Nora Roberts carti

Capitolul 1   Cu o pungă cu alimente pe un braţ, Amanda deschise uşa casei. Radia de fericire. De afară se auzea ciripitul păsărilor care se bucurau de soarele primăverii. Lumina se reflectă de pe aurul verighetei ei. Recent căsătorită, de trei luni, era nerăbdătoare să pregătească o cină specială, intimă, pentru a-i face o surpriză lui Cameron. Programul ei solicitant de la spital şi de la clinică o împiedica adesea să gătească, iar ei, ca proaspătă soţie, îi făcea plăcere această activitate. În după-amiaza aceea, când două programări îi fuseseră anulate pe neaşteptate, intenţiona să pregătească ceva sofisticat, elaborat şi memorabil. Ceva care să se potrivească unei atmosfere cu lumânări şi vin. Intră în bucătărie fredonând, o exteriorizare a emoţiilor rară pentru ea, căci era o femeie rezervată. Cu un zâmbet satisfăcut scoase din pungă o sticlă cu vinul de Bordeaux preferat de Cameron. Studie eticheta păstrând pe chip un zâmbet, amintindu-şi de prima dată când băuseră împreună o sticlă. Fusese atât de romantic, atât de atent, îi oferise atât de mult din ceea ce îi trebuia ei în acel moment al vieţii. Aruncând o privire la ceas văzu că mai avea patru ore întregi până urma să se întoarcă acasă soţul ei. Suficient cât să pregătească o masă elaborată, să aprindă lumânările şi să aranjeze paharele de cristal. Mai întâi, decise, avea să meargă la etaj să se dezbrace de costumul şi pantofii comozi. Sus avea un caftan lung din mătase, transparent, în nuanţe de un albastru palid. În seara aceea nu avea să fie psihiatru, ci femeie, o femeie foarte îndrăgostită. Casa era de o curăţenie exemplară şi decorată cu gust. Astfel de lucruri erau fireşti pentru Amanda. Îndreptându-se spre scări aruncă o scurtă privire unei vaze de cristal Baccarat şi îşi dori, pentru o clipă, să-şi fi amintit să ia flori proaspete. Eventual avea să sune la florărie şi să ceară să i se aducă ceva extravagant. Mâna îi alunecă uşor pe balustrada lustruită când începu să urce scările. Privirea ei, de obicei serioasă sau concentrată, era visătoare. Cu un gest neglijent, deschise uşa dormitorului. Zâmbetul îi încremeni, înlocuit de o expresie de şoc deplin. Stând în pragul uşii îşi simţi sângele scurgându-i-se din obraji. Ochii i se căscară uriaşi înainte ca durerea să îi umple. De pe buze îi scăpă un singur cuvânt chinuit. — Cameron. Cele două persoane din pat, prinse într-o îmbrăţişare pasională, se despărţiră brusc. Bărbatul, de o frumuseţe remarcabilă, cu părul acum ciufulit, ridică privirea spre ea, nevenindu-i să creadă. Femeia – felină, fierbinte, răpitoare – zâmbi foarte, foarte încet. Aproape c-o puteai auzi torcând. — Vikki. Amanda îşi privi sora cu ochi plini de suferinţă. — Te-ai întors mai devreme. Umbra unui râs, aproape imperceptibilă, răsună în vocea surorii ei. Cameron se îndepărtă încă vreo câţiva centimetri de cumnata lui. — Amanda, eu… Într-o fracţiune de secundă, chipul Amandei se schimonosi. Cu privirea aţintită asupra cuplului din pat, băgă mâna în buzunarul jachetei şi scoase un revolver mic. Amanţii îl priviră înmărmuriţi, cufundaţi în tăcere. Cu sânge-rece, Amanda ţinti şi trase. Un norişor de confetti ieşi din armă. — Ariel! Dr. Amanda Lane Jamison, cunoscută mai degrabă ca Ariel Kirkwood, se întoarse spre regizorul obosit, în vreme ce cuplul din pat şi membrii echipei de filmare izbucniră în râs. — Scuze, Neal, nu m-am putut abţine. Amanda e întotdeauna victima, spuse ea cu dramatism, în vreme ce ochii îi dansară jucăuşi. Gândiţi-vă cum ar fi afectate audienţele dacă şi-ar pierde controlul măcar o dată şi ar ucide pe cineva. — Ascultă, Ariel… — Sau chiar dacă doar ar răni grav pe cineva, adăugă ea rapid. Şi cine, continuă ea, arătând cu mâna spre pat, merită asta mai mult decât soţul ei lipsit de caracter şi intriganta ei soră? În strigătele şi aplauzele echipei tehnice, Ariel fileu o plecăciune, apoi, fără tragere de inimă, îi dădu arma regizorului când acesta întinse mâna după ea. — Tu, spuse el cu un oftat de suferinţă îndelungată, eşti nebună cu acte în regulă, şi aşa ai fost de când te ştiu. — Apreciez asta, Neal. — De data asta vom înregistra, o avertiză el, încercând să nu rânjească. Hai să vedem dacă putem filma scena asta înainte de prânz. Cuminte, Ariel coborî la etajul întâi al platoului şi aşteptă răbdătoare în picioare să i se refacă machiajul şi coafura. Amanda era întotdeauna perfecţiunea întruchipată. Organizată, meticuloasă, calmă – toate însuşiri care îi lipseau lui Ariel personal. Juca acel personaj de peste cinci ani în popularul serial de mare audienţă Vieţi şi iubiri. În decursul acelor cinci ani, Amanda terminase facultatea magna cum laudae, se specializase ca medic psihiatru şi devenise un terapeut respectat. Mariajul recent dintre ea şi Cameron părea o potrivire perfectă. Dar, desigur, el era un oportunist slab care se căsătorise cu ea pentru banii şi poziţia ei socială, dorind-o în acelaşi timp pe sora ei – şi jumătate din populaţia de femei din oraşul fictiv Trader’s Bend. Amanda urma să se confrunte în curând cu adevărul. Iţele poveştii se îndreptau deja de şase săptămâni spre această revelaţie, şi fuseseră inundaţi de un val de scrisori de la telespectatori. Atât aceştia, cât şi Ariel considerau că era cazul ca Amanda să afle despre ticălosul ei soţ. Lui Ariel îi plăcea Amanda, îi respecta integritatea şi siguranţa de sine. Când se filma, Ariel chiar era Amanda. Chiar dacă în viaţa personală ar fi preferat o zi intr-un parc de distracţii unei seri la balet, înţelegea toate nuanţele femeii pe care o juca. Când urma să se transmită această scenă, telespectatorii aveau să vadă o femeie zveltă, îngrijită, cu părul blond-deschis pieptănat elegant într-un coc sofisticat. Chipul ei era ca de porţelan, răpitor, de o frumuseţe îngheţată ce sugera o sexualitate reţinută. Clasă. Stil. Ochii de un albastru ca apa unui lac şi pomeţii înalţi se adăugau imaginii generale de eleganţă rafinată. Gura cu o formă perfectă avea tendinţa să zâmbească reţinut. Sprâncenele fin arcuite, cu doar câteva nuanţe mai închise decât blondul delicat al părului ei, scoteau în evidenţă genele bogate. O frumuseţe fără cusur, perfect calmă – asta era Amanda. Ariel îşi aşteptă semnalul de intrare şi se întrebă vag dacă închisese espressorul în dimineaţa aceea. Filmară din nou întreaga scenă, de la cap la coadă, apoi o refăcură când observară că ţinuta lui Vikki, alcătuită dintr-un costum de baie fără bretele, devenea vizibilă când se foia în pat. Urmară apoi secvenţele menite să-i surprindă reacţia – camera aduse în prim-plan chipul palid şi şocat al Amandei, rămânând aţintită asupra acestuia preţ de câteva secunde prelungi şi dramatice. — Prânzul. Reacţia fu imediată. Amanţii săriră din pat din două părţi. Îmbrăcat în slipul de baie, J.T. Brown, soţul lui Ariel de pe micul ecran, o prinse de umeri şi o sărută prelung şi cu forţă. — Ascultă, iubito, începu el, rămânând în pielea personajului. O să-ţi explic toate astea mai târziu. Crede-mă. Trebuie să-mi sun agentul. — Fricosule, îi aruncă Ariel din urmă, cu un rânjet ce nu-i stătea deloc în fire Amandei, înainte de a-şi petrece braţul pe sub cel al Stellei Powell, sora ei din serial. Ia-ţi ceva peste costumul acela, Stella. Nu mă simt în stare să mănânc la cantină azi. Stella îşi dădu pe spate coama înfoiată de păr castaniu-roşcat. — Faci cinste? — Întotdeauna trăieşti pe spinarea surorii tale, bombăni Ariel. Bine, plătesc eu, dar grăbeşte-te. Sunt lihnită. În drum spre cabina ei, Ariel ieşi de pe platoul de filmare, traversă alte două platouri – etajul cinci de Doctors Hospital şi sufrageria soţilor Lane, principala familie din Trader’s Bend. Fu tentată să îşi dezbrace costumul şi să-şi desfacă părul, dar ar fi însemnat doar să piardă timpul cu îmbrăcatul şi aranjatul după prânz. În schimb, îşi luă doar geanta uriaşă, ce părea puţin nepotrivită la costumul office elegant al Amandei. Se gândea deja la o porţie generoasă de baclava înmuiată în miere. — Haide, Stella. Ariel băgă capul pe uşa cabinei învecinate, unde Stella tocmai îşi trăgea fermoarul la o pereche strâmtă de blugi. Stomacul meu lucrează suplimentar. — Aşa e întotdeauna, îi răspunse colega ei, îmbrăcând o bluză de trening largă. Unde mergem? — Restaurantul grecesc din colţ. Arzând de nerăbdare, Ariel străbătu coridorul cu pasul ei caracteristic, lung şi legănat, iar Stella alergă să o ajungă din urmă. Nu era vorba că Ariel ar fi gonit dintr-un loc în altul, ci pur şi simplu voia să vadă ce urma. — Dieta mea, dădu Stella să spună. — Mănâncă o salată, îi spuse Ariel neîndurătoare, întoarse capul şi o măsură scurt pe Stella din cap până în picioare. Să ştii că dacă n-ai purta tot timpul ţinute sumare când filmezi nu ai mai fi nevoită să te înfometezi. Stella îi rânji când ajunseră la uşa dinspre stradă. — Eşti invidioasă. — Da. Eu sunt întotdeauna elegantă şi întotdeauna cuminte. Tu ai parte de toată distracţia. Ieşind, Ariel inspiră adânc aerul de New York. Iubea acel aer – îl iubise întotdeauna, în felul cum, de regulă, o făceau turiştii. Ariel îşi petrecuse toată viaţa pe insula prelungă şi îngustă care era Manhattanul, însă totul rămânea doar o aventură pentru ea – priveliştile, mirosurile, sunetele. Era răcoare pentru mijlocul lui aprilie şi stătea să plouă. Aerul era umed şi mirosea a gaze de eşapament. Străzile şi trotuarele erau sufocate de traficul amiezii – toată lumea se grăbea, toţi aveau probleme importante de care trebuiau să se ocupe. Un pieton înjură şi trânti un pumn în capota unui taxi care trecuse prea aproape de bordură. O femeie cu părul în ţepi portocalii trecu în grabă pe lângă ele, încălţată cu cizme negre de piele. Cineva scrisese un comentariu nefavorabil pe un afiş prezentând o piesă populară de pe Broadway. Dar Ariel văzu şi un vânzător stradal care oferea narcise galbene. Cumpără două buchete şi îi întinse unul Stellei. — Nu poţi rezista niciodată, nu-i aşa? bombăni Stella, dar îşi îngropă faţa în florile galbene. — Gândeşte-te câte aş rata, replică Ariel. În plus, este primăvară. Stella se înfioră şi ridică privirea spre cerul de plumb. — Sigur. — Hai să mănânci. Ariel o prinse de mână şi o trase după ea. Întotdeauna devii arţăgoasă când sari peste mese. Restaurantul era plin-ochi de oameni şi invadat de arome. Condimente şi miere. Bere şi ulei. Dintotdeauna dedicată simţurilor ei, Ariel inspiră adânc amestecul de mirosuri înainte de a-şi croi drum până la bar. Avea o abilitate supranaturală de a ajunge unde voia trecând prin mulţimi fără a da din coate sau a călca oamenii pe picioare. În timp ce se mişca, privea şi asculta. Nu voia să rateze vreun miros, textura unei voci sau culorile contrastante ale mâncărurilor. Aruncă o privire în vitrina de sticlă şi simţi deja gustul mâncărurilor de acolo. — Brânză de vaci, o felie de ananas şi cafea – neagră, spuse Stella oftând. Ariel îi aruncă o privire scurtă, plină de compătimire. — Salată grecească, o bucată din mielul ăla pe o chiflă tare şi o felie de baclava. Cafea cu frişcă şi zahăr. — Eşti dezgustătoare, îi spuse Stella. Nu te îngraşi niciodată un gram. — Ştiu. Ariel avansă încet de-a lungul barului, până la casierie. Ţine de controlul psihologic şi de un stil de viaţă ordonat. Ignorând pufnetul dispreţuitor al Stellei, plăti şi îşi croi drum prin restaurantul aglomerat, spre o masă goală. Ajunse la ea deodată cu un bărbat zdravăn. Ariel se mulţumi să-şi ţină tava şi îi adresă un zâmbet năucitor. Bărbatul îşi îndreptă umerii, îşi supse burta şi cedă. — Mersi, spuse Stella, mulţumindu-i şi descotorosindu-se de el în acelaşi timp, ştiind că, dacă nu o făcea ea, Ariel avea să-l invite să stea cu ele şi ar fi stricat orice şansă la o conversaţie între patru ochi. Prietena ei avea nevoie de un paznic, considera Stella. Ariel făcea toate acele lucruri pe care o femeie singură ar fi trebuit să le evite în mod raţional. Vorbea cu străinii, umbla singură noaptea şi deschidea uşa de la intrare fără să pună mai întâi lanţul de siguranţă. Nu era vorba că ar fi fost prea îndrăzneaţă sau neatentă, ci pur şi simplu credea în binele din oameni. Şi, cumva, în cei aproape douăzeci şi cinci de ani de viaţă ai ei, nu fusese dezamăgită niciodată. Stella se minuna de ea, fiind în acelaşi timp şi îngrijorată pentru ea. — Faza cu pistolul a fost una dintre cele mai tari din tot sezonul, comentă Stella, făcându-şi de lucru cu brânza de vaci. Am crezut că Neal o să înceapă să urle. — Trebuie să se relaxeze, spuse Ariel cu gura plină. E tot timpul tensionat de când s-a despărţit de dansatoarea aia. Dar tu cum eşti? Ieşi în continuare cu Cliff? — Da. Stella ridică dintr-un umăr. Nu ştiu de ce, relaţia nu progresează nicicum. — Spre ce vrei să progreseze? replică Ariel. Dacă ai un scop anume în minte, lansează-te pur şi simplu. Râzând cu jumătate de gură, Stella începu să mănânce. — Nu toată lumea se aruncă în viaţă aşa ca tine, Ariel. Nu reuşesc niciodată să înţeleg cum de n-ai avut o relaţie serioasă până acum. — E simplu. Ariel înfipse o furculiţă în salată, apoi mestecă încet. Nu am cunoscut niciodată pe cineva care să mă facă să-mi tremure genunchii. De îndată ce se va întâmpla asta, va fi gata. — Aşa, pur şi simplu? — De ce nu? Viaţa nu e atât de complicată pe cât o fac unii. Îşi presără puţin piper peste miel. Tu eşti îndrăgostită de Cliff? Stella se încruntă – nu din cauza întrebării, era obişnuită cu stilul direct al lui Ariel. Ci din cauza răspunsului. — Nu ştiu. Poate. — Înseamnă că nu eşti, spuse Ariel relaxată. Iubirea este o emoţie foarte clară. Eşti sigură că nu vrei din mielul ăsta? Stella nu se obosi să răspundă la întrebare. — Dacă nu ai fost niciodată îndrăgostită, de unde ştii? — N-am fost niciodată în Turcia, dar ştiu că există. Râzând, Stella luă ceaşca de cafea. — La naiba, Ariel, întotdeauna ai un răspuns. Spune-mi despre scenariu. — O, Doamne! Ariel lăsă jos furculiţa şi, sprijinindu-şi coatele pe masă, îşi împreună degetele. Este cel mai bun scenariu pe care l-am citit vreodată. Vreau rolul ăla. Am să obţin rolul ăla, adăugă ea cu o atitudine ce nu ţinea de încredere. Era pur şi simplu un fapt real. Jur, am tot aşteptat să apară un personaj ca Rae. E necruţătoare, continuă Ariel, sprijinindu-şi bărbia pe mâinile împreunate. Complexă, egoistă, rece, nesigură pe ea. Un rol ca ăsta… Se întrerupse, clătinând din cap. Iar povestea, adăugă Ariel inspirând prelung, cu gândurile sărindu-i de la un aspect la altul. E aproape la fel de rece şi de necruţătoare ca personajul, dar te prinde. — Booth DeWitt, medită Stella. Se zvoneşte că a creat personajul Rae pornind de la fosta lui soţie. — Şi nu a încercat să îndulcească lucrurile. Dacă spune adevărul, ea i-a făcut viaţa un iad. În orice caz, spuse, începând din nou să mănânce, e cel mai bun scenariu peste care am dat până acum. Peste câteva zile o să dau probă pentru rol. — Film de televiziune, spuse Stella gânditoare. Televiziune de calitate, cu scenariul scris de DeWitt şi filmul produs de Marshell. Propriul nostru producător ţi s-ar arunca la picioare dacă ai obţine rolul. Pe cuvânt, ce-ar mai creşte audienţele. — Face deja jocuri politice. Încruntându-se uşor, Ariel rupse o bucată de baclava. Mi-a făcut rost de o invitaţie la o petrecere care va avea loc diseară în apartamentul lui Marshell. Se presupune că va veni şi DeWitt. Din câte am auzit, el are ultimul cuvânt în privinţa distribuţiei. — Are reputaţia unuia care ţine să tragă el sforile, consimţi Stella. Atunci de ce te încrunţi? — Politica e ca ploaia de vară – ştii că se va întâmpla, dar e enervantă şi te murdăreşte. Apoi ridică din umeri alungând gândul, aşa cum făcea cu orice altceva era inevitabil. În fond, din câte ştia despre Booth DeWitt, trebuia să obţină rolul pe meritul propriu. Dacă era ceva ce Ariel avea din belşug era încrederea. Avusese întotdeauna nevoie de ea. Spre deosebire de Amanda, personajul pe care îl interpreta în serial, Ariel nu crescuse într-un mediu de siguranţă financiară. Casa ei fusese cu mult mai bogată în dragoste decât în bani. Nu regretase niciodată acest lucru, nici eforturile de a o scoate la capăt de la o lună la alta. La şaisprezece ani mama ei murise, iar tatăl ei intrase într-o stare de şoc ce durase aproape un an. Nu se gândise niciodată că era prea tânără pentru a-şi asuma responsabilităţile legate de gestionarea unei gospodării şi de creşterea a doi fraţi mai mici. Nu existase nimeni altcineva care s-o facă. Vânduse pudră şi parfumuri într-un magazin universal ca să-şi poată plăti facultatea, ocupându-se între timp şi de casă şi acceptând orice rol, cât de mărunt, ce se oferea. Fuseseră ani plini, dificili, şi poate că acest lucru în sine îi oferise surplusul de energie şi de hotărâre de care se bucura în prezent. Şi atitudinea că tot ceea ce trebuia făcut putea fi făcut. — Amanda. Ariel ridică privirea şi văzu o femeie micuţă, de vârstă mijlocie, ţinând un pachet de mâncare ce mirosea puternic a usturoi. Fiindcă era strigată pe numele personajului ei aproape la fel de des ca pe numele propriu, Ariel zâmbi şi întinse mâna. — Bună. — Eu sunt Dorra Wineberger şi voiam să-ţi spun că eşti la fel de frumoasă ca la televizor. — Mulţumesc, Dorra. Îţi place serialul? — Nu ratez nimic, niciun episod. Îi zâmbi radios lui Ariel, apoi se aplecă spre ea. Eşti minunată, dragă, atât de bună şi de răbdătoare. Cred sincer că cineva ar trebui să-ţi spună despre Cameron – nu e bun pentru tine. Cel mai bine ar fi să te descotoroseşti de el înainte să pună mâna pe banii tăi. Ţi-a amanetat deja cerceii cu diamant. Iar tipa asta… Dorra strânse buzele şi îi aruncă o privire întunecată Stellei. De ce-ţi mai baţi capul cu ea după toate problemele pe care ţi le-a făcut… Dacă n-ar fi intervenit ea, tu şi Griff aţi fi fost căsătoriţi, după cum ar fi trebuit. Se încruntă ofensată spre Stella. Ştiu că ai pus ochii pe soţul surorii tale, Vikki. Stella se chinui să-şi reţină un rânjet şi, jucându-şi rolul, îşi dădu capul pe spate şi îşi îngustă ochii. — Bărbaţii sunt interesaţi de mine, spuse tărăgănat. Şi de ce nu? Dorra clătină din cap şi se întoarse spre Ariel. — Întoarce-te la Griff, o sfătui ea cu blândeţe. El te iubeşte, te-a iubit întotdeauna. Ariel îi răspunse strângerii scurte de mână. — Mulţumesc că îţi pasă. Ambele femei o urmăriră pe Dorra îndepărtându-se înainte de a se întoarce una spre cealaltă. — Toată lumea o iubeşte pe dr. Amanda, spuse Vikki rânjind. E practic sfântă. — Şi toată lumea adoră să o deteste pe Vikki. Chicotind, Ariel îşi termină cafeaua. Eşti atât de rea. — Da. Stella oftă mulţumită. Ştiu. Îşi mestecă încet ananasul, privind plină de regret farfuria lui Ariel. În fine, oricum mi se pare cam ciudat când oamenii mă confundă cu Vikki. — Asta înseamnă că joci bine, o corectă Ariel. Dacă intri în casele oamenilor în fiecare zi şi nu le stârneşti emoţiile, e cazul să-ţi cauţi un alt domeniu de activitate. Fizică nucleară sau concursuri de stat în echilibru pe buşteni. Şi dacă tot veni vorba de muncă, adăugă ea, aruncând o privire la ceas. — Ştiu… Hei, ai de gând să termini aia? Râzând, Ariel îi întinse baclavaua şi se ridicară.   Trecuse bine de ora nouă seara când Ariel plăti taxiul în faţa clădirii unde se afla apartamentul lui P.B. Marshell de pe Madison Avenue. Nu îşi făcea griji că întârziase fiindcă nu ştia cât era ceasul. Nu ratase niciodată să dea o replică, sau o filmare, dar când nu avea direct legătură cu munca, timpul era ceva de care se bucura sau pe care îl ignora. Îi dădu un bacșiș mare taximetristului, îndesă restul în geantă fără a-l număra, apoi porni prin ploaia măruntă și ușoară spre holul de la intrare. Decise că mirosea a salon mortuar. Prea multe flori, prea multă strălucire. După ce își dădu numele la biroul de securitate, se strecură într-un lift şi apăsă butonul spre penthouse. Nu-i trecu prin cap să se simtă neliniştită la gândul că intra pe domeniul lui P.B. Marshell. Pentru Ariel, o petrecere era o petrecere. Spera că avea să se servească şampanie. Îi era poftă. Uşa fu deschisă de un bărbat cu spatele ţeapăn şi chipul de piatră, îmbrăcat intr-un costum de culoare închisă, care o întrebă pe Ariel cum o cheamă cu un uşor accent britanic. Când ea îi zâmbi, acesta îi luă mâna întinsă fără să-şi dea seama. Ariel trecu pe lângă majordom, căruia îi lăsă o impresie de vitalitate şi de sex – o combinaţie ce îl derută preţ de câteva minute. Ariel luă un pahar de şampanie de pe o tavă şi, observându-şi agentul, traversă încăperea spre ea. Booth observă intrarea lui Ariel. Pentru o clipă aceasta îi aminti de fosta soţie. Nuanţele tenului, structura osoasă. Apoi impresia dispăru şi se trezi privind o tânără cu părul în bucle lejere revărsat pe umeri. Părea presărat cu o pânză uşoară de picături mărunte de ploaie. Un chip răpitor, decise el. Dar aspectul de regină de gheaţă dispăru când aceasta râse. Atunci simţi energie şi vervă. „Neobişnuit“, îşi spuse el, la fel de vag interesat de ea pe cât era de băutura pe care o ţinea în mână. O măsură din cap până în picioare şi decise că probabil era zveltă sub ţinuta relaxată alcătuită din pantaloni cu pense şi bluză largă. Pe de altă parte, dacă într-adevăr ar fi fost zveltă, ar fi încercat să-şi scoată în evidenţă silueta în loc să şi-o ascundă. Din câte ştia Booth despre femei, acestea îşi accentuau farmecele cu care fuseseră înzestrate şi îşi ascundeau defectele. Ajunsese să accepte acest lucru ca parte a nesincerităţii lor înnăscute. Îi aruncă lui Ariel o ultimă privire când aceasta se ridică pe vârfuri pentru a se săruta pe obraji cu cel mai în vogă actor dintr-o producţie ce nu se juca pe Broadway. Doamne, cât de mult detesta acele false petreceri lungi şi aglomerate. — … dacă găsim actriţa pentru rolul principal feminin. Booth se întoarse spre P.B. Marshell şi ridică paharul. — Hmm? Prea obişnuit cu neatenţia lui Booth pentru a se enerva, Marshell reluă. — Putem începe să lucrăm la producţie şi să terminăm totul la timp pentru grila de toamnă dacă găsim actriţa pentru rolul principal feminin. Practic e singurul lucru care ne mai întârzie acum. — Nu mă îngrijorează deloc grila de toamnă, replică Booth sec. — Pe cei de la televiziune, da. — Pat, o să găsim o actriţă pentru Rae când o să găsim una care să se potrivească în rolul lui Rae. Marshell se încruntă spre paharul de whisky, apoi îl bău. La acele o sută douăzeci de kilograme ale lui, avea nevoie de mai multe pahare pentru a le simţi efectul. — Ai respins deja trei nume de top. — Am respins trei actriţe care nu se potriveau, îl corectă Booth. Bău din propriul pahar ca un bărbat care se pricepea la băutură şi avea o relaţie prudentă cu aceasta. O să-mi dau seama care e actriţa potrivită pentru Rae când o s-o văd. Buzele i se întinseră într-un zâmbet rece. Cine altcineva ar putea şti mai bine? Un chicot de râs relaxat şi liber îl făcu pe Marshell să privească în celălalt capăt al încăperii. Timp de o clipă ochii i se îngustară într-o expresie de concentrare. — Ariel Kirkwood, îi spuse lui Booth, arătând cu paharul gol. Directorii executivi ai reţelei de televiziune vor să ţi-o bage pe gât. — Actriţă. Booth o studie din nou pe Ariel. Nu s-ar fi aşteptat să fie actriţă, intrarea ei îi atrăsese atenţia pur şi simplu fiindcă fusese o intrare. Era ceva complet nestudiat în aerul ei, care apărea rar în profesia asta. Sosise la petrecere de suficient timp cât să fi putut să le fie prezentată, lui şi lui Marshell, însă ea părea mulţumită să rămână în celălalt capăt al încăperii, sorbind şampanie şi flirtând cu un actor aspirant. Stătea lejer, într-o poziţie relaxată, care nu aducea a poză, dar ar fi arătat superb într-o fotografie. Se strâmbă la actor. Contrastul puternic dintre chipul ei de zeiţă de gheaţă şi comportamentul ei lipsit de afectare îi stârni curiozitatea. — Fă-mi cunoştinţă, spuse Booth simplu şi porni spre celălalt capăt al încăperii. Ariel găsea fără cusur gustul lui Marshell. Apartamentul era decorat cu stil în nuanţe elegante de auriu şi crem. Covorul era gros, iar pereţii tapetaţi. Recunoscu litografia semnată din spatele ei. Era o încăpere pe care ştia că Amanda ar fi înţeles-o şi ar fi apreciat-o. Lui Ariel îi făcea plăcere să o viziteze. Nu ar fi locuit niciodată acolo. Râse cu Tony când îşi amintiră cursul de improvizaţie pe care îl făcuseră împreună cu ceva ani în urmă. — Iar tu ai început să vorbeşti vulgar ca să te asiguri că toată lumea era trează, îi aminti ea, trăgându-l de barbişonul pe care îl purta pentru rolul lui actual. — A funcţionat. Pentru ce cauză lupţi săptămâna asta, Ariel? Ea ridică din sprâncene, sorbind din şampanie. — Nu lupt pentru o cauză chiar în fiecare săptămână. — O dată la două săptămâni, o corectă el. Prietenii Focilor, Salvaţi Mangusta. Haide, de ce te ocupi acum? Ea clătină din cap. — E ceva ce îmi ocupă o mare parte din timp în momentul de faţă. Nu prea pot să vorbesc despre asta. Rânjetul lui Tony păli. Cunoştea acel ton. — E important? — Vital. — Ei bine, Tony. Marshell îl lovi uşor pe spate pe tânărul actor. Mă bucur că ai reuşit să vii. Deşi într-un mod foarte subtil, Tony adoptă imediat o atitudine prevenitoare. — A fost drăguţ că aţi organizat această petrecere într-o perioadă în care teatrele sunt închise, domnule Marshell. O cunoaşteţi pe Ariel Kirkwood? Îşi puse o mână pe umărul ei. Ne ştim de multă vreme. — Am auzit lucruri bune despre tine, spuse Marshell, întinzându-i mâna. — Mulţumesc. Ariel îşi lăsă mâna într-a lui preţ de o clipă, în timp ce-şi făcea o impresie despre el. Un om de succes – îndrăgostit de mâncare, judecând după corpul solid –, amabil când dorea să fie. Viclean. Lui Ariel îi plăcea combinaţia. — Faceţi filme excelente, domnule Marshell. — Mulţumesc, replică el şi se opri, aşteptându-se ca ea să înceapă să se autopromoveze. Cum ea nu mai spuse nimic, Marshell se întoarse spre Booth. Booth DeWitt, Ariel Kirkwood şi Tony Lazarus. — Ţi-am văzut piesa, îi spuse Booth lui Tony. Îţi cunoşti bine personajul. Îşi mută privirea asupra lui Ariel. Domnişoară Kirkwood. Avea ochi derutanţi, îşi spuse ea, de un verde atât de limpede şi atât de direcţi pe un chip atât de distant. Părea un om rezervat, încercat de suferinţe, înzestrat din belşug cu inteligenţă. Era evident că nu îşi bătea capul prea mult cu tendinţele modei. Părul îi era des şi întunecat şi puţin prea lung pentru moda actuală. Însă ea găsea că se potrivea chipului său. Îşi spuse că faţa lui părea desprinsă din secolul nouăsprezece. Subţire şi savantă, cu o nuanţă de asprime şi o duritate a gurii ce o împiedica să arate prea blândă. Vocea îi era profundă şi seducătoare, dar vorbea într-un ritm sacadat ce sugera nerăbdare. Avea ochii unui observator, îşi spuse ea. Şi aerul unui bărbat care nu tolera interferenţe sau intimităţi. Nu era sigură dacă avea să-l placă, dar ştia că îi admira munca. — Domnule DeWitt. Palma ei o atinse pe a lui. Forţă – se aşteptase la ea. Se regăsea în constituţia lui, alungită şi zveltă – şi pe chipul lui. Distanţă – se aşteptase şi la aceasta. — Mi-a plăcut Ultimul clopot. A fost filmul meu favorit de anul trecut. Booth lăsă să treacă această remarcă, studiindu-i chipul. Emana sex prin toţi porii, prin parfumul ei, prin felul în care arăta – nu într-un mod flagrant sau evaziv, ci relaxat şi liber. — Cred că nu ştiu nimic despre proiectele dumitale. — Ariel joacă rolul doctorului Amanda Lane Jamison în Vieţi şi iubiri, interveni Tony. „Dumnezeule mare, o telenovelă“, îşi spuse Booth. Ariel surprinse uşoara expresie de dispreţ de pe chipul lui. Era un alt lucru la care se aşteptase. — Ai vreo obiecţie morală împotriva divertismentului, domnule DeWitt? întrebă ea relaxată, sorbind din şampanie. Sau eşti doar un snob artistic? Zâmbi în timp ce vorbi, un zâmbet rapid, fulgerător, ce tăie complet insulta din cuvintele ei. Lângă ea, Tony îşi drese vocea. — Scuzaţi-mă o clipă, spuse el, şi se retrase discret. Marshell murmură ceva despre un nou pahar de băutură. Când rămaseră singuri, Booth continuă să-i studieze chipul. Râdea de el. Nu mai ţinea minte când se întâmplase ultima dată să aibă cineva curajul sau ocazia de a face acest lucru. Nu era sigur dacă se simţea iritat sau curios. Dar în acel moment se desprinsese de starea în care îşi petrecuse ultima oră. De plictiseală. — Nu am nicio obiecţie morală împotriva telenovelelor, domnişoară Kirkwood. — Oh. Ariel sorbi din şampanie. O faţetă de safir de pe degetul ei sclipi în lumină şi păru să i se reflecte în ochi. Un snob, deci. Ei bine, toată lumea are dreptul să fie. Poate există un alt subiect despre care putem discuta. Ce părere ai despre politica externă a actualei administraţii? — Ambivalenţă, murmură el. Ce fel de personaj joci? — Unul de cea mai bună calitate. Ochii îi dansară în continuare. Ce părere ai despre programul spaţial? — Mă interesează mai mult planeta pe care trăiesc. De cât timp joci în serial? — Cinci ani. Ariel adresă un zâmbet radios unei persoane aflate în celălalt capăt al încăperii şi ridică o mână în semn de salut. Booth o privi din nou, cu atenţie, şi pentru prima dată de când sosise la petrecere, zâmbi. Zâmbetul îi făcu chipul mai atrăgător, fără a-l face însă şi pe el mai abordabil. — Nu vrei să vorbeşti despre munca ta, nu? — Nu în mod deosebit. Ariel îi răspunse la zâmbet cu un altul deschis. Booth simţi stârnindu-se vag în el ceva ce crezuse adormit în siguranţă. Nu cu cineva care o consideră un gunoi. Peste o clipă m-ai întreba dacă m-am gândit vreodată să fac ceva serios, iar atunci probabil că aş deveni agresivă. Agentul meu îmi spune că ar trebui să te vrăjesc. Booth simţea aerul de prietenie emanând dinspre ea, dar nu se încrezu în el. — Asta faci acum? — Sunt în afara programului, replică Ariel. În plus – îşi termină şampania –, nu eşti genul care să fie vrăjit. — Eşti perspicace, recunoscu Booth. Chiar eşti o actriţă bună? — Da, sunt. Nu prea ar merita să faci ceva dacă n-ai fi bun la activitatea respectivă. Ce părere ai de sporturi? Învârti în mână paharul gol. Crezi că Yankee au vreo şansă anul acesta? — Dacă îşi îmbunătăţesc defensiva. Nu era tipul obişnuit, decise el. Orice altă actriţă care aspira la un rol principal într-unul dintre scenariile lui l-ar fi copleşit cu complimente şi ar fi menţionat orice proiect desfăşurat vreodată în faţa camerei. — Ariel… Booth luă un nou pahar de şampanie de la un chelner care trecea pe lângă ei şi i-l întinse. Numele ţi se potriveşte. O alegere înţeleaptă. Ariel simţi o atracţie, rapidă şi clară, ce părea să provină pur şi simplu din felul în care îi rostise numele. — Am să-i transmit mamei mele că ai spus asta. — Nu e un nume de scenă? — Nu. Mama mea citea Furtuna când a început travaliul. Era foarte superstiţioasă. M-aş fi chemat, poate, Prospero, dacă aş fi fost băiat. Înfiorându-se puţin, sorbi din băutură. Ei bine, Booth, începu ea, hotărând că păstrase suficient atitudinea oficială. Nu ar trebui să punem direct pe masă faptul că, după cum ştim amândoi, voi da probă pentru rolul lui Rae peste câteva zile? Intenţionez să-l obţin. El aprobă din cap. Deşi Ariel era revigorant de directă, replica ei era mai mult decât se aşteptase. — Atunci voi fi şi eu suficient de sincer cu tine cât să-ţi spun că nu eşti tipul pe care îl caut. Ea ridică din sprânceană fără a trăda vreun semn de stânjeneală. — O? De ce? — În primul rând, eşti prea tânără. Ea râse – un sunet liber, vaporos, ce părea total neafectat. Booth nu se încrezu nici în sinceritatea lui. — Cred că replica mea e că pot părea mai în vârstă. — Poate. Dar Rae e o tipă aspră. Dură ca piatra. Ridică propriul pahar, dar nu-şi desprinse deloc privirea de pe ea. Tu eşti prea blândă. Se vede pe chipul tău. — Fiindcă acum sunt în pielea mea. Şi încă nu m-am jucat niciodată pe mine însămi în faţa camerei. Se opri pentru o clipă, analizând în gând ideea. Nu cred că m-ar tenta. — Poate o actriţă vreodată să fie ea însăşi? Privirea ei se aţinti din nou asupra lui. Booth o privea cu o intensitate pe care majoritatea oamenilor ar fi găsit-o înspăimântătoare. Deşi atracţia se făcu simţită din nou, Ariel îi acceptă privirea ca făcând parte din el. — Nu ai o părere prea bună despre femei, nu-i aşa? — Nu. Dintr-un motiv pe care nu stătu să-l analizeze, Booth simţi imboldul de a o testa. Îi ridică o şuviţă de păr. Moale – surprinzător de moale. Eşti o femeie frumoasă, murmură el. Ariel îşi înclină capul şi îl studie. Ochii lui nu pierduseră nimic din privirea directă. Poate că ar fi simţit plăcere la auzul acelui compliment dacă nu ar fi ştiut că era calculat. Simţi, în schimb, dezamăgire. — Şi? Sprâncenele lui se uniră. — Şi? — Replica asta duce de obicei la următoarea. Şi, ca scriitor, sunt convinsă că ai câteva replici în mânecă. Booth îşi lăsă degetele să-i alunece uşor pe gât. Ea simţi forţa mâinii şi neglijenţa relaxată a gestului. — Care ţi-ar plăcea? — Aş prefera una sinceră, îi spuse Ariel pe un ton calm. Dar fiindcă nu mi-ai oferi aşa ceva, ce-ar fi să sărim peste toată povestea? Să ştii că personajul tău, Phil, e obtuz, rece şi grosolan. Cred că ţi-ai schiţat foarte bine propria personalitate. Ridică paharul pentru ultima dată şi decise că era păcat că avea o părere atât de proastă despre femei sau, poate, despre oameni în general. Noapte bună, Booth. Când Ariel se îndepărtă, Booth rămase să o privească din urmă preţ de câteva momente, apoi izbucni în râs. În momentul acela nu îşi dădu seama că era primul râs relaxat de care se bucurase în aproape doi ani. Nici măcar nu-şi dădu seama că râdea de el însuşi. Nu, nu era Rae a lui, medită el, dar era bună. Era foarte, foarte bună. Avea să-şi amintească de Ariel Kirkwood.

Visul regasit de Nora Roberts   Prolog   California, 1888   Era cale lungă de bătut pentru un om. Nu numai milele de la San Diego pînă la falezele de lîngă Monterey, se gîndea Felipe, ci şi anii. Atîţia ani... Cîndva, fusese destul de tînăr ca să meargă cu încredere de-a lungul stîncilor, să se caţăre, chiar şi să alerge. Sfidînd soarta, bucurîndu-se de iureşul vîntului, de tumultul valurilor, de înălţimile ameţitoare. Odinioară, stîncile înfloriseră pentru el primăvara. Pe-atunci se găsiseră flori de cules pentru Seraphina şi-şi aducea aminte, cu limpezimea vîrstei care priveşte înapoi spre tinereţe, cum rîsese şi strînsese la sîn floricelele rare şi sălbatice, ca şi cum ar fi fost trandafiri nepreţuiţi, culeşi dintr-un boschet îngrijit cu drag. Acum vederea îi slăbise şi avea membrele firave. Dar nu şi memoria. Memoria puternică şi vitală, într-un trup bătrîn, era crucea lui. Orice bucurii găsise în viaţă, fuseseră tulburate, întotdeauna, de sunetul rîsului Seraphinei, de încrederea din ochii ei negri. De iubirea ei tînără şi care nu accepta nici un compromis. În cei mai bine de patruzeci de ani de cînd o pier­duse, şi în acea parte a sufletului său unde se ascun­dea inocenţa, învăţase să-şi privească în faţă propriile neputinţe. Fusese laş, fugise din luptă în loc să înfrunte ororile războiului, se ascunsese printre morţi, fără să ridice spada. Dar fusese tînăr, iar tinerilor trebuia să li se ierte asemenea lucruri. Îngăduise ca prietenii şi familia să-l creadă mort, ucis ca un luptător - ca un erou chiar. Ruşinea şi mîndria erau acelea care-l îndemnaseră s-o facă. Mărunte lucruri, mîndria şi ruşinea. Viaţa era alcătuită din cără­mizi atît de mici. Dar nu-şi putea ierta nicicînd că preţul acelei ruşini şi mîndrii fusese viaţa Seraphinei. Obosit, se aşeză pe o piatră să asculte. Să asculte mugetul apei războindu-se cu stîncile, departe jos, să asculte ţipetele ascuţite ale pescăruşilor, vuietul vîntului de iarnă prin ierburi. Iar aerul era îngheţat, cînd închise ochii şi-şi deschise inima. S-o asculte pe Seraphina. Avea să fie veşnic tînără, o frumoasă fată cu ochi negri, care nu avusese timp să îmbătrînească, aşa cum era el acum. Nu aşteptase, ci, pradă disperării şi durerii, se azvîrlise în mare. Din dragoste pentru el, îşi spunea acum Felipe. Din nepăsarea tinereţii care n-a trăit destul pentru a şti că nimic nu durează o veşnicie. Crezîndu-I mort, murise şi ea, aruncîndu-se cu tot cu viitorul ei de pe stînci. O jelise, Dumnezeu îi era martor cît o jelise. Dar n-o putuse urma în mare. în schimb, pornise spre sud, abandonîndu-şi numele şi casa, şi făurindu-şi altele noi. Găsise iarăşi dragostea. Nu acea primă îmbujorare dulce a iubirii pe care o cunoscuse cu Seraphina, ci un sentiment solid şi puternic, clădit din acele mici pietre ale încrederii şi înţelegerii, pe temelia unor nevoi atît liniştite, cît şi violente. Şi îşi dăduse toată străduinţa. Avusese copii şi nepoţi. Trăise o viaţă cu toate bucuriile şi tristeţile care alcătuiesc omul. Supravieţuise iubirii pentru o femeie, ca să întemeieze o familie şi să planteze grădini. Era mulţumit cu roadele crescute din fiinţa lui. Dar n-o uitase niciodată pe fata pe care o iubise. Şi o ucisese. Niciodată nu uitase visul lor de viitor, nici modul gingaş şi inocent în care i se dăruise. Cînd se iubiseră în taină, amîndoi atît de tineri, atît de proaspeţi, visaseră la viaţa pe care aveau s-o trăiască împreună, la căminul pe care urmau să-l făurească din zestrea Seraphinei, la copiii ce aveau să vină. Dar sosise războiul, iar Felipe plecase de lîngă ea spre a-şi dovedi bărbăţia. Şi, cînd colo, îşi dovedise laşitatea. Seraphina îşi ascunsese darul de mireasă, simbolul speranţei pe care fetele îl preţuiesc atît de mult, pentru a-l feri de a cădea în mîinile americanilor. Felipe nu avea nici o îndoială unde îl ascunsese. O înţelesese pe Seraphina lui - logica ei, sentimentele, părţile tari şi slăbiciunile ei. Deşi acest lucru însemna să plece din Monterey fără un ban în buzunar, nu se atinsese de aurul şi giuvaerurile pe care le tăinuise Seraphina. Acum, cu visurile vîrstei care-i argintase părul, care-i împăienjenise ochii şi sălăşluia în oasele lui îndurerate, se ruga ca zestrea să fie într-o bună zi găsită de nişte îndrăgostiţi. Sau de visători. Dacă Dumnezeu era drept, avea să-i îngăduie Seraphinei să aleagă. Indi­ferent ce predica Biserica, Felipe refuza să creadă că Dumnezeu ar fi osîndit pentru păcatul sinuciderii o copilă îndurerată. Nu, nu putea fi altfel decît aşa cum o lăsase cu peste patruzeci de ani în urmă, pe aceeaşi faleză. Veşnic tînără şi frumoasă, şi plină de speranţă. Ştia că n-avea să se mai întoarcă în acel loc. Vremea ispăşirii i se apropia de sfîrşit. Spera ca, atunci cînd avea s-oVevadă pe Seraphina, ea să-i zîmbească şi să-i ierte mîndria necugetată din tinereţe. Se ridică, încovoiat în vînt, rezemîndu-se în baston pentru a nu-i fugi picioarele de sub trup. Şi părăsi faleza, lăsîndu-i-o Seraphinei. ‡ ‡ ‡ Se apropia furtuna, gonind peste mare. Furtună de vară, plină de forţă, lumină şi vînt năprasnic. în acea ireală aură luminiscentă, Laura Templeton stătea mulţu­mită pe stîncă. Furtunile de vară erau cele mai plăcute. Trebuia să se înapoieze curînd la Templeton House, dar deocamdată ea şi cele două bune prietene ale ei stăteau privind, în aşteptare. Avea şaisprezece ani, o constituţie delicată, ochi cenuşii, liniştiţi, şi păr blond, strălucitor. Şi era la fel de plină de energie ca orice furtună. -  Aş dori să mă pot urca în maşină şi să mă reped drept spre ea, rîse Margo Sullivan în vîntul capricios, care sufla tot mai puternic. Drept în ea. -  Cu tine la volan, în nici un caz, se strîmbă Kate Powell. Nu ţi-ai scos permisul decît de-o săptămînă şi deja ţi-ai făcut o reputaţie de dementă. - Eşti invidioasă, fiindcă mai ai atîtea luni pînă să poţi conduce şi tu, aia e. Fiind adevărat, Kate ridică din umeri. Părul ei scurt şi negru flutura în vînt. Trase cu poftă aer în piept, plăcîndu-i modul cum se îndesea, forfotitor. - Eu, cel puţin, pun bani deoparte pentru maşină, nu decupez poze de Ferrari-uri şi Jaguar-uri. - Dacă tot ai de gînd să visezi, replică Margo, încruntîndu-se spre o minusculă ciupitură a lacului coral de pe unghii, măcar visează în stil mare. Voi avea un Ferrari într-o zi sau un Porsche, sau ce vreau eu. Ochii albaştri ca vara i se îngustară cu hotărîre. - N-am să mă mulţumesc cu orice rablă la mîna a doua, ca tine. Laura le lăsă să se contrazică. Ar fi putut dezamorsa conflictul, dar înţelegea că nu făcea decît pur şi simplu parte din prietenia lor. Iar pe ea n-o interesau maşinile. Nu că nu-i plăcea mica maşină decapotabilă şic pe care i-o dăruiseră părinţii la împlinirea vîrstei de şaisprezece ani. Dar, pentru ea, toate maşinile erau la fel. Îşi dădea seama că-i era mai uşor, în situaţia ei. Era fiica lui Thomas şi Susan Templeton, din imperiul hote­lier Templeton. Casa lor se înălţa pe colina din spatele ei, sorindu-se sub cerul de un plumburiu clocotitor. Nu era compusă numai din piatră, lemn şi sticlă. Nu numai din turnuleţe, balcoane şi grădini luxuriante. Nu numai din liota de servitori care o ţineau tot timpul curată lună. Era un cămin. Dar Laura fusese crescută spre a înţelege responsa­bilităţile privilegiilor. Înlăuntrul ei vibra o mare dragoste pentru frumuseţe şi simetrie, şi o enormă bunătate. Pe lîngă acestea se alinia nevoia de a trăi pe măsura standardelor familiei Templeton, să merite tot ceea ce primise la naştere. Nu numai bogăţia, pe care chiar şi la numai şaisprezece ani o înţelegea deja, ci şi iubirea de familie şi de prieteni. Ştia că pe Margo limitările o iritau întotdeauna. Deşi crescuseră împreună în Templeton House, apropiate ca nişte surori, Margo era fiica servitoarei. Kate venise la Templeton House după moartea părinţilor ei. Orfană la opt ani. Fusese îndrăgită, asimi­lată în familie, făcînd parte din Templeton-i la fel de mult ca Laura şi fratele ei mai mare, Josh. Laura, Margo şi Kate erau tot atît de apropiate - ba poate chiar mai apropiate - ca nişte surori de sînge. Dar Laura nu uita niciodată că responsabilitatea familiei Templeton îi revenea ei. Şi într-o zi, îşi spunea ea, avea să se îndrăgos­tească, să se mărite şi să aibă copii. Avea să ducă mai departe tradiţia Templeton-ilor. Bărbatul care avea să vină după ea, s-o ia în braţe, s-o facă să-i aparţină, urma să fie tot ceea ce-şi dorise Laura vreodată. îm­preună, aveau să-şi clădească o viaţă, să întemeieze un cămin, să dureze un viitor la fel de şlefuit şi perfect ca Templeton House. În timp ce-şi imagina, în inimă îi înmugureau visuri. O culoare delicată îi îmbujoră obrajii, pe cînd vîntul îi răvă­şea în jur buclele blonde. - Laura iarăşi visează, comentă Margo, cu un zîmbet fulgerător, care-i făcu faţa, oricum frumoasă, de-a dreptul răpitoare. - Iar ţi s-a pus Seraphina pe creier? o întrebă Kate. - Hmm? Nu, nu se gîndise la Seraphina, dar acum se gîndea. - Mă întreb cît de des a venit aici, visînd la viaţa pe care şi-o dorea alături de Felipe. - A murit într-o furtună ca asta care vine acum. Ştiu că aşa a fost, zise Margo, ridicîndu-şi faţa spre cer. Cu vînt, fulgere şi trăsnete. - Sinuciderea e şi-aşa destul de dramatică, comentă Kate, rupînd o floare şi răsucindu-i între degete tulpina scurtă. Chiar şi dacă ar fi fost o zi perfectă, cu cer albastru şi soare strălucitor, rezultatele erau tot ace­leaşi. - Mă întreb cum e să te simţi atît de pierdută, mur­mură Laura. Dacă-i găsim zestrea, ar trebui să con­struim o capelă sau altceva în amintirea ei. - Eu îmi voi cheltui partea pe haine, pe bijuterii şi pe voiaje, zise Margo, întinzîndu-şi braţele în sus, potrivindu-şi-le apoi sub cap. - Şi se va termina într-un an. Sau mai repede, pre­zise Kate. Eu pe-a mea am s-o investesc în sînge al­bastru[1]. - Plicticoasa şi previzibila Kate, zise Margo, întorcîn- du-şi capul spre Kate şi zîmbindu-i Laurei. Dar tu? Ce-ai să faci cînd o s-o găsim? Şi-o vom găsi, cîndva. - Nu ştiu. „Ce-ar fi făcut mama ei?“ se întrebă Laura. „Sau tatăl ei?“ - Nu ştiu, repetă ea. Va trebui să aştept pînă atunci. Reveni cu privirea spre mare, unde perdelele ploii se apropiau. - Asta e ceea ce n-a făcut Seraphina. N-a avut răbdare să aştepte. Iar vîntul ce se înteţea îi răspunse ca tînguirea unei femei. Un fulger se bifurcă pe cerul greu, ca o explozie albă, orbitoare, în zigzag. Tunetul următor zgudui văzduhul. Laura îşi lăsă capul pe spate, surîzînd. „Se apropie,“ îşi spuse ea. „Puterea, primejdia, gloria." Le dorea. în adîncul cel mai secret al inimii, le dorea pe toate. Apoi se auzi scrîşnetul de frîne, acompaniat de pulsaţia furioasă a asprului rock and roll. Şi un strigăt nervos: - lisuse Christoase, v-aţi ieşit din minţi? zise Joshua Templeton, aplecîndu-se pe geamul maşinii şi încruntîndu-se spre cele trei. Urcaţi naibii în maşină. - Încă nu plouă, răspunse Laura, ridicîndu-se. Îl privi mai întîi pe Josh. Era mai mare decît ea cu patru ani, iar în acel moment semăna atît de mult cu tatăl lor în toiul enervării, încît îi veni să rîdă. Dar obser­vase cine mai era cu el în maşină. Nu era sigură de unde ştia că Michael Fury era periculos ca orice furtună de vară, dar nu avea nici o îndoială. Nu erau numai bombănelile Annei Sullivan de­spre golani şi bătăuşi, deşi, cu siguranţă, mama lui Margo avea opinii categorice despre acest prieten anume al lui Josh. Poate datorită părului său negru, puţin cam prea lung şi prea răvăşit, sau din cauza micii cicatrice albe de deasupra sprîncenei stîngi, despre care Josh spu­nea că Michael o avea dintr-o încăierare. Poate din pricina expresiei, tenebroasă şi ameninţătoare, şi o idee cam răutăcioasă. Ca a unui înger lacom, îşi spuse ea, în timp ce inima îi palpita incomod. Ea însă bănuia că ochii lui erau problema. Atît de şocant de albaştri, pe chipul acela! Atît de intenşi, de direcţi şi pătrunzători, cînd o priveau. „Nu, nu-i plăcea felul cum se uita la ea.“ - Urcaţi dracului în maşină. În jurul lui Josh, nervozitatea emana valuri-valuri. - Mama a făcut o criză cînd şi-a dat seama că sînteţi aici. Dacă o loveşte trăsnetul pe vreuna dintre voi, vai de curu’ meu. - Şi ce drăgălaş e, adăugă Margo, mereu gata să flirteze. Sperînd să-l facă pe Josh gelos, deschise por­tiera din partea lui Michael. O să ne cam înghesuim. Te superi dacă stau pe genunchii tăi, Michael? Privirea lui Michael se abătu dinspre Laura. Îi zîmbi lui Margo arătîndu-şi fulgerător dinţii pe faţa bronzată, cu obrajii adînciţi. - Simte-te ca acasă, dulceaţă. Glasul îi era profund, puţin cam răguşit. Ştia să primească greutatea unei femei disponibile, cu o uşurinţă îndelung exersată. - Nu ştiam că te-ai întors, Michael, zise Kate, strecu- rîndu-se pe bancheta din spate, unde, constată ea cu acreală, era loc destul pentru trei persoane. - Am permisie, o anunţă el, aruncîndu-i o privire, după care reveni cu ochii spre Laura care încă mai ezita în dreptul portierei. Plec iarăşi peste două zile. - Marinarul comercial, spuse Margo, jucîndu-se cu părul lui. Sună atît de... periculos. Şi palpitant. Ai cîte o femeie în fiecare port? - E în curs de rezolvare. În momentul cînd primele picături de ploaie stropiră parbrizul, Michael înălţă o sprinceană spre Laura. - Vrei să stai şi tu pe genunchii mei, dulceaţă? Demnitatea era o altă trăsătură pe care Laura o de­prinsese încă de la o vîrstă fragedă. Neînvrednicindu-I cu nici un răspuns, se aşeză pe canapeaua din spate, lîngă Kate. În clipa cînd portiera se închise, Josh demară ca săgeata în susul colinei, spre casă. Întîlnind ochii lui Michael în oglinda retrovizoare, Laura privi deliberat în altă parte, apoi din nou înapoi spre faleză şi spre locul visurilor ei incomode.   Capitolul 1   În ziua cînd a împlinit optsprezece ani, Laura era îndrăgostită. Ştia că avea noroc să fie atît de sigură pe sentimentele ei, pe viitorul ei şi pe omul căruia urma să i le împărtăşească pe amîndouă. Se numea Peter Ridgeway şi era tot ceea ce-şi visase Laura vreodată. Înalt şi chipeş, blond şi cu un zîmbet fermecător, era un bărbat care înţelegea frumu­seţea şi muzica, şi responsabilităţile carierei. De cînd fusese avansat în organizaţia Templeton şi transferat în branşa californiană, o curtase într-un mod menit să cucerească inima ei romantică. Îi trimisese trandafiri în cutii albe, lucioase, cinaseră în linişte la restaurante cu lumînări pîlpîitoare. Purtaseră nesfîrşite conversaţii despre literatură şi artă, şi schim­baseră priviri care spuneau mult mai mult decît cuvin­tele. Se plimbaseră prin grădină, la lumina lunii, şi cu maşina, pe coastă. Nu durase mult pentru ca Laura să se îndrăgostească, ca printr-o tumbă uşoară, fără lovituri sau vînă- tăi. Parcă ar fi alunecat încet, îşi spunea ea, printr-un tunel căptuşit cu mătase, spre o pereche de braţe care o aşteptau. Poate că, la douăzeci şi şapte de ani, Peter era o idee mai vîrstnic decît le-ar fi convenit părinţilor ei, iar ea, la optsprezece, puţin cam prea tînără. Dar Peter era atît de impecabil, de desăvîrşit, încît Laura nu vedea cu ce ar fi putut conta anii. Nici un băiat de vîrsta ei nu avea cunoştinţele, cizelarea sau răbdarea calmă a lui Peter Ridgeway. Şi era atît de îndrăgostită! Peter făcuse aluzii delicate la căsătorie. Laura înţe­legea că proceda astfel pentru a-i lăsa timp de gîndire. Numai de-ar fi ştiut cum să-i dea de veste că se gîndise deja, hotărînd că el era bărbatul cu care avea să-şi petreacă viaţa. Dar un om ca Peter, îşi spunea Laura, trebuia să fie el acela care lua toate hotărîrile şi măsurile. Aveau timp, se asigura ea. Aveau tot timpul. Iar în seara aceea, la aniversarea ei, Peter urma să fie pre­zent. Avea să danseze cu el. -Şi, în rochia bleu-pal pe care o alesese fiindcă se asorta cu ochii lui, urma să se simtă ca o prinţesă. Mai mult, avea să se simtă ca o femeie. Se îmbrăca încet, dorind să savureze fiecare mo­ment al pregătirilor. De-acum, totul urma să fie altfel, îşi zise ea. Dimineaţă, cînd deschisese ochii, găsise ca­mera neschimbată. Pereţii erau în continuare tapetaţi cu acei mici boboci roz de trandafir, care creşteau acolo de atîţia ani. Razele soarelui de iarnă intrau oblice ca întotdeauna prin ferestre, filtrate de dantelăria perde­lelor ca în atîtea alte dimineţi de ianuarie. Dar totul era altfel. Fiindcă ea se schimbase. Acum îşi studia camera cu ochi de femeie. Aprecia liniile elegante ale biroului de mahon, luciosul Chippen- dale care îi aparţinuse bunicii ei. Atinse frumosul ser­viciu de argint, primit în dar de ziua ei de la Margo, studiind frivolele sticluţe de parfum pe care începuse să le colecţioneze din adolescenţă. lată patul în care dormise, visase, încă din copilărie, cu baldachin înalt, tot Chippendale, şi copertină fante­zistă de dantelă bretonă. Uşile terasei erau deschise, poftind înăuntru sunetele şi miresmele serii. Canapeaua de sub fereastră, unde se putea ghemui, visînd la fa­leze, era plină de perne comode. În căminul de marmură cu vinişoare trandafirii ardea un foc somnoros. Pe consolă stăteau fotografii în rame de argint, delicatele sfeşnice cu lumînări de spermanţet albe şi subţiri pe care îi plăcea atît de mult să le aprindă seara. Şi vaza de Dresda în care se afla bobocul de trandafir alb pe care i-l trimisese Peter în aceeaşi dimi­neaţă. Mai era apoi biroul unde învăţase în tot timpul liceului şi unde avea să studieze în continuare pînă la sfîrşitul anului terminal. Ciudat, medită ea, plimbîndu-şi mîna peste el, nu se simţea ca o elevă de liceu, i se părea că era mult mai matură decît colegii ei de generaţie. Mult mai înţeleaptă, mult mai sigură de direcţia în care se îndrepta. Aceea era odaia copilăriei sale, îşi spuse Laura, a tinereţii şi a sufletului ei. Deşi ştia că n-avea să iubească nici un alt loc la fel de mult, era pregătită, chiar nerăb­dătoare, să-şi întemeieze un nou cămin împreună cu omul iubit, În sfîrşit, se întoarse să se privească în oglinda rabatabilă. Şi zîmbi. Avusese dreptate în privinţa rochiei, conchise ea. Liniile simple, limpezi, se potriveau cu făp­tura ei scundă. Decolteul en-coeur, mînecile prelungi, îngustate, coloana dreaptă - care cobora spre a-i flirta cu gleznele - dădeau un efect clasic, demn, ideal pentru o femeie conformă cu standardele lui Peter Ridgeway.- Poate ar fi preferat să aibă părul lung şi drept, dar, de vreme ce acesta insista să se ineleze frivol, şi-l strînsese în creştet. Îi sporea maturitatea, reflectă Laura. N-avea să fie niciodată sexy şi îndrăzneaţă ca Mar- go, nici dezinvolt-incitantă precum Kate. Prin urmare, se mulţumea cu stilul matur şi demn. La urma urmei, ace­lea erau calităţile pe care Peter le găsea atrăgătoare. Dorea atît de mult să fie perfectă pentru el. Astă-seară - mai ales astă-seară. Cu respect, luă cerceii primiţi de ziua ei de la părinţi. Diamantele şi safirele scînteiau cochet. Le zîmbi, cînd uşa se dădu de perete. - Nu-mi umplu faţa de porcării din astea. Agitată şi roşie în obraji, Kate îşi continuă cearta cu Margo, în timp ce intrau. - Ţi-ai dat tu cu destul pentru amîndouă. - Ai spus că Laura va judeca, îi aminti Margo, după care se opri. îşi studie prietena cu un ochi critic. Arăţi fabulos! Sexualitate distinsă! - Serios? Chiar eşti sigură? Ideea de a fi sexy era atît de fascinantă, încît Laura se întoarse din nou spre oglindă. Nu se văzu decît pe sine însăşi, o tînără scundă, cu ochi cenuşii, neliniştiţi, şj un păr ce nu prea voia să stea la locul lui. - Absolut. Toţi tipii de la petrecere te vor dori şi se vor teme să te ceară. Kate pufni, trîntindu-se pe patul Laurei. - N-o să le fie frică să te ceară pe tine, frăţie. Eşti un exemplu de frunte al adevărului în reclame. Margo se rezumă să rîdă afectat, trecîndu-şi o mînă peste şold. Rochia roşie ca rujul de buze avea corsajul decoltat ispititor, mulîndu-se pe toate curbele gene­roase ale trupului. - Dacă ai ceva - nu e cazul tău - scoate în evidenţă. Motiv pentru care îţi trebuie fond de ten, şi fard de ochi, şi rimei, şi... - O, Christoase! - Arată fermecător, Margo, zise Laura, trecînd între ele, împăciuitoare ca întotdeauna. îi zîmbi lui Kate care stătea tolănită pe pat, cu silueta ei unghiulară întrezărită prin lîna albă şi subţire care o acoperea de la gît pînă la glezne. Ca o nimfă a pădurilor. Rîse, cînd Kate gemu. - Dar ţi-ar prinde bine puţin mai multă culoare. - Vezi? zise Margo, repezindu-se cu trusa de ma­chiaj. Stai jos şi las-o pe maestră să-şi facă treaba. - Contam pe tine. Plîngîndu-se tot timpul, Kate îndură umilinţa pensu­lelor şi a tuburilor lui Margo. - O fac numai fiindcă e ziua ta. - Şi-ţi sînt recunoscătoare. - Va fi o noapte senină, comentă Margo, definind preocupată pomeţii lui Kate. Formaţia se instalează deja, iar bucătăria e în plin haos. Mama aleargă peste tot cu aranjamentele florale, ca la o recepţie regală. - Ar trebui s-o ajut... începu Laura. - Tu eşti invitata de onoare, zise Kate, închizînd ochii, apărîndu-şi-i, cînd Margo începu să-i presare fard pe pleoape. Mătuşa Susie are totul sub control, inclusiv pe unchiul Tommy. El e afară, cîntînd la saxofon. Rîzînd, Laura se aşeză pe pat lîngă Kate. - Mereu a spus că fantezia lui secretă e să cînte la sax tenor într-un bar afumat. - Ar fi cîntat, o vreme, replică Margo, trasînd cu grijă conturul ochilor mari ca de căprioară ai lui Kate. Pe urmă, se trezea Templeton-ul din el şi cumpăra barul. - Domnişoarelor, zise Josh, apărînd în uşă, cu o cutie mică de la florărie în mîini. Nu vreau să întrerup un ritual feminin, dar cum toată lumea şi-a ieşit lejer din minţi, eu o fac pe curierul. Modul cum arăta în tuxedo o sfredeli pe Margo drept prin şale. îi adresă o privire senzuală. - Ce bacşiş obişnuieşti? - Nu se ştie niciodată, răspunse Josh, făcînd un efort să nu-şi cufunde privirea în brazda dintre sînii ei, blestemîndu-i pe toţi bărbaţii cărora avea să li se ofere imaginea acelor curbe albe ca laptele. Se pare că mai urmează flori pentru sărbătorită. - Mulţumesc, spuse Laura, ridicîndu-se să ia cutia şi sărutîndu-l. Ăsta-i bacşişul meu. - Arăţi minunat! exclamă el, luînd-o de mînă. Ai crescut. începe să-mi lipsească enervanta de soră-mea aia mică. - Îmi voi da toată silinţa să te enervez, cît pot de des. Laura deschise cutia, oftă şi uită de orice altceva. - De la Peter, murmură ea. Josh strînse din dinţi. Nu se cădea să spună că deja începuse să-l enerveze, cu gusturile ei la bărbaţi. - Unii consideră că e mai elegant să ofere cîte un singur trandafir. - Eu aş prefera să primesc cu zecile, declară Margo. - Îl privi pe Josh în ochi, absolut de acord cu el. - E fermecător, murmură Laura, punînd bobocul în vază, lîngă celălalt. La fel ca ăsta pe care mi l-a trimis azi de dimineaţă. ‡ ‡ ‡ Pe la ora nouă, Templeton House dădea pe dinafară de lume şi zgomot. Grupuri de oaspeţi se revărsau afa­ră din camerele viu luminate, pe terasele încălzite. Alţii hoinăreau prin grădini, plimbîndu-se pe aleile pietruite pentru a admira florile şi fîntînile, toate luminate de globul alb al lunii hibernale şi de vraja lampioanelor. Margo avusese dreptate. Noapta era senină, cu cerul negru spuzit de nenumărate stele strălucitoare ca diamantele. Dedesubt, Templeton House se înălţa scăldată în lumini. Muzica pulsa, invitînd perechile să danseze. Mesele enorme, drapate elegant cu pînză albă, gemeau sub povara mîncărurilor pregătite de o armată de furnizori. Ospătari instruiţi, după rigorile hotelurilor Templeton, treceau discret printre musafiri, purtînd tăvi de argint pline cu cupe de şampanie şi mici delicatese pentru degustat. Fuseseră instalate şase baruri deschise, unde se serveau băuturi răcoritoare sau mixate. Din piscină se înălţau aburi ca nişte degete ceţoase, in timp ce pe suprafaţa apei pluteau zeci de nuferi albi. Pe terase, sub prelatele mătăsoase, şi pe peluze, mesele nenumărate cu feţe albe aveau în centru cîte trei luminări înconjurate de gardenii lucioase. Înăuntru se găseau alţi chelneri, alte bunătăţi, alte muzici, alte flori, pentru invitaţii dornici de căldură şi relativă linişte. La etaj, două cameriste în uniforme stăteau pregătite să asiste orice doamnă care dorea să-şi retuşeze machiajul sau să-şi4ajusteze tivul. Nici o recepţie organizată vreodată la un hotel Templeton din întreaga lume nu era planificată şi exe­cutată cu mai multă grijă decît aniversarea celor opt­sprezece ani ai Laurei Templeton. N-avea să uite nicicînd seara aceea, modul cum scînteiau şi luceau luminile, cum părea muzica să umple văzduhul, împerechindu-se cu parfumurile florilor, îşi cunoştea îndatoririle, conversînd şi dansînd cu prietenii părinţilor şi cu cei de-o seamă cu ea. Deşi nu-l dorea decît pe Peter, se ocupa de toată lumea, aşa cum se cuvenea din partea ei. În timp ce dansa cu tatăl său, îşi lipi obrazul de al lui. - E o petrecere minunată. îţi mulţumesc. Thomas oftă, dîndu-şi seama că Laura mirosea a femeie - gingaş, elegant. - O parte din mine ar mai dori să ai tot trei anişori şi să te salt pe genunchi. O îndepărtă de el, zîmbindu-i. Thomas era un bărbat frapant, cu părul de culoarea bronzului, abia înspicat cu argintiu, şi ochii, moşteniţi de amîndoi copiii lui, încreţiţi la colţuri de însufleţire şi voie bună. - Ai crescut sub privirile mele, Laura. - N-am avut încotro. - Da, se pare că n-ai avut. Iar acum, stau aici con­ştient că o duzină de tineri îmi aruncă săgeţi în spate, sperînd că mă voi da la o parte ca să poată dansa cu tine. - Prefer să dansez cu tine în locul oricui. Dar, cînd pe-alături lunecă Peter împreună cu Susan Templeton, Thomas văzu ochii fiicei sale devenind languroşi şi visători. Cum ar fi putut să prezică, se întrebă el, cînd îl adusese în California pe acel om, că Ridgeway avea să-i răpească fetiţa? Cînd melodia se sfîrşi, Thomas fu nevoit să admire abilitatea lină cu care Peter schimbă partenerele, pentru a se îndepărta rotindu-se cu Laura. - N-ar trebui să te uiţi la el de parcă ai fi gata să-l iei la bătaie, Tommy, murmură Susan. - E doar o fată. - Ştie ce vrea. întotdeauna a părut să ştie. Susan oftă şi ea. - Şi s-ar zice că e vorba de Peter Ridgeway. Thomas îşi privi soţia în ochi. Erau înţelepţi, aşa cum Îi ştia de-o viaţă. O fi fost ea mică şi delicată şi poate că dădea iluzia de fragilitate, dar Thomas ştia cît era de puternică. - Ce părere ai despre el? - E competent, răspunse încet Susan. Bine crescut, manierat. Dumnezeu ne este martor că e un bărbat atractiv. Gura ei gingaşă se înăspri. - Şi aş dori să se afle la o mie de mile distanţă de ea. Vorbesc ca o mamă, recunoscu imediat Susan. Una care se teme că-şi va pierde fata. - L-am putea transfera în Europa. Lui Thomas îi plăcea ideea. - Ba nu... la Tokyo, sau la Sydney. Rîzînd, Susan îşi bătu soţul pe obraz. - După cum se uită la el, l-ar urma oriunde. Mai bine să-l ţinem pe-aproape. Făcînd un efort să accepte situaţia, ridică din umeri. - Putea la fel de bine să-i cadă ca tronc unul dintre nebunaticii de prieteni ai lui Josh, sau vreun gigolo, un vînător de zestre, un escroc... Rîse şi Thomas. - Laura? Niciodată. Susan se mulţumi să ridice dintr-o sprinceană. Ştia că un bărbat n-ar fi putut să înţeleagă. Firile romantice ca a Laurei erau de cele mai multe ori atrase spre aventură. - Ei bine, Tommy, nu ne rămîne decît să vedem ce iese. Şi să-i fim alături. ‡ ‡ ‡ - N-ai de gînd să dansezi şi cu mine? întrebă Margo, strecurîndu-se în braţele lui Josh şi potrivindu-se bine acolo, înainte ca tînărul să fi apucat să accepte sau s-o evite. Ori preferi să stai aici, în butoiul cu melancolie? - Nu eram melancolic. Mă gîndeam. - Eşti îngrijorat pentru Laura. Chiar în timp ce degetele i se plimbau cochet peste ceafa lui, Margo aruncă o privire preocupată spre Laura. - E nebună după el. Şi hotărîtă să-l ia de soţ cu orice preţ. - E prea tînără ca să se gîndească la măritiş. - Se gîndeşte la măritiş de cînd avea patru ani, mormăi Margo. Acum, l-a găsit pe cel pe care-l crede bărbatul visurilor ei. N-o s-o oprească nimeni. - Aş putea să-I omor, reflectă Josh. Apoi, am ascunde cadavrul. Margo chicoti, zîmbind, cu privirea în ochii lui. - Kate şi cu mine te-am ajuta bucuros să arunci leşui de pe faleză. Dar, ce naiba, Josh, poate că e omul potrivit pentru ea. Este atent, inteligent, pare să fie şi răbdător în anumite privinţe hormonale. - Nu-ncepe. Nici nu vreau să mă gîndesc. - Fii sigur că surioara ta va merge prin naos, la vremea potrivită, în alb feciorelnic de mireasă. Oftă, întrebîndu-se cum erau în stare unele femei să se gîndească la căsătoria cu un bărbat, înainte de a şti cum era la pat? - Au multe în comun, serios. Şi cine sîntem noi, doi cinici trecuţi prin ciur şi prin dîrmon, ca să-i judecăm? - O iubim, răspunse simplu Josh. - Asta aşa e. Dar viaţa se schimbă şi fiecare dintre noi o va lua pe drumul lui. Tu ai şi pornit, îi atrase ea atenţia. Domnul student la drept, la Harvard. Kate se frămîntă cu gîndul la colegiu, Laura cu căsătoria... - Şi tu cu ce te frănnînţi, duceso? - Cu toate şi ceva pe deasupra, răspunse, zîmbetul devenindu-i lasciv. Ar fi putut împinge flirtul puţin mai departe, dar apăru ca din pămînt Kate, despărţindu-i. - Ritualurile sexuale mai tîrziu, bombăni ea. Fiţi atenţi, se duc, arătă ea, încruntată, în direcţia Laurei, privind-o cum se îndepărta de mînă cu Peter. Poate-ar trebui să mergem după ei. Să facem ceva. - Ca de pildă? Dar Margo, înţelegînd, cuprinse umerii înguşti ai lui Kate cu un braţ. - Oricum, n-ar rezolva nimic. - Atunci, eu n-am să stau să mă uit, zise Kate dez­gustată, ridicîndu-şi privirea spre Josh. Hai să stăm un timp în grădina de la sud. Josh poate să ne şterpe­lească puţină şampanie. - Eşti minoră, replică el înţepat. - Exact, de parcă tu n-ai fi făcut-o niciodată. Doar cîte un pahar fiecăruia. În sănătatea Laurei. Poate îi va aduce noroc şi tot ceea ce-şi doreşte. - Atunci, cîte un pahar. Margo se încruntă, observîndu-l cum scruta mulţi­mea. - Te uiţi după sticleţi? - Nu. Mă gîndeam că poate a apărut totuşi şi Michael. - Mick? întrebă Kate, înclinîndu-şi capul. Credeam că e prin America Centrală sau pe undeva, jucîndu-se de-a mercenarul. - Este... a fost, se corectă Josh. S-a întors, cel puţin pentru un timp. Speram să accepte invitaţia. Apoi, ridică din umeri şi continuă: - Nu prea le are pe-astea cu balurile. Un pahar, repetă el, bătînd-o pe Kate cu degetul peste nas. Şi nu de la mine l-ai primit. - Fireşte că nu. După ce o luă pe Margo de braţ, Kate porni agale spre grădinile luminate vesel. - Dacă tot n-o putem opri, măcar să bem în cinstea ei. -  Vom bea, fu Margo de acord. Şi-i vom fi alături orice s-ar întîmpla. ‡ ‡ ‡ - Ce multe stele, şopti Laura în noapte, în timp ce se plimba cu Peter pe gazonul în pantă uşoară. Nici nu-mi pot imagina o seară mai desăvîrşită. - E mult mai desăvîrşită acum cînd, în sfîrşit, am prins un moment numai cu tine. Roşind, fata îi surîse. -  lartă-mă. Am fost atît de ocupată, încît nici n-am apucat să stăm de vorbă. Să stăm singuri. - Ai îndatoriri. înţeleg. O Templeton nu şi-ar neglija niciodată oaspeţii. - În mod normal, nu. Dar azi e ziua mea. Îşi simţea mîna atît de încălzită şi ocrotită într-a lui. Ar fi dorit să se poată plimba astfel o veşnicie, pînă pe faleză, ca să-i poată dezvălui acel loc mai intim decît toate. - Ar fi cazul să am şi eu puţin răgaz. - Atunci, să profităm. Şi o conduse spre silueta albă fantezistă a chioşcu­lui de vară. Acolo, sunetele petrecerii se estompau în fundal, iar lumina lunii pătrundea prin dantelăriile de lemn. Mires­mele florilor parfumau aerul. Era exact decorul pe care îl dorise Peter. Demodat şi romantic, ca femeia pe care intenţiona s-o aibă. Cuprinzînd-o în braţe, o sărută. îi cedă atît de uşor, i se păru. Cu atîta inocenţă. Gura aceea delicioasă deschizîndu-se în calea lui, braţele gingaşe încercuindu-l. Îl aţîţa, atîta tinereţe combinată cu demnitate, dorinţă încărcată de inocenţă. Ar fi putut s-o aibă, ştia. Nu-i lipsea nici talentul, nici experienţa. Dar Peter era un om care se mîndrea cu autocontrolul său şi se retrase uşor. Nu voia să întineze perfecţiunea, nici să se repeadă la contactul fizic. Dorea ca soţia iui să fie neatinsă, chiar şi de el însuşi. - Nici nu ţi-am spus cît de fermecătoare arăţi în seara asta. - Îţi mulţumesc. Nepreţuite erau acele calde spasme lichide ale nerăbdării. - Aşa am vrut. Pentru tine. Peter zîmbi, îmbrăţişînd-o tandru, rezemîndu-i capul de inima lui. Era atît de perfectă pentru el. Tînără, adorabilă, educată. Maleabilă. Printre stinghii o zări pe Margo, stridentă în rochia ei roşie mulată pe trup, rîzînd zgomotos de cine ştie ce glumă. Cu toate că glandele îi tresăriră, propriile lui sensibi­lităţi fură ofensate. Fata servitoarei. Visul erotic al ori­cărui bărbat. Privirea i se abătu spre Kate. Gardiana cea scor­ţoasă, cu mai multă minte decît stil. Era uimit că Laura simţea un asemenea ataşament copilăresc faţă de acele două fete. Dar era sigur că avea să se şteargă, cu timpul. în fond, era raţională, cu o demnitate admirabilă pentru o persoană atît de tînără. Odată ce-şi înţelegea pe deplin locul în societate - şi alături de el - putea fi desprinsă uşor de relaţiile necuvenite. Nu avea nici o îndoială că era îndrăgostită de el. Avea atît de puţină experienţă într-ale vicleniei sau înşelăciunii. Poate că părinţii ei nu prea erau de acord, dar Peter se încredea că devotamentul faţă de fiica lor avea să-i înduplece. Era încredinţat că nu-i puteau găsi nici un cusur, pe plan personal sau profesional. îşi făcea meseria, şi o făcea bine. Avea să devină un ginere adecvat. Cu Laura lîngă el, cu numele de Templeton, urma să aibă tot ce-şi dorea. Tot ce merita. Soţia cuvenită, poziţia de ne­zguduit în societate, urmaşi. Avere şi succes. - Nu ne cunoaştem de prea multă vreme, începu el. - Eu am impresia că ne ştim de-o viaţă. Pe deasupra capului ei, Peter zîmbi. Era de un romantism atît de dulce. - Doar de cîteva luni, Laura. Şi sînt mai mare decît tine cu aproape zece ani. Laura nu făcu decît să se îndese şi mai aproape. - Ce contează? - Ar trebui să-ţi las mai mult timp. Pentru Dumnezeu, încă mai eşti liceană. - Doar cîteva luni, încă. Cu inima bătîndu-i de nerăbdare, îşi înălţă capul. - Nu mai sînt un copil, Peter. - Aşa e, nu mai eşti. - Ştiu ce vreau. Dintotdeauna am ştiut. O credea. Ştia şi el ce dorea. Ştiuse dintotdeauna. încă o trăsătură pe care o aveau în comun. - Totuşi, mi-am impus să aştept, zise Peter, ridicîndu-i mîinile la buze şi privind-o în ochi. încă un an, cel puţin. Laura ştia că la asta visase, asta aşteptase. - Nu vreau să aştepţi, şopti. Te iubesc, Peter. - Te iubesc, Laura. E prea mult să mai aştept o oră măcar, necum un an. Peter o aşeză uşor pe bancheta capitonată. Mîinile Laurei tremurau. Absorbea cu toată inima fiecare nuan­ţă a momentului. Sunetul muzicii din depărtare, răz- bătînd prin văzduhul limpede al nopţii în tonuri liniştite. Mirosul iasomiei înflorite şi izurile mării. Modul cum jucau luminile şi umbrele prin dantelăria ce-i adăpostea. Se lăsă într-un genunchi, aşa cum ştiuse Laura că avea să facă. Avea chipul atît de frumos, în lumina delicată ca prin vis, încît i se frînse inima. Ochii ei înotau în lacrimi, cînd Peter scoase din buzunar o cutiuţă de catifea neagră şi o deschise. Lacrimile făcură ca lumina reflectată din diamant să se refracte în mii de curcubeie. - Te măriţi cu mine, Laura? Iar Laura ştiu ce simţea fiecare femeie în acel unic moment de strălucire al vieţii. întinse mîna şi declară: - Da.       [1]  (în orig.) blue chips-, companii de afaceri în plină ascensiune (n.tr.)      

Valea tacerii de Nora Roberts Prolog În foc se desluşeau anumite imagini. Dragoni, demoni şi războinici. Asemeni lui copiii le vor observa. Bătrânul ştia că persoanele foarte tinere şi cele foarte în vârstă pot vedea ceea ce alţii nu sunt în stare. Sau ceea ce nu doresc. Le povestise deja prea mult. Povestea lui debutase cu vrăjitorul care a fost chemat de zeița Morrigan. Hoyt of the Mac Cionaoith era însărcinat de zei să călătorească în celelalte lumi ca să adune armata pentru a o putea înfrunta cum se cuvine pe regina vampirilor. Bătălia dintre oameni şi demoni urma să aibă loc pe dealul Samhain, în Valea Plângerii, în ţinutul Geallului. Le povestise despre Cian fratele vrăjitorului, ucis şi preschimbat de vicleana Lilith, care, vreme de aproape o mie de ani, vieţuise ca vampir, înainte de a-l face pe Cian asemenea ei. Aveau să mai treacă pentru Cian aproape o mie de ani înainte ca el să se alăture lui Hoyt şi vrăjitoarei Glenna pentru a forma primele legături ale celui de-al şaselea cerc. Următoarele au fost forjate de către doi gealliani – modelatorul formelor şi savantul care călătoriseră între lumi pentru a se întâlni în acele prime zile. Iar ultimul cerc a fost alipit de către războinic, un vânător de demoni care era din acelaşi neam cu Mac Cionaoith. Poveştile pe care le depănase în faţa lor erau despre războaie şi curaj, despre moarte şi prietenie. Şi despre dragoste. Dragostea care se înfiripase între vrăjitor şi vrăjitoare şi între modelator şi războinic conferise puteri sporite cercului, exact aşa cum trebuia s-o facă o magie adevărată. Dar mai existau şi alte istorioare. Triumfuri şi pierderi, teamă şi curaj, dragoste şi sacrificiu – şi tot ceea ce vine odată cu întunericul şi lumina. În vreme ce copiii erau nerăbdători să asculte şi altele, el se gândea la cum ar fi mai bine să înceapă finalul poveştii. — Erau şase, rosti el, privind mai departe spre foc, în vreme ce murmurul copiilor încetă, iar forfota lor încremeni în aşteptare. Şi fiecare dintre ei avea de ales între a accepta sau a refuza. Chiar şi atunci când lumile se află în mâinile tale, trebuie să înfrunţi alegerea de a le distruge sau de a face cale întoarsă. Şi odată cu această alegere, continuă el, mai există şi altele de făcut. — Ei erau curajoşi şi adevăraţi, strigă unul dintre copii. Au ales să lupte! Bătrânul surâse preţ de o clipă. — Şi au procedat întocmai. Dar dincolo de asta, în fiecare zi, în fiece noapte din timpul ce le fusese dăruit, alegerea aceea rămânea şi trebuia reînnoită. Unul dintre ei, ţineţi minte, nu mai era om, ci vampir. În fiecare zi şi în fiecare noapte din timpul pe care-l primiseră, lui i se aducea aminte faptul că nu mai era om. Nu mai era decât o umbră în aceste lumi pe care alesese să le protejeze. — Şi astfel, zise bătrânul, vampirul începu a visa. 1 El visa. Iar în vis era încă bărbat. Tânăr, probabil nebun, fără îndoială impetuos. Şi apoi, femeia în care credea era una atât de frumoasă, cu o alură incredibilă. Ea purta o rochie superbă de un roşu aprins, mai elegantă decât merita o tavernă de provincie, care se mula perfect pe formele sale şi îi scotea în evidenţă pielea albă şi strălucitoare. Părul îi era de aur, cârlionţii scânteind de-o parte şi de alta a coroanei. Rochia, ţinuta ei, bijuteriile care-i străluceau la gât şi pe degete, îi dădură de înţeles că era o doamnă elegantă din clasa de mijloc. În lumina aceea palidă a cârciumii, i se părea o flacără care ardea în penumbră. Doi servitori aranjaseră o încăpere în care ea să-şi bea ceaiul. Înainte ca ea să se strecoare înăuntru, simpla ei prezenţă puse capăt conversaţiei şi muzicii. Dar ochii ei albaştri, asemenea cerului pe timpul verii, întâlniseră privirea lui. Doar pe a lui. Când unul dintre servitori ieşise şi venise spre el, spunându-i că doamna dorea să ia cina împreună, el nu ezitase. De ce ar fi făcut-o? Poate că rânjise la comentariile fireşti ale bărbaţilor cu care băuse, însă îi părăsise fără a sta pe gânduri. Ea stătea în picioare în lumina focului şi a lumânărilor, turnând deja vinul în cupe. — Sunt atât de încântată, zise ea, că eşti de acord să iei cina alături de mine. Urăsc să mănânc de una singură, tu nu? Femeia se îndreptă spre el, cu mişcări atât de graţioase încât părea că pluteşte. Mi se spune Lilith, zise ea oferindu-i paharul cu vin. Limbajul ei avea ceva exotic, vorba ei avea o anumită cadenţă care te ducea cu gândul la nisipul fierbinte şi farmecul viilor în pârg. El era pe jumătate sedus şi complet vrăjit. Au mâncat împreună mâncarea simplă, cu toate că lui nu îi era foame. Ceea ce devora el erau vorbele ei. Ea povesti despre ţinuturile prin care călătorise şi despre care el doar citise. Îi spuse că se plimbase în jurul piramidelor, la lumina lunii, escaladase dealurile Romei şi stătuse între ruinele templelor greceşti. El nu călătorise niciodată dincolo de graniţele Irlandei, iar vorbele ei, imaginile, pe care acestea le invocau, erau aproape la fel de incitante ca şi ea. Îşi zise că ea era prea tânără pentru a face atât de multe lucruri, însă în clipa când rosti acest gând, ea nu făcu altceva decât să surâdă pe deasupra marginii paharului. — La ce sunt bune lumile, întrebă ea, dacă nu te foloseşti de ele? O să mă folosesc şi de multe altele. De vin pentru a-l bea, de mâncare pentru a o gusta, de teritorii pentru a le explora. Tu eşti tânăr, zise ea, surâzând galeş şi cu subînţeles, şi nu te poţi rezuma la atât de puţin. Nu doreşti să vezi mai mult decât ai văzut până acum? — M-am gândit să-mi iau răgaz un an, atunci când voi putea, ca să văd lumea. — Un an? Râzând uşor, ea pocni din degete. Asta reprezintă un an. Nimic, o bucăţică de timp. Ce ai face dacă ai avea la dispoziţie o eternitate? Ochii ei semănau cu adâncimile albastre ale mărilor în clipa în care se aplecă către el. Ce ai face cu ea? Fără a aştepta un răspuns, ea se ridică, lăsând în urmă o dâră de parfum şi se îndreptă către fereastra de mici dimensiuni. — Ah, noaptea e atât de blândă. Precum mătasea care-ţi mângâie pielea. Se răsuci şi în ochii ei albaştri şi îndrăzneţi apăru un licăr. Eu sunt o creatură a nopţii. Şi cred că la fel eşti şi tu. Noi, cei ca noi, suntem în cea mai bună formă pe timpul nopţii. Se ridicase odată cu ea şi acum, când revenise lângă el, parfumul ei şi vinul se strecurau prin simţurile lui. Şi încă ceva, ceva dens şi ceţos care se aşternea peste mintea lui asemenea unui drog. Ea îşi dădu capul pe spate ca apoi să-l încline, aşezându-şi gura peste a lui. Şi dacă suntem cei mai buni pe întuneric, de ce să ne petrecem singuri ceasurile nopţii? Şi totul era asemenea unui vis, ceţos şi nămolos. El se afla în braţele ei, ţinând în palme sânii ei mari şi albi, gura ei, lacomă şi fierbinte, capturând-o pe a lui. O pufni râsul în clipa care el se încurcă în rochia ei, şi-şi desfăcu picioarele într-o invitaţie seducătoare. — Mâini puternice, murmură ea. O faţă atrăgătoare. De asta am nevoie şi, când am nevoie, iau. O să-mi îndeplineşti porunca? Râzând amuzată, ea îl muşcă de ureche. O vei face? O vei face, tinere şi frumosule Cian, cu mâinile tale puternice? — Daaa, desigur. Da. El nu se putu gândi la nimic, cufundându-se pur şi simplu înăuntrul ei. Când o făcu, şoldurile ei se legănau nebuneşte şi capul i se lăsă pe spate, într-un abandon total. — Da, da, da! Atât de tare, atât de pasional. Oferă-mi mai mult, şi mai mult! Şi am să te port dincolo de tot ce ştii. În momentul în care el plonjă, cu respiraţia întretăiată, apropiindu-se de punctul culminant, capul ei se înălţă iarăşi. Ochii ei nu mai erau albaştri şi îndrăzneţi, ci roşii şi sălbatici. Şocul care-l cutremură îl determină să încerce o retragere, dar braţele ei se strânseră brusc în jurul lui, asemenea unor lanţuri. Picioarele ei se încolăciră în jurul şoldurilor lui, păstrându-l înăuntrul ei, prins în capcană. În vreme ce el se lupta cu strânsoarea ei insuportabilă, ea surâse, colţii strălucindu-i în întuneric. — Ce eşti tu? Din capul lui pieriseră toate rugăciunile; frica nu mai lăsa loc pentru ele. Ce eşti tu? Şoldurile ei continuară să se mişte în sus şi în jos, călărindu-l, astfel că el, neajutorat, fu dus aproape de punctul culminant. Ea îşi înfipse mâna în părul lui, trăgându-i capul pe spate pentru a-i lăsa gâtul la vedere. — Magnific, rosti ea. Eu sunt magnifică şi tot aşa vei fi şi tu. Şi îl muşcă, colţii ei străpungându-i carnea. El îşi auzi propriul ţipăt. În mijlocul acelei nebunii şi dureri îl auzi. Arsura era de nedescris, strecurându-se prin piele, în sânge, până în oase. Şi, amestecată cu aceasta, alunecând dincolo de ea, simţea o plăcere teribilă. El o urmă, în întunericul acela ameţitor şi dogoritor, trădat de propriul trup, chiar dacă se afunda în moarte. Se strădui să rămână nemişcat, o parte a sa încercând să se agaţe de lumină, de supravieţuire. Dar durerea, plăcerea îl afundară şi mai mult în abis. — Tu şi cu mine, tânărul meu frumos. Noi doi. Ea se lăsă mai mult pe spate, prinzându-l în braţele ei. Cu unghia, trasă o urmă subţire de-a lungul propriului sân ca sângele să ţâşnească din ea. Oribil, şi din buzele sale. — Bea acum. Bea-mă şi ai să fii nemuritor. Nu. Buzele lui nu rostiră cuvântul, dar acesta explodă în mintea lui. Simţind cum viaţa i se scurge, el se luptă cu ultimele puteri pentru a o păstra. Chiar şi în clipa în care ea îi trase capul spre sânii ei, el i se opuse cu ultimele puteri. Apoi o gustă. Acea aromă bogată şi ameţitoare care se scurgea din ea. Viaţa care ţâşnea dinăuntrul ei. Şi, asemenea unui bebeluş, care suge la sânul mamei, el îşi bău propria moarte.   Vampirul se trezi în întunericul atotcuprinzător, în acea linişte totală. Aşa i se întâmpla din momentul acelei schimbări petrecute cu atâta amar de vreme în urmă. Cu toate că avusese acest vis de nenumărate ori în toţi aceşti ani nesfârşiţi, îl tulbura acea cădere repetată de pe culme. Faptul că se revăzuse aşa cum fusese, că îşi văzuse chipul – pe care nu-l mai zărise niciodată, fiind treaz, din noaptea cu pricina – îl enervă şi îl tulbură. Nu-l preocupa soarta. Asta era o treabă fără sens. Accepta şi se folosea de ceea ce era, iar în decursul eternităţii sale acumulase bunăstare, femei, confort şi libertate. Ce altceva îşi mai dorea un bărbat? Faptul că nu avea o inimă care să bată reprezenta un preţ mult prea mic. O inimă care bătea te îmbătrânea şi te făcea să fii mai slab, iar, în cele din urmă, se oprea asemenea unui ceasornic stricat. Câte trupuri văzuse el deteriorându-se şi murind în cei nouă sute de ani de viaţă? Nu putea să le numere. Şi din moment ce nu putea să-şi vadă propriul chip, îşi dădea seama că rămăsese la fel ca în noaptea în care fusese posedat de Lilith. Oasele erau încă tari, pielea fermă, suplă şi fără riduri. Ochii aveau o vedere pătrunzătoare şi nepieritoare. Nu avea şi nici nu urma să aibă vreodată vreun fir de păr cărunt sau maxilarele lăsate. Poate că existaseră momente când, pe întuneric, singur fiind, se folosise de degete pentru a-şi pipăi faţa. Pomeţii erau înalţi şi proeminenţi, în bărbie avea o gropiţă, iar ochii înfundaţi în orbite ştia că erau de un albastru intens. Apoi, ascuţişul nasului şi curba fermă a buzelor. La fel. Mereu la fel. Şi totuşi îşi oferea un mic răgaz pentru a-şi aminti cum era. El se ridică în întuneric. Trupul său musculos era gol. Îşi dădu pe spate părul negru ce îi încadra faţa. Se născuse cu numele de Cian Mac Cionaoith, dar purtase de atunci multe altele. Revenise la cel de Cian – acela pe care i-l dăduse fratele lui. Hoyt nu avea să-l numească niciodată altfel şi, din moment ce războiul acesta cu care era de acord ar fi putut să-l distrugă, Cian decisese că era cât se poate de logic să poarte numele de botez. Nu-şi dorea să fie distrus. După părerea sa, doar nebunii sau cei foarte tineri preferau să moară într-o aventură. Dar, dacă asta îi era soarta, în clipa aceea şi în locul acela, atunci avea să moară într-un fel anume. Şi, dacă exista dreptate în vreuna dintre lumi, avea s-o ia cu el pe Lilith în pierzanie. Ochii lui erau la fel de ageri ca şi simţurile, aşa că se mişcă cu uşurinţă în întuneric, îndreptându-se spre o cutie pentru a lua una dintre pungile cu sânge care fuseseră aduse din Irlanda. Se părea că zeii ceruseră să fie permis ca sângele, la fel ca şi vampirul care-l cerea, să poată circula dintr-o lume în alta, pornind de la cercul lor format din pietre. Din nou era vorba de sânge de porc. Cian nu se mai hrănise de secole cu sânge de om. O alegere personală, cugetă el, desfăcând punga şi turnând apoi conţinutul acesteia într-o cupă. Şi o chestiune de voinţă, îşi zise el, ce ţinea de bunele maniere şi care îl făcuse să adopte această regulă. El trăia printre ei, făcea afaceri cu ei, se culca cu ei când avea chef. Dar i se părea ceva lipsit de politeţe să se hrănească cu ceva ce le aparţinea. În orice caz, descoperise că e simplu să trăiască după bunul plac, să stea departe de radar, în cazul în care nu omora un suflet nefericit în vreuna dintre bazele nocturne. Mâncarea vie îi oferea atât încântare, cât şi aromă. Nimic altceva nu se potrivea cu ea, dar, în mod firesc, era o treabă neplăcută. El se maturizase, obişnuindu-se cu aroma mult mai banală a sângelui porcin şi cu avantajul de a-l avea la îndemână, în loc să fie obligat să plece şi să vâneze ceva ori de câte ori foamea îl aţâţa. Bău sângele exact aşa cum un bărbat îşi bea cafeaua de dimineaţă – pierzându-se acel obicei şi acea nevoie de a primi un impuls la trezire. Sângele îi limpezi mintea, făcându-i sistemul să funcţioneze. Nu-şi făcu probleme nici cu lumânările, nici cu focul în timp ce se spăla. Nu putea spune că era peste măsură de mulţumit cu confortul existent la Geall. Castel sau nu, el nu se potrivea atmosferei medievale, asemenea Glennei şi lui Blair. El trăise odată după moda erei acesteia, şi o dată era suficient pentru oricine. Prefera, prefera mult mai mult – confortul oferit de instalaţia de apă dintr-un apartament, electricitatea, blestematele ieşiri la restaurantele chinezeşti, în locul situaţiei de faţă. Îi lipseau maşina, patul şi afurisitul său de cuptor cu microunde. Îi lipsea viaţa şi gălăgia de la oraş şi tot ce putea oferi aceasta. Soarta o să-i ofere un şut zdravăn în dos în cazul în care o să-l determine să-şi încheie viaţa aici, în această eră, dacă nu cumva lume, lumea începuturilor lui. Gata îmbrăcat, părăsi dormitorul, îndreptându-se spre grajduri, spre calul său. În jur existau multe persoane – servitori, gărzi, curteni – care trăiau şi lucrau în Castelul Geall. Mulţi îl evitau, ferindu-şi privirea şi iuţindu-şi paşii. Unii făceau semnul împotriva celui rău pe la spate, lucru care nu părea să-l tulbure. Ştiau ce este el – şi văzuseră de ce erau capabile creaturile asemenea lui. Fusese o strategie potrivită, îşi zise el, ca Moira să-i ceară lui ca alături de Blair şi de Larkin să-i vâneze pe cei doi vampiri care o uciseseră pe mama ei, regina. Moira înţelesese importanţa şi valoarea readucerii la viaţă a vampirilor, astfel ca oamenii să-i vadă exact aşa cum erau. Şi faptul că o văzuseră pe Moira însăşi luptându-se şi omorând unul, demonstrase că ea însăşi era o luptătoare. Urma, peste doar câteva săptămâni, să-şi conducă poporul la război. Atunci când un teritoriu a fost guvernat de pace atât cât avea Geallul faima că a fost, doar un lider puternic, unul plin de forţă, putea transforma fermierii şi negustorii, femeile gravide şi consilierii şubrezi în soldaţi. El nu era convins că ea se afla la înălţimea situaţiei. Destul de curajoasă, cugetă el în vreme ce se strecură afară din castel, traversând curtea care ducea spre grajduri. Era mai mult decât inteligentă. Şi era adevărat că îşi perfecţionase o mare parte din stilurile de luptă în ultimele două luni. Nu exista nici urmă de îndoială că, încă de la naştere, fusese pregătită în privinţa chestiunilor de stat şi de protocol şi că avea o minte abilă şi deschisă. Pe timp de pace, probabil că ea îşi guverna lumea micuţă şi drăgălaşă cât se poate de bine. Dar pe timp de război, un strateg era atât general, cât şi conducător. Dacă ar fi fost după el, i-ar fi dat această şansă unchiului ei, Riddock. Dar asta depindea prea puţin de el. O auzi înainte să o vadă şi, mai înainte de asta, o adulmecă. Cian fu gata-gata să facă cale-ntoarsă. Era un lucru enervant să-şi încrucişeze drumul cu al femeii la care tocmai se gândea. Problema consta în faptul că se gândea mult prea des la ea. Să o evite nu era o opţiune, din moment ce erau legaţi în mod inexorabil în acest război. Să se strecoare undeva nevăzut era o treabă uşoară, dar un gest laş. Mândria, ca întotdeauna, îl împiedică să aleagă calea cea mai simplă. Îi găzduiseră armăsarul la capătul grajdurilor, la două boxe distanţă de restul cailor. El înţelegea şi tolera faptul că grăjdarii şi potcovarii manifestau precauţie când era vorba să aibă grijă de calul unui demon. Aşa cum era conştient şi grăjdarul lui Larkin şi Hoyt care-l hrănea în fiecare dimineaţă pe temperamentalul său Vlad. Se pare că, în momentul acela, Moira îşi asumase sarcina de-a răsfăța animalul. Avea morcovi, observă Cian, tentându-l pe Vlad să muşte din ei. — Ştiu bine că-l vrei, şopti ea. E atât de gustos. Nu trebuie decât să-l iei. Şi el gândea acelaşi lucru despre femeie, cugetă Cian. Ea purta o bluză ce cădea peste o fustă lungă şi cutată, ceea ce-l făcu să presupună că ea îşi terminase antrenamentul aferent acelei zile. Se îmbrăca destul de simplu pentru o prinţesă, în albastru, având doar o urmă de dantelă în dreptul corsajului. Purta crucea de argint, una dintre cele nouă pe care Hoyt şi Glenna le fermecaseră. Părul îi era lăsat liber, claia aceea castanie şi strălucitoare atârnându-i pe spate până la talie. Deasupra, drept coroană, purta cerculeţul subţire care-i desemna funcţia. Nu era frumoasă. El îşi reamintea adesea acest lucru, aproape la fel de des cum se gândea la ea. Era, în cel mai bun caz, drăgălaşă. Subţirică şi micuţă de statură, cu trăsături delicate. În schimb, ochii erau mari şi ieşeau în evidenţă pe chipul ei, de un gri-perlat, atunci când era liniştită, gânditoare sau când asculta, şi ca fumul iadului când era nervoasă. El avusese câteva mari frumuseţi la viaţa lui – aşa cum orice bărbat cu bun-simţ şi talent ar proceda timp de câteva secole. Ea nu era frumoasă, dar el nu putea, oricât de mult încerca, să şi-o scoată din minte. Ştia că ar fi putut s-o aibă dacă ar fi transformat una dintre preocupările sale în seducţie. Ea era tânără, inocentă, curioasă şi, ca urmare, extrem de susceptibilă. Tocmai de aceea ar fi fost mult mai bine să o seducă pe una dintre doamnele ei de companie dacă avea chef de distracţie, şi de uşurare. Îşi încheiase socotelile cu inocenţa cu mult timp în urmă, exact aşa cum o făcuse şi în privinţa sângelui uman. În schimb, armăsarul lui se părea că are mult mai puţină voinţă. Nu trecură decât câteva clipe înainte ca Vlad să-şi aplece capul şi să muşte din morcovul ţinut de Moira. Ea pufni în râs şi mângâie urechile armăsarului, în timp ce acesta mesteca. — Bravo, nu a fost atât de greu, nu? Noi doi suntem prieteni. Şi ştiu că, din când în când, te simţi singur. Nu ne simţim toţi astfel? Tocmai ridica un alt morcov în secunda în care Cian ieşi la iveală din umbră. — O să-l transformi într-un bleg şi, după aceea, ce fel de cal de luptă va mai fi de Samhain? Ea tresări, apoi rămase nemişcată. Însă când se întoarse către Cian, chipul ei era calm. — Cu siguranţă nu vorbeşti serios, nu-i aşa? Se bucură să fie răsfăţat din când în când. — Nu ne bucurăm cu toţii? murmură el. Doar roşeaţa abia perceptibilă din obraji fu cea care trădă o oarecare stânjeneală pentru faptul că-l auzise. — Antrenamentul a decurs foarte bine azi. Oamenii vin de pe tot cuprinsul Geallului. Sunt atât de mulţi cei care vor să lupte, încât am decis să stabilim o a doua zonă de antrenament pe terenul unchiului meu. Acolo vor lucra Tynan şi Niall. — Adică cu găzduire? — Daaa, asta va însemna o nimica toată. Vom găzdui aici aţâţi cât vom putea, şi la unchiul meu la fel. Mai e şi hanul şi mulţi dintre fermierii şi micii arendaşi din apropiere găzduiesc deja familii şi prieteni. Nimeni nu va fi refuzat. Vom găsi o soluţie. Ea se juca cu crucea în vreme ce vorbea. Nu de frica lui, se gândi Cian, ci ca un tic nervos. — Trebuie să ne gândim şi la hrană. Mulţi dintre ei au fost obligaţi să-şi părăsească recoltele şi vitele pentru a veni aici. Dar o să ne descurcăm. Tu ai mâncat? Roşi ceva mai tare imediat ce vorbele fură rostite. Am vrut să spun că supeul va avea loc în salonaş dacă… — Ştiu ce ai vrut să spui. Nu. M-am gândit să vin mai întâi să văd ce face calul, dar pare bine îngrijit şi hrănit. La mijlocul frazei, Vlad ridică capul peste umărul Moirei. Şi răsfăţat, adăugă Cian. Sprâncenele ei se împreunară ca de fiecare dată, el ştia asta, când era tulburată sau cădea pe gânduri. — Sunt doar nişte morcovi şi sunt foarte buni pentru el. — Că tot vorbim de mâncare, voi avea nevoie de alt sânge peste o săptămână. Poate te vei îngriji ca sângele următorilor porci sacrificaţi să nu fie aruncat. — Desigur. — Nu te poţi stăpâni. În secunda aceea pe faţa ei apăru o vagă urmă de iritare. — Tu obţii ce ai nevoie de la un porc. Iar eu nu-mi ţin nasul pe sus când e vorba de o bucată de slănină, nu-i aşa? Îndesă ultimul morcov în palma lui Cian şi se pregăti să plece, dar se opri. Nu ştiu de ce mă enervezi atât de uşor. Dacă o faci intenţionat sau nu. Ridică braţul. Nu cred că vreau să aflu răspunsul la această întrebare. Dar aş vrea să vorbesc câteva clipe despre altceva. Nu, nu avea cum s-o evite, îşi reaminti el. — Am la dispoziţie aceste clipe. Ea privi în jurul grajdurilor. În acele locuri nu doar caii aveau urechi. — Mă întreb dacă îţi poţi petrece acele clipe plimbându-te cu mine. E ceva particular. El ridică din umeri şi, oferindu-i lui Vlad ultima bucăţică de morcov, ieşi de la grajduri alături de Moira. — Secrete de stat, Înălţimea Voastră? — De ce trebuie să mă iei peste picior? — În realitate, nu o făceam. Eşti nervoasă în seara asta, nu? — S-ar putea. Îşi dădu pe spate părul care-i stătea răsfirat pe umeri. Ţinând cont de război, de zile şi de problemele practice, cum ar fi spălatul şi procurarea hranei pentru o întreagă armată în tot acest timp, s-ar putea să fiu puţin cam nervoasă. — Deleagă sarcina. — O fac. Într-adevăr. Dar tot trebuie să aloc timp şi o parte din gânduri pentru a transfera sarcinile, să-i găsesc pe cei potriviţi, să le explic cum trebuie făcut totul. Şi nu despre acest lucru voiam să-ţi vorbesc. — Stai jos. — Poftim? — Aşază-te. El o prinse de braţ, ignorând muşchii care se încordau sub palma lui, aşezând-o pe una dintre bănci. Stai o clipă, odihneşte-ţi picioarele dacă nu scoţi din funcţie nici măcar cinci minute creierul tău ăla ocupat. — Nici nu-mi amintesc ultima dată când mi-am acordat mie însămi sau unei cărţi un ceas. În fine, îmi amintesc. Demult, în Irlanda, în casa ta. Îmi lipsesc – cărţile, liniştea lor. — Trebuie să-ţi acorzi ora aceea. Dacă nu faci asta, vei exploda şi nu va fi bine nici pentru tine, nici pentru ceilalţi. — Mâinile îmi sunt atât de ocupate, încât braţele mă dor. Îşi coborî privirea spre ele, în poală, acolo unde se odihneau, şi oftă. Şi iar mă simt depăşită. Ce anume spune Blair? Scorpie, scorpie, scorpie. Sesiză că el slobozi un hohot de râs, întorcându-se apoi pentru a-i zâmbi în faţă. — Bănuiesc că Geallul nu a mai avut o regină ca tine. Zâmbetul ei dispăru. — Nu, şi în privinţa asta ai dreptate. Şi vei descoperi în curând. Mâine, cum se ivesc zorile, mergem la piatră. — Înţeleg. — Dacă voi scoate sabia din ea, aşa cum a făcut mama la vremea ei, şi tatăl ei la vremea lui, atunci Geallul va avea o regină ca mine. Ea îşi feri privirea, îndreptând-o către tufele care duceau spre porţi. Geallul nu va avea de ales. Şi nici eu. — Ai fi dorit să fie altfel? — Nu ştiu ce-mi doresc, aşa că nu-mi doresc nimic – decât să se împlinească şi să se termine. Apoi voi putea face, în fine, ceea ce urmează. Voiam să-ţi spun. Îl privi în ochi. Sper că vom găsi o modalitate de a face asta în timpul nopţii. Nişte ochi blânzi, gândi el, şi atât de serioşi. — E mult prea periculos să avem orice fel de ceremonie după apusul soarelui, în aer liber, dincolo de zidurile castelului. — Ştiu. Toţi cei care vor să participe la acest ritual, o pot face. Dar tu nu poţi. Îmi pare tare rău. Nu e bine. Cred că noi şase, cercul nostru, trebuie să fim alături într-un asemenea moment. Mâna ei apucă din nou crucea. — Geallul nu-ţi aparţine, ştiu foarte bine şi lucrul acesta, dar momentul e important pentru ceea ce va urma. Mai important decât mi-am dat seama până acum. Mai mult decât mi-aş fi închipuit vreodată. Respiră sacadat. Ei mi-au ucis tatăl. — Ce spui? — Trebuie să mă plimb. Nu pot sta jos. Se ridică cât ai clipi, frecându-şi braţele pentru a le încălzi, fiindcă aerul se răcise brusc, ca şi sângele ei. Traversă curtea, intrând într-una dintre grădini. — Nu am spus nimănui – nu intenţionam să-ţi spun nici ţie. La ce ar servi? Şi nu am nicio dovadă. Pur şi simplu, ştiu. — Ce anume ştii? Mult mai uşor decât îşi imaginase că va fi să vorbească cu el, să-i spună, realiză ea, şi asta pentru că el era foarte perspicace. — Unul dintre cei doi care au ucis-o pe mama mea, cel pe care tu l-ai adus aici. Cel cu care m-am luptat. Ea ridică braţul, iar el observă cum ea îşi recapătă stăpânirea de sine. Înainte ca eu să-l ucid, a spus ceva despre tatăl meu şi despre felul cum a murit. — A încercat să te enerveze, să te deruteze. — A făcut şi asta cât se poate de bine, dar a fost mai mult de atât, înţelegi? O simt, înăuntrul meu. Privindu-l, ea îşi apăsă palma deasupra inimii. Mi-am dat seama în clipa în care m-am uitat la cel pe care l-am ucis. Nu e vorba doar de mama, ci şi de tata. Cred că Lilith i-a trimis aici de data asta fiindcă a mai obţinut astfel o victorie. Ea continuă să înainteze, cu capul plecat din pricina greutăţii propriilor gânduri, cerculeţul din părul ei sclipind în lumina torţelor. — Ei cred că a fost vorba de un urs care înnebunise. Tata se afla în munţi, vâna. A fost ucis, el împreună cu fratele mai mic al mamei. Unchiul meu, Riddock, nu a mers, deoarece mătuşii i se apropia sorocul să nască. Eu… Ea se opri iar, deoarece se auzi ecoul unor paşi, şi tăcu până când zgomotul lor dispăru. — Ei consideră, cei care i-au găsit şi i-au adus acasă, că i-au ucis nişte animale. Şi aşa a fost, continuă ea, pe un ton dur. Numai că ele mergeau asemenea omului. Ea i-a trimis să-l ucidă, ca să nu mai aibă alt copil în afară de mine. Se întoarse apoi spre el. Lumina torţelor îi colora în roşu faţa palidă. — Probabil că, l-a momentul acela, ştia că numai conducătorul Geallului poate fi membru al cercului. Sau poate că era mai uşor să-l ucidă pe el decât pe mine atunci, eu fiind puţin mai mare decât un bebeluş şi uşor de supravegheat. Avea destul timp să trimită asasinii pe urmele mele. În schimb, ei l-au omorât pe tatăl meu. — Cei care au făcut-o sunt morţi acum? — Şi asta e o consolare? se miră ea, gândind că – venind din partea lui – reprezenta aproape o sugestie. Nu ştiu ce anume să simt. Dar ştiu că ea mi-a răpit părinţii de lângă mine. Ea i-a omorât pentru a opri ceea ce nu poate fi oprit. O vom întâmpina pe câmpul de bătaie de Samhain, fiindcă aşa trebuie să se întâmple. Fie că voi fi regină, fie nu, voi lupta. Ea i-a omorât fără motiv. — Şi nimic din ceea ce ai fi făcut tu nu ar fi putut să împiedice asta. Da, consolare, se gândi ea iar. În mod straniu, propoziţia lui plină de compătimire îi oferi doar atât. — Mă rog ca ăsta să fie adevărul. Dar ştiu că din cauza celor întâmplate şi a celor care nu s-au petrecut, ceea ce va urma, ceea ce va avea loc mâine e mai important decât ceremonialul şi ritualul. Cine va ridica mâine sabia va conduce războiul, ducând cu sine sângele părinţilor mei ucişi. Ea nu are cum să împiedice asta. Nu are cum să oprească asta. Se retrase, făcând semn în sus. — Vezi steagurile? Dragonul şi cercul. Simbolurile Geallului încă de la începuturile sale. Înainte ca toate astea să se termine, voi cere să se mai adauge unul. El se gândi la ce putea alege ea – o sabie, un arc, o săgeată. Apoi pricepu. Nu era vorba de o armă, de o unealtă a războiului şi a morţii, ci de un simbol al speranţei şi al toleranţei. — Un soare. Care să-şi reverse lumina asupra lumii, spuse el. Surpriza, în spatele căreia se afla plăcerea, îi lumină chipul. — Exact. Ai priceput ideea şi dorinţa mea. Un soare auriu desenat pe un steag de culoare albă, ca mărturie a luminii şi viitorului pentru care luptăm. Soarele acesta, aurul gloriei, va fi al treilea simbol al Gealului, cel pe care i-l ofer eu. Iar pe ea să o ia naiba. Blestemată să fie împreună cu tot ce a adus aici. Roşie ca focul, Moira trase adânc aer în piept. — Tu eşti un bun ascultător – iar eu vorbesc prea mult. Trebuie să vii înăuntru. Ceilalţi se vor reuni pentru supeu. El îi atinse uşor braţul cu palma pentru a o opri. — Mai devreme mi-am zis că vei fi o regină-războinică neputincioasă. Cred că a fost unul dintre puţinele momente în care m-am înşelat. — Dacă sabia va fi a mea, zise ea, sigur te-ai înşelat. În vreme ce intrară înăuntru, el îşi dădu seama că tocmai avuseseră cea mai lungă conversaţie din cele două luni de când se cunoşteau. — Trebuie să le spui şi celorlalţi. Trebuie să le spui ceea ce crezi în legătură cu tatăl tău. Dacă acesta este un cerc, nu trebuie să existe secrete care să-i diminueze puterea. — Ai dreptate. Daaa, ai dreptate în privinţa asta. Cu capul ridicat şi ochii strălucitori păşi înaintea lui.

Triumful dragostei de Nora Roberts CAPITOLUL 1   Foxy privea fix la burta maşinii sale, tip MG. Mirosul de benzină o învăluia pe măsură ce strângea şuruburile. — Ştii, Kirk, nici nu pot spune cât îţi sunt de recunoscătoare pentru că mi-ai împrumutat salopeta asta. Vocea ei catifelată de contralto avea o nuanţă de ironie. — Nu de aceea există fraţii? Foxy îi auzi rânjetul din glas, deşi nu îi vedea decât partea de jos a jeanşilor uzaţi şi tenişii soioşi. — E minunat că eşti atât de destupat la minte. (Rosti cuvintele scrâşnit, printre dinţi, în timp ce mânuia îndreptarul de lanţ.) Unii fraţi ar insista să repare ei transmisia. — Nu sunt misogin, i-o întoarse Kirk. Foxy îi urmări tenişii care traversau podeaua de ciment a garajului. Auzi clinchetul şi zornăitul uneltelor pe care le înlocuia. — Dacă nu luai hotărârea să devii fotograf, te cooptam în echipa mea de salahori. — Norocul meu, prefer să am de-a face cu revelatorul decât cu uleiul de motor. (Îşi şterse obrazul cu dosul palmei.) Şi cred că dacă nu eram angajată să fac poze pentru cartea lui Pam Anderson, n-aş fi acum aici scufundată în piese de maşină. Când îi auzi râsul precipitat, cald, Foxy îşi dădu seama cât de mult îi lipsise. Poate şi pentru că el nu se schimbase deloc în cei doi ani de când nu se văzuseră. Era exact acelaşi, ca şi cum ea ar fi închis uşa şi ar fi deschis-o din nou doar după câteva minute. Chipul îi era tot ars de soare şi de vânt, brăzdat de cute care aveau să devină mai adânci şi mai fermecătoare o dată cu anii. Avea părul la fel de sârmos ca al ei, deşi al lui era auriu închis, iar al ei un roşcat aprins. Când zâmbea, mustaţa atât de familiară i se arcuia deasupra gurii. Foxy nu şi-l putea aminti fără ea. Ea avea şase ani, iar el şaisprezece atunci când şi-o lăsase prima oară, şi şaptesprezece ani mai târziu, continua să îi stea neclintită pe chip. Nici neastâmpărul nu îl părăsise. Îl regăsea în zâmbetul lui, în ochi, în mişcări. Când era mică îl idolatriza. Era eroul înalt şi minunat care îi dădea voie să stea în spatele lui şi să îl venereze. Kirk fusese cel care o poreclise, fără voie, Foxy, şi Cynthia Fox, la numai zece ani, se agăţase de nume ca şi cum ar fi fost un dar. După ce Kirk plecase de acasă ca să devină celebru ca şofer profesionist de curse, Foxy trăise numai pentru vizitele sale ocazionale şi scrisorile scurte şi sporadice. Absenţa îl făcuse şi mai preţios, şi mai indestructibil. Avea douăzeci şi trei de ani când a câştigat prima sa cursă importantă. Foxy avea treisprezece. Acest an al vieţii ei, tandru, plin de încercări şi învăţăminte, fusese unul destul de dureros. Foxy se întorcea cu maşina din oraş, târziu, împreună cu părinţii ei. Drumul era alunecos din cauza zăpezii. Ea privea fulgii care se năpusteau în geamul maşinii, în timp ce radioul cânta o melodie de Gershwin, pe care ea era prea mică pentru ca să o recunoască sau să i placă. Se întinsese pe bancheta din spate, închisese ochii şi începuse să fredoneze un cântec îndrăgit de cei de-o vârstă cu ea. O secundă îşi dorise să fie acasă, ca să îşi poată asculta discurile şi să îi telefoneze celei mai bune prietene ca să vorbească despre lucruri importante – băieţii. Fără să prindă de veste, maşina începu să derapeze. Se răsuci sălbatec, luând viteză pentru că roţile nu aveau de ce să se agaţe pe zăpada umedă şi alunecoasă. Dincolo de geamurile mașinii era o abureală albă şi îl auzi pe tatăl său înjurând, în timp ce se lupta să recapete controlul asupra volanului, dar frica ei nu mai avu timp să se materializeze. Foxy auzi o trosnitură când maşina pocni stâlpul de telefon, simţi zguduitura şi o durere fulgerătoare. Simţi frigul în timp ce era azvârlită din maşină, apoi foşnetul umed al zăpezii pe obraz. Apoi nu mai simţi nimic.  Două zile mai târziu, când se trezise din comă văzuse faţa lui Kirk aplecată peste a ei. Îşi aminti de accident şi primul val de bucurie îngheţă. Citi în ochii lui – îngrijorarea, durerea, resemnarea. Scutură din cap pentru a îndepărta cuvintele pe care el nu i le spusese încă. Cu blândeţe, el se aplecase şi îşi odihnise obrazul pe al ei. — Acum nu ne mai avem decât unul pe celălalt, Foxy. O să am grijă de tine. În felul său s-a ţinut de cuvânt. Următorii patru ani s-au derulat pentru Foxy în mod normal. A învăţat cu un succes mai mare sau mai mic cu diverşi profesori. Dar, în timpul adolescenţei, Cynthia Fox a învăţat mult mai mult decât istoria Americii sau algebră. S-a familiarizat cu mişcarea pistoanelor şi a motoarelor turbo; a învăţat cum să facă un motor bucăţi şi cum să-l asambleze la loc; a învăţat regulile circuitelor de curse. A crescut într-o lume dominată de bărbaţi, mirosind a benzină şi cu urletul motoarelor alături. Câteodată supravegherea lăsase de dorit, alteori fusese inexistentă. Kirk Fox era un bărbat mistuit de o pasiune unică: cursele. Foxy ştia şi accepta că uneori el uita cu totul de ea. Stângăciile din comportamentul lui o făceau să îl iubească şi mai mult. Crescu sălbatecă şi liberă şi, câteodată, ocrotită. Colegiul fusese un şoc. În următorii patru ani lumea lui Foxy se lărgise. Descoperi ce excentric era să împarţi un dormitor cu femei. Începu să afle mai multe despre Cynthia Fox. Pentru că avea un ochi format pentru culori, tăieturi şi linie, îşi dezvoltase propriul gust în materie de îmbrăcăminte. Descoperise că mondenităţile şi societatea femeilor nu i se potriveau; copilăria îi fusese mult prea nonconformistă pentru ca să mai poată accepta reguli şi constrângeri. I-a fost uşor să le reziste băieţilor de la colegiu pentru că îi păreau nişte băieţei nebunatici şi necopţi. Când intrase la colegiu era o fetiţă stângace şi reticentă, iar la absolvire era o femeie subţire ca o trestie, cu o graţie lăuntrică şi pasionată de fotografie. Timp de doi ani după ce a terminat colegiul, Foxy şi-a mobilizat fiecare dram al talentului şi muncii pentru a-şi clădi o carieră. Întâlnirea cu Pam Anderson era un dar cu două tăişuri. Putea să stea cu fratele ei, dar în acelaşi timp putea valorifica şi mai bine şansa ocaziilor ivite. Foxy ştia că prima parte a darului era mult mai importantă pentru ea decât cea de-a doua. — Presupun că o să fii şocat să afli că nu am mai văzut de doi ani piesele unei maşini, mărturisi ea în timp ce strângea ultimele două şuruburi. — Ce faci când trebuie reparată cureaua de transmisie? o întrebă el, aruncând o ultimă privire sub capota MG-ului. — O trimit la mecanic, mormăi ea. — Cu priceperea ta? (Kirk era suficient de uluit pentru ca să se aplece şi să i se uite în creştet.) Poţi primi douăzeci de ani pentru o crimă ca asta. — Nu am timp, suspină Foxy. Luna trecută am schimbat fisele de contact şi ştecherele. — Maşina asta e un model clasic. (Kirk închise uşurel capota, apoi o şterse cu o cârpă curată.) Eşti nebună dacă laşi pe oricine să îşi bage degetele în ea. — Păi, nu pot să i-o trimit lui Charlie de fiecare dată când fornăie şi, în plus... Foxy îşi întrerupse scuzele când auzi zgomotul unei maşini care oprea afară. — Hei, ăsta nu e un loc pentru un om de afaceri! Foxy auzi vocea blajină a fratelui său în timp ce se chinuia cu îndreptarul de lanţ. — Îmi verific doar investiţia. Lance Matthews. Recunoscu imediat vocea joasă, tărăgănată. Într-o clipă mâinile ei se transformaseră în doi pumni. Inima îi bubui a în gât. Încet, se forţă să rămână calmă. Ridicol, îşi spuse în timp ce îşi întindea degetele; resentimentele nu ar trebui să supravieţuiască unei despărţiri de şase ani. Din poziţia avantajoasă în care se găsea văzu că şi el purta jeanşi şi tenişi. Deşi nu erau pătaţi de grăsime, erau roşi şi zdrenţuiţi. Pur şi simplu sărăceşte, se gândi ea şi îşi înfrână un scâncet indignat. Şase ani sunt lungi, îşi spuse. Ar fi putut deveni chiar suportabil. Dar se îndoia. — N-am putut, ajunge la antrenamentul de dimineaţă. Cum s-a comportat? — 200,558. (Auzi clinchetul şi fâşâitul unei beri care era deschisă.) Charlie vrea să-i facă un ultim test, dar e a-ntâia, categoric a-ntâia. Auzindu-i vocea, Foxy îşi dădu seama că fratele ei uitase de ea, uitase de orice altceva în afară de maşină şi de cursă. — Şi-a pus în cap să stabilească duminică un record al pistei. Un pocnet înfundat şi un miros usturător adiară spre ea. Fu necăjită să recunoască aroma ţigărilor subţiri pe care obişnuia să le fumeze Lance. Îşi frecă nasul cu dosul palmei de parcă ar fi vrut să-şi şteargă din simţuri orice urmă a acestei miresme. — O nouă jucărie? întrebă Lance păşind către MG. (Foxy auzi capota ridicându-se.) Seamănă cu micuţa pe care i-ai cumpărat-o soră-ti după ce şi-a luat permisul. Încă se mai joacă cu aparatele de fotografiat? Furioasă, Foxy împinse şi se răsuci. Pentru o secundă, cât se rostogoli pe jos de sub maşină, zări expresia uluită de pe chipul lui Lance. — E aceeaşi jucărie, spuse ea rece, luptându-se să se ridice în picioare. Şi nu mă joc cu aparatele de fotografiat, lucrez cu ele. Părul îi era strâns într-o coadă de cal, ca să nu i se atingă de faţa murdară. Salopeta o făcea să arate informă şi jegoasă. În mâna murdară de ulei ţinea îndreptarul de lanţ. În ciuda indignării, Foxy văzu că Lance era mai atrăgător ca niciodată. Cei şase ani care se scurseseră săpaseră riduri şi mai adânci pe chipul său osos, care, prin nu ştiu ce miracol, ratase frumuseţea. Frumos era un cuvânt mult prea searbăd când era vorba de Lance Matthews. Avea părul negru închis, cu buclişoare care i se răsuceau pe gulerul cămăşii şi cădeau neglijent în jurul obrajilor. Sprâncenele i se arcuiau uşor deasupra ochilor care îşi schimbau culoarea de la cenuşiu-metalic până la fumuriu, după toane. Trăsăturile clasice, aristocratice erau subliniate de cicatricea albă de deasupra sprâncenei stângi. Era mai înalt decât Kirk, mai bine clădit, şi avea o uşurinţă de a se purta care lui Kirk îi lipsea. Foxy ştia că înfăţişarea sa indolentă ascundea simţuri foarte ascuţite. Pe la douăzeci de ani fusese unul dintre cei mai buni piloți. I se povestise că Lance Matthews avea mâini de chirurg, instinct de lup şi calmul unui diavol. La treizeci de ani devenise campion mondial, după care s-a retras brusc. Din scrisorile zgârcite în informaţii ale fratelui său, Foxy, aflase că în ultimii trei ani Lance sponsorizase cu succes piloţi şi automobile. Îi privi buzele arcuindu-se într-un zâmbet discret, care fusese întotdeauna semnul său distinctiv. — Măi, dar parcă ar fi Foxy. (Ochii îi alunecară de-a lungul salopetei, apoi îndărăt pe faţa ei.) Nu te-ai schimbat o iotă în şase ani. — Nici tu, i-o întoarse, furioasă că la prima lor întâlnire era gătită astfel. Se simţea din nou ca o adolescentă prostuţă şi neîndemânatică. Ce păcat! — Ai limba la fel de ascuţită. (Dinţii îi străluciră într-un rânjet. Faptul că ea rămăsese un spiriduş necioplit şi arţăgos, părea să îl încânte.) Ţi-a fost dor de mine? — Cât am putut de mult, răspunse şi îi întinse îndreptarul de lanţ fratelui său. — N-are niciun respect pentru cei mai în vârstă, îi spuse Lance lui Kirk, în timp ce privirea îi stăruia pe chipul răzvrătit al lui Foxy. Te-aş săruta de bun venit, dar nu m-am dat niciodată în vânt după uleiul de motor. O tachina ca întotdeauna, iar bărbia fetei se ascuţi înainte ca de obicei. — Din fericire pentru amândoi, Kirk are o rezervă inepuizabilă. — Dacă ai de gând să te plimbi în felul ăsta restul sezonului, o avertiză Kirk, în timp ce punea scula la loc, ai putea foarte bine să lucrezi pe o pistă. — Restul sezonului? Lance deveni atent în timp ce trăgea din ţigară. O să fii pe-aici tot sezonul? Bună vacanţă. — Nici pe departe. Foxy îşi şterse palmele de cracii salopetei şi încercă să pară demnă. Am venit ca fotograf, nu ca spectator. — Foxy lucrează cu o scriitoare, Pam Anderson, îl lămuri Kirk luându-şi iar berea. Nu ţi-am spus? — Ai pomenit ceva de scriitoare, murmură Lance. O privea scrutător de parcă ar fi vrut să vadă dincolo de stratul de ulei. Deci, o să mergi din nou în circuit? Foxy îşi aminti intensitatea din ochii lui. În unele momente ţi se putea tăia răsuflarea. Tipul avea ceva profund şi primitiv. Chiar şi ca adolescentă, fusese conştientă de senzualitatea lui primară. Atunci i se păruse fascinantă, acum ştia cât este de primejdioasă. Îi susţinu privirea. — Corect. Păcat că n-o să fii prin preajmă. — Niciun păcat, i-o întoarse el. (Intensitatea îi dispăru din privire, iar ochii îi redeveniră nepăsători.) Maşina mea o conduce Kirk. Am de gând să stau pe-aici să-l văd cum câştigă. (Înainte să se întoarcă spre fratele ei, o văzu pe Foxy încruntându-se.) Presupun că o voi întâlni pe Pam Anderson la petrecerea de diseară. Să nu dai jos uleiul de pe faţă, Foxy. (Înainte de a ieşi pe uşă o atinse pe un locşor curat de pe bărbie.) S-ar putea să nu te recunosc. Ar trebui să dansăm în amintirea trecutului. — Bagăţi-1 pe ţeavă! strigă după el, dar apoi se blestemă că renunţase la atitudinea demnă pentru o glumă copilărească. (Îi aruncă o privire lui Kirk, după care îşi dădu jos salopeta.) Mă uimeşte ce prieteni ai. Kirk dădu din umeri, privindu-l prin fereastră pe Lance care se îndepărta. — Mai bine ai testa maşina înainte de a pleca spre casă cu ea. S-ar putea să aibă nevoie de ajustări. Foxy suspină şi scutură din cap. — Sigur.   ♠ ♠ ♠   Pentru seară îşi alese o rochie fină din crêp-de-Chine. Liliachiul pal şi verdele pluteau în jurul siluetei ei subţire. Era o apariţie romantică, îmbrăcată cu o fustă drapată, sutien fără bretele şi o jachetă până-n talie. Era şi foarte atrăgătoare. Avu un zâmbet de satisfacţie gândindu-se că Lance Matthews va avea o surpriză. Cynthia Fox nu mai era o adolescentă. După ce îşi puse şi ineluşele de aur în urechi se privi în oglindă ca să aprecieze rezultatele. Părul despletit i se răsucea până sub umeri, într-o coamă groasă de inele roşcate şi strălucitoare. Nu mai avea nicio urmă de ulei pe faţă. Pomeţii înalţi adăugau atât eleganţă, cât şi delicateţe chipului ei triunghiular şi nostim. Ochii îi erau migdalaţi, nici gri, nici verzi. Nasul ascuţit şi aristocratic, gura rotundă şi aproape prea mare. În ochi avea ceva din neliniştea fratelui ei, dar era mai reţinută şi mai mocnită. Avea ceva de sălbăticiune, jumătate căprioară, jumătate tigroaică. Mai mult decât frumuseţe, era o senzualitate pământească, neîmblânzită. Era alcătuită din contraste. Silueta mlădioasă şi tenul de fildeş o făceau să pară gingaşă, în vreme ce culoarea stridentă a părului şi îndrăzneala din ochi erau o provocare. Foxy simţea că noaptea era gata de o provocare. Exact când se strecura în rochie, cineva bătu la uşă. — Foxy, pot să intru? (Pam Anderson aruncă o privire prin crăpătura uşii, după care o deschise larg.) Oh, arăţi minunat! Se întoarse zâmbind. — Şi tu. Eşarfa bleu pal visător i se potrivea de minune lui Pam, care arăta ca o păpuşă de porţelan. Uitându-se cu atenţie la micuţa frumuseţe blondă, Foxy se întrebă din nou cum de avea vână pentru o meserie atât de provocatoare ca cea de jurnalist liber profesionist. Cum reuşeşte să facă interviuri atât de provocatoare, când vorbeşte atât de suav şi este o prezenţă atât de deosebită? Se cunoşteau de şase luni şi, deşi Pam era cu cinci ani mai mare, Foxy simţea faţă de ea un instinct matern. — Nu-i aşa că e nostim să începi o treabă cu o petrecere? Pam se aşeză pe pat în timp ce Foxy se pieptăna. Casa fratelui tău e minunată, Foxy. Camera mea e perfectă. — E casa noastră de când eram copii, spuse Foxy, încruntându-se la sticla de parfum. Kirk a păstrat-o ca un fel de bază de campanie, pentru că e atât de aproape de Indianapolis. (Faţa i se lumină într-un zâmbet.) Lui Kirk i-a plăcut întotdeauna să stea lângă o pistă. — E fermecător! Pam îşi trecu degetele prin părul moale, tuns scurt ca un paj. Şi foarte generos, să mă găzduiască până pornim în circuit. — Este într-adevăr! (Foxy râse şi se apropie de oglindă ca să-şi dea cu ruj pe buze.) Atâta timp cât nu pune la cale o strategie pentru cursă. O să vezi, câteodată uită de restul lumii. (Privi lung la ruj, după care îl închise cu grijă.) Pam... Respiră adânc, ridică privirea şi o întâlni pe a lui Pam în oglindă. Pentru că o să călătorim împreună, cred că trebuie să îl înţelegi puţin pe Kirk. El... Oftă şi dădu din umeri. Nu e întotdeauna fermecător. Câteodată e tăios şi nervos, ba chiar de-a dreptul necioplit. N-are astâmpăr, e dornic de competiţie. Cursele sunt viaţa lui şi câteodată uită că oamenii nu sunt atât de rezistenţi ca maşinile. — Îl iubeşti foarte mult, nu? Pam îşi datora o parte din succes înţelegerii şi compasiunii care se oglindeau în ochii ei albaştri. Nu numai că înţelegea oamenii, dar îi şi păsa de ei. — Mai mult decât orice altceva. (Se întoarse ca să o privească în faţă.) Şi îl iubesc mai mult de când am crescut şi am descoperit că e uman. Kirk nu era obligat să mă crească. Cred că nu mi-am dat seama de asta decât când am ajuns la colegiu. Ar fi putut să mă dea în grija unei familii. Nimeni nu l-ar fi criticat. De fapt – îşi scutură părul de pe umeri, apoi se sprijini de toaletă – sunt sigură că unii l-au criticat pentru că n-a făcut-o. M-a ţinut lângă el când aveam nevoie de asta. Nu o să uit niciodată că a făcut-o. Poate că într-o zi îl voi răsplăti. (Se îndreptă zâmbind.) M-aş duce jos să văd dacă totul e gata. Musafirii vin în curând. — Vin cu tine. Pam se ridică şi se îndreptă către uşă. — Acum spune-mi cine e Lance Matthews ăsta despre care bombăneai mai devreme? Dacă mi-am făcut bine temele, e un fost pilot unul de mare succes, care acum conduce Matthews Corporation şi care, printre altele proiectează maşini de curse. El a proiectat şi are mai multe maşini de Formula Unu, printre care şi cele pe care fratele tău le va pilota în acest sezon. Şi... da, şi maşina Indy. Nu e...? (Scoase un plescăit mic de frustrare pentru că inventarul ei de fapte era prea sărăcăcios.) E dintr-o familie de viţă veche şi bogată, nu-i aşa? Din Boston sau New York, care fac navigaţie sau import-export? Insuportabil de bogaţi. — Boston, navigaţie şi dezgustători, afirmă Foxy în timp ce se îndreptau spre primul etaj. Şi nu mă pune să îl studiez, că o să am coşmaruri la noapte. — Simt o undă de antipatie? — Simţi repulsie, i-o întoarse Foxy. A trebuit să închiriez o cameră în care să depozitez surplusul de repulsie faţă de Lance Matthews. — Hm! Şi chiriile sunt usturătoare. — Ceea ce mă face să-l detest şi mai mult. Foxy se duse direct în sufragerie şi inspectă masa. Farfuriile din lemn lăcuit erau aşezate pe o faţă de masă mov închis. În mijloc se afla o cană de pământ plină cu narcise galbene şi crenguţe de sânger. O privire asupra aranjamentului, a lumânărilor de ceară galbenă aşezate în suporturi de lemn, îi dădu siguranţa că furnizorii îşi cunoşteau meseria. "Intimitate relaxantă" era senzaţia pe care ţi-o lăsa totul. — Arată nostim. Foxy rezistă tentaţiei de a-şi băga un deget într-unul din vasele cu caviar rece pe care furnizorul îl aducea grăbit din bucătărie. Era un omuleţ aferat, aproape chel, cu numai un cerculeţ subţire de păr, vopsit negru ca smoala. Păşea repede şi târşit. — Aţi venit prea devreme. (Se aşeză protector între Foxy şi caviar.) Oaspeţii vor sosi abia peste un sfert de oră. — Sunt Cynthia Fox, sora domnului Fox. Îşi desfășură zâmbetul ca pe un steag de pace. M-am gândit că aş putea da o mână de ajutor. — Ajutor! Oh, nu, Dumnezeule, nu! Ca să îşi întărească vorbele, o împinse cu dosul palmelor, de parcă ar fi fost o muscă insistentă care îi ameninţa pateul. — Nu trebuie să atingeţi nimic. Totul este proporţionat. — Şi frumos! spuse Pam ca să-l îmblânzească, strângând-o pe Foxy de braţ, ca s-o avertizeze. Hai s            bem ceva, Foxy, şi să-i aşteptăm pe ceilalţi! — Ce tip caraghios şi infatuat, mormăi Foxy, în timp ce Pam o căra spre salon. — Tu laşi pe cineva să-ţi aranjeze oglinda retrovizoare? întrebă Pam cu o curiozitate politicoasă, aşezându-se comod pe scaun. Foxy râse în timp ce supraveghea barul portabil. — Punct ochit. Ei, se pare că e destulă băutură pentru ca o armată întreagă să meargă zi de zi pe trei cărări timp de un an. Problema e că nu ştiu să prepar altceva decât ginul cu tonic pe care îl bea Kirk — Dacă exisă vreo sticla de lichior sec, toarnă puţin într-un pahar foarte mic. Asta nu îţi va pune imaginaţia la prea mare încercare. Bei şi tu? — Nu. (Foxy scotocea printre sticle.) Când beau devin puţin prea cinstită. Uit regulile de bază ale supravieţuirii – tactul şi diplomaţia. O ştii pe Joyce Canfield, redactorul şef de la revista "Ziua Nunţii"? Pam aprobă, iar Foxy detectă lichiorul şi îl turnă în pahar. — Am întâlnit-o la un cocktail, acum câteva luni. Am făcut mai multe tipuri de paginaţie pentru" Ziua Nunţii ". În fine, m-a întrebat ce părere am despre rochia ei. Am privit-o peste marginea celui de-al doilea şpriţ şi i-am spus că ar trebui să se ferească de galben, pentru că o face să arate lividă. Traversă camera şi îi dădu paharul lui Pam. — Cinstit, dar idiot. De atunci n-am mai fotografiat pentru "Ziua Nunţii" nici măcar un buchet ofilit. Pam râse în felul ei liniştit, învăluitor şi sorbi din lichior. — O să ţin minte să nu-ţi mai pun nicio întrebare periculoasă atunci când ai un pahar în mână. (O privi pe Foxy trecându-şi degetul peste o masă înaltă, încrustată.) Ţi se pare ciudat să fii acasă? Ochii lui Foxy erau întunecaţi, cu luminiţe verzi sclipind peste cenuşiu. — Îmi trezeşte amintiri. Ciudat, de ani de zile nu m-am mai gândit la viaţa mea aici, dar acum... Se îndreptă spre fereastră şi trase draperia de culoarea fildeşului. Afară, soarele apunea, împrăştiind raze roşii şi aurii. — Ştii, acesta e singurul loc la care mă pot gândi ca la un cămin. New Yorkul nu contează. De când au murit părinţii mei, am călătorit atât de mult, la început cu Kirk, apoi cu meseria mea. Doar acum, când sunt aici îmi dau seama că viaţa mea nu are rădăcini. — Vrei rădăcini, Foxy? — Nu ştiu. Când se întoarse spre Pam, avea o expresie nedumerită. — Nu ştiu, repetă ea. Poate. Dar vreau ceva. Ceva ce se găseşte acolo. Îşi îngustă ochii şi privi la ceva ce nu putea vedea încă. — Ce anume? Foxy tresări, când vocea o trezi din gândurile ei. În uşă stătea Kirk, studiind-o cu zâmbetul său nepăsător, cu mâinile înfundate în buzunarele pantalonilor de culoarea nisipului. Ca întotdeauna avea o aură de entuziasm în jurul lui. — Păi... (După ce îl privi cu atenţie, Foxy traversă încăperea spre el.) Mătase, nu? Cu dreptul ei de soră, îi controlă gulerul de la cămaşă. Sper că nu schimbi prea multe motoare, îmbrăcat aşa. Kirk o trase de păr şi o sărută. Pe tocuri, era aproape la fel de înaltă cât el, iar ochii le erau la acelaşi nivel. Pam îi privi cu atenţie şi observă cât de puţin semănau unul cu celălalt: doar buclele grele ale părului erau la fel. Ochii lui Kirk erau de un verde curat şi întunecat, iar faţa îi era prelungă. Nu avea nimic din eleganţa sau delicateţea surorii sale. Studiindu-i profilul, Pam simţi cum un fior discret îi trece pe spinare. Se uită repede la paharul ei. Frisoanele de pe spate nu trebuiau amestecate cu munca. — Îţi amestec eu ceva de băut, se oferi Foxy, retrăgându-se de lângă fratele ei şi îndreptându-se către bar. — Nu îndrăznim să intrăm în camera de alături în următoarele două-trei minute. Ah, nu e gheaţă! (Închise capacul frapierei şi dădu din umeri.) O să-mi iau inima în dinţi şi o să-l înfrunt pe furnizor. Pam bea lichior, spuse ea peste umăr, ieşind din cameră. — Mai vrei unul? întrebă Kirk, întorcându-şi pentru prima dată atenţia către Pam. — Nu, mulţumesc. (Zâmbi şi duse paharul la buze.) N-am avut ocazia să-ţi mulţumesc pentru că m-ai găzduit. Nici nu ştii ce plăcut e să nu dormi într-un hotel. — Ştiu totul despre hoteluri. Kirk rânji şi se aşeză în faţa ei. Se întâlniseră cu o zi în urmă, dar acum erau pentru prima dată singuri. Pam simţi din nou frisonul pe spate şi îl ignoră. Kirk luă o ţigară din tabachera de pe masă şi o aprinse. O studie câteva secunde. Are clasă, îşi spuse. Şi minte. Nu era o admiratoare fără cap a curselor de maşini. Ochii lui îi mângâiară o clipă gura roz şi moale. Arată ca din vitrină. Frumoasă, atrăgătoare şi în spatele unui perete de sticlă. — Foxy mi-a vorbit atât de des despre tine, încât am impresia că te cunosc. (Imediat Pam se blestemă pentru prostie şi mai luă o înghiţitură de lichior.) Abia aştept cursa. — Aşa şi eu, răspunse Kirk, rezemându-se de speteaza scaunului şi studiind-o deschis. Nu pari genul care să fie interesat în opriri pe linia de sosire şi viteze ameţitoare. — Nu? i-o întoarse Pam în timp ce-şi aduna gândurile. Dar ce gen par? Kirk trase adânc fumul în piept. — Genul căruia îi plac Chopin şi şampania. Pam învârti în pahar ce-i mai rămăsese din lichior şi privi în jos. — Aşa-i, răspunse ea, apoi se sprijini relaxată de pernele de pe scaun. Dar ca jurnalist sunt interesată de tot felul de lucruri. Sper că vei fi generos cu gândurile, sentimentele şi cunoştinţele tale. Un zâmbet îi ridică colţurile mustăţii. — Sunt vestit pentru generozitatea mea, răspunse el batjocoritor, întrebându-se dacă pielea ei era chiar atât de mătăsoasă pe cât părea. Tăcerea fu spartă de soneria de la intrare. Kirk se ridică, luă paharul din mâna lui Pam, ai o trase în picioare. Deşi ea îşi spuse că are o reacţie prostească, inima-i bubuia. — Eşti măritată? — De ce?... Nu. Se încruntă, nedumerită. — Bun. Nu mi-a plăcut niciodată să mă culc cu o femeie măritată. Vorbi atât de plat, încât trecu o clipă până când Pam reacţionă. Culoarea furiei îi invadă obrajii de porţelan. — Din toate impertinenţele... — Ascultă, o întrerupse el. Suntem sortiţi să ne culcăm împreună mai înainte de încheierea sezonului. Nu prea mă pricep la jocuri, aşa că o spun de-a dreptul. — Şi te-ar şoca foarte tare, i-o întoarse ea, cu răceală în voce pe care numai cei născuţi în sud o au, dacă aş declina această invitaţie generoasă? — Mi s-ar părea un păcat, conchise el, ridicând neglijent din umeri. Când soneria ţârâi a doua oară, o luă de mână: — Mai bine am răspunde.    

Treptele iubirii de Nora Roberts Capitolul 1 Zidurile simple, dar masive emanau aceeaşi putere ca în urmă cu două veacuri, când fuseseră ridicate cu piatră adusă de pe dealuri şi din văi. Clădirea se înălţa mândră ca dovadă a dorinţei inerente a omului de a-şi lăsa urmele, de a construi şi de a crea. În acele două secole, constructorii îmbinaseră piatra cu cărămida, cu lemnul şi cu sticla, extinzând, transformând, îmbunătăţind ca să ţină pasul cu nevoile, cu vremurile, cu capriciile. În tot acest timp, clădirea de la răscruce privise aşezarea preschimbându-se în oraş, pe măsură ce răsăreau casele, din ce în ce mai multe. Drumul prăfos devenise şosea asfaltată; caii şi trăsurile cedaseră locul maşinilor. Moda se tot schimbase, parcă în fiecare clipă. Clădirea nu se urnise, continuând să domine din colţul ei piaţa centrală, reper trainic într-un ciclu al schimbărilor. Cunoscuse războiul, auzise ecourile focurilor de armă, ţipetele răniţilor, rugăciunile oamenilor înfricoşaţi. Cunoscuse sângele şi lacrimile, bucuria şi mânia. Naşterea şi moartea. Prosperase în vremuri bune, suferise în timpuri grele. Trecuse dintr-o mână-ntr-alta, servise unui scop sau altuia, însă zidurile de piatră rămăseseră în picioare. Cu timpul, lemnul graţioaselor sale balcoane duble începuse să se încovoaie. Sticla se spărsese; mortarul se fisurase şi se fărâmiţase. Cei care se opreau la semaforul din piaţa oraşului puteau arunca o privire, zărind porumbeii care intrau sau ieşeau în fâlfâit de aripi prin ferestrele sparte şi se întrebau ce fusese clădirea aceea veche la vremea ei. Pe urmă venea verdele, şi demarau. Beckett ştia. Stătea în picioare, în colţul opus al pieţei, cu degetele mari ale mâinilor îndesate în buzunarele jeanşilor. În dogoarea nopţii de vară, aerul dens era neclintit. Drumul fiind pustiu, ar fi putut să traverseze strada principală pe roşu, dar el continua să aştepte. Prelate albastre opace drapau clădirea de la acoperiş până la nivelul străzii, cortine în spatele cărora se afla faţada. În timpul iernii fuseseră menite să păstreze căldura înăuntru, pentru echipă. Acum stăteau în calea soarelui – şi a privirilor. El însă ştia – ştia cum arăta în clipa aceea şi cum avea să arate după restaurare. La urma urmelor, el făcuse proiectul – el, cei doi fraţi ai săi, mama lor. Dar pe planuri era trecut numele lui, în calitate de arhitect, partener în cadrul Antreprizei Familiale Montgomery. Traversă strada, cu pantofii săi de tenis atingând fără zgomot caldarâmul în liniştea orei trei noaptea, netulburată nici măcar de vreo adiere. Intră sub schele, parcurgând conturul pe latura dinspre St. Paul Street, şi, în lumina felinarelor, văzu mulţumit cât de bine se curăţaseră piatra şi cărămida. Clădirea părea veche – era veche, se gândi, şi asta făcea parte din frumuseţea şi din puterea ei de atracţie. Însă acum, pentru prima oară de când îşi aducea aminte, avea o înfăţişare îngrijită. Îi ocoli spatele, călcând pe ţărâna coaptă la soare, pe lângă molozul împrăştiat în tot spaţiul care ar fi putut fi o curte. Aici, balcoanele de la al doilea şi al treilea nivel nu se deformaseră şi erau autentice. Stâlpii balustradelor, făcuţi la comandă – proiectaţi ca să-i înlocuiască pe cei din fotografiile vechi şi din fragmentele găsite în timpul excavaţiilor – erau atârnaţi pe o sârmă, uscându-se după recenta lor finisare. Ştia că fratele său mai mare, Ryder, în calitate de antreprenor-şef, stabilise data montării balustradelor şi a stâlpilor. O ştia pentru că Owen, mijlociul dintre cei trei fraţi Montgomery, îi sâcâia cu tot felul de orare, calendare, proiecte şi registre – şi îl ţinea pe Beckett la curent, dându-i informaţii despre fiecare cui care fusese bătut. Indiferent dacă voia să fie ţinut la curent sau nu. Însă în cazul acesta, se gândi el scoţându-şi cheia din buzunar, ţinea să primească toate informaţiile. Vechiul hotel devenise o obsesie de familie. Îi domina de parcă i-ar pus o mână-n gât, recunoscu el deschizând uşa provizorie, nefinisată, care dădea în ceea ce avea fie holul central. Şi i se pusese pe inimă – ba, la naiba, avea senzaţia că-l strângea de ouă. Niciun alt proiect la care mai lucraseră vreodată nu-i mai luase astfel în stăpânire, pe el şi pe ceilalţi deopotrivă. Şi bănuia că niciun altul n-avea s-o mai facă vreodată. Apăsă pe comutator şi becul atârnat de tavan se aprinse cu o străfulgerare, scăldând în lumină podeaua de beton, pereţii încă nepuşi la punct, uneltele, prelatele, materialele. La mirosul de lemn şi praf de beton se adăuga izul cepei la grătar comandate probabil de cineva la masa de prânz. Avea să facă o inspecţie mai amănunţită a parterului şi a primului etaj în dimineaţa următoare, pe o lumină mai bună. Era oricum o prostie să vină acolo la o asemenea oră, când nu putea să vadă toate detaliile şi era obosit ca un câine. Dar nu fusese în stare să se abţină. „Fir-ar să fie“, se gândi iarăşi, trecând pe sub o arcadă largă, cu muchiile de piatră încă nefinisate şi expuse vederii. Apoi, aprinzându-şi lanterna, o porni către partea din faţă şi către scările improvizate care duceau la etaj. Locul avea ceva aparte în miez de noapte, când nu se mai auzeau nici pistoale de împuşcat bolţuri, nici fierăstraie, nici aparate de radio, nici voci, şi întunericul prelua supremaţia. Ceva nu tocmai tăcut şi nu tocmai încremenit. Ceva care-i mătura ceafa cu vârfurile degetelor. Ceva irezistibil. Când îşi îndreptă fasciculul lanternei către primul etaj, remarcă hârtia maronie care acoperea pereţii. Raportul lui Owen fusese exact, ca întotdeauna. Ry şi echipa lui izolaseră complet nivelul acela. Deşi avusese intenţia să se ducă direct sus, rămase acolo, cutreierând cu un zâmbet până la urechi pe faţa lui osoasă şi colţuroasă, plăcerea umplându-i ochii cu o lumină de un albastru întunecat. — Haide, spuse, întrerupând tăcerea cu voce hârşâită de nesomn. Umblă prin întuneric, urmând raza lanternei. Era un bărbat înalt, cu şolduri înguste, cu picioarele lungi ale familiei Montgomery şi o coamă vălurită de păr brun cu tentă castanie pe care o moştenise de la familia Riley – pe linie maternă. Trebui să-şi aducă aminte că, dacă mai cotrobăia mult, avea să fie nevoit să se trezească înainte de a se culca, prin urmare, se grăbi să urce la etajul al doilea. — Ei, uite, despre asta vorbeam. Senzaţia de încântare pură îi spulberă somnul când îşi plimbă un deget pe îmbinarea dintre benzile de tapet proaspăt lipite. Lăsă lumina să joace peste decupările făcute pentru instalaţia electrică, apoi trecu în apartamentul destinat directorului hotelului şi remarcă spaţiile similare lăsate pentru ţevăria din bucătărie şi din baie. Îşi petrecu mai mult timp hoinărind prin ceea ce avea să fie cel mai minuţios amenajat dintre apartamente, dând aprobator din cap către peretele glisant care scinda spaţiul generos al băii. — Eşti un geniu dat naibii, Beck. Acum du-te acasă, pentru numele lui Dumnezeu. Dar, ameţit de oboseală şi de anticipare, rămase să mai arunce o privire înainte de a coborî treptele. Sunetul îi izbi auzul când ajunse la primul etaj. Un soi de zumzet – ceva evident feminin. Parfumul ajunse la el odată cu sunetul. Caprifoi dulce şi sălbatic şi îmbibat de vară. Stomacul îi tresăltă uşor, dar reuşi să menţină lanterna neclintită în timp inspecta coridorul îndreptându-se spre camerele nefinisate ale oaspeţilor. Clătină din cap când atât sunetul, cât şi mireasma se îndepărtară. — Ştiu că eşti aici. Vorbea clar şi ecoul vocii se întorcea către el. Şi cred că stai aici de ceva vreme. O renovăm, şi mai mult decât atât. O merită. Sper al naibii de tare că o să-ţi placă după ce-o să fie gata, pentru că, ei bine, ăsta e mersul lucrurilor. Aşteptă un minut sau două, destul de exaltat – sau de obosit – ca să-şi imagineze că oricine sau orice ar fi sălăşluit acolo intrase în modul „ai răbdare şi o să vezi“. — Orişicât. Ridică din umeri. Îi oferim tot ce avem mai bun, şi suntem al naibii de pricepuţi. Beckett coborî şi observă că becul era stins. Îl aprinse din nou, apoi îl stinse cu o altă ridicare din umeri. Nu era prima oară când locatara îi făcea necazuri unuia dintre ei. — Noapte bună, strigă, apoi încuie uşa. De data asta nu mai aşteptă lumina verde a semaforului şi traversă în diagonală. Pizzeria şi Restaurantul Familial Vesta se întindea pe un alt colţ al pieţei, iar apartamentul şi biroul lui se aflau la etaj. Înaintă pe trotuarul în pantă, către parcarea din spate, şi-şi înşfăcă geanta din cabina camionetei. Hotărât să ucidă pe oricine avea să-l deranjeze înainte de opt dimineaţa, descuie şi urcă deasupra nivelului restaurantului, către uşa lui. Nu se obosi să aprindă lumina, lăsându-se călăuzit de memorie şi de lumina stradală ce-i traversa apartamentul ca un siaj al felinarelor. Se dezbrăcă lângă pat, lăsându-şi hainele să cadă. Se aruncă pe saltea cu faţa în jos şi adormi cu gândul la mirosul caprifoiului.   * Celularul rămas în buzunarul jeanşilor începu să sune la şapte fără cinci. Se târî jos din pat şi pe duşumea, scotoci prin pantaloni şi-l scoase. Când nu-i răspunse nimeni, îşi dădu seama că ţinea la ureche portofelul. — Rahat. Îl lăsă să cadă şi bâjbâi după telefon. Ce dracu’ vrei? — Bună dimineaţa şi ţie, ripostă Owen. Tocmai ies de la Sheetz, cu cafea şi gogoşi. Au o vânzătoare nouă în schimbul de dimineaţă. E foarte sexy. — Te ucid cu un ciocan. — Atunci n-o să mai primeşti cafea şi gogoşi. Sunt în drum spre şantier. Ry trebuie să fie deja acolo. Pentru şedinţa de dimineaţă. — Aia e la zece. — N-ai primit mesajul meu? — Care dintre ele? Lipsesc două zile şi tu-mi trimiţi dracului un milion de SMS-uri. — Cel prin care te-am anunţat c-am reprogramat şedinţa la şapte şi un sfert. Pune-ţi nişte pantaloni, îi sugeră Owen, apoi închise. — La naiba. Făcu un duş de două minute şi îşi puse hainele. Norii care se iviseră în timpul nopţii reuşiseră să oprească în ei toată arşiţa, aşa că a ieşi afară era totuna cu a înota pe de-a-ntregul îmbrăcat într-un râu călduţ. Când traversă strada, auzi pocnetele pistolului de împuşcat bolţuri, sunetul muzicii, vaietul fierăstraielor. În interior, cineva râdea ca un nebun. Trecu de colţul clădirii tocmai când Owen îşi vâra camioneta în parcarea din spatele curţii. Maşina lucea, proaspăt spălată, şi cutiile argintii de scule din părţile laterale ale platformei scânteiau. Owen coborî. Jeanşi, un tricou alb îndesat sub curea – şi de curea agăţat blestematul de celular care făcea orice în afară de a-şi săruta posesorul, urându-i noapte bună (dar Beckett n-ar fi pariat că nu era în stare de aşa ceva) –, ghete de lucru zgâriate pe margini. Părul castaniu îi era aranjat cu grijă. Era evident că avusese timp să-şi bărbierească faţa frumoasă, se gândi Beckett cu ranchiună. Owen îi adresă un zâmbet şi el îşi imagină că ochii din spatele lentilelor întunecate erau veseli şi vioi. — Dă-mi blestemata aia de cafea. Owen desprinse cu pahar înalt, marcat cu un B, din locaşul său din tavă. — Am ajuns acasă abia la trei. Beckett luă prima înghiţitură, prelungă, lacomă, dătătoare de viaţă. — De ce? — Când am reuşit să ies din Richmond era aproape zece, apoi am nimerit într-un ambuteiaj, pe Autostrada 95. Şi nu-mi spune, pur şi simplu nu-mi spune că trebuia să consult raportul de trafic înainte de plecare. Dă-mi o afurisită de gogoaşă. Owen deschise o cutie imensă, iar mirosul de drojdie, zahăr şi grăsime se revărsă în aerul dens. Beckett înşfăcă o gogoaşă cu jeleu, înghiţi hulpav jumătate şi o împinse pe gât în jos sorbind din nou din cafea. — Balustradele vor arăta bine, spuse Owen, în stilul lui nepăsător. Îşi vor merita timpul şi banii. Iar la etajul doi s-a pus tapetul. Azi vor da al doilea strat de tencuială umedă. Lucrătorii de pe acoperiş au terminat cuprul, aşa că vor rămâne puţin în urmă faţă de planificare în privinţa asta, dar se ocupă de plăcile de ardezie până soseşte materialul. — Te aud, îl informă Beckett în zarva stridentă a fierăstraielor pentru piatră. Owen continuă să-l pună la curent în timp ce înaintau către uşa de la intrare, iar cafeaua îi trezea creierul. Zgomotul se înteţi, dar acum, când avea ceva zahăr şi ceva cafeină în organism, lui Beckett i se păru ca o muzică. Se salută cu doi oameni din echipa care monta izolaţiile, apoi îl urmă pe Owen, trecând prin arcada laterală şi pătrunzând în încăperea care urma să adăpostească spălătoria şi care le servea acum drept birou. Ryder stătea în picioare, încruntându-se la masa improvizată dintr-o bucată de placaj sprijinită pe capre pentru tăierea lemnelor. Dumbass[1], câinele lui corcit, de o fidelitate exemplară, sforăia întins la picioarele sale. Asta până ce o adiere îi aduse în nări mirosul gogoşilor, făcându-l să deschidă brusc ochii şi să bată în duşumea cu coada ciufulită. Beckett rupse o bucată de gogoaşă, o aruncă, şi câinele o prinse din zbor. Pentru D.A. săriturile după beţe şi mingi n-aveau niciun rost. Îşi concentra toate abilităţile pentru prinderea hranei de orice soi. — Dacă ai de gând să mai ceri vreo modificare, te ucid pe tine în locul lui Owen. Ryder se mulţumi să mormăie, întinzând mâna după cafea. — Trebuie să mutăm panoul ăsta, apoi putem închide zona de aici, în chip de spaţiu utilitar. Beckett luă încă o gogoaşă, analizând alte câteva schimbări pe măsură ce Ryder le anunţa. Ajustări minore, se gândi el, care n-aveau să strice nimic şi probabil nici n-aveau s-aducă vreo îmbunătăţire. La urma urmelor, dintre ei toţi, Ryder avea cea mai intimă relaţie cu clădirea. Dar când acesta trecu la eliminarea plafonului casetat al sălii de mese – un măr al discordiei de ceva timp –, Beckett interveni: — Se încadrează, este întocmai ca-n planuri. Spune într-adevăr ceva. — Nu e nevoie să spună nimic. — Fiecare încăpere trebuie să spună ceva. Sala de mese o face – printre altele, cu plafonul casetat. Se potriveşte cu încăperea, se armonizează cu panourile pe care le facem în lateralul ferestrelor. Adâncimea acestora, plafonul, arcada de piatră de pe peretele din spate. — Sâcâitor. Ryder trecu în revistă gogoşile şi alese una răsucită, cu scorţişoară. Îi rupse capătul, fără să arunce vreo privire către coada care bătea furioasă în podea, şi îl azvârli în aer. D.A. îl prinse cu un clănţănit sonor. — Cum a fost la Richmond? — Data viitoare când mă mai ofer să proiectez şi să ajut la construcţia unei verande acoperite pentru un prieten, pocneşte-mă destul de tare ca să-mi pierd cunoştinţa. — Întotdeauna cu plăcere. Ryder rânji, cu gogoaşa în gură. Părul lui, de un castaniu-închis, aproape negru, ţâşnea de sub şapca de pânză pătată de vopsea. Sprâncenele i se înălţară deasupra ochilor verzi, punctaţi cu auriu. — Credeam c-o faci mai ales ca să ajungi în patul surorii lui Drew. — Era o parte a motivaţiei. — Şi cum ţi-a mers în privinţa asta? — Tipa s-a cuplat cu cineva acum două săptămâni, un detaliu pe care nu s-a ostenit nimeni să mi-l comunice. Nici măcar n-am văzut-o. Aşa c-am fost cazat în camera de oaspeţi a lui Drew, încercând să pretind că nu-l aud certându-se cu Jen în fiecare afurisită de noapte şi ascultându-l în fiecare afurisită de zi plângându-se că ea îi face viaţa un iad. Îşi bău toată cafeaua şi conchise: Dar veranda arată totuşi bine. — Acum, că te-ai întors, mi-ar prinde bine ajutorul tău în privinţa mobilierului încastrat din bibliotecă, îi spuse Owen. — Am de recuperat nişte restanţe, dar îţi pot acorda ceva timp după-amiază. — Merge. Owen îi întinse un dosar. Mama a fost la Bast’s, continuă el, vorbind despre magazinul de mobilă din josul străzii. Ţi-a făcut o listă cu dimensiunile pieselor pe care le caută, indicând şi camerele unde vor fi amplasate. Vrea să te ocupi de asta. — Ultima serie a fost înainte de a pleca la Drew. Cât de repede poate să cumpere? — Se întâlneşte mâine acolo cu mătuşa Carolee ca să ia stofe, aşa că vrea să vadă cât mai curând cu putinţă dacă şi cum se asortează ce-a cumpărat. Tu eşti cel care şi-a luat două zile libere cu speranţa c-o să aibă parte de o partidă de sex, îi reaminti Owen. — Şi eu sunt cel care a dat chix. — Taci, Ry. Beckett îşi îndesă dosarul sub braţ. E mai bine s-o şterg. — Nu vrei să mergi sus, să arunci o privire? — Am făcut un tur azi-noapte. — La ora trei? întrebă Owen. — Da, la trei. Arată bine. Unul dintre membrii echipei îşi vârî capul pe uşă. — Salut, Beck. Ry, tipul care pune tapetul are o problemă, îi trebuie un răspuns în cinci minute. — Vin acolo într-o clipă. Ryder desprinse de pe clipboardul său o listă scrisă de mână şi i-o întinse lui Owen. Materiale. Du-te şi comandă-le. E vorba de stucaturile pentru veranda din faţă. — O să mă ocup. Ai cumva nevoie de mine aici în dimineaţa asta? — Avem câteva milioane de stâlpi de pregătit, doi sau trei kilometri de izolaţie de montat şi decorăm balconul de la primul etaj. Tu ce crezi? — Cred c-o să-mi pun centura cu unelte după ce comand materialele astea. — Sigur o să trec pe aici după-amiază, înainte de a pleca la magazin, le spuse Beckett, după care se retrase strategic.   * Acasă, puse o cană sub maşina de cafea, apoi verifică nivelul apei şi al boabelor. În timp ce aparatul râşnea, răsfoi corespondenţa stivuită de Owen pe masa din bucătărie. Mai lăsase şi note pe post-it-uri, constată Beckett, clătinând admirativ din cap. Deşi nu-l rugase pe Owen – şi nici pe altcineva – să se ocupe în lipsa lui de treburi mărunte precum udatul florilor, nu era surprins să le găsească rezolvate. Indiferent dacă aveai de-a face cu un cauciuc dezumflat sau cu un holocaust nuclear, te puteai baza pe Owen. Aruncă toată corespondenţa nedorită în coşul de gunoi şi o luă pe cea demnă de atenţie în biroul lui, cu tot cu cafeaua. Îi plăcea locul acela, pe care îl amenajase el însuşi, cu câţiva ani înainte, când familia Montgomery cumpărase clădirea. Masa de lucru – luată din hala de vechituri şi recondiţionată – era cu faţa către Main Street. Stând acolo, ţinea hotelul sub ochi. Avea un teren chiar la marginea oraşului şi planuri pentru construcţia unei case pe care le perfecţiona neîncetat, însă alte proiecte le surclasau întotdeauna. În orice caz, nu vedea nicio grabă. Era destul de mulţumit să locuiască şi să lucreze acolo, pe Main Street, deasupra restaurantului Vesta. În plus, îi oferea avantajul de a-şi comanda prin telefon o felie de pizza fără a se întrerupe din activitate sau putea pur şi simplu să coboare la parter dacă voia mâncare şi companie. Se putea duce la bancă, la frizer, la Crawford’s când îşi dorea un mic dejun fierbinte sau un burger, la librărie, la poştă. Îşi cunoştea vecinii, cunoştea negustorii, cunoştea ritmul vieţii din Boonsboro. Nu, n-avea niciun motiv să se grăbească. Aruncă o privire către dosarul pe care i-l dăduse Owen. Era tentat să-l deschidă pe loc, să vadă cu ce idei veniseră mama şi mătuşa lui. Dar avea de lămurit mai întâi alte lucruri. Îşi petrecu următoarea oră achitând facturi, actualizând alte proiecte, răspunzând unor e-mailuri pe care le neglijase în timpul şederii la Richmond. Verifică şi planificarea lucrărilor lui Ryder. Owen insista să primească fiecare, săptămânal, câte un exemplar actualizat, deşi se întâlneau şi stăteau de vorbă tot timpul. Activităţile erau în cea mai parte la zi, fapt care, ţinând cont de amploarea proiectului, echivala cu un miracol. Îşi îndreptă ochii spre mapa plină cu prospecte, copii de siguranţă ale înregistrărilor din computer, schiţe – clasificate pe camere – reprezentând sistemul de încălzire şi de aer condiţionat, poziţionarea extinctoarelor, a tuturor căzilor, vaselor de toaletă, chiuvetelor, robinetelor şi lămpilor, modelelor de mozaic, instalaţiilor – plus mobila şi accesoriile deja selectate şi aprobate. Mapa urma să se îngroaşe pe măsură ce avansa proiectul, aşa că era mai bine să vadă pe ce pusese mama lui ochii. Deschise dosarul şi apoi răsfiră pliantele. Mama lui trecuse, pe fiecare dintre ele, încăperea căreia îi era destinat obiectul, identificând-o prin nişte iniţiale. Beckett ştia că Ryder şi echipa lui continuau să se refere la numerele pe care le atribuiseră iniţial camerelor şi apartamentelor pentru oaspeţi, dar ştia şi că J&R – la primul etaj, în partea din spate, unul din cele două apartamente cu intrare separată şi cu şemineu – însemna Jane şi Rochester. Ideea mamei sale, o idee care-i plăcea lui foarte mult, fusese să dea camerelor numele unor cupluri romantice din literatură ale căror poveşti aveau un sfârşit fericit. Şi o făcuse pentru toate, cu excepţia apartamentului de la faţadă, pe care se hotărâse să-l boteze Penthouse. Studie patul pe care-l voia ea şi decise că stilul cu baldachin de lemn avea să se potrivească foarte bine în Thornfield Hall[2]. Apoi zâmbi larg cu gândul la sofaua cu linii sinuoase, o aşa-numită meridiană, despre care spuneau notiţele ei că ar fi trebuit să se afle la picioarele patului. Ea optase şi pentru o măsuţă de toaletă, însă trecuse şi alternativa unui secreter. Era mai neobişnuit, hotărî el, mai interesant. Trecu în revistă şi celelalte foi; mama lui fusese foarte ocupată. Pe urmă se întoarse către computer. Îşi petrecu următoarele două ore în CAD, amplasând, ajustând, schimbând unghiurile. Din când în când deschidea mapa, reamintindu-şi ce deciseseră în privinţa sălilor de baie sau care era traseul cablurilor ce urmau să alimenteze televizoarele cu plasmă din toate dormitoarele. Când se simţi mulţumit, stabili dimensiunile noptierelor şi scaunelor şi îi trimise mamei sale fişierul, expediind copii către fraţii lui. Avea nevoie de o pauză şi de încă o cafea. Una cu gheaţă, decise el. Un cappuccino cu gheaţă ar fi fost şi mai bun. Nimic nu-l împiedica să meargă până la Turn The Page[3] să-şi comande una. Aveau cafea bună la librărie, iar scurta plimbare pe Main Street i-ar fi permis să-şi dezmorţească picioarele. Nici nu-i dădu prin minte că maşina de cafea cu care se răsfăţase putea face cappuccino – şi că avea gheaţă. Era însă o idee să se bărbierească, fiindcă altminteri i-ar fi fost prea cald. Ieşi, o porni în josul străzii şi se opri în faţa salonului de înfrumuseţare al lui Sherry, unde Dick, bărbierul, tocmai ieşise în pauză. — Cum merge? — Punem tapetul, îi spuse Beckett. — Da, i-am ajutat să descarce vreo câteva suluri. — Va trebui să te trecem pe statul de plată. Dick zâmbi larg şi arătă către han cu o zvâcnire a bărbiei. — Îmi place să privesc cum revine la viaţă. — Şi mie. Pe curând. Îşi continuă drumul până la librărie, unde urcă puţinele trepte ale verandei acoperite şi intră pe uşă în sunetul strident al clopoţeilor. Ridică mâna s-o salute pe Laurie, care înregistra o vânzare în casa de marcat. În timp ce aştepta, Beckett se foi prin faţa standului cu bestselleruri şi cu noutăţi. Luă ediţia broşată a ultimului John Sandford – cum de o scăpase pe asta? –, citi în grabă prezentarea laudativă din interior, păstră cartea şi continuă să se plimbe tacticos printre rafturi. Magazinul, cu încăperile lui care dădeau una într-alta, cu treptele care scârţâiau la fiecare pas când urcai către biroul şi depozitele de la etaj, crea o senzaţie de relaxare. Flecuşteţe, cărţi poştale, câteva creaţii artizanale de provenienţă locală, câte puţin din toate – şi, mai presus de orice, cărţi şi iar cărţi umpleau rafturile, mesele, vitrinele, într-un mod care te încuraja pur şi simplu să treci de la una la alta. O altă clădire veche care văzuse războiul, schimbările, sărăcia şi prosperitatea. În prezent, cu decoraţiunile în culori pastel şi cu duşumelele de lemn, reuşea să menţină atmosfera de locuinţă primitoare, aşa cum fusese cândva. Lui Beckett îi mirosea întotdeauna a cărţi şi a femei, ceea ce nu era de mirare, căci personalul aflat în slujba patroanei era alcătuit în exclusivitate din femei angajate cu normă întreagă sau numai cu jumătate de normă. Găsi un Walter Mosley abia apărut şi îl luă şi pe acela. Pe urmă, aruncând o privire către biroul de la etaj, trecu prin uşa deschisă în partea din spate a magazinului. Auzi voci, dar îşi dădu repede seama că aparţineau unei fetiţe şi unei femei căreia îi spunea ea „mami“. Clare avea băieţi – acum erau trei, se gândi el. Poate ea nici măcar nu era acolo în ziua aceea sau urma să vină abia mai târziu. În plus, el venise pentru cafea, nu ca s-o vadă pe Clare Murphy. Clare Brewster, se corectă imediat. De trei ani se numea Clare Brewster, aşa că ar fi trebuit să se-nveţe cu asta. Clare Murphy Brewster, medită apoi, mamă a trei copii, patroana librăriei. Nimic altceva decât o veche prietenă din liceu, care se întorsese acasă după ce un lunetist irakian îi distrusese viaţa şi o lăsase văduvă. Nu venise anume s-o vadă pe ea, nu altcumva decât în trecere, dacă s-ar fi întâmplat să fie acolo. În niciun caz nu-şi făcea un scop din a o întâlni pe văduva unui tip care-i fusese coleg de şcoală, la care ţinuse, pe care-l invidiase. — Îmi cer scuze fiindcă a trebuit să aştepţi. Cum merge, Beck? — Poftim? Se întoarse şi dădu cu ochii de Laurie, auzind în acelaşi timp clinchetul uşii în urma clienţilor care ieşeau. O, nicio problemă. Am găsit nişte cărţi. — Mi-am imaginat, zâmbi ea. — Ştiu, dar ce mai contează? Sper c-o să-mi placă la fel de mult cum mi-ar plăcea acum un cappuccino cu multă gheaţă. — Pot să-ţi pregătesc unul. În vara asta, gheaţa e mereu la ordinea zilei. Scuturându-şi părul de culoarea mierii, ea arătă către ceşti. Mare? — Poţi să faci pariu. — Cum merg lucrările la han? — Progresează. Se apropie de tejghea în vreme ce femeia se întorcea către espressor. O fată drăguţă, se gândi Beckett. Lucrase pentru Clare de la bun început, alternând şcoala cu munca. De cinci ani, poate de şase? Era posibil să fi trecut deja atâta timp? — Oamenii ne întreabă mereu, îi spuse ea, văzându-şi de treabă. Când, când, când, ce, cum? Şi mai ales când o să daţi jos prelata aia, ca să vedem totul cu ochii noştri. — Şi să stricăm marea surpriză? — Pe mine mă ucide. Distras de conversaţie şi de zgomotul aparatului, nu o auzi, dar o simţi. Se uită într-acolo când ea apăru de după curbura scării, plimbându-şi mâna pe balustradă. „Chiar trebuie să reacţionez aşa?“ se întrebă el simţind cum i se accelera pulsul. Pe de altă parte însă, Clare îi făcea inima să tresalte încă de când avea şaisprezece ani. — Bună, Beck. Mi s-a părut mie că te aud. Îi zâmbi, şi inima lui îşi încetă bătăile nebuneşti, oprindu-se de tot pentru o clipă.     [1] Prostălăul (n.tr.)   [2] Casa lui Edward Rochester, personajul masculin principal din romanul Jane Eyre de Charlotte Bronte (n.red.)   [3] Întoarce foaia (n.tr.)