurile mlăştinoase, unde părea că se oprise să aştepte, am observat cum se schimbau urmele de paşi din acel punct mai departe, am văzut că pe nisipul fin nu mai era nicio urmă de paşi afară de cei ai lui Barrymore şi, în sfârşit, am analizat în amănunt cadavrul de care nu se atinsese nimeni până la sosirea mea. Sir Charles zăcea cu faţa la pământ, cu braţele desfăcute şi cu degetele înfipte adânc în pământ, iar trăsăturile convulsionate vădeau o emoţie atât de puternică, încât aş fi fost în stare să jur că nu era el. Nu am constatat nicio vătămare trupească, de niciun fel. Dar la anchetă, Barrymore a depus o mărturie inexactă. A declarat că pe pământ, în jurul cadavrului, nu a văzut nicio urmă. Dar eu le-am văzut… Mai departe, la mică distanţă, încă proaspete şi vizibile. — Urme de paşi? — Urme de paşi. — De bărbat sau de femeie? Doctorul Mortimer avu o căutătură stranie privindu-ne şi, cu glas scăzut, răspunse mai mult în şoaptă: — Domnule Holmes, erau urmele unui câine uriaş.   [1] Panang lawyer – baston de plimbare din lemn de palmier. Penang (numele unei specii de palmier). (n. t.)   [2] M.R.C.S. – Member of royal college Surgeons – Membru al colegiului regal de chirurgie. (n. t.)   [3] Terrier – specie de câine îndrăzneţ şi neastâmpărat, care are obiceiul să scormonească pământul. (n. t.)   [4] Mastiff – specie de câine mare şi puternic ca un dulău, cu urechile căzute şi cu pielea fălcilor atârnând. (n. t.)   [5] Spaniel — specie de câine cu păr mare şi mătăsos şi cu urechile, căzute. (n. t.)   [6] Yeoman — un proprietar de pământ, născut liber, un prim grad de nobleţe de ţară. (n. t.)   [7] În limba franceză în text: Nouveaux riches – îmbogăţiţi, parveniţi. (n. t.)   descarcati direct de aici.... 

Capitolul 1 Domnul Sherlock Holmes În anul 1878 am absolvit Facultatea de Medicină a Universităţii din Londra, devenind doctor, şi m-am înscris la Netley, ca să audiez cursurile cerute chirurgilor militari. După ce mi-am terminat studiile acolo, am fost numit chirurg asistent în regimentul al V-lea de puşcaşi din Northumberland. Regimentul se afla la acea vreme în India şi înainte de a i mă alătura a izbucnit cel de-al doilea război afgan. Când am debarcat în Bombay, am aflat că regimentul înaintase prin trecători şi se afla deja în inima ţării duşmane. L-am urmat, cu toate acestea, împreună cu mulţi alţi militari care se aflau într-o situaţie similară, şi am reuşit să ajung în siguranţă la Candahar, unde mi-am găsit regimentul şi mi-am început imediat campania le-a adus onoruri şi înaintări în grad multora, însă mie nu mi-a adus decât nenorocire şi dezastru. Am fost mutat din brigada mea în cea din Berkshire, alături de care am luptat în fatala bătălie de la Maiwand. Acolo am fost lovit în umăr de un glonte, ce mi-a distrus osul şi mi-a atins artera subclaviculară. Aş fi căzut în mâinile ucigaşe ale luptătorilor musulmani fără devotamentul şi curajul arătat cu acest prilej de Murray, infirmierul meu, care m-a aruncat pe un cal de samar şi a reuşit să mă aducă cu bine în liniile britanice. Terminat de durere şi slăbit de greutăţile îndelungate prin care am trecut, am fost mutat cu mai mulţi răniţi la spitalul de la Peşawar. Aici mi-am revenit, şi starea mea s-a ameliorat într-atât încât să fiu capabil să mă plimb prin saloane şi chiar să stau puţin la soare pe verandă, când am fost lovit de un acces de febră tifoidă, binecunoscutul blestem al coloniei noastre indiene. Timp de luni am fost ca şi mort şi, când în cele din urmă mi-am revenit şi am intrat în convalescenţă, eram atât de slăbit şi împuţinat încât comisia medicală a hotărât să fiu trimis înapoi în Anglia. Am fost pus ca atare pe picioare şi o lună mai târziu, am debarcat pe cheiul din Portsmouth, cu sănătatea iremediabil distrusă, însă având permisiunea unui guvern grijuliu să-mi petrec următoarele nouă luni încercând să mi-o ameliorez. N-aveam nici prieteni nici rude în Anglia, şi eram prin urmare, liber ca pasărea cerului, sau, mai precis, pe cât de liber îmi permitea să fiu cu un venit de unsprezece şilingi şi şase pence pe zi. În aceste circumstanţe, am fost fireşte atras de Londra, acea imensă hazna spre care se îndreaptă irezistibil toţi leneşii şi cei care-şi irosesc vremea din imperiul nostru. Acolo, am locuit un timp într-un han din Ştrand, ducând o existenţă lipsită de confort şi de sens, şi cheltuind banii pe care-i aveam mult mai liberal decât s-ar fi cuvenit. Starea mea financiară a devenit atât de alarmantă încât am realizat în curând că trebuia fie să părăsesc metropola şi să mă aşez undeva la ţară, fie să-mi schimb radical stilul de viaţă. Alegând cea de-a doua opţiune, am început prin a hotărî să părăsesc hanul, şi să-mi stabilesc domiciliul într-un loc mai puţin pretenţios şi scump. Exact în ziua în care am ajuns la această concluzie, stăteam în birtul Criterion, când cineva m-a bătut pe umăr. Întorcându-mă, l-am recunoscut pe tânărul Stamford, care mă ajuta la operaţii la Bart. Pentru un om singur, vederea unei feţe prietenoase în imensa aglomeraţie din Londra este, realmente, un lucru plăcut. Pe vremuri, Stamford nu mi-a fost niciodată un prieten apropiat, însă acum l-am întâmpinat cu entuziasm, iar el, la rândul lui, a părut să fie încântat să mă vadă. În bucuria mea exuberantă, l-am invitat să ia prânzul cu mine la Holborn, şi am pornit într-acolo cu o birjă. — Ce ţi s-a întâmplat, Watson?, m-a întrebat el fără să-şi ascundă uimirea, în timp ce birja huruia pe drumurile aglomerate ale Londrei. Eşti subţire ca un far şi negru ca smoala. I-am relatat pe scurt aventurile mele şi de abia ce mi-am terminat povestea, că am şi ajuns la destinaţie. — Bietul de tine, a spus el, după ce mi-a ascultat nenorocirile, arătându-şi compasiunea. Ce faci acum? — Caut un loc pe care să-l închiriez, i-am răspuns. Încerc să văd dacă este posibil să fac rost de o locuinţă confortabilă, la un preţ rezonabil. — Ce lucru ciudat, a remarcat însoţitorul meu. Eşti al doilea om astăzi care îmi spune aşa ceva. — Şi cine a fost primul?, am întrebat eu. — Un individ care lucrează la laboratorul de chimie de la spital. Se plângea în această dimineaţă că nu putea găsi pe cineva cu care să împartă chiria pentru o locuinţă drăguţă pe care a găsit-o, şi care este prea scumpă pentru buzunarul lui. — Pe Joe!, am strigat, dacă chiar vrea pe cineva cu care să împartă locuinţa şi cheltuielile, sunt exact persoana potrivită. Prefer să am un coleg decât să fiu singur. Tânărul Stamford mi-a aruncat o privire mai degrabă ciudată pe deasupra paharului său cu vin. — Nu-l cunoşti încă pe Sherlock Holmes, a spus el. Poate nu ţi l-ai dori coleg. — De ce, ce ai împotriva lui? — O, n-am spus că aş avea ceva împotriva lui. Are idei puţin cam ciudate – este un entuziast în privinţa unor ştiinţe. Pe câte ştiu eu, este un individ decent. — Este student la medicină, presupun?, am spus eu. — Nu – n-am nici cea mai mică idee ce carieră o să aleagă. Cred că ştie bine anatomie şi este un chimist de primă clasă; însă, după cate ştiu, n-a urmat niciodată în mod sistematic cursuri medicale. Studiile lui sunt nesistematice şi excentrice, însă a strâns o mulţime de cunoştinţe neobişnuite, care i-ar uimi pe profesorii săi. — Nu l-ai întrebat vreodată ce carieră are în gând să urmeze? — Nu, nu este omul pe care să-l faci uşor să vorbească, deşi poate deveni destul de comunicativ, atunci când are chef. — Mi-ar plăcea să-l cunosc, am spus. Dacă e să-mi împart locuinţa cu cineva, prefer un om studios şi liniştit. Nu sunt încă suficient de refăcut să rezist la zgomot sau senzaţii tari. Am avut suficient din ambele în Afganistan ca să-mi ajungă pentru tot restul vieţii. Unde pot sa-l întâlnesc pe acest prieten al tău? — Este cu siguranţă la laborator, mi-a răspuns însoţitorul meu. Fie evită locul cu săptămânile, fie lucrează acolo de dimineaţa până seara. Dacă doreşti, mergem acolo împreună după prânz. — Fireşte, am răspuns, iar conversaţia a alunecat spre alte subiecte. După ce am plecat de la Holborn, pe drumul spre spital, Stamford mi-a dat mai multe informaţii despre persoana cu care îmi propusesem să împart locuinţa. — Să nu mă învinuieşti pe mine dacă n-o să te înţelegi cu el, mi-a spus. Nu ştiu mai multe despre el decât am aflat întâlnindu-l din când în când la laborator. Acest aranjament este ideea ta, deci nu-mi asum nici o responsabilitate. — Dacă nu ne înţelegem, o să fie uşor să ne separăm, am răspuns. Mi se pare, Stamford, am adăugat, uitându-mă atent la el, că îmi ascunzi ceva. Are cumva o fire atât de teribilă, sau despre ce este vorba? Spune-mi pe şleau. — Nu este uşor să exprimi ceea ce nu poate fi pus în cuvinte, a răspuns el, râzând. Holmes este un pic prea ştiinţific pentru gustul meu – este aproape crud. Mi-l pot imagina dându-i unui prieten un grăunte din cel mai recent alcaloid vegetal nu din răutate, să ne înţelegem, ci pur şi simplu din curiozitate, ca să-şi facă o idee precisă în privinţa efectelor acestuia. Ca să nu-l nedreptăţesc, cred că ar fi gata să înghită el însuşi aşa ceva. Pare a nutri o pasiune pentru cunoaşterea exactă şi clară. — Şi are dreptate. — Da, dar poate s-o împingă prea departe. Când ajunge să lovească cu băţul cadavrele din sala de disecţie, pasiunea lui ia, fireşte, o formă cam bizară. — Loveşte cadavrele! — Da, pentru a afla pentru cât timp după moarte apar vânătăi pe corp. L-am văzut făcând aşa ceva cu proprii mei ochi. — Şi, totuşi, spui că nu este student la medicină? — Nu. Numai Dumnezeu ştie care este obiectul studiilor sale. Dar iată-ne ajunşi, şi-ţi poţi face tu însuţi o părere. În timp ce rostea aceste cuvinte, am luat-o pe o alee îngustă, şi am trecut printr-o mică uşă laterală, ce ducea într-o aripă a marelui spital. Totul îmi părea familiar, şi n-am avut nevoie de nici o îndrumare, când am coborât scările mohorâte din piatră, şi am luat-o pe coridorul lung cu pereţi văruiţi şi nenumărate uşi cenuşii. Aproape de capătul acestuia, se despărţea un pasaj arcuit şi scund ce ducea la laboratorul de chimie, cu nenumărate sticle. Nişte mese late şi joase erau dispuse la întâmplare, fiind încărcate cu retorte, eprubete şi mici lămpi Bunsen, cu flăcările lor albastre pâlpâitoare. În cameră se afla numai un singur student, aplecat asupra unei mese mai îndepărtate, absorbit de munca sa. La sunetul paşilor noştri, s-a întors şi a sărit în picioare, cu un strigăt. — L-am descoperit! L-am descoperit!, a strigat el către însoţitorul meu, alergând spre noi cu o eprubetă în mână. Am găsit un reactiv care este precipitat numai de hemoglobină şi de nimic altceva. Dacă ar fi descoperit o mină de aur, încântarea ce i se zugrăvea pe faţă n-ar fi fost la fel de mare. — Domnul Watson, domnul Sherlock Holmes, a spus Stamford, prezentându-ne. — Încântat, a zis el prietenos, prinzându-mi mâna cu o putere de care cu greu l-aş fi bănuit capabil. Ai fost în Afganistan, după câte văd. — Pentru Dumnezeu, cum de ştii asta?, l-am întrebat. — Nu contează, a spus el, chicotind în barbă. Problema la momentul de faţă se referă la hemoglobină. Fără îndoială, înţelegi importanţa descoperirii pe care am făcut-o? — Este interesantă, cu certitudine, din punct de vedere chimic, am răspuns, însă din punct de vedere practic… — Dar, domnule, este cea mai practică descoperire medico-legală făcută de ani buni încoace. Nu vezi că ne oferă posibilitatea de a face o analiză infailibilă a urmelor de sânge? Ia vino încoace! În entuziasmul său, m-a înşfăcat de mâneca hainei, şi m-a tras spre masa unde lucra. Hai să facem rost de nişte sânge proaspăt, a spus, înţepându-se cu un ac lung în deget, şi colectând picătura cu o pipetă. Acum, adaug această cantitate mică de sânge într-un litru de apă. Observă că amestecul ce rezultă pare a fi apă curată. Proporţia sângelui nu poate fi mai mult de unu la un milion. Nu am nici o îndoială, însă, că vom putea să obţinem reacţia caracteristică. În timp ce vorbea, a aruncat în vas câteva cristale albe. iar apoi a adăugat nişte picături de lichid transparent. Într-o clipă, conţinutul vasului a luat o culoare întunecată de mahon, iar un praf maroniu s-a lăsat pe fundul borcanului de sticlă. — Ha! ha!, a strigat el, bătând din palme, şi părând la fel de încântat ca un copil în fata unei jucării noi. Ce v-am spus? — Pare a fi o probă de îndemânare, am remarcat. — Frumos! Frumos! Vechiul experiment cu răşină de guaiac era foarte stângace şi nesigur. La fel ca examinarea microscopică a globulelor de sânge. Aceasta devine complet lipsită de valoare, dacă urmele de sânge sunt vechi de câteva ore. Pe când analiza mea este la fel de eficientă fie că sângele este vechi sau proaspăt. Dacă această analiză ar fi fost descoperită până acum, sute de oameni şi-ar fi ispăşit de multă vreme pedeapsa pentru crimele înfăptuite. — Într-adevăr, am murmurat. — Cazurile criminale depind încă de acest unic aspect. Un om este suspectat de crimă la luni de zile după ce a comis-o. Lenjeria sau hainele acestuia sunt examinate, şi pe ele sunt descoperite pete cafenii. Sunt acestea pete de sânge, de noroi, de rugind, de fructe, ori ce sunt? Această întrebare a încurcat mulţi specialişti, şi de ce? Pentru că nu există nici o analiză de încredere. Acum avem experimentul lui Sherlock Holmes, şi nu va mai exista nici o dificultate. Ochii săi realmente scânteiau în timp ce vorbea, şi şi-a pus mâna pe inimă, aplecându-se ca şi cum s-ar fi aflat în faţa unei mulţimi care-l aplauda, invocată în imaginaţie. — Se cuvine să fii felicitat, am remarcat, destul de surprins de entuziasmul lui. — Să luăm de pildă cazul lui Von Bischoff din Frankfurt, de anul trecut. Ar fi fost cu siguranţă spânzurat, dacă analiza aceasta ar fi fost posibilă. Apoi Mason din Bradford şi faimosul Muller şi Lefevre din Montpellier şi Samson din New Orleans. Aş putea aminti douăzeci de cazuri pentru care aceasta s-ar fi dovedit hotărâtoare. — Pari a fi o istorie vie a crimelor, a spus Stamford râzând. Poţi începe un articol astfel. Numeşte-l „Informaţii criminale din trecut”. — Ar putea constitui o lectură foarte interesantă, a remarcat Sherlock Holmes, aplicându-şi o bucăţică de plasture peste înţepătura din deget. Trebuie să fiu atent, a continuat el, întorcându-se spre mine cu un zâmbet, pentru că mă stropesc cu otrăvuri destul de des. Spunând aceasta, a întins mâna, şi am observat că era toată împestriţată cu bucăţi similare de plasture şi decolorată din pricina acizilor puternici. — Am venit aici pentru o afacere, a spus Stamford, aşezându-se pe un taburet micuţ şi împingând cu piciorul un altul spre mine. Prietenul meu vrea să închirieze o locuinţă, şi, ştiind că te plângeai că nu poţi găsi pe cineva cu care să împarţi locuinţa, m-am gândit să vă fac cunoştinţă. Sherlock Holmes a părut încântat de ideea de a împărţi locuinţa cu mine. — Am în vedere un apartament pe strada Baker, a spus, care ni s-ar potrivi perfect. Nu te deranjează mirosul de tutun puternic, sper? — Fumez întotdeauna aşa ceva, am răspuns. — Asta-i bine. În general, ţin substanţe chimice, şi, din când în când, fac experimente. Te-ar deranja aşa ceva? — Deloc. — Hai să vedem – ce alte defecte am? Sunt deprimat uneori, şi nu deschid gura zile în şir. Nu trebuie să presupui că sunt îmbufnat, când mă comport astfel. Pur şi simplu, lasă-mă în pace şi în curând, voi fi din nou cum trebuie. Tu ce ai de mărturisit? Îi bine ca două persoane să-şi ştie defectele înainte de a începe să convieţuiască. Am râs de acest interogatoriu. — Ţin un pui de buldog, am spus, nu-mi place zgomotul pentru că am nervii zdruncinaţi, mă trezesc la ore imposibile, şi sunt extrem de leneş. Mai am un set de defecte când sunt sănătos, dar nu în momentul de faţă. — Incluzi cântatul la categoria zgomotului?, m-a întrebat neliniştit. — Depinde de interpret, am răspuns. O interpretare bună este ceva divin – una rea însă... — O, atunci e în regulă, a exclamat, cu un râs vesel. Cred că putem considera înţelegerea ca şi făcută – dacă îţi vor plăcea camerele. — Când le putem vedea? — Caută-mă aici mâine după-amiază, şi vom merge acolo împreună şi vom aranja totul, a răspuns. — Bine – exact la prânz, am spus eu, dându-i mâna. L-am lăsat lucrând printre substanţele chimice, şi ne-am îndreptat pe jos spre hanul meu. — Apropo, am întrebat brusc, oprindu-mă şi întorcându-mă spre Stamford, cum naiba a ştiut că am fost în Afganistan? Tovarăşul meu a zâmbit enigmatic. — Aceasta-i mica lui ciudăţenie, a spus el. Mulţi oameni au vrut să ştie cum descoperă unele lucruri. — Oh! un mister, deci, am exclamat, frecându-mi mâinile. Asta este foarte interesant. Obiectul potrivit pentru studiul omenirii este omul, ştiai? — Trebuie să-l studiezi atunci, a spus Stamford, în timp ce-şi lua rămas bun. Vei găsi totuşi că este dificil. Pariez că va afla mai multe despre tine decât tu despre el. La revedere. — La revedere, am răspuns, şi am luat-o spre han, foarte interesat de noua mea cunoştinţă. Capitolul 2 Ştiinţa deducţiei Ne-am întâlnit în ziua următoare, aşa cum am stabilit, şi am vizitat locuinţa de pe strada Baker, nr. 221B, despre care a vorbit când ne-am întâlnit. Avea două dormitoare confortabile şi un salon mare şi aerisit, mobilat într-un stil vioi, şi luminat de două ferestre mari. Dat fiind că locuinţa corespundea în toate privinţele, iar chiria devenea acceptabilă când era împărţită la doi, ne-am hotărât pe loc, şi am devenit imediat noii chiriaşi. În seara respectivă, mi-am mutat lucrurile de la han, iar în dimineaţa următoare s-a mutat şi Sherlock Holmes, cu câteva cutii şi geamantane. O zi sau două am fost foarte ocupaţi cu despachetatul şi aranjarea cât mai potrivită a lucrurilor. Acestea fiind făcute, am început treptat să ne liniştim şi să ne obişnuim cu noul mediu. Holmes nu era cu siguranţă un om dificil cu care să convieţuieşti. Era liniştit, iar obiceiurile lui erau neschimbătoare. Rareori stătea treaz după zece seara, şi întotdeauna îşi lua dejunul şi pleca înainte ca eu să mă fi trezit. Uneori îşi petrecea ziua la laboratorul de chimie, alteori în sala de disecţie, şi din când în când în plimbări lungi, ce păreau să-l poarte în cartierele mărginaşe ale oraşului. Când era în dispoziţia de a munci, energia lui nu cunoştea limite: însă câteodată o stare contrară punea stăpânire pe el, şi rămânea întins pe sofaua din camera comună zile întregi, de abia scoţând câte un cuvânt sau mişcându-se cât era ziua de lungă. Cu acest prilej, am observat că ochii săi priveau în gol cu o expresie visătoare, şi aş fi presupus că era dependent de vreun narcotic, dacă cumpătarea şi igiena întregii sale existenţe nu ar fi făcut imposibil aşa ceva. Pe măsură ce săptămânile treceau, interesul şi curiozitatea mea privind scopul său în viaţă creşteau tot mai mult. Persoana şi înfăţişarea sa erau de natură să atragă atenţia celui mai superficial observator. Avea peste un metru optzeci înălţime, şi era atât de slab încât părea mult mai înalt. Privirea lui era ascuţită şi pătrunzătoare, cu excepţia acelor perioade de toropeală pe care le-am menţionat; iar nasul său îngust şi coroiat îi dădea o expresie atentă şi hotărâtă. Bărbia îi era şi ea proeminentă şi ascuţită ca a unui om hotărât. Mâinile îi erau în permanenţă mânjite cu cerneală şi pătate de substanţe chimice; totuşi, am observat că erau extrem de agile atunci când manipulau fragilele sale instrumente. Cititorul m-ar putea cataloga ca fiind o persoană care-şi bagă nasul unde nu-i fierbe oala, dacă mărturisesc cât de mult îmi incita curiozitatea acest individ, şi cât de des am încercat să străpung rezerva pe care o arăta în privinţa chestiunilor personale. Totuşi, înainte de a mă considera astfel, nu uitaţi cât de lipsită de obiect era viaţa mea, şi cât de puţine lucruri care să-mi solicite atenţia existau în ea. Sănătatea precară nu-mi permitea să mă aventurez afară, dacă vremea nu era extrem de caldă, şi nu aveam nici un prieten care să mă viziteze şi să schimbe ceva în monotonia existenţei mele cotidiene. În aceste împrejurări, am salutat cu mult interes misterul ce-l învăluia pe colegul meu, şi am petrecut mult timp încercând să-i dau de capăt. Nu studia medicina. El însuşi, răspunzându-mi la o întrebare, a confirmat opinia lui Stamford în această privinţă. Nici nu părea să fi urmat nişte lecturi ce l-ar fi putut pregăti pentru obţinerea unei licenţe în ştiinţă sau în orice altă cale recunoscută de acces la lumea educată. Totuşi, zelul pe care-l avea pentru anumite studii era remarcabil şi în anumite limite excentrice – cunoaşterea lui era atât de vastă şi detaliată încât observaţiile sale mă uimeau teribil. Cu siguranţă, nici o persoană n-ar fi lucrat atât de serios, sau nu şi-ar fi însuşit informaţii atât de precise, dacă n-ar fi avut în vedere un anume scop. Cititorii nesistematici se remarcă rareori prin exactitatea a ceea ce învaţă. Nici un om nu-şi împovărează mintea cu detalii, dacă nu are un motiv serios s-o facă. Ignoranţa lui era la fel de remarcabilă ca şi cunoştinţele lui. Nu ştia aproape nimic despre literatura, filozofia şi politica contemporană. Odată când l-am citat pe Thomas Carlyle, m-a întrebat cu naivitate cine era şi ce anume a făcut. Surprinderea mea n-a mai cunoscut însă margini, când am descoperit întâmplător că nu ştia nimic despre teoria lui Copernic şi despre structura sistemului solar. Faptul că o fiinţă civilizată din secolul XIX nu ştia că pământul se învârte în jurul soarelui îmi părea a fi un lucru extraordinar, de domeniul imposibilului. — Pari a fi uimit, a spus el, zâmbind la surprinderea mea. Acum c-o ştiu, o să fac tot ce-mi stă în putinţă s-o uit. — S-o uiţi! — Vezi, mi-a explicat el, cred despre creierul uman că este iniţial ca o mică mansardă goală pe care trebuie s-o umpli cu mobila pe care o doreşti. Cine e nebun, o umple cu toată mobila greoaie ce-i iese în cale, astfel încât cunoştinţele care îi pot fi de folos nu mai au loc înăuntru, sau, în cel mai bun caz, sunt amestecate cu o mulţime de alte lucruri, astfel încât îi este dificil să le găsească atunci când are nevoie de ele. Însă muncitorul îndemânatic este realmente foarte atent în privinţa a ceea ce introduce în mansarda creierului său. Nu va ţine acolo nimic altceva decât instrumentele ce-i pot fi de folos în munca sa, dar dintr-acestea are o colecţie vastă, şi toate sunt ţinute într-o ordine perfectă. Este o greşeală să credem că acea cămăruţă are pereţi elastici ce se pot întinde oricât dorim. Putem fi siguri că va veni o vreme când, pentru fiecare cunoştinţă nouă, o să uităm ceva ce am ştiut înainte. Prin urmare, este de cea mai mare importanţă să nu ţinem acolo cunoştinţe inutile, care să le împingă afară pe cele folositoare. — Dar sistemul solar!, am protestat eu. — Ce semnificaţie are acesta pentru mine?, m-a întrerupt nerăbdător. Spui că ne învârtim în jurul soarelui. Dacă ne-am învârti în jurul lunii, pentru mine sau munca mea ar fi exact acelaşi lucru. Eram pe punctul de a-l întreba în ce consta munca lui, dar ceva în felul lui de a se comporta mi-a dat de înţeles că întrebarea n-ar fi fost binevenită. Totuşi, am reflectat asupra scurtei noastre conversaţii, şi am încercat să deduc unele lucruri. A spus că nu ar asimila cunoştinţe care să nu fie relevante pentru obiectul său de studiu. Prin urmare, toate cunoştinţele pe care le poseda erau strict folositoare. Am enumerat toate diversele subiecte în privinţa cărora mi-a demonstrat că era extrem de bine informat. Am luat chiar un creion şi le-am notat. N-am putut să mă abţin să nu zâmbesc văzând ce-am scris. Arăta precum urmează:   Sherlock Holmes – limitele lui   1. Cunoştinţe de literatură – deloc. 2. Cunoştinţe de filozofie – deloc. 3. Cunoştinţe de astronomie – deloc. 4. Cunoştinţe de politică – câteva. 5. Cunoştinţe de botanică – variabile. Foarte informat despre belladona, opium şi otrăvuri, în general. Nu ştie nimic despre grădinărit. 6. Cunoştinţe de geologie – practice, dar limitate. Recunoaşte dintr-o privire diferitele tipuri de pământ. După plimbări, mi-a arătat stropii de pe pantaloni, indicându-mi, în funcţie de culoarea şi consistenţa lor, din ce parte a Londrei erau. 7. Cunoştinţe de chimie – profunde. 8. Cunoştinţe de anatomie – precise, dar ne sistematice. 9. Cunoştinţe de literatură poliţistă – imense. Pare a cunoaşte în cel mai mic detaliu toate crimele comise în acest secol. 10. Cântă bine la vioară. 11. Este foarte bun la scrima cu băţul, la box, şi este un excelent spadasin. 12. Cunoaşte bine legile britanice.   Când am ajuns cu lista până aici, am aruncat-o disperat în foc. Dacă este posibil să descopăr ce urmăreşte acest individ numai prin găsirea unui numitor comun al acestor talente şi aflarea unei profesii care să le presupună pe toate, mi-am spus, pot renunţa să încerc chiar de acum. Văd că am menţionat înainte talentul lui la vioară. Acesta era de excepţie, dar la fel de excentric ca toate celelalte aptitudini ale sale. Ştiam bine că putea interpreta piese dificile, pentru că, la cererea mea, mi-a cântat unele din liedurile lui Mendelssohn şi alte piese favorite. Dacă nu era solicitat, însă, rareori improviza sau încerca vreo melodie cunoscută. Seara, lăsându-se pe spate în fotoliu, îşi închidea ochii şi scârţâia neatent la vioara pe care o ţinea pe genunchi. Uneori acordurile erau adânci şi melancolice. Din când în când erau fantastice şi vioaie. În mod vădit, ele reflectau gândurile care-l preocupau, însă nu puteam să-mi dau seama dacă muzica ajuta acele gânduri, sau cântatul era, pur şi simplu, rezultatul unui capriciu sau fantezii. M-aş fi revoltat împotriva acestor solo-uri exasperante, dacă acesta nu le-ar fi încheiat în mod obişnuit interpretând într-o succesiune rapidă o serie din melodiile mele favorite, ca un fel de compensaţie pentru felul în care îmi încerca răbdarea. În timpul primei săptămâni, nu am avut vizitatori, şi am început să cred că tovarăşul meu era la fel de lipsit de prieteni ca şi mine. Apoi, am descoperit însă că avea multe cunoştinţe din cele mai variate clase sociale. Un individ gălbejit, cu faţa de şobolan şi ochi închişi la culoare, care mi-a fost prezentat drept domnul Lestrade, a venit de trei sau patru ori într-o singură săptămână. Într-o dimineaţă, a venit o fată, îmbrăcată la modă, care a stat o jumătate de oră sau mai mult. În aceeaşi după-amiază, a apărut un vizitator cărunt, ponosit, care arăta ca un negustor ambulant şi părea foarte tulburat, urmat de o femeie în vârstă neîngrijită. Cu altă ocazie, un bătrân cu părul alb a avut o conversaţie cu tovarăşul meu; altădată, un hamal din gară, în uniforma lui de catifea. Când vreunul din aceşti indivizi comuni îşi făcea apariţia, Sherlock Holmes obişnuia să mă roage să folosească salonul, şi mă retrăgeam în camera mea. Întotdeauna îşi cerea scuze pentru acest inconvenient. — Trebuie să folosesc această cameră pentru afaceri, spunea el, iar aceste persoane sunt clienţii mei. Din nou am avut ocazia să-i pun întrebarea decisivă, şi din nou delicateţea m-a împiedicat să oblig o altă persoană să-mi încredinţeze secretele sale. La vremea respectivă, mi-am închipuit că avea vreun motiv puternic să nu menţioneze ocupaţia sa, dar el însuşi mi-a destrămat în curând această presupoziţie, atingând voit subiectul. Era 4 martie, am un motiv serios să-mi amintesc data. M-am trezit ceva mai devreme decât de obicei, şi am văzut că Sherlock Holmes nu-şi terminase încă micul-dejun. Gazda noastră s-a obişnuit atât de mult cu faptul că mă trezeam târziu că nu-mi pusese încă masa, şi nici nu-mi făcuse cafeaua. Cu o nerăbdare ce nu prea rezonabilă, am sunat din clopoţel, şi i-am sugerat abrupt că eram gata. Apoi am luat un ziar de pe masă, încercând să-mi trec timpul cu el, în timp ce colegul meu mesteca tăcut pâinea prăjită. Unul din articole era subliniat cu creionul, şi, în mod firesc, am început să-l parcurg. Titlul întrucâtva ambiţios era „Cartea vieţii”, iar autorul încerca să arate cât de multe putea afla un om cu spirit de observaţie prin examinarea precisă şi sistematică a tuturor faptelor pe care le întâlnea. M-a surprins amestecul ciudat de perspicacitate şi absurditate. Raţionamentul era riguros şi plin de forţă, dar deducţiile îmi păreau a fi trase de păr şi exagerate. Autorul pretindea că, în urma unei expresii momentane, a unei contracţii musculare sau a unei priviri, putea pătrunde gândurile cele mai ascunse ale unui om. Potrivit lui, era imposibil să înşeli pe cineva obişnuit cu observaţia şi analiza. Concluziile lui erau la fel de infailibile ca teoremele lui Euclid. Rezultatele la care ajungea puteau să pară atât de şocante celor neiniţiaţi, încât până aflau procesele prin care acesta le obţinea, puteau foarte bine să-l ia drept magician. „Dintr-o picătură de apă, spunea autorul, un logician poate infera posibilitatea Atlanticului sau a Niagarei, fără să le fi văzut sau să fi auzit, de ele. Prin urmare, întreaga viaţă formează un lanţ imens, a cărui natură o descoperim ori de câte ori ni se arată o singură verigă din el. Ca toate celelalte ştiinţe, ştiinţa deducţiei şi analizei poate fi deprinsă numai în urma unui studiu îndelungat şi răbdător, iar viaţa nu este suficient de lungă pentru a-i permite vreunui muritor să atingă perfecţiunea absolută în ea. Înainte de a se ocupa de aspectele morale şi mentale ale problemei, care prezintă cea mai mare dificultate, cel care cercetează ar trebui să înceapă cu stăpânirea unor aspecte elementare. De exemplu, când întâlneşte un om, trebuie să înveţe să determine dintr-o singură privire trecutul aceluia şi meseria sau profesia lui. Oricât de pueril ar părea un asemenea exerciţiu, acesta ascute facultatea de observaţie şi te învaţă unde să priveşti şi ce să cauţi. Unghiile unei persoane, mâneca hainei, cizmele, genunchii pantalonilor, bătăturile de pe degetul mare şi arătător, expresia feţei, manşetele – fiecare din acestea dezvăluie clar ocupaţia unei persoane. Faptul că toate acestea împreună n-ar putea să lămurească un investigator competent este, oricum, aproape de neconceput.” — Ce imensă absurditate, am spus, indicând articolul cu linguriţa, în timp ce mi-am început micul dejun. Văd că ai citit-o, din moment ce ai însemnat-o cu creionul. Nu neg că este scrisă inteligent. Mă irită totuşi. Este evident teoria vreunui şoarece de bibliotecă care dezvoltă toate aceste paradoxuri curăţele în izolarea propriului birou. Nu este ceva practic. Mi-ar plăcea să-l văd înghesuit într-un vagon de clasa treia, şi să-i cer să descopere ocupaţiile tuturor călătorilor. Pariez că ar fi incapabil. — Ţi-ai pierde banii, a remarcat calm, Holmes. În ceea ce priveşte articolul, eu l-am scris. — Tu! — Da, am o înclinaţie atât spre observaţie cât şi spre deducţie. Teoriile pe care le-am exprimat acolo şi care-ţi par atât de himerice, sunt în realitate extrem de practice – într-atât de practice încât îmi câştig pâinea folosindu-mă de ele. — În ce fel?, am întrebat fără să vreau. — Păi, am propria meserie. Presupun că sunt singurul din lume cu o astfel de ocupaţie. Sunt detectiv consultant, dacă poţi înţelege ce vrea să spună. Aici în Londra avem o mulţime de detectivi guvernamentali şi privaţi. Când aceşti indivizi dau greş, vin la mine, şi reuşesc să-i pun pe pista cea bună. Îmi arată toate probele, şi sunt, în general, capabil să-i lămuresc, cu ajutorul cunoştinţelor pe care le deţin despre istoria crimei. Există o puternică asemănare de familie între crime, iar dacă ai în degetul mic toate detaliile a o mie de astfel de crime, ar fi ciudat să nu o poţi rezolva pe a o mie una. Lestrade este un detectiv binecunoscut. S-a împotmolit recent într-un caz de falsificare, şi asta l-a adus aici. — Şi celelalte persoane? — Majoritatea sunt trimise de agenţii private de investigaţii. Toţi au vreo problemă şi vor puţină clarificare. Le ascult povestea, ei îmi ascultă comentariile, iar apoi îmi dau banii. — Vrei să spui, am zis, că, fără să-ţi părăseşti un moment camera, poţi descurca o încâlceală pe care alţii nu pot s-o descurce, deşi au văzut în persoană toate detaliile? — Exact. Am un fel de intuiţie în această direcţie. Apare din când în când câte un caz puţin mai complex. Atunci trebuie să mă mişc într-acolo, ca să văd lucrurile cu proprii ochi. Vezi, dispun de o mulţime de cunoştinţe speciale pe care le aplic cazului, şi care îmi facilitează extrem de mult rezolvarea lui. Acele reguli ale deducţiei pe care le-am expus în articolul ce ţi-a stârnit dispreţul sunt, din punct de vedere practic, de nepreţuit pentru mine. Observaţia este a doua mea natură. Ai părut a fi surprins când ţi-am spus la prima noastră întâlnire că ai venit din Afganistan. — Ţi-a spus cineva, fără îndoială. — Nimic de acest fel. Am ştiut că te-ai întors din Afganistan. Datorită unei obişnuinţe îndelungate, şirul gândurilor mele s-a derulat atât de rapid că am ajuns la această concluzie fără să fiu conştient de paşii intermediari. Au existat totuşi asemenea paşi. Raţionamentul s-a desfăşurat astfel: „Iată un individ genul medic, dar având aerul unui militar. Clar, un doctor militar, atunci. Tocmai ce s-a întors de la tropice, pentru că faţa îi este închisă la culoare, iar aceasta nu este culoarea naturală a pielii lui, deoarece la încheieturi pielea este deschisă. A trecut prin privaţiuni şi boală, lucru clar indicat de faţa sa scofâlcită. S-a rănit la braţul stâng. Îl ţine într-un fel ţeapăn şi nefiresc. Oare unde la tropice putea un doctor englez să treacă prin asemenea greutăţi şi să-şi rănească braţul? Clar în Afganistan.” Întregul raţionament nu mi-a luat o secundă. Apoi am remarcat că te-ai întors din Afganistan şi ai fost uimit. — Pare simplu aşa cum o explici, am spus, zâmbind. Îmi aminteşti de personajul Dupin al lui Edgar Alan Poe. N-am crezut că asemenea personaje există altundeva decât în povestiri. Sherlock Holmes s-a ridicat şi şi-a aprins pipa. — Fără îndoială, crezi că îmi faci un compliment comparându-mă cu Dupin, a observat el. În opinia mea, Dupin era un individ inferior. Trucul prin care îşi întrerupea prietenii din gândit cu câte un apropo, după un sfert de oră de tăcere, este realmente de prost gust şi superficial. Avea un geniu analitic, cu certitudine; dar nu era nicidecum un astfel de fenomen pe cât părea să-şi imagineze Poe. — Ai citit operele lui Gaboriau?, am întrebat. Răspunde Lecoq ideii tale de detectiv? Sherlock Holmes a pufnit dispreţuitor. — Lecoq era un cârpaci nenorocit, a spus pe un ton mânios; avea numai un singur lucru bun, şi acesta era energia sa. Acea carte pur şi simplu m-a îmbolnăvit. Problema era cum să identifici un deţinut necunoscut. Puteam s-o rezolv în douăzeci şi patru de ore. Lui Lecoq i-a luat şase luni. Ar putea fi un manual pentru detectivi care să-i înveţe ce să evite. M-am simţit cam jignit să văd cele două personaje pe care le admiram tratate cu o asemenea lipsă de respect. M-am îndreptat spre fereastră, şi am început să privesc strada aglomerată. Poate că acest individ este foarte inteligent, mi-am spus, dar cu siguranţă este foarte înfumurat. — Nu există crime şi criminali în zilele noastre, a spus el, iritat. Ce folos să ai creier în profesia noastră? Ştiu bine că pot să devin faimos. Nu există şi n-a existat vreodată un om care să aibă tot atât de multe cunoştinţe şi un talent înnăscut pentru detectarea unei crime ca şi mine. Şi care este rezultatul? Nu există nici o crimă de detectat, sau, în cel mai bun caz, e crima vreunui ageamiu, cu un motiv atât de clar încât chiar şi unul de la Scotland Yard o poate rezolva. Eram încă deranjat de stilul încrezut în care conversa. Mi s-a părut că e cel mai bine să schimb subiectul. — Mă întreb ce caută individul acela?, am spus, arătând cu mâna spre un bărbat robust, îmbrăcat simplu, care mergea încet pe cealaltă parte a străzii, uitându-se cu atenţie la numerele caselor. Ţinea un plic mare albastru în mână şi era, evident, un mesager. — Vrei să spui sergentul acela din marină, în retragere, a spus Sherlock Holmes. „Grozăveşte-te şi bucură-te!” am gândit eu. Ştie că nu pot să verific corectitudinea ipotezei sale. De abia mi-a trecut acest gând prin minte, când omul pe care-l priveam a zărit numărul de pe uşa noastră, şi a traversat rapid strada. Am auzit o bătaie puternică în uşă, o voce adâncă jos şi nişte paşi apăsaţi urcând scara. — Pentru domnul Sherlock Holmes, a spus el, intrând în cameră, şi înmânându-i prietenului meu o scrisoare. Iată ocazia de a-i destrăma înfumurarea. Nu i-a trecut prin minte aşa ceva, când a făcut acea afirmaţie arbitrară. — Pot să te întreb, dragul meu, am spus cu cea mai afabilă voce posibil, cu ce te ocupi? — Sunt comisionar, domnule, a spus el, arţăgos. Uniforma mi-e la reparat. — Şi ai fost?, am întrebat, cu o privire uşor maliţioasă spre colegul meu. — Sergent, domnule, de infanterie uşoară în marina regală, spuse el, apoi continuă întorcându-se către Holmes: Nu răspundeţi? Bine, domnule. A bătut din călcâie, a făcut un salut cu mâna, şi a plecat.   descarcati direct de aici....

I. Cazul diamantului Mazarin   Capitolul I Doctorul Watson constată că e foarte plăcut să se găsească din nou în biroul lui Sherlock Holmes, unde îşi au începutul atât de multe aventuri neobişnuite. Se uită în jur, la fiecare lucru care se afla în încăpere, şi-n cele din urmă, ochii îi reveniră la figura luminoasă şi zâmbitoare a lui Billy, băiatul atât de tânăr şi de inteligent, care-l ajuta pe Holmes să uite că era singur pe lume. — Pare să nu se fi schimbat nimic pe aici, Billy. Şi nici tu nu te-ai schimbat. Sper să poţi spune acelaşi lucru şi despre Holmes? Billy aruncă o privire îngrijorată către uşa închisă a dormitorului. — Cred că doarme, spuse el. Era o frumoasă zi de vară şi ceasul bătea doar ora şapte seara, dar Dr. Watson nu fu surprins să audă că prietenul său este în pat. Zi sau noapte, era acelaşi lucru pentru Sherlock Holmes, când lucra la un caz dificil. — înseamnă că lucrează la un caz? îl întrebă pe Billy. — Da, domnule, munceşte foarte mult; mă tem pentru sănătatea lui. Nu mănâncă nimic şi slăbeşte pe zi ce trece. Doamna Hudson l-a întrebat "Când veţi servi cina, domnule Holmes?" şi el a răspuns "La 7,30, poimâine." Ieri a fost plecat toată ziua, îmbrăcat ca un muncitor sărac. Azi, ca o bătrână... Billy se îndreptă către un scaun aflat într-un colţ mai întunecos al camerei, luă o pălărie veche şi i-o arătă lui Watson. Aceasta face parte din îmbrăcămintea bătrânei. Sunt sigur că urmăreşte pe cineva. — Ai vreo idee ce reprezintă acest caz? — Vă voi spune, domnule, dar nu mai trebuie să afle altcineva, începu Billy să vorbească încet, cu voce joasă. Este cazul diamantului coroanei. — Care? Diamantul de o sută de mii de lire, luat de la Muzeul Naţional? — Da, domnule. Se încearcă regăsirea lui. Primul Ministru însuşi a venit să vorbească personal cu domnul Holmes. Domnul Holmes a fost foarte amabil cu el; i-a promis că va face tot ce-i stă în putinţă. — Ei bine, să sperăm că va reuşi. Dar, Billy, spune-mi, de ce aţi pus o draperie la fereastră? Billy se îndreptă spre fereastră şi trase draperia într-o parte. Dr. Watson a fost foarte surprins să vadă că între draperie şi fereastră, într-un fotoliu mare, se află o marionetă având figura lui Sherlock Holmes şi care era îmbrăcată cu hainele lui. — Asta poate G văzută din stradă şi din casa de peste drum, a spus Billy; se apropie de fereastră: Uitaţi-vă, acum este cineva la fereastra acelei case. Watson făcu un pas înainte, dar chiar în acel moment uşa dormitorului se deschise;i Holmes intră în încăpere. Fără să spună un cuvânt, veni repede spre fereastră, îl împinse pe Billy deoparte;i trase draperia la loc. — Billy, eşti nebun! strigă el la băiatul care rămase speriat. Ţi-am spus să nu atingi draperia asta. Viaţa ta este în pericol, ori de câte ori te apropii de fereastră!... Se întoarse apoi către Watson: Watson, bătrâne, ce bine îmi pare să te văd din nou aici. îşi strânseră mâinile. — Şezi, omule, nu te-am mai văzut de o sută de ani. — Despre ce pericol e vorba? întrebă Watson, pe când se aşeză. — Viaţa mea este în pericol, răspunse Holmes. Cineva vrea să mă omoare. — Desigur, glumeşti! — Ţi se pare o glumă? Cred că am suficient umor, ca să mă gândesc la o glumă mai bună decât asta. Nu, nu, nu glumesc şi, dacă se întâmplă, vreau ca tu să te duci la poliţie şi să le spui numele şi adresa criminalului. El îşi spune contele Negretto Sylvius - notează - contele Sylvius, 136 Moorside Gardens. Pe chipul cinstit a lui Watson se putea citi îngrijorarea în timp ce-şi privea prietenul. — Dacă ştii numele şi adresa făptaşului, întrebă el, de ce nu te duci la poliţie să le spui să-l aresteze? — Pot, Watson, şi el ştie asta şi-i este teamă de mine. — Atunci, de ce nu o faci? — Pentru că nu ştiu unde este diamantul — O! Mi-a spus Billy, diamantul coroanei. — Da, marele diamant galben al coroanei. într-adevăr, ştiu care sânt făptaşii, pot să-i prind când vreau, dar asta nu mă ajută să obţin diamantul. — Şi unul dintre aceştia este contele Sylvius? — Da, şi el este rechinul. Celălalt este Sam Merton, boxerul. Acesta este doar un peşte, nu un rechin; este un fel de servitor al contelui. — Unde este acest conte Sylvius acum? — Locuieşte în casa aceea de peste drum. Acum se aşează la fereastră şi se uită la marioneta din fereastra mea.Crede că se uită la mine şi sânt sigur că se gândește să mă omoare... Da, Billy, ce este? îl întrebă Sherlock pe băiatul, care apăruse în uşă. — Un domn vrea să vă vadă, domnule. Spune că se numeşte Sylvius, contele Sylvius. — Omul nostru, spuse Holmes, văd că nu este un laş. Are destul curaj să vină aici, deşi ştie că sânt duşmanul lui. Ce să fac, Watson? — Cheamă poliţia. — Poate, poate... Dar nu încă. Uită-te, te rog, pe fereastră, şi spune-mi dacă vezi pe cineva, pe stradă, care se uită la uşa casei mele. Watson se uită cu atenţie şi zise: — Da, un om voinic cu o figură neplăcută. — Ăsta e Sam Merton, buldogul contelui. Billy, îl introduci pe conte în această încăpere, când voi suna clopoţelul. Eu nu voi fi în cameră, dar asta nu schimbă situaţia. Când s-a închis uşa, Watson s-a întors către Holmes: — însă, asta este pur şi simplu imposibil! Omul este periculos. De unde ştii că el n-a venit aici să te ucidă? — Poate că da. — Voi sta aici cu tine. — Dragul meu, vei fi pur şi simplu în apropiere. — Dar nu te pot lăsa singur cu el! — Ba, poţi, Watson. Şi o vei face, pentru că sânt sigur că mă vei ajuta să joc până la capăt. Omul ăsta a venit fiindcă a vrut, dar va sta aici fiindcă vreau eu. Holmes şi-a scos carneţelul şi a scris câteva cuvinte: Du asta la poliţie, la căpitanul Parsons, şi întoarce-te cu câțiva oameni. Va urma arestarea contelui. — O voi face cu plăcere! — înainte de-a te întoarce, sper să aflu unde este diamantul. El a atins clopoţelul. Cred că ne vom duce în dormitor. Vreau să-mi văd rechinul, dar vreau ca el să nu mă vadă încă. Există o uşă din dormitor, care dă spre stradă, aşa că te poţi duce la poliţie pe acolo.   Capitolul II Nu era nimeni în încăpere când Billy a intrat un minut mai târziu cu contele Sylvius, un bărbat masiv cu un nas lung deasupra unei guri cu buze subţiri. Când uşa s-a deschis în spatele lui, s-a uitat repede împrejur prin cameră; ochii i-au căzut pe figura pe care o putea zări prin draperia subţire șezând pe fotoliu, în faţa ferestrei; pe chipul lui s-a zărit o speranţă teribilă. El a încercat să se mişte foarte încet prin cameră ridicându-și bastonul greu, pe când se apropia de fotoliu. în ultimul moment a fost oprit de o voce rece şi ironică, care venea de dincolo de uşa deschisă a dormitorului. — Nu-mi strica marioneta, conte! M-a costat zece lire. Ucigaşul s-a întors şi ochii îi erau larg deschişi, foarte surprinşi. A făcut un pas înainte, ridicându-și din nou bastonul greu; dar era ceva în ochii de culoare gri rece ai lui Holmes, care l-a obligat să-şi lase mâna în jos. — Pune-ţi pălăria şi bastonul pe masă, te rog. Mulţumesc! Poate ai vrea să pui şi revolverul pe masă? Nu? Foarte bine, cum vrei. Mă bucur că te-ai hotărât să-mi faci o vizită; ţineam foarte mult să stau câteva minute de vorbă cu dumneata. Vorbele atât de plăcute ale lui Holmes nu l-au făcut pe conte să-şi îmblânzească privirea înfuriată. — Şi eu vreau să schimb câteva cuvinte cu tine, Holmes, spuse el, înţepat. Recunosc că am avut intenţia să te atac chiar acum. — Dar, de ce? întrebă Holmes. — Pentru că îmi stai în cale. Pentru că oamenii tăi mă urmăresc. — O, nu, domnule, spuse Holmes. N-am nici un om, dacă vrei să-i spui aşa. Contele râse. — Crezi că sânt copil? Pot vedea la fel de bine ca şi tine. Ieri, oriunde m-am dus, în spatele meu era un muncitor. Iar azi, o bătrână. Holmes râse: — îţi mulţumesc pentru compliment. Vreau să cred că sânt un actor bun. — Tu erai... tu însuţi? Holmes zâmbi. — Poţi vedea pălăria bătrânei pe scaun. Contele se uită repede la scaun. — N-am ştiut, spuse. Eşti norocos. Deci nu erau oamenii tăi, ci tu însuţi. Recunoşti că m-ai urmărit. De ce? — Eşti bine cunoscut ca sportiv, conte. Ai făcut multe călătorii în Africa, să vânezi lei. De ce? — De ce? Simplu; îmi place sportul - pericolul! — Şi, desigur, pentru a elibera ţara de animale rele şi periculoase? — Desigur! — Ai răspuns la propria ta întrebare. Ştii de ce te-am urmărit. Contele a sărit în picioare şi a dus mâna la buzunar. — Stai jos, domnule, stai jos! Există un alt răspuns mai important. Vreau acel diamant! Contele s-a aşezat cu un zâmbet dezagreabil: — Nu înţeleg ce vrei să insinuezi. — Nu-i nici o insinuare. Ştii că te-am urmărit, pentru că am vrut să obţin diamantul. Ai venit aici, ca să afli ce ştiu. Şi dacă ştiu prea mult, te-ai hotărât să mă ucizi. Ei bine,îţi pot spune că ştiu totul, în afară de un singur lucru. — Da? Dă-mi voie să te întreb care este acel lucru? — Nu ştiu unde este diamantul coroanei. — Şi cum îţi pot spune eu unde este? — Poţi şi-mi vei spune! îţi pot ghici gândurile, pot vedea tot ce este în mintea ta. — Atunci, desigur, vezi unde este diamantul. Holmes râse: — Deci ştii unde este. Trebuie să recunoşti! — Nu recunosc nimic. Holmes se duse spre biroul său, îl deschise şi scoase un mic carneţel maroniu. — Ştii ce am în acest carneţel? — Nu, domnule, nu ştiu. — Pe dumneata! — Pe mine? — Da, domnule, pe dumneata! Dumneata eşti aici, cu fiecare moment al vieţii dumitale criminale şi periculoase! — Fii atent, Holmes! strigă contele, cu ochii numai flăcări. Fii atent! Nu te voi asculta la nesfârșit! — Totul este aici, conte. Adevărul despre moartea bătrânei doamne Harold, care ţi-a lăsat toţi banii şi pe care i-ai pierdut jucându-i la cărţi. — Visezi! — Şi toată povestea vieţii domnişoarei Minnie Warrender. — Nu poţi dovedi că am avut vreo legătură cu ea. — Aici se găsesc mai multe - mult mai multe. De exemplu, despre aurul care a dispărut din tren, după plecarea din Paris pe data de 13 februarie... — Nici măcar nu am fost în acel tren. De data asta greşeşti! — Atunci am dreptate în privinţa celorlalte. — Vorbeşti prea mult! Ce vrei să spui despre diamant, diamantul coroanei? — încetişor, conte, nu te grăbi! Trebuie să-mi spui ce şti tu; trebuie să-ţi arăt că ştiu totul despre tine şi Sam Merton, câinele tău de pază. — Aiurea! — îl cunosc pe şoferul de taxi care te-a dus la muzeu, îl cunosc pe şoferul care te-a dus la locuinţa lui Mickey Sanders. Ştiu că Mickey Sanders a refuzat să taie diamantul pentru tine. Mickey a povestit totul la poliţie. Ai pierdut jocul, conte! Faţa întunecată a contelui se înroşi de furie. Din ochii lui scăpărau flăcări, gura era deschisă, dar nu putea articula o vorbă. — Vezi, conte, ce valoroase sânt cărţile mele, a continuat Holmes. Le-am pus pe toate pe masă. Dar există o carte pe care o am încă - cea mai importantă carte. Nu ştiu unde este diamantul. — Şi nu vei şti niciodată! — Nu? Uite care este situaţia, conte. Tu vei fi băgat în închisoare pentru 20 de ani. Şi Sam Merton împreună cu tine. Ce faceţi voi cu diamantul? Mai nimic. Dar probabil te pot ajuta: N-am nevoie nici de tine, nici de Sam Merton; am nevoie de diamant. Dacă mi-l dai, voi arde acest carneţel şi nimeni nu va şti vreodată de acest caz sau de vreunul dintre celelalte care sânt notate aici. Este singura ta şansă, conte. Profită, nu fii prost! — Şi dacă refuz? — Dacă nu obţinem diamantul, te vom lua pe tine, conte. Alege. Holmes a atins clopoţelul de la biroul său şi Billy a apărut în uşă. — Cred, conte, că trebuie să-l rugăm pe prietenul tău, Sam Merton, să participe la şedinţa noastră. El are dreptul de a hotărî. Billy, vei vedea un bărbat solid şi dezagreabil lângă uşa din faţă. Spune-i să vină sus, te rog. — Şi dacă nu vrea să vină, domnule? — O, să nu-l bruschezi, Billy, să nu-i faci nici un rău. Dacă îi vei spune că vrea să-l vadă contele Sylvius, sânt sigur că va veni. De îndată ce Billy a ieşit, contele s-a ridicat în picioare şi mâna i s-a îndreptat spre buzunar. Dar, din nou, privirea de gheaţă a lui Holmes îl opri. — Nu atinge revolverul, conte! spuse Holmes, cu vocea calmă. Chiar dacă-ţi las timp să-l scoţi din buzunar, este prea periculos să-l foloseşti. Casa asta este plină de oameni şi un revolver face atâta zgomot! O! Cred că aud paşii uşori ai prietenului nostru, Sam Merton... Bună ziua, domnule Merton. Mă tem că nu era foarte interesant să aştepţi atât de mult în stradă. Boxerul, un tânăr solid cu ochi fără nici o culoare, îşi plimbă privirea de la Holmes la prietenul său, încercând să înţeleagă situaţia. — S-a întâmplat ceva, conte? întreabă el. Contele nu spuse nimic şi atunci vorbi Holmes în locul lui: — Dă-mi voie să-ţi explic, domnule Merton. Aţi pierdut jocul. Sam Merton continuă să i se adreseze contelui Sylvius: — Omul ăsta încearcă să glumească? Holmes îi răspunse din nou. — Nu, Sam, nu încerc să glumesc şi curînd vei vedea că nu-i nimic hilar aici. Conte Sylvius, îi poţi explica totul prietenului tău. Mă voi duce în dormitor să exersez câteva minute la vioară şi apoi mă voi întoarce să aflu răspunsul. Sunt sigur că n-ai uitat întrebarea la care amândoi trebuie să hotărâți răspunsul: voi sau diamantul. Holmes s-a întors şi s-a îndreptat spre dormitor, luându-și în drum şi vioara din colţul ei. Un minut mai târziu, cei doi oameni din birou au auzit, prin uşa închisă, sunetele viorii.   download direct de aici....

I. AVENTURA DE LA VISTERIA LODGE   l. CIUDATA ÎNTÂMPLARE A DOMNULUI JOHN SCOTT ECCLES   Scrie în jurnalul meu că spre sfârşitul lui martie 1892, era o zi friguroasă şi bătută de vânt. Holmes primise o telegramă în timp ce stăteam la masă şi scrisese în grabă răspunsul. Nu scosese nici un cuvânt, dar se vedea că îl muncea ceva; se oprise în faţa căminului, adâncit în gânduri, trăgea din pipă şi arunca din când în când o privire asupra depeşei. Deodată, se întoarse spre mine, clipind răutăcios: — Watson, tu care eşti om învăţat, spune-mi, te rog, definiţia cuvântului „grotesc". — Ciudat, izbitor — i-am sugerat eu. La auzul explicaţiei mele, Holmes scutură din cap. — Nu-i de ajuns, spuse el: cuvântul mai implică şi sensul de tragic — cumplit. Dacă te gândeşti la istoriile acelea cu" care i-ai împuiat capul cititorului tău atât de răbdător, ai să recunoşti cat de des se amestecă grotescul cu  crima! Ia adu-ţi aminte de cazul acela banal al  oamenilor cu capul roşu. La început părea grotesc, pentru ca apoi să termine cu o tentativă de spargere disperată. Sau, să zicem, afacerea aceea atât de grotescă a celor cinci sâmburi de portocală, care a dus de-a dreptul la un complot criminal. Cuvântul acesta îmi dă de gândit. — E cazul aici ? l-am întrebat eu. Holmes citi telegrama cu glas tare. — „Mi s-a întâmplat ceva cat se poate de necrezut şi de grotesc. Pot să vă cer sfatul ? Scott Eocles, Oficiul Poştal Charing Cross." — Bărbat sau femeie ? am întrebat. — Bărbat, fără doar şi poate. O femeie n-ar fi trimis o telegramă cu răspuns plătit. Ar fi venit singură. — Ai de gând să-l primeşti ? — Dragă Watson, ştii doar cum mă plictisesc de când l-am băgat în puşcărie pe colonelul Carruthers. Creierul meu e ca o maşină de soi, care se sfarmă în bucăţi, dacă nu e folosită la treaba pentru care a fost concepută. Viaţa e banală, ziarele sterpe; se pare că în lumea crimelor curajul şi romantismul au pierit pe vecie. Şi atunci ce să mă mai întrebi dacă sunt gata să mă apuc de o altă afacere oricât de neînsemnată ar fi ea. Ei, dar dacă nu greşesc a venit şi clientul nostru. Un pas măsurat se auzi pe trepte, şi o clipă mai târziu, un domn respectabil şi plin de morgă, trupeş, înalt, şi cu favoriţi cărunţi, fu poftit înăuntru. Povestea vieţii i se citea pe chipul lui grav şi în manierele-i căutate. Era din cap până-n picioare, de la ghetre până la ochelarii lui cu ramă de aur, conservator, bigot, bun cetăţean, tradiţionalist şi formalist până în vârful unghiilor. Ceva însă, o întâmplare nemaipomenită, îi tulburase calmul lui înnăscut. Părul i se făcuse măciucă, obrajii îi erau îmbujoraţi, aprinşi şi se vedea că e tulburat. Intră de-a dreptul în miezul problemei. — Am trecut printr-o împrejurare ciudată si neplăcută, domnule Holmes — spuse el. De când sunt, n-am fost pus într-o asemenea soluție. Nici nu vă închipuiţi cat de supărător este. Dar trebuie să vă dau unele explicaţii. Simţeam că plesneşte de furie, şi pufnea de mânios ce era. -— Vă rog să luaţi loc, domnule Scott Eccles — spuse Holmes cu blândeţe. îmi daţi voie mai întâi să vă întreb ce vă aduce la mine ? — Ei bine, domnule, chestiunea nu pare să fie de competenţa poliţiei şi totuşi, după ce veţi auzi faptele, veţi fi de acord că nu putem lăsa lucrurile aşa. Detectivii particulari nu mi-au fost niciodată simpatici, cum însă am auzit de dvs... — Chiar aşa. Dar de ce n-aţi venit imediat ? — Nu înţeleg. Holmes aruncă o privire la ceas. — E două şi un sfert, spuse el. Telegrama aţi expediat-o pe la unu. Cu toate acestea, ajunge să vadă cineva cum sunteţi îmbrăcat, ca să-şi dea seama că supărările dvs. au început din clipa în care v-aţi trezit. Clientul nostru îşi netezi părul nepieptănat şi îşi trecu palma peste barba nerasă. — Aveţi dreptate, domnule Holmes. Am uitat şi de toaletă! Eram fericit că pot să ies dintr-o asemenea casă. Dar până să vin la dvs., am mai umblat să aflu câte ceva. M-am dus la agenţia de închirieri, unde mi s-a spus că domnul Gardian îşi achitase chiria şi că la Visteria Lodge totul e în ordine. — Ei, hai, hai — spuse Holmes râzând. Parcă aţi fi amicul meu, doctorul Watson. Şi el are prostul obicei să înceapă cu sfârşitul. Vă rog să vă adunaţi gândurile şi să-mi istorisiţi la rând, şi fără să omiteţi nimic, ce anume v-a făcut să porniţi după sfat şi ajutor, aşa neras şi nepieptănat, cu botinele şi jiletca încheiate pe dos. Clientul nostru îşi lăsă privirile în pământ. Pe faţă i se citea regretul că se prezentase în faţa noastră într-o ţinută atât de nepotrivită. — Cred şi eu că arăt în halul acesta, domnule Holmes. După câte ştiu nu mi s-a întâmplat aşa ceva de când sunt. Dar după ce am să vă povestesc toată întâmplarea asta ciudată, cu siguranţă că veţi recunoaşte şi dvs. că nu sunt de condamnat. Dar nici nu apucă să-şi spună povestea.., Afară se auzi zarvă şi doamna Hudson deschise uşa poftind înăuntru doi bărbaţi voinici, cu un aer oficial. Unul era inspectorul Greggson de la Scotland Yard, pe care îl cunoşteam foarte bine — un ofiţer energic, curajos şi destul de priceput. Dădu mâna cu Holmes şi îl prezentă pe camaradul lui — inspectorul Ilavnes, de la poliţia din Surrey. — Umblăm după acelaşi vânat, domnule Holmes, şi urma ne-a adus in direcţia asta. Își întoarse privirile-i pătrunzătoare spre musafirul nostru. — Dvs. sunteţi domnul John Scott Eccles, de la Popham House, Lee ? — Da. — V-am urmărit toată dimineaţa. — L-aţi descoperit cu ajutorul telegramei, nu-i aşa ? spuse prietenul meu — Exact domnule Holmes. I-am luat urma . la Oficiul Poştal Charing Cross, şi am venit aici. —- Dar de ce mă urmăriţi ? Ce doriţi ? — Avem nevoie de o declaraţie, domnule Scott Eccles, în legătură cu împrejurările în care a murit domnul Aloysius Gardian, de la Wisteria Lodge, în apropiere de Esher. Clientul nostru sări în picioare cu ochii holbaţi. Chipul lui încremenit se făcu galben ca ceara. — A murit ? A murit, aţi spus ? — Da, domnule, a murit. — Dar cum ? A avut un accident ? — A fost ucis, ucis de-a binelea. — Dumnezeule sfinte ! E îngrozitor ! Doar nu vreţi să spuneţi... doar nu vreţi să spuneţi ca mă bănuiţi ? — Am găsit o scrisoare în buzunarul mortului, din care reiese că aveaţi de gând să dormiţi la el noaptea trecută. — Aşa am şi făcut. — Aha, va să zică aţi dormit acolo? Şi îşi scoase carnetul de însemnări. — Stai puţin, stai puţin, Greggson — spuse Holmes. Nu vrei decât o simplă depoziţie nu-i aşa ? — Şi e de datoria mea să-i pun în vedere domnului Scott Eccles că ar putea fi folosită; împotriva sa. — Domnul Eccles se pregătea să ne spună ce s-a întâmplat, în clipa în care aţi intrat în cameră. Ce zici, Watson, cred că un brandy ou sifon nu i-ar strica. Şi acum, domnule, va rog să treceţi peste faptul că auditoriul dvs a crescut şi să povestiţi cele întâmplate, așa cum aţi făcut-o dacă nu eraţi întrerupt. Vizitatorul nostru dădu brandy-ul peste cap şi faţa îi prinse culoare din nou. După ce aruncă o privire neîncrezătoare spre carnetul inspectorului, îşi începu brusc neaşteptata depoziţie: — Sunt burlac şi cum îmi place societatea, am un cerc larg de prieteni. Printre aceştia se numără şi un fabricant de bere, Melville, retras din afaceri, care locuieşte la Albermale Mansions, Kensington. Acum două săptămâni am fost la el la masă, unde am cunoscut un tânăr — Gardian. După câte am înţeles, era de origine spaniolă şi avea unele legături ou ambasada. Vorbea perfect englezeşte, era manierat şi de când sunt n-am văzut bărbat mai frumos. Ne-am împrietenit. Se părea că i-am fost simpatic chiar din prima clipă. Două zile după ce ne-am cunoscut, a venit să mă vadă la Lee. Şi aşa, dintr-una într-alta, în cele din urmă m-a poftit să petrec la el câteva zile, la Wisteria Lodge, între Esher şi Oxshott. Ieri seară m-am dus la Esher ca să-i răspund la invitaţie. Cunoşteam casa din descrierea pe care mi-o făcuse. Locuia cu un servitor credincios, un concetăţean de-al său care avea grijă de gospodărie. Vorbea şi el englezeşte şi se - ocupa de casă. Mai avea şi un bucătar — excelent bucătar, spunea el — un mulatru pe care l-a cules şi care era un maestru al artelor culinare. Mi-aduc aminte că la un moment dat a remarcat chiar el cat de ciudată era toată gospodăria asta în inima Surrey-ului. M-am declarat de acord, deşi ulterior s-a dovedit cu mult mai ciudată decât mi-am închipuit eu. M-am dus la el — stătea la vreo două mile spre sud de Esher. Avea o locuinţă mare, situată departe de şosea, cu o alee în semicerc, mărginită de tufişuri perene, înalte. Clădirea veche, dărăpănată, abia de se mai ţinea în picioare. Când brişcă trase în faţa uşii leproase şi mâncate de vreme, pe aleea acoperită cu iarbă, m-am întrebat dacă aveam minte să vizitez un om pe care abia îl cunoscusem. Dar omul mi-a deschis uşa, chiar el în persoană, şi m-a primit cum nu se poate mai bine. M-a dat în primire unei slugi — un lacheu tuciuriu şi posomorit, care mi-a luat valiza şi m-a condus în camera mea. Atmosfera din casă era de-a dreptul apăsătoare. Masa am luat-o între patru ochi, dar cu toate că făcea tot ce îi sta în puteri ca să mă distreze, gândurile păreau să-i zboare necontenit. Vorbea într-o doară şi tot ce spunea era atât de încurcat, încât abia de înţelegeam. Bătea întruna darabana cu degetele în masă şi îşi rodea unghiile, dând semne de nelinişte. Cina nu fusese nici bine gătită şi nici servită ca lumea, iar prezenţa posomoritului lacheu, care nu scotea o vorbă, nu era de natură să ne învioreze. Vă asigur că nu o dată, în seara aceea, am simţit dorinţa să mă scuz într-un fel sau altul şi să mă întorc la Lee. Îmi amintesc un lucru care s-ar putea să aibă legătură cu afacerea pe care o anchetează coi doi domni. în clipele acelea nu l-am luat în seamă. Spre sfârşitul mesei, servitorul a înmuiat gazdei un bilet. După ce l-a citit. Gardian mi s-a părut mai distrat şi mai bizar ca înainte. Renunţă la orice încercare de a lega o conversaţie; acum şedea fumând ţigară după ţigară, pierdut în gânduri; ce anume scria în bilet, nu mi-a pomenit. Pe la 11 m-am dus la culcare. Eram fericit. A trecut o vreme şi Gardian şi-a vârât capul pe uşă — în cameră era întuneric — să mă întrebe dacă am sunat. I-am spus că nu. îmi ceru iertare că m-a tulburat la o oră atât de nepotrivită şi îmi spuse că sunt ceasurile unu. Apoi m-am lăsat în voia somnului şi am dormit buştean toată noaptea. Şi acum, ajung la partea cea mai uluitoare a povestirii mele. Când m-am trezit era ziua-n amiaza mare. M-am uitat la ceas. Aproape nouă. Insistasem să fiu sculat la opt, aşa că eram foarte mirat de această neglijenţă. Am sărit din pat şi am sunat după servitor. Nu mi-a răspuns nimeni. Am sunat încă o dată şi încă o dată, dar nimic. Atunci mi-am spus că soneria trebuie să se ii stricat. Mi-am tras hainele cum am putut mai bine şi m-am repezit pe scări în jos, foarte supărat, să cer puţină apă caldă. Vă închipuiţi surprinderea mea când n-am găsit pe nimeni. Am strigat în hol. Nici un răspuns. Atunci am luat-o razna prin camere. Nimeni nicăieri. Cum Gardian îmi arătase în ajun dormitorul lui, am bătut la uşă. Nimic. Am apăsat pe clanţă şi am intrat. încăperea era goală şi patul neatins. Plecase împreună cu ceilalţi. Străinul care-mi fusese gazdă, valetul străin, bucătarul străin, toţi se făcuseră nevăzuţi peste noapte. Aşa s-a încheiat vizita mea la Wisteria Lodge. Sherlock Holmes îşi frecă mâinile şi chicoti de bucurie că îşi îmbogăţea colecţia de aventuri ciudate cu această bizară întâmplare. — După câte îmi dau seama, aţi trecut prin clipe unice — spuse el. Pot să vă întreb, domnule, ce-aţi făcut după aceea ? — Spumegam. Primul meu gând a fost că eram victima unei farse de prost gust. Mi-am făcut bagajul, am trântit uşa holului şi am apucat-o spre Esher cu Valiza în mană. M-am dus la Allan Brothers, cea mai mare agenţie de locaţiuni din regiune, unde am aflat că vila fusese închiriată chiar de acolo. Mi-am spus că nu pentru a râde de mine fugise gazda, ci ca să nu plătească chiria. Era spre sfârşitul lui martie, aşa că scadenţa bătea la uşă. Dar presupunerea mea nu era justificată. Agentul îmi mulţumi că-l prevenisem, dar îmi spuse că chiria fusese plătită dinainte. Atunci, m-am dus la ambasada Spaniei. Acolo nu-l cunoştea nimeni. M-am dus la Melville, în casa căruia l-am întâlnit prima oară pe Gardian, şi am aflat că ştia mai puţine despre el chiar decât.mine. In cele din urmă, când am primit răspunsul la telegrama pe care v-am trimis-o, am venit la dvs., pentru că ştiam că mă veţi scoate din încurcătură. Acum însă, domnule inspector, din câte-am înţeles când aţi intrat, dvs., vă ocupaţi de afacerea aceasta şi mi se pare că s-a întâmplat o nenorocire. Vă asigur că tot ce v-am spus e adevărat şi că n-am idee ce soartă a împărtăşit omul acesta. Singura mea dorinţă este să sprijin justiţia din toate puterile. — Sunt convins de asta, domnule Scott Eccles, sunt convins — spuse inspectorul Greggson prietenos. Trebuie să vă spun că declaraţia dvs. corespunde în întregime faptelor care ne-au fost aduse la cunoştinţă. De pildă, biletul pe care l-a primit în timpul mesei. Nu cumva ştiţi ce a făcut cu el ? — Da, ştiu. Gardian l-a făcut sul şi l-a aruncat în foc. — Ce ai de spus, domnule Baynes ? Detectivul regional era un bărbat trupeş, durduliu şi roşcovan şi dacă nu părea chiar din topor, aceasta se datora doar ochilor lui nemaipomenit de strălucitori, care se pierdeau în cutele adânci ale obrazului şi frunţii. Cu un surâs, trase un petic de hârtie îndoit şi îngălbenit din buzunar. — Căminul avea grătar, domnule Holmes, şi biletul a fost aruncat mai în fund. L-am scos de acolo neatins. Holmes zâmbi aprobator. — Trebuie să fi percheziţionat casa în lege ca să dai peste un petic de hârtie. — Da, domnule Holmes, aşa lucrez eu. Să-l citesc, domnule Greggson ? Detectivul londonez îi făcu semn din cap că da. — Biletul e scris pe hârtie verge obişnuită, fără filigran. Foaia a fost tăiată în patru cu o forfecuţă din câte două tăieturi. Apoi a fost împăturită în trei şi sigilată cu ceară roşie, pe care ar fi picurat-o în grabă apăsând-o cu un obiect neted şi oval. A fost adresată domnului Gardian. Wisteria Lodge. Textul sună după cum urmează: „Culorile noastre, verde şi alb. Verdele deschis, alb închis. Scara principală, primul culoar, a şaptea pe dreapta, serj verde. Doamne ajută. D.« E o mână de femeie, care s-a folosit de o peniţă ascuţită. Adresa a fost însă scrisă cu altă peniţă sau de altă mână. După cum vedeţi, e un scris mai gros şi mai viguros. — Biletul acesta merită toată atenţia, spuse Holmes privindu-l. Trebuie să te felicit, domnule Baynes, pentru grija cu care l-ai studiat. Totuşi, am mai putea adăuga câteva amănunte de mică însemnătate. Sigiliul acesta oval nu e, cu siguranţă, decât un buton de manşetă — nu văd ce altceva ar putea avea forma asta. Foarfeca de care s-a folosit e foarfecă de unghii cu lama curbată. Deşi cele două tăieturi sânt atât de scurte, se vede bine la amândouă aceeaşi curbă uşoară. Detectivul regional chicoti: — Eu ziceam că am stors tot ce se putea şi când colo, tot a mai rămas o picătură. Trebuie să recunosc că nu ştiu nimic despre bilet, afară doar de faptul că ceva se ascunde în spatele lui şi, ca de obicei, e o femeie la mijloc. Cât ţinuse discuţia, domnul Scott Eccles stătuse ca pe ace. — Îmi pare bine că aţi găsit biletul, pentru că văd că vă confirmă spusele mele, făcu el. Dar aş vrea să vă amintesc că tot nu am aflat ce i s-a întâmplat domnului Gardian şi servitorului lui. — In ceea ce îl priveşte pe Gardian — spuse Greggson — e uşor să vă răspund. A fost găsit mort azi dimineaţă, pe Oxshott Common, la aproape o milă de locuinţa lui. Capul îi fusese făcut fărâme. L-au izbit în creştet cu un sac de nisip, sau cu vreo unealtă care nu l-a rănit, ci pur şi simplu i-a sfărâmat capul. Locul unde a fost găsit e departe de orice aşezare omenească. Până la o depărtare de un sfert de milă în jur nu e nici o singură casă. A fost doborât pe la spate; agresorul a continuat să-l lovească şi după ce a murit. Atacul a fost dat cu o furie de necrezut. N-am găsit nici urme de paşi şi nici alte indicii cu privire la criminal. — L-au jefuit ? — Nu. Nici urmă de jaf. — Cruntă întâmplare, tare cruntă şi dureroasă — se tângui domnul Scott Eccles. Şi în ceea ce mă priveşte, e cât se poate de neplăcută. N-am nici un amestec în plimbară asta nocturnă a gazdei mele şi în sfârşitul lui atât de tragic. Cum de am fost amestecat în afacerea asta ? — Foarte simplu, domnule — răspunse inspectorul Baynes. Singurul indiciu pe care l-am găsit în buzunarul mortului e o scrisoare de la dvs., din care reiese că aveaţi de gând să rămâneţi la Wisteria Lodge, chiar în noaptea morţii lui Gardian. Cu ajutorul plicului am stabilit numele şi adresa mortului. Când am ajuns la el acasă, era noua trecute, dar nu v-am găsit nici pe dvs. şi nici pe altcineva. I-am telegrafiat lui Greggson să vă ia urma la Londra, până ce voi termina de percheziţionat Wisteria Lodge. Pe urmă am venit în oraş, m-am întâlnit cu domnul Greggson şi iată-ne. — Cred — făcu Greggson ridicându-se — cred că e cazul să dresăm, actele. Vă rog să ne urmaţi la secţie, domnule Scott Eccles şi să ne daţi o declaraţie scrisă. — Sigur că da, vin imediat. Dar la serviciile dvs. nu renunţ, domnule Holmes. Vă rog să nu precupeţiţi nici bani şi nici eforturi ca să descoperiţi adevărul. Prietenul meu se întoarse spre inspectorul regional. — Sper că nu aveţi nimic împotrivă să colaborăm, domnule Baynes. — E o mare cinste pentru mine, domnule Holmes. — Aţi lucrat foarte iute şi cu multă pricepere, aşa că aş dori să vă întreb dacă există vreun indiciu cu privire la ora exactă a decesului. — Victima era acolo de la unu. Cam la aceeaşi oră a plouat şi cu siguranţă că omul murise înainte. — Dar e cu neputinţă, domnule Baynes — strigă clientul nostru. Glasul lui nu poate fi confundat. Aş putea să jur că el era omul care a intrat la mine în dormitor, la unu, şi mi-a vorbit. — Extraordinar, dar în nici un caz imposibil — zâmbi Holmes. — Aveţi vreo idee ? întrebă Greggson. — La prima vedere, cazul nu pare prea complicat, deşi prezintă unele aspecte inedite şi interesante. Cu toate acestea, ar trebui să cunosc mai bine faptele, înainte să mă încumet, să-mi exprim o părere definitivă. Dar fiindcă veni vorba, când aţi cercetat casa, domnule Baynes, aţi mai găsit şi altceva care să merite atenţia, în afara băieţelului acesta ? Detectivul aruncă o privire ciudată prietenului meu. — Mai sânt vreo două-trei lucruri care merită atenţie. Poate că după ce vom termina treaba la secţie, veţi binevoi să mă însoţiţi acolo şi să-mi spuneţi ce părere aveţi în privinţa lor. — La dispoziţia dvs. — făcu Holmes, sunând. Condu-i pe domnii, doamnă Hudson, şi trimite, te rog, băiatul cu telegrama asta. Să plătească şi cinci şilingi răspunsul. După ce vizitatorii noştri plecară, am rămas o vreme fără să scoatem o vorbă. Holmes fuma ca un şarpe, cu sprâncenele încruntate peste ochii-i pătrunzători şi cu capul repezit înainte, ca în clipele lui de mare concentrare. — Ei, Watson — spuse el întorcându-se brusc spre mine. Ce părere ai ? — Nu ştiu ce rost a avut să-l înşele pe Scott Eccles. — Dar crima ? — Când mă gândesc la dispariţia personalului, îmi vine să cred că şi ei erau amestecaţi și că de aceea au fugit de justiţie. — Şi ăsta e un punct de vedere. Dar dacă e să te iei după aparenţe, trebuie să recunoşti că e foarte ciudat ca cei doi servitori să urzească un complot împotriva lui şi să-l atace tocmai în .noaptea în care se afla un musafir în casă. îl aveau doar la dispoziţie, singur, în orice altă noapte. — Atunci, de ce au fugit ? — Asta-i problema, de ce au fugit ? Iată deci un fapt de care va trebui să ţinem seama. Alt fapt, tot atât de important, e extraordinara întâmplare prin care a trecut clientul nostru, domnul Scott Eccles. Ei, Watson, ce zici ? Crezi că e imposibil să se găsească o explicaţie acestor două fapte atât de însemnate ? Dacă există vreuna care să se potrivească cu biletul acela misterios — cu tot cuprinsul lui ciudat — ei bine, atunci am putea-o accepta deocamdată ca ipoteză. Dacă noile fapte pe care le vom culege, se vor potrivi şi ele, atunci ipoteza noastră va deveni treptat concluzie. — Dar care e ipoteza ? Holmes se lăsă pe spate în fotoliu, cu pleoapele întredeschise. — Trebuie să admiţi, dragă Watson, că ideea unei farse e exclusă. Se pregăteau evenimente grave, aşa cum ne-au arătat-o mai târziu faptele, şi atragerea lui Scott Eccles la Wisteria Lodge trebuie pusă în legătură cu ele. — Dar ce legătură să fi fost ? — Hai să cercetam lucrurile din aproape în aproape. La prima vedere, e ceva nefiresc în ciudata şi neaşteptata prietenie dintre tânărul spaniol şi Scott Eccles. Avansurile le-a făcut primul. S-a dus în vizită la omul nostru, care locuieşte la celălalt capăt al Londrei, chiar a doua zi după ce s-au cunoscut şi a păstrat legătura cu el până l-a invitat la Esher. Ce plănuia el cu Eccles ? La ce-i putea folosi ? Farmec nu are. Nici cine ştie ce inteligent nu e - doar nu-i tocmai el omul care să se potrivească cu un latin iute ca argintul viu. Atunci, de ce tocmai pe el l-a ales Gardian dintre toţi, ca mai nimerit pentru scopurile lui ? Are vreo însuşire aparte ? Da. E tipul englezului respectabil şi omul cel mai indicat ca martor în faţa altui englez. Ai văzut şi tu că nici unul dintre cei doi inspectori n-a visat măcar să-i pună declaraţia la îndoială, aşa neobişnuită cum era. — Dar ce aveau să afle de la el ? — După întorsătura pe care au luat-o lucrurile — nimic, dar totul, dacă ar fi procedat altfel. Aşa văd eu situaţia. —- Aha, putea să-şi facă un alibi. — Exact, dragul meu Watson, putea să-şi facă un alibi. Să presupunem că personalul de la Wisteria Lodge plănuise ceva. Tentativa, oricare ar fi fost ea, trebuia să aibă loc, să zicem, înainte de unu. S-ar putea ca potrivind anume ceasurile, să-l fi silit pe Scott Eocles să se ducă la culcare mai devreme decât îşi închipuia el. în orice caz, se poate să nu fi fost mai mult de douăsprezece atunci când Gardian a încercat să-l facă să creadă că e unu. Dacă Gardian izbutea să-şi ducă planurile la îndeplinire şi să fie înapoi la ora menţionată, avea un răspuns valabil pentru orice acuzaţie. Ireproşabilul britanic îi stătea la dispoziţie, gata să urce în faţa oricărei instanţe, că acuzatul a rămas tot timpul acasă. Era o supapă de siguranţă pentru cazul când lucrurile ar fi luat o întorsătură neplăcută. — Da, da, înţeleg. Dar ce-i cu dispariţia celorlalţi. — N-am încă toate elementele lă îndemână, dar cred că piedicile pot fi învinse. Cu toate acestea, ar fi o greşeală să începem o discuţie, cu datele pe care le avem. Fără să vrei, te pomeneşti deodată că le ajustezi ca să se potrivească teoriilor. — Şi biletul ? — Cum suna ? „Culorile noastre verde şi alb.". Parcă ar fi la curse. „Verde deschis, alb închis". Fără îndoială că e o parabolă. „Scara principală, primul culoar, a şaptea pe dreapta, serj verde". E vorba de o întâlnire. S-ar putea ea în spatele întregii afaceri să se ascundă un soţ gelos. Fără îndoială, chemarea aceasta implica o primejdie. Altfel n-ar fi spus ea „Doamne ajută", „D" ar putea fi un indiciul pentru noi. — Omul era spaniol. Să zicem că „D" înseamnă Dolores, doar e un nume feminin comun în Spania. — Bine, Watson, foarte bine — numai că nu merge. Un spaniol i-ar fi scris unui compatriot în limba lor. Expeditorul biletului e cu siguranţă englez. Ei, şi acum, până vine să ne ia inspectorul acela grozav, să ne mai odihnim puţin creierul. Deocamdată, fiind mulţumit că soarta noastră norocoasă ne-a scăpat timp de câteva ceasuri din braţele nesuferitei trândăvii. Până să se întoarcă inspectorul nostru, Holmes primi răspuns la telegramă. O citi şi tocmai se pregătea s-o vâre în carneţel, când îmi surprinse privirea nesăţioasă. Râse şi mi-o aruncă. — Nici nu ştii cu ce lume bună avem de-a face, spuse el. Telegrama cuprindea o listă de nume şi adrese: „Lord Harringby, The Dingle; Sir George Ffolliott, Ovshott Towers; Mr. Hynes Hynes, J. P. Purdey Place; Mr. James Baker Williams, Forth Old Hali; Mr. Henderson, High Gabie; Rev. Joshua Stone, Nether Wasling." — E limpede că numai aşa putem restrânge câmpul nostru de operaţie — spuse Holmes. Fără îndoială că Baynes, cu creierul lui meticulos, a şi pornit-o pe aceeaşi cale. — Nu pricep. — Ei bine, dragă prietene, deocamdată am ajuns la concluzia că scrisoarea, pe care a primit-o Gardian la masă, îl chema la o întâlnire. Dacă am citit bine, şi dacă pentru a ajunge la locul unde era fixat rendez-vous-ul trebuia să urce o scară principală şi să caute a şaptea uşă pe un culoar, atunci nu există nici o îndoială că e vorba de o clădire foarte mare. Şi tot atât de sigur e că această clădire nu poate fi situată la mai mult de o milă sau două de Oxshott, de vreme ce Gardian într-acolo o pornise, nădăjduind — aşa cum interpretez eu faptele — să fie înapoi la Wisteria Lodge la vreme, ca să-şi facă un alibi ce nu putea avea valoare decât până la unu. Cum prea multe clădiri mari nu pot fi la Oxshott, m-am adresat, după cum se vede, agenţilor pomeniţi de Scott Eccles, care i-a remis o listă a lor. Uite-le aici în telegrama aceasta. Şi tot aici trebuie să fie şi soluţia întregii afaceri în care ne-am vârât. Era aproape şase, când am ajuns în frumosul sat Esher din Surrey, însoţiţi de inspectorul Baynes. Holmes şi cu mine ne luasem cele necesare pentru a petrece noaptea acolo şi am găsit locuinţă confortabilă la hanul Bull. In sfârşit, a ieşit împreună cu detectivul spre a face o vizită la Wisteria Lodge. Era o seară rece şi întunecată de martie, cu vânt pătrunzător şi cădea o ploaie măruntă ce ne biciuia feţele, totul potrivit anume cu locurile pe care se desfăşura şi cu ţinta tragică spre care ne îndreptam.   descarcati cartea de aici....

. Aventurile din casa goală În primăvara anului 1894, întreaga Londră era interesată, iar lumea de seamă înspăimântată de uciderea onorabilului Ronald Adair în cele mai neobişnuite şi inexplicabile circumstanţe. Publicul aflase deja detaliile despre crimă, care reieşiseră în urma investigaţiei efectuate de poliţie; dar, tot cu această ocazie, o bună parte a poveştii a fost ascunsă întrucât argumentele în favoarea acuzării au fost atât de puternice încât nu era necesar să se facă publice toate detaliile. Abia acum, după aproape zece ani, îmi este permis să fac cunoscute detaliile absente care întregesc acest remarcabil proces. Crima în sine prezenta interes, dar nici nu se compară cu urmările uluitoare care mi-au oferit cel mai mare şoc şi cea mai mare surpriză din toate evenimentele petrecute în aventuroasa mea viaţă. Chiar şi acum, după atâta timp, mă gândesc cu emoţie şi simt din nou acea mare bucurie, uimire şi scepticism care mi-au invadat mintea. Permiteţi-mi să mă adresez acelui public care a arătat un oarecare interes pentru sclipirile de moment, gânduri şi acţiuni ale unui om remarcabil, pe care le-am oferit ocazional şi să nu mă învinovăţească pentru că nu mi-am împărtăşit cunoştinţele cu el, lucru pe care l-aş fi considerat cea dintâi datorie a mea dacă nu aş fi fost oprit de interdicţia venită chiar de pe buzele sale, interdicţie care a fost ridicată pe data de trei luna trecută. Puteţi să vă imaginaţi că, datorită relaţiei mele apropiate cu Sherlock Holmes, eram foarte interesat de crime şi că după dispariţia lui nu am încetat să citesc cu atenţie despre diversele probleme prezentate în mod public şi chiar am încercat, de mai multe ori, pentru propria satisfacţie, să aplic metodele sale pentru soluţionarea acestora, deşi fără succes. Şi totuşi, nici una nu mă atrăgea într-atât ca tragedia lui Ronald Adair. Pe măsură ce citeam dovezile anchetei care conduceau către verdictul de crimă cu premeditare împotriva unei persoane sau unor persoane necunoscute, mi-am dat seama, mai clar ca oricând, de pierderea suferită de comunitate prin moartea lui Sherlock Holmes. Existau unele aspecte ale acestei afaceri ciudate care sunt sigur că i-ar fi atras atenţia, iar eforturile poliţiei ar fi fost suplimentate, sau mai de grabă anticipate, de fina observaţie şi gândirea alertă a celui mai mare agent criminalist din Europa. Toată ziua cât am condus ca să-mi fac rondul, am întors cazul pe toate părţile şi nu am găsit nici o explicaţie care să mi se pară potrivită. Cu riscul de a vă spune pentru a doua oară aceeaşi poveste, voi recapitula evenimentele, aşa cum erau cunoscute ele de toată lumea, la sfârşitul anchetei. Onorabilul Ronald Adair era cel de-al doilea fiu al contelui de Maynooth, la acea dată guvernator al unei colonii australiene. Mama lui Adair se întorsese din Australia pentru a se opera de cataractă şi locuia împreună cu fiul ei Ronald şi fiica ei Hilda pe Park Lane la numărul 427. Tânărul se învârtea în cercurile cele mai selecte ale societăţii şi nu avea, sau cel puţin nu se ştia să aibă, duşmani sau vreun viciu. Fusese logodit cu domnişoara Edith Woodley din Carstairs, dar logodna fusese ruptă cu acordul ambelor părţi cu câteva luni înainte şi nu era nici un semn că ar fi lăsat în urmă sentimente extrem de profunde. În rest, viaţa acestui om se limita la un cerc restrâns şi convenţional, întrucât avea obiceiuri liniştite şi era, de felul lui, destul de rece. Cu toate acestea, moartea s-a abătut asupra acestui tânăr aristocrat liniştit, sub forma cea mai stranie şi neaşteptată, în noaptea de 30 martie 1894, între orele zece şi unsprezece şi douăzeci de minute. Ronald Adair era pasionat de jocul de cărţi şi juca des, dar niciodată pe mize care ar fi putut să-i dăuneze. Era membru al cluburilor Baldwin, Cavendish şi Bagatelle. S-a arătat că la acesta din urmă a jucat o partidă de whist după cină, în ziua decesului său. Tot acolo jucase şi în după-amiaza aceleiaşi zile. Mărturiile celor ce jucaseră cu el – domnul Murray, Sir John Hardy şi colonelul Moran – au dovedit că jucaseră whist şi că mâinile fuseseră luate aproape în mod egal. E posibil ca Adair să fi pierdut cinci lire, dar nu mai mult. Era destul de norocos şi o astfel de pierdere nu l-ar fi putut afecta în nici un fel. Juca aproape zilnic la un club sau altul, era un jucător atent şi, de obicei, câştiga. La anchetă a reieşit că, jucând în pereche cu colonelul Moran, a câştigat chiar patru sute douăzeci de lire de la Godfrey Milner şi lordul Balmoral, la o partidă, în urmă cu câteva săptămâni. Cam atât despre evenimentele recente, după cum a reieşit în urma anchetei. În seara crimei, Adair s-a întors de la club la ora zece fix. Mama şi sora lui îşi petreceau seara în oraş cu o rudă. Servitoarea a depus mărturie că l-a auzit intrând în prima cameră de la etajul al doilea, folosită de obicei ca sufragerie. Aprinsese focul acolo şi, pentru că era fum, a deschis fereastra. Nu s-a auzit nici un sunet din cameră până la unsprezece şi douăzeci de minute, când s-au întors doamna Maynooth şi fiica ei. Dorind să-i spună noapte bună, mama a încercat să intre în camera fiului ei. Uşa era încuiată pe dinăuntru şi nu au primit nici un răspuns când au bătut la uşă şi l-au strigat. Uşa a fost forţată după ce au primit ajutor. Nefericitul tânăr a fost găsit zăcând lângă masă. Capul îi fusese mutilat, în cel mai groaznic mod, de glonţul unui revolver, dar în cameră nu a fost găsită nici o armă. Pe masă se aflau două bancnote de zece lire fiecare şi încă şaptesprezece lire, din care zece erau monezi de aur şi argint, banii fiind aranjaţi în grămezi de diferite valori. Pe o foaie de hârtie erau scrise nişte numere lângă numele unor prieteni de-ai lui de la club, lucru care ne face să credem că, înainte de a muri, încerca să facă o socoteală a pierderilor şi a câştigurilor de la jocul de cărţi. O examinare superficială a circumstanţelor nu putea decât să facă acest caz şi mai dificil. În primul rând, nu ar fi existat nici un motiv pentru ca tânărul să încuie uşa pe dinăuntru. Există posibilitatea ca asasinul să-l fi omorât şi apoi să fi fugit pe fereastră. Dar înălţimea era de cel puţin şapte metri, iar sub fereastră era un strat de brânduşe înflorite. Nici pământul şi nici florile nu arătau semne că ar fi fost deranjate şi nici nu era vreo urmă pe fâşia îngustă de iarbă care separa casa de stradă. Prin urmare, aparent, tânărul Adair era cel care încuiase uşa. Dar cum a murit? Nimeni nu ar fi putut să se urce până la fereastră fără să lase urme. Să presupunem că cineva ar fi tras prin fereastră. Atunci ar fi fost într-adevăr un ţintaş remarcabil dacă ar fi provocat astfel o rană mortală, folosind un revolver. Pe de altă parte, Park Lane e o stradă foarte circulată, iar la câteva sute de metri de casă se află o staţie de birje. Nimeni nu auzise împuşcătura. Şi totuşi, exista un om mort, exista glonţul de la revolver care se deformase, aşa cum se întâmplă cu toate gloanţele cu cap moale, şi era rana care trebuie să fi cauzat moartea instantanee. Acestea erau împrejurările misterului din Park Lane care, în continuare, au fost complicate de absenţa totală a mobilului, din moment ce, aşa cum am mai spus, tânărul Adair nu avea duşmani şi nu se încercare sustragerea banilor sau a lucrurilor de valoare din cameră. Toată ziua m-am gândit la acele lucruri încercând să găsesc o teorie care să le reunească pe toate şi acea linie de minimă rezistenţă despre care sărmanul meu amic spunea că este începutul fiecărei investigaţii. Mărturisesc că nu am prea făcut progrese. Seara mă plimbam de-a lungul străzii Park Lane şi, pe la ora şase, m-am trezit la capătul ei care dădea în strada Oxford. Un grup de pierde-vară aşezaţi pe caldarâm, care se uitau cu toţii la o anumită fereastră, m-a îndrumat spre casa pe care venisem s-o văd. Un bărbat înalt, slab, cu ochelari coloraţi, pe care eu îl bănuiam a fi un detectiv, îşi expunea o teorie în timp ce ceilalţi se adunaseră în jurul său să asculte ce avea de spus. M-am apropiat de el cât am putut de mult, dar observaţiile sale mi s-au părut a fi absurde, aşa încât m-am retras oarecum dezgustat. În timp ce făceam acest lucru m-am lovit de un bărbat diform care era în spatele meu şi i-am răsturnat o parte din cărţile pe care le căra. Îmi amintesc că atunci când le-am ridicat, am observat titlul uneia dintre ele: „Originea venerării copacilor” şi m-am gândit că individul trebuie să fie vreun bibliofil care colecţiona volume ori ca hobby, ori pentru comercializare. Am încercat să-mi cer scuze pentru accident, dar era evident că acele cărţi pe care le maltratasem erau foarte preţioase în ochii deţinătorului lor. Bombănind cu dispreţ, acesta s-a întors şi i-am văzut favoriţii cărunţi dispărând în mulţime. Observaţiile mele asupra casei de la numărul 427 de pe Park Lane nu m-au ajutat la clarificarea problemei care mă interesa. Casa era separată de stradă printr-un zid mic şi un gard care, per ansamblu, nu era mai înalt de doi metri şi jumătate. Aşa că era foarte uşor pentru oricine să intre în grădină, dar fereastra era complet inaccesibilă din moment ce nu era nici o ţeavă de apă sau orice altceva pe care chiar şi cel mai atletic om să se poată urca. Mai nedumerit ca niciodată, am făcut cale întoarsă la Kensington. Nu mă adâncisem în studiul meu de nici cinci minute când a intrat servitoarea să-mi spună că venise cineva să mă vadă. Spre uimirea mea nu era altcineva decât ciudatul bătrânel colecţionar de cărţi, cu faţa aspră şi zbârcită ivindu-se dintr-un cadru de păr alb şi cu preţioasele-i volume, cel puţin o duzină, sub braţul drept. — Sunteţi surprins să mă vedeţi, domnule, spuse el cu o voce stranie, croncănită. Am recunoscut că eram. — Ei bine, am o conştiinţă, domnule, şi când am băgat de seamă că intraţi în această casă, cum veneam eu după dumneavoastră şchiopătând, mi-am zis: „O să intru şi o să-l văd pe domnul acela drăguţ şi o să-i spun că, dacă am fost cam nepoliticos, nu am vrut să fac vreun rău şi că îi sunt îndatorat pentru că mi-a ridicat cărţile de pe jos.” — Exageraţi pentru un fleac, am spus eu, pot să vă întreb cum aţi ştiut cine sunt? — Ei bine, domnule, dacă nu-mi permit prea multe, sunt un vecin de-al dumneavoastră, am o mică librărie pe colţul străzii Church şi, cu siguranţă, mă bucur să vă văd. Poate colecţionaţi şi dumneavoastră, domnule, am aici „Păsări britanice”, „Catullus” şi „Războiul Sfânt”, un chilipir fiecare dintre ele. Cu cinci volume aţi putea să ocupaţi acel spaţiu de pe al doilea raft. Arată dezordonat nu-i aşa, domnule? Mi-am întors capul să mă uit la dulapul din spatele meu. Când m-am întors, Sherlock Holmes îmi zâmbea de cealaltă parte a măsuţei de studiu. M-am ridicat în picioare, l-am fixat pentru câteva secunde într-o uimire totală, iar apoi se pare că am leşinat pentru prima şi ultima oară în viaţa mea. Desigur, o ceaţă cenuşie se înfăţişa înaintea ochilor mei, iar când s-a limpezit m-am trezit cu gulerul desfăcut şi cu gustul înţepător al coniacului pe buze. Holmes era aplecat pe scaunul meu cu butelca în mână. — Dragul meu Watson, rosti bine cunoscuta voce, îţi datorez mii de scuze. Nu mi-am închipuit că vei fi atât de afectat. L-am apucat de braţ. — Holmes, am strigat, chiar tu eşti? Chiar eşti viu? Se poate să fi reuşit să ieşi din acel groaznic abis? — Aşteaptă un moment, spuse el. Crezi că eşti în stare să discutăm despre aceste lucruri? Ţi-am pricinuit un şoc serios prin dramatica şi inutila mea reapariţie. — Sunt bine, dar, ce-i drept, Holmes, nu-mi pot crede ochilor. Doamne-Dumnezeule, să mă gândesc că tu, tu din toţi oamenii, te vei afla din nou în biroul meu! L-am apucat din nou de mânecă şi am simţit mâna subţire şi vânjoasă de dedesubt. — Ei bine, oricum nu eşti fantomă, am spus. Dragul meu, sunt nespus de fericit să te văd. Ia loc şi spune-mi, povesteşte-mi cum ai scăpat cu viaţă din acea prăpastie îngrozitoare? S-a aşezat în faţa mea şi şi-a aprins o ţigară în cunoscuta sa manieră nonşalantă. Era îmbrăcat în anteriul ponosit de comerciant de cărţi, dar, în rest, tot ce mai rămăsese din acel individ era claia de păr alb şi cărţile vechi de pe masă. Holmes arăta mai degrabă slab şi puternic decât bătrân, dar pe faţa lui acvilină se distingea o umbră palidă care-mi spunea că viaţa lui în ultimul timp nu fusese prea sănătoasă. — Mă bucur că pot să mă întind, Watson, spuse el. Nu e de glumă când un bărbat înalt trebuie să-şi scurteze din înălţime câteva ore la rând. Acum, dragul meu amic, în privinţa acestor explicaţii, dacă ţi-aş cere cooperarea, ne-ar aştepta o noapte grea şi periculoasă. Poate că ar fi mai bine dacă ţi-aş povesti toată situaţia când îmi voi termina treaba. — Sunt foarte curios. Aş prefera, mai degrabă, să aud acum. — Vei veni cu mine la noapte? — Când doreşti şi unde doreşti. — Este într-adevăr ca pe vremuri. Avem timp să cinăm înainte să fim nevoiţi să plecăm. Ei bine, acum, în legătură cu prăpastia. N-am întâmpinat nici o dificultate la ieşire pentru simplul motiv că nu am fost niciodată în prăpastie. — Nu ai fost niciodată? — Nu, Watson, nu am fost niciodată. Scrisoarea mea pentru tine este autentică. Nici urmă de îndoială, nu eram la sfârşitul carierei mele când, deodată, am observat silueta oarecum sinistră a profesorului Moriarty pe poteca îngustă care ducea spre un loc sigur. Am citit în ochii lui un scop bine definit şi de nezdruncinat. Am schimbat câteva cuvinte şi astfel am obţinut politicos permisiunea de a-ţi scrie un bilet pe care l-ai primit ulterior. L-am lăsat alături de port-ţigaretul şi bastonul meu şi am pornit pe potecă, cu Moriarty pe urmele mele. Când am ajuns la capătul potecii, eram deja în mare pericol. Nu a scos nici o armă, dar s-a repezit la mine şi şi-a aruncat braţele lungi în jurul meu. Ştia că nu mai are ce să facă şi nu mai voia decât să se răzbune pe mine. Ne-am clătinat pe marginea prăpastiei. Desigur am ceva cunoştinţe de baritsu sau sistemul japonez de luptă, care în mai multe ocazii mi-au fost de folos. Am scăpat din strânsoarea lui, iar el, urlând groaznic, s-a zbătut nebuneşte pentru câteva secunde şi a încercat în gol să se agaţe cu mâinile. Dar cu tot efortul, nu a reuşit să-şi menţină echilibrul şi a căzut. M-am aplecat peste marginea prăpastiei şi l-am văzut căzând. Apoi s-a lovit de o stâncă, a sărit şi a ajuns în apă. Am ascultat uimit explicaţia dată de Holmes prin fumul de la ţigară. — Dar urmele? am zis, am văzut cu ochii mei cele două urme coborând pe potecă şi nici una coborând înapoi. — S-a întâmplat cam aşa. În momentul când profesorul a dispărut, mi-am dat seama de extraordinara oportunitate pe care mi-o oferise destinul. Ştiam că Moriarty nu era singurul care jurase să mă ucidă. Mai erau cel puţin alţi trei a căror dorinţă de răzbunare ar fi crescut după moartea liderului lor. Toţi erau oameni foarte periculoşi. Unul sau altul cu siguranţă m-ar fi prins. Pe de altă parte, dacă toată lumea era convinsă că sunt mort, atunci ei şi-ar fi permis anumite lucruri şi aş fi putut să-i distrug. Atunci ar fi fost timpul să anunţ că încă mă aflu printre cei vii. Atât de repede gândeşte creierul încât cred că m-am gândit la toate aceste lucruri înainte ca profesorul Moriarty să fi ajuns în fundul prăpastiei Reichenbach. M-am ridicat şi am examinat zidul de piatră din spatele meu. În relatarea expresivă pe care ai dat-o faptelor şi pe care am citit-o cu mult interes câteva luni mai târziu, afirmi că zidul stâncos este subţire. Nu este chiar adevărat. Am văzut câteva locuri mici de pus piciorul şi erau lucruri care indicau existenţa unui tăpşan. Stânca este atât de înaltă încât ar fi fost evident imposibil să o urc în întregime şi la fel de imposibil ar fi fost să plec pe cărarea umedă fără să las urme. Ce-i drept, aş fi putut să întorc ghetele cum am mai făcut cu alte ocazii, dar trei seturi de urme în aceeaşi direcţie cu siguranţă ar fi sugerat o înscenare. Atunci, în concluzie, cel mai bine ar fi fost să risc şi să urc. Nu a fost un lucru plăcut, Watson. Prăpastia se căsca sub mine. Nu sunt o persoană cu o imagina-ţie bogată, dar ai cuvântul meu că mi se părea că aud vocea lui Moriarty ţipând la mine din abis. Orice greşeală ar fi fost fatală. Nu o singură dată, când atingeam cu mâna smocuri de iarbă sau piciorul aluneca pe crestăturile ude ale stâncii, credeam că mă duc. Dar m-am zbătut şi, în final, am ajuns la un tăpşan lung de câţiva metri, acoperit de muşchi moale şi verde, unde puteam să stau perfect confortabil şi fără să fiu văzut. Eu eram acolo, întins, când tu şi oamenii tăi, dragul meu Watson, investigaţi, în maniera cea mai plină de compătimire şi ineficienţă, împrejurările morţii mele. În fine, după ce aţi ajuns la nişte concluzii inevitabile şi total eronate, aţi plecat spre hotel, iar eu am rămas singur. Mi-aş fi închipuit că aventurile mele au luat sfârşit, dar, o întâmplare neaşteptată mi-a demonstrat că încă mă mai aşteptau surprize. O piatră uriaşă, căzând de sus, a trecut pe lângă mine, a căzut pe potecă şi s-a rostogolit în prăpastie. Pe moment, am crezut că a fost o întâmplare, dar, în secunda următoare, uitându-mă în sus, am zărit capul unui bărbat pe fundalul unui cer întunecat şi o altă piatră a căzut chiar pe tăpşanul pe care eram eu lungit, aproape de capul meu. Desigur, scopul era evident. Moriarty nu fusese singurul. Un aliat – şi chiar cu acea unică privire mi-am dat seama ce periculos era acel aliat – fusese de pază când profesorul m-a atacat. De la distanţă, nevăzut de mine, fusese martor al morţii amicului său şi al fugii mele. A aşteptat şi apoi, urcându-se până în vârful stâncii, a încercat să ducă la bun sfârşit misiunea în care eşuase martorul său. N-am avut timp să mă gândesc prea mult, Watson. Am văzut din nou chipul acela sinistru aplecat deasupra stâncii şi mi-am dat seama că urmează altă piatră. M-am târât în jos până la potecă. Nu cred că aş fi reuşit s-o fac cu sânge rece. A fost de o sută de ori mai greu decât urcuşul. Dar am avut timp să mă gândesc la pericol pentru că altă piatră a zburat pe lângă mine când mă aflam agăţat cu mâinile de marginea tăpşanului. Pe la jumătatea drumului am alunecat dar, slavă Domnului, am aterizat pe potecă zgâriat şi plin de sânge. M-am ridicat în picioare, am mers cincisprezece kilometri prin munţi pe întuneric şi, o săptămână mai târziu, m-am trezit în Florence cu certitudinea că nici o persoană de pe faţa pământului nu ştia ce se întâmplase cu mine. Am avut un singur confident – fratele meu Mycroft. Îţi datorez multe scuze, dragul meu Watson, dar era foarte important pentru mine să se creadă că sunt mort şi sunt convins că nu ai fi putut scrie o relatare atât de convingătoare a nefericitului final dacă nu ai fi crezut chiar tu că este adevărat. De mai multe ori în ultimii trei ani am încercat să-ţi scriu, dar de fiecare dată m-am temut că afecţiunea ta pentru mine te-ar conduce la vreo indiscreţie care ar putea să-mi trădeze secretul. Din acest motiv am plecat de lângă tine în seara asta când mi-ai deranjat cărţile, pentru că în acel moment mă aflam în pericol şi orice semn de surpriză şi emoţie din partea ta ar fi atras atenţia asupra identităţii mele şi ar fi condus la cele mai deplorabile şi ireparabile rezultate. Cât despre Mycroft, am fost nevoit să am încredere în el ca să obţin banii de care aveam nevoie. În Londra, lucrurile nu s-au derulat atât de bine pe cât mă aşteptam întrucât în urma procesului găştii lui Moriarty, doi dintre cei mai periculoşi membri, cei mai răzbunători duşmani ai mei, au rămas în libertate. Prin urmare, am călătorit doi ani prin Tibet şi m-am distrat vizitând Lhassa şi petrecând câteva zile în compania marelui Lama. Poate ai citit despre remarcabilele explorări ale unui norvegian pe nume Sigerson, dar sunt sigur că nici nu te-ai gândit că primeşti veşti de la amicul tău. Apoi am trecut prin Persia, am vizitat Mecca şi am făcut o scurtă, dar interesantă vizită califului din Khartoum, rezultatele acesteia comunicându-le Biroului de Externe. Întorcându-mă în Franţa, am petrecut câteva luni cercetând derivatele gudronului de huilă într-un laborator din Montpellier în sudul Franţei. Spre satisfacţia mea, la finalizarea acestuia şi la aflarea veştii că doar unul dintre duşmanii mei mai rămăsese în Londra, mă pregăteam să revin, când acţiunile mele au fost grăbite de primirea veştii acestui remarcabil mister din Park Lane, care m-a atras nu doar pentru ceea ce reprezintă, ci şi pentru că părea să-mi ofere cele mai stranii oportunităţi personale. Am venit îndată la Londra, am făcut o vizită pe strada Baker, am adus-o pe doamna Hudson în pragul isteriei şi am descoperit că Mycroft îmi păstrase camerele şi hârtiile exact aşa cum fuseseră întotdeauna. Aşa se face, dragul meu Watson, că astăzi la ora două mă găseam în vechiul meu fotoliu din vechea mea odaie, singura mea dorinţă fiind să-l pot vedea pe vechiul meu amic Watson aşezat pe celălalt scaun, pe care de atâtea ori a stat. Aceasta este remarcabila istorie pe care am ascultat-o în acea seară de aprilie – istorie care mi s-ar fi părut perfect incredibilă dacă nu ar fi fost confirmată de prezenţa siluetei înalte şi subţiri, a chipului ager şi nerăbdător pe care nu credeam să le mai văd vreodată. Aflase cumva de marea mea nenorocire şi şi-a arătat compasiunea mai degrabă prin comportament decât prin vorbe. — Munca este cel mai bun antidot pentru supărare, dragul meu Watson, spuse el, şi în seara asta am ceva de lucru pentru amândoi, iar, dacă ajungem la un final victorios, asta va influenţa viaţa unui om pe această planetă. Degeaba l-am rugat să-mi spună mai mult. — Vei auzi şi vei vedea destul până dimineaţă, răspunse el. Avem de discutat despre trei ani din trecut. Hai să ne rezumăm la asta până la ora nouă şi jumătate când vom porni în memorabila aventură a casei goale. Într-adevăr, la acea oră era ca în vremurile de demult, mă aflam aşezat în birjă lângă el, cu revolverul în buzunar şi emoţia aventurii în inimă. Holmes era rece, sever şi tăcut. Cum licărea lumina lampadarelor pe trăsăturile lui aspre, am remarcat că avea sprâncenele încruntate de gânduri şi ţinea strânse buzele subţiri. Nu ştiam ce bestie sălbatică aveam să hăituim prin jungla întunecată a Londrei criminale, dar puteam fi sigur după purtarea acestui mare vânător că aventura urma să fie una dintre cele mai palpitante, în timp ce zâmbetul sarcastic care-i trecea când şi când peste tristeţea ascetică nu vestea lucruri bune pentru obiectul căutării noastre. Credeam că ne îndreptăm spre strada Baker, dar Holmes a oprit birja la colţul Pieţei Cavendish. Am remarcat că după ce a ieşit din birjă s-a uitat cercetând în stânga şi-n dreapta şi la fiecare colţ de stradă se străduia din răsputeri să se asigure că nu este urmărit. Ruta noastră era mai mult ca sigur una specială. Cunoştinţele lui Holmes despre străzile lăturalnice din Londra erau extraordinare, iar în situaţia de faţă mergea repede, cu paşi siguri, printr-un labirint de garaje şi grajduri, despre care n-am ştiut vreodată că existau. În final, am ajuns pe o stradă mică, cu case vechi şi întunecate de-o parte şi de alta prin care am ajuns în strada Manchester şi, mai departe, în strada Blandford. Aici Holmes intră iute într-un pasaj strâmt, apoi într-o curte părăsită printr-o poartă de lemn şi deschise cu o cheie uşa din spate a unei case. Am intrat împreună, iar el închise uşa în spatele nostru. Era întuneric beznă, dar era evident că ne aflam într-o casă goală. Duşumeaua scârţâia şi trosnea sub paşii noştri, iar eu, cu mâna întinsă, am atins un perete pe care tapetul atârna în fâşii. Degetele subţiri şi reci ale lui Holmes mă apucară de încheietura mâinii şi mă conduseră pe un hol lung până am întrezărit o fereastră întunecată în formă de evantai, deasupra uşii. Aici Holmes se întoarse brusc la dreapta şi ne-am trezit într-o cameră goală, mare, pătrată, cu colţurile foarte întunecate, dar uşor luminată în centru de felinarele de vizavi. Nu era nici o lampă prin apropiere, iar fereastra era acoperită cu un strat gros de praf, astfel că de-abia ne puteam distinge trăsăturile. Tovarăşul meu puse mâna pe umărul meu şi-şi apropie buzele de urechea mea. — Ştii unde ne aflăm? îmi şopti el. — Pe strada Baker, desigur, am răspuns, uitându-mă prin fereastră. — Exact. Ne aflăm în Camden House, chiar vizavi de fostul tău apartament. — Dar de ce ne aflăm aici? — Pentru că ne oferă o vedere excelentă asupra acelui pitoresc ansamblu arhitectonic. Pot să te rog, dragul meu Watson, să te apropii de fereastră, având grijă să nu fi văzut, şi să te uiţi la vechile noastre odăi, punctul de plecare al atâtora dintre aventurile noastre? Vom vedea dacă cei trei ani de absenţă mi-au diminuat în întregime capacitatea de a te surprinde. M-am apropiat încet şi m-am uitat la cunoscuta fereastră. Când mi-a căzut privirea asupra acesteia, mi s-a tăiat răsuflarea şi am scos un sunet de uimire. Storurile erau trase şi în cameră era o lumină puternică. Înăuntru se vedea umbra unui bărbat aşezat pe scaun şi lăsat mult pe spate, un contur întunecat pe fundalul luminos al ferestrei. Nu era nici o îndoială: postura capului, umerii laţi, trăsăturile ascuţite... Chipul era întors pe jumătate, efectul fiind cel dat de siluetele întunecate pe care bunicii noştri le înrămau. Era o reproducere perfectă a lui Holmes. Am fost atât de uimit încât am întins mâinile să mă asigur că el se află tot lângă mine. Corpul îi tresălta râzând încet. — Ei bine? mă întrebă. — Dumnezeule! am strigat, este minunat. — Sper că nici vârsta şi nici apucăturile nu mi-au ruginit infinita îndemânare, spuse el, şi am recunoscut în vocea lui bucuria şi mândria unui artist în faţa creaţiei sale. Chiar seamănă cu mine, nu-i aşa? — Aş fi gata să jur că tu eşti. — Meritul operei îi revine domnului Oscar Meunier din Grenoble, care a petrecut câteva zile făcând acest mulaj. Este un bust din ceară. Restul l-am aranjat chiar eu, în această după-amiază, în timpul vizitei în strada Baker. — Dar de ce? — Deoarece, dragul meu Watson, am avut cel mai bun motiv să conving anumiţi oameni că sunt acolo când eu de fapt sunt în altă parte. — Şi credeai că îţi sunt supravegheate camerele? — Ştiam că sunt supravegheate. — De cine? — De vechii mei inamici, Watson. De încântătoarea societate al cărei lider zace pe fundul prăpastiei Reichenbach. Ţi-aduci aminte că ei şi doar ei ştiau că sunt încă în viaţă. Mai devreme sau mai târziu aveau să creadă că mă voi întoarce în apartamentul meu. Au urmărit încontinuu şi în dimineaţa aceasta m-au văzut sosind. — De unde ştii? — Pentru că le-am recunoscut santinela când m-am uitat pe fereastră. E un tip destul de inofensiv, pe nume Parker, un hoţ care obişnuia să-şi stranguleze victimele şi un remarcabil interpret de cântece evreieşti din harfă. Nu aveam nimic cu el. Dar aveam ceva de împărţit cu persoana mult mai importantă din umbra acestuia, prietenul intim al lui Moriarty. Cel care a aruncat cu pietre de pe stâncă, cel mai viclean şi periculos criminal din Londra. El este cel care se află pe urmele mele în seara asta, Watson, şi tot el este cel care nu are nici cea mai mică idee că noi îl urmărim la rândul nostru. Uşor, uşor, planurile prietenului meu ieşeau la iveală. Din acest adăpost avantajos, spionii erau spionaţi, iar urmăritorii – urmăriţi. Umbra colţuroasă de sus era momeala, iar noi eram vânătorii. Tăcuţi, stăteam împreună în întuneric şi priveam siluetele grăbite care treceau încontinuu prin faţa noastră. Holmes era tăcut şi încremenit, dar mi-am dat seama că era extrem de atent şi că ochii lui erau fixaţi la trecători. Era o noapte rece şi furtunoasă şi vântul pătrunzător şuiera pe strada lungă. Mulţi oameni se mişcau încolo şi-ncoace, majoritatea înfofoliţi în haine. O dată sau de două ori mi s-a părut că am mai văzut aceeaşi persoană înainte şi am remarcat în mod special doi bărbaţi care păreau să se adăpostească de vânt la intrarea unei case mai sus pe stradă. Am încercat să atrag atenţia tovarăşului meu, dar el arătă o uşoară manifestare de nerăbdare şi continuă să se uite în stradă. Nu o dată a bătut nervos din picioare şi rapid cu degetele pe perete. Îmi era evident că devenea neliniştit şi că planurile nu îi ieşeau cum sperase. În final, pe măsură ce se apropia miezul nopţii şi strada se golea, începu să meargă încolo şi-ncoace prin cameră, într-o agitaţie de necontrolat. Tocmai voiam să-i spun ceva când mi-am ridicat privirea spre fereastra luminată şi, din nou, am avut o surpriză aproape la fel de mare ca prima oară. L-am apucat pe Holmes de braţ şi am arătat în sus. — Umbra s-a mişcat! am spus. Într-adevăr, nu mai era profilul, ci spatele, întors acum spre noi. Cu siguranţă, trecerea celor trei ani nu-i domoliseră temperamentul sau nerăbdarea dându-i o inteligenţă mai puţin vioaie. — Desigur că s-a mişcat, spuse el, crezi că o dădeam în bară chiar atât de prosteşte, Watson, încât să plasez pur şi simplu un manechin uşor de observat şi să mă aştept ca unii dintre cei mai ageri oameni din Europa să fie păcăliţi? Ne aflăm în această cameră de două ore, aşa că doamna Hudson a făcut câteva schimbări la manechin, de opt ori sau, mai exact, o dată la un sfert de oră. Îl manevrează din faţă, astfel încât umbra ei să nu fie văzută. Ah! Inspiră adânc, pătrunzător, plin de emoţie. În lumina palidă i-am văzut capul aplecat în faţă, întreaga sa fiinţă încremenită de atenţie. Afară strada era complet goală. Poate că cei doi bărbaţi încă mai erau înghesuiţi la uşa de la intrare, dar nu-i mai puteam vedea. Totul era nemişcat şi întunecat în afară de acel paravan puternic luminat în galben din faţa noastră cu silueta neagră conturată în centru. Din nou, în liniştea completă, am auzit acel sunet vag, şuierător care trăda o emoţie intensă suprimată. În secunda următoare mă trase în cel mai întunecat colţ al odăii şi i-am simţit mâna pe buze, avertizându-mă. Degetele care mă ţineau tremurau. Nicicând nu-mi mai văzusem amicul atât de mişcat şi totuşi strada întunecată încă se întindea solitară în faţa noastră. Dar deodată mi-am dat seama de ceea ce simţurile sale ascuţite deja distinseseră. Am auzit un sunet slab, tainic, dar nu dinspre strada Baker, ci chiar din spatele casei în care ne ascundeam. O uşă s-a deschis şi s-a închis. O secundă mai târziu se auzeau paşi prin hol – paşi care voiau să fie silenţioşi, dar al căror sunet reverbera puternic în casa goală. Holmes s-a ghemuit lângă perete şi eu am făcut la fel, mâna apropiindu-se de mânerul revolverului. Uitându-mă prin întuneric, am văzut slab conturul unui bărbat, cu o nuanţă mai închisă de negru decât întunericul din uşa deschisă. A stat o secundă şi apoi s-a furişat ameninţător mai departe în cameră, ghemuindu-se. Era la câţiva paşi de noi, sinistru, şi mă hotărâsem să-l înfrunt când am realizat că nu ştia de prezenţa noastră acolo. A trecut pe lângă noi, s-a strecurat până la fereastră, foarte uşor şi fără zgomot, şi a ridicat o jumătate de picior. Se lăsă la acel nivel şi atunci, lumina de afară, care nu mai era palidă din cauza prafului, îi căzu pe faţă. Omul părea că-şi iese din piele de emoţie. Ochii îi străluceau puternic şi trăsăturile îi tremurau spasmodic. Era un om în vârstă, cu un nas subţire proeminent, frunte înaltă, chel şi cu o mustaţă uriaşă încărunţită. Jobenul era tras pe ceafă şi sub pardesiul deschis se vedea pieptarul de la o ţinută de seară. Avea un chip slab, dar oacheş, marcat de riduri adânci, sălbatice. În mână avea ceva care semăna cu un baston, dar când l-a pus pe podea, a scos un sunet metalic. Apoi, din buzunarul pardesiului scoase un obiect greoi şi se adânci într-o îndeletnicire la finalul căreia se auzi o pocnitură ascuţită, tare, asemănătoare zgomotului scos de un arc sau un zăvor care se închide. Fiind în continuare îngenuncheat pe podea, se aplecă în faţă şi îşi puse toată forţa şi greutatea pe o pârghie, rezultatul fiind un sunet şuierător, ameţitor care s-a sfârşit, încă o dată, cu o pocnitură puternică. Apoi s-a îndreptat şi am văzut că în mână avea un fel de puşcă cu patul uşor deformat. Trase închizătorul, puse ceva înăuntru şi puse piedica. Apoi ghemuindu-se, sprijinii capătul ţevii de pervazul ferestrei deschise şi i-am văzut mustaţa atârnând peste patul puştii şi ochii lucindu-i pe măsură ce cerceta împrejurimile. Când a sprijinit patul puştii de umăr am auzit un geamăt de satisfacţie şi am văzut uimitoarea ţintă, conturul negru de pe fundalul galben înfăţişându-se clar în faţa ochilor lui. Timp de o secundă rămase nemişcat. Apoi degetul i se încleştă pe trăgaci. Se auzi un şuierat straniu, puternic şi zăngănitul prelung al geamului spart. În acel moment Holmes se repezi ca un tigru în spatele ţintaşului şi-l dărâmă cu faţa în jos. Acesta se ridică într-o secundă şi cu o forţă convulsivă îl apucă pe Holmes de gât, dar l-am lovit eu cu patul revolverului şi căzu din nou pe podea. Am căzut peste el şi, în timp ce-l ţineam, Holmes fluieră. Se auzi tropăitul paşilor alergând pe ciment şi doi poliţişti în uniformă şi un detectiv în haine civile intrară în grabă pe intrarea principală şi apoi în cameră. — Tu eşti, Lestrade? întrebă Holmes. — Da, domnule Holmes, am preluat chiar eu sarcina. Mă bucur să vă văd înapoi în Londra, domnule. — Cred că ai nevoie de puţin ajutor, neoficial. Trei crime nerezolvate într-un an nu prea merge, Lestrade. Dar în cazul misterului Molesey te-ai descurcat, nu ca de obicei, adică să spunem că te-ai descurcat binişor. Ne ridicarăm toţi în picioare, prizonierul respirând greu, de fiecare parte a sa fiind câte un ofiţer de poliţie robust. În stradă deja începuseră să se adune câţiva gură-cască. Holmes se duse la fereastră, o închise şi trase jaluzelele. Lestrade făcuse rost de două lumânări şi poliţiştii îşi scoaseră lanternele. În final, puteam să văd prizonierul. Faţa care se întoarse spre noi era extrem de virilă şi totuşi sinistră. Cu o frunte de filosof şi un maxilar senzual, bărbatul trebuie să fi avut predispoziţie atât pentru bine, cât şi pentru rău. Dar nimeni nu se putea uita în ochii săi albaştri şi cruzi, cu pleoape căzute batjocoritor, sau la nasul agresiv şi la fruntea brăzdată şi ameninţătoare fără să vadă cele mai clare semne ale firii periculoase. Nu ne băga în seamă pe nici unul, dar ochii îi erau fixaţi pe chipul lui Holmes cu o expresie plină de ură şi uimire, în egală măsură. — Ticălosule! mormăia întruna. Isteţ, isteţ ticălos! — Ah, colonele! exclamă Holmes aranjându-şi gulerul şifonat. „Călătoriile sfârşesc cu întâlnirea îndrăgostiţilor”, spune o veche piesă. Nu cred că am avut plăcerea să vă văd de când m-aţi gratulat cu acele mici atenţii pe când mă aflam pe tăpşanul de deasupra prăpastiei Reichenbach. Colonelul se uita în continuare la chipul amicului meu, ca un om în transă. — Ticălos şiret ce eşti! era tot ce putea spune. — Încă nu te-am prezentat, spuse Holmes. Domnilor, vi-l prezint pe domnul colonel Sebastian Moran, fost membru în armata indiană a Maiestăţii Sale şi cel mai bun vânător de pradă mare pe care l-au dat vreodată Indiile. Cred că nu mă înşel, colonele, când afirm că a rămas neegalată colecţia dumneavoastră de tigri. Bătrânul fioros nu spuse nimic, dar continua să se uite urât la tovarăşul meu cu acei ochi sălbatici şi mustaţa ţepoasă, el însuşi semănând foarte mult cu un tigru. — Mă mir că stratagema mea simplă a înşelat un vânător bătrân ca dumneata, spuse Holmes. Cred că îţi este foarte cunoscută. Nu ai priponit niciodată un ied de un copac, nu te-ai ascuns în copac deasupra cu puşca în mână, nu ai aşteptat ca momeala să atragă tigrul? Casa goală este copacul meu, iar dumneata eşti tigrul meu. Probabil că ai avut alte arme de rezervă în cazul în care apăreau mai mulţi tigri sau presupunând prin absurd că nu mai nimereai ţinta. Acestea, şi arătă de jur-împrejur, sunt celelalte arme ale mele. Comparaţia este perfectă. Colonelul Moran sări în faţă cu un mârâit de furie, dar poliţiştii îl traseră înapoi. Furia de pe chipul lui era evidentă. — Mărturisesc că mi-ai făcut o surpriză, spuse Holmes. Nu m-am gândit că tocmai dumneata vei folosi această casă goală şi această convenabilă fereastră. Mi te închipuisem operând din stradă, unde te aşteptau amicul meu Lestrade şi oamenii lui. Cu această excepţie, totul a decurs cum mă aşteptam. Colonelul Moran se întoarse către Lestrade. — Poate că ai sau poate că nu ai un motiv bun ca să mă arestezi, spuse el, dar nu este nici un motiv pentru care ar trebui să suport ironiile acestui om. Dacă mă aflu în mâna legii, atunci lucrurile să fie făcute legal. — Bine, cred că-i destul de rezonabil, a fost de acord Lestrade. Domnule Holmes, mai ai ceva de zis înainte să plecăm? Holmes ridicase puternica armă pneumatică de pe podea şi îi examina mecanismul. — O armă admirabilă şi unică, spune el, silenţioasă şi cu bătaie extraordinară. L-am cunoscut pe Von Herder, mecanicul german orb care a construit-o în urma comenzii primite de la defunctul profesor Moriarty. De câţiva ani ştiu de existenţa ei, dar până acum nu am avut şansa s-o încerc. Vreau să-ţi atrag atenţia la ea în mod special, Lestrade, şi la gloanţele potrivite. — Poţi să ai încredere că o vom cerceta, domnule Holmes, spuse Lestrade în timp ce toţi se îndreptau către uşă. Mai e ceva? — Vreau doar să te întreb, ce acuzaţie preferi? — Ce acuzaţie, domnule? Bineînţeles că tentativa de omor asupra domnului Sherlock Holmes. — Nu Lestrade. Nu am de gând să particip la această problemă. Dumitale şi numai dumitale îţi revine meritul de a fi efectuat această remarcabilă arestare. Da, Lestrade, te felicit! Cu obişnuitul tău amestec fericit de viclenie şi îndrăzneală, l-ai prins. — L-am prins! Pe cine, domnule Holmes? — Pe cel pe care întreaga poliţie l-a căutat fără nici un rezultat, pe colonelul Sebastian Moran, care l-a împuşcat pe onorabilul Ronald Adair, cu un glonte expandabil, dintr-o puşcă pneumatică, prin fereastra deschisă de la etajul al doilea al casei din Park Lane, numărul 427, pe data de 30 luna trecută. Aceasta-i acuzaţia, Lestrade. Iar acum, Watson, dacă poţi suporta curentul de la fereastra spartă, cred că o jumătate de oră în biroul meu la un trabuc îţi va aduce o porţie bună de amuzament. Vechile noastre camere rămăseseră neschimbate sub supravegherea lui Mycroft şi prompta îngrijire a doamnei Hudson. Adevărat, când am intrat am remarcat o ordine perfectă, iar vechile repere erau toate la locul lor. Erau şi colţul cu substanţe chimice, şi masa cu furnir din scândură de brad. Pe un raft, era un rând cu albume cu tăieturi din ziare şi cărţi de referinţă pe care mulţi compatrioţi de-ai noştri ar fi fost fericiţi să le vadă arse. Diagramele, cutia de la vioară şi suportul pipei – chiar şi papucul persan care conţinea tutunul – pe toate le-am văzut uitându-mă în jurul meu. Erau doi ocupanţi în cameră – unul, doamna Hudson, care ne-a zâmbit amândurora când am intrat; celălalt, manechinul ciudat care a jucat un rol atât de important în aventurile din acea seară. Era un model colorat, din ceară, al prietenului meu, atât de perfect executat încât era un duplicat perfect. Era aşezat pe o masă cu piedestal, cu un halat vechi de-al lui Holmes astfel înfăşurat în jurul lui, încât, din stradă, iluzia era perfectă. — Sper că ai luat toate măsurile de precauţie, doamnă Hudson, spuse Holmes. — Am mers în genunchi domnule, exact cum mi-aţi spus. — Evident. Ai îndeplinit sarcina foarte bine. Ai observat unde s-a dus glonţul? — Da, domnule. Mă tem că v-a stricat frumosul bust întrucât a trecut chiar prin cap şi s-a turtit de perete. L-am luat eu de pe covor. Iată-l! Holmes mi-l arătă. — Un glonte cu vârf moale de revolver, după cum îţi dai seama, Watson. E un lucru genial aici pentru că cine s-ar fi aşteptat să găsească aşa ceva tras dintr-o puşcă cu arc? Bine, doamnă Hudson, îţi sunt îndatorat pentru ajutorul dumitale. Iar acum, Watson, aşază-te încă o dată în vechiul tău scaun, pentru că sunt câteva lucruri pe care aş vrea să le discut cu tine. Îşi aruncase halatul ponosit, iar acum era vechiul Holmes, îmbrăcat în halatul grişoarece pe care l-a luat din cuier. — Siguranţa bătrânului vânător nu şi-a pierdut fermitatea şi nici ochii acurateţea, spuse el râzând, pe măsură ce inspecta fruntea zdrobită a bustului. — Exact prin centrul părţii din spate a capului şi fix prin creier. Era cel mai bun ţintaş din India şi cred că mai sunt câţiva mai buni în Londra. N-ai auzit de el? — Nu, n-am auzit. — Of, of, aşa-i celebritatea! Dar, dacă-mi amintesc bine, nu auziseşi nici de profesorul James Moriarty, posesorul uneia din cele mai grozave minţi ale secolului. Dă-mi indexul de biografii de pe raft. Dădu paginile leneş, trântit în scaunul său şi pufăind nori de fum din trabuc. — Colecţia mea, la litera „M”, este grozavă, spuse el. Doar Moriarty este îndeajuns pentru a face orice literă măreaţă şi iată-i pe Morgan „Otrăvitorul”, şi Merriden, a cărui amintire e abominabilă, şi Matheus, care mi-a scos caninul stâng în camera de aşteptare de la Charing Cross, şi, în sfârşit, iată-l pe prietenul nostru din seara asta. Mi-a dat cartea şi am citit: „Moran, Sebastian, colonel, şomer. Fost prim-pionier în Bengalore. Născut: Londra, 1840. Fiu al domnului Augustus Moran, C.B., fost ministru britanic în Persia. Educat la Eton şi Oxford. A luptat în campaniile din Jowaki, Afganistan, Clearasiab (urgenţe), Sherpur şi Kabul. Autor al lucrărilor: Vânatul mare din vestul Himalayei, 1881; Trei luni în junglă, 1884; adresa: str. Condnit. Cluburi frecventate: The Anglo-Indian Tankerville, Bagatelle Card Club”. Pe margine se putea citi scrisul migălos al lui Holmes: „Al doilea cel mai periculos om din Londra”. — E uimitor, spusei înmânându-i volumul. Acest om are cariera unui soldat onorabil. — Adevărat, răspunse Holmes. S-a descurcat bine, până la un punct. A fost întotdeauna un om cu nervi de oţel, iar în India încă se mai povesteşte despre cum s-a târât printr-un canal de scurgere după un tigru ucigaş de oameni. Ştii, Watson, sunt unii copaci care cresc până la o anumită înălţime, iar apoi dezvoltă o dorinţă dizgraţioasă de a ieşi din comun. O s-o remarci adeseori şi la oameni. Eu am o teorie conform căreia individul reprezintă în dezvoltarea sa întreaga linie a strămoşilor lui şi o astfel de turnură către bine sau rău se datorează unei puternice influenţe survenite în arborele genealogic. Astfel, omul a devenit esenţa istoriei propriei familii. — Desigur, este uşor fantezistă. — Ei bine, nu mai insist asupra ei. Indiferent de cauză, colonelul Moran a luat-o pe căi greşite. Fără să fi fost vreun scandal public, India nu l-a mai suportat. S-a retras, a venit la Londra şi, din nou, a căpătat un renume prost. Pe atunci a fost căutat de profesorul Moriarty pentru care a lucrat un timp ca şef de personal. Moriarty îi furniza bani din plin şi l-a folosit doar la două-trei lovituri de clasă pe care un criminal de rând nu le-ar fi putut îndeplini. Sigur îţi aduci aminte de moartea doamnei Stewart, din Lander, în 1887. Nu? Ei bine, sunt sigur că Moran a făcut-o; dar nu s-a putut dovedi nimic. Atât de bine ascuns era colonelul, încât nici chiar când banda i-a fost dezbinată nu l-am putut incrimina. Mai ţii minte că atunci când te-am vizitat la apartament am tras obloanele de teama unei puşti pneumatice? Desigur ai crezut că mă port bizar. Ştiam exact ce fac, deoarece ştiam de existenţa acestei uimitoare puşti şi, de asemenea, ştiam că unul din cei mai buni ţintaşi din lume se afla în spatele ei. Când ne aflam în Elveţia, ne-a urmărit împreună cu Moriarty şi nu am nici o îndoială că el este cel care mi-a oferit cele cinci minute de iad pe tăpşanul de la Reichenbach. Îţi închipui că am citit foarte atent ziarele, în timpul şederii mele în Franţa, aşteptând prima ocazie să-l prind. Atâta timp cât el era liber în Londra, viaţa mea nu avea sens. Zi şi noapte umbra lui m-ar fi bântuit şi ocazia ar fi venit mai devreme sau mai târziu. Ce puteam face? Nu puteam să-l împuşc pur şi simplu, că intram în boxa acuzaţilor. N-ar fi folosit la nimic dacă apelam la un magistrat. N-ar fi putut interveni doar în baza unei suspiciuni. Astfel că nu puteam face nimic. Dar am urmărit veştile despre ultimele crime, pentru că ştiam că, mai devreme sau mai târziu, tot l-aş fi prins. Apoi a survenit moartea lui Ronald Adair. În sfârşit, mi se ivise ocazia! Ştiind ce a făcut, nu era logic că autorul fusese colonelul Moran? A jucat cărţi împreună cu tânărul; l-a urmărit acasă de la club; l-a împuşcat prin fereastra deschisă. Nu era nici o îndoială. Doar gloanţele sunt de ajuns ca să-i pună laţul de gât. Am venit aici de îndată. Am fost văzut de santinelă şi ştiam că aceasta îi va atrage atenţia colonelului. Îşi va fi dat seama curând că întoarcerea mea avea legătură cu crima şi se va fi alarmat teribil. Eram sigur că va încerca DE ÎNDATĂ să mă elimine şi, în acest scop, va aduce arma crimei. I-am lăsat o ţintă excelentă la fereastră şi, după ce am anunţat poliţia că ar putea fi nevoie de ei – apropo, Watson, le-ai remarcat prezenţa în pragul uşii cu o acurateţe infailibilă – , am ocupat un loc de observare care mi s-a părut prudent şi nici prin gând nu mi-a trecut că el va alege acelaşi loc pentru atac. Acum, dragul meu Watson, mai e ceva care trebuie să-ţi explic? — Da, spusei. Nu-mi este clar care au fost motivele colonelului Moran pentru asasinarea onorabilului Ronald Adair. — Ah! Dragul meu Watson, aici intrăm în domeniul ipotezelor, unde cea mai logică minte poate greşi. Fiecare poate crea propriile supoziţii pe baza dovezilor prezente, iar ale tale pot fi la fel de corecte ca ale mele. — Înseamnă că deja ţi-ai format o ipoteză? — Cred că evenimentele nu sunt prea greu de explicat. A reieşit că tânărul Adair şi colonelul Moran câştigaseră împreună o sumă considerabilă de bani. Acum fără îndoială că Moran trişase – asta o ştiam de mult. Cred că în ziua crimei, Adair a descoperit că Moran trişa. E foarte probabil ca, într-un cadru intim, să fi vorbit cu el şi să-l fi ameninţat că-l demască dacă nu renunţă la apartenenţa la club şi promite că niciodată nu va mai juca cărţi. E puţin probabil ca un tânăr ca Adair să işte un scandal monstruos prin demascarea unui bărbat bine cunoscut şi mult mai în vârstă decât el. Probabil că a acţionat aşa cum am sugerat. Excluderea din club ar fi însemnat ruina pentru Moran, care trăia de pe urma câştigurilor ilicite de la jocul de cărţi. Prin urmare, l-a ucis pe Adair care, în acel moment, încerca să-şi dea seama câţi bani trebuia să returneze el, întrucât nu putea profita de pe urma jocului necinstit al partenerului său. A încuiat uşa pentru cazul în care doamnele l-ar putea surprinde şi insistă să afle ce făcea cu acele nume şi monede. Crezi că merge? — N-am nici o urmă de îndoială că ai descoperit adevărul. — Se va confirma sau infirma la proces. Între timp, fie ce-o fi, colonelul Moran nu ne va mai deranja, celebra puşcă pneumatică a lui Von Herder va împodobi Muzeul Scotland Yard-ului, iar domnul Sherlock Holmes va fi încă o dată liber să-şi dedice viaţa examinării acelor mici probleme interesante pe care viaţa complexă a Londrei ni le oferă din plin.   descarcati cartea de aici....

1. Stea-de-Argint   — Watson, mi-e teamă că va trebui să plec, spuse Holmes într-o dimineaţă, în timp ce ne pregăteam să luăm micul dejun. — Să pleci! Unde? — În ţinutul Dartmoor, la King’s Pyland. Vestea nu mă surprindea deloc. Într-adevăr, de mirare era doar că nu se amestecase până atunci în acest caz extraordinar, unicul subiect de discuţie din toată Anglia. O zi întreagă, prietenul meu măsurase camera în lung şi-n lat, cu capul în piept şi cu sprâncenele încruntate, umplându-şi în continuu pipa cu tutun din cel mai tare, complet surd la orice întrebare sau remarcă de-a mea. Primise de la agentul nostru de presă cele mai recente ediţii ale ziarelor, pe care doar le răsfoia şi le arunca într-un colţ. Cu toată tăcerea lui, ştiam foarte bine ce-l frământă. O singură problemă aflată în atenţia publicului la acea vreme îi putea pune la încercare capacitatea de analiză: ciudata dispariţie a favoritului cursei pentru cupa Wessex şi tragica ucidere a antrenorului acestui cal. Prin urmare, când Holmes şi-a anunţat brusc intenţia de a pleca spre locul unde se petrecuse drama, s-a întâmplat exact ceea ce aşteptasem şi sperasem să se întâmple. — Aş fi foarte bucuros să te însoţesc, dacă nu cumva crezi că te incomodez, i-am spus. — Dragul meu Watson, mi-ai face o mare favoare venind cu mine. Şi consider că nu-ţi vei irosi timpul, întrucât sunt anumite aspecte ale acestui caz care promit să-l facă de-a dreptul unic. Cred că avem suficient timp să prindem trenul în gara Paddington şi pe drum îţi voi spune mai pe larg despre ce e vorba. Mi-ai face un mare serviciu dacă ai lua cu tine şi excelentul tău binoclu. Şi iată cum, o oră şi ceva mai târziu, mă aflam într-un compartiment de clasa întâi, în drum spre Exeter, în timp ce Sherlock Holmes, cu privirea lui ageră şi plină de nerăbdare, încadrată de şapca de voiaj cu apărătoare pentru urechi, se cufunda cu repeziciune în lectura unui teanc de ziare noi, pe care şi le cumpărase la Paddington. Trecusem demult de Reading, când aruncă sub banchetă ultimul ziar şi-mi întinse tabachera. — Mergem destul de repede, zise el, uitându-se mai întâi pe fereastră şi apoi la ceas. În momentul de faţă avem o viteză de cincizeci şi trei de mile şi jumătate pe oră. — N-am văzut stâlpii care marchează sferturile de milă. — Nici eu, dar stâlpii de telegraf de pe linia asta se află la o distanţă de şaizeci de iarzi, deci calculul e simplu. Presupun că te-ai informat în legătură cu uciderea lui John Straker şi dispariţia lui Stea-de-Argint. — Am citit ce scrie în ziarele „Telegraph” şi „Chronicle”. — E unul din acele cazuri în care arta detectivului ar trebui să fie folosită mai degrabă pentru a cerne detaliile decât pentru a aduna noi dovezi. Tragedia a fost atât de neobişnuită, de completă şi de o importanţă atât de mare din punct de vedere personal pentru atâţia oameni, încât suferim de un exces de sugestii, presupuneri şi ipoteze. Partea cea mai grea este să desprinzi faptele, cele absolut incontestabile, de înfrumuseţările aduse de teoreticieni şi ziarişti. Apoi, după ce am stabilit această bază solidă, este de datoria noastră să vedem ce concluzii se pot trage şi care sunt punctele importante în jurul cărora se învârte întregul mister. Marţi seara, am primit telegrame atât de la colonelul Ross, proprietarul calului, cât şi de la inspectorul Gregory, cel care investighează cazul, amândoi solicitându-mi colaborarea. — Marţi seara! am exclamat. Şi azi e joi dimineaţă! De ce nu te-ai dus ieri acolo? — Pentru că am făcut o greşeală, dragul meu Watson, o greşeală pe care mă tem că o comit mai des decât ar crede cei care mă cunosc doar prin intermediul memoriilor scrise de tine. Cert este că nu mi se părea posibil ca cel mai remarcabil cal din Anglia să rămână ascuns multă vreme, mai ales într-un loc atât de puţin populat ca nordul ţinutului Dartmoor. Ieri aşteptam din oră în oră să aud că a fost găsit şi că cel care l-a răpit este ucigaşul lui John Straker. Dar când am văzut că a mai trecut o dimineaţă şi că nu s-a făcut nimic altceva în afară de arestarea tânărului Fitzroy Simpson, mi-am dat seama că este timpul să intru în acţiune. Totuşi, am impresia că într-un fel ziua de ieri n-a fost irosită în zadar. — Asta înseamnă că ţi-ai format o teorie? — Cel puţin cunosc exact faptele esenţiale ale acestui caz. Am să ţi le enumer, căci nimic nu limpezeşte un caz mai bine decât expunerea lui în faţa unei alte persoane; oricum, nu mă pot aştepta la o colaborare din partea ta fără să-ţi arăt punctul nostru de plecare. M-am rezemat de perne, trăgând din ţigară, în timp ce Holmes, aplecându-se înainte, îmi făcu o schiţă a evenimentelor care duseseră la călătoria noastră, marcând punctele problemei în palmă cu arătătorul său lung şi subţire. — Stea-de-Argint, zise el, se trage din armăsarul Somomy şi deţine un palmares la fel de strălucitor, ca şi celebrul lui strămoş. Are cinci ani şi, rând pe rând, i-a adus colonelului Noss, norocosul lui proprietar, toate premiile puse în joc la cursele de cai. Până în momentul catastrofei era favoritul principal în cursa pentru cupa Wessex, pariurile fiind de trei la unu în favoarea lui. Oricum, el a fost întotdeauna favoritul numărul unu în rândul iubitorilor de curse şi nu i-a dezamăgit niciodată până acum, astfel că, s-au pariat pe el sume enorme, chiar şi la aceste şanse. Este evident, deci, că mulţi oameni aveau mare interes să-l împiedice pe Stea-de-Argint să fie prezent la startul cursei de marţea viitoare. Bineînţeles, acest lucru a fost conştientizat şi la King’s Pyland, unde se află grajdul de antrenament al colonelului. S-au luat toate precauţiile pentru a se asigura paza favoritului. Antrenorul, John Straker, era un fost jocheu care a concurat pentru colonelul Ross înainte de a se îngrăşa şi de a depăşi greutatea admisă. El l-a slujit pe colonel cinci ani ca jocheu şi şapte ani ca antrenor şi întotdeauna s-a dovedit a fi un slujitor zelos şi cinstit. Avea în subordine trei băieţi, întrucât grajdul era destul de mic, cu doar patru cai. În fiecare noapte, unul dintre aceşti băieţi stătea de veghe în grajd, în timp ce ceilalţi dormeau în pod. Toţi trei aveau caractere ireproşabile. John Straker, fiind însurat, locuia într-o vilă mică situată la vreo două sute de yarzi de grajduri. Nu avea copii, doar o servitoare, şi avea o situaţie materială destul de bună. Împrejurimile sunt pustii, dar, cam la o jumătate de milă spre nord, se află un grup de vile construite de un antreprenor din Tavistock în folosul bolnavilor şi al acelora care doresc să se bucure de aerul proaspăt din Dartmoor. Oraşul Tavistock este situat la două mile spre vest, iar dincolo de bărăgan, tot la vreo două mile depărtare, se află cel mai mare loc de antrenament din Mapleton, care aparţine lordului Backwater şi este condus de Silas Brown. În rest, bărăganul este complet pustiu, locuit doar de câţiva ţigani nomazi. Aceasta era situaţia lunea trecută, când s-a produs catastrofa. În seara aceea, caii fuseseră plimbaţi şi adăpaţi ca de obicei, iar grajdurile au fost închise la ora nouă. Doi dintre băieţi s-au dus acasă la antrenor şi au luat cina în bucătărie, în timp ce al treilea, Ned Hunter, a rămas de pază. La câteva minute după ora nouă, servitoarea, Edith Baxter, i-a dus acestuia la grajduri cina, constând din mâncare de berbec cu sos condimentat. Nu i-a dus nimic de băut, deoarece grajdurile aveau apă curentă şi exista regula ca băiatul de serviciu să nu bea nimic altceva. Servitoarea avea cu ea un felinar, întrucât era foarte întuneric, iar poteca trecea de-a dreptul prin bărăgan. Edith Baxter se afla la o distanţă de treizeci de yarzi de grajduri, când un bărbat a apărut din întuneric şi i-a strigat să se oprească. În clipa în care a păşit în cercul de lumină palidă al felinarului, fata a văzut că era un om cu înfăţişare distinsă, îmbrăcat într-un costum din lână aspră de culoare gri, cu o şapcă din postav pe cap. Purta ghetre şi avea un baston greu cu măciulie. Dar ceea ce a impresionat-o cel mai mult pe fată a fost paloarea accentuată a feţei şi nervozitatea din felul lui de a se purta. În privinţa vârstei, după părerea ei, omul avea peste treizeci de ani. — Îmi poţi spune unde mă aflu? a întrebat-o el. Aproape că mă hotărâsem să dorm sub cerul liber, când am văzut lumina felinarului tău. — Sunteţi în preajma grajdurilor de la King’s Pyland, a răspuns ea. — Serios? Ce noroc am! a exclamat bărbatul. Din câte ştiu, un grăjdar doarme acolo singur în fiecare seară. Probabil că asta e cina pe care i-o duci. Sunt sigur că nu eşti prea mândră pentru a câştiga nişte bani ca să-ţi cumperi o rochie nouă, nu-i aşa? Necunoscutul a scos din buzunarul vestei o bucată de hârtie împăturită, zicând: — Ai grijă să-i dai asta băiatului diseară şi mâine vei avea cea mai frumoasă rochiţă pe care ţi-ai putea-o cumpăra. Servitoarea s-a speriat de seriozitatea vorbelor lui şi a luat-o la fugă pe lângă el, până la fereastra prin care obişnuia să-i dea grăjdarului mâncarea. Fereastra era deja deschisă, iar Hunter era aşezat la măsuţa dinăuntru. Fata tocmai începuse să-i povestească ce se întâmplase, când străinul s-a apropiat din nou. — Bună seara, a spus el, uitându-se pe fereastră. Aş vrea să stau de vorbă cu dumneata. Fata a jurat că, în timp ce bărbatul vorbea, a observat în mâna lui colţul micului pachet de hârtie. — Dar ce treabă aveţi aici? a întrebat băiatul. — Genul de treabă care ar putea să-ţi umple buzunarele, a replicat celălalt. Ai doi cai înscrişi în cursa pentru cupa Wessex: Stea-de-Argint şi Bayard. Vinde-mi şi mie un pont bun şi n-o să-ţi pară rău. E adevărat că Bayard i-ar putea da celuilalt un avans de o sută de yarzi la o mie de metri şi că cei de aici au pariat pe el? — Aha! Deci dumneata eşti unul din spionii ăia blestemaţi! a strigat băiatul. Lasă că-ţi arăt eu cum ne purtăm noi cu astfel de oameni la King’s Pyland! A sărit în sus şi a traversat în fugă grajdul, ca să dea drumul la câine. Fata a fugit spre casă, dar, în timp ce fugea, s-a uitat înapoi şi l-a văzut pe străin aplecându-se înăuntru pe fereastră. Puţin mai târziu însă, când Hunter s-a repezit afară cu câinele, necunoscutul dispăruse şi cu toate că a alergat în jurul tuturor clădirilor, băiatul nu a reuşit să-i mai dea de urmă. — O clipă! l-am întrerupt eu. Când a fugit cu câinele afară, grăjdarul a lăsat cumva uşa descuiată în urma lui? — Excelent, Watson, excelent! murmură prietenul meu. Importanţa acestui lucru m-a izbit atât de puternic, încât ieri am trimis special o telegramă la Dartmoor ca să lămuresc problema. Băiatul a încuiat uşa înainte să iasă. În plus, fereastra era prea îngustă ca să poate trece un om prin ea. Hunter a aşteptat până s-au întors colegii lui, moment în care i-a trimis vorbă antrenorului despre ceea ce se întâmplase. Straker s-a tulburat auzind relatarea, deşi se pare că nu şi-a dat seama de adevărata ei însemnătate. Era totuşi vag neliniştit, iar când doamna Straker s-a trezit pe la unu noaptea, l-a văzut îmbrăcându-se. Ca răspuns la întrebările ei, el a zis că nu poate dormi, că e neliniştit din cauza cailor şi că intenţionează să se ducă până la grajduri să vadă dacă totul e în ordine. Soţia lui l-a implorat să stea acasă, mai ales că auzea ploaia bătând în geam, dar în ciuda rugăminţilor ei, el şi-a pus impermeabilul şi a ieşit afară. La şapte dimineaţa, doamna Straker s-a trezit şi a constatat că soţul ei nu se întorsese încă. S-a îmbrăcat în grabă, a chemat servitoarea şi s-a îndreptat către grajduri. Uşa era deschisă; înăuntru, ghemuit pe un scaun se afla Hunter, căzut într-o stare profundă de toropeală, boxa favoritului era goală şi nici urmă de antrenor. Cei doi băieţi, care dormiseră în podul de deasupra camerei cu harnaşamente, au fost treziţi în grabă. Nu auziseră nimic în timpul nopţii, fiindcă amândoi aveau un somn greu. Era evident că Hunter era sub influenţa unui drog puternic; întrucât nu se putea scoate nimic coerent de la el, a fost lăsat să doarmă până şi-a revenit, timp în care cei doi băieţi şi cele două femei au fugit în căutarea lui Straker şi a armăsarului. Încă mai sperau că antrenorul, din cine ştie ce motiv, scosese calul la o plimbare cu noaptea-n cap; urcând însă pe movila din apropierea casei, de unde se vedea tot bărăganul din jur, nu numai că n-au găsit nici o urmă a favoritului dispărut, dar au zărit ceva ce îi avertiza că se aflau în prezenţa unei tragedii. La vreun sfert de milă de grajduri, pelerina lui John Straker fâlfâia, agăţată într-un tufiş. În imediata apropiere era o groapă, iar pe fundul ei a fost descoperit cadavrul nefericitului antrenor. Capul îi fusese sfărâmat de o lovitură barbară, aplicată cu un obiect greu, şi mai avea o rană pe coapsă, o tăietură lungă şi dreaptă, făcută bineînţeles cu un instrument foarte ascuţit. Cu toate astea, era clar că Straker se apărase cu dârzenie împotriva atacatorilor săi, pentru că în mâna dreaptă ţinea un cuţitaş plin până la plăsele de sânge închegat, în timp ce în stânga strângea o cravată din mătase roşie cu negru, pe care servitoarea a recunoscut-o ca fiind cea purtată cu o seară înainte de necunoscutul care apăruse la grajduri. Când şi-a revenit din toropeală, Hunter a fost şi el aproape sigur că străinul era posesorul cravatei. De asemenea, a fost la fel de convins că acelaşi străin îi drogase mâncarea de berbec, în timp ce stătea la fereastră, lăsând astfel grajdurile fără paznic. În ceea ce priveşte calul dispărut, în noroiul de pe fundul gropii fatale erau destule urme care dovedeau că acesta fusese acolo în momentul luptei. Dar din dimineaţa aceea, calul n-a mai fost văzut şi, cu toate că s-a oferit o recompensă substanţială, iar toţi ţiganii din Dartmoor sunt cu ochii în patru, nu s-a primit nici o veste despre el. În sfârşit, analiza a arătat că resturile de la cina grăjdarului conţin o cantitate apreciabilă de praf de opiu, în timp ce oamenii din casă au mâncat în aceeaşi seară aceeaşi mâncare, fără să păţească nimic. Acestea sunt faptele principale ale cazului, prezentate fără presupuneri sau înflorituri. Acum voi recapitula ceea ce făcut poliţia în această chestiune. Inspectorul Gregory, căruia i s-a încredinţat cazul, este un poliţist extrem de competent. Dacă ar fi înzestrat şi cu imaginaţie, ar putea ajunge departe în meseria lui. De îndată ce sosit la faţa locului, l-a găsit şi i-a arestat imediat pe bărbaţi asupra căruia planau în mod firesc suspiciunile. Nu a fost foarte greu să-l găsească, pentru că acesta locuia într-una din vilele despre care am vorbit. Se pare că numele lui este Fitzroy Simpson. E un om de familie foarte bună, cu o educaţie aleasă care şi-a risipit averea la cursele de cai şi acum trăieşte din puţinii bani pe care îi câştigă ca agent de pariuri în cluburile sportive din Londra. Din registrul lui reiese că pariuri în valoare de cinci mii de lire fuseseră înregistrate împotriva favoritului. La arestarea sa, el a declarat că venise în Dartmoor sperând să capete informaţii despre caii de la King’s Pyland, precum şi despre Desborough, al doilea favorit, aflat în grija lui Silas Brown la grajdurile Mapleton. Nu a încercat să nege că s-a comportat în seara aceea aşa cum spuseseră martorii, dar a declarat că nu avea nici un plan diabolic, ci pur şi simplu dorise să obţină informaţii direct de la sursă. Când i s-a arătat cravata; a devenit palid şi a fost complet incapabil să justifice prezenţa ei în mâna celui ucis. Hainele sale ude dovedeau că fusese afară în timpul furtunii din noaptea precedentă, iar bastonul lui cu cap de plumb putea fi foarte bine arma care, prin lovituri repetate, a provocat rănile îngrozitoare în urma cărora murise Straker. Pe de altă parte, Simpson nu avea nici un fel de rană, în timp ce cuţitul lui Straker arăta că cel puţin unul dintre atacatorii săi fusese atins. Pe scurt, astea sunt faptele, dragă Watson, şi ţi-aş fi profund îndatorat dacă ai putea să aduci puţină lumină în acest caz. Ascultasem cu cel mai mare interes relatarea pe care mi-o făcuse Holmes, cu claritatea lui caracteristică. Deşi majoritatea faptelor îmi erau cunoscute, nu apreciasem îndeajuns importanţa lor relativă şi nici legătura dintre ele. — Nu e oare posibil, am sugerat eu, ca tăietura de pe coapsa lui Straker să fi fost cauzată de propriul cuţit în cursul zbaterilor convulsive care urmează oricărei răni la creier? — E mai mult decât posibil, e chiar probabil, îmi răspunse Holmes. În acest caz, unul din punctele principale în favoarea acuzatului dispare. — Şi totuşi, i-am spus, nici acum nu înţeleg care este teoria poliţiei. — Mă tem că orice teorie am prezenta, vom întâmpina obiecţii serioase, replică prietenul meu. După părerea mea, poliţia îşi închipuie că acest Fitzroy Simpson, după ce l-a drogat pe băiat şi după ce a obţinut cumva o copie a cheii, a deschis uşa de la grajd şi a scos calul afară, aparent cu intenţia de a-l răpi. Frâul calului lipseşte, deci se poate să i-l fi pus Simpson. Apoi, lăsând uşa deschisă în urma lui, a plecat cu calul prin bărăgan, când s-a întâlnit sau a fost ajuns din urmă de antrenor. Bineînţeles că a izbucnit un scandal între ei. Simpson i-a zdrobit creierii antrenorului cu bastonul său greu, fără să fie rănit de cuţitaşul folosit de Straker ca să se apere, apoi hoţul a dus calul într-o ascunzătoare sau poate că acesta a fugit în timpul luptei, iar acum rătăceşte pe undeva prin bărăgan. Cam aşa se prezintă cazul în concepţia poliţiei şi, oricât de improbabil ar fi el, orice altă explicaţie este şi mai improbabilă. Oricum, voi verifica repede teoria asta, de îndată ce voi fi la faţa locului. Până atunci, nu prea văd cum am putea avansa mai mult de atât în aceasta problemă. Era deja seară când am ajuns în micul oraş Tavistock, situat, precum partea bombată a unui scut, în mijlocul cercului uriaş al ţinutului Dartmoor. La gară ne aşteptau doi domni. Unul era înalt, blond, cu părul ca o coamă de leu şi cu barbă, iar ochii mari, de un albastru deschis, erau ciudat de pătrunzători. Celălalt era scund şi vioi, foarte elegant şi dichisit, purta redingotă şi ghetre, cu favoriţi mici, bine îngrijiţi şi cu monoclu. Acesta era colonelul Ross, binecunoscutul amator de sport, celălalt era inspectorul Gregory, un om a cărui faimă creştea cu repeziciune în cadrul departamentului de detectivi al poliţiei engleze. — Sunt încântat că aţi venit, domnule Holmes, spuse colonelul. Domnul inspector aici de faţă a făcut tot ce se putea imagina, dar eu nu vreau să scap nici o posibilitate de a răzbuna pe bietul Straker şi de a-mi recupera calul. — A mai intervenit ceva nou? întrebă Holmes. — Cu regret trebuie să spun că am făcut prea puţine progrese, răspunse inspectorul. Afară ne aşteaptă o trăsură şi întrucât sunt sigur că doriţi să vedeţi locul faptei înainte să cadă întunericul, putem să discutăm pe drum. Un minut mai târziu, eram cu toţii aşezaţi confortabil în trăsura care trecea zornăind prin ciudatul şi vechiul Devonshire. Inspectorul Gregory, excesiv de preocupat de cazul său, începu să toarne cu observaţii, iar Holmes îl întrerupea doar din când în când cu o întrebare sau cu o interjecţie. Colonelul Ross se lăsă pe spate, cu mâinile încrucişate şi cu pălăria pe ochi, în timp ce eu ascultam cu interes dialogul celor doi detectivi. Gregory îşi formula teoria, care era aproape identică cu cea pe care Holmes o prevăzuse în tren. — Laţul e destul de strâns în jurul lui Fitzroy Simpson, spuse inspectorul, şi eu personal cred că el e omul nostru. În acelaşi timp, recunosc că dovezile sunt pur circumstanţiale şi că ar putea interveni ceva nou care să răstoarne situaţia. — Cum rămâne cu cuţitul lui Straker? — Am ajuns la concluzia că s-a rănit singur când a căzut. — Prietenul meu, doctorul Watson, mi-a sugerat acelaşi lucru când veneam încoace. Dacă este adevărat, nu e deloc în favoarea acestui Simpson. — Cu siguranţă. El nu are nici cuţit şi nici vreo urmă de rană. Dovezile împotriva lui sunt fără îndoială foarte puternice. Avea mare interes să dispară favoritul. E bănuit că l-a drogat pe grăjdar, a fost cu certitudine afară în timpul furtunii, era înarmat cu un baston greu, iar cravata lui a fost găsită în mâna mortului. Cred că avem suficiente probe pentru a ne prezenta în faţa unui juriu. Holmes clătină din cap. — Un avocat deştept ar face praf toată teoria, zise el. De ce ar fi luat Simpson calul din grajd? Dacă voia să-l rănească, de ce n-ar fi făcut-o chiar acolo? S-a găsit asupra lui o copie după cheia de la uşa grajdului? Ce farmacist i-a vândut praful de opiu? Şi, mai ales, unde ar fi putut el, care e un străin în ţinut, să ascundă un cal, şi încă un cal aşa faimos? Care este explicaţia lui în legătură cu hârtia pe care dorea ca servitoarea să i-o dea grăjdarului? — El zice că era o bancnotă de zece lire. Într-adevăr, s-a găsit o astfel de bancnotă în punga lui. Dar celelalte obstacole nu sunt atât de formidabile pe cât par. Simpson nu e complet străin de aceste meleaguri. A locuit de două ori la Tavistock în timpul verii. Opiul a fost probabil adus de la Londra. Cheia de care s-a servit putea fi aruncată. Calul poate fi pe fundul vreunei gropi sau mine părăsite din bărăgan. — Ce spune el în privinţa cravatei? — Recunoaşte că e a lui şi declară că a pierdut-o. Dar a apărut un element nou în acest caz, care poate explica de ce a scos calul din grajd. Holmes îşi ciuli urechile. — Am găsit urme care arată că o şatră de ţigani s-a stabilit luni seara la o distanţă de o milă de locul unde a avut loc crima. Marţi nu mai erau acolo. Acum, presupunând că a existat o înţelegere între Simpson şi aceşti ţigani, nu e oare posibil ca el să fi scos calul ca să-l ducă lor atunci când a fost ajuns din urmă, şi nu e posibil ca ei să se afle în posesia lui acum? — Tot ce se poate. — În prezent, bărăganul este cercetat în amănunţime, pentru a se da de urma acestor ţigani. Am examinat, de asemenea, fiecare grajd şi dependinţă din Tavistock, pe o rază de zece mile. — Din câte ştiu, mai există un alt grajd în apropiere. — Da, şi acesta este un factor pe care desigur nu trebuie să-l neglijăm, pentru că Desborough, calul lor, era al doilea pe lista de pariuri şi proprietarul avea interes să dispară favoritul. Se ştie că Silas Brown, antrenorul, a pariat mulţi bani cu ocazia cursei şi nu era deloc prieten cu bietul Straker. Cu toate astea, am cercetat grajdurile şi nu am găsit nimic care să aibă legătură cu cazul. — Şi nimic care să-l lege pe Simpson de interesele grajdurilor Mapleton? — Absolut nimic. Holmes se rezemă pe pernele trăsurii şi conversaţia încetă. Câteva minute mai târziu, vizitiul opri la marginea drumului, în faţa unei vilişoare drăguţe din cărămidă roşie, cu streşinile atârnând. Ceva mai departe, dincolo de peluză, era o clădire lungă, cu ţigle cenuşii. Curbele joase ale bărăganului, căruia ferigile veştede îi dădeau culoarea bronzului, se întindeau în toate direcţiile, până la linia orizontului, întreruptă doar de turlele din Tavistock şi de un mănunchi de case aflate departe spre vest: grajdurile Mapleton. Cu toţii ne-am dat jos în grabă, în afară de Holmes, care continua să stea rezemat, cu ochii aţintiţi în zare, complet pierdut în gânduri. Abia când i-am atins braţul s-a ridicat, tresărind violent şi a coborât din trăsură. — Mă scuzaţi, zise el, întorcându-se spre colonelul Ross, care îl privea surprins. Visam cu ochii deschişi. Strălucirea ochilor şi agitaţia stăpânită din comportamentul lui m-au convins, obişnuit fiind cu felul său de a fi, că găsise un indiciu, deşi nu-mi puteam imagina unde. — Poate aţi prefera să mergeţi de îndată la locul crimei, domnule Holmes? spuse Gregory. — Mai degrabă aş vrea să mai rămân puţin aici şi să lămuresc două sau trei probleme de detaliu. Presupun că Straker a fost adus aici? — Da, e sus. Ancheta va avea loc mâine. — Era de mulţi ani în slujba dumneavoastră, domnule colonel? — Am fost mereu foarte mulţumit de serviciile lui. — Domnule inspector, presupun că aţi făcut un inventar al lucrurilor aflate în buzunarul lui în momentul în care a murit? — Toate aceste obiecte se află în sufragerie, dacă doriţi să le vedeţi. — Mi-ar face mare plăcere. Ne-am dus cu toţii în camera din faţă şi ne-am aşezat în jurul mesei din mijloc, în timp ce inspectorul descuie o cutie pătrată din metal şi aşternu în faţa noastră o grămăjoară de lucruri: o cutie de chibrituri, o lumânare mică din seu, o pipă din lemn, o pungă din piele de focă ce conţinea tutun de pipă, un ceas din argint cu lanţ din aur, cinci monede din aur de o liră, o trusă de creioane din aluminiu, câteva hârtii şi un cuţit cu mâner din fildeş şi cu o lamă rigidă, dar foarte fină, marca Weiss & Comp., Londra. — Cuţitul acesta e foarte ciudat, observă Holmes, ridicându-l şi examinându-l minuţios. Întrucât are pete de sânge pe el, bănuiesc că este cel care a fost găsit în mâna mortului. Watson, acest cuţit e cu siguranţă din domeniul tău, nu-i aşa? — E un cuţit ce se foloseşte în operaţiile de ochi, i-am răspuns. — Aşa mă gândeam şi eu. O lamă delicată destinată unor operaţii delicate. E ciudat ca un om să ia cu el un astfel de obiect într-o expediţie dură, mai ales că nu se poate închide când îl pui în buzunar. — Vârful era protejat de un disc din plută, pe care l-am găsit lângă cadavru, spuse inspectorul. Soţia lui ne-a spus că văzuse acest cuţit pe masa de toaletă şi că bărbatul ei îl luase înainte să iasă din cameră. Era o armă destul de modestă, dar alta mai bună nu găsise în momentul respectiv. — E foarte posibil. Şi hârtiile acestea? — Trei dintre ele sunt facturi primite de la negustorii de fân. Una este o scrisoare cu instrucţiuni de la colonelul Ross, iar alta este o notă de plată de la o modistă de pe strada Bond, doamna Lesurier, adresată domnului William Derbyshire, pentru suma de treizeci şi şapte de lire şi cincisprezece şilingi. Doamna Straker ne-a spus că Derbyshire este un prieten al soţului ei şi că, uneori, scrisorile acestuia erau trimise aici. — Doamna Derbyshire are gusturi destul de costisitoare, remarcă Holmes, aruncând o privire la nota de plată. Douăzeci şi două de guinee este un preţ cam mare pentru o singură toaletă. Totuşi, cred că nu mai e nimic de aflat aici, aşa că putem merge la locul crimei. În timp ce ieşeam din sufragerie, o femeie care până atunci aşteptase pe hol, făcu un pas înainte şi îl apucă de mânecă pe inspector. Avea o faţă obosită, slabă şi plină de nerăbdare, pe care o tragedie recentă îşi lăsase amprenta. — L-aţi prins? L-aţi găsit? gâfâi ea. — Nu, doamnă Straker, dar domnul Holmes, aici de faţă, a venit de la Londra ca să ne ajute şi vom face tot posibilul. — Sunt sigur că ne-am întâlnit la Plymouth, la un picnic, în urmă cu ceva vreme, nu-i aşa, doamnă Straker? zise Holmes. — Nu, domnule, vă înşelaţi. — Vai de mine! Aş fi putut să jur că-i aşa. Aveaţi un taior din mătase albă, garnisit cu pene de struţ. — N-am avut niciodată o astfel de toaletă, domnule, răspunse doamna. — A, atunci s-a lămurit chestiunea, spuse Holmes şi, cerându-şi scuze, ieşi pe urmele inspectorului. Pornind cu toţii de-a curmezişul bărăganului, am ajuns în scurt timp la groapa unde fusese găsit cadavrul. Pe margine se afla tufişul de care se agăţase haina. — Din câte am înţeles, n-a bătut vântul în noaptea aceea, zise Holmes. — Deloc, dar a plouat cu găleata. — În acest caz, pelerina n-a fost aruncată de vânt pe tufiş, ci a fost pusă acolo. — Da, era întinsă peste el. — Interesant. Văd că pe pământ sunt multe urme de paşi. Cu siguranţă au călcat mulţi pe aici de luni seara şi până acum. — Am avut grijă să punem o rogojină aici, la o parte, şi am stat cu toţii numai pe ea. — Excelent. — În sacul acesta am pus una din cizmele pe care le purta Straker, unul din pantofii lui Fitzroy Simpson, precum şi un mulaj după o potcoavă de-a lui Stea-de-Argint. — Dragul meu inspector, îmi depăşiţi toate aşteptările! Holmes luă sacul şi, coborând în groapă, împinse rogojina mai spre centru. Apoi, întins pe burtă şi cu bărbia sprijinită în mâini, cercetă amănunţit noroiul plin de urme din faţa lui. — Hei! strigă el deodată. Ce-i asta? Era un chibrit de ceară, pe jumătate ars, acoperit de atâta noroi, încât părea mai degrabă o aşchie de lemn. — Nu-mi dau seama cum de nu l-am văzut, zise inspectorul, vizibil enervat. — Era invizibil, fiind îngropat în noroi. Eu l-am văzut doar pentru că îl căutam. — Cum? Vă aşteptaţi să-l găsiţi? — Nu mi s-a părut exclus. Holmes scoase ghetele din sac şi compară urmele lăsate de fiecare din ele cu cele de pe pământ. Apoi se caţără până la marginea gropii şi începu să se târască printre ferigi şi tufişuri. — Mă tem că nu mai sunt alte urme, zise inspectorul. Am examinat zona cu mare atenţie, pe o rază de o sută de yarzi. — Nu, zău! exclamă Holmes, ridicându-se. Aş fi de-a dreptul impertinent dacă aş face acelaşi lucru, după cele ce mi-aţi spus. Dar aş dori să fac o mică plimbare prin împrejurimi, înainte să se lase întunericul, astfel ca mâine să mă aflu pe teren cunoscut şi cred că voi lua şi potcoava asta cu mine, ca să-mi poarte noroc. Colonelul Ross, care se arătase oarecum nerăbdător faţă de metoda calmă şi sistematică de lucru a prietenului meu, se uită la ceas. — V-aş ruga să vă întoarceţi cu mine, domnule inspector, zise el. Aş dori să vă consult în privinţa câtorva aspecte. Mă întrebam dacă nu e de datoria noastră să ştergem numele calului de pe lista concurenţilor la cupa Wessex. — În nici un caz! strigă Holmes cu hotărâre. Eu i-aş lăsa numele acolo. Colonelul se înclină. — Sunt bucuros că am aflat părerea dumneavoastră, domnule, spuse el. După ce vă terminaţi plimbarea, ne veţi găsi acasă la bietul Straker şi ne vom putea întoarce împreună cu trăsura la Tavistock. Colonelul plecă înapoi cu inspectorul, în timp ce eu şi Holmes o pornirăm încet, de-a curmezişul bărăganului. Soarele începea să apună în spatele grajdurilor de la Mapleton, iar câmpia lungă şi înclinată din faţa noastră căpăta nuanţe aurii, devenind maroniu-roşcată, acolo unde ferigile veştejite şi ciulinii prindeau lumina înserării. Dar măreţia peisajului îl lăsa rece pe prietenul meu, care era cufundat adânc în gânduri. — Iată cum stau lucrurile, Watson, zise el în cele din urmă. Pentru moment, putem lăsa la o parte chestiunea uciderii lui John Straker şi ne vom limita să aflăm ce s-a întâmplat cu calul. Acum, presupunând că a fugit în timpul tragediei sau după aceea, unde s-ar fi putut duce? Calul este un animal cu spirit de turmă. Dacă ar fi fost lăsat singur, instinctul lui l-ar fi îndemnat fie să se întoarcă la King’s Pyland, fie să se ducă la Mapleton. De ce să rătăcească aiurea prin bărăgan? În orice caz, l-ar fi văzut cineva până acum. Şi ce rost ar fi avut să-l răpească ţiganii? Oamenii ăştia o iau întotdeauna la goană când aud de bucluc, fiindcă nu le place să fie sâcâiţi de poliţie. Iar de vândut, n-ar fi putut spera nicicum să vândă un asemenea cal. Ar fi riscat enorm şi n-ar fi câştigat nimic luându-l. Asta e clar ca lumina zilei. — Şi atunci, unde e? — Am spus deja că trebuie să se fi dus ori la King’s Pyland, ori la Mapleton. La King’s Pyland nu e. Prin urmare, e la Mapleton. Să ne luăm după ipoteza asta şi să vedem unde ne duce. Aşa cum a remarcat şi inspectorul, partea asta a bărăganului este foarte tare şi uscată, dar spre Mapleton coboară şi, după cum poţi să vezi de aici, în partea aceea este o vâlcea alungită, care trebuie să fi fost foarte jilavă în noaptea de luni. Dacă presupunerea noastră este corectă, atunci calul trebuie să fi traversat vâlceaua şi acolo zic eu că ar fi bine să-i căutăm urmele. În timpul acestei conversaţii ne continuasem drumul într-un ritm alert şi câteva minute mai târziu ne găseam în vâlceaua cu pricina. La rugămintea lui Holmes, am coborât malul mergând spre dreapta, iar el spre stânga; nici nu apucasem să fac cincizeci de paşi, când l-am auzit strigând şi l-am văzut făcându-mi semn cu mâna. Urma unei copite se contura clar pe pământul moale din faţa lui, iar potcoava pe care o scoase din buzunar se potrivi perfect cu aceasta. — Iată valoarea imaginaţiei, zise Holmes. E tocmai calitatea care îi lipseşte inspectorului Gregory. Noi ne-am închipuit ce s-ar fi putut întâmpla, am acţionat conform presupunerii şi am descoperit că am avut dreptate. Să continuăm. Traversarăm fundul mlăştinos al vâlcelei şi străbăturăm un sfert de milă de pământ uscat şi tare. Apoi, terenul începu iar să coboare şi văzurăm din nou urmele. Cale de o jumătate de milă le pierdurăm încă o dată, dar le regăsirăm aproape de Mapleton. Holmes le văzu primul şi mi le arătă, cu o expresie de triumf pe faţă. Urmele paşilor unui om se distingeau clar alături de cele ale calului. — Dar mai înainte calul era singur! am strigat. — Întocmai. Mai înainte era singur. Hei, dar asta ce e? Cele două şiruri de urme se întorceau brusc şi o luau spre King’s Pyland. Holmes scoase un şuierat şi pornirăm amândoi de-a lungul lor. Prietenul meu era cu ochii numai pe ele, dar eu, uitându-mă din întâmplare într-o parte, am văzut cu surprindere cum aceleaşi urme se întorceau înapoi, în direcţia opusă. — Bravo, Watson! zise Holmes când i le-am arătat. Ne-ai scutit de un drum lung, care ne-ar fi adus de unde am plecat. Să ne luăm deci după urmele care se întorc. N-a trebuit să mergem mult. Urmele se opreau la drumul asfaltat care ducea la porţile grajdurilor Mapleton. Când ne-am apropiat, un servitor ieşi în fugă. — Nu primim drumeţi aici, zise el. — Vreau doar să pun o întrebare, răspunse Holmes, vârând două degete în buzunarul de la vestă. Ar fi prea devreme dacă aş veni mâine dimineaţă la ora cinci să vorbesc cu stăpânul dumitale, domnul Silas Brown? — Sunteţi binevenit, domnule. Dacă e cineva treaz la ora aia, cu siguranţă e dumnealui, pentru că întotdeauna se scoală primul. Dar iată-l că vine, domnule, să vă răspundă chiar el la întrebări. Nu, domnule, nu! Îmi pot pierde slujba dacă vede că mă ating de banii dumneavoastră. Mai târziu, dacă doriţi. În timp ce Sherlock Holmes punea înapoi moneda de o jumătate de coroană pe care o scosese din buzunar, un bărbat mai în vârstă, cu o înfăţişare fioroasă, ieşi pe poartă, învârtind în mână o cravaşa. — Ce-i asta, Dawson? strigă el. Lasă pălăvrăgeala! Du-te şi vezi-ţi de treabă! Şi voi, ce naiba căutaţi pe-aici? — Voiam să vorbim zece minute cu dumneavoastră, bunul meu domn, rosti Holmes cu cel mai dulce glas. — N-am timp să vorbesc cu orice pierde-vară. Nu vrem străini pe-aici. Plecaţi sau pun câinele pe voi! Holmes se aplecă înainte şi îi şopti ceva antrenorului. Acesta tresări puternic şi se înroşi până peste urechi. — E o minciună! strigă el. O minciună sfruntată! — Foarte bine. Preferaţi să ne certăm în privinţa asta aici, în public, sau discutăm în salonul dumneavoastră? — Atunci, intraţi înăuntru, dacă doriţi. Holmes zâmbi. — N-am să te ţin mai mult de câteva minute, Watson, zise el. Acum, domnule Brown, sunt la dispoziţia dumneavoastră. Trecură douăzeci de minute şi nuanţele roşiatice ale bărăganului deveniră cenuşii până se întoarse Holmes cu antrenorul. În viaţa mea nu mai văzusem o schimbare aşa de bruscă precum aceea care se petrecuse în Silas Brown în acest răstimp. Faţa lui era pământie, pe frunte îi străluceau broboane de sudoare, iar mâinile îi tremurau atât de tare, încât cravaşa părea o ramură bătută de vânt. Atitudinea lui tiranică şi bătăioasă dispăruse şi ea, iar acum antrenorul se gudura pe lângă prietenul meu ca un câine pe lângă stăpân. — Instrucţiunile dumneavoastră vor fi respectate. Totul va fi făcut întocmai. — Nu trebuie să existe nici o greşeală, zise Holmes, privindu-l cercetător. Celălalt se cutremură când citi ameninţarea în ochii lui. — Nu, nu va fi nici o greşeală. Va fi acolo. Să-l schimb mai întâi sau nu? Holmes se gândi puţin, apoi izbucni în râs. — Nu, nu-l schimba, spuse el. O să-ţi scriu eu în privinţa asta. Să nu faci vreo şmecherie, că altfel... — Nu, nu! Puteţi avea încredere în mine, fiţi sigur! — Da, cred că pot. Bine, mâine vei primi veşti de la mine. Apoi Holmes făcu stânga-mprejur, fără să ia în seamă mâna tremurătoare pe care i-o întindea celălalt şi pornirăm spre King’s Pyland. — Rar am întâlnit aşa o combinaţie de bătăuş, laş şi josnic, precum domnul Silas Brown, remarcă Holmes, în timp ce mergeam amândoi pe drumul anevoios. — Asta înseamnă că el are calul, nu-i aşa? — A încercat el să nege, dar i-am descris cu atâta exactitate ce-a făcut în dimineaţa aceea, încât e convins că îl urmăream. Ai observat, desigur, ciudata formă pătrată a urmelor de paşi şi faptul că cizmele lui corespund întocmai. În plus, nici un servitor nu ar fi îndrăznit să facă aşa ceva. I-am povestit cum se trezise primul, ca de obicei, şi văzuse un cal necunoscut rătăcind prin bărăgan, cum s-a dus la el şi ce uimit a fost când l-a recunoscut după pata albă de pe frunte, de la care i se trage şi numele de Stea-de-Argint, cum şi-a dat seama că norocul i-a dat pe mână singurul cal care ar fi putut să-l învingă pe cel pe care pariase el. Apoi i-am spus cum primul lui impuls fusese să-l ducă înapoi la King’s Pyland, cum diavolul îl învăţase să ascundă calul până după cursă şi cum se întorsese cu el şi-l ascunsese la Mapleton. După ce i-am înşirat astfel toate detaliile, a cedat şi s-a gândit numai cum să-şi scape pielea. — Da, dar grajdurile lui au fost percheziţionate. — Un şmecher ca el ştie multe trucuri când vine vorba de cai. — Bine, dar nu ţi-e teamă să laşi calul în mâinile lui acum, mai ales că are tot interesul să-i facă rău? — Dimpotrivă, dragul meu. Îl va păzi ca pe lumina ochilor. Ştie că singura lui salvare este să-l aducă teafăr. — Colonelul Ross nu mi s-a părut genul de om care să dea dovadă de milă în vreo împrejurare. — Chestiunea nu depinde de colonelul Ross. Eu am metodele mele şi nu dezvălui decât ceea ce vreau. Acesta este avantajul de a lucra neoficial. Nu ştiu dacă ai observat, Watson, dar atitudinea colonelului Ross faţă de mine a fost puţin cam condescendentă. Acum sunt tentat să mă amuz un pic pe seama lui. Nu-i spune nimic despre cal. — În nici un caz fără permisiunea ta. — Bineînţeles, asta nu e nimic în comparaţie cu problema uciderii lui John Straker. — Şi acum o să te dedici rezolvării ei? — Dimpotrivă. Ne întoarcem amândoi la Londra cu trenul de noapte. Am rămas uluit de cuvintele prietenului meu. Nu stătusem decât câteva ore în Devonshire şi mi se părea de neînţeles să vrea să renunţe la o investigaţie pe care o începuse atât de strălucit. N-am mai putut scoate nici un alt cuvânt de la el până ne-am întors la casa antrenorului. Colonelul şi inspectorul ne aşteptau în salon. — Prietenul meu şi cu mine ne întoarcem în oraş cu expresul de noapte, zise Holmes. Ne-a făcut plăcere să respirăm puţin aerul dumneavoastră minunat din Dartmoor. Inspectorul făcu ochii mari, iar colonelul rânji. — Deci renunţaţi la speranţa de a-l aresta pe cel care l-a ucis pe bietul Straker, zise el. Holmes dădu din umeri. — Există desigur obstacole semnificative în calea noastră, replică el. Cu toate astea, am mari speranţe că armăsarul dumneavoastră va fi marţi la start şi vă rog să aveţi jocheul pregătit. Aş putea să vă cer o fotografie de-a lui John Straker? Inspectorul scoase una dintr-un plic şi i-o înmână. — Dragul meu Gregory, îmi anticipezi toate dorinţele. Dacă nu vă deranjează să aşteptaţi aici o clipă, aş dori să-i pun servitoarei o întrebare. — Trebuie să spun că sunt dezamăgit de consilierul nostru de la Londra, zise colonelul Ross fără ocolişuri, de îndată ce prietenul meu părăsi încăperea. Nu mi se pare că am făcut vreun progres de când a venit el. — Cel puţin aveţi asigurarea lui că armăsarul dumneavoastră va concura, i-am zis. — Da, am asigurarea lui, spuse colonelul, ridicând din umeri. Eu aş prefera să am calul. Eram pe punctul de a spune ceva în apărarea prietenului meu, când acesta reveni în cameră. — Şi acum, domnilor, zise el, sunt gata să mergem la Tavistock. Ne-am urcat în trăsură, în timp ce unul din grăjdari ne ţinea uşa deschisă. Deodată, lui Holmes păru că îi vine o idee, căci se aplecă spre băiat şi îi atinse mâneca. — Aveţi câteva oi în ţarc, spuse el. Cine are grijă de ele? — Eu, domnule. — Ai observat ceva în neregulă la ele în ultima vreme? — Ei bine, domnule, nu prea multe, dar trei dintre ele au început să şchiopăteze. Mi-am putut da seama că Holmes este extrem de încântat, deoarece chicoti şi-şi frecă mâinile. — O presupunere, Watson, o simplă presupunere, zise el, ciupindu-mă de braţ. Gregory, permite-mi să-ţi atrag atenţia asupra acestei epidemii ciudate din rândul oilor. La drum, vizitiu! Pe faţa colonelului Ross se citea încă părerea proastă pe care şi-o formase despre capacităţile prietenului meu, dar privindu-l pe inspector mi-am dat seama că acesta devenise deodată foarte atent. — Credeţi că acest lucru este important? întrebă el. — Absolut. — Există ceva anume asupra căruia doriţi să-mi atrageţi atenţia? — Asupra incidentului ciudat petrecut cu câinele în timpul nopţii. — Dar câinele n-a făcut nimic atunci. — Tocmai acesta e incidentul curios, remarcă Holmes. Patru zile mai târziu, eu şi Holmes ne aflam din nou în tren, îndreptându-ne către Winchester să vedem cursa pentru cupa Wessex. Colonelul Ross ne întâmpină în faţa gării, aşa cum convenisem, şi ne conduse cu trăsura lui la hipodromul de la marginea oraşului. Avea o expresie gravă, iar atitudinea lui era extrem de rece. — Încă nu mi-am văzut calul la faţă, zise el. — Presupun că l-aţi recunoaşte dacă l-aţi vedea, nu-i aşa? întrebă Holmes. Colonelul se înfurie. — Particip la curse de douăzeci de ani şi nu mi-a pus nimeni o asemenea întrebare până acum, răspunse el. Şi un copil l-ar recunoaşte pe Stea-de-Argint: e ţintat şi are un picior din faţă pătat. — Cum merg pariurile? — Ei bine, asta-i partea curioasă. Ieri puteai obţine o cotă de cincisprezece la unu, dar a scăzut atât de mult, încât acum abia ai trei la unu. — Hm! zise Holmes. E clar că cineva ştie ceva. Când trăsura se opri în faţa îngrăditurii de lângă tribuna principală, am aruncat o privire la tabelă ca să văd participanţii: Cupa Wessex – 50 de coroane la fiecare 30 de metri, la care se adaugă 1000 de coroane pentru caii de patru şi cinci ani. Premiul doi – 300 de lire. Premiul trei – 200 de lire. Noul traseu – 2609 metri. Armăsarul Negruţ, proprietar Heath Newton. Şapcă roşie; jachetă havan. Armăsarul Boxerul, proprietar colonelul Wardlaw. Şapcă roz; jachetă albastră cu negru. Armăsarul Desborough, proprietar lordul Backwater. Şapcă şi mâneci galbene. Armăsarul Stea-de-Argint, proprietar colonelul Ross. Şapcă neagră; jachetă roşie. Armăsarul Iris, proprietar ducele de Balmoral. Dungi galbene şi negre. Armăsarul Rasper, proprietar lordul Singleford. Şapcă vişinie; mâneci negre. — Am şters de pe listă celălalt cal şi ne-am pus toate speranţele în ceea ce ne-aţi spus, zise colonelul. Dar ce-i asta? Stea-de-Argint e favorit? — Cinci la patru împotriva lui Stea-de-Argint! se striga. Cinci la patru împotriva lui Stea-de-Argint! Cinci la cincisprezece împotriva lui Desborough! Cinci la patru pe teren! — Iată, s-au ridicat numerele participanţilor! am strigat eu. Sunt toţi şase la start. — Toţi şase? Înseamnă că şi calul meu aleargă, strigă colonelul foarte agitat. Dar nu-l văd. Culorile mele n-au trecut. — Au trecut doar cinci. Ăsta trebuie să fie. În timp ce vorbeam, un roib voinic ieşi din padoc şi trecu în galop uşor pe lângă noi, având în spate un jocheu cu binecunoscutele culori roşu şi negru ale colonelului. — Acela nu e calul meu, strigă proprietarul. Animalul ăla nu are nici măcar un fir de păr alb! Ce vrea să însemne asta, domnule Holmes? — Aşteptaţi puţin, să vedem cum se descurcă, răspunse imperturbabil prietenul meu. Se uită prin binoclul meu preţ de câteva minute. Minunat! Un start excelent! strigă el deodată, iată-i că ies din curbă! Din trăsură aveam o privelişte superbă a participanţilor care se apropiau de linia dreaptă. Cei şase cai erau atât de aproape unul de celălalt, încât ar fi încăput toţi sub un singur covor, dar, pe la jumătatea drumului, galbenul grajdurilor Mapleton ieşi puţin în faţă. Însă până să ajungă în dreptul nostru, elanul lui Desborough se consumă, iar calul colonelului Ross ţâşni şi trecu linia de sosire cu cel puţin şase lungimi înaintea rivalului său, în timp ce armăsarul Iris al ducelui de Balmoral obţinu cu mare greutate locul trei. — Oricum, eu am câştigat cursa, gâfâi colonelul, ştergându-se la ochi cu mâna. Mărturisesc că nu înţeleg nimic din toate astea. Nu credeţi că aţi prelungit destul misterul, domnule Holmes? — Desigur, domnule colonel. O să aflaţi tot. Să mergem cu toţii să ne uităm la cal. Iată-l, continuă el, în timp ce ne îndreptam către padoc, unde doar proprietarii şi prietenii lor aveau acces. Nu trebuie decât să-i curăţaţi faţa şi piciorul cu oţet şi veţi descoperi că este acelaşi Stea-de-Argint dintotdeauna. — Mă uimiţi! — L-am găsit în mâinile unui iluzionist şi mi-am permis să-l las să alerge exact aşa cum a fost trimis încoace. — Dragul meu domn, ai făcut minuni. Calul pare sănătos şi în formă. În viaţa lui n-a alergat mai bine. Îţi datorez mii de scuze pentru că m-am îndoit de capacităţile dumitale. Mi-ai făcut un mare serviciu regăsindu-mi calul. Mi-ai face unul şi mai mare dacă ai pune mâna şi pe ucigaşul lui John Straker. — Am şi făcut-o, zise Holmes calm. Şi eu şi colonelul făcurăm ochii mari, plini de uimire. — L-ai prins? Atunci unde e? — E aici. — Aici! Unde? — E lângă mine, în momentul de faţă. Colonelul se înroşi de mânie. — Recunosc că-ţi sunt îndatorat, domnule Holmes, zise el, dar mă văd obligat să iau ceea ce ai spus fie ca pe o glumă proastă, fie ca pe o insultă. Sherlock Holmes râse. — Vă asigur că nu v-am asociat cu această crimă, domnule colonel, zise el. Adevăratul ucigaş este chiar în spatele dumneavoastră. Trecu pe lângă colonel şi puse mâna pe gâtul lucios al pur-sângelui. — Calul! am strigat într-un glas şi eu şi colonelul. — Da, calul. Totuşi, vina lui nu va mai părea aşa de mare dacă vă spun că a făcut-o în legitimă apărare şi că John Straker era un om complet nedemn de încrederea dumneavoastră. Dar iată că a sunat clopoţelul şi am şanse să câştig ceva bani la cursa următoare. Voi amâna o explicaţie detaliată pentru un moment mai potrivit. În seara aceea, ne aflam singuri în colţul unui vagon de dormit, în timp ce ne întorceam în mare grabă la Londra. Mie şi colonelului călătoria ni se păru scurtă, ascultând relatarea făcută de prietenul meu cu privire la evenimentele care avuseseră loc luni noaptea la grajdurile din Dartmoor, precum şi la mijloacele prin care reuşise să dezlege misterul. — Mărturisesc, zise el, că toate teoriile pe care le formulasem pe baza relatărilor din ziare au fost complet eronate. Şi totuşi, existau indicii acolo, dacă nu ar fi fost acoperite de alte detalii care le-au ascuns adevărata semnificaţie. M-am dus în Devonshire cu convingerea că Fitzroy Simpson era adevăratul vinovat, deşi, fireşte, am văzut că dovezile împotriva lui erau departe de a fi complete. Abia când mă aflam în trăsură, în clipa în care tocmai ajunsesem la casa antrenorului, mi-am dat seama de importanţa uriaşă a mâncării de berbec. Poate vă amintiţi că eram îngândurat şi că am rămas în trăsură după ce aţi coborât cu toţii. Mă minunam în sinea mea cum de putusem să trec cu vederea un indiciu atât de evident. — Trebuie să spun că nici acum nu văd în ce fel ne poate ajuta acest lucru, zise colonelul. — A fost prima verigă din lanţul meu de argumente. Praful de opiu nu este nicidecum lipsit de gust. Aroma lui nu este dezagreabilă, dar este perceptibilă. Dacă ar fi amestecat într-o mâncare obişnuită, consumatorul l-ar detecta fără doar şi poate şi probabil că n-ar mai mânca. O mâncare condimentată era exact mediul perfect pentru a-i deghiza gustul. Era imposibil de presupus că acest străin, Fitzroy Simpson, ar fi putut determina prepararea acestui fel de mâncare în familia antrenorului în seara aceea şi ar fi o coincidenţă mult prea mare dacă am presupune că s-a întâmplat să aibă la el praf de opiu chiar în seara în care se prepara o mâncare numai bună să-i ascundă gustul. Acest lucru e de neconceput. Astfel, Simpson este scos din cauză, iar atenţia noastră se îndreaptă către Straker şi soţia lui. Singurii care ar fi putut alege mâncarea condimentată de berbec pentru cina din seara aceea. Opiul a fost adăugat după ce s-a pus deoparte porţia grăjdarului, pentru că ceilalţi au mâncat acelaşi lucru fără să se simtă rău. Atunci, care din ei a avut acces la mâncarea respectivă, fără să fie văzut de servitoare? Înainte de a mă hotărî asupra acestei întrebări, mi-am dat seama de importanţa faptului că în noaptea aceea câinele nu a lătrat, căci o concluzie adevărată sugerează automat şi altele. Întâmplarea cu Simpson mi-a arătat că în grajduri era ţinut un câine şi, totuşi, cineva intrase şi scosese un cal, fără ca acesta să latre destul cât să-i scoale pe cei doi băieţi din pod. Deci e evident că vizitatorul nocturn era cineva pe care câinele îl cunoştea foarte bine. Eram deja convins, sau aproape convins, că John Straker se dusese la grajduri în miezul nopţii şi-l scosese afară pe Stea-de-Argint. În ce scop? Unul necinstit, desigur, altfel de ce şi-ar fi drogat grăjdarul? Cu toate astea, tot nu înţelegeam de ce. Au existat cazuri când, prin intermediul unor agenţi, antrenorii şi-au asigurat sume mari de bani pariind împotriva propriilor cai, împiedicându-i apoi prin înşelăciune să câştige cursa. Uneori folosesc un jocheu care ţine calul în frâu. Alteori apelează la mijloace mai sigure şi mai subtile. În cazul de faţă despre ce era vorba? Speram ca obiectele aflate în buzunarele lui să mă ajute să-mi formulez o concluzie. Şi aşa s-a şi întâmplat. Nu se poate să fi uitat de cuţitul neobişnuit, găsit în mâna mortului, un cuţit pe care cu siguranţă nici un om sănătos la cap nu l-ar fi ales drept armă. După cum ne-a spus şi doctorul Watson, era un tip de cuţit folosit în cele mai delicate operaţii chirurgicale. Şi, în noaptea aceea, tocmai pentru o operaţie delicată urma să fie folosit. Domnule colonel, dumneavoastră, care aveţi o experienţă vastă în ceea ce priveşte cursele de cai, ştiţi desigur că se poate face o mică incizie la tendoanele de la pulpa calului, printr-o operaţie subcutanată, ca să nu se vadă nici o urmă. Un cal supus acestui tratament va începe să şchiopăteze uşor, fapt care ar fi pus pe seama unei luxaţii sau a reumatismului, dar niciodată pe seama unei ticăloşii. — Ticălosul! Nemernicul! strigă colonelul. — Iată, deci care este motivul pentru care John Straker a vrut să scoată calul afară. Un animal atât de energic i-ar fi trezit până şi pe oamenii cu somnul cel mai adânc atunci când ar fi simţit înţepătura unui cuţit. Era absolut necesar ca acest lucru să fie făcut în aer liber. — Ce orb am fost! strigă colonelul. Bineînţeles că de asta avea nevoie de lumânare şi de asta a aprins chibritul. — Fără îndoială. Dar, examinându-i lucrurile, am avut norocul să descopăr nu numai metoda, ci şi motivele delictului. Ca om cu experienţă, domnule colonel, ştiţi că oamenii nu poartă asupra lor notele de plată ale altora. Cei mai mulţi dintre noi avem şi aşa destulă bătaie de cap achitându-le pe ale noastre. Am dedus imediat că Straker ducea o viaţă dublă şi că ţinea două case. Caracterul notei de plată indica faptul că era vorba de o doamnă şi încă una cu gusturi scumpe. Oricât de generos ai fi cu servitorii, cu greu îţi poţi imagina că aceştia le-ar putea cumpăra soţiilor lor rochii de douăzeci de guinee. Am descusut-o pe doamna Straker în legătură cu rochia, fără ca ea să-şi dea seama, şi, după ce m-am convins că nu-i parvenise niciodată, am notat adresa modistei. M-am gândit că, dacă-i fac o vizită şi îi arăt fotografia lui Straker, voi putea cu uşurinţă să-l fac să dispară pe imaginarul Derbyshire. Din acel moment, totul a fost simplu. Straker dusese calul într-o vâlcea, unde lumina lui nu putea fi văzută. Fugind, Simpson îşi pierduse cravata, iar Straker o luase în ideea că o poate folosi ca să lege piciorul calului. Odată ajuns în vâlcea, trecuse în spatele armăsarului şi aprinsese un chibrit. Speriat de lumina bruscă şi simţind instinctiv că se va petrece o ticăloşie, animalul zvâcnise, lovindu-l pe Straker în frunte cu potcoava de oţel. În ciuda ploii, el îşi dăduse deja haina jos pentru a putea săvârşi delicata operaţie, astfel că, în cădere, şi-a tăiat pulpa cu cuţitul. Am fost destul de limpede? — Minunat! strigă colonelul. Minunat! Parcă ai fi fost la faţa locului! — Mărturisesc că ultima mea presupunere a fost destul de hazardată. M-am gândit că un om atât de isteţ ca Straker nu s-ar încumeta să facă o operaţie delicată precum o incizie de tendon fără să exerseze mai înainte. Pe ce-ar fi putut exersa? Privirea mi-a căzut asupra oilor şi am pus o întrebare care, spre surprinderea mea, a arătat că presupunerea mea era corectă. Când m-am întors la Londra, i-am făcut o vizită modistei, care l-a recunoscut pe Straker ca fiind un client excelent pe nume Derbyshire, a cărui nevastă era o femeie foarte elegantă, cu gust pentru rochii scumpe. Nu mă îndoiesc că această femeie îl înglodase până peste cap în datorii, împingându-l astfel la acest complot mizerabil. — Aţi explicat totul, cu excepţia unui singur lucru, exclamă colonelul. Unde era calul? — A, calul a fugit şi a fost îngrijit de unul din vecinii dumneavoastră. Cred că trebuie să obţinem o amnistie în această privinţă. Dacă nu mă înşel, am ajuns la Clapham Junction şi în mai puţin de zece minute o să fim în gara Victoria. Dacă doriţi să fumaţi o ţigară în apartamentul nostru, domnule colonel, voi fi fericit să vă dau orice alte detalii care v-ar putea interesa.   descarcati cartea direct de aici....

AVENTURA I. UN SCANDAL ÎN BOEMIA I.   Pentru Sherlock Holmes, ea va fi întotdeauna FEMEIA. Rareori l-am auzit numind-o altfel. În ochii săi, ea le eclipsează şi le întrece pe toate reprezentantele sexului frumos. Nu este vorba de faptul că ar fi simţit vreo emoţie asemănătoare iubirii pentru Irene Adler. Toate emoţiile – iar aceea, în mod special – erau în opoziţie cu mintea sa rece, precisă, dar impresionant de echilibrată. Era, trebuie să spun, cea mai perfectă maşină de raţionare şi de observare care a existat vreodată, dar ca iubit, s-ar fi pus într-o poziţie falsă. Nu vorbea niciodată despre chestiuni de suflet, le înlocuia cu o glumă răutăcioasă şi cu un surâs dispreţuitor. Erau chestiuni admirabile pentru un observator – excelente pentru a acoperi motivele şi acţiunile bărbaţilor. Însă un argumentator antrenat ca el să admită asemenea intruziuni în propriul tempe­rament, delicat şi fin ajustat, ar fi însemnat să permită unui factor perturbator să arunce un văl de îndoială asupra tuturor rezultatelor minţii sale. Şi totuşi, pentru el exista o singură femeie, iar aceea era regretata Irene Adler, o amintire îndoielnică, discutabilă. În ultima vreme, l-am văzut mai rar pe Holmes. Căsătoria mea a avut ca rezultat o îndepărtare a noastră. Fericirea mea totală şi interesul pentru familie, fireşti atunci când cineva se stabileşte la casa lui, au avut darul să-mi capteze întreaga atenţie, în timp ce Holmes, care evita orice formă de socializare, cu sufletul său bonom, a rămas în locuinţa noastră din strada Baker, îngropat printre cărţile sale vechi, oscilând săptămânal între cocaină şi propria ambiţie, între moleşeala drogului şi energia activă a firii sale aspre. Încă era, ca întotdeauna, captivat de studierea crimelor, folosindu-şi capacităţile extraordinare şi excepţionala putere de observaţie ca să urmărească indicii şi să rezolve cazurile misterioase pe care poliţia, nereuşind să le dea de capăt, le abandona. Din când în când, primeam veşti despre activităţile sale: fusese chemat la Odessa ca să elucideze crima din cazul Trepoff, clarificase tragedia fraţilor Atkinson de la Trincomalee şi, în sfârşit, îndeplinise cu multă delicateţe o misiune încredinţată de familia regală din Olanda. În afara acestor semne ale activităţii sale, pe care oricum le împărtăşeam cu toţi ceilalţi cititori ai cotidienelor, ştiam foarte puţine despre fostul meu prieten şi camarad. Într-o noapte – era 20 martie – mă întorceam dintr-o vizită la un pacient (căci reîncepusem să practic medicina), când drumul m-a dus pe strada Baker. Pe când treceam prin faţa uşii bine cunoscute, care va fi asociată mereu în mintea mea cu peţitul şi cu incidentele neplăcute din cazul Scarlet, am simţit nevoia să-l văd din nou pe Holmes şi să aflu cum îşi mai folosea extraordinarele sale puteri. Odaia sa era puternic luminată şi, chiar în clipa în care am privit în sus, i-am văzut silueta întunecată trecând încoace şi-ncolo, dincolo de draperii. Se plimba prin încăpere cu pas vioi, preocupat, cu bărbia în piept şi mâinile împreunate la spate. Cum îi ştiam ca nimeni altul fiecare stare şi fiecare nărav, acea atitudine a lui îmi spunea multe. Începuse din nou să lucreze. Renunţase la iluziile create de droguri şi acum adulmeca mireasma unei noi provocări. Am apăsat butonul soneriei şi am fost condus în camera care, odată, fusese şi a mea. Nu a fost prea entuziasmat. De altfel, rareori se întâmpla să fie; însă era bucuros, cred, să mă vadă. Fără prea multe cuvinte, dar privindu-mă cu blândeţe, mi-a făcut semn să mă aşez pe un fotoliu, mi-a întins cutia cu ţigări şi mi-a arătat chibriturile şi sticla cu sifon plasate pe un colţ al mesei. Apoi a rămas nemişcat în faţa focului, privindu-mă cu expresia lui introspectivă, unică. — Îţi prieşte căsătoria, a remarcat. Cred, Watson, că te-ai îngrăşat cu vreo şapte livre şi jumătate de când nu te-am mai văzut. — Cu şapte! am precizat. — Într-adevăr, ar fi trebuit să mă gândesc ceva mai mult. O nimica toată, îmi imaginez, Watson. Şi ai reînceput să lucrezi, observ. Nu mi-ai spus că intenţionai să conduci un atelaj. — Atunci, de unde ştii? — Văd, deduc. Altminteri, cum aş putea şti, de exemplu, că de curând te-ai udat foarte tare şi că ai o menajeră nepricepută şi foarte neîndemânatică? — Dragul meu Holmes – am spus eu –, e mult prea mult. Cu siguranţă că ai fi fost ars pe rug dacă ai fi trăit cu câteva secole în urmă. Este adevărat că am făcut joi o plimbare la ţară şi că m-am întors de acolo foarte murdar, însă de vreme ce mi-am schimbat hainele, nu-mi pot închipui cum de ai tras concluzia aceasta. Cât de­spre Mary Jane, menajera, este pur şi simplu incorijibilă; soţia mea a avertizat-o în repetate rânduri, dar cu toate acestea nu înţeleg cum de ţi-ai dat seama câte parale face. A chicotit şi şi-a frecat palmele. — O, mai simplu de atât nici că se poate, a spus. Ochii îmi spun că pielea de pe interiorul pantofului stâng prezintă şase zgârieturi aproape paralele. În mod evident, au fost făcute de o persoană neglijentă, care a râcâit marginile pentru a îndepărta pământul uscat. De aici, dubla mea deducţie că ai avut parte de vreme urâtă şi că ai în subordine un exemplar foarte nepriceput la curăţatul încălţărilor. Cât despre întoar­cerea ta la lucru, dacă un domn intră la mine în odaie mirosind a iod, cu un semn negru de nitrat de argint pe degetul mare de la mâna dreaptă şi cu o umflătură pe partea dreaptă a jobenului care arată unde şi-a dosit stetoscopul, ar trebui să fiu într-adevăr încet la minte dacă nu mi-aş da seama că este un practicant activ al medicinii. Nu m-am putut abţine să nu râd de uşurinţa cu care explica procesul propriei deducţii. — Când îţi aud argumentele – am remarcat eu –, lucrurile îmi par ridicol de simple şi mă gândesc că le-aş putea remarca şi eu cu aceeaşi uşurinţă; cu toate acestea, fiecare deducţie a ta mă derutează şi o înţeleg abia când mi-o explici. Şi totuşi, cred că ochii mei sunt la fel de buni ca ai tăi. — Ai dreptate, a răspuns, aprinzându-şi o ţigară şi lăsându-se se cadă într-un fotoliu. Vezi, dar nu observi. Distincţia este clară. De exemplu, ai văzut treptele care duc din hol către această odaie? — Deseori. — Cât de des? — De sute de ori. — În cazul acesta, ţi-e uşor să-mi spui câte sunt, nu-i aşa? — Câte sunt? Nu ştiu. — Exact ce spuneam! Nu le-ai observat. Şi cu toate acestea, le-ai văzut. Asta am vrut să demonstrez. Acum, eu ştiu că sunt şaptesprezece trepte, deoarece am văzut, dar am şi observat. Apropo, din moment ce eşti interesat de aceste lucruri, şi din moment ce ai fost suficient de bun ca să-mi înregistrezi una sau două din experienţele mele mărunte, s-ar putea să te intereseze asta. Mi-a aruncat o foaie de hârtie groasă, roz-fumurie, care stătuse până atunci pe masă. — A venit cu ultima poştă, a spus el. Citeşte cu voce tare. Scrisoarea nu era datată şi nu purta nicio semnătură sau adresă a expeditorului. — Vă va căuta diseară, la opt fără un sfert – scria –, un domn care doreşte să vă consulte într-o problemă foarte gravă. Serviciile recente pe care le-aţi adus uneia dintre casele regale din Europa au arătat că sunteţi un om căruia i se pot încredinţa secrete de o importanţă majoră. Această recomandare în privinţa dumneavoastră am primit-o de la foarte multe persoane. Să fiţi în odaia dumneavoastră la ora stabilită şi să nu luaţi în nume de rău faptul că vizitatorul va purta o mască. — Misterios, nimic de zis, am remarcat. Ce crezi că înseamnă? — Nu am alte date deocamdată. Ar fi o greşeală capitală să trag concluzii înainte să am mai multe detalii. Persoanele superficiale încep să modifice faptele în aşa fel încât să se potrivească propriilor presupuneri, în loc să tragă concluzii pe baza teoriilor. Însă scrisoarea... Ce poţi deduce din ea? Am examinat cu atenţie scrisul şi hârtia. — Cel care a scris-o este, probabil, înstărit, am remarcat, străduindu-mă să imit raţionamentele companionului meu. O asemenea hârtie nu costă mai puţin de jumătate de coroană pachetul. Este deosebit de tare, rigidă. — Deosebit – acesta este cuvântul potrivit, a spus Holmes. Nu este hârtie englezească. Ţine-o în lumină. Am procedat întocmai şi am zărit mai multe litere imprimate în textura hârtiei: un „E“ şi un „g“, urmate de un „P“, un „G“ şi un „t“. — Ce crezi că înseamnă? a întrebat Holmes. — Este numele manufacturierului, fără îndoială; sau mai degrabă monograma sa. — Nici pe departe. Literele „G“ şi „t“ vin de la „Gesellschaft“ – cuvântul german pentru „Companie“. Este prescurtare uzuală, similară termenului „Co.“ folosit de noi. Litera „P“, desigur, vine de la „Papier“. Cât despre grupul de litere „Eg“, hai să aruncăm o privire pe indexul denumirilor geografice. A luat un volum maro gros de pe un raft. — Eglow, Eglonitz... Iată-l: Egria. Se află într-o ţară vorbitoare de limba germană – în Boemia, nu departe de Carlsbad. „Cunoscut atât ca scenă a morţii lui Wallenstein, cât şi pentru numeroasele fabrici de sticlă şi de hârtie.“ Aşadar, dragul meu, ce înţelegi din asta? Ochii i-au sclipit, în timp ce din ţigară ieşea triumfător un nor albăstrui. — Hârtia a fost făcută în Boemia, am spus. — Exact. Iar cel care a scris-o este neamţ. Ai observat probabil construcţia diferită a propoziţiei... „Această recomandare în privinţa dumneavoastră am primit-o de la toată lumea.“ Un francez sau un rus nu ar fi scris astfel. Doar un neamţ poate fi atât de necuviincios cu verbele. Mai rămâne, aşadar, să aflu ce doreşte acest neamţ care scrie pe o hârtie din Boemia şi preferă să poarte o mască în loc să-şi arate chipul. Aha, iată-l că vine, dacă nu mă înşel, aşa că ne va lămuri imediat dubiile. În timp ce vorbea, s-a auzit un zgomot răsunător de copite şi roţi pe pavaj, urmate de zbârnâitul hotărât al soneriei de la intrare. Holmes a scos o fluierătură. — O pereche, după cum sună, a spus. Da – a continuat, privind pe fereastră –, un cupeu drăguţ şi două exemplare arătoase. O sută cincizeci de guinee fiecare. Este vorba despre bani în acest caz, Watson, dacă nu cumva şi de altceva. — Cred că-i mai bine să plec, Holmes. — Nicidecum, doctore. Rămâi pe loc. Mă simt pierdut fără al meu Boswell. Pe urmă, se pare că avem ceva interesant aici. Ar fi păcat să pierzi asta. — Dar clientul tău... — Lasă-l pe el. S-ar putea să am nevoie de ajutorul tău, şi el la fel. Iată-l că vine. Stai în fotoliul tău, doctore, şi încordează-ţi atenţia. Paşi grei şi apăsaţi s-au auzit pe scări, apoi pe hol, oprindu-se în cele din urmă în faţa uşii. A urmat o bătaie puternică şi hotărâtă. — Intră! a spus Holmes. Bărbatul care a intrat, cu pieptul şi membrele herculeene, nu părea să măsoare mai puţin de un metru nouăzeci. Veşmintele sale erau de o opulenţă care, în Anglia, este de obicei asimilată prostului gust. Benzi grele de astrahan erau cusute de-a lungul mânecilor şi pe pieptarele hainei la două rânduri, în timp ce pelerina albastru-închis aruncată peste umeri era căptuşită cu mătase de culoarea focului, fiind prinsă la gât cu o broşă cu un smarald. Încălţările îi ajungeau până la jumătatea gambei, fiind garnisite în partea de sus cu o blană maronie bogată şi completând astfel imaginea de opulenţă barbară pe care o sugera întreaga înfăţişare a bărbatului. Ţinea în mână o pălărie cu boruri largi, în vreme ce partea superioară a feţei, inclusiv obrajii, îi era acoperită cu o mască neagră de vrăjitor, pe care se pare că tocmai şi-o potrivise, căci îi observasem mâna ridicată când a intrat. Judecând după jumătatea descoperită a feţei, părea un om cu caracter puternic: avea buze groase, iar bărbia sa alungită, dreaptă, sugera tenacitate. — Aţi primit scrisoarea mea? a întrebat el cu voce aspră şi cu un puternic accent german. V-am spus că voi veni. Ne privea pe rând, neştiind cui să i se adreseze. — Vă rog să luaţi un loc, a spus Holmes. Acesta este colegul şi prietenul meu, doctorul Watson, care din când în când este atât de amabil încât să mă asiste în rezolvarea cazurilor. Cu cine am onoarea? — Puteţi să vă adresaţi cu apelativul „contele Von Kramm“, nobil din Boemia. Înţeleg că acest domn, prietenul dumneavoastră, este un om de onoare şi discret, căruia pot să-i încredinţez o chestiune de maximă importanţă. Dacă nu, aş prefera să purtăm discuţia noastră între patru ochi. M-am ridicat să ies, însă Holmes m-a prins de încheietură şi m-a forţat să mă aşez înapoi. — Ori amândoi, ori niciunul, a spus el. Puteţi spune în faţa acestui domn tot ceea ce mi-aţi spune mie. Contele a ridicat din umerii săi laţi. — Atunci ar trebui să încep – a spus el –, prin a cere amândurora să juraţi că veţi păstra tăcere absolută vreme de doi ani cu privire la subiect; la sfârşitul acestei pe­rioade, problema nu va mai prezenta importanţă. Nu există acum nimic mai important, o problemă de o asemenea greutate, care să influenţeze mai mult istoria Europei. — Aveţi cuvântul meu, a spus Holmes. — Şi al meu. — Mă veţi scuza pentru această mască, a continuat ciudatul nostru vizitator. Persoana augustă care m-a angajat doreşte ca agentul său să vă fie necunoscut, şi trebuie să vă mărturisesc că titlul cu care m-am recomandat nu este chiar al meu. — Ştiu asta, a spus Holmes sec. — Împrejurările sunt foarte delicate, luându-se toate măsurile de precauţie pentru a împiedica un eventual scandal imens care ar compromite serios una dintre familiile regale ale Europei. Ca să vorbim deschis, această chestiune priveşte Casa regală de Ormstein, a regilor moştenitori din Boemia. — Şi asta ştiu, a murmurat Holmes, aşezându-se într-un fotoliu şi închizând ochii. Vizitatorul nostru a privit cu aparentă surprindere silueta lipsită de vlagă a bărbatului care fără îndoială îi fusese descris ca fiind unul dintre cei mai incisivi şi energici gânditori din Europa. Holmes a întredeschis ochii şi l-a fixat cu un aer nerăbdător pe importantul său client. — Dacă dumneavoastră, maiestate, aţi binevoi să vă prezentaţi cazul – a spus –, v-aş putea sfătui mai bine. Bărbatul a sărit de pe scaun şi a început să străbată odaia în lung şi-n lat, cuprins de om stare de agitaţie aproape incontrolabilă. Apoi, cu un gest deznădăjduit, şi-a smuls masca de pe faţă şi a aruncat-o pe podea. — Ai dreptate, a strigat. Eu sunt regele. De ce să încerc să ascund acest lucru? — Chiar aşa, de ce? a murmurat Holmes. Ştiam, înainte ca maiestatea voastră să înceapă să vorbească, că în faţa mea se află însuşi Wilhelm Gottsreich Sigismond von Ormstein, Mare Duce de Cassel-Felstein şi rege ereditar de Boemia. — Vă rog să înţelegeţi – a spus ciudatul nostru vizitator, aşezându-se din nou şi trecându-şi mâna peste fruntea sa înaltă şi albă – că nu sunt obişnuit să rezolv asemenea afaceri în nume personal. Şi totuşi, problema este atât de delicată, încât nu am putut avea încredere în nimeni. Am venit incognito de la Praga doar ca să vă cer o consultaţie. — Atunci, vă rog, cereţi-mi-o, a spus Holmes, închizând din nou ochii. — Pe scurt, faptele sunt următoarele: cu cinci ani în urmă, în timpul unei vizite îndelungate la Varşovia, am făcut cunoştinţă cu o bine cunoscută aventurieră, Irene Adler. Numele, fără îndoială, vă este cunoscut. — Fii amabil şi caută numele în indexul meu, doctore, a murmurat Holmes fără să deschidă ochii. Adoptase de mulţi ani un sistem de arhivare a datelor despre cazurile cu care venise în contact, astfel că era greu să găseşti un subiect sau persoană despre care să nu poată da informaţii. Acum, de exemplu, am găsit biografia lui Irene Adler făcută sandviş între cea a unui rabin evreu şi aceea a unui comandant de vas care scrisese o monografie despre peştii de mare adâncime. — Lasă-mă să văd! a spus Holmes. Hm! Născută în New Jersey, în anul 1858. Contralto... hm! La Scala, hm! Primadonă a Operei Imperiale din Varşovia... da! Retrasă din activitatea artistică... aha! Locuieşte în Londra... chiar aşa! Din câte înţeleg, Maiestatea voastră s-a încurcat cu această tânără, i-aţi scris câteva scrisori compro­miţătoare, iar acum vă doriţi aceste scrisori înapoi. — Exact. Dar cum... — A existat o căsătorie secretă? — Nu. — Hârtii legale sau certificate? — Niciunul. — Atunci, nu reuşesc să înţeleg, maiestate. Dacă această tânără ar dori să folosească aceste scrisori pentru a vă şantaja, cum le poate dovedi autenticitatea? — Sunt scrise de mână. — Bleah! Un fals. — Pe hârtia cu monograma mea. — Furată. — Sigiliul meu. — Imitaţie. — Fotografia mea. — Cumpărată. — Apărem amândoi în ea. — Of, Doamne! Asta este foarte rău! Maiestatea voastră a comis într-adevăr o indiscreţie. — Am fost nebun de legat. — V-aţi compromis destul de serios. — Eram doar prinţ moştenitor pe atunci. Eram tânăr. Acum am treizeci de ani. — Fotografia trebuie recuperată. — Am încercat, dar am dat greş. — Maiestatea voastră trebuie să plătească. Va trebui s-o răscumpăraţi. — Nu o vinde. — Atunci, să fie furată. — Au fost făcute cinci încercări. De două ori, spărgătorii plătiţi de mine i-au răscolit casa. O dată i-am făcut pierdut bagajul cu care călătorea. De două ori i s-a întins o cursă. Fără niciun rezultat. — Nici urmă de scrisori? — Absolut niciuna. Holmes a râs. — Este o problemă simpatică, a spus el. — Însă una foarte serioasă pentru mine, a venit răspunsul încărcat de reproş al regelui. — Foarte, într-adevăr. Şi ce intenţionează să facă cu fotografia? — Să mă ruineze. — Cum poate face asta? — Urmează să mă căsătoresc. — Aşa am auzit şi eu. — Cu Clotilde Lothman von Saxe-Meningen, a doua fiică a regelui din Scandinavia. Probabil că sunteţi la curent cu principiile stricte ale familiei sale. Ea însăşi este delicateţea întruchipată. O umbră de îndoială asupra purtării mele va pune capăt acestei căsătorii. — Şi Irene Adler? — Ameninţă să le trimită fotografia. Şi o va face. Ştiu că o va face. Nu o cunoaşteţi, dar are o inimă de piatră. Este o femeie cu cel mai frumos chip din lume, însă are mintea celui mai decis bărbat. Ca să nu mă căsătoresc cu o altă femeie, ar merge oricât de departe. — Sunteţi sigur că nu a trimis-o încă? — Sunt sigur. — Cum aşa? — A spus că o va trimite în ziua în care va fi anunţată logodna. Ceea ce se va întâmpla lunea viitoare. — Ah, în cazul acesta, mai avem încă trei zile, a spus Holmes căscând. Este un noroc, căci am doar una sau două chestiuni importante de care trebuie să mă mai ocup. Maiestatea voastră va rămâne la Londra deocamdată, nu-i aşa? — Cu siguranţă. Mă veţi găsi la Langham, sub numele de contele Von Kramm. — Vă voi trimite acolo o notă prin care vă voi anunţa progresele în acest caz. — Vă rog, chiar. Aştept cu nerăbdare. — Şi în privinţa banilor? — Aveţi la dispoziţie un cec în alb. — Chiar aşa? — Credeţi-mă pe cuvânt, aş renunţa la una dintre provinciile regatului meu ca să obţin această fotografie. — Cum procedăm cu cheltuielile? Regele a scos de sub pelerină o geantă grea de piele de căprioară, depunând-o pe masă. — Aici sunt trei sute de lire sterline în monede de aur şi şapte sute în bancnote, a spus. Pe una din filele din carnetul său, Holmes a completat o chitanţă şi i-a dat-o. — Şi adresa domnişoarei? a întrebat el. — Este reşedinţa Briony, bulevardul Serpentine, St. John’s Wood. Holmes a notat-o. — Încă o întrebare, a spus el. Fotografia avea un format mare? — Da. — Atunci, noapte bună, Maiestate, şi trag speranţa că în curând vom avea veşti bune. Şi noapte bună, Watson, a adăugat, în timp ce roţile caleştii regale se auzeau îndepărtându-se. Dacă vei fi atât de amabil să treci pe aici mâine după-amiază, pe la ora trei, mi-ar plăcea să discutăm acest caz împreună.   II.   La ora trei fix, am ajuns în strada Baker, însă Holmes nu se întorsese încă. Menajera m-a informat că plecase de acasă pe la ora opt dimineaţa. M-am aşezat lângă foc, hotărât să-l aştept, oricât ar fi durat. Eram foarte curios să aflu cum decurgea ancheta în acest caz, care, deşi nu era atât de sumbru şi straniu precum cele două crime rezolvate anterior, avea un aer aparte, amplificat de starea exaltată a clientului lui Holmes. Într-adevăr, pe lângă natura investigaţiei ce îl aştepta pe prietenul meu, felul său magistral de a înţelege situaţiile şi raţionamentul său incisiv mă fascinau, stimulându-mă să-i studiez sistemul de lucru şi să-i urmăresc metodele subtile şi rapide prin care descifra cele mai încurcate mistere. Eram atât de obişnuit cu succesul său invariabil, încât posibilitatea eşecului îmi ieşise cu totul din minte. Se făcuse aproape ora patru când uşa s-a deschis şi în cameră a intrat un bărbat cu aspect de beţiv, bolnăvicios, cu favoriţi, roşu la faţă şi îmbrăcat ponosit. Obişnuit cu tehnicile uimitoare de deghizare ale prietenului meu, a trebuit să verific de trei ori până să fiu sigur că era chiar el. M-a salutat cu o înclinare scurtă din cap şi a dispărut în dormitor, de unde a revenit peste cinci minute îmbrăcat cu un costum de stofă respectabil, asemenea lui însuşi. Şi-a vârât mâinile în buzunare şi întinzându-şi picioa­rele până în apropierea focului din şemineu, s-a pus pe un râs sănătos vreme de câteva minute. — Ei bine, într-adevăr! a strigat, apoi s-a înecat şi a început din nou să râdă, până când s-a văzut obligat să se întindă pe scaun, vlăguit şi neajutorat. — Ce este? — E mult prea nostim. Sunt sigur că nu ai putea ghici niciodată cum mi-am petrecut dimineaţa şi ce am făcut până la urmă. — Nu-mi pot imagina. Presupun că ai supravegheat obiceiurile, sau poate casa domnişoarei Irene Adler. — Exact, însă urmarea este destul de neobişnuită. Totuşi, îţi voi povesti. Am plecat de acasă azi-dimineaţă, puţin după opt, deghizat într-un grăjdar fără chef de muncă. Grăjdarii se ajută şi se înţeleg minunat între ei. Fii unul dintre ei şi vei afla tot ce e de aflat. Am ajuns destul de repede la reşedinţa Briony. Este o bijuterie de vilă cu două etaje, construită chiar la drum, având o grădină în spate. Uşa închisă cu o yală. O cameră mare de zi pe partea dreaptă, bine mobilată, cu ferestre până aproape de podea, cu acele stranii încuietori englezeşti pe care şi un copil le poate deschide. Dincolo de ele nu era nimic demn de menţionat, cu excepţia faptului că la pasajul de trecere se putea ajunge de pe acoperişul depozitului. Am înconjurat casa şi am examinat-o îndeaproape, fără să observ însă nimic interesant. Am trecut apoi pe stradă şi am descoperit, după cum mă aşteptam, mai multe grajduri înşirate până la zidul dinspre grădină. I-am ajutat pe grăjdari să-şi ţesale caii, primind în schimb două pence, un pahar de băutură plin pe jumătate, două porţii de tutun şi toate informaţiile de care am avut nevoie despre domnişoara Adler, ca să nu mai vorbesc despre ceilalţi locuitori ai cartierului, de care nu eram deloc interesat, dar ale căror biografii am fost obligat să le ascult. — Şi despre Irene Adler? am întrebat. — Ah, ea le-a sucit minţile tuturor bărbaţilor din zonă. Este cea mai drăgălaşă creatură de pe Pământ. Trăieşte retrasă, cântă în concerte, pleacă în fiecare zi la ora cinci şi revine la şapte fix, la cină. Rareori pleacă la alte ore, cu excepţia zilelor când are concert. Are un singur vizitator, un bărbat, unul şi bun. Este brunet, arătos şi elegant, trece pe la ea zilnic, uneori de două ori pe zi. Este un anume domn Godfrey Norton, de la Şcoala de Avocatură. Acestea sunt avantajele de a avea un birjar pe post de confident. De acolo, din bulevardul Serpentine, l-au dus acasă de nenumărate ori şi ştiu totul despre el. După ce am ascultat tot ce au avut de spus, m-am plimbat din nou prin împrejurimile reşedinţei Briony, meditând la planul meu. Acest Godfrey Norton este, evident, un element important al cazului nostru. Este avocat. Asta pare de rău augur. Care este relaţia dintre ei şi de ce o vizitează atât de des? Îi este clientă, prietenă sau amantă? Dacă este valabilă prima variantă, probabil că fotografia a ajuns în posesia lui. Dacă este ultima, e puţin probabil. De acest amă­nunt depinde dacă îmi voi continua munca la reşedinţa Briony sau îmi voi îndrepta atenţia asupra biroului acestui domn de la Şcoala de Avocatură. Era un amănunt important, care mi-a lărgit aria investigaţiei. Mă tem că te plictisesc cu aceste detalii, dar trebuie să afli cu ce situaţii mă confrunt, ca să poţi înţelege situaţia. — Te urmăresc cu atenţie, i-am răspuns. — Tocmai cugetam la această problemă, când la reşedinţa Briony a sosit o birjă, din care a coborât un domn. Era un bărbat extrem de prezentabil – păr negru, nas acvilin şi cu mustaţă... evident, bărbatul despre care auzisem atâtea mai devreme. Părea că se grăbeşte, a strigat la birjar să-l aştepte, apoi a trecut de menajera care i-a deschis uşa cu aerul unui bărbat care se simte ca acasă. A rămas în casă circa o jumătate de oră, iar eu l-am putut zări pe fereastra camerei de zi cum se plimba agitat, vorbind cu aprindere şi gesticulând. Pe ea nu am văzut-o deloc. Apoi, bărbatul a ieşit, părând şi mai nervos ca înainte. Pe când se urca în birjă, a scos din buzunar un ceas de aur şi l-a privit cu o mină serioasă. „Mergi ca vântul – i-a strigat birjarului –, mai întâi la Gross & Hankey, pe strada Regent, apoi la biserica St. Monica de pe şoseaua Edgeware. Ai de la mine o jumătate de guinee dacă ajungi în douăzeci de minute!“ Au plecat, şi tocmai mă întrebam dacă ar trebui să-i urmăresc, când pe drum a apărut un landou luxos, al cărui vizitiu avea haina pe jumătate descheiată şi cravata desfăcută, în timp ce harnaşamentele atelajului atârnau neglijent. Nu a tras la intrare până când ea nu şi-a făcut apariţia în pragul uşii. Am zărit-o doar pentru câteva clipe, însă pot spune că este o femeie încântătoare, cu un chip pentru care orice bărbat şi-ar da viaţa. „Biserica St. Monica, John – a strigat –, şi primeşti jumătate de sovereign[1] dacă ajungi în douăzeci de minute.“ Era o ocazie prea bună ca să o pierd, Watson. Tocmai mă gândeam dacă să rămân pe loc sau dacă să pornesc în urmărirea landoului, când o birjă a trecut pe stradă. Birjarul părea să practice un tarif dublu decât în mod normal, însă am urcat înainte să apuce să spună ceva. „Biserica St. Monica – i-am zis –, şi primeşti jumătate de sovereign dacă ajungi în douăzeci de minute.“ Era douăsprezece fără douăzeci şi cinci, şi era destul de limpede ce va urma. Birja mea a mers foarte repede. Nu cred că am circulat vreodată cu o viteză mai mare, dar cu toate acestea ceilalţi ajunseseră înaintea noastră. Prima birjă şi landoul, cu caii înfierbântaţi, se aflau în faţa intrării când am ajuns. Am plătit şi m-am grăbit să intru în biserică. Nu era nici ţipenie, cu excepţia celor doi pe care îi urmărisem şi a unui preot cu anteriu, care părea să-i dojenească. Toţi trei stăteau în faţa altarului. Am mers pe un culoar lateral, ca orice alt trecător care intră să se reculeagă într-o biserică. Deodată, spre surprinderea mea, cei trei s-au întors spre mine, iar Godfrey Norton s-a năpustit în fugă către mine. „Slavă Domnului, a strigat. Ai picat la ţanc. Vino! Vino!“ — Şi ce a urmat? am întrebat. — „Vino, omule, vino, doar trei minute, altminteri nu va fi legal“, a mai spus el. Am fost pur şi simplu târât spre altar şi, înainte să îmi dau seama ce se întâmplă, m-am trezit mormăind răspunsuri care îmi erau şoptite la ureche, depunând mărturie de­spre lucruri în privinţa cărora nu ştiam nimic şi, cu alte cuvinte, asistând la legalizarea căsătoriei lui Irene Adler, celibatară, cu Godfrey Norton, burlac. Totul s-a terminat foarte repede, după care am fost înconjurat de cei trei; domnul îmi mulţumea dintr-o parte, doamna din cealaltă, în timp ce preotul s-a plasat drept în faţa mea. A fost cea mai absurdă postură în care m-am aflat vreodată în viaţa mea, şi amintindu-mi acum întreaga tărăşenie, nu m-am putut abţine să râd în hohote. Se pare că s-a ivit o pro­blemă din cauza căreia preotul a refuzat categoric să oficieze căsătoria fără un martor, iar apariţia mea norocoasă i-a scutit pe însurăţei de situaţia stânjenitoare de ieşi în stradă în căutarea unui cavaler de onoare. Mireasa mi-a dat un sovereign, pe care intenţionez să-l port agăţat de lanţul de la ceas, în amintirea acestui moment. — Ce turnură neaşteptată au luat lucrurile, am spus eu. Şi ce s-a mai întâmplat pe urmă? — Ei bine, mi-am simţit planurile serios primejduite. Se părea că proaspătul cuplu urma să plece imediat, aşa că trebuia să iau repede măsuri. În faţa bisericii s-au despărţit, el întorcându-se la Şcoala de Avocatură, iar ea, acasă. „Ne vedem în parc, la cinci, ca de obicei“, a spus ea înainte de a pleca. Mai mult nu am auzit. Au plecat în direcţii diferite, iar eu am plecat să mă ocup de propriile aranjamente. — Şi anume? — Friptură rece de vită şi un pahar de bere, a răspuns, sunând din clopoţel. Am fost prea ocupat ca să mă gândesc la mâncare, iar diseară şi voi fi şi mai prins cu treburi. Apropo, doctore, am nevoie de ajutorul tău. — Cu plăcere. — Nu te deranjează să încalci legea? — Deloc. — Nici să fii în pericol de a fi arestat? — Nu, dacă la mijloc este o cauză dreaptă. — Ah, cauza este una excelentă! — Atunci, sunt omul tău. — Eram sigur că mă pot baza pe tine. — Dar care ţi-e dorinţa? — După ce domnişoara Turner va aduce tava, îţi voi explica. Acum – a spus el, întorcându-se înfometat către mâncarea simplă adusă de menajeră –, trebuie să vorbim în timp ce mănânc, căci nu am prea mult timp la dispoziţie. S-a făcut aproape ora cinci. Peste numai două ore trebuie să fim la locul acţiunii. Domnişoara Irene – sau mai degrabă doamna – se întoarce acasă la ora şapte. Trebuie să ajungem la reşedinţa Briony şi să ne întâlnim cu ea. — Şi pe urmă? — O laşi în seama mea. Am aranjat deja totul. Este un singur lucru asupra căruia trebuie să insist. Nu trebuie să intervii, orice s-ar întâmpla. Înţelegi? — Voi sta deoparte. — Nu faci nimic, orice ar fi. Probabil că se vor întâmpla mici neplăceri. Să nu te amesteci. Voi face în aşa fel încât să fiu invitat în casă. După patru sau cinci minute, se va deschide fereastra de la camera de zi. Va trebui să stai lângă acea fereastră deschisă. — Da. — Mă vei urmări, căci voi sta în aşa fel încât să mă vezi. — Da. — Iar când voi ridica mâna – uite, aşa –, vei arunca în cameră ce îţi voi da eu să arunci, şi în acelaşi timp vei striga că a izbucnit un incendiu. Mă urmăreşti? — Pe de-a-ntregul. — Nu-i nimic ieşit din comun, a spus el, scoţând din buzunar un obiect de forma unui trabuc. Este o fumigenă, cu câte un capac la ambele extremităţi, în aşa fel încât să se aprindă singură. Asta este sarcina ta. Când vei da alarma de incendiu, se va crea agitaţie, amplificată de numărul mare de oameni care-şi vor face apariţia. Atunci, te vei putea strecura către capătul străzii, iar eu te voi ajunge din urmă zece minute mai târziu. Sper că m-am făcut înţeles. — Voi sta deoparte, voi veni lângă fereastră, te voi urmări şi la semnalul tău voi arunca acest obiect, apoi voi da alarma de incendiu şi te voi aştepta la capătul străzii. — Exact. — Te poţi bizui pe mine. — Excelent. Cred că a venit momentul să mă pregătesc pentru noul meu rol. A dispărut în dormitor şi s-a întors peste câteva minute costumat ca un preot amabil şi nătâng, nonconformist. Pălăria neagră cu boruri largi, pantalonii lăbărţaţi, cravata albă, zâmbetul înduioşător şi expresia de curiozitate prietenească şi binevoi­toare de pe chip erau atât de sugestive, încât doar domnul John Hare le-ar fi putut egala. Holmes nu-şi schimbase doar costumul. Mimica, felul de a se purta, chiar şi sufletul păreau să i se schimbe în funcţie de rolul pe care îl juca. Scena a pierdut un actor bun, la fel cum ştiinţa a pierdut un mare gânditor, atunci când Holmes s-a hotărât să se specializeze în investigarea crimelor. Era ora şase şi un sfert când am plecat din strada Baker şi mai aveam încă zece minute la dispoziţie atunci când am ajuns pe bulevardul Serpentine. Se înserase, iar felinarele tocmai se aprindeau în timp ce ne plimbam prin faţa reşedinţei Briony, aşteptând sosirea locatarului. Casa era întocmai cum mi-o imaginasem din descrierea succintă a lui Sherlock Holmes, însă zona părea mai puţin retrasă decât mă aşteptam. Dimpotrivă, pentru o stradă micuţă dintr-un cartier tăcut, era foarte animată. Am zărit un grup de oameni îmbrăcaţi ponosit care fumau şi râdeau într-un ungher, un tocilar cu roata sa, doi ofiţeri care flirtau cu o dădacă şi câţiva tineri bine îmbrăcaţi care se plimbau cu trabucul în gură. — Vezi tu – a spus Holmes în timp ce ne plimbam încoace şi încolo prin faţa casei –, această căsătorie simplifică lucrurile. Dintr-odată, fotografia a devenit o armă cu două tăişuri. Sunt şanse mari ca femeia să vream s-o ferească de ochii domnului Godfrey Norton, la fel cum clientul nostru nu doreşte să fie văzută de prinţesă. Acum, întrebarea este: unde dăm de fotografie? — Într-adevăr, unde? — Este puţin probabil să o poarte cu ea. Are format mare şi nu poate fi ascunsă în veşmintele unei femei. Ştie că regele are puterea să-i întindă o cursă şi s-o percheziţioneze. Au făcut deja două asemenea încercări. De unde deducem, nu-i aşa, că nu o ţine asupra sa. — Atunci, unde? — La bancherul sau la avocatul ei. Ambele posibilităţi sunt viabile. Însă nu înclin către niciuna dintre ele. Femeile sunt secretoase din fire şi le place să păstreze propriile secrete doar pentru ele. De ce ar încredinţa fotografia altei persoane? Ea poate fi foarte bine propriul său paznic, în vreme ce un om de afaceri ar putea-o folosi pentru a-şi crea, direct sau nu, influenţă. În plus, să nu uităm că s-a hotărât să se folosească de fotografie foarte repede, în doar câteva zile. Ar trebui, aşadar, s-o aibă la îndemână. Trebuie să fie în casă. — Bine, dar i-au spart-o de două ori. — Ei na! N-au ştiut unde să caute. — Şi tu unde o vei căuta? — Nu o voi căuta. — Atunci, cum vei proceda? — O voi face pe ea să-mi arate. — Va refuza. — Nu va putea face una ca asta. Dar aud uruitul roţilor. Este trăsura ei. Acum, urmează-mi instrucţiunile pas cu pas. În clipa următoare, de după un cot al bulevardului s-a zărit licărul luminilor laterale ale unei trăsuri. Era un cupeu micuţ, care a tras chiar în faţa reşedinţei Briony. În timp ce oprea, unul dintre derbedeii strânşi în ungherul întunecos al străzii s-a repezit să deschidă uşa în speranţa că vă primi un bănuţ, însă a fost îmbrâncit de un altul, care se repezise spre trăsură cu aceeaşi intenţie. A izbucnit o ceartă aprigă, care a fost intensificată de apariţia a doi ofiţeri, care i-au luat partea unuia dintre cei doi pierde-vară, şi de tocilar, la fel de pornit să-i ia apărarea celuilalt. Au început să se îmbrâncească şi, o clipă mai târziu, doamna, care coborâse din trăsură, s-a regăsit în mijlocul unei cete de oameni furioşi ce se luptau, lovindu-se sălbatic cu pumnii şi bastoanele. Holmes s-a amestecat în mulţime ca să o protejeze pe femeie, însă nici n-a ajuns bine lângă ea, că a scos un strigăt şi a căzut la pământ, cu sângele şiroindu-i pe faţă. În clipa aceea, ofiţerii au făcut stânga-mprejur, îndepărtându-se spre unul din capetele bulevardului, iar cei doi pierde-vară au luat-o în cealaltă parte; între timp, câţiva trecători ceva mai bine îmbrăcaţi, care priviseră încăierarea fără să se amestece, s-au repezit să o ajute pe doamnă şi să-i dea primele îngrijiri rănitului. Irene Adler, după cum încă o numesc, urcase în grabă scările, oprindu-se în faţa uşii de la intrare, cu silueta sa superbă conturată de luminile din antreu. — Este rănit, sărmanul domn? a întrebat, întorcându-se către cei de pe stradă. — E mort, au strigat câteva voci. — Nu, nu, este viu! a strigat un altul. Însă cu siguranţă va muri dacă nu este dus la spital. — E un bărbat curajos, a intervenit o femeie. Tâlharii ar fi furat geanta şi ceasul doamnei dacă n-ar fi fost el. Era o bandă de hoţi, şi încă una dură. Ah, iată că respiră. — Nu-l putem lăsa să zacă în stradă. Ne permiteţi să-l ducem înăuntru, coniţă? — Bineînţeles. Să-l ducem în camera de zi. Am acolo o canapea confortabilă. Pe aici, vă rog! Încet, cu pas solemn, Holmes a fost purtat pe braţe în reşedinţa Briony şi întins pe canapeaua din camera principală, în timp ce eu urmăream scena de la postul meu de lângă fereastră. Lămpile fuseseră aprinse, însă jaluzelele nu fuseseră trase, aşa că îl puteam vedea zăcând pe canapea. Nu ştiu să spun dacă în acel moment a fost cuprins de remuşcare pentru rolul pe care îl juca, dar ştiu că niciodată în viaţa mea nu m-am simţit mai ruşinat de mine însumi ca atunci când am văzut cu câtă graţie şi bunătate îl trata pe rănit frumoasa creatură împotriva căreia complotam. Şi totuşi, ar fi fost cea mai cumplită trădare faţă de Holmes să mă retrag atunci din misiunea pe care mi-o încredinţase. Mi-am împietrit inima şi am scos fumigena de sub manta. În definitiv, m-am gândit, nu exista pericolul s-o rănim. Pur şi simplu o împiedicam pe ea să ră­nească pe cineva. Deodată, Holmes s-a ridicat de pe canapea şi l-am văzut gesticulând asemenea cuiva care simte nevoia de aer proaspăt. O menajeră s-a grăbit să deschidă fereastra. În clipa aceea, l-am văzut ridicându-şi mâna şi, la semnalul său, am aruncat fumigena în cameră, strigând: „Foc!“ N-am apucat să termin bine, că întreaga masă de spec­ta­tori, bine sau prost îmbrăcaţi – gentlemani, grăjdari şi servitoare – mi s-a alăturat, stri­gând cu toţii într-un glas: „Foc!“ Nori groşi de fum se rotit prin cameră, năvălind apoi afară, pe fereastră. Am apucat să mai văd în treacăt siluetele oamenilor care se agitau de colo-colo, şi să-l aud pe Holmes, care-i asigura că fusese o alarmă falsă. M-am strecurat prin mulţimea care continua să strige, croindu-mi drum spre capătul străzii; zece minute mai târziu, prietenul meu m-a apucat de braţ şi am plecat din acel loc. A mers grăbit şi fără să scoată o vorbă vreme de câteva minute, până când am intrat pe una dintre străduţele liniştite care ne-a scos apoi la şoseaua Edgeware. — Te-ai descurcat bine, doctore, mi-a spus. Nu putea ieşi mai bine de atât. — Ai fotografia? — Ştiu unde este. — Şi cum ai aflat? — Ea mi-a arătat, aşa cum ţi-am spus că va face. — Nu prea înţeleg. — Nu doresc să fac un mister din atâta lucru, a râs el. A fost foarte simplu. Ai observat, desigur, că toţi cei de pe stradă mi-au fost complici. Cu toţii au fost implicaţi în întâmplarea din această seară. — Am ghicit asta. — Când a izbucnit cearta, aveam puţină vopsea udă în palmă. M-am repezit în faţă, am căzut, mi-am frecat palma de obraz şi am devenit brusc un personaj demn de milă. E un truc vechi. — Şi de asta mi-am dat seama. — Apoi m-au dus înăuntru. S-a simţit obligată să mă primească. Ce altceva ar fi putut face? M-a dus în camera sa de zi, exact camera în care bănuiam că se află ce căutăm noi. S-a postat între camera de zi şi dormitor, iar eu eram hotărât să văd în care dintre cele două odăi păstra fotografia. M-au aşezat pe o canapea, iar eu am mimat că am nevoie de aer; au fost obligaţi să deschidă fereastra şi atunci ai avut ocazia să intervii. — Şi cu ce te-a ajutat asta? — A fost extrem de important. Când o femeie crede că îi ia foc casa, se repede din instinct să salveze lucrul cel mai de preţ. Este un impuls de nestăvilit, şi nu o dată am profitat de el. Mi-a fost de folos în cazul Darlington – scandalul legat de o sub­stituire – şi, de asemenea, în afacerea Arnsworth. O femeie căsătorită se repede să-şi salveze copilul; una necăsătorită, cutia cu bijuterii. Acum, îmi era limpede că doamna noastră nu avea nimic mai preţios în casă decât fotografia căutată de noi. Aşa că s-a grăbit s-o salveze. Alarma de foc a fost dată admirabil. Fumul şi strigătele ar fi fost suficiente să zdruncine chiar şi o persoană cu nervi de oţel. Ea a reacţionat exact cum mă aşteptam. Fotografia se află într-o nişă din spatele unui panou glisant, chiar deasupra mânerului clopoţelului. A ajuns acolo într-o clipită şi am putut arunca o privire rapidă când a des­coperit pe jumătate ascunzătoarea. Când am strigat că era o alarmă falsă, a aco­perit-o la loc, a privit fumigena, a ieşit în grabă din cameră şi nu am mai apucat s-o văd. M-am ridicat şi, scuzându-mă, am părăsit casa. Am fost tentat să iau fotografia imediat, însă cum vizitiul intrase în cameră şi mă privea acum cu atenţie, am găsit de cuviinţă că e mai bine să aştept. O acţiune pripită ar fi putut strica totul. — Şi acum? am întrebat. — Căutarea noastră a ajuns la final. Voi merge acolo cu regele, dar, dacă do­reşti, poţi veni cu noi. Vom fi conduşi în camera de zi să o aşteptăm pe doamna, dar este posibil ca atunci când va sosi să nu ne găsească nici pe noi, nici fotografia. Maiestatea sa va fi peste măsură de mulţumit să o ţină din nou în mână. — Şi când veţi merge acolo? — La ora opt dimineaţa. Ea nu se va fi trezit, astfel că vom avea cale liberă. În plus, trebuie să acţionăm cât mai repede, căci această căsătorie ar putea însemna o schim­bare totală în viaţa şi în obiceiurile sale. Trebuie să-i telegrafiez fără întârziere regelui. Am ajuns în strada Baker şi ne-am oprit în faţa intrării. Prietenul meu se sco­tocea prin buzunare după chei, când am auzit vocea unui trecător spunând: — Noapte bună, domnule Sherlock Holmes. În acel moment, se aflau câţiva oameni pe trotuar, însă salutul părea să vină dintr-o birjă care trecuse în viteză. — Am mai auzit vocea asta, a spus Holmes, privind de-a lungul străzii slab luminate. Mă întreb cine naiba ar fi putut fi.   III.   În noaptea aceea am dormit în locuinţa din strada Baker; dimineaţa, în timp ce serveam micul dejun, cu cafea şi pâine prăjită, regele Boemiei s-a năpustit în încăpere. — Chiar ai luat-o! a strigat, prinzându-l pe Sherlock Holmes pe după umeri şi privindu-l nerăbdător drept în ochi. — Încă nu. — Dar ai speranţe? — Am speranţe. — Atunci, vino. Sunt nerăbdător să mergem. — Trebuie să comandăm o trăsură. — Nu, cupeul meu ne aşteaptă. — În cazul acesta, problema se simplifică. Am coborât şi am pornit din nou spre reşedinţa Briony. — Irene Adler s-a căsătorit, a spus Holmes. — S-a căsătorit! Când? — Ieri. — Cu cine? — Cu un avocat englez pe nume Norton. — Dar nu-l iubeşte. — Eu trag însă nădejde că da. — De ce speri una ca asta? — Pentru că astfel, Maiestatea voastră ar fi scutită pe de alte probleme viitoare. Dacă doamna îşi iubeşte soţul, n-o mai iubeşte pe Maiestatea voastră. Dacă nu vă mai iubeşte, nu are niciun motiv să mai stea în calea planului Maiestăţii voastre. — Este adevărat. Şi totuşi... Ei bine! Mi-aş fi dorit ca trenul ei să oprească în gara mea! Ah, ce regină ar fi fost! A căzut pe gânduri, iar tăcerea nu a fost întreruptă de nimeni până când am ajuns în bulevardul Serpentine. Uşa reşedinţei Briony era deschisă, iar pe trepte stătea o femeie în vârstă, care părea să ne aştepte. Ne-a aruncat o privire sardonică în timp ce coboram din cupeu. — Domnul Sherlock Holmes, presupun? a spus ea. — Eu sunt domnul Holmes, a răspuns companionul meu, privind-o întrebător şi uşor neliniştit. — Aha! Doamna mi-a spus că ar fi posibil să vii. A plecat azi-dimineaţă îm­preună cu soţul. Au luat trenul de 5.15 de la Charing Cross spre Continent. —Poftim? a exclamat Sherlock Holmes, făcând un pas înapoi, alb la faţă de mâhnire. Vrei să spui că a plecat din Anglia? — Şi nu se va mai întoarce niciodată. — Şi documentele? a întrebat regele gâtuit. Ah, totul este pierdut! — Vom vedea. A trecut de servitor şi s-a năpustit spre camera de zi, urmat de rege şi de mine. Mobila era răvăşită, rafturile scoase şi sertarele deschise, de parcă doamna şi-ar fi strâns lucrurile în grabă înainte de a se face nevăzută. Holmes s-a repezit la mânerul clopoţelului, a smuls panoul şi, vârând mâna înăuntru, a scos o fotografie şi o scri­soare. Fotografia o înfăţişa pe Irene Adler, îmbrăcată în rochie de seară, iar scrisoarea era adresată „domnului Sherlock Holmes, confidenţial“. Prietenul meu a desigilat-o şi am citit-o toţi trei deodată. Era datată la miezul nopţii trecute şi spunea astfel:   „DRAGUL MEU DOMN SHERLOCK HOLMES, Te-ai descurcat foarte bine. M-ai înşelat pe deplin. Înainte de alarma de in­cen­diu, nu am bănuit absolut nimic. Apoi, când mi-am dat seama că m-am dat de gol, am căzut pe gânduri. Fusesem avertizată asupra dumitale cu luni în urmă. Mi se spu­sese că dacă regele va angaja un detectiv, acela vei fi cu siguranţă dumneata. Am făcut rost chiar şi de adresa dumitale. Cu toate acestea, iată că ai făcut în aşa fel încât să-ţi dezvălui ceea ce nu doream să afli. Însă chiar şi atunci când m-au încercat îndoielile în privinţa dumitale, mi-a fost greu să gândesc de rău la adresa unui preot bătrân şi blând. Însă, vezi dumneata, pe vremuri am fost şi eu actriţă. Costumaţia băr­bătească nu reprezintă o necunoscută pentru mine şi profit adesea de libertatea de mişcare pe care mi-o oferă. L-am trimis pe John, vizitiul, să te supravegheze, iar eu am dat fuga la etaj, mi-am pus hainele de drum, cum le spun eu, şi am coborât exact în clipa în care te pregăteai să pleci. Ei bine, te-am urmărit până în faţa casei, asigurându-mă astfel că eram într-adevăr obiectul interesului celebrului domn Sherlock Holmes. Apoi, destul de impru­dent, ţi-am urat noapte bună şi m-am îndreptat spre Şcoala de Avocatură ca să mă întâlnesc cu soţul meu. Şi eu, şi el am considerat că soluţia cea mai bună ar fi să plecăm, având în ve­dere că suntem urmăriţi de un rival atât de puternic; prin urmare, mâine, când vei veni, vei găsi cuibul gol. Cât despre fotografie, clientul dumitale să fie pe pace. Iubesc şi sunt iubită de un om mai bun decât el. Regele poate face ce doreşte, fără nicio oprelişte din partea celei faţă de care a greşit atât de rău. Mai păstrez fotografia doar ca să mă ştiu în siguranţă, ferindu-mă astfel de viitoarele lui acţiuni. Las în schimb o fotografie pe care ar putea dori să o aibă. Rămân, dragă domnule Sherlock Holmes, Cu sinceritate, a dumitale IRENE NORTON, născută ADLER.“   — Ce femeie... ah, ce femeie! a strigat regele Boemiei după ce am citit toţi trei scrisoarea. Te-am avertizat că este foarte inteligentă şi hotărâtă, nu-i aşa? Acum înţelegi de ce spun întruna că ar fi fost o regină admirabilă? Mare păcat că nu era la nivelul meu, nu crezi? — Din câte am văzut, doamna pare într-adevăr să fie la un alt nivel faţă de Maiestatea voastră, a spus Holmes cu răceală. Îmi pare rău că nu am fost în stare să rezolv problema aşa cum dorea Maiestatea voastră. — Dimpotrivă, domnul meu – a strigat regele –, lucrurile s-au aranjat cum nu se poate mai bine. Ştiu că promisiunea sa este sfântă. Fotografia este acum mai în siguranţă decât dacă i-aş fi dat foc. — Mă bucur că Maiestatea voastră are această convingere.   [1] Monedă britanică de aur în valoare de 20 de şilingi (n. tr.).   descarcati cartea de aici....

Aventurile lui Sherlock Holmer de Arthur Conan Doyle   VOLUMUL II   AVENTURA CARBUNCULULUI ALBASTRU   L-am vizitat pe prietenul meu Sherlock Holmes în a doua zi de Crăciun, cu intenţia de a-i transmite obişnuitele urări. Stătea întins pe sofa, într-un halat violet, cu un suport de pipe în dreapta şi o grămadă de ziare mototolite la îndemână, care fuseseră evident citite recent. Lângă canapea se afla un scaun de lemn, iar pe colţul spetezei acestuia atârna o pălărie din fetru tare, foarte ponosită şi deloc decentă, care arăta şi mai rău din pricina folosinţei îndelungate, şi era crăpată în câteva locuri. Lupa şi forcepsul care se aflau pe scaun indicau că pălăria fusese suspendată în acest mod în scopul examinării. Eşti ocupat, am spus eu. Poate te întrerup. Deloc. Sunt fericit să am un prieten cu care să pot discutarezultatele cercetărilor mele. Chestiunea este una totalmente neînsemnată, a indicat brusc cu degetul mare pălăria cea veche, însă prezintă unele aspecte care nu sunt în întregime lipsite de interes, şi care sunt chiar instructive. M-am aşezat în fotoliul său şi mi-am încălzit mâinile în faţa focului ce trosnea, căci se lăsase un îngheţ pătrunzător, iar ferestrele erau acoperite de cristale de gheaţă. Presupun, am remarcat, că, aşa simplu precum pare, acest lucruare legătură cu moartea cuiva, că este indiciul care te va îndruma să găseşti soluţia vreunui mister şi să pedepseşti vreo crimă. Nu, nu. Nici o crimă, a spus Sherlock Holmes, râzând. Doarunul din acele micuţe incidente bizare care au loc atunci când patru milioane de fiinţe se îmbrâncesc una pe alta în perimetrul câtorva kilometri pătraţi. Date fiind acţiunile şi reacţiile unui asemenea furnicar de oameni, te poţi aştepta la orice combinaţie posibilă de evenimente, şi pot apărea o mulţime de mici probleme izbitoare şi stranii, fără să fie însă criminale. Am avut deja experienţa unora de acest gen. Întro asemenea măsură, am remarcat eu, că din ultimele şasecazuri la care se referă însemnările mele, trei nu au fost, legal vorbind, deloc nişte crime. Exact. Faci aluzie la încercarea mea de a recupera hârtiile Irenei Adler, la cazul ciudat al domnişoarei Mary Sutherland şi la aventura bărbatului cu buza răsfrântă. Ei bine, n-am nici o îndoială că această mică chestiune va intra în aceeaşi categorie inocentă. Îl ştii pe Peterson, comisionarul? Da. Acest trofeu îi aparţine. Este pălăria lui? Nu, nu, el a găsito. Proprietarul ei este necunoscut. Te implorsă nu o priveşti ca pe o pălărie boţită ci ca pe o problemă intelectuală. Dar să-ţi spun în primul rând cum a ajuns aici. A apărut în dimineaţa zilei de Crăciun, însoţită de o gâscă grasă, care sunt sigur că se prăjeşte în acest moment pe foc la Peterson acasă. Faptele sunt acestea: cam pe la patru în dimineaţa de Crăciun, Peterson, care este, aşa cum ştii, un tip foarte onest, se întorcea de la un mic chef şi se îndrepta spre casă pe drumul Tottenham Court. La lumina gazului, a văzut în faţa lui un bărbat mai degrabă înalt, clătinându-se uşor şi cărând o gâscă albă atârnată de umăr Când ajunsese la colţul străzii Godge, a izbucnit o ceartă între acest necunoscut şi un mic grup de huligani. Unul dintre aceştia i-a răsturnat pălăria, fapt pentru care el şi-a ridicat bastonul să se apere şi, balansându-l deasupra capului, a făcut ţăndări vitrina din spatele său. Peterson s-a grăbit înainte pentru a-l apăra pe necunoscut de cei care îl asaltau; dar bărbatul, şocat de faptul că spărsese vitrina şi văzând o persoană în uniformă, care arăta oficial, alergând spre el, şi-a scăpat gâscă, a luat-o la fugă şi a dispărut prin labirintul de străduţe care se află în spatele drumului Tottenham Court. La apariţia lui Peterson, huliganii au fugit şi ei, astfel încât acesta a rămas stăpânul câmpului de bătălie şi de asemenea al prăzii în urma victoriei, sub forma acestei pălării boţite şi a unei gâşte de Crăciun absolut ireproşabile. Pe care desigur lea înapoiat proprietarului? Dragul meu tovarăş, tocmai asta e problema. Este adevărat căpe o mică felicitare ce fusese legală de piciorul stâng al păsării era scris „Pentru Dna Henry Baker”, şi este de asemenea adevărat că iniţialele „H.B.” se află şi pe căptuşeala pălăriei, dar întrucât există câteva mii de Baker şi câteva sute de Henry Baker în acest oraş al nostru, nu este uşor să înapoiezi obiectele pierdute de vreunul dintre ei. Ce a făcut atunci Peterson? Mia adus mie atât pălăria cât şi gâsca, ştiind că mă intereseazăchiar şi cele mai mici probleme. Am ţinut gâsca până în această dimineaţă, când a devenit vădit că, în ciuda uşorului îngheţ, ar fi bine să fie mâncată fără întârziere. Cel care a găsit-o a luat-o prin urmare cu el pentru a-i împlini destinul ultim de gâscă, în timp ce eu reţin în continuare pălăria domnului necunoscut, care şi-a pierdut cina de Crăciun. Nu a dat vreun anunţ? Nu. Atunci, ai vreun indiciu în privinţa identităţii sale? Numai în măsura în care îl pot deduce. Pe baza pălăriei? Exact. Dar glumeşti. Ce poţi înţelege din acest vechi fetru mototolit? Iatămi lupa. Îmi cunoşti metodele. Tu ce poţi înţelege privindindividualitatea bărbatului care a purtat acest obiect? Am luat obiectul zdrenţuit în mâini şi l-am întors cu un fel de milă. Era o pălărie neagră foarte comună, de obişnuita formă rotundă, tare şi arătând şi mai rău din pricina purtatului. Căptuşeala fusese de mătase roşie, dar era foarte decolorată. Nu avea pe ea numele celui care o făcuse, însă, aşa cum remarcase Holmes, iniţialele „H.B.” erau mâzgălite pe o parte. Borul fusese găurit pentru a se introduce ceva care s-o ţină, dar elasticul lipsea. În rest, era crăpată, excesiv de prăfuită şi pătată în câteva locuri, deşi părea să fi fost făcută o încercare de a ascunde părţile decolorate, mânjindu-le cu cerneală. Nu pot vedea nimic, am spus eu, dândui-o înapoi prietenuluimeu. Din contră, Watson, poţi vedea totul. Nu reuşeşti, însă, săraţionezi pe baza a ceea ce vezi. Eşti prea timid în privinţa inferenţelor pe care le faci. Atunci, te rog, spunemi ce poţi infera pe baza acestei pălării? A ridicat-o şi s-a uitat la ea în ciudata sa manieră introspectivă, care îi era caracteristică. Este poate mai puţin sugestivă decât ar fi putut fi, a remarcat el,şi totuşi există câteva inferenţe care sunt foarte clare, şi altele câteva care sunt cel puţin foarte probabile. Dacă ne luăm după aparenţe, este fireşte evident că bărbatul era foarte intelectual şi de asemenea că a fost cât se poate de prosper în ultimii trei ani, deşi trece acum printro perioadă foarte proastă. A fost prevăzător, însă acum este mai puţin decât înainte, ceea ce sugerează un regres moral, care luat împreună cu declinul sorţii sale, pare să indice influenţa nefastă a ceva asupra lui, probabil a băuturii. Aceasta poate fi de asemenea explicaţia faptului evident că soţia lui a încetat să-l iubească. Dragul meu Holmes! Şia păstrat însă într-o anumită măsură respectul de sine, acontinuat el, ignorându-mi protestele. Este un om care duce o viaţă sedentară, iese puţin, nu mai face sport deloc, este de vârstă mijlocie, are părul cărunt pe care şi l-a tăiat de câteva zile şi pe care şi-l dă cu briantină. Acestea sunt faptele mai evidente care pot fi deduse pe baza acestei pălării. De asemenea, că este extrem de improbabil să aibă gaz în casă. Holmes, cu siguranţă, glumeşti. Deloc. Este posibil ca, chiar şi acum, când îţi dau acesterezultate, să nu fii capabil să vezi cum am ajuns la ele? Nu mă îndoiesc deloc că sunt foarte stupid, dar trebuie săţimărturisesc că nu sunt capabil să te urmez. De exemplu, cum ai dedus că acest bărbat era intelectual? Drept răspuns, Holmes şi-a trântit pălăria pe cap. I-a venit direct peste frunte, oprindu-i-se pe nas. Este o chestiune de volum, a spus el; un om cu un creier atât demare trebuie că are ceva în el. Declinul sorţii sale, atunci? Această pălărie e veche de trei ani. Aceste boruri plate, răsucitepe margini, au apărut atunci. Este o pălărie de cea mai bună calitate. Uităte la panglica de mătase în dungi şi la căptuşeala excelentă. Dacă acest om şi-a permis să cumpere o pălărie atât de scumpă acum trei ani, şi nu a avut nici o altă pălărie de atunci încoace, cu siguranţă a coborât pe scara socială. Ei bine, aceastai, fireşte, destul de clar. Dar în privinţaprevederii şi a regresului moral? Sherlock Holmes a râs. Iată prevederea, a spus el, punânduşi degetul pe micul disc şicopca unde ar fi trebuit să fie prinsă siguranţa pălăriei. Nu se află niciodată acolo când o cumperi. Dacă acest om a comandat aşa ceva, aceasta semnifică prevedere într-o anumită măsură, dat fiind că s-a îngrijit să ia această măsură de precauţie împotriva vântului. Dar întrucât vedem că a rupt elasticul şi nu a încercat să-l înlocuiască, este clar că acum are mai puţin spirit de prevedere decât înainte, ceea ce face dovada unei naturi slăbite. Pe de altă parte, a încercat să ascundă unele din aceste pete de pe fetru mânjindule cu cerneală, ceea ce este un semn că nu şi-a pierdut total respectul de sine. Raţionamentul tău este cu siguranţă plauzibil. Celelalte puncte, cum că este de vârstă mijlocie, că are părulgrizonant, pe care şi la tăiat recent, şi că foloseşte briantină, pot fi toate înţelese examinând cu atenţie partea inferioară a căptuşelii. Lupa scoate la iveală un mare număr de fire de păr, tăiate de foarfecele bărbierului. Toate par a fi lipicioase şi există un miros distinct de briantină. Acest praf vei observa, nu este acela nisipos şi gri de pe stradă ci praful pufos şi cafeniu din casă, ceea ce arată că a fost atârnată înăuntru în cea mai mare parte a timpului, în timp ce urmele de umezeală de pe interior constituie o dovadă categorică că cel care a purtat-o transpira foarte mult şi că, prin urmare, nu prea putea fi într-o stare fizică bună. Dar soţia lui, ai spus că a încetat săl iubească. Această pălărie nu a fost periată timp de săptămâni. Dacă tevăd, dragul meu Watson, cu praful acumulat de o săptămână pe pălărie şi dacă soţia ta te lasă să ieşi întro asemenea stare, o să mă tem că şi tu ai fost îndeajuns de nenorocit să pierzi afecţiunea soţiei tale. Dar poate fi celibatar. Nu cred, ducea gâsca acasă soţiei lui ca ofrandă a păcii.Aminteşteţi felicitarea de pe piciorul păsării. Ai un răspuns la toate. Dar cum naiba ai putut deduce că nu aregaz? O pată de seu, sau chiar două pot apărea din întâmplare; darcând văd nu mai puţin de cinci, cred că poate exista puţină îndoială că individul este în contact frecvent cu seul arzând, probabil urcă scările noaptea cu pălăria întro mână şi o lumânare ce se scurge în cealaltă. Oricum, nu putea să se păteze cu seu de la lumina de gaz. Eşti satisfăcut? Păi, este foarte ingenios, am spus eu, râzând. Dar întrucât, aşacum ai spus acum, nu a fost comisă nici o crimă şi nu sa făcut nici un rău cu excepţia pierderii unei gâşte, toate acestea par a fi mai degrabă o pierdere de energie. Sherlock Holmes deschisese gura să-mi răspundă, când uşa s-a deschis brusc şi Peterson, comisionarul, s-a năpustit în apartament, cu obrajii înroşiţi şi faţa unuia mut de uimire. Gâsca, domnule Holmes! Gâsca, domnule!, a căscat el gura. Ei? Cei cu ea, atunci? A înviat şi a zburat pe uşa de labucătărie? Holmes s-a răsucit pe sofa ca să vadă mai bine faţa agitată a omului. Iată, domnule! Ia vedeţi ce a găsit soţia mea în guşa ei! A întinsmâna arătândune în mijlocul palmei o piatră ce scânteia extrem de puternic, ceva mai mică decât un bob de fasole, dar de o asemenea puritate şi strălucire că lucea ca ceva electric în căuşul întunecat al mâinii sale. Sherlock Holmes s-a ridicat cu un fluierat. Pe Joe, Peterson!, a spus el, aceasta este realmente o comoarădescoperită întâmplător. Presupun că ştii ce este? Un diamant, domnule? O piatră preţioasă. Taie sticla ca şi cumar fi chit. Este mai mult decât o piatră preţioasă. Este piatra preţioasă. Nu cumva carbunculul albastru al Contesei de Morcar!, amstrigat eu. Exact acela. Fireşte că îi ştiu dimensiunile şi forma, dat fiind căam citit anunţul despre el în The Times în fiecare zi în ultima vreme. Este absolut unic, iar valoarea lui poate fi doar presupusă, dar recompensa de 1.000 de lire nu este cu siguranţă nici măcar a douăzecea parte din preţul lui pe piaţă. O mie de lire! Dumnezeule mare şi bun! Comisionarul a căzutpe un scaun, holbânduse de la unul la altul. Aceasta este recompensa, şi am motivele mele să cred că existănişte consideraţii de ordin sentimental în fundal, care ar faceo pe contesă să renunţe la jumătate din averea ei numai să poată să-şi recupereze piatra. A fost pierdută, dacă îmi amintesc corect, la hotelulCosmopolitan, am remarcat eu. Chiar aşa este, în 22 decembrie, exact acum cinci zile. JohnHorner, un instalator, a fost acuzat că ar fi sustraso din cutia de bijuterii a doamnei. Dovezile împotriva lui au fost atât de puternice că acest caz a fost supus consideraţiei tribunalului. Am o relatare referitoare la aceasta aici, cred. A scotocit printre ziare, uitându-se la date până când în final a desfăcut unul, l-a împăturit în două şi a citit următorul paragraf: „Furtul bijuteriei de la hotelul Cosmopolitan. John Horner, 26 de ani, instalator, a fost arestat, fiind acuzat de afi sustras pe 22 a lunii curente din cutia de bijuterii a contesei de Morcar valoroasa piatră cunoscută sub numele de Carbunculul Albastru. James Ryder, servitorul principal al hotelului, a făcut o depoziţie potrivit căreia l-a introdus pe Horner în camera de toaletă a contesei de Morcar în ziua furtului, pentru ca acesta să sudeze a doua bară a grătarului, care se desprinsese. A rămas puţin cu Horner, dar a fost, în cele din urmă chemat, altundeva. Când s-a întors, a descoperit că Horner dispăruse, că biroul fusese forţat şi că micuţa casetă de marochin în care, din câte s-a aflat mai târziu, contesa obişnuia să-şi ţină bijuteriile, zăcea goală pe masa de toaletă. Ryder a dat imediat alarma, iar Horner a fost arestat în aceeaşi seară; dar piatra nu a putut fi găsită nici asupra persoanei sale nici în locuinţa lui. Catherine Cusack, servitoarea contesei, a depus mărturie că a auzit strigătul de consternare al lui Ryder atunci când acesta a descoperit furtul, şi că s-a năpustit în cameră unde lucrurile stăteau aşa cum au fost descrise de martorul din urmă. Inspectorul Bradstreet din divizia B a depus mărturie cum a decurs arestarea lui Horner, care s-a luptat disperat şi şi-a susţinut cu putere nevinovăţia. Existând dovezi ale unei condamnări anterioare, magistratul a refuzat să se ocupe de delict în mod sumar, înaintându-l spre atenţie tribunalului. Horner, care dădea semne de emoţie puternică în timpul procedurii, a leşinat auzind această decizie şi a fost transportat afară din tribunal.” Hm! Cam atât în ce priveşte poliţia tribunalului, a spus Holmesgânditor dând ziarul la o parte. Problema pe care o avem de rezolvat acum este şirul evenimentelor ce a dus de la cutia de bijuterii forţată la guşa unei gâşte de pe drumul Tottenham Court. Vezi, Watson, micile noastre deducţii au luat pe neaşteptate un aspect mai important şi mai puţin nevinovat. Iată piatra; piatra a apărut din gâscă, iar gâsca a apărut de la domnul Henry Baker, domnul cu o pălărie uzată şi toate celelalte caracteristici cu care team plictisit. Prin urmare, acum trebuie să încercăm foarte serios să-l găsim pe acest domn şi să vedem ce rol a jucat în acest mic mister. Pentru a face aceasta, trebuie să încercăm mai întâi cele mai simple mijloace, iar acestea constau fără îndoială întrun anunţ în toate ziarele de seară. Dacă acesta dă greş, o să recurg la alte metode. Ce o să spui? Dămi un creion şi bucata aceea de hârtie. Acum, aşa: „Găsite lacolţul străzii Godge o gâscă şi o pălărie de fetru neagră. Domnul Henry Baker le poate lua venind la 6:30 în această seară pe strada Baker, nr.221B.” Este clar şi concis. - Foarte. Dar îl va citi? Păi sigur o să fie atent la ziare, întrucât pentru un om săracpierderea a fost una serioasă. Evident, a fost atât de înfricoşat de ghinionul lui de a sparge vitrina şi de apropierea lui Peterson că nu sa gândit la nimic altceva decât să fugă, dar de atunci încoace trebuie că a regretat amarnic impulsul care l-a făcut să-şi scape pasărea. Iar, introducerea numelui său îl va face să vadă anunţul, căci toţi cei care-l cunosc îi vor atrage atenţia asupra lui. Poftim, Peterson, repede-te la agenţia de publicitate şi dă acest anunţ în ziarele de seară. În care din ele, domnule? O, în The Globe, Star, Pall Mall, St. James’s, EveningNewsStandard, Echo şi oricare altele care îţi vin în minte. Foarte bine, domnule. Iar această piatră? Ah, da, o să ţin piatra. Mulţumesc. Şi, Peterson, pur şi simplucumpără o gâscă pe drumul de întoarcere şi laso la mine, căci trebuie să avem una pentru a i-o da acestui domn în locul celei pe care o înfulecă acum familia ta. După ce comisionarul a plecat, Holmes a luat piatra, ţinând-o la lumină. Este un lucru frumos, a spus el. Uităte numai cum luceşte şiscânteiază. Fireşte, este nucleul şi centrul crimei. Orice piatră bună este aşa ceva. Sunt momelile favorite ale diavolului. În cazul pietrelor mai mari şi mai vechi, fiecare faţetă înseamnă o faptă sângeroasă. Această piatră nu are încă douăzeci de ani. A fost găsită în malul fluviului Amoy în sudul Chinei, şi este neobişnuită prin aceea că are toate caracteristicile carbunculului, cu excepţia faptului că are culoarea albastră în loc de roşu rubiniu. În ciuda lipsei sale de vechime, a avut deja un trecut sinistru. Această piatră de 2,6 grame din cărbune cristalizat a provocat două crime, un atac cu vitriol, o sinucidere şi câteva jafuri. Cine s-ar putea gândi că o jucărie atât de frumoasă ar putea să te ducă la spânzurătoare şi închisoare? O s-o închid acum în seiful meu, şi o să-i trimit un rând contesei să-i spun că o avem. Crezi că acest om, Horner, este nevinovat? Nu pot spune. Ei bine, atunci, crezi că celălalt, Henry Baker, a avut ceva deaface cu aceasta? Cred că este mai probabil ca Henry Baker să fie un om absolutnevinovat, care na avut nici cea mai mică idee că pasărea pe care o ducea avea o valoare mult mai mare decât dacă ar fi fost făcută din aur masiv. Voi afla însă aceasta pe baza unui test foarte simplu, dacă ni se răspunde anunţului. Şi nu poţi face nimic până atunci? Nimic. În acest caz, o sămi văd de ocupaţia obişnuită. Dar o să măîntorc deseară la ora pe care ai menţionat-o, căci vreau să văd soluţia unei probleme atât de încurcate. Voi fi foarte bucuros să te văd. Iau cina la şapte. Cred că o să amsitar. Apropo, date fiind întâmplările din urmă, poate ar trebui săi cer doamnei Hudson să-i cerceteze guşa. Am fost reţinut de un caz şi de abia după şase jumătate am ajuns din nou pe strada Baker. Pe când mă apropiam de casă, am zărit un bărbat înalt cu o bonetă scoţiană şi o manta încheiată până la bărbie aşteptând afară în semicercul strălucitor proiectat de fereastră. Exact când am sosit, uşa a fost deschisă şi am fost conduşi în camera lui Holmes. Sunteţi domnul Henry Baker, presupun, a spus el, ridicândusedin fotoliu şi salutându-l pe vizitator, cu aerul său amabil care îi venea atât de uşor şi prompt. Vă rog luaţi acest scaun lângă foc, domnule Baker. Este o noapte rece, şi observ că circulaţia dumitale este mai obişnuită cu vara decât cu iarna. Ah, Watson, ai picat exact la momentul potrivit. Aceasta este pălăria dumitale, domnule Baker? Da, domnule, aceasta este fără îndoială pălăria mea. Era un bărbat mare cu umeri rotunzi, un cap masiv şi o faţă lată, inteligentă, terminându-se într-o barbă castanie, încărunţită şi ascuţită. O roşeaţă pe nas şi obraji şi tremurul uşor al mâinii întinse mi-au adus în minte presupunerea lui Holmes privind obiceiurile acestuia. Redingota sa neagră demodată era încheiată la toţi nasturii, avea gulerul ridicat, iar încheieturile uscăţive i se iveau din mâneci, fără să se vadă vreo manşetă sau cămaşă. Vorbea într-o manieră înceată şi sacadată, alegându-şi cuvintele cu grijă, şi făcea pe ansamblu impresia unui om învăţat care a fost bătut de soartă. Am păstrat aceste lucruri câteva zile, a spus Holmes, pentru că amaşteptat să găsim vreun anunţ de la dumneata în care săţi dai adresa. Nu înţeleg de ce nu aţi făcut-o. Vizitatorul nostru a râs mai degrabă ruşinat. Nu prea am avut aşa de mulţi şilingi pe cât obişnuiam să amodată, a remarcat el. Nam avut nici o îndoială că banda de huligani care m-a atacat a luat cu ea atât pălăria cât şi gâscă. N-am vrut să cheltuiesc mai mulţi bani în încercarea lipsită de speranţă de a le recupera. Foarte firesc. Apropo, în ceea ce priveşte pasărea, am fostobligaţi so mâncăm. Aţi mâncato?! Vizitatorul s-a ridicat pe jumătate de pe scaunulsău, în tulburarea care la cuprins. Da, nar fi folosit nimănui să n-o fi făcut. Dar presupun căaceastă gâscă de pe bufet, care are cam aceeaşi greutate şi este absolut proaspătă, va fi la fel de bună pentru dumneata? Oh, sigur, sigur, a răspuns domnul Baker cu un oftat de uşurare. Fireşte, avem încă penele, picioarele, guşa şi aşa mai departedin pasărea dumitale, prin urmare dacă doriţi… Omul a izbucnit întrun râs puternic. Aş putea să le folosesc ca suveniruri ale aventurii mele, a spusel, dar dincolo de asta nu pot vedea la ce miar putea sluji părţile împrăştiate ale fostei mele cunoştinţe. Nu, domnule, cred că, având permisiunea dumitale, o să-mi limitez atenţia la excelenta pasăre pe care o zăresc pe bufet. Sherlock Holmes mi-a aruncat o privire ascuţită, dând uşor din umeri. Iatăvă pălăria, atunci, şi pasărea, a spus el. Apropo, v-arderanja să-mi spuneţi de unde aţi procurat-o pe cea din urmă? Sunt întrucâtva expert în păsări de curte, şi rar am mai văzut o gâscă atât de bine făcută. Fireşte, domnule, a spus Baker, care se ridicase şi îşi vârâseposesiunea nou însuşită sub braţ. Suntem câţiva care frecventăm hanul Alpha, în apropiere de Muzeu, stăm chiar în muzeu în timpul zilei, înţelegeţi. În acest an, buna noastră gazdă, pe nume Windigate, a format un club al gâştelor, prin intermediul căruia, în schimbul câtorva pence pe săptămână urma să primim fiecare câte o pasăre la Crăciun. Miam plătit corect banii, iar restul vă este cunoscut. Vă sunt foarte îndatorat, domnule, căci o bonetă scoţiană nu se potriveşte nici cu vârsta, nici cu seriozitatea mea. Într-o manieră comic de pompoasă, s-a înclinat solemn în faţa noastră şi a plecat. Asta în ceea cel priveşte pe domnul Baker, a spus Holmes, dupăce a închis uşa în urma lui. Este cât se poate de sigur că nu ştie absolut nimic despre această chestiune. Ţi-e foame, Watson? Nu în mod deosebit. Atunci îţi sugerez să ne transformăm cina în supeu şi să urmămacest indiciu cât este încă cald. Neapărat. Era o noapte extrem de rece, deci ne-am pus mantalele şi ne-am înfăşurat fulare în jurul gâturilor. Afară, stelele străluceau rece pe cerul fără nori, iar respiraţia trecătorilor străpungea aerul ca nişte împuşcături. Paşii noştri răsunau clar şi zgomotos pe când ne deplasam ritmic prin cartierul doctorilor, strada Wimpole, strada Harley şi astfel prin strada Wigmore în strada Oxford. Într-un sfert de oră am ajuns în Bloomsbury la hanul Alpha, care este un mic han pe colţul uneia din străzile care intră în Holborn. Holmes a deschis uşa bufetului şi a comandat două pahare de bere proprietarului rumen la faţă, cu şorţ alb. Dacă este la fel de bună ca gâştele dumneavoastră, bereadumitale trebuie să fie excelentă, a spus el. Gâştele mele! Omul a părut a fi surprins. Da. Am vorbit numai acum o jumătate de oră cu domnul HenryBaker, care a fost membru al clubului dumneavoastră de gâşte. Ah! Da, înţeleg. Dar vedeţi, domnule, nu sunt gâştele noastre. Aşa! Ale cui sunt atunci? Păi, am cumpărat două duzini de la un vânzător din CoventGarden. Realmente? Îi ştiu pe unii dintre ei. Despre care e vorba? Numele lui este Breckinridge. Ah! Nul cunosc. Păi în sănătatea dumitale, domnule, şi pentruprosperitatea casei dumitale. Noapte bună. Acuma, în ceea cel priveşte pe domnul Breckinridge, acontinuat el, încheindu-se la manta când am ieşit în aerul îngheţat. Ţine minte, Watson, că deşi avem un lucru atât de simplu ca o gâscă la un capăt al acestui lanţ, avem la celălalt un om care va primi cu siguranţă şapte ani de închisoare, dacă nu îi putem dovedi nevinovăţia. Este posibil ca investigaţia noastră să-i confirme numai vinovăţia, dar în orice caz, urmăm o pistă care a fost trecută cu vederea de poliţie şi care ne-a fost oferită de o şansă neobişnuită. Hai s-o urmăm până la capăt. Cu feţele spre sud, deci, şi marş rapid! Am traversat Holborn, am luat-o pe strada Endell şi astfel, printr-un zigzag de străzi murdare, am ajuns în piaţa Covent Garden. Una dintre prăvăliile cele mai mari avea pe ea numele lui Breckinridge, iar proprietarul, un bărbat cu o faţă ascuţită ca de cal şi cu nişte favoriţi îngrijiţi ajuta un băiat să tragă obloanele. Bună seara. Este o noapte rece, a spus Holmes. Vânzătorul a dat din cap, aruncând o privire întrebătoare spre tovarăşul meu. Nu mai aveţi gâşte, din câte văd, a continuat Holmes, arătândlespezile de marmură goale. O să aveţi cinci sute mâine dimineaţă. Asta nu mă ajută. Păi, mai sunt câteva pe tejgheaua luminată de gaz. Ah, dar dumneavoastră miaţi fost recomandat. De cine? De proprietarul lui Alpha. O, da. Iam trimis două duzini. Au fost nişte păsări excelente. De unde leaţi procurat? Spre surpriza mea, întrebarea i-a provocat vânzătorului o ieşire de furie. Acuma, domnule, a spus el, ţinând capul ridicat şi mâinile înşolduri, unde vreţi să ajungeţi? Hai să vorbim pe şleau acum. Este foarte clar. Aş vrea să ştiu cine va vândut gâştele pe carele-aţi trimis la Alpha. Ei bine, atunci, no să vă spun. Ei acum! O, nu este ceva important, dar nu înţeleg de ce sunteţi atât denervos din pricina unui astfel de nimic. Nervos! Aţi fi poate la fel de nervos, dacă aţi fi fost la fel desâcâit ca mine. Odată ce am plătit nişte bani buni pentru un lucru bun, afacerea ar trebui să se încheie aici. Dar, în loc de asta, sunt asaltat cu „Unde sunt gâştele?” şi „Cui i leai vândut?” şi „Ce vrei în schimbul gâştelor?” Auzind zarva ce se face în legătură cu ele, ai crede că au fost singurele gâşte din lume. Păi, nam nici o legătură cu persoanele care v-au pus astfel deîntrebări, i-a spus Holmes indiferent. Dacă nu vreţi să ne spuneţi, prinsoarea cade, asta-i tot. Dar sunt întotdeauna gata să-mi susţin opiniile în ceea ce priveşte păsările de curte, şi am pariat pe cinci lire că pasărea pe care am mâncat-o a fost crescută la ţară. Ei bine, atunci, aţi pierdut cele cinci lire, căci a fost crescută laoraş, a spus furios vânzătorul. Nu poate fi adevărat. Vă spun că aşa este. Nu cred. Credeţi că ştiţi mai multe despre orătănii decât mine, care mam ocupat de ele de când eram mic copil? Vă spun că toate acele, păsări care au ajuns la Alpha au fostcrescute la oraş. No să mă convingeţi niciodată să cred aşa ceva. Vreţi să faceţi oprinsoare atunci? Doar o să vă iau banii, căci ştiu că am dreptate. Dar pariez pe oliră, numai ca să vă învăţ să nu fiţi încăpăţânat. Vânzătorul a chicotit foarte iritant. Adumi registrele, Bill, a spus el. Băiatul a adus un volum mic şi subţire şi unul mare şi unsuros, aşezându-le împreună sub lampa ce atârna. Acum, domnule Plin de sine, a spus vânzătorul, am crezut că numai am gâşte, dar înainte de a termina veţi descoperi că mai este una în prăvălia mea. Vedeţi acest registru mic? Ei bine? Aceasta este lista persoanelor de la care cumpăr. O vedeţi? Bineatunci, aici pe această pagină sunt persoanele de la ţară, iar numerele de sub numele lor indică locul unde sunt socotelile în registrul cel mare. Acum! Vedeţi această pagină scrisă cu cerneală roşie? Bine, aceasta este o listă cu furnizorii mei de la oraş. Acuma, uitaţivă la cel de-al treilea nume. Pur şi simplu, citiţi-l cu voce tare. Doamna Oakshott, drumul Brixton, nr.L17– 249, a citit Holmes. Exact. Acuma căutaţi asta în registru. Holmes a căutat la pagina indicată. Iată, doamna Oakshott, drumul Brixton, nr. L 17, furnizor deouă şi orătănii. Ei, acum, care este ultima însemnare? 22 decembrie. Douăzeci şi patru de gâşte cu 7 şilingi şi 6 pence. Exact. Poftim. Şi sub asta? Vândute domnului Windigate de la Alpha cu 12 şilingi. Ce mai puteţi spune acum? Sherlock Holmes arăta foarte întristat. A scos o liră din buzunar şi a aruncat-o pe dale, îndepărtându-se cu aerul unui om al cărui dezgust este prea adânc pentru a fi exprimat în cuvinte. Câţiva metri mai încolo, s-a oprit sub un felinar, râzând încet şi cu poftă, după cum îi era felul. Când vezi un om cu favoriţii tăiaţi în acel fel şi cu sticluţa de ginieşindui din buzunar, poţi întotdeauna să-l atragi cu un pariu, a spus el. Cred că nici dacă i-aş fi oferit 100 de lire, nu mi-ar fi dat nişte informaţii atât de complete ca acelea pe care mi le-a dat în ideea că îmi făcea rău cu această prinsoare. Ei bine, Watson, cred că ne apropiem de sfârşitul căutărilor noastre, şi singurul aspect care rămâne să fie clarificat este dacă ar trebui să mergem la această doamnă Oakshott în seara asta, sau dacă ar trebui s-o facem mâine. Din ceea ce a spus acel tip morocănos, este clar că mai există şi alţii pe lângă noi care sunt îngrijoraţi în această privinţă şi ar trebui… Remarcile sale au fost întrerupte brusc de o gălăgie puternică care venea dinspre tejgheaua pe care tocmai o părăsisem. Întorcândune, am văzut un individ scund cu faţa ca de şobolan stând în mijlocul cercului de lumină gălbuie proiectată de lampa care se bălăngănea, în timp ce Breckinridge, vânzătorul, încadrat de uşa prăvăliei, îşi agita teribil pumnii la arătarea care se ferea. Mam săturat de voi şi de gâştele voastre, a strigat el. Aş vrea săvă duceţi toţi dracului. Dacă mai veniţi să mă sâcâiţi cu discuţiile voastre prosteşti, o să asmut câinele pe voi. O aduceţi pe doamna Oakshott aici şi o să-i răspund, dar ce aveţi voi de-a face cu asta? Am cumpărat cumva gâştele de la voi? Nu; dar una din ele a fost a mea, sa văietat omuleţul. Ei bine, atunci, cerei-o doamnei Oakshott. Ea mia spus să vă întreb pe dumneavoastră. Păi, poţi săl întrebi pe regele Prusiei, la cât îmi pasă mie. M-amsăturat de povestea asta. Ieşi de aici! S-a năpustit sălbatic înainte, iar cel care întreba a dispărut în întuneric. Ce bine! Asta sar putea să ne scutească de o vizită peBrixtonRoad, mi-a şoptit Holmes. Vino cu mine şi o să vedem care-i treaba cu acest individ. Trecând printre grupurile risipite de oameni care hoinăreau pe lângă tarabele luminate, tovarăşul meu l-a ajuns cu repeziciune pe omuleţ, şi l-a atins pe umăr. Acesta s-a întors brusc, şi la lumina gazului am putut observa că îi dispăruse de pe faţă orice urmă de culoare. Cine sunteţi, atunci? Ce doriţi?, a întrebat el cu o vocetremurătoare. Mă scuzaţi, ia spus Holmes cu blândeţe, dar am auzit fără săvreau întrebările pe care tocmai ce i le-aţi pus vânzătorului. Cred că vaş putea fi de ajutor dumneavoastră? Cine sunteţi dumneavoastră? Cum aţi putea şti ceva despreasta? Numele meu este Sherlock Holmes. Este ocupaţia mea să ştiuceea ce alţi oameni nu ştiu. Dar nu puteţi şti ceva despre asta? Scuzaţimă, ştiu totul despre asta. Încercaţi să daţi de urma uneigâşte care a fost vândută de doamna Oakshott de pe BrixtonRoad unui negustor numit Breckinridge, iar de acesta, la rândul lui, domnului Windigate de la Alpha, iar de el clubului său, al cărui membru este domnul Henry Baker. O, domnule, dumneavoastră sunteţi exact persoana pe care amdorit so întâlnesc, a strigat omuleţul cu mâinile întinse şi degetele-i tremurând. Nici nu vă pot spune cât de interesat sunt de această poveste. Sherlock Holmes a strigat o trăsură care trecea. În acest caz, ar fi mai bine să discutăm despre aceasta întrocameră confortabilă decât în această piaţă în care bate vântul, a spus el. Dar înainte de a merge mai departe, vă rog, spuneţi-mi pe cine am onoarea de a ajuta. Omul a ezitat o clipă. Numele meu este John Robinson, a răspuns el cu o privirepiezişă. Nu, nu, numele dumneavoastră adevărat, a spus Holmesamabil. Este întotdeauna inconvenabil să faci afaceri cu o persoană cu nume fals. O roşeaţă s-a ivit pe obrajii albi ai necunoscutului. Ei bine, a spus el, numele meu adevărat este James Ryder. Exact. Servitor principal la hotelul Cosmopolitan. Vă rog intraţiîn această birjă şi o să pot să vă spun în curând tot ceea ce doriţi să aflaţi. Omuleţul stătea uitându-se de la unul la celălalt dintre noi, cu nişte ochi pe jumătate speriaţi, pe jumătate plini de speranţă, ca unul care n-ar fi fost sigur dacă se afla în faţa unui chilipir sau a unei catastrofe. Apoi a intrat în birjă şi într-o jumătate de oră eram înapoi în salonul de pe strada Baker. În timpul călătoriei n-am vorbit deloc, dar respiraţia intensă şi firavă a însoţitorului nostru, precum şi încleştarea şi descleştarea mâinilor sale indicau încordarea nervoasă în care se afla. Iatăne ajunşi!, a spus Holmes vesel, pe când intram pe rând în cameră. Focul este foarte binevenit pe o vreme ca asta. Se pare că vă este frig, domnule Ryder. Vă rog, aşezaţivă în fotoliul de nuiele. O sămi încalţ papucii înainte de a rezolva această mică problemă a dumneavoastră. Ei bine, deci! Doriţi să aflaţi ce s-a întâmplat cu gâştele acelea? Da, domnule. Sau mai degrabă, îmi închipui, cu gâsca aceea. Cred că eraţiinteresat de o pasăre anume albă, cu o dungă neagră dea curmezişul cozii. Ryder tremura de emoţie. O, domnule, a strigat el, puteţi sămi spuneţi unde a ajuns?- A ajuns aici. Aici? Da, şi sa dovedit a fi o pasăre extrem de neobişnuită. Nu mămir că sunteţi interesat de ea. A făcut un ou după ce murise, cel mai frumos, strălucitor ou albastru care s-a văzut vreodată. Îl am aici în muzeul meu. Vizitatorul nostru s-a ridicat în picioare clătinându-se, şi s-a prins cu mâna dreaptă de poliţa de deasupra căminului. Holmes a descuiat seiful său şi a ridicat carbunculul albastru, care strălucea ca o stea, cu o lucire rece, scânteietoare, multiplicată de faţetele sale. Ryder stătea holbându-se cu faţa contractată, nesigur dacă să-l ceară sau să se dezică de el. Crima dumneavoastră a fost descoperită, ia spus Holmes încet.Revino-ţi, omule, sau altminteri o să cazi în foc! Dă-i braţul şi ajută-l să se aşeze pe scaun, Watson. Nare destulă îndrăzneală să-şi asume crima făcută nepedepsit. Dă-i puţin brandy. Aşa! Acuma mai arată puţin a om. Cao fărâmă de om, în orice caz! Pentru o clipă, acesta s-a clătinat aproape să cadă, dar paharul de brandy i-a adus ceva culoare în obraji, şi stătea acum holbându-se cu o privire speriată la acuzatorul său. Dispun aproape de toate faptele şi de toate dovezile care îmisunt necesare, deci există puţine lucruri pe care e necesar să mi le spuneţi. Totuşi, acele puţine fapte pot fi elucidate astfel încât cazul să fie pe deplin rezolvat. Auziseşi, Ryder de această piatră albastră a contesei de Morcar? Catherine Cusack a fost aceea care mia spus de ea, a spus el cuo voce hârâită. Înţeleg, servitoarea doamnei. Ei bine, tentaţia de a face avere peneaşteptate şi atât de uşor a fost mai tare decât tine, aşa cum a fost pentru oameni mai puternici înaintea ta; dar nu ai fost foarte onest în privinţa mijloacelor pe care leai folosit. Mi se pare, Ryder, că ai stofă de mare nemernic. Ai ştiut că acest om, Horner, instalatorul, a fost implicat în ceva asemănător înainte, şi că bănuiala va fi cu atât mai mult îndreptată împotriva sa. Ce ai făcut atunci? Aţi inventat o treabă de făcut în camera doamnei respective, tu şi complicea ta, Cusack, şi aţi făcut în aşa fel încât acesta să fie trimis s-o rezolve. Apoi, când a plecat, aţi forţat caseta cu bijuterii, aţi dat alarma şi aţi făcut ca acest om nefericit să fie arestat. Apoi ai… Ryder s-a aruncat brusc pe covor, prinzând genunchii tovarăşului meu. Pentru Dumnezeu, fievă milă!, a ţipat el ascuţit. Gândiţi-vă latatăl meu! La mama mea! Asta le va zdrobi inimile. N-am făcut niciodată înainte ceva rău! Şi nu o să mai fac vreodată. O să jur pe Biblie. O, nu înştiinţaţi tribunalul! Pentru numele lui Christos, nu o faceţi! Întoarcete pe scaun!, i-a spus Holmes poruncitor. Este foarteuşor să îngenunchezi şi să te târăşti acum, dar nu te-ai gândit deloc la acest biet Horner acuzat de o crimă de care habar nu avea. O să dispar, domnule Holmes, o să plec din ţară, domnule.Astfel, acuzaţia împotriva lui va fi retrasă. Hm! O să vorbim despre asta. Şi acum hai să auzim relatareaexactă a pasului următor. Cum a ajuns piatra în gâscă, şi cum a ajuns gâsca în piaţă? Spunene adevărul, căci asta este singura ta şansă de salvare. Ryder şi-a trecut limba peste buzele uscate. O să vă spun totul exact cum sa întâmplat, domnule, a spus el.Atunci când Horner a fost arestat, mi s-a părut că ar fi cel mai bine să dispar imediat cu piatra, căci nu puteam şti în ce moment poliţia ar fi putut hotărî să mă percheziţioneze pe mine şi camera mea. Nu exista nici un loc în hotel unde sar fi aflat în siguranţă. Am ieşit, ca şi cum aş fi avut un comision de făcut, şi m-am îndreptat spre casa surorii mele. S-a măritat cu un bărbat numit Oakshott şi locuia pe BrixtonRoad, unde creştea orătănii pentru piaţă. Fiecare persoană pe care am întâlnit-o pe drum mi s-a părut a fi poliţist sau detectiv; şi, deşi era o noapte rece, până să ajung pe BrixtonRoad, sudoarea îmi şiroia pe faţă. Sora mea m-a întrebat ce se întâmplase şi de ce eram atât de palid; dar i-am spus că eram tulburat din pricina furtului bijuteriei de la hotel. Apoi m-am dus în curtea din spate şi am fumat puţin, întrebându-mă ce era cel mai bine de făcut. Am avut odată un prieten numit Maudsley, care devenise complet imoral şi tocmai ce-şi executa pedeapsa la Pentonville. Într-o zi m-am întâlnit cu el şi a început să-mi vorbească despre procedeele hoţilor şi cum plasau ceea ce furau. Ştiam că era sincer cu mine căci ştiam ceva lucruri despre el; deci m-am hotărât să mă duc la Kilburn, unde locuia, şi să-i spun ce am făcut. Mi-ar fi putut spune cum să vând piatra. Dar cum să ajung la el în siguranţă? Mă gândeam la suferinţele prin care trecusem venind de la hotel. Puteam fi arestat şi percheziţionat în orice moment, şi mi-ar fi găsit piatra în buzunarul vestei. În momentul respectiv, mă sprijineam de zid şi mă uitam la gâştele care mergeau legănat pe lângă picioarele mele, când mi-a venit brusc o idee cum aş fi putut învinge cel mai bun detectiv care a trăit vreodată. Cu câteva săptămâni în urmă, sora mea îmi spusese că pot avea cea mai bună gâscă ca dar de Crăciun, şi ştiam că întotdeauna se ţinea de cuvânt. Aveam să-mi iau gâsca acum, şi aveam să-mi duc piatra la Kilburn în ea. În curte era un mic şopron, şi am împins una din păsări în spatele lui, una mare şi frumoasă, albă cu o coadă dungată. Am prins-o, şi, deschizându-i cu forţa ciocul, i-am împins piatra pe gâtlej în jos, până unde am putut ajunge cu degetul. Pasărea a înghiţit-o şi am simţit cum piatra a trecut prin gâtlejul ei ajungând în guşă. Dar creatura a început să dea din aripi şi să se zbată, şi sora mea a ieşit să vadă ce se întâmpla. Când m-am întors să-i vorbesc, animalul a scăpat şi a zburat printre celelalte. Ce făceai cu pasărea aceea, Jem?, spune ea. Păi, am spus eu, ai zis cămi dai una de Crăciun şi le încercam săvăd care este cea mai grasă. O, spune ea, pe a ta am puso deoparte, o numim pasărea luiJem. Este cea mare şi albă de acolo. Sunt douăzeci şi şase, una pentru tine, una pentru noi şi două duzini pentru piaţă. Mulţumesc, Maggie, zic eu: dar dacă nu te deranjează, aş vreaomai degrabă pe aceea de care tocmai ce mă ocupam. Cealaltă este mai grea cu trei livre, a spus ea, şi am îngrăşatospecial pentru tine. Nu contează. O so am pe cealaltă şi o s-o iau acum, am spus eu. O, cum vrei, a spus ea, puţin iritată, pe care o vrei atunci? Cea albă cu o dungă pe coadă, cea din mijlocul cârdului. O, foarte bine. Omoaro şi ia-o cu tine. Ei bine, am făcut ceea ce a spus, domnule Holmes, şi am căratpasărea tot drumul până la Kilburn. Iam spus amicului meu ce făcusem, căci era o persoană căreia îţi venea uşor să-i spui aşa ceva. A râs până s-a înecat, şi am luat un cuţit şi am tăiat gâscă. Am îngheţat văzând că nu era nici urmă de piatra mea, şi mi-am dat seama că făcusem o greşeală teribilă. Am lăsat pasărea, m-am repezit înapoi la sora mea, şi m-am năpustit în curtea din spate. Nu mai era nici o pasăre acolo. Unde au dispărut toate, Maggie?, am strigat eu. La negustor, Jem. Care negustor? Breckinridge din Covent Garden. Dar era vreo alta cu o coadă dungată?, am întrebat, la fel cuaceea pe care am aleso? Da, Jem; au fost două cu dungă pe coadă şi nam pututniciodată să le deosebesc. Ei bine, atunci, fireşte că mi-am dat seama ce se întâmplase, şi am fugit cât de repede am putut la acest om, Breckinridge; dar vânduse lotul imediat şi nu a vrut să-mi spună un singur cuvânt la cine. L-aţi auzit dumneavoastră înşivă în seara asta. Totdeauna mi-a răspuns la fel. Sora mea crede că sunt pe cale să înnebunesc. Uneori cred asta chiar şi eu. Iar acum, acum sunt etichetat hoţ, fără să fi atins vreodată bogăţia pentru care mi-am vândut sufletul. Dumnezeu să-mi ajute! Dumnezeu să-mi ajute! A izbucnit în nişte hohote convulsive de plâns, îngropându-şi faţa în mâini. A urmat o tăcere îndelungată, întreruptă numai de respiraţia lui greoaie şi de bătăile ritmice făcute de Sherlock Holmes cu vârfurile degetelor pe marginea mesei. Apoi prietenul meu s-a ridicat şi a deschis uşa. Ieşi!, a spus el. Ce, domnule! O, Dumnezeu să vă binecuvânteze! Nici un cuvânt în plus. Ieşi! Şi n-a mai fost nevoie de vreun cuvânt. S-a auzit o forfotă, un tropăit pe scări, pocnetul uşii şi paşi fugind, răsunând clar pe stradă. La urma urmei, Watson, a spus Holmes, întinzânduşi mâna după pipa de lut, nu sunt plătit de poliţie să-i acopăr lipsurile. Dacă Horner ar fi în pericol, ar fi altceva; dar acest individ nu va apărea să depună mărturie împotriva lui, iar cazul va fi abandonat. Presupun că de fapt comut o pedeapsă, dar este posibil că salvez un suflet. Acest individ nu va mai face rău; este prea înfricoşat. Trimite-l la închisoare acum, şi faci din el un puşcăriaş pe viaţă. În plus, este sezonul iertării, întâmplarea ne-a scos în cale o problemă extrem de specială şi ciudată, iar soluţionarea ei este propria-i recompensă. Dacă ai fi atât de bun să tragi de clopoţel, doctore, vom începe o altă investigaţie în care principala protagonistă va fi tot o pasăre.