Nora Roberts carti

Mai imbatator decat vinul de Nora Roberts PROLOG     În noaptea când a fost asasinat, Bernardo Baptista a cinat simplu, cu pâine, brânză şi o sticlă de Chianti. Vinul era cam tânăr, iar Bernardo nu mai prea era. Niciunul nu avea să îmbătrânească în continuare. La fel ca pâinea şi brânza, Bernardo era un om simplu. De cincizeci şi unu de ani, de când se căsătorise, trăia în aceeaşi căsuţă de pe colinele blânde din nordul Veneţiei. Acolo fuseseră crescuţi cei cinci copii ai lui. Şi tot acolo murise şi soţia lui. Acum, în vârstă de şaptezeci şi trei de ani, Bernardo locuia singur, cu cea mai mare parte a familiei la o aruncătură de băţ distanţă, pe marginile marii podgorii Giambelli unde lucrase încă din tinereţe. O cunoscuse pe La Signora de când era mică şi fusese învăţat să-şi descopere capul ori de câte ori o vedea trecând. Chiar şi acum, dacă venea din California înapoi la castello şi la podgorie, Tereza Giambelli se oprea din mers dacă-l vedea. Şi vorbeau despre vechile vremuri, când bunicii lor munciseră la vie. Signore Baptista, aşa îl numea Tereza. Iar el o admira mult pe La Signora, şi toată viaţa îi fusese credincios, ei şi alor ei. Timp de peste şaizeci de ani, Bernardo participase la prepararea vinurilor Giambelli. Avuseseră loc multe schimbări – unele în bine, după părerea lui Bernardo, altele nu la fel de pozitive. Văzuse multe la viaţa lui. Prea multe, socoteau unii. Viile, legănate în somnul dulce al iernii, aveau să înverzească curând. Artrita îl împiedica să mai muncească mult cu mâinile, ca pe vremuri, dar totuşi ieşea în fiecare dimineaţă să-şi privească fiii şi nepoţii ducând tradiţia mai departe. Un Baptista lucrase întotdeauna pentru Giambelli. Şi, în opinia lui Bernardo, întotdeauna avea să fie aşa. În ultima noapte a celor şaptezeci şi trei de ani ai vieţii sale, Bernardo a privit peste vii – viile lui, observând ce se făcuse, ce mai era de făcut, şi ascultând cum şuiera printre aracii viei vântul de decembrie. De la fereastra pe unde acel vânt încerca să se strecoare înăuntru, Bernardo vedea coardele viţei căţărându-se încet pe pante. În timp, aveau să se îmbrace cu frunze şi viaţă, fără să se usuce ca omul. Acesta era miracolul strugurilor. Vedea umbrele şi contururile marelui castello care domnea peste acele vii şi peste cei ce le îngrijeau. Acum era pustie, singură în noapte şi în iarnă, când în castello dormeau numai servitorii, iar strugurii încă mai aşteptau să se nască. Lui Bernardo îi era dor de primăvară şi de vara cea lungă care-i urma, când soarele îi încălzea măruntaiele şi pârguia roadele tinere. Dorea, cum dorise toată viaţa, încă o recoltă. Frigul îl durea pe Bernardo până-n măduva oaselor. Se gândea să încălzească puţin din supa pe care i-o adusese nepoata lui, dar Annamaria nu era cea mai grozavă bucătăreasă. Gândindu-se la acest lucru, îşi făcuse datoria cu brânza şi sorbise din vinul bun şi cu buchet plin, lângă micul foc. Era mândru de munca lui de-o viaţă, din care o parte se găsea în paharul unde lumina focului lucea cu licăriri de un roşu adânc, profund. Vinul fusese primit în dar, printre multe altele, cu ocazia pensionării, deşi toţi ştiau că pentru Bernardo pensia nu era decât o formulă tehnică. Cu toată durerea din oase şi slăbirea inimii, Bernardo avea să umble mai departe prin vie, să guste strugurii, să privească cerul şi să adulmece aerul. Trăia pentru vin. Murea pentru vin. Bea, moţăind lângă foc, cu o pătură potrivită împrejurul picioarelor lui subţiratice. Deşi prin minte îi treceau imagini cu plantaţii scăldate în soare, cu soţia lui râzând, cu el însuşi învăţându-şi fiul cum să susţină o viţă tânără, cum să taie una matură. Cu La Signora, stând lângă el între rândurile viei. „Signore Baptista,“ îi spunea ea când feţele le erau încă tinere, „ni s-a dăruit o lume. Trebuie s-o apărăm.“ Şi o apăraseră. Vântul şuiera la ferestrele căsuţei. Focul se stingea în cămin. Iar când durerea îl lovi ca un pumn, strângându-i de moarte inima, ucigaşul lui Bernardo se afla la zece mii de kilometri distanţă, înconjurat de prieteni şi asociaţi, savurând un somon gătit impecabil şi un Pinot Blanc de soi ales.       PARTEA ÎNTÂI TĂIATUL „Un om e un mănunchi de relaţii, un nod de rădăcini, ale căror flori şi roade formează lumea.” RALPH WALDO EMERSON CAPITOLUL 1 Sticla de Castella di Giambelli Cabernet Sauvignon se vânduse la licitaţie cu o sută douăzeci şi cinci de mii cinci sute de dolari americani. O grămadă de bani, îşi spunea Sophia, pentru acea combinaţie de vin şi sentiment. Vinul din vechea sticlă fusese produs din strugurii recoltaţi în anul când Cezare Giambelli înfiinţase podgoria Castello di Giambelli, pe o proprietate deluroasă, la nord de Veneţia. Pe vremea aceea, castello-ul fusese fie o păcăleală, fie un semn de optimism suprem, în funcţie de punctul de vedere. Casa modestă a lui Cezare şi mica vinărie de piatră nu arătau deloc ca nişte castele. Dar viile lui erau regale, iar din aceste vii Cezare îşi clădise un imperiu. După aproape un secol, până şi un Cabernet Sauvignon era mai savuros pus în salată decât băut, dar datoria Sophiei nu era aceea de a discuta cu omul care dădea banii. Bunica ei avusese dreptate, ca întotdeauna. Aveau să plătească gras pentru privilegiul de a poseda o parte din istoria familiei Giambelli. Sophia notă ultima licitare şi numele cumpărătorului, deşi era improbabil să le uite, pentru memoriul pe care avea să-l trimită bunicii sale la sfârşitul licitaţiei. Participa la acţiune nu numai ca director de public relations care concepuse şi implementase promovarea şi catalogul licitaţiei, ci şi ca reprezentantă a familiei Giambelli la acel eveniment precentenar în exclusivitate. În această calitate, stătea tăcută în fundul sălii, urmărind licitările şi prezentările. Stătea picior peste picior, într-o poziţie elegantă, cu spatele drept, aşa cum învăţase la şcoala mânăstirească. Purta un taior negru cu dungi, croit în talie, în care reuşea să arate atât sobru, cât şi de o feminitate totală. Adică exact în modul cum se considera Sophia. Faţa îi era ascuţită, un triunghi auriu-pal dominat de ochii căprui mari, adânciţi în cap, şi gura lată, mobilă. Avea pomeţii proeminenţi, bărbia ca un vârf de diamant, trăsăturile sculptate parte ca ale unei zâne, parte ca ale unei amazoane. În mod deliberat şi nemilos, îşi folosea faţa ca armă atunci când i se părea cea mai bună soluţie. După părerea ei, uneltele erau făcute pentru a fi folosite – şi folosite cu succes. În urmă cu un an, îşi tăiase părul lung până la talie într-o tunsoare ca o bonetă neagră cu breton ţepos. Îi stătea bine. Sophia ştia perfect ce anume îi stătea bine. Purta un singur şirag de perle antice pe care i le dăruise bunica ei la împlinirea vârstei de douăzeci şi unu de ani şi avea o expresie de interes politicos. O considera expresia tatălui ei pentru sala de consiliu. Ochii i se luminară şi colţurile gurii se arcuiră uşor când fu prezentat următorul articol. Era o sticlă de Borolo din recolta pe care bunicul ei o numise Di Tereza, în cinstea naşterii bunicii ei. Acea serie particulară purta pe etichetă un portret al Terezei la vârsta de zece ani, anul când vinul fusese considerat suficient de îmbătrânit în butoaiele de stejar şi îmbuteliat. Acum, la şaizeci şi şapte de ani, Tereza Giambelli era o legendă vie, al cărei renume de podgodreancă îl eclipsase chiar şi pe cel al bunicului ei. Aceea era prima sticlă cu eticheta respectivă oferită vreodată la vânzare sau înstrăinată din familie. Conform aşteptărilor Sophiei, licitaţia fu vioaie şi însuflețită. Omul aşezat lângă ea bătu cu degetul în fotografia sticlei, publicată în catalog: — Semănaţi cu ea. Sophia se foi uşor pe scaun, îi zâmbi, mai întâi lui – un domn distins, cam la vreo şaizeci de ani – apoi imaginii fetei care privea cu seriozitate dintr-o sticlă de vin roşu. — Vă mulţumesc. Marshall Evans, îşi aminti ea. Afaceri imobiliare, Fortune 500 a doua generaţie. Îşi impunea să cunoască numele şi datele esenţiale ale pasionaţilor şi colecţionarilor de vinuri cu buzunare adânci şi gusturi rafinate. — Sperasem ca La Signora să participe la licitaţia de azi. Se simte bine? — Da. Dar e foarte ocupată. Pagerul din buzunarul jachetei vibră. Cam nemulţumită de întrerupere, Sophia îl ignoră, pentru a urmări licitaţia. Ochii ei scrutară sala, observând semnalele. Ridicarea dezinvoltă a unui deget, în rândul trei, ridică preţul cu încă cinci sute. O înclinare subtilă din cap, pe rândul cinci, supralicită. În cele din urmă, Borolo-ul depăşi Cabernet Sauvignon-ul cu o mie cinci sute, iar Sophia se întoarse să-i întindă mâna omului de lângă ea. — Felicitări, domnule Evans. Contribuţia dumneavoastră pentru Crucea Roşie Internaţională va fi folosită cu succes. Din partea familiei şi companiei Giambelli, sper să vă bucuraţi de câştig. — Nu încape nicio îndoială, îi luă el mâna, ridicând-o la buze. Am avut plăcerea s-o cunosc pe La Signora, cu mulţi ani în urmă. E o femeie extraordinară. — Este, într-adevăr. — Poate că nepoata dumneaei ar dori să ia cina cu mine astă seară? Era destul de bătrân ca să-i fie tată, dar Sophia era prea europeană ca să se simtă descurajată de un asemenea detaliu. Altădată ar fi acceptat şi, fără îndoială, compania lui i-ar fi făcut plăcere. — Îmi pare rău, dar am o întâlnire. Eventual cu ocazia următoarei mele călătorii în Est, dacă sunteţi liber. — Voi avea grijă să fiu. Cu un surâs cald, Sophia se ridică: — Dacă mă scuzaţi… Ieşi din sală, scoţându-şi pagerul din buzunar ca să vadă numărul. Făcu un ocol spre salonul doamnelor, uitându-se la ceas şi luând telefonul din poşetă. După ce formă numărul, se aşeză pe o canapea, cu carnetul şi organizatorul electronic pe genunchi. După o săptămână lungă şi istovitoare la New York, era încă activă şi, consultându-şi lista de întâlniri, descoperi încântată că avea timp să-şi facă şi câteva cumpărături înainte de a trebui să se schimbe pentru cină. Jeremy DeMorney, medită ea. Asta însemna o seară elegantă, sofisticată. Un restaurant franţuzesc, discuţii despre mâncare, călătorii şi teatru. Şi, desigur, despre vin. El fiind un descendent al familiei DeMorney, cea cu podgoria La Coeur, iar ea o mlădiţă a neamului Giambelli, urmau să aibă loc câteva tentative jucăuşe de a-şi smulge unul altuia secrete profesionale. Şi şampanie. Perfect, avea poftă de aşa ceva. Toate, urmate de o încercare scandalos de romantică de a o ademeni în pat. Sophia se întrebă dacă şi pentru una ca asta avea poftă. Era atrăgător şi putea fi amuzant. Poate că, dacă n-ar fi ştiut amândoi că tatăl ei se culcase o dată cu soţia lui Jeremy, ideea unei mici aventuri n-ar fi părut atât de penibilă şi oarecum incestuoasă. Oricum, trecuseră ani de zile… — Maria, spuse Sophia, când îi răspunse servitoarea familiei Giambelli. Am primit un apel de la mama. E liberă? — A, da, Miss Sophia. Spera s-o sunaţi. Un moment… Sophia şi-o imagină pe servitoare străbătând grăbită aripa casei, căutând prin camere ceva de pus în ordine după ce Pilar Giambelli Avano făcuse deja ea însăşi ordine. Mama ei ar fi fost mulţumită într-o căsuţă plină cu trandafiri, unde să poată coace pâine, să brodeze şi să-şi îngrijească grădina. Ar fi avut o jumătate de duzină de copii. Şi când colo, trebuie să se mulţumească numai cu ea. — Sophia, tocmai mă duceam spre seră. Aşteaptă. Să-mi trag respiraţia. Nu mă aşteptam să suni aşa de repede. Credeam că eşti în plină licitaţie. — S-a terminat. Şi cred că putem spune că a fost un succes fără egal. Diseară am să faxez un memoriu cu datele, sau dimineaţă la prima oră. Acum, trebuie să mă duc şi să rezolv ce mai e de rezolvat. Pe-acolo e totul în regulă? — Mai mult sau mai puțin. Bunica ta a ordonat o întrunire la vârf. — Of, mamă, doar nu moare iar. Ne-a mai făcut figura asta şi acum şase luni. — Opt, o corectă Pilar. Da’ cine mai stă să numere? Îmi pare rău, fetiţo, însă insistă. A chemat avocaţii pentru o nouă refacere a testamentului. Şi mi-a dat broşa cu camee de la mama ei, ceea ce înseamnă că gândeşte în viitor. — Parcă ţi-o dăduse data trecută. — Nu, atunci a fost aia cu boabe de chihlimbar. A chemat pe toată lumea. Trebuie să te întorci. — Bine, bine. Sophia îşi privi organizatorul şi-i suflă o bezea de rămas bun lui Jeremy DeMorney. — Termin aici şi pornesc. Dar, zău aşa, mama, obiceiul ăsta al ei de-a muri şi a-şi reface testamentul la fiecare câteva luni e foarte incomod. — Eşti o fată bună, Sophia. Am să-ţi las bobiţele de chihlimbar. — Mersi mult, râse Sophia şi închise. Peste două ore, zbura spre vest, întrebându-se dacă peste patruzeci de ani urma să aibă şi ea puterea de a face un singur semn cu degetul, pentru ca toţi să se-adune buluc în jurul ei. Simpla idee o făcu să zâmbească, în timp ce se rezema de spătar, cu un pahar de şampanie şi acordurile lui Verdi în căşti.   Nu toţi se-adunau buluc. Tyler MacMillan era la câteva minute distanţă de Villa Giambelli, nu la câteva ore, dar considera că viile erau mult mai urgente decât o chemare la La Signora. Şi o şi spuse. — Ei, haide, Ty. Poţi să-ţi iei câteva ore libere. — Nu acum. Ty se plimba prin birou, nerăbdător să ajungă din nou în vie. — Îmi pare rău, bunicule. Ştiu cât de vital e plivitul de iarnă, iar Ţereza ştie şi ea. Îşi mută telefonul portabil la cealaltă ureche. Nu putea suferi portabilele. Le pierdea mereu. — Viile MacMillan au nevoie de tot atâta îngrijire ca viile Giambelli. — Ty… — M-ai pus şef aici. Îmi fac datoria. — Ty, repetă Eli. Tereza şi cu mine suntem la fel de devotaţi viilor MacMillan ca şi celor de sub eticheta Giambelli, de douăzeci de ani suntem aşa. Te-am pus şef fiindcă eşti un podgorean excepţional. Tereza are planurile ei. Planuri care te implică şi pe tine. — Săptămâna viitoare. — Mâine. Eli nu punea prea des piciorul în prag; nu aşa lucra el. Dar, când era necesar, o făcea fără cruţare. — La ora unu. La prânz. Îmbrăcat cum se cuvine. Tyler îşi privi încruntat cizmele vechi şi tivul destrămat la pantalonilor groşi. — Asta-i în toiul zilei, la naiba! — Eşti singurul de la MacMillan capabil să taie via, Tyler? Se pare că-n sezonul trecut ţi-ai cam pierdut din muncitori. — Am să vin. Dar spune-mi un lucru. — Sigur că da. — Asta-i ultima dată c-o să moară, măcar pentru un timp? — La unu, replică Eli. Încearcă să fii punctual. — Bine, bine, bine, mormăi Tyler, dar numai după ce închise telefonul. Îşi adora bunicul. Până şi pe Tereza o adora, poate fiindcă era atât de sâcâitoare. Când bunicul lui se însurase cu moştenitoarea familiei Giambelli, Tyler avea unsprezece ani. Se îndrăgostise de podgorii, de unduirea colinelor, de umbrele din grote, de cavernele uriaşe ale beciurilor. Şi, într-un sens foarte real, se îndrăgostise de Tereza Louisa Elana Giambelli, acea persoană subţire ca un bici, dreaptă ca un vătrai, uneori înfricoşătoare, pe care prima oară o văzuse îmbrăcată cu pantaloni şi cizme ca ale lui, umblând cu paşi mari printre plantele de muştar, spre şirurile viilor. Îi aruncase o singură privire, înălţase o sprânceană neagră şi tăioasă ca briciul şi îl găsise bleg şi orăşenizat. Dacă era vorba să-i fie nepot, îi spusese ea, trebuia să se călească. Făcuse om din el. Îl plivise de la vârsta de unsprezece ani, instruindu-l spre a deveni ceea ce era. Dar nu-i era stăpână. Printr-o ironie a sorţii, toată munca ei îl transformase în singurul om care-i nesocotea poruncile. Ridicând din umeri, Tyler ieşi din birou. Putea lipsi câteva ore, o ştiau la fel de bine ca el. Viile MacMillan angajau cei mai buni lucrători. Dar adevărul era că detesta acele reuniunile numeroase şi pompoase pe care le convoca familia Giambelli. Erau ca un circ plin de acrobaţii pestriţe în mai multe arene. Nu le puteai ţine socoteala şi oricând era posibil ca unul dintre tigri să sară din cuşcă, repezindu-ţi-se în beregată. Atâta lume, atâtea probleme, atâtea prefăcătorii şi intrigi obscure. Se simţea mai bine umblând prin vie, verificând butoaiele sau discutând cu podgorenii lui calităţile Chardonnay-ului de anul ăsta. Nu mai era orăşenizat, nici bleg. Trecuse de un metru optzeci şi avea un trup sculptat de munca pe dealuri şi preferinţa spaţiilor libere. Mâinile îi erau late, înăsprite de bătături, cu degete lungi care se pricepeau să scormonească delicat sub frunzele de viţă. Părul tindea să i se cârlionţeze dacă uita să se tundă, ceea ce i se întâmpla adesea, şi avea o culoare şatenă închisă cu înspicări roşcate, ca un vin burgund vechi la lumina soarelui. Chipul cu oase aspre îi era mai mult colţuros decât agreabil, cu riduri ce începeau să i se răsfire la colţurile ochilor de un albastru limpede şi calm care putea deveni dur ca oţelul. Cicatricea din lungul maxilarului, pe care o avea de când căzuse de pe o grămadă de pietre, la treisprezece ani, nu-l supăra decât când îşi amintea să se bărbierească. Ceea ce trebuia să facă înaintea prânzului de-a doua zi. Cei care lucrau pentru el îl considerau un om drept, deşi adesea cu vederi cam înguste. Îl mai considerau şi un artist, ceea ce l-ar fi uluit complet. Pentru Tyler MacMillan, artistul era strugurele. Ieşi în aerul tăios al iernii. Mai avea două ore până la apusul soarelui şi o vie de îngrijit.   Donato Giambelli avea o durere de cap monstruoasă. O chema Gina şi era soţia lui. Când venise chemarea la Los Angeles, Don era angajat într-o partidă de amor trosnitor cu actuala lui amantă, o aspirantă la actorie plină de talente, cu coapsele destul de puternice ca să spagă nucile. Spre deosebire de soţia lui, amanta nu pretindea altceva decât un flecuşteţ din când în când şi o călăreală năduşită de trei ori pe săptămână. N-avea nevoie de conversaţie. În unele momente, Gina nici nu cerea altceva. Trăncănea la el. Trăncănea la fiecare dintre cei trei copii ai lor. Trăncănea la mama lui până când aerul din turboreactorul companiei vibra de torentul interminabil al cuvintelor. Prins între palavrele ei, zbieretele ţâncului, tropăielile micului Cezare şi ţopăitul Terezei Maria, Don se gândea foarte serios să deschidă sasul şi să-şi arunce naibii toată familia din avion. Numai mama lui tăcea – iar asta, doar fiindcă luase un somnifer, o pastilă contra răului de avion, o pilulă anti-alergică şi Dumnezeu mai ştie ce altceva, înghiţindu-le pe toate cu două pahare de Merlot înainte de a-şi pune masca opacă pe ochi şi a da în primire. Îşi petrecuse aproape toată viaţa îndopată cu medicamente şi cufundată în inconştienţă. Pe moment, Don o considera o pildă de înţelepciune. Nu putea decât să stea pe loc, cu tâmplele vâjâindu-i, blestemând-o pe mătuşă-sa Tereza pentru că insistase să vină cu tot neamul. Era vicepreşedinte executiv al firmei Giambelli din Veneţia, nu? Afacerile aveau nevoie de prezenţa lui, nu de-a familiei. De ce îl năpăstuise Dumnezeu cu o asemenea familie? Nu că nu i-ar fi iubit. Cum să nu-i iubească? Dar ţâncul era gras ca un curcan îndopat, iar Gina îşi şi scotea un sân pentru guriţa lui lacomă. Cândva, sânul acela fusese o adevărată operă de artă. Auriu, tare şi cu gust de piersică. Acum, se întindea ca un balon prea umflat şi, dacă ar fi avut chef să-l guste, aromat cu bale de plod. Iar muierea făcea deja aluzii că mai voia încă unul. Femeia cu care se însurase el fusese coaptă, opulentă, cu trupul plin de sex şi cu capul gol ca o tobă. Perfecţiunea întruchipată. În numai cinci ani, devenise grasă, şleampătă şi cu capul plin – de copii. Era de mirare că Don îşi căuta consolarea pe de lături? — Donny, cred că Zia Tereza te-aşteaptă cu-o ditamai avansarea, şi ne vom muta cu toţii în castello. Murea de poftă după casa cea mare a familiei Giambelli – toate acele camere frumoase, cu atâţia servitori… Copiii ei aveau să fie crescuţi în lux şi privilegii. Haine elegante, cele mai bune şcoli şi, într-o zi, toată averea familiei Giambelli la picioare. Doar ea era singura care-i dăruia lui La Signora copii, nu? Trebuia să conteze cu ceva. — Cezare, îi spuse Gina fiului ei, care tocmai smulgea capul păpuşii soră-sii. Termină! Uite, ai făcut-o să plângă. Ia, dă-ncoa’ păpuşa aia. O repară mămica. Micul Cezare, cu ochii scăpărând, aruncă vesel capul peste umăr şi începu să-şi sâcâie sora. — În engleză, Cezare! îl ameninţă Gina cu degetul. Mergem în America. Ai să vorbeşti în engleză cu Zia Tereza şi-ai să-i arăţi ce băiat deştept eşti. Tereza Maria, urlând că-i murise păpuşa, luă capul smuls şi o luă la goană în lungul salonului, pradă durerii şi furiei. — Cezare! Fă ce zice mama! Drept răspuns, băiatul se trânti pe jos, dând din mâini şi din picioare. Don sări din fotoliu şi plecă împleticit să se închidă în sanctuarul biroului său din avion.   Lui Anthony Avano îi plăceau cele mai alese lucruri. Îşi alesese mansarda cu etaj din Back Bay, San Francisco, cu grijă şi meticulozitate, apoi îl angajase pe cel mai bun decorator din oraş să i-o aranjeze. Camerele lui îi reflectau concepţia de gust clasic – de la pereţii tapetaţi cu mătase şi covoarele orientale până la mobila de stejar lăcuit. Arta modernă, care pentru el nu însemna absolut nimic, reprezenta, i se spusese, un contrapunct frapant cu eleganţa discretă. Unii dintre detractorii lui spuneau că Tony Avano se născuse cu gust. În gură – tot. Nu i-ar fi contrazis. Dar cu bani, după părerea lui Tony, se putea cumpăra tot gustul de care avea nevoie un om. La un singur lucru se pricepea. La vin. Avea un nas superior. Iar acel nas urcase statornic treptele ierarhiei din corporaţia Giambelli, California. Cu treizeci de ani în urmă, acelaşi nas o luase de soţie pe Pilar Giambelli. N-avusese nevoie nici de doi ani pentru a începe să amuşineze după alte femei. Tony era primul care recunoştea că femeile erau slăbiciunea lui. Existau atât de multe, în fond. O iubise pe Pilar cât de profund era el capabil să iubească altă fiinţă omenească. Desigur, îşi iubise propria funcţie privilegiată în organizaţia Giambelli, ca soţ al fiicei lui La Signora şi tată al nepoatei acesteia. Din acest motiv încercase, ani de zile, să fie cât mai discret cu slăbiciunea lui. Slăbiciunea care în cele din urmă îl costase căsnicia, măcar în sens tehnic, dacă nu şi legal. El şi Pilar trăiau despărţiţi de şapte ani. Niciunul dintre ei nu înaintase divorţul. Pilar, pentru că îl iubea şi ar fi nemulţumit-o enorm pe Tereza. Menţineau o relaţie politicoasă, chiar rezonabil de amicală, iar Tony îşi păstra postul de preşedinte comercial al firmei Giambelli, California. Şapte ani respectaseră această limită civilizată. Acum, se temea foarte tare că ajunsese pe punctul de a cădea dincolo de ea. Rene insista să se căsătorească. Asemenea unui bolid aerodinamic, Rene avea obiceiul de a se repezi spre ţelul ales, doborând toate obstacolele. Discuţiile cu ea îl lăsau pe Tony moleşit şi ameţit. Era de o gelozie violentă, autoritară, pretenţioasă şi predispusă spre bosumflări îngheţate. Tony murea după ea. La treizeci şi doi de ani, Rene era cu douăzeci şi şapte de ani mai tânără decât el, fapt care îi mângâia amorul propriu. Faptul de a şti că o interesau şi banii lui, pe lângă celelalte nu-l deranja deloc – ba chiar, o respecta pentru asta. Era îngrijorat că, dacă-i dădea ceea ce dorea, avea să piardă tocmai lucrul pentru care îl dorea ea. A naibii încurcătură. Ca s-o rezolve, Tony proceda ca întotdeauna când avea dificultăţi. Le ignora cât de mult posibil. Studiind vederea spre golf, în timp ce sorbea dintr-un vermut mic, Tony o aştepta pe Rene să termine cu îmbrăcatul pentru seara în oraş. Şi era îngrijorat că nu mai avea timp. Soneria îl făcu să întoarcă, încruntat, capul. Nu aşteptau pe nimeni. Întrucât era seara liberă a majordomului, se duse să răspundă. De cum deschise uşa, chipul i se însenină. — Sophia, ce surpriză plăcută! — Tată. Sophia se ridică uşor pe vârfuri ca să-l sărute pe obraz. Ridicol de chipeş, ca întotdeauna, îşi spuse ea. Genele bune şi chirurgul plastic excelent îi priau de minune. Se strădui să nu ia în seamă scurtul junghi instinctiv de nemulţumire, încercând să se concentreze asupra junghiului la fel de scurt şi instinctiv de afecţiune. — Tocmai am venit de la New York şi am vrut să te văd înainte de a porni spre vilă. Îi scrută chipul – neted, aproape neridat şi, cu siguranţă, netulburat. Părul brunet era încărunţit atrăgător pe la tâmple, ochii albaştri erau limpezi. Avea o bărbie pătrată, cu o gropiţă în mijloc. Când era mică, îi plăcea să-şi bage degetul înăuntru, făcându-l să râdă. — Văd că te pregăteşti să ieşi, comentă ea, observându-i smokingul. — În curând. O luă de mână, trăgând-o în casă. — Dar am timp destul. Ia loc, prinţeso, şi spune-mi ce mai faci. Cu ce să te servesc? Sophia îi aplecă paharul spre ea. Mirosi, mulţumită. — Ce bei şi tu, e perfect. Scrută încăperea, în timp ce Tony mergea spre bar. Numai paradă şi niciun pic de substanţă. Tipic pentru tatăl ei. — Te duci mâine? — Unde să mă duc? Sophia înclină capul: — La vilă. — Nu, de ce? Luă paharul, gânditoare, în timp ce sorbea. — N-ai primit un telefon? — În legătură cu ce? Sophia era în dilemă. Tony o înşelase pe mama ei, îşi încălcase cu nepăsare jurămintele de când îl ştia, iar în cele din urmă le părăsise pe amândouă, fără o singură privire în urmă. Dar continua să facă parte din familie, iar familia era chemată la vilă. — La Signora. Unul din summit-urile ei cu avocaţii, am auzit. N-ar strica să fii şi tu acolo. — A, da, mă rog, eu de fapt… Se întrerupse, când intră Rene. Dacă exista o fată de afiş pentru regina amantelor, îşi spuse Sophia, simţind cum îi veneau dracii, Rene Fox era aceea. Înaltă, plină de curbe şi blondă de blondă. Rochia Valentino cuprindea un trup tonifiat nemilos, reuşind să arate modestă şi elegantă în acelaşi timp. Părul îi era adunat în creştet, de unde se revărsa pe spate, scoţându-i în evidenţă faţa frumoasă şi răsfăţată, cu buze senzuale, pline – de colagen, îşi spuse veninos Sophia – și ochi verzi, vicleni. Alesese diamante, ca să se asorteze cu rochia Valentino, şi îi scânteiau irizat pe pielea netedă. Cam cât de mult îl costaseră pietrele alea pe tatăl ei? se întrebă Sophia. — Bună, salută ea, luând încă o sorbitură de vermut pentru a-şi alunga gustul amar din gură. Rene, nu-i aşa? — Da, de aproape doi ani. Tot Sophia? — Da, de douăzeci şi şase. Tony îşi drese glasul. După părerea lui, nimic nu era mai periculos decât două femei gata să-şi scoată ochii. — Rene, Sophia tocmai a venit de la New York. — Nu zău? Distrându-se de minune, Rene luă paharul lui Tony şi sorbi. — Acum înţeleg de ce arăţi cam răvăşită. Noi tocmai plecam la o petrecere. Poţi veni cu noi, adăugă ea, luându-l pe Tony de braţ. Cred că am în debara ceva care să-ţi vină bine. Dacă-i era dat să se ia de păr cu Rene, n-avea de gând s-o facă în apartamentul tatălui ei, după un zbor transcontinental. Sophia avea să aleagă ea însăşi locul şi momentul. — Foarte amabil din partea ta, dar m-aş simţi penibil îmbrăcată cu ceva prea larg pentru mine. Şi, adăugă ea, cu o voce dulce ca mierea, tocmai pornesc spre nord. Afaceri de familie. Puse paharul jos. — Distracţie plăcută. Porni spre uşă, unde Tony o ajunse din urmă ca s-o bată uşor, împăciuitor, pe umăr. — De ce nu vrei să vii cu noi, Sophia? Arăţi minunat aşa cum eşti. — Nu, mulţumesc. Se întoarse spre el, iar ochii li se întâlniră. Ai lui erau plini de scuze spăşite. O expresie pe care Sophia o văzuse de prea multe ori ca să mai aibă încredere. — Nu prea am chef de petreceri. Şi îi trânti uşa în nas, făcându-l să tresară. — Ce voia? vru să ştie Rene. — Era doar în trecere, cum am spus. — Fiica ta nu face niciodată ceva fără motiv. Tony ridică din umeri. — Poate s-o fi gândit să mergem împreună spre nord, mâine dimineaţă. Tereza a trimis o convocare. Ochii lui Rene se îngustară. — Nu mi-ai spus. — La mine n-a ajuns. Expediind problema, Tony preferă să se gândească la petrecere şi la intrarea pe care aveau să şi-o facă. — Arăţi fabulos, Rene. Mare păcat să acoperi rochia asta, chiar şi cu hermină. Să-ţi aduc etola? — Cum adică, la tine n-a ajuns? trânti Rene pe masă paharul gol. Funcţia ta la Giambelli e cu siguranţă mai importantă decât a fiică-tii. Iar Rene era foarte hotărâtă ca această situaţie să nu se schimbe. — Dacă baba cheamă familia, te duci şi tu. Mâine mergem cu maşina. — Amândoi? Dar… — E ocazia ideală ca să pui piciorul în prag, Tony, şi să-i spui lui Pilar că vrei să divorţezi. Vom sta puţin astă seară, ca să fim amândoi cu mintea limpede. Se apropie de el şi-şi trecu degetele peste obrazul lui. Cu Tony, ştia prea bine, manipularea cerea ordine ferme şi compensaţii fizice, îmbinate judicios. — Iar la noapte, când ne întoarcem, am să-ţi arăt ce poţi aştepta de la mine după ce vom fi căsătoriţi. Când ne întoarcem, Tony… Se aplecă spre el, muşcându-i în joacă buza de jos. — Poţi să faci tot ce vrei. — Hai mai bine s-o dăm încolo de petrecere. Rene râse, ferindu-se de mâinile lui. — E importantă. Şi vei avea timp să te gândeşti la ce vrei să-mi faci. Adu-mi hermina, vrei, iubitule? În seara aceea, îşi spuse Rene, în timp ce Tony se ducea să i-o aducă, se simţea exact ca o hermină. În seara aceea, se simţea bogată.

Pastreaza visul de Nora Roberts  Capitolul 1 Copilăria ei fusese o minciună. Tatăl ei fusese un hoţ. Mintea sa se străduia să asimileze aceste două realităţi, să le absoarbă, să le analizeze şi să le accepte. Kate Powell se antrenase să fie o femeie practică, o femeie care munceşte din greu ca să-şi atingă scopurile, câştigându-le cu multă grijă, pas cu pas. Nu-şi îngăduia nicio şovăială. N-o lua pe scurtături. Recompensele erau câştigate cu sudoare, planificare şi efort. Asta era ea, considerase Kate dintotdeauna; un produs al eredităţii sale, al educaţiei şi al propriilor standarde stricte pe care şi le fixase pentru ea însăşi. Când un copil rămâne orfan de la o vârstă fragedă, când înfruntă pierderea, când, în esenţă, şi-a văzut părinţii murind, nu mai poate exista un lucru mai sfâşietor. Şi totuşi, da, îşi dădea seama Kate, şocată încă, stând la biroul ei ordonat de la firma Bittle and Associates. Din acea tragedie a copilăriei se iviseră enorme binecuvântări. Părinţii ei fuseseră duşi departe, iar ea primise alţii. Legătura de rudenie prea îndepărtată nu contase pentru Thomas şi pentru Susan Templeton. O luaseră în casa lor, o crescuseră, îi dăruiseră afecţiune şi un cămin. Îi dăduseră totul, fără discuţie. Şi, cu siguranţă, ştiau adevărul, îşi dădea seama Kate. Trebuiau să-l fi ştiut dintotdeauna. Ştiuseră când o luaseră de la spital, după accident, în timp ce o consolau şi-i ofereau darul unei noi familii, ştiuseră. Au luat-o cu ei, peste continent, în California. Pe falezele întinse, oferindu-i frumuseţea din Big Sur. La Templeton House. Acolo, în acea grandioasă locuinţă, la fel de elegantă şi de primitoare ca oricare dintre luxoasele hoteluri Templeton, au integrat-o în familie. Şi i-au dăruit, ca fraţi mai mici, pe Laura şi pe Josh, copiii lor. I-au dăruit-o pe Margo Sullivan, fiica îngrijitoarei, care fusese acceptată în familie încă dinaintea lui Kate. I-au dat haine şi hrană, educaţie, avantaje. I-au oferit reguli şi disciplină, şi încurajarea de a-şi urmări îndeplinirea visurilor. Mai presus de orice, i-au dăruit iubire, familie şi mândrie. Şi totuşi ştiuseră de la bun început ceea ce Kate descoperise abia acum, cu douăzeci de ani mai târziu. Tatăl ei fusese un hoţ, un om condamnat pentru delapidare. Surprins asupra faptului de a înstrăina bani din conturile propriilor săi clienţi, murise faţă în faţă cu ruşinea, prăbuşirea, închisoarea. S-ar fi putut să nu afle niciodată, dacă nu apărea capricioasa întorsătură a sorţii care, în dimineaţa aceea, îl adusese în biroul ei pe un vechi prieten al lui Lincoln Powell. A fost atât de încântat s-o revadă, amintindu-şi-o din copilăria ei! Pe Kate o încălzea gândul că era ţinută minte, faptul de a-şi da seama că venise la ea cu afaceri, datorită vechilor lui legături cu părinţii ei. Cu toate că nu prea avea vreme de prisos, în acele ultime săptămâni dinaintea scadenţei fiscale de la 15 aprilie, îşi acordase puţin timp să stea de vorbă cu el. Iar acum, vechiul prieten se aşezase pe scaunul din faţa biroului, aducându-şi aminte. O săltase pe genunchi când era mică, spunea el, şi lucrase la aceeaşi firmă de publicitate cu tatăl ei. Motiv pentru care, i-a zis, din moment ce se reinstalase în California, având acum propria lui firmă, dorea s-o angajeze contabilă. Kate i-a mulţumit, începând să-şi amestece întrebările despre afacerile şi necesităţile lui financiare cu iscodiri despre părinţii ei. Apoi, când vizitatorul a început să vorbească atât de dezinvolt despre acuzaţii, despre inculpare şi despre tristeţea pe care o resimţise când tatăl ei murise înainte de a putea restitui banii, Kate n-a spus nimic, n-a putut scoate o vorbă. — Niciun moment nu intenţionase să fure, doar să ia cu împrumut. A, a greşit, sigur că da, martor e Dumnezeu, întotdeauna m-am simţit parţial răspunzător, fiindcă eu eram acela care-i spusese despre tranzacţia imobiliară şi-l încurajasem să investească. Nu ştiam că-şi pierduse deja majoritatea capitalului în câteva afaceri care eşuaseră. Urma să pună banii la loc. Ar fi găsit Line o modalitate, întotdeauna găsea. Mereu a fost puţin cam invidios pe vărul său, care ajunsese atât de bine, în timp ce el de-abia reuşea să se descurce. Şi vizitatorul – Doamne, nu-şi mai amintea numele lui, nu-şi mai putea aminti nimic, numai cuvintele – i-a zâmbit. În tot timpul cât îi vorbise, formulând scuze, adăugând propriile lui explicaţii faptelor, Kate stătuse tăcută, dând din cap. Acel străin care îl cunoscuse pe tatăl ei îi distrugea înseşi temeliile fiinţei. — Când era vorba de Tommy Templeton, avea un punct sensibil. Curios, când stai să te gândeşti că el e cel ce te-a crescut la urma urmei. Dar Line n-a avut niciodată vreun gând rău, Katie. Era doar nepăsător. Niciodată nu avusese şansa să-şi dovedească vrednicia şi, dacă mă-ntrebi pe mine, asta a fost adevărata crimă. Adevărata crimă, îşi spuse Kate, în timp ce i se încleşta un nod în stomac. Furase, fiindcă avea o nevoie disperată de bani şi alegea calea cea mai simplă. Fiindcă era un hoţ, îşi spuse ea acum. Un escroc. Un pungaş care înşelase până şi sistemul justiţiar, intrând pe o porţiune cu gheaţă a drumului şi distrugându-şi maşina, murind împreună cu soţia lui şi lăsându-şi fiica orfană. Astfel, soarta i-l dăruise ca tată pe însuşi omul atât de invidiat de tatăl ei bun. Prin moartea lui, Kate devenise, în esenţă, o Templeton. Oare se întâmplase anume? se întrebă ea. Fusese atât de disperat, de nepăsător, de furios, încât alesese moartea? Abia şi-l mai amintea, un om slab, palid, nervos, iute la mânie. Un om cu planuri mari, îşi spunea acum Kate. Un om care depănase din acele planuri fantezii încântătoare pentru copilul lui. Viziuni ale unor case mari, maşini de lux, excursii doldora de distracţii la Disney World. Şi, tot timpul, trăiseră într-o casă mică, la fel ca toate căsuţele din cartier, cu un sedan vechi care zdrăngănea şi fără să facă nicio călătorie nicăieri. Aşa că furase şi fusese prins. Şi murise. Ce făcuse mama ei? se întreba Kate. Ce simţise? De-asta şi-o amintea ea mai mult ca pe o femeie cu îngrijorarea în ochi şi cu un zâmbet crispat? Mai furase Line şi înainte? Simplul gând o făcea s-o treacă fiorii. Furase de mai multe ori şi, cumva, scăpase basma curată? Puţin de ici, puţin de colo, până ajunsese prea neglijent? Îşi amintea certuri, adeseori pe tema banilor. Şi, mai rău, tăcerile care le urmaseră. Tăcerea din noaptea aceea. Acea tăcere apăsătoare, dureroasă, din maşină, între părinţii ei, după groaznicul derapaj urmat de urlete şi chinuri. Cutremurată, închise ochii, încleştându-şi strâns pumnii, cu un efort de a-şi înfrunta durerea de cap. O, Doamne, cât îi mai iubise! Le iubise amintirea. Nu putea suporta s-o ştie mânjită şi pângărită. Şi nu putea privi în faţă, îşi dădu ea seama, cu oribilă ruşine, faptul că era fiica unui escroc. N-avea s-o creadă. Nu încă. Respirând încet şi adânc, de câteva ori, se întoarse spre computer. Cu mişcări mecanice şi eficiente, accesă biblioteca din New Hampshire, statul unde se născuse şi-şi trăise primii opt ani de viaţă. Era o muncă istovitoare, dar comandă exemplare ale ziarelor din anul anterior accidentului, cerând faxuri după orice articol în care era vorba de Lincoln Powell. În timp ce aştepta, luă legătura cu avocatul din Est care executase dispoziţiile testamentare asupra proprietăţii părinţilor ei. Era o persoană familiarizată cu tehnologia. Într-o oră, avea tot ce-i trebuia. Putea citi detaliile negru pe alb, date care confirmau faptele aflate de la avocat. Acuzaţiile, inculparea penală, scandalul. Un scandal, înţelese Kate, care ocupase mult spaţiu tipografic, datorită legăturilor de familie dintre Lincoln Powell şi neamul Templeton. Şi fondurile lipsă, acoperite total după înmormântarea părinţilor ei. Rambursate, era convinsă Kate, de oamenii care o crescuseră ca pe propria lor fiică. Familia Templeton, medita ea, care fusese atrasă în toată urâţenia acelei situaţiei, îşi asumase discret responsabilitatea şi copilul. Şi, întotdeauna, apărase copilul. Acolo, în liniştea din birou, singură, îşi lăsă capul pe masă şi începu să plângă. Şi plânse. Şi când lacrimile i se sfârşiră, scoase câteva pastile pentru durerea de cap şi altele pentru arsurile din stomac. Când îşi luă servieta să plece, îşi spuse că avea să îngroape totul şi gata. La fel cum îşi îngropase şi părinţii. Nu se putea schimba nimic, nu se mai putea drege nimic. Ea era aceeaşi, se încredinţa, aceeaşi femeie care fusese şi de dimineaţă. Şi totuşi constată că nu putea deschide uşa biroului, având de înfruntat posibilitatea de a se întâlni pe coridor cu vreun coleg. Aşa că se aşeză la loc şi închise ochii, căutându-şi mângâierea în vechile amintiri. Un tablou de familie şi tradiţie, îşi spuse ea. Un portret al celei care era, cu ceea ce i se dăduse şi ceea ce fusese crescută spre a deveni.   La şaisprezece ani, urma un set suplimentar de cursuri care aveau s-o ajute să absolve cu un an înaintea clasei, şi, întrucât o asemenea provocare nu-i era de ajuns, se hotărâse să termine şcoala cum laudae. Îşi schiţase deja în minte discursul de absolvire. Activităţile ei extraşcolare includeau încă un termen ca trezorieră a clasei, un stagiu de preşedintă a clubului de matematici şi un loc în alinierea de început a echipei de baseball. Avea speranţe de a fi numită din nou M.V.P. în sezonul următor, dar deocamdată atenţia i se concentra asupra calculelor. Punctul ei tare erau cifrele. Ţinându-se de logică, se hotărâse deja să-şi folosească în carieră calităţile. Odată ce primea masteratul în administraţia de afaceri – pentru care, mai mult decât probabil, avea să-l urmeze pe Josh la Harvard – urma să-şi facă o carieră în contabilitate. Nu conta că Margo îi declarase plictisitoare aspiraţiile. Pentru Kate, acestea erau realiste. Urma să-şi dovedească sieşi, şi tuturor celor care contau pentru ea, că tot ceea ce i se dăduse, tot ce i se oferise fusese folosit în cel mai bun mod posibil. Întrucât o usturau ochii, îşi scoase ochelarii şi se rezemă de spătarul scaunului de la birou. Ştia cât era de important să-şi odihnească periodic creierul, pentru a şi-l menţine cât mai limpede. Aşa făcu şi acum, lăsându-şi privirea să i se plimbe prin încăpere. Noile culori pe care familia Templeton insistase să şi le aleagă la împlinirea vârstei de şaisprezece ani o caracterizau perfect. Deasupra biroului, pe rafturile simple de brad, stăteau cărţile şi materialele ei de studiu. Biroul era o piesă Chippendale de culoarea mierii, cu spaţiu pentru genunchi, sertare adânci şi încrustaţii fanteziste cu scoici. Simplul fapt de a lucra acolo o făcea să se simtă încununată de succes. Nu dorise tapete cu modele sau perdeluţe cochete. Dungile discrete de pe pereţi şi jaluzelele verticale, simple, se potriveau cu stilul ei. Întrucât înţelegea nevoia mătuşii sale de a o răsfăţa, alesese o canapea frumoasă, cu margini în formă de rulouri, verde-închis. Cu rare prilejuri, chiar se întindea pe ea, pentru a se relaxa citind. În rest, camera era funcţională, aşa cum prefera Kate. Bătaia în uşă o întrerupse exact când îşi îngropa din nou nasul în cărţi. Răspunse cu un mormăit distrat. — Kate. Susan Templeton, într-un set elegant de caşmir, intră cu mâinile în şolduri. — Ce să mă fac eu cu tine? — Aproape am terminat, murmură Kate; simţi parfumul mătuşii sale, când Susan se apropie. Teză la matematică. Mâine. — De parcă n-ai fi deja pregătită. Susan se aşeză pe marginea patului aranjat cu grijă, studiind-o pe Kate. Ochii aceia căprui, enormi, şi de un straniu exotism, priveau concentraţi prin ochelarii de citit, cu ramă groasă. Părul, brun şi lucios, era legat la spate într-o coadă de cal scurtă. Fata şi-l tundea tot mai scurt cu fiecare an, îşi spuse Susan, oftând. Pulovere gri, simple, lăbărţate peste trupul longilin şi slab, până la picioarele goale. Sub privirea lui Susan, gura lată a lui Kate se ţuguie într-o combinaţie de bosumflare şi nervi. Între sprâncene i se adânci o cută de îngândurare. — În caz că n-ai observat, începu Susan, mai sunt zece zile până la Crăciun. — Hmm. Săptămâna tezelor. Sunt aproape gata. — Şi e ora şase. — Nu mă aşteptaţi cu cina. Vreau să termin aici. — Kate, se ridică Susan, smulgându-i ochelarii de pe nas. Josh a venit acasă de la colegiu. Familia te aşteaptă la împodobitul pomului. — A… Clipind din ochi, Kate se chinui să-şi smulgă mintea dintre formule. Mătuşa ei o privea ca o bufniţă, cu părul blond-închis buclat uşor în jurul feţei frumoase. — Iartă-mă. Uitasem. Dacă nu iau cu brio examenul ăsta… — Lumea, aşa cum o cunoaştem, îşi va găsi sfârşitul. Ştiu. Kate zâmbi, rotindu-şi umerii pentru a şi-i destinde. — Cred că-mi pot acorda vreo două ore. Numai de data asta. — Suntem onoraţi, zise Susan, punându-şi ochelarii pe birou, ia-ţi ceva în picioare, Kate. — O.K. Cobor imediat. — Nu-mi vine să cred că urmează să spun aşa ceva unuia dintre copiii mei, dar… Susan porni spre uşă. — Dacă te mai atingi de una dintre cărţile alea, vei fi consemnată în casă. — Da, să trăiţi. Kate se duse la scrin şi-şi alese o pereche de pantaloni dintr-un vraf ordonat. Sub pantalonii împăturiţi cu grijă se afla ascunzătoarea ei secretă de Weight-On, cu care reuşise să-şi mai pună pe oase puţină carne. După ce-şi trase pantalonii, înghiţi două aspirine pentru a-şi alunga migrena care tocmai începea să dea semne de viaţă. — Era şi timpul, o întâmpină Margo în capul scării. Josh şi domnul Templeton înşiră deja beculeţele. — Asta poate dura ore-ntregi. Ştii cât le place să se certe dacă să le înfăşoare în sensul acelor de ceasornic sau invers. Înclinându-şi capul, o privi lung pe Margo. — Tu pentru ce naiba te-ai împopoţonat? — M-am îmbrăcat şi eu sărbătoreşte. Margo îşi netezi poalele rochiei roşii, mulţumită că decolteul en coeur lăsa să se întrezărească adâncitura dintre sâni; încălţase pantofi cu tocuri, hotărâtă ca Josh să-i observe picioarele, amintindu-i că acum era şi ea femeie. Spre deosebire de tine, nu-mi place să împodobesc bradul îmbrăcată în zdrenţe. — Cel puţin, îmi va fi mai comod aşa, pufni Kate. Iar ai dat iama-n parfumurile mătuşii Susie. — Ba n-am dat iama nicăieri, zise Margo, ridicându-şi bărbia şi înfoindu-şi părul. S-a oferit ea să mă şpriţeze. — Auziţi, strigă Laura din josul scării, voi două aveţi de gând să vă certaţi acolo sus toată seara? — Nu ne certam. Ne făceam complimente reciproce pentru ţinută. Râzând pe înfundate, Kate începu să coboare treptele. — Tata şi Josh aproape au terminat dezbaterea despre beculeţe. Laura aruncă o privire prin holul spaţios, spre salonul familial. — Acum fumează trabuce. — Josh fumează trabuc? se amuză Kate, imaginându-şi-l. — Acum e harvardist, replică Laura, cu un accent din New England exagerat de afectat. Ai cearcăne sub ochi. — Iar tu ai stele într-ai tăi, ripostă Kate. Şi te-ai gătit şi tu ca la paradă. Nemulţumită, se trase de poalele puloverului. — Ce se întâmplă? — Trece pe-aici Peter, mai târziu. Laura se întoarse spre oglinda din hol, pentru a-şi controla linia rochiei de lână ivorie. Ocupată să viseze, nu observă schimbul de strâmbături dintre Margo şi Kate. — Doar pentru vreo oră. Abia aştept vacanţa de iarnă. Încă o teză şi, pe urmă, libertatea. Îmbujorată de nerăbdare, le zâmbi radioasă prietenelor ei. — Va fi cea mai grozavă vacanţă de iarnă din viaţa mea. Presimt că Peter o să mă ceară în căsătorie. — Cum? izbucni Kate, înainte ca Laura s-o poată tempera. — Mai încet, se grăbi aceasta să se apropie de ele, peste duşumeaua cu dale albe şi albastre. Nu vreau s-audă mama şi tata. Nu încă. — Laura, nu te poţi gândi serios să te măriţi cu Peter Ridgeway. Abia îl cunoşti şi n-ai decât şaptişpe ani. Prin mintea lui Margo se înghesuiau un milion de argumente contra ideii. — Fac optişpe peste câteva săptămâni. Oricum, e numai o presimţire. Promiteţi-mi că nu spuneţi nimic. — Sigur nu vom spune, o asigură Kate, ajungând la baza scării arcuite. Sper că n-o să faci nicio nebunie, da? — Am făcut eu vreodată? Pe buzele Laurei se ivi un zâmbet nostalgic, în timp ce o bătea pe dosul mâinii. Hai să mergem. — Ce-o fi găsind la el? bombăni Kate spre Margo. E un boşorog. — Are două’şapte de ani, o corectă Margo, îngrijorată şi ea. E un tip trăsnet şi o tratează ca pe o prinţesă. Are… Îşi căută cuvântul. — … ştaif. — Da, dar… — Şşş. O zărise pe mama ei intrând în hol, cu un cărucior plin de ceşti cu ciocolată fierbinte. — Să nu stricăm seara asta. Vorbim noi mai târziu. Fruntea lui Ann Sullivan se încreţi, în timp ce-şi studia fiica. — Margo, credeam că rochia asta e pentru Crăciun. — Am chef de sărbătoare, replică Margo veselă. Lasă-mă s-o iau, mamă. Departe de a se mulţumi cu atât, Ann îşi privi fiica împingând căruciorul în salon, înainte de a se întoarce spre Kate. — Domnişoară Kate, iarăşi ţi-ai obosit ochii. Sunt injectaţi. Te rog ca mai târziu să ţi-i odihneşti cu felii de castravete. Şi unde ţi-s papucii? — În debara. Înţelegând nevoia de a dojeni a servitoarei, Kate o luă de braţ. — Haide acum, Annie, nu face scandal. E vremea împodobitului. Mai ţii minte îngeraşii pe care ne-ai ajutat să-i facem când aveam zece ani? — Cum aş putea să uit ce mizerie aţi făcut toate trei? Iar domnul Josh vă tot tachina şi muşca din capetele omuleţilor de turtă dulce ai doamnei Williamson. Ridică o mână, atingând-o pe obraz. — Cât ai crescut de-atunci! În momente ca astea, mi se face dor de fetiţele mele. — Întotdeauna vom fi fetiţele tale, Annie. Se opriră în uşa salonului, pentru a privi scena. Pe Kate o făcu să zâmbească cum arăta totul. Bradul, deja sclipind de beculeţe, era înalt de trei metri şi mai bine. Se afla în dreptul ferestrelor înalte de la faţadă. Cutiile cu ornamente, aduse din magazie, aşteptau să fie deschise. În şemineul de lapis lazuli, garnisit cu lumânări şi cetină proaspătă, pâlpâia un foc molcom. În toată odaia se simţea miros de lemn de brad, de măr şi de parfum. Cât de mult iubea casa aceea, îşi spuse Kate. Înainte de a se termina decoraţiunile, toate camerele urmau să aibă exact aspectul potrivit de voie bună sărbătorească. Un bol de argint georgian plin cu conuri de brad avea să fie încadrat de lumânări. Buchete de poinsettii în glastre cu margini aurite aveau să se înghesuie pe toate pervazurile ferestrelor. Îngeri delicaţi de porţelan urmau să fie plasaţi pe mesele lucioase de mahon din vestibul. Vechiul Moş Crăciun victorian îşi va ocupa locul de onoare pe pian. Îşi amintea bine primul Crăciun la Templeton House. Cum îi mai luase ochii grandoarea şi cum îi alinase căldura constantă durerea din inimă…! Acum, deja îşi trăise acolo jumătate din viaţă, iar tradiţiile casei deveniseră şi ale ei. Ar fi vrut să oprească în loc acel moment, să-l facă etern şi neschimbător. „Iată, îşi spuse, cum dansează lumina focului pe faţa mătuşii Susie în timp ce-i râde unchiului Tommy – şi cum îi ia el mâna şi i-o ţine. Cât de desăvârşiţi arată, femeia cu siluetă gingaşă şi bărbatul înalt şi distins.“ Imnuri de Crăciun se auzeau încet, în timp ce Kate observa tot tabloul. Laura îngenunchease lângă cutii, ridicând un glob mare de sticlă roşie care reflecta sclipitor lumina. Margo turna ciocolată aburindă dintr-un ceainic de argint şi-şi exersa cu Josh talentele de a flirta. Tânărul stătea pe o scară, cu lumina beculeţelor de pom reflectată în părul său ca bronzul. Îi jucau pe faţă, în timp ce zâmbea în jos spre Margo. În camera aceea plină cu argint strălucitor, lemn vechi, lustruit, şi ţesături moi, toţi erau perfecţi. Şi erau ai ei. — Nu-i aşa că-s frumoşi, Annie? — Aşa sunt. Şi dumneata la fel. „Ca ei, nu, “ îşi spuse Kate, intrând în cameră. — Uite-o pe Katie a mea, îi zâmbi radios Thomas. Ai mai lăsat un timp cărţile în pace, da? — Dacă tu poţi renunţa să răspunzi la telefon o seară întreagă, mă pot şi eu întrerupe din învăţat. — Nu se munceşte în seara împodobirii pomului, spuse el, făcându-i cu ochiul. Cred că, măcar o dată pe an, hotelurile pot funcţiona şi fără mine. — Niciodată atât de bine cum le conduceţi tu şi mătuşa Susie. Margo îşi înălţă o sprânceană, dându-i lui Kate o ceaşcă cu ciocolată fierbinte. — Cineva face sluj pentru încă un cadou. Sper că ai în minte şi altceva în afară de computerul ăla tâmpit după care-ţi lasă gura apă. — Computerele au devenit instrumente necesare în orice afacere. Nu-i aşa, unchiule Tommy? — Nu mai poţi trăi fără ele. Mă bucur totuşi că le ia în primire generaţia voastră. Nu înghit drăcoveniile astea. — Va trebui să ridici în grad sistemul din Sales, interveni Josh, coborând scara. N-are niciun rost să faci toată treaba, când o poate face un aparat în locul tău. — Vorbeşti ca un adevărat hedonist, zâmbi ironică Margo. Ai grijă, Josh, poate chiar vei învăţa să baţi la maşină. Imaginaţi-vă, Joshua Conway Templeton, moştenitor evident al Templeton Hotels, să ştie o meserie utilă. — Ia ascultă, duceso… — Opriţi-vă, întrerupse Susan cu mâna ridicată remarca sarcastică a fiului ei. În seara asta, fără probleme profesionale, nu uitaţi. Margo, fii fetiţă cuminte şi dă-i lui Josh ornamentele. Kate, ocupă-te tu de partea cealaltă a pomului, cu Annie, da? Laura, noi două începem de aici. — Şi eu? vru să ştie Thomas. — Tu fă lucrul la care te pricepi cel mai bine, iubitule. Supraveghează. Nu era de ajuns să le agaţe. Prinderea podoabelor trebuia să fie însoţită de oftaturi şi povestiri din trecutul lor. Ca, de pildă, elful de lemn cu care într-un an Margo aruncase în Josh, iar acum avea capul lipit la loc cu clei. Steaua de sticlă despre care Laura crezuse odinioară că tatăl ei o culesese de pe cer anume pentru ea. Fulgii de zăpadă croşetaţi de Annie pentru fiecare membru al familiei. Ghirlanda de fetru cu fir argintiu care fusese primul şi ultimul proiect al lui Kate la lucru manual. În sfârşit, atârnarea simplă şi casnică a nepreţuitelor decoraţiuni antice pe care Susan le colecţionase din toată lumea. Când terminară, îşi ţinură cu toţii respiraţia, în timp ce Thomas stingea lămpile. Camera rămase luminată numai de focul din cămin şi de vraja bradului. — E minunat. Întotdeauna e minunat, murmură Kate, luând-o pe Laura de mână.   În aceeaşi noapte, somnul ocolind-o, Kate reveni la parter. Se furişă în salon, se întinse pe covor, sub pom, şi începu să privească jocul luminiţelor. Îi plăcea să asculte casa, ticăitul stins al vechilor ceasuri, oftaturile şi murmurele lemnelor care se aşezau mai bine, trosnetele buştenilor arşi în şemineu. Ploaia bătea în ferestre cu mici înţepături ca de ac. Vântul era un cântec şoptit. Îi făcea bine să stea culcată astfel. Nervozitatea provocată de examenul de a doua zi i se risipea încet din stomac. Ştia că toţi erau în paturile lor, la căldură, în siguranţă. O auzise pe Laura revenind de la plimbarea cu maşina lui Peter şi, ceva mai târziu, pe Josh, de la o întâlnire. Lumea ei era în deplină ordine. — Dacă-l pândeşti pe Moşul, ai cam mult de aşteptat, spuse Margo, intrând desculţă şi aşezându-se lângă Kate. Doar nu te-o fi obsedând un tâmpit de extemporal la matematică, nu? — E teza, îi aminti Kate. Şi dacă ai fi mai atentă la ale tale, n-ai trece clasa la limită, numai cu C-uri. — Şcoala nu-i decât un rău necesar. Margo scoase un pachet de ţigări din buzunarul halatului. Toţi fiind în pat, putea trage un fum pe furiş, fără probleme. — Deci, îţi vine să crezi că Josh s-a lipit de saşia aia de Leah McNee? — Nu-i saşie, Margo. Şi e bine făcută. Margo suflă fumul. Orice om nelovit de orbire putea să vadă că, în comparaţie cu Margo Sullivan, Leah abia-abia de era feminină. — Nu s-au lipit decât fiindcă se ţine după el. — Şi ţie ce-ţi pasă? — Nu-mi pasă, pufni ea, fumând îmbufnată. Doar că e atât de… banală. Eu nu voi fi niciodată aşa. Cu un mic zâmbet, Kate se întoarse spre prietena ei. În halatul albastru cu brandenburguri, cu cascada ei de păr blond, Margo arăta seducătoare, rafinată şi senzuală. — Nimeni nu te-ar acuza pe tine de banalitate. Arţăgoasă, încrezută, necioplită, o reală pacoste pe capul omului, da, dar banală, niciodată. Margo îşi arcui o sprânceană, zâmbind. — Pe tine pot conta întotdeauna. Oricum, a propos de banalitate, cât de strâns crezi că s-a agăţat de fapt Laura de Peter Ridgeway? — Nu ştiu, îşi roase Kate buza. I se scurg ochii după el de când l-a transferat aici unchiul Tommy. Aş prefera să fi rămas director la Templeton Chicago. Apoi, ridică din umeri, zicând: — Probabil că-i bun în meserie, altfel unchiul Tommy şi mătuşa Susie nu l-ar fi avansat. — Talentul de director de hotel n-are nimic de-a face cu asta. Domnul şi doamna Templeton au zeci de directori, prin toată lumea. Asta-i singurul cu care a umblat vreodată Laura. Kate, dacă se mărită cu el… — Mda, oftă prelung Kate. Ea hotărăşte. E viaţa ei. Christoase, nu-mi pot închipui de ce-ar vrea cineva să-şi pună aşa juvăţul de gât? — Nici eu. Strivindu-şi ţigara, Margo se culcă pe spate. — Şi nici n-am s-o fac. Eu voi face ceva să bubuie, pe lumea asta. — Şi eu.. Margo îi aruncă o privire piezişă. — Cu registrele contabile? Alea mai mult pârâie. — Tu ai să bubui în felul tău, eu într-al meu. La anul, pe vremea asta, voi fi la colegiu. — Ce gând hidos! se cutremură Margo. — Vei ajunge şi tu acolo, îi aminti Kate. Dacă nu-ţi iei S.A.T.-ul. — Mai vedem noi. Colegiul nu figura pe agenda lui Margo. — Să zicem că găsesc zestrea Seraphinei şi fac călătoria aia în jurul lumii despre care tot vorbeam. Sunt unele locuri pe care vreau să le văd cât sunt tânără încă. Roma şi Grecia, Parisul, Milano, Londra… — Sunt impresionante. Kate le vizitase. Soţii Templeton o duseseră peste tot – cum ar fi dus-o şi pe Margo, dacă i-ar fi dat voie Ann. — Te şi văd măritându-te cu un bogătaş, tocându-i toată averea şi pe urmă luând-o de la început. — Nu-i rău, ca fantezie, îşi întinse Margo braţele, amuzată. Dar aş prefera să fiu bogată eu însămi şi să n-am decât un pluton de amanţi. La auzul sunetului din hol, îşi ascunse scrumiera sub faldurile halatului. — Laura… se ridică ea în capul oaselor, răsuflând prelung. M-ai speriat de moarte. — Iartă-mă, nu puteam să dorm. — Pofteşte la bairam, o invită Kate. Ne plănuim viitorul. — Aha, îngenunche Laura pe covor, cu un uşor surâs tainic. Ce frumos! — Ia stai… Cu ochii atenţi, Margo se întoarse şi o apucă pe Laura de bărbie. După un moment de studiu, expiră prelung. — O. K, n-ai făcut-o cu el. Roşind, Laura îi dădu mâna la o parte. — Sigur că n-am făcut-o. Peter nu m-ar forţa niciodată. — De unde ştii că n-a făcut-o? întrebă Kate. — Se vede. Nu cred că ar trebui să ai relaţii sexuale cu el, Laura, dar, dacă te gândeşti serios la măritiş, mai bine probează-l înainte. — Sexul nu-i o pereche de pantofi, bombăni Laura. — Dar se potriveşte de-o mie de ori mai bine. — Prima oară în viaţa mea când voi face dragoste, va fi cu soţul meu, în noaptea nunţii. Aşa vreau eu. — Ă-ăuu, iar i-a apărut în voce tăişul ăla a la Templeton, zâmbi Kate, trăgând-o de o şuviţă de păr căzută peste ureche. De neclintit. N-o lua în seamă pe Margo, Laura. La mintea ei, sexul e totuna cu mântuirea. Margo îşi aprinse încă o ţigară. — Aş vrea şi eu să ştiu ce-i mai grozav pe lumea asta. — Dragostea, declară Laura. — Succesul, răspunse şi Kate în acelaşi timp. Şi, cu asta, am cam spus totul, adăugă ea, cuprinzându-şi genunchii cu braţele. Margo va fi o maniacă a sexului, tu vei căuta dragostea, iar eu îmi voi pune fundul la treabă ca să am succes. Halal trio. — Eu sunt îndrăgostită deja, spuse încet Laura. Vreau un om care să mă iubească, la rândul lui, şi copii. Vreau să mă trezesc în fiecare dimineaţă ştiind că le pot îngriji căminul şi oferi o viaţă fericită. Vreau ca în fiecare seară să adorm lângă cineva în care să pot avea încredere şi pe care să mă pot baza. — Eu prefer să adorm noaptea lângă cineva care mă bagă în călduri. Margo chicoti, la ghiontul lui Kate. — Glumeam doar. Oarecum. Vreau să ajung mare şi să fac ceva în viaţă. Să fiu cineva. Vreau să ştiu, dimineaţa când mă scol, că imediat după colţ mă aşteaptă ceva palpitant. Şi, orice-ar fi acel ceva, vreau să mi-l însuşesc. Kate îşi rezemă bărbia pe genunchi. — Eu vreau să mă simt împlinită, spuse ea calmă. Vreau să fac lucrurile să meargă aşa cum cred eu că e mai bine. Vreau ca dimineaţa când mă trezesc să ştiu exact ce urmează să fac şi cum o voi face. Vreau să fiu cea mai bună în ceea ce fac, ca să ştiu că n-am irosit nimic. Fiindcă, dacă irosesc, ar fi ca… o trădare. Vocea i se frânse, stânjenită. — Doamne, probabil că-s frântă de oboseală! Îşi frecă apăsat ochii care o usturau. — Trebuie să mă culc. Mâine dimineaţă, am teza la prima oră. — Vei trece prin ea ca vântul, se ridică Laura odată cu ea. Nu-ţi mai face atâtea griji. — Nătărăii profesionişti trebuie neapărat să-şi facă griji. Dar Margo se ridică şi ea, bătând-o pe Kate pe braţ. — Ia hai să dormim noi puţin. Kate se opri în uşă, pentru a privi înapoi spre brad. Un moment, fusese şocată să descopere că o parte din ea îşi dorea să fi putut rămâne acolo, aşa cum stătuse, pentru totdeauna. Niciodată să nu mai trebuiască să-şi facă griji pentru ziua de mâine sau de poimâine. Niciodată să nu mai fie obligată să-şi frământe mintea cu succesul sau cu eşecul. Ori cu schimbarea. Schimbarea se apropia, îşi dădu ea seama. Se rostogolea spre ea din privirea înrourată a ochilor Laurei, din tăişul expresiei lui Margo. Stinse luminile. Înţelegea că nu avea cum s-o oprească. Aşa că ar fi fost mai bine să fie pregătită.  

Treptele iubirii de Nora Roberts Capitolul 1 Zidurile simple, dar masive emanau aceeaşi putere ca în urmă cu două veacuri, când fuseseră ridicate cu piatră adusă de pe dealuri şi din văi. Clădirea se înălţa mândră ca dovadă a dorinţei inerente a omului de a-şi lăsa urmele, de a construi şi de a crea. În acele două secole, constructorii îmbinaseră piatra cu cărămida, cu lemnul şi cu sticla, extinzând, transformând, îmbunătăţind ca să ţină pasul cu nevoile, cu vremurile, cu capriciile. În tot acest timp, clădirea de la răscruce privise aşezarea preschimbându-se în oraş, pe măsură ce răsăreau casele, din ce în ce mai multe. Drumul prăfos devenise şosea asfaltată; caii şi trăsurile cedaseră locul maşinilor. Moda se tot schimbase, parcă în fiecare clipă. Clădirea nu se urnise, continuând să domine din colţul ei piaţa centrală, reper trainic într-un ciclu al schimbărilor. Cunoscuse războiul, auzise ecourile focurilor de armă, ţipetele răniţilor, rugăciunile oamenilor înfricoşaţi. Cunoscuse sângele şi lacrimile, bucuria şi mânia. Naşterea şi moartea. Prosperase în vremuri bune, suferise în timpuri grele. Trecuse dintr-o mână-ntr-alta, servise unui scop sau altuia, însă zidurile de piatră rămăseseră în picioare. Cu timpul, lemnul graţioaselor sale balcoane duble începuse să se încovoaie. Sticla se spărsese; mortarul se fisurase şi se fărâmiţase. Cei care se opreau la semaforul din piaţa oraşului puteau arunca o privire, zărind porumbeii care intrau sau ieşeau în fâlfâit de aripi prin ferestrele sparte şi se întrebau ce fusese clădirea aceea veche la vremea ei. Pe urmă venea verdele, şi demarau. Beckett ştia. Stătea în picioare, în colţul opus al pieţei, cu degetele mari ale mâinilor îndesate în buzunarele jeanşilor. În dogoarea nopţii de vară, aerul dens era neclintit. Drumul fiind pustiu, ar fi putut să traverseze strada principală pe roşu, dar el continua să aştepte. Prelate albastre opace drapau clădirea de la acoperiş până la nivelul străzii, cortine în spatele cărora se afla faţada. În timpul iernii fuseseră menite să păstreze căldura înăuntru, pentru echipă. Acum stăteau în calea soarelui – şi a privirilor. El însă ştia – ştia cum arăta în clipa aceea şi cum avea să arate după restaurare. La urma urmelor, el făcuse proiectul – el, cei doi fraţi ai săi, mama lor. Dar pe planuri era trecut numele lui, în calitate de arhitect, partener în cadrul Antreprizei Familiale Montgomery. Traversă strada, cu pantofii săi de tenis atingând fără zgomot caldarâmul în liniştea orei trei noaptea, netulburată nici măcar de vreo adiere. Intră sub schele, parcurgând conturul pe latura dinspre St. Paul Street, şi, în lumina felinarelor, văzu mulţumit cât de bine se curăţaseră piatra şi cărămida. Clădirea părea veche – era veche, se gândi, şi asta făcea parte din frumuseţea şi din puterea ei de atracţie. Însă acum, pentru prima oară de când îşi aducea aminte, avea o înfăţişare îngrijită. Îi ocoli spatele, călcând pe ţărâna coaptă la soare, pe lângă molozul împrăştiat în tot spaţiul care ar fi putut fi o curte. Aici, balcoanele de la al doilea şi al treilea nivel nu se deformaseră şi erau autentice. Stâlpii balustradelor, făcuţi la comandă – proiectaţi ca să-i înlocuiască pe cei din fotografiile vechi şi din fragmentele găsite în timpul excavaţiilor – erau atârnaţi pe o sârmă, uscându-se după recenta lor finisare. Ştia că fratele său mai mare, Ryder, în calitate de antreprenor-şef, stabilise data montării balustradelor şi a stâlpilor. O ştia pentru că Owen, mijlociul dintre cei trei fraţi Montgomery, îi sâcâia cu tot felul de orare, calendare, proiecte şi registre – şi îl ţinea pe Beckett la curent, dându-i informaţii despre fiecare cui care fusese bătut. Indiferent dacă voia să fie ţinut la curent sau nu. Însă în cazul acesta, se gândi el scoţându-şi cheia din buzunar, ţinea să primească toate informaţiile. Vechiul hotel devenise o obsesie de familie. Îi domina de parcă i-ar pus o mână-n gât, recunoscu el deschizând uşa provizorie, nefinisată, care dădea în ceea ce avea fie holul central. Şi i se pusese pe inimă – ba, la naiba, avea senzaţia că-l strângea de ouă. Niciun alt proiect la care mai lucraseră vreodată nu-i mai luase astfel în stăpânire, pe el şi pe ceilalţi deopotrivă. Şi bănuia că niciun altul n-avea s-o mai facă vreodată. Apăsă pe comutator şi becul atârnat de tavan se aprinse cu o străfulgerare, scăldând în lumină podeaua de beton, pereţii încă nepuşi la punct, uneltele, prelatele, materialele. La mirosul de lemn şi praf de beton se adăuga izul cepei la grătar comandate probabil de cineva la masa de prânz. Avea să facă o inspecţie mai amănunţită a parterului şi a primului etaj în dimineaţa următoare, pe o lumină mai bună. Era oricum o prostie să vină acolo la o asemenea oră, când nu putea să vadă toate detaliile şi era obosit ca un câine. Dar nu fusese în stare să se abţină. „Fir-ar să fie“, se gândi iarăşi, trecând pe sub o arcadă largă, cu muchiile de piatră încă nefinisate şi expuse vederii. Apoi, aprinzându-şi lanterna, o porni către partea din faţă şi către scările improvizate care duceau la etaj. Locul avea ceva aparte în miez de noapte, când nu se mai auzeau nici pistoale de împuşcat bolţuri, nici fierăstraie, nici aparate de radio, nici voci, şi întunericul prelua supremaţia. Ceva nu tocmai tăcut şi nu tocmai încremenit. Ceva care-i mătura ceafa cu vârfurile degetelor. Ceva irezistibil. Când îşi îndreptă fasciculul lanternei către primul etaj, remarcă hârtia maronie care acoperea pereţii. Raportul lui Owen fusese exact, ca întotdeauna. Ry şi echipa lui izolaseră complet nivelul acela. Deşi avusese intenţia să se ducă direct sus, rămase acolo, cutreierând cu un zâmbet până la urechi pe faţa lui osoasă şi colţuroasă, plăcerea umplându-i ochii cu o lumină de un albastru întunecat. — Haide, spuse, întrerupând tăcerea cu voce hârşâită de nesomn. Umblă prin întuneric, urmând raza lanternei. Era un bărbat înalt, cu şolduri înguste, cu picioarele lungi ale familiei Montgomery şi o coamă vălurită de păr brun cu tentă castanie pe care o moştenise de la familia Riley – pe linie maternă. Trebui să-şi aducă aminte că, dacă mai cotrobăia mult, avea să fie nevoit să se trezească înainte de a se culca, prin urmare, se grăbi să urce la etajul al doilea. — Ei, uite, despre asta vorbeam. Senzaţia de încântare pură îi spulberă somnul când îşi plimbă un deget pe îmbinarea dintre benzile de tapet proaspăt lipite. Lăsă lumina să joace peste decupările făcute pentru instalaţia electrică, apoi trecu în apartamentul destinat directorului hotelului şi remarcă spaţiile similare lăsate pentru ţevăria din bucătărie şi din baie. Îşi petrecu mai mult timp hoinărind prin ceea ce avea să fie cel mai minuţios amenajat dintre apartamente, dând aprobator din cap către peretele glisant care scinda spaţiul generos al băii. — Eşti un geniu dat naibii, Beck. Acum du-te acasă, pentru numele lui Dumnezeu. Dar, ameţit de oboseală şi de anticipare, rămase să mai arunce o privire înainte de a coborî treptele. Sunetul îi izbi auzul când ajunse la primul etaj. Un soi de zumzet – ceva evident feminin. Parfumul ajunse la el odată cu sunetul. Caprifoi dulce şi sălbatic şi îmbibat de vară. Stomacul îi tresăltă uşor, dar reuşi să menţină lanterna neclintită în timp inspecta coridorul îndreptându-se spre camerele nefinisate ale oaspeţilor. Clătină din cap când atât sunetul, cât şi mireasma se îndepărtară. — Ştiu că eşti aici. Vorbea clar şi ecoul vocii se întorcea către el. Şi cred că stai aici de ceva vreme. O renovăm, şi mai mult decât atât. O merită. Sper al naibii de tare că o să-ţi placă după ce-o să fie gata, pentru că, ei bine, ăsta e mersul lucrurilor. Aşteptă un minut sau două, destul de exaltat – sau de obosit – ca să-şi imagineze că oricine sau orice ar fi sălăşluit acolo intrase în modul „ai răbdare şi o să vezi“. — Orişicât. Ridică din umeri. Îi oferim tot ce avem mai bun, şi suntem al naibii de pricepuţi. Beckett coborî şi observă că becul era stins. Îl aprinse din nou, apoi îl stinse cu o altă ridicare din umeri. Nu era prima oară când locatara îi făcea necazuri unuia dintre ei. — Noapte bună, strigă, apoi încuie uşa. De data asta nu mai aşteptă lumina verde a semaforului şi traversă în diagonală. Pizzeria şi Restaurantul Familial Vesta se întindea pe un alt colţ al pieţei, iar apartamentul şi biroul lui se aflau la etaj. Înaintă pe trotuarul în pantă, către parcarea din spate, şi-şi înşfăcă geanta din cabina camionetei. Hotărât să ucidă pe oricine avea să-l deranjeze înainte de opt dimineaţa, descuie şi urcă deasupra nivelului restaurantului, către uşa lui. Nu se obosi să aprindă lumina, lăsându-se călăuzit de memorie şi de lumina stradală ce-i traversa apartamentul ca un siaj al felinarelor. Se dezbrăcă lângă pat, lăsându-şi hainele să cadă. Se aruncă pe saltea cu faţa în jos şi adormi cu gândul la mirosul caprifoiului.   * Celularul rămas în buzunarul jeanşilor începu să sune la şapte fără cinci. Se târî jos din pat şi pe duşumea, scotoci prin pantaloni şi-l scoase. Când nu-i răspunse nimeni, îşi dădu seama că ţinea la ureche portofelul. — Rahat. Îl lăsă să cadă şi bâjbâi după telefon. Ce dracu’ vrei? — Bună dimineaţa şi ţie, ripostă Owen. Tocmai ies de la Sheetz, cu cafea şi gogoşi. Au o vânzătoare nouă în schimbul de dimineaţă. E foarte sexy. — Te ucid cu un ciocan. — Atunci n-o să mai primeşti cafea şi gogoşi. Sunt în drum spre şantier. Ry trebuie să fie deja acolo. Pentru şedinţa de dimineaţă. — Aia e la zece. — N-ai primit mesajul meu? — Care dintre ele? Lipsesc două zile şi tu-mi trimiţi dracului un milion de SMS-uri. — Cel prin care te-am anunţat c-am reprogramat şedinţa la şapte şi un sfert. Pune-ţi nişte pantaloni, îi sugeră Owen, apoi închise. — La naiba. Făcu un duş de două minute şi îşi puse hainele. Norii care se iviseră în timpul nopţii reuşiseră să oprească în ei toată arşiţa, aşa că a ieşi afară era totuna cu a înota pe de-a-ntregul îmbrăcat într-un râu călduţ. Când traversă strada, auzi pocnetele pistolului de împuşcat bolţuri, sunetul muzicii, vaietul fierăstraielor. În interior, cineva râdea ca un nebun. Trecu de colţul clădirii tocmai când Owen îşi vâra camioneta în parcarea din spatele curţii. Maşina lucea, proaspăt spălată, şi cutiile argintii de scule din părţile laterale ale platformei scânteiau. Owen coborî. Jeanşi, un tricou alb îndesat sub curea – şi de curea agăţat blestematul de celular care făcea orice în afară de a-şi săruta posesorul, urându-i noapte bună (dar Beckett n-ar fi pariat că nu era în stare de aşa ceva) –, ghete de lucru zgâriate pe margini. Părul castaniu îi era aranjat cu grijă. Era evident că avusese timp să-şi bărbierească faţa frumoasă, se gândi Beckett cu ranchiună. Owen îi adresă un zâmbet şi el îşi imagină că ochii din spatele lentilelor întunecate erau veseli şi vioi. — Dă-mi blestemata aia de cafea. Owen desprinse cu pahar înalt, marcat cu un B, din locaşul său din tavă. — Am ajuns acasă abia la trei. Beckett luă prima înghiţitură, prelungă, lacomă, dătătoare de viaţă. — De ce? — Când am reuşit să ies din Richmond era aproape zece, apoi am nimerit într-un ambuteiaj, pe Autostrada 95. Şi nu-mi spune, pur şi simplu nu-mi spune că trebuia să consult raportul de trafic înainte de plecare. Dă-mi o afurisită de gogoaşă. Owen deschise o cutie imensă, iar mirosul de drojdie, zahăr şi grăsime se revărsă în aerul dens. Beckett înşfăcă o gogoaşă cu jeleu, înghiţi hulpav jumătate şi o împinse pe gât în jos sorbind din nou din cafea. — Balustradele vor arăta bine, spuse Owen, în stilul lui nepăsător. Îşi vor merita timpul şi banii. Iar la etajul doi s-a pus tapetul. Azi vor da al doilea strat de tencuială umedă. Lucrătorii de pe acoperiş au terminat cuprul, aşa că vor rămâne puţin în urmă faţă de planificare în privinţa asta, dar se ocupă de plăcile de ardezie până soseşte materialul. — Te aud, îl informă Beckett în zarva stridentă a fierăstraielor pentru piatră. Owen continuă să-l pună la curent în timp ce înaintau către uşa de la intrare, iar cafeaua îi trezea creierul. Zgomotul se înteţi, dar acum, când avea ceva zahăr şi ceva cafeină în organism, lui Beckett i se păru ca o muzică. Se salută cu doi oameni din echipa care monta izolaţiile, apoi îl urmă pe Owen, trecând prin arcada laterală şi pătrunzând în încăperea care urma să adăpostească spălătoria şi care le servea acum drept birou. Ryder stătea în picioare, încruntându-se la masa improvizată dintr-o bucată de placaj sprijinită pe capre pentru tăierea lemnelor. Dumbass[1], câinele lui corcit, de o fidelitate exemplară, sforăia întins la picioarele sale. Asta până ce o adiere îi aduse în nări mirosul gogoşilor, făcându-l să deschidă brusc ochii şi să bată în duşumea cu coada ciufulită. Beckett rupse o bucată de gogoaşă, o aruncă, şi câinele o prinse din zbor. Pentru D.A. săriturile după beţe şi mingi n-aveau niciun rost. Îşi concentra toate abilităţile pentru prinderea hranei de orice soi. — Dacă ai de gând să mai ceri vreo modificare, te ucid pe tine în locul lui Owen. Ryder se mulţumi să mormăie, întinzând mâna după cafea. — Trebuie să mutăm panoul ăsta, apoi putem închide zona de aici, în chip de spaţiu utilitar. Beckett luă încă o gogoaşă, analizând alte câteva schimbări pe măsură ce Ryder le anunţa. Ajustări minore, se gândi el, care n-aveau să strice nimic şi probabil nici n-aveau s-aducă vreo îmbunătăţire. La urma urmelor, dintre ei toţi, Ryder avea cea mai intimă relaţie cu clădirea. Dar când acesta trecu la eliminarea plafonului casetat al sălii de mese – un măr al discordiei de ceva timp –, Beckett interveni: — Se încadrează, este întocmai ca-n planuri. Spune într-adevăr ceva. — Nu e nevoie să spună nimic. — Fiecare încăpere trebuie să spună ceva. Sala de mese o face – printre altele, cu plafonul casetat. Se potriveşte cu încăperea, se armonizează cu panourile pe care le facem în lateralul ferestrelor. Adâncimea acestora, plafonul, arcada de piatră de pe peretele din spate. — Sâcâitor. Ryder trecu în revistă gogoşile şi alese una răsucită, cu scorţişoară. Îi rupse capătul, fără să arunce vreo privire către coada care bătea furioasă în podea, şi îl azvârli în aer. D.A. îl prinse cu un clănţănit sonor. — Cum a fost la Richmond? — Data viitoare când mă mai ofer să proiectez şi să ajut la construcţia unei verande acoperite pentru un prieten, pocneşte-mă destul de tare ca să-mi pierd cunoştinţa. — Întotdeauna cu plăcere. Ryder rânji, cu gogoaşa în gură. Părul lui, de un castaniu-închis, aproape negru, ţâşnea de sub şapca de pânză pătată de vopsea. Sprâncenele i se înălţară deasupra ochilor verzi, punctaţi cu auriu. — Credeam c-o faci mai ales ca să ajungi în patul surorii lui Drew. — Era o parte a motivaţiei. — Şi cum ţi-a mers în privinţa asta? — Tipa s-a cuplat cu cineva acum două săptămâni, un detaliu pe care nu s-a ostenit nimeni să mi-l comunice. Nici măcar n-am văzut-o. Aşa c-am fost cazat în camera de oaspeţi a lui Drew, încercând să pretind că nu-l aud certându-se cu Jen în fiecare afurisită de noapte şi ascultându-l în fiecare afurisită de zi plângându-se că ea îi face viaţa un iad. Îşi bău toată cafeaua şi conchise: Dar veranda arată totuşi bine. — Acum, că te-ai întors, mi-ar prinde bine ajutorul tău în privinţa mobilierului încastrat din bibliotecă, îi spuse Owen. — Am de recuperat nişte restanţe, dar îţi pot acorda ceva timp după-amiază. — Merge. Owen îi întinse un dosar. Mama a fost la Bast’s, continuă el, vorbind despre magazinul de mobilă din josul străzii. Ţi-a făcut o listă cu dimensiunile pieselor pe care le caută, indicând şi camerele unde vor fi amplasate. Vrea să te ocupi de asta. — Ultima serie a fost înainte de a pleca la Drew. Cât de repede poate să cumpere? — Se întâlneşte mâine acolo cu mătuşa Carolee ca să ia stofe, aşa că vrea să vadă cât mai curând cu putinţă dacă şi cum se asortează ce-a cumpărat. Tu eşti cel care şi-a luat două zile libere cu speranţa c-o să aibă parte de o partidă de sex, îi reaminti Owen. — Şi eu sunt cel care a dat chix. — Taci, Ry. Beckett îşi îndesă dosarul sub braţ. E mai bine s-o şterg. — Nu vrei să mergi sus, să arunci o privire? — Am făcut un tur azi-noapte. — La ora trei? întrebă Owen. — Da, la trei. Arată bine. Unul dintre membrii echipei îşi vârî capul pe uşă. — Salut, Beck. Ry, tipul care pune tapetul are o problemă, îi trebuie un răspuns în cinci minute. — Vin acolo într-o clipă. Ryder desprinse de pe clipboardul său o listă scrisă de mână şi i-o întinse lui Owen. Materiale. Du-te şi comandă-le. E vorba de stucaturile pentru veranda din faţă. — O să mă ocup. Ai cumva nevoie de mine aici în dimineaţa asta? — Avem câteva milioane de stâlpi de pregătit, doi sau trei kilometri de izolaţie de montat şi decorăm balconul de la primul etaj. Tu ce crezi? — Cred c-o să-mi pun centura cu unelte după ce comand materialele astea. — Sigur o să trec pe aici după-amiază, înainte de a pleca la magazin, le spuse Beckett, după care se retrase strategic.   * Acasă, puse o cană sub maşina de cafea, apoi verifică nivelul apei şi al boabelor. În timp ce aparatul râşnea, răsfoi corespondenţa stivuită de Owen pe masa din bucătărie. Mai lăsase şi note pe post-it-uri, constată Beckett, clătinând admirativ din cap. Deşi nu-l rugase pe Owen – şi nici pe altcineva – să se ocupe în lipsa lui de treburi mărunte precum udatul florilor, nu era surprins să le găsească rezolvate. Indiferent dacă aveai de-a face cu un cauciuc dezumflat sau cu un holocaust nuclear, te puteai baza pe Owen. Aruncă toată corespondenţa nedorită în coşul de gunoi şi o luă pe cea demnă de atenţie în biroul lui, cu tot cu cafeaua. Îi plăcea locul acela, pe care îl amenajase el însuşi, cu câţiva ani înainte, când familia Montgomery cumpărase clădirea. Masa de lucru – luată din hala de vechituri şi recondiţionată – era cu faţa către Main Street. Stând acolo, ţinea hotelul sub ochi. Avea un teren chiar la marginea oraşului şi planuri pentru construcţia unei case pe care le perfecţiona neîncetat, însă alte proiecte le surclasau întotdeauna. În orice caz, nu vedea nicio grabă. Era destul de mulţumit să locuiască şi să lucreze acolo, pe Main Street, deasupra restaurantului Vesta. În plus, îi oferea avantajul de a-şi comanda prin telefon o felie de pizza fără a se întrerupe din activitate sau putea pur şi simplu să coboare la parter dacă voia mâncare şi companie. Se putea duce la bancă, la frizer, la Crawford’s când îşi dorea un mic dejun fierbinte sau un burger, la librărie, la poştă. Îşi cunoştea vecinii, cunoştea negustorii, cunoştea ritmul vieţii din Boonsboro. Nu, n-avea niciun motiv să se grăbească. Aruncă o privire către dosarul pe care i-l dăduse Owen. Era tentat să-l deschidă pe loc, să vadă cu ce idei veniseră mama şi mătuşa lui. Dar avea de lămurit mai întâi alte lucruri. Îşi petrecu următoarea oră achitând facturi, actualizând alte proiecte, răspunzând unor e-mailuri pe care le neglijase în timpul şederii la Richmond. Verifică şi planificarea lucrărilor lui Ryder. Owen insista să primească fiecare, săptămânal, câte un exemplar actualizat, deşi se întâlneau şi stăteau de vorbă tot timpul. Activităţile erau în cea mai parte la zi, fapt care, ţinând cont de amploarea proiectului, echivala cu un miracol. Îşi îndreptă ochii spre mapa plină cu prospecte, copii de siguranţă ale înregistrărilor din computer, schiţe – clasificate pe camere – reprezentând sistemul de încălzire şi de aer condiţionat, poziţionarea extinctoarelor, a tuturor căzilor, vaselor de toaletă, chiuvetelor, robinetelor şi lămpilor, modelelor de mozaic, instalaţiilor – plus mobila şi accesoriile deja selectate şi aprobate. Mapa urma să se îngroaşe pe măsură ce avansa proiectul, aşa că era mai bine să vadă pe ce pusese mama lui ochii. Deschise dosarul şi apoi răsfiră pliantele. Mama lui trecuse, pe fiecare dintre ele, încăperea căreia îi era destinat obiectul, identificând-o prin nişte iniţiale. Beckett ştia că Ryder şi echipa lui continuau să se refere la numerele pe care le atribuiseră iniţial camerelor şi apartamentelor pentru oaspeţi, dar ştia şi că J&R – la primul etaj, în partea din spate, unul din cele două apartamente cu intrare separată şi cu şemineu – însemna Jane şi Rochester. Ideea mamei sale, o idee care-i plăcea lui foarte mult, fusese să dea camerelor numele unor cupluri romantice din literatură ale căror poveşti aveau un sfârşit fericit. Şi o făcuse pentru toate, cu excepţia apartamentului de la faţadă, pe care se hotărâse să-l boteze Penthouse. Studie patul pe care-l voia ea şi decise că stilul cu baldachin de lemn avea să se potrivească foarte bine în Thornfield Hall[2]. Apoi zâmbi larg cu gândul la sofaua cu linii sinuoase, o aşa-numită meridiană, despre care spuneau notiţele ei că ar fi trebuit să se afle la picioarele patului. Ea optase şi pentru o măsuţă de toaletă, însă trecuse şi alternativa unui secreter. Era mai neobişnuit, hotărî el, mai interesant. Trecu în revistă şi celelalte foi; mama lui fusese foarte ocupată. Pe urmă se întoarse către computer. Îşi petrecu următoarele două ore în CAD, amplasând, ajustând, schimbând unghiurile. Din când în când deschidea mapa, reamintindu-şi ce deciseseră în privinţa sălilor de baie sau care era traseul cablurilor ce urmau să alimenteze televizoarele cu plasmă din toate dormitoarele. Când se simţi mulţumit, stabili dimensiunile noptierelor şi scaunelor şi îi trimise mamei sale fişierul, expediind copii către fraţii lui. Avea nevoie de o pauză şi de încă o cafea. Una cu gheaţă, decise el. Un cappuccino cu gheaţă ar fi fost şi mai bun. Nimic nu-l împiedica să meargă până la Turn The Page[3] să-şi comande una. Aveau cafea bună la librărie, iar scurta plimbare pe Main Street i-ar fi permis să-şi dezmorţească picioarele. Nici nu-i dădu prin minte că maşina de cafea cu care se răsfăţase putea face cappuccino – şi că avea gheaţă. Era însă o idee să se bărbierească, fiindcă altminteri i-ar fi fost prea cald. Ieşi, o porni în josul străzii şi se opri în faţa salonului de înfrumuseţare al lui Sherry, unde Dick, bărbierul, tocmai ieşise în pauză. — Cum merge? — Punem tapetul, îi spuse Beckett. — Da, i-am ajutat să descarce vreo câteva suluri. — Va trebui să te trecem pe statul de plată. Dick zâmbi larg şi arătă către han cu o zvâcnire a bărbiei. — Îmi place să privesc cum revine la viaţă. — Şi mie. Pe curând. Îşi continuă drumul până la librărie, unde urcă puţinele trepte ale verandei acoperite şi intră pe uşă în sunetul strident al clopoţeilor. Ridică mâna s-o salute pe Laurie, care înregistra o vânzare în casa de marcat. În timp ce aştepta, Beckett se foi prin faţa standului cu bestselleruri şi cu noutăţi. Luă ediţia broşată a ultimului John Sandford – cum de o scăpase pe asta? –, citi în grabă prezentarea laudativă din interior, păstră cartea şi continuă să se plimbe tacticos printre rafturi. Magazinul, cu încăperile lui care dădeau una într-alta, cu treptele care scârţâiau la fiecare pas când urcai către biroul şi depozitele de la etaj, crea o senzaţie de relaxare. Flecuşteţe, cărţi poştale, câteva creaţii artizanale de provenienţă locală, câte puţin din toate – şi, mai presus de orice, cărţi şi iar cărţi umpleau rafturile, mesele, vitrinele, într-un mod care te încuraja pur şi simplu să treci de la una la alta. O altă clădire veche care văzuse războiul, schimbările, sărăcia şi prosperitatea. În prezent, cu decoraţiunile în culori pastel şi cu duşumelele de lemn, reuşea să menţină atmosfera de locuinţă primitoare, aşa cum fusese cândva. Lui Beckett îi mirosea întotdeauna a cărţi şi a femei, ceea ce nu era de mirare, căci personalul aflat în slujba patroanei era alcătuit în exclusivitate din femei angajate cu normă întreagă sau numai cu jumătate de normă. Găsi un Walter Mosley abia apărut şi îl luă şi pe acela. Pe urmă, aruncând o privire către biroul de la etaj, trecu prin uşa deschisă în partea din spate a magazinului. Auzi voci, dar îşi dădu repede seama că aparţineau unei fetiţe şi unei femei căreia îi spunea ea „mami“. Clare avea băieţi – acum erau trei, se gândi el. Poate ea nici măcar nu era acolo în ziua aceea sau urma să vină abia mai târziu. În plus, el venise pentru cafea, nu ca s-o vadă pe Clare Murphy. Clare Brewster, se corectă imediat. De trei ani se numea Clare Brewster, aşa că ar fi trebuit să se-nveţe cu asta. Clare Murphy Brewster, medită apoi, mamă a trei copii, patroana librăriei. Nimic altceva decât o veche prietenă din liceu, care se întorsese acasă după ce un lunetist irakian îi distrusese viaţa şi o lăsase văduvă. Nu venise anume s-o vadă pe ea, nu altcumva decât în trecere, dacă s-ar fi întâmplat să fie acolo. În niciun caz nu-şi făcea un scop din a o întâlni pe văduva unui tip care-i fusese coleg de şcoală, la care ţinuse, pe care-l invidiase. — Îmi cer scuze fiindcă a trebuit să aştepţi. Cum merge, Beck? — Poftim? Se întoarse şi dădu cu ochii de Laurie, auzind în acelaşi timp clinchetul uşii în urma clienţilor care ieşeau. O, nicio problemă. Am găsit nişte cărţi. — Mi-am imaginat, zâmbi ea. — Ştiu, dar ce mai contează? Sper c-o să-mi placă la fel de mult cum mi-ar plăcea acum un cappuccino cu multă gheaţă. — Pot să-ţi pregătesc unul. În vara asta, gheaţa e mereu la ordinea zilei. Scuturându-şi părul de culoarea mierii, ea arătă către ceşti. Mare? — Poţi să faci pariu. — Cum merg lucrările la han? — Progresează. Se apropie de tejghea în vreme ce femeia se întorcea către espressor. O fată drăguţă, se gândi Beckett. Lucrase pentru Clare de la bun început, alternând şcoala cu munca. De cinci ani, poate de şase? Era posibil să fi trecut deja atâta timp? — Oamenii ne întreabă mereu, îi spuse ea, văzându-şi de treabă. Când, când, când, ce, cum? Şi mai ales când o să daţi jos prelata aia, ca să vedem totul cu ochii noştri. — Şi să stricăm marea surpriză? — Pe mine mă ucide. Distras de conversaţie şi de zgomotul aparatului, nu o auzi, dar o simţi. Se uită într-acolo când ea apăru de după curbura scării, plimbându-şi mâna pe balustradă. „Chiar trebuie să reacţionez aşa?“ se întrebă el simţind cum i se accelera pulsul. Pe de altă parte însă, Clare îi făcea inima să tresalte încă de când avea şaisprezece ani. — Bună, Beck. Mi s-a părut mie că te aud. Îi zâmbi, şi inima lui îşi încetă bătăile nebuneşti, oprindu-se de tot pentru o clipă.     [1] Prostălăul (n.tr.)   [2] Casa lui Edward Rochester, personajul masculin principal din romanul Jane Eyre de Charlotte Bronte (n.red.)   [3] Întoarce foaia (n.tr.)  

Capitolul 1   Cu o pungă cu alimente pe un braţ, Amanda deschise uşa casei. Radia de fericire. De afară se auzea ciripitul păsărilor care se bucurau de soarele primăverii. Lumina se reflectă de pe aurul verighetei ei. Recent căsătorită, de trei luni, era nerăbdătoare să pregătească o cină specială, intimă, pentru a-i face o surpriză lui Cameron. Programul ei solicitant de la spital şi de la clinică o împiedica adesea să gătească, iar ei, ca proaspătă soţie, îi făcea plăcere această activitate. În după-amiaza aceea, când două programări îi fuseseră anulate pe neaşteptate, intenţiona să pregătească ceva sofisticat, elaborat şi memorabil. Ceva care să se potrivească unei atmosfere cu lumânări şi vin. Intră în bucătărie fredonând, o exteriorizare a emoţiilor rară pentru ea, căci era o femeie rezervată. Cu un zâmbet satisfăcut scoase din pungă o sticlă cu vinul de Bordeaux preferat de Cameron. Studie eticheta păstrând pe chip un zâmbet, amintindu-şi de prima dată când băuseră împreună o sticlă. Fusese atât de romantic, atât de atent, îi oferise atât de mult din ceea ce îi trebuia ei în acel moment al vieţii. Aruncând o privire la ceas văzu că mai avea patru ore întregi până urma să se întoarcă acasă soţul ei. Suficient cât să pregătească o masă elaborată, să aprindă lumânările şi să aranjeze paharele de cristal. Mai întâi, decise, avea să meargă la etaj să se dezbrace de costumul şi pantofii comozi. Sus avea un caftan lung din mătase, transparent, în nuanţe de un albastru palid. În seara aceea nu avea să fie psihiatru, ci femeie, o femeie foarte îndrăgostită. Casa era de o curăţenie exemplară şi decorată cu gust. Astfel de lucruri erau fireşti pentru Amanda. Îndreptându-se spre scări aruncă o scurtă privire unei vaze de cristal Baccarat şi îşi dori, pentru o clipă, să-şi fi amintit să ia flori proaspete. Eventual avea să sune la florărie şi să ceară să i se aducă ceva extravagant. Mâna îi alunecă uşor pe balustrada lustruită când începu să urce scările. Privirea ei, de obicei serioasă sau concentrată, era visătoare. Cu un gest neglijent, deschise uşa dormitorului. Zâmbetul îi încremeni, înlocuit de o expresie de şoc deplin. Stând în pragul uşii îşi simţi sângele scurgându-i-se din obraji. Ochii i se căscară uriaşi înainte ca durerea să îi umple. De pe buze îi scăpă un singur cuvânt chinuit. — Cameron. Cele două persoane din pat, prinse într-o îmbrăţişare pasională, se despărţiră brusc. Bărbatul, de o frumuseţe remarcabilă, cu părul acum ciufulit, ridică privirea spre ea, nevenindu-i să creadă. Femeia – felină, fierbinte, răpitoare – zâmbi foarte, foarte încet. Aproape c-o puteai auzi torcând. — Vikki. Amanda îşi privi sora cu ochi plini de suferinţă. — Te-ai întors mai devreme. Umbra unui râs, aproape imperceptibilă, răsună în vocea surorii ei. Cameron se îndepărtă încă vreo câţiva centimetri de cumnata lui. — Amanda, eu… Într-o fracţiune de secundă, chipul Amandei se schimonosi. Cu privirea aţintită asupra cuplului din pat, băgă mâna în buzunarul jachetei şi scoase un revolver mic. Amanţii îl priviră înmărmuriţi, cufundaţi în tăcere. Cu sânge-rece, Amanda ţinti şi trase. Un norişor de confetti ieşi din armă. — Ariel! Dr. Amanda Lane Jamison, cunoscută mai degrabă ca Ariel Kirkwood, se întoarse spre regizorul obosit, în vreme ce cuplul din pat şi membrii echipei de filmare izbucniră în râs. — Scuze, Neal, nu m-am putut abţine. Amanda e întotdeauna victima, spuse ea cu dramatism, în vreme ce ochii îi dansară jucăuşi. Gândiţi-vă cum ar fi afectate audienţele dacă şi-ar pierde controlul măcar o dată şi ar ucide pe cineva. — Ascultă, Ariel… — Sau chiar dacă doar ar răni grav pe cineva, adăugă ea rapid. Şi cine, continuă ea, arătând cu mâna spre pat, merită asta mai mult decât soţul ei lipsit de caracter şi intriganta ei soră? În strigătele şi aplauzele echipei tehnice, Ariel fileu o plecăciune, apoi, fără tragere de inimă, îi dădu arma regizorului când acesta întinse mâna după ea. — Tu, spuse el cu un oftat de suferinţă îndelungată, eşti nebună cu acte în regulă, şi aşa ai fost de când te ştiu. — Apreciez asta, Neal. — De data asta vom înregistra, o avertiză el, încercând să nu rânjească. Hai să vedem dacă putem filma scena asta înainte de prânz. Cuminte, Ariel coborî la etajul întâi al platoului şi aşteptă răbdătoare în picioare să i se refacă machiajul şi coafura. Amanda era întotdeauna perfecţiunea întruchipată. Organizată, meticuloasă, calmă – toate însuşiri care îi lipseau lui Ariel personal. Juca acel personaj de peste cinci ani în popularul serial de mare audienţă Vieţi şi iubiri. În decursul acelor cinci ani, Amanda terminase facultatea magna cum laudae, se specializase ca medic psihiatru şi devenise un terapeut respectat. Mariajul recent dintre ea şi Cameron părea o potrivire perfectă. Dar, desigur, el era un oportunist slab care se căsătorise cu ea pentru banii şi poziţia ei socială, dorind-o în acelaşi timp pe sora ei – şi jumătate din populaţia de femei din oraşul fictiv Trader’s Bend. Amanda urma să se confrunte în curând cu adevărul. Iţele poveştii se îndreptau deja de şase săptămâni spre această revelaţie, şi fuseseră inundaţi de un val de scrisori de la telespectatori. Atât aceştia, cât şi Ariel considerau că era cazul ca Amanda să afle despre ticălosul ei soţ. Lui Ariel îi plăcea Amanda, îi respecta integritatea şi siguranţa de sine. Când se filma, Ariel chiar era Amanda. Chiar dacă în viaţa personală ar fi preferat o zi intr-un parc de distracţii unei seri la balet, înţelegea toate nuanţele femeii pe care o juca. Când urma să se transmită această scenă, telespectatorii aveau să vadă o femeie zveltă, îngrijită, cu părul blond-deschis pieptănat elegant într-un coc sofisticat. Chipul ei era ca de porţelan, răpitor, de o frumuseţe îngheţată ce sugera o sexualitate reţinută. Clasă. Stil. Ochii de un albastru ca apa unui lac şi pomeţii înalţi se adăugau imaginii generale de eleganţă rafinată. Gura cu o formă perfectă avea tendinţa să zâmbească reţinut. Sprâncenele fin arcuite, cu doar câteva nuanţe mai închise decât blondul delicat al părului ei, scoteau în evidenţă genele bogate. O frumuseţe fără cusur, perfect calmă – asta era Amanda. Ariel îşi aşteptă semnalul de intrare şi se întrebă vag dacă închisese espressorul în dimineaţa aceea. Filmară din nou întreaga scenă, de la cap la coadă, apoi o refăcură când observară că ţinuta lui Vikki, alcătuită dintr-un costum de baie fără bretele, devenea vizibilă când se foia în pat. Urmară apoi secvenţele menite să-i surprindă reacţia – camera aduse în prim-plan chipul palid şi şocat al Amandei, rămânând aţintită asupra acestuia preţ de câteva secunde prelungi şi dramatice. — Prânzul. Reacţia fu imediată. Amanţii săriră din pat din două părţi. Îmbrăcat în slipul de baie, J.T. Brown, soţul lui Ariel de pe micul ecran, o prinse de umeri şi o sărută prelung şi cu forţă. — Ascultă, iubito, începu el, rămânând în pielea personajului. O să-ţi explic toate astea mai târziu. Crede-mă. Trebuie să-mi sun agentul. — Fricosule, îi aruncă Ariel din urmă, cu un rânjet ce nu-i stătea deloc în fire Amandei, înainte de a-şi petrece braţul pe sub cel al Stellei Powell, sora ei din serial. Ia-ţi ceva peste costumul acela, Stella. Nu mă simt în stare să mănânc la cantină azi. Stella îşi dădu pe spate coama înfoiată de păr castaniu-roşcat. — Faci cinste? — Întotdeauna trăieşti pe spinarea surorii tale, bombăni Ariel. Bine, plătesc eu, dar grăbeşte-te. Sunt lihnită. În drum spre cabina ei, Ariel ieşi de pe platoul de filmare, traversă alte două platouri – etajul cinci de Doctors Hospital şi sufrageria soţilor Lane, principala familie din Trader’s Bend. Fu tentată să îşi dezbrace costumul şi să-şi desfacă părul, dar ar fi însemnat doar să piardă timpul cu îmbrăcatul şi aranjatul după prânz. În schimb, îşi luă doar geanta uriaşă, ce părea puţin nepotrivită la costumul office elegant al Amandei. Se gândea deja la o porţie generoasă de baclava înmuiată în miere. — Haide, Stella. Ariel băgă capul pe uşa cabinei învecinate, unde Stella tocmai îşi trăgea fermoarul la o pereche strâmtă de blugi. Stomacul meu lucrează suplimentar. — Aşa e întotdeauna, îi răspunse colega ei, îmbrăcând o bluză de trening largă. Unde mergem? — Restaurantul grecesc din colţ. Arzând de nerăbdare, Ariel străbătu coridorul cu pasul ei caracteristic, lung şi legănat, iar Stella alergă să o ajungă din urmă. Nu era vorba că Ariel ar fi gonit dintr-un loc în altul, ci pur şi simplu voia să vadă ce urma. — Dieta mea, dădu Stella să spună. — Mănâncă o salată, îi spuse Ariel neîndurătoare, întoarse capul şi o măsură scurt pe Stella din cap până în picioare. Să ştii că dacă n-ai purta tot timpul ţinute sumare când filmezi nu ai mai fi nevoită să te înfometezi. Stella îi rânji când ajunseră la uşa dinspre stradă. — Eşti invidioasă. — Da. Eu sunt întotdeauna elegantă şi întotdeauna cuminte. Tu ai parte de toată distracţia. Ieşind, Ariel inspiră adânc aerul de New York. Iubea acel aer – îl iubise întotdeauna, în felul cum, de regulă, o făceau turiştii. Ariel îşi petrecuse toată viaţa pe insula prelungă şi îngustă care era Manhattanul, însă totul rămânea doar o aventură pentru ea – priveliştile, mirosurile, sunetele. Era răcoare pentru mijlocul lui aprilie şi stătea să plouă. Aerul era umed şi mirosea a gaze de eşapament. Străzile şi trotuarele erau sufocate de traficul amiezii – toată lumea se grăbea, toţi aveau probleme importante de care trebuiau să se ocupe. Un pieton înjură şi trânti un pumn în capota unui taxi care trecuse prea aproape de bordură. O femeie cu părul în ţepi portocalii trecu în grabă pe lângă ele, încălţată cu cizme negre de piele. Cineva scrisese un comentariu nefavorabil pe un afiş prezentând o piesă populară de pe Broadway. Dar Ariel văzu şi un vânzător stradal care oferea narcise galbene. Cumpără două buchete şi îi întinse unul Stellei. — Nu poţi rezista niciodată, nu-i aşa? bombăni Stella, dar îşi îngropă faţa în florile galbene. — Gândeşte-te câte aş rata, replică Ariel. În plus, este primăvară. Stella se înfioră şi ridică privirea spre cerul de plumb. — Sigur. — Hai să mănânci. Ariel o prinse de mână şi o trase după ea. Întotdeauna devii arţăgoasă când sari peste mese. Restaurantul era plin-ochi de oameni şi invadat de arome. Condimente şi miere. Bere şi ulei. Dintotdeauna dedicată simţurilor ei, Ariel inspiră adânc amestecul de mirosuri înainte de a-şi croi drum până la bar. Avea o abilitate supranaturală de a ajunge unde voia trecând prin mulţimi fără a da din coate sau a călca oamenii pe picioare. În timp ce se mişca, privea şi asculta. Nu voia să rateze vreun miros, textura unei voci sau culorile contrastante ale mâncărurilor. Aruncă o privire în vitrina de sticlă şi simţi deja gustul mâncărurilor de acolo. — Brânză de vaci, o felie de ananas şi cafea – neagră, spuse Stella oftând. Ariel îi aruncă o privire scurtă, plină de compătimire. — Salată grecească, o bucată din mielul ăla pe o chiflă tare şi o felie de baclava. Cafea cu frişcă şi zahăr. — Eşti dezgustătoare, îi spuse Stella. Nu te îngraşi niciodată un gram. — Ştiu. Ariel avansă încet de-a lungul barului, până la casierie. Ţine de controlul psihologic şi de un stil de viaţă ordonat. Ignorând pufnetul dispreţuitor al Stellei, plăti şi îşi croi drum prin restaurantul aglomerat, spre o masă goală. Ajunse la ea deodată cu un bărbat zdravăn. Ariel se mulţumi să-şi ţină tava şi îi adresă un zâmbet năucitor. Bărbatul îşi îndreptă umerii, îşi supse burta şi cedă. — Mersi, spuse Stella, mulţumindu-i şi descotorosindu-se de el în acelaşi timp, ştiind că, dacă nu o făcea ea, Ariel avea să-l invite să stea cu ele şi ar fi stricat orice şansă la o conversaţie între patru ochi. Prietena ei avea nevoie de un paznic, considera Stella. Ariel făcea toate acele lucruri pe care o femeie singură ar fi trebuit să le evite în mod raţional. Vorbea cu străinii, umbla singură noaptea şi deschidea uşa de la intrare fără să pună mai întâi lanţul de siguranţă. Nu era vorba că ar fi fost prea îndrăzneaţă sau neatentă, ci pur şi simplu credea în binele din oameni. Şi, cumva, în cei aproape douăzeci şi cinci de ani de viaţă ai ei, nu fusese dezamăgită niciodată. Stella se minuna de ea, fiind în acelaşi timp şi îngrijorată pentru ea. — Faza cu pistolul a fost una dintre cele mai tari din tot sezonul, comentă Stella, făcându-şi de lucru cu brânza de vaci. Am crezut că Neal o să înceapă să urle. — Trebuie să se relaxeze, spuse Ariel cu gura plină. E tot timpul tensionat de când s-a despărţit de dansatoarea aia. Dar tu cum eşti? Ieşi în continuare cu Cliff? — Da. Stella ridică dintr-un umăr. Nu ştiu de ce, relaţia nu progresează nicicum. — Spre ce vrei să progreseze? replică Ariel. Dacă ai un scop anume în minte, lansează-te pur şi simplu. Râzând cu jumătate de gură, Stella începu să mănânce. — Nu toată lumea se aruncă în viaţă aşa ca tine, Ariel. Nu reuşesc niciodată să înţeleg cum de n-ai avut o relaţie serioasă până acum. — E simplu. Ariel înfipse o furculiţă în salată, apoi mestecă încet. Nu am cunoscut niciodată pe cineva care să mă facă să-mi tremure genunchii. De îndată ce se va întâmpla asta, va fi gata. — Aşa, pur şi simplu? — De ce nu? Viaţa nu e atât de complicată pe cât o fac unii. Îşi presără puţin piper peste miel. Tu eşti îndrăgostită de Cliff? Stella se încruntă – nu din cauza întrebării, era obişnuită cu stilul direct al lui Ariel. Ci din cauza răspunsului. — Nu ştiu. Poate. — Înseamnă că nu eşti, spuse Ariel relaxată. Iubirea este o emoţie foarte clară. Eşti sigură că nu vrei din mielul ăsta? Stella nu se obosi să răspundă la întrebare. — Dacă nu ai fost niciodată îndrăgostită, de unde ştii? — N-am fost niciodată în Turcia, dar ştiu că există. Râzând, Stella luă ceaşca de cafea. — La naiba, Ariel, întotdeauna ai un răspuns. Spune-mi despre scenariu. — O, Doamne! Ariel lăsă jos furculiţa şi, sprijinindu-şi coatele pe masă, îşi împreună degetele. Este cel mai bun scenariu pe care l-am citit vreodată. Vreau rolul ăla. Am să obţin rolul ăla, adăugă ea cu o atitudine ce nu ţinea de încredere. Era pur şi simplu un fapt real. Jur, am tot aşteptat să apară un personaj ca Rae. E necruţătoare, continuă Ariel, sprijinindu-şi bărbia pe mâinile împreunate. Complexă, egoistă, rece, nesigură pe ea. Un rol ca ăsta… Se întrerupse, clătinând din cap. Iar povestea, adăugă Ariel inspirând prelung, cu gândurile sărindu-i de la un aspect la altul. E aproape la fel de rece şi de necruţătoare ca personajul, dar te prinde. — Booth DeWitt, medită Stella. Se zvoneşte că a creat personajul Rae pornind de la fosta lui soţie. — Şi nu a încercat să îndulcească lucrurile. Dacă spune adevărul, ea i-a făcut viaţa un iad. În orice caz, spuse, începând din nou să mănânce, e cel mai bun scenariu peste care am dat până acum. Peste câteva zile o să dau probă pentru rol. — Film de televiziune, spuse Stella gânditoare. Televiziune de calitate, cu scenariul scris de DeWitt şi filmul produs de Marshell. Propriul nostru producător ţi s-ar arunca la picioare dacă ai obţine rolul. Pe cuvânt, ce-ar mai creşte audienţele. — Face deja jocuri politice. Încruntându-se uşor, Ariel rupse o bucată de baclava. Mi-a făcut rost de o invitaţie la o petrecere care va avea loc diseară în apartamentul lui Marshell. Se presupune că va veni şi DeWitt. Din câte am auzit, el are ultimul cuvânt în privinţa distribuţiei. — Are reputaţia unuia care ţine să tragă el sforile, consimţi Stella. Atunci de ce te încrunţi? — Politica e ca ploaia de vară – ştii că se va întâmpla, dar e enervantă şi te murdăreşte. Apoi ridică din umeri alungând gândul, aşa cum făcea cu orice altceva era inevitabil. În fond, din câte ştia despre Booth DeWitt, trebuia să obţină rolul pe meritul propriu. Dacă era ceva ce Ariel avea din belşug era încrederea. Avusese întotdeauna nevoie de ea. Spre deosebire de Amanda, personajul pe care îl interpreta în serial, Ariel nu crescuse într-un mediu de siguranţă financiară. Casa ei fusese cu mult mai bogată în dragoste decât în bani. Nu regretase niciodată acest lucru, nici eforturile de a o scoate la capăt de la o lună la alta. La şaisprezece ani mama ei murise, iar tatăl ei intrase într-o stare de şoc ce durase aproape un an. Nu se gândise niciodată că era prea tânără pentru a-şi asuma responsabilităţile legate de gestionarea unei gospodării şi de creşterea a doi fraţi mai mici. Nu existase nimeni altcineva care s-o facă. Vânduse pudră şi parfumuri într-un magazin universal ca să-şi poată plăti facultatea, ocupându-se între timp şi de casă şi acceptând orice rol, cât de mărunt, ce se oferea. Fuseseră ani plini, dificili, şi poate că acest lucru în sine îi oferise surplusul de energie şi de hotărâre de care se bucura în prezent. Şi atitudinea că tot ceea ce trebuia făcut putea fi făcut. — Amanda. Ariel ridică privirea şi văzu o femeie micuţă, de vârstă mijlocie, ţinând un pachet de mâncare ce mirosea puternic a usturoi. Fiindcă era strigată pe numele personajului ei aproape la fel de des ca pe numele propriu, Ariel zâmbi şi întinse mâna. — Bună. — Eu sunt Dorra Wineberger şi voiam să-ţi spun că eşti la fel de frumoasă ca la televizor. — Mulţumesc, Dorra. Îţi place serialul? — Nu ratez nimic, niciun episod. Îi zâmbi radios lui Ariel, apoi se aplecă spre ea. Eşti minunată, dragă, atât de bună şi de răbdătoare. Cred sincer că cineva ar trebui să-ţi spună despre Cameron – nu e bun pentru tine. Cel mai bine ar fi să te descotoroseşti de el înainte să pună mâna pe banii tăi. Ţi-a amanetat deja cerceii cu diamant. Iar tipa asta… Dorra strânse buzele şi îi aruncă o privire întunecată Stellei. De ce-ţi mai baţi capul cu ea după toate problemele pe care ţi le-a făcut… Dacă n-ar fi intervenit ea, tu şi Griff aţi fi fost căsătoriţi, după cum ar fi trebuit. Se încruntă ofensată spre Stella. Ştiu că ai pus ochii pe soţul surorii tale, Vikki. Stella se chinui să-şi reţină un rânjet şi, jucându-şi rolul, îşi dădu capul pe spate şi îşi îngustă ochii. — Bărbaţii sunt interesaţi de mine, spuse tărăgănat. Şi de ce nu? Dorra clătină din cap şi se întoarse spre Ariel. — Întoarce-te la Griff, o sfătui ea cu blândeţe. El te iubeşte, te-a iubit întotdeauna. Ariel îi răspunse strângerii scurte de mână. — Mulţumesc că îţi pasă. Ambele femei o urmăriră pe Dorra îndepărtându-se înainte de a se întoarce una spre cealaltă. — Toată lumea o iubeşte pe dr. Amanda, spuse Vikki rânjind. E practic sfântă. — Şi toată lumea adoră să o deteste pe Vikki. Chicotind, Ariel îşi termină cafeaua. Eşti atât de rea. — Da. Stella oftă mulţumită. Ştiu. Îşi mestecă încet ananasul, privind plină de regret farfuria lui Ariel. În fine, oricum mi se pare cam ciudat când oamenii mă confundă cu Vikki. — Asta înseamnă că joci bine, o corectă Ariel. Dacă intri în casele oamenilor în fiecare zi şi nu le stârneşti emoţiile, e cazul să-ţi cauţi un alt domeniu de activitate. Fizică nucleară sau concursuri de stat în echilibru pe buşteni. Şi dacă tot veni vorba de muncă, adăugă ea, aruncând o privire la ceas. — Ştiu… Hei, ai de gând să termini aia? Râzând, Ariel îi întinse baclavaua şi se ridicară.   Trecuse bine de ora nouă seara când Ariel plăti taxiul în faţa clădirii unde se afla apartamentul lui P.B. Marshell de pe Madison Avenue. Nu îşi făcea griji că întârziase fiindcă nu ştia cât era ceasul. Nu ratase niciodată să dea o replică, sau o filmare, dar când nu avea direct legătură cu munca, timpul era ceva de care se bucura sau pe care îl ignora. Îi dădu un bacșiș mare taximetristului, îndesă restul în geantă fără a-l număra, apoi porni prin ploaia măruntă și ușoară spre holul de la intrare. Decise că mirosea a salon mortuar. Prea multe flori, prea multă strălucire. După ce își dădu numele la biroul de securitate, se strecură într-un lift şi apăsă butonul spre penthouse. Nu-i trecu prin cap să se simtă neliniştită la gândul că intra pe domeniul lui P.B. Marshell. Pentru Ariel, o petrecere era o petrecere. Spera că avea să se servească şampanie. Îi era poftă. Uşa fu deschisă de un bărbat cu spatele ţeapăn şi chipul de piatră, îmbrăcat intr-un costum de culoare închisă, care o întrebă pe Ariel cum o cheamă cu un uşor accent britanic. Când ea îi zâmbi, acesta îi luă mâna întinsă fără să-şi dea seama. Ariel trecu pe lângă majordom, căruia îi lăsă o impresie de vitalitate şi de sex – o combinaţie ce îl derută preţ de câteva minute. Ariel luă un pahar de şampanie de pe o tavă şi, observându-şi agentul, traversă încăperea spre ea. Booth observă intrarea lui Ariel. Pentru o clipă aceasta îi aminti de fosta soţie. Nuanţele tenului, structura osoasă. Apoi impresia dispăru şi se trezi privind o tânără cu părul în bucle lejere revărsat pe umeri. Părea presărat cu o pânză uşoară de picături mărunte de ploaie. Un chip răpitor, decise el. Dar aspectul de regină de gheaţă dispăru când aceasta râse. Atunci simţi energie şi vervă. „Neobişnuit“, îşi spuse el, la fel de vag interesat de ea pe cât era de băutura pe care o ţinea în mână. O măsură din cap până în picioare şi decise că probabil era zveltă sub ţinuta relaxată alcătuită din pantaloni cu pense şi bluză largă. Pe de altă parte, dacă într-adevăr ar fi fost zveltă, ar fi încercat să-şi scoată în evidenţă silueta în loc să şi-o ascundă. Din câte ştia Booth despre femei, acestea îşi accentuau farmecele cu care fuseseră înzestrate şi îşi ascundeau defectele. Ajunsese să accepte acest lucru ca parte a nesincerităţii lor înnăscute. Îi aruncă lui Ariel o ultimă privire când aceasta se ridică pe vârfuri pentru a se săruta pe obraji cu cel mai în vogă actor dintr-o producţie ce nu se juca pe Broadway. Doamne, cât de mult detesta acele false petreceri lungi şi aglomerate. — … dacă găsim actriţa pentru rolul principal feminin. Booth se întoarse spre P.B. Marshell şi ridică paharul. — Hmm? Prea obişnuit cu neatenţia lui Booth pentru a se enerva, Marshell reluă. — Putem începe să lucrăm la producţie şi să terminăm totul la timp pentru grila de toamnă dacă găsim actriţa pentru rolul principal feminin. Practic e singurul lucru care ne mai întârzie acum. — Nu mă îngrijorează deloc grila de toamnă, replică Booth sec. — Pe cei de la televiziune, da. — Pat, o să găsim o actriţă pentru Rae când o să găsim una care să se potrivească în rolul lui Rae. Marshell se încruntă spre paharul de whisky, apoi îl bău. La acele o sută douăzeci de kilograme ale lui, avea nevoie de mai multe pahare pentru a le simţi efectul. — Ai respins deja trei nume de top. — Am respins trei actriţe care nu se potriveau, îl corectă Booth. Bău din propriul pahar ca un bărbat care se pricepea la băutură şi avea o relaţie prudentă cu aceasta. O să-mi dau seama care e actriţa potrivită pentru Rae când o s-o văd. Buzele i se întinseră într-un zâmbet rece. Cine altcineva ar putea şti mai bine? Un chicot de râs relaxat şi liber îl făcu pe Marshell să privească în celălalt capăt al încăperii. Timp de o clipă ochii i se îngustară într-o expresie de concentrare. — Ariel Kirkwood, îi spuse lui Booth, arătând cu paharul gol. Directorii executivi ai reţelei de televiziune vor să ţi-o bage pe gât. — Actriţă. Booth o studie din nou pe Ariel. Nu s-ar fi aşteptat să fie actriţă, intrarea ei îi atrăsese atenţia pur şi simplu fiindcă fusese o intrare. Era ceva complet nestudiat în aerul ei, care apărea rar în profesia asta. Sosise la petrecere de suficient timp cât să fi putut să le fie prezentată, lui şi lui Marshell, însă ea părea mulţumită să rămână în celălalt capăt al încăperii, sorbind şampanie şi flirtând cu un actor aspirant. Stătea lejer, într-o poziţie relaxată, care nu aducea a poză, dar ar fi arătat superb într-o fotografie. Se strâmbă la actor. Contrastul puternic dintre chipul ei de zeiţă de gheaţă şi comportamentul ei lipsit de afectare îi stârni curiozitatea. — Fă-mi cunoştinţă, spuse Booth simplu şi porni spre celălalt capăt al încăperii. Ariel găsea fără cusur gustul lui Marshell. Apartamentul era decorat cu stil în nuanţe elegante de auriu şi crem. Covorul era gros, iar pereţii tapetaţi. Recunoscu litografia semnată din spatele ei. Era o încăpere pe care ştia că Amanda ar fi înţeles-o şi ar fi apreciat-o. Lui Ariel îi făcea plăcere să o viziteze. Nu ar fi locuit niciodată acolo. Râse cu Tony când îşi amintiră cursul de improvizaţie pe care îl făcuseră împreună cu ceva ani în urmă. — Iar tu ai început să vorbeşti vulgar ca să te asiguri că toată lumea era trează, îi aminti ea, trăgându-l de barbişonul pe care îl purta pentru rolul lui actual. — A funcţionat. Pentru ce cauză lupţi săptămâna asta, Ariel? Ea ridică din sprâncene, sorbind din şampanie. — Nu lupt pentru o cauză chiar în fiecare săptămână. — O dată la două săptămâni, o corectă el. Prietenii Focilor, Salvaţi Mangusta. Haide, de ce te ocupi acum? Ea clătină din cap. — E ceva ce îmi ocupă o mare parte din timp în momentul de faţă. Nu prea pot să vorbesc despre asta. Rânjetul lui Tony păli. Cunoştea acel ton. — E important? — Vital. — Ei bine, Tony. Marshell îl lovi uşor pe spate pe tânărul actor. Mă bucur că ai reuşit să vii. Deşi într-un mod foarte subtil, Tony adoptă imediat o atitudine prevenitoare. — A fost drăguţ că aţi organizat această petrecere într-o perioadă în care teatrele sunt închise, domnule Marshell. O cunoaşteţi pe Ariel Kirkwood? Îşi puse o mână pe umărul ei. Ne ştim de multă vreme. — Am auzit lucruri bune despre tine, spuse Marshell, întinzându-i mâna. — Mulţumesc. Ariel îşi lăsă mâna într-a lui preţ de o clipă, în timp ce-şi făcea o impresie despre el. Un om de succes – îndrăgostit de mâncare, judecând după corpul solid –, amabil când dorea să fie. Viclean. Lui Ariel îi plăcea combinaţia. — Faceţi filme excelente, domnule Marshell. — Mulţumesc, replică el şi se opri, aşteptându-se ca ea să înceapă să se autopromoveze. Cum ea nu mai spuse nimic, Marshell se întoarse spre Booth. Booth DeWitt, Ariel Kirkwood şi Tony Lazarus. — Ţi-am văzut piesa, îi spuse Booth lui Tony. Îţi cunoşti bine personajul. Îşi mută privirea asupra lui Ariel. Domnişoară Kirkwood. Avea ochi derutanţi, îşi spuse ea, de un verde atât de limpede şi atât de direcţi pe un chip atât de distant. Părea un om rezervat, încercat de suferinţe, înzestrat din belşug cu inteligenţă. Era evident că nu îşi bătea capul prea mult cu tendinţele modei. Părul îi era des şi întunecat şi puţin prea lung pentru moda actuală. Însă ea găsea că se potrivea chipului său. Îşi spuse că faţa lui părea desprinsă din secolul nouăsprezece. Subţire şi savantă, cu o nuanţă de asprime şi o duritate a gurii ce o împiedica să arate prea blândă. Vocea îi era profundă şi seducătoare, dar vorbea într-un ritm sacadat ce sugera nerăbdare. Avea ochii unui observator, îşi spuse ea. Şi aerul unui bărbat care nu tolera interferenţe sau intimităţi. Nu era sigură dacă avea să-l placă, dar ştia că îi admira munca. — Domnule DeWitt. Palma ei o atinse pe a lui. Forţă – se aşteptase la ea. Se regăsea în constituţia lui, alungită şi zveltă – şi pe chipul lui. Distanţă – se aşteptase şi la aceasta. — Mi-a plăcut Ultimul clopot. A fost filmul meu favorit de anul trecut. Booth lăsă să treacă această remarcă, studiindu-i chipul. Emana sex prin toţi porii, prin parfumul ei, prin felul în care arăta – nu într-un mod flagrant sau evaziv, ci relaxat şi liber. — Cred că nu ştiu nimic despre proiectele dumitale. — Ariel joacă rolul doctorului Amanda Lane Jamison în Vieţi şi iubiri, interveni Tony. „Dumnezeule mare, o telenovelă“, îşi spuse Booth. Ariel surprinse uşoara expresie de dispreţ de pe chipul lui. Era un alt lucru la care se aşteptase. — Ai vreo obiecţie morală împotriva divertismentului, domnule DeWitt? întrebă ea relaxată, sorbind din şampanie. Sau eşti doar un snob artistic? Zâmbi în timp ce vorbi, un zâmbet rapid, fulgerător, ce tăie complet insulta din cuvintele ei. Lângă ea, Tony îşi drese vocea. — Scuzaţi-mă o clipă, spuse el, şi se retrase discret. Marshell murmură ceva despre un nou pahar de băutură. Când rămaseră singuri, Booth continuă să-i studieze chipul. Râdea de el. Nu mai ţinea minte când se întâmplase ultima dată să aibă cineva curajul sau ocazia de a face acest lucru. Nu era sigur dacă se simţea iritat sau curios. Dar în acel moment se desprinsese de starea în care îşi petrecuse ultima oră. De plictiseală. — Nu am nicio obiecţie morală împotriva telenovelelor, domnişoară Kirkwood. — Oh. Ariel sorbi din şampanie. O faţetă de safir de pe degetul ei sclipi în lumină şi păru să i se reflecte în ochi. Un snob, deci. Ei bine, toată lumea are dreptul să fie. Poate există un alt subiect despre care putem discuta. Ce părere ai despre politica externă a actualei administraţii? — Ambivalenţă, murmură el. Ce fel de personaj joci? — Unul de cea mai bună calitate. Ochii îi dansară în continuare. Ce părere ai despre programul spaţial? — Mă interesează mai mult planeta pe care trăiesc. De cât timp joci în serial? — Cinci ani. Ariel adresă un zâmbet radios unei persoane aflate în celălalt capăt al încăperii şi ridică o mână în semn de salut. Booth o privi din nou, cu atenţie, şi pentru prima dată de când sosise la petrecere, zâmbi. Zâmbetul îi făcu chipul mai atrăgător, fără a-l face însă şi pe el mai abordabil. — Nu vrei să vorbeşti despre munca ta, nu? — Nu în mod deosebit. Ariel îi răspunse la zâmbet cu un altul deschis. Booth simţi stârnindu-se vag în el ceva ce crezuse adormit în siguranţă. Nu cu cineva care o consideră un gunoi. Peste o clipă m-ai întreba dacă m-am gândit vreodată să fac ceva serios, iar atunci probabil că aş deveni agresivă. Agentul meu îmi spune că ar trebui să te vrăjesc. Booth simţea aerul de prietenie emanând dinspre ea, dar nu se încrezu în el. — Asta faci acum? — Sunt în afara programului, replică Ariel. În plus – îşi termină şampania –, nu eşti genul care să fie vrăjit. — Eşti perspicace, recunoscu Booth. Chiar eşti o actriţă bună? — Da, sunt. Nu prea ar merita să faci ceva dacă n-ai fi bun la activitatea respectivă. Ce părere ai de sporturi? Învârti în mână paharul gol. Crezi că Yankee au vreo şansă anul acesta? — Dacă îşi îmbunătăţesc defensiva. Nu era tipul obişnuit, decise el. Orice altă actriţă care aspira la un rol principal într-unul dintre scenariile lui l-ar fi copleşit cu complimente şi ar fi menţionat orice proiect desfăşurat vreodată în faţa camerei. — Ariel… Booth luă un nou pahar de şampanie de la un chelner care trecea pe lângă ei şi i-l întinse. Numele ţi se potriveşte. O alegere înţeleaptă. Ariel simţi o atracţie, rapidă şi clară, ce părea să provină pur şi simplu din felul în care îi rostise numele. — Am să-i transmit mamei mele că ai spus asta. — Nu e un nume de scenă? — Nu. Mama mea citea Furtuna când a început travaliul. Era foarte superstiţioasă. M-aş fi chemat, poate, Prospero, dacă aş fi fost băiat. Înfiorându-se puţin, sorbi din băutură. Ei bine, Booth, începu ea, hotărând că păstrase suficient atitudinea oficială. Nu ar trebui să punem direct pe masă faptul că, după cum ştim amândoi, voi da probă pentru rolul lui Rae peste câteva zile? Intenţionez să-l obţin. El aprobă din cap. Deşi Ariel era revigorant de directă, replica ei era mai mult decât se aşteptase. — Atunci voi fi şi eu suficient de sincer cu tine cât să-ţi spun că nu eşti tipul pe care îl caut. Ea ridică din sprânceană fără a trăda vreun semn de stânjeneală. — O? De ce? — În primul rând, eşti prea tânără. Ea râse – un sunet liber, vaporos, ce părea total neafectat. Booth nu se încrezu nici în sinceritatea lui. — Cred că replica mea e că pot părea mai în vârstă. — Poate. Dar Rae e o tipă aspră. Dură ca piatra. Ridică propriul pahar, dar nu-şi desprinse deloc privirea de pe ea. Tu eşti prea blândă. Se vede pe chipul tău. — Fiindcă acum sunt în pielea mea. Şi încă nu m-am jucat niciodată pe mine însămi în faţa camerei. Se opri pentru o clipă, analizând în gând ideea. Nu cred că m-ar tenta. — Poate o actriţă vreodată să fie ea însăşi? Privirea ei se aţinti din nou asupra lui. Booth o privea cu o intensitate pe care majoritatea oamenilor ar fi găsit-o înspăimântătoare. Deşi atracţia se făcu simţită din nou, Ariel îi acceptă privirea ca făcând parte din el. — Nu ai o părere prea bună despre femei, nu-i aşa? — Nu. Dintr-un motiv pe care nu stătu să-l analizeze, Booth simţi imboldul de a o testa. Îi ridică o şuviţă de păr. Moale – surprinzător de moale. Eşti o femeie frumoasă, murmură el. Ariel îşi înclină capul şi îl studie. Ochii lui nu pierduseră nimic din privirea directă. Poate că ar fi simţit plăcere la auzul acelui compliment dacă nu ar fi ştiut că era calculat. Simţi, în schimb, dezamăgire. — Şi? Sprâncenele lui se uniră. — Şi? — Replica asta duce de obicei la următoarea. Şi, ca scriitor, sunt convinsă că ai câteva replici în mânecă. Booth îşi lăsă degetele să-i alunece uşor pe gât. Ea simţi forţa mâinii şi neglijenţa relaxată a gestului. — Care ţi-ar plăcea? — Aş prefera una sinceră, îi spuse Ariel pe un ton calm. Dar fiindcă nu mi-ai oferi aşa ceva, ce-ar fi să sărim peste toată povestea? Să ştii că personajul tău, Phil, e obtuz, rece şi grosolan. Cred că ţi-ai schiţat foarte bine propria personalitate. Ridică paharul pentru ultima dată şi decise că era păcat că avea o părere atât de proastă despre femei sau, poate, despre oameni în general. Noapte bună, Booth. Când Ariel se îndepărtă, Booth rămase să o privească din urmă preţ de câteva momente, apoi izbucni în râs. În momentul acela nu îşi dădu seama că era primul râs relaxat de care se bucurase în aproape doi ani. Nici măcar nu-şi dădu seama că râdea de el însuşi. Nu, nu era Rae a lui, medită el, dar era bună. Era foarte, foarte bună. Avea să-şi amintească de Ariel Kirkwood.

Dansul zeilor de Nora Roberts  PROLOG Când soarele ajunse jos pe cer, aruncându-şi ultimele săgeţi de foc, copiii se strânseră unul în altul pentru a asculta continuarea poveştii. Bătrânului i se părea că figurile lor nerăbdătoare şi ochii măriţi de uimire luminau întreaga încăpere. Povestirea, pe care începuse s-o depene într-o după-amiază mohorâtă şi ploioasă, avea să-şi urmeze acum cursul, în vreme ce amurgul se lăsa peste câmpie. Lemnele trosneau în focul din şemineu, aceste sfârâituri constituind unicele zgomote care se mai auzeau în încăpere, pe când el sorbea din vin şi îşi căuta în gând cele mai potrivite cuvinte. — De-acum ştiţi cum a început povestea cu Magicianul Hoyt şi vrăjitoarea de dinaintea vremii lui. Ştiţi cum s-a ivit vampirul şi cum savanta şi cel ce-şi putea lua orice formă au trecut, prin Dansul Zeilor, de pe Tărâmul Făgăduinţei, pe teritoriul Irlandei. Mai ştiţi şi cum a fost pierdut un prieten şi un frate şi cum a venit să li se alăture şi războinica. — S-au adunat cu toţii împreună, spuse unul dintre copiii cu ochii larg deschişi. S-au adunat ca să lupte pentru a salva toate lumile. — Acesta este adevărul şi aşa s-a întâmplat. Aceştia şase, formând un cerc de curaj şi de speranţă, au fost desemnaţi de către zei, prin intermediul mesagerei lor, Morrigan, Zeiţă a Bătăliei, să înfrunte în luptă armata vampirilor, aflată sub comanda ambiţioasei regine Lilith. — Ei i-au învins pe vampiri în acea încleştare, zise unul dintre cei mici, iar bătrânul ştiu că acesta se şi vedea drept unul dintre viteji, ridicând sabia şi veghind cu îndrăzneală ca tot răul să fie distrus. — Şi acest lucru este la fel de adevărat şi aşa s-a petrecut totul. În noaptea în care magicianul şi vrăjitoarea şi-au dat mâna, în noaptea în care şi-au promis dragostea pe care şi-au găsit-o în nişte vremuri atât de teribile, cercul celor şase i-a înfrânt în marea bătălie şi i-a respins pe demoni. Bravura şi dârzenia lor n-au putut fi puse nicicum la îndoială. Însă aceea n-a fost decât o singură bătălie şi a avut loc în prima dintre cele trei luni de zile pe care le aveau ei la dispoziţie pentru a salva lumile. — Cât de multe lumi există în total? — Ele nu pot fi numărate, le spuse bătrânul. Tot aşa precum nu pot fi numărate nici stelele de pe cer. Şi toate aceste lumi erau ameninţate. Fiindcă, în cazul în care cei şase nu ieşeau învingători în luptă, aceste lumi ar fi urmat să fie transformate, la fel cum poate fi transformat un om în demon. — Dar ce s-a mai întâmplat după aceea? În acel moment, pe figura lui brăzdată de ani şi luminată acum de jocul flăcărilor din cămin, înflori un zâmbet. — Păi, o să vă povestesc. După noaptea bătăliei, apărură şi zorile de ziuă, aşa cum se întâmplă întotdeauna. Era o dimineaţă blândă şi ceţoasă, liniştită ca tăcerea de după furtună. Ploaia spălase şi îndepărtase tot sângele, atât omenesc, cât şi demonic, însă pământul era ars acolo unde loviseră săbiile de foc. Şi totuşi, tânguitorii porumbei gângureau încă, iar pârâul susura la fel ca mai înainte. În lumina aceea matinală, frunzele şi florile, udate de ploaie, străluceau. Pentru asta se luptaseră ei, continuă bătrânul, pentru aceste lucruri atât de fireşti şi de banale, deoarece omul mai are nevoie şi de confortul adus de simplitate, la fel de tare precum îşi doreşte să dobândească şi cât mai multă glorie. Apoi bătrânul îşi termină de băut vinul şi puse deoparte paharul, adăugând: Aşa că ei se strânseseră pentru a proteja tocmai aceste lucruri. Şi astfel, aflaţi acum împreună, îşi începură călătoria.       1 Clare Întâia zi din septembrie   Larkin şchiopăta prin casa tăcută şi încremenită ca un mormânt. În aer plutea un parfum dulceag, plin de mireasma florilor culese din abundenţă, pentru ritualul strângerii de mână, din noaptea precedentă. Sângele fusese deja şters, iar armele curăţate. Toastaseră cu vinul cel spumos pentru Hoyt şi Glenna şi mâncaseră tort. Însă în dosul zâmbetelor, se ascundea în continuare, asemenea unui oaspete nepoftit, gândul la oroarea bătăliei nocturne. Acea zi, presupunea Larkin, urma să fie destinată odihnei şi pregătirilor suplimentare. Pentru el era un adevărat chin să-şi reprime nerăbdarea de a se antrena şi de a-şi făuri planuri. Cel puţin, în seara anterioară se luptaseră, îşi zise în sinea lui, în timp ce îşi apăsa o mână pe coapsa rănită de o săgeată ce i se înfipsese în cursul încleştării în care căzuseră mulţi demoni răpuşi, ceea ce însemna o mare glorie. În bucătărie, el deschise frigiderul şi scoase o sticlă de coca-cola. Prinsese gustul respectivei băuturi şi ajunsese să o prefere, în locul ceaiului de dimineaţă. Răsuci în mână sticla, minunându-se de ingeniozitatea recipientului – atât de neted, de transparent şi de solid în acelaşi timp. Şi totuşi, ceea ce într-adevăr avea să-i lipsească lui, după întoarcerea lor în Ţara Făgăduinţei, urma să fie ceea ce se afla în interiorul sticlei, conţinutul acesteia, adică. Avea puterea de a recunoaşte faptul că n-o crezuse pe verişoara lui, Moira, atunci când aceasta îi vorbise despre zei şi despre demoni, ca şi despre un întreg război pentru protejarea lumilor. El doar o însoţise în trista zi a înmormântării mamei ei, ca să aibă grijă de ea. Moira îi era nu numai o apropiată rudă de sânge, ci şi o foarte bună prietenă, urmând să devină şi regină în Oraşul Făgăduinţei. Dar absolut toate vorbele pe care i le spusese Moira, la câţiva paşi de mormântul mamei ei, nu constituiseră decât purul adevăr. Ei se îndreptaseră apoi către Dansul Zeilor şi rămăseseră nemişcaţi chiar în inima acelui cerc. Şi totul după aceea se schimbase. Nu doar locul şi timpul în care se aflau, medită el, pe când deschidea sticla şi sorbea din ea acea primă înghiţitură atât de înviorătoare, ci absolut totul se schimbase. În vreme ce stăteau în picioare sub soarele de după-amiază din Ţara Făgăduinţei, brusc apăruse o lumină strălucitoare şi se dezlănţuise vântul, însoţit de un mare vuiet. Apoi se făcuse dintr-odată noapte şi cei doi se treziră în Irlanda, un loc pe care Larkin îl asociase dintotdeauna cu un tărâm de basm cu zâne, fără nicio legătură cu realitatea. El nu crezuse niciodată în bazaconiile acelea de adormit copiii şi nici în balauri sau în alţi monştri, iar în ciuda propriului său har supranatural, nu privea cu ochi buni ideea de magie. Însă magia exista cu-adevărat, era pe deplin convins el acum. Şi tot aşa de reali erau şi Irlanda, şi monştrii. Adică respectivii demoni care îi atacaseră – ţâşnind din bezna pădurii şi aruncându-se asupra lor, cu ochii aceia roşii şi cu colţii ascuţiţi. Având fiecare o înfăţişare omenească, se gândi el, dar nefiind câtuşi de puţin umani. Erau vampiri. Aceştia existau ca să se hrănească pe seama oamenilor. Iar acum, ei se grupaseră sub comanda reginei lor, ca să distrugă totul. El venise aici ca să-i oprească pe demoni, definitiv şi cu orice preţ. Se afla aici, din însărcinarea zeilor, pentru a apăra şi a salva de la pieire toate lumile omului, pentru a le proteja împotriva vampirilor. Bărbatul îşi scărpină alene coapsa rănită, care începuse deja să i se vindece, şi îşi zise în sinea lui că anevoie s-ar fi aşteptat cineva din partea lui să salveze omenirea pe stomacul gol. În consecinţă, îşi tăie o felie de tort, ca să aibă după ce să bea matinala sa coca-cola, apoi linse glazura care i se lipise pe un deget. Până în acel moment, prin diverse şiretlicuri şi tertipuri, el se eschivase de la toate lecţiile de artă culinară ale Glennei. Lui îi plăcea să mănânce, nu putea să conteste acest lucru, însă era cu totul altceva să şi găteşti în mod efectiv de mâncare. Era înalt, slăbănog şi deşirat, având o chică deasă de păr castaniu-roşcat, vâlvoi. Ochii lui, cam de aceeaşi nuanţă cu aceea a părului, erau alungiţi ca aceia ai verişoarei sale şi aproape la fel de pătrunzători. Avea o gură extrem de mobilă, obişnuită să zâmbească uşor şi rapid, nişte mâini iuţi şi îndemânatice şi un fel plăcut de a fi. Cei care îl cunoşteau ar fi zis despre el că era generos şi cu timpul şi cu banii săi, fiind un om pe care ţi-ai fi dorit să-l ai alături, atât la bine, cât şi la rău. Fusese binecuvântat cu nişte trăsături uniforme şi bine conturate, cu o spinare puternică şi cu o mână dispusă în permanenţă să-i ajute pe cei care aveau nevoie de ajutor. Şi mai era dăruit şi cu harul de a-şi putea preschimba forma în aceea a oricărei fiinţe vii. El luă o îmbucătură zdravănă de tort, în timp ce stătea în picioare, dar în casă i se părea a fi parcă prea multă linişte, după gustul lui. Dorea şi simţea acut nevoia de activitate, de larmă, de mişcare. Şi, fiindcă nu mai putea dormi, se decise să-l scoată pe armăsarul lui Cian la o alergare, pe când se crăpa de ziuă. Lui Cian i-ar fi fost imposibil să facă acest lucru, căci el era vampir. Larkin ieşi pe uşa din spate a marii case din piatră. Aerul era îngheţat, dar omul avea pe el puloverul şi jeanşii pe care i-i cumpărase Glenna din sat. În picioare avea cizmele sale – şi purta şi crucea de argint căreia Glenna şi cu Hoyt îi conferiseră puteri fermecate. El văzu unde era pârjolit pământul şi unde era bătătorit de picioare. Îşi văzu şi propriile sale urme de copite, lăsate în pământul îmbibat cu apă, atunci când galopase în bătălie, sub formă de cal. Şi o văzu şi pe femeia care îl călărise, lovind fără milă, în dreapta şi-n stânga, cu o incandescentă sabie învăpăiată de flăcări. Femeia trecea acum încet şi graţios prin ceaţă, efectuând ceea ce ar fi putut să fie luat drept un dans, în cazul în care Larkin n-ar fi cunoscut prea bine faptul că acele mişcări şi controlul total asupra lor erau doar încă o altă formă de pregătire pentru luptă. Braţele şi picioarele ei lungi se mişcau atât de lin, încât de-abia dacă deranjau valurile de ceaţă din atmosferă. El îi putea vedea tremurul muşchilor, pe când poza îndelung, în timp ce braţele ei erau lăsate dezgolite de către o îmbrăcăminte lejeră pe care nicio femeie din Ţara Făgăduinţei n-ar fi îndrăznit s-o poarte şi în afara dormitorului său. Femeia îşi duse înapoi un picior, îndoit de la genunchi, întinzând apoi braţul de aceeaşi parte pentru a-şi apuca piciorul gol. Bluza i se ridică pe trunchi, dezgolind-o şi mai mult. Numai unui bărbat trist i-ar fi displăcut priveliştea aceea, îşi spuse Larkin în sinea lui. Ea avea părul scurt şi negru ca pana corbului, iar ochii ei erau mai albaştri chiar decât lacurile din Fonn. În lumea lui, ea n-ar fi fost considerată drept o frumuseţe, căci îi lipseau rotunjimile dulci şi formele pline, însă el considera silueta ei ca fiind atrăgătoare prin forţa pe care o emana, prin unghiurile feţei şi prin unicitatea interesantei arcuiri a sprâncenelor. Femeia îşi lăsă jos piciorul, mişcându-şi-l apoi lateral şi, în sfârşit, ghemuindu-se îndelung, cu braţele întinse paralel cu solul. — Întotdeauna mănânci atât de mult zahăr dimineaţa? Vocea ei îl luă prin surprindere, făcându-l să tresară. Bărbatul stătuse nemişcat şi nu scosese niciun sunet, crezând că ea nu-i remarcase prezenţa datorită acestui fapt. N-ar fi trebuit să se lase păcălit de aparenţe. Luă o îmbucătură din felia de tort pe care şi uitase deja că o ţinea în mână, zicând: — E tare bună prăjitura asta. — Sunt convinsă. Blair îşi coborî braţele şi se întinse, adăugând: Astăzi, te-ai trezit mai devreme ca de obicei, nu-i aşa? — N-am putut dormi. — Înţeleg ce vrei să spui. A fost o luptă a naibii de grozavă! — Grozavă? El se uită la pământul ars şi se gândi la zbierete, la sânge şi la moarte, replicând: N-a fost chiar ca o noapte petrecută la cârciumă. — Şi totuşi, a fost antrenantă. Blair se uită drept în ochii lui, şi bărbatul remarcă strălucirea metalică a privirii ei. I-am altoit crunt pe vampiri, ceea ce constituie o inegalabilă distracţie de seară. — Ar mai exista şi alte modalităţi, chiar şi mai plăcute, de divertisment nocturn. — Al dracului iureş, totuşi. Femeia îşi alungă orice urmă de încordare musculară în zona umerilor, în timp ce se uita în direcţia casei, continuând: Şi nu-i la îndemâna oricui să treacă de la o cununie la o bătălie şi înapoi, ca învingători. Mai ales dacă analizezi şi alternativa. — Presupun că aceea ar fi fost problema. — Sper că Glenna şi Hoyt o să apuce să se bucure măcar de câteva clipe de intimitate, pentru că, în cea mai mare parte a ei, sărbătoarea a fost compromisă într-o manieră absolut lamentabilă. Cu pasul mare şi aproape fluid, pe care el ajunsese să i-l admire, Blair se apropie de masa pe care ei o folosiseră în cursul antrenamentelor din timpul zilei, pentru a depozita pe ea arme şi provizii. Ea ridică sticla cu apă, pe care o lăsase acolo, şi bău din ea, cu înghiţituri mari şi lacome. — Văd că ai un semn regal. — Ce-ai spus? Larkin se apropie de ea şi o atinse uşor cu buricul unui deget pe un omoplat, acolo unde se afla semnul în forma unei cruci asemănătoare aceleia pe care o purta el la gât, doar ceva mai îngroşată şi de un roşu-sângeriu. — E numai un tatuaj. — În Ţara Făgăduinţei, numai conducătorul are voie să poarte un semn distinctiv pe corp. Atunci când este uns un nou rege sau o nouă regină şi când respectiva persoană ridică sabia de pe piatră, îi şi apare ca prin farmec semnul. Chiar aici, uite, îi arătă el, bătându-se uşor cu mâna pe bicepsul drept. Nu este semnul unei cruci, dar se zice că este pus acolo de către degetul zeilor. — Beton! Adică, excelent, îi explică ea, atunci când bărbatul se încruntase nedumerit. — Eu unul n-am văzut niciodată minunea asta. Femeia îşi înălţă fruntea. — Şi nu crezi decât ceea ce vezi cu ochii tăi? El ridică din umeri. — Mătuşa mea, mama Moirei, are un astfel de semn, însă ea a devenit regină înainte de a mă fi născut eu, aşa că personal eu unul n-am văzut cum i-a apărut semnul. — N-am mai auzit niciodată partea asta a legendei. Şi fiindcă tot îi era la îndemână, Blair îşi trecu un deget prin glazura de cremă de pe felia de tort din mâna lui Larkin şi apoi şi-l supse, delectându-se cu savoarea dulce înainte de a continua: Cred că nu orice poate să se ivească aşa, din senin. — Tu cum te-ai ales cu semnul tău? Nostim individ, se gândi Blair. Îl roade curiozitatea. Şi are nişte ochi nemaipomeniţi. Pare periculos, ca Will Robinson, îşi zise în sinea ei. Acel soi de tip distractiv care caută cu lumânarea tot felul de complicaţii. Iar ea, pur şi simplu, nu era făcută pentru a se complica – şi aflase asta pe propria ei piele. — M-am ales cu el contra cost. Multă lume se tatuează. Asta s-ar putea zice că este ca un fel de exprimare a personalităţii. Şi Glenna şi-a făcut un tatuaj. Blair mai bău din sticlă, uitându-se la el, în timp ce îi arăta cu mâna un loc din mijlocul spatelui ei, şi-i spunea: Cam pe-aici pe undeva îl are ea. Tatuajul ei reprezintă o pentagramă. Iar eu i l-am văzut atunci când am ajutat-o să se îmbrace pentru festivitatea cununiei. — Prin urmare, tatuajele astea sunt doar pentru femei? — Nu numai. Da’ de ce întrebi? Vrei şi tu unul? — Cred că am să mă abţin, îi răspunse Larkin, frecându-şi coapsa cu un aer absent. Blair îşi aminti cum îi smulsese ea însăşi săgeata înfiptă în el şi cum Larkin de-abia dacă scosese vreun sunet. Tipul nu era deloc slab de înger, în afară de faptul că avea nişte ochi minunaţi şi o curiozitate înnăscută. Nu era câtuşi de puţin nepriceput în luptă şi nu se plângea deloc după bătălie. — Te supără piciorul? — E puţin înţepenit şi mă doare un pic. Glenna este o foarte bună vindecătoare. Dar piciorul tău ce face? Blair îşi îndoi piciorul înapoi, lipindu-şi călcâiul de fesă, după care trase de el ostentativ. — E bine. Eu mă vindec repede – asta fiind o particularitate a familiei. Şi totuşi, nu mă vindec la fel de repede ca un vampir, ţinu ea să mai adauge. Însă vânătorii demonilor se vindecă mai repede ca un om de-al vostru obişnuit. Femeia îşi luă jacheta pe care şi-o aruncase pe masă, punându-şi-o pe ea ca să se apere de răcoarea dimineţii. — Vreau şi eu nişte cafea. — Mie nu-mi place cafeaua. Prefer coca-cola. Apoi fermecătorul bărbat îi aruncă un zâmbet irezistibil înainte de a o întreba: O să-ţi pregăteşti tu micul dejun? — Acuşica. Până atunci, mai am câteva lucruri de făcut. — Poate că o să ai amabilitatea să pregăteşti mâncare suficientă pentru două persoane, ce zici? — Poate. Era şi descurcăreţ omul, se gândi ea. Nu puteai să nu-i admiri abilitatea, îşi mai zise în sinea ei, după care rosti cu glas tare: Tu eşti ocupat acum? El nu răspunse imediat, ştiind că încerca să-şi petreacă în fiecare zi câte puţin timp şi cu miraculoasa invenţie numită televiziune. Era mândru să constate că învăţa noi limbaje. — Tocmai mă pregăteam să scot calul la plimbare, iar după aceea să-l hrănesc şi să-l ţesal. — Astăzi e lumină din belşug, şi totuşi, n-ar fi bine să intri în pădure neînarmat. — O să-l călăresc în câmp deschis. Aa, Glenna mă va întreba dacă n-am călărit cumva singur prin pădure. Nu-mi place s-o necăjesc şi s-o îngrijorez. N-ai vrea să călăreşti şi tu? — Socotesc că am călărit îndeajuns azi-noapte, mulţumită ţie. Înveselită, ea îi dădu un pumn uşor în piept şi îi zise pe un ton admirativ: Da’ ştiu că prinzi ceva viteză, nu glumă, băiete! — Dar şi tu ştii să conduci din şa. El se uită apoi din nou la pământul bătătorit de picioare şi încuviinţă: Ai dreptate. A fost o luptă grozavă. — Să ştii tu că da! Însă data viitoare, n-are să mai fie la fel de uşor. Larkin îşi ridică sprâncenele. — Prin urmare, de data asta zici că a fost uşor? — Comparativ cu ceea ce are să vină, poţi fi cât se poate de sigur. — Păi, atunci, zeii să ne apere şi să ne aibă în paza lor pe noi toţi. Şi dacă te-ai gândit să găteşti nişte ouă cu slănină, atunci e foarte bine. Poate că n-ar fi rău să mâncăm acum pe săturate, cât încă mai avem stomacuri pe care să le putem umple. Amuzant gând, îşi zise Blair, pe când intra în casă. Amuzant pe naiba, dacă el chiar intenţionase să glumească! Femeia nu cunoscuse niciodată pe nimeni atât de detaşat ca Larkin, în materie de viaţă şi de moarte. Nu era resemnat. Ea fusese crescută în spiritul resemnării în faţa inevitabilului, nu bărbatul acela – ci doar cu un fel de convingere că el urma să trăiască, dacă asta opta să facă, până ce şi-ar fi sfârşit în mod voluntar viaţa. Ea admira acest mod de abordare a respectivei idei. Blair fusese astfel educată, încât să fie în permanenţă conştientă de faptul că monstrul de sub pat era real şi că acesta nu aştepta decât un singur moment de neatenţie din partea ta ca să te muşte letal de beregată. Şi femeia cea războinică era pregătită să amâne şi să îndepărteze oricând un asemenea moment, atâta vreme cât avea să fie în stare să se ridice în picioare şi să se lupte, să hăcuiască şi să dea foc, scoţând în felul acesta din circulaţie cât mai mulţi vampiri era omeneşte posibil, deoarece, dincolo de forţă, de inteligenţă şi de continuele antrenamente, se afla convingerea ei fermă că altminteri, într-o nefericită zi şi în cine ştie ce mod şi împrejurare, ea ar fi urmat să nu mai fie îndeajuns de iute, de isteaţă şi de norocoasă. Iar atunci, monstrul avea s-o învingă. Şi totuşi, întotdeauna existase un echilibru în această privinţă – între demon şi vânătorul acestuia, fiecare dintre cei doi constituind o pradă pentru celălalt. Acum, însă miza era cu mult mai ridicată, până la un înspăimântător nivel universal, se gândi Blair, în timp ce punea de cafea. Nu avea în sânge doar simţul datoriei şi tradiţia de aproape un blestemat de mileniu. Acum, era vorba despre o luptă pentru salvarea întregii omeniri. Ea se afla aici, cu acest mic şi straniu grup – dintre care doi, un vampir şi un magician, îi erau strămoşi – ca să poarte bătălia bătăliilor. Îşi zise în sinea ei că mai erau două luni până la Halloween, până la Samhain şi la răfuiala finală, pe care o prorocise zeiţa. Trebuia ca ei să fie pregătiţi, se gândi Blair, în timp ce îşi turna prima ceaşcă de cafea. Fiindcă altfel nu mai exista nicio ieşire. Femeia urcă apoi cu cafeaua sa la etaj şi intră la ea în cameră. Din punct de vedere al ambianţei, aceasta semăna mult cu apartamentul ei din Chicago, în care locuise pe parcursul ultimului an şi jumătate. Patul avea la unul dintre capete o tăblie înaltă şi dragoni sculptaţi pe fiecare latură. Orice femeie s-ar fi putut simţi în acel pat ca o prinţesă vrăjită – dacă s-ar fi aflat într-o stare adecvată de spirit. În ciuda faptului că respectiva casă aparţinea unui vampir, exista acolo şi o oglindă lată, cu o ramă groasă din lemn de mahon. Şifonierul ar fi putut înghiţi până şi de trei ori mai multe haine decât îşi adusese Blair cu ea, aşa că femeia îşi ţinea în el armele pe care le folosea mai puţin şi îşi îndesase veşmintele de călătorie în comoda cu sertare. Pereţii erau zugrăviţi într-o nuanţă mohorâtă de prune brumării, iar tablourile atârnate pe ei înfățișau peisaje împădurite, în amurg sau înainte de ivirea zorilor, aşa că încăperea părea să fie cufundată într-o perpetuă umbră, dacă draperiile erau închise. Însă acest lucru n-o deranja. Ea trăise o mare parte din viaţa ei între umbre. Şi totuşi, Blair trase în acel moment draperiile, ca să lase să pătrundă lumina dimineţii, după care se aşeză la micul şi minunatul pupitru, pentru a-şi verifica e-mailul pe laptopul ei. Femeia nu-şi putu controla mica pâlpâire de speranţă şi nici n-o putu opri să se stingă, atunci când constată că nu primise niciun mesaj de răspuns din partea tatălui său. Nimic nou, îşi zise în sinea ei şi se rezemă de spătarul scaunului. El călătorea, pe undeva prin America se Sud, din câte ştia ea. Şi ştia asta doar pentru că îi spusese fratele ei. Trecuseră deja şase luni de când pierduse orice contact cu tatăl ei şi nici acest lucru nu constituia o noutate. Îndatoririle lui faţă de ea fuseseră îndeplinite cu ani în urmă, după părerea lui. Şi poate că avea şi dreptate să considere astfel. El o învăţase tot ce ştia şi o antrenase, deşi ea nu ajunsese niciodată suficient de pregătită încât să merite laudele lui. Ea, pur şi simplu, nu era înzestrată cu echipamentul potrivit pentru asta. Nu i se născuse un fiu, ci o fiică. Dezamăgirea pe care o simţise el atunci când constatase că o fetiţă îi moştenise harul a fost atât de profundă, încât nici nu s-a mai ostenit să şi-o ascundă vreodată. Nu era Sean Murphy omul care să-şi mascheze nemulţumirile de orice fel. Iar de când împlinise fiica sa vârsta de optsprezece ani, el îşi cam luase mâna de pe ea. Blair îşi călcă pe suflet şi îi trimise prin e-mail un al doilea mesaj, deşi el nu catadicsise să-i răspundă nici măcar la primul. Îi transmisese acel prim e-mail înainte de a fi plecat spre Irlanda, pentru a-l anunţa că se pregătea ceva, că urma o mare zguduire, iar ea avea nevoie de sfatul lui. Prea mult îi căutase atunci în coarne, se gândi ea acum, mai ales atunci când încercase din nou, după sosirea ei la destinaţie, să-i comunice faptul că zguduirea era una majoră. El îşi avea propria lui viaţă, modul său unic de a se comporta şi niciodată nu pretinsese altceva. Era problema ei că râvnea să aibă mereu aprobarea lui. Femeia renunţase cu multă vreme în urmă să mai încerce să-i câştige iubirea. Blair opri calculatorul, îşi trase pe ea un tricou şi se încălţă cu nişte adidaşi. Se hotărî să meargă în sala de antrenament, ca să-şi alunge acolo frustrarea şi să-şi recapete pofta de mâncare, trăgând de fiare şi ridicând greutăţi. Casa aceea, după cum i se spusese, era chiar cea în care se născuseră Hoyt şi fratele acestuia, Cian, pe la începutul secolului al doisprezecelea. Bineînţeles că ea mai fusese între timp modernizată şi extinsă, însă Blair putea să-şi dea seama după structura iniţială a construcţiei că familia Cionaoith deţinuse o avere considerabilă. Desigur că Cian avusese nevoie de aproape un mileniu ca să-şi strângă propria lui avere, pentru a achiziţiona din nou casa. Şi asta, deşi din frânturile pe care le reconstituise, Blair dedusese că el nu locuia acolo. Blair nu obişnuia să stea la discuţii cu vampirii, ci doar îi omora. Dar în privinţa lui Cian, făcea o excepţie. Din raţiuni care femeii nu-i erau pe de-a-ntregul limpezi, şi Cian se lupta cu vampirii, ba chiar patronând într-o oarecare măsură mica lor escapadă războinică. Iar, în plus, ea văzuse şi maniera în care se luptase el în noaptea trecută, cu o ferocitate cumplită. Loialitatea lui faţă de ei şi înverşunarea lui în bătălie puteau fi elementele care înclinaseră în favoarea lor balanţa victoriei. Femeia urcă treptele scării cotite de piatră spre ceea ce fusese cândva un hol măreţ, apoi, în anii din urmă, o enormă sală de bal, în prezent, spaţiul acela generos servindu-le lor drept un ideal loc de antrenament. Ea se opri brusc în pragul respectivei încăperi, atunci când dădu înăuntru cu ochii de verişoara lui Larkin, Moira, care făcea acolo extensii pentru muşchii pectorali, cu greutăţi de două kilograme şi jumătate. Femeia din Ţara Făgăduinţei îşi împletise părul castaniu peste cap într-o coadă groasă care îi ajungea până-n talie. Sudoarea i se prelingea pe tâmple şi îi închidea la culoare spatele tricoului alb pe care îl purta. Ochii ei, de o nuanţă cenuşie, priveau drept înainte, concentraţi, presupuse Blair, asupra cine ştie cărui lucru care ar fi ajutat-o să-şi continue cu conştiinciozitate exerciţiile. Blair estima că Moira trebuia să aibă înjur de un metru şi şaizeci de centimetri înălţime şi poate de-abia vreo cincizeci de kilograme în greutate, şi asta cântărită după ce ar fi ieşit dintr-un lac cu hainele ude. Însă era neînfricată. Iar vitejia atârna mult în balanţă, în concepţia lui Blair. Ceea ce i se păruse la început că era doar o agitaţie ca de şoricel a Moirei, de fapt, era în realitate o permanentă vigilenţă asociată cu o atenţie încordată. Micuţei femei nu-i scăpa absolut nimic. — Credeam că mai eşti încă în pat, i se adresă Blair, pe când se apropia. Moira lăsă jos greutăţile, după care îşi şterse cu antebraţul transpiraţia de pe frunte. — M-am sculat de curând. Vrei cumva să foloseşti camera? — Da, dar există aici spaţiu berechet pentru noi amândouă. Blair înaintă şi îşi alese nişte greutăţi de cinci kilograme fiecare. Văd că în dimineaţa asta nu te-ai mai cufundat în lectura cărţilor. — Păi… Moira oftă şi îşi întinse braţele, aşa cum fusese instruită să facă. Şi-ar fi dorit ca şi braţele ei să fie la fel de musculoase ca acelea ale lui Blair, însă nimeni nu i le-ar mai fi considerat catifelate. Mi-am început aici ziua, înainte de a mă duce în bibliotecă. Şi, în general, înainte de a se mai fi trezit şi altcineva în casă. — Foarte bine. Curioasă, Blair se uită la Moira, în timp ce îşi lucra tricepşii. Dar de ce faci tu asta pe ascuns? — Nu ţin niciun secret în privinţa asta. Nu chiar un secret propriu-zis. Moira luă o sticlă cu apă şi îi deşurubă capacul. Apoi înşurubă capacul la loc. Sunt cea mai firavă şi mai bicisnică dintre noi toţi. Nu-i necesar ca tu sau Cian să-mi spuneţi asta verde în faţă – cu toate că, din când în când, câte unul dintre voi îmi mai dă de înţeles acest lucru. Lui Blair i se puse un mic nod în gât înainte de a-i da replica Moirei: — Iar aşa ceva nu-ţi poate face nicio plăcere. Aş vrea să ştii că îmi pare rău, fiindcă eu ştiu cum este să fii complet desconsiderată, atunci când îţi dai toată silinţa. — Toată silinţa mea nu este pe deplin satisfăcătoare, aşa-i? Nu, eu n-am nevoie de păreri de rău, continuă ea, înainte ca Blair să apuce să mai zică ceva. E greu să auzi spunându-ţi-se că ai deficienţe, însă asta-i situaţia mea – cel puţin până acum. Astfel că dimineţile urc aici devreme şi ridic afurisitele astea de porcării, după cum mi-aţi arătat voi. Nu vreau să mai fiu în continuare cea mai prăpădită, cea în privinţa căreia trebuie să-şi facă ceilalţi atâtea griji. — Încă n-ai o masă musculară prea mare, dar stai bine în privinţa vitezei. Şi eşti absolut genială la tragerile cu arcul. Dacă n-ai fi fost înzestrată cu această pricepere, atunci lucrurile ar fi putut lua o altă întorsătură azi-noapte. — În timpul meu liber, muncesc ca să-mi înlătur slăbiciunile şi să-mi sporesc forţa. Asta-i ceea ce mi-ai spus tu – şi m-am înfuriat la auzul cuvintelor tale, până când am înţeles înţelepciunea lor. Iar acum nu mai sunt înfuriată. Ştii bine cum să antrenezi. King era… El era ceva mai îngăduitor cu mine, probabil ca oricare alt bărbat. Un adevărat as în domeniu, adăugă Moira, cu multă părere de rău în ochi. Şi unul care îmi purta o mare afecţiune, tocmai fiindcă eu eram cea mai mică dintre toţi. Blair nu-l cunoscuse pe King, prietenul lui Cian, cel care fusese capturat şi apoi omorât de către Lilith. Şi care, după aceea, fusese preschimbat în vampir şi trimis înapoi printre oameni. — Poţi să n-ai nicio îndoială că eu una n-o să te cocoloşesc câtuşi de puţin, ţinu Blair s-o asigure pe Moira.   După ce termină şirul de exerciţii cu greutăţile şi făcu un duş rapid, Blair simţi că îi revenise apetitul. Se hotărî să-şi pregătească ceva care îi plăcea foarte mult şi se apucă să-şi adune cele necesare pentru a face pâine franţuzească prăjită sau, altfel spus, nişte friganele. Aruncă într-o tigaie nişte slănină irlandeză pentru a-şi asigura aportul de proteine şi selectă la playerul ei MP3 melodia Green Day (Ziua cea verde). Aceasta era o piesă muzicală în acordurile căreia se putea găti în mod plăcut orice mâncare. Femeia îşi turnă şi cea de-a doua ceaşcă de cafea, după care sparse câteva ouă într-un castronaş şi le bătu spumă. Tocmai amesteca aluatul, când în pragul uşii îşi făcu apariţia şi Larkin. Acesta se opri brusc şi se uită la playerul ei. — Ce este asta? — Este un – cum aş putea să-ţi explic mai clar? Un mod de a fluiera în timp ce lucrezi. — Nu, nu la aparat mă refer. Sunt atât de multe din astea, că nu le pot ţine minte chiar pe toate. Dar ce fel de sunet se aude? — Ooo, păi, e o muzică populară. Muzică rock – mai precis, hard-rock. El începu să rânjească, ţinându-şi capul ridicat în timp ce asculta. — Rock, repetă bărbatul. Îmi place cum sună. — Cui ar putea să nu-i placă? În dimineaţa asta nu fac omletă, ci pregătesc de mâncare pâine franţuzească prăjită, adică friganele. — Pâine prăjită? Dezamăgirea care i se citea pe faţă alungă expresia de plăcere la auzul muzicii. Doar pâine coaptă? — Nu numai atât. Iar, în plus, atunci când gătesc eu, tu eşti nevoit să te mulţumeşti doar cu ceea ce-ţi prepar, altminteri îţi faci singur altceva care să-ţi placă mai mult. — Ţie ţi-e uşor să vorbeşti, fiindcă te pricepi să găteşti. Tonul lui era atât de îndurerat, încât ea se abţinu cu greu să nu izbucnească în râs. — Ai încredere în mine şi mergi pe mâna mea în privinţa asta. Am văzut eu cam ce anume îţi place să mănânci, băiete. Te asigur că, la fel de mult ca şi muzica rock, o să-ţi placă şi ceea ce-ţi prepar eu acum, mai ales dacă o să-i pui pe deasupra şi nişte unt şi sirop. O să fie gata imediat. Ce-ar fi să întorci între timp bucăţile de slănină în tigaie? — Trebuie mai întâi să mă spăl. Tocmai am curăţat de bălegar grajdul şi celelalte anexe şi încă nu pot să ating nimic. Ea ridică o sprânceană, pe când el ieşea precipitat din încăpere. Îl văzuse deja eschivându-se în toate modalităţile posibile de la îndatoririle din bucătărie şi trebuia să recunoască faptul că dădea dovadă de şiretenie de fiecare dată. Resemnată, Blair întoarse tot ea slănina, după care înfierbântă pe foc şi o a doua tigaie. Tocmai se pregătea să înmoaie prima bucată de pâine, când auzi nişte glasuri. Proaspăt căsătoriţii se treziseră şi ei, îşi dădu ea seama, şi lăsă deoparte aluatul, pentru a-i întâmpina. Păreau extrem de degajaţi. Era o atitudine firească din partea Glennei, îşi zise Blair în sinea ei. Glenna intră în bucătărie, îmbrăcată într-un pulover de un verde ca de salvie şi nişte jeanşi negri, iar părul ei de un roşu-aprins era lăsat liber. În cazul ei, urbanitatea precumpănea asupra caracterului relaxat, de provincie, presupuse Blair. Iar, dacă mai adăugai şi frumoasa îmbujorare a unei femei căreia în mod evident îi plăceau hârjonelile matinale, aveai imaginea ei completă. Glenna nu prea semăna cu o femeie capabilă să pună pe fugă o întreagă ceată de vampiri, scoţând crunte urlete de luptă şi agitând în văzduh o bardă războinică, însă exact asta făcuse. — Mmm, friganele? Parcă mi-ai fi citit gândurile. Îndreptându-se spre ibricul de cafea, Glenna o mângâie în trecere uşor şi absent pe Blair pe un braţ şi se oferi: Vrei să-ţi dau o mână de ajutor? — Mă descurc şi singură. Tu deja ţi-ai luat partea leului în privinţa robotelii din bucătărie, iar eu mă pricep la micul dejun mai bine decât la prepararea cinei. Doar mi s-a părut mie sau chiar l-am auzit şi pe Hoyt? — El se afla imediat în urma mea. Vorbeşte acum cu Larkin despre cal. Cred că Hoyt este puţin deranjat de faptul că n-a ajuns el la Vlad înaintea lui Larkin. E foarte bună cafeaua. Ai dormit bine? — Am dormit buştean, vreme de vreo două ore. Blair înmuie felia de pâine, o puse apoi la prăjit în tigaia încinsă, să sfârâie, şi continuă: Apoi, nu ştiu de ce, dar m-am trezit într-o stare de agitaţie cumplită şi n-am mai putut adormi. Parcă eram în priză. Ea îi aruncă Glennei o privire, adăugând: Şi nici n-aveam unde să-mi consum excesul de energie, spre deosebire de mireasă. — Sunt nevoită să recunosc că mă simt extrem de liniştită şi de relaxată în dimineaţa asta. Cu o excepţie. Tresărind uşor, Glenna îşi masă bicepsul braţului drept. Am senzaţia că jumătate de noapte am mânuit un baros greu. — Şi barda de luptă este o unealtă suficient de grea. Iar tu ai făcut cu ea o treabă foarte bună. — Nu ştiu dacă aşa stau lucrurile. Dar n-am chef să mă mai gândesc acum la asta – cel puţin până nu mănânc mai întâi. Răsucindu-se, Glenna deschise dulapul de farfurii şi întrebă: Ştii tu cât de des am luat eu un astfel de mic dejun – cu friganele şi cu şuncă prăjită – înainte să înceapă toată povestea asta? — Nu. — Niciodată. Absolut niciodată, accentuă ea, zâmbind în colţul gurii. Am avut grijă de greutatea mea ca şi când, ei bine, ca şi când de acest lucru ar fi depins soarta întregii lumi. — Acum te antrenezi din greu. Blair întoarse felia de pâine, pentru a o prăji şi pe cealaltă parte. Trebuie să-ţi completezi necesarul de carburant. Dacă vei creşte în greutate cu câteva kilograme, îţi pot garanta că vei adăuga pe tine numai muşchi. — Blair, îi zise Glenna, uitându-se către uşă pentru a se asigura că Hoyt nu intrase încă. Tu ai în domeniul ăsta mai multă experienţă decât oricare dintre noi ceilalţi. Aş vrea ca măcar deocamdată lucrul acesta să rămână doar între noi două, dar ai putea să-mi spui cu sinceritate cum ne-am descurcat noaptea trecută în luptă? — Am supravieţuit cu toţii, rosti sec Blair, continuând să scoată friganele rumene pe o farfurie şi să prăjească alte felii de pâine cu glazură de ouă bătute. Asta-i concluzia finală. — Dar… — Glenna, o să-ţi vorbesc pe şleau. Blair se întoarse, rezemându-se cu spatele de masă pentru o clipă, în timp ce pâinea sfârâia mai departe în tigaie şi răspândea arome plăcute în atmosferă. Nu m-am mai confruntat niciodată până acum cu aşa ceva. — Şi totuşi, tu faci asta – adică îi vânezi – de ani şi ani de zile. — Ai dreptate. Însă n-am mai văzut niciodată atât de mulţi adunaţi în acelaşi timp la un loc, şi nici nu i-am văzut vreodată aşa de bine organizaţi ca acum. Glenna respiră adânc. — Asta nu poate fi considerată drept o veste bună. — Bună, rea, asta-i situaţia! Din câte ştiu eu din experienţa mea de până acum – nu s-a mai întâmplat niciodată ca dihăniile astea să trăiască, să lucreze sau să lupte în grupuri mari. Am luat legătura cu mătuşa mea şi am întrebat-o şi pe ea ce părere are despre asta, iar ea mi-a spus acelaşi lucru. Ei sunt ucigaşi şi pot călători, vâna şi chiar locui împreună în găşti. Dar în găşti mici, conduse de câte un element dominant alpha, masculin sau feminin. Niciodată nu i-am văzut acţionând astfel. — Nu ca o armată, murmură Glenna. — Nu într-o structură organizată. Iar ceea ce am văzut noi azi-noapte a fost un adevărat escadron – adică o mică secţiune dintr-o veritabilă armată. Şi, ceea ce e mai important, ei s-au arătat dispuşi să moară pentru ea, pentru Lilith, acest lucru fiind o chestiune de forţă. — Bine. Bine, zise Glenna, în timp ce punea masa. Aşa-mi trebuie; am primit ceea ce am meritat, dacă ţi-am cerut să-mi vorbeşti cu sinceritate. — Hei, fruntea sus! Nu uita că am supravieţuit, da? Asta-i o victorie. — Bună dimineaţa, îi spuse Hoyt lui Blair, în timp ce intra în încăpere. Apoi privirea lui se îndreptă direct spre Glenna. Ei aveau acelaşi colorit în obraji, se gândi Blair, adică ea şi cu strămoşul ei de-atâtea generaţii. Ea, magicianul şi fratele geamăn al acestuia, vampirul, împărtăşeau aceeaşi ascendenţă şi aceleaşi origini, iar acum şi această misiune, presupuse femeia. Soarta era în mod neîndoielnic cât se poate de capricioasă, blestemata! — Voi doi cu siguranţă radiaţi de fericire, le zise ea, atunci când Glenna îşi ridicase privirea, căutând buzele lui Hoyt. Practic, aveţi nevoie de umbrele mele. — Ei îşi apără ochii de soare şi sunt o expresie vie a modei sexy, îi replică Hoyt, făcând-o să râdă. — Ia loc! Femeia opri muzica, după care aduse la masă platoul încărcat cu vârf. Am făcut de mâncare pentru o întreagă armată, socotind că aşa ceva chiar şi suntem, de fapt. — Pare a fi un ospăţ în toată regula. Îţi mulţumim. — Mi-am îndeplinit doar partea mea din îndatorire, spre deosebire de unii dintre noi, care se cam fofilează şi trag mereu chiulul, întâmpină ea, scuturând din cap, apariţia perfect sincronizată a lui Larkin. Ai sosit exact la ţanc, i se adresă Blair. Bărbatul avea o expresie nevinovată şi în acelaşi timp prietenoasă. — Mâncarea este deja gata? Mi-a luat ceva mai mult timp să ajung înapoi, dat fiind faptul că am trecut şi pe la Moira ca să-i spun că micul dejun este în curs de pregătire. Ce privelişte plăcută! — Acum că tot te-ai uitat, apucă-te să şi înfuleci. Şi Blair puse pe o farfurie patru friganele pentru el. După aceea însă, tu şi cu verişoara ta aţi face foarte bine să spălaţi şi vasele.