Nora Roberts carti

Jurnalele unei prostituate de lux de Nora Roberts Capitolul 1   Se trezi în întuneric. Primele semne ale unei dimineţi mohorâte se strecurau printre stinghiile jaluzelelor din fereastră, aruncând umbre strâmbe peste pat. Ca şi cum s-ar fi trezit într-o celulă de închisoare. Câteva clipe rămase, pur şi simplu, nemişcată, tremurând, ostatică, până ce visul se împrăştie. După zece ani în cadrul Forțelor speciale, Eve încă mai avea vise. Cu şase ore înainte omorâse un om, văzuse cum moartea pusese stăpânire pe privirea lui. Nu era prima dată când îşi exercita forţa maximă sau când visa. Învăţase să accepte acţiunea şi consecinţele ei. Dar era urmărită de amintirea copilului. Copilul pentru salvarea căruia nu ajunsese la timp. Copilul ale cărui urlete îi răsunaseră în vis împreună cu ale ei. Tot sângele ăla, gândi Eve, în timp ce îşi ştergea faţa de sudoare cu palmele. O fetiţă atât de mică să aibă atâta sânge în ca. Ştiuse că era necesar să se detaşeze de acea imagine. Procedura standard a departamentului însemna că trebuia să-şi petreacă dimineaţa la Testare. Orice ofiţer, care trăgea cu arma şi lua o viaţă, trebuia să treacă prin teste psihologice şi emoţionale ale căror rezultate să-i permită întoarcerea la datorie. Eve considera testele o uşoară inconvenienţă. Le va trece, aşa cum le trecuse şi altădată. Când se ridică din pat, luminile aflate deasupra capului trecură automat pe iluminatul discret, arătându-i drumul spre baie. Se cutremură uşor uitându-se la imaginea proprie din oglindă. Ochii îi erau umflaţi din lipsă de somn, iar pielea era aproape la fel de palidă ca a cadavrelor pe care le trimisese la ME. Nevrând să se mai gândească la asta, intră sub duş, căscând. — Dă-mi treizeci şi opt de grade, presiune maximă, zise ea şi se aşeză în aşa fel, încât apa o izbi direct în faţă. Lăsă jetul să facă abur şi se săpuni nervoasă în timp ce se gândea la evenimentele petrecute noaptea trecută. Trebuia să ajungă la Testare abia la ora nouă, şi avea să folosească următoarele trei ore ca să se calmeze şi să lase visul să se destrame complet. Micile îndoieli şi regretele puteau însemna o a doua şi mult mai intensă rundă cu maşinăriile şi cu tehnicianul cu ochi de bufniţă care le manevra. Eve nu avea de gând să stea departe de acţiunea străzii mai mult de douăzeci şi patru de ore. După ce îşi puse un halat pe ea, se îndreptă spre bucătărie şi îşi programă Autobucătarul pentru o cafea neagră şi o felie de pâine uşor prăjită. Prin fereastră auzea zumzetul greu al traficului aerian care îi ducea pe navetişti către birouri, iar pe cei din schimbul de noapte îi aducea acasă. Îşi alesese apartamentul cu ani în urmă, pentru că se afla într-o zonă de trafic terestru şi aerian foarte intens, iar ei îi plăceau zgomotul şi mulţimea de oameni. Căscând din nou, privi pe fereastră după un aerobus vechi şi zgomotos care îi transporta pe muncitorii care nu aveau norocul să lucreze în centru sau de la computerele de acasă. Îi aduse pe monitor ziarul New York Times şi trecu în revistă titlurile în timp ce cafeina sintetică îi impulsiona sistemul nervos. Autobucătarul îi arsese din nou pâinea, dar o mâncă aşa, gândindu-se vag că ar trebui să-l înlocuiască curând. Tocmai citea încruntată un articol despre retragerea în masă de pe piaţă a unui lot de cocker spaniel droizi când tele-linkul începu să sune. Eve trecu pe telecomunicaţie şi privi cum comandantul ei apare pe ecran. — Comandante. — Locotenente. El îşi înclină puţin capul, aşa că îi observă părul încă ud şi ochii cârpiţi de somn. Un incident la douăzeci şi şapte Vest Broadway, etajul optsprezece. Eşti desemnată ca şef de anchetă. Eve ridică dintr-o sprânceană. — Sunt programată la Testare. Subiect terminat la douăzeci şi două treizeci şi cinci. — A fost respinsă, zise el fără nicio inflexiune a vocii. Ia-ţi legitimaţia şi arma când pleci spre incident. Cod Cinci, locotenente. — Da, domnule. Faţa lui dispăru de pe ecran. Cod Cinci însemna că va trebui să raporteze direct comandantului şi că nu vor exista rapoarte interdepartamentale nesigilate şi nici cooperare cu presa. În esenţă, însemna că era singură.   Broadway-ul era zgomotos şi aglomerat, arăta ca un fel de petrecere de la care oaspeţii scandalagii nu plecau niciodată. Traficul stradal, pietonal şi cel aerian era mizerabil, strangulând mediul înconjurător cu oameni şi vehicule. Şi-l amintea de pe vremea când purta uniformă, ca fiind un loc fierbinte pentru accidente şi turiştii striviţi, prea ocupaţi să caşte gura la spectacol ca să se mai şi ferească. Chiar şi la ora asta, aburul se ridica de pe tarabele de mâncare portabile sau staţionare, care ofereau mulţimii orice, de la tăieţei din orez la crenvurşti din soia. Trebui să ocolească brusc ca să poată evita un comerciant nerăbdător şi Grătarul Plutitor, şi îl privi nepăsătoare cum acesta îi arată degetul mijlociu. Eve parcă şi, ocolind un bărbat care mirosea mai rău decât sticla de băutură pe care o avea, păşi pe trotuar. Trecu, mai întâi, cu privirea peste clădire, cincizeci de etaje din metal strălucitor care tăiau cerul plecând dintr-o fundaţie din ciment. Fu acostată de două ori înainte de a ajunge la uşă. Din moment ce această zonă de cinci blocuri a Broadwayului era cu afecţiune numită Aleea Prostituatelor, nu se arăta deloc surprinsă. Îi arătă legitimaţia gardianului în uniformă de la intrare. — Locotenent Dallas. — Da, să trăiţi. Îşi trecu comp-sigiliul oficial peste uşă ca să-i îndepărteze pe curioşi, apoi se îndreptă spre bateria de lifturi. Etajul optsprezece, zise el după ce uşile se închiseră în urma lor. — Pune-mă la curent, domnule ofiţer. Eve îşi deschise reportofonul şi aşteptă. — N-am fost eu primul la locul faptei, locotenente. Ce s-a întâmplat sus, a rămas sus. E un poliţist înăuntru care te aşteaptă. Avem o Omucidere şi un Cod Cinci în optsprezece-zero trei. — Cine a raportat? — Nu am informaţia asta. Când uşile liftului se deschiseră, el rămase acolo unde era. Eve ieşi şi se trezi singură într-un hol îngust. Camerele de luat vederi se înclinară în jos, spre ea şi picioarele ei, aproape nefăcând niciun zgomot pe traversa uzată, în timp ce ea se apropia de camera 1803. Ignorând placa de identificare palmară, se anunţă vocal, ţinând legitimaţia la nivelul ochilor pentru camera de luat vederi, până când uşa se deschise. — Dallas. — Feeney. Zâmbi, bucuroasă să vadă o faţă familiară. Ryan Feeney era un vechi prieten şi fost partener, care schimbase munca în stradă pe cea de birou şi o poziţie de vârf în Divizia de Detectare Electronică. — Deci, în ziua de azi, trimit mulgători de computere. — Au vrut un ofiţer şi pe cel mai bun. Buzele îi zâmbiră pe faţa lată şi ridată, dar privirea îi rămase serioasă. Era un bărbat mic de statură, robust, cu mâini puternice şi părul de culoarea ruginii. Arăţi obosită. — Noapte grea. — Aşa am auzit şi eu. Îi oferi o nucă învelită în zahăr din punga pe care o avea la el, ca de obicei, şi o măsură din priviri ca şi cum ar fi vrut să se asigure că putea face faţă situaţiei care îi aştepta în dormitorul din spate. Era tânără pentru gradul pe care îl avea, abia dacă împlinise treizeci de ani, iar ochii mari, căprui, nu avuseseră niciodată şansa să fie naivi. Părul castaniu deschis era tuns scurt, mai degrabă din motive de confort decât de stil, dar se potrivea cu faţa ei triunghiulară, cu pomeţii ascuţiţi şi cu uşoara gropiţă din bărbie. Era înaltă, subţire, cu tendinţa de a părea prea slabă, dar Feeney ştia că sub jacheta de piele se aflau muşchi puternici. Mai mult, existau un creier şi o inimă. — Cazul ăsta o să fie delicat, Dallas. — Am înţeles asta deja. Cine-i victima? — Sharon Deblass, nepoata senatorului Deblass. Numele nu-i spunea nimic. — Politica nu este partea mea tare, Feeney. — Senator de Virginia, extremă dreaptă, bani moşteniţi. Nepoata s-a îndreptat brusc spre stânga acum câţiva ani, s-a mutat la New York, şi a devenit damă de companie cu licenţă. — Era prostituată. Dallas trecu în revistă apartamentul. Era mobilat în stilul obsesiv modern – sticlă şi crom delicat, pe pereţi holograme semnate, bar de un roşu puternic, aşezat într-o nişă. Ecranul ambiental lat, din spatele barului, era plin de forme şi culori reci, pastelate, care se amestecau şi se uneau. Ordonat ca o fată mare, gândi Eve, şi rece ca o curvă. — Nu e surprinzător, având în vedere zona. — Politica face ca situaţia să fie delicată. Victima avea douăzeci şi patru de ani, femeie, albă. Şi-a găsit moartea în pat. Eve ridică o sprânceană. — Pare poetic, din moment ce acolo a fost plătită. Cum a murit? — Asta-i o altă problemă. Vreau să vezi tu însăţi. În timp ce se îndreptau spre dormitor, fiecare dintre ei scoase un mic container şi îşi pulveriză o soluţie pe faţa şi pe dosul mâinilor, pentru a sigila grăsimile şi amprentele. La uşă, Eve pulveriză soluţia şi pe tălpile ghetelor pentru a le face să nu se lipească de ele fibre, fire de păr sau piele. Eve era deja prudentă. În circumstanţe normale, la locul crimei ar fi trebuit să fie încă doi investigatori, dotaţi cu recordere de sunet şi imagine. Cei de la medicina legală ar fi aşteptat cu obişnuita lor nerăbdare sfidătoare ca să treacă locul prin sită. Faptul că doar Feeney fusese desemnat să lucreze cu ea însemna că era o grămadă de ouă pe care trebuia să pășească. — Camere de luat vederi la parter, în lifturi şi pe coridoare, comentă Eve. — Am marcat deja discurile. Feeney deschise uşa dormitorului şi o lăsă pe ea să intre prima. Nu era o scenă plăcută. În mintea lui Eve, moartea era foarte rar o experienţă calmă, religioasă. Era sfârşitul tragic, indiferent faţă de sfânt sau păcătos. Dar ceea ce vedea acum era şocant, ca o scenă aranjată deliberat să ofenseze. Patul era enorm, acoperit cu ceea ce părea a fi satin adevărat, de culoarea piersicilor coapte. Spoturi mici, ce luminau delicat, erau îndreptate spre centrul patului, acolo unde femeia goală era cuprinsă în adâncitura blândă a saltelei plutitoare. Salteaua se mişca cu ondulaţii obscen de graţioase pe ritmul muzicii programate care se revărsa din tăblia patului. Era încă frumoasă, o faţă ca de camee, cu o cascadă de păr roşu ca focul, ochi de smarald care priveau sticloşi spre tavanul acoperit de oglinzi, braţe şi picioare albe ca laptele, care te duceau cu gândul la scene din Lacul Lebedelor, în timp ce patul le legăna uşor. Nu erau aranjate artistic, ci întinse lasciv, în aşa fel încât corpul femeii moarte forma un X, exact în mijlocul patului. Avea o gaură în frunte, una în piept, iar o alta se căsca oribil între coapsele desfăcute. Sângele sărise pe cearceafurile lucioase, băltise, se scursese şi pătase. Erau pete pe pereţii lăcuiţi, ca nişte picturi morbide scrijelite de un copil diabolic. Atât de mult sânge era un lucru rar, iar ea văzuse mult prea mult în noaptea care trecuse, ca să poată privi scena cu calmul pe care ar fi preferat să-l aibă. Trebui să înghită o dată, cu putere, şi să se forţeze să blocheze imaginea unui copil mic. — Ai înregistrat imaginea? — Da. — Atunci închide chestia aia nenorocită. Expiră profund în timp ce Feeney găsi comenzile care opreau muzica. Patul îşi opri şi el mişcarea. Rănile, murmură Eve, apropiindu-se ca să le poată examina. Prea curate ca să fi fost provocate de un cuţit. Prea neregulate pentru un laser. O imagine îi trecu prin faţa ochilor – filme vechi din timpul pregătirii, video casete vechi, răutate veche. — Hristoase, Feeney, astea arată ca nişte răni de gloanţe. Feeney îşi vârî mâna în buzunar şi scoase o pungă sigilată. — Cine a făcut-o, a lăsat un suvenir. Îi dădu punga lui Eve. Un obiect antic de felul ăstuia, probabil, se poate vinde pentru opt sau zece mii unui colecţionar legal, dublu pe piaţa neagră. Fascinată, Eve răsuci în palmă revolverul sigilat. — E greu, zise ea mai mult pentru sine.. — Calibrul 38, îi spuse el. Primul pe care îl văd în afara unui muzeu. Ăsta-i un Smith & Wesson, Model Zece, oţel albastru. Privi spre armă cu afecţiune. O piesă cu adevărat clasică, a fost arma standard a poliţiei până către sfârşitul secolului douăzeci. Au oprit fabricaţia lor prin secolele douăzeci şi doi, douăzeci şi trei, când a fost adoptată legea care interzice armele de foc. — Eşti un iubitor al istoriei. Ceea ce explica motivul pentru care se afla cu ea. Pare a fi nou. Adulmecă prin pungă şi simţi mirosul de ulei şi de ars. Cineva a avut foarte mare grijă de chestia asta. Oţel împuşcat în carne, gândi ea cu voce tare, în timp ce-i dădea înapoi lui Feeney punga. Urâtă moarte şi prima de felul ăsta pe care o văd în zece ani de când lucrez în departament. — A doua pentru mine. Acum vreo cincisprezece ani, o petrecere în partea de jos a East Side care a degenerat. Un individ a împuşcat cinci oameni cu o armă de calibrul douăzeci şi doi înainte de a-şi da seama că nu era o jucărie. Cumplită mizerie. — Jocuri şi distracţie, murmură Eve. O să-i verificăm pe colecţionari, să vedem câţi dintre ei au o armă ca asta. Poate că cineva a raportat un furt. — S-ar putea. — Mai degrabă, cred că a apărut de pe piaţa neagră. Eve privi înapoi spre cadavru. Dacă face meseria asta de câţiva ani, ar trebui să aibă discuri, liste de clienţi, agende. Se încruntă. Din cauza situaţiei de Cod Cinci va trebui să merg eu însămi din uşă în uşă să pun întrebări oamenilor. Nu e o simplă crimă sexuală, oftă ea. Cel care a făcut-o s-a pregătit. Arma de colecţie, rănile înseşi, aproape perfect aliniate de sus în jos, luminile, poziţia corpului. Cine a anunţat crima, Feeney? — Ucigaşul. Aşteptă până când ea îşi întoarse din nou privirea spre el. Chiar de aici. A sunat la staţia de poliţie. Vezi cum camera video este îndreptată spre faţa ei? Asta s-a primit. Video, nu audio. — Îi plac spectacolele. Eve expiră cu putere. Un nenorocit inteligent şi arogant. Întâi, a făcut sex cu ea. Pun pariu pe legitimaţia mea. Apoi, s-a ridicat şi a făcut-o. Îşi ridică braţul, ochii lăsându-l în jos în timp ce număra: unu, doi, trei. — Câtă răceală, şopti Feeney. — E un tip rece. După asta, a netezit cearceafurile în jurul ei. Vezi cât de bine întinse sunt? O aranjează, îi desface picioarele în aşa fel încât nimeni să nu aibă niciun dubiu în privinţa felului în care îşi câştiga existenţa. O face cu grijă, practic, măsurând în aşa fel, încât să fie perfect aliniată. Centrul patului, braţe şi picioare îndepărtate la distanţe egale. Nu opreşte patul pentru că face parte din spectacol. Lasă arma pentru că vrea ca noi să ştim imediat că nu este un om obişnuit. Are o personalitate puternică. Nu vrea să piardă timpul, lăsând cadavrul să fie descoperit întâmplător. Vrea să se afle imediat. Satisfacţie imediată. — Ea avea licenţă şi pentru bărbaţi şi pentru femei, observă Feeney, dar Eve clătină din cap. — Nu e o femeie. O femeie nu ar fi lăsat-o arătând şi frumoasă şi obscenă. Nu, nu cred că este o femeie. Hai să vedem ce reuşim să găsim. Ai intrat pe computerul ei? — Nu. E cazul tău, Dallas. Sunt autorizat doar să asist. — Vezi dacă poţi accesa lista ei de clienţi. Eve se îndreptă spre dulap şi începu să cerceteze cu grijă prin sertare. Gusturi scumpe, reflectă Eve. Erau acolo câteva articole din mătase adevărată, genul care nu putea fi imitată. Sticla de parfum era exclusivistă şi mirosea, după un adulmecat rapid, ca sexul scump. Conţinutul sertarelor era aranjat meticulos, lenjeria împăturită perfect, puloverele aranjate pe culori şi categorii de material. Şifonierul era la fel. Era evident că posesoarea lor avea o dragoste pentru haine şi gust rafinat pentru ce era mai bun, având grijă de ele cu scrupulozitate. Totuşi, murise dezbrăcată. — Ţinea o evidenţă foarte bună, îi strigă Feeney. Sunt toate aici. Lista de clienţi, programări – inclusiv examenul medical lunar pe care era obligată să-l facă, şi vizitele săptămânale la salonul de frumuseţe. Pentru examenul medical se ducea la Trident Clinic, iar pentru frumuseţe, la Paradise. — Amândouă sunt printre cele mai bune. Am o prietenă care a economisit bani timp de un an ca să poată beneficia o zi de tratamentele de la Paradise. Tot felul de oameni. — Sora neveste-mii s-a dus acolo la aniversarea celor douăzeci şi cinci de ani de căsătorie. A costat-o aproape la fel de mult cât nunta copilului meu. Hopa, avem şi agenda cu adrese personale. — Bun, copiază tot, Feeney, te rog. Auzindu-l fluierând uşor, privi peste umăr şi zări computerul cu margini de aur din mâna lui. Ce-i? — Avem aici o mulţime de nume răsunătoare. Politică, spectacole, bani, bani, bani. Interesant, fata noastră are numărul privat al lui Roarke. — Care Roarke? — Doar Roarke, din câte ştiu eu. Bani mulţi. Genul de bărbat care face din nimic cărămizi de aur. Ar trebui să mai citeşti şi altceva în afară de paginile de sport, Dallas. — Hei, citesc titlurile. Ai auzit de retragerea cockerilor spaniel? — Roarke înseamnă întotdeauna ştiri senzaţionale, zise Feeney cu răbdare. Are una dintre cele mai bune colecţii de artă din lume. Artă şi antichităţi, continuă el, observând cum Eve înţelege şi se întoarce spre el. E colecţionar autorizat de arme. Se spune că ştie şi cum să le folosească. — O să-i fac o vizită. — Ai să fii foarte norocoasă dacă vei reuşi să ajungi la o milă depărtare de el. — Mă simt norocoasă. Eve se îndreptă spre cadavru şi îşi strecură mâinile sub cearceafuri. — Omul ăsta are prieteni puternici, Dallas. Nu-ţi poţi permite nici măcar să şopteşti că ar putea fi legat de chestia asta până când nu ai ceva solid. — Feeney, ştii că e o greşeală să-mi spui asta. Dar chiar în timp ce începea să zâmbească, degetele îi atinseră ceva aflat între trupul rece şi cearceafurile însângerate. E ceva sub ea. Cu grijă, Eve îi ridică umărul şi îşi strecură degetele. — Hârtie, şopti ea. Sigilată. Şterse cu degetul protejat de substanţa pulverizată la intrare pata de sânge până când reuşi să citească ce scria pe foaia de hârtie.   UNA DIN ŞASE   — Pare a fi scrisă de mână, zise ea către Feeney şi îi întinse hârtia. Băiatul nostru e mai mult decât inteligent, mai mult decât arogant. Şi nu a terminat încă.   Eve îşi petrecu restul zilei făcând ceea ce în mod normal ar fi fost treaba dronelor. Intervievă personal vecinii victimei, înregistrând declaraţii, impresii. Reuşi să îşi ia un sandvici din mers, de la acelaşi Grătar Plutitor pe care aproape că-l lovise mai devreme. După noaptea şi dimineaţa prin care trecuse, nu putea să-i reproşeze recepţionerei de la salonul Paradise că o privea de parcă ar fi fost adunată cu fărașul de pe trotuar. Cascade muzicale susurau prin verdeaţa din jurul recepţiei celui mai exclusivist salon din oraş. Ceşti minuscule de cafea veritabilă şi pahare delicate cu apă minerală sau şampanie erau servite celor care se relaxau în fotolii confortabile sau pe canapele. Căştile şi discurile cu reviste de modă completau atmosfera elegantă. Recepţionera avea nişte sâni magnifici, dovadă a tehnicilor de sculptură corporală ale salonului. Purta o rochie scurtă şi strâmtă de culoare roşie, care era marca salonului, şi o coafură incredibilă din părul negru răsucit ca nişte şerpi. Eve nu putea fi mai încântată de atât. — Îmi pare rău, zise femeia cu o voce grijuliu modulată şi lipsită de orice expresie, ca a unui computer. Vă stăm la dispoziţie numai cu programare. — Nu-i nimic. Eve zâmbi şi aproape că-i păru rău că avea să aplice o înţepătură dispreţului afişat. Aproape. Asta ar trebui să-i obţină una. Îşi arătă legitimaţia. Cine se ocupă de Sharon Deblass? Privirea oripilată a recepţionerei fugi spre aria de aşteptare. — Problemele clienţilor noştri sunt strict confidenţiale. — Sunt sigură. Distrându-se grozav, Eve se aplecă prietenoasă peste tejgheaua în formă de U. Pot să vorbesc frumos şi liniştit, ca acum, în aşa fel, încât să ne înţelegem, Denise? Aruncă o privire discretă ecusonului aflat pe pieptul femeii. Sau pot să vorbesc tare, în aşa fel, încât să înţeleagă toată lumea. Dacă preferi prima variantă, du-mă într-o cameră liniştită unde nu vom deranja niciun client, şi trimite-mi-l pe operatorul lui Sharon Deblass. Sau cum îl numiţi voi. — Consultant, zise Denise pierdută. Te rog să mă urmezi. — Cu plăcere. Numai în filme sau pe casete video văzuse Eve un loc la fel de luxos. Covorul roşu era atât de gros şi moale, încât picioarele se afundau în el. Ţurţuri de cristal atârnau din tavan şi emiteau lumină. Aerul mirosea a flori şi a corpuri răsfăţate. Poate că nu reuşea să se imagineze pe sine acolo, înfăşurată în creme şi uleiuri, masată şi sculptată, dar dacă ar fi avut de gând să-şi piardă timpul pentru propria vanitate, cu siguranţă ar fi fost interesant să o facă în condiţii atât de civilizate. Recepţionera o conduse într-o cameră mică, cu o hologramă care reprezenta o pajişte în plină vară, dominând un perete întreg. Sunetul domol al cântecului de păsări şi briza plăcută îndulceau aerul. — Vă rog să aşteptaţi aici. — Nicio problemă. Eve aşteptă ca uşa să se închidă, apoi, cu un oftat indulgent, se aşeză într-un scaun extrem de confortabil. În momentul în care se aşeză, monitorul de lângă ea se deschise şi o faţă prietenoasă şi plăcută, care nu putea fi decât a unui droid, începu să-i zâmbească. — Bună ziua. Bun venit la Paradise. Problemele tale cosmetice şi confortul tău sunt singura noastră prioritate. Doreşti să bei ceva în timp ce-ţi aştepţi consultantul? — Sigur. Cafea neagră, cafea. — Desigur. Ce ai prefera? Apasă litera C pe tastatură pentru a consulta lista sortimentelor. Înăbuşindu-şi un chicotit, Eve urmă instrucţiunile. Îşi petrecu următoarele două minute cântărind opţiunile, apoi rămase să se decidă între French Riviera şi Caribbean Cream. Uşa se deschise înainte de a se decide. Resemnată, se ridică şi dădu cu ochii de o sperietoare îmbrăcată foarte elaborat. Peste cămaşa de un roz aprins şi pantalonii de culoarea prunelor, el purta un halat descheiat, lung, în culoarea roşie a salonului Paradise. Părul, care îi atârna pe spate, pornind dintr-o faţă dureros de emaciată, imita culoarea pantalonilor. Îi întinse lui Eve o mână, o strânse uşor, şi o privi cu ochi blânzi, ca de căprioară. — Îmi pare teribil de rău, doamnă ofiţer. Mă simt confuz. — Doresc informaţii despre Sharon Deblass. Din nou, Eve îşi scoase legitimaţia şi i-o oferi spre inspecţie. — Da, ah… Locotenent Dallas. Aşa înţelesesem şi eu. Trebuie să ştiţi, desigur, că informaţiile despre clienţii noştri sunt strict confidenţiale. Paradise are o reputaţie excelentă atât în ceea ce priveşte discreţia, cât şi calitatea serviciilor. — Iar tu trebuie să ştii, desigur, că pot aduce un mandat, domnule… — Oh, Sebastian. Doar Sebastian. Flutură o mână subţire care sclipea de inele. Nu-ţi pun la îndoială autoritatea, locotenente. Dar, dacă mă poţi ajuta, care este motivul acestei anchete? — Anchetez motivele pentru care Deblass a fost ucisă. Aşteptă o secundă, analiză şocul care i se citea în priviri şi care îi ştersese culoarea de pe faţă. În afară de asta, informaţiile mele sunt strict confidenţiale. — Ucisă. Doamne, Dumnezeule, frumoasa noastră Sharon e moartă? Trebuie să fie o greşeală. Aproape că alunecase din scaun, cu capul lăsat pe spătar şi cu ochii închişi. Când monitorul îi oferi o băutură, dădu din nou din mână. Lumina sclipi de pe degetele lui împodobite cu bijuterii. Dumnezeule, da. Am nevoie de un coniac, dragă. Un pahar de Trevalli. Eve se aşeză lângă el şi îşi scoase reportofonul. — Povesteşte-mi despre Sharon. — O creatură minunată. Uimitoare din punct de vedere fizic, desigur, dar era ceva mai profund. Coniacul lui sosi în cameră pe o tavă automată, silenţioasă. Sebastian ridică paharul şi luă o înghiţitură zdravănă. — Avea un gust impecabil, o inimă generoasă, o ironie fină. Îşi întoarse ochii de căprioară spre Eve. — Am văzut-o chiar acum două zile. — Profesional? — Avea o programare permanentă săptămânal, pentru o jumătate de zi. La fiecare două săptămâni avea o zi întreagă. Scoase o eşarfă de culoarea untului şi îşi tamponă ochii cu ea. Sharon avea grijă de ea, credea cu tărie în felul în care se prezenta. — A fost un atu în meseria ei. — Natural. Lucra doar ca să se amuze. Banii nu reprezentau o nevoie deosebită, dacă ne gândim la familia din care provenea. Îi plăcea sexul. — Cu tine? Faţa lui sofisticată tresări, buzele trandafirii se ţuguiară indicând ceva ce ar fi putut fi bosumflare sau durere. — Eram consultantul, confidentul şi prietenul ei, zise Sebastian înţepat şi îşi aruncă eşarfa peste umărul stâng cu un gest elegant. Ar fi fost indiscret şi neprofesionist să devenim parteneri de sex. — Deci nu erai atras de ea sexual? — Era imposibil pentru oricine să nu se simtă atras de ea sexual. Ea… Făcu un gest larg cu mâna. Emana a sex aşa cum alţii ar putea răspândi a un parfum foarte scump. Dumnezeule! mai luă o înghiţitură tremurată de băutură. Totul e la trecut. Nu pot să cred. Moartă. Omorâtă. Îşi întoarse privirea către Eve. Ai zis că a fost omorâtă. — Aşa este. — Cartierul ăla în care locuia, zise el încruntat. Nimeni nu a reuşit să o convingă să se mute într-un loc mai acceptabil. Îi plăcea să trăiască periculos şi să arunce totul sub nasul aristocratic al familiei. — Nu se înţelegea cu familia? — Oh, categoric. Îi făcea plăcere să-i şocheze. Era un spirit atât de liber, iar ei atât de… comuni. O spuse pe un ton care lăsa să se înţeleagă faptul că a fi comun era un păcat de moarte mai mare decât crima însăşi. Bunicul ei continuă să promoveze proiecte de lege care să interzică prostituţia. Ca şi cum secolul trecut nu ar fi dovedit că asemenea lucruri trebuie reglementate atât pentru sănătate, cât şi pentru scăderea ratei criminalităţii. El este şi împotriva reglementărilor privind procrearea, schimbarea sexului, echilibrarea chimică şi interzicerea armelor. Eve ciuli urechile. — Senatorul se opune interzicerii armelor? — E unul dintre proiectele lui dragi. Sharon mi-a spus că are o colecţie imensă de antichităţi şi vorbeşte tot timpul despre dreptul demodat de a purta arme. Dacă ar fi după el, ne-am întoarce cu toţii în secolul douăzeci, omorându-ne unii pe alţii. — Crime încă se mai întâmplă, şopti Eve. Ţi-a povestit vreodată despre prieteni sau clienţi care au fost nesatisfăcuţi sau deosebit de agresivi? — Sharon avea o mulţime de prieteni. Atrăgea oamenii ca… încercă să găsească o metaforă cât mai potrivită şi îşi şterse din nou ochii cu un colţ al eşarfei. Era ca o floare exotică parfumată. De aceea, clienţii ei, din câte ştiu eu, erau cu toţii încântaţi de ea. Îi verifica cu foarte multă grijă. Toţi partenerii ei sexuali trebuiau să îndeplinească anumite criterii. Felul cum arătau, capacitatea intelectuală, buna creştere şi performanţa. Cum spuneam, îi plăcea sexul sub toate formele lui. Era… aventuroasă. Asta se potrivea cu jucăriile pe care Eve le descoperise în apartament. Cătuşele de catifea şi bicele, uleiurile parfumate şi halucinogenele. Oferta găsită pe cele două seturi de căşti conectate împreună la o realitate virtuală, fusese un şoc chiar şi pentru experienţa ei mult încercată. — Avea vreo legătură mai personală cu cineva? — Au fost unii bărbaţi, ocazional, dar îşi pierdea repede interesul pentru ei. În ultimul timp, vorbea de Roarke. Îl întâlnise la o petrecere şi o atrăgea. De fapt, urma să se întâlnească cu el chiar în seara zilei când venise pentru consultaţie. Voia ceva exotic, pentru că urmau să ia cina în México. — În México. Asta ar fi fost alaltăieri-seară. — Da. Era foarte încântată de el. I-am aranjat părul în stil gitan, i-am făcut pielea mai aurie… întreg corpul. I-am aplicat un roşu obraznic pe unghii şi un încântător tatuaj temporar pe fesa stângă, reprezentând un fluture cu aripi roşii. Farduri faciale cu durata de douăzeci şi patru de ore ca să nu se deterioreze. Arăta spectaculos, zise el dându-i lacrimile. M-a sărutat şi mi-a spus că s-ar putea ca de data asta să fie îndrăgostită. Urează-mi noroc, Sebastian. Asta mi-a spus şi a plecat. A fost ultimul lucru pe care mi l-a spus.  

Iubiri fierbinti si tradari de Nora Roberts Capitolul 1   Când luă scrisoarea din cutia poştală, Kelsey nu ştia că aceasta venea din partea unei femei moarte. Plicul crem, numele şi adresa scrise frumos, de mână, şi ştam­pila din Virginia păreau suficient de obişnuite. Atât de obişnuite, încât o puse împreună cu restul coresponden­ţei, pe vechea masă Belkerde sub fereastra din living, în timp ce-şi arunca pantofii din picioare. Se duse în bucătărie şi-şi turnă un pahar de vin. O să-l bea mai întâi liniştită, îşi spuse ea şi abia apoi o să deschidă corespondenţa. Nu ca să poată face faţă scri­sorii subţiri sau muntelui de plicuri, notelor de plată sau ilustratei cu salutări trimisă de o prietenă care-şi savura o scurtă vacanţă în Caraibe simţea ea nevoia să bea. Coletul mic, primit de la avocatul ei, fusese cel care o răscolise. Căci ştia că în el se afla pronunţarea divor­ţului. Hârtia oficială care o va transforma din Kelsey Monroe înapoi în Kelsey Byden, din femeia măritată, într-o celibatară, din jumătatea unui cuplu, într-o fe­meie divorţată. Era o prostie, desigur, să gândească astfel. Fusese căsătorită cu Wade, în sensul cel mai legal, vreme de numai doi ani, aproape cât fuseseră soţ şi soţie. Dar această hârtie făcea totul atât de definitiv, mai mult decât certurile şi lacrimile, mai mult decât des­părţirea, decât banii daţi la avocaţi şi pentru manevrele legale. Până când moartea ne va despărţi, se gândi ea cu  amărăciune şi mai sorbi puţin vin. Ce prostie! Dacă ar fi fost adevărat, însemna că ea ar fi trebuit să moară la douăzeci şi şase de ani. Or, ea trăia, era vie şi sănă­toasă şi înapoi în cloaca mohorîtă a femeilor singure, în aşteptarea rendez-vous-urilor. Se cutremură la gândul acesta. Se gândi că precis Wade sărbătorea undeva eveni­mentul, împreună cu scânteietoarea şi supereleganta lui asociată, de la agenţia de publicitate. Asociata cu care avusese combinaţia aceea, despre care îi spusese soţiei sale împietrite şi furioase că nu are nici o legătură cu ea sau cu căsnicia lor. Ciudat, Kelsey nu gândise la fel. Poate că nu simţise că ar trebui să moară sau să-l ucidă pe Wade ca să se despartă de acesta, dar luase foarte în serios restul jurămintelor făcute la căsătorie. Şi renunţarea la orice altceva se afla în capul listei. Nu, ea simţise că ţanţoşa şi miniona Lari, cu trupul ei aerobic sculptat şi cu zâmbetul ei de şefă de galerie avusese absolut totală legătură cu ea şi cu căsnicia ei. Nu mai fuseseră acordate nici un fel de alte şanse. Scăparea lui, aşa cum o numise Wade, nu se mai repeta niciodată. Plecase pe loc din drăguţa lor vilişoară din Georgetown, lăsând în urmă absolut tot ce acumulaseră în timpul căsniciei. Fusese umilitor să fugă acasă la tatăl ei şi la mama ei vitregă, dar existau grade de mândrie. Exact cum existau grade de iubire. Iar iubirea ei se stinsese ca un bec, în clipa în care îl găsise pe Wade instalat confortabil într-un aparament din hotelul Atlanta, împreună cu Lari. Surpriză, se gândi ea cu un zâmbet sarcastic. Ei bine, fuseseră trei persoane foarte suprinse în clipa în care intrase ea în apartament, cu sacul pentru îmbrăcăminte şi intenţia prostesc-romantică de a petrece weekend-ul împreună cu Wade, plecat în călătorie de afaceri. Poate că fusese într-adevăr rigidă, neiertătoare, dură, toate lucrurile de care o acuzase Wade, când refuzase să renunţe la pretenţia ei de divorţ. Dar, se asigură Kelsey, avea, totodată, dreptate. Dădu vinul peste cap şi se întoarse înapoi în living-ul din imaculatul ei apartament din Bethesda. Nu se afla acolo nici măcar un singur scaun sau sfeşnic pentru lumânări, care să se fi găsit, înainte, în apartamentul din Georgetown. Tabula rasa. Asta dorise, asta obţinuse. Culorile reci şi picturile de muzeu care o înconjurau aici erau numai şi numai ale ei. Tărăgănând, aprinse instalaţia stereo, dădu drumul la CD şi umplu încăperea cu Patetica lui Beethoven. Gus­tul pentru clasici îl moştenise de la tatăl ei. Era unul din nenumăratele lucruri pe care le aveau ei în comun. De­sigur, aveau în comun dragostea pentru cunoaştere şi Kelsey ştia că era în pericol de a deveni un veşnic uce­nic, înainte chiar de a fi obţinut prima ei slujbă serioasă, la Monroe Associates. De atunci chiar fusese obligată să ia ore, pe teme mergând de la antropologie la zoologie. Wade râsese atunci de ea, aparent intrigat şi amuzat de neostenita ei pendulare de la un curs la altul, de la o slujbă la alta. Îşi dăduse demisia de la Monroe, când se căsătorise cu el. Cu renta ei şi cu venitul lui Wade, nu avea nevoie să muncească. Dorise să se dedice renovării şi redecorării vilei pe care o cumpăraseră. Iubise fiecare oră de râcâit zugrăveala, de sablat pardoseli, de vânătoare în vechi şi prăfuite magazine de antichităţi, pentru a găsi piesa potrivită pentru locul potrivit. Munca în minuscula curticică, râcâitul cărămizilor, scosul buruienilor şi designul gradinei englezeşti fuseseră o adevărată plăcere, într-un an, vilişoară lor devenise un adevărat loc de vizitat, un testament al gustului, al efortului şi al răbdării sale. Acum nu mai era decât un bun care fusese evaluat şi împărţit între ei doi. Se întorsese înapoi la studiu, acel paradis academic unde lumea reală putea fi dată deoparte vreme de câteva ore pe zi. Acum lucra cu o jumătate de normă la National Gallery, graţie cursurilor ei de istorie a artei. Nu că ar fi fost nevoită să muncească, nu pentru bani. Renta de la bunicul ei din partea tatălui îi putea asigura o viaţă destul de confortabilă, ca ea să se poată orienta de la un interes de moment la altul, după cum ar fi vrut. Cu alte cuvinte, era o femeie independentă. Tânără şi, îşi spuse ea, aruncând o ocheadă teancului de cores­pondenţă, singură. Calificată să facă puţin din toate şi nimic, mai ales nimic. Singurul lucru pe care crezuse că îl făcea perfect, căsnicia, se dovedise un eşec jalnic. Expiră cu forţă şi se apropie de masa Belker. Bătu cu degetele în coletul oficial, degete lungi, subţiri, care pri­miseră lecţii de arte frumoase, degete care învăţaseră să dactilografieze, să pregătească specialităţi rafinate, să programeze un computer. O mână foarte pricepută care purtase, odinioară, o verighetă. Kelsey lăsă deoparte plicul gros, ignorînd vocea aceea care-i repeta, în minte, cuvântul laşă. Puse mâna pe altul, unul cu un scris ciudat de asemănător cu al ei. Avea acelaşi stil înflorit, apăsat, frumos, dar puţin cam prea ostentativ. Nu din cale afară de curioasă, îl des­făcu. „Dragă Kelsey, Îmi dau seama că trebuie să fii surprinsă, auzind de mine.” Citi mai departe, interesul vag din ochii ei transformându-se în şoc, şocul, în neîncredere. Apoi neîncrede­rea se transformă în ceva foarte aproape de frică. Era o invitaţie de la o moartă. O moartă care, cu totul întâmplător, era chiar mama ei. În perioadele ei de criză, Kelsey se întorsese întot­deauna, de când îşi putea ea aduce aminte, spre o sin­gură persoană. Dragostea pentru tatăl ei şi încrederea în acesta reprezentaseră singura constantă în natura ei agitată. Cele mai vechi amintiri ale ei erau cu el, cu chipul lui frumos, serios, cu vocea lui liniştită, infinit de răbdătoare. Şi-l amintea legând fundiţe în părul ei lung, drept, periindu-i şuviţele lungi, blond-deschise, în timp ce insta­laţia stereo reda Bach sau Mozart. El era cel care ştia să aline cel mai bine, cu un sărut, durerile copilăriei ei, care o învăţase să citească, să meargă pe bicicletă, care-i uscase lacrimile. Îl adora, era violent de mândră de realizările lui ca preşedinte al secţiunii de engleză a Universităţii din Georgetown. Nu fusese geloasă când se căsătorise a doua oară. La optsprezece ani, fusese încântată că găsise, în sfârşit, o femeie pe care s-o iubească şi cu care să-şi împartă viaţa. Kelsey făcuse loc în inima şi în casa ei pentru Candace şi fusese, în secret, mândră de maturitatea şi altruismul ei, acceptând o mamă vitregă şi un frate vitreg adolescent. Îi fusese poate atât de uşor, pentru că adânc, în inima ei, ştia că nimeni şi nimic nu putea distruge legătura dintre ea şi tatăl ei. Nimeni şi nimic, se gândea ea acum, cu excepţia mamei ei, pe care o credea moartă. Şocul trădării ameninţa cu o furie rece, încremenită, în timp ce-şi croia drum cu greu în traficul orelor de vârf, spre locuinţele luxuriante, maiestuoase, din Potomac, Maryland. Ieşise ca o vijelie din casă, fără pardesiu şi uitase să dea drumul la căldură în Spitfire-ul ei, dar nu simţea răcoarea serii de februarie. Mânia îi adusese culoare în obraji, adăugând o strălucire rozalie tenului ei de porţelan, viaţă, în ochii ei cenuşii. Nu trebuia să se gândească acum. Nu, nu trebuia să se gândească că mama ei era în viaţă şi că trăia la nici o oră distanţă, în Virginia. Nu trebuia să se gândească la asta, pentru că astfel Kelsey ar fi început să urle. Dar mâinile ei începură să tremure în timp ce înainta pe strada mărginită de copaci maiestuoşi, unde îşi petre­cuse copilăria şi când intră pe aleea casei coloniale cu trei etaje, în care crescuse. Arăta la fel de liniştită şi de curată ca o biserică, cu ferestrele ei strălucitoare şi cu zugrăveala albă, la fel de pură ca un suflet nepătat. O casă perfectă, într-o ambianţă perfectă, aşa gândise ea întotdeauna. Sigură, solidă, cu gust, doar la foarte puţin de mers cu maşina, faţă de agitaţia şi animaţia din Washington D.C. şi cu aerul acela bine lustruit, de bună­stare respectabilă, liniştită. Coborî din maşină deschizând portiera cu violenţă şi lăsând-o deschisă. În casa aceasta nu trebuia niciodată să bată la uşă. Abia începuse să o ia de-a lungul holului cu pardoseală din dale albe, că din camera de zi din dreapta îşi şi făcu apariţia Candace. Ca de obicei, era impecabil îmbrăcată. Soţia per­fectă, academică, îmbrăcată într-o rochie de lână albastră, cu părul de culoarea nutriei, lins pe spate, scoţând la iveală faţa tânără, drăgălaşă şi cerceii simpli, din perle. -  Keisey, ce plăcută surpriză. Sper că rămâi aici la cină. Avem câţiva oaspeţi de la facultate şi pot... -  Unde este el? o întrerupse Keisey. Candace clipi, surprinsă de ton. Vedea acum bine că aceasta se afla într-unul din momentele ei de criză. Ul­timul lucru de care avea nevoie, cu o oră înainte ca locuinţa lor să se umple de lume, era una din exploziile fiicei ei vitrege. Schimbă, automat, tonul. - S-a întâmplat ceva? - Unde e tata? - Eşti nervoasă. Tot Wade? Keisey, divorţul nu este un lucru plăcut, spuse Candace, dar nici sfârşitul lumii nu este. Haide, intră şi aşează-te. - Nu vreau să stau jos, Candace. Vreau să stau de vorbă cu tatăl meu. Ai de gând să-mi spui unde este, insistă ea încleştându-şi mâinile, de o parte şi de alta a corpului, sau trebuie să mă duc să-l caut? -  Bună, surioară. Pe scări cobora, ca o vijelie, Channing. Avea trăsă­turile puternice, frumoase, ale mamei sale şi o sete de aventură care, potrivit spuselor acesteia, venise de nică­ieri. Deşi avea paisprezece ani când Candace se căsă­torise cu Philip Byden, buna dispoziţie înnăscută a lui Channing făcuse tranziţia lină. -  Ce s-a întîmplat? Keisey respiră adânc, ca să nu strige. -  Unde e tata, Channing? -  Proful e în birou la el, îngropat în hârţoagele alea ale lui, la care scrie. Channing ridică din sprâncene. Şi el recunoştea sem­nele unei scene în curs de pregătire: scînteile din ochi, roşeaţa din obraji. Erau momente când nu ştia cum să fugă de acest foc. Şi altele când se delecta, distrându-se de minune. -  Ei, Kels, sper că n-ai de gând să-ţi petreci seara aici, cu şoarecii ăia de bibliotecă? Ce-ar fi să ieşim îm­preună, să dăm o raită prin discoteci? Keisey scutură din cap şi se repezi pe coridor, spre biroul tatălui ei. -  Keisey. Chiar trebuie să fii atât de volatilă? auzi în urma ei vocea ascuţită, enervată, a lui Candace. Da, îşi spuse Keisey, în timp ce deschidea intempes­tiv uşa sanctuarului tatălui său. Da. Trânti uşa în urma ei, o clipă nespunând nimic, din cauza vorbelor care îi clocoteau în gât, prea puternic şi prea repede şi prea încinse. Philip stătea la mult iubitul lui birou din lemn de stejar, aproape ascuns în spatele unui teanc de cărţi şi dosare. Ţinea un creion în mâna osoasă. Susţinuse întotdeauna că cele mai bune opere veneau din intimitatea oferită de scrisul cu mâna şi refuza cu încăpăţânare să-şi conceapă lucrările la un procesor. În spatele ochelarilor cu ramă din argint, ochii lui aveau privirea aceea de bufniţă, pe care o căpătau când se rupea singur de realitatea din jurul lui. Se limpeziră treptat şi îi zâmbi fiicei sale. Lampa de birou îi scălda în lumină părul tuns scurt, de culoarea cositorului. -  Iat-o pe fetiţa mea. Exact la timp ca să dea o citire acestei schiţe a tezei mele despre Yeats. Mă tem că iar m-am împotmolit. Ce firesc arăta, îşi spuse Kelsey. Atât de perfect normal, stând acolo în haina lui din tweed şi cu cravata înnodată atent. Bine, netulburat, înconjurat de cărţile lui de poezie şi de atmosfera de geniu. În timp ce lumea ei, în care el reprezenta miezul, tocmai se zdruncinase.    * -  Trăieşte, izbucni Kelsey. Trăieşte, iar tu m-ai minţit toată viaţa. Păli şi îşi întoarse ochii de la ea. Vreme doar de o clipă, nici cât o bătaie de inimă, Kelsey văzu în ei spaima şi şocul. - Despre ce vorbeşti, Kelsey? Dar el ştia, ştia şi trebuia să recurgă la tot autocontrolul său ca vocea lui să pară perfect normală. - Nu mă minţi acum, spuse ea, ţâşnind spre biroul lui. Nu mă minţi! Trăieşte. Mama mea trăieşte, iar tu ai ştiut asta. Ai ştiut-o de fiecare dată când îmi spuneai că era moartă. Panica pătrundea în Philip, ascuţită ca un scalpel. -  De unde până unde ideea asta? -  De la ea. Îşi strecură mâna în poşetă şi scoase de acolo o scrisoare. E de la mama mea. Şi acum ai de gând să-mi spui sau nu adevărul? -  Pot s-o văd? Kelsey clătină din cap, uitându-se în jos la el. O pri­vire care te pătrundea până la oase. -  A murit sau nu mama mea? El ezită, minciuna aflându-i-se la fel de aproape de inima lui, precum se afla şi fiica sa. Ştia însă, la fel de clar cum ar fi dorit să fie altfel, că dacă o păstra pe una dintre acestea, o pierdea pe cealaltă. -  Nu. Pot să văd scrisoarea? -  Pur şi simplu. Lacrimile cu care se luptase atât înotau acum aproape de suprafaţă. Un simplu „nu”? După atâta vreme, după atâtea minciuni? Doar o singură minciună, se gândi el, şi nu chiar atâta vreme. -  O să fac tot posibilul să-ţi explic, Kelsey, dar aş vrea să văd scrisoarea. I-o întinse fără un cuvânt. Apoi, pentru că nu suporta să-l privească citind-o, se întoarse spre fereastra înaltă, îngustă, unde putea vedea apropiindu-se seara, pe ulti­mele raze ale asfinţitului. Hârtia tremura atât de tare în mâna lui Philip, încât acesta fu nevoit să o pună pe birou. Citi cu atenţie, cuvânt cu cuvânt. „Dragă Kelsey, Îmi dau seama că trebuie să te surprindă să auzi de mine. Nu mi s-a părut nici înţelept şi nici cel puţin corect să iau legătura cu tine, mai devreme. Deşi poate că un telefon ar fi fost mai personal, am simţit că ai nevoie de timp. Iar o scrisoare îţi oferă mai multe şanse să optezi. Probabil că ţi s-a spus că am murit când tu erai foarte mică. Într-un anumit fel era adevărat, iar eu am fost de acord cu hotărârea de a te cruţa. Dar au trecut mai bine de douăzeci de ani, iar tu nu mai eşti un copil. Ai, cred eu, dreptul de a şti că mama ta trăieşte. Poate că nu vei primi vestea cu bucurie. Cu toate acestea, am luat hotărîrea de a te contacta şi nu voi regreta acest lucru. Dacă vrei să mă vezi, sau pur şi simplu ai de pus nişte întrebări care necesită răspunsuri, vei fi binevenită. Locuiesc la Three Willows (Ferma cu trei sălcii), în afara Beamont-ului, Virginia. Invitaţia este pe termen nelimitat. Dacă te hotărăşti să o accepţi, voi fi încântată să rămîi cu mine cât vrei tu. Dacă nu o să iei legătura cu mine, voi înţelege că nu intenţionezi să continui această relaţie. Sper însă că aceeaşi curiozitate care te împin­gea pe vremea când erai copil te va tenta ca măcar să stai de vorbă cu mine.    A ta, Naomi Chadwick.”   Naomi. Philip închise ochii. Dumnezeule mare, Naomi. Trecuseră aproape douăzeci şi trei de ani de când nu o mai văzuse, dar îşi amintea cu cea mai mare claritate absolut totul despre ea. Parfumul pe care-l folosea şi care-i amintea de poieni întunecoase, pline de muşchi, râsul acela spontan, molipsitor, care reuşise întotdeauna să şocheze, părul blond-argintiu, care cădea ca ploaia pe umerii ei, ochii aceia fumurii şi trupul ca trestia. Atât de aievea erau amintirile lui, încât când Philip deschise din nou ochii, crezu că o vede. Inima lui făcu un salt violent, puternic, în gâtlej, în parte de spaimă, în parte dintr-o dorinţă prea multă vreme înfrânată. Philip se ridică şi-şi turnă un scotch dintr-o carafă de cristal. Îl ţinea acolo pentru vizitatori. Rareori se atingea el de ceva mai tare decât un mic aperitiv sau un lichior de coacăze negre. Acum însă avea nevoie de ceva care să-i liniştească tremurul mâinilor. -  Ce intenţionezi să faci? o întrebă el pe Kelsey. -  Încă nu m-am hotărât, spuse ea, continuând să rămână cu spatele la el. Depinde foarte mult de ce o să-mi spui tu despre ea. Philip îşi dori să se poată apropia de ea, să-i poată pune mâna pe umeri. Dar ea nu l-ar fi primit cu plăcere, acum. Îşi dori să se poată aşeza şi să-şi îngroape faţa în mâini. Dar acesta ar fi fost un gest de slăbiciune, care oricum nu ar fi fost de nici un folos. Dar, mai mult decât orice, ar fi dorit să se poată în­toarce înapoi, acum douăzeci şi trei de ani şi să facă orice, ca să împiedice soarta să treacă nepăsătoare peste viaţa lui. Dar acest lucru era imposibil. - Nu este un lucru simplu, Kelsey. - Minciunile sunt de obicei complicate. Kelsey se întoarse şi degetele lui se strânseră, în mod reflex, pe paharul de cristal. Semăna atât de mult cu Naomi, cu părul blond care- i cădea neglijent pe umeri, cu ochii aceia întunecaţi, cu pielea care-i acoperea osatura delicată a feţei, îmbujorată de pasiune. Sunt fe­mei care arată cel mai bine când emoţiile lor se află pe o culme periculoasă. Aşa fusese Naomi. Aşa era şi fiica ei. - Deci asta ai făcut în toţi aceşti ani, da? continuă Kelsey. M-ai minţit. Bunica m-a minţit. Ea m-a minţit. Kelsey arătă spre biroul unde se afla scrisoarea. Dacă această scrisoare n-ar fi venit, aţi fi continuat să mă minţiţi. - Da, atâta vreme cât aş fi continuat să cred că e spre binele tău. - Spre binele meu? Cum poate fi spre binele meu să cred că mama mea a murit? Cum poate fi o minciună bună pentru cineva? - Kelsey, tu ai fost întotdeauna atât de sigură în ce priveşte binele şi răul. Aceasta este o calitate extraordi­nară. Dar şi una terifiantă, adăugă el, după ce mai bău puţin. Încă din copilărie, etica ta a fost inflexibilă. Era atât de dificil, pentru cea mai mare parte a muritorilor, să se măsoare cu ea. Ochii i se aprinseră. Era aproape, atât de mult prea aproape de ceea ce o acuza Wade. - Deci, este din vina mea. - Nu, nu. Philip închise ochii şi se frecă absent, într-un loc din mijlocul frunţii. Nimic n-a fost din vina ta, dar totul a fost pentru tine. - Philip. Urmă o ciocănitură scurtă şi Candace des­chise uşa solidă. A venit familia Dorset. - Întreţine-i, draga mea. Am nevoie de câteva clipe cu Kelsey, îi răspunse acesta, încercând să adauge un zâmbet chinuit. Candace aruncă o privire spre fiica ei vitregă. Dez­aprobarea se împletea cu resemnarea. -  În regulă, dar să nu dureze prea mult. Masa se serveşte la şapte. Kelsey, mai pun un tacâm? -  Nu, Candace, mulţumesc. Nu rămân. -  Am înţeles, dar nu-l reţine prea mult pe tatăl tău, spuse ea, închizând uşa încet, în urma ei. Kelsey respiră, încordându-se. - Ea ştie? - Da. A trebuit să-i spun, înainte de a ne căsători. - A trebuit să-i spui ei. Dar nu şi mie, repetă Kelsey. - Nu a fost o decizie pe care am luat-o uşor. Naomi, bunicul tău şi cu mine am crezut, cu toţii, că era în interesul tău. Nu aveai decât trei ani, Kelsey. Aproape încă un bebeluş. - Dar de o bună bucată de vreme sunt un adult, tată. Căsătorită, divorţată. - Îţi spusesem că mama ta mi-a fost studentă. Era frumoasă, tânără, plină de nerv. Nu am înţeles niciodată ce o atrăsese la mine. S-a întâmplat aşa, dintr-o dată, crede-mă. Şase luni mai târziu, eram căsătoriţi. Nu des­tul, pentru nici unul dintre noi, să ne dăm seama cât de deosebite ne erau firile. Am locuit în Georgetown. Ve­neam amândoi din ceea ce am putea numi familii privile­giate, dar ea avea o pornire spre libertate, pe care eu nu am putut niciodată să o concurez. Avea în ea o sălbă­ticie, o plăcere de a fi cu oamenii, o dragoste pentru obiecte, pentru locuri. Şi fireşte, pentru caii ei. Bău din nou, ca să-şi mai aline din suferinţa aducerii-aminte. -  Caii, cred eu, au fost primii care s-au interpus între noi. După naşterea ta, a dorit cu disperare să se în­toarcă înapoi, la ferma aceea din Virginia. Voia să te crească acolo. Ambiţiile şi speranţele mele pentru viitor erau aici. Lucram la doctorat şi încă de atunci visam să devin preşedintele secţiei de engleză, la Universitatea din Georgetown. O vreme, am făcut un compromis, eu petrecând cât de multe sfârşituri de săptămână îmi puteam permite, în Virginia. Dar nu era suficient. Cel mai simplu e să spun că ne-am înstrăinat. Am hotărât să divorţăm. Te voia în Virginia, cu ea. Eu te voiam în Georgetown, cu mine. Niciodată nu am înţeles şi nici nu mi-a plăcut hoarda aceea a amatorilor de curse, a pariorilor, a jo­cheilor. Ne-am luptat cumplit. Apoi am angajat avocaţi. - Un proces pentru tutelă? încremenită, Kelsey ră­mase cu gura căscată la tatăl ei. V-aţi bătut pe mine?! - A fost o treabă urâtă, incredibil de mârşavă. Felul în care doi oameni care s-au iubit, au procreat împreună un copil, au putut deveni duşmani de moarte, este un comentariu patetic asupra condiţiei umane. Nu sunt mândru de asta, Kelsey, continuă el ridicându-şi, în sfârşit, ochii şi privind-o în faţă, dar în inima mea am fost con­vins că tu îmi aparţii mie. Ea se întâlnea deja cu alţi bărbaţi. Se zvonea chiar că unul dintre aceştia avea legături cu sindicatul crimei. O femeie ca Naomi atrage întotdeauna bărbaţii. Era ca şi cum s-ar fi împăunat cu ei, cu petrecerile, cu stilul ei de viaţă, înfruntându-ne pe mine şi pe ceilalţi, pentru că o condamnam pentru faptul că făcea ceea ce-i plăcea. - Deci ai câştigat, spuse Kelsey liniştită. Ai câştigat apartamentul, m-ai câştigat pe mine, după care ai decis să-mi spui că a murit. Kelsey se întoarse din nou, cu capul la fereastra acum întunecată. îşi vedea însă ea propria nălucă. - Lumea divorţa în anii 70. Copiii se obişnuiau. Dar trebuiau să existe zile de vizită. Ar fi trebuit să mi se permită să o văd. - Nu a vrut să o vezi. Şi nici eu. - De ce? Pentru că a plecat cu unul dintre bărbaţii ei? -  Nu. Philip puse paharul deoparte, pe o tavă deli­cată, din argint. Pentru că l-a omorât pe unul dintre ei. Pentru că a petrecut zece ani în puşcărie, pentru crimă. Kelsey se întoarse încet, atât de încet, din cauza aerului care devenise dintr-o dată apăsător. - Crimă. Vrei să spui că mama mea este o crimi­nală? - Am sperat să nu trebuiască niciodată să-ţi spun. Philip se sculă, convins că-şi poate auzi bătrânele-i oase, trosnind în tăcerea absolută. Tu însă, continuă el, erai cu mine. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că erai cu mine şi nu la fermă, în noaptea aceea. Şi-a împuşcat amantul, un anume Alee Bradley. Se aflau în dormitorul ei. Se certaseră şi ea a scos un pistol din sertarul noptierei şi l-a omorât. Avea douăzeci şi şase de ani, exact vârsta ta de acum. Au găsit-o vinovată de crimă de gradul doi. Ultima oară când am văzut-o, era în puşcărie. Mi-a spus că ar fi mai bine ca tu să crezi că a murit. Dacă sunt de acord, a jurat să nu ia niciodată legătura cu tine. Şi s-a ţinut de cuvânt. Până acum. - Nu pot să înţeleg nimic din toate astea. Clătinându-se, îşi apăsă ochii cu mâinile. - Am vrut să te menajez. Philip o apucă încet de încheieturi şi-i îndepărtă mâinile de pe faţă, ca să o poată privi în ochi. Dacă am greşit încercând să te protejez, atunci o să-ţi spun că am greşit, dar nu o să-mi cer scuze. Te-am iubit, Kelsey. Tu ai fost toată viaţa mea. Nu mă urî pentru asta. - Nu, nu te urăsc. Cedând impulsului unui vechi obi­cei, îşi aşeză capul pe umărul lui, odihnindu-şi-l, în timp ce gânduri şi imagini i se învârteau prin minte. - Am nevoie să mă gândesc. Totul îmi pare atât de imposibil. Nici măcar nu-mi mai amintesc de ea, tată. - Erai prea mică, spuse el în şoaptă, tremurând de emoţia produsă de uşurare. Pot să-ţi spun că-i semeni mult. Aproape tulburător de mult. Şi, indiferent de păca­tele ei, a fost o femeie plină de viaţă şi fascinantă. O crimă fiind unul din aceste păcate, îşi spuse Kel­sey. - Sunt atâtea şi atâtea întrebări, dar nu ştiu de care să mă agăţ. - De ce nu rămîi aici peste noapte? Îndată ce pot scăpa, vin şi stăm din nou de vorbă. Era ispititor să cedeze, să se închidă în familiaritatea sigură a camerei ei de odinioară, să-l lase pe tatăl ei să-i aline rănile şi îndoielile, aşa cum făcuse îrtotdeauna -  Nu, trebuie să plec acasă. Se smulse, înainte ue a ceda slăbiciunii. Trebuie să fiu singură, o vreme, iar Candace este deja supărată pe mine pentru că te-am răpit musafirilor. -  O să înţeleagă. -  Sigur că o să înţeleagă. Du-te la ei, mai bine. Eu cred că o să plec prin spate. Prefer să nu dau cu ochii de nimeni. Îmbujorarea pălise, observă el, lăsându-i pielea palidă şi fragilă. -  Kelsey, aş vrea să rămâi aici. - Nu am nimic, crede-mă. O să stăm de vorbă mai încolo. Du-te la oaspeţii tăi şi o să vorbim mai mult de­spre asta, mai târziu. Îl sărută, ca un semn al iertării, dar şi ca să-l expedieze. Odată rămasă singură, se duse la birou şi rămase cu ochii la scrisoare. După o clipă, o împături şi o băgă în poşetă. Ce zi, îşi spuse ea. Pierduse un sot şi câştigase o mamă.  

Iubire peste timp de Nora Roberts Capitolul 1 Clădirea cea veche se pregătea de culcare. Sub cerul inundat de stele, zidurile ei albe străluceau, amintind că străjuia Piaţa Boonsboro de peste două secole. Chiar şi intersecţiile se liniştiseră, tolănindu-se în amestecul de lumini şi umbre. Toate ferestrele şi vitrinele dinspre Main Street păreau adormite, bucuroase să se poată odihni sub mângâierea nopţii de vară. La fel ar fi trebuit să facă şi ea, se gândi Hope. Să se adune, să se tolănească. Să doarmă. Asta ar fi fost o alegere înţeleaptă, iar Hope se considera o femeie înţeleaptă. Ziua cea lungă o epuizase, şi în zori, Carolee urma să-şi facă minunata apariţie pentru a pregăti micul dejun. Hangiţa putea să se ducă la culcare. Oricum, nu era nici măcar miezul nopţii. Pe când locuia şi lucra în Georgetown, rareori reuşea să se retragă mai devreme. Desigur, pe atunci conducea hotelul Wickham şi dacă n-avea de rezolvat vreo criză minoră sau solicitarea vreunui client, ieşea într-unul dintre nenumăratele cluburi deschise până târziu. Orăşelul Boonsboro, ascuns la poalele colinelor ce străjuiesc munţii Blue Ridge din Maryland, avea, cu siguranţă, o istorie bogată şi legendară, avea farmecul său propriu – datorat, printre altele, şi hanului renovat pe care îl conducea Hope –, însă nu era faimos pentru viaţa de noapte. Asta urma să se schimbe după ce se inaugurau restaurantul şi berăria prietenei sale Avery. Şi era chiar amuzant să vezi ce scosese energica Avery McTavish din noul ei proiect, situat vizavi de propria pizzerie. Înainte de sfârşitul verii, Avery avea să se împartă între conducerea celor două localuri, îşi zise Hope. Şi oamenii mai spuneau despre ea că n-avea stare. Aruncă o privire prin bucătărie: era curată ca un pahar, caldă şi primitoare. Tăiase deja fructele, verificase proviziile, umpluse frigiderul. Deci totul era pregătit pentru Carolee, care urma să prepare micul dejun pentru oaspeţii care acum se retrăseseră în camerele lor. Îşi terminase hârtiile, verificase toate uşile şi-şi făcuse rondul pentru a se asigura că totul era în regulă. Treaba era încheiată, şi cu toate astea nu era pregătită să se retragă în apartamentul ei de la etajul al treilea. În schimb, îşi turnă un pahar generos de vin şi mai dădu o ultimă tură prin hol, stingând candelabrul de deasupra mesei centrale împodobite cu un aranjament floral de mare efect. Trecu pe sub tavanul arcuit, verifică încă o dată uşa de la intrare şi se îndreptă spre scări. Urcând, îşi plimbă degetele cu plăcere pe balustrada din fier. Fusese deja în bibliotecă, însă vru să mai arunce o privire. Vreun oaspete s-ar fi putut strecura acolo pentru un pahar de whisky ori pentru vreo carte. Dar încăperea era tăcută, liniştită ca toate celelalte. Avea oaspeţi pe acest etaj. Domnul şi doamna Vargas – Donna şi Max – căsătoriţi de 27 de ani. Sejurul la han, în camera numită „Nick & Nora“, fusese un cadou aniversar pentru Donna de la fiica lor. Şi ce dar frumos, nu-i aşa? Ceilalţi clienţi, cazaţi un etaj mai sus, în camera numită „Westley & Buttercup“, aleseseră hanul pentru noaptea nunţii lor. Îi plăcea să creadă că mirii, April şi Troy, aveau să păstreze amintiri frumoase şi vii legate de locul acela. Verifică uşa ce dădea spre terasa de la etajul al doilea, apoi, fără să stea pe gânduri, o descuie şi păşi în noapte. Cu paharul în mână, traversă terasa lată, pardosită cu lemn, şi se sprijini de balustradă. Vizavi, apartamentul de deasupra pizzeriei Vesta era cufundat în întuneric – era gol, acum că Avery se mutase cu Owen Montgomery. Putea recunoaşte (cel puţin în sinea ei) că-i lipseau momentele când se uita vizavi, ştiind că prietena ei era acolo, chiar peste Main Street. Avery era însă acolo unde trebuia să fie, hotărî Hope: alături de Owen, primul şi, după cum se dovedise, ultimul ei prieten. Că tot venise vorba de poveşti romantice. Iar ea urma să o ajute la pregătirea nunţii – mireasă de mai, flori de mai – chiar acolo, în grădină, unde fusese şi nunta lui Clare în primăvara trecută. Amintindu-şi de asta, Hope privi de-a lungul străzii, către librărie. „Turn the Page“ constituise un risc pentru Clare, pe atunci o tânără văduvă cu doi copii şi altul pe drum. Ea reuşise însă. Clare avea harul de a face lucrurile să meargă. Acum era Clare Montgomery, soţia lui Beckett. Şi în prag de iarnă, aşteptau cu nerăbdare venirea pe lume a noului membru al familiei. Ciudat, nu-i aşa, cum prietenele ei cele mai bune locuiau la Boonsboro de-atâta vreme, iar ea se întorsese de-abia de un an – nici acela întreg. Noua figură a oraşului. Acum, din toate trei, ea era singura rămasă acolo, chiar în inima oraşului. Se simţea stânjenită pentru că îi era dor de ele, deşi le vedea aproape zilnic, dar în nopţile lipsite de tihnă îşi dorea, măcar un pic, să mai fie împreună. Atât de multe se schimbaseră, pentru ele toate, în ultimul an! Fusese perfect mulţumită la Georgetown, cu locuinţa ei, serviciul şi rutina ei. Cu nemernicul de Jonathan, care o înşelase. Avusese planuri bune, serioase, temeinice. Îşi găsise locul la Wickham. Cunoştea perfect mersul şi cerinţele afacerii şi făcuse o treabă foarte bună pentru familia Wickham şi pentru fiul lor, trădătorul nemernic de Jonathan. Plănuise să se mărite cu el. Nu, nu fusese nicio logodnă oficială, nicio promisiune concretă, dar discutaseră despre viitor şi despre căsătorie. Nu era o proastă. În tot acel timp însă – cel puţin în ultimele câteva luni – cât fuseseră împreună şi împărţiseră patul (al ei sau al lui), el se văzuse cu altcineva. Cineva din clasa lui socială, se gândi ea cu amărăciune. O femeie care nu lucra 10-12 ore pe zi (uneori chiar mai mult) ca să conducă acel hotel de lux, ci îşi permitea să-i fie clientă, ba chiar într-unul din cele mai somptuoase apartamente. Nu, nu era o proastă, dar fusese mult prea încrezătoare şi umilitor de şocată când Jonathan îi spusese că avea să-şi anunţe logodna – cu altcineva – chiar în ziua următoare. Şocată şi umilită, îşi aminti, cu atât mai mult cu cât în clipa aceea erau amândoi dezbrăcaţi, în patul ei. Apoi el fusese şocat şi umilit când ea îi spusese să se ducă naibii. Chiar nu înţelesese de ce relaţia lor trebuia să se schimbe. Acel episod atrăsese după sine o mulţime de schimbări. Acum era directoarea hanului din Boonsboro şi locuia într-un orăşel din Maryland, suficient de departe de strălucirea marii metropole. Nu-şi petrecea puţinul timp liber organizând serate sofisticate ori cutreierând magazinele în căutarea pantofilor sau a rochiei perfecte pentru următorul eveniment. Dacă îi era dor de toate astea? De buticul ei preferat, de restaurantul la care lua prânzul, de superbele tavane înalte şi de curtea interioară înconjurată de flori a casei de la Georgetown? Ori de stresul şi de emoţia cu care pregătea hotelul pentru vizitele demnitarilor, celebrităţilor, mogulilor din lumea afacerilor? Uneori, da, recunoştea asta. Dar nu atât de des cum s-ar fi aşteptat şi nu atât de mult cum ar fi crezut. Fusese mulţumită de viaţa ei personală, avusese destule provocări profesionale, iar la Wickham îşi găsise locul. Însă în ultimele câteva luni descoperise ceva. Aici nu era doar mulţumită, era fericită. La han nu era doar locul ei, era căminul ei. Pentru asta trebuia să le mulţumească prietenelor ei şi fraţilor Montgomery, alături de mama lor. Justine Montgomery o angajase imediat. Pe atunci Hope n-o cunoştea pe Justine atât de bine, aşa că oferta ei spontană o surprinsese. Cu toate acestea, deşi o fire extrem de calculată, acceptase fără să reflecteze. Pe o scară de la 1 la 10 şi-ar fi dat nota 6? Mai curând nota 9, cel puţin. Nu regreta absolut deloc impulsul de moment. S-o ia de la capăt nu făcea parte din planurile ei, dar se pricepea la ajustarea planurilor din mers. Datorită familiei Montgomery, hanul restaurat în chip desăvârşit (şi cu mari eforturi) reprezenta acum căminul şi cariera ei. Se plimbă pe terasă, verificând ghivecele suspendate şi aranjând meticulos scaunele. — Şi-mi place fiecare clipă din viaţa mea de acum, şopti. Uşa care dădea spre apartamentul „Elizabeth & Darcy“ se deschise încet. Parfumul de caprifoi inundă aerul nopţii. Mai era cineva care n-avea somn, se gândi Hope. Însă chiar n-avea idee dacă fantomele dorm. Se îndoia că spiritul în cinstea căruia îşi denumise camera preferată „Elizabeth“ avea să-i răspundă la această întrebare. Până acum, Lizzy nu se ostenise să-i vorbească. Zâmbi la acest gând şi sorbi din vin. — Ce noapte frumoasă! Mă gândeam cât de diferită e viaţa mea acum şi cât de tare mă bucur că e aşa. Vorbea într-un mod simplu, prietenos. La urma urmelor, cercetările pe care ea şi Owen le făcuseră asupra oaspetelui lor permanent arătaseră că Lizzy – ori Eliza Ford, pe numele ei complet – făcea pare din arborele genealogic al lui Hope. — Avem miri în apartamentul W&B. Par atât de fericiţi, de timizi, de neexperimentaţi, într-un fel. Perechea din N&N îşi sărbătoreşte cea de-a 58-a aniversare. Ei nu par neexperimentaţi, însă bucuria se citeşte pe chipurile lor, şi sunt extraordinar de drăguţi şi de liniştiţi. Mă bucur că le pot oferi un loc special în care să-şi sărbătorească iubirea. Mă pricep la asta. Tăcerea rămase neatinsă, dar Hope putea simţi prezenţa. O prezenţă prietenoasă, aşa i se părea. Prietenoasă în mod ciudat. Două femei treze în miez de noapte, privind întunericul. — Carolee ajunge aici devreme. O să se ocupe de micul dejun, iar eu sunt liberă. Îşi ridică paharul. Puţin vin, puţină introspecţie, niscai autocompătimire, până ce am tras concluzia că n-am de ce să-mi plâng de milă. Zâmbind, mai luă o înghiţitură. Deci, un pahar de vin bun. Acum, c-am rezolvat tot, o să merg la culcare. Totuşi, mai zăbovi încă puţin în liniştea nopţii de vară, învăluită în parfumul caprifoiului.   Când Hope coborî de dimineaţă, parfumul era al cafelei proaspete, al şuncii prăjite şi, dacă nasul nu-i juca feste, al clătitelor lui Carolee, cu mere şi scorţişoară. Auzea discuţiile discrete din camera de zi. Donna şi Max vorbeau despre posibilitatea de a mai hoinări prin oraş înainte de a pleca spre casă. Se îndreptă către bucătărie să-i dea o mână de ajutor lui Carolee, în caz că avea nevoie. La începutul verii, sora lui Justine îşi tunsese scurt părul de un blond strălucitor, iar bretonul jucăuş îi acoperea ochii veseli de culoarea alunei. Acum o privi cu prefăcută severitate pe nou-venită, dojenind-o cu degetul arătător. — Ce cauţi aici, domnişoară? — E aproape 10. — Şi e dimineaţa ta liberă. — Pe care până acum am petrecut-o dormind până la 8, făcând yoga şi tăind frunză la câini. Îşi turnă o ceaşcă de cafea şi închise ochii, murmurând: Prima cafea pe ziua de azi. Cum se face că întotdeauna este cea mai bună? — Habar n-am. Eu încă mă străduiesc să trec la ceai. Darla ţine o cură de dezintoxicare şi se dă de ceasul morţii să mă convingă şi pe mine. Carolee vorbea despre fiica ei cu o afecţiune amestecată cu exasperare. Chiar îmi place amestecul acela de ceai, „Titania & Oberon“. Dar… nu-i cafea. — Nimic nu-i mai bun decât cafeaua. — Tu ai zis-o. Ea de-abia aşteaptă să se deschidă clubul de sport. Zice că dacă nu mă înscriu la cursurile de yoga, mă înscrie ea şi mă târăşte până acolo. — O să-ţi placă yoga. Hope se amuză la vederea suspiciunii şi neliniştii din ochii lui Carolee. Serios. — Nu ştiu ce să zic. Tânăra luă cârpa şi reîncepu să lustruiască blatul de granit. Familia Vargas a fost încântată de cameră. Ca de obicei, a făcut furori baia, mai ales toaleta magică. N-am auzit încă nicio vorbuliţă de la miri. — Ar fi fost o dezamăgire să auzi. Hope îşi aranjă părul. Spre deosebire de Carolee, ea încerca să-l lase să crească după ce, în ultimii doi ani, îl purtase scurt şi ţepos. Vârfurile negre, lucioase îi atingeau acum maxilarul, îndeajuns încât să fie deranjante. — Mă duc să văd dacă Donna şi Max au nevoie de ceva. — Lasă-mă pe mine, zise Hope. Oricum vreau să le dau bună dimineaţa şi cred c-am să dau o fugă şi până la librărie să o salut pe Clare, dacă tot e dimineaţa mea liberă. — Am văzut-o aseară la clubul de lectură. Are cea mai drăgălaşă burtică din lume. Am destul aluat în caz că mirii mai vor clătite. — O să le spun. Se duse în sufragerie, unde făcu puţină conversaţie cu oaspeţii, verificând totodată, discret, dacă mai erau destule fructe, cafea şi suc. Odată ce se lămuri că totul era în regulă, se repezi în sus pe scări să-şi ia poşeta; tocmai atunci dădu peste miri, care intrau de pe terasa din spate. — Bună dimineaţa. — Bună dimineaţa. Mireasa purta pe chip acea strălucire a unei luni de miere desăvârşite. Asta-i cea mai frumoasă cameră din lume. M-am îndrăgostit de ea. M-am simţit ca o prinţesă. — Aşa să fie, zise Hope, făcându-i pe amândoi să râdă. — E foarte interesant modul în care fiecare cameră a fost botezată şi decorată pentru cupluri romantice. — Cupluri cu happy end, îi reaminti Troy, căruia tânăra lui soţie îi răspunse cu un zâmbet diafan, visător. — Aşa, ca noi. Voiam să-ţi mulţumim pentru că ai făcut ca noaptea nunţii noastre să fie una foarte specială. A fost exact cum mi-am dorit. Absolut perfectă. — Cu asta ne ocupăm pe aici. — Dar… ne gândeam… ştim că trebuie să predăm camera în curând… — Dacă vreţi să plecaţi mai târziu, pot să aranjez asta, începu Hope. — Ei bine, de fapt… — Speram că mai putem rămâne încă o noapte. Troy îşi strecură mâna pe după umerii lui April şi o trase mai aproape de el. — Ne-am îndrăgostit de locul acesta. Eram pe cale să ne întoarcem în Virginia, ne-am strâns lucrurile, dar… ne place mult aici. Luăm orice cameră e disponibilă, dacă e vreuna. — Ne bucurăm că rămâneţi, iar camera voastră este liberă în noaptea asta. — Serios? April se legănă pe vârfurile picioarelor. Asta e mai mult decât perfect. Mulţumesc. — Plăcerea e de partea noastră. Mă bucur că vă simţiţi bine la noi. „Mulţumirea oaspeţilor e fericirea gazdelor“, se gândi Hope. Se întoarse în grabă în birou pentru a schimba rezervarea şi, lăsând în urmă aromele şi sunetele, ieşi prin spate, pe după recepţie. Ocoli o latură a clădirii, privind peste drum la Vesta. Ştia programul lui Avery şi al lui Clare aproape la fel de bine ca pe cel propriu. Avery trebuia să se fi pregătit pentru deschiderea restaurantului, iar Clare să se fi întors de la medic, unde făcuse o ecografie. Cu puţin noroc, aveau să afle dacă bebeluşul lui Clare era fetiţă, aşa cum nădăjduia. În timp ce aştepta să se facă verde la semaforul din colţ, aruncă o privire pe Main Street. Ryder Montgomery stătea în faţa clădirii pe care Compania de Construcţii Montgomery începuse s-o renoveze. E aproape gata, se gândi, şi în curând oraşul va avea din nou brutărie. Purta o pereche de blugi sfâşiaţi la genunchiul stâng şi împroşcaţi cu pete de vopsea şi material de zidărie sau orice altceva mai folosea pe şantier. Centura cu scule îi atârna prea jos, asemenea holsterului unui şerif de pe vremuri – cel puţin, aşa i se părea ei. Părul negru, ondulat, i se revărsa de sub casca de protecţie. Ochelarii de soare îi acopereau ochii, pe care ea îi ştia ca fiind verzi-aurii. Se consulta cu nişte colegi, arăta spre clădire, trasa cercuri cu degetul, dând din cap, toate astea în timp ce stătea în poziţia nonşalantă care-i era specifică. Cum faţada era acoperită cu o amorsă anostă, ea presupuse că discutau despre culoarea finisajului exterior. Cineva din echipă slobozi un hohot de râs, iar Ryder răspunse cu un rânjet fugar şi cu o ridicare din umeri. Ridicarea din umeri îi era la fel de caracteristică precum postura, se gândi Hope. Fraţii Montgomery erau nişte tipi grozavi, dar, după ea, cele două prietene ale ei luaseră cireaşa de pe tort. Pe Ryder îl considera puţin ursuz, aproape nesociabil. Şi, în fine, sexy, într-un fel primitiv, aspru. Nu era genul ei, nici pe departe. Cum se urni din loc, un fluierat lung, exagerat de sonor, brăzdă liniştea. Ştia că era o glumă, aşa că îşi îndreptă privirea spre brutărie, schiţând un zâmbet, şi îi făcu amical cu mâna lui Jake, unul dintre lucrători. Acesta şi colegul de alături îi răspunseră la fel. Nu şi Ryder Montgomery, desigur. Fără un gest, o privea cu degetele mari vârâte în buzunare. Nesociabil, bombăni Hope în gând. Nu se putea urni nici măcar pentru un salut obişnuit. Trată cu înţelegere fluturaşii pe care-i simţea în stomac; până la urmă, erau reacţia naturală a unei femei sănătoase la privirea insistentă, lungă, misterioasă a unui bărbat sexy, oricât de ursuz ar fi fost el. Mai ales când femeia respectivă nu avusese parte de intimitatea unui bărbat de mai mult de – vai! — un an. Ceva mai mult de un an. Dar cine ţinea socoteala? Greşeala fusese a ei, alegerea la fel, aşa că nu mai avea rost să despice firul în patru. Traversă strada şi o luă la dreapta către librărie chiar când Clare ieşea pe terasa din faţa magazinului. Îşi salută vesel prietena, care îşi mângâia distrată burtica de sub vaporoasa rochie de vară. Clare îşi strânsese părul lung şi blond într-o coadă de cal, iar ochelarii de soare cu ramă albastră îndulceau razele soarelui aprig al dimineţii. — La tine veneam, strigă Hope. Clare îşi ridică telefonul. — Tocmai îţi scriam un mesaj. Îşi puse telefonul la loc în buzunar şi lăsă mâna să-i zăbovească acolo în timp ce cobora treptele spre trotuar. — Deci? Toate bune? — Da, totul e în regulă. De-abia ne-am întors. Beckett… Aruncă o privire pe după umăr. A luat-o prin spatele brutăriei. Şi-a luat uneltele. Uşor îngrijorată, Hope o prinse pe Clare de braţ. — Draga mea, ai făcut ecografia, nu-i aşa? — Mda. — Şi? — Mergem împreună la Vesta. Vă spun ţie şi lui Avery în acelaşi timp. Beckett o să-şi sune mama, o să le spună fraţilor lui. Eu trebuie să-mi anunţ părinţii. — Copilul e bine? — Absolut. Am poze, anunţă Clare arătând spre poşetă. — Vreau să le văd. — O să le tot arăt zile la rând. Poate chiar săptămâni la rând. E uluitor. Avery îşi făcu apariţia la intrarea principală a restaurantului, încinsă cu un şorţ alb ce-i acoperea pantalonii şi tricoul. În picioare purta nişte saboţi roşii de cauciuc imposibil de ocolit cu privirea. Soarele îi dezmierda părul de regină scoţiană războinică, ale cărui vârfuri străluceau. — Prin urmare, pregătim hăinuţe roz? — Deschizi de una singură? contracară Clare. — Da, sunt singură. Fran mai lipseşte până pe 20. Eşti bine? E totul în regulă? — Totul e absolut perfect şi minunat. Dar aş vrea să mă aşez. În timp ce prietenele ei schimbau priviri nedumerite pe furiş, Clare intră în restaurant, se îndreptă direct către tejghea şi se tolăni pe un scaun. E prima dată când sunt însărcinată având în grijă trei băieţi care tocmai au terminat şcoala şi sunt în vacanţă, suspină ea. E provocator. — Eşti cam palidă, comentă Avery. — Doar obosită. — Vrei ceva rece? — Mai întrebi? În timp ce Avery se îndrepta către frigider, Hope se aşeză, cu ochii aţintiţi pe chipul lui Clare. — Te eschivezi. Dacă nu e nimic în neregulă… — Nu e nimic în neregulă şi poate că mă eschivez un pic. E un anunţ important. Amuzată, începu să bea din sucul rece de ghimbir oferit de Avery. Iată-mă aşadar cu frumoasele mele prietene, în minunatul restaurant al lui Avery, care deja miroase a sos de pizza. — E firesc pentru o pizzerie. Avery îi întinse lui Hope o sticlă de apă, apoi îşi puse mâinile în sân şi se uită fix la Clare: E fată. Pregătim pantofi de balet şi panglici de păr. Clare scutură din cap. — Se pare că m-am specializat în băieţi. Aşa că zi mai bine mănuşi de baseball şi figurine cu eroi din benzile desenate. — Băiat? Hope se lăsă pe spate şi atinse mâna lui Avery. — Eşti dezamăgită? — Nici pe departe. Clare îşi deschise poşeta. — Vreţi să vedeţi? — Glumeşti? Avery se întinse după plic, dar viitoarea mămică îl ţinu departe. Seamănă cu tine? Cu Beck? Arată ca un peştişor? Nu te supăra, dar pentru mine toţi arată ca nişte peştişori. — Care din ei? — Cum care din ei? — Sunt doi. — Doi, ce? Hope aproape că scăpă apa pe jos. — Gemeni? Ai gemeni? — Doi? zise şi Avery, ca un ecou. Ai doi peştişori? — Doi băieţi. Uitaţi-i pe frumoşii mei băieţi. Clare scoase imaginea de pe ecograf, apoi izbucni în plâns. Sunt lacrimi de bucurie, izbuti să spună. Este din cauza hormonilor, dar e în regulă. O, Doamne! Uitaţi-vă la copilaşii mei! — Sunt minunaţi! Clare îşi şterse lacrimile şi se uită la Avery. — Nu-i vezi. — Nu, dar sunt minunaţi. Gemeni. O să ai cu totul cinci băieţi. Aţi făcut calculele, nu? O să aveţi cinci băieţi. — Am făcut calculele, dar suntem copleşiţi. Nu ne-am aşteptat, nici nu ne-am gândit, poate că ar fi trebuit să o facem. Am burta mai mare decât la celelalte sarcini. Dar când doctorii ne-au dat vestea, Beckett s-a albit la faţă, chicoti ea. S-a făcut alb ca hârtia. Am crezut că o să leşine. Apoi ne-am holbat unul la altul. După care am început să râdem. Am râs ca nebunii. Cred că eram aproape isterici. Cinci. Doamne, cinci băieţi! — O să fie bine. Pentru voi toţi, o asigură Hope. — Da, ştiu. Sunt atât de copleşită, de fericită, de uluită! Nici nu ştiu cum a condus Beckett pe drumul spre casă. N-aş fi putut să zic dacă ne întorceam de la Hagerstown ori din California. Cred că eram în stare de şoc. Gemeni. Îşi sprijini mâinile pe burtă. Ştiţi cum e, există momente în viaţă despre care îţi spui că sunt unice. N-am fost niciodată mai fericită sau mai entuziasmată. Niciodată n-am să mă mai simt ca în clipa asta, care e un astfel de moment unic. Hope o strânse în braţe, iar Avery le cuprinse pe amândouă. — Mă bucur atât de mult pentru tine, şopti Hope. Şi sunt copleşită, fericită şi uluită împreună cu tine! — Copiii vor fi într-al nouălea cer, zâmbi Avery. Nu-i aşa? — Mda. Şi cum Liam mi-a pus în vedere că dacă vom avea o fetiţă el nu se va coborî într-atât încât să se joace cu ea, presupun că el se va bucura în mod special. — Şi când e sorocul? întrebă Hope. Mai devreme, acum că ai gemeni? — Puţin mai devreme. Pe 21 noiembrie, aşa mi-au spus. Deci voi avea bebeluşi de Ziua Recunoştinţei în loc de Crăciun. — Doi curcănaşi, zise Avery făcând-o pe Clare să râdă. — Trebuie să ne apucăm de organizat camera copiilor, începu Hope. Avea planificarea în sânge. — Mă bazez pe voi. Nu mai am nimic, am dat toate lucrurile după ce l-am născut pe Murphy. Nu credeam c-o să mă mai îndrăgostesc, c-o să mă mărit şi c-o să mai fac copii. — Putem să organizăm o petrecere înainte de naşterea copiilor? Cu o temă care să exprime bucuria la pătrat? Ori ceva legat de perechi, seturi de câte doi. Aşa ceva. Am să mă gândesc. Ar trebui s-o programăm la începutul lui octombrie, ca să fim sigure. — O petrecere, suspină Clare. Devine din ce în ce mai real. Trebuie să-mi anunţ părinţii şi să le spun fetelor, zise, referindu-se la personalul librăriei. Se ridică în picioare. Bebeluşi de noiembrie, repetă. Ar trebui să-mi refac silueta până în mai, la nuntă. — Da, da, mă mărit! Avery îşi ridică mâna şi admiră diamantul care înlocuise inelul de la automatul de gumă de mestecat pe care Owen i-l pusese pe deget. Şi o făcuse de două ori. — Nunta, inaugurarea celui de-al doilea restaurant, ajutor la organizarea petrecerii pentru copii şi redecorarea apartamentului unui burlac pentru a-l transforma în locuinţa unui cuplu, o înghionti Hope. Avem o mulţime de chestii de făcut. — Pot să-mi iau puţin timp liber mâine. — Bravo. Hope se opri o clipă ca să treacă în revistă lista pe care o avea în minte, să redistribuie sarcinile şi să stabilească termene. La ora unu. Atunci pot să mă eliberez. Tu poţi? o întrebă pe Clare. O să pregătesc un prânz simplu. Am putea termina o parte din organizare înainte de sosirea primilor clienţi. — Mâine la unu. Clare îşi mângâie burta. O să fim acolo. — Şi eu am să fiu gata până atunci, promise Avery. Dacă o să întârzii, voi lua prânzul în viteză. Dar nu-i nicio nenorocire. Hope o însoţi pe Clare spre ieşire şi o îmbrăţişă din nou în prag. Şi-o închipui dându-le vestea cea bună părinţilor ei. Şi-o imagină şi pe Avery, trimiţându-i un mesaj lui Owen. Şi pe Beckett strecurându-se în timpul zilei să-şi vadă soţia ori furând câteva clipe pentru a sta la poveşti cu ea. Preţ de o clipă, îşi dori să aibă pe cine să sune ca să-i împărtăşească vestea cea bună. Intră în han pe scara exterioară din spate. Se îndreptă către etajul al treilea, ciulind urechile în timp ce urca spre apartamentul ei. Da, se gândi, putea auzi vocea emoţionată a lui Carolee. Fără îndoială, Justine Montgomery deja îşi sunase sora pentru a-i spune despre gemeni. Decise că voia să petreacă vreo câteva ceasuri în linişte, făcând cercetări cu privire la fantoma care le era oaspete permanent şi la bărbatul pe nume Billy, pe care aceasta îl aştepta.

Imblanzitoarea de suflete de Nora Roberts Capitolul 1     La un pocnet de bici, doisprezece lei se aşezară pe labele din spate, ridicându-şi ghearele în aer. Când se dă­du comanda, începură să sară de pe un piedestal pe altul, descriind opturi în formaţie compactă. Pentru aşa ceva era nevoie de o sincronizare perfectă. Cu ajutorul vocii şi al gesturilor, dresoarea coordona cu dibăcie trupurile mătăhăloase. - Bravo, Pandora. Când îşi auzi numele, leoaica musculoasă sări jos şi se aşeză pe o rână. Unul după altul, şi ceilalţi îi urmară exemplul, până când, mârâind şi arătându-şi colţii, se întinseră cu toţii pe solul acoperit cu scoarţă de copac. Fiecare mas­cul era între două femele; la mustrarea aspră a dresoarei, Merlin încetă să-i roadă în joacă urechea Ofeliei. - Capul sus! Se supuseră, în vreme ce dresoarea păşi grăbită înain­tea lor. Aruncă biciul cu un gest larg, apoi, cu aparentă nonşalanţă, se întinse cât era de lungă peste trupurile lor calde. Felina din mijloc, un mascul cu o coamă bogată, dădu glas unui răget puternic, răsunător. Drept răsplată pentru reacţia lui promptă, fu scărpinat bine după ureche. Dresoarea se dădu jos de pe canapeaua sa felină, bătu din palme şi leii se ridicară în picioare. Apoi, cu un semn din mână, fiecare fu strigat pe nume şi trimis pe culoar, în­spre cuşti. Doar unul mai rămăsese, un leu masiv cu coa­mă neagră, care-i dădea târcoale dresoarei şi i se freca de picioare întocmai ca un pisoiaş. Dresoarea legă iute o frânghie de lanţul ascuns sub coamă şi, cu mare agilitate, încălecă pe spatele leului, după care dădu ocol arenei. Când ajunseră la uşa din spate, leul, pe nume Merlin, fu vârât intr-o cuşcă pe roţi. - Ei bine, Duffy, suntem gata de drum? întrebă Jo după ce zăvorâse uşa cuştii. Duffy era un ins scund, rotofei, cu şuviţe de păr castaniu ce aduceau cu o ninsoare monahală şi o faţă presărată cu pistrui. Zâmbetul său blând şi ochii albaştri de irlandez îi dădeau un aer de băiat de cor îmbătrânit. Mintea îi era ageră, vicleană şi pusă pe harţă. Era cel mai bun director pe care l-ar fi putut avea Circul Colossus. - De vreme ce mâine ne instalăm în Ocala, ai face bine să fii gata, răspunse el cu glas răguşit. Îşi trecu ciotul de trabuc din colţul drept al gurii în cel stâng. Jo zâmbi amuzată, apoi se întinse pentru a-şi dezmorţi muşchii solicitaţi de-a lungul celor treizeci de minute petrecute în arenă. - Pisicile mele sunt pregătite, Duffy. A fost o iarnă lungă. Au la fel de multă nevoie ca noi, ceilalţi, să o ia din loc. Duffy se încruntă. Spre nemulţumirea lui, nu o depăşea în înălţime decât cu vreo câţiva centimetri. Dresoarea îl cerceta cu nişte ochi mari, migdalaţi, tăioşi şi verzi ca smaraldele, încadraţi de gene dese, întunecoase. În acea clipă erau netemători şi vioi, însă Duffy îi văzuse înfricoşaţi, vulnerabili şi pierduţi. Îşi mută din nou trabucul şi pufăi grăbit de două ori, în timp ce Jo îi dădea indicaţii unui îngrijitor. Îşi aducea aminte de Steve Wilder, tatăl lui Jo. Fusese unul dintre cei mai buni dresori, iar Jo era la fel de pricepută ca el cu felinele. În anumite privinţe, recunoscu Duffy în sinea sa, era chiar mai bună. Însă moştenise trăsăturile mamei sale: o siluetă delicată şi un chip smead, pasional. Jovilette Wilder era la fel de zveltă precum fusese mama sa acrobată, cu ochi verzi, cutezători şi un păr ca pana corbului care i se revărsa până la talie. Sprânce­nele îi erau arcuite cu delicateţe, avea nasul mic şi drept, pomeţi pronunţaţi şi eleganţi, iar buzele îi erau pline şi moi. Soarele Floridei îi dăruise pielea arămie care-i accen­tua înfăţişarea de ţigancă. Pe deasupra, manifesta o încre­dere în sine extrem de solidă care îi potenţa frumuseţea. Terminând cu instrucţiunile, Jo îşi trecu braţul pe sub cel al lui Duffy. Mai văzuse căutătura aceea încruntată. - Şi-a dat careva demisia? se interesă ea în timp ce se îndreptau spre biroul lui Duffy. - Nu. Răspunsul lui monosilabic o făcu să ridice din sprân­ceană. Duffy nu obişnuia să răspundă atât de laconic la întrebări. Anii de experienţă o îndemnară să nu-şi dea drumul la gură. Traversau tabăra, observând repetiţiile care se desfăşurau pretutindeni. Vito, echilibristul, exersa fără mare pompă pe un cablu întins între doi copaci. Soţii Medalson se strigau unul pe celălalt pe când jonglau cu popicele, aruncându-le la mare înălţime. În acest răstimp, cei ce se ocupau cu dresura ecvestră îşi mânau caii în ţarc. O     văzu pe una dintre fetele familiei Stevenson umblând pe catalige. „Ar trebui să aibă cam şase ani”, cugetă Jo, dându-şi o şuviţă de păr din faţa ochilor pentru a urmări mai bine progresul şovăitor al fetiţei. Îşi aducea aminte de anul în care se născuse micuţa. Tot atunci, ei i se permisese să lucreze singură în cuşca cea mare. Avea şaisprezece ani, şi de-abia peste încă un an i se dăduse voie să participe la reprezentaţiile cu public. Jo nu cunoscuse altă casă în afara circului. Se născu­se în timpul pauzei de iarnă, iar în primăvara următoare fusese urcată în rulota părinţilor ei; astfel, îşi petrecuse primul an şi apoi fiecare an al vieţii ei pe drum. Moşte­nise atât fascinaţia pentru animale, cât şi flerul de la tatăl ei, iar stilul şi graţia în mişcări - de la mamă. Cu toate că îşi pierduse ambii părinţi cu cincisprezece ani în urmă, aceştia continuau să o influenţeze. Îi transmiseseră o lume de neodihnă, o lume a fanteziilor. Crescuse jucându-se cu pui de leu, călărind elefanţi, îmbrăcată în haine cu zorzoa­ne şi rătăcind ca un nomad. Aruncă o privire la un pâlc de narcise ce creşteau lângă biroul de iarnă al lui Prescott şi zâmbi. Îşi aminti cum le plantase când avea treisprezece ani şi se îndrăgostise de un acrobat. Şi-l aminti şi pe bărbatul care se oprise în dreptul ei, dându-i sfaturi despre plantarea de răsaduri şi despre inimile frânte. Pe măsură ce se gândea la Frank Prescott, zâmbetul i se mohorî. - Încă nu-mi vine să cred că s-a dus, murmură ea şi intră înăuntru împreună cu Duffy. Biroul lui Duffy era mobilat sărăcăcios, cu o masă de lucru din lemn, fişete de metal şi două scaune şubrede. Pereţii erau decoraţi cu un colaj de afişe. Acestea promiteau uimitorul, nemaivăzutul, incredibilul: elefanţi care dansau, fete frumoase care se învârteau ţinându-se doar cu dinţii de o bară, tigri fioroşi ce călăreau în spina­rea armăsarilor. Acrobaţi, clovni, lei, bărbaţi musculoşi, femei grase, băieţi care îşi puteau ţine echilibrul doar în degetele arătătoare; cu toţii evocau magia circului în cămăruţa sumbră. Jo aruncă o privire la o uşă îngustă de pin, iar Duffy se alătură. - Tot timpul mă aştept să-l văd năpustindu-se cu o nouă idee ţicnită, mormăi el începând să se joace cu posesiunea sa cea mai de preţ, un automat de cafea. - Chiar aşa? Cu un oftat, Jo încălecă un scaun, îşi sprijini bărbia de spătar şi adăugă: Anul ăsta nu va mai fi la fel în lipsa lui. Ochii îi străfulgerară de mânie. Nu era un om bătrân, Duffy. Infarctele ar trebui să fie pentru bătrâni. Cu privirea pierdută, se lăsă copleşită de gândurile negre, de nedreptatea morţii lui Frank Prescott. Abia intrase în al cincilea deceniu al vieţii şi era un om plin de voioşie şi bunătate. Jo îl iubise şi avuse în el o încredere fără rezerve. La moartea lui, îl jelise mai abi­tir decât pe propriii săi părinţi. De când îşi putea aduce aminte, Frank fusese nucleul vieţii ei. - Au trecut aproape şase luni, rosti morocănos Duffy cercetându-i atent chipul. Când Jo se uită la el, îi întinse o cană de cafea. - Ştiu. Luă cana şi o lăsă să-i încălzească palmele în dimineaţa friguroasă de martie. Hotărî să-şi alunge gândurile sum­bre. Frank nu ar fi dorit să lase tristeţe în urma sa. Jo îşi inspectă cafeaua, apoi sorbi o gură. Era pe atât de groazni­că pe cât bănuise. - Se zvoneşte că urmăm ruta de anul trecut până în cel mai mic detaliu. Treisprezece state. Jo zâmbi, văzându-l pe Duffy cum clipi deasupra ceştii înainte să soarbă din ea. - Nu eşti superstiţios, nu? Rânji, ştiind că bărbatul păstra un trifoi cu patru foi în portofel. - Pff! făcu el indignat, îmbujorându-se pe sub pistrui. Puse jos cana goală, apoi ocoli masa de lucru şi se aşeză îndărătul ei. Când îşi încrucişă degetele peste registrul galben, Jo ştiu pe loc că avea de gând să treacă la lucruri serioase. Auzea fanfara exersând prin fereastra deschisă. Mâine cam pe la şase ar trebui să ajungem în Ocala, începu el. Jo încuviinţă ascultătoare. Până la nouă, ar trebui să terminăm de ridicat corturile. - Parada ar trebui să se termine cam pe la zece, iar matineul va începe la două, completă ea cu un zâmbet. Duffy, nu cumva îmi ceri să lucrez din nou Ia menajerie în spectacolul secundar? - Ar trebui să avem parte de un public destul de nume­ros. Bonzo a prezis că va fi senin, răspunse el, eludându-i cu abilitate întrebarea. - Bonzo ar trebui să se ocupe în continuare de ceea ce ştie el mai bine: comicării şi monocicluri. Îl privi stăruitor pe Duffy, care începu să-şi molfăie ciotul trabucului stins. Bine, să auzim, se resemnă ea. - Cineva o să ni se alăture în Ocala, cel puţin tempo­rar. Îşi ţuguie buzele, iar ochii săi îi întâlniră pe cei ai lui Jo. Ai lui erau de un albastru şters de bătrâneţe. Nu ştiu dacă va termina stagiunea cu noi. - Of, Duffy, să nu-mi spui că e vorba de vreun biban pe care trebuie să-l includem în echipă pe ultima sută de metri? Cine e, vreun scriitoraş cu surplus de ener­gie care vrea să-şi găsească surse de inspiraţie pentru o epopee despre ultimele zile ale circului ambulant? Are să petreacă vreo câteva săptămâni ca îngrijitor doar ca mai apoi să se jure că ştie tot ce se poate şti despre lumea asta a noastră. - Nu cred că va lucra pe post de îngrijitor, murmură Duffy. Aprinse un chibrit şi îşi retrezi trabucul la viaţă. Jo privi încruntată la rotocoalele de fum ce se căzneau să ajungă la tavan. - E cam târziu acum pentru un nou număr, nu crezi? - Nu e circar. Duffy înjură încet în barbă, apoi înfruntă din nou privirea tinerei. El e cel care ne deţine. - Nu! strigă Jo şi se ridică brusc, clătinând din cap. Nu el. Nu acum. De ce trebuie să vină? Ce mai vrea de la noi? - E circul lui, îi aminti Duffy pe un glas în egală măsură aspru şi înţelegător.   - N-o să fie niciodată circul lui, ripostă Jo cu înflăcărare. Ochii i se luminaseră şi fulgerau cu o mânie pe care arareori o scăpa din frâu. E circul lui Frank. - Frank e mort, grăi Duffy pe un ton calm, decisiv. Acum, circul aparţine fiului său. - Fiu? pufni Jo. Îşi ridică degetele şi îşi masă tâmplele. Se îndreptă încet spre fereastră. Afară, soarele dogorea deasupra membrilor trupei. Îi urmări pe trapezişti, îmbră­caţi în halate groase peste maioul şi pantalonii mulaţi, îndreptându-se spre şopronul în care-şi desfăşurau activi­tatea pe timp de iarnă. Era într-atât de obişnuită cu spo­rovăială colegilor într-o babilonie de limbi, încât nici nu o băgă în seamă. Îşi aşeză palmele pe pervaz şi, cu un mic oftat, căută să se calmeze. Ce fel de fiu e acela care nici nu se sinchiseşte să-şi viziteze tatăl ? în treizeci de ani nu a ve­nit măcar o dată să-l vadă pe Frank. Nu i-a scris niciodată. Nici măcar nu şi-a arătat faţa la înmormântare. Jo înghiţi lacrimile de furie care i se înghesuiau în gât şi îşi îngroşă vocea. De ce să vină acum? - Trebuie să-nveţi că viaţa e o monedă cu două feţe, puştoaico, răspunse Duffy fără menajamente. Acum trei­zeci de ani nici măcar nu te născuseşi. Nu ştii de ce ne­vasta lui l-a părăsit şi de ce băiatul nu l-a vizitat. - Nu mai e un băiat, Duffy, e ditamai bărbatul. Jo se întoarse, iar bătrânul observă că îşi regăsise stăpânirea de sine. Acum are vreo treizeci şi unu, treizeci şi doi de ani, e un avocat de succes cu ditamai biroul în Chicago. E foar­te înstărit, ştiai asta? Un mic zâmbet i se instală pe buze, însă nu şi în privire. Iar banii nu-i vin doar din cazuri şi din comisioane; câştigă o sumă frumuşică şi de pe partea mamei. Bănuţi bunicei, fără bătaie de cap. Nu înţeleg ce ar vrea să facă un avocat bogat de la oraş cu un circ. Duffy ridică din umerii săi laţi, rotunzi. - Poate are nevoie de un paravan ca să scape de impozite. Poate vrea să călărească un elefant. Ar putea fi orice. Poate vrea să ne facă inventarul ţi să ne vândă pe toţi, bucată cu bucată. - Vai, Duffy, nu! Nu ar face aşa ceva, exclamă Jo cu teama întipărită pe faţă. - Pe dracu’ nu, mormăi Duffy, mestecând din trabuc. Poate să facă orice vrea. Dacă vrea să lichideze, lichidează. - Dar avem contracte până-n octombrie... - Eşti prea isteaţă ca să-ţi faci iluzii, Jo. Duffy se în­cruntă, scărpinându-şi părul rar. Poate să-i concedieze pe artişti cu plata unei indemnizaţii sau, la fel de bine, poate să lase totul să se deruleze ca până acum. E avocat. Găseş­te el o portiţă de scăpare dintr-un contract dacă îşi doreşte asta. Poate să aştepte până în august, când renegociem contractele, şi să renunţe la toate. Observă îngrijorarea de pe chipul fetei şi îşi îmblânzi tonul. Ascultă, puştoaico, n-am spus că va vinde cu siguranţă, am spus că este o posibilitate. Jo îşi trecu mâna prin păr. - Trebuie să fie ceva ce putem face. - Da, să fim pe profit la sfârşitul stagiunii, replică sec Duffy. Să-i arătăm noului proprietar ce avem de oferit. Cred că e important să vadă că ăsta nu e un bâlci oa­recare, ci un circ profitabil cu trei arene şi numere de calitate. Ar trebui să vadă ce a construit Frank, cum a trăit, ce-a vrut să facă. Cred că tu ar trebui să fii cea care să se ocupe de educaţia lui, adăugă bătrânul, pri­vind-o atent pe Jo. - Eu? Era prea uimită ca să se înfurie. De ce? Tu eşti mult mai calificat la capitolul relaţii publice. Eu dresez lei, nu avocaţi, proclamă ea, fără a-şi ascunde nota de dispreţ din glas. - Ai fost mai apropiată de Frank decât oricare altul dintre noi şi nimeni nu cunoaşte circul ăsta mai bine decât tine. Pe deasupra, mai ai şi ceva minte-n căpşorul ăla. N-am crezut că toate cărţile alea simandicoase pe care le citeşti ţi-ar folosi la ceva, dar poate m-am înşelat. Buzele femeii înfloriră într-un zâmbet. - Duffy, doar pentru că-mi place să citesc Shakespeare nu înseamnă că sunt gata să am de-a face cu Keane Prescott. Numai dacă mă gândesc la el îmi ies din pepeni. Cum aş reacţiona la o întâlnire faţă în faţă? Duffy dădu din umeri. - Ei bine, dacă nu te crezi în stare să te descurci... - Nu am spus că nu mă descurc, mormăi Jo. - Desigur, dacă ţi-e teamă... - Nu mi-e teamă de nimic, cu atât mai puţin de vreun avocat din Chicago care nu face diferenţa între rumeguş şi scoarţa de stejar. Îşi vârî mâinile în buzunare şi înce­pu să măsoare camera cu paşi mari. Dacă domnul Keane Prescott, specialist în drept, vrea să-şi petreacă vara la circ, mă voi strădui să aibă un sejur memorabil. - Cu blândeţe, o avertiză Duffy pe când ea se îndreptă spre uşă. Jo se opri afişând un zâmbet nevinovat. - Duffy, ştii ce atingere blândă am. Ca pentru a-şi dovedi vorbele, trânti uşa după ea. Când zorii mijeau la orizont, caravana circului opri pe un câmp vast, plin de iarbă. Culorile erau doar o promi­siune pe cerul de un cenuşiu şters. În depărtare se zăreau livezi după livezi de portocali. Aroma lor o întâmpină pe Jo, care tocmai cobora din cabina camionetei sale. Este o zi perfectă, hotărî ea, apoi adulmecă îndelung, cu lăco­mie, aerul dimineţii. În opinia ei nu exista privelişte mai încântătoare decât cea a zorilor ce se luptau să scape din strânsoarea nopţii. Era răcoare, aşa că îşi închise fermoarul hanoracului gri în vreme ce privea cum restul trupei ieşea din dube, maşini şi rulote. Liniştea dimineţii fu curmată de gla­surile vioaie şi cu toţii se puseră numaidecât pe treabă, în timp ce pânza cortului principal era desfăşurată din re­morca unui camion, Jo se duse să vadă cum se simţeau leii după drumul de peste optzeci de kilometri. Trei îngrijitori descărcau cuştile. Dintre ei, Buck era cel mai vechi aco­lo. Lucrase şi cu tatăl ei, iar în perioada dintre moartea lui şi debutul profesional al lui Jo avusese un mic număr cu patru lei masculi. Timid din fire, răsuflase uşurat când îi lăsase locul fetei. Pentru Buck, doi oameni erau deja o mulţime. Avea peste doi metri şi o constituţie care îi permitea să joace din când în când rolul lui Hercule Cel Puternic în spectacolul secundar. De pe creştet i se re­vărsa o coamă impresionantă de plete blonde aflate în totală neorânduială, iar faţa îi era acoperită pe jumătate de o barbă deasă, cârlionţată. Avea mâini mari, cu degete groase şi puternice, însă Jo îşi amintea de blândeţea lor atunci când asistaseră împreună o leoaică să fete doi pui. Silueta îngustă a lui Pete îl făcea să pară plăpând pe lângă Buck. Era un bărbat căruia cu greu i-ai fi putut ghici vârsta. Jo o estima undeva între patruzeci şi cincizeci de ani, dar nu era sigură. Era un om tăcut, cu pielea ca mahonul lustruit şi cu un timbru grav. Venise la ei cu cinci ani în urmă, căutând de lucru. Niciodată nu-l întreba­se de unde venea, şi nici el nu-i spusese. Purta o şapcă de baseball şi niciodată nu fusese văzut fără un cocoloş de gumă de mestecat jucându-i leneş printre dinţi. Citea căr­ţile din biblioteca lui Jo şi era regele mesei de poker. Gerry avea nouăsprezece ani şi era plin de entuziasm. Avea aproape doi metri, dar încă se bucura de supleţea caracteristică vârstei. Mama lui era croitoreasa, iar tatăl era vânzător de suvenire, sau măcelar de acadele, în jargonul circului. Visul lui Gerry era să lucreze în cuşca cea mare, şi, pentru că acesta fusese şi visul ei, Jo îşi dăduse într-un sfârşit acordul să-l instruiască. - Ce fac copiii mei? întrebă ea când ajunse destul de aproape. Se opri la fiecare cuşcă, să calmeze câte o felină agitată, chemându-le pe toate pe nume până se liniştiră. - Au călătorit bine, numai Hamlet e încă iritat, dar e primul lui an pe drumuri. E al dracu’, mormăi Buck, urmărind cum Jo se plim­ba de la o cuşcă la alta. - Da, ştiu. Mai este şi deştept, răspunse ea cu un aer absent. Îşi răsucise părul într-o cosiţă groasă, pe care o aruncă peste spate. Uite, vin nişte orăşeni. Câteva ma­şini şi un pâlc de biciclete apărură în zare. Erau oameni din oraşele învecinate care voiau să asiste la ridicarea cortului, care voiau să vadă circul din partea cealaltă, fie numai şi pentru o clipă. Unii se mulţumeau să asiste, pe când alţii dădeau o mână de ajutor la ridicarea stâlpilor, la întinderea pânzei şi la ancorare. Eforturile le erau răsplă­tite cu un bilet la spectacol şi cu o experienţă de neuitat. Nu-i lăsaţi în apropierea cuştilor, ordonă Jo, făcându-i lui Pete un semn din cap înainte să se îndrepte spre pânza încă strânsă. Buck pomi agale pe lângă ea. Câmpul gemea de frânghii, cabluri şi oameni. Şase elefanţi fuseseră deja înhămaţi, însă erau în repaus, aşteptând cu dresorii lor lângă ţăruşi. Pe măsură ce muncitorii trăgeau de cablurile de ancorare, pânza de un maro întunecat se înălţa ca o ciupercă uriaşă. Stâlpii erau deja poziţionaţi - pe laterale, la colţuri, în centru, iar pânza înăbuşea vocile muncitorilor. La răsărit, soarele se înălţa cu grabă, colorând cerul în nuanţe de roz. Se auzeau instrucţiunile strigate de şeful echipei respon­sabile de ridicarea cortului, râsul unor băieţi aventuroşi şi câte o înjurătură ocazională. Când pânza fu fixată peste stâlpii din colţuri, Jo îi făcu semn lui Maggie, enormul elefant african. Maggie se supuse şi îşi coborî trompa. Jo se sui cu grijă, apoi se aşeză pe spatele lat, cenuşiu. Clipă după clipă, soarele se înălţa tot mai sus, aruncându-şi primele raze asupra câmpului. Mireasma portocalilor în floare se întrepătrundea cu mirosul hamurilor de pie­le. Jo privise de nenumărate ori cortul ridicându-se sub un cer ce stătea să se lumineze. De fiecare dată era ceva special, iar prima oară când era ridicat în fiecare stagiune constituia o experienţă cu adevărat aparte. Maggie ridică trompa şi mugi ca şi cum ar fi fost bucuroasă că avea să mai apuce un sezon. Râzând, Jo se întinse şi o plesni peste crupa aspră şi zbârcită. Se simţea liberă, plină de prospe­ţime şi de viaţă. Dintr-odată se gândi: „Dacă ar fi să prind din zbor o clipă anume, să o bag într-o sticluţă şi să-i pun dop ca nu cumva să-mi scape, aceasta ar fi. Astfel, când voi fi foarte bătrână, aş putea să o deschid şi să mă simt din nou tânără.” Zâmbind, coborî privirea la oamenii care mişunau dedesubt. Unul anume îi atrase atenţia, un bărbat care stătea lân­gă o rolă de cablu. Ca de obicei, primul lucru pe care îl ob­servă era silueta acestuia. Un trup bine proporţional era esenţial pentru un artist de circ. Necunoscutul era zvelt şi stătea drept. Îi aprecie umerii, dar se îndoia că avea cine ştie ce muşchi la braţe. Deşi purta blugi, era evident că venea de la oraş. Părul des, blond-închis, fusese răvăşit de briza dimineţii şi îi mângâia fruntea. Era proaspăt băr­bierit, iar faţa îi era îngustă, cu maxilare puternice. Avea un chip atrăgător. Nu era, cugetă Jo, frumuseţea aceea fină, ca a lui Vito echilibristul, ci una mai virilă, mai provocatoare. Îi plăcea chipul, îi plăcea forma gurii lungi, severe, îi plăcea osatura de sub pielea arămie. Cel mai mult îi plăcea francheţea ochilor cu sclipiri de ambră care o priveau cercetător. Ca ai lui Ari, remarcă Jo, gândindu-se la leul ei preferat. Era sigură că el o scruta încă dinainte ca ea să se fi uitat în jos. Ştiind asta, era impre­sionată de lipsa lui de stinghereală. Continua să o fixeze, fără să facă vreun efort de a-şi disimula interesul. Izbucni în râs şi îşi dădu cosiţa de pe umăr. - Vrei să călăreşti? întrebă ea. Prea mulţi străini intraseră şi ieşiseră din lumea ei ca să mai fie rezervată. Obser­vă cum sprânceana lui se ridică ca intr-un fel de acceptare a invitaţiei. Avea să se dumirească dacă ochii erau singu­rele lucruri care-l făceau să semene cu Ari. Maggie n-o să-ţi facă nimic. E blândă ca un mieluşel, doar mai mare. îşi dădu seama pe loc că bărbatul îi înţelesese provo­carea. Pomi înainte pe iarbă până când ajunse lângă ea. Se mişca bine. Jo atinse uşor greabănul lui Maggie cu cra­vaşa pe care o avea la ea. Elefantul îngenunche alene pe membrele din faţă, groase ca nişte trunchiuri. Dresoarea întinse mâna. Cu o agilitate care o luă prin surprindere, bărbatul urcă pe elefant şi se aşeză în spatele ei. Pentru o clipă nu scoase o vorbă, puţin năucită de tremurul care îi şerpuise prin braţ când palma ei o atinse­se pe a străinului. Contactul fusese scurt. Jo îşi spuse că avea închipuiri. - Sus, Maggie, ordonă ea, bătând din nou cu cravaşa. Cu un oftat elefantin, Maggie se supuse, legănându-şi blând pasagerii dintr-o parte în alta. - Întotdeauna iei bărbaţi necunoscuţi la plimbare? întrebă glasul din spatele ei. Era o voce lină, clară, o voce numai bună pentru un comis-voiajor. Jo rânji peste umăr. - Maggie e cea care-i ia la plimbare.   - Într-adevăr. Eşti conştientă de faptul că plimbarea aceasta e cât se poate de inconfortabilă? Jo râse cu poftă. - Ar trebui să încerci s-o călăreşti câţiva kilometri la o paradă stradală, fără să-ţi piară zâmbetul de pe faţă. - Nu, mersi. Tu te ocupi de ea? - De Maggie? Nu, dar ştiu cum să o conduc. Ochii tăi seamănă cu ai uneia dintre pisicile mele. Îmi plac. Şi de vreme ce păreai să fii interesat de Maggie şi de mine, te-am întrebat dacă vrei să urci. De această dată, el fii cel care râse. Jo îşi răsuci capul să-i vadă chipul. În ochii săi se citea amuzamentul, iar dinţii îi erau albi şi drepţi. Fiindcă îi plăcu zâmbetul lui, îi răspunse cu unul propriu. - Fascinant. Mi-ai propus o plimbare pe elefant doar pentru că ochii mei seamănă cu ai pisicii tale. Şi sper că nu o jignesc pe doamna de sub mine, dar eu la dumneata mă uitam. -  Chiar aşa? Jo îşi ţuguie buzele, gânditoare. De ce? Bărbatul o studie în tăcere vreme de câteva secunde. - Ciudat, se pare că realmente nu ştii. - Nu aş întreba dacă aş şti, replică ea, deplasându-şi pu­ţin greutatea. Ar fi o pierdere de timp să pun o întrebare dacă îi cunosc răspunsul. Se mută din nou aplecându-se în faţă. Ţine-te bine. Maggie trebuie să-şi câştige claia de fân. Stâlpii atârnau între pânză şi sol la unghiuri de patru­zeci şi cinci de grade. Lanţurile elefantului fură ataşate cu repeziciune la cercurile de metal de la baza stâlpilor. Laolaltă cu colegii ei, Jo o îndemnă pe Maggie să înainte­ze. Stâlpii se ridicară, trăgând pânza după ei. Marele cort se înălţă la viaţă sub cerul dimineţii. După ce-şi încheie treaba, Maggie ieşi la lumina soarelui. - Frumos, nu-i aşa? Renaşte în fiecare zi, murmură Jo. Vito trecu pe lângă ei şi o strigă în italiană. Ea îi făcu vesel cu mâna şi îi răspunse în propria lui limbă, apoi îi semnală lui Maggie să îngenuncheze din nou. Aşteptă până ce pasagerul ei coborî, după care se dădu jos şi ea. Când ajunseră faţă în faţă, fu surprinsă că era atât de înalt. Lăsându-şi capul pe spate, îi dădu doar cu câţiva centimetri mai puţin decât Buck. - Păreai mai scund când eram pe Maggie, îi spuse cu obişnuita ei candoare. - Şi tu păreai mai înaltă. Jo chicoti, mângâind-o pe Maggie după ureche. - Vii să vezi spectacolul? Ştia că îşi dorea ca el să vină, ştia şi că ar fi vrut să-l revadă, ceea ce i se părea deopotrivă ciudat şi uimitor, întotdeauna, bărbaţii fuseseră pe locul al doilea după feli­nele ei, iar orăşenii nu o interesaseră niciodată. - Da, am să vin la spectacol. Avea un mic zâmbet pe faţă, însă o examina cu atenţie. Faci parte din trupa de circ? - Am un număr cu pisicile mele. - Înţeleg. Cumva, mi te imaginam într-un număr de acrobaţie, zburând la trapez. - Mama mea a fost acrobată, surâse Jo. Cineva o strigă. Era nevoie de Maggie să ridice cortul pentru spectacolul secundar. Trebuie să plec. Sper să-ţi placă reprezentaţia. Nu apucă să-i dea lui Maggie ordinul de a se îndrep­ta spre locul cu pricina, că bărbatul o prinse de mână. Dresoarea rămase locului, surprinsă din nou de tremurul din braţ. - Aş vrea să te văd astă-seară. Ridicând privirea, îi întâlni ochii. Erau direcţi şi lipsiţi de prefăcătorie. - De ce?   întrebarea era sinceră. Voia, în mod clar, să-l revadă la rândul ei, însă nu era sigură din ce cauză. De această dată necunoscutul nu râse. Cu blândeţe, îşi trecu degetul peste cosiţa ei. - Pentru că eşti frumoasă şi mă intrigi. - Ah! Jo căzu pe gânduri. Niciodată nu se considerase fru­moasă. Frapantă, poate, în costumul ei, înconjurată de feline, dar în blugi, fără machiaj, se îndoia de asta. Totuşi, era o ipoteză interesantă. - Bine, dacă nu am probleme cu pisicile. Ari nu s-a simţit prea bine. Bărbatului îi încreţi un zâmbet la colţurile gurii. - Îmi pare rău să aud asta. Jo fu strigată din nou şi amândoi priviră în direcţia de unde venea chemarea. Văd că e nevoie de tine, rosti el cu un semn din cap. Poţi să mi-l arăţi pe Bill Duffy înainte să pleci? - Duffy? repetă Jo, surprinsă. Nu se poate să cauţi de lucru. Scepticismul din glasul ei îi provocă nou-venitului un rânjet. - De ce nu pot? - Fiindcă nu intri în nici una dintre tipologii. - Există tipologii? întrebă el, totodată interesat şi amuzat. Jo clătină iritată din cap. - Da, desigur. Şi tu nu te încadrezi nicăieri. - De fapt, nu caut de lucru. Însă îl caut pe Bill Duffy, rosti el, încă zâmbind. Era împotriva firii lui Jo să-şi bage nasul unde nu-i fier­bea oala. În cadrul circului, intimitatea era atât protejată, cât şi respectată. Cu mâna streaşină la ochi, se uită în jur până îl văzu pe Duffy, care supraveghea ridicarea cortului pentru bucătăria mobilă. - Acolo, arătă ea. Duffy e cel cu jachetă roşie în ca­rouri. Încă se îmbracă precum un spicher de modă veche. - Un ce? - Îmi imaginez că voi i-aţi spune crainic. Asta e un ter­men de orăşean, nu unul din circ. Cu graţie şi uşurinţă, tânăra urcă pe Maggie, care aştepta răbdătoare. Îi zâmbi bărbatului, apoi mână pachidermul înspre cort. Spune-i lui Duffy că Jo îl roagă să-ţi dea o invitaţie, rosti ea peste umăr, apoi făcu un gest de rămas-bun şi se întoarse. Zorii lăsară loc dimineţii.  

Doamna furata de Nora Roberts PARTEA I   Acasă     Capitolul 1   "Frumuseţea este singura raţiune a sa însăşi de a exista." Emerson   Vîntul rece şi biciuitor îngheţa pînă-n măduva oase­lor. Zăpada unui viscol de la începutul săptămînii se îngrămădea în troiene neregulate pe marginea drumului. Cerul era de un albastru intens. Copacii desfrunziţi, cu ramurile golaşe şi negre, se înălţau din iarba brună a iernii, agitîndu-şi crengile ca pe nişte pumni împotriva frigului. Era luna martie în Maine. Miranda reglă caloriferul la maximum, îşi programă CD player-ul să cînte Boema de Puccini şi conduse mai departe, în acordurile înălţătoare ale muzicii. Se întorcea acasă. După cele zece zile ale turneului de conferinţe, alergînd de la hoteluri în campusuri uni­versitare, la aeroporturi şi la alte hoteluri, Miranda abia aştepta să ajungă. Era posibil ca uşurarea ei să fie legată de faptul că detesta să ţină conferinţe, suferind cumplit ori de cîte ori trebuia să apară în faţa acelor şiruri de feţe curioase. Dar timiditatea şi tracul nu aveau voie să-i perturbe înda­toririle. Era dr. Miranda Jones, o Jones din Jones Point. Şi nu-şi putea permite s-o uite vreodată. Oraşul fusese întemeiat de primul Charles Jones care-şi lăsase amprenta în Lumea Nouă. Miranda ştia că tuturor celor din neamul Jones li se cerea să lase urme ale trecerii lor, să-şi menţină poziţia de familie fruntaşă a Point-ului, să contribuie la mersul înainte al societăţii, să se comporte aşa cum se aştepta din partea Jones-ilor din Jones Point, Maine. Dornică să lase aeroportul cît mai în urmă, coti pe drumul de coastă, apăsînd pe accelerator. Viteza la vo­lan era una dintre micile ei plăceri. Îi plăcea să se depla­seze repede, să ajungă dintr-un loc în altul cu minimum de agitaţie şi în cît mai puţin timp. Femeie înaltă de aproape un metru optzeci cînd era desculţă şi cu părul de culoarea unei maşini de pompieri Tonka de jucărie rareori trecea neobservată. Chiar şi cînd nu era stăpînâ pe situaţie, arăta ca şi cum ar fi fost. Iar cînd se mişca, precis şi hotărît ca o rachetă cu detector de căldură, de obicei se făcea loc în calea ei. Avea o voce pe care un bărbat îndrăgostit o comparase cu catifeaua învelită în şmirghel. Compensa accidentul soartei, cum îl considera ea, cultivîndu-şi o vorbire răspi­cată şi energică, adeseori frizînd afectarea. Dar dădea rezultate. Trupul ei putea fi moştenit de la cine ştie de strămoş celt războinic, dar faţa îi era strict din Noua Anglie. În­gustă şi rece, cu nas prelung şi drept, bărbie uşor ascuţită şi nişte pomeţi care ar fi putut sparge gheaţa. Avea o gură largă şi, de cele mai multe ori, strînsă într-o linie serioasă. Ochii-i erau albaştri precum cerul în ziua de 4 Iulie şi, în majoritatea cazurilor, gravi. Acum, însă, delectîndu-se cu drumul lung şi şerpuitor care ocolea colinele dantelate cu zăpadă, zîmbea atît cu gura, cît şi cu ochii. Dincolo de faleză, marea se agita cenuşie ca oţelul. Mirandei îi plăceau toanele ei, puterea ei de a linişti sau a fascina. Cînd şoseaua coti ca un deget încovoiat, auzi bubuiturile tunătoare ale valurilor lovind stîncile, pentru ca apoi să se retragă ca un pumn gata să mai lovească o dată. Lumina slabă a soarelui scînteia pe troiene, iar vîntul răsfira capricios pînze de zăpadă prin aer, peste drum. În partea dinspre golf, copacii goi se cocîrjau ca nişte moşnegi, împovăraţi de furtunile anilor. În copilărie, cînd încă mai avea fantezie, Miranda îşi imaginase acei co­paci bombănindu-şi unii altora nemulţumirile, în timp ce se strîngeau să reziste vîntului. Deşi nu considera că-şi mai făcea iluzii, încă îi mai plăcea cum arătau, noduroşi şi răşchiraţi, dar stînd în şir ca soldaţii bătrîni de-a lungul dîmbului. Şoseaua urca, pe măsură ce locul se îngusta, între apele ce se apropiau din ambele părţi. Mare şi sunet, ambele năzuroase, adeseori mohorîte, muşcau din ma­luri cu o foame continuă. Promontoriul încîrligat se înălţa, cu vîrful bulbucat ca un deget artritic şi împodobit de vechea casă victoriană ce domina marea şi pămîntul. Dincolo de ea, unde terenul se rostogolea din nou spre apă, se înălţa săgeata albă a farului care păzea coasta. În copilărie, casa fusese refugiul şi bucuria Mirandei, datorită femeii care locuia acolo. Amelia Jones confir­mase tradiţia familiei şi trăise aşa cum poftea, spusese ce-i trecea prin minte şi întotdeauna, dar întotdeauna avusese în inimă un loc pentru cei doi nepoţi ai ei. Miranda o adorase. Singura suferinţă adevărată pe care o cunoscuse în viaţa ei fusese la moartea Ameliei -pe neanunţate, fără tapaj, în somn, cu opt ierni în urmă. Le lăsase casa, portofoliul ordonat pe care-l adunase cu pricepere de-a lungul anilor şi colecţia de artă, Miran­dei şi fratelui ei. Fiului său, tatăl Mirandei, îi lăsase dorinţa de a deveni măcar pe jumătate bărbatul sperat de ea, înainte de a se reîntîlni. Nurorii îi lăsase un colier de perle, fiindcă era singurul lucru care se putea gîndi că-i plăcuse vreodată cu adevărat lui Elizabeth. Fusese atît de tipic pentru ea, îşi spunea acum Mi­randa. Toate acele mici comentarii pline de tîlc din testa­ment. Locuise ani de zile în casa cea mare de piatră, trăind singură, cu peste un deceniu mai mult decît soţul ei. Cu gîndul la bunica ei, Miranda ajunse la sfîrşitul drumului de coastă şi coti pe aleea prelungă, şerpuită. Casa din capătul acesteia supravieţuise anilor şi fur­tunilor, nemiloaselor friguri ale iernii, arşiţelor şocante şi neaşteptate din toiul verii. Iar acum, îşi spuse Miranda, cu un mic junghi de vinovăţie, supravieţuia neglijării be­nigne. Nici ea şi nici Andrew nu păreau să-şi găsească timp pentru a aduce zugravi sau grădinari. Casa, care în co­pilăria ei arătase ca un muzeu, era acum învechită şi plină de cicatrice. Totuşi, o găsea fermecătoare, cam ca pe o bătrînă care nu se teme să-şi poarte vîrsta. Deloc dărăpănată, se înălţa în unghiuri drepte, soldăţeşti, cu demnitatea pietrei sale cenuşii şi distincţia frontoanelor şi a micilor turnuri. În partea strîmtorii, o pergolă inspira farmec şi fan­tezie. Glicina se căţăra pe laturile ei, îngropîndu-i acope­rişul sub boboci, primăvara. Miranda dorise întotdeauna să-şi găsească timp pentru a sta pe una dintre băncile de marmură de sub umbrarul acela înmiresmat şi a se bucura de parfumuri, umbră şi linişte. Cumva, însă, vara lua locul primăverii, iar toamna pe cel al verii, iar Miranda nu-şi mai amintea jurămîntul pînă iarna, cînd viţele groase ale glicinei erau dezgolite. Poate că unele scînduri de pe veranda lată din faţa casei se cereau înlocuite. Cu siguranţă, brîul şi obloa­nele, decolorate din albastru în cenuşiu, cereau să fie răzuite şi vopsite proaspăt. Glicina de pe pergolă avea şi ea nevoie, probabil, să fie plivită, hrănită, sau ce s-o fi făcînd cu astfel de lucruri. Avea să se ocupe şi de asta. Mai devreme sau mai tîrziu. Dar geamurile luceau, iar chipurile feroce ale garguilor chircite pe streşini rînjeau. Terasele lungi şi balcoa­nele înguste făceau să se poată admira priveliştea în toate direcţiile. Pe hornuri se învălătucea fum - cînd catadicsea cineva să aprindă focul. Uriaşii stejari bătrîni se înălţau şi, înspre nord, un şir des de brazi stăvileau vîntul. Miranda şi fratele ei convieţuiau destul de paşnic în locuinţă sau, cel puţin, aşa făcuseră înainte ca băutura lui Andrew să devină atît de permanentă. Dar nu avea să se gîndească la asta. Îi plăcea să-l ştie aproape, îl simpatiza şi-l iubea, astfel că munca şi convieţuirea alături de el erau o plăcere. Vîntul îi suflă părul în ochi imediat ce coborî din ma­şină. Cam nemulţumită, şi-l dădu la o parte, după care se aplecă să-şi ia laptopul şi servieta. Agăţîndu-şi-le pe amîndouă pe umăr şi fredonînd ultimele acorduri din Puccini, porni spre portbagaj şi-l deschise. Părul îi veni iarăşi în ochi, făcînd-o să pufnească iritată. Oftatul i se frînse într-un icnet sufocat, cînd o mînă o smuci cu putere de păr, răsucindu-i-l ca pe o frînghie pentru a-i trage capul pe spate. În faţa ochilor îi explodară steluţe albe, cînd durerea şi şocul îi străpun­seră ţeasta. Iar vîrful unui cuţit, rece şi ascuţit, îi apăsă vena care pulsa în gît. Frica ţipă în capul ei, cu o arsură primordială izbuc­nită din pîntece, pentru a se repezi spre gîtlej. Înainte de a-i putea da drumul, fu răsucită în loc şi îmbrîncită peste maşină, astfel că durerea înflorind în şold îi înceţoşa vederea, făcînd să i se înmoaie genunchii. Mîna care o ţinea de păr smuci din nou, zgîlţîindu-i capul înapoi ca pe al unei păpuşi. Chipul individului era oribil. De un alb păstos, cu cicatrici şi trăsături obtuze. Miranda avu nevoie de cîteva secunde, înainte ca groaza ce-i usca gura s-o lase să observe că era o mască - vopsea şi cauciuc schimo­nosite diform. Nu se zbătu, n-avea cum. De nimic nu se temea mai mult că de vîrful ucigător al unui cuţit, de tăişul său neted şi mortal. Vîrful ascuţit îi apăsa carnea moale de sub maxilar, astfel că la fiecare respiraţie sufocată o străpungea cîte un junghi arzător de durere şi spaimă. Era înalt. De un metru nouăzeci, nouăzeci şi cinci, remarcă Miranda, făcînd eforturi să fie atentă, să reţină detaliile, în timp ce inima i se zbătea în gît, sub cuţitul care o apăsa. O sută zece, douăzeci de  kilograme, lat în umeri şi cu gît scurt. O, Doamne! Ochi căprui, de un cafeniu tulbure. Numai atît vedea, prin deschizăturile măştii de cauciuc. Şi o privire plată ca a unui rechin, la fel de nesimţitoare, în timp ce cobora vîrful pumnalului, trăgîndu-i-l peste beregată pentru a spinteca delicat pielea. Un mic foc se aprinse pe gîtul Mirandei, în locul de unde un fir subţire de sînge începu să se prelingă spre guler.  - Te rog. Cuvîntul ieşi bolborosit, în timp ce îi împingea in­stinctiv încheietura mîinii cu cuţitul. Toate gîndurile raţio­nale i se învălmăşeau într-o groază îngheţată, cînd omul îi săltă capul la loc cu vîrful cuţitului, expunîndu-i linia vulnerabilă a gîtului. Prin mintea Mirandei fulgeră imaginea cuţitului sfîşiind scurt, rapid şi fără zgomot, retezînd artera carotidă, într-un şuvoi de sînge cald. Şi avea să moară pe pi­cioare, înjunghiată ca un miel. - Te rog, nu. Am trei sute cincizeci de dolari, cash. „Doamne, te rog, să nu vrea decît banii", cugetă ea, înnebunită. „Să fie numai banii." Dacă voia s-o violeze, Miranda se ruga să aibă puterea de a lupta, deşi ştia că nu putea învinge. Dacă de sînge avea poftă, spera să se termine cît mai repede. - Îţi dau banii, începu ea, apoi scoase un ţipăt şocat, cînd agresorul o împinse în lături ca pe o grămadă de cîrpe. Miranda căzu zgomotos în patru labe, pe pietrişul aleii, simţind arsura micilor tăieturi dureroase în palme. Se auzi scîncind, îşi urî propria neputinţă, spaima care o amorţea, împiedicînd-o să facă altceva decît a-l privi cu ochii tulburi. Privi pumnalul care lucea în lumina palidă a soarelui. Chiar în timp ce mintea ei îi striga să fugă, să se îm­potrivească, Miranda se strînse în ea însăşi, paralizată. Individul îi luă poşeta şi servieta, întorcînd cuţitul, astfel încît soarele o fulgeră în ochi cu o suliţă de lumină. Apoi se aplecă şi înfipse vîrful în cauciucul din spate. Cînd îl trase, făcînd un pas în direcţia ei, Miranda începu să se tîrască spre casă. Îl aşteptă să lovească din nou, să-i sfîşie hainele, să-i înfigă pumnalul în spate cu aceeaşi forţă nepăsătoare cu care spărsese cauciucul, dar continuă să se tîrască prin iarba aspră a iernii. Cînd ajunse la trepte, privi în urmă, cu ochii învîrtindu-i-se în orbite şi mici sunete de animal vînat bolborosindu-i printre buze. Şi văzu că era singură. Respiraţiile scurte, uscate, îi zgîriau gîtlejul, arzînd în plămîni, pe cînd se tîrî în susul treptelor. Trebuia să ajungă în casă, să scape. Să încuie uşa. Înainte ca mon­strul să se întoarcă, înainte de a se întoarce şi a-şi folosi cuţitul contra ei. Mîna îi alunecă pe clanţă, o dată, de două ori, pînă reuşi s-o apuce cu degetele. Încuiată. Sigur că era în­cuiată. Acasă nu era nimeni. Nu avea pe nimeni care s-o ajute. Un moment, nu făcu decît să stea ghemuită pe loc, în faţa uşii, tremurînd şocată şi înfrigurată de vîntul care biciuia de peste culmea colinei. „Mişcă", îşi impuse. „Trebuie să te mişti, ia cheia, intră-n casă şi cheamă poliţia." Ochii îi săgetară într-o parte şi-n alta, ca ai unui ie­pure uitîndu-se după lupi, în timp ce dinţii începeau să-i clănţăne. Rezemîndu-se de clanţă, se ridică pe picioare. Genunchii ameninţau să i se îndoaie, stîngul îi urla de durere, dar se repezi de pe verandă într-un salt ca de om beat, căutîndu-şi disperată poşeta înainte de a-şi aminti că atacantul i-o luase. Începu să bîiguie cuvinte, rugăciuni, blesteme, im­plorări, în timp ce deschidea portiera maşinii pentru a bîjbîi în torpedou. Chiar în momentul cînd degetele ei găsiră celălalt set de chei, un sunet o făcu să se ră­sucească înnebunită, ridicînd mîinile într-un gest de apărare. Nu era decît vîntul vîjîind printre crengile negre şi desfrunzite ale copacilor, prin tulpinile spinoase ale trandafirilor căţărători, peste iarba ţepoasă. Cu respiraţia şuierătoare, o luă la fugă şchiopătînd spre casă, înfipse deznădăjduită cheia în broască şi aproape se tîngui de uşurare cînd uşa se descuie. Năvăli înăuntru, trînti uşa şi răsuci încuietorile. Cînd spatele i se rezemă de lemnul solid, cheile îi alunecară dintre degete, căzînd cu un zornăit melodios. Vederea i se împăienjeni, aşa că închise ochii. Acum amorţise cu totul, cu trup şi suflet. Trebuia să facă pasul următor, să acţioneze, să înfrunte situaţia, dar nu-şi putea aminti ce pas avea de făcut. Îi răsunau urechile, iar greaţa i se înteţea într-un val prelung, unsuros. Scrîşnind din dinţi, făcu un pas îna­inte, apoi încă unul, pe cînd vestibulul părea să se cla­tine uşor într-o parte şi-n cealaltă. Aproape ajunsese la baza scării, cînd îşi dădu seama că nu urechile ei sunau, ci telefonul. Mecanic, merse prin ceaţă pînă în salon, unde totul era atît de normal, atît de familiar, şi ridică receptorul. - Alo? Vocea-i suna îndepărtată, a gol, ca o singură bătaie într-o tobă de lemn. Clătinîndu-se puţin pe picioare, privi modelul pe care-l formau razele soarelui pe podelele late de brad, intrînd pe fereastră. - Da. Da, înţeleg. Voi veni. Am... Ce? Scuturîndu-şi capul ca să şi-l limpezească, Mi­randa făcu un efort să-şi aducă aminte ce avea de spus. - Am de... de rezolvat nişte lucruri, mai întîi. Nu, voi pleca imediat ce pot. Apoi, în ea se răzvrăti o stare pe care era prea bui­măcită pentru a o recunoaşte ca fiind isterie. - Am bagajele gata făcute, rîse ea, ascuţit. Încă mai rîdea, cînd închise telefonul. Şi tot rîzînd, se lăsă să cadă moale într-un fotoliu, fără a-şi da seama, cînd se strînse ghem, defensiv, că rîsul i se prefăcuse în suspine. Ţinea strîns în ambele mîini o ceaşcă de ceai fier­binte, dar nu bea. Ştia că ar fi tremurat, dar o îmbărbăta s-o ţină astfel, să simtă căldura trecînd prin porţelan pînă în degetele ei înfrigurate, alinîndu-i juliturile din palme. Fusese coerentă - era obligatoriu să fie coerentă, să vorbească limpede, calm şi, precis -, cînd reclama o tîlhărie la poliţie. După ce reuşise să judece din nou, dăduse tele­foanele necesare, vorbise cu ofiţerii care veniseră acasă. Acum, însă, cînd terminase şi era iarăşi singură, nu mai părea capabilă să se ţină de un singur gînd cu şir, mai mult de zece secunde. - Miranda! Strigătul fu urmat de detunătura uşii din faţă trîntindu-se. Andrew năvăli înăuntru, aruncînd o privire îngro­zită spre faţa surorii sale, - O, lisuse! Se apropie grăbit, lăsîndu-se pe vine la picioarele ei, pentru a începe să-i mîngîie obrajii cu degetele sale pre­lungi. - Vai de mine, draga mea. - N-am nimic. Doar nişte zgîrieturi. Dar stăpînirea de sine pe care reuşise să şi-o adune la loc era fragilă. - Am fost mai mult speriată decît rănită. Andrew îi văzu rupturile de la genunchii pantalonilor, sîgele uscat pe lîngă. - Nenorocitul. Ochii lui, de un albastru mai şters decît al surorii sale, se întunecară brusc de groază. -Te-a... Îşi coborî mîinile peste ale ei, ajungînd sa ţină îm­preună ceaşca de porţelan. - Te-a violat? - Nu. Nu. Nimic de soiul ăsta. Mi-a furat doar poşeta. Nu voia decît bani. Îmi pare rău că am pus poliţia să te anunţe. Trebuia s-o fac eu însămi. - Nu-i nimic. Nu te agita. Îi strînse mai tare mîinile, apoi i le eliberă repede, cînd Miranda tresări. - Aoleu, fetiţo, zise el luîndu-i ceaşca din mîini şi punînd-o deoparte, după care îi întoarse palmele julite. - Ce rău îmi pare. Haide, să te duc la spital. - N-am nevoie de nici un spital. Am numai vînătăi şi zgîrieturi. Trase adînc aer în piept, constatînd că-i era mai uşor s-o facă acum, cînd îl avea alături pe Andrew. Putea s-o enerveze şi o dezamăgise. Dar, în toată viaţa ei, fusese singurul care n-o trădase niciodată, care-i fusese alături. Andrew luă ceaşca de ceai, punîndu-i-o iarăşi în mîini. - Bea puţin, îi ordonă, înainte de a se ridica pentru a se plimba puţin ca să-şi alunge o parte din frică şi furie. Avea un chip slab, destul de osos, potrivit cu con­stituţia lui longilină şi costelivă. Tenul îi era asemănător cu al surorii sale, deşi avea părul de un roşcat mai în­chis, aproape acaju. De enervare, se bătea cu mîna pe coapsă din mers. - Aş vrea să fi fost aici. La naiba, Miranda, trebuia să fiu aici. - Nu poţi fi peste tot, Andrew. Nimeni n-ar fi putut prevedea că aveam să fiu tîlhărită în faţa propriei noa­stre case. Cred - şi poliţia crede - că se pregătea să intre în casă, să ne jefuiască, iar sosirea mea l-a luat prin surprindere, făcîndu-l să-şi schimbe planurile. - Au spus că avea cuţit. - Mda. Încet, Miranda ridică o mînă la mica tăietură de pe beregată. - Şi pot anunţa că n-am scăpat de fobia mea de cuţite. O singură privire i-am aruncat şi mi-a încremenit mintea.   Ochii lui Andrew se înverşunară, dar vorbi cu blîndeţe, cînd reveni să se aşeze lîngă ea: - Ce-a făcut? Poţi să-mi spui? - A apărut ca din senin. Tocmai îmi scoteam lucrurile din portbagaj. M-a tras de păr şi mi-a pus cuţitul la bere­gată. Am crezut că avea să mă omoare, dar m-a trîntit pe jos, mi-a luat poşeta şi servieta, mi-a spart cauciucurile şi a plecat. Reuşi să zîmbească şovăitor. - N-a fost tocmai întîmpinarea la care mă aşteptasem. - Trebuia să fiu aici, repetă Andrew. - Andrew, nu, se aplecă Miranda spre el, închizînd ochii. Acum eşti aici. Şi se părea că atîta lucru era de ajuns ca s-o li­niştească. - A telefonat mama. - Ce? Andrew, care începuse s-o cuprindă cu un braţ pe după umeri, se aplecă să-i privească faţa. - Cînd am intrat în casă, suna telefonul. Doamne, încă mai am mintea în ceaţă, se plînse ea, frecîndu-şi tîmpla. Mîine trebuie să mă duc la Florenţa. - Nu fi ridicolă. Abia ai ajuns acasă şi eşti rănită, eşti zguduită. Christoase, cum îţi poate cere să te urci în avion imediat după ce ai fost jefuită? - Nu i-am spus, ridică Miranda din umeri. Nu gîndeam. În orice caz, m-a chemat categoric şi clar. Tre­buie să-mi rezerv bilet. - Miranda, te duci imediat la culcare. ­- A, da, zîmbi ea din nou. Nu peste mult. - O sun, zise Andrew trăgînd aer în piept, ca un om în faţa unei corvezi neplăcute. Am să-i explic. - Eroul meu, îl sărută ea pe obraz, cu drag. Nu, am să mă duc. O baie fierbinte, o aspirină şi-am să-mi revin. Iar după această mică aventură, mi-ar prinde bine o diversiune. Se pare că are un bronz pe care vrea să i-l expertizez. Puse la loc ceaiul, care se răcise. - Nu m-ar chema la Standjo dacă n-ar fi ceva impor­tant. Are nevoie de un arheometrist, şi repede. - Are destui arheometrişti angajaţi la Standjo. - Exact. De astă dată, zîmbetul Mirandei fu subţire şi vesel. „Standjo" venea de la Standford-Jones, Elizabeth luase măsuri ca nu numai numele ei, ci şi tot ce mai avea pe agendă, să fie pe primul plan în activităţile din Florenţa. - Deci, dacă mă cheamă pe mine, înseamnă că este ceva important. Vrea să rămînă în familie. Elizabeth Standford-Jones, directoare la Standjo, Florenţa, trimite după un expert în bronzurile renascentiste italiene şi do­reşte unul care să poarte numele Jones. N-am de gînd s-o dezamăgesc. ☼ ☼ ☼ Nu găsi bilet de avion pentru a doua zi dimineaţă şi trebui să se resemneze cu un loc seara, la cursa de Roma cu schimbare pentru Florenţa. Aproape o zi întîrziere. Avea să tragă ponoasele. În timp ce încerca să scape de dureri în baia fier­binte, Miranda calculă diferenţa de timp şi ajunse la con­cluzia că nu avea nici un rost să-i telefoneze mamei sale. Elizabeth era acasă, după toate probabilităţile în pat. Nu mai avea ce să facă în acea seară, îşi spuse ea. Dimineaţa, urma să sune la Standjo. O zi nu putea conta prea mult, nici chiar pentru Elizabeth. Avea să închirieze o maşină pînă la aeroport, căci, după cum o durea genunchiul, şofatul ar fi putut să-i pună probleme, chiar dacă reuşea să-şi înlocuiască ra­pid pneurile. Nu trebuia decît să... Se îndreptă de spate, în cadă, făcînd apa să se re­verse peste margine. Paşaportul. Paşaportul ei, permisul de conducere, le­gitimaţia de la firmă, îi luase servieta şi poşeta - cu toate actele de identitate. - Fir-ar al dracu', fu singurul lucru pe care-l putu spune, în timp ce-şi freca faţa cu mîinile. Numai asta mai lipsea. Trase de lanţul dopului de modă veche al cadei cu gheare. Ieşeau aburi din ea, iar valul de energie furioasă o făcu să se ridice în picioare, luînd un prosop, înainte ca genunchiul lovit să-i cedeze sub trup. Stăpînindu-şi un ţipăt, se rezemă cu mîna de perete şi se aşeză pe marginea cadei, scăpînd prosopul în apă. Îi venea să plîngă, de neputinţă, de durere, de frica ascuţită şi neaşteptată care o străpunse din nou. Stătea aşezată pe margine, goală, dîrdîind, cu respiraţia tremu­rătoare ieşindu-i în mici gîfîieli întretăiate pe care nu şi le putea controla. Lacrimile n-aveau s-o ajute să-şi regăsească actele, nici să-şi vindece rănile sau să ajungă la Florenţa. Şi le înghiţi şi stoarse prosopul. Cu grijă, îşi ridică picioarele din cadă cu mîinile, unul cîte unul. Îşi regăsi echilibrul, în timp ce pielea i se îmbrobona cu o sudoare rece, aducînd-o iarăşi în pragul lacrimilor. Dar se ţinu bine, sprijinin-du-se de lavabou, şi se studie în oglinda întreagă de pe spatele uşii. Avea vînătăi pe braţe. Nu-şi amintea s-o fi apucat de acolo, dar urmele erau de un cenuşiu închis, aşa că era logic s-o fi făcut. Şoldul îi era învineţit şi o durea intens. Îşi aminti că o trîntise peste maşină. Genunchii-i erau juliţi pînă la carne, cel stîng arătînd dezgustător de umflat şi de roşu. Probabil că în cădere şi-l luxase. Podurile palmelor o ardeau după contactul dur cu prundişul aleii. Însă cea care-i făcu capul să se învîrtească, provocîndu-i un nou val de greaţă în stomac, fu tăietura pre­lungă şi superficială de pe gît. Fascinată şi copleşită, îşi ridică într-acolo degetele. La un centimetru de vena ju­gulară, îşi spuse. La un pas de moarte. Dacă atacantul i-ar fi dorit moartea, ar fi omorît-o. Iar acest lucru era mai rău decît toate vînătâile şi durerile care-i pulsau greţos. Un străin avusese în mîini viaţa ei. - Niciodată, zise ea întorcîndu-şi capul dinspre oglindă şi chinuindu-se să-şi ia halatul din cîrligul de alamă de lîngâ uşă. Niciodată nu voi lăsa să se mai întîmple una ca asta. Îngheţa de frig şi se înfăşură cu halatul cît putu de repede. În timp ce se străduia să-i lege cordonul, o miş­care în dreptul ferestrei o făcu să ridice brusc capul, cu inima bubuindu-i în piept. Se întorsese. Ar fi vrut să fugă, să se ascundă, să ţipe după An­drew, să se strîngă ghem după o uşă încuiată. Şi, cu dinţii strînşi, se apropie de fereastră pentru a privi afară. Nu era decît Andrew, văzu ea, cu un val ameţitor de uşurare. Avea pe el scurta cadrilată de ţapinar pe-care o purta cînd tăia lemne sau se plimba pe dealuri. Aprinsese lămpile de afară, iar Miranda văzu un obiect sclipindu-i în mînă, un lucru pe care îl legăna în timp ce mergea prin curte. Nedumerită, îşi lipi faţa de geam. O crosă de golf? Ce Dumnezeu căuta afară, patrulînd pe peluza înzăpezită, cu o crosă de golf în mînă? Apoi înţelese şi o năpădi duioşia, mai liniştitoare de­cît orice analgezic. O păzea. Din nou o podidiră lacrimile. Una i se pre­linse pe obraz. Apoi, îl văzu oprindu-se, pentru a scoate un obiect din buzunar şi a-l ridica. Şi îl văzu trăgînd o duşcă prelungă dintr-o sticlă. „O, Andrew," îşi spuse ea, închizînd ochii, în timp ce i se frîngea inima. „În ce hal ai ajuns." ☼ ☼ ☼ O trezi durerea, cu şocuri fierbinţi care-i palpitau în genunchi. Miranda dibui să aprindă lampa şi scutură cîteva pilule din flaconul pe care-l pusese pe noptieră. În timp ce le înghiţea, îşi dădu seama că ar fi trebuit să urmeze sfatul lui Andrew şi să meargă la spital, unde vreun doctor înţelegător i-ar fi scris o reţetă pentru nişte medicamente bune şi puternice. Privi cadranul luminiscent al ceasului şi văzu că era trecut de trei. Cel puţin, cocktail-ul de ibuprofen şi as­pirină pe care-l luase la miezul nopţii îi asigurase trei ore de odihnă. Dar acum era trează şi încerca să alunge durerea. Putea foarte bine să termine cu toate, hotărî ea, şi să privească adevărul în faţă. Ţinînd seama de diferenţa de fus orar, Elizabeth tre­buia să fie la birou. Miranda luă receptorul şi formă nu­mărul. Gemînd încet, îşi potrivi pernele pe tăblia arcuită de fier forjat a patului şi se rezemă. - Miranda, tocmai mă pregăteam să-ţi las un mesaj la hotel, pentru mîine cînd soseşti. - Voi întîrzia. Am... - Întîrzii? Cuvîntul părea o aşchie de gheaţă, rece şi ascuţită. - Îmi pare rău. - Parcă spusesem clar că proiectul ăsta are maximă prioritate. Am garantat guvernului că astăzi începem testele. - Îl voi trimite pe John Carter. Eu am... - Eu nu pe John Carter l-am chemat, ci pe tine. Orice altă treabă mai ai, poţi s-o amîni. Cred că şi pe asta am spus-o la fel de clar. - Da, ai spus-o. Nu, reflectă ea, de data asta pastilele nu puteau s-o mai ajute. Dar furia rece care începea să i se aţîţe în suflet avea toate şansele de a alunga mica durere. - Eram hotărîtă să ajung, aşa cum mi-ai cerut. - Atunci, de ce nu ajungi? - Ieri mi s-a furat paşaportul şi toate celelalte acte. Voi aranja să-mi scot altele cît pot de repede şi să iau alt bilet de avion. Fiind vineri, mă îndoiesc că pot obţine documentele înainte de săptămîna viitoare. Ştia bine cum funcţionau birocraţiile, îşi spuse cu înverşunare Miranda. În asemenea condiţii crescuse. - Chiar şi într-un oraş relativ liniştit, ca Jones Point, e 0 prostie să nu-ţi încui maşina. - Nu le aveam în maşină, ci la mine. Te anunţ imediat ce obţin altele noi şi-mi rezerv loc la avion. Scuză-mă pentru întîrziere. Proiectul va beneficia de tot timpul şi atenţia mea, de îndată ce sosesc. La revedere, mamă. Cu o satisfacţie perversă, închise înainte ca Elizabeth să mai poată scoate o vorbă. ☼ ☼ ☼ În cabinetul ei elegant şi spaţios, la peste patru mii cinci sute de kilometri distanţă, Elizabeth privi telefonul cu un amestec de nemulţumire şi derută. - Ai vreo problemă? Distrasă, Elizabeth o privi pe fosta ei noră. Elise Warfield stătea cu o planşetă pe genunchi, cu ochii verzi mari şi nedumeriţi şi gura senzuală, cu buze pline, ar­cuită uşor într-un surîs atent. Căsnicia dintre Elise şi Andrew fusese nereuşită, ceea ce o dezamăgise pe Elizabeth. Dar relaţia ei pro­fesională şi personală cu Elise nu avusese de suferit de pe urma divorţului. - Da, Miranda întîrzie. - Întîrzie? îşi înălţă Elise sprîncenele, făcîndu-ie să dispară sub bretonul de bucle care-i cădea pe frunte. Nu-i stă în fire. - I s-au furat paşaportul şi toate actele. - Vai, dar e îngrozitor. Elise se ridică în picioare. Avea doar un metru şai­zeci. Curbele feminine ale trupului ei planturos abia reu­şeau să pară delicate. Cu părul de abanos, ca o bonetă lucitoare, ochii mari cu gene grele, pielea albă ca laptele şi gura foarte roşie, semăna cu o zînă sexy şi eficientă. - A fost prădată? - Nu mi-a spus amănunte, se crispară un moment buzele lui Elizabeth. Va rezolva să şi le înlocuiască şi-o să-şi reprogrameze sosirea. S-ar putea să dureze cîteva zile. Elise dădu să întrebe dacă Miranda fusese rănită, apoi îşi înghiţi cuvintele. După expresia din ochii lui Eli­zabeth, sau nu ştia, sau n-o prea interesa, - Ştiu că vrei să începi azi expertiza. Cu siguranţă, se poate aranja. Pot să-mi reorganizez unele activităţi şi să încep eu. Pe gînduri, Elizabeth se ridică, întorcîndu-se spre fe­reastră, întotdeauna gîndea mai limpede cînd privea oraşul. Florenţa era casa ei, fusese căminul ei de prima oară cînd o văzuse. Avea pe-atunci optsprezece ani, o tînără studentă de colegiu cu o iubire disperată pentru artă şi o sete secretă de aventuri. Se îndrăgostise fără speranţă de oraş, cu acope­rişurile sale roşii şi cupolele maiestuoase, cu străzile întortocheate şi pieţele agitate. Şi se îndrăgostise de un tînăr sculptor, care cu far­mecul lui o ademenise în pat, îi dăduse să mănînce spaghetti şi o învăţase să-şi cunoască propria inimă. Desigur, fusese nepotrivit pentru ea. Complet nepotrivit. Sărac şi de o pasiune sălbatică. Părinţii ei o aduseseră cu forţa înapoi la Boston, imediat ce aflaseră de legătura lor. Şi, fireşte, acesta fusese sfîrşitul. Elizabeth reveni la realitate, nemulţumită că mintea i se abătuse în acea direcţie. Luase propriile ei hotărîri In viaţă şi erau excelente. Acum, era conducătoarea uneia dintre cele mai mari şi mai respectabile instituţii de cercetări ale artei din întreaga lume. O fi fost Standjo unul dintre braţele organi­zaţiei Jones, dar îi aparţinea ei. Numele ei apărea primul pe firmă, iar ea, de asemenea, era pe locul întîi. Stătea în cadrul ferestrei, zveltă şi atrăgătoare la cei cincizeci şi opt de ani ai săi. Părul îi era de un blond cendru vopsit discret într-unul dintre cele mai elegante saloane de coafură din Florenţa. Gusturile impecabile i se reflectau în costumul Valentino pe care-l purta, de culoarea vinetei coapte, cu nasturi de aur brumat. Escarpenii de piele se potriveau exact la culoare. Avea un ten curat, cu structura osoasă rafinată din New England învingînd cele cîteva riduri care îndrăz­neau să se arate, Ochii-i erau de un albastru intens şi nemilos de inteligent. Prezenta imaginea unei profesio­niste calme şi sofisticate, cu avere şi prestigiu social. Nici în ruptul capului nu s-ar fi mulţumit cu mai puţin. Nu, îşi spuse ea, niciodată n-ar fi acceptat ceva mai prejos decît triumful absolut. - O vom aştepta, spuse, întorcîndu-se spre Elise. E domeniul ei, specialitatea ei. Voi lua legătura personal cu ministrul, ca să-i explic scurta amînare. Elise îi zîmbi: - Nimeni nu înţelege amînările mai bine ca italienii. - Destul de adevărat. În cursul zilei de azi vom trece peste rapoartele acelea, Elise. Vreau să dau telefonul chiar acum. - Tu hotărăşti. - Într-adevăr. A, şi mîine vine John Carter. Va lucra în echipa Mirandei. Ai libertatea ca între timp să-i repar­tizezi un alt proiect. N-are nici un rost să ardă gazul de pomană. - Vine John? Mă bucur că-l voi revedea. Ne poate fi oricînd de folos în laborator. Am eu grijă. - Îţi mulţumesc, Elise. Cînd rămase singură, Elizabeth se aşeză din nou la birou, privind seiful din partea opusă a încăperii. Cu gîndul la ceea ce era înăuntru. Miranda avea să conducă proiectul. Decizia ei fusese luată în momentul cînd văzuse bronzul. Avea să fie o mare operaţiune Standjo, cu o Jones la cîrmă. Asta plă­nuise, asta pretindea. Şi avea s-o aibă.