Regii nisipurilor de George R.R. Martin
CALEA C...
Recent Posts
Razboinicii George R.R. Martin vol.2
VULTURUL ...
Razboinicii George R.R. Martin vol.1
REGELE NO...
Peregrinarile lui Tuf de George R.R. Martin
PRO...
Lumina ce se stinge de George R.R. Martin
...
Furtuna pe Windhaven de George R.R. Martin
PRO...
Cavalerul Misterios Poveste din Cele Şapte Regate...
Adanci, tot mai adanci, tunelurile de George R.R. ...
Razboinicii de George R.R. Martin volumul 2
VUL...
Razboinicii George R.R. Martin volumul 1
INTROD...
Posts
Adanci, tot mai adanci, tunelurile de George R.R. Martin
Lui Greel îi era frică.
Stătea în bezna caldă şi deasă de după cotitură, cu trupul firav lipit de bara stranie de metal care străbătea podeaua tunelului. Ţinea ochii închişi. Se căznea să stea perfect nemişcat.
Era înarmat. În pumnul drept, încleştat, strângea o suliţă scurtă, cu ţepuşe, dar nu-i alunga deloc teama.
Străbătuse cale lungă, foarte lungă. Urcase mai sus şi ajunsese mai departe decât oricare alt cercetaş al Oamenilor de multe generaţii încoace. Îşi croise drum cu greu prin Nivelurile Periculoase, în care creaturile-vierme îi vânau necontenit pe Oameni. O pândise şi-o omorâse pe cârtiţa ucigaşă incandescentă din Tunelurile Mijlocii, care stăteau să se surpe. Şerpuise prin zeci de culoare fără hartă şi fără nume, care păreau atât de înguste, încât de-abia se putea strecura un om prin ele.
Iar acum pătrunsese până în Tunelurile Străvechi, măreţele tuneluri şi coridoare legendare, din care, se povestea, ieşiseră Oamenii cu un milion de ani în urmă. Nu era laş. Îndrăznea să străbată pasaje în care omul nu mai pusese piciorul de sute de ani.
Se temea, dar nu se ruşina. Un bun cercetaş ştie când să se teamă. Iar Greel era unul foarte bun. Aşa că stătea în linişte pe întuneric, strângea suliţa în pumn şi se gândea.
Încetul cu încetul, frica începu să-l părăsească. Prinse curaj şi deschise ochii. Apoi îi închise imediat la loc.
În faţă, tunelul era cuprins de flăcări.
Nu mai văzuse foc până atunci, deşi auzise de multe ori de el în poveşti. Fierbinte. Şi strălucitor, atât de strălucitor, că te usturau ochii. Pe aceia care-l priveau îndelung îi păştea orbirea.
Aşa că rămase cu ochii închişi. Un cercetaş are nevoie de ochi. Nu putea lăsa focul din faţa lui să-l orbească.
Aici în spate, în bezna de după cotitură, ardea chiar foarte tare. Te dureau ochii dacă te uitai cum se agaţă flăcările de zidurile curbate, dar durerea era suportabilă.
Mai devreme însă, când văzuse focul prima dată, nu acţionase deloc înţelept. Se târâse înainte, cu ochi mijiţi, spre cotitura zidului. Atinsese focul de pe piatră. Apoi, ca un prost, se uitase dincolo de curbă.
Şi acum îl usturau ochii. Nu aruncase decât o privire înainte de a se răsuci şi de-a se furişa în linişte în locul unde zăcea acum. Îi fusese destul. Dincolo de curbă, focul ardea mai puternic, mult mai puternic decât şi-ar fi putut el închipui. Îl zărea chiar şi prin ochii închişi, două puncte săltăreţe şi dureroase, de o strălucire nemaipomenită. Nu voiau să dispară. Focul îi rănise parţial ochii, îşi zise.
Totuşi, când pusese mâna pe el acolo sus, pe perete, nu semănase cu cel din poveşti. Simţise piatra rece şi puţin umedă, ca toate pietrele. Focul era fierbinte, spuneau poveştile. Însă cel de pe piatră nu-l arsese.
Atunci nu era foc, hotărî Greel. Ce era, nu ştia. Nu putea să fie foc, dacă nu te ardea.
Se foi uşor pe loc. Cât se poate de încet, întinse braţul în beznă şi-l atinse pe H’ssig.
Fratele-de-spirit se afla la câţiva metri, lângă una dintre celelalte bare de metal. Îl mângâie cu mintea şi-l simţi vibrând la atingerea lui. Gândurile şi senzaţiile li se amestecară fără cuvinte.
Şi lui îi era frică. Marele şobolan vânător nu avea ochi. Simţul mirosului îi era însă mult mai dezvoltat decât al lui, iar în tunel plutea un miros straniu. Şi de auzit, tot H’ssig auzea mai bine. Cu ajutorul urechilor lui, Greel desluşi din nou zgomotele neobişnuite, stârnite de focul care nu era foc.
Deschise iarăşi ochii. Nu deodată, ci treptat, de data asta. Se uită pe sub pleoapele întredeschise. Găurile lăsate de foc în privirea lui erau tot acolo, dar mai estompate. Iar flacăra mai slabă, care se deplasa de-a lungul zidului curbat al tunelului, era suportabilă dacă nu se uita direct în ea.
Totuşi, nu mai putea înainta. Dar nici înapoi nu avea voie să se târască. Era cercetaş. Avea o datorie de îndeplinit.
Întinse din nou braţul spre H’ssig. Şobolanul vânător îl însoţea de la naştere. Nu-l dezamăgise niciodată. N-o să-l dezamăgească nici acum. Nu avea ochi care să-l doară, dar urechile şi nasul lui îi vor spune lui Greel ceea ce trebuie să ştie despre lucrul de după curbă.
H’ssig mai mult simţi decât auzi ordinul. încet de tot, începu să se târască spre foc.
— O comoară!
Glasul lui Ciffonetto vibra de admiraţie. Stratul de grăsime protectoare de pe faţă nu reuşea să-i ascundă zâmbetul larg.
Von der Stadt arăta neîncrezător. Nu doar chipul, ci tot corpul său emana îndoială. Amândoi bărbaţii erau îmbrăcaţi la fel, în salopete gri fără nici o formă, ţesute din pânză metalică grea. Dar nu puteau fi confundaţi. Von der Stadt avea abilitatea unică de a-şi manifesta îndoiala în timp ce rămânea absolut nemişcat.
Când se mişca sau vorbea, sentimentul răzbătea mai puternic. Aşa se întâmpla şi acum.
— Halal comoară, comentă el, simplu.
Suficient să-l irite pe Ciffonetto, care se încruntă uşor spre tovarăşul său mai bine făcut.
— Eu vorbesc serios, îi zise.
Raza lanternei grele despică întunericul dens şi se deplasă în sus şi în jos pe unul dintre stâlpii mâncaţi de rugină care se întindeau de pe peron până la tavan.
— Uită-te acolo, îl îndemnă.
Celălalt îl ascultă. Plin de îndoială.
— Îl văd. Unde-i comoara?
Ciffonetto mişcă în continuare lanterna în sus şi în jos.
— Asta-i comoara. Tot locul ăsta e o măreaţă descoperire istorică. Am ştiut eu că aici trebuie să căutăm. Le-am spus şi lor.
— Ce-i aşa grozav la un stâlp de oţel? întrebă Von der Stadt, măturându-l şi el cu lanterna.
— Gradul de conservare, răspunse Ciffonetto, apropiindu-se. Deasupra solului e numai zgură radioactivă, chiar şi acum. Dar aici jos avem nişte artefacte splendide. Ne vor ajuta să ne formăm o imagine mult mai clară despre cum arăta vechea civilizaţie înaintea dezastrului.
— Ştim cum arăta vechea civilizaţie înaintea dezastrului. Avem benzi, cărţi, filme, de toate. O sumedenie de mărturii. Războiul nici măcar n-a ajuns pe Lună.
— Da, da, însă aici e altceva. E realitate, rosti şi mângâie afectuos stâlpul cu degetele înmănuşate. Uită-te la el.
Von der Stadt veni mai aproape. Zări litere gravate în metal. Mai degrabă scrijelite. Nu prea adânc, dar se puteau desluşi, deşi mai greu.
Ciffonetto zâmbi din nou. Celălalt se arătă sceptic.
— Rodney o iubeşte pe Wanda, citi el, în cele din urmă şi scutură din cap. La naiba, Cliff, găseşti rahaturi din astea în orice closet public din Luna City.
Tovarăşul său dădu ochii peste cap.
— Dacă am găsi cea mai veche pictură rupestră din lume, tu tot ai zice că nu-i decât cel mai prost desen al unui bivol.
Urmări conturul literelor cu degetele mâinii libere.
— Nu pricepi? E vechi. E istorie. E rămăşiţa unei civilizaţii şi a unei naţiuni şi a unei planete care au pierit cu aproape jumătate de mileniu în urmă.
Von der Stadt nu replică, dar se manifestă mai departe plin de îndoială. Flutură lanterna.
— Mai sunt din ăştia, dacă aşa ceva cauţi, vorbi el şi fixă raza pe un stâlp aflat la câţiva metri distanţă.
De data asta, Ciffonetto citi inscripţia:
— „Pocăiţi-vă, de nu, o să pieriţi”, rosti şi zâmbi, după ce raza lanternei lui se încrucişă cu a camaradului său. Cuvintele profetului, scrise pe zidurile metroului, adăugă încet, chicotind.
— Halal profet, se încruntă Von der Stadt. Cred c-au avut o religie tare sucită.
— Hristoase! N-o lua şi tu întocmai. Era un citat. Un poet de la mijlocul secolului al douăzecilea, pe nume Simon. A scris vorbele astea numai cu cincizeci de ani înaintea dezastrului.
Von der Stadt nu se arătă interesat. Se îndepărtă nerăbdător, plimbând neglijent lanterna printre ruinele negre ca smoala din vechea staţie de metrou.
— E zăpuşeală aici, se plânse.
— Sus e şi mai şi, spuse tovarăşul lui, deja pierdut în lectura altei inscripţii.
— Dar nu-i aceeaşi, veni riposta.
Ciffonetto nu catadicsi să-i răspundă.
— E cea mai mare descoperire a expediţiei, zise el într-un sfârşit, ridicând privirea de pe inscripţie. Trebuie să facem fotografii. Şi să-i aducem şi pe ceilalţi. Ne pierdem vremea la suprafaţă.
— Şi-o să găsim mai multe aici? se auzi întrebarea, plină de îndoială, desigur.
Confirmă dând din cap.
— Păi eu ce tot spun? Suprafaţa e acoperită cu gips. E încă un iad radioactiv acolo sus, după atâtea secole. Dacă a supravieţuit ceva, a supravieţuit sub pământ. Acolo trebuie să căutăm. Ar trebui să ne despărţim şi să explorăm tot sistemul de tuneluri, grăi şi mişcă braţul într-un gest cuprinzător.
— Tu şi cu Nagel v-aţi tot certat pe seama expediţiei. Tot drumul de la Luna City. Se vede că nu prea ţi-a priit.
— Doctorul e un prost, zise Ciffonetto precaut.
— Nu cred. Sunt soldat, nu om de ştiinţă, dar i-am ascultat părerea şi mi se pare logică. Toate lucrurile de aici, de jos, sunt nemaipomenite, dar nu aşa ceva caută el. Nu după ele a fost trimisă expediţia pe Pământ.
— Ştiu, ştiu, caută urme de viaţă. Viaţă umană, mai ales. Aşa că trimite fluturaşi în fiecare zi, tot mai departe. Şi până acum nu s-a ales decât cu câteva specii de insecte şi o mână de păsări mutante.
Von der Stadt scutură din umeri.
— Dacă s-ar uita aici, ar găsi ce caută, continuă celălalt. Nu-şi dă seama cât de adânc săpau oraşele înainte de război. Pe sub picioarele noastre trec kilometri întregi de tuneluri. Nivel după nivel. Acolo ar trebui să fie supravieţuitorii, dacă mai trăieşte vreunul.
— Tu ce crezi?
— Păi, după război, singurii care ar fi scăpat cu viaţă ar fi fost cei din adăposturile de la mare adâncime. Sau cei din tunelurile de sub oraşe. Radioactivitatea i-ar fi împiedicat să iasă la suprafaţă ani de zile. La naiba, nici acum nu găseşti nimic interesant deasupra. Ar fi fost prinşi în capcană acolo jos. S-ar fi adaptat. După câteva generaţii, nici n-ar mai fi vrut să urce.
Dar Von der Stadt nu-i mai dădea atenţie şi nici nu-l mai asculta. Se deplasase până la marginea peronului şi acum se holba la şine. Stătu aşa un minut, două, apoi luă o hotărâre. Îndesă lanterna la curea şi începu să coboare.
— Hai, spuse el. Să-i căutăm pe supravieţuitorii ăştia ai tăi.
H’ssig avansă lipit de bara de metal. Îl ajuta să se ascundă şi ţinea focul la distanţă, aşa că se mişca într-un spaţiu îngust şi aproape întunecat. Strângând în braţe bara cu toată puterea, se târî fără zgomot de-a lungul curbei, apoi se opri.
Greel explora cu ajutorul lui: cerceta cu urechile lui şi mirosea cu nasul lui de şobolan. Focul vorbea.
Adulmecă două mirosuri, asemănătoare, dar nu identice. Şi distinse două glasuri. Ca şi cum ar fi fost două focuri. Obiectele strălucitoare care-i arseseră ochii erau un fel de fiinţe.
Ascultă. Sunetele percepute atât de clar erau cuvinte. Un soi de limbă. Era sigur. Ştia să facă diferenţa între răcnetele şi mârâitul animalelor şi tiparele vorbirii articulate.
Creaturile de foc glăsuiau într-o limbă necunoscută. Sunetele nu însemnau pentru el nici cât pentru H’ssig, care i le transmitea.
Se concentră asupra mirosului. Era nou, nu-l mai simţise altădată. Parcă aducea cu cel de om, deşi n-avea cum, îşi zise. Un miros asemănător. Şi cuvinte. Oare creaturile de foc să fie oameni? Ar însemna să fie foarte deosebite de Oameni. Dar poveştile pomeneau de cei din vremuri de odinioară, cu puteri şi forme ciudate. Nu cumva sunt creaturile astea aşa ceva? Aici, în Tunelurile Străvechi, unde legendele spuneau că Bătrânii îi creaseră pe Oameni, trăiau asemenea fiinţe?
Da.
Începu să se foiască. Se mişcă încet, ridicându-se în poziţia ghemuit ca să privească prin ochii întredeschişi curba din faţă. Un pocnet înfundat îl întoarse pe H’ssig la loc sigur din tunelul înspăimântător aflat dincolo de ea.
Nu exista decât o singură cale prin care să poată afla, îşi zise Greel. Tremurând, porni să exploreze precaut cu mintea.
Von der Stadt se adaptase la gravitaţia Pământului mult mai rapid decât Ciffonetto. Ajunse repede pe fundul tunelului şi aşteptă nerăbdător să coboare şi camaradul lui de pe peron.
Acesta sări ultimii câţiva zeci de centimetri şi ateriză cu o bufnitură. Cercetă peronul cu priviri îngrijorate.
— Sper că mai pot să urc înapoi, spuse el.
— Tu ai vrut să explorezi toate tunelurile, veni răspunsul, însoţit de o ridicătură din umeri.
— Da, admise, luându-şi ochii de la peron, ca să privească de jur împrejur. Şi încă mai vreau. Aici, în tunelurile astea, se află răspunsurile pe care le căutăm.
— Sau aşa afirmă teoria ta.
Von der Stadt se uită în ambele direcţii, alese una la întâmplare şi porni înainte, luminându-şi paşii cu lanterna. Ciffonetto veni imediat în spatele lui.
Intrară într-un tunel lung, drept şi pustiu.
— Spune-mi, rosti Von de Stadt dintr-odată, în timp ce mergeau, să zicem că supravieţuitorii tăi au apucat sfârşitul războiului ascunşi în adăposturi. N-ar fi fost obligaţi să iasă la suprafaţă în cele din urmă? Vreau să spun, cum ar putea cineva să trăiască aici? întrebă şi se uită în jur cu dezgust evident.
— Ai luat lecţii de la Nagel? se răţoi tovarăşul lui. Am auzit întrebarea de atâtea ori, că mi s-a acrit de ea. Recunosc că ar fi greu să trăieşti aici, dar nu imposibil. La început, ar avea acces la cantităţi mari de hrană conservată. Multă mâncare se păstra în subsoluri. Ajungeai la ea prin tuneluri. Mai târziu, puteau să-şi cultive hrana. Există plante care cresc fără lumină. Şi, pe lângă ele, insecte şi animale plicticoase, îmi închipui.
— Un regim pe bază de gângănii şi ciuperci. Nu mi se pare prea sănătos.
Cel interpelat se opri brusc, fără a catadicsi să comenteze.
— Uită-te acolo, zise, arătând cu lanterna.
Lumina tresăltă pe o spărtură zimţată din zidul tunelului. Parcă sfărâmase cineva piatra cu multă vreme în urmă.
Von der Stadt lumină şi el zona ca să se vadă mai bine. Din spărtură cobora un culoar. Agitat, Ciffonetto se îndreptă spre el.
— Ce naiba mai zici de asta? întrebă el, rânjind şi vârî capul şi lanterna în pasajul primitiv, dar le scoase repede. Nu-i nimic pe-aici. Se închide după câţiva metri. Totuşi, îmi confirmă spusele.
Celălalt se arătă oarecum tulburat. Mâna liberă îi alunecă spre pistolul din tocul lateral.
— Nu ştiu, rosti el.
— Nu, nu ştii, continuă celălalt triumfător. Nici Nagel nu ştie. Aici jos au locuit oameni. Poate încă mai locuiesc. Trebuie să organizăm o explorare mai serioasă a întregului sistem subteran.
Se întrerupse, amintindu-şi de argumentul tovarăşului său din urmă cu câteva clipe.
— Cât priveşte gângăniile şi ciupercile tale, oamenii se pot obişnui să mănânce multe lucruri. Se adaptează. Dacă au reuşit să supravieţuiască războiului - şi culoarul ăsta dovedeşte că au reuşit -, atunci au supravieţuit şi urmărilor lui, fac pariu.
— Poate. Nu pricep de ce eşti aşa de nerăbdător să descoperi supravieţuitori. Vreau să zic, expediţia e importantă şi măreaţă şi toate cele. Trebuie să reluăm zborurile în cosmos, iar locul acesta e numai bun ca să ne testăm echipamentul. Şi presupun că savanţii tăi vor lua cu ei nişte exponate reuşite pentru muzee. Dar oameni? Ce altceva ne-a adus Pământul, în afară de Marea Foamete?
Primi un zâmbet îngăduitor.
— Tocmai din cauza Marii Foamete vrem să-i găsim acum pe oameni.
Făcu o pauză.
— Acum avem destule cu care să-l atragem pe Nagel. Hai să ne întoarcem, spuse şi porni în direcţia din care veniseră, apoi continuă. Marea Foamete a fost o consecinţă inevitabilă a războiului de pe Pământ. Când n-au mai sosit provizii, a dispărut orice posibilitate de a-i ţine pe toţi în viaţă pe colonia lunară. Nouăzeci la sută au murit de foame. Luna ar fi putut deveni autonomă, dar numai dacă avea o populaţie foarte scăzută. Asta s-a întâmplat. Populaţia s-a adaptat. Dar noi am reciclat aerul şi apa şi am cultivat hrană în rezervoare hidroponice. Ne-am luptat, am supravieţuit. Şi am început să reconstruim. Dar am şi pierdut mult. Prea mulţi oameni au murit. Fondul nostru genetic era foarte redus şi nu prea divers. Colonia n-a avut diversitate rasială nici la începuturi. Asta nu ne-a ajutat. De fapt, populaţia a continuat să scadă multă vreme după ce am beneficiat de resursele necesare pentru a susţine mai mulţi indivizi. Ideea consangvinizării n-a mers. Acum, numărul locuitorilor creşte din nou, dar încet. Stagnăm. Ne-a luat aproape cinci secole să reluăm călătoriile spaţiale. Şi încă n-am reprodus multe dintre lucrurile existente pe Pământ înaintea dezastrului. Von der Stadt se încruntă.
— „Stagnăm” e un cuvânt cam aspru, remarcă el. Eu cred că ne-am descurcat foarte bine.
Ciffonetto ignoră comentariul fluturând din lanternă.
— Foarte bine, dar nu destul de bine. Nu ne ducem nicăieri. Am făcut al naibii de puţine schimbări şi nici prea multe idei noi nu ne-au venit. Avem nevoie de perspective proaspete, de rezerve genetice proaspete. Avem nevoie de stimulare prin contactul cu o cultură străină. Supravieţuitorii ne-ar oferi aşa ceva. Prin câte a trecut Pământul, şi ei trebuie să se fi schimbat cumva. În plus, ei ar fi dovada că viaţa umană mai poate lua avânt aici. E un aspect crucial, dacă vrem să stabilim o colonie.
Adăugă ultima idee mai mult ca un gând întârziat, dar Von der Stadt o aprobă. Înclină afirmativ din cap cu o figură gravă.
Ajunseseră din nou la staţie. Ciffonetto porni direct spre peron.
— Hai să ne întoarcem la bază. De-abia aştept să văd cum îi cade faţa lui Nagel când îi spun ce-am descoperit.
Erau oameni.
Greel era aproape convins. Aveau o structură curioasă a minţii, dar era umană. Îi plăcea să sondeze mintea altora. Cunoştea senzaţia aspră, vagă a minţii de animal, umbrele obscene care alcătuiau gândurile creaturilor-vierme. Şi cunoştea minţile oamenilor.
Asta erau.
Straniu, totuşi. Minţile se împreunează într-o adevărată comunicare numai cu un frate-de-spirit. Dar întotdeauna există o comuniune între ele. Întunecată şi de nepătruns, plină de nori, arome, izuri şi sentimente. Dar o comuniune.
Acum, nu avu loc nici o comuniune. Mintea lui comunica parcă cu un animal inferior. Nu percepea nici o reacţie. Oamenii şi fraţii-de-spirit îi răspundeau; animalele, nu.
Aceşti oameni nu-i răspundeau. Aceşti oameni-foc ciudaţi aveau minţi paralizate şi schiloade.
În bezna din tunel, Greel se ridică din poziţia ghemuit. Focul dispăruse brusc de pe zid. Oamenii plecau, se depărtau de el în josul tunelului. Focul se depărta odată cu ei.
Avansă prudent, cu H’ssig alături şi cu suliţa în mână. Minţile nu se puteau împreuna la distanţe prea mari. Trebuia să le ţină aproape. Trebuia să afle mai multe. Era cercetaş. Avea o datorie de îndeplinit.
Mintea lui se furişă afară încă o dată, să simtă parfumul altora. Trebuia să fie sigur.
Gândurile lor fremătau în jurul lui haotic, într-un vârtej străpuns de dâre luminoase şi sentimente şi idei săltăreţe, pe jumătate vizibile. Prinse câte ceva. Recunoscu ceva. Apoi îi veni o idee.
Gustă prelung şi adânc din minţile lor şi învăţă din ele. Dar parcă tot cu mintea unui animal se împreuna. Nu era perceput. Nu obţinea nici o reacţie.
Ei se depărtau mereu, gândurile li se disipau, iar împreunarea minţilor devenea tot mai dificilă. Greel avansă. Şovăi când ajunse la curbă. Dar ştia că trebuie să continue. Era cercetaş.
Se lăsă la pământ, miji ochii şi se deplasă de-a lungul curbei în patru labe.
Când trecu de ea, se opri cu răsuflarea tăiată. Se afla într-un coridor larg, o peşteră imensă cu tavan boltit şi pilaştri uriaşi, înalţi până la cer. Pasajul sclipea de lumină, o lumină bizară, agresivă, atotstăpânitoare.
Era un loc de legendă. Coridorul Bătrânilor. Acesta trebuia să fie. Nu mai văzuse niciodată o încăpere atât de mare. Dintre toţi Oamenii, el se aventurase cel mai departe şi urcase cel mai sus. Nu se vedeau oamenii, dar focul lor dansa la gura tunelului din capătul celălalt al coridorului. Intens, dar suportabil. Dispăruseră după altă cotitură. Îşi dădu seama că se uita numai la reflexia slabă a focului. Câtă vreme nu se uita direct la el, era în siguranţă.
Pătrunse în coridor, cercetaşul din el strigându-i să escaladeze zidul şi să cerceteze încăperea de deasupra, din care se înălţau pilaştri. Nu. Oamenii-foc erau mai importanţi. Iar în coridor se putea întoarce altă dată.
H’ssig se frecă de piciorul lui. Coborî braţul şi mângâie liniştitor blana moale a şobolanului. Fratele-de-spirit îi simţea zbaterea gândurilor.
Oameni, da, era convins. Şi află mai multe. Gândurile lor nu erau ale acestora, dar erau gânduri umane şi pe unele chiar le înţelegea. Unul dintre ei ardea, ardea să găsească alţi oameni. Îi caută pe Oameni, îşi zise Greel.
Acest lucru îl ştia. Era cercetaş şi putea pătrunde în mintea altora. Nu făcea greşeli. Dar ce anume trebuia să facă - asta nu ştia.
Îi căutau pe Oameni. Poate era un lucru bun. Când se gândise prima oară la el, vibrase de bucurie. Oamenii-foc semănau cu Bătrânii din legende. Dacă îi căutau pe Oameni, atunci îi va conduce la ei. O să fie răsplătit regeşte, o să fie slăvit, iar poveştile o să-i ducă numele din generaţie în generaţie.
Mai mult decât atât, era datoria lui. De la ultimele generaţii încoace, lucrurile nu prea mergeau bine pentru Oameni. Vremea binelui se încheiase odată cu sosirea creaturilor-vierme, care-i goniseră dintr-un tunel într-altul. Şi acum, sub picioarele lui, se mai dădeau lupte în Nivelurile Periculoase şi în tunelurile Oamenilor.
Iar Greel ştia că pierdeau.
Încet. Dar sigur. Creaturile-vierme erau noi pentru ei. Mai mult decât animale, dar mai puţin, mult mai puţin decât oameni. Nu aveau nevoie de tuneluri. Pândeau chiar şi prin pământ şi nu erau nicăieri în siguranţă.
Oamenii ripostau. Cei care pătrundeau în mintea altora simţeau creaturile-vierme pe care suliţele le ucideau, iar şobolanii le sfâşiau în bucăţele. Dar creaturile-vierme fugeau întotdeauna înapoi în pământ. Şi erau multe, multe, iar ei foarte puţini.
Însă aceşti oameni noi, aceşti oameni-foc, puteau schimba rezultatul războiului. Legendele spuneau că Bătrânii luptaseră folosind focul şi arme neştiute, iar aceştia trăiau în foc. Ar putea veni în ajutorul Oamenilor. Le-ar putea da arme puternice ca să alunge creaturile-vierme în bezna din care au venit.
Dar.
Dar aceştia nu erau chiar oameni. Aveau minţile paralizate, iar gândurile lor, în cea mai mare parte, îi erau străine. Nu prindea decât frânturi din ele. Nu le putea cunoaşte la fel ca pe ale Oamenilor, când îşi împreunau minţile.
I-ar putea conduce la ei. Ştia drumul. Înapoi şi în jos, o cotitură aici, încă una dincolo. Prin Tunelurile din Mijloc şi prin Nivelurile Periculoase.
Dar dacă-i conducea şi pe urmă se dovedeau duşmani? Dacă se întorceau împotriva Oamenilor cu focul lor? Se temea de ce-ar putea face.
Fără el, nu-i vor găsi niciodată, era convins. Numai el, din atâtea generaţii, ajunsese atât de departe. Şi numai furişându-se şi pătrunzând în alte minţi şi cu H’ssig alături. Ei n-ar fi găsit niciodată drumurile pe care venise el, tunelurile acelea şerpuitoare care duceau adânc, adânc în pământ.
Aşa că erau în siguranţă dacă el nu făcea nimic, dar atunci crea-turile-vierme ar câştiga, în cele din urmă. Ar dura, poate, generaţii la rând. Şi n-ar rezista.
Trebuia să ia o hotărâre. Nici unul dintre cei care pătrundeau în mintea altora nu putea străbate nici măcar o mică parte din distanţa care-l separa pe el de tunelurile Oamenilor. El singur trebuia să hotărască.
Şi va trebui să hotărască repede. Pentru că, îşi dădu seama îngrozit, oamenii-foc se întorceau. Le percepea gândurile stranii tot mai puternic, iar lumina din coridor se intensifica.
Şovăi, apoi porni încet înapoi către tunelul din care venise.
— Stai puţin, spuse Von der Stadt când tovarăşul lui urcase deja un sfert de zid. Hai să vedem ce e şi în direcţia opusă.
Ciffonetto întoarse capul stângaci să-l privească, renunţă când văzu că nu poate, apoi sări jos. Păru nemulţumit.
— Ar trebui să ne întoarcem. Am văzut destul.
— Tu ai vrut să explorăm şi locul ăsta de aici, îi răspunse celălalt scuturând din umeri. Aşa că hai să facem o treabă ca lumea. Poate că nu ne mai despart decât câţiva metri de încă una dintre descoperirile tale măreţe.
— Bine, acceptă Ciffonetto, scoţându-şi lanterna din curea, unde o vârâse când încercase să se urce pe zid. Poate ai dreptate. Ar fi trist să-l aducem pe Nagel aici şi să dea el peste ceva ce nouă ne-a scăpat.
Von der Stadt îl aprobă din cap. Razele lanternelor se împletiră şi cei doi porniră repede către gura adâncă şi întunecoasă a tunelului.
Se apropiau. Frica şi nehotărârea i se învălmăşeau printre gânduri. Se lipi de zid. Se dădu înapoi, repede şi fără zgomot. Trebuie să stea departe de foc până hotărăşte ce să facă.
Însă după primul colţ, tunelul se întindea lung şi drept. Greel se mişcă repede. Dar nu destul de repede. Şi, imprudent, avu ochii larg deschişi când focul apăru dintr-odată, izbitor.
Îl usturau ochii. Chiţăi de durere şi se azvârli la pământ. Focul nu voia să plece. Îl vedea cum dansează, schimbând înspăimântător culorile, chiar prin pleoapele lăsate.
Se forţă să se controleze. Se afla încă la distanţă de ei. Avea încă arma. Întinse mâna spre H’ssig, lângă el. Şobolanul fără ochi îl va ajuta din nou să vadă.
Cu ochii tot închişi, începu să se târască înapoi, departe de foc. H’ssig rămase pe loc.
— Ce naiba a fost asta?
Întrebarea şoptită a lui Von der Stadt atârnă în aer o clipă.
Împietri chiar pe locul în care cotise. Lângă el, Ciffonetto înţepenise şi el la auzul zgomotului. Omul de ştiinţă păru nedumerit.
— Nu ştiu. Ceva... ciudat. Mi s-a părut că-i un animal care suferă. Un fel de ţipăt. Dar parcă cine ţipa se străduia să nu fie auzit.
Plimbă lanterna încolo şi încoace, desenând fâşii de lumină pe catifeaua întunericului, dar nu zări nimic. Von der Stadt o îndreptă pe a lui drept în faţă, fără să se mişte.
— Nu-mi place, zise el, cuprins de îndoială. S-o fi găsind cineva acolo, jos, dar nu înseamnă că e şi prietenos.
Mută lanterna în stânga şi scoase pistolul.
— Hai să vedem, adăugă el.
Ciffonetto se încruntă, dar nu mai zise nimic. Îşi văzură de drum mai departe.
Erau mari şi se mişcau repede. Copleşit de disperare, Greel îşi dădu seama că-l vor prinde. Hotărâseră deja în locul lui.
Dar poate că aşa trebuia să se întâmple. Erau oameni. Asemenea Bătrânilor. Îi vor ajuta pe Oameni în lupta împotriva creaturilor-vierme. Va începe o nouă eră. Vremea fricii va trece. Groaza se va stinge. Gloria străveche de care vorbesc poveştile se va întoarce şi Oamenii vor construi, încă o dată, culoare largi şi tuneluri solide.
Da. Hotărâseră în locul lui, dar luaseră hotărârea cea bună. Singura. Omul trebuie să se întâlnească cu omul şi amândoi vor ţine piept creaturilor-vierme.
Ţinu ochii închişi, dar se ridică în picioare.
Şi începu să vorbească.
Se opriră din nou, cu picioarele în aer. De data asta nu mai auziră un ţipăt înăbuşit, ci un sunet moale, un fel de şuierat, prea clar să-l confunde cu altceva.
Cele două lanterne fluturară în toate părţile preţ de câteva secunde. Una dintre ele înţepeni. Cealaltă şovăi, apoi împietri şi ea.
Împreună, dădură la iveală un iaz luminos la capătul îndepărtat al tunelului. Şi în mijlocul lui stătea... ce?
— Dumnezeule, vorbi Von der Stadt. Cliff, spune-mi repede ce e, înainte să trag.
— Nu trage. Nu se mişcă.
— Dar... ce e?
— Nu ştiu.
Glasul savantului tremură straniu, nesigur.
Fiinţa din iazul de lumină era scundă, nu cu mult peste un metru. Scundă şi dezgustătoare. Aducea vag cu un om, dar avea membre disproporţionate, mâini şi picioare strâmbe, groteşti. Iar pielea, pielea avea un aspect scârbos, de larvă.
Cel mai urât era însă capul. Mare, mult prea mare faţă de corp, cu toate acestea, nasul şi gura de-abia se ghiceau. Parcă nu avea decât ochi. Doi ochi mari, imenşi, hidoşi, ascunşi acum sub pleoapele de piele albă ca moartea.
Von der Stadt înmărmurise, dar pe Ciffonetto înfăţişarea creaturii îl zgudui. Totuşi el vorbi cel dintâi:
— Priveşte, rosti cu glas încet. Uită-te în palma ei. Cred... cred că-i o unealtă.
Tăcere. Lungă, apăsătoare. Apoi din nou vocea lui Ciffonetto, răguşită:
— Cred că e un om.
Greel ardea.
Îl atacase focul. Ochii îl dureau şi închişi. Ştia ce oroare îl pândea dacă i-ar fi deschis. Îl atacase focul. Pielea îl gâdila şi-l durea. Din ce în ce mai tare.
Totuşi, rămase neclintit. Era cercetaş. Avea o datorie de îndeplinit. Răbdă, în timp ce mintea lui se împreuna cu a celor doi.
Şi acolo, în mintea lor, descoperi teama, dar o teamă controlată, îşi văzu propria imagine prin ochii lor, distorsionată, înceţoşată. Gustă groaza şi repulsia care se războiau într-unul dintre ei. Şi repulsia pură care-l tulbura pe celălalt.
Se înfurie, dar se stăpâni. Trebuie să ajungă la ei. Trebuie să-i conducă la Oameni. Erau orbi şi schilodiţi şi nu-şi puteau înfrâna sentimentele, dar dacă ar înţelege, ar ajuta. Da.
Nu se clinti. Aşteptă. Îl ustura pielea, dar aşteptă.
— Aia, vorbi Von der Stadt. Chestia aia e un om?
Ciffonetto dădu afirmativ din cap.
— Trebuie să fie. Are unelte. A vorbit.
Avu o scurtă ezitare.
— Dar... Doamne, nu mi-am închipuit niciodată aşa ceva. Tunelurile. Bezna. De sute de ani, numai beznă. Nu mi-ar fi trecut prin cap. Atâta evoluţie în aşa de puţin timp.
— Un om? îşi exprimă Von der Stadt iarăşi îndoiala. Eşti nebun. Nici un om nu poate ajunge aşa.
Celălalt nici nu-l auzi.
— Ar fi trebuit să-mi dau seama, bolborosi. Ar fi trebuit să bănuiesc. Radiaţiile, bineînţeles. Accelerează mutaţiile. Durată de viaţă mai scurtă, probabil. Ai avut dreptate. Oamenii nu pot trăi cu gângănii şi ciuperci. Nu oamenii ca noi. Aşa că s-au adaptat. S-au adaptat la întuneric şi la tuneluri. A... tresări. Ochii, continuă el, apoi stinse lanterna şi pereţii parcă se înclinară spre ei. Probabil că sunt sensibili. Îi facem rău. Abate-ţi lanterna.
Tovarăşul lui îi aruncă o privire piezişă.
— E destul de întuneric şi aşa.
Dar îl ascultă. Raza de lumină îşi schimbă direcţia.
— Istorie, spuse Ciffonetto. Un moment care va dăinui prin...
Nu apucă să-şi termine propoziţia. Von der Stadt era tensionat, cu nervii la limită. Când mută lanterna de pe fiinţa din tunel, surprinse o mişcare scurtă prin întuneric. O deplasă înainte şi înapoi, văzu din nou mişcarea şi fixă raza pe şine.
Anterior, fusese gata să tragă, dar ezitase, pentru că fiinţa care aducea a om stătuse nemişcată, dubioasă.
Aceasta de acum nu stătea pe loc. Chiţăia şi mişuna. Şi nici nu era necunoscută.
De data asta, nu mai ezită.
Se auzi un răcnet, urmă o licărire. Apoi încă una.
— L-am nimerit. Un afurisit de şobolan.
Şi Greel ţipă.
După usturimea insuportabilă, urmase o clipă de uşurare. Dar numai una. Pe urmă, brusc, îl cotropi suferinţa. Val după val după val. Îl răvăşi, îi strivi gândurile despre oamenii-foc, le strivi teama din mintea lui, îi strivi mânia.
H’ssig era mort. Fratele-de-spirit murise.
Oamenii-foc îl omorâseră.
Urlă de furie amestecată cu durere. Ţâşni în faţă şi ridică suliţa.
Deschise ochii. O scânteiere scurtă, apoi iarăşi durere şi orbire.
Dar scânteierea îi fu de ajuns. Lovi. O dată şi încă o dată. Sălbatic, turbat, lovitură după lovitură, înţepătură după înţepătură.
Pe urmă, din nou, universul se înroşi de durere şi auzi a doua oară zgomotul care adusese moartea lui H’ssig. Se pomeni trântit la pământ şi deschise ochii. Foc, era foc peste tot.
Dar nu ţinu mult. Numai puţin. Imediat lumea se întunecă la loc pentru Greel al Oamenilor.
Pistolul încă fumega. Mâna tot nu se mişca. Dar Von der Stadt, cu gura căscată, se holba când la creatura care explodase în tunel, când la sângele care i se scurgea pe uniformă.
După aceea scăpă arma şi-şi duse mâinile în jurul stomacului, în jurul rănilor. Ridică degetele pline de sânge şi se uită mirat la ele, apoi la Ciffonetto.
— Şobolanul, îi spuse cu durere în voce. N-am făcut decât să împuşc un şobolan. Urmărea creatura. De ce, Cliff...
Se prăbuşi. Căzu cu un bufnet. Lanterna clipi de câteva ori şi se stinse.
Bâjbâială prelungă în beznă. În cele din urmă, lanterna celuilalt se aprinse şi savantul, palid ca moartea, îngenunche lângă tovarăşul său.
— Von, rosti el, scuturându-l de uniformă. Eşti teafăr? Rupse materialul şi văzu carnea sfâşiată.
— Nici măcar nu l-am văzut venind, bolborosea Von der Stadt. Am abătut lanterna, cum mi-ai zis. De ce? N-aveam de gând să-l împuşc. Nu dacă era om. Am împuşcat un şobolan. Un nenorocit de şobolan. Îl urmărea.
Paralizat, Ciffonetto înclină afirmativ din cap.
— N-a fost vina ta. Probabil că l-ai speriat. Dar acum ai nevoie de îngrijire. Te-a rănit grav. Crezi că poţi să ajungi până în tabără?
Nu mai aşteptă răspunsul. Vârî braţul sub al lui, îl ridică în picioare şi începu să-l care în jos prin tunel, rugându-se să ajungă la peron.
— N-am făcut decât să împuşc un şobolan, repeta întruna Von der Stadt, cu glas uluit.
— Nu te îngrijora. N-are importanţă. O să găsim alţi oameni. O să scotocim în tot sistemul metroului dacă va fi nevoie. O să-i găsim.
— Numai un şobolan. Numai un şobolan.
Ajunseră pe peron. Îl lăsă la pământ.
— Nu pot să urc şi să te car şi pe tine. Va trebui să te las aici. Mă duc după ajutor.
Se îndreptă de spate şi-şi agăţă lanterna de curea.
— Numai un şobolan, repetă Von der Stadt.
— Calmează-te. Chiar dacă n-o să-i găsim, n-am pierdut nimic. Sunt, evident, nişte suboameni. Poate au fost ca noi, cândva. Dar acum nu mai sunt. Au degenerat. Oricum, n-am avea ce învăţa de la ei.
Dar celălalt nu mai asculta şi nu mai auzea nimic. Stătea pur şi simplu proptit de perete, cu braţele strânse în jurul stomacului, simţind cum i se scurge sângele printre degete, bolborosind la nesfârşit aceleaşi cuvinte.
Ciffonetto se întoarse cu faţa la perete. Câţiva metri, până la peron, apoi liftul vechi şi ruginit, ruinele din subsol şi lumina zilei. Trebuia să se grăbească. Von der Stadt nu avea să reziste mult.
Apucă piatra, se trase în sus şi se agăţă de zid disperat, cu mâna liberă pipăind după un punct de sprijin. Încă un efort, mai sus.
Aproape că ajunse, aproape că atinse peronul, când muşchii lui de creatură lunară, flasci, cedară. Un spasm brusc şi mâna îi alunecă. Cealaltă nu reuşi să-i susţină greutatea.
Căzu. Pe lanternă.
Întunericul nu era cel cu care se obişnuise, ci mai dens, mai de nepătruns. Îşi stăpâni urletul.
Când încercă să se ridice, îi dădu drumul. Nu numai lanterna se sparse în căzătură.
Ecoul urletului răsună repetat în tunelul lung şi negru, pe care nu-l vedea. Trecu multă vreme până se stinse. Când, în cele din urmă, nu-l mai auzi, urlă încă o dată. Şi încă o dată.
Într-un sfârşit, răguşit, se opri.
— Von, întrebă el, Von, mă auzi?
Nu primi nici un răspuns. Repetă întrebarea. Să vorbească. Trebuie să vorbească întruna, ca să nu-şi piardă minţile. În bezna din jur, ghici mişcări uşoare la câţiva metri de el.
Von der Stadt chicoti, cu mintea rătăcită în capătul celălalt al infinitului.
— N-a fost decât un şobolan. Un şobolan.
Tăcere. Apoi glasul moale al lui Ciffonetto:
— Da, Von, da.
— N-a fost decât un şobolan.
— N-a fost decât un şobolan.
— N-a fost decât un şobolan.
SFÂRŞIT
Peregrinarile lui Tuf de George R.R. Martin
PROLOG
CATALOGUL ŞASE
INFORMAŢIA NUMĂRUL 37433 - 800912 – 5442894
CENTRUL SHANDELLOR PENTRU PROGRESUL CULTURII ŞI CUNOAŞTERII
DEPARTAMENTUL XENOANTROPOLOGIE
descrierea informaţiei: codificare de voce pe cristal
informaţie găsită la: H’ro Brana (coordonate SQ19, V7715, I21)
tentativă de datare: înregistrată cu aproximativ 276 ani standard în urmă
selectabilă după criteriile:
rase de sclavi, Hrangan
legende şi mituri, Hruun
medicină,
– boală, neidentificată
baze comerciale, abandonate
Alo? Alo?
Da. Văd că funcţionează. Bine.
Sunt Rarik Hortvenzy, agent comercial începător, şi lansez un avertisment pentru oricine îmi va găsi mesajul.
Acum se lasă înserarea, ultima pentru mine. Soarele s-a cufundat dincolo de culmile dinspre vest, pătând solul cu sânge, iar crepusculul îşi croieşte, inexorabil, drum spre mine. Stelele apar una câte una, dar singura dintre ele care contează arde noapte şi zi, zi şi noapte. E mereu cu mine, cel mai strălucitor lucru de pe cer, în afară de soare. E steaua molimei.
În ziua aceasta, am înmormântat-o pe Janeel. Cu mâinile mele am înmormântat-o, săpând în solul tare, stâncos, din zori şi până spre sfârşitul după-amiezii. Până când mâinile m-au ars de durere. După ce mi-am terminat chinul, după ce ultima lopată din praful ăsta străin, scârbos, a fost aruncată peste capul moartei, după ce ultima piatră a fost aşezată pe movilă, m-am ridicat şi am scuipat pe mormânt.
Totul a fost din vina ei. I-am spus asta, nu doar o dată, ci de multe ori, în timp ce zăcea pe moarte. Iar când sfârşitul a fost aproape, şi-a recunoscut vinovăţia, în cele din urmă. A fost vina ei că am venit aici. A fost vina ei că n-am plecat când puteam s-o facem. A fost vina ei că a murit – da, nu-i nici o îndoială – şi-i vina ei că eu voi putrezi neînmormântat, atunci când îmi va veni timpul, iar carnea mea va deveni ospăţ pentru fiarele întunericului, pentru zburătorii şi vânătorii-nopţii cu care speraserăm, cândva, să facem negoţ.
Steaua molimei clipeşte doar un pic, aruncând asupra solului o lumină strălucitoare, limpede. Asta nu-i bine. I-am spus lui Janeel, odată: o stea a molimei ar trebui să fie roşie. Ar trebui să arate ursuză, să se înfăşoare într-o sclipire stacojie, să şoptească în noapte sugestii de foc şi sânge. Puritatea asta albă, limpede, ce legătură are cu molima? Aşa fusese şi în primele zile, când nava pe care o închiriaserăm abia ne lăsase la sol, pentru a ne deschide mândrul complex comercial, ne lăsase la sol şi apoi plecase. Pe atunci, steaua molimei era doar una dintre cele cincizeci de stele de primă mărime pe cerul acesta străin, fiind greu de observat. Pe vremea aceea râdeam de ea, de superstiţiile primitivilor, de brutele acelea înapoiate care-şi închipuiau că boala vine din cer.
Mai târziu, însă, steaua molimei a început să se schimbe. Noapte după noapte, ardea mai puternic, până când a devenit vizibilă chiar şi în timpul zilei. Dar, cu mult înainte de asta, epidemia se dezlănţuise…
Zburătorii se rotesc pe cerul ce se întunecă. Planoare, asta sunt. De departe, au o anumită frumuseţe. Trezesc în mintea mea amintirea pescăruşilor-umbră din locul meu natal, Budakhar, de lângă marea plină de viaţă, de pe planeta Razyar. Dar aici nu-i nici o mare, ci doar munţi, dealuri şi pustietate uscată, iar eu ştiu că zburătorii ăştia n-arată deloc frumos când îi vezi de aproape. Fiinţe slăbănoage şi teribile, asta sunt, având înălţimea doar jumătate din cea a unui om, cu piele parcă tăbăcită, întinsă puternic peste oasele lor ciudate, goale pe dinăuntru. Aripile lor sunt uscate şi tari, ca membrana unei tobe, pintenii lor ascuţiţi precum pumnalele, iar sub creasta mare, osoasă, care atârnă ca o lamă îndoită de pe craniile lor înguste, au ochi de-un roşu hidos.
Janeel spunea că sunt inteligenţi. Că au un limbaj, aşa zicea. Le-am auzit vocile, voci tăioase, stridente, care-ţi răneau nervii. N-am învăţat niciodată să le vorbesc limba. Nici Janeel. Inteligenţi, zicea ea. Putem să facem negoţ cu ei. Ha, ha! N-aveau nevoie nici de noi, nici de mărfurile noastre. Ştiau destul cât să fure, asta da, şi aici se termina inteligenţa lor. Dar noi şi ei aveam ceva în comun: moartea.
Zburătorii mureau. Vânătorii-nopţii, cu membrele lor masive, răsucite, şi mâini cu două degete noduroase, cu ochi care ardeau ca nişte tăciuni într-un foc gata să se stingă, în craniile lor bombate, mureau şi ei, ha, ha! Aveau o putere înspăimântătoare, iar ochii aceia mari, bizari, puteau vedea prin beznă, când norii de furtună acopereau chiar şi steaua molimei. În peşterile lor, vânătorii şopteau despre Minţile măreţe, stăpânii pe care-i slujiseră odată, cei care aveau să se întoarcă iar cândva, pentru a-i chema să pornească din nou la război. Dar Minţile nu veneau, iar vânătorii-nopţii mureau – la fel ca şi zburătorii, la fel ca şi cei din rase mai ascunse, ale căror trupuri le-am găsit pe dealurile de cremene, la fel ca şi animalele fără minte, la fel ca şi ierburile şi copacii, la fel ca Janeel şi ca mine.
Janeel îmi spusese că, pentru noi, aceasta va fi o planetă a aurului şi pietrelor preţioase. E o planetă a morţii. H’ro Brana e numele din hărţile ei străvechi. Eu nu-i voi spune astfel. Ea ştia numele tuturor popoarelor de acolo. Îmi amintesc doar unul: Hruun. Acesta-i adevăratul nume al vânătorilor-nopţii. O rasă de sclavi, zicea ea, a hranganilor, marele duşman, acum dispărut, învins în urmă cu o mie de ani, care-şi abandonase sclavii în timpul îndelungatei prăbuşiri. Era o colonie uitată – zicea ea – o mână de făpturi inteligente, dornice de comerţ. Ea ştia atât de multe, iar eu atât de puţin, dar acum eu am îngropat-o şi am scuipat pe mormântul ei, şi cunosc adevărul despre aceştia. Dacă erau sclavi, atunci fuseseră sclavi răi, pentru că stăpânii lor îi aşezaseră într-un iad, sub lumina plină de cruzime a stelei molimei.
Ultima navă de aprovizionare a venit acum o jumătate de an. Am fi putut pleca. Epidemia deja începuse. Zburătorii se târau pe vârfurile munţilor, prăvălindu-se apoi de pe culmi. I-am găsit cu pielea inflamată, din care se scurgea lichid, şi având crăpături mari în membrana tăbăcită a aripilor. Vânătorii-nopţii veneau la noi acoperiţi de abcese vinete şi cumpărau umbrele în număr mare, să-i apere de razele stelei molimei. Când nava asolizase, am fi putut pleca. Dar Janeel a zis să stăm. Avea nume pentru bolile care omorau zburătorii şi vânătorii-nopţii. Avea nume pentru medicamentele care puteau vindeca acea epidemie. A numi un lucru înseamnă a-l înţelege, aşa gândea ea. Am fi putut deveni lecuitori, am fi putut să le câştigăm încrederea lor de brute, iar averea noastră ar fi fost ca şi făcută. A cumpărat toate medicamentele pe care le adusese nava şi a comandat altele. Apoi am început să tratăm molimele pe care le numise.
Când a apărut următoarea boală, a găsit nume şi pentru aceea. Şi pentru următoarea, şi pentru următoarea, şi pentru următoarea… Dar bolile au depăşit puterea ei de a le număra. La început i s-au terminat medicamentele, curând după aceea şi numele, iar în zorii acestei zile i-am săpat mormântul. Fusese o femeie zveltă, activă, dar, murind, devenise foarte ţeapănă, iar membrele i se umflaseră de ajunseseră de două ori cât era normal. A trebuit să sap o groapă mare, ca să încapă cadavrul rigid, umflat. Am numit chestia care o ucisese ciuma lui Janeel. I-am dat un nume. Nu mă pricep la nume. Boala mea este diferită de a ei şi n-are nume. Când mă mişc, o flacără vie aleargă prin oasele mele. Pielea mi-a devenit cenuşie şi sfărâmicioasă. În fiecare dimineaţă, când mă trezesc, găsesc cearşafurile acoperite cu bucăţi din carnea mea, căzute de pe oase, şi pătate cu sângele scurs din locurile umede, cu carne vie, de dedesubt.
Steaua molimei este uriaşă şi strălucitoare deasupra mea, iar acum înţeleg de ce-i albă. Albul este culoarea purităţii, ha, ha, iar steaua molimei purifică acest teritoriu. Totuşi, atingerea ei provoacă putreziciune şi descompunere. Există o ironie fină în asta, nu-i aşa?
Am adus multe arme, dar am vândut puţine. Vânătorii-nopţii şi zburătorii nu pot folosi arme împotriva lucrului care-i ucide şi, de la început, au avut mai multă încredere în umbrele decât în lasere. M-am înarmat cu un aruncător de flăcări, luat din magazie, şi mi-am turnat un pahar de vin negru.
Voi sta aici, în frig, şi-mi voi spune gândurile acestui cristal. Îmi voi bea vinul şi voi privi zburătorii, puţinii care mai trăiesc, în timp ce dansează şi planează prin noapte. De departe, arată ca pescăruşii-umbră de deasupra mării mele pline de viaţă. Îmi voi bea vinul şi-mi voi aminti cum suna marea pe când eram doar un băiat din Budakhar, care visa la stele, iar când vinul se va termina, voi folosi aruncătorul de flăcări.
(tăcere îndelungată)
Nu-mi pot închipui alte cuvinte de spus. Janeel ştia multe cuvinte şi multe nume, dar am înmormântat-o în dimineaţa aceasta.
(tăcere îndelungată)
Dacă înregistrarea mea va fi găsită vreodată…
(scurtă pauză)
Dacă acest mesaj va fi descoperit după ce steaua molimei va păli, aşa cum spun vânătorii-nopţii că se va întâmpla, nu vă lăsaţi înşelaţi. Aceasta nu-i o planetă în regulă, nu-i o planetă pentru trăit. Aici există moarte şi boli pe care nu le poate număra nimeni. Steaua molimei va străluci din nou.
(tăcere îndelungată)
Vinul meu s-a terminat.
(sfârşitul înregistrării)
1. STEAUA MOLIMEI
— Nu, spuse ferm Kaj Nevis celorlalţi. Nici vorbă. Ar fi o tâmpenie să folosim o corporaţie mare de transport.
— Da, o prostie şi o aiureală, îl aprobă Celise Waan. Însă trebuie să ajungem acolo. Deci avem nevoie de o navă. Am mai închiriat de la Starslip. Nave foarte confortabile, cu echipaj politicos şi bucătărie mai mult decât mulţumitoare.
Nevis îi aruncă o privire ucigătoare. Avea o figură potrivită pentru asta – ascuţită, colţuroasă, cu părul pieptănat pe spate, cu nas ca un iatagan, cu ochi mici, negri, pe jumătate ascunşi de sprâncenele dese.
— În ce scop ai închiriat navele alea?
— Pentru excursii de studiu, bineînţeles, răspunse Celise Waan, luând altă prăjitură cu cremă din farfuria din faţa ei, ţinând-o delicat între degetul mare şi arătător, apoi aruncând-o în gură. Am supravegheat multe cercetări importante. Centrul mi-a asigurat finanţarea.
— Să-ţi explic ceva. Asta nu-i o excursie de studii. Nu ne zgâim la obiceiurile de împerechere ale primitivilor. Nu scotocim după informaţii obscure, pe care o persoană rezonabilă n-ar da un ban, aşa cum facem de obicei. Mica noastră conspiraţie are scopul de a descoperi o comoară de-o valoare aproape inimaginabilă. Dacă o vom găsi, n-o vom preda autorităţilor competente. Aţi avut nevoie de mine ca s-o localizez, prin canale mai mult sau mai puţin licite. Şi aveţi atâta încredere în mine, încât nu vreţi să-mi spuneţi despre ce-i vorba până nu vom fi în drum către locul respectiv, iar Lion a angajat un bodyguard. Bine, mie nu-mi pasă. Înţeleg că nu-s singura persoană de pe ShanDellor în care nu se poate avea încredere. Afacerea asta implică un profit uriaş. Şi o putere uriaşă. Dacă o să continui să mă plictiseşti cu pălăvrăgeala despre cuisine, plec. Am lucruri mai importante de făcut decât să stau aici şi să-ţi număr guşile!
Celise Waan mârâi nemulţumită. Era o femeie solidă, rotundă, cu figură roşie, care respira zgomotos.
— Starslip e o firmă reputată. Pe de altă parte, legile de salvare…
— N-au nici o importanţă, o întrerupse Nevis. Avem un set de legi aici, pe ShanDellor, un altul pe Kleronomas, un al treilea pe Maya, şi nici unul dintre ele nu valorează nimic. Dacă aplicăm legile din ShanDi, ne revine doar un sfert din valoarea a ceea ce descoperim – dacă vom găsi ceva. Presupunând că steaua aia a molimei este cu adevărat ceea ce crede Lion că este, şi presupunând că funcţionează încă, atunci cel care ar controla-o ar deţine o superioritate militară copleşitoare în sectorul ăsta. Starslip şi celelalte mari corporaţii de transport sunt la fel de lacome şi de lipsite de scrupule ca şi mine, îţi garantez asta. Dar, pentru că sunt mari şi puternice, guvernele planetare le supraveghează îndeaproape. În cazul în care n-ai observat, îţi atrag atenţia că suntem doar patru. Cinci, dacă o socotim şi pe mercenară, adăugă el, dând din cap spre Rica Dawnstar, care-l răsplăti cu un rânjet rece. O navă mare de linie are mai mult de cinci cofetari. Chiar dacă alegem o navă mică, de cursă, vom fi depăşiţi numeric de oamenii din echipaj. O dată ce aceştia vor vedea ce-am găsit, vă închipuiţi că ne vor lăsa să păstrăm prada?
— Dacă au de gând să ne înşele, o să-i dăm în judecată, declară grăsana specialistă în antropologie, cu un strop de arţag în voce, şi înghiţi ultima prăjitură.
— La ce tribunal? se interesă zâmbind Nevis. Pe ce planetă? Presupunând că ne vor lăsa în viaţă, ceea ce-i cam greu de crezut. Eşti o femeie deosebit de proastă şi de urâtă!
Jefri Lion ascultase stânjenit ciorovăiala.
— Gata, gata, îi întrerupse el. Fără insulte, Nevis! La urma urmei, suntem vârâţi toţi în povestea asta…
Lion, un bărbat scund, masiv, pătrat, purta o jachetă din material cameleonic de camuflaj, cu croială militară, împodobită cu decoraţii primite în cine ştie ce campanie uitată de lume. În semiîntunericul restaurantului, stofa devenise de-un cenuşiu murdar, un cenuşiu care se potrivea cu culoarea bărbii ţepoase, ascuţite, a lui Lion. Bărbatul avea un strop de transpiraţie pe fruntea largă, de om chel. Kaj Nevis îl făcea să fie nervos. Individul avea o reputaţie, la urma urmei. Lion se uită la ceilalţi, cerându-le sprijinul.
Celise Waan se îmbufnă şi-şi aţinti privirea asupra farfuriei, de parcă în felul ăsta ar fi reuşit s-o umple cu prăjituri. Rica Dawnstar – mercenara, cum îi spusese Nevis – se rezemă de spetează, cu o urmă de amuzament sardonic în ochii ei verzi, strălucitori. Sub costumul bej, de paraşutist, şi sub vesta argintie, din plasă de oţel, trupul ei lung, puternic, părea relaxat, aproape indolent. Nu era treaba ei dacă patronii voiau să se certe toată ziua.
— Insultele nu folosesc la nimic, zise Anittas.
Greu de spus ce gândea cibertehul. Figura lui avea cam tot atâta metal lustruit şi plastic câtă carne, expresivitatea fiindu-i redusă la minimum. Degetele lucioase, din oţel, ale mâinii drepte, se împletiseră cu cele cafenii, organice, ale stângii. Îl examina pe Nevis cu doi ochi strălucitori, din metal argintiu, care se mişcau uşor în orbitele din plastic negru.
— Kaj Nevis a scos în evidenţă unele aspecte corecte. Are experienţă în acest domeniu, iar noi nu. Ce folos am avea să-l cooptăm în afacere, dacă nu vrem să-i ascultăm sfaturile?
— Da, aşa-i, îl aprobă Jefri Lion. Ce sugerezi, Nevis? Dacă evităm transcorporaţiile, cum ajungem la steaua molimelor?
— Avem nevoie de o navă, spuse Celise Waan, repetând un lucru evident.
— Corporaţiile de transport nu deţin monopolul navelor, zâmbi Kaj Nevis. De aceea am sugerat să ne întâlnim aici, nu în biroul lui Lion. Cârciuma se află aproape de port. Sunt sigur că omul de care avem nevoie se găseşte aici.
— Un independent? zise, ezitând, Jefri Lion. Unii dintre ei au o reputaţie îndoielnică…
— Ca şi mine, îi reaminti Nevis.
— Exact. Am auzit zvonuri despre contrabandă, chiar despre piraterie. Merită să riscăm, Nevis?
— Nu trebuie să riscăm nimic. Şi nu vom risca. Ţine de cunoaşterea oamenilor. Iar eu cunosc o mulţime de oameni. Oameni potriviţi. Oameni nepotriviţi. Uite, acolo în spate, făcu el semn cu capul, se află o femeie cu pielea închisă la culoare şi cu bijuterii negre. E Jessamyn Caige, proprietara Afacerii Independente. Ne va închiria nava, fără nici o îndoială. La un preţ foarte rezonabil.
Celise Waan se întoarse să se uite.
— Aia? Sper că nava ei are o grilă gravitaţională. Imponderabilitatea îmi produce greaţă.
— Când iei legătura cu ea? se interesă Jefri Lion.
— N-o voi contacta, declară Kaj Nevis. Am folosit-o pentru un transport, două, dar n-aş risca să călătoresc acum cu ea. Nici gând s-o implic în ceva de-o asemenea importanţă. Afacerea Independentă are un echipaj compus din nouă persoane – mai mare decât putem ţine sub control eu şi mercenara. Nu te simţi jignit, Lion, dar restul nu contaţi.
— Ar trebui să ştii că sunt soldat, mormăi afectat Jefri Lion. Am luat parte la lupte.
— Cu o sută de ani în urmă. După cum am spus, ceilalţi nu contează. Iar Jessamyn ne-ar ucide pe toţi cât ai clipi. De aceea aveţi nevoie de mine, adăugă el, privindu-i pe fiecare în parte cu ochii lui mici, negri. Fără mine, aţi fi fost destul de naivi s-o angajaţi pe Jessamyn. Sau o corporaţie de transporturi.
— Nepoata mea lucrează pentru un negustor independent bogat, zise Celise Waan.
— Care? se interesă Nevis.
— Noah Wackerfuss, de pe Lumea Tocmelilor.
— Noah Grasu’, dădu din cap Nevis. O adevărată distracţie să călătoreşti ce el! Vă aduc la cunoştinţă că nava lui e menţinută continuu în imponderabilitate. Gravitaţia l-ar ucide pe bătrânul degenerat – dar asta n-are importanţă. Wackerfuss nu-i deosebit de însetat de sânge, am avea cincizeci la sută şanse să nu ne ucidă. Dar e la fel de şiret şi lacom ca şi ceilalţi. Până la urmă, ar găsi o cale să capete o parte din pradă. În cazul cel mai rău, s-o ia pe toată. Iar echipajul lui are douăzeci de persoane – numai femei. Ai întrebat-o pe nepoata ta despre îndatoririle ei?
Celise Waan roşi.
— Trebuie să ascult insinuările individului ăsta? îl întrebă ea pe Lion. Descoperirea îmi aparţine! Nu vreau să fiu insultată de un derbedeu de mâna a treia, Jefri!
— Să terminăm cu ciorovăiala, o rugă, pe un ton nefericit, Lion. Nevis, nu-i nevoie să te împăunezi cu cunoştinţele tale. Te-am acceptat pentru motive întemeiate, ştim toţi. Probabil cunoşti pe cineva pe care-l putem angaja să ne ducă la steaua molimei.
— Bineînţeles.
— Pe cine? se repezi Anittas.
— Omul e un fel de negustor independent. Fără prea mult succes. Se află de o jumătate de an standard pe ShanDellor, în căutarea unui cargo. Probabil că e disperat – suficient de disperat – aşa că nu ne va respinge oferta. Are o navă mică, paradită, cu nume lung şi ridicol. Nu-i luxoasă, dar ne va duce unde trebuie, iar asta-i tot ce contează. Nu există echipaj, ca să fim îngrijoraţi – doar individul despre care v-am vorbit. Iar el… şi el e cam ridicol. N-o să ne facă probleme. E mare, dar moale, şi pe dinafară, şi pe dinăuntru. Se zice că ar creşte pisici. Nu prea-i plac oamenii. Bea multă bere şi mănâncă prea mult. Mă îndoiesc că are vreo armă. Se zvoneşte că abia se descurcă, hoinărind din planetă în planetă şi vânzând bagatele absurde, jucărioare inutile. Wackerfuss crede că omul nu-i periculos. Dar, chiar dacă se înşală, ce poate face un singur om? Dacă ne ameninţă cu ceva, mercenara şi cu mine îl putem transforma în hrană pentru pisicile lui.
— Nevis, nu vreau să aud de aşa ceva! protestă Jefri Lion. În această călătorie nu se vor făptui crime!
— Nu? întrebă Nevis, făcând semn către Rica Dawnstar. Atunci de ce-ai angajat-o? adăugă el, zâmbind răutăcios – iar zâmbetul de răspuns al femeii fu ironic şi batjocoritor. Oricum, ştiam că ăsta-i locul în care-l vom găsi. Iată omul despre care v-am vorbit.
Nici unul dintre ei, cu excepţia lui Rica Dawnstar, nu era prea versat în arta subtilă a conspiraţiei. Cei trei se întoarseră spre uşă, fixându-l pe bărbatul care tocmai intrase. Acesta era foarte înalt, de aproape doi metri şi jumătate, iar burta-i mare, moale, atârna deasupra cingătorii din metal. Avea mâini gigantice, o figură lungă, ciudat de albă, şi o atitudine bizară, ţeapănă. Pielea, atât cât se vedea, era de albeaţa oaselor uscate. Se părea că-i lipsea complet părul. Purta pantaloni albaştri, sclipitori, şi cămaşă de-un cafeniu închis, cu manşete destrămate.
Probabil simţise că era privit, pentru că întoarse capul şi-i privi la rândul lui, cu figura-i palidă lipsită de expresie. Continuă să se uite la ei. Celise Waan întoarse prima capul, după aceea Jefri Lion, iar în cele din urmă şi Anittas.
— Cine-i? îl întrebă ciborgul pe Kaj Nevis.
— Wackerfuss îi zice Tuffy. Mi s-a spus că numele lui adevărat este Haviland Tuf.
Haviland Tuf luă ultimul fort stelar verde cu o delicateţe care-i contrazicea dimensiunile, apoi privi satisfăcut tabla de joc. Întreaga suprafaţă era roşie: crucişătoarele, cuirasatele, forturile stelare şi coloniile, toate erau roşii.
— Mă văd nevoit să mă declar învingător, spuse el.
— Încă o dată, recunoscu Rica Dawnstar.
Tânăra se întinse, dorind să-şi dezmorţească membrele înţepenite după ore întregi de joc. Avea graţia ucigătoare a unei leoaice. Sub vesta din zale argintii de oţel purta o armă cu ace, într-o teacă atârnată de umăr.
— Poate îndrăznesc prea mult, dacă aş sugera o altă înfruntare, zise Haviland Tuf.
— Nu, mulţumesc, râse Dawnstar. Eşti prea bun. Sunt o jucătoare înnăscută, dar cu tine nu-i distractiv. Am obosit să tot ies pe locul doi.
— Am avut foarte mult noroc în jocurile de până acum. Fără îndoială, norocul meu s-a terminat, iar dumneavoastră veţi întrece modestele mele puteri, în următoarea tentativă.
— Oh, da, fără îndoială, rânji Rica Dawnstar. Permite-mi însă să amân acea tentativă pentru momentul în care plictiseala va deveni ucigătoare. Măcar sunt mai bună decât Lion. Nu-i aşa, Jefri?
Jefri Lion stătea pe un scaun, într-un colţ al camerei de comandă a navei, răsfoind un teanc de texte militare vechi. Jacheta lui din stofă cameleon căpătase culoarea cafenie a panourilor din sintelemn din spatele lui.
— Jocul nu respectă autenticele principii militare, declară el, cu un pic de enervare în glas. Am folosit tactica lui Stephen Cobalt Northstar, cea din momentul în care a Treisprezecea Flotă Umană a înconjurat Hrakkean. Contraatacul lui Tuf a fost complet eronat, ţinând seama de circumstanţe. Dacă regulile jocului ar fi fost corecte, nu puteam fi învins.
— Adevărat? făcu Haviland Tuf. Aveţi un avantaj asupra mea, domnule. La urma urmei, aveţi norocul să fiţi istoric militar, în timp ce eu sunt doar un umil negustor. Îmi lipseşte familiarizarea dumneavoastră cu marile campanii militare ale istoriei. Noroc că, până acum, deficienţele jocului şi o şansă extraordinară au conspirat pentru a compensa ignoranţa mea! Dar aş considera binevenită oportunitatea de a-mi completa cunoaşterea principiilor militare. Dacă veţi binevoi a juca încă o dată, voi studia cu atenţie strategia dumneavoastră subtilă, pentru a încorpora, pe viitor, un mod de gândire mai sănătos, mai autentic, în jocul meu sărman.
Jefri Lion, a cărui flotă argintie fusese eliminată prima în toate jocurile din săptămâna ce trecuse, păru stânjenit.
— Ei bine, Tuf… începu el.
Fu salvat din acea situaţie neplăcută de un răcnet subit, urmat de un val de obscenităţi, ce se auziră din compartimentul învecinat. Haviland Tuf sări imediat în picioare, iar Rica Dawnstar apăru îndată lângă el.
Năvăliră în coridor chiar în clipa în care Celise Waan ieşea afară din încăperea pentru locuit, urmărind o mogâldeaţă neagră cu alb, care trecu vâjâind pe lângă ei şi intră în camera de comandă.
— Prindeţi-o! ţipă Celise Waan la ei.
Femeia avea figura roşie, umflată şi părea furioasă.
— În ce scop, dacă-mi permiteţi să mă interesez? întrebă Tuf, blocând trecerea, coridorul fiind îngust, iar el lat.
Antropologa întinse mâna stângă. Pe palmă se vedeau trei zgârieturi scurte, adânci, mustind de sânge.
— Uite ce mi-a făcut!
— Adevărat… Iar dumneavoastră ce i-aţi făcut ei?
Kaj Nevis ieşi din încăperea de locuit, zâmbind subţire.
— A vrut s-o arunce în cealaltă parte a camerei, zise el.
— Stătea pe patul meu! se indignă Celise Waan. Am intenţionat să trag un pui de somn, iar creatura blestemată dormea în patul meu! răcni ea, după care se întoarse să-l înfrunte pe Nevis. Şterge-ţi rânjetul de pe figură! E suficient de neplăcut că trebuie să ne înghesuim în nava asta mică, amărâtă! Dar refuz să împart spaţiul ăsta insuficient cu animalele jegoase ale individului ăsta imposibil! E vina ta, Nevis! Tu ne-ai vârât în belea! Fă ceva! Îţi cer să-l determini pe Tuf să scape de calamităţile astea mici! Mă auzi? Îţi cer!
— Scuză-mă, spuse Rica Dawnstar din spatele lui Tuf, iar uriaşul se uită la ea şi se dădu într-o parte. Asta-i una dintre calamităţile la care te referi?
Dawnstar păşi în coridor, ţinând o pisică la piept, cu mâna stângă, în timp ce-o mângâia cu dreapta. Un cotoi uriaş, cu păr lung, moale, cenuşiu, şi ochi galbeni, aroganţi. Cântărea probabil vreo nouă kilograme, dar Rica îl ţinea cu uşurinţă, ca pe un pisoi.
— Ce-i ceri lui Tuf să-i facă bătrânului Ciupercă? întrebă ea, în timp ce motanul torcea.
— M-a rănit alta, una neagră cu alb, răspunse Celise Waan, dar asta-i la fel de rea. Uitaţi-vă la figura mea! Uitaţi-vă la ce mi-a făcut! Abia pot să respir, iar când încerc să dorm, mă trezesc cu o pisică pe piept! Ieri gustam ceva. M-am întrerupt un moment din mâncat, iar când m-am întors, lighioana neagră cu alb se ghemuise în farfurie şi rostogolea prăjiturile mele cu mirodenii prin praf, de parcă ar fi fost jucării! Nimic nu-i în siguranţă, cu animalele astea în jur! Am pierdut două stilouri şi cea mai frumoasă brăţară roz! Iar acum asta, atacul! E intolerabil! Insist ca animalele să fie duse imediat în depozit! Imediat, ai auzit?
— Auzul meu este destul de bun, declară Haviland Tuf. Dacă obiectele dumneavoastră care lipsesc nu vor fi regăsite până la sfârşitul călătoriei, voi fi încântat să vă rambursez contravaloarea lor. Dar mă văd obligat, cu regret, să resping cererea dumneavoastră referitoare la Ciupercă şi Distrugere.
— Sunt pasager pe caraghioslâcul ăsta de navă! ţipă la el Celise Waan.
— Insultaţi inteligenţa mea, aşa cum aţi făcut şi cu auzul meu? întrebă Tuf: Statutul dumneavoastră ca pasager este evident, doamnă, nu-i necesar să-mi aduceţi aminte. Permiteţi-mi, totuşi, să subliniez că această navă mică, pe care vă simţiţi liberă s-o jigniţi, este căminul meu, locul în care trăiesc. Indiferent cum este. Mai mult, deşi sunteţi, fără nici o îndoială, pasager şi vă bucuraţi de anumite drepturi şi privilegii, Ciupercă şi Distrugere trebuie să aibă, logic, drepturi substanţial mai mari, pentru că aceasta este locuinţa lor permanentă. Nu-i obiceiul meu să iau pasageri la bordul Cornului abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime. După cum aţi remarcat, spaţiul disponibil este puţin adecvat propriilor mele nevoi. Din nefericire, am suferit diferite vicisitudini ale sorţii în domeniul profesional şi nu câştig nimic ascunzând faptul că rezerva mea de standarzi se îndrepta spre insuficienţă când m-a contactat Kaj Nevis. Am făcut toate eforturile pentru a vă simţi comod la bordul acestei nave pe care o blestemaţi, mergând până la a ceda, pentru necesităţile dumneavoastră colective, zona de locuit a rachetei, improvizându-mi un culcuş incomod în camera de comandă. În ciuda sărăciei mele evidente, am ajuns să regret profund impulsul nebunesc şi altruist care m-a împins să accept această închiriere, mai ales că plata primită abia a ajuns pentru combustibilul şi proviziile necesare călătoriei, precum şi achitării taxei de asolizare din ShanDi. Mă tem că aţi profitat serios de credulitatea mea. Cu toate acestea, sunt un om de cuvânt şi voi face tot ce îmi stă în putinţă pentru a vă duce la destinaţia dumneavoastră misterioasă. Dar sunt obligat să vă cer ca pe durata călătoriei să-i toleraţi pe Ciupercă şi pe Distrugere, aşa cum eu vă tolerez pe dumneavoastră.
— Niciodată! declară Celise Waan.
— Nu mă îndoiam de răspuns, comentă Haviland Tuf.
— N-am de gând să mai stau împreună cu lighioanele, spuse antropologa. Nu există nici un motiv să ne înghesuim într-o cameră, ca soldaţii în cazarmă. Nava nu arăta atât de mică de afară. Unde duce uşa asta? întrebă ea, arătând cu mâna-i grasă.
— Către compartimentele de depozitare, răspunse senin Haviland Tuf. Sunt şaisprezece. Recunosc că şi cel mai mic dintre ele e de două ori mai mare decât limitatul meu spaţiu locuibil.
— Aha! exclamă Waan. Şi ai vreo încărcătură?
— Compartimentul şaisprezece este umplut cu reproduceri din plastic ale măştilor de orgie coogliene pe care, din nefericire, n-am fost în stare să le vând pe ShanDellor, situaţie care m-a pus la discreţia lui Noah Wackerfuss, iar acesta a coborât preţurile şi m-a lipsit de mica mea speranţă de câştig. În compartimentul doisprezece am depozitat unele obiecte personale, echipament de tot felul şi diferite lucruri adunate în timp. Restul navei este complet gol, doamnă.
— Excelent! În acest caz, vom transforma compartimentele mai mici în camere particulare pentru fiecare dintre noi. O chestie simplă, trebuie doar mutate paturile.
— Foarte simplă, recunoscu Haviland Tuf.
— Atunci fă-o! răcni Celise Waan.
— Cum doriţi. Închiriaţi şi un costum spaţial?
— Pentru ce?
— Depozitele nu beneficiază de sistemul pentru menţinerea vieţii, rânji Rica Dawnstar. Nu au aer. Nici căldură. Nici presiune. Nici măcar gravitaţie.
— Tocmai bune să te găzduiască, adăugă Kaj Nevis.
— Într-adevăr, mormăi Haviland Tuf.
Ziua şi noaptea sunt noţiuni lipsite de sens pe o navă cosmică, dar ritmurile străvechi ale trupului omenesc îşi menţin cererile, iar tehnologia a trebuit să se conformeze. De aceea, Cornul abundenţei avea, ca şi alte nave, exceptând imensele vase de război cu trei viteze sau cargoboturile de linie ale corporaţiilor de transport, o perioadă pentru somn – un timp al întunericului şi al tăcerii.
Rica Dawnstar se ridică din culcuşul ei şi-şi apucă arma cu ace, din obişnuinţă. Celise Waan sforăia puternic. Jefri Lion se zbătea şi se răsucea, câştigând bătăliile din mintea lui. Kaj Nevis era pierdut în vise de bogăţie şi putere. Şi cibertehul dormea, deşi era vorba de un alt soi de somn. Pentru a scăpa de plictiseala călătoriei, Anittas se întinsese într-un hamac, se conectase la calculatorul navei şi se închisese. Jumătatea lui cibernetică monitoriza jumătatea lui biologică. Respiraţia îi era lentă şi foarte regulată, temperatura trupului scăzută, consumul de energie redus aproape la zero. Dar senzorii fără pleoape, din metal argintiu, care-i serveau drept ochi, păreau a se mişca uşor, urmărind vreo viziune invizibilă.
Rica Dawnstar ieşi iute din încăpere. Haviland Tuf stătea singur în camera de comandă. În culcuşul lui, torcea motanul cenuşiu. Mâinile uriaşe, albe, ale bărbatului se mişcau pe tastatura calculatorului. Distrugere, pisica mai mică, aceea neagră cu alb, se juca lângă picioarele lui. Ţinea în labe un stilou şi-l rostogolea de colo-colo pe podea. Tuf n-o auzise pe Rica intrând. Nimeni n-o auzea pe Rica mişcându-se, cu excepţia cazului când dorea ea să fie auzită.
— Eşti încă treaz, spuse ea, rezemându-se de uşorul uşii.
Tuf răsuci scaunul şi o privi impasibil.
— O deducţie foarte remarcabilă. Sunt în faţa dumneavoastră activ, ocupat, solicitat de nevoile navei mele. Din dovezile evidente ale ochilor şi urechilor, aţi ajuns la concluzia că nu dorm. Puterea dumneavoastră de raţionament este uluitoare.
Rica Dawnstar pătrunse lent în încăpere şi se întinse pe culcuşul lui Tuf, rămas nestrâns din perioada anterioară de somn.
— Şi eu sunt trează, zise ea, zâmbind.
— Abia de-mi vine să cred.
— Crede. Nu dorm mult, Tuf. Două sau trei ore pe noapte. Un avantaj, în meseria mea.
— Fără îndoială.
— Dar la bordul unei nave reprezintă un dezavantaj. Mă plictisesc.
— Vreţi să facem un joc?
— Poate unul de alt fel, zâmbi ea.
— Sunt dornic să învăţ jocuri noi.
— Bine. Să ne jucăm de-a conspiraţia.
— Regulile nu-mi sunt familiare.
— Sunt destul de simple.
— Într-adevăr? Poate veţi fi suficient de amabilă să le enunţaţi. Figura lungă a lui Tuf rămăsese calmă, evazivă.
— N-ai fi câştigat ultimul meci dacă Waan ar fi fost de partea mea, când i-am cerut, spuse Rica, pe tonul unei conversaţii obişnuite. Alianţele, Tuf, pot fi profitabile pentru toate părţile implicate. Noi doi suntem deosebiţi de ceilalţi. Suntem mercenari. Dacă Lion are dreptate în privinţa stelei molimei, ei vor împărţi bogăţii atât de mari că nu ni le putem imagina, iar noi doi ne vom primi salariul. Nu mi se pare corect.
— Echitatea e un lucru greu de apreciat, comentă Haviland Tuf, şi mult mai greu de atins. Aş dori ca plata mea să fie mai generoasă, dar, fără îndoială, mulţi alţii doresc acelaşi lucru. Însă este salariul pe care l-am negociat şi l-am acceptat.
— Negocierile pot fi redeschise, sugeră Rica Dawnstar. Au nevoie de noi. De amândoi. Mi se pare că, dacă am colabora, am reuşi să… să impunem nişte termeni mai convenabili. Să devenim părtaşi. O împărţire la şase. Ce zici?
— O idee care mă intrigă, cu multe elemente care o recomandă. Unii şi-ar permite să sugereze că e vorba de un lucru lipsit de etică, ceea ce-i adevărat, dar adevărata sofisticare implică o anumită flexibilitate morală.
Rica Dawnstar examină un moment figura lungă, albă, lipsită de expresie, apoi rânji:
— Nu te atrage, Tuf! În sinea ta, eşti de partea regulilor.
— Regulile reprezintă esenţa jocului, sufletul lor, dacă vrei. Dau substanţă şi înţeles micilor noastre înfruntări.
— Uneori e mai amuzant să le încalci. Şi mai eficient.
Tuf îşi acoperi figura cu mâinile.
— Deşi nu-s mulţumit de salariul meu ridicol, doresc să-mi îndeplinesc contractul cu Kaj Nevis. Nu vreau să vorbească urât despre mine sau despre Cornul abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime.
— Oh, mă îndoiesc că va vorbi urât despre tine, Tuf! râse Rica. Mă îndoiesc că te va pomeni vreodată, după ce-şi va realiza ţelul şi va scăpa de tine.
Fu încântată să observe că declaraţia ei îl făcuse pe Tuf să clipească.
— Chiar aşa? întrebă el.
— Nu eşti curios? Nu vrei să ştii unde mergem şi de ce Waan şi Lion au ţinut zona de destinaţie secretă până am ajuns la bord? Şi de ce Lion a angajat un paznic?
Haviland Tuf mângâie blana lungă, cenuşie, a lui Ciupercă, fără să-şi mute privirea de pe figura tinerei.
— Curiozitatea reprezintă marele meu viciu. Mă tem că aţi văzut în sufletul meu, iar acum căutaţi să-mi exploataţi slăbiciunea.
— „Curiozitatea a ucis pisica”, spuse Rica Dawnstar.
— O sugestie neplăcută, mai ales cu ea de faţă, comentă Tuf.
— Dar satisfacţia a reînviat-o, sfârşi Rica. Lion ştie că-i vorba de ceva imens. Şi teribil de periculos. Pentru a obţine ceea ce vor, au nevoie de Nevis sau de cineva ca el. I-au repartizat un sfert frumos, dar Kaj are felul acela de reputaţie care te face să te întrebi dacă se va mulţumi doar cu a patra parte. Mă aflu aici ca să am grijă să se mulţumească. Pe de altă parte, adăugă ea, dând din umeri şi bătând cu palma în arma cu ace din teaca de la umăr, reprezint o asigurare şi împotriva altor complicaţii ce se pot ivi.
— Pot să atrag atenţia că dumneavoastră reprezentaţi o complicaţie adiţională?
Ea zâmbi rece.
— Nu-i spune asta lui Lion. Gândeşte-te la ce ţi-am spus, Tuf. După cum văd eu lucrurile, Nevis te-a subapreciat. Nu-l subaprecia şi tu pe el. Sau pe mine. Niciodată, niciodată să nu mă subapreciezi. Poate va veni un timp când vei dori să ai un aliat. Iar lucrul acesta s-ar putea întâmpla mai devreme decât crezi.
Cu trei zile înainte de sosire, Celise Waan se plânse din nou de mâncare. Tuf servise un ghiveci de legume cu mirodenii, aşa cum se găteşte pe Halagreen. O mâncare picantă, dar aveau parte de ea pentru a şasea oară de când călătoreau. Antropologa arătă legumele din farfurie, se strâmbă şi spuse:
— De ce nu primim nişte mâncare adevărată?
Tuf se întinse, străpunse provocator cu furculiţa o ciupercă dolofană şi o ridică în faţa ochilor. O privi în tăcere un moment, aplecă un pic capul şi o privi din alt unghi, o răsuci şi se uită din nou la ea, iar în cele din urmă o pipăi uşor.
— Nu reuşesc să înţeleg natura reclamaţiei dumneavoastră, doamnă. Ciuperca pare suficient de adevărată sărmanelor mele simţuri. Sigur, e doar o parte dintr-un întreg. Poate că restul ghiveciului este iluzoriu. Deşi cred că nu-i.
— Ştii la ce mă refer! ţipă Celise Waan cu voce stridentă. Vreau carne!
— Iar eu vreau bogăţii nemăsurate. Asemenea fantezii sunt uşor de visat, dar devin ceva mai greu reale.
— M-am săturat de legumele astea enervante, se văită Celise Waan. Vrei să spui că pe nava asta chinuitoare nu pot căpăta o bucăţică de carne?
Tuf îşi încrucişă degetele.
— Nu intenţionez să difuzez informaţii eronate. Eu nu sunt un mâncător de carne, dar există o cantitate minusculă pe Cornul abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime. Recunosc cinstit.
O satisfacţie furioasă apăru pe figura lui Celise Waan. Femeia se uită pe rând la ceilalţi aflaţi în jurul mesei. Rica Dawnstar încerca să-şi stăpânească un rânjet. Jefri Lion se îmbufnase.
— V-am spus eu că păstrează mâncarea bună pentru el!
Cu un gest deliberat, apucă farfuria şi o aruncă în partea opusă a camerei. Vasul se izbi de peretele metalic şi-şi goli încărcătura de ghiveci în patul nestrâns al lui Rica Dawnstar. Mercenara zâmbi dulce:
— Tocmai am făcut schimb de paturi, Waan!
— Nu-mi pasă! Măcar o dată voi avea o mâncare decentă! Presupun că voi, ceilalţi, vă aşteptaţi s-o împart cu voi!
— Nu, dragă, spuse Rica. E toată a ta!
Apoi îşi termină ghiveciul şi şterse farfuria cu o coajă de pâine cu ceapă. Lion arăta stânjenit; în schimb, Kaj Nevis declară:
— Dacă poţi să obţii carne de la Tuf, îţi aparţine în totalitate.
— Excelent! exclamă ea. Tuf, adu-mi carnea!
Haviland Tuf o privi impasibil.
— E adevărat că, în conformitate cu contractul pe care l-am încheiat cu Kaj Nevis, trebuie să vă hrănesc pe durata călătoriei. Dar nu s-a menţionat nimic despre natura alimentaţiei. Oricum, mi-am făcut datoria. Acum însă trebuie să vă satisfac capriciile culinare. Foarte bine, dacă asta-i soarta mea. Dar mă trezesc brusc cuprins eu însumi de pofte. Dacă eu vă suport toanele, n-ar fi echitabil ca şi dumneavoastră să le acceptaţi pe ale mele?
— Ce vrei să zici? întrebă Waan, suspicioasă.
— Nimic, de fapt, răspunse Tuf, întinzând mâinile în lături. În schimbul cărnii pe care o doriţi, cer doar un moment de înţelegere. Am devenit foarte curios în ultimul timp şi aş vrea să-mi satisfac curiozitatea. Rica Dawnstar m-a avertizat că, dacă nu va fi satisfăcută, curiozitatea îmi va ucide pisicile…
— Sunt de aceeaşi părere, declară antropologa cea grasă.
— Mda… Cu toate acestea, mă văd silit să insist. Vă propun un târg: hrană, de felul celei pe care aţi cerut-o atât de melodramatic, pentru o pepită măruntă, sărmană, de informaţie a cărei cedare nu vă va costa nimic. Suntem pe cale să ajungem în sistemul Hro B’rana, destinaţie pe care aţi declarat-o la închirierea navei. Aş dori să aflu de ce mergem acolo, precum şi natura a ceea ce vă aşteptaţi să găsiţi pe acea stea a molimei de care v-am auzit vorbind.
Celise Waan se întoarse spre ceilalţi:
— Am plătit o grămadă de standarzi pentru hrană! Ăsta-i jaf! Jefri, pune piciorul în prag!
— Hm! făcu Jefri Lion. Nu-i nici un pericol, Celise. Oricum va afla, când vom ajunge. Poate că a sosit timpul să ştie.
— Nevis, n-ai de gând să faci nimic?
— De ce? întrebă acesta. N-are nici o importanţă. Spune-i şi ia-ţi carnea. Sau nu-i spune. Mi-e indiferent.
Waan se uită întâi la Kaj Nevis, apoi, trufaşă, la figura calmă, palidă, a lui Haviland Tuf.
— Bine, zise ea, încrucişându-şi braţele. Dacă e neapărată nevoie, o să cânt ca să primesc de mâncare!
— E suficient şi dacă vorbiţi cu voce normală, declară Tuf.
Celise Waan îl ignoră.
— O să povestesc pe scurt. Descoperirea stelei molimei este marele meu triumf, piatra de căpătâi a carierei mele, dar nici unul dintre voi n-a avut inteligenţa sau amabilitatea să aprecieze munca pe care am făcut-o. Sunt antropolog la Centrul ShanDellor pentru Progresul Culturii şi Cunoaşterii. Specialitatea mea ştiinţifică este studiul culturilor primitive de un fel deosebit – culturile planetelor colonizate care au rămas izolate şi au decăzut tehnic în urma Marelui Război. Bineînţeles, multe lumi umane au fost afectate astfel, iar un număr considerabil dintre ele au fost cercetate amănunţit. Eu am lucrat în domenii mai puţin cunoscute – investigarea culturilor neumane, în special cele ale fostelor planete de sclavi ai hranganilor. Una dintre planetele pe care le-am studiat a fost Hro B’rana – cândva o colonie înfloritoare, un domeniu pentru înmulţirea hruunilor, dactiloizilor şi altor rase hrangane de sclavi, acum pustiită. Făpturile inteligente care trăiesc acolo au viaţă scurtă, o viaţă urâtă, brutală. Dar, ca în multe asemenea culturi degenerate, există basme despre o vârstă de aur dispărută. Lucrul cel mai interesant de pe Hro B’rana este o legendă, o legendă care se întâlneşte doar acolo – cea despre steaua molimei. Subliniez că pustiirea planetei este deosebit de puternică, iar subpopularea severă, în ciuda faptului că mediul nu-i exagerat de aspru. De ce? Ei bine, descendenţii degeneraţi ai coloniştilor hruuni şi dactiloizi, ale căror culturi sunt, de altfel, complet diferite şi foarte ostile una faţă de cealaltă, au un singur răspuns la această întrebare: steaua molimei. La fiecare a treia generaţie, exact atunci când reuşesc să iasă din starea lor nenorocită, când populaţia creşte din nou, steaua molimei devine tot mai mare pe cerul nopţii lor. Iar când ajunge cea mai strălucitoare de pe boltă, atunci începe sezonul molimelor. Epidemiile se întind pe toată Hro B’rana, şi de fiecare dată cea nouă este mai teribilă decât cea de dinainte. Vindecătorii sunt neputincioşi. Recolta se veştejeşte, animalele pier, iar trei sferturi din populaţia inteligentă moare. Cei care supravieţuiesc sunt aruncaţi în cea mai brutală formă de existenţă. Apoi steaua molimei descreşte şi, o dată cu declinul ei, molima dispare de pe Hro B’rana pentru încă trei generaţii. Aceasta-i legenda.
În timp ce-o ascultase pe Celise Waan relatând povestea, Haviland Tuf îşi păstrase o figură inexpresivă.
— Interesant, zise el. Presupun totuşi că expediţia prezentă nu a fost organizată pentru a vă continua cariera prin investigarea acestui basm îngrozitor.
— Nu, recunoscu Celise Waan. Am avut, cândva, această intenţie. Legenda mi se păruse un subiect excelent pentru o monografie. Am încercat să obţin fonduri de la Centru, pentru o cercetare la faţa locului, dar cererea mea a fost respinsă. M-am enervat, şi pe bună dreptate. Idioţii! Am vorbit despre supărarea mea şi despre cauza ei colegului meu, Jefri Lion.
Lion tuşi.
— Da, spuse el. Domeniul meu, după cum ştiţi, este istoria militară. Am fost intrigat, bineînţeles. M-am cufundat în băncile de date ale Centrului. Fişierele noastre nu-s la fel de complete ca acelea de pe Avalon şi Newhoime, dar n-aveam timp pentru cercetări mai minuţioase. Trebuia să acţionăm repede. Vezi, teoria mea e de fapt mai mult decât o teorie, e o certitudine, pentru că ştiu ce-i o stea a molimei. Nu-i nici o legendă, Tuf! E adevărul gol-goluţ! Trebuie să fie părăsită, abandonată, dar încă funcţională, îndeplinindu-şi programele după mai mult de un mileniu de la Prăbuşire. Nu-ţi dai seama? Nu ghiceşti?
— Îmi recunosc eşecul, zise Tuf. Îmi lipseşte familiarizarea dumneavoastră cu problema respectivă.
— E o navă de război, Tuf, o navă militară situată pe o orbită lungă, eliptică, în jurul planetei Hro B’rana. Una dintre cele mai devastatoare arme lansate în vidul cosmic de Străvechiul Pământ împotriva hranganilor, la fel de teribilă ca legendara flotă a iadului despre care se spune că ar fi existat în ultimele zile de dinaintea Prăbuşirii. Dar are posibilitatea de a face bine, în aceeaşi măsură în care poate face rău. Este depozitara celei mai înaintate ştiinţe biogenetice a Imperiului Federal, un artefact care funcţionează, plin de secrete pierdute pentru restul omenirii!
— Într-adevăr! mormăi Tuf.
— Este o navă de germinare, încheie Jefri Lion, o navă de germinare pentru război biologic a Corpului Inginerilor Ecologi.
— Şi e a noastră, rânji Kaj Nevis.
Haviland Tuf îl privi atent pe Nevis, dădu din cap, se ridică, apoi anunţă:
— Curiozitatea mi-a fost satisfăcută. Acum trebuie să-mi îndeplinesc partea ce-mi revine din înţelegere.
— Ahhh! făcu Celise Waan. Carnea mea!
— Cantitatea este copioasă, deşi recunosc că varietatea-i redusă, anunţă Haviland Tuf. Vă voi lăsa sarcina de a vă pregăti carnea în modul cel mai plăcut cerului gurii dumneavoastră.
Se duse la un dulap, tastă codul de acces şi scoase o lădiţă, pe care o aduse, sub braţ, la masă.
— Aceasta-i singura carne de la bordul navei mele. Nu-i pot garanta gustul sau calitatea. Dar până acum n-am primit vreo plângere.
Rica Dawnstar izbucni în râs, iar Kaj Nevis chicoti. Haviland Tuf, grijuliu şi metodic, scoase din lădiţă o duzină de cutii de conserve cu hrană pentru pisici şi le aşeză în faţa lui Celise Waan. Distrugere se căţără pe masă şi începu să toarcă.
— Nu-i atât de mare pe cât mă aşteptam, spuse Celise Waan, la fel de arţăgoasă ca de obicei.
— Doamnă, ripostă Haviland Tuf, ochii pot înşela deseori. Ecranul meu de vizualizare este, recunosc, modest, cu diametrul doar de un metru, iar acest lucru, bineînţeles, diminuează mărimea oricărui obiect reprezentat pe el. Nava are dimensiuni considerabile.
— Cât de considerabile? se interesă Kaj Nevis, apropiindu-se.
Tuf îşi încrucişă mâinile pe burtă.
— Nu pot spune cu precizie. Cornul abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime e doar o navă comercială modestă, iar instrumentele ei senzoriale nu-s ce-ar trebui să fie.
— Atunci, spune cu aproximaţie, mârâi Kaj Nevis.
Urzeala tronurilor de George R.R. Martin volumul 2
CATELYN
Cerul de la răsărit era rozaliu şi auriu când soarele se ridică peste Valea lui Arryn. Catelyn Stark privea cum se răspândea lumina, iar mâinile ei se odihneau pe piatra sculptată meşteşugit a balustradei de la fereastră. Dedesubt, lumea se colora din negru în vineţiu şi verde, pe măsură ce zorii traversau câmpii şi păduri. Ceţuri alburii se ridicau deasupra Lacrimilor Alyssei, acolo unde apele fantomatice cădeau peste umerii munţilor, pentru a-şi începe lunga scurgere spre platoul Lăncii Uriaşului. Catelyn putea simţi pe faţă atingerea fină a stropilor de apei!
Alyssa Arryn îşi văzuse soţul, fraţii şi copiii măcelăriţi; totuşi, cât timp trăise, nu vărsase nicio lacrimă. Aşa că, după moarte, zeii hotărâseră că nu-şi va afla odihna până ce lacrimile sale nu vor uda pământul negru al Văii, acolo unde erau îngropaţi bărbaţii pe care-i iubise. Alyssa era moartă de şase mii de ani, şi totuşi nicio picătură din torentul de apă nu atinsese vreodată valea aflată departe, jos. Catelyn se întrebă cât de mare va fi cascada lacrimilor sale când ea va muri.
— Povesteşte-mi şi restul, zise ea.
— Regicidul adună trupe la Casterly Rock, răspunse Ser Rodrik Cassel din camera din spatele ei. Fratele dumneavoastră scrie că a trimis călăreţi la Rock, cerându-i Lordului Tywin să-şi declare intenţiile, însă nu a primit niciun răspuns. Edmure le-a poruncit Lordului Vance şi Lordului Piper să păzească trecătoarea de sub Dintele de Aur. Vă jură că nu va ceda nicio palmă din pământul Casei Tully fără să-l ude mai întâi cu sângele Lannisterilor.
Catelyn se întoarse cu spatele spre răsăritul de soare. Frumuseţea lui nu reuşea s-o însenineze; părea o cruzime ca o zi să înceapă aşa de frumos şi să se termine atât de rău precum se părea.
— Edmure a trimis călăreţi şi a făcut promisiuni, spuse ea, însă el nu este Lord de Riverrun. Ce-i cu tatăl meu, lordul?
— Mesajul nu pomeneşte nimic despre Lord Hoster, doamna mea. Ser Rodrik se trase de favoriţi. Crescuseră albi ca neaua şi aspri ca o perie în timp ce el se refăcuse de pe urma rănilor; părea din nou el însuşi.
— Tatăl meu nu i-ar încredinţa lui Edmure apărarea Riverrunului decât dacă ar fi foarte bolnav, spuse ea îngrijorată. Ar fi trebuit să fiu trezită imediat după sosirea păsării.
— Sora dumneavoastră a considerat că e mai bine să fiţi lăsată să dormiţi, mi-a spus Maester Colemon.
— Ar fi trebuit să fiu trezită imediat, insistă ea.
— Maester mi-a spus că sora dumneavoastră intenţiona să vă vorbească după luptă.
— Deci tot vrea să săvârşească farsa aceea? Catelyn făcu o grimasă. Piticul a folosit-o ca pe un set de fluiere, iar ea este prea surdă ca să audă melodia. Indiferent ce se va întâmpla în această dimineaţă, Ser Rodrik, se va întâmpla după ce noi vom fi plecat. Locul meu este la Winterfell, cu fiii mei. Dacă eşti destul de întremat ca să călătoreşti, am să-i cer Lysei o escortă care să ne însoţească până la Gulltown. De acolo putem lua o corabie.
— O altă corabie? Ser Rodrik căpătase o paloare verzuie, dar izbuti să nu se înfioare. După cum spuneţi, doamna mea.
Bătrânul cavaler aşteptă în faţa uşii ei când Catelyn îşi chemă servitorii oferiţi de Lysa. Dacă ar vorbi cu sora ei înaintea duelului, poate că ar face-o să se răzgândească, chibzui ea pe când o îmbrăcau. Deciziile Lysei se modificau în funcţie de stările ei, iar acestea se schimbau cu fiecare oră. Fata timidă pe care o cunoscuse la Riverrun devenise o femeie care era când trufaşă, când temătoare, când crudă, nepăsătoare, timidă, încăpăţânată, încrezută şi, mai presus de toate, nestatornică.
Când temnicerul acela îngrozitor al ei venise târându-se ca să le anunţe că Tyrion Lannister hotărâse să mărturisească tot, Catelyn o îndemnase pe Lysa să-l aducă pe pitic să discute între patru ochi, însă nu, ea trebuise să facă un spectacol, plimbându-l prin faţa tuturor din Vale. Iar acum, asta...
— Lannister este prizonierul meu, îi spuse ea lui Ser Rodrik pe când coborau treptele turnului, străbătând sălile reci şi albe de la Eyrie. Catelyn purta o haină de lână gri, cu o centură argintie. Surorii mele trebuie să i se reamintească asta.
La uşile apartamentelor Lysei se loviră de unchiul ei, care tocmai ieşea.
— Mergeţi la circul nebunilor? izbucni Ser Brynden. Te-aş sfătui să-i bagi minţile în cap surorii tale, dacă aş crede că ar servi la ceva, dar mă tem că n-ai face decât să-ţi zdreleşti mâinile.
— A sosit o pasăre de la Riverrun, începu Catelyn, cu o scrisoare de la Edmure...
— Ştiu, copilă. Peştele negru care i se vedea pe mantie era singura concesie făcută de Brynden ornamentelor. A trebuit să aflu asta de la Maester Colemon. I-am cerut surorii tale permisiunea să iau o mie de oameni şi să plec spre Riverrun cu toată graba. Ştii ce mi-a răspuns? Valea nu-şi poate permite să se lipsească de o mie de săbii, nici măcar de una singură, unchiule. Eşti Cavalerul Porţii. Locul tău este aici. Ecourile unui râs de copil se strecurară pe uşile din spatele lor, iar unchiul ei privi întunecat peste umăr. Ei, atunci i-am spus că n-are decât să-şi găsească un alt Cavaler al Porţii. Peşte negru sau nu, eu sunt tot un Tully. Plec spre Riverrun la lăsarea serii.
Catelyn nu se putu preface surprinsă.
— Singur? Ştii la fel de bine ca mine că nu vei supravieţui pe drumul de munte. Ser Rodrik şi cu mine ne întoarcem la Winterfell. Vino cu noi, unchiule. Îţi dau eu o mie de oameni. Riverrun nu va lupta singur.
Brynden chibzui câteva clipe, apoi dădu din cap, încuviinţând dintr-o dată.
— Fie cum spui tu. Până acasă e cale lungă, dar aşa am mai multe şanse să ajung acolo. Te aştept jos. Plecă cu pas întins, cu mantia fluturând în urma lui.
Catelyn schimbă o privire cu Ser Rodrik. Trecură de uşi, mergând spre locul de unde se auzea sunetul ascuţit al chicotelilor de copil.
Apartamentul Lysei dădea într-o mică grădină, un cerc de pământ şi iarbă pe care fuseseră plantate flori albastre, străjuit din toate părţile de turnuri înalte şi albe. Constructorii intenţionaseră ca asta să fie grădina zeilor, însă Eyrie se ridica pe piatra dură a muntelui, aşa că nu conta cât de mult pământ era adus de jos, din vale, tot nu puteau face să prindă rădăcini aici copacul inimii. Aşa că Lorzii de Eyrie plantaseră iarbă şi risipiseră statui printre arbuştii pitici, înfloriţi. Aici era locul unde se vor întâlni cei doi cavaleri pentru a-şi pune viaţa, şi pe cea a lui Tyrion Lannister, în mâinile zeilor.
Lysa, proaspăt îmbăiată şi înveşmântată în catifea crem, cu un şirag de safire şi alte pietre preţioase în jurul gâtului ei alb ca laptele, reunise curtea pe terasa care domina terenul de luptă, fiind înconjurată de cavalerii ei, de slujitori şi lorzi mai mari sau mai mici. Majoritatea sperau, încă, să se căsătorească cu ea şi să domnească în Valea lui Arryn. Din câte văzuse Catelyn în decursul şederii ei la Eyrie, era o speranţă deşartă.
Fusese construit şi un podium de lemn, pentru înălţarea scaunului lui Robert; acolo stătea Lordul de Eyrie, chicotind şi bătând din palme, iar un păpuşar cocoşat, îmbrăcat în haine tărcate, făcea doi cavaleri din lemn să se lovească şi să se tot împungă. Vase cu frişcă şi coşuri cu mure fuseseră aşezate pe masă, iar oaspeţii sorbeau din cupele de argint gravat un vin dulce, portocaliu, aromat. Circul nebunilor, îi spusese Brynden şi nu era de mirare.
Pe partea cealaltă a terasei, Lysa râse înveselită de vreuna dintre glumele Lordului Hunter şi culese o mură de pe vârful pumnalului lui Ser Lyn Corbray. Erau pretendenţi la mâna ei care se aflau destul de mult în graţiile Lysei... cel puţin pe ziua de azi. Catelyn n-ar fi putut spune care dintre ei era mai puţin potrivit. Eon Hunter era chiar mai bătrân decât fusese Jon Arryn, pe jumătate ologit de gută şi năpăstuit cu trei fiii certăreţi, unul mai hrăpăreţ decât celălalt. Ser Lyn era un caraghios de alt fel: subţire şi arătos, moştenitor al unei Case vechi, dar scăpătate, însă încrezut, nepăsător, aprig la fire şi, se mai şoptea, deloc interesat de farmecele intime ale femeilor.
Când Lysa dădu cu ochii de Catelyn, o întâmpină cu o îmbrăţişare de soră şi un sărut umed pe obraz.
— E o dimineaţă minunată, nu-i aşa? Zeii ne zâmbesc, încearcă o cupă cu vin, scumpă surioară. Lordul Hunter a fost destul de amabil să ne trimită licoarea din propriile sale pivniţe.
— Mulţumesc, nu. Lysa, trebuie să vorbim.
— După, îi promise sora ei şi deja se întoarse în altă parte.
— Acum. Catelyn vorbise ceva mai tare decât ar fi dorit. Bărbaţii se răsuciră spre ea, să privească. Lysa, nu poţi continua cu această sminteală. Pezevenghiul are valoare doar în viaţă. Mort nu-i decât hrană pentru ciori. Iar dacă concurentul lui învinge aici...
— Slabe şanse să se întâmple aşa ceva, doamna mea, o asigură Lordul Hunter, bătând-o pe umăr cu mâna lui năpădită de pete de la ficat. Ser Vardis este un luptător aprig. Îl va termina repede pe lefegiu.
— Chiar aşa, domnul meu? zise Catelyn cu răceală. Mă întreb. Îl mai văzuse pe Bronn luptând pe drumul de munte; nu fusese un accident faptul că supravieţuise călătoriei în timp ce alţi bărbaţi muriseră. Se mişca precum o panteră, iar sabia aceea urâtă a lui părea că este o prelungire a braţului.
Pretendenţii Lysei se înghesuiau în jurul lor precum albinele la o floare.
— Femeile înţeleg foarte puţin din toate astea, zise Ser Morton Waynwood. Ser Vardis este cavaler, scumpă doamnă. Cât despre celălalt, ei bine, cei ca el sunt nişte laşi în adâncul inimii lor. Sunt destul de folositori în bătălii, cu mii de alţii ca ei în jur, dar pune-i să lupte singuri şi întreaga bărbăţie li se scurge în pământ.
— Adevărat grăiţi, spuse Catelyn cu o politeţe care o făcu s-o doară gura. Ce vom câştiga, oare, prin moartea piticului? Doar nu vă închipuiţi că lui Jaime o să-i pese câtuşi de puţin că i-am oferit fratelui său un proces înainte de a-l azvârli de pe munte?
— Decapitaţi-l, sugeră Ser Lyn Corbray. Când Regicidul va primi capul piticului, va fi ca un avertisment pentru el.
Lysa scutură nerăbdătoare din părul ei roşcat, lung până la şold.
— Lordul Robert vrea să-l vadă zburând, spuse ea, de parcă asta ar fi rezolvat problemele. Iar Pezevenghiul nu poate da vina pe altcineva. Chiar el a fost cel care a cerut judecata prin luptă.
— Lady Lysa nu a avut o cale onorabilă de a-l refuza, chiar dacă ar fi vrut, spuse Lord Hunter, plicticos ca întotdeauna.
Ignorându-i pe toţi, Catelyn se întoarse cu toată hotărârea spre sora ei.
— Îţi reamintesc că Tyrion Lannister este prizonierul meu.
— Iar eu îţi reamintesc ţie că piticul mi-a omorât soţul! Vorbea cu glas ridicat. A otrăvit Mâna Regelui şi l-a lăsat pe scumpul meu copil orfan de tată, iar acum vreau să-l văd plătind.
Răsucindu-se, cu rochia fâlfâind în jurul ei, Lysa străbătu terasa. Ser Lyn, Ser Morton şi ceilalţi pretendenţi se scuzară dând scurt din cap şi o luară pe urmele ei.
— Credeţi că a făcut toate astea? întrebă Ser Rodrik cu voce scăzută, după ce rămaseră din nou singuri. L-a ucis pe Lordul Jon, după cum se spune? Pezevenghiul neagă asta tot timpul, şi încă foarte aprig.
— Cred că Lannisterii l-au ucis pe Lord Arryn, răspunse Catelyn, dar dacă a fost Tyrion, Ser Jaime sau regina, ori toţi laolaltă, nu aş putea spune.
Lysa o menţionase şi pe Cersei în scrisoarea pe care o trimisese la Winterfell, dar acum părea sigură că Tyrion fusese ucigaşul... poate şi pentru că piticul era aici, în vreme ce regina se afla în siguranţă, în spatele zidurilor Fortăreţei Roşii, la sute de leghe spre sud. Catelyn aproape că ar fi vrut să fi ars scrisoarea surorii sale înainte de a o fi citit.
Ser Rodrik se trase de perciuni.
— Otravă, ei bine... asta ar putea fi lucrătura piticului, destul de posibil. Ori a lui Cersei. Se spune că otrava este arma femeii, îmi cer iertare, doamna mea. Regicidul... Acum, nu că aş avea eu prea mare preţuire pentru el, însă nu-i genul. Prea îi place să vadă sânge pe sabia aia a lui aurită. Otravă a fost, doamna mea?
Catelyn se încruntă, uşor nesigură.
— Cum altcumva ar fi putut face să pară moarte naturală? În spatele ei, Lordul Robert ţipă de încântare când unul dintre cavalerii de lemn îl tăie în două pe celălalt, risipind pe terasă o avalanşă de rumeguş roşu. Privi spre nepotul ei şi oftă. Băiatul ăsta este total indisciplinat. Nu va fi niciodată suficient de puternic ca să domnească, dacă nu e luat de lângă maică-sa pentru o vreme.
— Tatăl său, lordul, ar fi fost de acord cu tine, se auzi o voce lângă ea. Se întoarse pentru a-l privi pe Maester Colemon, cu o cupă de vin în mână. Avea de gând să-l trimită pe băiat la Piatra Dragonului pentru a fi crescut, ştiţi... Oh, dar vorbesc fără să gândesc. Mărul lui Adam îi juca nervos sub colierul de Maester. Mă tem că am băut prea mult din vinul excelent al Lordului Hunter. Perspectivele unei vărsări de sânge mi-au întins nervii la maximum.
— Greşiţi, Maester, spuse Catelyn. Era vorba de Casterly Rock, nu de Piatra Dragonului, iar aceste aranjamente au fost făcute după moartea Mâinii, fără consimţământul surorii mele.
Capul lui se scutură atât de viguros la capătul gâtului nefiresc de lung, încât păru că el însuşi este o marionetă.
— Nu, vă cer iertare, doamna mea, însă Lordul Jon a fost cel care...
Un clopot răsună cu zgomot mare sub ei. Înalţii lorzi şi fetele care serveau întrerupseră ceea ce făceau şi se duseră la balustradă. Jos, doi străjeri cu mantii azurii îl conduceau pe Tyrion Lannister. Septonul rotofei din Eyrie îl escortă până la statuia din centrul grădinii – o femeie plângând, sculptată în marmură albă cu vinişoare, care, fără nicio îndoială, trebuia să fie Alyssa.
— Omuleţul rău, făcu Lordul Robert, chicotind. Mamă, pot să-l fac să zboare? Vreau să-l văd cum zboară.
— Mai târziu, scumpul meu copil, îi promise Lysa.
— Întâi judecata, făcu Ser Lyn Corbray, apoi execuţia.
O clipă mai târziu, cei doi adversari îşi făcură apariţia din părţi opuse ale grădinii. Cavalerul era asistat de doi tineri scutieri, iar mercenarul de maestrul de arme de la Eyrie.
Ser Vardis Egen era acoperit de oţel din cap până-n picioare, încastrat în armura grea, îmbrăcată peste cămaşa de zale şi o tunică vătuită. Rondele mari, emailate în crem şi albastru, cu blazonul cu luna şi şoimul al Casei Arryn, îi protejau îmbinările vulnerabile de la braţe şi piept. O fustanelă de metal călit îl acoperea de la şold până la jumătatea coapselor, iar o apărătoare solidă îi înconjura gâtul. De pe laturile coifului se întindeau aripi de şoim, iar viziera era ca un cioc ascuţit de metal, cu o deschidere subţire care-i permitea să vadă.
Bronn era atât de puţin protejat de armură, încât părea dezgolit pe lângă cavaler. Purta doar o cămaşă de zale neagră, unsă, aşezată peste pieptarul din piele tare, un coif rotund, deschis, şi o glugă de zale. Cizmele sale de piele, cu apărătoare de oţel pentru fluierul piciorului, ofereau o oarecare protecţie, iar pe degetele mănuşilor erau cusute discuri din fier negru. Totuşi, Catelyn observă că mercenarul era cu jumătate de palmă mai înalt decât adversarul său, având deci o alonjă mai mare... iar Bronn era cu cincisprezece ani mai tânăr decât el, dacă era s-o spună pe a dreaptă.
Îngenuncheară în iarbă, lângă femeia care plângea, faţă în faţă, avându-l pe Lannister între ei. Septonul scoase o sferă de cristal, faţetată, din sacul de stofă moale, atârnat la şold. O ridică deasupra capului, iar lumina se sparse în ţăndări. Pe chipul Pezevenghiului dansau curcubeie. Cu o voce înaltă, solemnă, cântată, septonul ceru zeilor să privească în jos şi să fie martori, să afle adevărul din sufletul acestui om, să-i dăruiască viaţa şi libertatea dacă era nevinovat, sau moartea dacă era vinovat. Vocea lui se reverberă în turnurile din jur.
Când şi ultimul ecou se stinse, septonul coborî globul de cristal şi părăsi în grabă scena. Tyrion se aplecă şi şopti ceva la urechea lui Bronn înainte ca străjerii să-l ducă de acolo. Mercenarul se ridică râzând şi îndepărtă un fir de iarbă de pe genunchiul său.
Robert Arryn, Lord de Eyrie şi Apărător al Văii, se foia nerăbdător în scaunul său înălţat.
— Când au de gând să lupte? întrebă el nemulţumit.
Ser Vardis era ajutat să se ridice în picioare de unul dintre scutierii săi. Celălalt îi aduse un scut triunghiular de aproape patru picioare înălţime, din lemn greu, de stejar, punctat cu ţinte de fier. I-l legară de antebraţul stâng. Când maestrul de arme al Lysei îi oferi şi lui Bronn unul asemănător, mercenarul scuipă şi făcu semn că nu avea nevoie. O barbă aspră, de trei zile, îi acoperea falca şi obrajii, iar dacă nu se bărbierise, nu era pentru că ducea lipsa unei lame; tăişul sabiei sale arunca strălucirea periculoasă a oţelului care fusese ascuţit în fiecare zi, ore în şir, până ce devenise prea tăios pentru a putea fi atins.
Ser Vardis întinse o mână înmănuşată, iar scutierul îi puse în pumn o frumoasă sabie cu două tăişuri. Lama era gravată cu motive decorative din argint, delicate, înfăţişând un cer de munte; mânerul era un cap de şoim, iar garda era fasonată ca o pereche de aripi.
— Am comandat sabia asta pentru Jon, la Debarcaderul Regelui, le povesti Lysa cu mândrie oaspeţilor ei, în vreme ce-l priveau pe Ser Vardis încercând o lovitură de antrenament. O purta cu el ori de câte ori şedea pe Tronul de Fier, în locul Regelui Robert. Nu-i un lucru frumos? Mi s-a părut cel mai potrivit ca reprezentantul nostru să-l răzbune pe Jon cu propria sa armă.
Sabia gravată cu argint era, fără nicio îndoială, minunată, dar lui Catelyn i se părea că Ser Vardis s-ar fi simţit mai bine cu propria sa sabie. Totuşi, nu spuse nimic; era sătulă de certurile inutile cu sora sa.
— Faceţi-i să se lupte! ţipă Lordul Robert.
Ser Vardis se întoarse spre Lordul de Eyrie şi-şi ridică sabia în semn de salut.
— Pentru Eyrie şi pentru Vale!
Tyrion Lannister fusese aşezat la balconul aflat de partea cealaltă a grădinii, flancat de străjeri. Bronn îi adresă un salut scurt.
— Aşteaptă porunca ta, îi spuse Lady Lysa fiului ei, lordul.
— Luptaţi! strigă băiatul, cu mâinile tremurând în timp ce se prindeau de scaun.
Ser Vardis se răsuci, ridicându-şi scutul greu. Bronn se întoarse ca să-l înfrunte. Săbiile lor zăngăniră în acelaşi timp, o dată, de două ori, încercându-se. Mercenarul se trase un pas înapoi. Cavalerul veni după el, ţinându-şi scutul în faţă. Încercă o lovitură, însă Bronn sări îndărăt, ţinându-se în afara razei lui de acţiune, iar sabia de argint nu tăie decât aerul. Bronn îl ocoli dinspre dreapta, iar Ser Vardis se răsuci spre a-l urmări, ţinând scutul între ei. Cavalerul înainta, păşind cu prudenţă pe solul denivelat. Mercenarul cedă, iar un zâmbet uşor i se desenă pe buze. Ser Vardis atacă, lovind, însă Bronn sări, distanţându-se de el, săltându-se uşor peste piatra joasă acoperită cu muşchi. Acum mercenarul făcu un ocol spre stânga, departe de scut, spre partea neprotejată a cavalerului. Ser Vardis încercă să-i lovească picioarele, însă nu ajungea până acolo. Bronn dansă, retrăgându-se şi mai mult spre stânga. Ser Vardis se răsuci pe loc.
— Omul e un laş, decretă Lordul Hunter. Stai şi luptă, laşule!
Alte voci i se alăturară, cu aceleaşi îndemnuri.
Catelyn privi spre Ser Rodrik. Maestrul ei de arme scutură scurt din cap.
— Vrea să-l facă pe Ser Vardis să-l alerge. Greutatea armurii şi a scutului l-ar obosi chiar şi pe cel mai puternic dintre bărbaţi.
Ea mai văzuse bărbaţi antrenându-se în lupta cu sabia, aproape în fiecare zi din viaţa ei, urmărise cincizeci de turniruri, însă aici se petrecea ceva diferit şi mult mai periculos: un dans în care cel mai mic pas greşit însemna moartea. Pe când privea, amintirea unui alt duel, din alte vremuri, îi reveni în minte, de parcă s-ar fi întâmplat ieri.
Se întâlniseră în curtea inferioară de la Riverrun. Când Brandon văzu că Petyr purta numai un coif, pieptar şi cămaşă de zale, îşi dădu şi el jos mare parte din armură. Petyr o implorase să-i dea o eşarfă pe care s-o poarte, însă ea îl refuzase. Tatăl său, lordul, o promisese lui Brandon Stark, aşa că i-o dăduse lui, o eşarfă de un albastru-palid, pe care brodase păstrăvul săltăreţ de Riverrun. Pe când îi îndesa eşarfa în mână, îl rugase:
— E doar un flăcău smintit, însă l-am iubit ca pe un frate. M-ar mâhni foarte tare să-l văd murind.
Iar logodnicul ei o privise cu ochi cenuşii, reci, de Stark, şi-i promisese că va cruţa viaţa băiatului care o iubea.
Lupta aceea se terminase aproape imediat ce începuse. Brandon era un bărbat în toată firea şi-l mânase pe Degeţel prin toată curtea şi în jos, pe treptele dând spre apă, azvârlind asupra lui o ploaie de oţel la fiecare pas, până ce băiatul ajunsese să se clatine şi să sângereze din zeci de răni.
— Abandonează! îi strigase el de mai multe ori, însă Petyr scutura doar din cap şi continua să lupte mohorât.
Când râul le ajunsese la glezne, Brandon pusese capăt luptei, cu o lovitură brutală care trecuse prin cămaşa de zale a lui Petyr şi prin pielea tare, înfigându-se în carnea moale de sub coaste, atât de adânc, încât Catelyn fusese sigură că rana era mortală. O privise pe când îşi dăduse drumul în jos şi murmurase „Cat” în timp ce sângele ţâşnise printre degetele lui înzăuate. Crezuse că uitase de toate astea.
Atunci fusese ultima dată când îi văzuse chipul... până în ziua când fusese adusă înaintea lui, la Debarcaderul Regelui.
Trecuseră două săptămâni până când Degeţel se întremase suficient ca să poată pleca de la Riverrun, însă tatăl ei, lordul, îi interzisese să-l viziteze în turnul unde bolea în pat. Lysa îl ajutase pe Maesterul lor să-l îngrijească; în zilele acelea, ea era mai blândă şi mai timidă. Edmure îl căutase şi el, însă Petyr îl gonise. Fratele ei fusese scutierul lui Brandon la acel duel, iar Degeţel nu putea ierta aşa ceva. Îndată ce se înzdrăvenise cât să poată fi deplasat, Lordul Hoster Tully îl trimisese pe Petyr Baelish departe, într-o litieră închisă, să-şi petreacă convalescenţa la Degete, pe vârful ras de vânturi al stâncii pe care se născuse.
Zăngănitul oţelului care lovea oţelul o readuse pe Catelyn din nou în prezent. Ser Vardis se năpustea din greu asupra lui Bronn, împingându-l cu scutul şi sabia. Mercenarul se retrăgea, parând fiecare lovitură, păşind cu dexteritate peste pietre şi rădăcini, fără să-şi ia niciodată ochii de la adversarul său. Era mai rapid, observă Catelyn: sabia argintată a cavalerului nu reuşea să-l atingă, însă sabia lui cenuşie, urâtă, smulse o aşchie din pieptarul lui Ser Vardis.
Scurta furie a încleştării se termină pe cât de repede începuse când Bronn făcu un pas lateral şi se strecură în spatele statuii. Ser Vardis se repezi după el, tăind o bucată de marmură albă din coapsa Alyssei.
— Nu se luptă bine, mamă, se plânse Lordul de Eyrie. Vreau să-i văd cum luptă.
— Vor lupta, copile scump, îl linişti mama sa. Mercenarul nu poate fugi toată ziua.
Unii dintre lorzii de pe terasa Lysei schimbară câteva glume batjocoritoare pe când îşi reumplură cupele cu vin, însă pe partea cealaltă a grădinii, Tyrion Lannister, cu ochii lui bicolori, privea dansul celor doi adversari de parcă nu ar mai fi existat nimic altceva pe lume.
Bronn ieşi din spatele statuii aprig şi cu viteză, deplasându-se tot spre stânga şi aţintind o lovitură dată cu ambele mâini spre partea dreaptă a cavalerului, neprotejată. Ser Vardis o blocă, dar neîndemânatic, iar sabia mercenarului fulgeră în sus, spre capul său. Metalul răsună şi aripile de şoim se rupseră cu un pocnet. Ser Vardis făcu o jumătate de pas înapoi, pentru a se pregăti, şi îşi ridică scutul. Aşchii de stejar zburară din scut când sabia lui Bronn tăie din peretele de lemn. Mercenarul sări la stânga din nou, dincolo de scut, şi-l prinse pe Ser Vardis cu o lovitură peste burtă, tăişul ca de brici al sabiei sale lăsând o urmă strălucitoare acolo unde muşcase din platoşa cavalerului.
Ser Vardis împinse înainte piciorul din spate, propria sa sabie argintie pogorându-se într-o lovitură sălbatică. Bronn o pară, deviind-o într-o parte, şi se desprinse din nou. Cavalerul izbi femeia plângând, lovindu-i soclul. Clătinându-se, se retrase, mişcându-şi capul într-o parte şi-n alta, căutându-şi adversarul. Deschizătura îngustă a vizierei sale îi reducea câmpul vizual.
— În spatele dumneavoastră, ser! strigă Lordul Hunter, însă prea târziu.
Bronn îşi coborî sabia cu întreaga forţă a ambelor mâini, lovindu-l pe Ser Vardis în cotul braţului cu care ţinea arma. Metalul subţire, călit, care-i proteja încheietura plesni. Cavalerul gemu întorcându-se, ridicându-şi arma. De data asta, Bronn rămase pe loc. Săbiile se încrucişară, iar cântecul oţelului umplu grădina şi reverbă în turnurile albe de la Eyrie.
— Ser Vardis e rănit, anunţă Ser Rodrik, cu vocea sa gravă.
Lui Catelyn nu mai trebuia să i se spună asta; avea ochi să vadă şi singură, putea zări firişorul de sânge curgând de-a lungul antebraţului cavalerului, umezeala de la încheietura cotului. Fiecare dintre eschivele lui era mai lentă şi mai joasă decât precedenta. Ser Vardis se răsuci spre adversar, încercând să-şi folosească scutul ca să blocheze loviturile, însă Bronn dănţuia în jurul său, agil ca o pisică. Mercenarul părea să devină tot mai puternic. Loviturile lui lăsau acum urme. Tăieturi adânci şi strălucitoare luceau peste tot pe armura cavalerului, pe partea de sus a coapselor, pe viziera lui ascuţită, traversându-i platoşa de pe piept, una lungă se întindea în latul apărătorii de gât. Rondela cu luna şi şoimul de pe braţul drept al lui Ser Vardis era tăiată în două, atârnând numai de legătura ei. Îi puteau auzi respiraţia obosită, hârâind printre găurile vizierei.
Orbi în trufia lor, lorzii şi cavalerii din Vale puteau vedea totuşi ce se petrecea jos, sub privirile lor, numai sora ei nu vedea nimic.
— Ajunge, Ser Vardis! strigă Lady Lysa. Termină-l acum, copilul meu începe să se plictisească.
Şi trebuie spus că Ser Vardis Egen ascultă cu adevărat porunca doamnei sale, până la ultima suflare. Într-o clipă se retrase pe jumătate ghemuit sub scutul său hăcuit, iar în clipa următoare şarjă. Atacul năvalnic îl prinse pe Bronn pe picior greşit. Ser Vardis îl lovi peste faţă cu muchia scutului. Bronn aproape, aproape că-şi pierdu echilibrul... se împletici îndărăt, se împiedică de un bolovan şi se prinse de femeia care plângea, pentru a rămâne în picioare. Aruncându-şi scutul, Ser Vardis se întinse spre el, ridicându-şi sabia cu ambele mâini. Braţul său drept era plin de sânge de la cot până la degete, dar lovitura lui disperată l-ar fi spintecat pe Bronn de la gât până la buric... dacă mercenarul ar fi rămas pe loc ca s-o încaseze.
Însă Bronn se smuci înapoi. Frumoasa sabie gravată cu argint a lui Jon Arryn ricoşa din cotul de marmură al femeii plânse şi se frânse la o treime spre vârf. Bronn îşi repezi umărul în spatele statuii. Copia decolorată a Alyssei Arryn se clătină şi căzu cu un zgomot puternic, iar Ser Vardis fu prins sub ea.
Într-o clipă, Bronn se repezi asupra lui, înlăturând ce mai rămăsese din rondela spulberată, expunând punctul slab dintre braţ şi platoşa de la piept. Ser Vardis zăcea într-o parte, prins sub torsul spart al femeii plânse. Catelyn îl auzi pe cavaler gemând când mercenarul îşi ridică sabia cu ambele mâini şi o lăsă în jos cu toată greutatea lui, lovind sub braţ şi prin coaste. Ser Vardis se cutremură şi rămase nemişcat.
Tăcerea se pogorî peste Eyrie. Bronn îşi smulse coiful descoperit şi-l lăsă să cadă în iarbă. Buza-i era spartă şi însângerată, acolo unde-l lovise scutul, iar părul său negru ca tăciunii era năclăit de transpiraţie. Scuipă un dinte spart.
— S-a terminat, mamă? întrebă Lordul de Eyrie.
Nu, ar fi vrut Catelyn să-i spună, este doar începutul.
— Da, făcu Lysa mohorâtă, cu vocea la fel de rece şi de moartă cum era comandantul gărzii sale.
— Pot acum să-l fac să zboare pe omuleţ?
În partea cealaltă a grădinii, Tyrion Lannister se ridică în picioare.
— Nu pe acest omuleţ, spuse el. Acest omuleţ coboară acum cu coşul cu napi, mulţumesc foarte mult.
— Crezi că..., începu Lysa.
— Cred că măreaţa Casă Arryn îşi respectă cuvântul dat, spuse Pezevenghiul. La fel de Preţios precum Onoarea.
— Mi-ai promis că-l faci să zboare, ţipă Lordul de Eyrie la mama sa, începând să tremure.
Chipul lui Lady Lysa se aprinse de furie.
— Zeii au găsit potrivit să-l proclame nevinovat, copilul meu. Nu avem de ales, trebuie să-l eliberăm. Ridică glasul. Gărzi, luaţi-i din faţa mea pe Lordul Lannister şi pe... creatura lui. Escortaţi-i la Poarta Însângerată şi lăsaţi-i liberi. Îngrijiţi-vă să le daţi cai şi provizii suficiente ca să ajungă la Trident şi asiguraţi-vă că toate bunurile şi armele le sunt înapoiate. Vor avea nevoie de ele pe drumul de munte.
— Drumul de munte, zise Tyrion Lannister.
Lysa îşi permise un mic zâmbet de satisfacţie. Era o altă condamnare la moarte, îşi dădu seama Catelyn. Tyrion Lannister ştia prea bine şi el. Totuşi, piticul făcu spre Lady Lysa o plecăciune batjocoritoare.
— După cum porunciţi, doamna mea, spuse el. Cred că ştim drumul.
Iureşul săbiilor de George R.R. Martin volumul 2
SANSA
În dimineaţa în care rochia ei cea nouă avea să fie gata, slujitoarele îi umplură Sansei cada cu apă fierbinte şi o frecară din cap până‑n picioare, până ce începu să lucească, rozalie. Propria cameristă a lui Cersei îi tăie unghiile, îi perie şi îi ondulă părul arămiu care acum îi cădea pe spate în bucle moi. Adusese şi o duzină din parfumurile preferate ale reginei. Sansa alese un parfum puternic, dulceag, cu un iz de lămâie dincolo de mirosul de flori. Slujnica îşi puse câteva picături pe deget şi o atinse pe Sansa după fiecare ureche şi sub bărbie, iar apoi, uşor, pe sfârcuri.
Cersei însăşi veni cu croitoreasa şi privi cum Sansa e îmbrăcată cu veşmintele ei cele noi. Lenjeria era de mătase, dar rochia era din brocart ivoriu cu fir de aur şi argint, căptuşită cu satin argintiu. Capetele mânecilor lungi, în fâşii, aproape că atingeau pământul când Sansa îşi cobora braţele. Şi era o rochie de femeie, nu de fetiţă, nu încăpea nici o îndoială. Corsajul era decupat până aproape la talie, V‑ul adânc fiind acoperit cu o bucată de dantelă împodobită, gri‑albăstruie, adusă din Myr. Fustele erau lungi şi bogate, brâul atât de strâns încât Sansa fu nevoită să‑şi ţină respiraţia când îi legară corsajul. Îi aduseră şi pantofi noi, din piele moale, gri, de căprioară, care îi îmbrăţişau picioarele, ca nişte îndrăgostiţi.
― Eşti foarte frumoasă, domniţă, zise cusătoreasa când Sansa fu îmbrăcată.
― Aşa‑i că sunt? chicoti Sansa şi se învârti, cu fustele învolburându‑se în jurul ei. O, da, sunt. Abia aştepta ca Willas s‑o vadă aşa. Mă va iubi, da, trebuie… va uita de Winterfell când mă va vedea. Voi avea grijă să uite.
Regina Cersei o cercetă cu un ochi critic.
― Câteva nestemate, aş zice. Pietrele lunii pe care i le‑a dăruit Joffrey.
― Îndată, Înălţimea Ta, răspunse camerista.
Când pietrele lunii atârnau la urechile şi la gâtul Sansei, regina clătină aprobator din cap.
― Da. Zeii au fost buni cu tine, Sansa. Eşti o fată încântătoare. Pare aproape indecent să iroseşti o asemenea dulce inocenţă pe dihania aia.
― Ce dihanie? Sansa nu înţelegea. Se referea la Willas? De unde să fi ştiut? Nimeni nu ştia, în afară de ea, Margaery şi Regina Ghimpilor… O, şi Dontos, dar el nu se punea la socoteală.
Cersei ignoră întrebarea.
― Mantia, porunci ea şi femeile scoaseră la iveală o mantie lungă din catifea albă, încărcată de perle. Pe ea era brodat cu fir de argint un fioros lup străvechi. Sansa o privi, cuprinsă dintr‑odată de teamă. Culorile tatălui tău, zise Cersei, în timp ce slujnicele îi legau mantia la gât cu un lănţişor de argint.
O mantie de fecioară. Mâna Sansei se ridică la gât. Ar fi sfâşiat veşmântul, dacă ar fi îndrăznit.
― Eşti mai drăguţă cu gura închisă, copilă. Haide cu mine acum, septonul ne aşteaptă. Şi nuntaşii.
― Nu, izbucni Sansa. Nu.
― Ba da. Eşti pupila coroanei. Regele îi ţine loc tatălui tău, de vreme ce fratele tău e un trădător dovedit. Asta înseamnă că are tot dreptul să dispună de mâna ta. Te vei căsători cu fratele meu, Tyrion.
Moştenirea mea, gândi ea, dezgustată. Dontos Nebunul nu era, până la urmă, atât de nebun, văzuse adevărul. Sansa se dădu înapoi.
― Ba nu. Trebuie să mă căsătoresc cu Willas. Trebuie să fiu doamna Highgardenului, te rog…
― Îţi înţeleg repulsia. Plângi, dacă‑ţi vine. În locul tău, probabil că mi‑aş smulge părul din cap. E un pitic dezgustător, nu încape îndoială, dar te vei mărita cu el.
― Nu mă puteţi obliga.
― Ba bineînţeles că putem. Poţi să vii de bună voie şi să‑ţi rosteşti jurămintele, aşa cum îi şade bine unei domniţe, sau poţi să te zvârcoleşti, să ţipi şi să faci spectacol, ca să aibă de ce se hlizi grăjdarii, dar tot măritată şi tot în patul lui vei sfârşi. Regina deschise uşa. Ser Meryn Trant şi Ser Osmund Kettleblack aşteptau afară, în armurile albe cu solzi ale Gărzii Regelui. Escortaţi‑o pe Lady Sansa la sept, le spuse ea. Duceţi‑o pe sus, dacă trebuie, dar încercaţi să nu‑i rupeţi rochia, e foarte scumpă.
Sansa încercă să fugă, dar slujnica lui Cersei o prinse înainte de a apuca să facă doi paşi. Ser Meryn Trant îi aruncă o privire care o încremeni, dar Kettleblack o atinse aproape cu blândeţe şi‑i spuse:
― Fă cum ţi se spune, draga mea, nu va fi aşa de rău. Lupii sunt curajoşi, nu‑i aşa?
Curajoşi. Sansa trase adânc aer în piept. Sunt o Stark, da, pot fi curajoasă. Se uitau cu toţii la ea, aşa cum se uitaseră în ziua când Ser Boros Blount i‑a sfâşiat hainele. Pezevenghiul o salvase de bătaie în ziua aceea, acelaşi om care o aştepta acum. Nu e la fel de rău ca ceilalţi, îşi spuse.
― O să merg.
Cersei zâmbi.
― Ştiam că aşa vei face.
Mai târziu, nu şi‑a putut aminti cum a ieşit din cameră, cum a coborât scările sau cum a traversat curtea. Parcă toată atenţia îi era absorbită de felul în care trebuia să aşeze un picior în faţa celuilalt. Ser Meryn şi Ser Osmund o flancau, în mantii albe, ca a ei, lipsindu‑le doar perlele şi lupul străvechi, blazonul tatălui ei. Joffrey însuşi o aştepta pe treptele septului. Regele era plin de splendoare, în purpură şi aur, cu coroana pe cap.
― Astăzi sunt tatăl tău, anunţă el.
― Nu eşti, izbucni ea cu mânie. Nu vei fi niciodată.
Chipul regelui se întunecă.
― Ba da. Sunt tatăl tău şi pot să te mărit cu cine poftesc. Cu oricine. Te vei căsători cu porcarul, dacă spun eu, şi te vei culca cu el în cocină. Ochii lui verzi scânteiară amuzaţi. Sau poate ar trebui să te dau pe mâna lui Ilyn Payne, ţi‑ar plăcea mai mult?
Inima Sansei zvâcni.
― Te rog, Înălţimea Ta, îl imploră ea. Dacă m‑ai iubit vreodată măcar un pic, nu mă obliga să mă căsătoresc cu…
― … unchiul?
Tyrion Lannister intră pe porţile septului.
― Înălţimea Ta, îi spuse el lui Joffrey. Acordă‑mi un moment singur cu Lady Sansa, dacă vrei să fii atât de amabil.
Regele Joffrey era pe punctul de a‑l refuza, dar mama lui îi aruncă o privire aspră. Se retraseră câţiva paşi.
Tyrion purta o jiletcă de mătase neagră împodobită cu arabescuri, cizme înalte, mai sus de genunchi, care adăugau două degete staturii sale, şi un lanţ din rubine şi capete de leu. Dar cicatricea de pe faţa lui era aspră şi roşie, iar nasul îi era o crustă hidoasă.
― Eşti foarte frumoasă, Sansa, îi spuse el.
― Eşti amabil, stăpâne. Nu ştia ce altceva să răspundă. Ar trebui să‑i spun că e chipeş? M‑ar crede nebună sau mincinoasă. Plecă ochii şi tăcu.
― Domniţa mea, nu aşa s‑ar fi cuvenit să te aduc la nunta ta. Îmi pare rău pentru asta. Şi pentru că am organizat totul atât de neaşteptat şi de discret. Nobilul meu tată aşa a socotit de cuviinţă, din raţiuni de stat. Altfel, aş fi venit la tine mai devreme, aşa cum mi‑am dorit. Păşi mai aproape de Sansa, cu mersu‑i legănat. N‑ai cerut această căsătorie, ştiu asta. După cum n‑am cerut‑o nici eu. Dar, dacă aş fi refuzat mâna ta, te‑ar fi măritat cu vărul meu Lancel. Poate că ai prefera. E mai apropiat de vârsta ta şi mai frumos la înfăţişare. Dacă asta ţi‑e voia, spune şi voi pune capăt acestei farse.
Nu vreau nici un Lannister, îi venea să replice. Îl vreau pe Willas. Vreau Highgardenul şi căţeluşii şi corabia şi fii pe care să‑i cheme Eddard, Bran şi Rickon. Atunci îşi aminti ce‑i spusese Dontos în pădurea zeilor. Tyrell sau Lannister, nu contează, nu pe mine mă vor, doar moştenirea mea.
― Eşti bun, stăpâne, rosti ea, învinsă. Sunt pupila tronului şi datoria mea e să mă mărit cu cine porunceşte regele.
Tyrion o cercetă cu ochii săi saşii.
― Ştiu, Sansa, că nu sunt genul de bărbat la care visează tinerele fete, zise el cu glas domol, dar nici Joffrey nu este.
― Nu, răspunse ea. Ai fost bun cu mine. Îmi amintesc.
Tyrion îi întinse o mână groasă, cu degete butucănoase.
― Vino, atunci. Hai să ne facem datoria.
Aşadar, îşi aşeză mâna în mâna lui şi o conduse la altar, unde septonul aştepta între Mamă şi Tată, să le unească vieţile. Sansa îl văzu pe Dontos, în hainele‑i pestriţe de bufon, privind‑o cu ochi mari, rotunzi. Ser Balon Swann şi Ser Boros Blount erau şi ei acolo, înveşmântaţi în albul Gărzii Regale, dar Ser Loras lipsea. Nici unul din Tyrelli nu e aici, îşi dădu ea seama dintr‑odată. Dar erau alţi martori cu duiumul: eunucul Varys, Ser Addam Marbrand, Lordul Philip Foote, Ser Bronn, Jalabhar Xho şi mulţi alţii. Lordul Gyles tuşea, Lady Ermesande era la pieptul mamei sale, iar fiica însărcinată a Doamnei Tanda plângea pe înfundate, nu se ştie din ce pricină. Poate să plângă, gândi Sansa. Probabil voi face la fel înainte ca ziua să se sfârşească.
Ceremonia trecu parcă în vis. Sansa a făcut tot ce i s‑a cerut. Au fost rugăciuni, jurăminte, cântece şi lumânări înalte arzând, o sută de lumini mişcătoare, pe care ochii ei înlăcrimaţi le transformau într‑o mie. Din fericire, nimeni nu părea să observe că plânge aşa cum stătea acolo, înveşmântată în culorile tatălui său. Sau dacă au observat, s‑au prefăcut că nu văd. Parcă într‑o singură clipită, se ajunse la schimbul de mantii.
Ca părinte al regatului, Joffrey luă locul lui Eddard Stark. Sansa stătea dreaptă şi neclintită ca o suliţă în timp ce mâinile lui se aşezară pe umerii ei, desfăcându‑i, pe bâjbâite, agrafa mantiei. Una dintre mâini trecu peste pieptul ei şi zăbovi acolo, apăsând‑o uşor. Apoi agrafa se deschise şi Joff azvârli la o parte mantia de fecioară a Sansei, cu un gest regesc şi un zâmbet larg.
Partea cu unchiul său merse mai puţin bine. Mantia miresei, pe care o ţinea în mâini, era imensă şi grea, din catifea purpurie, bogat ornamentată cu lei şi tivită cu satin auriu şi rubine. Dar nimeni nu se gândise să aducă un taburet, iar Tyrion era cu un cap şi jumătate mai scund decât mireasa lui. Când se aşeză în spatele ei, Sansa simţi că o trage zdravăn de rochie. Vrea să mă aşez în genunchi, îşi dădu ea seama, roşind. Se simţea umilită. Nu aşa trebuia să fie. Visase la nunta ei de o mie de ori şi mereu îşi închipuise cum mirele va sta în spatele ei, înalt şi puternic, cum îi va arunca mantia, semn al protecţiei, peste umeri şi o va săruta tandru pe obraz, în timp ce se apleca să‑i prindă agrafa.
Simţi o nouă smucitură, mai insistentă. N‑am s‑o fac. De ce i‑aş cruţa sentimentele, când nimănui nu‑i pasă de ale mele?
Piticul o trase de rochie a treia oară. Strânse din buze cu încăpăţânare, prefăcându‑se că nu observă. Cineva în spatele lor chicoti. Regina, gândi ea, dar n‑avea importanţă. Râdeau deja cu toţii, în frunte cu Joffrey.
― Dontos, treci în patru labe, porunci regele, unchiul meu are nevoie de sprijin ca să‑şi escaladeze mireasa.
Şi astfel, nobilul ei soţ o înveşmânta în culorile Casei Lannister, cocoţat pe spatele unui bufon.
Când Sansa se întoarse, piticul se holba la ea, cu gura încleştată şi faţa roşie ca mantia ei. Dintr‑odată, se ruşina de încăpăţânarea ei. Îşi netezi fustele şi îngenunche în faţa lui, astfel încât capetele lor erau acum la acelaşi nivel.
― Cu acest sărut, îmi pun zălog iubirea şi te accept ca stăpân şi soţ al meu.
― Cu acest sărut, îmi pun zălog iubirea, dădu piticul replica, cu glas răguşit, şi te accept ca doamnă şi soţie a mea. Tyrion se aplecă şi buzele lor se atinseră o clipă.
E atât de urât, gândi Sansa când faţa lui era aproape de a ei. E chiar mai urât decât Câinele.
Septonul ridică apoi cristalul şi lumina curcubeului căzu peste creştetele lor.
― Aici, în faţa zeilor şi a oamenilor, spuse el, îi declar pe Tyrion din Casa Lannister şi Sansa din Casa Stark soţ şi soţie, un singur trup, o singură inimă, un singur suflet, acum şi pururea şi fie blestemat cel ce se va pune între ei.
Sansa trebui să‑şi muşte buza ca să nu plângă.
Ospăţul de nuntă avu loc în Sala Mică. Erau poate cincizeci de oaspeţi, în cea mai mare parte slugi şi aliaţi ai Lannisterilor, alături de cei care fuseseră la cununie. Iar aici Sansa îi găsi pe Tyrelli. Margaery se uită la ea cu nespusă tristeţe şi când Regina Ghimpilor intră, clătinându‑se, între Stângul şi Dreptul, nu‑i aruncă nici măcar o privire. Elinor, Alia şi Megga păreau hotărâte să n‑o cunoască. Prietenele mele, gândi Sansa cu amărăciune.
Soţul ei bău vârtos şi mâncă puţin. Asculta ori de câte ori cineva se ridica să rostească un toast şi uneori dădea scurt din cap, în semn de mulţumire, dar altminteri chipul lui părea cioplit din piatră. Ospăţul parcă nu se mai sfârşea, deşi Sansa nu se atingea de mâncare. Voia să se sfârşească şi totuşi se temea de acel sfârşit. Căci, după ospăţ, urma să meargă în patul lui. Bărbaţii aveau s‑o ducă pe sus în dormitor, dezbrăcând‑o pe drum şi făcând glume grosolane despre soarta care o aştepta în aşternut, în timp ce femeile îi făceau lui Tyrion aceleaşi onoruri. Doar după ce vor fi depuşi, goi‑puşcă, în patul conjugal, aveau să fie lăsaţi singuri, dar chiar şi atunci, oaspeţii vor sta în faţa camerei matrimoniale, strigând aluzii triviale prin uşă. Când era mică, partea aceasta i se părea minunat de păcătoasă şi de incitantă, dar acum, când acel moment sosise pentru ea, nu simţea decât oroare. Nu credea că va suporta să i se sfâşie veşmintele şi era sigură că va izbucni în lacrimi la prima glumă deocheată.
Când muzicanţii începură să cânte, îşi aşeză mâna cu sfială peste mâna lui Tyrion şi spuse:
― Stăpânul meu, ar trebui să deschidem dansul?
Gura lui se strâmbă.
― Cred că le‑am oferit destulă distracţie pentru o zi, nu eşti de aceeaşi părere?
― Cum spui tu, stăpâne. Îşi retrase mâna. Joffrey şi Margaery deschiseră dansul în locul lor.
Cum poate un monstru să danseze atât de frumos? se întrebă Sansa. Visase adesea cu ochii deschişi la primul dans cu soţul ei, în ziua nunţii, cu toţi ochii aţintiţi asupra ei şi a chipeşului ei stăpân. În visele ei, zâmbeau cu toţii. Nici măcar soţul meu nu zâmbeşte.
Alţi oaspeţi se alăturară curând regelui şi logodnicei lui. Elinor dansă cu tânărul ei scutier, iar Megga cu Prinţul Tommen. Lady Merryweather, frumoasa din Myr, cu păr negru şi ochi mari, întunecaţi, se învârtea atât de provocator încât curând toţi ochii din sală o urmăreau. Lordul şi Lady Tyrell se mişcau mai domol. Ser Kevan Lannister o invită la dans pe Lady Janna Fossoway, sora Lordului Tyrell. Merry Crane intră în dans cu prinţul Jalabhar Xho, strălucitor în gătelile sale cu pene. Cersei Lannister făcu pereche cu Lordul Redwyne, pe urmă cu Lordul Rowan şi în cele din urmă cu tatăl ei, care dansă cu o graţie cumpătată, austeră.
Sansa stătea cu mâinile în poală, privind‑o pe regină dansând şi râzând şi scuturându‑şi buclele blonde. Îi farmecă pe toţi, gândi ea cu tristeţe. Cât o urăsc! Îşi întoarse privirea către locul unde Băiatul Lunii dansa cu Dontos.
― Lady Sansa. Ser Garlan Tyrell stătea lângă dais. Îmi acorzi onoarea? Dacă soţul tău consimte.
Ochii saşii ai piticului se îngustară.
― Doamna mea poate dansa cu cine pofteşte.
Poate că ar fi trebuit să rămână lângă soţul ei, dar îşi dorea atât de mult să danseze… iar Ser Garlan era fratele lui Margaery, al lui Willas, al Cavalerului Florilor.
― Înţeleg de ce ţi se spune Garlan Galantul, ser, şopti ea, luându‑i mâna.
― Doamna mea e amabilă să zică asta. Întâmplător, fratele meu Willas mi‑a dat acest nume. Ca să mă protejeze.
― Să te protejeze? Sansa îi aruncă o privire nedumerită.
Ser Garlan râse.
― Mă tem că eram un băieţaş dolofan şi chiar avem un unchi pe nume Garlan cel Gras. Aşa că Willas a atacat primul, deşi nu înainte de a mă ameninţa cu Garlan Gălbejitul, Garlan Gureşul şi Garlan Garguiul.
Povestea era atât de dulce şi de inocentă încât Sansa nu‑şi putu stăpâni râsul, în ciuda întregii situaţii. După aceea, fu inexplicabil de recunoscătoare. Cumva, râsul îi readusese speranţa, chiar dacă doar pentru scurt timp. Zâmbind, se lăsă purtată de muzică, pierzându‑se în ritmul paşilor, în sunetul de flaut, fluier şi harpă, în bătaia unei tobe… şi, din când în când, în braţele lui Ser Garlan, când dansul îi aducea împreună.
― Soţia mea îşi face griji pentru tine, spuse el cu glas scăzut, într‑o asemenea ocazie.
― Lady Leonette e foarte drăguţă. Spune‑i că sunt bine.
― O mireasă la nunta ei ar trebui să fie mai mult decât bine, rosti el fără asprime. Parcă îţi venea să plângi.
― Lacrimi de bucurie, ser.
― Ochii îţi trădează minciuna de pe buze. Ser Garlan o învârti şi o trase mai aproape. Doamna mea, am văzut cum te uiţi la fratele meu. Loras e viteaz şi chipeş şi îl iubim cu toţii, din toată inima… dar Pezevenghiul tău va fi un soţ mai bun. E un om mai mare decât pare, cred eu.
Muzica îi despărţi, înainte ca Sansa să poată găsi un răspuns. În faţa ei veni Mance Tyrell, îmbujorat şi asudat, apoi Lordul Merryweather şi pe urmă Prinţul Tommen.
― Vreau să mă însor şi eu, spuse prinţişorul dolofan. Sunt mai înalt decât unchiul meu.
― Ştiu, răspunse Sansa, înainte ca partenerii să se schimbe din nou.
Ser Kevan îi spuse că e frumoasă, Jalabhar Xho zise ceva ce ea nu înţelese, în Limba Verii, iar Lordul Redwyne îi dori mulţi copii dolofani şi ani mulţi cu bucurie. Şi apoi dansul o aduse faţă în faţă cu Joffrey.
Sansa se crispă când mâna lui o atinse pe a ei, dar regele o strânse mai tare şi o trase mai aproape.
― N‑ar trebui să arăţi aşa de tristă. Unchiul meu e o făptură hidoasă, dar vei continua să mă ai pe mine.
― Urmează să te căsătoreşti cu Margaery!
― Un rege poate avea şi alte femei. Târfe. Tatăl meu a avut. Unul dintre Aegoni, la fel. Al treilea sau al patrulea. A avut o grămadă de târfe şi o grămadă de bastarzi. În timp ce se învârteau, în ritmul muzicii, Joffrey îi dădu un sărut umed. Unchiul te va aduce la patul meu ori de câte ori îi voi porunci.
Sansa îşi scutură capul.
― N‑o va face.
― Ba da, altfel o să‑i tai capul. Acel Rege Aemon a avut orice femeie a poftit, măritată sau nu.
Din fericire, era timpul să se schimbe din nou perechile. Dar picioarele îi erau acum ca de lemn şi Lordul Rowan, Ser Tallad şi Elinor, toţi trebuie s‑o fi crezut o dansatoare foarte stângace. Şi pe urmă fu din nou cu Garlan şi curând, slavă cerului, dansul se sfârşi.
Uşurarea Sansei nu dură mult. Îndată ce muzica se stinse, îl auzi pe Joffrey spunând:
― E timpul să‑i ducem în pat! Haideţi s‑o dezbrăcăm şi să vedem ce are să‑i ofere lupoaica unchiului meu!
Alţi bărbaţi i se alăturară, zgomotoşi.
Soţul ei pitic ridică ochii încet de la cupa sa de vin.
― Nu ne va duce nimeni în pat!
Joffrey o înhăţă pe Sansa de braţ.
― Ba da, dacă poruncesc eu.
Pezevenghiul izbi cu pumnalul în masă, unde rămase vibrând.
― Atunci o să‑ţi slujeşti propria soţie cu o ţepuşă de lemn. Te jugănesc, ţi‑o jur!
Se lăsă o linişte stupefiată. Sansa se smulse de lângă Joffrey, dar sub strânsoarea lui, mâneca i se sfârtecă. Nimeni nu părea să audă. Regina Cersei se întoarse către tatăl ei:
― L‑ai auzit?
Lordul Tywin se ridică din scaun.
― Cred că ne putem lipsi de ritualul patului. Tyrion, sunt sigur că n‑ai vrut să ameninţi nobila persoană a regelui.
Sansa văzu un spasm de furie străbătând chipul soţului ei.
― Am vorbit prostii, spuse el. A fost o glumă proastă, sire.
― M‑ai ameninţat că mă castrezi, şuieră Joffrey.
― Aşa e, Înălţimea Ta, spuse Tyrion, dar numai fiindcă eram invidios pe mădularul tău regal. Al meu e mic şi pipernicit. Chipul i se contorsiona într‑un rânjet lacom. Şi, dacă‑mi tai limba, nu‑mi mai laşi nici o cale de a satisface această dulce nevastă pe care mi‑ai dat‑o.
Un râs nestăpânit izbucni de pe buzele lui Ser Osmund Kettleblack. Altcineva chicoti. Dar Joff nu râse, nici Lordul Tywin.
― Înălţimea Ta, spuse el, fiul meu e beat, îţi dai şi tu seama.
― Da, sunt, mărturisi Pezevenghiul, dar nu atât de beat ca să nu pot duce la bun sfârşit propria mea cununie. Sări de pe dais şi o înhăţă pe Sansa cu brutalitate. Hai, nevastă, e timpul să‑ţi zdrobesc bariera‑ghilotină. Vreau să mă joc de‑a „intră în castel”.
Îmbujorată, Sansa ieşi cu el din Sala Mică. Ce‑mi rămâne de ales? Tyrion avea pasul legănat, mai cu seamă când mergea aşa de repede ca acum. Zeii fură îndurători şi nici Joff, nici vreun altul nu se clinti din loc, să‑i urmeze.
Pentru noaptea nunţii, le fusese oferită o cameră spaţioasă, sus în Turnul Mâinii. Tyrion trânti uşa cu piciorul în spatele lor.
― Pe bufet este o carafă cu vin bun, auriu, de Arbor, Sansa. Eşti aşa de bună să‑mi torni o cupă?
― Crezi că e înţelept, stăpâne?
― Nimic n‑a fost vreodată mai înţelept. Vezi tu, nu sunt beat cu adevărat. Dar am de gând să fiu.
Sansa umplu câte un pocal pentru fiecare. Va fi mai uşor dacă mă îmbăt şi eu. Se aşeză pe marginea patului mare, cu baldachin, şi goli jumătate de cupă din trei înghiţituri prelungi. Fără îndoială, era un vin foarte bun, dar Sansa era prea agitată ca să‑l savureze. Capul începu să i se învârtă.
― Vrei să mă dezbrac, stăpâne?
― Tyrion. Mă cheamă Tyrion, Sansa.
― Tyrion, stăpâne. Să‑mi scot rochia sau vrei să mă dezbraci tu? Mai luă o înghiţitură de vin.
Pezevenghiul se întoarse cu spatele.
― Prima oară când m‑am căsătorit, am fost noi şi un septon beat şi nişte porci drept martori. L‑am mâncat pe unul dintre martori la ospăţul de nuntă. Tysha mi‑a dat jumări, iar eu i‑am lins untura de pe degete, şi râdeam când ne‑am prăvălit în pat.
― Ai mai fost însurat? Eu… am uitat.
― Nu ai uitat. N‑ai ştiut.
― Cine a fost, stăpâne? Sansa era nespus de curioasă.
― Lady Tysha. Gura i se încleşta. Din Casa Pumnului de Argint. Blazonul lor e o monedă de aur şi o sută de arginţi pe un cearceaf însângerat. Căsătoria noastră a fost foarte scurtă, aşa cum presupun că i se cuvine unui bărbat scurt la stat.
Sansa îşi privea mâinile şi nu spunea nimic.
― Câţi ani ai, Sansa? întrebă Tyrion, după o clipă.
― Treisprezece, răspunse ea, la sfârşitul lunii.
― O zei, aveţi îndurare! Piticul mai luă o sorbitură de vin. Ei, bine, dacă stăm de vorbă, n‑o să creşti mai mare. Purcedem, doamna mea? Dacă‑ţi face plăcere.
― Îmi va face plăcere să aduc plăcere nobilului meu soţ.
Asta păru să‑l înfurie.
― Te ascunzi în spatele curtoaziei, de parcă ar fi zidul unui castel.
― Curtoazia e armura unei femei, răspunse Sansa. Septa ei îi spusese mereu asta.
― Sunt soţul tău. Acum poţi să‑ţi scoţi armura.
― Şi veşmintele?
― Şi acelea. Flutură cupa de vin către ea. Nobilul meu tată mi‑a poruncit să desăvârşesc această căsătorie.
Mâinile Sansei tremurau când începu să se dezbrace, pe bâjbâite. Avea zece cioturi în loc de zece degete şi toate erau rupte. Cu toate acestea, se descurcă până la urmă cu panglicile şi nasturii, iar mantia, rochia, brâul şi lenjeria de mătase alunecară pe podea până când, în cele din urmă, ieşi din hainele intime. Braţele şi picioarele îi erau piele de găină. Îşi ţinea ochii în pământ, prea sfioasă ca să se uite la el, dar când isprăvi, îi ridică şi‑l găsi privind‑o lung. I se păru că vedea poftă în ochiul lui verde şi furie în cel negru. Sansa nu ştia ce o speria mai mult.
― Eşti o copilă, spuse el.
Sansa îşi acoperi sânii cu mâinile.
― Am înflorit.
― O copilă, repetă el, dar te doresc. Te sperie asta, Sansa?
― Da.
― Şi pe mine. Ştiu că sunt urât.
― Nu, stăp…
Tyrion se ridică în picioare.
― Nu minţi, Sansa! Sunt deformat, pocit şi mic… dar… – îl vedea căutându‑şi cuvintele – … în pat, când lumânările sunt stinse, nu sunt mai rău decât alţi bărbaţi. În întuneric, sunt Cavalerul Florilor. Luă o gură de vin. Sunt generos. Loial celor care îmi sunt loiali. Am dovedit că nu sunt un laş. Şi sunt mai deştept decât majoritatea; desigur că inteligenţa compensează ceva. Pot fi chiar şi bun. Mă tem că bunătatea nu e în firea Lannisterilor, dar ştiu că am puţină pe undeva. Aş putea fi… aş putea să‑ţi fiu un soţ bun.
E la fel de speriat ca mine, gândi Sansa. Probabil că asta ar fi trebuit s‑o facă să fie mai îngăduitoare cu el, dar nu era aşa. Nu simţea decât milă şi mila era moartea pasiunii. O privea, aşteptând să spună ceva, dar toate cuvintele i se veştejiseră. Nu putea decât să stea acolo tremurând.
Când, într‑un sfârşit, îşi dădu seama că Sansa nu avea nici un răspuns, Tyrion Lannister goli ultima picătură de vin.
― Înţeleg, zise el cu amărăciune. Du‑te în pat, Sansa. Trebuie să ne facem datoria.
Se urcă în patul de puf, conştientă de privirea lui insistentă. O lumânare de ceară parfumată ardea pe noptieră şi între aşternuturi fuseseră presărate petale de trandafiri. Dădu să tragă o pătură, ca să se acopere, când îl auzi spunând:
― Nu.
Tremura de frig, dar se supuse. Închise ochii şi aşteptă. După o clipă, îl auzi pe soţul ei scoţându‑şi cizmele, apoi foşnetul hainelor în timp ce se dezbrăca. Când săltă în pat şi‑i puse mâna pe sân, Sansa nu putu să‑şi stăpânească un fior. Zăcea cu ochii închişi, cu toţi muşchii încordaţi, temându‑se de ceea ce ar putea urma. O va atinge din nou? O va săruta? Ar trebui să‑şi desfacă acum picioarele? Nu ştia ce trebuia să facă.
― Sansa. Mâna dispăruse. Deschide ochii.
Promisese să se supună, aşa că îi deschise. Tyrion stătea la picioarele ei, gol. Între picioare, mădularul îi ţâşnea, tare şi viguros, dintr‑un desiş de păr negru şi aspru, dar era singurul lucru la el care nu era strâmb.
― Doamna mea, glăsui Tyrion, eşti încântătoare, să nu mă înţelegi greşit, dar… nu pot face asta. La naiba cu tatăl meu. Vom aştepta. O lună, un an, un sezon, oricât va fi nevoie. Până când ajungi să mă cunoşti mai bine şi, poate, să ai încredere în mine. Oricât de liniştitor se voia zâmbetul lui, fără nas, nu îl făcea decât să arate şi mai sinistru şi grotesc.
Uită‑te la el, îşi spuse Sansa, uită‑te la soţul tău. Din cap până‑n picioare. Septa Mordane spunea că toţi bărbaţii sunt frumoşi, găseşte‑i frumuseţea, încearcă. Se uită lung la picioarele strâmbe, la fruntea bombată, de brută, la ochiul verde şi la cel negru, la ciotul aspru al nasului său şi la cicatricea roz, cotită, la încâlceala de păr negru şi auriu care trecea drept barbă. Chiar şi mădularul îi era urât, gros şi plin de vene, cu un cap roşu, ca un bulb. Nu e drept, nu e cinstit, cum am păcătuit, de îmi fac zeii una ca asta, cum?
― Pe onoarea mea de Lannister, zise Pezevenghiul, nu te voi atinge până când nu vei dori tu s‑o fac.
Avu nevoie de toată puterea ca să se uite în ochii aceia desperecheaţi şi să spună:
― Şi dacă nu doresc niciodată, stăpâne?
Gura lui Tyrion tresări, ca şi când i‑ar fi dat o palmă.
― Niciodată?
Gâtul îi era atât de încordat încât abia putu să clatine din cap.
― Păi, spuse el, de aceea fac zeii târfe: pentru pitici ca mine. Închise degetele‑i scurte şi boante în pumn şi coborî din pat.
Dansul Dragonilor de George R.R. Martin volumul 1
PROLOG
Noaptea era încărcată de mirosul greu de om.
Omul‑lup se opri sub un copac şi adulmecă, în umbra ce‑i smălţa blana brun‑cenuşie. O boare de vânt cu mireasmă de pin îi aduse izul de om în nări, peste celelalte mirosuri care grăiau despre vulpi şi iepuri, despre foci şi cerbi şi chiar despre lupi. Omul‑lup ştia că şi acelea veneau tot de la oameni; duhoarea de piei învechite, stătută şi acrie, era aproape complet înăbuşită de miasmele mai puternice de fum, sânge şi putreziciune. Doar omul jupuia alte fiare şi se înveşmânta cu pielea şi părul lor.
Spre deosebire de lupi, oamenii‑lupi nu se tem de om. Ura şi foamea îi răvăşeau măruntaiele. Scoase un mârâit gros, o chemare către fratele său cu un singur ochi, către sora lui mică şi vicleană. Când porni în goană printre copaci, tovarăşii de haită îl urmară îndeaproape. Simţiseră şi ei mirosul. În timp ce alerga, vedea şi prin ochii lor şi se zări pe sine în frunte. Răsuflarea haitei ţâşnea, fierbinte şi albă, dintre fălcile alungite şi cenuşii. Gheaţa li se întărise între gheare, tare ca piatra, dar acum vânătoarea era în toi, prada în faţă. Carne, gândi omul‑lup, hrană.
Un om de unul singur era o fiinţă vulnerabilă. Mare şi puternic, cu ochi ageri, dar slab de urechi şi surd la mirosuri. Cerbii, elanii, până şi iepurii, erau mai sprinteni, urşii şi mistreţii, mai fioroşi în luptă. Dar oamenii în haite erau periculoşi. Când lupii se apropiară de pradă, omul‑lup auzi scâncetul unui pui, pojghiţa zăpezii căzute peste noapte pârâind sub labele stângace ale oamenilor, zgomotul pieilor grele şi ale ghearelor lungi şi gri pe care le duceau în mâini.
Săbii, îi şopti o voce lăuntrică, suliţe.
Copacilor le crescuseră colţi de gheaţă, ce atârnau dezgoliţi ca într‑un mârâit pe crengile cenuşii, desfrunzite. Un‑Ochi ţâşni prin tufişuri, împroşcând omătul. Tovarăşii de haită îl urmară. În susul unui deal şi în josul povârnişului de dincolo, până ce pădurea se deschise înaintea lor şi oamenii erau acolo. Printre ei, o femelă. Ghemul înfofolit în blană pe care‑l strângea în braţe era puiul ei. Las‑o la urmă, şopti glasul, masculii sunt pericolul. Răcneau unul la altul, aşa cum obişnuiau oamenii, dar omul‑lup le simţea spaima. Unul avea un dinte de lemn, înalt cât el. Îl azvârli, dar mâna îi tremura şi dintele zbură sus.
Atunci haita se năpusti asupra lor.
Fratele lup cu un singur ochi îl doborî pe aruncătorul dintelui într‑un troian de zăpadă şi îi sfâşie beregata, în timp ce acesta se zbătea. Sora lupoaică se strecură pe după celălalt mascul şi‑l atacă din spate. Mai rămâneau femela şi puiul ei.
Avea şi ea un dinte, unul mic, făcut din os, dar îl scăpă din mână când fălcile omului‑lup i se încleştară pe picior. În cădere, îşi înfăşură ambele braţe în jurul gălăgiosului ei pui. Sub blănuri, femela era doar piele şi os, dar avea ugerele pline de lapte. Carnea cea mai dulce era a puiului. Lupul păstră cele mai gustoase bucăţi pentru fratele lui. De jur împrejurul leşurilor, zăpada îngheţată deveni rozalie şi roşie, în timp ce haita se ghiftuia.
Hăt departe, într‑o colibă din chirpici cu acoperişul de stuf, o gaură de fum şi podeaua de pământ bătătorit, Varamyr se scutură, tuşi şi îşi linse buzele. Avea ochii roşii, buzele crăpate, gâtul uscat şi aspru, dar gustul de sânge şi grăsime îi umplea gura, în timp ce pântecele‑i bombat ţipa după hrană. Carne de copil, gândi el, amintindu‑şi de Ţugui. Carne de om. Decăzuse într‑atât încât să tânjească după carne de om? Îl auzea parcă aievea pe Haggon mârâind:
— Oamenii pot să mănânce carnea animalelor, iar animalele carnea oamenilor, dar omul care mănâncă din carnea de om este abominabil.
Abominabil. Acesta fusese dintotdeauna cuvântul preferat al lui Haggon. Abominabil, abominabil, abominabil. Să mănânci carne de om era abominabil, să te împreunezi ca lupii era abominabil, iar să pui stăpânire pe trupul altui om era cel mai abominabil lucru dintre toate. Haggon a fost slab, se temea de propria‑i putere. A murit înlăcrimat şi singur, când i‑am smuls cea de‑a doua viaţă. Varamyr îi devorase el însuşi inima. M‑a învăţat o mulţime de lucruri şi ultimul pe care l‑am aflat de la el a fost gustul cărnii de om.
Asta, însă, făcuse ca lup. Nu mâncase niciodată cu dinţi de om carnea oamenilor. Dar haita lui n‑avea decât să se ospăteze. Lupii erau la fel de înfometaţi ca şi el, sfrijiţi, înfriguraţi şi flămânzi, iar prada… doi bărbaţi şi o femeie, cu un prunc în braţe, fugind de înfrângere în ghearele morţii. Ar fi pierit curând, oricum, doborâţi de intemperii sau de foame. Aşa a fost mai bine, mai rapid. O izbăvire.
— O izbăvire, rosti el cu voce tare.
Avea gâtul uscat, dar îi plăcea să audă un glas de om, chiar şi pe al său.
Aerul mirosea a mucegai şi umezeală, pământul era rece şi tare, iar focul răspândea mai mult fum decât căldură. Se apropie de flăcări cât de mult îndrăzni, când tuşind, când tremurând, cu coapsa zvâcnind acolo unde i se deschisese rana. Sângele îi îmbibase pantalonii până la genunchi şi se întărise, formând o crustă maronie, tare.
Pălămida îl prevenise că s‑ar putea întâmpla asta.
— Am cusut‑o cât am putut de bine, îi spusese ea, dar trebuie să te odihneşti şi s‑o laşi să se vindece, altfel carnea se va sfârteca din nou.
Pălămida fusese ultima lui tovarăşă, o suliţaşă aspră ca o rădăcină bătrână, plină de negi, cu faţa brăzdată de riduri şi tăbăcită de vânt. Ceilalţi îi părăsiseră pe drum. Unul câte unul, rămăseseră în urmă ori se avântaseră înainte, îndreptându‑se către vechile lor sate, spre Apa Laptelui sau spre Sălaşul Aspru, ori către o moarte solitară în pădure. Varamyr nu ştia şi nu‑i păsa. Ar fi trebuit să‑l iau pe vreunul dintre ei, când am avut ocazia. Pe unul dintre gemeni, pe vânjosul cu cicatrici pe faţă, ori pe tânărul cu păr roşu. Dar se temuse. Unul dintre ceilalţi şi‑ar fi putut da seama ce se petrece. Atunci l‑ar fi atacat şi l‑ar fi ucis. Iar vorbele lui Haggon îl bântuiseră şi, astfel, pierduse ocazia.
După bătălie, îşi croiseră drum prin codru cu miile, flămânzi, speriaţi, fugind din calea măcelului care se abătuse asupra lor la Zid. Unii vorbiseră despre o întoarcere la casele pe care le părăsiseră, alţii despre organizarea unui al doilea atac asupra porţii, dar majoritatea erau dezorientaţi, neştiind încotro s‑o apuce sau ce să facă. Scăpaseră de ciorile în mantii negre şi de cavalerii în oţel cenuşiu, dar acum erau vânaţi de duşmani fără milă. Fiecare zi lăsa în urmă alte şi alte cadavre. Unii mureau de foame, unii de frig, alţii de boală. Iar alţii erau ucişi de cei care le fuseseră tovarăşi de arme, în timp ce mărşăluiau spre sud cu Mance Rayder, Regele-de-dincolo-de-Zid.
Mance a căzut, îşi spuneau unul altuia supravieţuitorii, cu glasuri disperate. Mance a fost prins. Mance e mort.
— Harma a murit şi Mance a fost capturat, ceilalţi au fugit şi ne‑au lăsat, spusese Pălămida, în timp ce‑i cosea rana. Tormund, Plângătorul, Şasepiei, toţi aceşti bravi războinici, unde sunt ei acum?
Nu ştie cine sunt, şi‑a dat atunci seama Varamyr, şi de ce‑ar şti? Fără fiarele lui, nu avea aerul unui bărbat impunător. Am fost Varamyr Şasepiei, am mâncat aceeaşi pâine cu Mance Rayder. Îşi luase numele de Varamyr pe când avea zece ani. Un nume potrivit pentru un lord, un nume de slăvit în cântece, un nume măreţ, un nume fioros. Şi, totuşi, fugise din calea ciorilor, ca un iepure speriat. Teribilul Lord Varamyr devenise un laş, dar nu suporta ca ea să ştie asta, aşa că i‑a spus suliţaşei că‑l cheamă Haggon. Apoi, s‑a întrebat de ce îi venise pe buze tocmai acel nume, dintre toate cele pe care le‑ar fi putut alege. I‑am mâncat inima şi i‑am băut sângele şi totuşi continuă să mă bântuie.
Într‑o zi, pe când fugeau, un călăreţ a venit în galop prin pădure, pe o mârţoagă albă, strigând că trebuie s‑o apuce cu toţii spre Apa Laptelui, că Plângătorul aduna luptători ca să treacă Podul Ţestelor şi să cucerească Turnul Umbrei. Mulţi l‑au urmat, dar majoritatea, nu. Mai târziu, un războinic ursuz, în blănuri şi ambră, a mers de la un foc la altul, îndemnându‑i pe supravieţuitori să pornească spre nord şi să se refugieze în Valea Thennilor. Varamyr n‑a aflat niciodată de ce credea omul că acolo ar fi în siguranţă, când thennii înşişi părăsiseră locul, dar l‑au urmat cu sutele. Alte sute au plecat cu vrăjitoarea pădurii căreia i se înfăţişase o flotă de corăbii venind să‑i ducă pe oamenii liberi spre sud.
— Trebuie să căutăm marea! a strigat Mama Cârtiţă, şi adepţii ei au luat‑o spre est.
Varamyr s‑ar fi aflat printre ei dacă ar fi fost mai puternic. Dar marea era cenuşie, rece şi îndepărtată şi el ştia că n‑aveau să apuce s‑o vadă vreodată. Fusese de nouă ori mort sau în agonie şi acum şi‑ar fi găsit cu adevărat sfârşitul. O mantie din blană de veveriţă, îşi aminti el, m‑a înjunghiat pentru o mantie din blană de veveriţă.
Proprietara ei murise, cu ceafa strivită, un terci roşu împănat cu bucăţi de os, dar mantia ei părea groasă şi călduroasă. Ningea şi Varamyr îşi pierduse mantiile la Zid. Pieile cu care se învelea noaptea, hainele de lână, cizmele din piele de oaie şi mănuşile îmblănite, provizia de mied şi stocul de mâncare, şuviţele de păr împletit luate de la femeile cu care se culca, până şi brăţările de aur pe care i le dăduse Mance, toate erau pierdute şi uitate. Am ars şi am murit şi apoi am fugit, pe jumătate nebun de durere şi de spaimă. Amintirea îl ruşina şi acum, dar nu fusese singurul. Fugiseră şi alţii, cu sutele, cu miile. Bătălia era pierdută. Veniseră cavalerii, invincibili în oţelul lor, omorându‑i pe toţi cei care rămăseseră să lupte. Ori fuga, ori moartea.
Însă de moarte nu puteai fugi atât de uşor. Aşadar, când a dat peste cadavrul femeii în pădure, Varamyr a îngenuncheat să‑i scoată mantia şi n‑a observat băiatul până când acesta n‑a ţâşnit din ascunzătoare, vârându‑i cuţitul lung de os în coapsă şi smulgându‑i mantia dintre degetele încleştate.
— Mama lui, i‑a spus Pălămida mai târziu, după ce băiatul fugise. Era mantia mamei lui şi când te‑a văzut furând‑o…
— Era moartă, a răspuns Varamyr, tresărind când acul de os i‑a străpuns carnea. Cineva i‑a zdrobit capul. Vreo cioară.
— Nicio cioară. Copitaţii. Am văzut. Acul Pălămidei a închis tăietura din coapsă. Sălbatici, şi cine‑a mai rămas să‑i îmblânzească?
Nimeni. Dacă Mance e mort, oamenii liberi sunt condamnaţi. Thennii, uriaşii şi Copitaţii, oamenii cavernelor, cu dinţii lor piliţi, şi oamenii ţărmului dinspre apus, cu carele lor de oase… erau şi ei, cu toţii, osândiţi. Până şi ciorile. Poate că n‑o ştiau încă, dar afurisiţii înveşmântaţi în negru aveau să piară odată cu ceilalţi. Duşmanul se apropia.
Glasul răguşit al lui Haggon îi răsună în minte:
— O să mori de‑o duzină de ori, băiete, şi de fiecare dată cu durere… dar când va veni adevărata moarte, vei trăi din nou. Cea de‑a doua viaţă e mai simplă şi mai dulce, aşa se spune.
Varamyr Şasepiei avea să afle adevărul vorbelor lui cât de curând. Adulmeca adevărata moarte în mirosul înţepător care stăruia în aer, o simţea în căldura de sub degete, când îşi strecura o mână sub haine, să‑şi atingă rana. Însă frigul îi era în trup, până în măduva oaselor. De data aceasta frigul avea să‑l ucidă.
Ultima lui moarte fusese în foc. Am ars. La început, în tulburarea lui, crezuse că vreun arcaş de pe Zid l‑a străpuns cu o săgeată aprinsă… dar focul fusese în interiorul lui, mistuindu‑l. Iar durerea…
Varamyr mai murise de nouă ori. O dată împuns de o suliţă, o dată cu dinţii unui urs în beregată, o dată într‑o baltă de sânge, când a adus pe lume un pui născut mort. Prima oară Varamyr a murit la doar şase ani, atunci când securea tatălui său i‑a despicat ţeasta. Nici măcar asta nu fusese atât de chinuitor ca focul din măruntaie, trosnind de‑a lungul aripilor, devorându‑l. Când a încercat să fugă de focul acela, spaima lui a aţâţat flăcările şi le‑a făcut să dogorească mai tare. Plutea deasupra Zidului, urmărind mişcările oamenilor de jos, cu ochii lui de vultur, când, dintr‑odată, văpaia îi prefăcuse inima în cenuşă şi îi trimiseseră spiritul, ţipând, înapoi în pielea sa şi, pentru scurtă vreme, îşi pierduse minţile. Fiecare amintire era de‑ajuns să‑l cutremure. Atunci observă că focul i se stinsese.
Mai rămăsese doar un amestec negru‑gri de lemn carbonizat, cu câţiva cărbuni strălucind în cenuşă. Încă mai fumegă, e nevoie doar de lemne. Scrâşnind din dinţi ca să‑şi înăbuşe durerea, Varamyr se târî spre mormanul de crengi rupte pe care le adunase Pălămida înainte de‑a pleca la vânătoare şi azvârli câteva beţe în cenuşă.
— Aprinde‑te, zise el răguşit. Arzi.
Suflă în jăratic şi spuse în gând o rugăciune către zeii fără nume ai pădurii, ai muntelui şi ai câmpiei.
Zeii nu răspunseră. După o vreme, nici fumul nu se mai înălţa. Coliba începea deja să se răcească. Varamyr n‑avea cremene, nici iască şi nici vreascuri uscate. N‑avea să reaprindă focul niciodată, nu de unul singur.
— Pălămida! strigă el, cu glasul răguşit şi gâtuit de durere. Pălămida!
Femeia avea bărbia ascuţită, nasul turtit şi, pe obraz, o aluniţă din care ieşeau patru fire de păr negru. O faţă urâtă şi aspră, dar Varamyr ar fi dat orice s‑o zărească în uşă. Ar fi trebuit să‑i răpesc trupul înainte de‑a pleca. De când e plecată? De două zile? De trei? Nu era sigur. Era întuneric în colibă şi Varamyr plutise între somn şi trezie, fără să ştie vreodată, cu siguranţă, dacă afară era zi sau noapte.
— Aşteaptă, spusese ea. Mă întorc cu mâncare.
Aşadar, ca un nătărău, aşteptase, visând la Haggon şi la Ţugui şi la toate greşelile pe care le făcuse în lunga‑i viaţă, dar trecuseră zile şi nopţi şi Pălămida nu se întorsese. Nu se mai întoarce. Varamyr se întreba dacă se dăduse de gol. Oare‑şi putea da seama ce gândeşte doar privindu‑l sau oare murmurase el ceva prin somnu‑i febril?
Abominabil, îl auzi pe Haggon spunând. Era aproape ca şi cum s‑ar fi aflat acolo, în aceeaşi încăpere.
— E doar o suliţaşă urâtă, îi răspunse Varamyr. Eu sunt un om măreţ. Sunt Varamyr, omul‑lup, omul‑fiară, nu e drept ca ea să trăiască şi eu să mor.
Nu‑i răspunse nimeni. Nu era nimeni acolo. Pălămida plecase. Îl părăsise, la fel ca toţi ceilalţi.
Până şi propria lui mamă îl abandonase. A plâns după Ţugui, dar n‑a vărsat o lacrimă pentru mine. În dimineaţa în care tatăl său l‑a smuls din pat, să‑l dea pe mâna lui Haggon, mama lui nu i‑a aruncat nici măcar o privire. Varamyr ţipase şi dăduse din picioare în timp ce era târât în pădure, până când tatăl lui l‑a pălmuit şi i‑a spus să tacă.
— Locul tău e printre cei ca tine, a fost tot ce i‑a spus când l‑a azvârlit la picioarele lui Haggon.
Nu s‑a înşelat, gândi Varamyr, tremurând. Haggon m‑a învăţat o mulţime de lucruri. M‑a învăţat să vânez şi să pescuiesc, cum să hăcuiesc un cadavru şi cum să curăţ un peşte de oase, cum să‑mi croiesc drum prin pădure. Şi m‑a învăţat rânduiala oamenilor‑lupi şi secretele oamenilor‑fiare, deşi darul meu era mai puternic decât al lui.
Peste ani şi ani, încercase să‑şi găsească părinţii, să le spună că micul lor Cucui devenise marele Varamyr Şasepiei, dar amândoi erau cenuşă. Una cu pomii şi izvoarele, una cu pietrele şi pământul. Scrum şi ţărână. Asta i‑a spus vrăjitoarea pădurilor mamei sale, în ziua în care a murit Ţugui. Cucui nu voia să fie un bulgăre de pământ. Băiatul visase la ziua când barzii aveau să cânte despre faptele sale şi fetele frumoase aveau să‑i dea sărutări. Când o să cresc mare, o să devin Regele-de-dincolo-de-Zid, îşi jurase Cucui. Nu devenise, dar ajunsese pe‑aproape. Varamyr Şasepiei era un nume de care oamenii se temeau. Lupta călare pe o ursoaică albă, înaltă de patru metri, ţinea în frâu trei lupi şi o pisică‑nălucă şi stătea la dreapta lui Mance Rayder. Mance m‑a adus în locul acesta. N‑ar fi trebuit să‑i dau ascultare. Ar fi trebuit să mă strecor în pielea ursoaicei mele şi să‑l sfâşii în bucăţi.
Înainte să‑l întâlnească pe Mance, Varamyr Şasepiei fusese un fel de lord. Locuia singur într‑un castel din muşchi, noroi şi buşteni pe care‑l stăpânise cândva Haggon, împreună cu fiarele lui. O duzină de sate îi aduceau tribut în pâine, sare şi cidru, oferindu‑i fructe din livezi şi legume din grădini. Carnea şi‑o procura singur. Ori de câte ori dorea o femeie, trimitea o pisică‑nălucă s‑o vâneze şi orice fată pe care punea ochii îl urma supusă în pat. Unele veneau plângând, da, dar veneau. Varamyr le dădea sămânţa lui, le lua o şuviţă de păr, ca să‑i amintească de ele şi le trimitea înapoi. Din când în când, câte un erou al locului venea cu suliţa în mână, să ucidă fiara şi să‑şi salveze sora, ori iubita, ori fiica. Pe aceştia îi omora, dar femeilor nu le făcea niciun rău. Pe unele chiar le binecuvânta cu copii. Ţânci. Piperniciţi, firavi, asemenea lui Cucui, şi niciunul hărăzit cu darul.
Frica îl făcu să se ridice în picioare, clătinându‑se. Ţinându‑se de coapsă, ca să nu lase sângele să se prelingă din rană, Varamyr se îndreptă, împleticindu‑se, spre uşă şi trase la o parte pielea zdrenţuită care o acoperea, pomenindu‑se în faţa unui zid alb. Zăpadă. Nu era de mirare că înăuntru era aşa de întuneric şi atâta fum. Zăpada acoperise coliba.
Când Varamyr o împinse, zăpada se fărâmiţă şi căzu, încă moale şi udă. Afară, noaptea era albă ca moartea; nori palizi, răsfiraţi, dansau în jurul unei luni de argint, sub privirile reci ale unei puzderii de stele. Vedea siluetele cocoşate ale celorlalte colibe îngropate sub troiene şi, dincolo de ele, palida umbră a unui copac al inimii, în armură de gheaţă. Spre sud şi spre vest, dealurile erau o vastă pustietate albă, unde nimic nu se clintea, în afară de zăpada spulberată de vânt.
— Pălămida! strigă Varamyr, cu glas pierit, întrebându‑se până unde ar fi putut să ajungă. Pălămida! Femeie! Unde eşti?
În depărtare, un lup urlă.
Un fior străbătu trupul lui Varamyr. Cunoştea acel urlet, aşa cum, odinioară, Cucui cunoştea glasul mamei sale. Un‑Ochi. Era cel mai bătrân dintre cei trei lupi ai săi, cel mai mare, cel mai fioros. Vânătorul era mai suplu, mai ager, mai tânăr, Şireata mai vicleană, dar amândoi îi ştiau de frică lui Un‑Ochi. Bătrânul lup era neînfricat, necruţător, sălbatic.
Varamyr pierduse controlul asupra celorlalte animale ale sale, în agonia morţii vulturului. Pisica‑nălucă fugise în păduri, în timp ce ursoaica albă şi‑a scos ghearele la cei din preajma ei, sfâşiind patru oameni înainte să cadă răpusă de‑o suliţă. L‑ar fi omorât şi pe Varamyr, dacă i‑ar fi ieşit în cale. Ursoaica îl ura, se înfuriase de fiecare dată când intrase în pielea ei sau i se căţărase pe spate.
Lupii lui, însă…
Fraţii mei. Haita mea. Multe nopţi friguroase dormise cu lupii lui, încălzit de trupurile lor lăţoase îngrămădite în jurul lui. Când voi muri, se vor ospăta cu carnea mea şi vor lăsa doar oasele, să întâmpine dezgheţul primăvara viitoare. Gândul era ciudat de liniştitor. Lupii lui vânaseră adesea pentru el, pe când hoinăreau. Părea firesc să le fie hrană, la sfârşit. Ar putea să‑şi înceapă a doua viaţă sfâşiind carnea caldă şi moartă a propriului său cadavru.
Câinii erau animalele de care te puteai apropia cel mai uşor; trăiau atât de aproape de oameni, încât erau aproape umani. Să te strecori în pielea unui câine era ca şi cum ai încălţa o cizmă veche, lărgită de purtare. Aşa cum o cizmă era modelată pe potriva unui picior, un câine era modelat să accepte lanţul, chiar şi un lanţ pe care niciun ochi de om nu‑l putea vedea. Lupii erau mai greu de stăpânit. Un om se putea împrieteni cu un lup, dar nimeni nu putea îmblânzi cu adevărat un lup.
— Cu lupii şi femeile te însoţeşti pe viaţă, spunea adesea Haggon. Ai luat unul, eşti ca şi însurat. Lupul e parte din tine, începând cu ziua aceea, iar tu eşti parte din el. Amândoi vă veţi schimba.
De alte animale era mai bine să nu te apropii, afirmase vânătorul. Pisicile erau parşive şi crude, gata oricând să te trădeze. Elanii şi cerbii erau victime; până şi cel mai curajos om devenea un laş dacă le purta pielea prea mult. Urşii, mistreţii, viezurii, nevăstuicile… Haggon nici nu se apropia de aşa ceva.
— Unele piei e mai bine să nu le porţi niciodată, băiete, i‑a spus el. Nu ţi‑ar plăcea în ce te‑ai transforma.
Dacă stăteai să‑l asculţi pe Haggon, păsările erau cele mai rele:
— Oamenii n‑au fost făcuţi să părăsească pământul. Stai prea multă vreme în nori şi n‑ai să mai vrei să cobori niciodată. Cunosc oameni‑fiare care au încercat şoimi, bufniţe, corbi. Chiar şi atunci când sunt în propria lor piele, stau visători, cu ochii ridicaţi spre albastrul afurisit.
Dar nu toţi oamenii‑fiare simţeau la fel. Odată, pe când Cucui avea zece ani, Haggon l‑a dus la adunarea unor asemenea fiinţe. Oamenii‑lupi erau cei mai numeroşi din grup, fraţii‑lupi, dar băiatul i‑a găsit pe ceilalţi mai ciudaţi şi mai fascinanţi. Borroq semăna atât de mult cu mistreţul lui încât nu‑i mai lipseau decât colţii, Orell avea vulturul său, Briar, pisica lui nălucă (din clipa în care i‑a zărit, Cucui a vrut să aibă şi el o pisică‑nălucă), femeia‑capră Grisella…
Dar niciunul dintre ei nu fusese la fel de puternic ca Varamyr Şasepiei, nici măcar Haggon, înalt şi fioros, cu palme tari ca piatra. Vânătorul a murit plângând, după ce Varamyr i l‑a luat pe Blană‑Cenuşie, scoţându‑l din pielea fiarei, ca s‑o revendice pentru sine. Nu vei mai avea o a doua viaţă, bătrâne. Varamyr Treipiei îşi spusese pe vremea aceea. Blană‑Cenuşie a fost a patra, dar bătrânul lup era firav şi aproape ştirb şi l‑a urmat curând pe Haggon în moarte.
Varamyr putea să ia orice animal voia, să‑l supună voinţei sale şi să‑i ia trupul în stăpânire. Câine sau lup, urs sau viezure.
Pălămida, gândi el.
Haggon ar fi considerat asta abominabil, cel mai negru păcat dintre toate, dar Haggon era mort, devorat şi ars. Mance l‑ar fi blestemat şi el, dar Mance fusese ucis sau capturat. Nimeni nu va afla vreodată. Voi fi Pălămida suliţaşa, iar Varamyr Şasepiei va fi mort. Presupunea că darul său ar dispărea odată cu trupul. Şi‑ar pierde lupii şi ar trăi tot restul vieţii în pielea unei femei sfrijite şi pline de negi… dar ar trăi. Dacă se întoarce. Sunt încă destul de puternic s‑o iau în stăpânire.
Un val de ameţeală îl cuprinse. Se pomeni în genunchi, cu mâinile îngropate în omăt. Luă un pumn de zăpadă şi‑şi umplu gura, frecându‑şi‑l prin barbă şi peste buzele crăpate, sorbindu‑i apa. Era atât de rece încât abia reuşi s‑o înghită şi îşi dădu seama din nou cât de înfierbântat era.
Zăpada topită îi făcu foame. După mâncare tânjea stomacul lui, nu după apă. Ninsoarea se oprise, dar vântul se înteţea, umplând aerul de cristale, biciuindu‑i faţa în timp ce îşi croia cu greu drum prin troiene, cu rana din şold deschizându‑se şi închizându‑se iar. Răsuflarea i se transforma într‑un nor alb, zdrenţuit. Când ajunse lângă copacul inimii, găsi o creangă căzută, numai bună s‑o folosească pe post de cârjă. Sprijinindu‑se cu putere de ea, se îndreptă clătinându‑se către cea mai apropiată colibă. Poate că ţăranii uitaseră ceva când au fugit… un sac de mere, nişte carne uscată, orice să‑l ţină în viaţă până se întorcea Pălămida.
Aproape ajunsese când cârja se rupse sub greutatea lui şi picioarele îi alunecară de sub trup.
Cât timp a zăcut acolo răşchirat, înroşind zăpada de sânge, Varamyr n‑ar fi putut spune. Zăpada o să mă îngroape. Ar fi o moarte liniştită. Se spune că ţi‑e cald când se apropie sfârşitul, cald şi somn. Ar fi plăcut să simtă din nou căldură, deşi îl întrista gândul că n‑avea să mai vadă niciodată ţinuturile verzi, tărâmurile calde de dincolo de Zid, despre care cânta Mance.
— Lumea de dincolo de Zid nu e pentru cei ca noi, obişnuia să spună Haggon. Oamenii liberi se tem de oamenii‑fiare, dar îi şi respectă. La sud de Zid, îngenuncheaţii ne vânează şi ne măcelăresc ca pe nişte porci.
M‑ai prevenit, gândi Varamyr, dar tot tu mi‑ai arătat şi Rondul de Est la Mare. Să fi avut vreo zece ani, nu mai mult. Haggon dăduse o duzină de sfori de chihlimbar şi o sanie încărcată de piei pentru şase burdufuri cu vin, un drob de sare şi un ceaun de aramă. Rondul de Est era un loc mai bun pentru negoţ decât Castelul Negru; asta pe vremea când veneau corăbiile, încărcate de mărfuri de pe tărâmurile de legendă de dincolo de mare. Ciorile îl cunoşteau pe Haggon ca vânător şi ca prieten al Rondului de Noapte şi se bucurau să primească veştile pe care le aducea despre viaţa de dincolo de Zidul lor. Unii îl ştiau şi de om‑fiară, dar nimeni nu vorbea despre asta. Acolo, la Rondul de Est la Mare, începuse băiatul să viseze la însoritul sud.
Varamyr simţea fulgii de zăpadă topindu‑i‑se pe frunte. E mai bine decât să arzi. Ce bine‑ar fi să adorm şi să nu mă mai trezesc niciodată. Ce bine‑ar fi să‑mi încep a doua viaţă! Lupii lui erau acum aproape. Îi simţea. Avea să părăsească acest trup plăpând, să devină una cu ei, să vâneze noaptea şi să urle la lună. Omul‑lup avea să devină un lup adevărat. Dar care?
Nu Şireata. Haggon ar fi numit asta abominabil, dar Varamyr se strecurase adesea în pielea ei pe când se împreuna cu Un‑Ochi. Nu voia, totuşi, să‑şi petreacă noua viaţă ca lupoaică, doar dacă n‑avea de ales. Pielea Vânătorului, masculul mai tânăr, i s‑ar fi potrivit mai bine… deşi Un‑Ochi era mai mare şi mai fioros şi el era cel care se împerechea cu Şireata ori de câte ori femela era în călduri.
— Se spune că uiţi, îi zisese Haggon, cu câteva săptămâni înainte de a muri. Când carnea omului moare, spiritul lui continuă să trăiască în trupul animalului, dar, cu fiecare zi, memoria îi slăbeşte şi animalul devine din ce în ce mai puţin om‑lup, din ce în ce mai mult lup, până când nu mai rămâne nimic din om şi dăinuie doar fiara.
Varamyr cunoştea acest adevăr. Când a intrat în pielea vulturului care îi aparţinuse lui Orell, a simţit furia celorlalţi oameni‑fiare în prezenţa sa. Orell fusese omorât de Jon Snow, cioara trădătoare, şi ura sa faţă de ucigaş fusese atât de puternică, încât Varamyr s‑a pomenit vânându‑l şi pe băiatul‑fiară. Ştiuse ce era băiatul din clipa în care a văzut imensul lup străvechi alb păşind tăcut alături de el. Un om‑fiară îl simte întotdeauna pe un altul. Mance ar fi trebuit să mă lase să intru în pielea lupului străvechi. Asta ar fi însemnat o a doua viaţă, demnă de un rege. Ar fi putut s‑o facă, nu avea niciun dubiu. Darul lui Snow era puternic, dar flăcăul era tânăr şi lipsit de experienţă, încă împotrivindu‑se naturii sale, când ar fi trebuit s‑o glorifice.
Varamyr vedea ochii roşii ai lupului străvechi fixându‑l din trunchiul alb. Zeii mă cercetează. Un fior îi străbătu trupul. Făcuse lucruri rele, lucruri îngrozitoare. Furase, omorâse, siluise. Se ghiftuise cu carne de om şi sorbise sângele muribunzilor, ţâşnindu‑le roşu şi fierbinte din gâtlejuri. Vânase duşmanii prin păduri şi îi atacase în timp ce dormeau, le smulsese măruntaiele din pântece şi le împrăştiase pe pământul mocirlos. Cât de dulce le‑a fost carnea!
— Fiara a fost aceea, nu eu, şopti el răguşit. Darul cu care m‑aţi înzestrat.
Zeii nu răspunseră. Răsuflarea lui Varamyr zăbovi în aer, alburie şi ceţoasă. Simţea gheaţa închegându‑i‑se în barbă. Varamyr Şasepiei închise ochii.
Visă un vis de demult, cu o colibă lângă mare, trei câini scheunând, lacrimile unei femei.
Ţugui. Plânge după Ţugui, dar după mine n‑a plâns niciodată.
Cucui se născuse cu o lună înainte de termen şi a fost atât de bolnăvicios încât nimeni nu se aştepta să supravieţuiască. Mama sa a aşteptat să împlinească patru ani ca să‑i dea un nume adevărat, dar a fost deja prea târziu. Tot satul se obişnuise să‑i spună Cucui, numele pe care i‑l dăduse sora lui Meha, pe când el era în pântecele mamei lor. Tot Meha îl poreclise şi pe Ţugui, dar frăţiorul lui Cucui se născuse la termen, mare, rumen şi robust, sugând lacom la sânul mamei. Avea de gând să‑i dea numele tatălui lor. Dar Ţugui a murit. A murit când avea doi ani, iar eu şase, cu trei zile înainte de ziua lui.
— Puiul tău e la zei acum, i‑a spus mamei înlăcrimate vrăjitoarea pădurii. Nu va mai simţi durere, nici foame şi nu va mai plânge niciodată. Zeii l‑au coborât în pământ, în copaci. Zeii sunt pretutindeni în jurul nostru, în pietre şi în râuri, în păsări şi în animale. Ţugui al tău a plecat să li se alăture. Va fi una cu lumea şi tot ce e în ea.
Vorbele bătrânei îl izbiseră pe Cucui ca un pumnal. Ţugui vede. Mă priveşte. Ştie. Cucui nu putea să se ascundă de el, nu putea să se furişeze după fustele mamei ori să fugă cu câinii, ca să scape de furia tatălui. Câinii. Coadă Pleoştită, Copoiul, Mârâitorul. Erau câini buni. Erau prietenii mei.
Când tatăl său a găsit câinii adulmecând în jurul trupului neînsufleţit al lui Ţugui, n‑a avut cum să‑şi dea seama care era făptaşul, aşa că şi‑a îndreptat securea spre toţi trei. Mâinile îi tremurau atât de tare, încât i‑au trebuit două lovituri ca să‑l reducă pe Copoi la tăcere şi patru să‑l doboare pe Mârâitor. Mirosul sângelui stăruia greu în aer, sunetele câinilor muribunzi erau înfiorătoare şi, totuşi, Coadă Pleoştită a venit la chemarea tatălui său. Era cel mai bătrân dintre câini şi obişnuinţa a fost mai puternică decât spaima. Când Cucui s‑a strecurat în pielea lui, era deja prea târziu.
Nu, tată, te rog, a încercat să spună, dar câinii nu pot vorbi pe limba oamenilor, aşa că n‑a reuşit să scoată decât un scâncet jalnic. Securea a despicat în două ţeasta bătrânului câine şi înăuntrul colibei băiatul a ţipat. Aşa şi‑au dat seama. Două zile mai târziu, tatăl său l‑a târât în pădure. Avea cu el securea, astfel încât Cucui a crezut că‑i sortise o moarte asemenea prietenilor lui. Însă el i l‑a încredinţat lui Haggon.
Varamyr se trezi brusc, violent, tremurând din tot trupul.
— Ridică‑te! îi striga o voce. Ridică‑te, trebuie să plecăm! Sunt cu sutele.
Zăpada îl acoperise cu o pătură albă, înţepenită. Atât de frig. Când încercă să se mişte, descoperi că mâna i se lipise, îngheţată, de pământ. Lăsă nişte piele în urmă, când o trase ca să şi‑o elibereze.
— Ridică‑te! ţipă femeia din nou. Se apropie!
Pălămida se întorsese la el. Îl apucase de umeri şi‑l scutura, strigându‑i în faţă. Varamyr îi mirosea răsuflarea, îi simţea căldura pe obrajii amorţiţi de frig. Acum, gândi el, fă‑o acum sau mori.
Îşi adună toate puterile pe care le mai avea, sări afară din propria‑i piele şi se vârî în trupul ei.
Pălămida îşi arcui trupul şi urlă.
Abominabil. Să fi fost ea sau el? Sau Haggon? N‑avea să afle niciodată. Vechiul lui trup se prăbuşi în troiene, când degetele ei îi dădură drumul. Suliţaşa se zvârcoli violent, ţipând. Pisica‑nălucă obişnuia să i se împotrivească sălbatic, iar ursul său alb fusese aproape nebun o vreme, repezindu‑se să muşte copacii şi pietrele, şi aerul, dar ceea ce se întâmpla acum era mai rău.
— Ieşi, ieşi! îşi auzi gura strigând.
Trupul femeii se clătină, căzu, se ridică, agitându‑şi mâinile şi smucindu‑şi picioarele în toate direcţiile, într‑un dans grotesc, în timp ce spiritul ei şi al lui se luptau pentru trup. Femeia trase adânc în piept o gură de aer îngheţat şi Varamyr putu savura, preţ de o secundă, gustul acestuia şi puterea trupului tânăr înainte ca dinţii ei să se strângă cu putere şi să‑i umple gura de sânge. Femeia îşi ridică mâinile la faţă. El încercă să le îndepărteze, dar mâinile refuzau să se supună şi îl zgâriau pe ochi. Abominabil, îşi aminti Varamyr, înecându‑se cu sânge, durere şi nebunie. Când încercă să ţipe, femeia scuipă limba pe care o împărţeau.
Lumea albă se răsturnă şi se îndepărtă. Preţ de o clipă, Varamyr avu senzaţia că se află în interiorul copacului inimii, privind afară prin ochii roşii, săpaţi în trunchi, cum trupul unui muribund zvâcneşte fără vlagă pe pământ şi cum o femeie nebună dansează oarbă şi însângerată sub lună, vărsând lacrimi de sânge şi sfâşiindu‑şi hainele. Apoi amândoi dispărură şi Varamyr se ridică, topindu‑se, în timp ce spiritul său era purtat de adierea unui vânt rece. Era în zăpadă şi în nori, era o vrabie, o veveriţă, un stejar. O bufniţă cu coarne zbură tăcută printre copaci, vânând un iepure. Varamyr era în trupul acelei bufniţe, în trupul iepurilor, în arbori. Adânc, sub pământul îngheţat, viermii pământului scormoneau orbeşte prin întuneric şi Varamyr era şi în trupurile lor. Sunt pădurea, sunt tot ce se află în ea, gândi el, exultând. O sută de corbi îşi luară zborul, croncănind când îl simţiră trecând. Un elan mare mugi, speriind copiii agăţaţi pe spatele lui. Un lup străvechi se deşteptă, ridicând capul să mârâie în aer. Înainte ca inimile lor să bată din nou, Varamyr pornise deja mai departe, în căutarea alor lui, în căutarea lui Un‑Ochi, a Şiretei şi a Vânătorului, a haitei lui. Lupii lui aveau să‑l salveze, îşi spuse.
Acesta fu ultimul lui gând ca om.
Moartea veni dintr‑odată. Simţi un şoc rece, de parcă ar fi fost azvârlit în apele unui lac îngheţat. Apoi se pomeni gonind peste nămeţii scăldaţi de razele lunii, cu haita pe urme. Jumătate de lume era cufundată în întuneric. Un‑Ochi îşi dădu el seama. Urlă, iar Şireata şi Vânătorul îi răspunseră.
Când ajunseră pe creastă, lupii se opriră. Pălămida, îşi aminti Varamyr. O parte din el suferea pentru ceea ce pierduse, iar alta după ceea ce făcuse. La picioarele lor, lumea se transformase în gheaţă. Degete de promoroacă se furişau încet în susul copacului inimii, căutând să se apropie. Satul pustiu nu mai era pustiu. Umbre cu ochi albaştri se plimbau printre nămeţi. Unele purtau veşminte maro, unele haine negre şi altele erau despuiate cu carnea albă ca zăpada. Vântul suspina printre coline, încărcat de mirosurile lor: carne moartă, sânge uscat, piei ce duhneau a mucegai, putreziciune şi urină. Şireata mârâi şi îşi dezveli colţii, cu coama zburlită. Nu oameni. Nu pradă. Nu aceştia.
Făpturile de jos se mişcau, dar n‑aveau viaţă. Una câte una, îşi înălţară capetele către cei trei lupi de pe deal. Ultima care‑i privi era creatura care fusese Pălămida. Era înveşmântată în lână, blană şi piele şi, peste toate acestea, purta o mantie de chiciură care pârâia la fiecare mişcare şi scânteia în lumina lunii. De vârfurile degetelor îi atârnau ţurţuri trandafirii, zece cuţite lungi de sânge îngheţat. Iar în adânciturile goale ale ochilor, pâlpâia o lumină albăstruie, dând trăsăturilor ei aspre o frumuseţe misterioasă de care n‑avuseseră parte în viaţă.
Mă vede.