Nora Roberts carti

Jurnalele unei prostituate de lux de Nora Roberts Capitolul 1   Se trezi în întuneric. Primele semne ale unei dimineţi mohorâte se strecurau printre stinghiile jaluzelelor din fereastră, aruncând umbre strâmbe peste pat. Ca şi cum s-ar fi trezit într-o celulă de închisoare. Câteva clipe rămase, pur şi simplu, nemişcată, tremurând, ostatică, până ce visul se împrăştie. După zece ani în cadrul Forțelor speciale, Eve încă mai avea vise. Cu şase ore înainte omorâse un om, văzuse cum moartea pusese stăpânire pe privirea lui. Nu era prima dată când îşi exercita forţa maximă sau când visa. Învăţase să accepte acţiunea şi consecinţele ei. Dar era urmărită de amintirea copilului. Copilul pentru salvarea căruia nu ajunsese la timp. Copilul ale cărui urlete îi răsunaseră în vis împreună cu ale ei. Tot sângele ăla, gândi Eve, în timp ce îşi ştergea faţa de sudoare cu palmele. O fetiţă atât de mică să aibă atâta sânge în ca. Ştiuse că era necesar să se detaşeze de acea imagine. Procedura standard a departamentului însemna că trebuia să-şi petreacă dimineaţa la Testare. Orice ofiţer, care trăgea cu arma şi lua o viaţă, trebuia să treacă prin teste psihologice şi emoţionale ale căror rezultate să-i permită întoarcerea la datorie. Eve considera testele o uşoară inconvenienţă. Le va trece, aşa cum le trecuse şi altădată. Când se ridică din pat, luminile aflate deasupra capului trecură automat pe iluminatul discret, arătându-i drumul spre baie. Se cutremură uşor uitându-se la imaginea proprie din oglindă. Ochii îi erau umflaţi din lipsă de somn, iar pielea era aproape la fel de palidă ca a cadavrelor pe care le trimisese la ME. Nevrând să se mai gândească la asta, intră sub duş, căscând. — Dă-mi treizeci şi opt de grade, presiune maximă, zise ea şi se aşeză în aşa fel, încât apa o izbi direct în faţă. Lăsă jetul să facă abur şi se săpuni nervoasă în timp ce se gândea la evenimentele petrecute noaptea trecută. Trebuia să ajungă la Testare abia la ora nouă, şi avea să folosească următoarele trei ore ca să se calmeze şi să lase visul să se destrame complet. Micile îndoieli şi regretele puteau însemna o a doua şi mult mai intensă rundă cu maşinăriile şi cu tehnicianul cu ochi de bufniţă care le manevra. Eve nu avea de gând să stea departe de acţiunea străzii mai mult de douăzeci şi patru de ore. După ce îşi puse un halat pe ea, se îndreptă spre bucătărie şi îşi programă Autobucătarul pentru o cafea neagră şi o felie de pâine uşor prăjită. Prin fereastră auzea zumzetul greu al traficului aerian care îi ducea pe navetişti către birouri, iar pe cei din schimbul de noapte îi aducea acasă. Îşi alesese apartamentul cu ani în urmă, pentru că se afla într-o zonă de trafic terestru şi aerian foarte intens, iar ei îi plăceau zgomotul şi mulţimea de oameni. Căscând din nou, privi pe fereastră după un aerobus vechi şi zgomotos care îi transporta pe muncitorii care nu aveau norocul să lucreze în centru sau de la computerele de acasă. Îi aduse pe monitor ziarul New York Times şi trecu în revistă titlurile în timp ce cafeina sintetică îi impulsiona sistemul nervos. Autobucătarul îi arsese din nou pâinea, dar o mâncă aşa, gândindu-se vag că ar trebui să-l înlocuiască curând. Tocmai citea încruntată un articol despre retragerea în masă de pe piaţă a unui lot de cocker spaniel droizi când tele-linkul începu să sune. Eve trecu pe telecomunicaţie şi privi cum comandantul ei apare pe ecran. — Comandante. — Locotenente. El îşi înclină puţin capul, aşa că îi observă părul încă ud şi ochii cârpiţi de somn. Un incident la douăzeci şi şapte Vest Broadway, etajul optsprezece. Eşti desemnată ca şef de anchetă. Eve ridică dintr-o sprânceană. — Sunt programată la Testare. Subiect terminat la douăzeci şi două treizeci şi cinci. — A fost respinsă, zise el fără nicio inflexiune a vocii. Ia-ţi legitimaţia şi arma când pleci spre incident. Cod Cinci, locotenente. — Da, domnule. Faţa lui dispăru de pe ecran. Cod Cinci însemna că va trebui să raporteze direct comandantului şi că nu vor exista rapoarte interdepartamentale nesigilate şi nici cooperare cu presa. În esenţă, însemna că era singură.   Broadway-ul era zgomotos şi aglomerat, arăta ca un fel de petrecere de la care oaspeţii scandalagii nu plecau niciodată. Traficul stradal, pietonal şi cel aerian era mizerabil, strangulând mediul înconjurător cu oameni şi vehicule. Şi-l amintea de pe vremea când purta uniformă, ca fiind un loc fierbinte pentru accidente şi turiştii striviţi, prea ocupaţi să caşte gura la spectacol ca să se mai şi ferească. Chiar şi la ora asta, aburul se ridica de pe tarabele de mâncare portabile sau staţionare, care ofereau mulţimii orice, de la tăieţei din orez la crenvurşti din soia. Trebui să ocolească brusc ca să poată evita un comerciant nerăbdător şi Grătarul Plutitor, şi îl privi nepăsătoare cum acesta îi arată degetul mijlociu. Eve parcă şi, ocolind un bărbat care mirosea mai rău decât sticla de băutură pe care o avea, păşi pe trotuar. Trecu, mai întâi, cu privirea peste clădire, cincizeci de etaje din metal strălucitor care tăiau cerul plecând dintr-o fundaţie din ciment. Fu acostată de două ori înainte de a ajunge la uşă. Din moment ce această zonă de cinci blocuri a Broadwayului era cu afecţiune numită Aleea Prostituatelor, nu se arăta deloc surprinsă. Îi arătă legitimaţia gardianului în uniformă de la intrare. — Locotenent Dallas. — Da, să trăiţi. Îşi trecu comp-sigiliul oficial peste uşă ca să-i îndepărteze pe curioşi, apoi se îndreptă spre bateria de lifturi. Etajul optsprezece, zise el după ce uşile se închiseră în urma lor. — Pune-mă la curent, domnule ofiţer. Eve îşi deschise reportofonul şi aşteptă. — N-am fost eu primul la locul faptei, locotenente. Ce s-a întâmplat sus, a rămas sus. E un poliţist înăuntru care te aşteaptă. Avem o Omucidere şi un Cod Cinci în optsprezece-zero trei. — Cine a raportat? — Nu am informaţia asta. Când uşile liftului se deschiseră, el rămase acolo unde era. Eve ieşi şi se trezi singură într-un hol îngust. Camerele de luat vederi se înclinară în jos, spre ea şi picioarele ei, aproape nefăcând niciun zgomot pe traversa uzată, în timp ce ea se apropia de camera 1803. Ignorând placa de identificare palmară, se anunţă vocal, ţinând legitimaţia la nivelul ochilor pentru camera de luat vederi, până când uşa se deschise. — Dallas. — Feeney. Zâmbi, bucuroasă să vadă o faţă familiară. Ryan Feeney era un vechi prieten şi fost partener, care schimbase munca în stradă pe cea de birou şi o poziţie de vârf în Divizia de Detectare Electronică. — Deci, în ziua de azi, trimit mulgători de computere. — Au vrut un ofiţer şi pe cel mai bun. Buzele îi zâmbiră pe faţa lată şi ridată, dar privirea îi rămase serioasă. Era un bărbat mic de statură, robust, cu mâini puternice şi părul de culoarea ruginii. Arăţi obosită. — Noapte grea. — Aşa am auzit şi eu. Îi oferi o nucă învelită în zahăr din punga pe care o avea la el, ca de obicei, şi o măsură din priviri ca şi cum ar fi vrut să se asigure că putea face faţă situaţiei care îi aştepta în dormitorul din spate. Era tânără pentru gradul pe care îl avea, abia dacă împlinise treizeci de ani, iar ochii mari, căprui, nu avuseseră niciodată şansa să fie naivi. Părul castaniu deschis era tuns scurt, mai degrabă din motive de confort decât de stil, dar se potrivea cu faţa ei triunghiulară, cu pomeţii ascuţiţi şi cu uşoara gropiţă din bărbie. Era înaltă, subţire, cu tendinţa de a părea prea slabă, dar Feeney ştia că sub jacheta de piele se aflau muşchi puternici. Mai mult, existau un creier şi o inimă. — Cazul ăsta o să fie delicat, Dallas. — Am înţeles asta deja. Cine-i victima? — Sharon Deblass, nepoata senatorului Deblass. Numele nu-i spunea nimic. — Politica nu este partea mea tare, Feeney. — Senator de Virginia, extremă dreaptă, bani moşteniţi. Nepoata s-a îndreptat brusc spre stânga acum câţiva ani, s-a mutat la New York, şi a devenit damă de companie cu licenţă. — Era prostituată. Dallas trecu în revistă apartamentul. Era mobilat în stilul obsesiv modern – sticlă şi crom delicat, pe pereţi holograme semnate, bar de un roşu puternic, aşezat într-o nişă. Ecranul ambiental lat, din spatele barului, era plin de forme şi culori reci, pastelate, care se amestecau şi se uneau. Ordonat ca o fată mare, gândi Eve, şi rece ca o curvă. — Nu e surprinzător, având în vedere zona. — Politica face ca situaţia să fie delicată. Victima avea douăzeci şi patru de ani, femeie, albă. Şi-a găsit moartea în pat. Eve ridică o sprânceană. — Pare poetic, din moment ce acolo a fost plătită. Cum a murit? — Asta-i o altă problemă. Vreau să vezi tu însăţi. În timp ce se îndreptau spre dormitor, fiecare dintre ei scoase un mic container şi îşi pulveriză o soluţie pe faţa şi pe dosul mâinilor, pentru a sigila grăsimile şi amprentele. La uşă, Eve pulveriză soluţia şi pe tălpile ghetelor pentru a le face să nu se lipească de ele fibre, fire de păr sau piele. Eve era deja prudentă. În circumstanţe normale, la locul crimei ar fi trebuit să fie încă doi investigatori, dotaţi cu recordere de sunet şi imagine. Cei de la medicina legală ar fi aşteptat cu obişnuita lor nerăbdare sfidătoare ca să treacă locul prin sită. Faptul că doar Feeney fusese desemnat să lucreze cu ea însemna că era o grămadă de ouă pe care trebuia să pășească. — Camere de luat vederi la parter, în lifturi şi pe coridoare, comentă Eve. — Am marcat deja discurile. Feeney deschise uşa dormitorului şi o lăsă pe ea să intre prima. Nu era o scenă plăcută. În mintea lui Eve, moartea era foarte rar o experienţă calmă, religioasă. Era sfârşitul tragic, indiferent faţă de sfânt sau păcătos. Dar ceea ce vedea acum era şocant, ca o scenă aranjată deliberat să ofenseze. Patul era enorm, acoperit cu ceea ce părea a fi satin adevărat, de culoarea piersicilor coapte. Spoturi mici, ce luminau delicat, erau îndreptate spre centrul patului, acolo unde femeia goală era cuprinsă în adâncitura blândă a saltelei plutitoare. Salteaua se mişca cu ondulaţii obscen de graţioase pe ritmul muzicii programate care se revărsa din tăblia patului. Era încă frumoasă, o faţă ca de camee, cu o cascadă de păr roşu ca focul, ochi de smarald care priveau sticloşi spre tavanul acoperit de oglinzi, braţe şi picioare albe ca laptele, care te duceau cu gândul la scene din Lacul Lebedelor, în timp ce patul le legăna uşor. Nu erau aranjate artistic, ci întinse lasciv, în aşa fel încât corpul femeii moarte forma un X, exact în mijlocul patului. Avea o gaură în frunte, una în piept, iar o alta se căsca oribil între coapsele desfăcute. Sângele sărise pe cearceafurile lucioase, băltise, se scursese şi pătase. Erau pete pe pereţii lăcuiţi, ca nişte picturi morbide scrijelite de un copil diabolic. Atât de mult sânge era un lucru rar, iar ea văzuse mult prea mult în noaptea care trecuse, ca să poată privi scena cu calmul pe care ar fi preferat să-l aibă. Trebui să înghită o dată, cu putere, şi să se forţeze să blocheze imaginea unui copil mic. — Ai înregistrat imaginea? — Da. — Atunci închide chestia aia nenorocită. Expiră profund în timp ce Feeney găsi comenzile care opreau muzica. Patul îşi opri şi el mişcarea. Rănile, murmură Eve, apropiindu-se ca să le poată examina. Prea curate ca să fi fost provocate de un cuţit. Prea neregulate pentru un laser. O imagine îi trecu prin faţa ochilor – filme vechi din timpul pregătirii, video casete vechi, răutate veche. — Hristoase, Feeney, astea arată ca nişte răni de gloanţe. Feeney îşi vârî mâna în buzunar şi scoase o pungă sigilată. — Cine a făcut-o, a lăsat un suvenir. Îi dădu punga lui Eve. Un obiect antic de felul ăstuia, probabil, se poate vinde pentru opt sau zece mii unui colecţionar legal, dublu pe piaţa neagră. Fascinată, Eve răsuci în palmă revolverul sigilat. — E greu, zise ea mai mult pentru sine.. — Calibrul 38, îi spuse el. Primul pe care îl văd în afara unui muzeu. Ăsta-i un Smith & Wesson, Model Zece, oţel albastru. Privi spre armă cu afecţiune. O piesă cu adevărat clasică, a fost arma standard a poliţiei până către sfârşitul secolului douăzeci. Au oprit fabricaţia lor prin secolele douăzeci şi doi, douăzeci şi trei, când a fost adoptată legea care interzice armele de foc. — Eşti un iubitor al istoriei. Ceea ce explica motivul pentru care se afla cu ea. Pare a fi nou. Adulmecă prin pungă şi simţi mirosul de ulei şi de ars. Cineva a avut foarte mare grijă de chestia asta. Oţel împuşcat în carne, gândi ea cu voce tare, în timp ce-i dădea înapoi lui Feeney punga. Urâtă moarte şi prima de felul ăsta pe care o văd în zece ani de când lucrez în departament. — A doua pentru mine. Acum vreo cincisprezece ani, o petrecere în partea de jos a East Side care a degenerat. Un individ a împuşcat cinci oameni cu o armă de calibrul douăzeci şi doi înainte de a-şi da seama că nu era o jucărie. Cumplită mizerie. — Jocuri şi distracţie, murmură Eve. O să-i verificăm pe colecţionari, să vedem câţi dintre ei au o armă ca asta. Poate că cineva a raportat un furt. — S-ar putea. — Mai degrabă, cred că a apărut de pe piaţa neagră. Eve privi înapoi spre cadavru. Dacă face meseria asta de câţiva ani, ar trebui să aibă discuri, liste de clienţi, agende. Se încruntă. Din cauza situaţiei de Cod Cinci va trebui să merg eu însămi din uşă în uşă să pun întrebări oamenilor. Nu e o simplă crimă sexuală, oftă ea. Cel care a făcut-o s-a pregătit. Arma de colecţie, rănile înseşi, aproape perfect aliniate de sus în jos, luminile, poziţia corpului. Cine a anunţat crima, Feeney? — Ucigaşul. Aşteptă până când ea îşi întoarse din nou privirea spre el. Chiar de aici. A sunat la staţia de poliţie. Vezi cum camera video este îndreptată spre faţa ei? Asta s-a primit. Video, nu audio. — Îi plac spectacolele. Eve expiră cu putere. Un nenorocit inteligent şi arogant. Întâi, a făcut sex cu ea. Pun pariu pe legitimaţia mea. Apoi, s-a ridicat şi a făcut-o. Îşi ridică braţul, ochii lăsându-l în jos în timp ce număra: unu, doi, trei. — Câtă răceală, şopti Feeney. — E un tip rece. După asta, a netezit cearceafurile în jurul ei. Vezi cât de bine întinse sunt? O aranjează, îi desface picioarele în aşa fel încât nimeni să nu aibă niciun dubiu în privinţa felului în care îşi câştiga existenţa. O face cu grijă, practic, măsurând în aşa fel, încât să fie perfect aliniată. Centrul patului, braţe şi picioare îndepărtate la distanţe egale. Nu opreşte patul pentru că face parte din spectacol. Lasă arma pentru că vrea ca noi să ştim imediat că nu este un om obişnuit. Are o personalitate puternică. Nu vrea să piardă timpul, lăsând cadavrul să fie descoperit întâmplător. Vrea să se afle imediat. Satisfacţie imediată. — Ea avea licenţă şi pentru bărbaţi şi pentru femei, observă Feeney, dar Eve clătină din cap. — Nu e o femeie. O femeie nu ar fi lăsat-o arătând şi frumoasă şi obscenă. Nu, nu cred că este o femeie. Hai să vedem ce reuşim să găsim. Ai intrat pe computerul ei? — Nu. E cazul tău, Dallas. Sunt autorizat doar să asist. — Vezi dacă poţi accesa lista ei de clienţi. Eve se îndreptă spre dulap şi începu să cerceteze cu grijă prin sertare. Gusturi scumpe, reflectă Eve. Erau acolo câteva articole din mătase adevărată, genul care nu putea fi imitată. Sticla de parfum era exclusivistă şi mirosea, după un adulmecat rapid, ca sexul scump. Conţinutul sertarelor era aranjat meticulos, lenjeria împăturită perfect, puloverele aranjate pe culori şi categorii de material. Şifonierul era la fel. Era evident că posesoarea lor avea o dragoste pentru haine şi gust rafinat pentru ce era mai bun, având grijă de ele cu scrupulozitate. Totuşi, murise dezbrăcată. — Ţinea o evidenţă foarte bună, îi strigă Feeney. Sunt toate aici. Lista de clienţi, programări – inclusiv examenul medical lunar pe care era obligată să-l facă, şi vizitele săptămânale la salonul de frumuseţe. Pentru examenul medical se ducea la Trident Clinic, iar pentru frumuseţe, la Paradise. — Amândouă sunt printre cele mai bune. Am o prietenă care a economisit bani timp de un an ca să poată beneficia o zi de tratamentele de la Paradise. Tot felul de oameni. — Sora neveste-mii s-a dus acolo la aniversarea celor douăzeci şi cinci de ani de căsătorie. A costat-o aproape la fel de mult cât nunta copilului meu. Hopa, avem şi agenda cu adrese personale. — Bun, copiază tot, Feeney, te rog. Auzindu-l fluierând uşor, privi peste umăr şi zări computerul cu margini de aur din mâna lui. Ce-i? — Avem aici o mulţime de nume răsunătoare. Politică, spectacole, bani, bani, bani. Interesant, fata noastră are numărul privat al lui Roarke. — Care Roarke? — Doar Roarke, din câte ştiu eu. Bani mulţi. Genul de bărbat care face din nimic cărămizi de aur. Ar trebui să mai citeşti şi altceva în afară de paginile de sport, Dallas. — Hei, citesc titlurile. Ai auzit de retragerea cockerilor spaniel? — Roarke înseamnă întotdeauna ştiri senzaţionale, zise Feeney cu răbdare. Are una dintre cele mai bune colecţii de artă din lume. Artă şi antichităţi, continuă el, observând cum Eve înţelege şi se întoarce spre el. E colecţionar autorizat de arme. Se spune că ştie şi cum să le folosească. — O să-i fac o vizită. — Ai să fii foarte norocoasă dacă vei reuşi să ajungi la o milă depărtare de el. — Mă simt norocoasă. Eve se îndreptă spre cadavru şi îşi strecură mâinile sub cearceafuri. — Omul ăsta are prieteni puternici, Dallas. Nu-ţi poţi permite nici măcar să şopteşti că ar putea fi legat de chestia asta până când nu ai ceva solid. — Feeney, ştii că e o greşeală să-mi spui asta. Dar chiar în timp ce începea să zâmbească, degetele îi atinseră ceva aflat între trupul rece şi cearceafurile însângerate. E ceva sub ea. Cu grijă, Eve îi ridică umărul şi îşi strecură degetele. — Hârtie, şopti ea. Sigilată. Şterse cu degetul protejat de substanţa pulverizată la intrare pata de sânge până când reuşi să citească ce scria pe foaia de hârtie.   UNA DIN ŞASE   — Pare a fi scrisă de mână, zise ea către Feeney şi îi întinse hârtia. Băiatul nostru e mai mult decât inteligent, mai mult decât arogant. Şi nu a terminat încă.   Eve îşi petrecu restul zilei făcând ceea ce în mod normal ar fi fost treaba dronelor. Intervievă personal vecinii victimei, înregistrând declaraţii, impresii. Reuşi să îşi ia un sandvici din mers, de la acelaşi Grătar Plutitor pe care aproape că-l lovise mai devreme. După noaptea şi dimineaţa prin care trecuse, nu putea să-i reproşeze recepţionerei de la salonul Paradise că o privea de parcă ar fi fost adunată cu fărașul de pe trotuar. Cascade muzicale susurau prin verdeaţa din jurul recepţiei celui mai exclusivist salon din oraş. Ceşti minuscule de cafea veritabilă şi pahare delicate cu apă minerală sau şampanie erau servite celor care se relaxau în fotolii confortabile sau pe canapele. Căştile şi discurile cu reviste de modă completau atmosfera elegantă. Recepţionera avea nişte sâni magnifici, dovadă a tehnicilor de sculptură corporală ale salonului. Purta o rochie scurtă şi strâmtă de culoare roşie, care era marca salonului, şi o coafură incredibilă din părul negru răsucit ca nişte şerpi. Eve nu putea fi mai încântată de atât. — Îmi pare rău, zise femeia cu o voce grijuliu modulată şi lipsită de orice expresie, ca a unui computer. Vă stăm la dispoziţie numai cu programare. — Nu-i nimic. Eve zâmbi şi aproape că-i păru rău că avea să aplice o înţepătură dispreţului afişat. Aproape. Asta ar trebui să-i obţină una. Îşi arătă legitimaţia. Cine se ocupă de Sharon Deblass? Privirea oripilată a recepţionerei fugi spre aria de aşteptare. — Problemele clienţilor noştri sunt strict confidenţiale. — Sunt sigură. Distrându-se grozav, Eve se aplecă prietenoasă peste tejgheaua în formă de U. Pot să vorbesc frumos şi liniştit, ca acum, în aşa fel, încât să ne înţelegem, Denise? Aruncă o privire discretă ecusonului aflat pe pieptul femeii. Sau pot să vorbesc tare, în aşa fel, încât să înţeleagă toată lumea. Dacă preferi prima variantă, du-mă într-o cameră liniştită unde nu vom deranja niciun client, şi trimite-mi-l pe operatorul lui Sharon Deblass. Sau cum îl numiţi voi. — Consultant, zise Denise pierdută. Te rog să mă urmezi. — Cu plăcere. Numai în filme sau pe casete video văzuse Eve un loc la fel de luxos. Covorul roşu era atât de gros şi moale, încât picioarele se afundau în el. Ţurţuri de cristal atârnau din tavan şi emiteau lumină. Aerul mirosea a flori şi a corpuri răsfăţate. Poate că nu reuşea să se imagineze pe sine acolo, înfăşurată în creme şi uleiuri, masată şi sculptată, dar dacă ar fi avut de gând să-şi piardă timpul pentru propria vanitate, cu siguranţă ar fi fost interesant să o facă în condiţii atât de civilizate. Recepţionera o conduse într-o cameră mică, cu o hologramă care reprezenta o pajişte în plină vară, dominând un perete întreg. Sunetul domol al cântecului de păsări şi briza plăcută îndulceau aerul. — Vă rog să aşteptaţi aici. — Nicio problemă. Eve aşteptă ca uşa să se închidă, apoi, cu un oftat indulgent, se aşeză într-un scaun extrem de confortabil. În momentul în care se aşeză, monitorul de lângă ea se deschise şi o faţă prietenoasă şi plăcută, care nu putea fi decât a unui droid, începu să-i zâmbească. — Bună ziua. Bun venit la Paradise. Problemele tale cosmetice şi confortul tău sunt singura noastră prioritate. Doreşti să bei ceva în timp ce-ţi aştepţi consultantul? — Sigur. Cafea neagră, cafea. — Desigur. Ce ai prefera? Apasă litera C pe tastatură pentru a consulta lista sortimentelor. Înăbuşindu-şi un chicotit, Eve urmă instrucţiunile. Îşi petrecu următoarele două minute cântărind opţiunile, apoi rămase să se decidă între French Riviera şi Caribbean Cream. Uşa se deschise înainte de a se decide. Resemnată, se ridică şi dădu cu ochii de o sperietoare îmbrăcată foarte elaborat. Peste cămaşa de un roz aprins şi pantalonii de culoarea prunelor, el purta un halat descheiat, lung, în culoarea roşie a salonului Paradise. Părul, care îi atârna pe spate, pornind dintr-o faţă dureros de emaciată, imita culoarea pantalonilor. Îi întinse lui Eve o mână, o strânse uşor, şi o privi cu ochi blânzi, ca de căprioară. — Îmi pare teribil de rău, doamnă ofiţer. Mă simt confuz. — Doresc informaţii despre Sharon Deblass. Din nou, Eve îşi scoase legitimaţia şi i-o oferi spre inspecţie. — Da, ah… Locotenent Dallas. Aşa înţelesesem şi eu. Trebuie să ştiţi, desigur, că informaţiile despre clienţii noştri sunt strict confidenţiale. Paradise are o reputaţie excelentă atât în ceea ce priveşte discreţia, cât şi calitatea serviciilor. — Iar tu trebuie să ştii, desigur, că pot aduce un mandat, domnule… — Oh, Sebastian. Doar Sebastian. Flutură o mână subţire care sclipea de inele. Nu-ţi pun la îndoială autoritatea, locotenente. Dar, dacă mă poţi ajuta, care este motivul acestei anchete? — Anchetez motivele pentru care Deblass a fost ucisă. Aşteptă o secundă, analiză şocul care i se citea în priviri şi care îi ştersese culoarea de pe faţă. În afară de asta, informaţiile mele sunt strict confidenţiale. — Ucisă. Doamne, Dumnezeule, frumoasa noastră Sharon e moartă? Trebuie să fie o greşeală. Aproape că alunecase din scaun, cu capul lăsat pe spătar şi cu ochii închişi. Când monitorul îi oferi o băutură, dădu din nou din mână. Lumina sclipi de pe degetele lui împodobite cu bijuterii. Dumnezeule, da. Am nevoie de un coniac, dragă. Un pahar de Trevalli. Eve se aşeză lângă el şi îşi scoase reportofonul. — Povesteşte-mi despre Sharon. — O creatură minunată. Uimitoare din punct de vedere fizic, desigur, dar era ceva mai profund. Coniacul lui sosi în cameră pe o tavă automată, silenţioasă. Sebastian ridică paharul şi luă o înghiţitură zdravănă. — Avea un gust impecabil, o inimă generoasă, o ironie fină. Îşi întoarse ochii de căprioară spre Eve. — Am văzut-o chiar acum două zile. — Profesional? — Avea o programare permanentă săptămânal, pentru o jumătate de zi. La fiecare două săptămâni avea o zi întreagă. Scoase o eşarfă de culoarea untului şi îşi tamponă ochii cu ea. Sharon avea grijă de ea, credea cu tărie în felul în care se prezenta. — A fost un atu în meseria ei. — Natural. Lucra doar ca să se amuze. Banii nu reprezentau o nevoie deosebită, dacă ne gândim la familia din care provenea. Îi plăcea sexul. — Cu tine? Faţa lui sofisticată tresări, buzele trandafirii se ţuguiară indicând ceva ce ar fi putut fi bosumflare sau durere. — Eram consultantul, confidentul şi prietenul ei, zise Sebastian înţepat şi îşi aruncă eşarfa peste umărul stâng cu un gest elegant. Ar fi fost indiscret şi neprofesionist să devenim parteneri de sex. — Deci nu erai atras de ea sexual? — Era imposibil pentru oricine să nu se simtă atras de ea sexual. Ea… Făcu un gest larg cu mâna. Emana a sex aşa cum alţii ar putea răspândi a un parfum foarte scump. Dumnezeule! mai luă o înghiţitură tremurată de băutură. Totul e la trecut. Nu pot să cred. Moartă. Omorâtă. Îşi întoarse privirea către Eve. Ai zis că a fost omorâtă. — Aşa este. — Cartierul ăla în care locuia, zise el încruntat. Nimeni nu a reuşit să o convingă să se mute într-un loc mai acceptabil. Îi plăcea să trăiască periculos şi să arunce totul sub nasul aristocratic al familiei. — Nu se înţelegea cu familia? — Oh, categoric. Îi făcea plăcere să-i şocheze. Era un spirit atât de liber, iar ei atât de… comuni. O spuse pe un ton care lăsa să se înţeleagă faptul că a fi comun era un păcat de moarte mai mare decât crima însăşi. Bunicul ei continuă să promoveze proiecte de lege care să interzică prostituţia. Ca şi cum secolul trecut nu ar fi dovedit că asemenea lucruri trebuie reglementate atât pentru sănătate, cât şi pentru scăderea ratei criminalităţii. El este şi împotriva reglementărilor privind procrearea, schimbarea sexului, echilibrarea chimică şi interzicerea armelor. Eve ciuli urechile. — Senatorul se opune interzicerii armelor? — E unul dintre proiectele lui dragi. Sharon mi-a spus că are o colecţie imensă de antichităţi şi vorbeşte tot timpul despre dreptul demodat de a purta arme. Dacă ar fi după el, ne-am întoarce cu toţii în secolul douăzeci, omorându-ne unii pe alţii. — Crime încă se mai întâmplă, şopti Eve. Ţi-a povestit vreodată despre prieteni sau clienţi care au fost nesatisfăcuţi sau deosebit de agresivi? — Sharon avea o mulţime de prieteni. Atrăgea oamenii ca… încercă să găsească o metaforă cât mai potrivită şi îşi şterse din nou ochii cu un colţ al eşarfei. Era ca o floare exotică parfumată. De aceea, clienţii ei, din câte ştiu eu, erau cu toţii încântaţi de ea. Îi verifica cu foarte multă grijă. Toţi partenerii ei sexuali trebuiau să îndeplinească anumite criterii. Felul cum arătau, capacitatea intelectuală, buna creştere şi performanţa. Cum spuneam, îi plăcea sexul sub toate formele lui. Era… aventuroasă. Asta se potrivea cu jucăriile pe care Eve le descoperise în apartament. Cătuşele de catifea şi bicele, uleiurile parfumate şi halucinogenele. Oferta găsită pe cele două seturi de căşti conectate împreună la o realitate virtuală, fusese un şoc chiar şi pentru experienţa ei mult încercată. — Avea vreo legătură mai personală cu cineva? — Au fost unii bărbaţi, ocazional, dar îşi pierdea repede interesul pentru ei. În ultimul timp, vorbea de Roarke. Îl întâlnise la o petrecere şi o atrăgea. De fapt, urma să se întâlnească cu el chiar în seara zilei când venise pentru consultaţie. Voia ceva exotic, pentru că urmau să ia cina în México. — În México. Asta ar fi fost alaltăieri-seară. — Da. Era foarte încântată de el. I-am aranjat părul în stil gitan, i-am făcut pielea mai aurie… întreg corpul. I-am aplicat un roşu obraznic pe unghii şi un încântător tatuaj temporar pe fesa stângă, reprezentând un fluture cu aripi roşii. Farduri faciale cu durata de douăzeci şi patru de ore ca să nu se deterioreze. Arăta spectaculos, zise el dându-i lacrimile. M-a sărutat şi mi-a spus că s-ar putea ca de data asta să fie îndrăgostită. Urează-mi noroc, Sebastian. Asta mi-a spus şi a plecat. A fost ultimul lucru pe care mi l-a spus.  

Pasi spre fericire de Nora Roberts   E bună dragostea ce‑o cauţi, Dar şi mai bună‑i cea pe care fără căutare‑o capeţi. SHAKESPEARE Inima are raţiunile ei, pe care raţiunea nu le cunoaşte. PASCAL  Capitolul 1 O ditamai luna, specifică nopţilor de iarnă, îşi revărsa lumina peste vechea clădire de piatră şi cărămidă a hanului din piaţa centrală. La atingerea razelor, porticurile şi grilajele străluceau, iar acoperişul din aramă roşiatică, asemenea monedei de un penny, scânteia palid. Vechiul şi noul – trecutul şi prezentul – se îmbinau aici ca într‑o căsnicie fericită şi trainică. Ferestrele clădirii rămăseseră întunecate în noaptea aceasta de decembrie, adâncindu‑i misterul, însă peste numai câteva săptămâni aveau să strălucească asemenea celorlalte ferestre dispuse de‑a lungul străzii principale din Boonsboro. Stând în camioneta sa la semafor, Owen Montgomery privea magazinele şi apartamentele de pe Main Street, ornate şi gătite de sărbătoare. Luminile clipeau şi dansau. În dreapta lui, un brad frumos de Crăciun împodobea fereastra mare de la etajul al doilea. Reşedinţa temporară a viitoarei administratoare a hanului reflecta pe deplin stilul acesteia. Eleganţă autentică. De Crăciunul viitor, se gândi el, hanul BoonsBoro avea să fie acoperit de lumini albe şi ramuri verzi de brad. Iar Hope Beaumont avea să‑şi amplaseze brăduţul la fereastra apartamentului de la etajul al treilea destinat administratorului hanului. Îşi aruncă rapid privirea spre stânga, unde Avery McTavish, tânăra proprietară de la Pizzeria şi Restaurantul de Familie Vesta, împodobise copertina de la intrare cu beculeţe colorate. În apartamentul ei de deasupra – care pe vremuri îi aparţinuse fratelui lui Owen, Beckett – se întrezăreau luminiţele unui brad. Altminteri, ferestrele erau la fel de întunecate ca şi cele ale hanului. Avery muncea în seara asta, se gândi el, observând mişcarea din restaurant. Îşi schimbă uşor poziţia, dar nu putu să o vadă în spatele tejghelei. Când lumina semaforului se schimbă, viră pe St. Paul Street, apoi făcu la stânga şi intră în parcarea din spatele hanului. Timp de câteva clipe rămase în camionetă, gândindu‑se. Putea să meargă pe jos până la Vesta, unde să ciugulească ceva şi să bea o bere, rămânând acolo până la închidere, după care să‑şi facă turul prin han. Inspecţia nu era neapărat necesară, însă peste zi nu apucase să ajungă la hanul aflat în plină renovare deoarece fusese ocupat cu alte întâlniri, cu alte detalii ale afacerilor derulate de Montgomery Family Contractors. Nu voia să aştepte până dimineaţă ca să vadă ce progrese făcuseră fraţii săi şi echipa. În plus, Vesta părea aglomerat şi abia dacă mai erau treizeci de minute până la închidere. Nu că Avery l‑ar fi dat afară. Mai mult decât probabil, s‑ar fi aşezat să bea o bere cu el. Tentant, îşi zise, însă era mai înţelept să facă turul acela rapid şi să se ducă acasă. A doua zi trebuia să se prezinte pe şantier cel târziu la ora şapte. Coborî din camionetă în aerul extrem de rece de afară, scoţându‑şi cheile din buzunar. Înalt ca fraţii săi, deopotrivă zvelt şi musculos, îşi ridică zgribulit gulerul hainei şi se îndreptă spre intrare. Cheile sale aveau un cod al culorilor de care fraţii săi îşi băteau joc, însă el îl considera extrem de eficient. Avu nevoie de numai câteva secunde pentru a se pune la adăpost de ger în holul clădirii.   Aprinse luminile, după care nu făcu altceva decât să stea acolo, în picioare, ca un idiot, cu un zâmbet până la urechi. Mozaicul din mijloc scotea în evidenţă dimensiunile impresionante ale încăperii şi adăuga o notă de şarm pereţilor zugrăviţi discret, căptuşiţi cu lambriuri crem, făcute la comandă. Beckett avusese dreptate când propusese să lase la vedere cărămida din zidul lateral. Iar mama lor fusese înnebunită după candelabru. Nu era nici în stil fantezie, nici tradiţional, dar într‑un fel anume se potrivea perfect în peisaj, cu braţele lui de bronz şi abajururile înguste ce parcă se revărsau spre mozaicul de dedesubt. Aruncă rapid o privire în dreapta şi observă că băile aferente holului, cu plăcile lor de faianţă extravagante şi chiuvetele din piatră cu vinişoare verzi, fuseseră zugrăvite. Îşi scoase carneţelul şi notă că se simţea nevoia câtorva retuşuri şi ajustări înainte să treacă prin arcada de piatră ce dădea în stânga. Alte şi alte cărămizi expuse privirii – da, Beckett avea un talent extraordinar. Rafturile din spălătoria de rufe relevau o organizare desăvârşită – probabil că asta era mâna abilă a lui Hope; cu voinţa ei de fier îl convinsese pe celălalt frate al lui Owen, Ryder, să renunţe la biroul său de acolo, şi astfel putuse amenaja totul conform propriilor gusturi. Se opri în locul care avea să adăpostească biroul lui Hope, observând amprenta personală a lui Ryder: în cel mai rustic stil cu putinţă, masa de lucru era alcătuită dintr‑o capră de tăiat lemne cu o foaie de placaj deasupra. Se mai zăreau un dosar alb burduşit cu hârtii – Biblia muncii depuse –, nişte unelte şi cutii de vopsea. Nu avea să treacă mult timp înainte ca Hope să‑l alunge şi din acea încăpere. Continuă să meargă, oprindu‑se să se încălzească în bucătăria deschisă. Ei fuseseră cei care instalaseră sistemul de iluminat. O aplică mare deasupra mesei centrale, versiuni mai mici ale acesteia la fiecare fereastră în parte. Dulapuri de lemn în culori calde, elemente crem pentru tuşe de accent, blat din granit cu suprafaţa netedă în completarea aparaturii electrocasnice strălucitoare din oţel inoxidabil. Deschise frigiderul să caute o bere. Îşi aminti că avea să şofeze în scurt timp, aşa că luă în schimb o cutie de Pepsi, după care mai făcu nişte însemnări privind instalarea de jaluzele şi efectuarea unui tratament complet de curăţare a geamurilor, operaţiuni care urmau în grafic. Ajuns la recepţie, cercetă rapid zona din priviri, zâmbind din nou larg. Poliţa de deasupra şemineului pe care Ryder o crease dintr‑o scândură masivă, patinată se potrivea la fix cu zidăria de cărămidă veche şi căminul adânc, fără grătar de protecţie. Momentan, nişte prelate şi mai multe cutii de vopsea şi scule aglomerau locul. Făcu unele adnotări suplimentare, după care o luă pe unde venise, oprindu‑se acolo unde urma să fie salonul de recepţii, când auzi zgomot de paşi la etajul al doilea. Trecu pe sub următoarea arcadă ce dădea înspre coridorul scurt dinspre scări. Văzu că Luther muncise din greu la balustrada din fier şi îşi trecu o mână peste ea în timp ce începea să urce. — E superbă. Ry? Eşti aici, sus? O uşă închisă cu putere îl făcu să tresară puţin. Ochii lui albaştri şi calmi se îngustară în momentul în care ajunse pe palier. Fraţii săi nu se sfiau să‑i mai joace renghiuri din când în când, şi la naiba dacă avea să le dea vreun motiv să chicotească. — Ooooh, exclamă el prefăcându‑se îngrozit. Probabil că‑i fantoma. Sunt atât de speriat! Se întoarse spre partea din faţă a clădirii şi văzu că uşa de la camera Elizabeth & Darcy era într‑adevăr închisă, spre deosebire de cea de la camera Titania & Oberon, aflată vizavi. „Foarte ciudat“, se gândi el confuz. Se strecură până la uşă, intenţionând să o deschidă cu putere, să sară înăuntru şi posibil să‑l ia pe nepregătite pe acela din fraţii săi care avea chef de glume. Apucă mânerul curbat, apăsă pe el cu grijă şi împinse. Uşa nu se clinti. — Gata cu gluma, porcule. Însă nu‑şi putu reprima un chicotit. Cel puţin până în momentul în care uşa se deschise, iar ambele uşi de la intrarea pe terasă făcură acelaşi lucru. Simţi un iz de caprifoi, dulce ca vara, odată cu aerul îngheţat ce ţâşni înăuntru. — Iisuse! Acceptase în bună măsură că aveau o fantomă acolo. La urma urmei, mai existaseră incidente, pe care Beckett le tratase cu mult calm. Suficient de mult încât să o boteze Elizabeth în onoarea încăperii pe care ea o prefera. Însă aceasta era prima experienţă personală, de netăgăduit, trăită de Owen cu stafia. Rămase în picioare, cu gura căscată, înţepenit, în timp ce uşa de la baie se trânti cu putere, după care se deschise şi se trânti din nou. — OK. Uau. Hm, îmi pare rău c‑am intrat nepoftit. Eu doar… Uşa i se trânti în faţă – sau i s‑ar fi trântit dacă n‑ar fi sărit înapoi la ţanc cât să evite să‑i spargă nasul. — Hai să fim serioşi. Trebuia să mă ştii deja până acum. Sunt aici aproape în fiecare zi. Sunt Owen, fratele lui Beck. Eu… ăăă… vin cu gânduri bune. Uşa de la baie se trânti din nou, iar zgomotul îl făcu să se cutremure. — Mai uşor cu materialul, OK? Care‑i problema? Eu doar… Ah! M‑am prins. Dregându‑şi vocea, îşi scoase fesul de lână şi‑şi trecu mâinile prin părul des. — Să ştii că nu ţi‑am spus ţie „porcule“. Am crezut că‑i Ry. Îl ştii pe celălalt frate al meu, Ryder. El poate fi un adevărat porc, trebuie să recunoşti. Iar acum stau pe hol justificându‑mă în faţa unei fantome. Uşa se deschise puţin, exact cât o crăpătură. Cu grijă, Owen o deschise complet. — Mă duc să închid uşile de la terasă. Chiar trebuie să le ţinem închise. Putea să recunoască în sinea sa că sunetul propriei voci, răsunând în camera goală, era destul de înfricoşător, însă îşi vârî fesul în buzunar şi se duse către uşa mai îndepărtată, pe care o închise şi o încuie. Dar când se duse la cea de‑a doua uşă, văzu luminile strălucind în apartamentul lui Avery de deasupra restaurantului, îi zări silueta mişcându‑se lângă fereastră. Curentul de aer rece se domoli; izul de caprifoi se mai îndulci. — Ţi‑am mai simţit parfumul şi altă dată, murmură el, cu ochii la ferestrele lui Avery. Beckett spune că l‑ai avertizat în noaptea în care labagiul ăla – scuză‑mi limbajul – de Sam Freemont a vrut s‑o atace pe Clare. Aşa că‑ţi mulţumesc pentru asta. Acum se pregătesc de nuntă – Beck şi Clare. Probabil că ştii asta. Aproape toată viaţa a dorit‑o doar pe ea. Închise şi cealaltă uşă şi se întoarse cu spatele la geam, făcând o scurtă plecăciune: Aşa că‑ţi mulţumesc încă o dată. Uşa de la baie rămăsese deschisă, permiţându‑i să‑şi surprindă propria reflexie în oglinda cu ramă din fier forjat de deasupra măsuţei de toaletă. Nu putea să nege că arăta cam ciudat, cu ochii holbaţi şi privirea speriată, iar părul ciufulit contribuia din plin la imaginea de om care tocmai văzuse o stafie. În mod automat, îşi trecu degetele prin el ca să încerce să‑l mai aşeze. — Nu fac altceva decât să umblu pe‑aici, luând notiţe. Ne‑a mai rămas doar să finalizăm lucrările în părţile esenţiale. Nu şi aici. Aici e gata. Cred că echipa a vrut să termine camera asta. Unii dintre ei s‑au cam speriat. Fără supărare. Aşa că… o să mă duc să termin sus, după care plec. Ne mai vedem – sau nu ne mai vedem, însă… „Fie ce‑o fi“, se hotărî el ieşind din încăpere. Petrecu mai mult de treizeci de minute, mergând dintr‑o cameră în cealaltă, de la un etaj la celălalt, adăugând observaţii la notiţele sale. De câteva ori, mirosul de caprifoi reveni sau o uşă se deschise. Prezenţa ei – pe care nu mai putea s‑o conteste – părea blândă, dar când încuie bine uşile hanului şi plecă îl cuprinse o senzaţie colosală de uşurare.   Zăpada îngheţată scârţâia uşor sub încălţările lui Owen în timp ce jongla cu gogoşile şi cafeaua. Cu o jumătate de oră înainte de răsăritul soarelui, intră în han şi se duse direct la bucătărie ca să lase jos cutia de gogoşi, tava cu paharele de cafea şi servieta. Pentru a‑şi mai înviora starea de spirit, se îndreptă spre recepţie, unde porni şemineul pe bază de gaz. Mulţumit de căldură şi lumină, îşi scoase mănuşile şi le vârî în buzunarele hainei. Reîntors în bucătărie, deschise servieta, scoase clipboardul şi trecu în revistă agenda zilei. Telefonul de la brâu scoase un bip asurzitor, semnalându‑i că era momentul pentru întâlnirea de dimineaţă. În momentul în care auzi camioneta lui Ryder oprindu‑se în faţă, deja terminase jumătate dintr‑o gogoaşă cu glazură. Fratele său purta o şapcă cu sigla Montgomery Family Contractors şi o pufoaică veche de lucru şi arbora o căutătură încruntată care părea să proclame „am nevoie de mai multă cafea“. Dumbass[1], câinele lui Ryder, intră tiptil, amuşină aerul dinăuntru, după care se uită pofticios la jumătatea rămasă din gogoaşa lui Owen. Ryder mormăi şi se întinse după un pahar de cafea. — Asta‑i a lui Beck, îi spuse Owen abia uitându‑se la el. Ceea ce este evident după B‑ul pe care l‑am scris în lateral. Fratele său mormăi din nou, luând paharul marcat cu un R. După o sorbitură lacomă şi lungă se uită la gogoşi, optând pentru una umplută cu jeleu. La bufnitura cozii patrupedului, Ryder îi aruncă o bucată. — Beck întârzie, comentă Owen. — Tu eşti cel care a hotărât că trebuie să ne întâlnim înainte de a se crăpa de ziuă. Ryder luă o muşcătură imensă de gogoaşă şi o făcu să‑i alunece pe gât cu o înghiţitură de cafea. Nu avusese timp să se radă, aşa că o barbă scurtă şi ţepoasă îi acoperea obrajii. Totuşi, datorită cofeinei şi zahărului, ochii lui verzi cu pete aurii îşi pierduseră din aerul morocănos şi adormit. — Suntem întrerupţi de prea multe ori, când toată echipa este aici. Aseară am aruncat o privire pe‑aici în drum spre casă. Ai avut o zi bună. — Al dracului de bună. O să dăm gata şi etajul al treilea în dimineaţa asta. Câteva finisaje şi ornamente din ipsos, nişte lumini şi blestematele alea de suporturi de prosoape încălzite încă ne mai dau de lucru la etajul doi. Luther o să continue cu balustradele şi cu stâlpii de susţinere. — Asta am observat şi eu. Am luat nişte notiţe. — Îhî. — O să am probabil şi mai multe când termin de parcurs etajul doi. — De ce să mai aştepţi? Ryder înşfăcă o a doua gogoaşă şi muşcă din ea. Aruncă o altă bucată fără să se mai deranjeze să se uite la câinele care mergea cu paşi mărunţi alături de el. Dumbass o prinse cu precizia unui participant la un concurs de dexteritate. — Beckett n‑a apărut încă. — Tipu’ ăsta are nevastă, preciză Ryder, şi trei copii. Care dimineaţa merg la şcoală. O să fie aici când o să fie; oricum, poate să recupereze după aceea. — Aici e nevoie de nişte vopsea pentru câteva retuşuri, începu Owen. — Am şi eu ochi. — O să‑i pun să se apuce repede de treabă, să instaleze jaluzele peste tot. Dacă terminăm etajul trei astăzi, pot să înceapă curăţarea geamurilor la începutul săptămânii viitoare. — Oamenii au dereticat cum au putut, însă este nevoie de‑o curăţenie adevărată, cu lustruire şi tot tacâmul. Trebuie s‑o implici în asta pe tipa care se va ocupa cu administrarea hanului. — O să vorbesc cu Hope în dimineaţa asta. O să cer şi autorizaţie de la inspectoratul pentru construcţii, ca să putem aduce mobilierul. Ryder îi aruncă o privire piezişă fratelui său. — Stai fără grijă, mai avem încă două săptămâni, fără să luăm în calcul zilele libere din perioada sărbătorilor. Însă Owen, ca de obicei, avea un plan. — Putem să terminăm etajul trei, Ry. Crezi că mama şi Carolee – ca să nu mai spun de Hope – n‑o să dea buzna să cumpere alte şi alte lucruri de îndată ce le punem pe toate la locul lor? — Ba da, sunt sigur. N‑avem nevoie să ne călcăm pe picioare mai mult decât o facem deja. Auziră cum se deschide o uşă de la parter în timp ce urcau pe scara circulară spre etajul al treilea. — La trei, strigă Owen în jos. Cafeaua e în bucătărie. — Iisuse, mulţumesc. — N‑a cumpărat Iisus cafeaua. Owen îşi trecu degetele peste placa ovală din bronz şlefuit pe care era gravată inscripţia „Administrator“. — E un detaliu clasa întâi. — Nu avem decât lucruri clasa întâi. Ryder sorbi din nou din cafea când trecură pragul. — Arată bine. Owen dădu din cap în timp ce făcea un tur complet, intrând şi ieşind din mica bucătărie, din baie, înconjurând cele două dormitoare. — E un spaţiu plăcut şi confortabil. Drăguţ şi eficient, precum hangiţa noastră. — Iar ea e o pacoste aproape la fel de mofturoasă ca şi tine. — Nu uita cine‑ţi cumpără gogoşile, frăţioare. La cuvântul „gogoşi“, Dumbass începu să se agite. — Gata, ai terminat, amice, îi spuse Ryder, iar patrupedul, cu un oftat de căţeluş, se tolăni pe podea. Owen aruncă o privire scurtă spre Beckett, care urca pe scări. Se bărbierise, observă fratele său, şi avea o privire strălucitoare. Poate puţin cam distrasă, după cum îşi imagină că o au majoritatea bărbaţilor cu trei copii mai mici de zece ani pe care trebuie să‑i trimită la şcoală dis‑de‑dimineaţă. Îşi aminti de propriile sale dimineţi în care trebuia să meargă la şcoală şi se întrebă cum de rezistaseră părinţii săi tentaţiei de a se apuca de droguri ca să se liniştească. — Unul din câini a vomitat în patul lui Murphy, îi anunţă Beckett. Nu vreau să vorbesc despre asta. — Mie, unuia, mi se pare o scuză convingătoare. Owen tocmai vorbea de curăţarea geamurilor şi de aducerea mobilierului. Beckett se opri cât să‑l mângâie pe Dumbass pe cap. — Încă mai avem de aranjat şi de pus totul în ordine, de vopsit şi de finisat. — Nu şi aici, sus. Owen se îndreptă spre Penthouse, primul din cele două apartamente pe care şi le rezervaseră. — Asta este aproape gata. Hope şi‑ar putea muta tot calabalâcul pe partea opusă a holului. Cum stăm cu Westley & Buttercup? — S‑a rezolvat. Ieri am montat luminile şi am pus oglinda de la baie. — Atunci o să‑i spun lui Hope să dea drumul la curăţenie, să facă etajul ăsta lună. Deşi avea deplină încredere în Ryder, verifică el însuşi încăperea. — Ea are lista cu ce şi unde anume merge, aşa că poate să se ducă la cei de la magazin, să le spună ce să ne livreze aici. Făcu nişte adnotări – verificarea comenzii de prosoape şi lenjerie, cumpărarea de becuri şi aşa mai departe. În spatele său, Beckett şi Ryder schimbau priviri. — Presupun că noi vom căra şi vom monta mobilierul. — Nu ştiu cine‑s „noi” ăştia, îl corectă Ryder. Fiindcă nu‑s nici eu şi nici echipa. Noi avem de terminat aici. — Şi nici pe mine să nu mă bârâi la cap, interveni Beckett. Trebuie să fac modificările la proiectul brutăriei de alături dacă avem de gând să transferăm echipa de aici acolo fără prea mare întârziere. — Mie mi‑ar plăcea o mică întârziere, murmură Ryder. Owen se opri în dreptul camerei Elizabeth & Darcy şi studie uşa proptită astfel încât să stea deschisă. — Beckett, s‑ar putea să vrei să stai de vorbă cu prietena ta, Lizzy. Asigură‑te că‑şi ţine uşa asta deschisă, iar uşile de la terasă sunt închise. — E deschisă. Iar celelalte sunt închise. — Acum sunt. Noaptea trecută a fost cam indispusă. Intrigat, Beckett îşi arcui sprâncenele. — Chiar aşa? — Am avut parte de‑o întâlnire de gradul trei. Am dat o raită noaptea trecută şi‑am auzit ceva aici, sus. Am crezut că‑i vreunul din voi care făcea mişto de mine. Ea a crezut că am înjurat‑o şi mi‑a dat de înţeles că nu i‑a plăcut. Imediat, zâmbetul lui Beckett se lărgi considerabil. — Are şi ea toane. — Mie‑mi spui? Cred că ne‑am împăcat. Însă, doar aşa, în cazul în care‑mi poartă pică. — Am terminat şi aici, îi spuse Ryder. Şi în T&O. A trebuit să ne ocupăm de mulurile din jurul lustrei şi de pardoseala din N&N, şi mai sunt nişte finisaje şi retuşuri în E&R. Şi la corpul de iluminat din tavanul băii de‑aici. A venit, în cele din urmă, ieri. În J&R e plin de cutii. Corpuri de iluminat, veioze şi alte corpuri de iluminat, rafturi şi Dumnezeu mai ştie ce. Însă‑i gata. — Am şi eu o listă. Ryder se bătu uşor cu degetul la frunte în timp ce câinele venea să se aşeze lângă el. — Numai că nu trebuie să scriu fiecare prostie în zece locuri. — Agăţătoare pentru halate, poliţe pentru prosoape, distribuitoare de hârtie igienică, începu Owen. — Sunt pe lista pentru astăzi. — Oglinzi, televizoare, întrerupătoare şi capace la scurgere, amortizoare de uşi. — Sunt pe listă, Owen. — Ai lista cu toate obiectele şi locul unde trebuie să ajungă? — Nimănui nu‑i place să fie cicălit. — Trebuie să montăm semnele care marchează ieşirile de urgenţă. Owen continuă să lucreze la listă pe măsură ce se îndrepta spre sufragerie. — Aplice de perete aici. Cutiile pe care le‑am făcut pentru extinctoarele de incendiu trebuie să fie vopsite şi instalate. — De îndată ce‑o să taci din gură, o să pot să m‑apuc de treabă. — Broşuri, website, reclame, finalizarea tarifelor, oferte, pliante şi dosare cu informaţii în camere. — Nu‑i treaba mea. — Exact. Aşa că poţi fi şi tu o dată mulţumit. Cât mai durează până avem nişte planuri revizuite ale proiectului brutăriei? îl întrebă Owen pe Beckett. — O să le înaintez pentru aprobare la biroul de urbanism mâine‑dimineaţă. — Bună treabă. Îşi scoase telefonul şi intră în meniu la opţiunea „calendar”. — Hai s‑o batem în cuie. Îi spun lui Hope să dea drumul la rezervări începând cu cincisprezece ianuarie. Putem să organizăm inaugurarea festivă pe treizeci, dându‑ne un răgaz de‑o zi ca să punem toate lucrurile la locul lor. După care îi dăm drumul. — Nu mai e nicio lună până atunci, protestă Ryder. — Ştii şi tu, ştie şi Beck şi ştiu şi eu că aici au mai rămas maximum două săptămâni de muncă. O să termini înainte de Crăciun. Dacă începem să băgăm mobilierul săptămâna asta, o să terminăm până la întâi ale lunii viitoare şi nu există niciun motiv ca să nu obţinem aprobarea pentru darea în folosinţă a clădirii chiar după sărbători. Asta ne dă două săptămâni pentru a mai pune lucrurile la punct, pentru a rezolva orice fel de probleme restante, cu Hope deja locuind aici. — Sunt de acord cu Owen în privinţa asta. Am început numărătoarea finală, Ry. Îndesându‑şi mâinile în buzunare, Ryder dădu din umeri. — E bizar de‑a dreptul să ne gândim la locul ăsta ca fiind într‑adevăr terminat. — Haide, haide, revino‑ţi, îi spuse Owen. Un loc precum ăsta? N‑o să terminăm niciodată treaba aici. Încuviinţând din cap, Ryder auzi uşa din spate deschizându‑se şi închizându‑se cu putere, după care răsună un zgomot de paşi pe gresie. — Gata, ne‑a venit echipa. Luaţi‑vă uneltele.   Owen îşi continuă activitatea cu entuziasm, apucându‑se de decoraţiunile pentru tavan. Nu se simţi deloc deranjat de multiplele întreruperi, necesare pentru a răspunde la telefon, a trimite un SMS de răspuns, a citi un e‑mail. În branşa lui, telefonul îi era la fel de folositor ca un pistol pneumatic de împuşcat bolţuri. Clădirea zumzăia de activitate, răsuna de voci şi de muzica radioului pe care Ryder îl folosea la muncă. Totul mirosea a vopsea şi a lemn proaspăt tăiat, a cafea tare. Combinaţia îi amintea de Montgomery Family Contractors şi niciodată, absolut niciodată nu se întâmpla să nu‑i readucă în memorie figura tatălui lui. Tot ce cunoştea despre tâmplărie şi construcţii învăţase de la tatăl său. Acum, coborând de pe scară ca să contemple rezultatul muncii sale, ştiu că tatăl său ar fi fost mândru de ei. Luaseră vechea clădire cu porticurile îndoite şi deformate, cu geamurile sparte, cu zidurile crăpate şi pardoselile sfărâmate şi o preschimbaseră într‑o adevărată bijuterie în piaţa oraşului. Viziunea lui Beckett, se gândi el, imaginaţia şi ochiul format al mamei lor, truda şi îndemânarea lui Ryder şi propria lui concentrare asupra detaliilor, combinate cu o echipă solidă, transformaseră în realitate ceea ce fusese o simplă idee dezbătută în jurul mesei de bucătărie. Îşi puse jos pistolul pentru cuie şi îşi roti umărul ca să‑l dezmorţească în timp ce se plimbă în jurul încăperii. Într‑adevăr, ochiul mamei sale era inegalabil, recunoscu el. Se opusese ideii ei de a face pereţii bleu pal şi tavanul ciocolatiu‑închis – asta până când văzuse rezultatul. „Fascinant“ era cuvântul care descria cel mai bine modul în care arăta camera Nick & Nora, însă apogeul era atins în sala de baie. Acelaşi aranjament de culori, plus un perete de cărămizi din sticlă albastră, o asortare de tip ton sur ton în nuanţe de maro, totul scânteind sub luminile ca de cristal. „Ei poftim, candelabru la budă”, îşi zise el cu o mişcare uşoară a capului. Iată însă că era de mare efect. Nu avea nimic obişnuit sau care să te ducă cu gândul la o cameră de hotel – nu atunci când Justine Montgomery prelua frâiele. Se gândi că această cameră în stil art déco era deocamdată favorita sa. Alarma mobilului îl anunţă că era timpul să dea el însuşi nişte telefoane. Se îndreptă spre uşa din spate ce dădea înspre terasă, în timp ce Luther lucra la balustrade. Scrâşnind din dinţi, alergă uşor prin vântul rece şi aspru de‑a lungul terasei acoperite, spre parter, după care intră rapid în sala de recepţie şi o parcurse de la un cap la altul. — Să fie al dracului de ger! Radioul răcnea; pistoalele pneumatice pocneau şi bufneau. În niciun caz nu putea să lucreze cu tot zgomotul ăsta din jur. Îşi înşfăcă haina şi servieta şi se duse în salon, unde Beckett făcea ultimele finisaje la plintă. Mă duc la Vesta, anunţă el. — Nu‑i nici zece. N‑au deschis încă. — Tocmai de‑aia. Afară, la semafor, băgându‑şi capul între umeri din cauza frigului, Owen înjură printre dinţi traficul aglomerat. Maşinile lăsau între ele un spaţiu atât de mic, încât nu‑i permiteau să traverseze strada pe cât de repede ar fi vrut. Aşteptă, scoţând aburi reci pe gură, până când se aprinse lumina verde pentru pietoni. Alergă în diagonală şi, ignorând semnul cu ÎNCHIS de pe uşa restaurantului, ciocăni cu putere. Văzu luminile aprinse, dar nicio mişcare. Îşi scoase mobilul şi formă numărul lui Avery din memorie. — Fir‑ar să fie, Owen, acum mi‑am pus cocă şi pe telefon! — Deci eşti înăuntru. Deschide‑mi înainte să deger. — Fir‑ar să fie, repetă ea, după care închise. Însă peste câteva secunde o văzu, cu şorţul ei alb pe deasupra blugilor şi un pulover negru cu mânecile suflecate până la coate. Părul ei – oare ce hal de culoare mai avea acum? Părea să fie o nuanţă foarte apropiată de arămiul de pe acoperişul hanului. Începuse să‑i schimbe periodic aspectul în urmă cu vreo câteva luni, vopsindu‑l în aproape toate culorile, mai puţin în roşcatul ei natural amintind de o regină războinică a Scoţiei. În plus, şi‑l tăiase scurt de tot, îşi aminti el, deşi acum îi crescuse la loc, suficient de lung încât să‑l prindă la spate într‑o codiţă micuţă, ca un ciot, atunci când muncea. Ochii ei, de un albastru la fel de strălucitor pe cât era părul ei roşcat, îi aruncară rapid o privire în timp ce descuia. — Ce vrei? îl întrebă ea. Sunt în toiul pregătirilor. — N‑am nevoie decât de puţin spaţiu şi de linişte. Nici măcar n-o să ştii că sunt aici. Se strecură imediat înăuntru, în eventualitatea c‑ar fi încercat să-i închidă uşa în nas. — Nu pot să vorbesc la telefon cu toată gălăgia aia de peste drum, şi trebuie să port nişte discuţii importante. Când ochii albaştri se îngustară aţintiţi pe servieta lui, încercă să‑i răspundă cu un zâmbet cuceritor. OK, mai am şi nişte hârtii de făcut. O să stau la tejghea. Promit să fiu foarte, foarte tăcut. — Bine, e‑n regulă. Dar ai grijă să nu mă deranjezi. — Hm, înainte să te întorci la treabă… N‑ai din întâmplare nişte cafea? — Nu, n‑am nici măcar din întâmplare. Pregătesc nişte aluat din care o parte se încleiază pe noul meu telefon. Noaptea trecută am muncit până la închidere, iar Franny m‑a sunat să‑mi spună că‑i bolnavă, azi‑dimineaţă la ora opt. Vocea îi suna de parcă‑i vârâse cineva laringele într‑o maşină de tocat. Aseară am avut doi chelneri cu aceeaşi problemă, ceea ce înseamnă că probabil o să fiu din nou aici, de‑acum până la închidere. Dave nu poate lucra diseară deoarece se duce la dentist să‑i facă obturaţie de canal la patru, iar eu am un autocar cu turişti care vine la douăsprezece şi jumătate. Cum aceste cuvinte îi ieşiseră din gură cu viteza unor rafale de armă automată, Owen nu făcu altceva decât să dea din cap. — OK. — Numai să… Făcu un gest spre tejgheaua lungă. Fă ce vrei. Se întoarse în grabă la bucătărie în pantofii ei sport Nike de un verde strălucitor. S‑ar fi oferit s‑o ajute, însă era evident că ea nu se afla în dispoziţia necesară să accepte. Îi cunoştea toanele şi dispoziţiile – o cunoştea din totdeauna – şi îşi dădea seama când era grăbită, nerăbdătoare şi stresată. „O să‑i treacă“, gândi el. Întotdeauna îi trecea. Micuţa roşcată obraznică din copilăria sa, fostă majoretă în echipa Liceului Boonsboro – care condusese, împreună cu Clare a lui Beckett, echipa de majorete – devenise o patroană de restaurant extrem de muncitoare. Care făcea o pizza excepţională. Lăsase în urma ei un uşor iz de parfum floral şi un val de energie. Auzi zgomotul înăbuşit şi zornăitul de la bucătărie în timp ce se aşeza pe un scaun la tejghea. Atmosfera îi dădea chef de muncă. Deschise servieta, îşi scoase iPad‑ul şi clipboardul şi îşi luă mobilul de la curea. Dădu telefoane, trimise e‑mailuri şi SMS‑uri, îşi rearanjă agenda, făcu diverse calcule. Era cufundat în detalii, când reveni brusc la realitate simţind cum i se plimbă pe sub nas o ceaşcă de cafea. Se uită în sus la faţa frumoasă a lui Avery. — Mulţumesc. Nu trebuia să te deranjezi. N‑o să mai stau mult. — Owen, eşti deja de patruzeci de minute aici. — Pe bune? Am pierdut noţiunea timpului. Vrei să plec? — Nu, stai liniştit. Îşi îndreptă spatele, apăsându‑şi un pumn în zona lombară, şi‑l asigură pe un ton mai relaxat: în momentul de faţă totul e sub control. El simţi un alt miros şi, aruncându‑şi rapid privirea spre aragazul masiv, văzu că Avery pusese sosurile la fiert. Părul roşcat, pielea albă ca laptele cu pistrui răspândiţi pe ici‑colo îi proclamau sorgintea scoţiană, dar sosul marinat pe care îl făcea era la fel de grozav şi de italienesc precum un costum Armani. Se întrebase adesea de unde îşi dobândise talentul şi cheful de gătit, însă părea că le avea pe ambele de la naştere, la fel ca ochii ei albaştri, mari şi neînfricaţi. Aplecându‑se, tânăra femeie deschise frigiderul de sub tejghea, scoase borcanele şi începu să umple vasele de deasupra. — Îmi pare rău de Franny. — Şi mie. Chiar e bolnavă. Iar Dave este un nenorocit. N‑o să vină decât vreo două ore după‑amiază, şi asta doar pentru că sunt într‑un asemenea impas şi nu am mână de lucru. Nu‑mi place deloc să‑i cer să mă ajute. El îi studie faţa în timp ce ea lucra. Acum că o privea cu atenţie, îi observă cearcănele de un violaceu‑deschis pe care le avea sub ochi. — Arăţi cam obosită. Ea îi aruncă o privire acră pe deasupra borcanului de măsline negre. — Mulţumesc. Este exact replica pe care ar vrea o fată s‑o audă. După care dădu din umeri. Da, sunt obosită. Am crezut că o să dorm în dimineaţa asta. Franny trebuia să deschidă, iar eu urma să vin în jur de unsprezece şi jumătate. Nu mai am de mers de colo‑colo de când m‑am mutat chiar deasupra. Aşa că aseară m‑am uitat un timp la Jimmy Fallon şi am terminat o carte pentru care toată săptămâna am încercat să‑mi fac timp. Nu m‑a luat somnul până la două. După care Franny m‑a sunat la şase. Ora şase n‑ar fi groaznică dacă n‑ai fi muncit două schimburi, unul după altul, urmând să mai faci încă unul. — Ştii care‑i partea bună a lucrurilor? Afacerea merge bine. — O să mă gândesc la partea bună a lucrurilor după ce scap de autocarul cu turişti. Oricum, destul cu asta. Cum merge treaba la han? — Deocamdată toate‑s bune, iar de mâine începem să băgăm mobilierul la etajul trei. — Ce să băgaţi? — Mobilierul, Avery. Ea puse borcanul jos, holbându‑se la el. — Vorbeşti serios? Pe bune? — Inspectorul o să arunce o privire în după‑amiaza asta, ca să ne dea avizul. N‑ar avea niciun motiv să nu‑l acorde. Tocmai ce‑am vorbit cu Hope. O să înceapă curăţenia generală. Maică‑mea şi mătuşă‑mea vin şi ele – poate că deja sunt înăuntru – să se apuce de treabă. — Am vrut şi eu să particip, însă nu pot. — Nu‑ţi face griji. O mulţime de oameni ne dau o mână de ajutor. — Voiam ca şi mâinile mele să fie printre ele. Poate mâine, în funcţie de boala care se pare că bântuie şi diversele programări la dentist. Dumnezeule, Owen, asta‑i o chestie extrem de importantă. Dansă puţin pe vârfuri şi călcâie în adidaşii ei verzi. Iar tu ai aşteptat aproape o oră ca să mi‑o spui? — Erai prea ocupată să mă beşteleşti. — Dacă ai fi spus‑o din prima aş fi fost prea entuziasmată ca să te mai beştelesc. E numai vina ta şi‑atât. Îi zâmbi, ea, frumoasa Avery McTavish cu ochii ei cei obosiţi. — De ce nu iei loc câteva minute? — Azi sunt obligată să mă mişc întruna, precum un rechin. Roti capacul borcanului ca să‑l desfacă, după care se duse să‑şi verifice sosurile. El o urmări muncind. Întotdeauna dădea impresia că face şase lucruri deodată, ca într‑un număr de jonglerie în care mingile rămân permanent în aer, unele coborând vertiginos până când ea reuşea să le prindă şi să le arunce din nou. Mintea lui extrem de organizată era uimită. — Mai bine m‑aş întoarce. Mulţumesc pentru cafea. — Nicio problemă. Dacă cineva din echipă se gândeşte să ia prânzul aici, spune‑le să aştepte până la unu şi jumătate. Când o să se termine toată agitaţia. — OK. Îşi adună gândurile, după care se opri la uşă. Avery? Ce culoare‑i asta? A părului. — Asta? Roşu aprins ca moneda de‑un penny; se numeşte Copper Penny. El zâmbi şi dădu din cap. — Ştiam eu. Ne vedem mai târziu.   [1] Nătâng, idiot  

Sanctuarul de Nora Roberts   PARTEA INTAI   Cand batut de vremuri ma inapoiez … Trupul meu, un sac de oase; frant pe dinauntru … JOHN DONNE   CAPITOLUL 1 Visa Sanctuarul. Casa cea mare lucea alba ca o mireasa in lumina lunii, o forta luand in piept panta care domnea peste dunele de la rasarit si mlastinile de la apus, maiestuoasa ca o regina pe tron. Casa se inalta asa cum statuse timp de peste un secol, un maret tribut adus vanitatii si stralucirii omenesti, langa umbrele intunecate ale padurii de stejari, unde raul curgea intr-o tacere tenebroasa. La adapostul copacilor, licuricii sclipeau aurii, iar fapturile noptii frematau, incordate sa vaneze sau sa fie vanate. Salbaticiuni se impreunau in umbre, in secret. Nu ardea nici o lumina care sa insufleteasca ferestrele inalte si inguste ale Sanctuarului. Nici o lumina nu isi intindea bratele in semn de bun venit pe verandele gratioase, pe usile distinse. Noaptea era adanca, avand respiratia umezita de mare. Singurul sunet care s-o tulbure era al vantului fosnind prin coroanele marilor stejari si trosnetele uscate – ca de degete osoase – ale frunzelor de palmieri. Coloanele albe se inaltau asemenea unor soldati strajuind veranda larga, dar nimeni nu deschidea enorma usa din fata in calea ei. Apropiindu-se, auzi scrasnetul nisipului si al scoicilor de pe drum, sub picioare. Clopoteii de vant zanganeau, cu mici note muzicale. Balansoarul de pe veranda scartaia in lanturi, insa nimeni nu statea tolanit pe el pentru a se bucura de luna si noapte. In aer plutea mirosul iasomiei si al trandafirilor moscati, pe sub cel mai puternic si sarat al marii. Incepu sa auda tunetele joase si statornice ale apei prelingandu-se peste nisip si retragandu-se spre propria-i inima. Bataile sale, acel puls constant si rabdator, le aminteau tuturor celor ce locuiau pe insula Lost Desire ca marea isi putea insusi din nou pamantul, la cea mai mica toana. Totusi, starea de spirit I se lumina la auzul ei, muzica de-acasa si din copilarie. Candva, alergase prin padurea aceea libera si salbatica precum o caprioara, ii cutreierase mlastinile, gonise de-a lungul plajelor nisipoase, cu privilegiul lipsit de griji al tineretii. Iar acum, nemaifiind copila, revenise acasa. Merse repede, grabind pasii, traversand veranda, apucand manerul 2 mare de alama care lucea ca o comoara pierduta. Usa era incuiata.  Il rasuci la stanga, apoi la dreapta, impinse in panoul gros de mahon. Lasati-ma sa intru, spuse ea in gand, cu inima incepand sa-I bata in piept. Am venit acasa. M-am intors. Dar usa ramasese inchisa, incuiata. Cand isi lipi fata de geamul uneia dintre ferestrele inalte care o incadrau, nu vazu inauntru nimic altceva decat intuneric. Si o cuprinse frica. O lua la fuga, pe langa peretele casei, peste terasa , unde florile se revarsau din jardiniere si crinii dansau in formatii de culori vii. Melodia clopoteilor de vant devenise aspra si discordanta, freamatul frunzelor parea un suierat prevenitor. Trase de usa urmatoare, plangand, batand cu pumnii. Va rog, va rog, nu ma inchideti afara. Vreau sa vin acasa. Suspinand, porni cu pasi poticniti pe cararea din gradina. Avea sa se duca in spate , sa intre prin veranda cu geamlac. Nu era incuiata niciodata – mama spunea ca o bucatarie trebuie sa fie intotdeauna deschisa musafirilor. Dar n-o mai gasea. Copacii cresteau desi si apropiati, taidu-i calea cu ramurile pline de muschi. Ratacita, derutata, se impiedica de radacini, chinuindu-se sa vada prin intuneric, caci coroanele copacilor acopereau luna. Vantul se intetise, urland, plesnind-o cu izbituri aspre. Frunzele prelungi si zimbate ale palmierilor o loveau ca niste spade. Se intoarse, dar in locul potecii se afla acum raul, oprindu-i drumul spre Sanctuar. Ierburile inalte de pe malurile alunecoase se leganau innebunite. Si atunci se vazu pe ea insasi , stand singura, plangand, pe malul celalalt. Si stiu ca era moarta. Jo se chinui sa se trezeasca din vis, aproape simtindu-i marginile taioase cum ii zgariau pielea, in timp ce se tara spre iesirea din tunelul somnului. Picioarele ii ardeau, iar fata ii era uda de sudoare si de lacrimi. Cu o mana tremuratoare, bajbai dupa lampa de pe noptiera, rasturnand pe jos o carte si o scrumiera plina, in graba de a se smulge din intuneric. Cand se aprinse lumina, isi stranse genunchii la piept, cuprinzandu-si-i cu bratele, si incepu sa se legene pentru a se calma. Nu fusese decat un vis, isi spuse ea. Un simplu cosmar. Era acasa, in patul ei, in apartament, la kilometri intregi de insula unde se inalta Sanctuarul. O femeie in toata firea , de 27 de ani, nu putea sa se sperie de un vis aiurit. Dar inca mai tremura cand intinse mana dupa o tigara. Trebui sa incerce de 3 ori pana reusi sa aprinda un chibrit. Trei si un sfert, observa ea la ceasul de pe noptiera. Devenea un obicei. Nimic nu era mai rau decat nevricalele de la 3 dimineata. Isi 3 arunca picioarele peste marginea patului si se apleca sa ridice scrumiera rasturnata. Isi spuse ca avea sa curete mizeria maine dimineata. Si ramase asezata astfel, cu tricoul prea larg adunat peste coapse, impunandu-si sa-si vina in fire. Nu stia de ce visele o aduceau inapoi pe insula Dorintei Pierdute, spre casa de unde scapase la 18 ani. Dar Jo banuia ca restul simbolisticii onirice ar fi putut sa fie interpretat de orice stundent in anul 1 la psihologie. Casa era incuiata fiindca se indoia ca ar fi primit-o cineva cu bratele deschise sau cu bucurie, daca se intorcea acasa. In ultima vreme, se gandise intrucatva, intrebandu-se daca nu cumva uitase drumul de inapoiere. Si se apropia de varsta mamei sale cand parasise insula. Disparuta, abandonandu-si sotul si cei 3 copiii, fara o singura privire in urma. Oare Anabelle visa vreodata ca se intorcea acasa? se intreba Jo. Visa si ea ca o astepta o usa incuiata? Nu vroia sa se gandeasca la asta, nu vroia sa si-o aminteasca pe femeia care-i fransese inima cu 20 de ani in urma. Jo isi reaminti ca deja ar fi trebuit sa depaseasca asemenea lucruri. Traise fara mama ei, fara Sanctuar si fara familie. Ba chiar prosperase – cel putin, pe plan profesional. Scuturand absenta scrumul tigarii, privi prin dormitor. Si-l tinea aranjat simplu, practic. Desi calatorea in lung si-n lat, avea foarte putine amintiri. Cu exceptia fotografiilor. Decupase si inramase imaginile albnegru, alegandu-le pe acelea dintre lucrarile ei pe care le gasea cele mai odihnitoare, pentru a decora peretii camerei unde dormea. Ici, o banca goala in parc, numai curbe fluide din fier forjat. Colo, o salcie singuratica lasandu-si frunzele dantelate spre un mic iaz de sticla. O gradina luminata de luna era un studiu in umbre, texturi si forme contrastante. Plaja pustie cu soarele tocmai aparand la orizont ispitea privitorul sa paseasca in fotografie si sa simta nisipul aspru sub picioare. Afisase acea fotografie marina doar cu o saptamana in urma, dupa ce revenise dintr-o deplasare pe Outer Banks, in North Carolina. Poate ca acesta era unul dintre motivele pt. care incepuse sa se gandeasca acasa, hotari Jo. Fusese foarte aproape. Ar mai fi putut merge inca foarte putin spre sud, In Georgia, luand bacul de pe continent pe insula. Nu existau drumuri spre Desire, nici un pod netraversand stramtoarea. Dar nu se dusese spre sud. Isi terminase misiunea si revenise la Charlotte, sa se ingroape in munca. Si in cosmaruri. Strivi tigara si se ridica. Stia ca n-avea sa adoarma, asa ca isi trase un pantalon de trening. Urma sa lucreze putin in camera obscura, sa-si mai alunge gandurile din minte. Probabil afacerea cu albumul o nelinistea, conchise ea, iesind din dormitor. Era un pas gigantic in cariera ei. Desi stia ca opera ei era de 4 valoare, oferta unei edituri importante de a-i publica in volum o colectie de fotografii fusese neasteptata si fascinanta. “Studii despre natura” , de Jo Ellen Hathaway, isi zise, in timp ce cotea in mica bucatarie ca o cambuza pt. a-si face cafeaua. Nu, suna ca un proiect didactic. “Crampeie de viata”? Prea pompos. Zambi putin, impingandu-si inapoi parul roscat-fumuriu si cascand. Avea sa faca doar fotografiile, lasand alegerea titlului in seama expertilor. In fond, stia cand sa stea in banca ei, si cand sa insiste. Toata viata facuse cand una, cand alta. Poate avea sa trimita un exemplar din album acasa. Ce parere ar fi avut familia ei? Oare aveau sa-l lase pe una dintre mesele pt. cafea, unde un oaspete ramas peste noapte sa-l rasfoiasca, intrebandu-se daca Jo Ellen Hathaway era inrudita cumva cu familia Hathaway care tinea Hanul Sanctuarului? Oare tatal ei avea sa-l deschida macar, ca sa vada ce invatase sa faca? Sau avea sa ridice din umeri, lasandu-l neatins si iesind sa se plimbe pe insula lui, insula lui Anabelle? Se indoia ca fiica lui cea mai mare l-ar fi interesat cu ceva. Si era o neghiobie ca acelei fiice sa-i pese. Jo izgoni gandul cu o ridicare din umeri, luand o cana albastra, simpla, dintr-un carlig. In timp ce astepta sa fiarba cafeaua, se rezema de tejghea , privind afara pe ferestruica. Conchise ca existau unele avantaje in a sta treaza la ora 3 dimineata. Nu suna telefonul. Nimeni n-o cauta, nu-i trimitea faxuri, nu astepta ceva de la ea. Timp de cateva ore, nu trebuia sa fie nimeni, nici sa faca vreun lucru. Daca avea nervi si dureri de cap, numai ea isi cunostea slabiciunea. Sub fereastra bucatariei, strazile erau intunecate si pustii, ude de ploaia sfarsitului de iarna. Un felinar raspandea un mic cerc de lumina – lumina singuratica, medita Jo. Nu exista nimeni care sa se desfete in ea. Cat de misterioasa era singuratatea. Cate posibilitati fara capat. O atragea, asa cum faceau adeseori asemenea imagini, si se pomeni abandonand aroma cafelei, luandu-si aparatul Nikon si iesind desculta in noaptea friguroasa pt. a fotografia strada pustie. O linistea ca nimic altceva. Cu o camera in mana si o imagine in minte, putea uita de toate celelalte. Picioarele ei lungi plescaiau prin baltoacele reci, in timp ce incerca diverse unghiuri. Cu o nervozitate absenta, isi arunca parul din fata. Nu i-ar fi cazut in ochi, daca-l tundea. Dar nu avusese timp, asa ca i se revarsa bogat in valuri ondulate, facand-o sa-si doreasca o panglica elastica. Facu aproape o duzina de fotografii, inainte de a fi multumita. Cand se intoarse, privirea ii fu atrasa in sus. Lasase luminile aprinse, reflecta ea. Nici macar nu-si daduse seama ca aprisese atatea lampi, in drumul din dormitor spre bucatarie. Traversa strada si regla din nou aparatul. Calculand, se lasa pe vine si lua un instantaneu in contraplonge, cu ferestrele luminate ale cladirii 5 intunecoase. “Cuibul insomniacului” , hotari ea. Apoi, cu un mic hohot de ras care reverbera destul de lugubru pt. a o face sa se infioare, cobori din nou camera. Dumnezeule, poate ca-si pierdea mintile. Oare o femeie intreaga la cap statea treaza la ora 3 dimineata, imbracata doar pe jumatate si dardaind, in timp ce-si fotografia propriile ferestre? Isi apasa degetele peste ochi, dorindu-si mai mult ca orice singurul lucru care intotdeauna paruse sa fuga de ea. Normalitatea. “Ca sa fii normala, ai nevoie de somn”, isi spuse ea. Nu mai dormise o noapte intreaga de peste o luna. “Ai nevoie de mese regulate”. Pierduse aproape 5 kg in ultimele saptamani, privind cum silueta ei prelunga si zvelta devenea tot mai slabanoaga. “Ai nevoie de liniste sufleteasca”. Nu-si amintea sa si-o fi revendicat vreodata. Prieteni? Cu siguranta, avea prieteni, dar nici unul atat de apropiat , incat s-o viziteze in toiul noptii pt. a o consola. Familia. Ei bine, avea si un fel de familie. Un frate si o sora ale caror vieti nu mai mergeau in pas cu a ei. Un tata care era aproape un strain. O mama pe care n-o mai vazuse sau auzise de 20 de ani. “Nu din vina mea”, isi reaminti Jo, pornind inapoi de-a lungul strazii. Anabelle era vinovata. Toate se schimbasera cand Anabelle fugise de la Sanctuar, lasandu-si in urma familia zdrobita si naucita. Problema, dupa cum vedea Jo lucrurile, era ca toti ceilalti nu reusisera sa treaca peste incident. Numai ea. Nu ramasese pe insula sa pazeasca fiecare fir de nisip, asa cum facea tatal ei. Nu-si dedicase viata alergand pt. Sanctuar si ingrijindu-l, ca fratele ei, Brian. Si nu evadase in fantezii nebunesti, cum facuse Lexy, sora ei. In schimb, studiase, lucrase si-si faurise o viata proprie. Daca acum era putin cam zguduita, se intamplase numai fiindca exagerase, lasand presiunile sa-si faca efectul asupra ei. Era putin cam extenuata , atata tot. Avea sa-si adauge in regim cateva vitamine si sa-si refaca forma. Era posibil chiar sa-si ia o vacanta, medita Jo in timp ce-si scotea cheile din buzunar. Trecusera 3 ani, nu, 4 – de cand nu mai calatorise nicaieri fara o insarcinare anume. Eventual in Mexic sau in Indiile de Vest. Undeva unde ritmul vietii era lent, iar soarele fierbinte. Sa incetineasca si sa-si limpezeasca mintile. Era calea cea mai buna de a trece peste acest mic impas din viata ei. Cand reveni in apartament, lovi cu piciorul un mic plic de manila, patrat, care zacea pe jos. Un moment statu locului, cu o mana pe usa si camera foto in cealalta, privindu-l. Fusese acolo la plecare? In primul rand, de ce se afla in acel loc? Primul sosise in urma cu o luna si o asteptase la un loc cu restul corespondentei, avand numele ei imprimat cu grija pe el. Mainile incepura sa-i tremure din nou, cand isi impuse sa inchida usa si s-o incuie. Respiratia i se precipita , dar se apleca si il ridica. Cu grija, puse camera deoparte, apoi dezlipi plicul. 6 Cand scutura continutul, singurul sunet pe care-l scoase fu un geamat prelung si gros. Fotografia era lucrata profesionist, cu marginile taiate perfect. La fel cum fusesera si primele 3. Ochii unei femei, migdalati, cu pleoape grele, gene dese si sprancene delicat arcuite. Jo stia ca erau albastri, de un albastru intens, fiindca erau proprii ei ochi. Se citea ei o groaza nuda. Cand fusese facuta? Cum si de ce? Isi apasa o mana peste gura, privind fix fotografia, stiind ca ochii ei reflectau perfect imaginea. Teroarea o cuprinse, facand-o s-o ia la goana prin apartament, pana intr-un al doilea dormitor, mic, pe care il transformase in camera obscura. Trase innebunita un sertar, cotrobai prin el si gasi plicurile pe care le indesase acolo. In fiecare se gasea cate o alta fotografie albnegru, taiata de dimensiunile 5x15 cm. Inima ii bubuia in urechi, cand alinie fotografiile in sir. In prima ochii erau inchisi, ca si cum ar fi fost fotografiata in somn. Celelalte urmareau procesul de trezire. Genele abia ridicate, dezvaluind doar o mica parte din iris. In cea de-a 3 a , ochii erau deschisi, dar lipsiti de privire, incetosati doar de nedumerire. O deranjasera, da, o nelinistisera, cu siguranta, cand le gasise puse la cutia postala. Dar n-o speriasera. Iar acum, ultima imagine se focaliza asupra ochilor ei, perfect lucizi si stralucind de spaima. Jo pasi inapoi, cu un fior, straduindu-se sa-si pastreze calmul. De ce numai ochii? se intreba. Cum reusise cineva sa se apropie atat de mult, incat sa faca acele fotografii fara ca ea sa-si dea seama? Iar acum, autorul ajunsese nu mai departe de usa ei din fata. Activata de un nou val de panica, alerga in livind, controland innebunita incuietorile. Inima ii batea intre coaste, cand se rezema cu spatele de usa. Apoi, incepu furia. Ticalosul. Voia s-o terorizeze. Voia s-o faca sa se ascunda in incaperile acelea, sa tresara la cea mai mica umbra, sa se teama sa iasa, ca nu cumva el sa fie afara, pandind-o. Ea, care niciodata nu cunoscuse frica, ii facea perfect jocul. Hoinarise de una singura prin orase straine, umblase pe strazi insalubre si pustii, escaladase munti si-si croise drum prin jungla. Cu camera in chip de pavaza, nu invrednicise nici cu-n gand frica. Iar acum, din cauza catorva fotografii, i se inmuiau genunchii. Recunoscu faptul ca teama se acumulase. Crescuse, tot mai intensa, de-a lungul saptamanilor, pas cu pas. O facea sa se simta neajutorata, expusa, brutal de singura. Jo se desprinse de usa. Nu putea si nu voia sa traiasca astfel. Avea s-o ignore, s-o dea deoparte. S-o ingroape adanc. Dumnezeu ii era martor, cat talent avea sa inabuse traumele, mari si mici. Nu era decat inca una si atat. Avea sa-si bea cafeaua si sa se apuce de lucru. Pe la ora 8 strabatuse cercul complet – lunecand prin oboseala, 7 arcuindu-se prin energie nervoasa, prin calm creator, apoi din nou prin oboseala. Nu putea lucra mecanic, nici macar la cele mai simple aspecte ale procesului din camera obscura. Insista sa acorde deplina atentie fiecarei etape. Pt. a o face, trebuia sa se calmeze, sa lepede atat furia, cat si spaima. La prima ceasca de cafea, se convinsese ca stia motivul de la baza fotografiilor primite. Cineva ii admira opera si incerca sa-i atraga atentia, sa-i obtina influenta in sprijinul propriilor sale lucrari. Avea sens. Ocazional, tinea conferinte sau organiza ateliere de lucru. In plus, avusese 3 expozitii importante in ultimii 3 ani. Nu era deloc dificil sau iesit din comun ca o persoana sa o fi fotografiat – de mai multe ori, chiar. Cu siguranta, putea fi o explicatie. Pe autor il apucase creativitatea, atata tot. Marise zona ochilor, o taiase si-i trimitea fotografiile in serie. Desi pareau sa fi fost copiate recent, nu avea de unde sti cand sau unde fusesera imortalizate. Negativele puteau fi vechi de 1 an. Sau de 2. Sau de 5. Cu siguranta, ii captasera atentia, dar exagerase, le luase la un nivel prea personal. In ultimii ani, primise mostre de la admiratori de-ai ei. De obicei, erau insotite de cate o scrisoare, laudandu-i propriile lucrari inainte ca expeditorul sa-i ceara sfatul sau ajutorul, ori, in cateva cazuri, sa-i propuna colaborarea la un proiect. Succesul de care se bucura pe plan profesional era inca relativ recent. Nu se obisnuise cu presiunile care insoteau reusita comerciala, nici cu asteptarile din partea ei, ce puteau deveni impovaratoare. Si, recunoscu Jo, in timp ce-si ignora stomacul nelinistit si sorbea din cafeaua complet racita, nu facea fata acestui succes atat de bine pe cat ar fi putut. S-ar fi descurcat mai bine , isi spuse ea, rasucindu-si capul care o durea pe umerii crispati, daca toti ar fi lasat-o in pace sa faca doar ceea ce stia cel mai bine. Copiile terminate atarnau la uscat in partea pt. lucrari cu lichide a camerei obscure. Negativele din ultima serie fusesera developate si, stand asezata pe un taburet la masa de lucru, Jo puse o foaie de contact pe planseta luminoasa, dupa care incepu sa le studieze prin lupa, cadru cu cadru. Un moment, simti un junghi de panica si disperare. Toate fotografiile erau unsharff, neclare. Fir-ar al dracului sa fie, cum era posibil? Asa iesise tot filmul? Isi schimba pozitia, clipi din ochi si vazu imaginea marita a dunelor inalte si a firelor de ovaz limpezindu-se. Cu un sunet aflat undeva intre mormait si ras, se trase inapoi, rulandusi umerii incordati. - Nu pozele sunt cetoase si unsharff, idioato, bombani ea cu voce tare. Tu esti.

Visul regasit de Nora Roberts   Prolog   California, 1888   Era cale lungă de bătut pentru un om. Nu numai milele de la San Diego pînă la falezele de lîngă Monterey, se gîndea Felipe, ci şi anii. Atîţia ani... Cîndva, fusese destul de tînăr ca să meargă cu încredere de-a lungul stîncilor, să se caţăre, chiar şi să alerge. Sfidînd soarta, bucurîndu-se de iureşul vîntului, de tumultul valurilor, de înălţimile ameţitoare. Odinioară, stîncile înfloriseră pentru el primăvara. Pe-atunci se găsiseră flori de cules pentru Seraphina şi-şi aducea aminte, cu limpezimea vîrstei care priveşte înapoi spre tinereţe, cum rîsese şi strînsese la sîn floricelele rare şi sălbatice, ca şi cum ar fi fost trandafiri nepreţuiţi, culeşi dintr-un boschet îngrijit cu drag. Acum vederea îi slăbise şi avea membrele firave. Dar nu şi memoria. Memoria puternică şi vitală, într-un trup bătrîn, era crucea lui. Orice bucurii găsise în viaţă, fuseseră tulburate, întotdeauna, de sunetul rîsului Seraphinei, de încrederea din ochii ei negri. De iubirea ei tînără şi care nu accepta nici un compromis. În cei mai bine de patruzeci de ani de cînd o pier­duse, şi în acea parte a sufletului său unde se ascun­dea inocenţa, învăţase să-şi privească în faţă propriile neputinţe. Fusese laş, fugise din luptă în loc să înfrunte ororile războiului, se ascunsese printre morţi, fără să ridice spada. Dar fusese tînăr, iar tinerilor trebuia să li se ierte asemenea lucruri. Îngăduise ca prietenii şi familia să-l creadă mort, ucis ca un luptător - ca un erou chiar. Ruşinea şi mîndria erau acelea care-l îndemnaseră s-o facă. Mărunte lucruri, mîndria şi ruşinea. Viaţa era alcătuită din cără­mizi atît de mici. Dar nu-şi putea ierta nicicînd că preţul acelei ruşini şi mîndrii fusese viaţa Seraphinei. Obosit, se aşeză pe o piatră să asculte. Să asculte mugetul apei războindu-se cu stîncile, departe jos, să asculte ţipetele ascuţite ale pescăruşilor, vuietul vîntului de iarnă prin ierburi. Iar aerul era îngheţat, cînd închise ochii şi-şi deschise inima. S-o asculte pe Seraphina. Avea să fie veşnic tînără, o frumoasă fată cu ochi negri, care nu avusese timp să îmbătrînească, aşa cum era el acum. Nu aşteptase, ci, pradă disperării şi durerii, se azvîrlise în mare. Din dragoste pentru el, îşi spunea acum Felipe. Din nepăsarea tinereţii care n-a trăit destul pentru a şti că nimic nu durează o veşnicie. Crezîndu-I mort, murise şi ea, aruncîndu-se cu tot cu viitorul ei de pe stînci. O jelise, Dumnezeu îi era martor cît o jelise. Dar n-o putuse urma în mare. în schimb, pornise spre sud, abandonîndu-şi numele şi casa, şi făurindu-şi altele noi. Găsise iarăşi dragostea. Nu acea primă îmbujorare dulce a iubirii pe care o cunoscuse cu Seraphina, ci un sentiment solid şi puternic, clădit din acele mici pietre ale încrederii şi înţelegerii, pe temelia unor nevoi atît liniştite, cît şi violente. Şi îşi dăduse toată străduinţa. Avusese copii şi nepoţi. Trăise o viaţă cu toate bucuriile şi tristeţile care alcătuiesc omul. Supravieţuise iubirii pentru o femeie, ca să întemeieze o familie şi să planteze grădini. Era mulţumit cu roadele crescute din fiinţa lui. Dar n-o uitase niciodată pe fata pe care o iubise. Şi o ucisese. Niciodată nu uitase visul lor de viitor, nici modul gingaş şi inocent în care i se dăruise. Cînd se iubiseră în taină, amîndoi atît de tineri, atît de proaspeţi, visaseră la viaţa pe care aveau s-o trăiască împreună, la căminul pe care urmau să-l făurească din zestrea Seraphinei, la copiii ce aveau să vină. Dar sosise războiul, iar Felipe plecase de lîngă ea spre a-şi dovedi bărbăţia. Şi, cînd colo, îşi dovedise laşitatea. Seraphina îşi ascunsese darul de mireasă, simbolul speranţei pe care fetele îl preţuiesc atît de mult, pentru a-l feri de a cădea în mîinile americanilor. Felipe nu avea nici o îndoială unde îl ascunsese. O înţelesese pe Seraphina lui - logica ei, sentimentele, părţile tari şi slăbiciunile ei. Deşi acest lucru însemna să plece din Monterey fără un ban în buzunar, nu se atinsese de aurul şi giuvaerurile pe care le tăinuise Seraphina. Acum, cu visurile vîrstei care-i argintase părul, care-i împăienjenise ochii şi sălăşluia în oasele lui îndurerate, se ruga ca zestrea să fie într-o bună zi găsită de nişte îndrăgostiţi. Sau de visători. Dacă Dumnezeu era drept, avea să-i îngăduie Seraphinei să aleagă. Indi­ferent ce predica Biserica, Felipe refuza să creadă că Dumnezeu ar fi osîndit pentru păcatul sinuciderii o copilă îndurerată. Nu, nu putea fi altfel decît aşa cum o lăsase cu peste patruzeci de ani în urmă, pe aceeaşi faleză. Veşnic tînără şi frumoasă, şi plină de speranţă. Ştia că n-avea să se mai întoarcă în acel loc. Vremea ispăşirii i se apropia de sfîrşit. Spera ca, atunci cînd avea s-oVevadă pe Seraphina, ea să-i zîmbească şi să-i ierte mîndria necugetată din tinereţe. Se ridică, încovoiat în vînt, rezemîndu-se în baston pentru a nu-i fugi picioarele de sub trup. Şi părăsi faleza, lăsîndu-i-o Seraphinei. ‡ ‡ ‡ Se apropia furtuna, gonind peste mare. Furtună de vară, plină de forţă, lumină şi vînt năprasnic. în acea ireală aură luminiscentă, Laura Templeton stătea mulţu­mită pe stîncă. Furtunile de vară erau cele mai plăcute. Trebuia să se înapoieze curînd la Templeton House, dar deocamdată ea şi cele două bune prietene ale ei stăteau privind, în aşteptare. Avea şaisprezece ani, o constituţie delicată, ochi cenuşii, liniştiţi, şi păr blond, strălucitor. Şi era la fel de plină de energie ca orice furtună. -  Aş dori să mă pot urca în maşină şi să mă reped drept spre ea, rîse Margo Sullivan în vîntul capricios, care sufla tot mai puternic. Drept în ea. -  Cu tine la volan, în nici un caz, se strîmbă Kate Powell. Nu ţi-ai scos permisul decît de-o săptămînă şi deja ţi-ai făcut o reputaţie de dementă. - Eşti invidioasă, fiindcă mai ai atîtea luni pînă să poţi conduce şi tu, aia e. Fiind adevărat, Kate ridică din umeri. Părul ei scurt şi negru flutura în vînt. Trase cu poftă aer în piept, plăcîndu-i modul cum se îndesea, forfotitor. - Eu, cel puţin, pun bani deoparte pentru maşină, nu decupez poze de Ferrari-uri şi Jaguar-uri. - Dacă tot ai de gînd să visezi, replică Margo, încruntîndu-se spre o minusculă ciupitură a lacului coral de pe unghii, măcar visează în stil mare. Voi avea un Ferrari într-o zi sau un Porsche, sau ce vreau eu. Ochii albaştri ca vara i se îngustară cu hotărîre. - N-am să mă mulţumesc cu orice rablă la mîna a doua, ca tine. Laura le lăsă să se contrazică. Ar fi putut dezamorsa conflictul, dar înţelegea că nu făcea decît pur şi simplu parte din prietenia lor. Iar pe ea n-o interesau maşinile. Nu că nu-i plăcea mica maşină decapotabilă şic pe care i-o dăruiseră părinţii la împlinirea vîrstei de şaisprezece ani. Dar, pentru ea, toate maşinile erau la fel. Îşi dădea seama că-i era mai uşor, în situaţia ei. Era fiica lui Thomas şi Susan Templeton, din imperiul hote­lier Templeton. Casa lor se înălţa pe colina din spatele ei, sorindu-se sub cerul de un plumburiu clocotitor. Nu era compusă numai din piatră, lemn şi sticlă. Nu numai din turnuleţe, balcoane şi grădini luxuriante. Nu numai din liota de servitori care o ţineau tot timpul curată lună. Era un cămin. Dar Laura fusese crescută spre a înţelege responsa­bilităţile privilegiilor. Înlăuntrul ei vibra o mare dragoste pentru frumuseţe şi simetrie, şi o enormă bunătate. Pe lîngă acestea se alinia nevoia de a trăi pe măsura standardelor familiei Templeton, să merite tot ceea ce primise la naştere. Nu numai bogăţia, pe care chiar şi la numai şaisprezece ani o înţelegea deja, ci şi iubirea de familie şi de prieteni. Ştia că pe Margo limitările o iritau întotdeauna. Deşi crescuseră împreună în Templeton House, apropiate ca nişte surori, Margo era fiica servitoarei. Kate venise la Templeton House după moartea părinţilor ei. Orfană la opt ani. Fusese îndrăgită, asimi­lată în familie, făcînd parte din Templeton-i la fel de mult ca Laura şi fratele ei mai mare, Josh. Laura, Margo şi Kate erau tot atît de apropiate - ba poate chiar mai apropiate - ca nişte surori de sînge. Dar Laura nu uita niciodată că responsabilitatea familiei Templeton îi revenea ei. Şi într-o zi, îşi spunea ea, avea să se îndrăgos­tească, să se mărite şi să aibă copii. Avea să ducă mai departe tradiţia Templeton-ilor. Bărbatul care avea să vină după ea, s-o ia în braţe, s-o facă să-i aparţină, urma să fie tot ceea ce-şi dorise Laura vreodată. îm­preună, aveau să-şi clădească o viaţă, să întemeieze un cămin, să dureze un viitor la fel de şlefuit şi perfect ca Templeton House. În timp ce-şi imagina, în inimă îi înmugureau visuri. O culoare delicată îi îmbujoră obrajii, pe cînd vîntul îi răvă­şea în jur buclele blonde. - Laura iarăşi visează, comentă Margo, cu un zîmbet fulgerător, care-i făcu faţa, oricum frumoasă, de-a dreptul răpitoare. - Iar ţi s-a pus Seraphina pe creier? o întrebă Kate. - Hmm? Nu, nu se gîndise la Seraphina, dar acum se gîndea. - Mă întreb cît de des a venit aici, visînd la viaţa pe care şi-o dorea alături de Felipe. - A murit într-o furtună ca asta care vine acum. Ştiu că aşa a fost, zise Margo, ridicîndu-şi faţa spre cer. Cu vînt, fulgere şi trăsnete. - Sinuciderea e şi-aşa destul de dramatică, comentă Kate, rupînd o floare şi răsucindu-i între degete tulpina scurtă. Chiar şi dacă ar fi fost o zi perfectă, cu cer albastru şi soare strălucitor, rezultatele erau tot ace­leaşi. - Mă întreb cum e să te simţi atît de pierdută, mur­mură Laura. Dacă-i găsim zestrea, ar trebui să con­struim o capelă sau altceva în amintirea ei. - Eu îmi voi cheltui partea pe haine, pe bijuterii şi pe voiaje, zise Margo, întinzîndu-şi braţele în sus, potrivindu-şi-le apoi sub cap. - Şi se va termina într-un an. Sau mai repede, pre­zise Kate. Eu pe-a mea am s-o investesc în sînge al­bastru[1]. - Plicticoasa şi previzibila Kate, zise Margo, întorcîn- du-şi capul spre Kate şi zîmbindu-i Laurei. Dar tu? Ce-ai să faci cînd o s-o găsim? Şi-o vom găsi, cîndva. - Nu ştiu. „Ce-ar fi făcut mama ei?“ se întrebă Laura. „Sau tatăl ei?“ - Nu ştiu, repetă ea. Va trebui să aştept pînă atunci. Reveni cu privirea spre mare, unde perdelele ploii se apropiau. - Asta e ceea ce n-a făcut Seraphina. N-a avut răbdare să aştepte. Iar vîntul ce se înteţea îi răspunse ca tînguirea unei femei. Un fulger se bifurcă pe cerul greu, ca o explozie albă, orbitoare, în zigzag. Tunetul următor zgudui văzduhul. Laura îşi lăsă capul pe spate, surîzînd. „Se apropie,“ îşi spuse ea. „Puterea, primejdia, gloria." Le dorea. în adîncul cel mai secret al inimii, le dorea pe toate. Apoi se auzi scrîşnetul de frîne, acompaniat de pulsaţia furioasă a asprului rock and roll. Şi un strigăt nervos: - lisuse Christoase, v-aţi ieşit din minţi? zise Joshua Templeton, aplecîndu-se pe geamul maşinii şi încruntîndu-se spre cele trei. Urcaţi naibii în maşină. - Încă nu plouă, răspunse Laura, ridicîndu-se. Îl privi mai întîi pe Josh. Era mai mare decît ea cu patru ani, iar în acel moment semăna atît de mult cu tatăl lor în toiul enervării, încît îi veni să rîdă. Dar obser­vase cine mai era cu el în maşină. Nu era sigură de unde ştia că Michael Fury era periculos ca orice furtună de vară, dar nu avea nici o îndoială. Nu erau numai bombănelile Annei Sullivan de­spre golani şi bătăuşi, deşi, cu siguranţă, mama lui Margo avea opinii categorice despre acest prieten anume al lui Josh. Poate datorită părului său negru, puţin cam prea lung şi prea răvăşit, sau din cauza micii cicatrice albe de deasupra sprîncenei stîngi, despre care Josh spu­nea că Michael o avea dintr-o încăierare. Poate din pricina expresiei, tenebroasă şi ameninţătoare, şi o idee cam răutăcioasă. Ca a unui înger lacom, îşi spuse ea, în timp ce inima îi palpita incomod. Ea însă bănuia că ochii lui erau problema. Atît de şocant de albaştri, pe chipul acela! Atît de intenşi, de direcţi şi pătrunzători, cînd o priveau. „Nu, nu-i plăcea felul cum se uita la ea.“ - Urcaţi dracului în maşină. În jurul lui Josh, nervozitatea emana valuri-valuri. - Mama a făcut o criză cînd şi-a dat seama că sînteţi aici. Dacă o loveşte trăsnetul pe vreuna dintre voi, vai de curu’ meu. - Şi ce drăgălaş e, adăugă Margo, mereu gata să flirteze. Sperînd să-l facă pe Josh gelos, deschise por­tiera din partea lui Michael. O să ne cam înghesuim. Te superi dacă stau pe genunchii tăi, Michael? Privirea lui Michael se abătu dinspre Laura. Îi zîmbi lui Margo arătîndu-şi fulgerător dinţii pe faţa bronzată, cu obrajii adînciţi. - Simte-te ca acasă, dulceaţă. Glasul îi era profund, puţin cam răguşit. Ştia să primească greutatea unei femei disponibile, cu o uşurinţă îndelung exersată. - Nu ştiam că te-ai întors, Michael, zise Kate, strecu- rîndu-se pe bancheta din spate, unde, constată ea cu acreală, era loc destul pentru trei persoane. - Am permisie, o anunţă el, aruncîndu-i o privire, după care reveni cu ochii spre Laura care încă mai ezita în dreptul portierei. Plec iarăşi peste două zile. - Marinarul comercial, spuse Margo, jucîndu-se cu părul lui. Sună atît de... periculos. Şi palpitant. Ai cîte o femeie în fiecare port? - E în curs de rezolvare. În momentul cînd primele picături de ploaie stropiră parbrizul, Michael înălţă o sprinceană spre Laura. - Vrei să stai şi tu pe genunchii mei, dulceaţă? Demnitatea era o altă trăsătură pe care Laura o de­prinsese încă de la o vîrstă fragedă. Neînvrednicindu-I cu nici un răspuns, se aşeză pe canapeaua din spate, lîngă Kate. În clipa cînd portiera se închise, Josh demară ca săgeata în susul colinei, spre casă. Întîlnind ochii lui Michael în oglinda retrovizoare, Laura privi deliberat în altă parte, apoi din nou înapoi spre faleză şi spre locul visurilor ei incomode.   Capitolul 1   În ziua cînd a împlinit optsprezece ani, Laura era îndrăgostită. Ştia că avea noroc să fie atît de sigură pe sentimentele ei, pe viitorul ei şi pe omul căruia urma să i le împărtăşească pe amîndouă. Se numea Peter Ridgeway şi era tot ceea ce-şi visase Laura vreodată. Înalt şi chipeş, blond şi cu un zîmbet fermecător, era un bărbat care înţelegea frumu­seţea şi muzica, şi responsabilităţile carierei. De cînd fusese avansat în organizaţia Templeton şi transferat în branşa californiană, o curtase într-un mod menit să cucerească inima ei romantică. Îi trimisese trandafiri în cutii albe, lucioase, cinaseră în linişte la restaurante cu lumînări pîlpîitoare. Purtaseră nesfîrşite conversaţii despre literatură şi artă, şi schim­baseră priviri care spuneau mult mai mult decît cuvin­tele. Se plimbaseră prin grădină, la lumina lunii, şi cu maşina, pe coastă. Nu durase mult pentru ca Laura să se îndrăgostească, ca printr-o tumbă uşoară, fără lovituri sau vînă- tăi. Parcă ar fi alunecat încet, îşi spunea ea, printr-un tunel căptuşit cu mătase, spre o pereche de braţe care o aşteptau. Poate că, la douăzeci şi şapte de ani, Peter era o idee mai vîrstnic decît le-ar fi convenit părinţilor ei, iar ea, la optsprezece, puţin cam prea tînără. Dar Peter era atît de impecabil, de desăvîrşit, încît Laura nu vedea cu ce ar fi putut conta anii. Nici un băiat de vîrsta ei nu avea cunoştinţele, cizelarea sau răbdarea calmă a lui Peter Ridgeway. Şi era atît de îndrăgostită! Peter făcuse aluzii delicate la căsătorie. Laura înţe­legea că proceda astfel pentru a-i lăsa timp de gîndire. Numai de-ar fi ştiut cum să-i dea de veste că se gîndise deja, hotărînd că el era bărbatul cu care avea să-şi petreacă viaţa. Dar un om ca Peter, îşi spunea Laura, trebuia să fie el acela care lua toate hotărîrile şi măsurile. Aveau timp, se asigura ea. Aveau tot timpul. Iar în seara aceea, la aniversarea ei, Peter urma să fie pre­zent. Avea să danseze cu el. -Şi, în rochia bleu-pal pe care o alesese fiindcă se asorta cu ochii lui, urma să se simtă ca o prinţesă. Mai mult, avea să se simtă ca o femeie. Se îmbrăca încet, dorind să savureze fiecare mo­ment al pregătirilor. De-acum, totul urma să fie altfel, îşi zise ea. Dimineaţă, cînd deschisese ochii, găsise ca­mera neschimbată. Pereţii erau în continuare tapetaţi cu acei mici boboci roz de trandafir, care creşteau acolo de atîţia ani. Razele soarelui de iarnă intrau oblice ca întotdeauna prin ferestre, filtrate de dantelăria perde­lelor ca în atîtea alte dimineţi de ianuarie. Dar totul era altfel. Fiindcă ea se schimbase. Acum îşi studia camera cu ochi de femeie. Aprecia liniile elegante ale biroului de mahon, luciosul Chippen- dale care îi aparţinuse bunicii ei. Atinse frumosul ser­viciu de argint, primit în dar de ziua ei de la Margo, studiind frivolele sticluţe de parfum pe care începuse să le colecţioneze din adolescenţă. lată patul în care dormise, visase, încă din copilărie, cu baldachin înalt, tot Chippendale, şi copertină fante­zistă de dantelă bretonă. Uşile terasei erau deschise, poftind înăuntru sunetele şi miresmele serii. Canapeaua de sub fereastră, unde se putea ghemui, visînd la fa­leze, era plină de perne comode. În căminul de marmură cu vinişoare trandafirii ardea un foc somnoros. Pe consolă stăteau fotografii în rame de argint, delicatele sfeşnice cu lumînări de spermanţet albe şi subţiri pe care îi plăcea atît de mult să le aprindă seara. Şi vaza de Dresda în care se afla bobocul de trandafir alb pe care i-l trimisese Peter în aceeaşi dimi­neaţă. Mai era apoi biroul unde învăţase în tot timpul liceului şi unde avea să studieze în continuare pînă la sfîrşitul anului terminal. Ciudat, medită ea, plimbîndu-şi mîna peste el, nu se simţea ca o elevă de liceu, i se părea că era mult mai matură decît colegii ei de generaţie. Mult mai înţeleaptă, mult mai sigură de direcţia în care se îndrepta. Aceea era odaia copilăriei sale, îşi spuse Laura, a tinereţii şi a sufletului ei. Deşi ştia că n-avea să iubească nici un alt loc la fel de mult, era pregătită, chiar nerăb­dătoare, să-şi întemeieze un nou cămin împreună cu omul iubit, În sfîrşit, se întoarse să se privească în oglinda rabatabilă. Şi zîmbi. Avusese dreptate în privinţa rochiei, conchise ea. Liniile simple, limpezi, se potriveau cu făp­tura ei scundă. Decolteul en-coeur, mînecile prelungi, îngustate, coloana dreaptă - care cobora spre a-i flirta cu gleznele - dădeau un efect clasic, demn, ideal pentru o femeie conformă cu standardele lui Peter Ridgeway.- Poate ar fi preferat să aibă părul lung şi drept, dar, de vreme ce acesta insista să se ineleze frivol, şi-l strînsese în creştet. Îi sporea maturitatea, reflectă Laura. N-avea să fie niciodată sexy şi îndrăzneaţă ca Mar- go, nici dezinvolt-incitantă precum Kate. Prin urmare, se mulţumea cu stilul matur şi demn. La urma urmei, ace­lea erau calităţile pe care Peter le găsea atrăgătoare. Dorea atît de mult să fie perfectă pentru el. Astă-seară - mai ales astă-seară. Cu respect, luă cerceii primiţi de ziua ei de la părinţi. Diamantele şi safirele scînteiau cochet. Le zîmbi, cînd uşa se dădu de perete. - Nu-mi umplu faţa de porcării din astea. Agitată şi roşie în obraji, Kate îşi continuă cearta cu Margo, în timp ce intrau. - Ţi-ai dat tu cu destul pentru amîndouă. - Ai spus că Laura va judeca, îi aminti Margo, după care se opri. îşi studie prietena cu un ochi critic. Arăţi fabulos! Sexualitate distinsă! - Serios? Chiar eşti sigură? Ideea de a fi sexy era atît de fascinantă, încît Laura se întoarse din nou spre oglindă. Nu se văzu decît pe sine însăşi, o tînără scundă, cu ochi cenuşii, neliniştiţi, şj un păr ce nu prea voia să stea la locul lui. - Absolut. Toţi tipii de la petrecere te vor dori şi se vor teme să te ceară. Kate pufni, trîntindu-se pe patul Laurei. - N-o să le fie frică să te ceară pe tine, frăţie. Eşti un exemplu de frunte al adevărului în reclame. Margo se rezumă să rîdă afectat, trecîndu-şi o mînă peste şold. Rochia roşie ca rujul de buze avea corsajul decoltat ispititor, mulîndu-se pe toate curbele gene­roase ale trupului. - Dacă ai ceva - nu e cazul tău - scoate în evidenţă. Motiv pentru care îţi trebuie fond de ten, şi fard de ochi, şi rimei, şi... - O, Christoase! - Arată fermecător, Margo, zise Laura, trecînd între ele, împăciuitoare ca întotdeauna. îi zîmbi lui Kate care stătea tolănită pe pat, cu silueta ei unghiulară întrezărită prin lîna albă şi subţire care o acoperea de la gît pînă la glezne. Ca o nimfă a pădurilor. Rîse, cînd Kate gemu. - Dar ţi-ar prinde bine puţin mai multă culoare. - Vezi? zise Margo, repezindu-se cu trusa de ma­chiaj. Stai jos şi las-o pe maestră să-şi facă treaba. - Contam pe tine. Plîngîndu-se tot timpul, Kate îndură umilinţa pensu­lelor şi a tuburilor lui Margo. - O fac numai fiindcă e ziua ta. - Şi-ţi sînt recunoscătoare. - Va fi o noapte senină, comentă Margo, definind preocupată pomeţii lui Kate. Formaţia se instalează deja, iar bucătăria e în plin haos. Mama aleargă peste tot cu aranjamentele florale, ca la o recepţie regală. - Ar trebui s-o ajut... începu Laura. - Tu eşti invitata de onoare, zise Kate, închizînd ochii, apărîndu-şi-i, cînd Margo începu să-i presare fard pe pleoape. Mătuşa Susie are totul sub control, inclusiv pe unchiul Tommy. El e afară, cîntînd la saxofon. Rîzînd, Laura se aşeză pe pat lîngă Kate. - Mereu a spus că fantezia lui secretă e să cînte la sax tenor într-un bar afumat. - Ar fi cîntat, o vreme, replică Margo, trasînd cu grijă conturul ochilor mari ca de căprioară ai lui Kate. Pe urmă, se trezea Templeton-ul din el şi cumpăra barul. - Domnişoarelor, zise Josh, apărînd în uşă, cu o cutie mică de la florărie în mîini. Nu vreau să întrerup un ritual feminin, dar cum toată lumea şi-a ieşit lejer din minţi, eu o fac pe curierul. Modul cum arăta în tuxedo o sfredeli pe Margo drept prin şale. îi adresă o privire senzuală. - Ce bacşiş obişnuieşti? - Nu se ştie niciodată, răspunse Josh, făcînd un efort să nu-şi cufunde privirea în brazda dintre sînii ei, blestemîndu-i pe toţi bărbaţii cărora avea să li se ofere imaginea acelor curbe albe ca laptele. Se pare că mai urmează flori pentru sărbătorită. - Mulţumesc, spuse Laura, ridicîndu-se să ia cutia şi sărutîndu-l. Ăsta-i bacşişul meu. - Arăţi minunat! exclamă el, luînd-o de mînă. Ai crescut. începe să-mi lipsească enervanta de soră-mea aia mică. - Îmi voi da toată silinţa să te enervez, cît pot de des. Laura deschise cutia, oftă şi uită de orice altceva. - De la Peter, murmură ea. Josh strînse din dinţi. Nu se cădea să spună că deja începuse să-l enerveze, cu gusturile ei la bărbaţi. - Unii consideră că e mai elegant să ofere cîte un singur trandafir. - Eu aş prefera să primesc cu zecile, declară Margo. - Îl privi pe Josh în ochi, absolut de acord cu el. - E fermecător, murmură Laura, punînd bobocul în vază, lîngă celălalt. La fel ca ăsta pe care mi l-a trimis azi de dimineaţă. ‡ ‡ ‡ Pe la ora nouă, Templeton House dădea pe dinafară de lume şi zgomot. Grupuri de oaspeţi se revărsau afa­ră din camerele viu luminate, pe terasele încălzite. Alţii hoinăreau prin grădini, plimbîndu-se pe aleile pietruite pentru a admira florile şi fîntînile, toate luminate de globul alb al lunii hibernale şi de vraja lampioanelor. Margo avusese dreptate. Noapta era senină, cu cerul negru spuzit de nenumărate stele strălucitoare ca diamantele. Dedesubt, Templeton House se înălţa scăldată în lumini. Muzica pulsa, invitînd perechile să danseze. Mesele enorme, drapate elegant cu pînză albă, gemeau sub povara mîncărurilor pregătite de o armată de furnizori. Ospătari instruiţi, după rigorile hotelurilor Templeton, treceau discret printre musafiri, purtînd tăvi de argint pline cu cupe de şampanie şi mici delicatese pentru degustat. Fuseseră instalate şase baruri deschise, unde se serveau băuturi răcoritoare sau mixate. Din piscină se înălţau aburi ca nişte degete ceţoase, in timp ce pe suprafaţa apei pluteau zeci de nuferi albi. Pe terase, sub prelatele mătăsoase, şi pe peluze, mesele nenumărate cu feţe albe aveau în centru cîte trei luminări înconjurate de gardenii lucioase. Înăuntru se găseau alţi chelneri, alte bunătăţi, alte muzici, alte flori, pentru invitaţii dornici de căldură şi relativă linişte. La etaj, două cameriste în uniforme stăteau pregătite să asiste orice doamnă care dorea să-şi retuşeze machiajul sau să-şi4ajusteze tivul. Nici o recepţie organizată vreodată la un hotel Templeton din întreaga lume nu era planificată şi exe­cutată cu mai multă grijă decît aniversarea celor opt­sprezece ani ai Laurei Templeton. N-avea să uite nicicînd seara aceea, modul cum scînteiau şi luceau luminile, cum părea muzica să umple văzduhul, împerechindu-se cu parfumurile florilor, îşi cunoştea îndatoririle, conversînd şi dansînd cu prietenii părinţilor şi cu cei de-o seamă cu ea. Deşi nu-l dorea decît pe Peter, se ocupa de toată lumea, aşa cum se cuvenea din partea ei. În timp ce dansa cu tatăl său, îşi lipi obrazul de al lui. - E o petrecere minunată. îţi mulţumesc. Thomas oftă, dîndu-şi seama că Laura mirosea a femeie - gingaş, elegant. - O parte din mine ar mai dori să ai tot trei anişori şi să te salt pe genunchi. O îndepărtă de el, zîmbindu-i. Thomas era un bărbat frapant, cu părul de culoarea bronzului, abia înspicat cu argintiu, şi ochii, moşteniţi de amîndoi copiii lui, încreţiţi la colţuri de însufleţire şi voie bună. - Ai crescut sub privirile mele, Laura. - N-am avut încotro. - Da, se pare că n-ai avut. Iar acum, stau aici con­ştient că o duzină de tineri îmi aruncă săgeţi în spate, sperînd că mă voi da la o parte ca să poată dansa cu tine. - Prefer să dansez cu tine în locul oricui. Dar, cînd pe-alături lunecă Peter împreună cu Susan Templeton, Thomas văzu ochii fiicei sale devenind languroşi şi visători. Cum ar fi putut să prezică, se întrebă el, cînd îl adusese în California pe acel om, că Ridgeway avea să-i răpească fetiţa? Cînd melodia se sfîrşi, Thomas fu nevoit să admire abilitatea lină cu care Peter schimbă partenerele, pentru a se îndepărta rotindu-se cu Laura. - N-ar trebui să te uiţi la el de parcă ai fi gata să-l iei la bătaie, Tommy, murmură Susan. - E doar o fată. - Ştie ce vrea. întotdeauna a părut să ştie. Susan oftă şi ea. - Şi s-ar zice că e vorba de Peter Ridgeway. Thomas îşi privi soţia în ochi. Erau înţelepţi, aşa cum Îi ştia de-o viaţă. O fi fost ea mică şi delicată şi poate că dădea iluzia de fragilitate, dar Thomas ştia cît era de puternică. - Ce părere ai despre el? - E competent, răspunse încet Susan. Bine crescut, manierat. Dumnezeu ne este martor că e un bărbat atractiv. Gura ei gingaşă se înăspri. - Şi aş dori să se afle la o mie de mile distanţă de ea. Vorbesc ca o mamă, recunoscu imediat Susan. Una care se teme că-şi va pierde fata. - L-am putea transfera în Europa. Lui Thomas îi plăcea ideea. - Ba nu... la Tokyo, sau la Sydney. Rîzînd, Susan îşi bătu soţul pe obraz. - După cum se uită la el, l-ar urma oriunde. Mai bine să-l ţinem pe-aproape. Făcînd un efort să accepte situaţia, ridică din umeri. - Putea la fel de bine să-i cadă ca tronc unul dintre nebunaticii de prieteni ai lui Josh, sau vreun gigolo, un vînător de zestre, un escroc... Rîse şi Thomas. - Laura? Niciodată. Susan se mulţumi să ridice dintr-o sprinceană. Ştia că un bărbat n-ar fi putut să înţeleagă. Firile romantice ca a Laurei erau de cele mai multe ori atrase spre aventură. - Ei bine, Tommy, nu ne rămîne decît să vedem ce iese. Şi să-i fim alături. ‡ ‡ ‡ - N-ai de gînd să dansezi şi cu mine? întrebă Margo, strecurîndu-se în braţele lui Josh şi potrivindu-se bine acolo, înainte ca tînărul să fi apucat să accepte sau s-o evite. Ori preferi să stai aici, în butoiul cu melancolie? - Nu eram melancolic. Mă gîndeam. - Eşti îngrijorat pentru Laura. Chiar în timp ce degetele i se plimbau cochet peste ceafa lui, Margo aruncă o privire preocupată spre Laura. - E nebună după el. Şi hotărîtă să-l ia de soţ cu orice preţ. - E prea tînără ca să se gîndească la măritiş. - Se gîndeşte la măritiş de cînd avea patru ani, mormăi Margo. Acum, l-a găsit pe cel pe care-l crede bărbatul visurilor ei. N-o s-o oprească nimeni. - Aş putea să-I omor, reflectă Josh. Apoi, am ascunde cadavrul. Margo chicoti, zîmbind, cu privirea în ochii lui. - Kate şi cu mine te-am ajuta bucuros să arunci leşui de pe faleză. Dar, ce naiba, Josh, poate că e omul potrivit pentru ea. Este atent, inteligent, pare să fie şi răbdător în anumite privinţe hormonale. - Nu-ncepe. Nici nu vreau să mă gîndesc. - Fii sigur că surioara ta va merge prin naos, la vremea potrivită, în alb feciorelnic de mireasă. Oftă, întrebîndu-se cum erau în stare unele femei să se gîndească la căsătoria cu un bărbat, înainte de a şti cum era la pat? - Au multe în comun, serios. Şi cine sîntem noi, doi cinici trecuţi prin ciur şi prin dîrmon, ca să-i judecăm? - O iubim, răspunse simplu Josh. - Asta aşa e. Dar viaţa se schimbă şi fiecare dintre noi o va lua pe drumul lui. Tu ai şi pornit, îi atrase ea atenţia. Domnul student la drept, la Harvard. Kate se frămîntă cu gîndul la colegiu, Laura cu căsătoria... - Şi tu cu ce te frănnînţi, duceso? - Cu toate şi ceva pe deasupra, răspunse, zîmbetul devenindu-i lasciv. Ar fi putut împinge flirtul puţin mai departe, dar apăru ca din pămînt Kate, despărţindu-i. - Ritualurile sexuale mai tîrziu, bombăni ea. Fiţi atenţi, se duc, arătă ea, încruntată, în direcţia Laurei, privind-o cum se îndepărta de mînă cu Peter. Poate-ar trebui să mergem după ei. Să facem ceva. - Ca de pildă? Dar Margo, înţelegînd, cuprinse umerii înguşti ai lui Kate cu un braţ. - Oricum, n-ar rezolva nimic. - Atunci, eu n-am să stau să mă uit, zise Kate dez­gustată, ridicîndu-şi privirea spre Josh. Hai să stăm un timp în grădina de la sud. Josh poate să ne şterpe­lească puţină şampanie. - Eşti minoră, replică el înţepat. - Exact, de parcă tu n-ai fi făcut-o niciodată. Doar cîte un pahar fiecăruia. În sănătatea Laurei. Poate îi va aduce noroc şi tot ceea ce-şi doreşte. - Atunci, cîte un pahar. Margo se încruntă, observîndu-l cum scruta mulţi­mea. - Te uiţi după sticleţi? - Nu. Mă gîndeam că poate a apărut totuşi şi Michael. - Mick? întrebă Kate, înclinîndu-şi capul. Credeam că e prin America Centrală sau pe undeva, jucîndu-se de-a mercenarul. - Este... a fost, se corectă Josh. S-a întors, cel puţin pentru un timp. Speram să accepte invitaţia. Apoi, ridică din umeri şi continuă: - Nu prea le are pe-astea cu balurile. Un pahar, repetă el, bătînd-o pe Kate cu degetul peste nas. Şi nu de la mine l-ai primit. - Fireşte că nu. După ce o luă pe Margo de braţ, Kate porni agale spre grădinile luminate vesel. - Dacă tot n-o putem opri, măcar să bem în cinstea ei. -  Vom bea, fu Margo de acord. Şi-i vom fi alături orice s-ar întîmpla. ‡ ‡ ‡ - Ce multe stele, şopti Laura în noapte, în timp ce se plimba cu Peter pe gazonul în pantă uşoară. Nici nu-mi pot imagina o seară mai desăvîrşită. - E mult mai desăvîrşită acum cînd, în sfîrşit, am prins un moment numai cu tine. Roşind, fata îi surîse. -  lartă-mă. Am fost atît de ocupată, încît nici n-am apucat să stăm de vorbă. Să stăm singuri. - Ai îndatoriri. înţeleg. O Templeton nu şi-ar neglija niciodată oaspeţii. - În mod normal, nu. Dar azi e ziua mea. Îşi simţea mîna atît de încălzită şi ocrotită într-a lui. Ar fi dorit să se poată plimba astfel o veşnicie, pînă pe faleză, ca să-i poată dezvălui acel loc mai intim decît toate. - Ar fi cazul să am şi eu puţin răgaz. - Atunci, să profităm. Şi o conduse spre silueta albă fantezistă a chioşcu­lui de vară. Acolo, sunetele petrecerii se estompau în fundal, iar lumina lunii pătrundea prin dantelăriile de lemn. Mires­mele florilor parfumau aerul. Era exact decorul pe care îl dorise Peter. Demodat şi romantic, ca femeia pe care intenţiona s-o aibă. Cuprinzînd-o în braţe, o sărută. îi cedă atît de uşor, i se păru. Cu atîta inocenţă. Gura aceea delicioasă deschizîndu-se în calea lui, braţele gingaşe încercuindu-l. Îl aţîţa, atîta tinereţe combinată cu demnitate, dorinţă încărcată de inocenţă. Ar fi putut s-o aibă, ştia. Nu-i lipsea nici talentul, nici experienţa. Dar Peter era un om care se mîndrea cu autocontrolul său şi se retrase uşor. Nu voia să întineze perfecţiunea, nici să se repeadă la contactul fizic. Dorea ca soţia iui să fie neatinsă, chiar şi de el însuşi. - Nici nu ţi-am spus cît de fermecătoare arăţi în seara asta. - Îţi mulţumesc. Nepreţuite erau acele calde spasme lichide ale nerăbdării. - Aşa am vrut. Pentru tine. Peter zîmbi, îmbrăţişînd-o tandru, rezemîndu-i capul de inima lui. Era atît de perfectă pentru el. Tînără, adorabilă, educată. Maleabilă. Printre stinghii o zări pe Margo, stridentă în rochia ei roşie mulată pe trup, rîzînd zgomotos de cine ştie ce glumă. Cu toate că glandele îi tresăriră, propriile lui sensibi­lităţi fură ofensate. Fata servitoarei. Visul erotic al ori­cărui bărbat. Privirea i se abătu spre Kate. Gardiana cea scor­ţoasă, cu mai multă minte decît stil. Era uimit că Laura simţea un asemenea ataşament copilăresc faţă de acele două fete. Dar era sigur că avea să se şteargă, cu timpul. în fond, era raţională, cu o demnitate admirabilă pentru o persoană atît de tînără. Odată ce-şi înţelegea pe deplin locul în societate - şi alături de el - putea fi desprinsă uşor de relaţiile necuvenite. Nu avea nici o îndoială că era îndrăgostită de el. Avea atît de puţină experienţă într-ale vicleniei sau înşelăciunii. Poate că părinţii ei nu prea erau de acord, dar Peter se încredea că devotamentul faţă de fiica lor avea să-i înduplece. Era încredinţat că nu-i puteau găsi nici un cusur, pe plan personal sau profesional. îşi făcea meseria, şi o făcea bine. Avea să devină un ginere adecvat. Cu Laura lîngă el, cu numele de Templeton, urma să aibă tot ce-şi dorea. Tot ce merita. Soţia cuvenită, poziţia de ne­zguduit în societate, urmaşi. Avere şi succes. - Nu ne cunoaştem de prea multă vreme, începu el. - Eu am impresia că ne ştim de-o viaţă. Pe deasupra capului ei, Peter zîmbi. Era de un romantism atît de dulce. - Doar de cîteva luni, Laura. Şi sînt mai mare decît tine cu aproape zece ani. Laura nu făcu decît să se îndese şi mai aproape. - Ce contează? - Ar trebui să-ţi las mai mult timp. Pentru Dumnezeu, încă mai eşti liceană. - Doar cîteva luni, încă. Cu inima bătîndu-i de nerăbdare, îşi înălţă capul. - Nu mai sînt un copil, Peter. - Aşa e, nu mai eşti. - Ştiu ce vreau. Dintotdeauna am ştiut. O credea. Ştia şi el ce dorea. Ştiuse dintotdeauna. încă o trăsătură pe care o aveau în comun. - Totuşi, mi-am impus să aştept, zise Peter, ridicîndu-i mîinile la buze şi privind-o în ochi. încă un an, cel puţin. Laura ştia că la asta visase, asta aşteptase. - Nu vreau să aştepţi, şopti. Te iubesc, Peter. - Te iubesc, Laura. E prea mult să mai aştept o oră măcar, necum un an. Peter o aşeză uşor pe bancheta capitonată. Mîinile Laurei tremurau. Absorbea cu toată inima fiecare nuan­ţă a momentului. Sunetul muzicii din depărtare, răz- bătînd prin văzduhul limpede al nopţii în tonuri liniştite. Mirosul iasomiei înflorite şi izurile mării. Modul cum jucau luminile şi umbrele prin dantelăria ce-i adăpostea. Se lăsă într-un genunchi, aşa cum ştiuse Laura că avea să facă. Avea chipul atît de frumos, în lumina delicată ca prin vis, încît i se frînse inima. Ochii ei înotau în lacrimi, cînd Peter scoase din buzunar o cutiuţă de catifea neagră şi o deschise. Lacrimile făcură ca lumina reflectată din diamant să se refracte în mii de curcubeie. - Te măriţi cu mine, Laura? Iar Laura ştiu ce simţea fiecare femeie în acel unic moment de strălucire al vieţii. întinse mîna şi declară: - Da.       [1]  (în orig.) blue chips-, companii de afaceri în plină ascensiune (n.tr.)      

Crucea lui Morrigan de Nora Roberts Prolog Ploaia îl făcuse să se gândească la povestea aceea. Picăturile grele şfichiuiau vijelios ferestrele, răpăiau pe acoperiş şi îşi aruncau suflarea rece pe sub uşă. Umezeala îi pătrundea în oase şi acestea îl dureau, deşi stătea lângă foc. Povara vârstei îl apăsa tot mai tare în nopţile lungi şi umede de toamnă – şi ştia că o va resimţi şi mai acut în noaptea întunecoasă care avea să vină. Copiii se adunaseră şi se înghesuiau unul în altul pe podea, sau câte doi-trei într-un fotoliu. Stăteau toţi cu faţa spre el, căci le promisese o poveste ca să-şi mai alunge plictiseala unei zile lungi cu vreme mohorâtă. Nu avusese intenţia să le-o spună tocmai pe aceasta, sau nu încă, pentru că unii dintre ei erau prea mici. Iar povestea avea să-i tulbure. Însă i-o şoptise la ureche ploaia, sâsâindu-i cuvintele pe care încă nu dorise să le rostească. Dar până şi un povestitor, sau poate cu atât mai mult un povestitor, trebuia să le asculte. — Ştiu o poveste, începu el şi câţiva dintre copii se foiră în loc nerăbdători. Este o poveste despre curaj şi laşitate, despre sânge şi moarte şi despre viaţă. Despre iubire şi despărţire. — E şi cu monştri? întrebă unul dintre cei mai mici, cu ochii albaştri larg deschişi şi o figură înspăimântată. — Întotdeauna sunt şi monştri, răspunse bătrânul. Şi de fiecare dată sunt şi bărbaţi care se aliază cu ei şi alţi bărbaţi care luptă împotriva lor. — Şi femei! exclamă una dintre fetiţe făcându-l pe bătrân să zâmbească. — Şi femei. Curajoase şi cinstite, viclene şi ucigaşe. Le-am cunoscut la vremea mea şi pe unele şi pe altele. Povestea pe care am să v-o spun este foarte veche. Are mai multe începuturi, dar un singur sfârşit. În timp ce vântul urla, bătrânul luă o înghiţitură de ceai, ca să-şi umezească gâtul. Lemnele trosneau în foc şi îi luminau faţa ce părea scăldată într-o baie de sânge auriu. — Acesta este unul din începuturi. În ultimele zile ale unei veri fierbinţi, în timp ce fulgere albastre brăzdau cerul întunecat, magicianul stătea în picioare pe o stâncă înaltă şi privea marea învolburată.       1 Eire, regiunea Chiarrai 1128 Și în sufletul lui se stârnise o furtună la fel de întunecată şi sălbatică precum cea care învolbura marea. Îi biciuia sângele şi îi şfichiuia faţa aşa cum stătea acolo, pe stânca scăldată în ploaie. Numele furtunii era durere. Durerea îi strălucea în priviri, la fel de puternică şi de întunecată ca fulgerele care brăzdau cerul. Şi furia i se scurgea prin vârfurile degetelor, arunca dâre roşii şi străpungea aerul cu pocnituri care răsunau cu forţa a mii de lovituri de tun. Îşi îndreptă spatele şi strigă cuvintele magice. Valurile roşii ale mâniei lui şi albastrul întunecat al furtunii se ciocniră deasupra capului lui ca într-un război care îi alungă în mare grabă în casă şi în pivniţă pe cei care puteau să-l vadă; oamenii se repeziră să închidă degrabă zăvoarele de la uşi şi ivărele de le ferestre, să-şi adune copiii şi să se roage tremurând, implorându-şi fiecare zeul în care credea. Şi, închise în castelele lor, până şi zânele tremurau. Stânca se zgudui şi apa mării se făcu neagră ca smoala din gura iadului, iar el continua să urle şi să sufere. Ploaia care cădea din cerul rănit se scurgea roşie ca sângele şi şuiera sfârâind la atingerea pământului şi a mării, iar aerul mirosea a abur fierbinte. Noaptea aceea avea să fie numită mereu de atunci înainte Noaptea Suferinţelor şi cei care îndrăzneau să vorbească despre ea pomeneau de magicianul înalt care stătea pe stânca uriaşă în timp ce ploaia sângerie îi îmbiba hainele, curgând pe faţa lui slabă ca lacrimile morţii, iar el sfida iadul şi cerul în acelaşi timp. Numele lui era Hoyt şi se trăgea din familia Mac Cionaoith, despre care se povestea că descindea din Morrigan, zâna zânelor şi zeiţă. Puterea lui era uriaşă, dar crudă încă, deoarece şi el era tânăr. O mânuia acum cu agerime şi cu o patimă care nu mai lăsa loc pentru precauţie, datorie sau lumină. Aceasta era spada şi lancea lui. În noaptea aceea cumplită, magicianul invoca moartea. Şi în timp ce vântul urla, magicianul se întoarse cu spatele spre marea furioasă. Şi cea pe care o chemase stătea acum pe stânca înaltă. Femeia – căci fusese cândva femeie – îi zâmbea. Frumuseţea ei era măreaţă, dar rece ca însăşi iarna. Avea ochii de un albastru blând, buzele roşii ca petalele de trandafir şi pielea albă ca laptele. Iar când vorbea, vocea ei avea susurul muzicii, ca cea a unei sirene care îi dusese pe nenumăraţi bărbaţi la pierzanie. — Te-ai grăbit să mă chemi. Aştepţi oare cu nerăbdare sărutul meu, Mac Cionaoith? — Tu eşti cea care l-a ucis pe fratele meu? — Moartea este… Ignorând ploaia, îşi scutură gluga de pe cap… este ceva complex. Eşti prea tânăr ca să-i înţelegi măreţia. Ceea ce i-am dat eu a fost un dar. Un dar foarte preţios. — L-ai condamnat! — Oh! făcu ea fluturând o mână în aer. E un preţ aşa de mic pentru eternitate! Acum lumea este a lui şi poate să ia orice îşi doreşte. Ştie mai mult decât ai visat tu vreodată că ai putea şti. Şi este al meu acum mai mult decât ar fi putut fi vreodată al tău. — Eşti un demon, mâinile tale sunt pline de sângele lui şi, pe marea zeiţă, am să te distrug! Femeia râse veselă, ca un copil căruia i se promisese cine ştie ce delicatesă. — Şi mâinile şi gâtlejul. Aşa după cum şi el este plin de sângele meu. Acum este la fel ca mine, un copil al nopţii şi al umbrei. Ai să vrei să-l distrugi şi pe propriul tău frate? Pe fratele tău geamăn? Ceaţa de pe pământ începu să fiarbă din nou şi se învolbură ca valurile de mătase în timp ce femeia plutea prin ea. — Simt mirosul puterii tale, şi al mâniei şi uimirii tale. Acum, pe loc, îţi ofer acest dar. Şi am să te fac din nou fratele lui geamăn, Hoyt al lui Mac Cionaoith. Am să-ţi dăruiesc moartea care este viaţa fără de sfârşit. Magicianul se lăsă în jos şi privi fix la ea prin perdeaua de ploaie. — Spune-mi numele tău! Femeia aluneca acum peste ceaţă cu mantia roşie fluturând în urma ei. Magicianul îi vedea umflătura gingaşă a pieptului care se rotunjea matură pe sub corsajul strâmt al rochiei. Îşi dădu seama că se excitase, chiar în momentul în care simţi mirosul puterii ei. — Am atât de multe, ripostă ea şi îi atinse braţul numai cu vârful unui deget – cum de ajunsese aşa de aproape? Vrei să-mi şopteşti numele când ne vom uni? Să-i simţi gustul pe buze, aşa cum am să-l simt eu pe al tău? Bărbatul avea gâtul uscat de parcă îi luase foc. Ochii ei albaştri şi blânzi îl atrăgeau spre ea, îl atrăgeau spre înec. — Ah, vreau să ştiu ce ştie fratele meu. Femeia râse din nou, dar de astă dată râsul ei venea răguşit din gât. Ca o foame de animal hămesit. Iar ochii aceia albaştri şi blânzi începură să se coloreze în roşu. — Eşti gelos? Îşi şterse în treacăt buzele de ale lui; buzele ei erau reci, cutremurător de reci. Şi totuşi, atât de ademenitoare. Inima începu să-i bată mai puternic şi mai repede în piept. — Vreau să văd ce vede fratele meu. Îşi puse mâna pe pieptul frumos şi alb, dar nu simţi nimic în spatele lui. — Spune-mi numele tău. Femeia zâmbi şi albul dinţilor ei ascuţiţi străluci în noaptea oribilă. — Lilith se numeşte cea care te ia. Lilith este cea care te zămisleşte. Puterea sângelui tău se va amesteca cu a mea şi vom stăpâni lumea aceasta şi pe toate celelalte. Îşi aruncă pe spate capul, gata să lovească. Cu toată durerea lui, cu toată mânia lui, Hoyt o lovi în inimă cu lancea. Urletul scos de ea sfâşie noaptea, dominând furtuna şi unindu-se cu ea. Nu era un urlet omenesc, şi nici măcar de fiară. Era un demon care îi răpise fratele, care îşi ascunsese răutatea sub un chip de o frumuseţe rece. Dar care sângera, căci văzu un şuvoi de sânge care ţâşnea din rană, fără ca inima să bată. Femeia zbură înapoi în aer răsucindu-se, ţipând şi iluminând înaltul cerului. Cuvintele pe care magicianul ar fi trebuit să le rostească fură estompate de groaza care îl cuprinsese în timp ce ea se pierdea în aer, iar sângele care continua să curgă se transforma în abur amestecându-se cu ceaţa murdară. — Cum îndrăzneşti! Vocea ei era sugrumată de mânie şi de durere. Îţi foloseşti vrăjile tale jalnice şi amărâte împotriva mea? Eu străbat lumea asta de o mie de ani. Îşi trecu mâna peste rană şi îşi scutură apoi sângele de pe mână. Iar când picăturile căzură pe mâna lui Hoyt îl tăiară ca nişte cuţite. — Lilith! Eşti renegată! Lilith, ai fost învinsă în acest loc. De sângele meu! Scoase un pumnal de sub haine şi îşi crestă palma. Cu sângele zeilor care curge prin el, prin puterea naşterii mele, te alung înapoi… Ceea ce zbură acum spre el părea că străbate pământul şi îl lovi cu toată forţa feroce a furiei. Se prăbuşiră înlănţuiţi peste marginea stâncii pe lespedea de dedesubt. Prin valurile de durere şi spaimă văzu faţa lucrului aceluia care era o imagine a lui în oglindă. Faţa celui care fusese cândva fratele lui. Hoyt simţea în el mirosul morţii şi al sângelui şi vedea în ochii aceia roşii fiara în care se transformase fratele lui. Cu toate acestea, în pieptul lui Hoyt licări flacăra unei speranţe. — Cian! Ajută-mă s-o opresc! Mai avem o şansă. — Simţi cât de puternic sunt? Cian îşi încleştă mâna în jurul gâtului lui Hoyt şi îl strânse. Şi acesta este numai începutul. Aşa va fi mereu. Se aplecă şi linse sângele de pe faţa lui Hoyt, parcă în joacă. Ea te vrea pentru ea, dar mie mi-e foame. Mă chinuie o foame cumplită! Şi sângele din tine este al meu, la urma urmelor. Când îşi dezgoli colţii şi se repezi să-i bage în gâtul fratelui lui, Hoyt înfipse pumnalul în el. Cu un horcăit, Cian se dădu înapoi. Şocul şi durerea îi schimonoseau faţa. Şi în momentul în care îşi duse mâna la rană se prăbuşi. Pentru o clipă, lui Hoyt i se păru că îl vede pe fratele lui, pe fratele lui adevărat. Şi apoi nu se mai auzi nimic, în afară de gemetele ploii şi ale furtunii dezlănţuite. Se târî agăţându-se cu mâinile şi ajunse din nou în vârful stâncii. Căuta un sprijin pipăind cu mâinile alunecoase din cauza sângelui, a transpiraţiei şi a ploii. Fulgerele îi luminau faţa schimonosită de durere în timp ce înainta centimetru cu centimetru pe stâncă, zdrelindu-şi degetele. Acolo unde se înfipseseră colţii, gâtul îl ustura şi îl ardea. Cu respiraţia şuierătoare se agăţă de stâncă. Dacă ea îl aştepta, era mort. Puterile îi secătuiseră ca urmare a impactului produs de şoc şi de durere. Nu avea decât pumnalul, încă înroşit de sângele fratelui lui. Dar când se ridică pe stâncă rostogolindu-se pe spate cu ploaia rece şiroindu-i pe faţă, văzu că este singur. Poate că fusese suficient, poate că îl trimisese pe demon înapoi, în iad. Aşa cum îşi trimisese în mod sigur propriul trup la moarte. Se rostogoli şi se ridică în mâini şi în genunchi, copleşit de durere. În gură simţea gustul de cenuşă al vrăjitoriei. Se târî până la lance şi se sprijini de ea pentru a se ridica în picioare. Gâfâind din greu, se îndepărtă de stânci pe o cărare pe care ar fi putut merge şi cu ochii închişi. Puterile furtunii se istoviseră la fel ca şi puterile lui şi nu mai rămăsese din ea decât o ploaie uşoară. Simţi în nări mirosul de acasă – de cai şi fân şi ierburi pe care le folosea pentru protecţie, fumul focului pe care îl lăsase să mocnească în vatră. Dar nu simţea nicio bucurie, nicio satisfacţie a victoriei. Se îndreptă şchiopătând către conac, gâfâind din greu, scoţând gemete de durere care se pierdeau în şuierul vântului. Ştia că dacă lucrul care îl luase pe fratele lui ar fi venit acum după el, era un om mort. Orice umbră, orice formă aruncată pe pământ de copacii chinuiţi de furtună putea fi moartea lui. Mai rău decât moartea. Teama îi aluneca pe spinare ca un fior de gheaţă murdară şi îşi folosi puţinele puteri care îi mai rămăseseră ca să murmure incantaţii care sunau mai mult ca nişte rugăciuni pentru orice şi către oricine era dispus să le asculte. Calul lui fornăi în grajd şi necheză încet când îl simţi. Dar Hoyt îşi continuă drumul şchiopătând către conacul mic, ajunse anevoie la uşă şi dispăru înăuntru. Era cald şi avea senzaţia că aude ecoul vrăjilor pe care le rostise înainte să plece spre stânci. Blocă uşa cu un drug, lăsând urme din sângele lui şi al lui Cian pe lemn. Oare o s-o împiedice să intre? se întreba el. Dacă poveştile pe care le citise aveau un sâmbure de adevăr, nu putea să intre dacă nu era invitată. Nu putea face nimic altceva decât să se încreadă în poveşti şi în descântecul de apărare care îi înconjura casa. Haina îmbibată de ploaie îi căzu de pe umeri pe podea. O lăsă să zacă acolo ca o moviliţă udă şi se luptă din răsputeri ca să nu se prăbuşească şi el alături de ea. Acum o să amestece diverse unsori de leac ca să capete puteri. Şi va sta treaz toată noaptea, având grijă de foc. Şi va aştepta ivirea zorilor. Făcuse tot ce putuse pentru părinţii lui, pentru surorile lui şi familiile acestora. Acum trebuia să-şi spună că este de ajuns. Cian murise şi monstrul care venise înapoi cu chipul lui fusese distrus. Acum nu mai putea, nu, nu mai putea să le facă rău. Dar creatura care îl făcuse pe el, aceea putea. Voia să găsească ceva mai puternic ca să-i protejeze. Şi avea să pună demonul pe fugă din nou. Jura acum pe viaţa lui, o să se consacre distrugerii ei. Mâinile lui cu degete lungi şi palme late tremurau în timp ce îşi alegea sticluţele. Ochii lui de un albastru intens ca furtuna erau sticloşi de durere – durerea trupului şi durerea inimii. Povara vinovăţiei îl apăsa ca o mantie de plumb. Şi demonii aceia care jucau înlăuntrul lui! Nu-şi salvase fratele. Îl condamnase şi îl distrusese, îl alungase departe. Cum repurtase această victorie cumplită? Cian îl dominase întotdeauna cu fizicul său. Şi creatura în care se transformase era extrem de puternică. Aşadar, magia lui învinsese ceea ce iubise cândva. Acea jumătate din el care era întotdeauna strălucitoare şi impulsivă, în timp ce el însuşi era adesea retras şi posomorât. Mai interesat de studiile lui decât de cei din jur. Cian fusese cel care hoinărea prin taverne şi la jocuri, care se lua la întrecere şi făcea sport. — Cum mai iubea viaţa! murmură Hoyt în timp ce lucra. Dragostea de viaţă l-a dus la pierzanie. Eu am distrus numai ceea ce îl ţinea închis ca pe o fiară. Trebuia să creadă asta. Durerea îi strângea coastele în timp ce îşi scotea tunica. Vânătăile începuseră să se întindă ca nişte pete mari, negre pe pielea lui, marcând drumul durerii şi al vinovăţiei pe care le resimţea. Era momentul să se ocupe de aspectele practice, îşi spuse el în timp ce îşi aplica balsamul. Gemea din rărunchi şi înjura de mama focului în timp ce îşi înfăşură bandajul peste coaste. Două dintre ele i erau rupte – ştia asta – după cum ştia la fel de bine că drumul călare spre casă din dimineaţa aceasta avea să fie un adevărat calvar. Luă o unsoare şi porni şchiopătând către vatră. Mai aruncă lemne pe foc şi flăcările se înteţiră imediat. Îşi făcu un ceai deasupra lor. Se înfăşură apoi într-o pătură, ca să stea jos, să bea şi să lâncezească. Se născuse cu un har şi de la vârsta cea mai fragedă se străduise să fie la înălţimea lui. Studiase, adesea în singurătate, îşi exersase arta, învăţând cât mai mult. Puterile lui Cian fuseseră mai mici, dar, aşa cum îşi amintea Hoyt, nici nu exersase şi nici nu studiase serios şi cu aceeaşi meticulozitate religioasă. De fapt, Cian se jucase de-a magia. Se amuzase laolaltă cu ceilalţi. Şi reuşea uneori să-l atragă şi pe el, să învingă împotrivirea lui Hoyt şi să-l convingă să facă câte o ştrengărie împreună. O dată îl transformaseră într-un măgar cu urechi lungi care răgea disperat pe băiatul care o împinsese pe surioara lor mai mică în noroi. Ce mai râsese Cian! Hoyt avusese nevoie de trei zile de muncă, de sudoare şi de panică pentru a întoarce descântecul, dar Cian nu se sinchisise nicio clipă de nimic. De fapt, era un măgar înnăscut. Noi n-am făcut decât să-i dăm adevărata înfăţişare. După ce împliniseră doisprezece ani, Cian manifestase mai mult interes pentru săbii decât pentru descântece. Asta era, îşi spuse Hoyt în timp ce sorbea din ceai. Se dovedise iresponsabil ca magician, însă era un magician când venea vorba de spadă. Dar, în cele din urmă, nici oţelul, nici magia nu-l salvaseră. Se lăsă pe spate dârdâind, în ciuda căldurii împrăştiate de lemnele care trosneau în foc. Auzea ultimele gemete al furtunii care se rostogoleau pe acoperiş, oftând prin pădurea ce înconjura conacul. Dar nu mai auzea nimic altceva, nici fiara, nici ameninţările. Aşadar, era singur cu amintirile şi regretele lui. Ar fi trebuit să se ducă cu Cian în sat în seara aceea. Dar el îşi vedea de treburile sale şi nu avea chef de bere şi nici de mirosurile şi zgomotele din tavernă, sau de oameni. Nu avea chef de femei, iar Cian avea întotdeauna chef de femei. Dar dacă s-ar fi dus, dacă ar fi lăsat lucrul pentru o singură seară blestemată, Cian ar fi fost în viaţă. În mod sigur, demonul nu ar fi putut să-i dovedească pe amândoi. Cu siguranţă că harul lui i-ar fi îngăduit să vadă ce fel de creatură este, cu toată frumuseţea şi alura ei. Cian nu ar fi plecat niciodată cu ea, dacă fratele lui ar fi fost alături de el. Şi mama lor nu ar fi jelit. Groapa nu ar fi fost săpată şi, pe toţi zeii, trupul pe care îl îngropaseră nu s-ar fi ridicat niciodată din mormânt. Dacă ar fi avut puterea să dea timpul înapoi, ar fi renunţat la puterile lui magice, numai pentru a anula acel moment când preferase să lucreze în loc să fie împreună cu fratele lui. — La ce bun? Ce folos am eu de la ele acum? Să fiu dăruit cu puteri magice şi să nu fiu în stare să le folosesc atunci când am mai mare nevoie de ele? Naiba să le ia pe toate! Aruncă ceaşca de-a lungul încăperii mici. La naiba cu toţii zeii şi zânele! El era lumina noastră şi voi l-aţi aruncat în beznă! Hoyt făcuse toată viaţa lui ceea ce i se hărăzise să facă, ceea ce se aştepta de la el. Renunţase la sute de mici plăceri ca să se dedice artei sale. Iar acum cei care îi dăduseră acest har, această putere stăteau pasivi în timp ce fratele lui era răpit? Şi nu într-o luptă, nici măcar cu arma limpede a magiei, ci printr-o răutate ce întrecea puterea imaginaţiei. Aceasta era răsplata lui, ceea ce primea pentru tot ceea ce făcuse? Flutură din mână către foc şi flăcările începură să danseze şi să salte în vatră. Ridică braţele în sus şi ascultă furtuna care îşi dublase puterile şi urla ca o femeie torturată. Forţa ei zgâlţâia conacul şi pieile întinse la fereastră începură să crape. Rafale reci pătrunseră în cameră răsturnându-i ghetele, răsfoindu-i paginile cărţilor. Şi el auzi chicotitul răguşit al întunericului. Niciodată în viaţă nu renunţase la scopul lui. Niciodată nu-şi folosise puterile ca să facă rău şi nici nu practicase magia neagră. Dar poate că acum va afla în ea răspunsul, îşi spuse. Să lupte împotriva fiarei, cu răul împotriva răului. Sări în picioare, ignorând durerea din şold. Se răsuci către pat şi îşi întinse braţele către lada pe care o încuiase prin magie. Când aceasta se deschise, se apropie de ea şi scoase o carte pe care o dosise acolo cu ani în urmă. În carte erau descântece negre, vrăji periculoase. Descântece de răzbunare şi de lăcomie adresate unei puteri care ignora toate jurămintele, toate promisiunile. Simţea cartea grea şi fierbinte în mâini; o simţea cum îl ademeneşte cu degete care se încovoiau peste sufletul lui. Să aibă totul, să aibă orice. Şi nu suntem noi mai presus decât ceilalţi? Zei în viaţă care iau tot ce-şi doresc? Avem dreptul! Suntem mai presus de reguli şi motive! Începu să gâfâie, căci ştia ce îl poate aştepta dacă acceptă, dacă lua cu ambele mâini ceea ce jurase să nu atingă niciodată. Bogăţii fără număr, femei, puteri nebănuite, viaţă fără de moarte. Răzbunare! Nu trebuia decât să rostească cuvintele, să respingă albul şi să îmbrăţişeze negrul. Şerpi lipicioşi de sudoare îi alunecau în jos pe spate când auzi şoapta vocilor de mii şi mii de ani: Ia! Ia! Ia! Vederea i se îngustă şi îl zări pe fratele lui aşa cum îl găsise în noroiul de la marginea drumului. Sângele îi ţâşnea din rănile de la gât şi buzele îi erau mânjite de sânge. E palid, îşi spuse Hoyt trist. Chipul lui era foarte palid în contrast cu sângele roşu. Ochii vioi şi albaştri ai lui Cian se deschiseră brusc. Era atâta groază şi suferinţă în ei! Cereau îndurare, întâlnind privirea lui Hoyt. — Salvează-mă! Numai tu poţi să mă salvezi. E mai rău decât iadul, decât orice chin. Adu-mă înapoi! O dată în viaţă, nu te gândi cât costă! Vrei să mă laşi să ard aici pe veci? Te conjur pe sângele nostru comun, scoate-mă de aici! Se cutremură. Nu din cauza frigului care făcea să crape pieile de la ferestre şi nici din cauza umezelii care stăruia în aer, ci din pricina pragului de gheaţă subţire pe care stătea. — Mi-aş da şi viaţa pentru viaţa ta. Jur pe tot ce am mai scump. Aş fi gata să-mi schimb soarta cu a ta, Cian, dacă aş avea de ales. Dar nu pot face una ca asta. Nici chiar de dragul tău. Vedenia de pe pat izbucni în flăcări şi gemetele ei erau inumane. Cu o durere cumplită, Hoyt aruncă din nou cartea în ladă. Îşi folosi ultimele puteri pentru a încuia lacătul, după care se prăbuşi pe podea. Şi se cuibări acolo ca un copil neajutorat. Poate că dormise. Poate că visase. Dar când îşi reveni, furtuna se potolise. Lumina se revărsa în încăpere îndrăzneaţă, albă şi strălucitoare, iritându-i ochii. Clipi ca să se apere de ea, gemu când coastele îi protestară în momentul în care încercă să se aşeze în capul oaselor. Raze roz şi aurii săltau în căldura albă radiată de lumină. Simţea mirosul pământului, bogat şi generos şi fumul de la focul de turbă care mai mocnea încă în vatră. Vedea contururile femeii şi simţi frumuseţea ei ameţitoare. Nu era un demon venit să-i sugă sângele. Se ridică în genunchi scrâşnind din dinţi. Deşi din vocea lui încă mai răzbăteau durerea şi mânia, plecă fruntea. — Doamna mea! — Copile! Lumina parcă pornea de la ea. Părul ei avea culoarea roşie a războinicului şi îi flutura în jurul umerilor în valuri de mătase. Ochii ei erau verzi ca muşchiul din pădure şi privirea moale, încărcată de compasiune. Purta un veşmânt alb tivit cu aur aşa cum impunea rangul ei. Deşi era zeiţa luptei, nu purta nicio armură şi nici nu avea sabie. Se numea Morrigan. — Te-ai luptat bine. — Am dat greş. Mi-am pierdut fratele. — Oare? Aşa să fie? făcu un pas înainte şi îi întinse mâna ca să-l ajute să se ridice. Ai rămas credincios jurământului tău, deşi ispita a fost mare. — Altfel aş fi putut să-l salvez. — Nu. Îi atinse faţa şi Hoyt simţi căldura mâinii ei. L-ai fi pierdut şi pe el, şi pe tine. Te asigur. Ţi-ai fi dat viaţa în schimbul vieţii lui, dar nu ai fi putut să-i dai sufletul tău sau sufletele altora. Ai un mare dar, Hoyt! — La ce bun dacă nu pot să-i apăr pe cei de-un sânge cu mine? Oare zeii cer un astfel de sacrificiu, să condamni un nevinovat la un asemenea chin? — Nu zeii au fost cei care l-au condamnat. Şi nici nu eşti tu cel care trebuia să-l salveze. Dar sunt sacrificii care trebuie făcute, bătălii care trebuie purtate. Sânge vinovat şi nevinovat care trebuie vărsat. Ai fost ales pentru o misiune măreaţă. — Poţi să-mi ceri orice, mărită doamnă! — Oh! O să ţi se ceară multe, şi o să li se ceară şi altora. Trebuie să se dea o bătălie, cea mai mare dintre toate. E timpul să-ţi aduni forţele. — Nu sunt în stare. Nu vreau. Sunt… Dumnezeule, sunt aşa de obosit. Se lăsă să cadă pe marginea patului şi îşi rezemă capul în palme. — Trebuie să mă duc s-o văd pe mama şi să-i spun că am dat greş în încercarea de a-i salva fiul. — Nu ai dat greş. Pentru că te-ai împotrivit forţelor întunericului, acum ai sarcina de a te purta în continuare pe măsură, să-ţi foloseşti harul pentru a înfrunta şi a învinge forţele care vor să distrugă lumile. Nu-ţi mai plânge de milă! Ridică fruntea la auzul tonului aspru. — Până şi zeii au voie să jelească. În seara asta mi-am ucis fratele. — Fratele tău a fost ucis de fiară acum o săptămână. Cel care a căzut de pe stâncă nu era Cian al tău. Ştii şi tu asta. Dar el… dăinuie. Hoyt se ridică în picioare tremurând. — E în viaţă! — Asta nu e viaţă. Este fără suflare, fără suflet, fără inimă. Are un nume care nu se rosteşte în această lume. Este vampir. Se hrăneşte cu sânge, spuse ea, apropiindu-se de el. Îi vânează pe oameni, le ia viaţa sau, încă şi mai rău, îi transformă în vampiri asemeni lui. Se înmulţeşte, Hoyt, se răspândeşte ca o molimă. Nu are chip şi trebuie să se ascundă de soare. Cu acesta trebuie să te lupţi, cu acesta şi cu alţi demoni asemeni lui care se adună. Trebuie să înfrunţi această forţă în lupta din ziua sărbătorii Samhain. Şi trebuie să învingi, căci altfel lumea, aşa cum o ştii tu, lumile pe care urmează să le cunoşti de acum încolo vor fi zdrobite. — Şi cum să-i găsesc? Cum să mă lupt cu ei? Cian era războinicul. — Trebuie să părăseşti acest loc şi să te duci în altul, şi apoi în altul. Unii vor veni la tine, pe alţii îi vei căuta tu. Magicianul, războinicul, cărturarul, unul cu mai multe chipuri şi cel pe care l-ai pierdut. — Numai cinci? Şase împotriva unei armate de demoni? Doamna mea… — Un cerc de şase, la fel de puternic şi de adevărat ca braţul unui zeu. După ce se formează un cerc, se mai pot contura şi altele. Dar cei şase vor fi armata mea, şi cei şase vor alcătui cercul. Tu îi vei instrui şi vei învăţa cu ei şi vei fi mai mare decât voi toţi la un loc. O lună ca să-i aduni şi o lună ca să învăţaţi şi una ca să ştii. Bătălia va fi în ziua de Samhain. Tu, copile, eşti primul! — Îmi ceri să-mi părăsesc familia pe care am lăsat-o, deşi există riscul ca monstrul acela care a venit după fratele meu să vină şi după ei? — Ceea ce l-a luat pe fratele tău este ceea ce conduce această forţă. — Am rănit-o…, l-am rănit. Şi amintirea îl făcu să simtă mai acut gustul răzbunării. — Da, aşa este, vai, aşa. Şi acesta nu este decât încă un pas către acel moment şi acea bătălie. Acum ea poartă semnul tău şi, cu timpul, te va căuta. — Dar dacă aş urmări-o acum, dacă aş distruge-o, acum… — Nu poţi. Acum nu poţi ajunge la ea, iar tu, copile, nu eşti încă pregătit s-o înfrunţi. Între aceste momente şi aceste lumi, pofta ei va deveni atât de nemăsurată încât numai distrugerea întregii omeniri o va putea potoli. O să ai parte de răzbunarea ta, Hoyt, spuse ea, iar el se ridică în picioare. Dacă o înfrângi. Vei călători departe şi vei suferi. Şi eu voi suferi cunoscând durerea ta, pentru că tu eşti al meu. Crezi oare că soarta ta, că fericirea ta nu înseamnă nimic pentru mine? Eşti copilul meu, tot aşa cum eşti copilul mamei tale. — Şi ce va fi cu mama mea, doamnă? Şi cu tatăl meu, cu surorile, cu familiile lor? Dacă nu-i voi apăra, s-ar putea ca ei să piară primii în această bătălie de care vorbeşti. — Bătălia va veni şi va trece, dar ei vor fi dincolo de ea. Femeia întinse braţele în lături. Iubirea ta pentru cei de-un sânge cu tine face parte din puterea ta şi n-am să-ţi cer să renunţi la ea. Nu vei putea gândi limpede atâta timp cât nu vei fi sigur că ei sunt la adăpost. Îşi dădu capul pe spate şi ridică braţele cu palmele făcute căuş. Hoyt privi în sus şi văzu stelele care străpungeau cerul nopţii. Punctele de lumină se îndreptau către degetele ei şi aruncau flăcări. Inima începu să-i bată cu putere în spatele coastelor dureroase când vorbi în timp ce părul îi flutura în jurul chipului luminat. — Făurit de zei, de lumină şi de întuneric. Simbol şi pavăză, simplu şi adevărat. Pentru credinţă, pentru loialitate, acestea sunt darurile tale. Vieţile lor magice prin sângele vărsat, al tău şi al meu. Durerea îi săgetă palma. Privi la sângele care ţâşnea din palma lui şi a ei, în timp ce focul ardea. — Şi aşa va fi în veci. Binecuvântaţi fie cei care poartă Crucea lui Morrigan! Focul muri şi în mâna zeiţei apărură câteva cruci de argint strălucitor. — Acestea îi vor apăra. Trebuie să poarte crucile întotdeauna. Zi şi noapte. De la naştere până la moarte. Ai să ştii că sunt în siguranţă când ai să-i părăseşti. — Şi dacă fac asta, ai să-l cruţi pe fratele meu? — Te tocmeşti cu zeii? — Da. Zeiţa zâmbi, ca o mamă amuzată de vorbele copilului ei. — Tu eşti cel ales, Hoyt, pentru că te-ai gândit să faci asta. Vei părăsi acest loc şi îi vei aduna pe cei de care este nevoie. Îi vei pregăti şi îi vei instrui. Bătălia se va duce cu sabia şi cu lancea, cu isteţimea şi trădarea. Dacă ieşi victorios, lumile se vor echilibra şi vei avea tot ce îţi doreşti. — Cum să mă lupt cu un vampir? Am dat deja greş în faţa ei! — Învaţă şi exersează, spuse ea. Şi învaţă de la unul din stirpea ei. Unul făcut de ea. Unul care a fost al tău înainte ca ea să-l ia. Mai întâi de toate trebuie să-l găseşti pe fratele tău. — Unde? — Nu numai unde, ci şi când. Priveşte în foc şi ai să vezi. Erau din nou în conacul lui şi stăteau în faţa vetrei, observă el. Flăcările se înălţau ascuţite, transformându-se în turnuri. Deveneau un oraş mare. Desluşea voci şi sunete nemaiauzite până atunci. Mii de oameni mergeau grăbiţi pe străzile făcute dintr-un fel de piatră. Şi maşinile roiau în jurul lor. — Ce este aici? abia reuşi el să şoptească. Ce lume este aceasta? — Numele ei este New York şi vremea ei este peste aproape o mie de ani de acum înainte. Răul merge încă pe pământ, Hoyt, la fel ca şi nevinovăţia, la fel ca şi binele. Fratele tău a străbătut deja o mare parte a lumii. Pentru el au trecut mai multe veacuri. Ai face bine să ţii minte lucrul acesta. — Şi acum este zeu? — Este vampir. Trebuie să te înveţe pe tine şi trebuie să lupte.

Doamna furata de Nora Roberts PARTEA I   Acasă     Capitolul 1   "Frumuseţea este singura raţiune a sa însăşi de a exista." Emerson   Vîntul rece şi biciuitor îngheţa pînă-n măduva oase­lor. Zăpada unui viscol de la începutul săptămînii se îngrămădea în troiene neregulate pe marginea drumului. Cerul era de un albastru intens. Copacii desfrunziţi, cu ramurile golaşe şi negre, se înălţau din iarba brună a iernii, agitîndu-şi crengile ca pe nişte pumni împotriva frigului. Era luna martie în Maine. Miranda reglă caloriferul la maximum, îşi programă CD player-ul să cînte Boema de Puccini şi conduse mai departe, în acordurile înălţătoare ale muzicii. Se întorcea acasă. După cele zece zile ale turneului de conferinţe, alergînd de la hoteluri în campusuri uni­versitare, la aeroporturi şi la alte hoteluri, Miranda abia aştepta să ajungă. Era posibil ca uşurarea ei să fie legată de faptul că detesta să ţină conferinţe, suferind cumplit ori de cîte ori trebuia să apară în faţa acelor şiruri de feţe curioase. Dar timiditatea şi tracul nu aveau voie să-i perturbe înda­toririle. Era dr. Miranda Jones, o Jones din Jones Point. Şi nu-şi putea permite s-o uite vreodată. Oraşul fusese întemeiat de primul Charles Jones care-şi lăsase amprenta în Lumea Nouă. Miranda ştia că tuturor celor din neamul Jones li se cerea să lase urme ale trecerii lor, să-şi menţină poziţia de familie fruntaşă a Point-ului, să contribuie la mersul înainte al societăţii, să se comporte aşa cum se aştepta din partea Jones-ilor din Jones Point, Maine. Dornică să lase aeroportul cît mai în urmă, coti pe drumul de coastă, apăsînd pe accelerator. Viteza la vo­lan era una dintre micile ei plăceri. Îi plăcea să se depla­seze repede, să ajungă dintr-un loc în altul cu minimum de agitaţie şi în cît mai puţin timp. Femeie înaltă de aproape un metru optzeci cînd era desculţă şi cu părul de culoarea unei maşini de pompieri Tonka de jucărie rareori trecea neobservată. Chiar şi cînd nu era stăpînâ pe situaţie, arăta ca şi cum ar fi fost. Iar cînd se mişca, precis şi hotărît ca o rachetă cu detector de căldură, de obicei se făcea loc în calea ei. Avea o voce pe care un bărbat îndrăgostit o comparase cu catifeaua învelită în şmirghel. Compensa accidentul soartei, cum îl considera ea, cultivîndu-şi o vorbire răspi­cată şi energică, adeseori frizînd afectarea. Dar dădea rezultate. Trupul ei putea fi moştenit de la cine ştie de strămoş celt războinic, dar faţa îi era strict din Noua Anglie. În­gustă şi rece, cu nas prelung şi drept, bărbie uşor ascuţită şi nişte pomeţi care ar fi putut sparge gheaţa. Avea o gură largă şi, de cele mai multe ori, strînsă într-o linie serioasă. Ochii-i erau albaştri precum cerul în ziua de 4 Iulie şi, în majoritatea cazurilor, gravi. Acum, însă, delectîndu-se cu drumul lung şi şerpuitor care ocolea colinele dantelate cu zăpadă, zîmbea atît cu gura, cît şi cu ochii. Dincolo de faleză, marea se agita cenuşie ca oţelul. Mirandei îi plăceau toanele ei, puterea ei de a linişti sau a fascina. Cînd şoseaua coti ca un deget încovoiat, auzi bubuiturile tunătoare ale valurilor lovind stîncile, pentru ca apoi să se retragă ca un pumn gata să mai lovească o dată. Lumina slabă a soarelui scînteia pe troiene, iar vîntul răsfira capricios pînze de zăpadă prin aer, peste drum. În partea dinspre golf, copacii goi se cocîrjau ca nişte moşnegi, împovăraţi de furtunile anilor. În copilărie, cînd încă mai avea fantezie, Miranda îşi imaginase acei co­paci bombănindu-şi unii altora nemulţumirile, în timp ce se strîngeau să reziste vîntului. Deşi nu considera că-şi mai făcea iluzii, încă îi mai plăcea cum arătau, noduroşi şi răşchiraţi, dar stînd în şir ca soldaţii bătrîni de-a lungul dîmbului. Şoseaua urca, pe măsură ce locul se îngusta, între apele ce se apropiau din ambele părţi. Mare şi sunet, ambele năzuroase, adeseori mohorîte, muşcau din ma­luri cu o foame continuă. Promontoriul încîrligat se înălţa, cu vîrful bulbucat ca un deget artritic şi împodobit de vechea casă victoriană ce domina marea şi pămîntul. Dincolo de ea, unde terenul se rostogolea din nou spre apă, se înălţa săgeata albă a farului care păzea coasta. În copilărie, casa fusese refugiul şi bucuria Mirandei, datorită femeii care locuia acolo. Amelia Jones confir­mase tradiţia familiei şi trăise aşa cum poftea, spusese ce-i trecea prin minte şi întotdeauna, dar întotdeauna avusese în inimă un loc pentru cei doi nepoţi ai ei. Miranda o adorase. Singura suferinţă adevărată pe care o cunoscuse în viaţa ei fusese la moartea Ameliei -pe neanunţate, fără tapaj, în somn, cu opt ierni în urmă. Le lăsase casa, portofoliul ordonat pe care-l adunase cu pricepere de-a lungul anilor şi colecţia de artă, Miran­dei şi fratelui ei. Fiului său, tatăl Mirandei, îi lăsase dorinţa de a deveni măcar pe jumătate bărbatul sperat de ea, înainte de a se reîntîlni. Nurorii îi lăsase un colier de perle, fiindcă era singurul lucru care se putea gîndi că-i plăcuse vreodată cu adevărat lui Elizabeth. Fusese atît de tipic pentru ea, îşi spunea acum Mi­randa. Toate acele mici comentarii pline de tîlc din testa­ment. Locuise ani de zile în casa cea mare de piatră, trăind singură, cu peste un deceniu mai mult decît soţul ei. Cu gîndul la bunica ei, Miranda ajunse la sfîrşitul drumului de coastă şi coti pe aleea prelungă, şerpuită. Casa din capătul acesteia supravieţuise anilor şi fur­tunilor, nemiloaselor friguri ale iernii, arşiţelor şocante şi neaşteptate din toiul verii. Iar acum, îşi spuse Miranda, cu un mic junghi de vinovăţie, supravieţuia neglijării be­nigne. Nici ea şi nici Andrew nu păreau să-şi găsească timp pentru a aduce zugravi sau grădinari. Casa, care în co­pilăria ei arătase ca un muzeu, era acum învechită şi plină de cicatrice. Totuşi, o găsea fermecătoare, cam ca pe o bătrînă care nu se teme să-şi poarte vîrsta. Deloc dărăpănată, se înălţa în unghiuri drepte, soldăţeşti, cu demnitatea pietrei sale cenuşii şi distincţia frontoanelor şi a micilor turnuri. În partea strîmtorii, o pergolă inspira farmec şi fan­tezie. Glicina se căţăra pe laturile ei, îngropîndu-i acope­rişul sub boboci, primăvara. Miranda dorise întotdeauna să-şi găsească timp pentru a sta pe una dintre băncile de marmură de sub umbrarul acela înmiresmat şi a se bucura de parfumuri, umbră şi linişte. Cumva, însă, vara lua locul primăverii, iar toamna pe cel al verii, iar Miranda nu-şi mai amintea jurămîntul pînă iarna, cînd viţele groase ale glicinei erau dezgolite. Poate că unele scînduri de pe veranda lată din faţa casei se cereau înlocuite. Cu siguranţă, brîul şi obloa­nele, decolorate din albastru în cenuşiu, cereau să fie răzuite şi vopsite proaspăt. Glicina de pe pergolă avea şi ea nevoie, probabil, să fie plivită, hrănită, sau ce s-o fi făcînd cu astfel de lucruri. Avea să se ocupe şi de asta. Mai devreme sau mai tîrziu. Dar geamurile luceau, iar chipurile feroce ale garguilor chircite pe streşini rînjeau. Terasele lungi şi balcoa­nele înguste făceau să se poată admira priveliştea în toate direcţiile. Pe hornuri se învălătucea fum - cînd catadicsea cineva să aprindă focul. Uriaşii stejari bătrîni se înălţau şi, înspre nord, un şir des de brazi stăvileau vîntul. Miranda şi fratele ei convieţuiau destul de paşnic în locuinţă sau, cel puţin, aşa făcuseră înainte ca băutura lui Andrew să devină atît de permanentă. Dar nu avea să se gîndească la asta. Îi plăcea să-l ştie aproape, îl simpatiza şi-l iubea, astfel că munca şi convieţuirea alături de el erau o plăcere. Vîntul îi suflă părul în ochi imediat ce coborî din ma­şină. Cam nemulţumită, şi-l dădu la o parte, după care se aplecă să-şi ia laptopul şi servieta. Agăţîndu-şi-le pe amîndouă pe umăr şi fredonînd ultimele acorduri din Puccini, porni spre portbagaj şi-l deschise. Părul îi veni iarăşi în ochi, făcînd-o să pufnească iritată. Oftatul i se frînse într-un icnet sufocat, cînd o mînă o smuci cu putere de păr, răsucindu-i-l ca pe o frînghie pentru a-i trage capul pe spate. În faţa ochilor îi explodară steluţe albe, cînd durerea şi şocul îi străpun­seră ţeasta. Iar vîrful unui cuţit, rece şi ascuţit, îi apăsă vena care pulsa în gît. Frica ţipă în capul ei, cu o arsură primordială izbuc­nită din pîntece, pentru a se repezi spre gîtlej. Înainte de a-i putea da drumul, fu răsucită în loc şi îmbrîncită peste maşină, astfel că durerea înflorind în şold îi înceţoşa vederea, făcînd să i se înmoaie genunchii. Mîna care o ţinea de păr smuci din nou, zgîlţîindu-i capul înapoi ca pe al unei păpuşi. Chipul individului era oribil. De un alb păstos, cu cicatrici şi trăsături obtuze. Miranda avu nevoie de cîteva secunde, înainte ca groaza ce-i usca gura s-o lase să observe că era o mască - vopsea şi cauciuc schimo­nosite diform. Nu se zbătu, n-avea cum. De nimic nu se temea mai mult că de vîrful ucigător al unui cuţit, de tăişul său neted şi mortal. Vîrful ascuţit îi apăsa carnea moale de sub maxilar, astfel că la fiecare respiraţie sufocată o străpungea cîte un junghi arzător de durere şi spaimă. Era înalt. De un metru nouăzeci, nouăzeci şi cinci, remarcă Miranda, făcînd eforturi să fie atentă, să reţină detaliile, în timp ce inima i se zbătea în gît, sub cuţitul care o apăsa. O sută zece, douăzeci de  kilograme, lat în umeri şi cu gît scurt. O, Doamne! Ochi căprui, de un cafeniu tulbure. Numai atît vedea, prin deschizăturile măştii de cauciuc. Şi o privire plată ca a unui rechin, la fel de nesimţitoare, în timp ce cobora vîrful pumnalului, trăgîndu-i-l peste beregată pentru a spinteca delicat pielea. Un mic foc se aprinse pe gîtul Mirandei, în locul de unde un fir subţire de sînge începu să se prelingă spre guler.  - Te rog. Cuvîntul ieşi bolborosit, în timp ce îi împingea in­stinctiv încheietura mîinii cu cuţitul. Toate gîndurile raţio­nale i se învălmăşeau într-o groază îngheţată, cînd omul îi săltă capul la loc cu vîrful cuţitului, expunîndu-i linia vulnerabilă a gîtului. Prin mintea Mirandei fulgeră imaginea cuţitului sfîşiind scurt, rapid şi fără zgomot, retezînd artera carotidă, într-un şuvoi de sînge cald. Şi avea să moară pe pi­cioare, înjunghiată ca un miel. - Te rog, nu. Am trei sute cincizeci de dolari, cash. „Doamne, te rog, să nu vrea decît banii", cugetă ea, înnebunită. „Să fie numai banii." Dacă voia s-o violeze, Miranda se ruga să aibă puterea de a lupta, deşi ştia că nu putea învinge. Dacă de sînge avea poftă, spera să se termine cît mai repede. - Îţi dau banii, începu ea, apoi scoase un ţipăt şocat, cînd agresorul o împinse în lături ca pe o grămadă de cîrpe. Miranda căzu zgomotos în patru labe, pe pietrişul aleii, simţind arsura micilor tăieturi dureroase în palme. Se auzi scîncind, îşi urî propria neputinţă, spaima care o amorţea, împiedicînd-o să facă altceva decît a-l privi cu ochii tulburi. Privi pumnalul care lucea în lumina palidă a soarelui. Chiar în timp ce mintea ei îi striga să fugă, să se îm­potrivească, Miranda se strînse în ea însăşi, paralizată. Individul îi luă poşeta şi servieta, întorcînd cuţitul, astfel încît soarele o fulgeră în ochi cu o suliţă de lumină. Apoi se aplecă şi înfipse vîrful în cauciucul din spate. Cînd îl trase, făcînd un pas în direcţia ei, Miranda începu să se tîrască spre casă. Îl aşteptă să lovească din nou, să-i sfîşie hainele, să-i înfigă pumnalul în spate cu aceeaşi forţă nepăsătoare cu care spărsese cauciucul, dar continuă să se tîrască prin iarba aspră a iernii. Cînd ajunse la trepte, privi în urmă, cu ochii învîrtindu-i-se în orbite şi mici sunete de animal vînat bolborosindu-i printre buze. Şi văzu că era singură. Respiraţiile scurte, uscate, îi zgîriau gîtlejul, arzînd în plămîni, pe cînd se tîrî în susul treptelor. Trebuia să ajungă în casă, să scape. Să încuie uşa. Înainte ca mon­strul să se întoarcă, înainte de a se întoarce şi a-şi folosi cuţitul contra ei. Mîna îi alunecă pe clanţă, o dată, de două ori, pînă reuşi s-o apuce cu degetele. Încuiată. Sigur că era în­cuiată. Acasă nu era nimeni. Nu avea pe nimeni care s-o ajute. Un moment, nu făcu decît să stea ghemuită pe loc, în faţa uşii, tremurînd şocată şi înfrigurată de vîntul care biciuia de peste culmea colinei. „Mişcă", îşi impuse. „Trebuie să te mişti, ia cheia, intră-n casă şi cheamă poliţia." Ochii îi săgetară într-o parte şi-n alta, ca ai unui ie­pure uitîndu-se după lupi, în timp ce dinţii începeau să-i clănţăne. Rezemîndu-se de clanţă, se ridică pe picioare. Genunchii ameninţau să i se îndoaie, stîngul îi urla de durere, dar se repezi de pe verandă într-un salt ca de om beat, căutîndu-şi disperată poşeta înainte de a-şi aminti că atacantul i-o luase. Începu să bîiguie cuvinte, rugăciuni, blesteme, im­plorări, în timp ce deschidea portiera maşinii pentru a bîjbîi în torpedou. Chiar în momentul cînd degetele ei găsiră celălalt set de chei, un sunet o făcu să se ră­sucească înnebunită, ridicînd mîinile într-un gest de apărare. Nu era decît vîntul vîjîind printre crengile negre şi desfrunzite ale copacilor, prin tulpinile spinoase ale trandafirilor căţărători, peste iarba ţepoasă. Cu respiraţia şuierătoare, o luă la fugă şchiopătînd spre casă, înfipse deznădăjduită cheia în broască şi aproape se tîngui de uşurare cînd uşa se descuie. Năvăli înăuntru, trînti uşa şi răsuci încuietorile. Cînd spatele i se rezemă de lemnul solid, cheile îi alunecară dintre degete, căzînd cu un zornăit melodios. Vederea i se împăienjeni, aşa că închise ochii. Acum amorţise cu totul, cu trup şi suflet. Trebuia să facă pasul următor, să acţioneze, să înfrunte situaţia, dar nu-şi putea aminti ce pas avea de făcut. Îi răsunau urechile, iar greaţa i se înteţea într-un val prelung, unsuros. Scrîşnind din dinţi, făcu un pas îna­inte, apoi încă unul, pe cînd vestibulul părea să se cla­tine uşor într-o parte şi-n cealaltă. Aproape ajunsese la baza scării, cînd îşi dădu seama că nu urechile ei sunau, ci telefonul. Mecanic, merse prin ceaţă pînă în salon, unde totul era atît de normal, atît de familiar, şi ridică receptorul. - Alo? Vocea-i suna îndepărtată, a gol, ca o singură bătaie într-o tobă de lemn. Clătinîndu-se puţin pe picioare, privi modelul pe care-l formau razele soarelui pe podelele late de brad, intrînd pe fereastră. - Da. Da, înţeleg. Voi veni. Am... Ce? Scuturîndu-şi capul ca să şi-l limpezească, Mi­randa făcu un efort să-şi aducă aminte ce avea de spus. - Am de... de rezolvat nişte lucruri, mai întîi. Nu, voi pleca imediat ce pot. Apoi, în ea se răzvrăti o stare pe care era prea bui­măcită pentru a o recunoaşte ca fiind isterie. - Am bagajele gata făcute, rîse ea, ascuţit. Încă mai rîdea, cînd închise telefonul. Şi tot rîzînd, se lăsă să cadă moale într-un fotoliu, fără a-şi da seama, cînd se strînse ghem, defensiv, că rîsul i se prefăcuse în suspine. Ţinea strîns în ambele mîini o ceaşcă de ceai fier­binte, dar nu bea. Ştia că ar fi tremurat, dar o îmbărbăta s-o ţină astfel, să simtă căldura trecînd prin porţelan pînă în degetele ei înfrigurate, alinîndu-i juliturile din palme. Fusese coerentă - era obligatoriu să fie coerentă, să vorbească limpede, calm şi, precis -, cînd reclama o tîlhărie la poliţie. După ce reuşise să judece din nou, dăduse tele­foanele necesare, vorbise cu ofiţerii care veniseră acasă. Acum, însă, cînd terminase şi era iarăşi singură, nu mai părea capabilă să se ţină de un singur gînd cu şir, mai mult de zece secunde. - Miranda! Strigătul fu urmat de detunătura uşii din faţă trîntindu-se. Andrew năvăli înăuntru, aruncînd o privire îngro­zită spre faţa surorii sale, - O, lisuse! Se apropie grăbit, lăsîndu-se pe vine la picioarele ei, pentru a începe să-i mîngîie obrajii cu degetele sale pre­lungi. - Vai de mine, draga mea. - N-am nimic. Doar nişte zgîrieturi. Dar stăpînirea de sine pe care reuşise să şi-o adune la loc era fragilă. - Am fost mai mult speriată decît rănită. Andrew îi văzu rupturile de la genunchii pantalonilor, sîgele uscat pe lîngă. - Nenorocitul. Ochii lui, de un albastru mai şters decît al surorii sale, se întunecară brusc de groază. -Te-a... Îşi coborî mîinile peste ale ei, ajungînd sa ţină îm­preună ceaşca de porţelan. - Te-a violat? - Nu. Nu. Nimic de soiul ăsta. Mi-a furat doar poşeta. Nu voia decît bani. Îmi pare rău că am pus poliţia să te anunţe. Trebuia s-o fac eu însămi. - Nu-i nimic. Nu te agita. Îi strînse mai tare mîinile, apoi i le eliberă repede, cînd Miranda tresări. - Aoleu, fetiţo, zise el luîndu-i ceaşca din mîini şi punînd-o deoparte, după care îi întoarse palmele julite. - Ce rău îmi pare. Haide, să te duc la spital. - N-am nevoie de nici un spital. Am numai vînătăi şi zgîrieturi. Trase adînc aer în piept, constatînd că-i era mai uşor s-o facă acum, cînd îl avea alături pe Andrew. Putea s-o enerveze şi o dezamăgise. Dar, în toată viaţa ei, fusese singurul care n-o trădase niciodată, care-i fusese alături. Andrew luă ceaşca de ceai, punîndu-i-o iarăşi în mîini. - Bea puţin, îi ordonă, înainte de a se ridica pentru a se plimba puţin ca să-şi alunge o parte din frică şi furie. Avea un chip slab, destul de osos, potrivit cu con­stituţia lui longilină şi costelivă. Tenul îi era asemănător cu al surorii sale, deşi avea părul de un roşcat mai în­chis, aproape acaju. De enervare, se bătea cu mîna pe coapsă din mers. - Aş vrea să fi fost aici. La naiba, Miranda, trebuia să fiu aici. - Nu poţi fi peste tot, Andrew. Nimeni n-ar fi putut prevedea că aveam să fiu tîlhărită în faţa propriei noa­stre case. Cred - şi poliţia crede - că se pregătea să intre în casă, să ne jefuiască, iar sosirea mea l-a luat prin surprindere, făcîndu-l să-şi schimbe planurile. - Au spus că avea cuţit. - Mda. Încet, Miranda ridică o mînă la mica tăietură de pe beregată. - Şi pot anunţa că n-am scăpat de fobia mea de cuţite. O singură privire i-am aruncat şi mi-a încremenit mintea.   Ochii lui Andrew se înverşunară, dar vorbi cu blîndeţe, cînd reveni să se aşeze lîngă ea: - Ce-a făcut? Poţi să-mi spui? - A apărut ca din senin. Tocmai îmi scoteam lucrurile din portbagaj. M-a tras de păr şi mi-a pus cuţitul la bere­gată. Am crezut că avea să mă omoare, dar m-a trîntit pe jos, mi-a luat poşeta şi servieta, mi-a spart cauciucurile şi a plecat. Reuşi să zîmbească şovăitor. - N-a fost tocmai întîmpinarea la care mă aşteptasem. - Trebuia să fiu aici, repetă Andrew. - Andrew, nu, se aplecă Miranda spre el, închizînd ochii. Acum eşti aici. Şi se părea că atîta lucru era de ajuns ca s-o li­niştească. - A telefonat mama. - Ce? Andrew, care începuse s-o cuprindă cu un braţ pe după umeri, se aplecă să-i privească faţa. - Cînd am intrat în casă, suna telefonul. Doamne, încă mai am mintea în ceaţă, se plînse ea, frecîndu-şi tîmpla. Mîine trebuie să mă duc la Florenţa. - Nu fi ridicolă. Abia ai ajuns acasă şi eşti rănită, eşti zguduită. Christoase, cum îţi poate cere să te urci în avion imediat după ce ai fost jefuită? - Nu i-am spus, ridică Miranda din umeri. Nu gîndeam. În orice caz, m-a chemat categoric şi clar. Tre­buie să-mi rezerv bilet. - Miranda, te duci imediat la culcare. ­- A, da, zîmbi ea din nou. Nu peste mult. - O sun, zise Andrew trăgînd aer în piept, ca un om în faţa unei corvezi neplăcute. Am să-i explic. - Eroul meu, îl sărută ea pe obraz, cu drag. Nu, am să mă duc. O baie fierbinte, o aspirină şi-am să-mi revin. Iar după această mică aventură, mi-ar prinde bine o diversiune. Se pare că are un bronz pe care vrea să i-l expertizez. Puse la loc ceaiul, care se răcise. - Nu m-ar chema la Standjo dacă n-ar fi ceva impor­tant. Are nevoie de un arheometrist, şi repede. - Are destui arheometrişti angajaţi la Standjo. - Exact. De astă dată, zîmbetul Mirandei fu subţire şi vesel. „Standjo" venea de la Standford-Jones, Elizabeth luase măsuri ca nu numai numele ei, ci şi tot ce mai avea pe agendă, să fie pe primul plan în activităţile din Florenţa. - Deci, dacă mă cheamă pe mine, înseamnă că este ceva important. Vrea să rămînă în familie. Elizabeth Standford-Jones, directoare la Standjo, Florenţa, trimite după un expert în bronzurile renascentiste italiene şi do­reşte unul care să poarte numele Jones. N-am de gînd s-o dezamăgesc. ☼ ☼ ☼ Nu găsi bilet de avion pentru a doua zi dimineaţă şi trebui să se resemneze cu un loc seara, la cursa de Roma cu schimbare pentru Florenţa. Aproape o zi întîrziere. Avea să tragă ponoasele. În timp ce încerca să scape de dureri în baia fier­binte, Miranda calculă diferenţa de timp şi ajunse la con­cluzia că nu avea nici un rost să-i telefoneze mamei sale. Elizabeth era acasă, după toate probabilităţile în pat. Nu mai avea ce să facă în acea seară, îşi spuse ea. Dimineaţa, urma să sune la Standjo. O zi nu putea conta prea mult, nici chiar pentru Elizabeth. Avea să închirieze o maşină pînă la aeroport, căci, după cum o durea genunchiul, şofatul ar fi putut să-i pună probleme, chiar dacă reuşea să-şi înlocuiască ra­pid pneurile. Nu trebuia decît să... Se îndreptă de spate, în cadă, făcînd apa să se re­verse peste margine. Paşaportul. Paşaportul ei, permisul de conducere, le­gitimaţia de la firmă, îi luase servieta şi poşeta - cu toate actele de identitate. - Fir-ar al dracu', fu singurul lucru pe care-l putu spune, în timp ce-şi freca faţa cu mîinile. Numai asta mai lipsea. Trase de lanţul dopului de modă veche al cadei cu gheare. Ieşeau aburi din ea, iar valul de energie furioasă o făcu să se ridice în picioare, luînd un prosop, înainte ca genunchiul lovit să-i cedeze sub trup. Stăpînindu-şi un ţipăt, se rezemă cu mîna de perete şi se aşeză pe marginea cadei, scăpînd prosopul în apă. Îi venea să plîngă, de neputinţă, de durere, de frica ascuţită şi neaşteptată care o străpunse din nou. Stătea aşezată pe margine, goală, dîrdîind, cu respiraţia tremu­rătoare ieşindu-i în mici gîfîieli întretăiate pe care nu şi le putea controla. Lacrimile n-aveau s-o ajute să-şi regăsească actele, nici să-şi vindece rănile sau să ajungă la Florenţa. Şi le înghiţi şi stoarse prosopul. Cu grijă, îşi ridică picioarele din cadă cu mîinile, unul cîte unul. Îşi regăsi echilibrul, în timp ce pielea i se îmbrobona cu o sudoare rece, aducînd-o iarăşi în pragul lacrimilor. Dar se ţinu bine, sprijinin-du-se de lavabou, şi se studie în oglinda întreagă de pe spatele uşii. Avea vînătăi pe braţe. Nu-şi amintea s-o fi apucat de acolo, dar urmele erau de un cenuşiu închis, aşa că era logic s-o fi făcut. Şoldul îi era învineţit şi o durea intens. Îşi aminti că o trîntise peste maşină. Genunchii-i erau juliţi pînă la carne, cel stîng arătînd dezgustător de umflat şi de roşu. Probabil că în cădere şi-l luxase. Podurile palmelor o ardeau după contactul dur cu prundişul aleii. Însă cea care-i făcu capul să se învîrtească, provocîndu-i un nou val de greaţă în stomac, fu tăietura pre­lungă şi superficială de pe gît. Fascinată şi copleşită, îşi ridică într-acolo degetele. La un centimetru de vena ju­gulară, îşi spuse. La un pas de moarte. Dacă atacantul i-ar fi dorit moartea, ar fi omorît-o. Iar acest lucru era mai rău decît toate vînătâile şi durerile care-i pulsau greţos. Un străin avusese în mîini viaţa ei. - Niciodată, zise ea întorcîndu-şi capul dinspre oglindă şi chinuindu-se să-şi ia halatul din cîrligul de alamă de lîngâ uşă. Niciodată nu voi lăsa să se mai întîmple una ca asta. Îngheţa de frig şi se înfăşură cu halatul cît putu de repede. În timp ce se străduia să-i lege cordonul, o miş­care în dreptul ferestrei o făcu să ridice brusc capul, cu inima bubuindu-i în piept. Se întorsese. Ar fi vrut să fugă, să se ascundă, să ţipe după An­drew, să se strîngă ghem după o uşă încuiată. Şi, cu dinţii strînşi, se apropie de fereastră pentru a privi afară. Nu era decît Andrew, văzu ea, cu un val ameţitor de uşurare. Avea pe el scurta cadrilată de ţapinar pe-care o purta cînd tăia lemne sau se plimba pe dealuri. Aprinsese lămpile de afară, iar Miranda văzu un obiect sclipindu-i în mînă, un lucru pe care îl legăna în timp ce mergea prin curte. Nedumerită, îşi lipi faţa de geam. O crosă de golf? Ce Dumnezeu căuta afară, patrulînd pe peluza înzăpezită, cu o crosă de golf în mînă? Apoi înţelese şi o năpădi duioşia, mai liniştitoare de­cît orice analgezic. O păzea. Din nou o podidiră lacrimile. Una i se pre­linse pe obraz. Apoi, îl văzu oprindu-se, pentru a scoate un obiect din buzunar şi a-l ridica. Şi îl văzu trăgînd o duşcă prelungă dintr-o sticlă. „O, Andrew," îşi spuse ea, închizînd ochii, în timp ce i se frîngea inima. „În ce hal ai ajuns." ☼ ☼ ☼ O trezi durerea, cu şocuri fierbinţi care-i palpitau în genunchi. Miranda dibui să aprindă lampa şi scutură cîteva pilule din flaconul pe care-l pusese pe noptieră. În timp ce le înghiţea, îşi dădu seama că ar fi trebuit să urmeze sfatul lui Andrew şi să meargă la spital, unde vreun doctor înţelegător i-ar fi scris o reţetă pentru nişte medicamente bune şi puternice. Privi cadranul luminiscent al ceasului şi văzu că era trecut de trei. Cel puţin, cocktail-ul de ibuprofen şi as­pirină pe care-l luase la miezul nopţii îi asigurase trei ore de odihnă. Dar acum era trează şi încerca să alunge durerea. Putea foarte bine să termine cu toate, hotărî ea, şi să privească adevărul în faţă. Ţinînd seama de diferenţa de fus orar, Elizabeth tre­buia să fie la birou. Miranda luă receptorul şi formă nu­mărul. Gemînd încet, îşi potrivi pernele pe tăblia arcuită de fier forjat a patului şi se rezemă. - Miranda, tocmai mă pregăteam să-ţi las un mesaj la hotel, pentru mîine cînd soseşti. - Voi întîrzia. Am... - Întîrzii? Cuvîntul părea o aşchie de gheaţă, rece şi ascuţită. - Îmi pare rău. - Parcă spusesem clar că proiectul ăsta are maximă prioritate. Am garantat guvernului că astăzi începem testele. - Îl voi trimite pe John Carter. Eu am... - Eu nu pe John Carter l-am chemat, ci pe tine. Orice altă treabă mai ai, poţi s-o amîni. Cred că şi pe asta am spus-o la fel de clar. - Da, ai spus-o. Nu, reflectă ea, de data asta pastilele nu puteau s-o mai ajute. Dar furia rece care începea să i se aţîţe în suflet avea toate şansele de a alunga mica durere. - Eram hotărîtă să ajung, aşa cum mi-ai cerut. - Atunci, de ce nu ajungi? - Ieri mi s-a furat paşaportul şi toate celelalte acte. Voi aranja să-mi scot altele cît pot de repede şi să iau alt bilet de avion. Fiind vineri, mă îndoiesc că pot obţine documentele înainte de săptămîna viitoare. Ştia bine cum funcţionau birocraţiile, îşi spuse cu înverşunare Miranda. În asemenea condiţii crescuse. - Chiar şi într-un oraş relativ liniştit, ca Jones Point, e 0 prostie să nu-ţi încui maşina. - Nu le aveam în maşină, ci la mine. Te anunţ imediat ce obţin altele noi şi-mi rezerv loc la avion. Scuză-mă pentru întîrziere. Proiectul va beneficia de tot timpul şi atenţia mea, de îndată ce sosesc. La revedere, mamă. Cu o satisfacţie perversă, închise înainte ca Elizabeth să mai poată scoate o vorbă. ☼ ☼ ☼ În cabinetul ei elegant şi spaţios, la peste patru mii cinci sute de kilometri distanţă, Elizabeth privi telefonul cu un amestec de nemulţumire şi derută. - Ai vreo problemă? Distrasă, Elizabeth o privi pe fosta ei noră. Elise Warfield stătea cu o planşetă pe genunchi, cu ochii verzi mari şi nedumeriţi şi gura senzuală, cu buze pline, ar­cuită uşor într-un surîs atent. Căsnicia dintre Elise şi Andrew fusese nereuşită, ceea ce o dezamăgise pe Elizabeth. Dar relaţia ei pro­fesională şi personală cu Elise nu avusese de suferit de pe urma divorţului. - Da, Miranda întîrzie. - Întîrzie? îşi înălţă Elise sprîncenele, făcîndu-ie să dispară sub bretonul de bucle care-i cădea pe frunte. Nu-i stă în fire. - I s-au furat paşaportul şi toate actele. - Vai, dar e îngrozitor. Elise se ridică în picioare. Avea doar un metru şai­zeci. Curbele feminine ale trupului ei planturos abia reu­şeau să pară delicate. Cu părul de abanos, ca o bonetă lucitoare, ochii mari cu gene grele, pielea albă ca laptele şi gura foarte roşie, semăna cu o zînă sexy şi eficientă. - A fost prădată? - Nu mi-a spus amănunte, se crispară un moment buzele lui Elizabeth. Va rezolva să şi le înlocuiască şi-o să-şi reprogrameze sosirea. S-ar putea să dureze cîteva zile. Elise dădu să întrebe dacă Miranda fusese rănită, apoi îşi înghiţi cuvintele. După expresia din ochii lui Eli­zabeth, sau nu ştia, sau n-o prea interesa, - Ştiu că vrei să începi azi expertiza. Cu siguranţă, se poate aranja. Pot să-mi reorganizez unele activităţi şi să încep eu. Pe gînduri, Elizabeth se ridică, întorcîndu-se spre fe­reastră, întotdeauna gîndea mai limpede cînd privea oraşul. Florenţa era casa ei, fusese căminul ei de prima oară cînd o văzuse. Avea pe-atunci optsprezece ani, o tînără studentă de colegiu cu o iubire disperată pentru artă şi o sete secretă de aventuri. Se îndrăgostise fără speranţă de oraş, cu acope­rişurile sale roşii şi cupolele maiestuoase, cu străzile întortocheate şi pieţele agitate. Şi se îndrăgostise de un tînăr sculptor, care cu far­mecul lui o ademenise în pat, îi dăduse să mănînce spaghetti şi o învăţase să-şi cunoască propria inimă. Desigur, fusese nepotrivit pentru ea. Complet nepotrivit. Sărac şi de o pasiune sălbatică. Părinţii ei o aduseseră cu forţa înapoi la Boston, imediat ce aflaseră de legătura lor. Şi, fireşte, acesta fusese sfîrşitul. Elizabeth reveni la realitate, nemulţumită că mintea i se abătuse în acea direcţie. Luase propriile ei hotărîri In viaţă şi erau excelente. Acum, era conducătoarea uneia dintre cele mai mari şi mai respectabile instituţii de cercetări ale artei din întreaga lume. O fi fost Standjo unul dintre braţele organi­zaţiei Jones, dar îi aparţinea ei. Numele ei apărea primul pe firmă, iar ea, de asemenea, era pe locul întîi. Stătea în cadrul ferestrei, zveltă şi atrăgătoare la cei cincizeci şi opt de ani ai săi. Părul îi era de un blond cendru vopsit discret într-unul dintre cele mai elegante saloane de coafură din Florenţa. Gusturile impecabile i se reflectau în costumul Valentino pe care-l purta, de culoarea vinetei coapte, cu nasturi de aur brumat. Escarpenii de piele se potriveau exact la culoare. Avea un ten curat, cu structura osoasă rafinată din New England învingînd cele cîteva riduri care îndrăz­neau să se arate, Ochii-i erau de un albastru intens şi nemilos de inteligent. Prezenta imaginea unei profesio­niste calme şi sofisticate, cu avere şi prestigiu social. Nici în ruptul capului nu s-ar fi mulţumit cu mai puţin. Nu, îşi spuse ea, niciodată n-ar fi acceptat ceva mai prejos decît triumful absolut. - O vom aştepta, spuse, întorcîndu-se spre Elise. E domeniul ei, specialitatea ei. Voi lua legătura personal cu ministrul, ca să-i explic scurta amînare. Elise îi zîmbi: - Nimeni nu înţelege amînările mai bine ca italienii. - Destul de adevărat. În cursul zilei de azi vom trece peste rapoartele acelea, Elise. Vreau să dau telefonul chiar acum. - Tu hotărăşti. - Într-adevăr. A, şi mîine vine John Carter. Va lucra în echipa Mirandei. Ai libertatea ca între timp să-i repar­tizezi un alt proiect. N-are nici un rost să ardă gazul de pomană. - Vine John? Mă bucur că-l voi revedea. Ne poate fi oricînd de folos în laborator. Am eu grijă. - Îţi mulţumesc, Elise. Cînd rămase singură, Elizabeth se aşeză din nou la birou, privind seiful din partea opusă a încăperii. Cu gîndul la ceea ce era înăuntru. Miranda avea să conducă proiectul. Decizia ei fusese luată în momentul cînd văzuse bronzul. Avea să fie o mare operaţiune Standjo, cu o Jones la cîrmă. Asta plă­nuise, asta pretindea. Şi avea s-o aibă.