Limba si literatura romana programa, comentarii si subiecte pentru bacalaureat 2023-2024

1. Poezia romantică Luceafărul de Mihai Eminescu (comentariu, rezumat, tema și viziunea despre lume, figuri de stil, particularități ale textului poetic) Floare albastră: poezie romantică de Mihai Eminescu (comentariu, rezumat, tema și viziunea despre lume) 2. Poezia simbolistă Plumb de George Bacovia (comentariu, tema și viziunea despre lume, particularitățile textului poetic, artă poetică, încadrare în simbolism, cromatica bacoviană) ​Lacustră de George Bacovia (comentariu, tema și viziunea despre lume, elemente de compoziție) 3. Poezia modernistă și expresionistă Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga (comentariu, tema și viziunea despre lume, elemente de compoziție și limbaj, artă poetică filosofică modernă) 4. Poezia modernistă Flori de mucigai de Tudor Arghezi (comentariu, comentariu pe strofe, tema și viziunea despre lume, text poetic modern, artă poetică) Testament  de Tudor Arghezi (comentariu, tema și viziunea despre lume, figuri de stil, artă poetică modernă, încadrare în modernism) Riga Crypto și lapona Enigel de Ion Barbu (comentariu, rezumat, tema și viziunea despre lume) 5. Poezia neomodernistă Leoaică tânără, iubirea... de Nichita Stănescu (comentariu, tema și viziunea despre lume, elemente de compoziție, particularitățile poeziei neomoderniste) 6. Poezia tradiționalistă Aci sosi de vremuri de Ion Pillat (tema și viziunea despre lume, comentariu pe strofe, eseu, text poetic tradiționalist, fișă de lectură) În Grădina Ghetsemani de Vasile Voiculescu (tema și viziunea despre lume, comentariu, apartenența la tradiționalism) Texte narative: O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale : comedie (comentariu, rezumat, tema și viziunea despre lume, particularități de construcție, relația dintre două personaje, modul în care se reflectă o temă, particularități ale comicului de situație, caracterizarea personajelor: Ștefan Tipătescu, Zoe Trahanache, Farfuridi, Ghiță Pristanda și Nae Cațavencu, momentele și construcția subiectului, fișă de lectură, componente de structură și limbaj) Moara cu noroc de Ioan Slavici: nuvelă psihologică, realistă (comentariu, rezumat, momentele subiectului, tema și viziunea despre lume, particularități de construcție, relația dintre două personaje, modul în care se reflectă o temă, particularitățile unei nuvele, caracterizarea lui Ghiță, caracterizarea lui Lică Sămădăul, perspectiva narativă, fișă de lectură) Baltagul de Mihail Sadoveanu: roman tradițional și obiectiv (comentariu, rezumat, momentele subiectului, tema și viziunea despre lume, particularități de construcție ale unui personaj, relația dintre două personaje, particularități ale romanului realist interbelic, perspectiva narativă, caracterizarea Vitoriei Lipan și a lui Nechifor Lipan, fișă de lectură) Ion de Liviu Rebreanu: roman realist-obiectiv, tradițional (comentariu, rezumat, momentele subiectului, tema și viziunea despre lume, particularități de construcție ale unui personaj, modul în care se reflectă o temă, particularități ale romanului interbelic, caracterizarea lui Ion și caracterizarea Anei) Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu: roman modern, citadin, subiectiv, psihologic, roman al experienței (Comentariu, tema și viziunea despre lume, Caracterizarea lui Ștefan Gheorghidiu și a Elei, momentele subiectului, etc) Patul lui Procust de Camil Petrescu: roman modern, citadin (Comentariu, eseu, tema și viziunea despre lume) Enigma Otiliei: roman de tip balzacian, bildungsroman, tradițional, citadin, obiectiv (comentariu, rezumat, tema și viziunea despre lume, particularități de construcție ale unui personaj, relația dintre două personaje, momentele subiectului, perspectiva narativă, caracterizarea personajului principal, condiția femeii, construcția personajelor realiste, trăsături ale romanului, elemente de structură, compoziție și limbaj) Moromeții: roman traditional, obiectiv, realist (tema și viziunea despre lume, modul în care se reclectă o temă, particularitățile romanului postbelic, caracterizare Ilie Moromente, Catrina, momentele subiectului, etc) Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă: basm (tema și viziunea despre lume, caracterizarea personajelor, demonstrație basm) Iona: parabolă dramatică (particularități ale unei drame postbelice, tema și viziunea despre lume, particularități ale textului dramatic, construcția subiectului, etc) Alexandru Lăpușneanul de Costache Negruzzi: nuvelă istorică aparținând perioadei pașoptiste (comentariu, tema și viziunea despre lume, caracterizarea personajului principal) Zmeura de câmpie de Mircea Nedelciu: roman postmodern, scris după 1980 - doar pentru profilul uman Pentru Bacalaureat este obligatoriu și studiul următoarelor texte: Despre criticismul maiorescian Eseu Titu Maiorescu: Junimea și Convorbiri literare Despre modernismul lovinescian Important! Chiar dacă Mircea Eliade, Ion Pillat, Costache Negruzzi și Vasile Voiculescu nu se numără printre autorii canonici, operele acestora sunt incluse în programa pentru examenul de Bacalaureat. Nu uita! Programa pentru Limba și literatura română pentru examenul de Bacalaureat prevede câteva mici diferențe între profilul uman și profilul real, iar acestea se remarcă, în principal, la cel de-al treilea subiect. Mai exact, unele teme care sunt considerate obligatorii pentru elevii de la profilul uman, nu sunt prevăzute pentru a fi studiate și de elevii de la profilul real. Pagina a fost actualizată cu noua structură a examenului de Bacalaureat la română în anul 2018 conform modelului emis de Ministerului Educației și Cercetării.   Potrivit Ministerului Educației, conform programei şcolare în vigoare, examenul de Bacalaureat 2018 nu implică studiul monografic al scriitorilor canonici, ci studierea a cel puţin unui text din opera acestora. Textele literare la prima vedere pot aparţine atât autorilor canonici, cât şi altor autori studiaţi. Pentru proba scrisă la română, elevii trebuie să studieze în mod aprofundat cel puţin numărul minim de texte prevăzute în programa şcolară, aparţinând autorilor canonici sau prozei narative, poeziei sau dramaturgiei româneşti. În baza acestor texte elevii trebuie să poată redacta un eseu structurat, un eseu liber sau un eseu argumentativ, în care să aplice conceptele de istorie şi teorie literară menţionate în programa pentru Bac 2018 la română.    

  Luceafarul de Mihai Eminescu - opera apartinand romantismului Criticul Titu Maiorescu, in articolul „Directia noua in poezia si proza romana”, din 1872, nota: „Cu totul osebit in felul sau, om al timpului modern, deocamdata blazat in cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile uitate, pana acum asa de putin format, incat ne vine greu sa-l citam imediat dupa Alecsandri, dar in fine, poet, poet in toata puterea cuvantului, este d. Mihai Eminescu.”             Dupa un deceniu de la aceasta observatie a lui Maiorescu, capodoperele lui Mihai Eminescu stateau marturie a geniului sau creator, a uimitoarei sale capacitati de sinteza si a modului extraordinar in care a schimbat si innoit limbajul artistic romanesc. Una dintre aceste capodopere este opera literara „Luceafarul”. Poemul se incadreaza in curentul literar romantism,doua dintre trasaturile specifice fiind: folosirea antitezei si utilizarea ca sursa de inspiratie a folclorului.             Antiteza, procedeu artistic dominant in acest poem, se evidentiaza inca din prima parte a poemului, prin opozitia dintre lumea pamanteasca, a fetei de imparat: „Din umbra falnicelor bolti”, „Spre umbra vechiului castel” si lumea nepamanteasca, a Luceafarului: „Colo-n palate de margean”, „Eu sunt luceafarul de sus”. Antiteza se realizeaza si la nivelul descrierii tanarului Catalin, in raport cu Luceafarul. Infatisarea umana a primului: „Cu obrajei ca doi bujori / De rumeni, bata-i vina”, este in contrast evident cu cea non-umana a celui de-al doilea: „Din negru giulgi se desfasor / Marmoreele brate”, „Si palid e la fata”, „Iar umbra fetei stravezii / E alba ca de ceara”. Conturarea cadrului pamantesc, in care Catalin si Catalina isi implinesc dragostea: „Sub sirul lung de mandri tei”, „Miroase florile de tei” se face in contrast cu lumea cereasca, in care este evidentiat zborul Luceafarului: „Un cer de stele dedesubt / Deasupra-i cer de stele”, „Si din a chaosului vai/.../Vedea ca-n ziua cea dentai / Cum izvorau lumine”. De asemenea, prin utilizarea pronumelor personale „ei” si „noi”, se subliniaza  in poem antiteza dintre fiintele umane, muritoare, a caror viata este limitata, fiind pusa sub semnul destinului si fiintele ceresti, nemuritoare: „Ei au doar stele cu noroc / Si progoniri de soarte”, „Noi nu avem nici timp , nici loc / Si nu cunoastem moarte”. O alta trasatura care evidentiaza apartenenta poemului la romantism este utilizarea ca sursa de inspiratie a folclorului. Mihai Eminescu a avut ca sursa de inspiratie basmele romanesti “Fata din gradina de aur” si ”Miron si frumoasa fara corp”, pentru a crea in “Luceafarul” atmosfera specifica basmelor, inca din incipit: “A fost odata ca-n povesti/ A fost ca niciodata.”, dar si pentru a prezenta iubirea imposibila dintre doua fiinte apartinand unor lumi diferite. De asemenea, s-a inspirat din mitul romanesc al Zburatorului, pentru a descrie elementele spatiale care definesc lumea terestra in care fata de imparat isi desfasoara existenta: “Din umbra negrului castel”, dar si una din intruparile Luceafarului: “Pe negre vitele-i de par”. Mitul Zburatorului apare in poem ca simbol al visarii, aspiratiei si revelatiei. Tema poemului este conditia omului de geniu. Inca din primul tablou aceasta tema este sustinuta de sublinierea trasaturilor Luceafarului, ca fiinta superioara, dotata cu atribute deosebite. Aspiratia catre inaltimi, cautarea absolutului, dorinta de cunoastere, dorinta de inaltare spirituala, de atingere a unui ideal superior, sunt cateva dintre atributele omului de geniu, reprezentat in poem de catre Hyperion. Omul de geniu este construit in text, asa cum apare si in viziunea lui Schopenhauer, prin raportare la omul obisnuit. Acesta din urma este reprezentat in text de fata de imparat, careia, in ultimele versuri ale operei, Luceafarul ii adreseaza un firesc repros: „Ce-ti pasa tie, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece,/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.” Anumite motive poetice prezente in text, specifice romantismului, sustin tema poeziei: motivul luceafarului, al stelelor, al cerului, al lunii, al marii, al visului, al castelului, al fetei de imparat, al Zburatorului, al teiului, al zborului cosmic.             Patru dintre elementele de compozitie a textului sunt: incipitul, elementele de opozitie si de simetrie, imaginarul poetic, compozitia/figurile semantice. Incipitul operei contine formula specifica basmului: “A fost odata ca-n povesti”, prin intermediul caruia cititorul este avertizat asupra structurii narative a textului, care este considerat un poem epico-liric. Astfel, intamplarile sunt puse sub semnul unui timp nedeterminat („illo tempore”), in care faptele sunt unice si irepetabile “A fost ca niciodata.”. In aceste conditii, fata de imparat : „Din rude mari imparatesti”, va avea atribute unice: „O prea frumoasa fata”, „Si era una la parinti”, „Si luna intre stele”. Fata nu este doar frumoasa, ci are atributele perfectiunii: „Mandra-n toate cele” si ale puritatii sufletesti: „Cum e Fecioara intre sfinti”.             Elementele de opozitie din text sunt puse in evidenta prin antiteza dintre omul comun, obisnuit, reprezentat de catre fata de imparat si omul de geniu, reprezentat de catre Luceafar. Ambele personaje (le putem numi personaje, deoarece textul epico-liric este realizat pe baza liricii personajelor) sunt unice, exceptionale in lumea lor. Fata de imparat este „una la parinti/Si mandra-n toate cele/Cum e Fecioara intre sfinti/Si luna intre stele”, iar Luceafarul este unic, prin raportarea sa ca astru ceresc, la celelalte stele, dar si prin atributele sale, asemanatoare cu cele ale lui Dumnezeu, ca Hyperion: „Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte”.             In opozitie sunt prezentate cele doua infatisari ale Luceafarului: „Parea un tanar voievod/ Cu par de aur moale” si „Pe negre vitele-i de par/Coroana-i arde pare”; „O, esti frumos cum numa-n vis/Un inger se arata” Si „O, esti frumos cum numa-n vis/Un demon se arata”. Totodata, opuse sunt si cele doua fiinte de care fata este atrasa: Luceafarul este o fiinta supranaturala, care are doar infatisare umana, dar spirit nepamantesc: „Dar ochii mari si minunati/Lucesc adanc himeric”, „Si palid e la fata”, „Iar umbra fetei stravezii/E alba ca de ceara”, iar Catalin este fiinta pamanteasca: „Cu obrajei ca doi bujori/De rumeni, bata-i vina”. Imaginarul poetic este evidentiat inca din incipit, prin prezentarea lumii terestre. Sunt conturate reperele temporale vagi, imprecise, specifice basmului: „A fost odata” si cele spatiale, care ofera cititorului imaginea mitului zburatorului, prin sublinierea singuratatii unei tinere fete, aflata intr-un spatiu propice sosirii acestei fiinte supranaturale: „Spre umbra negrului castel”, „Privea in zare”, „Din umbra falnicelor bolti / Ea pasul si-l indreapta / Langa fereastra unde-n colt / Luceafarul asteapta.” Totodata, in primul tablou sunt scoase in evidenta reperele spatiale care ilustreaza lumea cosmica a Luceafarului, in care este invitata sa patrunda fata de imparat: „Iar cerul este tatal meu/Si muma-mea e marea”, „Si soarele e tatal meu/iar noaptea-mi este muma.” Imaginarul poetic include, de asemenea, elementele prin care se realizeaza descoperirea infinitului spatial si temporal. Acestea sunt subliniate in partea a treia a poemului, in care este descris zborul Luceafarului: „”Vedea ca-n ziua cea dentai/Cum izvorau lumine”, „Si cai de mii de ani treceau/ In tot atatea clipe.”             Compozitia poemului include 98 de strofe de tipe catren, cu masura versurilor de 7-8 silabe si ritm iambic, combinat cu ritm amfibrahic. Textul contine patru tablouri, construite pe alternanta a doua planuri: terestru-uman si cosmic-universal, aflate in antiteza. Tabloul I ilustreaza spatiul terestru in care singuratatea fetei predispune la visare: „Cum ea pe coate-si razima/Visand ale ei tample”. Apare in acest tablou motivul literar al ferestrei, ca deschidere spre alta lume, ca aspiratie catre departari, catre infinit. De asemenea, apare motivul visului, deoarece singura modalitate ca fata de imparat si Luceafarul sa se intalneasca este in vis: „Caci o urma adanc in vis/ De suflet sa se prinda.”, „Copila sa se culce/I-atinge mainile pe piept/ I-nchide geana dulce.”             Tabloul al II-lea subliniaza jocul dragostei in care intra fata de imparat si Catalin. Sunt evidentiate diferentele de stare sociala dintre cei doi si trasaturile tanarului. Pajul apare ca „viclean copil de casa”, „copil din flori si de pripas”, „indraznet cu ochii”, „ce umple cupele cu vin/ Mesenilor la masa”. El ii arata fetei frumusetea sentimentelor de dragoste si o initiaza in tainele acestora: „daca nu stii, si-as arata/Din bob in bob amorul”.             Tabloul al III-lea prezinta zborul intergalactic al Luceafarului. El face o calatorie in timp si spatiu: „Si cai de mii de ani treceau/In tot atatea clipe” pentru a ajunge la Demiurg, la momentul de dinainte de geneza Universului. Dialogul cu Demiurgul ii releva lui Hyperion imposibilitatea de a deveni muritor si conditia sa diferita de a pamantenilor: „Ei au doar stele cu noroc/ Si prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte.”             Tabloul al IV-lea evidentiaza intensitatea si profunzimea sentimentelor celor doi tineri, Catalin si Catalina, care formeaza acum un cuplu: „Caci esti iubirea mea dintai/Si visul meu din urma”. Luceafarul este martor mut al iubirii lor, „Dar nu mai cade ca-n trecut/In mari din tot inaltul”. Cu amaraciune, subliniaza diferentele dintre lumea muritorilor, efemera, supusa destinului si lumea fiintelor eterne, careia ii apartine.             Viziunea despre lume a autorului este sintetizata prin tema poemului, conditia omului de geniu si subliniata in finalul poemului, prin care se descifreaza ceea ce Eminescu numea „sensul alegoric” al povestii: „Aceasta e povestea. Iar intelesul alegoric ce i l-am dat este ca daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte, aici pe pamant, nu e nici capabil de a ferici pe cineva, nici de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.” Asadar, finalul poemului scoate in evidenta antiteza dintre lumea omului comun, o lume a aspiratiilor marunte, o lume supusa destinului, o lume limitata si cea a omului superior, care aspira catre absolut. In opinia poetului, omul de geniu este constient de conditia sa eterna, raportata la cea efemera a oamenilor obisnuiti, de care incearca sa se detaseze cu luciditate: „Ce-ti pasa tie chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul/ Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.”  

Tema si viziunea despre lume in Luceafarul Poemul ”Luceafarul” a aparut in anul 1883, in Almanahul Societatii Academice Social literare ”Romania Juna” din Viena si a fost apoi reprodus in revista Convorbiri literare. Poemul este romantic prin amestecul genurilor (epic, liric si dramatic) si al speciilor. Imaginarul poetic e de factura romantica, realizat prin motive romantice ca luceafarul, marea, castelul, oglinda, visul. Compozitia romantica se realizeaza prin opozitia planurilor cosmic si terestru si a doua ipostaze ale cunoasterii – geniul si omul comun. In esenta, poemul este un monolog liric. Viziunea romantica despre lume e data de tema, de relatia geniu-societate, de alternarea planurilor terestru cu cel cosmic, de motivele romantice (luceafarul, noaptea, visul), de amentecul speciilor (meditatie, idila, pastel). Viziunea clasica despre lume este data de echilibru compozitional, armonie si simetrie. Tema este romantica – problema geniului in raport cu lumea, iubirea si cunoasterea. Iubirea se prezinta in diferite ipostaze  – terestra ( Catalin si Catalina),  cosmica (fata de imparat si Hyperion).Motivele romantice de la inceputul poemului (luceafarul, marea, castelul, fereastra, oglinda) sustin sustin atmosfera de visare in care se naste iubirea dintre Luceafar si fata de imparat. Alte motive, al ingerului si al demonului, sunt chipuri sub care se arata Luceafarul ” O, esti frumos, cum numa-n vis/Un demon se arata”. Zborul cosmic, motiv literar ce releva setea de iubire ca act al cunoasterii absolute, se intersecteaza cu motivele timpului, zburand spre Demiurg, Hyperion ajunge intr-un spatiu atemporal ce coincide cu momentul de dinaintea nasterii lumilor ”Caci unde ajunge nu-i hotar,/Nici ochi spre a cunoaste, /Si vremea-ncearca in zadar/Din goluri a se naste.” Titlul poemului se refera la motivul central al textului, ”Luceafarul” vazut ca o fiinta singuratica si nefericita, opusa omului comun. Titlul uneste doua mituri, unul romanesc, al stelei cazatoare si altul grecesc, al lui Hyperion ”cel care merge pe deasupra”. Incipitul poemului se afla sub semnul basmului, timpul este mitic ”A fost odata ca-n povesti/A fost ca niciodata”. Fata de imparat reprezinta pamantul insusi, portretul acesteia ”O preafrumoasa fata” scoate in evidenta unicitatea terestra, comparatiile ”Cum e fecioara intre sfinti/Si luna intre stele” reflecta puritatea si predispozitia catre inaltimile astrale. Simetriacompozitionala se realizeaza in cele patru parti ale poemului astfel – cele doua planuri, cosmic si terestru, se regasesc in prima si in ultima parte, partea a doua reflecta doar planul terestru (iubirea dintre Catalin si Catalina) iar partea a treia reflecta doar planul cosmic (calatoria lui Hyperion la Demiurg, ruga si raspunsul). Opozitia romantica dintre geniu si omul comun, isi gaseste in poem o reprezentare in opozitia planurilor terestru si cosmic.In finalul poemului, Luceafarul exprima dramatismul dandu-si seama ca relatia om-geniu este imposibila.Omul comun este inacabil sa-si depaseasca limitele iar geniul manifesta dispret fata de aceasta incapacitate ”Ce-ti pasa tie chip de lut,/Dac-oi fi eu sau altul?”. Partea I a poemului este o splendida poveste de iubire, imaginarul poetic e de factura romantica. Iubirea se naste lent dintr-o stare de visare, in cadru nocturn, realizat din motive romantice. Fata aspira spre absolut iar spiritul superior simte nevoia materialitatii.La chemarea fetei ”Cobori in jos luceafar bland/alunecand pe-o raza” Luceafarul se smulge din sfera sa pentru a se intrupa, din cer si mare, intr-un tanar ”un mort frumos cu ochii vii” .In aceasta ipostaza, Luceafarul are o frumusete angelica, ”par de aur moale”. Cea de a doua intrupare, din soare si noapte, reda ipostaza demonica. Luceafarul vrea sa eternizeze iubirea lor oferindu-i mai intai imparatia oceanului, apoi a cerului, insa paloarea fetei si stralucirea ochilor, semn ale dorintei de absolut, sunt intelese de fata ca atribute ale mortii ”Privirea ta ma arde”. Ea ii cere sa devina muritor, iar Luceafarul accepta sacrificiul ”Tu-mi ceri chiar nemurirea mea/In schimb pe-o sarutare”. In partea a doua, idila dintre fata de imparat ( Catalina) si pajul (Catalin), infatiseaza usurinta cu care se stabileste legatura sentimentala intre doi oameni din planul terestru. Asemanarea numelor sugereaza faptul ca ambii tineri fac parte din aceeasi categorie – omul comun. Portretul lui Catalin este realizat in antiteza cu cel al Luceafarului, Catalin reprezinta mediocritatea pamanteana ”Baiat din flori si de pripas”. Partea a treia este divizata in trei secvente poetice – zborul cosmic, rugaciunea, convorbirea cu Demiurgul si eliberarea. In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de viata finita, de stingere, este numit Hyperion (divinitate simbolica). El cere Demiurgului sa il dezlege de nemurire fiind gata de sacrificiu ”Reia-mi al nemuririi nimb/Si focul din privire/Si pentru Toate da-mi in schimb/O ora de iubire”. Demiurgul refuza cererea Luceafarului deoarece acesta face parte din ordinea primordiala a cosmosului iar desprinderea sa ar duce la haos. In partea a patra  peisajul este tipic eminescian, scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei inflorite, in singurtate si liniste, sub lumina blanda a lunii. In finalul poemului, geniul se izoleaza indurerat de lumea comuna, asumandu-si destinul de esenta nepieritoare. Ironia si dispretul acestuia se indreapta catre omul comun, care este incapabil sa-si depaseasca limitele. La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei dar si a antitezei dintre geniu si omul comun, antiteza ce apare si in discursul Demiurgului ”Ei au doar stele cu noroc/Noi nu avem nici timp, nici loc/Sin u cunoastem moarte”. Sunt prezente metaforele care accentueaza ideea iubirii absolute ”palate de margean”, ”cununi de stele”. In portretizarea Luceafarului sunt utilizate hiperbole ”Scaldat in foc de soare”. In ceea ce priveste prozodia, se remarca, masura versurilor de 7-8 silabe si ritm iambic rima incrucisata si interioara. La nivel morfologic se remarca prezenta verbelor arhaice ce accentueaza atmosfera de basm,– ”au fost cazut”,  verbe la imperfect ce denota miscarea eterna si continua ”cresteau, treceau”, verbe la conjunctiv ce sustin vorbirea populara  ”se facu” . Poemul ”Luceafarul”, sinteza a operei poetice eminesciene, armonizeaza teme si motive romantice, atitudini romantice, simboluri ale eternitatii si vietii.

Floare albastra de Mihai Eminescu comentariu literar   Aparitie : - poezia Floare Albastra dateaza din perioada studiilor de la Viena si Berlin, ale poetului si a fost publicata in revista "Convorbiri literare" la 1 aprilie 1873.   Tema : - tema este iubirea si natura, afaldu-se la granita dintre cele doua etape ale eroticii eminesciene, intre visul de iubire, posibil de implinit si iubirea iremediabil pierduta - reprezinta o idila ipotetica care se petrece intr-un cadru natural paradisiac   Semnificatia titlului :   - titlul enunta un motiv de circulatie universala, invaluit in creatia lui Novalis, unde "floarea albastra", simbolizeaza iubirea si nostalgia infinitului - la Eminescu "floarea albastra"simbolizeaza viata, gingasia, frumosul, care este simbloul prezentei feminine ideale iar epitetul cromatic "albastru", care inglodeaza spatiul infinit si marea, proiectand iubirea in eternitate.   Structura poeziei :   - poezia este compusa din 14 catrene care pot fi impartite in patru secvente lirice : reprosul adresat de iubita (primele trei strofe), cugetarea iubitului (a patra strofa), chemarea la iubire initiata de prezenta feminina (urmatoarele opt strofe), meditatia finala (ultimele doua strofe) Textul poate fi structurat pe douaplanuri - fiecare dintre planuri contureaza o sfera diferita : lumea lui , care reprezinta lumea omului de geniu, al cunoasterii absolute, al sferelor inalte si universul iubitei, cea care intruchipeaza umanul, terestrul, cunoasterea comuna. Incompatibilitatea celor doua planuri este principala sursa a neimplinirii in iubire.   - stilul eminescian se remarca prin perfectiunea formei care sustine structura ideatica a poeziei - diferenta dintre cele doua planuri este redata la nivel morfologic prin timpurile verbale - monologul iubitei este dominat de verbe la timpul prezent sau viitor, iar cugetarile geniului urmaresc axa temporala trecut (iubirea pierduta). prezent (destramarea iluziei, revenirea la realitate) - din punct de vedere lexical, sunt imbinate forme populare (mi-i spune, voi cerca, mi-oi desface, nime-n-lume, n-o stie ) si termeni livresti (campiile arse, piramidele) - cuvantul "dulce" folosit de patru ori in  text ca adjectiv sau adverb, are valoare de simbol "dulce netezindu-mi parul", "dulci ca florile ascunse", "dulce floare", "dulce minune", redand ata apropierea gestuala cat si unicitatea prezentei feminine a carei aparitie echivaleaza cu un miracol.   Concluzie : Poezia "Floarea Albastra" imbins descrierea visului de iubire cu cugetarea omului superior, care se confrunta cu imposibilitatea de a se implini sufleteste, aspirand vesnic la iubire, dandu-i acesteia caracterul de sinteza a gandirii eminesciene.   Tema si viziunea despre lume in poezia Floare albastra                Poezia apare în revista Convorbiri literare la 1 aprilie 1873. Este printre primele poezii publicate în revista Convorbiri literare.Înainte de această poezie era publicată “Venere si Madonă”, “Epigonii”, “Mortua est”. Poezia are ca motiv “floarea  albastră”, un motiv romantic, care apare şi în alte literaturi, în literatura germană Novalis într-un poem romantic, unde floarea albastră se metamorfozează în femeie luînd chipul iubitei şi tulburînd inima eroului.                 Motivul “florii albastre” mai apare şi la Leopardi, iar la Eminescu floarea albastră reprezintă viaţa. Albastrul simbolizează infinitul, depărtările mării şi a cerului, iar floarea simbolizează fiinţa care păstrează dorinţele, pe care le dezvăluie cu vrajă.  Poezia este concepută din două părţi corespunzătoare a două tipuri de idei, de cunoaştere: în primele trei strofe cunoaşterea filosofică absolută, iar în partea a doua (5-13) cunoaşterea terestră prin intermediul dragostei. Cele două părţi ale poeziei sunt legate de o strofă, cea de a patra, care conţine reflecţiile poetului şi conţine în ea începutul ideii din ultima strofă. Poezia este alcatuită sub formă de monolog întrerupt de dialog.În primele trei strofe poetul conturează domeniul cunoaşterii filosofice. De la elementele genezei “întunecata mare” pîna la un întreg unvers de cultură reprezentat de “cîmpiile Asire”, “piramidele învechite”. În aceste trei strofe iubita defapt aduce un reproş iubitului care ni se sugerază că sa izolat în universul fericit dar strîmt al lumii pamînteşti. Este o ipostază a poetului în care se repetă ideea sugerată de prezenţa chiar în primul vers, a adverbului “iar”.                 Strofa a patra e strofa de tranziţie, de legătură între cele două ipostaze ale cunoaşterii. Strofa aduce consimţămîntul de moment al poetului la dulcea chemare a iubitei. Sînt surprinse înca din această strofă gesturi tandre, calde, ocrotitoare: “Dulce netezindu-mi părul”, gestul care se presupune că vor fi urmate şi altele dacă poetul va coborî din cerurile nalte. Adjectivul devenit substantiv diminutivat “mititica” sugerează pe de o parte dragostea faţă de fiinţa iubită dar şi distanţa enormă între gîndurile şi preocupările înalte ale poetului, în comparaţie cu lumea terestră.La reproşul iubitei, poetul răspunde cu o tăcere, care deschide drum meditaţiei din ultima strofă, mai ales din versul: “Totuşi este trist în lume”.                 În partea a doua a poeziei avem celaltă cunoaştere, cea terestră cunoaştere prin intermediul iubitei dragoste la care este chemat iubitul de către iubită. Dacă în “Dorinţa” şi în “Sara pe deal” întregul ritual al dragostei era din perspectiva bărbatului, în “Floare albastră” iubita este vicleană, ademenitoare promiţîndu-i iubitului o lume de bucurii şi de farmec.                 Cadrul natural, unde este chemat iubitul este cadrul cu verdeaţă, cu izvoare ce plîng în vale sau stînci înalte şi prăpastii măreţe.La aceste se mai adaugă şi ochiul de pădure înconjurat de trestie şi încărcat de foi de mure.  Gesturile iubitei sînt şăgalnice, în timp ce iubitul îi va spune “poveşti şi minciuni”, ea, iubita va încerca pe un fir de romaniţă dragostea lui.Chemarea este tentantă, pentru că iubita este ca în “Dorinţa” frumoasă; de “soarelui căldură” fata va fi “roşie ca mărul” în timp ce cu părul ei de aur îi va astupa gura.  Această invitaţie sigur că este urmată de sărutări date sub pălărie pentru ca să nu fie văzuţi de nimeni.                 La ivirea lunii printre crengi înlanţuiţi în gît cei doi îndrăgostiţi vor porni în sat spre vale, dîndu-şi pe sărutari pe cale. Ajungerea la al porţii prag va fi urmată de vorbe în întunecime, după care urmează inevitabila despărţire. După ce ea dispare în timp ce iubitul copleşit de năvala sentimentului rămîne ca un stîlp în lună. Cele trei epitete “ce frumoasă, ce nebună, dulce floare” cuprinse în versuri exclamative exprimă intensitatea sentimentului, defapt epitetul “dulce” apare în mai multe situaţii: “dulce floare, dulce minune”.Îşi schimbă sensul şi valoarea grmaticală “Dulce netezindu-mi părul” apropie pe iubiţi prin gest; “Dulci ca florile ascunse” sugerează puritatea. Pentru ca în final să apară în “dulce minune” epitet cu valoare de simbol de data aceasta care sugerează că apropierea de fiinţa iubită este egală cu miracolul, astfel încît epitetul devine metaforă.                 Ultima strofă aduce ideea despărţirii, a stingerii dragostei, iar repetiţia “floare albastră” subliniază intensitatea trăirii generată de contrastul dintre iluzie şi realitate accentuată de acel “totuşi”.   Floare-albastră – Iar te-ai cufundat în stele Şi în nori şi-n ceruri nalte? De nu m-ai uita încalte, Sufletul vieţii mele. În zadar râuri în soare Grămădeşti-n a ta gândire Şi câmpiile arse Şi întunecata mare; Piramidele-nvechite Urcă-n cer vârful lor mare – Nu căta în depărtare Fericirea ta, iubite! Astfel zise mititica, Dulce netezindu-mi părul. Ah! ea spuse adevărul; Eu am râs, n-am zis nimica. – Hai în codrul cu verdeaţă, Und-izvoare plâng în vale, Stânca stă să se prăvale În prăpastia măreaţă. Acolo-n ochi de pădure, Lângă balta cea senină Şi sub trestia cea lină Vom şedea în foi de mure. Şi mi-i spune-atunci poveşti Şi minciuni cu-a ta guriţă, Eu pe-un fir de romaniţă Voi cerca de mă iubeşti. Şi de-a soarelui căldură Voi fi roşie ca mărul, Mi-oi desface de-aur părul, Să-ţi astup cu dânsul gura. De mi-i da o sărutare, Nime-n lume n-a s-o ştie, Căci va fi sub pălărie – Ş-apoi cine treabă are! Când prin crengi s-a fi ivit Luna-n noaptea cea de vară, Mi-i ţinea de subsuoară, Te-oi ţinea de după gât. Pe cărare-n bolţi de frunze, Apucând spre sat în vale, Ne-om da sărutări pe cale, Dulci ca florile ascunse. Şi sosind l-al porţii prag, Vom vorbi-n întunecime: Grija noastră n-aib-o nime, Cui ce-i pasă că-mi eşti drag? Înc-o gură – şi dispare… Ca un stâlp eu stam în lună! Ce frumoasă, ce nebună E albastra-mi, dulce floare! . . . . . . . . . . . . . . Şi te-ai dus, dulce minune, Ş-a murit iubirea noastră – Floare-albastră! floare-albastră!… Totuşi este trist în lume!

Plumb de George Bacovia   Despre opera si autor : George Bacovia este cel mai insemnat poet simbolist al literaturii romane, apartinand perioadei interbelice. Originalitatea sa consta in impunerea unui nou univers de inspiratie, targul de provincie claustrant si untensitatea obsesiva cu care traieste spaima de moarte si dezintegrare a naturii. Fiecare anotimp prezentat de autor este un rezultat al propriei sale imaginatii, natura aducand cu sine permanent semnele trecerii in nefiinta. Semnele peisajului autumnal se identifica pregnant cu semnele mortii : iarba "de plumb", florile "carbonizate", parcul "devastat" etc.   Tema : Poezia "Plumb" apare in volumul omonim de debut in 1916 si este o opera poetica - poezia programatica sau arta poetica este specia genului liric in care se evidentiaza un ansamblu de trasaturi care compun viziunea despre lume si viata a unui autor, despre menirea lui in univers si despre misiunea artei sale, intr-un limbaj care il particularizeaza.   Semnificatia titlului : Titlul este un simbol care exprima corespondenta dintre un element al naturii si starilor sufletesti exprimate poetic; - in sens denotativ (propriu) "plumbul" este un element chimic, un metal moale, greu, maleabil, de culoare cenusiu-albastruie, rau conductor de caldura si electricitate; - sensul sau conotativ (figurativ) sugereaza in plan poetic, apasarea, monotonia, dezorientarea, spatiul inchis.   Structura si semnificatii : - cele doua catrene ale poeziei pot fi structurate pe doua planuri : exterior (macrocosmic) si interior (microcosmic); - se remarca repetarea cuvantului simbol "plumb" de sase ori in pozitii simetrice, accentuand starea sufleteasca de deprimare.   I. Poezia incepe cu verbul indicativ, timpul imperfect 'dormeau". ceea ce sugereaza o actiune prelungita, inceputa in trecut si neterminata; - "sicriele de plumb" dorm "adanc", sunt cufundate in moarte - lemnul materialul din care sunt confectionate cosciugele, este inlocuit cu plumbul, pentru a fi evidentiata greutatea lor care faciliteaza atractia pamantului; - florile sunt asociate, de obicei frumusetii, gingasiei, fiind alaturate oximoronic plumbului, fiind artificiale si prevestind moartea. - versul al treilea al primei strofe debuteaza cu o marca gramaticala a prezentei eului liric in text; verbul la persoana intai singular "stam", interiorizand discursul prin aparitia motivului singuratatii ("Stam singur in cavou...") - metafora simbol "cavou" poate avea doua acceptiuni: universul inchis al targului de provincie, care nu cultiva valorile sau propriul trup, conceput ca o temnita pentru sufletul de inaltare in vederea depasirii propriei conditii. - omul superior tinde catre spargerea tiparelor impuse de cei din jur sau de propria sa materialitate (trupul) pentru a se implini intr-o noua dimensiune pe masura aspiratiilor sale. - aparitia vantului in peisajul macabru al cavoului si al singuratatii aduce o perceptie tactila resimtita organic, completa de o imagine auditiva prin prezenta verbului "scârțâiau". - sunetul funebru este produs de coroanelor de plumb care simbolizeaza amplificarea presimtirii unui inevitabil sfarsit; - prin simetrie, corespondentul "sicrielor de plumb" care dorm adanc, apartinand planului exterior este in strofa a doua amorul care doarme "intors". - discursul se interiorizeaza "amorul de plumb" sugerand estomparea definitiva a sentimentelor; - strigarea celil decedat isi are originea in credinta populara dar si filosofia crestina unde apare logosul (cuvantu) cu puteri demiurge, cu ajutorul caruia a fost creata lumea; - fenomenul mortii este insa ireversibil, fapt sugerat de o noua perceptie tactila ("Era frig"), care amplifica obsesia sfarsitului - "Aripile de plumb", atribuite amorului, prefateaza o iminenta cadere, o prabusire definitiva in moarte.   Elemente simboliste : Poezia bacoviana trebuie receptata ca pe o arta de a simti, unde este folosita sugestia care exprima ca mai fidel corespondenta dintre elementele naturii si starile sufletesti; - universul este perceput sinestezic : vizual - "funerar vesmant", "flori de plumb", "coroane de plumb" - tactil - "era vant", "era frig" - auditiv - "scârțâiau", "am inceput sa-l strig" - in poezie apare simbolul care admite o pluraritate de sensuri la descoperirea carora cititorul colaboreaza cu poetul "plumb" - sunt evidentiate simetria si repetitia care duc la accentuarea unei idei enuntate dar si la crearea unei muzicalitatii interioare a versului. Concluzie : - creatia bacoviana "Plumb" poseda o incarcatura lirica deosebita, inscriindu-se in seria profesiunilor artisitice de credinta, fiind un crez existential original.   Simbolismul în poezia Plumb de George Bacovia Cadrul apariţiei poeziei: “Plumb” este o poezie simbolistă cu care debutează volumul cu acelaşi titlu, publicat in 1916. Caracteristici ale poeziei simboliste (încadrarea operei într-un curent literar): “Plumb” se înscrie în lirica simbolistă prin: folosirea simbolurilor (plumb), tehnica repetiţiei, cromatica şi trăirile profunde ale eului liric. Estetica simbolistă se caracterizează prin izolare, solitudine, înstrăinare, împietrire, stări sufleteşti confuze, nedefinite, transmise pe calea sugestiei, folosită pentru a exprima corespondenţele între planul exterior şi planul interior, prin cultivarea senzaţiilor vizuale, auditive, tactile, olfactive. “Plumb” explorează stările şi emoţiile produse de elementele decorului funerar (imaginarul poetic). Simbolurile din opera bacoviană: “plumb”, “cavou”, “singur”, organizează discursul liric şi conferă ambiguitate prin diversitatea semnificaţiilor. Muzicalitatea interioară este dată de paralelismul sintactic, de laitmotivul “stam singur”, de pauze, de puncte de suspensie, care transmit senzaţie de împietrire şi sentimentul morţii. Viziune despre lume: Poezia lui George Bacovia oglindeşte solitudinea eului liric, o constiinţă înspăimântată de lumea în care trăieşte. În “Plumb” viziunea este fără ieşire, deoarece textul evidenţiază starea de singurătate, obsesia deplinei izolari, presimţirea morţii. Lirism subiectiv: Poezia se realizează ca un monolog liric, lirismul subiectiv fiind redat prin mărcile subiectivităţii: “stam”, “am început”-verbe la persoana I, singular; “(amorul) meu”-adjectiv posesiv, la persoana I, singular. Tema operei: “Plumb” are ca temă condiţia poetului într-o societate limitată, artificială, fără idealuri, într-o lume ostilă şi stranie. Compoziţia textului poetic:                    Semnificaţia titlului: “Plumb” este un simbol care sugerează apăsarea sufletească, greutatea sufocantă, cenuşiul existenţial, universul monoton, imposibilitatea de a ieşi dintr-un spaţiu închis. Incipitul (primul vers) “Dormeau adânc sicriele de plumb “ cuprinde cele două simboluri bacoviene “sicrie” şi “plumb” ce fac parte din câmpul semantic al morţii alături de verbul la imperfect “dormeau” şi adverbul “adânc”, care ilustrează motivul somnului/ al morţii ca un somn profund. Cuvântul ”plumb” plasat la final de vers sugerează închiderea, imposibilitatea evadării. De fapt, termenul este reluat de şase ori, în poziţii distribuite simetric în ambele strofe-catren. Semnificaţiile cuvântului “plumb” se construiesc pe baza corespondenţelor dintre planul subiectiv, uman, interior şi planul obiectiv, exterior. El sugerează moartea, apăsarea sufletească, prăbuşirea interioară. Culoarea sa gri exprimă tristeţe, monotonie, plictis, nelinişte, melancolie, răceală, lipsa de viaţă, izolare. Sonoritatea cuvântului, produsă de patru consoane şi o vocală închisă indică prăbuşirea, greutatea apăsătoare a existenţei. “Plumb” este poziţionat simetric şi în asocieri semantice inedite: “sicriele de plumb”, “flori de plumb”, “coroanele de plumb”( în prima strofă) şi “amorul meu de plumb”, “aripile de plumb” ( în al doilea catren). Toate contribuie la realizarea unui decor macabru, dezolant, a imaginarului poetic specific bacovian.        Simetria compoziţională: Discursul liric este organizat în două catrene care sunt secvenţe poetice corespunzătoare celor două planuri: realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată de “cimitir”, de “cavou” şi realitatea interioară, subiectivă, simbolizată de sentimentul iubirii (“amorul meu de plumb”). Construcţiile simetrice sunt: primul catren începe cu verbul  „ dormeau”, urmat de adverbul „adânc”; al doilea catren debutează cu verbul „dormea”, urmat de adverbul „întors”; sintagma „flori de plumb” se află la începutul celui de-al doilea vers, în ambele strofe; sintagma „stam singur” ocupă prima poziţie  în al treilea vers, în ambele catrene; structurile „ şi era vânt…”, „şi era frig” sunt distribuite la finalul celui de-al treilea vers din fiecare strofă; simbolul „plumb” încheie versurile 1, 4, 5, 8. Simetria construcţiei acestei poezii sugerează monotonia, plictisul, universul închis, sufocant, apăsător, în care eul liric nu poate evolua spiritual. Limbajul şi expresivitatea textului liric: Poezia “Plumb” este realizată în mod preponderent din imagini vizuale, care evidenţiază vidul sufletesc, angoasa vieţii. Strofa întâi descrie un spaţiu închis, apăsător, sufocant în care eul liric se simte izolat ca într-un “cavou”.Toate elementele decorului de înmormântare indică mediul provincial mohorât, anost, în care până şi florile sunt împietrite. Vântul sugerează mişcarea, dar produce efecte reci, exprimate prin imaginea auditivă: “Şi scârţâiau coroanele de plumb.” Strofa a doua ilustrează tragicul existenţial, provocat de lipsa afectivităţii: “Dormea întors amorul meu de plumb”. Sintagma “aripile de plumb” presupune un zbor în jos, cădere surdă şi grea, moarte. O altă imagine auditivă “Şi-am început să-l strig” exprimă durerea sufletească a eului liric. Ambiguitatea poetică se remarcă la nivelul structurii “amorul meu de plumb”, deoarece aceasta poate sugera pe de o parte, o dragoste pierdută, tristă, irealizabilă şi, pe de altă parte, creaţia eului liric care înţelege că, într-o lume îngustă, moartă din punct de vedere spiritual, opera sa nu se poate înălţa, nu poate fi apreciată la justa ei valoare.Astfel, creatorul trăieşte o dramă, se simte incompatibil cu lumea în care trăieşte şi care nu-l înţelege, nu-l apreciază. De aceea poezia are ca temă condiţia creatorului/ artistului de geniu, aflat în dezacord cu societatea. Expresia spaimei de moarte, a senzaţiei de gol sufletesc, a singurătăţii obsedante se realizează prin imaginile auditive, dar şi prin senzaţii tactile (frigul, vântul). Prozodia este riguros construită prin închiderea versurilor cu rimă îmbrăţişată, măsura fixă de zece silabe. Verbele sunt la timpul imperfect care desemnează trecutul nedeterminat, dar şi permanenţa unei stări de nelinişte, de singurătate, dezamăgire: “dormeau”, “stam”, “era”, “scârţâiau”, “dormea”, “atârnau”. Verbul la perfect compus “am început” şi cel la conjunctiv “să strig” sugerează disperarea eului liric. Verbul “a fi”, impersonal, apare în două versuri simetrice sintactic, în construcţii care sugerează trecerea de la planul obiectiv, “era vânt”, la planul subiectiv “era frig”. Textul poetic este realizat prin procedeul acumulării: prin repetarea conjuncţiei copulative “şi”, prin sintagmele în centrul cărora se află simbolul central-plumb. Prin atmosferă, folosirea sugestiei, a simbolului şi a corespondenţelor, prin accentuarea stărilor sufleteşti, poezia “Plumb” de George Bacovia se încadrează în estetica simbolistă/ curentul literar numit simbolism, deschizând, în lirica noastră, calea spre modernitate, în privinţa modalităţilor de expresie, a viziunii despre lume.

Lacustră de George Bacovia  Date despre autor și operă. George Bacovia este cel mai insemnat poet simbolist al literaturii române, aparținând periaodei interbelice. Originalitatea sa constă în impunerea unui nou univers de inspirație, târgul de provincie claustrant, și în intensitatea obsesivă cu care trăiește spaima de moarte și de dezintegrare a naturii. Volumele sale de versuri, „Plumb”, „Scântei galbene”, „Cu voi”, „Comedii în fond”, „Ștanțe burgheze”, reprezintă variațiuni pe aceeași temă a obsesiei. Fiecare anotimp prezentat de autor este un rezultat al propriei sale imaginații; natura aduce permanent cu sine semnele trecerii în neființă. Toamna, perioadă a anului predilect bacoviană, este dominată de o ploaie continuă, egală, monotonă și parcă ancorată în veșnicie. „Infernul acvatic” pe care îl creează tinde să inunde întreg universul. Semnele peisajului autumnal se identifică pregnant cu semnele morții: iarba este „de plumb”, florile sunt „carbonizate”, parcul „devastat”, iar anotimpul „cântă funerar....din instrumente jalnice de lemn”.   Aparitie. Temă. Poezia „Lacustră” apare în volumul de debut, intitulat „Plumb”, publicat în 1916, axându-se pe ideea centrală a condiției nefericite a creatorului; ea este o artă poetică, specie a genului liric în care se evindențiază un ansamblu de trăsături care compun viziunea despre lume și viață a unui autor, despre menirea lui în univers și despre misiunea artei sale, într-un limbaj literar care îl particularizează. Semnificația titlului. Titlul este un simbol care exprimă corespondența dintre un element al naturii - ploaia -, aparținând planului exterior și stările sufletești exprimate poetic. Sensul denotativ al substantivului „lacustră” este acela de „locuință(sau așezare) clădită pe stâlpi la suprafața apei unor lacuri, specifică în epoca preistorică”(DEX). In sens conotativ, titlul (ca și întreaga poezie) este expresia spaimei de umezeală, urmărindu-se gradat implicațiile ploii în planul psihic-uman. Structura și semnificații. Construcția poeziei se bazează pe simetrie: prima strofă este reluată aproximativ identic la final, ca ultimă strofă. Se creează astfel impresia de repetare ciclică a stării de dezolare în fața fenomenului de dezintegrare a naturii. Poezia are patru catrene organizate pe două planuri: planul exterior (prima și ultima strofă) și planul interiro, al subconștientului (strofele a doua și a treia) - și trei părți. Strofa I se deschide cu o referință temporală „De atâtea nopți aud plouând”. Adjectivul cu valoare de superlativ absolut („atâtea”), completat de verbul la modul gerunziu („plouând”) marchează un timp nedefinit; parcă eul liric a pierdut șirul nopților de când ploaia descompune materia. Versul următor este unic prin valențele sufletești pe care le degajă:„Aud materia plângând”. Personificată, forma materială a lumii, inconștientă prin excelență, „plânge” fără a-și da seama că va muri înecată în propriile sale lacrimi, că va fi cauza propriei sale morți. Singurătatea, motiv specific bacovian, prezent și în arta poetică „Plumb”, este mediul propice imaginilor halucinante, completate de căderea ploii, actualizată de prezentul verbului „ a auzi” și prelungită prin gerunziul „plouând”. Se recurge la o regresiune geologică spre era primitivă a oamenilor trăitori în „locuințele lacustre”. II. Dacă în prima strofă predomină imaginea auditivă, trecerea în planul subconștientului se face pe baza senzațiilor tactile. Advebul de mod „parcă” este un indice pentru confuzia planurilor (exterior-interior, real, verosimil-ireal, imaginar). Umezeala perpetuă de afară se prelungește în încăpere și chiar și în sufletul mistuit de coșmaruri:„Tresar prin somn”. Valul care izbește reprezintă pericolul care generează frica obsesivă de moarte prin inecare; el poate însă căpăta și accente sociale. „Podul de la mal ” își are punctul de plecare în realitate prin faptul că el reprezintă unica legătură cu lumea exterioară a omului lacustru. Noaptea însă, acesta era tras pentru a-l feri pe locuitor de multiple pericole. Eul liric. transmigrat în epoca primitivă, are aceleași temeri existente atunci. În plus, „podul de la mal”, dacă este tras, îl desparte pe creator de societatea în care trăiește. Coșmarul provine din faptul că ar putea avea o legătură, chiar și efemeră cu lumea exterioară. Istoria văzută ca un „gol” imens tocmai pentru că omul de azi are aceleași temeri cu omul lacustru, fiind terorizat de apa care-i poate surpa locuința și chiar întreg universul. eul liric presimte sfârșitul care ar putea fi provocat de prăbușirea „piloților grei” care sunt singurele puncte de sprijin ale casei. Rezistența lor reprezintă unica șansă de supraviețuire, șansă care se minimalizează cu fiecare picătură de ploaie căzută. III. Repetiția primei strofe în finalul poeziei exprimă eterna reluare a coșmarului adus de ploaia interminabilă. Prin gerunziile „tresărind” și „așteptând”, agonia este prelungită, iar eul liric este surprins într-o permanentăașteptare a morții iminente, a dezagregării universului în care se asociază mitul potopului cu cel al apocalipsei. Elemente simboliste. Parcurgând lirica bacoviană, cititorul percepe poezia ca pe arta de a simti; este folosită sugestia care să exprime cât mai fidel corespondența dintre elementele naturii și stările sufletești. Universul este perceput prin imbinarea imaginilor auditive cu cele tactile. Apar, în poezie, simboluri care admit o pluraritate de sensuri la descoperirea cărora cititorul colaborează cu poetul („lacustră”, „podul de la mal”, „val”, „gol istoric”). Sunt evidente simetria și repetiția care duc la acentuarea ideilor enunțate, dar și la crearea unei muzicalități interioare a versului. Elemente de prozodie. Poezia este alcătuită din patru catrene, cu rimă variabvilă, măsură a 8-9 silabe, ritm iambic. Concluzie. Creatia bacoviana „Lacustră” este cea mai evidentă expresie a spaimei de apă; criticul literar Dumitru Micu afirma că Bacovia este „cel mai mare poet al ploii și al ninsorii din literatura noastră”, iar lumea creată de el este „un infern acvatic”   Lacustră de George Bacovia - versuri De-atâtea nopți aud plouând,  Aud materia plângând...  Sînt singur, și mă duce un gând Spre locuințele lacustre.  Și parcă dorm pe scânduri ude,  În spate mă izbește-un val -- Tresar prin somn și mi se pare Că n-am tras podul de la mal.  Un gol istoric se întinde,  Pe-același vremuri mă găsesc...  Și simt cum de atâta ploaie Pilonii grei se prăbușesc.  De-atâtea nopți aud plouând,  Tot tresărind, tot așteptând...  Sînt singur, și mă duce-un gând Spre locuințele lacustre.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga comentariu literar             Simplitatea expresivă a acestui text, considerat unanim a fi arta poetică a lui Blaga şi, mai mult chiar, intuiţia generatoare a întregului său sistem filozofic, se impune de la prima lectură. Ceea ce se reţine numaidecât este refuzul paradoxal al cunoaşterii şi voinţa de conservare a tainelor, din iubire pentru ele. Ideea se valorifică plastic printr-o comparaţie dezvoltată în maniera mai generală din Poemele luminii, în fruntea cărora e aşezată în chip semnificativ.             Elementul care declanşează emoţia lirică e tocmai această idee. În Pietre pentru templul meu, volum publicat concomitent cu cel deja pomenit, citim următoarele: “Câteodată datoria noastră în faţa unui mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare.”  Identitatea acestei afirmaţii cu semnificaţia poeziei dovedeşte limpede obsesia autorului, care exprimă o credinţă adâncă şi o atitudine cu implicaţii dintre cele mai importante.             Legătura între poezia şi filozofia viitorului autor al Trilogiei cunoaşterii este indiscutabilă. Poetul însuşi o recunoaşte într-un interviu din 1935, cel puţin pentru perioada care ne interesează aici: “La începutul creaţiei mele literare planul poetic şi cel filozofic interferau, însă pe măsură ce am înaintat în viaţă ele s-au diferenţiat încet, încet, şi tot mai mult”. Pe de altă parte, în acelaşi an, 1935, referindu-se mai precis la intuiţia din Eu nu strivesc corola…, Blaga mărturisea într-un articol că din ea, fără să bănuiască măcar, s-a dezvoltat mai târziu “ideea despre dogmă ca metodă creatoare. Acea atitudine metafizică a fost însă punctul de plecare, matca din care s-a născut roiul multiplu articulat al sistemului meu epistemologic”.             Pentru a stabili mai exact sensul relaţiei dintre poezie şi filozofie la Blaga, trebuie neapărat subliniat că opera gânditorului este produsul, desigur amplificat şi expus discursiv, al unor intuiţii lirice iniţiale şi nu invers, cum o presupune operaţia destul de răspândită de a interpreta poezia prin prisma conceptelor din Trilogie. Iată din ce cauză construcţiile teoretice ale lui Blaga se caracterizează prin frumuseţe şi armonie interioară, adică prin virtuţi estetice, dincolo de orice valoare de adevăr, în vreme ce poezia e intuiţie lirică de cea mai pură speţă şi de cea mai bună calitate.   Din considerente ca acestea, Eu nu strivesc corola… reprezintă o realitate de sine stătătoare, care nu trebuie privită şi judecată dintr-o perspectivă exterioară, întrucât ea nu este punctul de ajungere sau de concretizare plastică a unei idei filozofice, ci, dimpotrivă, punctul de plecare al acesteia din urmă.             Textul se organizează în două mari secvenţe aflate într-o opoziţie elementară: de la negaţie la afirmaţie. Poetul nu spulberă tainele, ci, dimpotrivă, le potenţează. Fiecare secvenţă conţine la rândul ei două momente care în prima se află în antiteză, iar în a doua se asociază prin comparaţie. Iată prima secvenţă cu cele două momente ale ei: (I)“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi nu ucid cu mintea tainele ce le-ntâlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori morminte” (II)“Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric”.             În această parte trebuie constate, înainte de orice, câteva lucruri mai însemnate. Risipirea tainelor apare poetului ca o acţiune de nepermisă şi crudă violare a “corolei de minuni a lumii”, de vreme ce verbele folosite sunt “nu strivesc”, “nu ucid” şi “sugrumă”. În al doilea rând, misterul este  întâlnit “în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Prezenţa lui face parte dintre “minunile lumii” şi e asociată cu ideea de vrajă. Impresia generală a aceea a unei ordini a lumii care nu trebuie compromisă printr-o intervenţie violentă, întrucât ea coincidea cu viaţa însăşi.             A doua secvenţă a poeziei e la fel de simplă: (I)“dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -” (II)“şi-ntocmai cum razele ei albe nu micşorează, ci tremurătoare măreşte şi mai tare taina nopţii” (I)“aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare, cu largi fiori de sfânt mister, şi tot ce-i ne-nţeles se schimbă-n înţelesuri şi mai mari sub ochii mei - căci eu iubesc şi flori şi ochi şi buze şi morminte”.             E evident că prin comparaţie nu dobândim propriu-zis o semnificaţie nouă, ci doar o explicaţie suplimentară de acela al metaforelor pe care Blaga le numeşte plasticizante, diferenţiindu-le  de cele revelatorii. Graniţa rămâne totuşi labilă şi comparaţia cunoaşterii cu lumina lunii poate fi interpretată şi ca un spor de semnificaţii, fie ele şi secundare.             Nu se poate contesta că poezia în genere şi mai cu seamă poezia modernă lucrează mai degrabă cu obscurităţi decât cu limpezimi. Faptul ca atare ţine desigur de dialectica expresiei tinzând necontenit spre originalitate, dar nu mai puţin de calitatea sondajului liric. Funcţia reflexivă a limbajului poetic se hipertrofiază în dauna celei tranzitive, generând dificultăţi de înţelegere din ce în ce mai mari. Fără să exprime direct acest proces dramatic, poezia lui Blaga este totuşi o verigă din lanţul desfăşurării lui.             Dar în vreme ce mulţi dintre poeţii secolului nostru şi-au orientat eforturile de inovaţie spre domeniul expresiei, autorul Laudei somnului a răsturnat întreaga viziune a lirismului, investigând prin mit zone ale realităţii şi ale spiritualităţii noastre etnice pe care până la el nici măcar nu le-a întrevăzut cineva. Astfel încât aportul decisiv al lui Blaga la dezvoltarea poeziei româneşti constă nu într-o anumită superioritate expresivă sau imagistică, ci în descoperirea şi exploatarea unui întreg nou continent al lirismului. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este doar poarta prin care se intră în acest continent. Rostul acestei mici poezii e acela al unui simplu, dar extrem de semnificativ moto la întreaga operă a lui Lucian Blaga.

Flori de mucigai de Tudor Arghezi (autor canonic) arta poetica moderna Volumul de povestiri intitulat sugestiv "Poarta neagra" din 1930 ilustreaza tragica experienta de viata a lui Tudor Arghezi (1880-1967) care a petrecut o scurta perioada de detentie in inchisoarea de la Vacaresti, in perioada 1918-1919, din motive politice. Volumul de poezii "Flori de mucigai", aparut in 1931 reediteaza aceeasi experienta de viata in varianta lirica, in care lumea interlopa a hotilor, delincventilor este privita cu intelegere si omenie de poet. Titlurile poeziilor care compun acest volum sunt deosebit de sugestive ("Galere", "Ion Ion", "Tinea", "Uciga-l toaca", "Fatalaul", "Morfii" etc.) pentru lumea aceasta periferica, fata de care Arghezi are compasiune, considerand ca "Pretutindeni si in toate este poezie, ca si cum omul si-ar purta capul cuprins intr-o aureola de icoana. Toate lucrurile naturii si ale omuiui si toate vietatile poarta tandara lor de aureola, pe dinafara sau pe dinauntru".                    Poezia "Flori de mucigai" se afia in deschiderea volumului omonim si constituie arta poetica a lui Arghezi, conceptia lui despre efortul artistului si implicatiile acestuia in actul creatiei, constituind -asadar - poezia programatica a acestui volum, asa cum "Testament" este arta poetica din volumul "Cuvinte potrivite". Tema poeziei exprima efortul creator al artistului pentru un produs spiritual si consecintele pe care le are acesta asupra starilor interioare ale eului poetic, chinuit de framantari si de tulburari interioare. Versurile nu mai sunt produsul unei revelatii, al harului divin, ci al unei nelinisti artistice si al setei creatoare. Titlul poeziei "Flori de mucigai" este un oximoron, in care florile sugereaza frumusetea, puritatea, lumina, iar mucigaiul semnifica uratul, raul, descompunerea si intunericul. Oximoronul creeaza o imagine contradictorie a lumii, in care valorile umane sunt degradate, alterate, lumea inchisorilor, in care viata oamenilor este supusa reprimarilor, restrictiilor rigide. Titlul este, in acelasi timp, reprezentativ pentru inovatia limbajului arghezian numita estetica uratului, o modalitate artistica intalnita in lirica europeana la Baudelaire, care scrisese "Florile raului". Asocierea celor  doua  categorii  estetice  contradictorii,  frumosul  - reprezentat de floare - si uratul - sugerat de mucigai - ofera titlului o expresivitate socanta si fascinanta totodata prin efectele estetice. Uratul are rolul de a evidentia imperfectiunile vietii, senzatiile de aversiune si oroare care capata valori noi, ele facand parte din existenta umana. Structura, compozitie si limbaj poetic Poezia "Flori de mucigai" este structurata in doua secvente lirice inegale, prima ilustrand crezul artistic arghezian, iar cealalta neputinta artistului de a crea in conditii de claustrare. Prima secventa sugereaza dorinta devoratoare a artistului de a se exprima in versuri, fiind dominat de setea de comunicare cu lumea. Poetul, intr-o solitudine impusa si lipsindu-i uneltele scrisului, incearca sa zgarie "cu unghia pe tencuiaia / Pe un parete de firida goala, / Pe intuneric" versurile nascute din nevoia comunicarii. Conditiile vitrege de viata ii seaca forta creatoare, "Cu puterile neajutate / Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul / Care au lucrat imprejurul / Lui Luca, lui Marcu si lui loan." Enumerarea prin negatie a elementelor fabuloase ale evanghelistilor, "taurul", "leul", "vulturul", creeaza o imagine de mare forta sugestiva privind starea de deprimare a poetului nefericit in absenta creatiei, in raport direct cu scrierile religioase a caror esenta este Absolutul. Versurile sunt sapate in sufletul poetului, sunt "stihuri fara an" ce nu pot fi exprimate in viata reala, dar sunt profund simtite de sensibilitatea artistului: "Stihuri de groapa / De sete de apa / Si de foame de scrum". Harul poetic, "unghia ingereasca", este tocit de efort, nu-i mai permite poetului revelatia, deoarece ea "nu a mai crescut" sau, altfel spus, artistul nu se mai poate regasi in sine, nu se mai percepe ca pe un creator de valori spirituale: "Sau nu o mai am cunoscut". Ultima secventa amplifica deznadejdea lui Arghezi, care este simbolizata de atmosfera sumbra, e "intuneric", iar ploaia se aude "departe afara", ceea ce provoaca poetului o durere simtita profunda, "ca o ghiara", din cauza neputintei totale de a se exprima. Nevoia de comunicare a poetului cu lumea, setea de a-si dezvalui trairile il silesc sa scrie "cu unghiile de la mana stanga". O simbolistica straveche asociaza mana stanga cu fortele demonice, in opozitie totala cu puterea divina a creatiei. Inchisoarea este pentru Arghezi un fel de bolgie a Infernului lui Dante, insa, in acest cadru al ororilor, frumosul nu este absent. Raul, uratul sunt numai conjuncturi ale destinului, carora omul le opune aspiratia spre frumos, care poate fi regasit in sine, in vis sau in speranta implinirii. In "Flori de mucigai" predomina registrele stilistice ale esteticii uratuiui, pe de o parte ca inovatie lingvistica, pe de alta parte ca substanta a ideilor exprimate.   Limbajul este caracterizat prin folosirea cuvintelor care socheaza prin expresivitatea fascinanta, cuvinte "urate", al caror sens capata noi valori. De pilda, cuvantul "mucigai" este un regionalism cu aspect arhaic, dar are aici sensul profund al degradarii morale, al descompunerii spirituale, cu trimitere sugestiva catre om, deoarece el insoteste cuvantul "flori", care poate semnifica viata, lumea. Arghezi utilizeaza cuvinte din limbajul popular ori arhaisme, ca "firida", "stihuri", din vocabularul religios, cum sunt numele celor trei evanghelisti - Luca, Marcu, loan -pentru a sugera atemporalitatea starilor sufletesti de tristete, dezamagire si deprimare ale poetului. Oximoronul "flori de mucigai" transmite ideea complexa a imperfectiunilor vietii, a conditiilor vitrege la care este supusa fiinta umana, fapt care ii provoaca poetului aversiune, repulsie. Metaforele argheziene potenteaza starea de disperare a omului claustrat, a artistului care nu poate crea liber, fiind constrans sa-si reprime setea de comunicare. Neputinta creatoare a artistului este sugestiv relevata de metafora "cu puterile neajutate", desi poetul avea resurse spirituale profunde. Lumea inchisorii poarta in ea stigmatele raului care actioneaza negativ asupra naturii angelice a fiintei umane, toceste s"unghia ingereasca", impiedicand-o astfel sa e exprime. Concluzie.Criticul literar Nicolae Balota afirma ca,odata cu publicarea acestui volum,Arghezi devine ''un cronicar al infernaliilor'',scriind o poezie a damnarii;semnele coborarii in infern pot fi recunoscute in ruptura cu aproape tot ce a insemnat,pentru poet,mai inainte,poezie. La noutatea limbajului arghezian s-a referit si Tudor Vianu, care afirma: "Renovarea liricii romanesti, smulgerea ei de pe caile unde o fixase marea influenta a poetului "Luceafarului", este consecinta cea mai importanta produsa de afirmarea lui Arghezi inca din al doilea deceniu al secolului nostru (secolul al XX-lea - n.n.)".

Testament de Tudor Arghezi               Poezie cu caracter programatic, Testament figurează, în mod semnificativ, în fruntea întîiului volum de versuri, Cuvinte potrivite, publicat de Tudor Arghezi în 1927 fiind “ars poetica” argheziană.          Poezia Testament sintetizează esenţa gândirii estetice argheziene. Ideea fundamentală a poeziei este legătura indisolubil, organică, statornicit între poet şi strămoşii lui, “ramură obscură”, oameni simpli, “robi cu saricile pline de osemintele vărsate-n mine”. Fată de aceştia T. Arghezi consideră că are o datorie pe care trebuie s-o ducă la îndeplinire. De aceea, după propria-i concepţie, creaţia sa trebuie înţeleasă ca singura zestre lăsată urmaşilor. Prima idee esenţială este aceea, că poetul a înălţat prin arta sa cea dintâi “treaptă”, şi cea mai grea după un lung trecut de trudă şi  suferin al generaţiilor care l-au precedat. Urmaşii lui au datoria să pornească de aici şi să urce cu nădejde cât mai sus, să împrăştie definitiv întunericul în care şi-au dus existenţa înaintaşii lor. Din “osemintele” şi “cenuşa din vatră” a strămoşilor poetul face un “Dumnezeu de piatră”, “Hotar înalt cu două lumi pe poale/ Păzind n piscul datoriei tale”.   Într-un fel subtil, arta poetului capătă un nou mod de militarism social în poezie, actul liric fiind transformat într-o răzbunare a neferintelor străbunilor, căci în ea s-a strâns veninul tuturor generaţiilor dinaintea lui. Verbul poetic se-ntoarce acum ca un “bici”, care “izbăveşte-ncet, pedepsitor/ Odrasla vie-a crimei tuturor”. Finalul poeziei este edificator în acest sens: “Robul a scris-o, Domnul o citeşte/ Fără a cunoaşte că-n adâncul ei/ Zace mânia bunilor mei”.          A doua idee esenţială a poeziei este izvorul şi natura artei, aşa cum o concepe T Arghezi. Mai întâi poetul mărturiseşte foarte  elocvent cum din “graiul cu-ndemnuri pentru vite” al străbunilor, s-au “ivit cuvinte potrivite”. Aceasta indică sursa principală a limbajului său poetic: limbajul popular şi familial al truditorilor pe ogoare. Din acest “grai” poetul selectează însă anumite cuvinte, care răspund mai bine condiţiilor sale interioare şi năzuinţelor lui artistice, sugerând un mod anume de existenţă: râpi, gropi adânci pe brânci, sudoare, bici, vite, plăvani, ocară, sapă, sarici, rbdat, durere, mânie, robi, adică lumea sărăciei şi a suferinţei, a vieţii în zdrenţe, sub blestemul mucegaiului, al bubelor şi al noroiului, al ocrii şi al biciului. Poetul “frământă” însă îndelung aceste cuvinte “mii de săptămâni”, fapt care corespunde unuia dintre principalele sale principii în procesul creaţiei: travaliul artistic intens şi îndelungat, transfigurându-le şi conferindu-le valori estetice inedite.   Una din problemele artistice importante în gândirea poetului o constituie, în această poezie, estetica urâtului. Poetul recurge, pentru prima dată în lirica românească, la “zdrenţe” din care face “muguri şi coroane”, iar din “bube”, “mucegaiuri şi noroi”, isc “frumuseţi şi preţuri noi”. Pentru aceasta T. Arghezi promovează ideea că în artă nu există subiect urât sau frumos, că în artă urâtul nu are nici un sens, ci numai exprimarea artistică greşită poate genera urâtul, numai tehnica artistică urâtă sau lipsa de talent pot duce la realizarea unei opere literare inestetice.        În antiteză cu această zonă lexicală în care sunt surprinşi termeni ce dezvăluie o realitate socială mizer, cuvinte din “graiul” cu  îndemnuri pentru vite al poporului, se configurează o altă zonă lingvistică în poezie, de data aceasta constituită din cuvinte care sugerează domeniul artei, adică al lumii create prin transfigurarea materiei primare şi ridicarea ei la o înaltă treaptă artistică: icoane, muguri, coroane, miere, vioară, frumuseţi, preuri noi, etc. Cuvintele încărcate de mari potenţe stilistice şi capacităţi de plasticizare, cu un mare coeficient de materialitate, de concretee sunt parcă dltuite în piatră, parcă scapără prin alăturarea lor în versuri.          Esenţa tehnicii artistice argheziene constă în îmbinarea tradiţiei cu inovaţia, a “slovei de foc”, cea inspirată cu “slova făurită”, cea îndelung muncită.   În poezia Testament abundă expresiile figurate, care nuanţează şi sporesc puterea de evocare a imaginilor, potenţînd considerabil realitatea prezentată. Mulţimea de metafore şi simboluri fac ca poezia să dobândească mari reliefuri artistice [“seara răzvrătită care vine”, “cartea mea fiule-i o treaptă”, “şi leagăne urmaşilor stăpâni”, “Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane”]. Menţionăm de asemenea şi asocierile inedite de cuvinte, ca în epitetele: “nume adunat”, “seară răzvrătită”, “biciul răbdat” precum şi unele comparaţii care relevă aceeaşi sferă de viaţă a îndeletnicirilor aspre: “Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte”.        Sintaxa poetică argheziană se caracterizează prin aglomerarea complementelor şi propoziţiilor subordonate înaintea propoziţiei principale: “În seara răzvrătită care vine/ De al străbunii mei până la tine .../ Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă/ Cartea mea-i fiule o treaptă”, astfel încât ideea poetică, până să întâlnească propoziţia principală, trece printr-o mulţime de compliniri şi determinări. De asemenea, unele versuri încep prin verbe la imperativ: “Aşeaz-o cu credinţă căpătâi”, iar altele, în succesiune, încep cu acelaşi verb: “Am luat ocaza, şi torcând  uure/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure/ Am luat cenuşa morţilor din vatră/ Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră”. Folosirea verbelor la perfectul compus exprimă acţiuni de scurtă durată şi de mare frecvenţă care dinamizează acţiunea săvârşită. Repetiţiile folosite întăresc ideea unei \cţiuni ferme, hotărâte.          În ultima strofă însă tensiunea scade, un verb la participiu -”întinsă leneşă pe canapea”- exprimând o stare de pasivitate. Şi celelalte cuvinte asociate -leneşă, pe canapea- întăresc impresia de odihnă, de viaţă comodă, contrastantă cu truda mulţimilor de robi.        Sub raportul stilului remarcăm îndeosebi concentrarea, o caracteristică fundamentală, de altfel, a liricii argheziene.   În poezia “Testament” sunt concentrate esenţe de idei în care nici un cuvânt nu este de prisos, nici un cuvânt nu poate fi substituit.     Testament de Tudor Arghezi   Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,  Decât un nume adunat pe o carte,  În seara răzvrătită care vine De la străbunii mei până la tine,  Prin râpi şi gropi adânci Suite de bătrânii mei pe brânci Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă Cartea mea-i, fiule, o treaptă.  Aşeaz-o cu credinţă căpătâi.  Ea e hrisovul vostru cel dintâi.  Al robilor cu saricile, pline De osemintele vărsate-n mine.  Ca să schimbăm, acum, întâia oară Sapa-n condei şi brazda-n calimară Bătrânii au adunat, printre plăvani,  Sudoarea muncii sutelor de ani.  Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite Eu am ivit cuvinte potrivite Şi leagăne urmaşilor stăpâni.  Şi, frământate mii de săptămâni Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane,  Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.  Veninul strâns l-am preschimbat în miere,  Lăsând întreagă dulcea lui putere. Am luat ocara, şi torcând uşure Am pus-o când să-mbie, când să-njure.  Am luat cenuşa morţilor din vatră Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,  Hotar înalt, cu două lumi pe poale,  Păzind în piscul datoriei tale.  Durerea noastră surdă şi amară O grămădii pe-o singură vioară,  Pe care ascultând-o a jucat Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.  Din bube, mucegaiuri şi noroi Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.  Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte Si izbăveşte-ncet pedesitor Odrasla vie-a crimei tuturor.  E-ndreptăţirea ramurei obscure Ieşită la lumină din padure Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi Rodul durerii de vecii întregi.  Întinsă leneşă pe canapea,  Domniţa suferă în cartea mea.  Slova de foc şi slova faurită Împărechiate-n carte se mărită,  Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.  Robul a scris-o, Domnul o citeşte,  Făr-a cunoaşte ca-n adâncul ei Zace mania bunilor mei.

Riga Crypto şi lapona Enigel de Ion Barbu Contextul apariţiei; încadrarea textului într-o specie, într-un curent literar şi într-o perioadă:   Poezia a fost publicată în anul 1924, în “Revista română”, apoi a fost inclusă în volumul “Joc secund” din 1930 (perioada interbelică, în care se confruntă două mişcări literare: modernismul, susţinut de criticul Eugen Lovinescu la cenaclul şi revista “Sburătorul”, şi tradiţionalismul). Balada lui Ion Barbu este o poezie modernistă pentru că este rezultatul unei sinteze între două domenii diferite: poezia şi geometria; pentru că încalcă anumite convenţii constitutive ale genurilor şi speciilor literare(balada preia o formulă specifică epicului în proză, aceea de povestire în ramă, dar păstrează resursele filonului liric); deoarece are drept caracteristică a limbajului, ambiguitatea, adică poate fi citită, la un prim nivel, ca o legendă despre naşterea ciupercilor otrăvitoare, dar, la un alt nivel de interpretare, balada este o alegorie pe tema omului superior, diferit de omul comun, un “Luceafăr întors”, întrucât evidenţiază incompatibilitatea dintre două lumi care încearcă să comunice şi să se împlinească, la fel ca în poemul eminescian.        Viziunea despre lume: Balada “Riga Crypto şi lapona Enigel” exprimă viziunea lui Ion Barbu despre condiţia omului care este incapabil să-şi depăşească limitele, reprezentat de rigă. În timp ce Enigel se îndreaptă spre lumină, spre cunoaştere, Crypto rămâne în lumea lui întunecată, orice relaţie de comunicare, de dragoste, între cei doi fiind imposibilă. Astfel, ca şi Eminescu, Ion Barbu înţelege existenţa a două lumi incompatibile, întemeiate fiecare în parte pe anumite concepţii, idei, principii.   Temă şi motive:         Tema baladei este a unei iubiri eşuate, dar şi opoziţia dintre materie şi spirit; material simbolizată de rigă, spiritual- de Enigel. Motivele poetice sunt: atracţia spre soare a laponei, visul, sufletul-fântână. Soarele semnifică astrul cunoaşterii, astrul tutelar al vieţii, dar numai pentru laponă, căci pentru riga înseamnă moarte.Sufletul-fântână, în care se oglindeşte însuşi soarele, asigură eternitatea spiritului, nemurirea.   Compoziţia:         Titlul este alcătuit din numele celor două fiinţe din lumi opuse: riga (rege) Crypto (ascuns) şi lapona (locuitoare a ţării gheţurilor), Enigel (nume cu rezonanţă nordică, angel, înger). Acest titlu indică o temă a dragostei imposibile, interzise, deoarece, un personaj face parte din lumea izolată, retrasă a pădurilor, fiind rege al ciupercilor, celălalt-o fiinţă care aspiră să-şi depăşească limitele, părăsind lumea ei rece şi îndreptându-se spre lumină, spre soare.          Incipitul este formula de adresare folosită de nuntaşul care încearcă să convingă menestrelul( trubadurul) să cânte povestea tristă, neîmplinită a regelui Crypto şi a laponei Enigel. Cântăreţul se hotărăşte cu greu să divulge taina celor doi şi o face, la sfârşitul ceremonialului: “la spartul nunţii în cămară”.          Relaţii de opoziţie şi de simetrie:          O clară relaţie de opoziţie (evidentă chiar din titlu) se distribuie pe trei direcţii: nonuman-uman, masculin-feminin, regal-comun. Lumea vegetală (riga) întâlneşte lumea umana (lapona), în două ipostaze individualizate sexual şi cu statut social opus (el-rege; ea-o fiinţă obişnuită). Altă opoziţie: soare-umbră, evidenţiază raportarea diferită a protagoniştilor la cunoaştere.Crypto trăieşte în spaţiu umed, rece, umbros, pe când Enigel părăseşte Nordul îngheţat spre a se duce spre miazăzi, spre soare. Relaţia de simetrie se remarcă la nivelul deschiderii textului, când se evocă două nunţi: la început, cea umană (la finele căreia se cântă povestea tristă, legendară a lui Crypto şi a lui Enigel) şi cea vegetală, a plantelor otrăvitoare, la sfârşit, în epilog.Ele intercalează istoria unei nunţi ratate, imposibile. Simetria are menirea de a dezvălui legea potrivit căreia nuntirea se poate realize numai între cei care au acelaşi statut ontologic. O altă relaţie de simetrie vizează raportarea eroilor la soare: în timp ce pentru riga, astrul vieţii înseamnă moarte, pentru Enigel, înseamnă înţelepciune. (simetria- raportarea la soare, conduce la o opoziţie). Simboluri importante; imaginarul poetic: O componentă a imaginarului poetic este visul, plan ce mediază între lumi opuse (Enigel vorbeşte în somn cu riga). O alta este cercul în două ipostaze: roata şi inelul.”Roata albă” este metafora cunoaşterii, înscrisă în spiritul şi în destinul uman; inelul este imaginea sub care percepe Crypto soarele. Nunta este un element de recurenţă/ motiv care se evidenţiază la nivelul construcţiei simetrice, în ipostaze diferite: uman, vegetal. Semnificaţiile textului; limbajul expresiv:         “Riga Crypto şi lapona Enigel” a fost interpretată ca o liricizare a legendei despre originea ciupercilor otrăvitoare (riga-ciupercă bună, comestibilă, ieşit în soare, ca dovadă a încercării de a-şi depăşi condiţia, plesneşte, este otrăvit de lumină, înnebuneşte şi se nunteşte, în lumea lui, cu măselariţa). Balada a fost citită de criticul Nicolae Manolescu ca un “Luceafăr întors”, în sensul că în “Luceafărul” omul superior este luceafărul-Hyperion (personaj masculin), iar în baladă-este lapona (personaj feminin). Ion Barbu, prin intermediul menestrelului, dezvăluie povestea tristă a rigăi Crypto şi a laponei Enigel. El este regele ciupercilor, preferă locurile răcoroase, ude, are ”inimă ascunsă” (metaforă) şi este bârfit de ghioci şi toporaşi că nu vrea să înflorească, că este steril. Lapona este “mică, liniştită”, pleacă din ţara zăpezilor cu renii la păscut, spre sud. În drum, poposeşte la riga, care, ospitalier, îi oferă dulceaţă, fragi şi îi cere să rămână în lumea lui. Enigel ezită să-i răspundă, în schimb observă că el trebuie să mai aştepte, “să se coacă”. Lapona îi mărturiseşte dorinţa de a ajunge în sud, spre lumină, având un cult pentru soare: “Mă-nchin la soarele-nţelept”. Crypto încearcă să-şi abandoneze condiţia şi face gestul riscant de a se arăta soarelui (“ca un inel”) care îl loveşte din plin, transformându-l în ciupercă otrăvitoare, ce îşi alege o crăiasă din lumea lui. Limbajul expresiv se distinge prin antiteza dintre personajele poemului, prin alegorie (metafore, personificare), repetiţii( vers-refren: “Rigă Crypto, rigă Crypto”; “Enigel, Enigel”), simboluri: roată, fântână, inel. Cuvinte ca: “beteli”, “funtă”, “ciupearcă”, “mânătarcă”, “iacă”, “să-i ţie” aduc rezonanţe străvechi, de legendă. În opinia mea, balada lui Ion Barbu oferă o experienţă lirică de altă natură decât poemul “Luceafărul”. După ce am înţeles incompatibilitatea lumii lui Hyperion cu cea a pământencei, fata de împărat, acum avem un alt exemplu de incapacitate de comunicare a exponenţilor unor sfere diferite: vegetal (riga), uman (lapona), care au idealuri opuse. Ambele poeme, cel eminescian-romantic, cel barbian-modernist, se construiesc din elemente specifice tuturor genurilor literare (firul narativ ţine de epic; dialogul- de dramatic; iar prin varietatea sentimentelor exprimate, prin expresivitatea limbajului, prin prozodie-de liric).   Riga Crypto si Lapona Enigel Menestrel trist, mai aburit Ca vinul vechi ciocnit la nuntă,  De cuscrul mare dăruit Cu pungi, panglici, beteli cu funtă,  Mult îndărătnic menestrel,  Un cântec larg tot mai încearcă,  Zi-mi de lapona Enigel Şi Crypto, regele-ciupearcă!  - Nuntaş fruntaş!  Ospăţul tău limba mi-a fript-o,  Dar, cântecul, tot zice-l-aş,  Cu Enigel şi riga Crypto.  - Zi-l menestrel!  Cu foc l-ai zis acum o vară;  Azi zi-mi-l strâns, încetinel,  La spartul nunţii, în cămară.  * Des cercetat de pădureţi În pat de râu şi-n humă unsă,  Împărăţea peste bureţi Crai Crypto, inimă ascunsă,  La vecinic tron, de rouă parcă!  Dar printre ei bârfeau bureţii  De-o vrăjitoare mânătarcă,  De la fântâna tinereţii.  Şi răi ghioci şi toporaşi Din gropi ieşeau să-l ocărască,  Sterp îl făceau şi nărăvaş,  Că nu voia să înflorească.  În ţări de gheaţă urgisită,  Pe-acelaşi timp trăia cu el,  Laponă mică, liniştită,  Cu piei, pre nume Enigel.  De la iernat, la păşunat,  În noul an, să-şi ducă renii,  Prin aer ud, tot mai la sud,  Ea poposi pe muşchiul crud  La Crypto, mirele poienii.  Pe trei covoare de răcoare  Lin adormi, torcând verdeaţă:  Când lângă sân, un rigă spân,  Cu eunucul lui bătrân,  Veni s-o-mbie, cu dulceaţă: - Enigel, Enigel,  Ţi-am adus dulceaţă, iacă.  Uite fragi, ţie dragi,  Ia-i şi toarnă-i în puiacă.  - Rigă spân, de la sân,  Mulţumesc Dumitale.  Eu mă duc să culeg Fragii fragezi, mai la vale.  -Enigel, Enigel,  Scade noaptea, ies lumine,  Dacă pleci să culegi,  Începi, rogu-te, cu mine.  -Te-aş culege, rigă blând...  Zorile încep să joace Şi eşti umed şi plăpând: Teamă mi-e, te frângi curând,  Lasă. - Aşteaptă de te coace.  -Să mă coc, Enigel,  Mult aş vrea, dar vezi, de soare,  Visuri sute, de măcel,  Mă despart. E roşu, mare,  Pete are fel de fel; Lasă-l, uită-l, Enigel,  În somn fraged şi răcoare.  - Rigă Crypto, rigă Crypto,  Ca o lamă de blestem Vorba-n inimă-ai înfipt-o!  Eu de umbră mult mă tem,  Că dacă-n iarnă sunt făcută,  Şi ursul alb mi-e vărul drept,  Din umbra deasă, desfăcută,  Mă-nchin la soarele-nţelept.  La lămpi de gheaţă, supt zăpezi,  Tot polul meu un vis visează.  Greu taler scump cu margini verzi  De aur, visu-i cercetează.  Mă-nchin la soarele-nţelept,  Că sufletu-i fântână-n piept,  Şi roata albă mi-e stăpână,  Ce zace-n sufletul-fântână.  La soare, roata se măreşte; La umbră, numai carnea creşte  Şi somn e carnea, se dezumflă,  Dar vânt şi umbră iar o umflă...  Frumos vorbi şi subţirel  Lapona dreaptă, Enigel,  Dar timpul, vezi, nu adăsta,  Iar soarele acuma sta Svârlit în sus, ca un inel.  - Plângi, preacuminte Enigel!  Lui Crypto, regele-ciupearcă.  Lumina iute cum să-i placă?  El se desface uşurel De Enigel,  De partea umbrei moi, să treacă...  Dar soarele, aprins inel,  Se oglindi adânc în el; De zece ori, fără sfială,  Se oglindi în pielea-i cheală.  Şi sucul dulce înăcreşte!  Ascunsa-i inimă plesneşte,  Spre zece vii peceţi de semn,  Venin şi roşu untdelemn  Mustesc din funduri de blestem; Că-i greu mult soare să îndure  Ciupearcă crudă de pădure,  Că sufletul nu e fântână  Decât la om, fiară bătrână,  Iar la făptură mai firavă  Pahar e gândul, cu otravă,  Ca la nebunul rigă Crypto,  Ce focul inima i-a fript-o,  De a rămas să rătăcească  Cu altă faţă, mai crăiască: Cu Laurul-Balaurul,  Să toarne-n lume aurul,  Să-l toace, gol la drum să iasă,  Cu măsălariţa-mireasă,  Să-i ţie de împărăteasă.

Leoaica tanara iubirea Nichita Stanescu Poetul Nichita Stanescu se incadreaza in perioada post-belica a literaturii romane fiind un poet neomodern alaturi de Gellu Naum. In cadrul liricii romanesti, reprezinta un inovator al limabjului poetic asezandu-se in galeria poetilor Mihai Eminescu si Tudor Arghezi. Etapele creatiei stanesciene- Operele poetului se impart in trei etape de creatie. In prima etapa de creatie sunt cuprinse volumele “Sensul iubirii” si “O viziune a sentimentelor”. Se delimiteaza un eu poetic adolescentin in care sinele este in deplina concordanta cu universl. Starile de fericire sunt completate de iubire ca sentiment originar al nasterii cuvintelor. Temele predominante sunt iubirea si timpul. A doua etapa de creatie stanesciana conduce la volume precum “Omul si sfera”, “Rosu vertical”, “Necuvintele”, “11 elegii”, “Laus ptolemaei”. Opera cuprinsa in aceste volume devine o schimbare de zodie deoarece lirismul este interiorizat si reflexiv. Temele predominante sunt opera si creatorul, ganditorul, timpul scurs ireversibil. Se schimba perceptia asupra temporalitatii, scurgerea timpului fiind dureroasa, iar cantecul devine singura alinare in care versurile se structureaza inefabil. Se insista asupra conditiei poeziei ca opera gandita si asupra conditiei creatorului vazut in ipostaza de ganditor. Matematica, pe langa stiinta, devine cale de cunoastere a universlui. Prin volumul “Opere imperfecte” (1979) se trece la a treia etapa de creatie dominata de meditatie grava, tema mortii si a timpului si schimbarea conceptiei despre arta poetica. Alte volume ale etapei sunt “Maretia frigului” si “Noduri si semne”.  Poezia de tip arta poetica este metaforica, simbolica, plina de viziune in care peotul se transfigureaza, dorind sa supravietuiasca prin cuvinte.   Caracteristicile neomoderne in opera lui Nichita Stanescu sunt poezia este considerata o modalitate de cunoastere deplina si ea contrariaza permanent asteptarile criticilor. Poezia este definita pe coordonatele existentei si ale cunoasterii, de aceea urmareste lupta sinelui cu sinele si confruntarea dintre ganditor si creator. Sunt abordate din nou teme ale literaturii romane. Se creaza un univers original in poezie in care abstractul ia forma concreta, iar legatura dintre abstract si concret se realizeaza bivalent. Caracteristica predominanta a limbajului este ambiguitatea impinsa pana la aparenta de absurd si nonsens. Metaforele devin originale datora subtilitatii lor, iar imaginile artistice sunt insolide. Opera se incadreaza in genul literar liric si este o arta poetica neomoderna specifica primei etape de creatie, caracterizand un eu liric vitalist, in care iubiera este sentimentul dominant revitalizator atat pentru fiinta sa cat si pentru poezie. Opera este publicata in 1964 in volumul “O viziune a sentimentelor”.   Arta poetica este un crez literar, un program, o arta de a scrie. Arte poetice sunt considerate operele in care artistul exprima conceptia personala, viziunea despre arta si procesul de creatie. Titlul volumului este format din doua substantive comune care semnifica o abordare, parere a emotiilor regasite in volumul respectiv.   Semnificatie titlu Opera literara “Leoaica tanara iubirea’ are un titlu sugestiv, iar metafora titlu asociaza in mod inedit sentimentul iubirii unei feline feroce, viclene deoarece ambele concepte au in comun acea agresivitate cu care finta este dominata “Leoaica tanara iubirea” surprinde o iubire adolescentina cecunoscuta inca fiintei, capabila sa se indragosteasca.   Tema textului Fiind o arta poetica, tema o reprezinta viziunea asupra universlui metamorfozat prin iubire. Tema dezvolta un camp semnatic specific in care fiinta indragostitului se refugiaza intr-un univers in schimbare odata cu el. Motivele literare sunt “leoaica” (motiv central), “cerc (geneza, cerc rotitor), “ciocarlii”, “desert”.   Secvente lirice Poezia cuprinde 3 secvente lirice in care sentimentul iubirii cuprinde fiinta umana fiind vazuta in raport cu timpul: in prima secventa iubirea este un sentiment predestinat si patrunde brutal in viata eului poetic, in a doua secventa se arata schimbarea universului sub ochii indragostitului si renasterea fiintei acestuia, iar ultima secventa descrie iubirea ca un sentiment ce se perpetueaza in timp, o constanta existentiala.   Comentariu pe secvente Poezia debuteaza cu repetarea sintagmei titlu, metafora ce defineste iubirea de tip adolescentin “Leoaica tanara iubirea”. Sub forma unei adresari directe se confeseaza eul indragostit in forma meditativa “Mi-ai sarit in fata”. Fiinta umana este predispusa la a se indragosti, iubirea fiindu-i predestinata “Ma pandise-n incordare/ Mai demult”.  Sub forma constatativa este descrisa amprenta sentimentului pe fata indragostitului “Coltii albi mi i-a infipt in fata/ M-a muscat leoaica azi de fata”.Substantivul “coltii”, verbul “a sarit”, “pandise” si “a muscat” descriu viclenia sentimentului ce cuprinde fiinta in mrejele sale si de asemenea, incesivitatea cu care acapareaza eul poetic indragostit.   A doua secventa arata ca schimbarea este vizibila brusc “si deodata”, universul redobandind un alt status si o alta forma, metamorfozand-se odata cu fiinta indragostita “natura i se facu un cerc de-a dura”. Cercul rotitor simbolizeaza geneza, iar comparatia “cand mai larg cand mai aproape/ Ca o strangere de ape” semnifica reinvetarea in forma pura a tot ceea ce-l inconjoara pe indragostit. Simturile sunt reinventate si percep doar ceea ce eul poetic doreste: lumea este zugravita in culori vii de curcubeu, iar auzul percepe muzica stelelor “si privirea-n sus tasni/ Curcubeu taiat in doua/ Si auzul o-ntalni/ Tocmai langa ciorcalii”. Substantivul “ciocarlia” este un simbol al zborului spre lumina, spre soare.   In a treia secventa, fiinta se reinventeaza pe sine, fizionomia fiind total diferita, nereusind sa se mai recunoasca. Spranceana, tampla si barbia reprezinta constante statornice ale fiintei, acum intrate in schimbare. Repetarea conjunctiei “si”, aparent are rol de a descrie succesiunea momentelor unei vieti incarcate de iubire, in care sentimentul domninat este fericirea si implinirea “Si aluneca-n nestire/ pe-un desert in stralucire”. Se schimba radical modul in care iubirea este perceputa de fiinta umana, este acceptata, nu mai socheaza simturile, devenind o obisnuinta “Peste care trece-alene”, “leoaica tanara” se transforma in “leoaica aramie”, insa viclenia o caracterizeaza in continuare, atat timp cat aceasta exista “cu miscarile viclene/ Inca-o vreme/ Si-nca-o vreme“.   Marcile subiectivitatii Marcile subiectivitatii prezente in poezie sunt “mi”, “m-“, “meu”, iar tipul de lirism este subiectiv.   Analiza aprofundata a textului In textul dat, campurile semnatice dominante sunt al iubirii, al naturii si a leoaicei. Iubirea debuteaza cu faza adolescentina “leoaica tanara iubirea”, urmata de schimbarea brusca “deodata” datorita iubirii pr-zise, iar apoi se prezinta o iubire matura de care fiinta umana este obisnuit “peste care trece-alene”. Campul semantic al naturii este reprezentat de substativele “curcubeu”, “ape”, “ciocarlii”, “desert”, care auta la evidentierea schimbarilor suferite de univers datorita aparitiei iubii. Campul semnatic al substantivului “leoaica” este format din mai multe asocieri “leoaica tanara”, “leoaica aramie”, “coltii”, “miscarile viclene”, care este de asemenea asociat cu substantivul “iubirea”.   In fiecare secventa se gasesc diferite valori morfologice precum verbe, adverbe, adjective si substantive. In prima secventa sunt prezente verbele “ai sarit”, “a infipt”, “a muscat” cu rol de a marca o actiune de patrundere a iubirii in viata poetului. In a doua secventa se gasesc adverbele “sus” si “tocmai” si adjectivele “larg”, “aproape”, cu rolul de a descrie schimbarea. In a treia secventa substativele “desert”, “leoaica”, “miscarile”, “spranceana”, “barbie” reprezinta elemente constante care au suferit schimbari.   Una dintre particularitatile expresivitatii este simplitatea formei si finalul tensionat “inca-o vreme/ si-nca-o vreme…” sugerand ciclitatea iubirii. Unele expresii sunt ambigue, contribuind astfel la plasticitatea limbajului “Si privirea-n sus tasni”. Metafora titlu se regaseste in primul vers, fiind ideea centrala a textului, reprezinta o iubire adolescentina pe cale de initiere. Imaginile dinamice “mi-a sarit”, “i-a infipt”, “m-a muscat” arata aparitia neasteptata a iubirii. Epitetul cromatic “leoaica aramie” reprezinta o iubire adulta, matura. Prozodie La nivel prozodic, se regaseste tehnica ingambamentului ce consta in continuarea ideii poetice in versul urmator si cele 3 strofe neregulate. Concluzie In concluzie, opera “Leoaica tanara iubirea” de Nichita Stanescu este o arta poetica neomoderna.   Leoaica tânără, iubirea  Leoaica tânără, iubirea mi-ai sărit în faţă. Mă pândise-n încordare mai demult. Colţii albi mi i-a înfipt în faţă, m-a muşcat leoaica, azi, de faţă. Şi deodata-n jurul meu, natura se făcu un cerc, de-a-dura, când mai larg, când mai aproape, ca o strângere de ape. Şi privirea-n sus ţişni, curcubeu tăiat în două, şi auzul o-ntâlni tocmai lângă ciocârlii. Mi-am dus mâna la sprânceană, la tâmplă şi la bărbie, dar mâna nu le mai ştie. Şi alunecă-n neştire pe-un deşert în strălucire, peste care trece-alene o leoaică arămie cu mişcările viclene, încă-o vreme, şi-ncă-o vreme...

Traditionalismul in Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat Contextul apariţiei, încadrarea textului poetic într-un curent literar, într-o specie: Poezia “Aci sosi pe vremuri” este de factură tradiţionalistă (aparţine direcţiei tradiţionaliste prin temă, modul de construcţie a textului, registrul stilistic utilizat), inclusă în volumul “Pe Argeş în sus”, aparut în perioada interbelică, în 1923. Tradiţionalismul este o mişcare literară orientată spre valorificarea specificului naţional (istoria şi folclorul), componenta spirituală a sufletului ţărănesc, conştiinţa religioasă ortodoxă, valorificarea miturilor autohtone, a credinţelor străvechi. Poetul tradiţionalist priveşte spre trecut, este melancolic şi nostalgic, asemenea lui Ion Pillat. Tematica iubirii, a timpului, a mediului rural caracterizează creaţia lui Pillat care îşi construieşte poemul pe două planuri temporale: trecutul, recuperat prin amintire şi prezentul, trăit de eul liric prin repetarea unei experienţe. Universul rural este particularizat prin motive specifice unui spaţiu arhaic, patriarhal, în care se află “casa cu pridvor”, “poarta”, “hornul”.Pânza de păianjen ilustrează motivul trecerii timpului şi al uitării. Casa este plasată într-un topos (loc) din care nu lipsesc codrul, lanurile de secară, câmpia. Satul este dominat de sunetul clopotului din turnul vechi. Povestea de dragoste se desfăşoară în regim nocturn, selenar (noaptea, luna sunt motive romantice, revalorizate de tradiţionalistul Pillat). Viziune despre lume: Poetul Ion Pillat înţelege că reluarea unor teme şi motive deja cunoscute necesită un registru stilistic original şi personalizat, de aceea în discursul său liric respinge idealizarea. Universul rural, care constituie decorul poveştii de iubire, este privit cu nostalgie, fiind receptat ca un spaţiu cu parfum romantic, de recuperare a tradiţiei. Erosul este perceput cu o uşoară detaşare, apărut pe calea visării, însemnând retrăirea, repetarea: iubirea din prezent repetă iubirea din trecut, ambele fiind oglindiri ale iubirilor din cărţi. Tipuri de lirism: “Aci sosi pe vremuri” ilustrează două tipuri de lirism îmbinate armonios şi original: lirismul obiectiv se remarcă în prezentarea celor două poveşti de dragoste; lirismul subiectiv este evidenţiat prin evocarea personalizată a iubirii, ridicată la rang de generalitate şi prin comunicarea directă a trăirilor şi sentimentelor, la persoana I, singular. Compoziţia textului poetic:           Titlul, reluat în prima secvenţă a poeziei, este centrat asupra problematicii timpului: trecutul este redat prin locuţiunea adverbială “pe vremuri”, prezentul- prin adverbul “aci”, un termen popular, marcă a subiectivităţii, care anunţă tematica rurală.Verbul la perfect simplu “sosi” face legatura dintre cele două planuri ale timpului. Iubirea de odinioară este retrăită în prezent, repetând un moment din trecut. Poezia are o structură clasică: este alcătuită din distihuri şi un vers final, liber, cu rol de laitmotiv care sugerează îndepărtarea de modelul clasic. Textul are trei părţi organizate simetric: prima parte reproduce imaginea iubirii de altădată, având două secvenţe poetice: cea dintâi descrie decorul poveştii de dragoste, a doua cuprinde scenariul istoriei de iubire a bunicilor. Partea a doua face legatura dintre trecut şi prezent, este o meditaţie pe tema trecerii timpului, are două distihuri şi este partea mediană a textului. A treia parte redă, în oglindă faţă de cea dintâi, scenariul poveştii de iubire din prezent (a eului liric). Relatii de opoziţie şi de simetrie: Iubirea, ca temă centrală, este surprinsă în două ipostaze, simetrice şi identice ca valoare: iubirea din prezent coincide cu iubirea din trecut (văzute ca într-o oglindă). Elementul care leagă cele două poveşti este toposul/ spaţiul, caracterizat prin încremenire. Distanţa dintre cele două idile este marcată de trecerea ireversibilă a timpului. Ambele iubiri se regăsesc în universul ficţiunii literare, diferenţele constând în portretul iubitei şi creaţiile recitate de cel îndrăgostit. Relaţiile de simetrie sunt evidente: casa e aceeaşi, drumul e acelaşi, lanul de secară e tot acolo. Clopotul din turnul vechi anunţă moartea, dar şi nunta, simbolizând trecerea timpului şi ciclicitatea destinului. Caracteristicile limbajului şi expresivitatea acestuia: Imaginarul poetic din secvenţa initială este realizat prin descriere: “casa amintirii”, conţine un epitet cu valoare anticipativă, de reactualizare a experienţei din trecut. Imaginea legendară a acestuia este evidenţiat prin referirea la “poteri” şi “haiduci”. Natura este solidară cu omul, este marcată de semnele senectuţii ca şi acesta:”îmbătrâniră plopii”. În scenariul iubirii trecute, spaţiul este animat prin prezenţa cuplului de îndrăgostiţi (bunica şi bunicul poetului). Ea este sprintenă, îmbrăcată în crinolină. El îi recită o poezie într-un cadru romantic, nocturn, luminat de lună. Dar timpul este neiertător: “Demult e mort bunicul, bunica e bătrână…” Secvenţa elegiacă dezvoltă tema timpului ireversibil, prin exclamaţia: “Ce straniu lucru: vremea!” şi produce un moment de meditaţie asupra scurgerii timpului. Idila din prezent este anunţată tot prin indicatori temporali/ adverbe de timp: “ca ieri sosi bunica…şi vii acuma tu”. Sunt evidenţiate unele asemănări: aceleaşi gesturi, mişcări, elemente spaţiale, delicateţea feminină. Cuplul de îndrăgostiţi de acum rezonează cu imaginarul poetic al epocii, în sensul că bunicul a fost romantic, iar nepotul poate părea simbolist. Prozodia se caracterizează prin rima împerecheată; ritmul iambic,măsura versurilor de 13-14 silabe. Alternanţa trecut-prezent este marcată de sonorităţi vechi (Calyopi, Eliad, “Sburătorul”) şi moderne (Francis Jammes, Horia Furtună). Tematica operei este susţinută de alternanţa verbelor la timpul trecut cu verbele la timpul prezent. Verbele la perfect simplu (sosi, îmbătrâniră, sări, spuse) redau rapiditatea sau repetabilitatea gesturilor. Vebele la trecut susţin narativitatea poveştii de altădată, iar cele la gerunziu (privind, zâmbind) ilustrează caracterul etern al sentimentului de iubire.Verbele la prezent însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului (te vezi, te recunoşti, uită, nu poţi). Câmpul semantic al naturii este de factură tradiţionalistă: codrul, plopii, lanurile de secară, câmpia, luna, lacul, nisipul, deoarece configurează cadrul natural. Evocarea trecutului se realizează şi prin cuvinte cu tentă arhaică şi regională (haiduc, poteră, berlină, crinolonă, aievea, pridvor).Stilistic, sunt prezente metafore:”casa amintirii”, “ochi de peruzea”, “ochi de ametist”, dar şi comparaţia ”câmpia ca un lac”, simetria şi paralelismul. Ion Pillat depăseşte canoanele impuse de Vasile Alecsandri şi George Coşbuc, pentru că el este original în versurile descriptive prin asocieri inedite, iar evocarea nostalgică a trecutului este pusă sub pecetea inocenţei. Exprimarea unei opinii argumentate: Poet tradiţionalist, Ion Pillat îşi asumă principiile orientării culturale (tradiţionalismul), înţelegând că raportarea la tradiţie şi la valorile acesteia, dintr-o perspectivă a prezentului, trebuie să însemne mai mult decât simpla abordare în maniera elogioasă a valorilor trecutului şi ale universului rural. Poezia sa devine o formă de manifestare a unui stil personal, care nu presupune simpla preluare de modele, ci rafinarea lor prin prisma sensibilităţii personale, a unei conştiinţe moderne.  

Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat Date despre autor si opera. Poetul roman Ion Pillat s-a nascut pe 31 martie 1891 la Bucuresti. In 1905 absolva cursurile Colegiului „Sf. Sava” din Bucuresti, si continua studiile la Sorbona (1910). Obtine licenta in litere in anul 1913 si in drept in 1914.   Ion Pillat a debutat publicistic in anul 1911, in revista „Convorbiri literare” cu poeziile „Pictor ignotus”, „Cantec nocturn”, „Ruga budista”, si editorial in 1912 cu volumul „Visari pagane”. Publica volumul „Eternitati de-o clipa” in anul 1914, volum urmat de „Amagiri” (1917), „Gradina dintre ziduri” (1919). Opera: Versuri: “Visări păgâne”, “Eternităţi de-o clipă”, “Iubita de zăpădă” (poeme în proză), “Amăgiri”, “Grădina între ziduri”, “Pe Argeş în sus”, “Satul meu”, “Biserica de altădată”, “Întoarcere”, “Limpezimi”, “Caietul verde”, “Scutul Minervei”, “Pasărea de lut”, “Poeme într-un vers”, “Ţărm pierdut”, “Balcic”, “Umbra timpului”, “Împlinire”, “Poezii”, “Cumpăna pierdută”. Proză: “Eseuri”, “Poezia lui Panait Cerna”, “Portrete lirice”, “Mărturisiri”, “Tradiţie şi literatură”. Teatru: “Dinu Păturică”, “Tinereţe fără bătrâneţe”. Antologii: “Antologia toamnei”, “Antologia poeţilor de azi”, “Cântece din popor”, “Cartea dorului”. Apariție. Volumul de versuri cel mai apreciat de critica literară este “Pe Argeș în sus”, apărut in 1923. El cuprinde ciclurile “Florica”, “Trecutul viu” și “Bătrânii”. Creionate într-o notă tradiționalisă,poemele acestui volum au fost încadrate de critica literară speciei “pastel psihologic” și are la bază ideea recuperării unui timp sufletesc,acela al rememorării. De altfel, insuși Ion Pillat afirma:”In special în ceea ce privește poezia și structura mea sufletească, rolul amintirilor,experiențelor și influențelor din copilărie și chiar din adolescență îmi pare capital”. Prin artă,poetul reconstituie timpul pierdut,timp mitic al începuturilor,al copilariei,care inglodeaza fărâme din spiritualitatea originară a românilor. Pillat reînvie trecutul,descriind peisaje sufletești,care i-au rămas vii în memorie:”dealurile toamnei”, “viile de aur”,”nucii bogati in umbra”, “pridvorul strabun”,”casa amintirii”. In acest decor afectiv, poetul plaseaza portretizarea unor fiinte dragi:bunicul(“Odaia bunicului”),bunica(:Ochelarii bunicii”),parintii(“Odihna tatii”). Temele predilecte ale liricii lui Ion Pillat sunt timpul,spatiul natal si reinvierea trecului; ele sunt prezente si in poezia sa capodopera,”Aci sosi pe vremuri”,care face parte din volumul de versuri “Pe Arges in sus”. Tema. “Aci sosi pe vremuri” este aparent o poezie de iubire; in esenta ea reprezinta o meditatie pe tema trecerii iremediabile a timpului. Singura salvare a spiritului confruntat cu perisabilitatea ramane amintirea, care poate invia miraculos orice moment,persoana sau loc drag,care apartin trecutului. Semnificatia titlului Titlul este o sintagma in cadrul careia se remarca forma popularaa adverbului de loc “aci”(fixarea spatiului), verbul la timpul perfect simplu de provenienta popular-regionala “sosi” si locutiunea adverbiala de timp “pe vremuri”. El dezvaluie faptul ca locurile natale reprezinta spatiul “eternei reintoarceri”, generator de nostalgie, dar si de bucurie a spiritului. Structura si semnificatii Poezia este alcatuita din 19 distihuri si un vers liber cu rol de concluzie si poate fi structurata in patru secvente lirice; prezentarea succinta a locurilor natale reconstituite de memoria afectiva(primele trei distihuri),recompunerea,prin intermediul imaginatiei, a povestii de iubire dintre bunicul si bunica(urmatoarele sapte distihuri), meditatia asupra trecerii timpului(urmatoarele doua unitati strofice),povestea de iubire dintre doi tineri, prezentata in analogie cu cea anterioara(ultimele distihuri si versuri concluzie). Prima secventa lirica. Imaginea artistica centrata pe prima secventa lirica este metafora “casa amintirii”. “Obloanele”,”pridvorul”.”hornul”, reprezinta punctele de referinta fundamentale, intr-o geografie a imaginarului impletit cu aducerea-aminte;trecerea implacabila a timpului este sugerata de versul:”Paienjenii zabrelira si poarta si zavor”. Este astfel descrisa, cu nostalgie, vremea indepartata a copilariei, proiectata in mit. Semnele parasirii sunt evidente, caci “hornul nu mai trage alene din ciubuc”, ca pe vremea haiducilor din codru si a poterilor, a bunicului si a bunicii. A doua secventa lirica In cadrul acesta patriarhal al satului romanesc, eul liric imagineaza romantica intalnire a bunicilor. Calyopi, portretizeaza succint(“Sări subțire – o fată în largă criolină”),soseste cu “berlina”(trasura) prin “lanuri de secara”. Distinctia temporala trecut indepartat-prezent subiectiv se face prin intermediul adverbelor de timp:”atunci” si “azi”. Bunicul intruchipeaza tanarul indragostit care-si asteapta iubita “nerabdator”;el creeaza o atmosfera romantica,recitandu-i fetei versuri scrise de ALphonse de Lamartine (poezia “Le lac”) si de Ion Heliade Radulescu (poemul “Sburatorul”). Cadrul natural este propice momentului unic al intalnirii dintre cei doi:”luna”,”campia ca un lac”(comparatie), “berze”(“ca umbre berze cad”- comparatie si inversiune). Atmosfera creata aminteste de frumusetea povestilor de iubire din “basme”, mai ales ca iubita imprumuta parca atributele unei zane;ea are “ochi de peruzea”(piatra semipretioasa de culoare albastra sau verzuie),epitet care simbolizeaza farmecul,gingasia,unicitatea tinerei. Trecerea timpului ramane insa implacabila si este redata printr-o imagine auditiva “deaprte,un clopot a sunat”,vestind un eveniment deosebit:”de nunta sau de maorte”. “Turnul vechi din sat” este un element al permanentei, in antiteza cu perisabilitatea omului. Conjuntia adversativa “dar” semnaleaza opozitia temporala: cu toate ca timpul e neiertator, cei doi indragostiti traiesc “clipa” unica a tineretii pe care si-o inchipuie ca fiind vesnica. Sentimentul iubirii este capabil sa proiecteze fiinta umana in eternitate. Cu toate acestea timpul nu poate sta in loc, iar semnele lui devin evidente;viitorul celor doi aduce cu sine o realitate trista, dar fireasca(“De mult e mort bunicul,bunica e batrana…”),anticipata de verbul din finalul primei secvente lirice:”In drumul lor spre zare imbatranira plopii”.   A treia secventa lirica Liantul dintre cele doua povesti de iubire este o meditatie succinta asupra trecerii timpului (“Ce straniu lucru:vremea!”). Exclamatia retorica este cheia descifrarii poeziei,care se bazeaza,in esenta,pe tema timpului. “Portretele” sunt singurele capabile sa eternizeze clipa;omul este supus schimbarii si retraieste,cu nostalgie,prin intermediul amintirilor,clipele de gratie ale trecutului:”Te vezi aievea numai in stersele portrete/Te recunosti in ele,dar nu si-n fata ta,/Caci trupul tau te uita,dar tu nu-l poti uita…” A patra secventa lirica Momentul unic al dragostei juvenile se perpetueaza din generatie in generatie. Prin analogie cu frumoasele clipe traite de cei doi bunici,este prezentata povestea de iubire dintre doi reprezentanti ai unei alte generatii(nepotul si iubita sa). Cadrul natural ramaen acelasi (lanul de secara),amurgul,noaptea,luna). Ritualul intalnirii dintre iubiti repeta,intr-un alt timp,succesiunea evenimentelor demult apuse. Analogia dintre ele este marcata,din nou, de antiteza la nivelul adverbial:”ieri”,”acuma”. Reluarea ritualului dragostei de fiecare generatie exprima continuitatea,permanenta,evidente la nivel textual:”ca ieri sosi bunica…si vii acuma tu”,”Pe urmele berlinei trasura ta statu”, “Acelasi drum te-aduse…”, “Ca dansa tragi in dreptul pridvorului…”,”Subtre calci nisipul pe care ea sari”. Iubitul foloseste pentru crearea atmosferei romantice,aceeasi strategie ca si bunicul sau:recita versuri scrise de poetii prezentului sau,Francis Jammes si Horia Furtuna,imbinand romantismul cu noul curent literar, simbolismul. La fel ca bunica,cea care “asculta tacuta”,savurand din plin momentul de fericire,iubita “cu ochi de amestis”(varietate violeta de cuart),asculta “pe ganduri”.dorindu-si,la randul ei eternizarea clipei. Trecerea timpului este marcata,din nou,de sunetul clopotului(imagine auditiva), “acelasi clopot poate”, “din turnul vechi din sat”,semn ca existenta terestra est e o “mare trecere” catre un inevitabil final. Clopotul este mesagerul unei schimbari:degradarea trupului si inaltarea spirituala care culmineaza cu integrarea in vesnicie. Versul-concluzie,reia un altul,apartinand secventei dedicate povestii de iubire dintre bunici,accentuand ideea ca evenimentele esentiale din viata omului se perpetueaza la infinit,ca timpul duce mereu schimbarea:”De nunta sau de moarte,in turnul vechi din sat”. Poezia este ampla si evolueaza de la obiectiv catre planul subiectiv marcat in ultima secventa lirica de prezenta persoanei intai (“m-“,”eram naiv”, “am soptit”, “am spus”); de fapt creatorul apeleaza la lirica mastilor, alternand persoanele intai,a doua si a treia(“Ea-l asculta”, “sedeau”,”vii”, “tragi”, “calci”) Concluzie: Poezia “Aci sosi pe vremuri” este o poezie incadrata in curentul literar traditionalism,glorificand in cadrul prielnic al satului patriarhal romanesc.

Tema si viziunea despre lume în comedia O scrisoare pierduta Ion Luca Caragiale, dramaturg si prozator, a fost un observator ironic al societatii romanesti din vremea lui, un scriitor realist si moralizator, un exceptional creator de personaje. Comediile sale („O noapte furtunoasa”, „O scrisoare pierduta”, „D-ale carnavalului”, „Conu Leonida fata cu reactiunea”) ilustreaza un spirit de observatie necrutator pentru cunoasterea firii umane, de aceea personajele lui traiesc in orice epoca prin vicii, impostura, ridicol si prostie. El foloseste cu maiestrie satira si sarcasmul, pentru a ilustra moravurile societatii romanesti si a contura personajele dominate de o trasatura de caracter reprezentativa pentru tipul uman. Intrucat Caragiale a dat viata unor tipuri umane memorabile, unor tipologii unice in literatura romana, G. Ibraileanu afirma ca dramaturgul face „concurenta starii civile”, iar Tudor Vianu considera ca formula artistica a lui Caragiale este „realismul tipic”. Reprezentata pe scena in 1884, comedia „O scrisoare pierduta” este a treia dintre cele patru scrise de autor, o comedie de moravuri, in care sunt satirizate aspecte ale societatii contemporane autorului, fiind inspirata din farsa electorala din anul 1883. Tema comediei este demascarea prostiei umane si a imoralitatii publice si private, dezvaluirea impletirii de interese dintre doua grupari politice locale ale partidului de guvernamant, intr-un oras de provincie, capitala unui judet de munte.Autorul critica minciuna vietii politice, minciuna activitatii electorale de la sfarsitul secolul XIX. Continutul operei are un puternic caracter social, dar si de viata familiala. Nimeni nu se sinchiseste de nimic, imoralitatea e suverana peste tot, la toate nivelele, in oras, in case pretentioase, la mosieri si la burghezi. Comedia este o specie a genului dramatic, care starneste rasul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situatii neasteptate, cu un final fericit. Conflictul comic este realizat prin contrastul intre aparenta si esenta. Sunt prezente formele comicului: umorul, ironia si diferite tipuri de comic.Incadrandu-se in categoria comediilor de moravuri, prin satirizarea unor defecte omenesti piesa prezinta aspecte din viata politica si de familie a unor reprezentanti corupti ai politicianismului romanesc. Titlul pune in evidenta contrastul comic dintre aparenta si esenta. Pretinsa lupta pentru puterea politica se realizeaza, de fapt, prin lupta de culise, avand ca instrument al santajului politic „o scrisoare pierduta” – pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotarat indinca atat banalitatea intamplarii, cat si repetabilitatea ei (pierderile succesive ale aceleiasi scrisori, amplificate prin repetarea intamplarii in alt context, dar cu accelasi efect). Piesa este structurata in patru acte, fiecare dintre ele fiind alcatuite din mai multe scene. Personajele piesei, numite de catre autor „persoane”, sunt mentionate cu numele si statutul social pe care il are fiecare in cadrul comediei. Perspectiva spatiala este reala si deschisa, fiind precizata de catre autor, iar timpul in care se petrec intamplarile este plasat la sfarsitul secolului al XIX-lea: „in capitala unui judet de munte, in zilele noastre”. Relatiile temporale sunt in cea mai mare parte cronologice, cu exceptia unot situatii in care perspectiva temporala este discontinua, remarcandu-se alternanta temporala a intamplarilor, prin flash-back.Actiunea scoate in relief circumstantele in care doua tabere politice se dusmanesc, se insulta, iar la final se conciliaza. Noua personaje arata ca autorul pune pret pe personajele tipice, tipurile memorabile. Actul I incepe cu o scena expozitiva in care se anunta pierderea unei scrisori de dragoste, in jurul careia se va petrece intreaga actiune.Punctul culminant al acestei scene, il constituie vestea ca Nae Catavencu nu vrea sa restituie scrisoarea decat in schimbul asigurarii ca va fi numit candidat pentru un loc de deputat, si aparitia lui Zaharia Trahanache care anunta ca a descoperit o plastografie a lui Catavencu. Actul al II-lea incepe cu numaratoarea voturilor posibile si cu teama lui farfuridi si branzovenescu ca vor fi tradati. O scena importanta este reprezentata de intalnirea prefectului cu posesorul scrisorii, o scena tipica si de nuante caracteriologice memorabil prinse, gradat redate, in care vedem tehnica santajului si a schimbului. Actul al III-lea cuprinde doua parti, dominate de discursul agramat de betia de cuvinte, al lui farfuridi si de discrusul categoric demagogic al lui catavencu pana la punctul culminant cand se pronunta numele candidatului propus de centru, dupa care urmeaza vacarmul si bataia. Actul al IV-lea aduce infrangerea lui catavencu si alegerea senilului agamita dandanache, adevarat maestru al santajului, de vreme ce cu o scrisoare bine pastrata isi poate asigura alegerea perpetua. Salvat de consecintele unei plastografii, catavencu accepta ce i-a ordonat zoe si conduce manifestatia in cinstea noului ales. Atmosfera destinsa la final reface starea initiala a personajelor, fara nicio modificarea a statutului lor dinainte pierderii scrisorii. Personajele actioneaza stereotip, simplist, ca niste maruonete lipsite de profunzime sufleteasca, fara a evolua pe parcursul actiunii, fara a suferi transformari psihologice.„O scrisoare pierduta”  cuprinde o galerie de tipuri ilustrative pentru epoca strabatuta de caragiale. Mijloacele prin care sunt realizate aceste tipuri sunt in acelasi timp procedee de realizare a comicului de moravuri, de caracter, de situatie, de limbaj etc. Comicul e realizat prin contrast, prin afisarea gesturilor si atitudinilor, prin vorbire in cea mai mare parte (incoerenta, nonsensuri, tautologii, inadvertente, automatisme lexicale, amestec de stiluri, prin numele personajelor etc.). In personaje, ca tipuri reprezentative, este concentrata toata prostia si coruptia societatii trecute si a familiei, a politicianismului trecut: demagogie, lasitate, perfidie, lacomie, santaj, umilire, servilism, imoralitate publica si intima, dar mai multa prostie decat toate.In comediile lui Caragiale, principala modalitate de caracterizare a personajelor si de cosntruire a situatiilor in care sunt puse acestea il constituie comicul. Comicul de caracter contureaza personaje ridicole prin trasaturi negative, starnind rasul cu scop moralizator, deoarece nimic nu indreapta mai bine defectele emane decat rasul. Autorul creeaza tipologii de personaje, dominate de trasaturi morale negative.Personajele apartin viziunii clasice pentru ca se incadreaza intr-o tipologie comica, avand o trasatura dominanta de caracter si un repertoriu fix de trasaturi: tipul incornoratului (trahanache), tipul primului amorez (tipatescu), tipul cochetei si al adulterinei (zoe), tipul politic si al demagogului (catavencu), tipul cetateanului, tipul servitorului (pristanda), prostul fudul (farfuridi), prostul ticalos (dandanache). Scriitorul depaseste, insa, cadrul comediei clasice avand capacitatea de a individualiza personajele, prin comportament, particularitati de limbaj, nume, dar si prin combinarea elementelor de statut social si psihologic. Personajele lui Caragiale sunt actuale si astazi, deoarece „natura nu lucreaza dupa tipare, ci-l toarna pe fiecare dupa calapod deosebit: unul e sucit intr-un fel, altul intr-alt fel, fiecare in felul lui, incat nu te mai saturi sa-i vezi si sa-ti faci haz de ei.” (I. L. Caragiale)Comicul de caracter e relevat la fiecare personaj al piesei. Trahanache se bucura de o veche si solida autoritate, de prestigiu recunoscut chiar si de opozitie. El sustine ideea integritatii morale a societatii, dar practica inselaciunea, falsificand listele cu alegatori, se opune coruptiei, dar in jurul sau, peste tot, e coruptie. Ambitia politica si comoditatea vietii il fac sa pastreze cu strasnicie „enteresul” de a fi prieten cu prefectul. Politician abil, stie ca functia sa in partid depinde de sefii de la „Centru” si se lasa manevrat cu usurinta de acestia. Este incult, trasatura reiesita din comicul de limbaj, dovada fiind ticul verbal „ai putintica rabdare”, care reflecta viclenia, tergiversarea individului abil, care sub masca batranetii cauta sa castige timp pentru a gasi o solutie. Pronunta gresit neologismeledin sfera limbajului politic: „dipotat”, „endependent”. Se exprima confuz, cu abateri de la normele limbii literare – truismul „unde nu e moral, acolo e coruptie”, tautologia „enteresul si iar enteresul”. Principiul sau de viata ce explica falsa naivitate a personajului este acela ca „Intr-o sotietate fara moral si fara printip… trebuie sa ai si putintica diplomatie”.Numele sau este definitoriu pentru comicul onomastic. Zaharia sugereaza zahariseala, moliciunea, lentoare, iar trahanache, faptul ca poate fi usor modelat de catre superiorii „de la centru” sau de „enteres” si de zoe. Tipatescu este prefectul judetului pe care il administreaza ca pe propria mosie, avand o mentalitate de stapan absolut. Orgolios, abuziv, incalca legea, daca „o cer interesele partidului” si admite, amuzat, escrocheriile politaiului: „ai tras frumusel condeiul”. Tipatescu este lipsit de abilitati politice, singura cale de a parveni fiind amorul, de care stie sa profite cu fler si diplomatie. Comicul de nume, Tipatescu, trimite la cuvantul „tip”, care semnifica june prim, om rafinat, amorez abil, adventurier.  Zoe Trahanache este sotia lui Zaharia Trahanache si amanta lui Tipatescu. Este inteligenta, autoritara, ambitioasa si isi impune vointa in fata oricui. Este o luptatoare hotarata si foloseste tot arsenalul de arme feminine ca sa-si salveze onoarea. Penduland intre sot si amant cu inteligenta si abilitate, conduce din umbra manevrele politicii, toti fiind constienti de puterea si influenta ei, avand asupra barbatilor o seductie aparte, care o face intelegatoare, generoasa. Ghita Pristanda, functionarul servil, vrea sa para modest, necajit, devotat unui prefect energic, dar se preteaza la mici furtisaguri, ghidandu-se dupa o deviza a nevestei lui: „Ghita, Ghita, pupa-l in bot si papa tot”. Este arogant sau umil, in functie de imprejurari, penduland cu o siretenieprimitiva si avand ca centru de greutate propriul interes.Incultura, lipsta de instructi sunt evidentiate pregnant prin comicul de limbaj: deformeaza neologismele – „bampir”, „famelie”, „catrindala”, „scrofulos”, „renumeratie” -, are ticuri verbale care frizeaza prostia. De exemplu, alaturarea cuvatului „curat” altor cuvinte, evidentiaza un nestapanit servilism, facandu-l penibil si ridicol.Comicul de nume al personajului Ghita Pristanda sugereaza principalele sale trasaturi de caracter – servil si umil fata de sefi, lipsit de personalitate -,deoarece pristanta este un joc popular, ce se danseaza dupa reguli prestabilite, intr-o parte si in alta, conform strigaturilor si comenzilor unui conducator de joc. Nae Catavencu, parvenit, santajist, grosolan si impostor, se conduce dupa deviza „scopul scuza mijloacele”. Este infumurat si impertinent atunci cand stapaneste arma santajului, spunandu-i prefectului „asasin”, dar devine umil, slugarnic si lingusitor atunci cand pierde scrisoarea si-i ureaza aceluiasi prefect, sa traiasca „pentru fericirea judetului”. Lipsit de demnitate si de coloana vertebrala, el conduce manifestatia festiva in cinstea rivalului sau politic, Dandanache, fara niciun scrupul, intuind ca sansa de a castiga in viitor este legata de Zoe. Comicul de limbaj este relevat mai ales de discursurile sale, care ilustreaza personajul semidoct, dar infatuat, plin de importanta. Atunci cand ia cuvantul la adunarea electorala care precede alegerile, Catavencu isi construieste cu ipocrizie „o poza” de patriot ingrijorat de soarta tarii, rostind cu greu cuvintele din cauza emotiei care-l ineaca. Incultura sa reiese atat din nonsensul afirmatiilor – „Industria romana e admirabila, e sublima putem zice, dar lipseste cu desavarsire” – precum si din confuzii semnatice, Catavencu numindu-i „capitalisti” pe locuitorii capitalei, iar el considerandu-se „liber-schimbist”, adica flexibil in conceptii. Numele Catavencu sugereaza firea de mahagiu, de palavragiu – cata=mahalagioaica- si ipocrizia, demagogia – cataveica=haina cu doua fete-, trasaturi ce definesc acest personaj si prin comicul de nume! Farfuridi si Branzovenescu sunt doi membri marcanti ai partidului de guvernamant. Ei formeaza un cuplu de imbecilitate, intruchipare a ramolismentului politic. Cei doi se atrag prin firilecomplet diferite: Farfuridi este coleric, prost, fudul, infatuat, iar Branzovenescu este, dimpotriva, placid, moale, fricos, o umbra a celuilalt. Farfuridi are automatisme ce creioneaza „intruparea prostiei solemne” (stefan cazimir),prin formule aberante, care-i releveaza incultura: „eu am n-an sa-ntalnesc pe cineva, la zece fix ma duc la targ”; „am n-am infatisare, la douasperezece trecute fix ma duc la tribunal…”. discursul sau este un model al comicului de limbaj, care scoate ine evidenta platitudinea gandirii, confuzia lingvistica a personajului, iar stilul bombastic si infatuat devine caricatural atat prin ticurile verbale, cat si prin contradictiile in termeni: „din doua una, dati-mi voie: ori sa se revizuiasca, primesc! dar sa nu se schimbe nimica, ori sa nu se revizuiasca, primesc! dar atunci sa se schimbe pe ici pe colo si anume in punctele esentiale.”Comicul de nume – farfuridi si branzovenescu – consta in sufixele onomasticul grecesc „-idi” si romanesc „-escu”, precum si aluzia culinara –branza si farfurie- care ilustreaza semnificativ relatia de dependenta reciproca dintre ei, fiindu-si numai unul altuia de folos. Agamemnom Dandanache se contureaza prin acumularea tuturor defectelor personajelor: parvenit, demagog, prost, incult, perfid si ramolit. Prost, demagog, amnezic si senil, este o epava morala si un santajist perpetuu, caci el nu restituie scrisoarea compromitatoare, sper a o putea utiliza si in alte dati. Comicul de limbaj este ilustrat prin anacolut: „In sanatatea alegatorilor… car au probat patriotism si mi-au acordat… asta…cum sa zic, de!… zi-i pe nume, de! […] care va sa zica, cum am zite… in sfarsit sa traiasca!”. Magistral construit, discursul lui Dandanache este, poate, cea mai convigatoare si sugestiva ilustrare a incompetentei si demagogiei oamenilor politici, din toate comediile lui Caragiale.Comicul de nume este relevant, prin alaturarea ridicola a numelui viteazului razboinic grec, conducator de osti si bun strateg cu dandanache, care sugereaza incurcatura, dandana. Cetateanul turmentat, reprezentantul omului simple,al alegatorului care nu are ambitii, nu este nici el tocmai constit. Vicios pentru ca e mereu beat, asteapta sa fie dirijat, pentru ca el nu are nicio opinie, „apoi daca-i pe pofta eu nu poftesc pe nimeni” este o fire lenesa, comoda, gasindus-i scuze superficiale, „da-i cu bere, da-i cu vin, da-i cu vin,da-i cu bere”. Replica cea mai sugestiva pentru caracterul sau labil si pentru lipsa de opinie a devenit memorabila: „eu cu cine votez?”, iar pentru ca zoe il lamureste voteaza disciplinat cu cine i s-a indicat, apoi bea „in sanatatea coanii Joitichii ca e dama buna!”. El apare in momentele cele mai nepotrivite, enerveaza pe toata lumea cu prezenta lui, este dispretuit tocmai de clasa politica, desi este reprezentantul electoratului care urma sa se prezinte la vot pentru a-si desemna alesul in Camera deputatilor. Nu are nume, el este alegatorul anonim, bulversat de campania electorala confuza pentru omul de rand. Comicul de situatie e abundent la Caragiale. El reiese din imprejurarile provocate de coincidente, de incurcaturi, confuzii si situatii echivoce. Gasirea si prierderea succesiva a scrisorii de amor constituie principala situatie comica in care sunt implicate personajele si din care reies trasaturile lor de caracter. Se sugereaza astfel, ca aceasta arma politica a santajului va fi eficenta si in viitor, cinstea si meritele politice neavand nicio sansa in viata politica. Catavencu si Dandanache folosesc acelasi mod de santaj, insa izbuteste cel mai astutios si corupt, care are traditia unor astfelde procedee de la centru.Catavencu spune ca tot romanul trebuie sa prospere, dar tocmai in acelmoment intra cetateanul turmentat care striga: „Si eu!” unde rasul e generat de contrastul dintre pretentia teoretca a politicianului demagog si realitatea betiei celui venit pe scena.Numararea steagurilor de catre Ghita este o alta situatie comica, din care reiese ca politaiul fura din avutul statului, fiind incurajat si de catre prefect, in calitatea lui de conducator politic al judetului.Una dintre cele mai sugestive situatii comice este aceea in care Trahanache, dupa ce fusese la Catavencu si vazuse „scrisoricade amor” adresata Zoei, vina acasa la Tipatescu, spunanadu-i ca scrisoarea e „plastografie”. Comicul de intentie este o modalitate foarte aparte in litaratura, ilustrand atitudinea autorului fata de personaje si situatiile in care acestea actioneaza. Pornind de la afirmatia autorului, aceea ca „nimic nu ardepe ticalosi mai mult ca rasul”, adept al preceptului clasic „rasul indreapta moravurile”,caragiae isi propune sa-si exprime opiniile prin scris. Astfel, acest „demon al veseliei” (Paul Zarifopol) isi uraste personaele, marturisind „ii urasc, ma, ii urasc”. Dintre toate tipurile de comic, cel de moravuri ilustreaza in mod special rolul educativ, formator pe care scriitorii il atribuie artei, in general, si literaturii, in particular.moravurile satirizate in”o scrisoare pierduta” sunt: adulterul, servilismul, prostia, coruptia, incultura, infatuare. Demagogia si coruptia sunt intalnite la nivelul intregii societati si la nivelul clasei politice inclusiv al marii burghezii.Comedia „O scrioase pierduta” apartine genului dramatic si are ca moduri de expunere dialogul si monologul. Caracterizarea personajelor se face atat in mod indirect prin vorbele, faptele si gandurile personajelor ori direct de catre celelalte personaje. O modalitate aparte o constituie referirile lui caragial, curpin in didascalii, ca indicatii scenice prin care autorul isi „misca” personajele, le da viata. In concluzie, comedia de moravuri „o scrisoare pierduta”exprima vocatia de scriitor realist a lui caragiale, nu numai prin spiritul de observatie acut si prin luciditatea cu care scruteaza lumea ci si prin procuparea pentru domeniul social. Obiectivitatea, veridicitatea realizata prin tehnica acumularii detaliilor, sunt trasaturi esentiale ale acestei capodopere.personajele tipologice sunt supuse ridiculizarii, pentru ca rasul a fost intotdeauna considerat un mijloc de amelioare a moravurilor , atitudine prin care scriitoul atinge dezideratul educativ al artei.    

Ion Creanga - Povestea lui Harap –Alb comentariu literar bacalaureat 2022   Tema si viziunea despre lume                 Basmul cult este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune desfasurata pe un singur plan narativ, cu un numar mare de personaje, reprezentand valori morale si in care este prezenta lupta dintre bine si rau.                 Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi de Ioan Slavici, I.L.Caragiale si Mihai Eminescu - Ion Creanga este cunoscut in literatura romana atat prin „Amintiri din copilarie”, cat si prin povestile si povestirile sale. Una dintre cele mai importante opere ale sale ramane basmul „Povestea lui Harap-Alb”.                 Opera se incadreaza in specia literara basm cult, prin caracteristicile acestei specii literare. O prima trasatura a basmului cult este prezenta formulelor specifice. Formula initiala, „Amu cica era odata”, are rolul de a introduce cititorul in lumea fabulosului, cea mediana, „Si mersera si mersera” mentine treaza atentia cititorului si ii suscita interesul, iar formula finala, „Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita”, scoate cititorul din lumea fictionala.                  O a doua trasatura a basmului cult este prezenta cifrelor magice, in „Povestea lui Harap-Alb”cifra magica fiind 3: sunt 3 frati la curtea Craiului, 3 surori la curtea lui Verde Imparat, calul vine sa manance jaratic de 3 ori, se da de 3 ori peste cap, il inalta la cer de  3ori pe Harap-Alb, acesta se intalneste de 3 ori cu Spanul, la curtea lui Verde Imparat este supus la 3 probe.                  Patru dintre elementele de constructie importante in aceasta opera sunt: tema, relatii spatiale si temporale, actiunea, relatia dintre inceput si final.                   Tema basmului este lupta dintre bine si rau, prezenta in orice basm. In plus, in aceasta opera, Creanga evidentiaza formarea unui adolescent, care, plecand intr-o calatorie presarata cu numeroase probe, se va maturiza. Reprezentativi pentru fortele binelui sunt Harap-Alb si toti cei care il ajuta (Sfanta Duminica, Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, calul, regina albinelor, regina furnicilor), iar reprezentativi pentru fortele raului sunt Spanul si Imparatul Rosu, exact cei de care tatal eroului ii spusese sa se fereasca in calatoria sa. In final, ca in aproape toate basmele culte, raul este invins.                     Relatiile spatiale si temporale sunt vagi, imprecise, ca in orice basm, fiind impinse mult spre trecut: „Amu cica era odata intr-o tara”. Este evident ca reperele de timp neprecizate fac ca cititorul sa fie introdus intr-un timp al fabulosului, contribuind la crearea unei atmosfere specifice. Spatiul in care se desfasoara actiunea este un taram al fantasticului, pentru ca include fiinte fabuloase: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, fiinte care se metamorfozeaza: calul, Sfanta Duminica, fata Imparatului Rosu, dar si animale vorbitoare: calul, regina albinelor, regina furnicilor.                  Actiunea se desfasoara dupa un tipar specific basmelor: o situatie initiala de echilibru, dereglarea echilibrului, plecarea la drum a eroului in incercarea de restabilire a echilibrului si revenirea la echilibrul initial. Astfel, se precizeaza ca intr-o tara un crai care avea trei feciori, primeste o scrisoare, de la fratele sau, Imparatul Verde, prin care ii cerea sa-i trimita pe unul dintre fii pentru a-i mosteni imparatia si a se urca pe tron. Primii doi frati esueaza in incercarea la care ii supune tatal lor, pentru a vedea daca sunt vrednici ca porneasca la drum. Cel mic reuseste si pleaca, avand cu sine un cal nazdravan care il va ajuta pemanent pe parcursul calatoriei sale. Naivitatea si lipsa de experienta  a mezinului il vor determina sa accepte tovarasia Spanului, cu care se intalneste in timp ce se ratacise intr-o padure.   El incalca astfel porunca tatalui sau de a se feri de omul span si de omul ros. Este pacalit si devine rob al Spanului, acesta din urma dandu-se drept nepotul craiului, odata ce sosesc la curtea lui Verde Imparat. Fiul craiului, ce primise numele de Harap-Alb, pentru a marca statutul de sluga, este supus de catre Span la 3 probe: sa aduca salate din Gradina Ursului, sa aduca dintr-o padure capul plin de nestemate al unui cerb si sa o aduca pe fata Imparatului Rosu. El reuseste sa treaca atat de primele doua probe, cat si de ultima, desi, la curtea Imparatului Rosu este supus altor probe. Toate sunt trecute cu bine datorita prietenilor pe care eroul si-i face pe drum: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, Sfanta Duminica, regina albinelor, regina furnicilor.                  Conflictul este reprezentat de lupta dintre bine si rau. Se observa ca Spanul, personajul negativ al basmului, reprezentativ pentru fortele raului, joaca un rol aparte in viata eroului. El ii este chiar de ajutor acestuia, deoarece, la sfarsitul tuturor probelor la care il supune pe Harap-Alb, adolescentul devine adult. Chiar calul ii atrage atentia stapanului sau cu privire la necesitatea ca Spanul sa existe in viata lui Harap-Alb: „Si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte...”                  In acest basm exista o relatie de simetrie intre inceput si final. Inceputul este reprezentat de formula initiala: „Amu cica era odata”. Aceasta are rolul de a introduce cititorul in lumea fictionala si de a-l determina sa accepte conventia conform careia, odata intrat in aceasta lume, va intelege ca fiintele fabuloase si intamplarile neobisnuite vor popula actiunea. Acest inceput coincide cu fixarea reperelor spatio-temporale, care sunt vagi, imprecise. Finalul are rolul de a scoate cititorul din lumea fictionala, readucandu-l in lumea reala: „Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita.” Finalul inchide basmul, impreuna cu inceputul ca intr-o rima.                  Statutul social al personajului principal Harap-Alb, poate fi cu usurinta identificat in numele sau. Astfel, se sugereaza prin termenul „alb”, statutul initial al eroului, acela de fiu de crai, iar prin termenul „harap”, care inseamna om cu pielea neagra, sclav, se sugereaza statutul de rob, de sluga a Spanului, dupa ce acesta l-a inselat.                   Statutul psihologic subliniaza un caracter inca in formare, avand in vedere ca fiul de crai era la varsta adolescentei si nu avea niciun fel de experienta a vietii.                   Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel,  bunatatea si milostenia ii aduc foloase, pentru ca, miluind o batrana in curtea palatului, dobandeste sfaturi pretioase de la aceasta, atat inainte de plecarea la drum, cat si in timpul probelor la care a fost supus. Generozitatea si lipsa de prejudecata ii aduc alaturi cinci prieteni, care dovedesc ca nu infatisarea conteaza, ci modul in care pot ajuta la nevoie. Eroul are insa si defecte, precum: naivitatea, lipsa de incredere in fortele proprii.                    Trasatura dominanta de caracter este naivitatea, generata de varsta frageda, de lipsa de experienta si de neascultarea sfatului parintesc. O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei trasaturi o constituie intalnirea din curtea palatului cu batrana cersetoare. Nicio clipa eroul nu isi pune problema sa o intrebe pe aceasta cum a ajuns acolo, de vreme ce palatul era pazit cu grija. De asemenea, nu se intreaba de unde stie aceasta atatea amanunte despre el, din moment ce nu o mai intalnise niciodata. O alta scena semnificativa este intalnirea cu Spanul. Eroul nu numai ca nu isi da seama ca Spanul se deghizeaza de fiecare data cand ii apare pe drum eroului, ca sa para ca sunt 3 Spani, nu unul singur, dar nici nu banuieste ca acesta ii intinde o capcana, cand il invita sa coboare in fantana. Naivitatea in acest caz a avut drept consecinta schimbarea statutului, din fiu de crai in sluga.                      In relatie cu Spanul, in scena primei intalniri cu acesta, se dovedeste lipsa de maturitate a lui Harap-Alb, care primeste o adevarata lectie de viata. Desi calul ar fi putut sa il ajute, el il lasa pe erou sa hotarasca ce ar trebui facut, il lasa sa greseasca tocmai pentru a invata din experienta si a intelege ca aparentele pot insela. Pentru fiul de crai, prezenta Spanului inseamna invatarea lectiei umilintei, a ascultarii si astfel, a maturizarii, atat de necesare in devenirea lui ca imparat.                   In relatie cu calul sau, Harap-Alb se dovedeste a fi un adolescent care are mare nevoie de un prieten, de un sfatuitor, de cineva care sa il indrume si sa-i poarte de grija. Si aceasta intalnire cu calul ii demonstreaza fiului de crai ca aparentele insala si ca nu infatisarea este importanta, ci calitatile si modul cum iti oferi celor din jur ajutorul.                  In opinia mea, viziunea despre lume si viata a autorului in acest basm este magistral subliniata, atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Creanga nu doreste sa urmeze tiparul basmelor populare in care eroul este un Fat-Frumos cu multiple calitati, precum: vitejie, echilibru, frumusete, dorinta de afirmare. Harap-Alb nu are niciuna dintre aceste calitati. El reuseste sa treaca probele la care este supus cu ajutorul prietenilor sai, a sfatuitorilor precum calul si Sfanta Duminica. Mai presus insa de probele pe care le trece, fiul de crai se maturizeaza, dobandind experienta, intentia autorului fiind de a prezenta acest drum al maturizarii eroului prin crearea unui bildungsroman (roman al maturizarii unui tanar).                  Astfel, opera „Povestea lui Harap-Alb” ramane una dintre cele mai reprezentative scrieri ale autorului Ion Creanga, despre care Barbu Fundoianu afirma: „A fost gresita opinia ca scrisul lui Creanga e pentru copii. Creanga e facut sa existe numai pentru adulti sau deloc.”    

Relatia dintre doua personaje din romanul Ion Statutul iniţial al celor două personaje ale căror destine se intersectează, îi aşază la polii opuşi ai ierarhiei sociale: Ana este fiica celui mai bogat om din sat, iar Ion este un ţăran harnic, dar sărac, însă dornic de a obţine avere. Pentru Ion instinctul posesiunii este puternic, setea de pământ îl stăpâneşte, între el şi pământ existând o legătură organică, sugerată în secvenţa a doua din cap. Ii: ,,Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l….(:..)Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil.Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimaşă: trebuie să aibă mult pământ, trebuie! De pe atunci pământul i-a fost mai  drag ca o mamă”. Pe de altă parte, instinctul de proiprietate este în relaţie de opoziţie cu cel erotic. Ion, cel care iubeşte pământul mai mult decât pe o mamă, iubeşte în acelaşi timp, o fată fără pământ, pe Florica. De aici drama personajului care nu poate  alege , ci se supune destinului, urmându-şi ambiţiile . La polul opus se află Ana, personaj ce ilustrează cel mai clar tipologia victimei: îndrăgostită de Ion şi traumatizată de un tată prea dur, lipsită de afecţiunea maternă şi de orice formă de comunicare, Ana i se oferă lui Ion căutând la el afecţiunea de care a fost lipsită. Naivă şi supusă autorităţii masculine, ea nu poate fi decât o victimă într-o lume condusă după legi patriarhale. Statuturile psihologice ale celor doi sunt, de asemenea, antitetice: Ana e cea manipulată, iar Ion manipulatorul. Din dorinţa de a-l putea forţa pe Vasile Baciu să i-o dea pe Ana, dar şi pământurile, Ion urmează conştient un plan de seducere a Anei, în urma căruia fata rămâne însărcinată. După ce Vasile Baciu află cine este tatăl copilului, Ana devine obiectul răzbunării celor doi bărbaţi. Paralel cu evoluţia conflictului dintre cei doi bărbaţi, Ana devine fascinată de moarte, găsind-o ca unică soluţie salvatoare. În momentul în care  Savista îi spune  despre relaţia dintre Ion şi Florica, Ana realizează că toate sacrificiile ei au fost inutile şi că nici măcar copilul nu –l poate face pe Ion să o iubească, în consecinţă se spânzură. În schimb, Ion e consecvent în urmărirea planului său şi, după seducerea Anei, ignoră suferinţa acesteia  din cauza bătăilor şi a umilinţelor tatălui ei. În inconştienşţa lui sinceră, după obţinerea pământurilor, el caută să refacă relaţiile cu Florica, femeia pe care o iubeşte. Din perspectivă morală, cele două personaje sunt victimele unor destine imanente, manipulaţi de două dorinţe diferite: Ion de dorinţa de a obţine pămân, iar Ana de dorinţa de a obţine afecţiune. Ei sunt vinovaţi că încalcă legile nescrise conform cărora destinul nu poate fi schimbat, individul nu îşi poate depăşi condiţia. În ilustrarea relaţiei dintre cei doi, o scenă semnificativă este scena de la începutul romanului, când Ion pleacă de la horă şi o caută pe Ana, pe care o atrage  la umbra unui nuc.  Aici Ion îi oferă ţuică, pe care Ana o refuză, amintindu-i de tatăl ei. Secvenţa următoare este realizată în stil indirect liber, în care sunt prezentate gândurile lui Ion în timpul conversaţiei cu Ana: ,, Nu-i fusese dragă Ana şi nici acuma nu-şi  dădea bine seama dacă i-e dragă. Iubise pe Florica şi, de câte ori o vedea sau îşi amintea de ea, simţea că o mai iubeşte.(…) Dar Florica era mai săracă ca dânsul, iar Ana avea locuri, şi case, şi vite multe…. Îi asculta glasul plângător şi-l cuprindea mila, în acelaşi timp se gândea la Florica.”În timp ce, în sufletul personajului mai există dubii, în privinţa sentimentelor pentru Ana, receptorul textului nu are niciun dubiu că Ion nu o iubeşte pe Ana, în ai cărei ochi nu se uită când îi vorbeşte, deşi ea e prezentă, pe când  Florica, absentă fizic de la scenă, este prezentă în mintea lui. O altă scenă semnificativă pentru relaţiile dintre cei doi este cea în care, după ce Vasile Baciu află că Ion e tatăl copilului Anei, îşi trimite fata acasă la Glanetaşu. Ana ajunge la casa lui Ion fără să ştie cum, dar indiferenţa cu care o primeşte Ion o blochează: acesta mănâncă ,tăindu-şi cu atenţie feliile de mâncare şi ştergându-şi tacticos briceagul de pantaloni, fără a se uita la femeia nenorocită din faţa lui. Apoi  cântăreşte burta Anei cu o privire triumfătoare, după care îi spune să îşi trimită tatăl, pentru că situaţia nu poate fi rezolvată de ea. Răceala lui Ion, indiferenţa şi detaşarea cu care el o priveşte pe Ana prefaţează  destinul femeii. Ana este o victimă într-un război al bărbaţilor, o marionetă care ajunge fără să ştire cum de la o casă la alta, pe când Ion este sigur pe el, arogant şi superior, iar copilul din pântecele Anei îi dă siguranţa că va reuşi. În opinia mea, relaţiile dintre Ana şi Ion sunt cele dintre manipulator şi manipulat, însă niciunul nu reuşeşte să obţină ce vrea de la celălalt. Pe de-o parte, cei doi au în comun tentativa de a-şi  schimba statutul : Ion doreşte să-şi schimbe statutul social prin obţinerea averii, pe când Ana doreşte să-şi schimbe statutul psihologic, căutând iubirea. Pentru Ana, Ion e un substitut al afecţiunii de care e lipsită, iar pentru Ion, Ana e o cale de a se îmbogăţi rapid şi sigur. Pe de altă parte, cei doi eşuează tocmai din cauza sincerităţii sau a incapacităţii de disimulare: Ana nu poate lua nicio atitudine faţă de Ion din cauza iubirii sincere pe care i-o poartă, încât i se oferă fără a cere vreun angajament din partea lui, în vreme ce Ion, brutal în sinceritatea lui, e incapabil să îşi disimuleze repulsia faţă de Ana sau iubirea pentru Florica. În concluzie, cuplul Ion-Ana , din romanul Ion de Liviu Rebreanu, se distinge prin ,maniera naturalistă în care e tratată relaţia celor doi, prin raporturile de manipulator şi manipulat, dar şi prin sinceritatea instinctuală care îi împiedică pe cei doi să comunice conferindu-le celor doi statut de victime în faţa unui destin implacabil, mai ales cu cei care încearcă să îşi schimbe soarta.  

Relatia dintre doua personaje in comedia O scrisoare pierduta Opera literara “O scrisoare pierduta” de I.L. Caragiale este o comedie de moravuri,avand ca tema satirizarea aspectelor societatii contemporane autorului: aspecte din viata politica (lupta pentru putere in contextul alegerilor pentru Camera) si de familie ( relatia dintre Tipatescu si Zoe ) a unor politicieni corupti. Titlul pune in evidenta conflictul comic dintre aparenta si esenta. Pretinsa lupta pentru putere politica se realizeaza , de fapt,prin lupta deculise, avand ca instrument al santajului politic : “o scrisoare pierduta” – pretextul dramatic al comediei. Conflictul dramatic principal consta in confruntarea pentru puterea politica a doua forte opuse. Intriga porneste de la o intamplare banala: pierderea unei scrisori intime , compromitatoare pentru reprezentatii locali ai partidului aflat la putere si gasirea ei de catre adversarul politic, care o foloseste ca arma de santaj. Acest fapt ridicol starneste o agitatie nejustificata si se rezolva printr-o impacare generala si neasteptata.Scriitorul depaseste cadrul comediei clasice si individualizeaza personajele,prin combinarea elementelor de statut social si psihologic,dar si prin modalitati si procedee de caracterizare directa( de autor,in didascalii,de alte personaje si autocaracterizare) sau indirecta( prin comportament,limbaj, nume,relatii cu alte personaje,statut social).  De exemplu, Zoe reprezinta tipul cochetei adulterine,dar si al femeii voluntare.Cuplul din comedia “O scrisoare pierduta” de I.L. Caragiale este format din Stefan Tipatescu si Zoe Trahanache.Tipatescu este prefectul judetului,stalp al puterii conservatoare,dar,inacelasi timp, el intruchipeaza in comedie tipul donjuanului,al primului amorez. Prietenul cel mai bun al lui Zaharia Trahanache,Tipatescu o iubeste pe sotia acestuia, Zoe, femeia cocheta, inca din momentul in care ea se casatoreste cu neica Zaharia. In comparatie cu celelalte personaje ale piesei, Tipatescu este cel mai putin marcat comic,fiind spre deosebire de toti ceilalti un om instruit,educat, dar cu toate acestea impulsiv, dupa cum il caracterizeaza in mod direct si Trahanache: “E iute! N-are cumpat. Aminteri bun baiat, destept,cu carte,dar iute,nu face pentru un prefect.”  In fond,Tipatescu traieste o drama. De dragul unei femei,pe care este nevoit a o imparta cu altcineva,sacrifica o cariera promitatoare la Bucuresti. Zoe,in schimb,in ciuda vaicarelilor, a lesinurilor,dar si a faptului ca e considerata o dama simtitoare, toti protejand-o in virtutea acestei aparente sensibilitati, este in realitate femeia voluntara, stapana pe sine, care stie foarte bine ce vrea si care ii manipuleaza pe toti in functie de propriile dorinte. Desi face parada de iubirea pentru Tipatescu si sacrificiile ei(“Omoara-ma pe mine care te-am iubit,care am jertfit totul pentru tine…”, ii reproseaza ea prefectului, incercand sa-l determine sa sustina candidaturalui Catavencu), in fapt ea “n-a jertfit nimic altceva decat o fidelitate conjugala stanjenitoare,singurul sacrificiu notabil venind ,cum am mai spus,din partea lui Tipatescu”(Stefan Cazimir). Dincolo de aparente,in cuplul pe care Zoe il formeaza cu Tipatescu, femeia este polul rational,puternic si care detine controlul asupra relatiei.Fiind”un om caruia ii place sa joace pe fata” (autocaracterizare),dupa cum el insusi marturiseste,Tipatescu refuza initial compromisul politic si ii propune Zoei o solutie disperata,aratandu-se gata sa renunte la tot de dragul ei: “Sa fugim impreuna…”. Ea intervine insa energic si refuza “nebunia” , nevrand sa renunte cu niciun pret la pozitia de prima doamna a orasului de provincie. De aceea ii raspunde ferm : “Esti nebun?Dar Zaharia?Dar pozitia ta? Dar  scandalul si mai mare care s-ar aprinde pe urmele noastre?..”Izbucnirea scandalului o ingrozeste mai tare decat pierderea barbatului iubit. Replica ei la intrebarea lui Tipatescu starneste rasul spectatorilor si al cititorilor, cu toate ca ascunde o ironie amara: “Zoe!Zoe! ma iubesti…/ Te iubesc,dar  scapa-ma.” In confruntarea dintre cei doi in ceea ce priveste sustinerea candidaturiilui Catavencu,prefectul este cel care cedeaza pana la urma de dragol  Zoei:”In sfarsit,daca vrei tu…fie!…Intample-se orice s-ar intampla…Domnule Catavencu, esti candidatul Zoii,esti candidatul lui nenea Zaharia…prin urmare si al meu!…Poimaine esti deputat!…” Crispata,incordata,pe parcursul intregii comedii,Zoe devine la sfarsitul  piesei, cand orice motiv de ingrijorare dispare generoasa,fermecatoare, ”o dama buna” , spunandu-i lui Catavencu: “Eu sunt o femeie buna…(…) si pentru ca eu voi sa-mi ajute totdeauna ,am sa fiu buna ca si pana acuma.”  Finalul comediei aduce impacarea tuturor. Odata ce intra in posesia scrisorii Zoe devine triumfatoare, se comporta ca o doamna,isi recapata superioritatea la care renuntase pentru scurt timp, face promisiuni linistitoare pentru ceilalti,(“Du-te si ia loc in capul mesii;fii zelos,asta nu-i cea din urma Camera!”, i se adreseaza ea lui Catavencu) ,in timp ce Tipatescu se retrage ca si mai inainte in umbra ei. Desi nu sunt sanctionate prin comicul de limbaj,personajele cu carte(Stefan Tipatescu si Zoe) sunt ironizate pentru legatura amoroasa extraconjugala,semnificative in acest sens fiind numele lor de alint (Fanica si Joitica)  

Relatia dintre doua personaje in nuvela Alexandru Lapusneanul În literatura română, numeroşi scriitori au abordat nuvela, începând  cu secolul XIX. Prima operă aparţinând acestei specii literare este “Alexandru  Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi, care a rămas o adevărată capodoperă. Apărută în anul 1840, în primul număr al revistei “Dacia literară”,nuvela  “Alexandru Lăpuşneanul” este romantică prin temă (prezentarea unui episod din  istoria Moldovei, cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul), prin  construcţia personajelor, prin sursele de inspiraţie utilizate.   Fiind o nuvelă, accentul este pus pe conturarea unor ersonaje  complexe. Cele două personaje care se constituie într-un cuplu în acestă nuvelă  sunt domnitorul şi soţia sa, doamna Ruxanda, personaje romantice construite pe  baza antitezei. Alexandru Lăpuşneanu evoluează liniar şi are un destin tragic;  el s-a căsătorit cu fiica lui Petru Rareş, domniţa Ruxanda, pentru a-şi  legitima pretenţiile la tron şi pentru a atrage asupra sa ceva din faima  bunicului acestuia, neuitatul Ştefan cel Mare. Domniţei i se face un portret  remarcabil, cu amanunte biografice şi trăsături fizice; personajul feminin dă  dovadă de blândeţe, bunătate, evlavie, în antiteză cu soţul ei crud, nemilos şi  tiran.   Domnitorul intră în acţiune încă din incipit, când se evidenţiază  şi motivaţia acestuia de a-şi recăpăta tronul, pierdut prin trădarea boierilor  săi, faţă de care se arătase ataşat şi generos în prima domnie. Personalitatea  protagonistului se dezvăluie treptat căci, după ce îşi exprimă voinţa de  neclintit, tenacitatea, fermitatea şi energia în realizarea scopului propus,  dovedeşte şi o capacitate de disimulare (evidenţiată în scena de la mitropolie,  când reuşeşte să-i convingă pe boieri că remuşcările sale sunt sincere şi să  vină la curte), o inteligenţă politică desăvârşită prin spiitul vindicativ, un  umor macabru când îi promite soţiei sale un “leac de frică”, concretizat  ulterior într-o piramidă din capete de boieri. Lăpuşneanul este şi viclean,  când îşi propune să se folosească de cei care îl înconjoară pentru a-şi atinge  obiectivul.   Doamna Ruxanda are, în structura  administrativă şi politică a  Moldovei de odinioară, statutul insignifiant pe care orice femeie îl avea în  acea epocă în societate. Rugămintea ei nu devine poruncă pentru un soţ precum  Alexandru Lăpuşneanul, dar nici nu e respinsă brutal de acesta, promisiunea de  a nu mai ucide boierii fiind făcută pentru a caştiga credibilitatea. Totuşi,  aceasta e relativ respectată, căci Doamnei supuse şi evlavioase i se promite un  “leac de frică”.   Domnitorul e dispreţuitor faţă de soţia sa cand o întreabă ce a  determinat-o să îşi “lase fusele” într-o zi oarecare şi o lasă pe aceasta să se  umilească profund:”Ruxanda căzu la picioarele lui”. Respectul, încrederea şi  admiraţia pe care ea i le poartă soţului reies din apelativele :”bunul meu  domn!”, “viteazul meu soţ, măria-ta esti prea puternic” şi din declaraţii  “Dumnezeu ştie căt te iubesc!”, la care Lăpuşneanul rămâne complet insensibil,  rostind cu aroganţă “muiere nesocotită!” şi fiind pregătit să pună mâna pe  jungherul de la brâu. De asemenea, în scena în care “leacul de frică” îi  provoacă lesinul domniţei, domnitorul este sarcastic:”Femeia tot femeie, zise  Lăpuşneanul zâmbind; în loc să se bucure, ea se sparie”.   Scena finală a nuvelei dă posibilitatea personajului feminin  să se afirme: retrasă în cetatea Hotinului să-l îngrijească pe Lăpuşneanul,  răpus de o boală teribilă, constată că soţul ei s-a hotărât să se călugărească  dacă Dumnezeu îl va salva; dar domnitorul se dovedeşte la fel de cinic şi uită  repede promisiunea facută, ameninţând cu moartea pe cei care l-au călugărit.  Doamna Ruxanda, oprită din drumul ei la ieşirea din încăperea unde se afla  soţul bolnav de către cei doi boieri fugari, Spancioc şi Stroici, este  îndemnată să-şi otrăvească soţul fiindu-i sugerat faptul că viaţa fiului ei,  proclamat deja domn, e în primejdie. Aceasta nu are forţa necesară pentru a  comite un asemenea păcat capital şi cere sprijin moral de la mitropolitul  Teofan, care îi spune că aşa “crud şi cumplit” cum “e omul acesta” ar putea  face mult rău şi de acum înainte. În cele din urmă, doamna Ruxanda îi duce apa  otrăvită domnitorului, care moare în chinuri groaznice.   Prin urmare, autorul a evidenţiat prin cele două personaje un cuplu  romantic: dacă domnitorul e dur, tiranic, crud, ipocrit, impulsiv şi  vindicativ, doamna Ruxanda este o fire angelică, suavă, delicată, sensibilă,  sinceră, evlavioasă şi supusă. Astfel, cele doua personaje sunt prezentate în  antiteză şi formează un cuplu devenit celebru în literatură.  

Relatia dintre doua personaje in Povestea lui Harap Alb Basmul este o specie epică amplă (în proză sau în versuri) care dezvoltă categoria estetică a fabulosului, având un singur plan narativ, cu o acţiune convenţională, la care participă personaje sau forţe supranaturale. George Călinescu defineşte acestă creţie ca un „gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, etc.” Lumea basmului fiinţează într-un spaţiu şi o durată nedeterminate. În basmul cult, stilul este elaborat, se îmbină naraţiunea cu dialogul şi descrierea. Realul se împleteşte cu fabulosul şi în construcţia altei funcţii specifice, cea a personajului. Personajele îndeplinesc, prin raportare la erou, o serie de funcţii: antagonistul, ajutoarele, donatorii; ca în basmul popular, dar sunt individualizate prin atributele exterioare şi prin limbaj. Toate aceste trăsături definitorii pot fi exemplificate pe basmul cult al lui Ion Creangă, „Povestea lui Harap-Alb”. Începutul basmului, marcat de formula iniţială. „Amu cică era odată” introduce cititorul în lumea basmului. Situaţia iniţială prezentată vorbeşte despre un crai cu trei feciori şi despre fratele craiului, împărat într-o ţară îndepărtată, care avea numai fete, motiv pentru care trimite o „carte” fratelui său, pentru a-i cere pe cel mai vrednic dintre nepoţi ca să-l lase împărat după moartea sa. Destoinicia fiilor este probată mai întâi de creai prin mai multe probe peste care mezinul familiei, Harap-Alb, trece cu brio. Trecerea podului urmează unei etape pregătitoare. Drept răsplată pentru milostenia arătată Sfintei Duminici mezinul primeşte sfaturi de la aceasta: să ia „calul, armele şi hainele cu care tatăl său a fost mire pentru a izbuti”. Calul, descoperit cu tava de jăratec după trei încercări, se va dovedi tovarăşul şi sfătuitorul tânărului, având şi puteri supranaturale. Plecat însă din spaţiul protector al casei părinteşti, tânărul se confruntă cu Spânul (principalul răufăcător). Lipsa de maturitate îl costă pe Harap-Alb cartea, banii şi armele. Trecerea podului este urmată de rătăcirea în pădure – labirint, loc al morţii şi al regenerării. Spânul, „răul necesar”, are rolul iniţiatorului pentru tânărul Harap-Alb. Spânul, prin cele trei apariţii ale sale, îl determină pe tânăr să-l accepte ca iniţiator şi sa-i fie slugă. Coborârea în fântână, la îndemnul Spânului are, în plan simbolic, semnificaţia naşterii, a regenerării. Personajul iese din fântână Harap-Alb, rob al Spânului. Lipsit de puteri supranaturale sau de însuşiri excepţionale, personajul trebuie să treacă prin încercările la care este supus de Spân, cu ajutorul calităţilor sale morale. Spânul îl sileşte pe Harap-Alb să jure că-l va asculta şi îl ba sluji până va muri, aşa că, odată ajunşi la curtea împăratului, Spânul îl supune pe personajul principal la trei probe peste care Harap-Alb trece cu brio. Trecerea probelor îl ajută pe tânar să dobândească bunătate, curaj, generozitate, prieteni (cu ajutoarele lui, în special), calităţi necesare unui împărat. Într-un conflict dintre cei doi, după demascarea Spânului, acesta îi taie capul lui Harap-Alb, eliberându-l de jurământ, semn ca iniţierea este încheiată, iar rolul Spânului ia sfârşit. Eroul reînvie însă, datorită ajutorului primit de la prietenii săi, semn că a ştiut să fie un bun prieten, şi primeşte împărăţia şi pe fata pe care o dorea. Maturizarea eroului, la care Spânul contribuie în mod decisiv, este confirmată de nuntă şi de schimbarea statului social. Pesonajele aflate în opoziţie sunt uşor de recunoscut şi după nume: Harap-Alb reflectă condiţia duală, rob, slugă (Harap), dar şi originea lui nobilă şi naivitatea sa de la început (Alb); pe când Spânul este, după nume, întruchiparea răului. „Povestea lui Harap-Alb” dă cititorului impresia că nu doar naratorul, ci şi personajele, par a avea cunoştinţă de scenariul iniţiatic pe care trebuie să-l traverseze protagonistul. În acest scenariu eroul are de învăţat şi de la Spân, simbol al răului necesar, pentru a-i testa limitele şi a-l ajuta să se maturizeze. Cu excepţia eroului care este văzut în evoluţie, celelalte personaje sunt reductibile la o trăsătură dominantă, reprezentativă tipologii umane. Spânul este tipul vicleanului, rolul său fiind acela de a-l iniţia (în mod involuntar) pe erou şi de a ajuta cititorul să înţeleagă mai bine tipologia personajului principal prin raportare la personajul antagonist (caracterizare indirectă). Harap-Alb trece astfel de la mezinul craiului, cel timid şi ruşinos, cum este descris la început, la un împărat demn de titlul pe care îl poartă şi asta în mare parte datorită Spânului şi încercărilor la care îl supune pe erou. Esenţa basmului, ideea că binele triumfă întotdeauna în faţa răului, este păstrată şi în „Povestea lui Harap-Alb”, doar că drumul iniţiatic al eroului este mai interesant pentru cititor. Deşi este un personaj de basm, Harap-Alb nu este acel Făt-Frumos din basmele populare, model de perfecţiune fizică şi morală, dotat cu puteri supranaturale; el este umanizat prin comportament, atitudine, limbaj, personaj dinamic ce parcurge aventura iniţierii. Protagonistul traversează o serie de probe, învaţă din greşeli şi progresează, se maturizează pentru a merita să devină împărat, basmul putând fiind considerat astfel un bildungsroman. Aşadar, deşi basmul cult al lui Ion Creangă porneşte de la tiparul popular, păstrând tipologia personajelor, se depărtează de acesta prin stilul de a povesti, prin problematica mult mai complexă şi prin crearea unor personaje individualizate, devenind astfel memorabile.  

Relatia dintre doua personaje in romanul Enigma Otiliei Publicat în 1938, romanul „Enigma Otiliei” apare spre sfârşitul perioadei interbelice, fiind al doilea dintre cele patru romane scrise de George Călinescu. Scriitorul optează pentru romanul obiectiv şi metoda balzacianpă, dar depăşeşte programul estetic, realizând un roman modern, ce îmbină elemente ale realismului, clasicismului şi romantismului. Incipitul realist al romanului fixează elementele temporale („Într-o seară de la începutul lui iulie 1909”) şi spaţiale (în capitală). G. Călinescu urmăreşte detalii pe care numai un narator specialist le-ar putea observa, de exemplu în descrierea străzii Antim, a arhitecturii casei, a interiorului. Scena jocului de cărţi, realizată tot în manieră realistă, are scopul de a prezenta eroii principali, oferind atât date despre fiecare în parte cât şi despre tipul relaţiilor pe care fiecare le dezvoltă faţă de ceilalţi. Din punct de vedere al raportului incipit-final, scrierea este un romanul circular, replica lui Giurgiuveanu „Aici nu stă nimeni!” evidenţiind această caracteristică. Mutaţiile care se produc între incipitul şi finalul romanului sunt majore: iniţial cuvintele lui moş Costache reprezintă o modalitate a bătrânului avar de a se apăra în faţa intruşilor, aşezate la finalul romanului ele reflectă realitatea. Tematica este dublă: realistă, deoarece reprezintă fresca burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, și romantică prin iubirea dintre Felix și Otilia. Viziunea despre lume a scriitorului realist se reflectă în abordarea tematicii, structura simetrică, specificul secvențelor descriptive și realizarea personajelor. Eroii romanului respectă trăsături tipice de caracter pentru personaje lucrate în manieră clasică: avarul, parvenitul, gelosul, prin care autorul creează spectaculosul. Acesta conduce la construcţia unor tipologii: moş Costache este avarul, Aglae este „baba absolută, fără cusur în rău”, Aurica este fata bătrână, Simion este dementul, Titi este retardatul, Stănică Raţiu este parvenitul, Pascalopol este aristocratul, iar Otilia şi Felix sunt victimele. Felix crescuse la internat, fiind orfan de mamă, şi este nevoit să vină în casa lui Costache Giurgiuveanu, tutorele său legal, pentru a-şi continua studiile de medicină. Pe fiica vitregă a lui moş Costache, Otilia Mărculescu, Felix şi-o amintea vag, din vremea copilăriei. Aceasta îl surprinde plăcut, la prima ei apariţie iar prin ochii tânărului este realizat primul portretul fizic al acesteia: „ un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând până pe umeri”. Otilia reprezintă nenumăratele feţe ale ideii de feminitate, fiind, de asemenea, şi cel mai modern personaj al romanului, atât prin tehnica de realizare, cât şi prin problematica sa existenţială. Spirit artistic, studentă la Conservator, Otilia se va apropia de Felix încă din momentul sosirii acestuia în casă. Pentru că nu îi pregătise nicio camera, Otilia îl duce pe Felix în camera sa, spaţiul său intim, prilej pentru el să descopere personalitatea fascinantă şi imprevizibilă a fetei. Dezordinea caracterizează temperamentul nehotărât şi schimbător al fetei. Amândoi se dezvoltă de-a lungul romanului, însă afecţiunea stabilită încă de la început se păstrează. Fiind prima lui dragoste, Felix o transformă pe Otilia într-un ideal feminin. Comportamentul derutant al fetei, dar mai ales gesturile foarte familiare şi tandre ale acesteia, îl descumpănesc însa. Otilia însăşi recunoaşte cu sinceritate faţa de Felix că este o fiinţă dificilă şi se autocaracterizează astfel: „ Eu am un temperament nefericit, mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată.” Existenţa lor şi preocupările de ordin intelectual aproape că nici nu se intersectează cu cele ale membrilor familiei. Felix este în permanenţă gelos pe Pascalopol, pe care îl acuză de sentimente nu tocmai paterne faţa de cea pe care el o iubeşte. În momentul în care Pascalopol vine s-o ia pe Otilia la teatru, Felix este deranjat de „satisfacţia reţinută” a bărbatului. Ciudată i se pare şi înclinaţia Otiliei, „o prietenă de vârsta lui”, pentru un bărbat atât de matur. Permanent această relaţie dintre Otilia şi Pascalopol îl va contraria pe tânăr. Sentimentele care se înfiripă de la început între ei pornesc de la o apropiere firească între doi tineri, dar şi de la o grijă reciprocă între doi orfani, ce simt nevoia să se apere unul pe celălalt. Diferenţa dintre ei şi posibilitatea de a reprezenta o piedică în calea realizării profesionale a lui Felix o fac pe Otilia să îl părăsească şi să aleagă o căsnicie cu Pascalopol. Eşecul în dragoste îl maturizează, dându-i putere să nu renunţe la carieră. Felix înţelege că, într-o astfel de societate, dragostea nu mai este un sentiment pur, iar căsnicia devine o afacere, nu o împlinire a iubirii. Chiar el „se căsători într-un chip care se cheamă strălucit şi intră, prin soţie, într-un cerc de persoane influente”. În relaţia Felix-Otilia, femeia este cea care dovedeşte că are puterea de a decide pentru amândoi şi forţa de a face un sacrificiu din iubire, oferindu-i lui posibilitatea de a se împlini profesional. Nici ei nu i s-ar fi potrivit viaţa modestă pe care ar fi fost obligată să o ducă alături de studentul Felix. Moartea lui moş Costache şi pierderea moştenirii impune acest deznodământ. Otilia reprezintă pentru Felix o imagine a idealului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă. Misterul personajului pare a se ascunde în replica de neînţeles de la începutul romanului: „Noi nu trăim decât patru-cinci ani”.