Cărți istorie

Miron Costin este o personalitate de tip enciclopedic, unul dintre primii reprezentanţi ai umanismului românesc, eminent om politic şi de stat (mare vornic), scriitor în adevăratul înţeles al cuvântului, prozator. A trăit şi a învăţat până la 20 de ani în Polonia. A avut o viaţă scurtă, curmată tragic la 58 de ani, prin decapitare.           Miron Costin şi-a început activitatea de scriitor prin a scrie versuri, domeniu aproape inexistent pe atunci.           Cele mai importante lucrări ale sale sunt: "Viaţa lumii" (poem filosofic), "Letopiseţul Tării Moldovei", "De neamul moldovenilor".           "Viaţa lumii" este un poem filosofic de inspiraţie religioasă, prezentând tema sortii alunecoase (fortuna labilis), comparând viaţa cu o "aţă subţire". Poemul a fost scris din ambiţia de a demonstra că limba română era suficient de maturizată pentru a exprima concepte filosofice în versuri. Tema aleasă este deşertăciunea vieţii lumeşti. Cum va face mai târziu Eminescu în "Scrisoarea I", Miron Costin şi-a imaginat surparea inevitabilă a lumii întregi, fiind cuprins de un pesimism fără leac: "Cerul, Soarele, Luna vor pieri.           Nu-i nimic care să stea în veaci.           Toate treace lumea, Toate-s nestătătoare, toate-s spuma".           Concluzia la care ajunge poetul este aceea că omul trebuie să aibă o anumită conduită. Având în vedere că existenta este scurtă, omul trebuie să se ilustreze prin fapte bune, pentru că binele este telul suprem al vieţii.           Tema poemului este trecerea timpului şi a soartei schimbătoare.           "Letopiseţul Tării Moldovei" al lui Miron Costin continuă pe cel al lui Grigore Ureche, de la Aron Vodă până la Dabija Vodă (1661).           Miron Costin păstrează scopul educativ al cronicii. El scrie: "să fie de învăţătură ce este bine şi ce este rău şi de ce să se ferească". Ca şi predecesorul său are darul povestirii, personajele acţionând asemeni ersonajelor de roman istoric.           Continuator al cronicii luii Grigore Ureche, Miron Costin dovedeşte prin cronica sa reale virtuţi scriitoriceşti. El este un memorialist atent asupra vieţii şi asupra psihologiei umane, cronica lui fiind învăluită într-o tonalitate meditativă.           Despre Tomsa-Vodă aflăm că omora la întâmplare. Odată boierii l-ar fi rugat să ierte un diac (funcţionar), care era foarte priceput în a scrie scrisori. Dar Domnul ar fi zis: "Ha, ha,ha, mai cărturar decât diavolul nu este!". Ca să taie cât mai repede pe cei bănuiţi îşi tocmise un gâde, care-şi permitea să glumească cu Domnul care-l recompensa: "S-au îngrăşat, Doamne, berbecii, buni sunt de-njunghiat". Stefan-Vodă râde la aceste cuvinte şi dă bani ţiganului. Boierii vor complota, dar vor fi descoperiţi şi daţi pe seama ţiganului. În fine, Tomsa va fi alungat şi va fi instalat pe tron un copil: Alexandru Movilă. În realitate domnea mama sa, Elisabeta, o femeie avidă de putere.           Turcii, iritaţi de această situaţie, îl trimit în tară pe Schindir-Pasa să-l înscăuneze pe Radu Mihnea. Acesta, fiind cavaler, dă de ştire Doamnei Elisabeta să plece. Doamna nu ascultă şi turcul se va răzbuna. Păţania Doamnei este un mic subiect de dramă tragi-comică.           În alte pagini epice vii sunt descrise: uciderea lui Batiste Veveli, a doua domnie a lui Miron Barnovschi, doar de trei luni; întâmplări despre logofătul Gheorghe Stefan, rival viclean al domnului Vasile Lupu, căderea acestuia, domnia lui Stefănită Lupu zis Papură-Vodă, şi sfârşitul lui; revolta pusă la cale de vornicul Vasile Lupu, viteazul domn, pentru înlăturarea de la domnie a lui Alexandru Ilies.           Influenta limbii vorbite e mică în opera lui Miron Costin, el fiind un cronicar cult. Întâlnim totuşi câteva expresii şi proverbe populare care amintesc de cele din zilele noastre: "Nu sunt în toate zilele Pastile"; "că acela care se îneacă se apucă de sabie cu mâna goală".           "De neamul moldovenilor, din ce tară au ieşit strămoşii lor" este o lucrare cu caracter polemic, în care autorul urmăreşte să dovedească originea română şi unitatea poporului nostru, latinitatea limbii române, aducând argumente lingvistice, arheologice, etnografice, folclorice.           Miron Costin combate toate denaturările introduse în cronica lui Ureche. Învăţatul umanist urmăreşte să suplinească lipsa unor date despre cucerirea Daciei, formarea poporului român, date de care nu a dispus Ureche. El este conştient de importanta celor scrie şi consideră obiectivitatea drept o condiţie de bază a fiecărui istoric: "Eu voi da seamă de ale mele câte scriu". Lucrarea este îndreptată împotriva "ocărilor" şi "basnelor" celor care au făcut "adăosături" cronicii lui Ureche. Aflăm din cronica lui Miron Costin că Train era de neamul lui "spaniol". Conicarul combate adăugirile din letopiseţul lui Ureche cu privire la originea românilor. Apelând la criteriul logic, la cronologie, el arată că între Traian şi Laslo Craiul ar fi o distantă de 600 de ani. Tot aici el scrie că nu s-ar fi putut dezvolta o naţie numai din tâlhari. Ajungând la felul în care se tundeau moldovenii, Costin găseşte un prilej de a combate falsurile. Pornind de la un istoric latin – Topeltin – arată că latinii obişnuiau să-şi taie părul la tâmple şi la ceafă, să arate mai tineri, să fie cu capul mai "slobod". Moldovenii moştenesc tunsoarea romană. Ei nu păstrează semnul tâlharilor.           Miron Costin e conştient de originea comună, romană, a tuturor locuitorilor Daciei de odinioară.           Poate că nicăieri nu iese în evidentă personalitatea lui Miron Costin ca în "Predoslovia" la "De neamul moldovenilor", mărturisire dramatică a unui cărturar patriot, care n-a putut suporta "ocările" aduse acestui popor de o seamă de scriitori.           Indignarea lui se îndreaptă împotriva unor copişti ai cronicii lui Ureche, Mai ales împotriva lui Simion Dascălul, "om de multă neştiinţă şi minte putină", care afirmase că moldovenii ar proveni din tâlharii de la Roma exilaţi pe teritoriul Daciei. "A scrie ocară vecinică unui neam, spune cronicarul, nici este sagă, că scrisoarea este un lucru vecinicu". Cel care scrie trebuie să răspundă în fata viitorului. Miron Costin este conştient de faptul că scrisul este un act de responsabilitate istorică. Miron Costin închină etnogenezei noastre, coloana vertebrală a istoriei româneşti, o carte polemică: "De neamul moldovenilor", a cărei "Predoslovie", prin ideile afirmate, dezvăluie în autor un patriot înflăcărat şi un umanist de prestigiu. Cronicarul are un adevărat cult pentru adevăr, este interesat de recuperarea istoriei şi conservarea ei ("să nu se uite lucrurile şi cursul tării").           DE NEAMUL MOLDOVENILOR de Miron Costin.           Lucrarea,De neamul moldovenilor…” de Miron Costin are un caracter polemic fiind scrisa pentru a combate o serie de falsităţi şi de adăugiri fara sens din cronica lui Grigore Ureche.           De toate acestea profitaseră mai ales străinii deoarece cronica respectiva nu fusese tipărită şi circulase în copii datorate unor oameni mai mult sau mai putin pregătiţi dar care nu înţeleseseră scopul lucrării lui Grigore Ureche. Dintre copişti şi interpolatori,cel mai necinstit a fost Simion Dascălul alături de Misail Călugărul şi Axinte Uricariu.           Simion Dascălul,fiind,om de multa neştiinţă şi putina carte „,a introdus în cronica,pe lângă o serie de fapte neesenţiale şi o legenda găsită într-o carte bulgărească,legenda falsa despre originea romanilor.           Neînţelegând scopul educativ al cronicii lui Grigore Ureche copiştii au ţinut sa adauge pe alocuri o serie de fapte neesenţiale şi necontrolate în privinţa netemeiniciei scrise acolo.           Abia în zilele noastre istoricii şi lingviştii au putut sa separe adevărata cronica a lui B. Ureche de toate acele adugiri. A ajutat şi faptul ca respectivii au ţinut sa sublinieze ceea ce au adăugat.           Legenda despre originea romanilor a fost găsită, după cat se pare, într-o cronica bulgărească.           În PREDOSLOVIE, Miron Costin subliniază cat de greu i-a fost sa se hotărască la scrierea acestei lucrări deoarece faptele respective erau cuprinse tocmai într-o perioada atât de putin cunoscuta despre care avem puţine izvoare temeinice.           „De la prima descălecare”–cucerirea Daciei de către romani în timpul lui Traian,colonizarea ei pana la întemeierea Moldovei după legenda (1359)           El regreta ca Gr. Ureche şi-a început cronica de la a doua descălecare, adică a lăsat o perioada de o mie şi ceva de ani nescrisa de cronica.           Apreciază faptul ca bătrânul Gr. Ureche-vornicul a scris cronica sa, iar el vine acum sa astupe acest gol care a permis fel de fel de scorniri adică de „basne”.           Potrivit acelei legende mincinoase moldovenii s-ar trage din „tâlharii Romei” pe care Traian i-a eliberat pentru a-i da ajutor la cererea lui Laslo Craiul ca sa lupte cu tătarii.           Miron Costin procedează ca un istoric arătând ca nu e lucru „de saga” sa scrie lucruri mincinoase cu privire la originea unui popor. Este conştient de rolul pe care trebuie sa în joace cuvântul scris şi istoria.           Cronicarul combate cele scrise de S. Dascălul, recurgând nu numai la documente dar şi la criteriul logic.           Arata ca intre împăratul Traian şi Laslo Craiul este o nepotrivire cronologica demna de luat în seama de vreme ce exista o diferenţă de 600 de ani.           Împăratul Traian al Romei a cucerit Dacia la începutul secolului II e.n. iar ungurii s-au aşezat în secolul VIII.           Laslo Craiul ar fi cerut ajutor după anul 1000 când a început navala tătarilor.           Din punct de vedere logic chiar daca ar fi vrut să-l ajute nu ar fi putut.           Tot logic, nu s-ar fi putut alcătui o oaste numai din tâlhari, deoarece nimeni nu ar fi avut curajul să-i înarmeze.           Asa cum aprecia G. Călinescu,M. Costin,observa sistematic,compune şi ceea ce iese de sub pana lui…este rodul unei arte”.           Având în vedere ca dezbate o problema foarte importanta aceea a demonstrării latinităţii limbii şi poporului roman şi a înlăturării calomniilor venite din partea unui om cu minte putina-S. Dascălul.           În lucrarea sa,De neamul moldovenilor”scriitorul căuta de la bun început silueta demna, intelectuala, tonul sobru dar la nevoie incisiv, tăios. Deasemeni, cititorul este impresionat de vibraţia emotiva zvorata din patriotism, dar care este acoperita de o expunere ce căuta sa convingă prin justeţea şi obiectivitatea argumentelor.           Din primele fraze scriitorul convinge asupra unităţii şi latinităţii poporului roman:”începutul tarilor acestora şi neamul moldovenesc şi câţi sunt în tarile ungureşti cu acest nume-romani-şi pana astăzi de unde suntem şi de ce seminţie, de când şi cum au descălecat aceste parti de pământ de la Ram se trag”.           Scriitorul mărturiseşte ca i-a fost greu, adică a stat în cumpănă înainte de a începe aceasta lucrare, deoarece trecuseră multe veacuri de la descălecatul dintâi, iar faptele erau putin cunoscute şi consemnate de cronici.           Cu toate acestea, „biruit-a gândul” sa înceapă aceasta lucrare, desi având în vedere secolele care se scurseseră de la cucerirea Daciei se sparie gândul”;deoarece inima scriitorului era îndurerată de toate scornirile acelea urate şi defăimătoare cu privire la originea neamului romanesc:a lasă iarăşi nescris cu mare ocara înfundat neamul acesta de o seama de scriitori iaste inimii durere”.           Observam ca fraza,cu tot rafinamentul ei,conţine expresii populare care se transforma în adevărate imagini poetice prin intermediul personificării unor noţiuni abstracte:sufletul sta la cumpănă,gândul se sparie,iaste inimii durere”.           Apare şi întrebarea retorica folosita pentru a imprima o anumită vivacitate şi diversitate discursului întărind totodată solemnitetea.           Istoricul presupune un interlocutor care nu ar fi de acord cu cele afirmate de el:Zice-vă neştine,prea târziu este,după sutele de ani,cum se vor putea şti poveştile adevărate de atâtea veacuri? „.           Răspunsul dat de cronicar căuta sa atragă atenţia nu numai cititorului dar şi interlocutorului asupra aspectului intelectual:Lasat-au puternicul Dumnezeu iscusita oglinda mintii omeneşti,scrisoarea,dintre care,daca va nevoi,omul ceale trecute cu multe vremi de va putea şti şi oblici „.

Sa nu plecam toti odata de Vlad Stolojan Aceste pagini au fost scrise pornind de la însemnările mele dintr-o vreme când mi se părea că este de primă importanţă să nu uit anii trăiţi în România de Vlad şi de mine ani ce trebuiau să sfârşească odată cu plecarea absolut necesară şi cu instalarea noastră definitivă în Occident. Voiam să-mi explic mie însămi raţiunea interesului meu obsedant, din acei ani, faţă de evenimentele ce se desfăşurau dincolo de Cortina de Fier în România şi repercusiunile lor asupra vieţii noastre din Paris. A existat o vreme când nu reuşeam să mă eliberez de obsesia Exilului românesc, de problemele României încătuşate. Astăzi, odată cu sfârşitul comunismului şi cu integrarea noastră profundă şi firească în viaţa pe care o ducem în Franţa, perspectiva s-a schimbat, timpul angajării şi al acţiunilor dictate de evenimente s-a îndepărtat de mine. În schimb, nimic nu va putea şterge amintirea anilor ’50. Românii numesc aceşti ani ”obsedantul deceniu”, pentru că au marcat marea cotitură făcută de istorie, momentul asfinţitului, când trecutul nu dispăruse încă de tot la orizont, când oamenii, locurile, atmosfera lumii româneşti, aşa cum o cunoscusem până când regimul comunist a pus mâna pe putere, palpitau încă sub violenţa evenimentelor destinate să transforme trecutul într-un morman de ruine. Iată de ce această experienţă rămâne neştearsă în memoria celor care au trăit-o. Anii ’50 au contribuit în mod decisiv la faptul că am devenit emigranţi, apoi francezi de origine străină, astăzi cetăţeni ai unei Europe în plin avânt. ”Să pleci în Occident!” Trebuie să fi trăit o anumită realitate pentru a înţelege greutatea acestor cuvinte, fascinaţia pe care au avut-o, vreme de patruzeci de ani, în imaginaţia cetăţenilor din Est. A fost o vreme când au căpătat şi pentru noi un sens magic, făcându-ne să visăm la lumină şi libertate. Vreme de patruzeci şi cinci de ani, cei din Europa de Est n-au privit decât într-o singură direcţie, sperând să plece într-o zi, să scape din întunericul lumii totalitare în care erau închişi în spatele Cortinei de Fier. Evenimente precum Revoluţia de la Budapesta, Primăvara de la Praga, revolta şantierelor din Gdansk cu prelungirea ei până la Varşovia au atras privirile lumii, au luminat pentru o clipă scena, apoi lumina s-a stins din nou peste viaţa oamenilor din cealaltă Europă. Comunismul, abătând cu o violenţă nemaivăzută istoria acestor ţări de la cursul ei normal, a împins multe fiinţe umane, confruntate cu forţe de opresiune necunoscute încă şi care au trezit în ei o cumplită revoltă, să rişte totul, să mizeze totul pe o alegere definitivă: plecarea. Astăzi, privind în urmă, descopăr cu oarecare mirare că mă încearcă un sentiment pozitiv faţă de faptul că am aparţinut, într-o anumită perioadă, cohortei anonime de refugiaţi ai secolului XX… Sute de mii de persoane, fugind de tirania totalitară, şi-au părăsit ţara, şi-au schimbat societatea, limba, naţionalitatea. Copiii lor trăiesc acum sub alte ceruri, dar ei, cei care au trăit experienţa rupturii, oameni ca toţi oamenii, uneori oameni cu deosebite calităţi, părăsindu-şi ţara supusă dictaturii sistemului comunist această invenţie a secolului XX –, au devenit în acelaşi timp actorii şi martorii unei epoci şi ai unei istorii colective dramatice, chiar dacă aventura fiecăruia a fost, de cele mai multe ori, obscură şi fără strălucire… Statutul de refugiat comporta realităţi prozaice, piedici foarte realiste, şi în acelaşi timp probleme vitale de rezolvat. Plecând de la” a fi un nimeni”, începea un drum lung către o altă identitate, către un alt statut, altă stare civilă, altă naţionalitate, un paşaport. Această trecere prin anonimat căci există întotdeauna un nimb întunecat în jurul unei persoane venite de aiurea –, trecerea prin perioada de aşteptare, speranţa nesigură, umilinţa necesară, toate aceste încercări pe care refugiaţii doresc să le şteargă cât mai repede din amintire, mi s-au părut demne de interes. Cel ce a trecut prin această experienţă este un om căruia i s-au întâmplat în acelaşi timp lucrurile cele mai banale şi cele mai grave din lume: ruptura de cei apropiaţi, memoria dezrădăcinată, limba uitată. În ce mă priveşte, am înţeles că trebuia să-mi asum faptul că veneam din altă parte şi că această altă parte, sortită întunericului, putea să dea năvală în orice clipă pentru a mă împiedica să fiu liberă în mine însămi atât pe cât credeam. Prea multe probleme omeneşti au lăsat urme de care ne împiedecăm odată şi odată. Apar semne care aduc mărturia unei trăiri îndepărtate ce se trezeşte în amintire.   Aceste rânduri scrise la mine, la Paris, dovedesc că sunt o fiinţă liberă, trăind în această veche cetate a lumii, la fel cu atâţia alţii cărora li s-a acordat această favoare, fără referinţe necesare la apartenenţa lor de altădată. Libertate interioară, cea care contează, datorită căreia existăm, respirăm, dormim, ne ducem viaţa de fiinţe umane. Astăzi, cred că pot spune că nu sunt nicio burgheză franceză, nicio emigrantă româncă, sunt un om care trăieşte la Paris, în arondismentul său, ca atâţia oameni de origine străină deveniţi parizieni. Când mă duc să-mi fac cumpărăturile pe rue du Commerce, să-mi cumpăr ziarul, să mă plimb prin cartier, când lucrez, când schimb o vorbă cu vecinii de la Paris sau de la ţară, asta sunt. Sunt zile când îmi dau seama în mod mai intens ca de obicei de ce înseamnă libertatea de a trăi la Paris, ca în acea după-amiază de iarnă, în inima oraşului, pe rue de Richelieu, în drum spre vechea Bibliotecă Naţională, unde mă aşez să citesc. Mi se pare că ceea ce simt ţine de spiritul Parisului care suflă asupra mea, uşor, imaterial, aşa cum suflă asupra Senei, a pietrelor, a arborilor şi asupra tuturor acelor cărţi ce mă înconjoară până la culmea cupolei transparente şi dincolo de ea, în cerul întunecat, luminat de luminile oraşului! De fapt, prezenţa mea pe străzile Parisului care mi se pare firească nu e de la sine înţeleasă. Această libertate am câştigat-o printr-o despărţire de un tip deosebit, prin smulgerea dintr-o ţară, dintr-o lume, dintr-un trecut. Pentru aceasta, a fost nevoie de un joc de circumstanţe excepţionale, de un angrenaj de evenimente neprevăzute. Fiecare român care trăieşte astăzi în Occident a cunoscut clipa declicului, în care soarta a basculat pentru el, în care a început sfâşierea la început în el însuşi, în conştiinţa lui, odată cu hotărârea de a pleca; apoi, în realitate, faţă în faţă cu greutăţile ce trebuiau rezolvate, cu obstacolele ce trebuiau depăşite. A uita încercările, a nu te mai gândi înapoi, a sfârşi cu experienţa românească şi cu prelungirea ei în exil reprezintă de asemenea unul dintre chipurile libertăţii căutate în Occident… Există unii care uită voit, care se debarasează rapid de balastul românesc, nu-şi mai cunosc propria limbă, şterg orice legături cu această ţară şi cu trecutul pe care-l resping în bloc. A-ţi lua un alt nume sau a-l franciza pe al tău, aşa cum eşti sfătuit atunci când se fac formele de naturalizare, a şterge urmele, a rupe cu martorii trecutului, cu cercul de cunoştinţe mulţi au încercat să-şi rezolve problemele printr-o operaţiune de acest gen. Şi noi ne-am adaptat, am devenit oameni diferiţi, dar ”romanitatea” noastră trăieşte cu noi, cu un fel de nostalgie care o însoţeşte, cu o întrebare, cu o curiozitate despre noi înşine, uneori cu umor, în zilele când nimic nu poate împiedica revenirea trecutului, în prezenţa unuia sau altuia la telefon, la uşă sau (ceea ce era cazul la începutul sejurului nostru), pe un divan improvizat pe care-l numeam cu o veche denumire regăsită, ”divanul moldovenesc”…   În timpul erei comuniste, adică vreme de patruzeci de ani, orice plecare din România era însoţită de un verdict subînţeles: ”Pleacă şi uită!” Orice plecare avea şansa de a deveni depărtare, adio… Cel care alegea, mai întâi în taină, în adâncul sufletului, despărţirea definitivă făcea în felul său şi în circumstanţe proprii o alegere dictată de o dezamăgire existenţială. La refugiatul plecat înainte de 1989, o revoltă surdă preceda somaţia de a nu se mai întoarce, de a părăsi totul, deseori o familie, locuri, legături de prietenie, uneori o viaţă ajunsă la jumătate de drum, o memorie, un trecut. Imaginea libertăţii, într-un Occident idealizat, îi dădea îndrăzneala de a învinge teama, de a face alegerea primejdioasă a plecării definitive. Am observat la mine însămi aceste diverse faze, începând cu o dorinţă înfocată şi cu o energie de necrezut investită în plecare, singura noastră ieşire din situaţia de atunci. Acest gen de energie poate de asemenea să zdrobească viaţa celor care au trăit vreme de ani întregi cu speranţa veleitară într-o ipotetică plecare. Am cunoscut oameni care s-au împotmolit în această formă de rezistenţă incertă, aşteptarea plecării. De aceea îmi este greu să vorbesc de experienţa noastră personală fără s-o leg în linii mari de ceea ce au trăit alţii. În timpul celor patru ani dinaintea plecării noastre, am fost purtată de o forţă care astăzi mi se pare de neînchipuit. Resemnată, ca atâtea soţii de deţinuţi politici, căutam de fapt, înfrigurată, o soluţie. A aştepta vreme de opt ani întoarcerea lui Vlad mi se părea de neconceput. Am hotărât să risc totul, trimiţând în secret un mesaj familiei franceze a lui Vlad, pentru a o informa de arestarea lui în 1958, urmată de o condamnare la opt ani de închisoare. Aruncând sticla în ocean scrisoarea trebuia să parvină în Franţa prin intermediul unei persoane binevoitoare care lucra la o ambasadă străină –, am trăit pândind un semnal, un răspuns la apelul meu. Îmi vedeam de treaba mea de zi cu zi, dar de fapt mă dedublasem, trăiam în acelaşi timp într-o stare de veghe ascunsă. Pentru a scăpa din situaţia fără ieşire în care mă aflam, duceam un fel de luptă de gherilă subterană cu inamicul invizibil care mă încercuia. Eram, în această privinţă, asemenea atâtor altor persoane din acea epocă sinistră, în care România era prinsă în ochiurile unei reţele de puşcării, de penitenciare, de lagăre de muncă şi de alte locuri de detenţie precum spitalele psihiatrice. Acestei faze de determinare şi de luptă secretă i-a urmat energia desfăşurată în momentul plecării propriu-zise. Vlad a ieşit din închisoare aproape patru ani după arestare, graţie unui concurs de circumstanţe excepţionale, răscumpărat de familia franceză. Mai târziu, odată ajunşi în Franţa, aveam să aflăm că făcuserăm parte dintr-un târg de export de cereale vândute de statul român. Contractul, dus la bun sfârşit printr-un intermediar, avocatul londonez Jacober, stipula cumpărarea de către o firmă străină a unei cantităţi de cereale plus cumpărarea unei familii de trei persoane. Pe moment, am crezut într-un fel de miracol: nu numai că Vlad ieşea din puşcărie, dar mai eram şi invitaţi să ne facem formalităţile de plecare! Plecarea era un lucru excepţional la începutul anilor ’60, când România prezenta imaginea unei lumi concentraţionare, a unei ţări complet ferecate. Singurii care plecau în vremea aceea erau persoanele oficiale, agenţii regimului şi emigranţii evrei. În realitate, ceea ce ni se întâmpla ţinea cu adevărat de o intervenţie extraordinară a destinului în vieţile noastre, datorită acelei rude franceze, acelui om extraordinar căruia îi datoram eliberarea noastră. Goneam nebuneşte, de la o autoritate la alta, pentru a aduna actele necesare: de la Sfatul Popular al sectorului nostru la Miliţie; de la Notariatul de Stat (pentru renunţarea obligatorie la cetăţenia română) la Ministerul de Interne şi la Administraţia Financiară. Căutam cu disperare un chiriaş care să preia locuinţa noastră, condiţie prealabilă a oricărei plecări definitive şi greu de împlinit în cazul nostru, căci nimeni nu ne dorea apartamentul. Am sfârşit prin a găsi într-un cartier mărginaş o femeie care locuia într-un subsol şi pe care am convins-o să se mute în locul nostru. Am vândut ultimele mobile din cele două camere ale noastre, inclusiv cele două fotolii pe care am dormit în ultima noapte. Vlad, abia ieşit din închisoare, cântărea treizeci de kilograme mai puţin, se clătina pe picioare şi mă însoţea acolo unde prezenţa lui era indispensabilă. Pentru rest, mă descurcam singură, împinsă de un motor interior a cărui energie mă uimeşte acum. În 28 ianuarie 1962, ne urcam în tren la Gara de Nord din Bucureşti Vlad, fiul nostru şi cu mine, cu cele trei valize ale noastre şi cu merinde să ne ajungă până la Paris, căci n-aveam niciun ban străin. Pe peronul gării, în acea dimineaţă în care ne luam rămas-bun de la România, o mulţime de femei din familie veniseră să ne conducă: mamă, soră, mătuşi, verişoare. Pentru ele era mai puţin riscant decât pentru bărbaţi să se prezinte la o asemenea plecare plecare învăluită în interdicţii, ca orice acţiune care avea legătură cu străinătatea. În acea vreme, a te apropia de Orient Expres, a te amesteca cu călătorii occidentali care s-ar fi putut afla în tren sau chiar cu emigranţii apatrizi, cum deveniserăm şi noi de azi pe mâine, putea stârni bănuieli, căci supravegherea politică, fie ea şi invizibilă, era omniprezentă. Ultima noastră confruntare cu România poliţienească a avut loc la frontiera cu Ungaria, unde trenul făcea o lungă oprire. După un control amănunţit al celor trei valize ale noastre, vameşii au confiscat un ceas deşteptător considerat ca neregulamentar pentru că aveam deja câte un ceas de mână fiecare precum şi o jachetă nouă din lână albastră cumpărată pentru călătoria lui Niculae şi mai ales o carte, marea Istorie a literaturii române de G. Călinescu, căci, oricât de absurd ar părea astăzi, o luasem sub braţ învelită în hârtie de ziar, atât de preţioasă mi se părea! Degeaba am protestat. Vameşii n-au vrut să audă nimic. Era o ediţie considerată veche şi orice carte datând dinainte de regimul de ”democraţie populară” era confiscată de vamă. Astfel uşuraţi de ultimele noastre lucruri preţioase, avurăm dreptul să ne urmăm călătoria spre îndepărtatul şi miticul Occident. A doua zi, trenul s-a oprit vreme de câteva ore în gară la Viena, la Ostbahnhof. În 30 ianuarie 1962, dis-de-dimineaţă, ajungeam la Paris, în Gara de Est, toţi trei în posesia unei Foi de drum pentru o singură călătorie care ţinea loc de paşaport pentru un drum fără întoarcere, o plecare pentru totdeauna. Mă îmbarcasem cu o puternică dorinţă de a pleca, de a scăpa de acea închisoare nevăzută, de aşteptarea în care trăisem. O dorinţă dublată de orbitoarea imagine a vieţii noastre viitoare, aşa cum mi-o închipuiam într-un Occident de lumină şi de libertate, care urmau după întunericul şi închisorile din România. La această imagine contribuia, Iară îndoială, amintirea copilăriei mele, anii dinainte de război petrecuţi în capitalele europene unde tatăl meu fusese în serviciu, precum şi viaţa părinţilor, reflectată în subconştientul meu. Toate aceste amintiri au contribuit, desigur, la speranţa, la elanul plecării, la marea îmbarcare pentru viitorul necunoscut care ne aştepta. Persistenţa acestor reflectări în imaginaţia mea, puterea iluziilor părăsind România mă pun astăzi pe gânduri. Mă gândeam că voi duce o viaţă strălucitoare, că voi ieşi în lume, că voi dansa… Nicio clipă nu mi-am pus vreo întrebare, nu m-am îndoit de iluziile mele. Cum puteam fi atât de naivă? Unde mi-era capul? Cum se face că am putut crede într-un asemenea roman? Primele luni m-au readus repede la realitatea noii noastre vieţi. Fusesem răscumpăraţi, salvaţi prin intervenţia unui om de suflet care reuşise acest tur de forţă excepţional de a scoate un prizonier politic din temniţele regimului comunist român. Acest om providenţial se numea Jean le Marois. Lui îi datoram libertatea. Acum era rândul nostru să ne vedem de treabă. Am trecut prin toate fazele unui nou început, înregistrarea la OFPRA[1], obţinerea statutului de refugiat politic, problemele de locuinţă, obţinerea unui permis de muncă în vigoare pe atunci. Am trecut prin toate etapele de readaptare gradată. Îmi amintesc de examenele de aptitudini fizice, care aveau loc la Ministerul Muncii, obligatorii pentru obţinerea permisului de muncă. Am obţinut note mediocre care l-au făcut pe responsabil să exclame aceste cuvinte de neuitat: ”N-o să puteţi să munciţi niciodată! Întoarceţi-vă în Iugoslavia voastră!” Nu uit nici prima oară când am căscat gura la Monoprix[2] , nici timiditatea mea la coaforul din cartier al cărui salon, foarte banal de altfel, mi se părea atunci de un lux nemaivăzut, nici dificultatea alegerii felurilor de mâncare într-un restaurant. Am trecut, desigur, prin faza coşmarurilor toţi românii din acea vreme aveau, la intervale mai mult sau mai puţin frecvente, acelaşi coşmar înfiorător: se reîntorseseră în România şi nu mai puteau pleca! În sfârşit, a urmat şi ultima etapă, obţinerea naturalizării şi a unui paşaport francez: clipă atât de aşteptată, atât de dorită, încoronare a speranţelor oricărui refugiat.   Unui prieten sceptic care se mira (pe când scriam aceste pagini) că mai sunt în stare, după atâţia ani, să rumeg încă aceste vechi păţanii i-am răspuns că nevoia de a mă explica, de a povesti, izvora probabil din faptul că, de la depărtare, prin efectul memoriei şi al detaşării, printr-un joc de oglinzi, judecam mai bine paradoxul acestei aventuri existenţiale care trebuia să ducă la plecarea mea din România, unde credeam că eram sortită să trăiesc. Or, iată că, privind lucrurile cu destulă distanţare, îmi dau seama că, dimpotrivă, totul pare să se fi jucat în sensul exilului, devenit realitate şi simbol al vieţilor noastre de oameni ai secolului XX… Nu bănuiam că întreaga mea copilărie itinerantă alături de părinţi prevestea un destin de rătăcitori. Franţa urma să devină pentru noi, ca pentru atâţia români, locul nostru natural de aterizare şi de implantare. Dar Franţa, cea care ne primea, nu semăna întru nimic cu amintirile de familie, nici cu ale mele din vremea scolii. Franţa în care începeam aventura noastră de refugiaţi era o altă ţară. Îmi amintesc că, într-o zi, chiar la începutul instalării noastre, ascultând refrenul unei melodii de altădată, France, doux pays de mon enfance[3] , am încercat o senzaţie ciudată, în care un gust uitat a revenit pe limbă pentru a se amesteca cu gustul Franţei de astăzi. Adică un fel de amestec al celor două ţări: o Franţă având savoarea noii noastre realităţi, a vieţii noastre de refugiaţi la Paris, şi o alta, o Franţă căreia îi regăsisem o clipă savoarea pe care o avea într-o vreme când noţiunea de refugiat sau de exilat nu exista, când n-ar fi avut niciun sens dac-aş fi auzit-o. Melodia trezise în mine amintirea şcolii, a examenelor, făcându-mă să realizez că, pe vremea când fredonam acest cântec, eu şcolăriţa româncă de la Paris visam la vacanţele din România, la regăsirea Bucureştiului şi a acelui loc mitic (azi abia îmi dau seama) pe care îl iubeam mai mult ca orice pe lume, satul şi mai ales via familiei din părţile Odobeştilor, pe dealurile Moldovei. Pe atunci, socoteam că-i un adevărat ghinion faptul că eram nevoită să plec, la sfârşitul vacanţelor, pentru a-mi regăsi părinţii undeva, în străinătate. Faptul că am revenit în România aşa cum am revenit, adică plină de pasiune, ca să-mi termin studiile, cu perspectiva de a trăi acolo şi de a trăi experienţa stalinismului şi a închisorii precum şi de a asista la aceeaşi experienţă trăită de alţii şi având acelaşi sfârşit: pentru unii plecarea, pentru alţii supunerea şi tăcerea în faţa împilării m-a făcut să văd în exilul interior sau exterior un destin pentru românii secolului XX.” Genul acesta de experienţe face parte din domeniul a ceea ce nu poate fi exprimat, îmi mărturisea un prieten sceptic; ”încercările prin care trecem sunt fără strălucire, prea obscure, prea monotone, nu interesează pe nimeni.” Ca şi el, m-am gândit vreme îndelungată că toate acestea erau lucruri de păstrat în sine, şi nu de povestit, încercări prea mult rumegate şi povestite de atâţia oameni veniţi din Est! Mă lăsam influenţată, fără nicio îndoială, de lucruri auzite de mii de ori. Ascultând povestirile oamenilor pe care-i cunosc, sunt covârşită de monotonia nenorocirilor lor, de problemele lor care au făcut ca, într-o bună zi, să se ”lase păgubaşi”, prăbuşindu-se în resemnare sau în fatalism, sau să-şi asume toate riscurile pentru a pleca. Genul acesta de experienţe de zi cu zi, în România, ca şi peste tot în Est, a constituit epopeea banală a milioane de fiinţe umane, începând cu ziua în care ţările lor, abandonate de Occident la sfârşitul războiului, au fost nevoite să îndure regimul impus de Uniunea Sovietică. Mii de oameni au fost antrenaţi, ca Vlad şi ca mine, în experienţa mizerabilă a epocii staliniste, al cărei rezultat a fost adesea dramatic. De câte ori nu mi s-a repetat:” Eşti obsedată de un trecut devenit ireal, ar trebui să-l uiţi!” La aceasta, răspundeam că văd în propria noastră experienţă un amestec al banalităţii cu oroarea a ceea ce a devenit soarta oamenilor în acei ani-cheie ai deceniului ’50. Tot ce ni s-a întâmplat a căpătat acea notă de tragică absurditate ce făcea ca, plecând de la nimic, dictatura totalitară să te închidă într-un angrenaj care putea să te ducă la închisoare sau să te ferece pentru totdeauna în situaţii fără ieşire. Câţi n-au devenit, asemeni nouă, actori fără voie, potrivit unui plan dinainte hotărât de distrugere a societăţii, în uriaşul spectacol politic pe care s-a întemeiat, în conformitate cu teoria urii instituţionalizate numită luptă de clasă şi a practicării unei terori permanente, planul comunismului ajuns la putere! Toate astea ni s-au întâmplat nouă în anii ’50. Ne-am jucat rolul în piesa plină de surprize care se juca, începând cu Conferinţa de la Yalta, în Europa de Est. Rolul nostru principal, cel al tinerilor şi obscurilor protagonişti ai unei drame care cuprindea o ţară întreagă, l-am jucat în actul care a urmat Revoluţiei maghiare din 1956, când regimul din România a luat măsuri. Temându-se de repercusiunile evenimentelor de la Budapesta, mai ales printre studenţii din Transilvania, Gheorghiu-Dej avea să lanseze marea vânătoare de suspecţi, menită să semene groaza în rândurile populaţiei. Acest scenariu, precedat de un nou articol în Codul penal, instituind delictul de huliganism şi cosmopolitism, avea să se soldeze cu un val uriaş de arestări şi de procese politice, implicând intelectualii consideraţi duşmani din interior, trădători, huligani şi cosmopoliţi. Pentru alţii, aventura absurdă şi insuportabilă care i-a dus la exil a venit mai târziu. Iar pentru alţii, ea a continuat până în ajunul Revoluţiei din 1989.   Unde ne aflam în clipa când evenimentele au luat-o razna, punând capăt scurtei perioade de democraţie regăsită după armistiţiul semnat în 1944 între România şi Aliaţi? În tot timpul celor trei ani ce au urmat, majoritatea populaţiei habar n-avea de soarta ce-o aştepta în ţara abandonată de Aliaţi. Ce făceam noi oare în anii aceia când Europa de Est intra în lagărul comunist? Privită de departe, perioada a fost pentru tinerii ca noi o epocă ciudată de început de viaţă şi de sfârşit de lume. În ajunul instaurării puterii comuniste, în 1947, eu trăiam realizarea unui vis: începutul unei vieţi bucureştene aşa cum mi-o doream. Scăpat din război, în ciuda dezastrelor armatei române pe frontul rusesc şi a prezenţei trupelor sovietice în tară, Bucureştiul redevenise un oraş animat, cu teatre, concerte şi petreceri numite ”ceaiuri prelungite”. În casele unde ne adunam ca să dansăm, domnea o poftă de veselie, o ciudată atmosferă de defulare, ca în ajunul unui sfârşit; dar eu nu vedeam decât partea strălucitoare, excitantă. Frivolitatea mea era însoţită de o nouă curiozitate, trăiam în euforia descoperirilor umane şi intelectuale pe care le datorez acelei epoci. Întoarsă din străinătate la începutul anilor ’40, făceam cunoştinţă cu cultura română, mă împrieteneam cu poeţi şi scriitori (Dan Botta, Ion Barbu, Dinu Noica, Barbu Brezianu, Ion Negoiţescu) care mă iniţiau în farmecul oraşului, mă făceau să descopăr marea poezie dintre cele două războaie şi vechile balade româneşti pe care ne duceam să le ascultăm în taverne unde recitau povestitori şi cântăreţi minunaţi. Când te gândeşti că, în timp ce Andrei Jdanov şi acoliţii săi moscoviţi preparau ukazurile care urmau să pună capăt în mod brutal libertăţilor culturale, inaugurând proletcultul, realismul socialist şi reformele fundamentale din 1948, eu descopeream limba română literară pentru care mă entuziasmam şi prieteni de care mă legam pe vecie! Asistam fără să ştiu la ultimul act dinaintea căderii cortinei. Era începutul nopţii, dar lumina purtată de creatorii dintre cele două războaie toţi încă în viaţă la începutul anilor ’40 mai strălucea cu ultimele sale sclipiri. Avânturile şi pasiunile mele, nepăsarea mea contrastau cu atmosfera politică din ce în ce mai ameninţătoare. La Bucureşti, unde americanii, englezii şi sovieticii stăteau alături în cadrul Comisiei Aliate de Control, viaţa politică era agitată. Partidele politice dinainte de război reconstituite (în principal Partidul Liberal şi cel Ţărănesc) se confruntau nu numai cu vechile lor rivalităţi, ci şi cu presiunea şi tulburările puse la cale de agenţii sovietici. Partidul Comunist Român şi organizaţiile sale anexe apărute de pe-o zi pe alta puneau la cale manifestaţii în spatele cărora se profila umbra consilierilor sovietici. În fiecare zi, aveau loc pe străzi demonstraţii de forţă, purtate cu lozincile şi portretele lui Marx Engels-Lenin şi Stalin ce anunţau instalarea ineluctabilă a regimului comunist. Ultimele alegeri libere au avut loc în noiembrie 1946. Ele s-au soldat cu trucarea rezultatelor favorabile democraţiei, care au fost pur şi simplu inversate. A venit la putere guvernul Petru Groza, politician de mâna a doua, numit de sovietici în fruntea unui ”bloc de mare concentrare democratică”. Din clipa aceea, calea era deschisă pentru instalarea la putere a partidului unic, având în fruntea sa pe secretarul general al Partidului Comunist Român, după metoda clasică a eliminării succesive a partidelor-marionetă. Toate tentativele de rezistenţă la acapararea puterii de către Partidul Comunist şi acoliţii săi susţinuţi de Moscova s-au dovedit neputincioase. Emisarul personal al lui Stalin, Andrei Vâşinski, fostul procuror din procesele de la Moscova din 1937, dădea ordine Regelui Mihai. După ce fusese decorat de sovietici ca înfăptuitor al armistiţiului din 23 august 1944, regele a fost obligat să abdice în 30 decembrie 1947 şi să părăsească România în zilele ce au urmat… Evenimentele se precipitau în cascadă, cu o rapiditate şi o violenţă de neînchipuit, de care nu mi-am dat seama decât mai târziu. 1948 a fost anul reformelor fundamentale: reforma monetară care a ruinat populaţia de pe-o zi pe alta, prima expropriere a pământurilor marilor proprietari colectivizarea proprietăţilor ţărăneşti avea să urmeze –, naţionalizarea industriei şi a comerţului şi începutul marilor procese intentate responsabililor politici ai vechiului regim, împrejurul nostru, lumea era bântuită de groaza semănată de trupele sovietice în toată ţara şi până pe străzile Bucureştiului. Şi totuşi, în ciuda situaţiei atât de grave, care se înrăutăţea pe zi ce trecea, oamenii erau plini de speranţă. Mai credeau, în ciuda evidenţei, că ”americanii vor veni să facă ordine în România”. De fapt, atitudinea americanilor şi a englezilor care făceau parte din Comisia Aliată de Control, stânjeneala lor, răspunsurile lor evazive atunci când li se puneau întrebări asupra libertăţii lăsate sovieticilor în problemele româneşti ar fi trebuit să le dea de gândit… optimiştilor. Şi totuşi fapt de necrezut şi dramatic majoritatea românilor refuzau să-şi închipuie răul cel mai mare, adică faptul că nimeni, niciodată, nu va veni să le salveze ţara lăsată pradă în mod definitiv sferei de influenţă sovietice. Atmosfera asta de îngrijorare nu-mi scăpa, dar nu ştirbea prea mult starea de spirit în care mă aflam în acea perioadă. Uneori, ca atunci când cântecele patrulelor sovietice care bântuiau străzile Bucureştiului mă trezeau în miez de noapte, tresăream. Le ascultam cu uluire şi groază. Realizam, vreme de o clipă, acest lucru de necrezut: România, care pierduse războiul, era ocupată de trupe sovietice! Ce ne aştepta oare? Nu-mi puteam imagina răspunsul, atât de necrezut îmi părea totul; apoi, venea dimineaţa, viaţa îşi relua cursul aşezând un ecran între mine şi schimbările grave pe care le trăiam. Dar cântecele nocturne ale soldaţilor sovietici, simbol al nopţii ce se lăsa peste România captivă, ocupată de forţe inamice de neînduplecat şi de o ideologie care îi era fundamental străină, cântecele acelea nu le-am uitat niciodată, îmi stăruie încă în amintire, ca un ecou al acelor ani trăiţi în mirajul tinereţii cu tresăriri de groază ce prevesteau viitorul.   [1] Oficiul Francez Pentru Refugiaţi şi Apatrizi (n.t.). [2] Supermarket francez (n.t.). [3] Franţă, dulce ţară a copilăriei mele (n.t.).

Condamnati la tacere de Dumitru Prichici ARGUMENT Prezenta lucrare constituie un adevărat eveniment editorial. Pentru prima dată în România un ofiţer tehnic de informaţii, specializat în tehnică operativă (TO), destăinuie pentru publicul larg adevărata dimensiune a ictivităţilor desfăşurate în compartimentele specializate. Cartea are un profund caracter autobiografic şi face lumină într-un domeniu care până acum constituia un subiect tabu al serviciilor secrete, implicit al muncii de informaţii. Încă de la apariţie, compartimentele de specialitate au reprezentat un sector de temut pentru adversari şi pentru cei certaţi cu legea, cât şi o sursă sigură, obiectivă de informaţii. Deşi condamnat la tăcere, autorul face o adevărată echilibristică între informaţia secretă şi cea publică, redând cu minuţiozitate aspecte inedite din activitatea cotidiană a lucrătorilor TO, dintr-o perioadă în care aceste structuri aparţineau fostului Departament al Securităţii Statului. Dovedind adevărate calităţi de narator, autorul ne prezintă pe itinerarul a peste trei decenii de carieră militară, cu împlinirile şi eşecurile de zi cu zi, viaţa militară dintr-o structură cu destinaţie cu totul specială şi deosebit de sensibilă prin activitatea şi atribuţiile sale. Pentru cei neavizaţi, multe din destăinuirile autorului pot fi de-a dreptul şocante, dar şi distrugătoare a miturilor create în jurul sectorului TO. După 1990, s-au scris multe lucrări cu caracter memorialistic, despre perioada comunistă din România, multe dintre ele relevându-i-se ca adevărate documente ale epocii menţionate, dar şi multe altele tratând evenimentele şi oamenii părtinitor, partizan, acuzator şi subiectiv. Lucrarea de faţă se constituie ca o adevărată frescă a unei epoci din istoria ţării noastre ce a avut izbânzile, frământările şi sincopele ei. Colonel dr. Emil Străinu   Cuvânt înainte   Depolitizarea structurilor informativ-operative din România, după revolta din decembrie 1989, ar fi creat o forţă deosebit de puternică, pentru stabilirea unor condiţii optime pentru instaurarea democraţiei şi a mecanismelor economiei de piaţă capitalistă modernă în România, dar s-au dorit doar banii, protecţia activiştilor PCR şi arhivele secrete, ca instrumente pentru manipularea societăţii civile. Eu, ca ofiţer tehnic-operativ, naţionalist ca şi majoritatea colegilor mei, angajat în DSS după retragerea consilierilor ruşi după 1960, am acceptat să fiu în slujba statului, în speranţa realizării deschiderii spre lumea liberă. Arhivele secrete, despre viaţa şi munca noastră a românilor, despre lupta anticomunistă, au luat fiinţă la ordinul conducătorilor PCR, fiind date în CUSTODIA SECURITĂŢII pentru a nu fi acuzaţi cândva: el, Gheorghiu-Dej, şi Nicolae Ceauşescu. Nu am scris aceste rânduri pentru a mă disculpa, nici pentru a-mi etala măiestria de povestitor, ci am dorit să vă aduc la cunoştinţă că noi, tehnicii-operativi, am fost condamnaţi dintotdeauna la tăcere, chiar şi când am fi avut ceva de spus. Mi-am asumat acest mare risc în 1989 şi în prezent, când sper ca aceste rânduri să vadă lumina tiparului, să satisfacă setea de adevăr despre noi, cei condamnaţi la tăcere. Bolşevismul a adus România şi naţiunea română într-o stare de sărăcie morală şi materială cumplită, oferindu-ne în schimb doar minciuna şi hoţia. Răspund cu acest prilej şi celor care m-au acuzat de trădarea bolşevicilor, Partidului Comunist Român, faţă de care nu aveam nici un jurământ sau angajament liber-consimţit, că am plătit totuşi cu apostrofarea „securist" preţul cunoaşterii secretului puterii dictatorilor. Acum este rândul lor, a unora din activiştii PCR, să se destăinue sau să plătească pentru fărădelegile săvârşite din anul 1945 şi până astăzi. Fiecare dintre noi este dator să facă cunoscut publicului larg, românilor de pretutindeni, faptele nedemne cel puţin a celor care după 1989 au oupat funcţii de conducere cu drept de decizie în administraţia statului, în domeniul financiar bancar, în Justiţie, în Parchetul General şi cel mai grav în Serviciile de Informaţii. Poliţia politică practicată de N.Ceauşescu a vizat doar adversarii politici, spre deosebire de cea practicată de Ion Iliescu după 1989 care a vizat pe lângă adversarii politici şi partea economică, financiară, legislativă, pentru menţinerea unei economii de piaţă confuze, unei legislaţii confuze, unei concurenţe neloiale, specifice unei dictaturi şi mai dure. Emil Constantinescu, urmaşul lui Ion Iliescu, a avut şansa de a anihila utilizarea forţei poliţiei politice, dar nu a avut curajul să o facă, fapt ce ne îndreptăţeşte să punem o întrebare: Cine a condus România în perioada 1996^ 2000: Parlamentul, Preşedintele sau Serviciile de Informaţii? în această carte, o nouă ediţie, în partea a doua a destăinuirilor mele, prezint un caz concludent de poliţie politică, pus în practică de acei activişti ai PCR, cărora în zilele fierbinţi din decembrie 1989, le-am stricat jocurile politice şi nu m-au iertat, am fost pedepsit după cum spunea generalul din DSS, Radu Gheorghe, în ianuarie 1990. Sper ca aceste destăinuiri să lumineze minţile şi calea celor care sau simţit sau încă se simt încorsetaţi de braţele lungi ale poliţiei politice din România. Aceste destăinuiri reflectă modul de a gândi, de a trăi şi de a munci a unui simplu ofiţer tehnic, din miile celor atraşi de mirajul Serviciilor Secrete, de secretul puterilor unui dictator, eliminaţi la rândul lor de aceste lungi braţe. * Autorul Scurtă biografie Am scris această carte în numele adevărului, în clipa în care am fost întrebat de directorul unui important cotidian Bucureştean, cum am ajuns în securitate şi fară să stau prea mult pe gânduri, i-am spus: „Aşa a fost destinul meu". Din copilăria mea, îmi amintesc de mama când spunea că vrea să mă facă preot, aşa cum era părintele Trifanescu, unchiul ei din comuna Căldăreşti de Ialomiţa, şi nu glumea când îmi amintea că mă va da la şcoala de popi. Ca să nu mă „stric", a avut grijă ca, la nici zece ani împliniţi, să mă încredinţeze preotului Clement de la biserica Bazilescu din Bucureştii-Noi, de a cărui parohie aparţineam, dându-mi printre alte atribuţii de ţârcovnic şi pe aceea de a spune Crezul, îngenunchind în faţa altarului şi a credincioşilor care ascultau cu smerenie evlavioasa mea recitare. Dar nu a fost să fie să ajung preot, ci militar de carieră ca şi tatăl meu, cu marea deosebire că el a slujit în armata română, sub comanda unor regi până în anul 1946, iar eu am slujit până în anul 1987 în armata română, sub comanda politică a unor activişti PCR. în timp ce regii i-au unit pe români şi ţara, ei, comuniştii, i-au dezbinat pe românii şi au vândut ţara ruşilor. Aşa a fost să fie soarta noastră, a românilor. Mulţi dintre cei care m-au cunoscut, înainte şi după revolta din decembrie 1989, s-au întrebat de unde şi de când un securist are asemenea vederi anticomuniste? De când este patriot atât de înflăcărat şi cu credinţă în Dumnezeu? Care au fost sfetnicii lui pe parcursul vieţii? Aceste întrebări mi-au fost puse de acelaşi director al cotidianului bucureştean, iar răspunsul meu a fost scurt şi de această dată: „Din familia în care m-am născut şi am crescut, de la bunicii mei care aveau nu mai puţin de treisprezece copii, educaţi la rândul lor în spiritul dragostei faţă de ţară, de semenii lor, fară a fi şovini sau extremişti" cu excepţia unuia dintre fii, Marcel Comănescu, fratele cel mic al mamei mele. Prin anii 1940, pe când lucra la depoul de locomotive Paşcani, acest tânăr Marcel Comănescu a fost atras în mişcarea sindicală, ajungând şi în funcţii importante în partidul comunist, în primii ani de după război, motiv pentru care tatăl lui şi întreaga familie i-au cerut să renunţe la viaţa de activist comunist, iar, dacă nu vrea, va trebui să-şi schimbe numele de familie şi să renunţe la toate drepturile fireşti. Atât de îndoctrinat a fost, încât şi-a schimbat numele de familie, din Comănescu devenind Coman, îndepărtându-se definitiv de părinţii, fraţii şi surorile lui, îndeplinind în mod inconştient misiunea partidului comunist, de a-i dezbina pe români, de a distruge celula de bază a societăţii, familia, intrând fară să ştie în tagma jefuitorilor, a burgheziei proletare. Atât de încrezător a fost în ideologia marxist-leninistă, încât a renunţat la familia în care s-a născut, deşi a avut condiţii materiale bune, primind o educaţie frumoasă şi sănătoasă, la fel ca şi ceilalţi fraţi şi surori, care pe atunci erau funcţionari bancari, comercianţi sau producători. Acest tânăr nu a renunţat la idealurile lui şi a luptat pentru drepturile muncitorilor pe care îi conducea ca şef al unei secţii din Uzina Griviţa Roşie din Bucureşti, neaccep. tând pentru el nici un avantaj material. A avut curajul să spună într-o şedinţă de partid că el nu este de acord ca aceia cu funcţii în conducerea partidului comunist să primească plicuri grase cu bani negri, fapt care i-a adus un vot de excludere din toate funcţiile pe care le deţinea în partid şi sindicat şi până la urmă chiar din partidul comunist, sub pretextul că în timpul războiului ar fi luat pe locomotiva lui un ofiţer german şi deci a colaborat cu armata germană. Cu acest prilej, a avut ocazia să constate cât de uşor sunt manipulaţi muncitorii simpli, cei care munceau, dar nu gândeau. Sărmanul de el, exclus şi din familie şi din partidul pentru care îşi părăsise familia, a ajuns acum un simplu muncitor în acelaşi atelier, unde era privit cu mânie proletară, culmea, de toţi cei care până atunci erau pentru el mai presus de familia lui. Acum, nu mai avea nici prieteni, nici idealul pentru care luptase în anii tinereţii, avea doar regretul şi ura faţă de cei care l-au minţit, l-au îndoctrinat cu minciuni, ascunzându-i adevărata lor intenţie de parvenire, de îmbogăţire pe spinarea clasei muncitoare, de creare a acelei burghezii proletare, de care chiar şi Lenin se temea. în contrast cu acest tânăr idealist, comunist, era un alt tânăr din familia mamei mele, Ahile Teodor Drăgan, funcţionar în Ministerul Justiţiei încă de prin anul 1935, educat şi el în spiritul dragostei faţă de ţară şi de semenii lui, dar care a ales o altă idee opusă extremei-stângi comuniste, fiind cooptat în mişcarea legionară a lui Zelea Codreanu. Fiecare dintre aceşti doi tineri entuziaşti, naţionalişti, fiecare în felul lui a avut de suferit de pe urma comuniştilor de conjunctură şi nu a idealiştilor de felul lui Marcel Comănescu fapt pentru care Ahile Drăgan a fost arestat de comunişti după 1944 şi torturat în numele poporului român, în multe din închisorile lor comuniste. A scăpat cu viaţă doar cu ajutorul lui Dumnezeu, mai ales din închisoarea Aiud, trăind tot restul vieţii cu teama de a fi urmărit şi arestat din nou. Tatăl meu, fost militar de carieră până în anul 1946 în regimentul 38 infanterie din Brăila, nu a fost racolat nici de comunişti şi nici de legionari şi totuşi a fost hărţuit de comunişti, pentru faptul că a luptat pe frontul de răsărit. A luptat, cei drept, la început din ordinul lui Antonescu până la Nistru pentru reântregirea ţării, apoi, tot din ordinul lui Antonescu, cel care, dintr-o greşit înţeleasă mândrie de militar, a sacrificat atât ostaşi români, ţara pe care o conducea, cât şi viaţa lui personală, continuând războiul peste Nistru. Antonescu, recucerind Basarabia, va rămâne în istoria şi memoria românilor, aşa cum vor rămâne şi statuile lui din lăcaşurile de cult ctitorite de el sau în domeniile private, apolitice, cât timp va exista naţiunea română. Din aceste exemple şi din altele la fel de tragice din familia mea şi din viaţa tuturor celor pe care i-am cunoscut, m-am format ca om, ca român patriot, naţionalist, dar nu şovin, nu extremist, nu antisemit. Convingerile mele politice au fost dintotdeauna călăuza mea şi m-am exprimat sau am acţionat practic în toate împrejurările, indiferent unde aş fi fost: în şcoală, în cercuri de prieteni sau în locurile de muncă pe care le-am avut până la ieşirea la pensie şi chiar şi după. M-am născut în CAPITALISMUL SĂLBATIC, am trăit în LAGĂRUL SOCIALIST şi sper să mor în CAPITALISMUL MODERN Am condamnat modul în care s-a creat o parte a burgheziei capitaliste până la cel de al doilea război mondial^ ca rezultat al practicării unui capitalism sălbatic, burghezie care a fost şi va rămâne acuzată pentru crearea condiţiilor de viaţă mizere de la începutul secolului douăzeci, condiţii în care a trăit şi a muncit o mare parte a proletariatului, a ţărănimii şi a intelectualităţii. Prea puţini au avut norocul să muncească în uzine precum MALAXA din Bucureşti. Aceste condiţii au favorizat folosirea ideologiei marxiste despre om, despre munca şi viaţa lui, în scopul formării unei clase de revoluţionari autentici, gata de sacrificiu, dar şi a unei clase conducătoare burgheze proletare. Este condamnabil şi modul în care s-a creat cea mai periculoasă burghezie, cea a proletariatului, care nu renunţă la doctrina care a creat-o şi la idealurile ei, deşi a fost învinsă material şi moral pe plan mondial, de capitalismul modern creat în statele capitaliste după cel de al doilea război mondial. „Această burghezie a proletariatului, apărută pentru prima dată în Rusia Sovietică după anul 1920, a devenit o clasă privilegiată, cu dorinţa de expansiune mondială. Ea nu va dispărea atâta timp cât îi va fi permis să se extindăîn ţări fie ele sărace sau bogate, unde se va instala ca puterejdministrativă şi politică, stăpânind până în ziua în care va epuiza toate bogăţiile acelei ţări. Dacă ţările capitaliste dezvoltate nu percep pericolul care le paşte, prin infiltrarea comuniştilor în instituţiile lor de bază, nu peste mulţi ani, vor fi distruse din interior fară nici un atac armat din afară, fie el nuclear, geofizic, chimic, bacteriologic, informaţional sau psihologic. Ele vor fi aduse în starea de descompunere şi sărăcie morală şi materială, aşa cum au fost şi sunt aduse: România, sora ei Moldova, ţări din lumea a treia sau chiar şi ţări din lumea capitalistă. TEROAREA, ca armă a comunismului mondializat, a ajuns la apogeu la începutul mileniului trei, se bazează pe învăţătura marxist-leninistă despre teoria şi tactica mişcării revoluţionare a proletariatului, despre transformarea revoluţionară a orâduirii capitaliste în orânduire comunistă. Ţările părăsite de cei care cu secole în urmă le-au colonizat, exploatat bogăţiile şi frumuseţile naturii, lăsând în urma lor o limbă oficială şi unele structuri administrative şi economice de mult depăşite sau nimic, au constituit şi constituie cel mai bun compost pentru dezvoltarea burgheziei proletare, aşa cum a procedat burghezia din partidele social-democrate din România, după 1989, urmând calea unei „economii socialiste de piaţă" nicidecum capitalistă modernă. Am fost educat şi instruit prin exemple vii, unele trăite de mine sau petrecute sub privirile mele în decursul anilor, în călătoriile mele prin ţară, în ţări occidentale şi din lumea a treia, din Asia şi Africa. De la sfârşitul celui de al doilea război mondial, din fragedă copilărie, am purtat în suflet şi în gând tot ce am văzut şi auzit, bun sau rău, frumos sau urât şi nu mi-am putut ascunde dezamăgirea faţă de cei care minţeau, furau, arestau, torturau şi omorau în temniţe sau oriunde se aflau, în numele unor idealuri străine de interesele neamului nostru românesc. Aşa a fost destinul nostru, destin creat de faptele noastre şi ale celor de care am depins în acele vremuri, să fim supuşi unei dictaturi comuniste, venite pe tancurile ruseşti în 1944 şi cu greu scoase după mai bine de douăzeci de ani. în acelaşi timp, alte ţări distruse şi ele de război şi-au creat cu sprijin financiar extern, dar şi cu forţe proprii alt destin, fiind libere să muncească să se refacă, să prospere şi să trăiască fericite, într-un sistem democratic capitalist modern. în schimb, la noi în România acest lucru nu s-a întâmplat, viitorul meu şi al generaţiei mele a depins de aderarea la concepţia marxist-leninistă despre muncă, instruire şi viaţă, în care originea socială muncitorească era criteriul de bază pentru promovarea în şcoală, la locul de muncă şi în viaţă. în aceste condiţii, la numai paisprezece ani, ca fiu al unui fost militar activ în armata regală până în anul 1946, persecutat pentru participarea pe frontul de răsărit, din Rusia Sovietică, am urmat cursurile gimnaziale şi am început viaţa de ucenic, elev al Şcolii Profesionale Electromagnetica din Bucureşti. Decizia privind viitorul a revenit tatălui meu în anul 1947, când am plecat cu întreaga familie din oraşul Brăila, pentru a scăpa de bandele de tâlhari care se înmulţiseră ca ciupercile după ploaie, care jefuiau şi omorau în plină stradă şi în plină zi pe oricine, pentru bani sau din motive politice, la comandă. Aş putea spune că am ajuns cu mult noroc, în cartierul Bucureştii Noi, mai liniştit, fără bandele de tâlhari şi crimele săvârşite în plină zi, dar fară şansa celor din lumea liberă, fară comunişti. A fost o perioadă de luptă pentru supravieţuire, de sărăcie şi foamete destul de lungă, până prin anul 1960, când comuniştii deveniseră stăpâni pe situaţia politică şi nu mai aveau nevoie de starea de nesiguranţă a cetăţenilor, creată artificial la ordinul conducerii PCR. Despre aceste ordine secrete s-a scris doar după mai mult de cincizeci de ani, în săptămânalul „ALERTA" din Bucureşti, din 27 iulie 2000, când presa a devenit liberă şi a putut relata cu dovezi despre acţiunile de intimidare a populaţiei şi a partidelor istorice PNL, PNŢ şi PSDR, pentru scoaterea lor în afara legii. Redau un episod din publicaţia de mai sus: La indicaţiile NKVD se trece la o activitate de infiltrare a unor agenţi, în partidele istorice de opoziţie, atât în scopul de a informa conducerea comunistă asupra tacticii electorale a acestora, cât şi pentru a crea sciziuni între membrii partidelor amintite. Agentura secretă a PCR urma ca prin dezinformare să provoace disensiuni între conducerile PNT, PNL şi PSDR. în acest sens, adresa Nr. 3/456 SS, a secretariatului general al PCR, emisă către organizaţiile judeţene şi orăşeneşti, este edificatoare. 1. Şefii de echipă, care au fost infiltraţi în grupările „reacţionare", urmează să-şi intensifice activitatea, provocând disensiuni între membrii partidelor de opoziţie: Maniu, Brătianu, Titel Petrescu. 2. Totdeauna, trebuie să răspândească suspiciunea printre membrii reacţiunii şi să raporteze săptămânal sciziunile obţinute. 3. Munca trebuie îndeplinită de aşa natură, ca să împiedice descoperirea membrilor infiltraţi, iar dacă sunt descoperiţi, un atac viguros trebuie dus prin presă, contra membrilor reacţiunii. Semnat: Gheorghe Gheorgiu-Dej, Vasile Luca. Circulara respectivă a fost emisă înaintea alegerilor din 1946 şi este evident concepută de specialiştii în spionaj politic al serviciilor secrete sovietice, Vasile Luca era, de altfel, colonel al G.R.U. Cu toate că Ministerul Justiţiei şi Internele erau deja în mâna comuniştilor, ca şi Serviciul Secret, conducerea comunistă va dispune crearea unor unităţi paramilitare, care urmau a fi folosite în declanşarea unor tulburări violente, servind interesele partidului, respectiv ale sovieticilor. Majoritatea ofiţerilor de poliţie şi jandarmerie nu prezenta încredere din punctul de vedere al consilierilor sovietici şi nici din partea agenţilor NKVD, care acţionau făţiş în România. CC. al PCR, Strict Confidenţial, Nr. 4573/23.11.1946. Secretarilor responsabili ai PCR din: Urmare a deciziei Comitetului Central al PCR, de a constitui o gardă înarmată, de încredere (precum gărzile patriotice ale lui N. Ceauşescu şi „minerii" lui Ion Iliescu, – n.a), vă informăm prin prezenta de planul pe care trebuie să-l executaţi cu minuţiozitate: 1. Garda înarmată trebuie să fie recrutată din membrii de încredere ai Tineretului Comunist, care să îndeplinească următoarele condiţii: de preferinţă, necăsătoriţi, să aibă serviciul militar satisfăcut şi cunoştinţă perfectă a folosirii armamentului greu de infanterie, să fi dat dovadă că este un om de încredere, să fie gata să îndeplinească orice misiune. 2. Garda înarmată trebuie să fie la dispoziţia partidului, dar, pentru a preveni protestele reacţiunii, trebuie ţinut cont de următoarele reguli: lumina străzilor trebuie neglijată, în aşa fel încât cetăţenii să ceară întăriri poliţieneşti pentru a face faţă hoţilor. în acest scop trebuie să luaţi măsuri necesare, incitând presa locală să ceară constituirea de gărzi înarmate. Aceste gărzi trebuie formate, ţinând cont de prevederile paragrafului 1 menţionat mai sus şi trebuie să acţioneze numai în interesul partidului. Trebuie să se înarmeze un număr cât mai mare de muncitori, care vor fi folosiţi la timpul potrivit pentru interesele partidului. Odată constituită garda înarmată, ne veţi trimite listele aderenţilor pentru garda muncitorească, ce pot fi aduse la cunoştinţă populaţiei, cât şi cele confidenţiale privind garda de siguranţa. Secretar-general, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Paternitatea acestor documente aparţine lui Serghei Nicolaev, ofiţer INU (Direcţia de Informaţii Externe a NKVD). Nicolaev, cunoscut sub numele de Nicolau, în perioada redactării documentului, era adjunctul lui Gh. GheorghiuDej la Ministerul Transporturilor, urmând ca în scurt timp să preia Direcţia Serviciilor Secrete de la Emil Bodnăraş. Anii 1945-l947 vor fi perioada în care Direcţia de Informaţii Externe NKVD îşi va instala agentura în fruntea organelor de siguranţă din România. Reţelele secrete din ţară şi din străinătate ale Serviciilor noastre vor fi lăsate fie „în adormire" pentru o reactivare ulterioară, fie distruse. Agenţii secreţi ai SSI au fost predaţi de Eugen Cristescu conducerii NKVD. Acest aranjament l-a salvat pe Cristescu de la execuţie, deşi fusese condamnat la moarte în procesul mareşalului Antonescu. Mai mult, Cristescu oferă sovieticilor întreaga reţea a Intelligence Service-lui din România. Informaţiile şi documentele furnizate de Cristescu NKVD-ului vor alcătui o parte din rechizitoriul privind aşa-zisele legături de spionaj dintre conducerea PNŢ şi anglo-americani. în fapt, toate sintezele informative despre activitatea lui Iuliu Maniu, documente pe care Antonescu nu le folosise, vor fi interpretate şi readaptate de tribunal, pentru a demonstra că liderii opoziţiei au lucrat pentru anglo-americani. După ce a fost arestat, Pătrăşcanu va recunoaşte că a semnat graţierea lui Cristescu, din motivele amintite. în acest haos politic, social şi economic am trăit noi românii în ţara noastră, după al doilea război mondial şi după cum vedeţi şi după revolta populară din decembrie 1989, cu deosebirea că în prezent Occidentul ne monitorizează permanent, în toate domeniile de activitate şi chiar în profunzime. în aceste condiţii vitrege de viaţă, pe care le-am trăit în primii ani de după război, m-am instruit pentru muncă într-un sistem social-economic centralizat controlat şi dirijat de conducătorii comunişti. Perioada despre care nu pot să nu amintesc este cea de secetă cumplită, din anul 1946, de confiscarea grânelor din hambarele ţarănilor, pentru plata datoriilor de război, către sovieticii eliberatori. De „trenul foamei" care pleca din nordul Moldovei, cu oameni şi pe acoperişul vagoanelor, pentru a găsi ceva de mâncare oriunde în ţară, ajungând până pe meleagurile Olteniei şi Banatului, pentru a căpăta o traistă de făină, de grâu sai^pOrumb. Primul contact cu serviciile secrete din România Totul părea că se va sfârşi cu bine în acel an 1958, dar, într-una din puţinele zile pe care le mai aveam până la eliberare, am fost contactat de un civil foarte elegant, pe care nu-l mai văzusem în viaţa mea. Am fost întrebat direct dacă doresc să mă angajez în Serviciile Secrete după terminarea serviciului militar, ca radiotelegrafist şi tehnician radio, cu gradul de sublocotenent cu posibilitatea de a lucra în cadrul ambasadelor noastre, de oriunde în lume. Când el a terminat ce a avut de spus, eu eram hotărât în privinţa răspunsului, care avea la bază în primul rând dorinţa mea şi a colegilor de laborator din Uzina Electromagnetica şi a şefului nostru ing Constantin Faur de a reveni acolo unde eram aşteptat şi unde promisesem că mă voi întoarce după armată. Mai ţineam minte şi sfatul tatălui meu cum că armata este frumoasă doar să o priveşti şi nu puteam să uit că atât tatăl meu, cât şi bunicul din partea mamei spuneau mereu şi aşteptau încă ziua în care vor veni americanii să ne salveze de comunişti. Aşadar, răspunsul meu a fost categoric NU, deşi domnul foarte elegant îmbrăcat mi-a spus să mă mai gândesc. Al doilea contact cu serviciile secrete din România După revenirea la locul meu de muncă, în laboratorul de radio al serviciului tehnic PS (produse speciale), şi după scugerea unei perioade de timp de aproape patru ani, prin 1962, am fost vizitaţi de un grup de civili tot atât de eleganţi ca şi domnul din 1958, dar care, de această dată, au purtat o discuţie secretă cu şeful nostru de serviciu ing. Nae Ştefanescu. Am înţeles că era vorba despre o lucrare neobişnuită, de această dată foarte secretă, la care urma să participe un număr restrâns de ingineri şi tehnicieni, selecţionaţi după criterii numai de ei cunoscute şi care va dura cel puţin un an de. zile. Am fost informaţi că vom lucra în birourile noastre, în care nu vor mai intra alte persoane în afara celor cuprinse în liste, şi vom avea obligaţia să semnăm periodic unele angajamente de confidenţialitate, de parcă am fi produs arme de distrugere în masă. Şi totuşi nu era o glumă, lucrarea era atât de secretă, încât în ziua în care au venit din nou acei domni eleganţi, pe culoarele pe unde treceau ei şi cei care purtau pe braţe un SARCOFAG al SECURITĂŢII de mărime neobişnuită, nu mai circula nimeni şi nici uşile nu se mai deschideau la vreun birou sau atelier. Mai târziu am aflat că acesta era un cadou, un colac de salvare aruncat lui Gheorghiu-Dej de comuniştii dintr-o ţară vecină. Atunci a fost momentul în care imaginaţia celor mai curioşi din fire a început să producă scenarii care mai de care mai fantastice, cu urmări benefice pentru unii, pentru alţii comice sau tragice, iar noi, cei care ştiam de acum cine este beneficiarul unui nou produs electronic atât de secret, nu am fost speriaţi, dar ne priveam întrebători Unii pe alţii, Volumul de muncă ce ne aştepta pentru următorul an şi păstrarea secretului ne îngrijorau. Acum, după patruzeci de ani şi după scoaterea lor din exploatare, vă pot spune ce era în acel sarcofag uriaş şi ce a însemnat el pentru mine şi pentru dumneavoastră, cei care am fost cel puţin douăzeci de ani ŢINTELE LUI VII. Acel produs electronic foarte secret era un grup compact de patruzeci de magnetofoane profesionale, acţionate de un singur motor şi un singur ax de antrenare a benzii magnetice, care lucrau simultan sau în contratimp, pentru a nu se pierde nici o secundă din înregistrările convorbirilor telefonice interne şi internaţionale, a convorbirilor interioare din camerele de acasă, de la locul de muncă, de pe stradă, din parcuri şi de oriunde ne-am fi aflat. După numărul mare de posturi de cca o mie, m-am speriat de ceace ne aştepta pe noi toţi cei care urmam să fim ascultaţi. Mai târziu, după ani, am constatat cu îngrijorare în ce scopuri le utiliza, noul Preşedinte Nicolae Ceauşescu. La termenul stabilit, lucrarea a fost predată beneficiarului, iar noi cei desemnaţi pentru a o executa am fost răsplătiţi cu primele obişnuite şi cu o propunere discretă de transfer în vederea supravegherii şi întreţinerii în timpul exploatării lor. Toate aceste instalaţii erau interconectate cu toate sistemele de comunicaţii telefonice şi radio, prin repartitoarele pe care le-aţi văzut in acele secvenţe la TVR 1, din filmul realizat de Jana Gheorghiu la începutul anului 1990, din care au fost prezentate doar cele acuzatoare la adresa mea şi a colegilor mei din domeniul tehnic-operativ. Timp de douăzeci de ani şi eu, şi colegii mei de serviciu de atunci am fost ca şi dumneavoastră clienţii ocazionali sau permanenţi ai acestor infernale sisteme concepute la ordinul expres al lui Gheorghiu-Dej, în scopul cunoaşterii şi luării unor decizii ferme în cazurile de abatere de la linia partidului, dar şi pentru depistarea spionilor, sabotorilor din economia naţională sau pentru rotirea cadrelor. Oferta pentru angajare în acel serviciu tehnic era într-adevăr tentantă doar din punct de vedere material, în rest era o pedeapsă care s-a dovedit a fi greu de evitat. Condiţiile erau avantajoase, funcţie de ofiţer tehnic, fără a fi obligat să port haina militară, cu un salariu mai mare decât cel pe care îl aveam, în uzina Electromagnetica dar cu un program de lucru fară sărbători, fară duminici, Paşte sau Crăciun libere, iar nopţile, din şapte, trei erau albe, pentru că aceste magnetofoane mergeau zi şi noapte. Am dat răspunsul pe loc, am spus că doresc să urmez cursurile serale ale Institutului Politehnic Bucureşti şi nu pot renunţa la această dorinţă. Am dat pentru a doua oară un răspuns negativ, la propunerea acelor domni eleganţi şi ce-i drept foarte politicoşi. Am sperat că va fi ultima dată când mi se mai face o asemenea propunere şi am continuat să muncesc în acel loc, unde timp de zece ani crescusem, învăţasem o meserie frumoasă şi de unde puteam să urmez şi cursurile serale la Politehnică. Am considerat că este ultima şansă de a scăpa de Securitate şi am făcut tot ce a fost posibil pentru a ieşi din colimatorul lor, deşi ei aveau gânduri bune pentru mine. Mulţi tineri şi-ar fi dorit poate să fie chemaţi să lucreze în condiţiile oferite sau să nu mai vorbim de cei care ne invidiau atunci când lucram în birourile noastre cu paza la uşă, pentru a nu se deconspira lucrarea, pentru a ne proteja de privirile curioşilor şi invidioşilor trepăduşi cu funcţii de conducere în sindicat sau în PCR. Am decis atunci să-mi caut alt loc de muncă, indiferent unde, pentru a ieşi din vizorul lor chiar mai repede, pentru că nu eram dispus să inventez un alt motiv mult mai serios, mai credibil pentru ei, pentru a mă lăsa să-mi văd de treburile mele, de pregătirea pentru examenele pe care urma să le susţin în vara anului 1963. Al treilea contact Destin sau jocul întâmplării? O vorbă din bătrâni spune „Ce-ţi este scris în frunte-ţi este pus". Deşi reuşisem pentru început să obţin prin concurs un post de tehnician electronist la Institutul de Telecomunicaţii din Bucureşti sau o posibilă angajare la Institutul Politehnic Bucureşti, într-unui din laboratoarele Facultăţii de Electronică, la Catedra de Măsurători electronice a prof. univ. Mariana Beliş, destinul mă urmărea. Tânăr fiind, mai mult sau mai puţin convins de puterea destinului, am început demersurile pentru evadarea din calea celor din serviciile secrete. * A doua zi după obţinerea locului din Politehnică, am spus vestea cea bună noului meu şef de laborator, ing. Mircea Bărbulescu, care m-a felicitat şi mi-a spus că pot face cererea de transfer pe care el o va aproba. Am înaintat cererea Serviciului Personal în aceeaşi zi şi am aşteptat câteva zile, după care am întrebat secretara dacă pot să-mi iau cererea aprobată. „Nu s-a aprobat, mi-a răspuns la telefon, şi ar fi bine să vii tu la şeful de cadre." Aşa am şi făcut, în câteva minute am şi ajuns şi am întrebat dacă ştie cine nu a fost de acord cu transferul, pentru că şeful meu direct a semnat cererea fară nici o altă condiţie. Nici nu am apucat să termin fraza, că uşa biroului s-a deschis şi a ieşit chiar şeful serviciului de cadre, care mă cunoştea de la meciurile de fotbal de la care nu lipsea niciodată, şi cu un zâmbet sadic după părerea mea, dar amical mi-a spus că nu se aprobă pentru că avem foarte mult de lucru. M-a condus câţiva paşi pe culoarul pe unde venisem, întrebându-mă: „Ce, nu-ţi place aici unde lucrezi şi unde joci şi fotbal?" I-am spus că locuiesc prea departe de uzina Electromagnetica, în Bucureştii-Noi, şi vreau să merg din această toamnă la cursurile serale din Politehnică. Cu regret, a spus că nu a acceptat şeful cel mare şi nu are ce face. Supărat de răspunsul dat, am mers în laboratorul meu şi, fară să le spun colegilor şi şefului meu răspunsul primit, au înţeles că nu se aprobase. Şeful meu mi-a spus să nu fiu trist, pentru că mai este o soluţie, dar care mă va obliga să mai aştept încă două săptămâni, până la plecarea mea la Politehnică, şi mi-a sugerat să-mi depun demisia cu preaviz, iar după două săptămâni să cer cartea de muncă şi să mă prezint la noul loc. Am procedat aşa cum m-a sfătuit şeful meu, care era pe lângă un foarte bun inginer şi un bun sfătuitor, şi am lucrat încă două săptămâni la vechiul loc de muncă, dar trecând zilnic şi pe la viitorul meu loc pentru a efectua lucrările de laborator, care erau aşteptate de studenţii de la cursurile de zi în special. în aceste zile, am avut ocazia să constat că timpul este uneori elastic, se comprimă şi se destinde în funcţie de interesele pe care le avem, ajungând să cred că Dumnezeu este atât de puternic, încât noi, oamenii buni care credem în El, suntem optimişti şi puternici datorită credinţei noastre şi fericiţi datorită puterii Lui. Timpul a trecut mai greu în acele cincisprezece zile, dar a venit şi ziua în care mi-am luat rămas-bun de la colegii şi prietenii mei, de la regretatul meu şef de laborator ing. Mircea Bărbulescu, cel care îmi era ca un frate mai mare. Bun sfătuitor, după ce mi-a urat succes în viaţă, mi-a spus să nu uit că cei care m-au căutat în 1958 şi mi-au propus şi în 1962 să lucrez pentru ei, în securitate, nu vor renunţa la serviciile mele mai ales după lucrarea la care participasem în ultimul an, considerându-mă util în exploatarea acelor mastodonţi. în aceeaşi zi, am anunţat şi pe cei care mă aşteptau cu transferul la Institutul de Telecomunicaţii că nu am obţinut transferul şi cu regretele mele şi ale lor, după cum spuneau şi ei, am încheiat discuţia. A urmat o perioadă de nelinişte şi de nerăbdare de a mă vedea plecat din vizorul celor de la securitate. Pentru mine, acum nu mai conta salariul pe care urma să-l iau, chiar dacă aici la Politehnică era ceva mai mic şi nici soţia mea nu a obiectat. Cei de la serviciul personal mi-au spus că se vor strădui să-mi acorde un salariu cel puţin egal cu cel de la vechiul loc de muncă. Aşa s-a şi întâmplat, după câteva zile de la intrarea în noile atribuţii, am fost chemat la serviciul personal şi anunţat că s-a găsit un salariu mai bun pentru mine, dar cu condiţia să accept ca în cartea mea de muncă să fie înscrisă funcţia de lăcătuş mecanic, fapt care pe mine nu mă deranja, şi am fost de acord cu propunerea. Iată-mă la începutul anului 1963 la locul de muncă mult visat, mult mai aproape de casa mea, în alt mediu de lucru, cu perspectiva de a lucra şi urma cursurile serale în acelaşi loc. Cel mai plăcut gând era că cei de la securitate îmi vor pierde urma şi poate vor renunţa. Acomodarea cu noii şefi şi colegi s-a făcut destul de repede, la fel de repede m-am acomodat şi cu varietatea lucrărilor de laborator efectuate pentru practica studenţilor, care îmi ocupau plăcut timpul şi mă ajutau să-mi cunosc viitoarele teme ca student al aceleiaşi facultăţi. Dar nu a fost să fie aşa, în acest an 1963 aveam să trăiesc momente pe care nu mi le imaginam, speram să am o viaţă liniştită, mai ales că soţia mea născuse în luna iulie un băiat frumos şi sănătos şi nu se putea plictisi în orele în care eu aveam să fiu prezent la cursurile serale. Mi-am făcut iluzii deşarte, pentru că ce-i este scris omului în frunte-i este pus şi nu a trecut nici mijlocul verii şi am fost căutat la serviciu de un alt domn pentru acelaşi motiv, cu eternele oferte avantajoase şi chiar tentante, nu numai pentru unul ca mine, care simţeam din plin lipsa unei locuinţe, cu un confort cât de cât mai bun, acum când aveam şi un copil de crescut şi cu un salariu care recunosc că începuse să devină insuficient. Atunci am recunoscut că nu se poate şi cu varza grasă şi cu slănina întreagă. Mi-am amintit de vorbele ing. Mircea Bărbulescu, că nu voi scăpa niciodată de acei domni eleganţi până nu mă vor convinge să intru în securitate. Atât insistenţele lor, cât şi ofertele m-au determinat să accept. în final, pentru liniştea întregii familii, atât a soţiei, cât şi a soacrei mele, îngrijorate ca toate femeile că ginerele ar fi student seralist, cu colege şi colegi de toate vârstele, l-am căutat eu de această dată pe acel domn elegant, pentru a-i da un răspuns pozitiv. Am sunat la numărul pe care mi-l lăsase şi i-am spus că sunt de acord să mă angajez, cu condiţia să nu fiu obligat să port haine militare şi numai în domeniul tehnic. în zilele care au urmat, am şi fost supus unui examen medical, foarte amănunţit şi am fost găsit sănătos, cu excepţia unei sinuzite, pe care o contractasem la antrenamentele de fotbal, din timpul junioratului, care se desfăşurau în fiecare an începând din luna februarie, pe zăpadă şi viscol, când pe unii tineri nu-i puteai găsi decât la gura sobei sau în vreo sală de spectacol. Pentru a primi şi semnătura medicului ORL-ist al MI-ului, am fost obligat să fac un tratament destul de dur pentru a grăbi vindecarea în cel mult o lună de zile, astfel ca la începutul lunii decembrie să încep activitatea la noul loc de muncă. Am făcut tratamentul, am obţinut avizul şi cu nici o zi în plus sau în minus am fost anunţat că pe data de 1 decembrie 1963 să mă prezint la biroul de informaţii al MI-ului, de la podul Izvor. Toate erau bune şi frumoase până aici, mai puţin faptul că eu nu-i spusesem nimic şefei mele de la serviciu, doamnei prof. universitar Mariana Beliş, căreia îi purtam un respect deosebit şi pentru faptul că era o doamnă de o fineţe rară. Cum să-i spun şi când ar fi mai bine, pentru a nu o supăra prin iminenta mea plecare, fară a-i cere asentimentul. Mi-am luat inima în dinţi şi am deschis discuţia într-una din zilelele în care am considerat că era mai bine dispusă. Am început prin a mă scuza în cazul în care ceea ce îi voi spune o va supăra şi am început să-i povestesc pe scurt cum am fost pentru prima dată contactat de acei domni eleganţi, în anul 1958 şi cum am ajuns în final să renunţ la visul meu de a fi student, pentru a deveni pentru tot restul vieţii un militar de carieră, dar fară a purta haina militară. M-a ascultat cu atenţie şi mi-a spus că nu este supărată că nu am consultat-o, iar, dacă eu mi-am făcut bine socotelile, cu atât mai mult se va bucura. Aceasta era realitatea, în comparaţie cu salariul care îl aveam acum, la douăzeci şi şase de ani, era şi momentul să-mi asigur pentru întreaga familie un viitor mai bun, fie ca inginer, după şase ani de seralist, fie ca militar activ din acel moment. Cu un zâmbet părintesc, mi-a spus să calculez bine paşii pe care îi voi face, spre binele meu şi al familiei mele, iar despre referinţele care ar fi solicitată să le dea vor fi foarte bune. Eram acum cu gândul la ce voi întâlni la noul loc de muncă, ce oameni, ce mistere ascund aceste servicii secrete din ţara noastră, în ce scop erau folosiţi acei mastodonţi, construiţi de noi, după cea mai modernă tehnologie cunoscută de noi la acea vreme. Am acceptat compromisurile, fară să ştiu ce mă aşteaptă. Nu se mai întâmplase niciodată să decid împotriva voinţei mele, iar regretele ar fi fost tardive în cazul nerespectării condiţiilor promise. A sosit şi ziua în care am fost anunţat să-mi iau rămas bun de la civilie, de la şefa mea şi de la cel care mă cooptase într-o lucrare de cercetare privind realizarea unui sistem de comunicaţii radio, utilizabil în subteranele minelor. Acest sistem era conceput de prof. univ. Cartianu, cu care lucrasem câteva luni la realizarea practică şi de care cu regret m-am despărţit fiind un domeniu care mă pasiona. Dar ce mai puteam face în acel moment, decât să-mi cer scuze pentru faptul că nu l-am anunţat din timp şi am promis că voi încerca să-mi rup din timpul liber atunci când va fi nevoie, cu acordul de principiu al noilor mei şefi. în aceste condiţii m-am despărţit şi de cei care au fost pentru mine o speranţă pentru realizarea dorinţei de a fi un bun inginer lăsând loc de bună ziua, aşa cum am lăsat şi cu un an în urmă la vechiul serviciu. Preţul cunoaşterii adevărului despre munca şi oamenii din serviciile secrete româneşti Condiţiile de la noul loc de muncă au fost însă vitrege, fiindu-mi imposibilă şansa de a colabora cu prof. univ. Cartianu, în realizarea practică a acelui sistem de comunicaţii pentru subteranele din minerit şi chiar mai mult, am primit ordin să nu mai lucrez ca radioamator-emiţător, pe nici o frecvenţă şi sub nici o formă, deşi aveam autorizaţie cu indicativul Y03JK. A sosit vremea, mi-a spus la telefon ofiţerul de cadre, pentru a fi prezentat noilor mei şefi şi colegi. Vorbele lui mi-au rămas în memorie şi m-au pus pe gânduri, până a doua zi când am intrat şi am văzut locul de muncă şi colegii. In tot acest timp m-am întrebat dacă am acceptat din interes material sau din curiozitatea de a şti ce se întâmplă într-un serviciu secret de informaţii. Pentru a mă linişti, am spus: „Doamne, ajută-mă!" aşa cum m-au învăţat mama şi preotul Clement de la biserica Bazilescu, unde am slujit când eram copil de numai zece ani. Am cerut soţiei să-mi pregătească pentru a doua zi costumul de haine, o cămaşă şi o cravată asortată, pentru a mă prezenta şi eu în faţa noilor colegi, în ton cu ei. Nu vă pot spune cât de greu mi-a fost să mă obişnuiesc îmbrăcat cu costum şi mai ales cu cravată pe care nu o mai folosisem de la nunta mea, dar ce poţi face dacă aşa purtau toţi cei din securitate. Iată-mă faţă în faţă cu noul meu coleg de minister, care mi-a strâns mâna tovărăşeşte şi mi-a spus pentru prima dată: „Să trăiţi! Vă rog să acceptaţi o plimbare pe Calea Victoriei, pentru că locul de muncă este foarte aproape, la câţiva paşi." La 1 decembrie, vremea era destul de frumoasă, am acceptat invitaţia şi în câteva minute am ajuns în dreptul unei porţi metalice în spatele căreia se afla postat un subofiţer, probabil de serviciu. Acesta ne-a salutat cu mâna la chipiu şi cu un „Să trăiţi!" pe cât de încet pe atât de scurt, lăsându-ne să trecem fără nici o legitimare. Am urcat la primul etaj, unde se afla biroul comandantului, care ne aştepta conform programului stabilit. în camera în care se afla secretarul, am fost invitat să mă fac comod, pentru că eram îmbrăcat totuşi de iarnă, cu palton şi fular, iar el, cadristul meu, s-a scuzat pentru a anunţa sosirea noastră. Nu am avut timp nici să-mi verific nodul de la cravată, că a şi ieşit, invitându-mă în biroul comandantului ca pe un personaj important, fară ca eu să găsesc ceva deosebit la un tehnician oarecare, venit pentru a fi pus la muncă, nu pentru a i se da onoruri. Când am păşit în interiorul biroului spre cel care mă aştepta, întâmpinându-mă cu o privire veselă, luminoasă, nu pentru că ar fi avut părul blond, frumos ondulat sau tenul alb, ci poate pentru că mă aşteptase cu interes justificat, de lipsa unui om de încredere în munca lor de mare răspundere, destul de complexă din punct de vedere tehnic. Ne-am strâns mâinile ca doi civili, aşa cum eram de fapt şi îmbrăcaţi, deşi ştiam acum că el avea gradul de maior, iar eu nici nu întrebasem dacă mi s-a dat gradul de locotenent, după care am fost invitat să iau loc într-unui din fotoliile din faţa biroului său, iar cel care m-a verificat, angajat şi condus până în acel birou a cerut permisiunea să se retragă. După un „Mulţumesc, eşti liber!" din partea maiorului şi un „Să trăiţi!"din partea celui care acum, la despărţire, nu mi-a făcut decât un semn amical de salut, am rămas doar eu şi acel domn prezentabil, elegant şi chiar frumos ca bărbat. Pentru câteva secunde, a păstrat un moment de tăcere, după care m-a întrebat dacă fumez, concomitent cu gestul de a mă servi cu ţigări, dintr-un pachet frumos colorat, cartonat şi parfumat. Aş fi primit acea ţigară, numai de plăcerea de a o mirosi, dar, cum eu nu fumam, am mulţumit politicos motivând că antrenorul meu de fotbal de la Uzina Electromagnetica, Ioan Lupaş, nu ne permitea să fumăm. „Foarte bine, mi-a spus, felicitări, dacă aţi avut voinţă, atunci nu veţi avea acest viciu." în continuare, mi-a spus că se bucură că am decis să intru în această activitate, că mă cunoaşte destul de bine din datele pe care le are de la serviciul de cadre şi din recomandările pe care le-a citit şi le-a apreciat ca foarte bune, de la persoane de prestigiu. După câteva întrebări, privind viaţa de familie şi pasiuni personale, a trecut direct la prezentarea locurilor de muncă pentru care aş fi putut să optez, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, după care puteam cere probabil o schimbare. Primul loc pe care mi l-a descris şi propus pentru al accepta era din domeniul instalaţiilor pentru „sonorizarea" unor interioare, iar al doilea loc era cel pentru care de fapt am fost solicitat cu un an în urmă. Mi-a spus că am dreptul să aleg locul pe care îl doresc şi am considerat normal să-i răspund cu aceeaşi amabilitate, fără să fiu prea mult rugat, că voi lucra acolo unde consideră domnia sa că este nevoie de mine, de cunoştinţele mele profesionale şi de puterea mea de muncă. Mi-a mulţumit, a apăsat pe butonul unei sonerii şi a cerut să fie chemat şeful biroului pentru care optasem. Rină la sosirea lui, am mai schimbat câteva cuvinte despre locul respectiv, ca program de lucru, tehnici folosite, urmând ca detaliile să le cunosc ulterior. Rină aici, impresia mea era foarte bună şi nu am avut de ce mă teme, era un om distins/ inteligent, prietenos, inspirând pe lângă multă prestanţă şi multă încredere şi seriozitate, ceea ce eu doream să întâlnesc în aceste servicii secrete de informaţii. După intrarea în birou a celui care avea să-mi fie şef sau comandant de această dată, fiind de acum şi eu militar chiar şi numai pe hârtie, dar la ordin, m-am ridicat pentru a mă prezenta. Acest şef era fără exagerare un om de aproape doi metri înălţime, la fel de chipeş şi cu acelaşi grad ca şi mr. Ovidiu Diaconescu, care s-a prezentat mr. Arghiropol şi nimic mai mult, ţinându-mi mâna strânsă fară să mă mai lase, parcă pentru a nu mă pierde pe drumul până la biroul lui situat Ia acelaşi etaj unu. Mr. Arghiropol era, după cum am aflat mai târziu, unul dintre puţinii specialişti în electronică pentru munca Serviciilor Secrete de Informaţii (SSI) din România antebelică, lăsat în viaţă de comunişti, cu condiţia de a pregăti noi generaţii de specialişti în acest domeniu. Gestul maiorului Arghiropol l-a încântat pe cel care cu mai puţin de o jumătate de oră în urmă mă primise ca şef al Comandamentului de . Tehnică Operativă şi Transmisiuni, iar acum i se adresa noului meu şef, destul de amical, spunându-i că a vorbit el cu Geartu şi nu sunt probleme. Mulţumit de mine, poate din experienţa pe care o avea cu oamenii, m-a caracterizat pe loc poate ca băiat bun şi m-a prezentat subalternilor săi, când am ajuns în noul compartiment, ca pe fiul lui, ca noul coleg de muncă. Am fost plăcut surprins să văd un colectiv format numai din tineri care nu depăşea treizeci de ani, prietenoşi, veseli şi, culmea curiozităţii, nici unul nu purta cravată ca mine sau ca aceia pe care eu îi întâlnisem până atunci. Am fost invitat să iau loc la unicul birou liber, iar în încăpere se mai aflau încă cinci birouri la care erau instalaţi ceilalţi, de acum colegi, tot tehnicieni şi ei ca şi mine şi probabil angajaţi şi ei în acelaşi scop, de a apăra ţara de hoţi şi de duşmanii poporului, nu ai comunismului. M-am făcut comod, mi-am scos chiar şi cravata pentru a nu face notă discordantă, după care am şi început să primesc date, informaţii despre modul de lucru, despre mijloacele tehnice din dotare, despre locurile pe care trebuia să le vizităm, urmând ca cele mai mici amănunte să le dobândesc pe parcursul anilor, până voi ieşi la pensie din DSS, după cum le plăcea să glumească. Pentru ca primirea mea să fie sărbătorită, au adus în grabă de la bufetul unităţii sticle cu sucuri şi câteva gustări, pe care nu le-am refuzat, fiindu-mi plăcut gestul lor şi sincer să fiu erau binevenite. în tot timpul cât am gustat din bunătăţile aduse, am şi stabilit ca a doua zi să fac parte din echipa ce urma să viziteze un castel. Ba chiar făcusem şi pregătirea materială, urmând ca a doua zi de dimineaţă să ne întâlnim în Gara de Nord pentru prima călătorie din viaţa mea de ofiţer tehnic specialist, în cu totul alte domenii, în cel tehnic-operativ şi transmisiuni cum era el numit în Departamentul Securităţii Statului de atunci. Dar, când este stabilit acolo sus, când Dumnezeu nu te lasă să apuci pe alte căi, ci doar pe calea pentru care te-a hărăzit, atunci apare ceva sau cineva care îţi schimbă direcţia de mers, viitorul, sensul vieţii. Aşa a apărut, în jurul prânzului, după doar câteva ceasuri de cunoaştere a activităţii în primul serviciu, un alt comandant elegant, chipeş şi simpatic, pe care îl cunoşteam din timpul executării acelor mastodonţi la Hlectromagnetica, în anul 1962, şi de la testul privind cunoştinţele teoretice din domeniul electronicii, efectuat cu câteva luni în urmă în faza de întocmire a dosarului meu de angajare. Cel care ştia despre mine totul şi a dorit angajarea mea în sectorul pe care îl conducea era lt. mj. ing. Istifie Geartu, care acum intra pe uşa biroului unde mă aflam, hotărât să-şi recupereze ceea ce îi aparţinea de fapt şi de drept, pentru că mă selecţionase şi îşi dăduse avizul pentru angajarea mea, doar în sectorul pe care îl conducea. Eu nu fugisem de lt. mj. Geartu, acceptasem doar propunerea comandantului acelei unităţi militare, locul în care aveau nevoie de mine în domeniul tehnic, loc în care am pregătit doar prima mea misiune, care s-a încheiat cu o sumară instruire şi o plăcută întâlnire cu acei tineri simpatici ca şi şeful lor. Cum în armată ultimul ordin se execută, m-am conformat ordinului noului meu şef, mai ales că a precizat că a vorbit cu comandantul unităţii. De fapt, la intrarea sa în biroul în care mă aflam, a întrebat „Ce faci tovarăşu', cum ai ajuns aici ?" şi, fară să mă lase să-i răspund, m-a întrebat zâmbitor: „Unde îţi sunt hainele?", la care am răspuns şi eu zâmbitor şi am arătat spre cuierul unde se aflau. Lăsând gluma, le-a spus celorlalţi din birou că eu am fost angajat pentru compartimentul dânsului şi a vorbit cu mr. Ovidiu Diaconescu; „Aşa că, hai să mergem, să-ţi vezi noii colegi şi aparatele la care ai lucrat." Cu scuzele de rigoare, mi-am luat rămas-bun de la foştii mei colegi şi de la fostul meu şef pentru câteva ore, şi l-am însoţit pe cel care îl cunoşteam şi care urma să-mi fie şef de acum încolo. Am intrat într-o cameră mică de la parterul aceleiaşi clădiri, un fel de hol îngust, în care nu pătrundea nici. lumina zilei, după care am intrat într-o altă cameră, ceva mai mare, în care nu vedeam decât flşete metalice şi o fe-, reastră de aerisire, mai mult decât de iluminare naturală. A deschis o altă uşă şi am pătruns într-un hol cu fereastră,[ prin care trecea doar un sfert din lumina zilei, cu iluminatul mai mult artificial, dar întâmpinat de un aer curat şi răcoros ca cel de la munte. Aici era situată graniţa dintre lumea secretă şi cea nesecretă, aici era camera unde nu se mai intra cu hainele şi încălţămintea cu care se mergea în celelalte încăperi din clădirea respectivă şi cu atât mai mult pe stradă, iar în acea cameră cu multe fişete, se schimba în mod obligatoriu ţinuta, mai ceva ca la moscheile turceşti. Atunci, am păşit pragul dintre cele două lumi, dintre cea care se vede şi se aude în mod obişnuit şi lumea care se aude în şoaptă, în taină, în culisele puterii sau în intimitatea locuinţelor, de oriunde ar fi ele şi în orice limba de pe glob, pragul dintre lumea pe care o ştim cu toţii şi lumea din acea sală plină cu magnetofoane şi alte sisteme electronice profesionale construite de noi românii^fără să ştim ce funcţii vor îndeplini cândva. Toată această sală, cu o suprafaţă de aproximativ două sute de metri pătraţi, deşi plină de tehnică, era supravegheată doar de trei oameni, dintre care un tehnician care intervenea doar atunci când se declanşa o alarmă. Sala era iluminată artificial, dar destul de bine, iar aerul condiţionat era asigurat de o instalaţie ca o uzină, care nu permitea nici unui fir de praf să pătrundă pe canalele ei de aerisire. Culoarea pardoselii era de un verde plăcut, odihnitor ca şi culoarea întregii aparaturi electronice, pentru a nu crea o stare de disconfort celor care o supravegheau. După o trecere în revistă a întregii săli şi după prezentarea celor care erau de serviciu, ca noul lor coleg, am fost întrebat ce părere am, dacă îmi place să lucrez aici. Am spus desigur da, mai ales că aflasem că pe majoritatea dintre cei care lucrau aici îi cunoşteam de la Electromagnetica. Faptul că şeful actual mă cunoştea, o parte dintre colegi mă cunoşteau, iar tehnica pe care o construisem cu ani în urmă o cunoşteam, nu a fost nevoie decât de două zile de acomodare pentru a fi lăsat să răspund de tot acest sistem diabolic, conceput şi realizat dintr-un motiv foarte important din punct de vedere strategic, al siguranţei naţionale a României, din păcate deturnat în interesul conducerii PCR-ului. Dacă acest sistem de supraveghere electronică a întregului teritoriu ar fi fost pus, aşa cum se declara, numai în slujba României, societatea românească ar fi prosperat, ar fi trăit liniştită, fericită, fără grija zilei de mâine, fără teama unor acţiuni teroriste de distrugere a unor obiective industriale sau instituţii militare sau civile. Teamă de nou nu am avut niciodată, dar acum a existat doar o emoţie în faţa noului, mai ales în prima noapte albă pe care am avut-o, fiind cum am spus inclus în programul normal de ture, fară duminici, fară Paşte, Crăciun sau anul nou liber, după doar două zile de acomodare. Atunci am intrat în mod indirect în contact cu obiectivele numerotate, fară să ştiu cum se numeau cei ascultaţi, care nu aveam cum să ştiu nici cine sunt, nici cu ce se ocupau, fiind interzisă prin ordin intrarea pe posturi, a noastră a celor care deserveam din punct de vedere tehnic sistemul. Ofiţerul care hicra în informativ şi avea răspunderea păstrării secretului obiectivului, a laturii intime şi a intereselor sale personale şi de familie avea cunoştinţă de toate acestea pentru că doar el avea dreptul să asculte ce se înregistra pe postul respectiv. De fapt noi tehnicienii, aveam notat obiectivul cu un număr, iar operatorul de pe centrală folosea un nume legendar pentru fiecare obiectiv, pentru a nu deconspira numele real în discuţiile sau înscrisurile cerute de cabinetul 1 sau 2 din CC al PCR. Notele informative şi artele de constatare erau folosite pentru întocmirea unor dosare de urmărire, în justiţie şi pedepsirea nesupuşilor PCR-ului, dar păstrate în ograda securităţii, pentru a nu fi acuzat PCR-ul. Şi eu, spre exemplu, am fost şi sunt şi în prezent „obiectivul Petre pentru interceptarea telefoanelor, corespondenţei şi filajului prin toate mijloacele tehnice operative", pentru faptul că în oct. 1989, am declarat în şedinţa PCR de cartier, unde eram obligat să activez ca pensionar din 1987, că mă abţin în privinţa realegerii lui N.Ceauşescu la al XIV-lea Congres. - Atunci, în mod conştient, am fost inclus în baza de date a PCRului, am devenit obiectiv al DSS-ului, al foştilor mei colegi şi al SRI-ului de după 1989, cu numele conspirativ PETRE, după cum veţi afla din PARTEA a Il-a a destăinuirilor mele. Acest nume poate fi întâlnit în toate notele informative ale ofiţerilor, din cele trei unităţi ale Serviciului Român de Informaţii, respectiv, UM 0198,0221 şi 0223, care m-au avut ca obiectiv, depuse la dosarul meu penal, la ordinul generalului Vasile Lupu, adjunct al lui Virgil Măgureanu, şi culmea, şi al procurorului general al României, Nicolae Cochinescu, pentru motive politice în fond, nu pentru pericolul care ü prezentam eu pentru siguranţa Naţională a României. Răspunderea pentru toate necazurile ce se abăteau asupra unei persoane care era urmărită pentru acţiunile sale politice şi nu de altă natură, doar a celor care afectau interesele familiei conducătoare, a lui Dej sau a lui Ceauşescu sau ale altor conducători comunişti, nu poate fi pusă de cât pe seama celor care au decis politic urmărirea, şicanarea şi pedepsirea acelei persoane. Ei, cei de la cabinetele „unu" şi „doi" al PCR, ordonau cine şi cât timp să fie supravegheat,, să fie lăsat sau luat în lucru de anchetatorii care nu erau ai securităţii, ci infiltraţi ai Partidului Comunist Român în corpul tehnic-operativ. Când românii vor înţelege acest sistem de acoperire, de mascare a acţiunilor de supraveghere şi represalii, asupra ; • adversarilor lor politici, unitatea naţională se va reface în mod sigur, sau când specialiştii din fostele şi actualele servicii de informaţii, uniţi pentru acelaşi ideal şi sub acelaşi ' ; nume, vor fi lăsaţi de politicieni să-şi facă datoria de' j onoare, de a scoate la lumină faptele şi mai ales făptuitorii, nevrednici de a se numi români. Dar să lăsam scuzele sau acuzele la adresa unora şi să>l trec la povestea vieţii mele de „securist", după cum unii ne incriminează laolaltă, fară pic de discernământ, fără a fi conştienţi că o ţară fară profesionişti în domeniul informativ operativ este vulnerabilă în faţa oricărui pericol venit fie el în domeniul politic, economic, social, militar ] sau de orice natură. ; Ştim cu toţii că tehnicii-operativi profesionişti care ne-am iubit şi ne iubim ţara, că noi şi munca noastră, a celor din temuta instituţie, eram suspectaţi de activul de partid, de „conducătorii iubiţi", de lipsă de loialitate, ajungându-se la pedepsirea unora dintre comandanţi, aşa cum veţi vedea din derularea evenimentelor trăite de mine şi de comandanţii noştri profesionali, nu politici. Momentul unei schimbări în viaţa mea şi în munca tehnic-operativă s-a produs nu după doar câteva ore ca în prima zi de muncă în securitate, ci după aproape trei ani, dar tot cu ajutorul celui care îmi era şef profesional, acum cpt. Geartu. Acest om a avut totdeauna o influenţă fastă asupra mea, de când l-am cunoscut în 1962 şi până în prezent, pentru că şi acum a intervenit în mod indirect, prin întrebarea pe care a pus-o într-o zi tuturor colegilor mei de muncă. întrebarea consta în cererea sa expresă de a ne hotărî, unul singur dintre noi, cei şase tehnicieni, să acceptăm să lucrăm în alt compartiment din subordinea sa, dar care necesita deplasarea şi în teritoriul ţării, la interval de două săptămâni sau de două ori pe lună, pentru întreţinerea aparaturii învechite de interceptare electronică, din dotarea colegilor noştri din provincie.

ISTORIA LUMII   A fost odată… Trecut si amintire •  Inainte de a exista oamenii • Şopârle gigantice •  Pământ fara viaţă •  Soare fără pământ • Ce este istoria?     Toate poveştile încep cu „a fost odată”. Istoria noastră vorbeşte doar despre ce a fost. Îţi aminteşti? A fost odată când erai mic. Când, ţinăndu-te pe picioare, abia reuşeai s-o prinzi de mână pe mama ta. Povestea ta ar putea să înceapă astfel: „A fost odată un băieţel – sau o fetiţă. Acest copil sunt eu". Dar, înainte de a fi copilaş, ai fost un bebeluş. Despre asta nu-ţi poţi aminti, totuşi ştii. Înaintea ta, tatăl tau şi mama ta au fost şi ei mici, după cum au fost şi bunicii bunicele tale mai demult. Totuşi, şi de toate acestea eşti conştient. Nu spunem despre ei că sunt bătrâni? Dar şi ei au avut bunici şi bunice. Şi ei spuneau: „A fost odată…” Am putea continua să ne întoarcem astfel în timp. În spatele fiecărui „a fost odată”, se va afla mereu un altul. Te-ai aşezat vreodată între două oglinzi? Te sfătuiesc să încerci. Vei vedea un şir de oglinzi, din ce în ce mai îndepărtate, din ce în ce mai mici şi din ce în ce mai neclare, o infinitate de oglinzi dintre care niciuna nu este ultima. Chiar dacă nu le mai desluşim, alte oglinzi urmează după cea pe care o credeam a fi ultima. Deşi nu le vezi, ştii totuşi că se află acolo, dincolo de ceea ce vezi. Exact acelaşi lucru se întâmplă cu „a fost odată”. Nu ne putem imagina că se poate întrerupe firul la un moment dat. Bunicul bunicului bunicului bunicului… Nu-i aşa că-ţi vine ameţeala? Totuşi, mai spune-o o dată, lent de data aceasta, şi vei reuşi să-ţi imaginezi. Repetând, ajungem repede la perioade din ce în ce mai vechi. Te afunzi în timp ca în şirul nesfârşit de oglinzi. Nici în acest caz nu vom ajunge vreodată la începutul timpului, deoarece în spatele fiecărui început există întotdeauna un nou „a fost odată”. E ca un puţ fără fund. Te cuprinde ameţeala dacă te uiţi în el? Şi pe mine! De aceea vom arunca o hârtie aprinsă în acest puţ infinit de adânc. Hârtia va cădea lent, va coborî din ce în ce mai jos. Totuşi, în căderea ei, va lumina pereţii puţului. O vezi coborând? Acum a ajuns atât de departe, încât seamănă cu o stea mică de tot în mijlocul întunericului. Apoi se face şi mai mică şi până la urmă nu o mai vedem.   Dacă te aşezi între două oglinzi şi încerci să numeri de câte ori îţi vezi chipul, lui vei ajunge niciodată la bun sfârşit.   La fel se întâmplă cu amintirea. Ea ne luminează cunoaşterea trecutului. Mai întâi, luminează propriul nostru trecut, apoi facem apel la amintirile celor în vârstă, căutăm scrisori ale persoanelor decedate. Căutăm alte „lumini” care, de fiecare dată, se vor revărsa peste un trecut din ce în ce mai îndepărtat. Există clădiri unde sunt depozitate o mulţime de documente vechi, scrise cu foarte mult timp în urmă, numite arhive. Printre aceste arhive, găsim scrisori datând de câteva sute de ani. Într-o zi, într-unul dintre aceste locuri, mi-a căzut în mână o scrisoare conţinând doar aceste cuvinte: „Dragă mămico, ieri am avut trufe delicioase la masa de prânz. Semnat: Caetano”. Fusese scrisă în urmă cu patru sute de ani de un prinţişor italian. Trufele sunt o bunătate de ciuperci! Dar timpul pentru citirea acestui mesaj a durat doar o clipă. Pentru că lumina coboară din ce în ce mai repede. 1.000 de ani, 2.000 de ani, 5.000 de ani, 10.000 de ani… Şi în vremea aceea existau copii cărora le plăceau mâncărurile gustoase, numai că ei nu ştiau să scrie. 20.000, 50.000 de ani. Oamenii spuneau şi-atunci, ca noi: „A losl odată”. Acum, lumina amintirii noasl re devine’ micit ele lot. ^i, la un moment dai, nu mailuminează. Lotuşi, ştim că ea îşi continuă drumul până în timpuri şi mai îndepărtate, când omul nu exista, când munţii nu arătau aşa cum îi vedem astăzi. Unii erau mai înalţi, dar, de-a lungul timpului, ploaia i-a erodat până când au ajuns simple coline. Alţi munţi încă nu existau, dar au ieşit lent la suprafaţă din oceane, efort care le-a luat milioane şi milioane de ani. înainte de apariţia acestor munţi, au existat animale foarte diferite de cele de astăzi. Erau gigantice şi semănau cu balaurii. De unde ştim? Uneori le găsim oasele îngropate adânc în pământ. De exemplu, la Muzeul de Istorie Naturală din Viena (Austria), poţi să vezi un diplodocus. Un nume foarte ciudat, nu-i aşa? Dar animalul este şi mai ciudat. N-ar fi putut să încapă într-o cameră din casa ta, nici măcar în două! Era înalt cât cei mai înalţi copaci şi avea o coadă lungă cât jumătate dintr-un teren de fotbal. Îţi închipui ce zgomot făcea o astfel de şopârlă gigantică – pentru că diplodocus era o şopârlă enormă – când mergea prin pădurea virgină? Dar tot nu am ajuns la începutul timpurilor. Ne tot întoarcem cu milioane de ani. Uşor de spus! Totuşi, gândeşte-te un moment. Ştii cât durează o secundă? Cât numeri repede până la trei. Şi cât durează o mie de milioane de scunde? Treizeci şi doi de ani! Acum e rândul tău să-ţi imaginezi cât durează o mie de milioane de ani! Pe Uriaşa şopârlă Diplodocus, care a trăit pe pământ cu mult înainte de apariţia omului şi a munţilor din ziua de astăzi. Deşi extrem de puternică, era neagresivă   vremea aeeca, nu existau animale mari, ei doar melc i a.< nici Şi dacă ne depărtăm şi mai mult în timp, nu mai găsim nici plante. Întreg pământul era „deşertic şi fără viaţă”. Nu exista nimic. Nic i un copac, niciun tufiş, niciun fir de iarbă, nicio floare, nici cel mai mic colţ de verdeaţă. Doar un deşert plin de pietre şi marea! O mare fără peşti, fără scoici şi chiar fără mâl. Dar, atunci când asculţi valurile, ce-ţi spun ele? „A foat odată”. Acest „odată” te trimite la o epocă în care Pământul nu era poate decât o masă gazoasă, o nebuloasă, precum acelea, mult mai mari, pe care le putem vedea astăzi cu telescopul. Timp de miliarde şi miliarde de ani, fără stânci, fără apă, fără viaţă, această nebuloasă s-a rotit în jurul Soarelui. Şi înainte? înainte, Soarele, drăguţul nostru de soare, nu exista nici ei. Doar nişte stele necunoscute cu dimensiuni enorme şi corpuri cereşti mai mici se roteau între nebuloase, în spaţiul infinit. „A fost odată…” Dacă mă aplec mai mult, iar mă cuprinde ameţeala. Haide, vino cu mine! E preferabil să ne întoarcem cât mai repede şi să revenim spre Soare, Pământ, frumoasele oceane, plante, scoici, şopârle gigantice, spre munţii noştri şi, în sfârşit, spre oameni. Drumul înapoi ne dă acelaşi sentiment ca acela pe care îl avem atunci când ne întoarcem acasă? Pentru ca de acum înainte să nu mai fim traşi din nou spre adâncurile nevăzute ale puţului de acest „A fost odată”, ne vom grăbi de fiecare dată să adăugăm: „Stai puţin! Când s-a întâmplat asta?” Şi mai există o întrebate, care şi ea ne trimite le istorie: „Ce s-a întâmplat?” Bineînţeles, nu vorbim de orice istorie, ci de acea pe care o numim istoria lumii. Şi cu ea vom începe acum. Cei mai mari inventatori care au existat vreodată Maxilarul inferior al omului de Heidelberg ♦ Omul de Neandertal Preistoria ♦ Focul ♦ Uneltele ♦ Oamenii grotelor •  Limbajul ♦ Pictura ♦ Magia •  Perioada glaciară şi paleoliticul inferior ♦ Neoliticul ♦ Construcţiile pe piloţi •  Oameni ca mine şi ca tine într-o zi, la Heidelberg, a fost săpată o pivniţă. Oamenii au găsit acolo un os, adânc îngropat în pământ. Era un os uman. Maxilarul de jos. Numai că nicio fiinţă omenească nu are astăzi un maxilar atât de puternic cu dinţii atât de tari! Ne imaginăm cu uşurinţă că omul înzestrat cu un astfel de maxilar era în stare să muşte zdravăn. Acest om a trăit, după toate probabilităţile, cu foarte mult timp în urmă, altfel niciodată acest os nu ar fi fost îngropat atât de adânc în pământ! în altă zi, tot în Germania, la Neanderthal, a fost descoperit un craniu uman. Acest craniu era foarte interesant deoarece nimeni nu are astăzi unul asemănător. Fruntea era ca să spunem aşa inexistentă, marcată doar de două protuberanţe mari deasupra sprâncenelor. Dar, după cum se ştie, în spatele frunţii se află centrul gândirii. Aşadar, ne putem imagina că, dacă acest om nu avea frunte, probabil că nici nu gândea prea mult, sau că gânditul îl costa probabil mai multe eforturi decât pe noi. Am putea spune: „Au fost odată nişte oameni care nu erau în stare să gândească la fel ca noi, dar erau înzestraţi cu o dentiţie mai bună ca a noastră pentru a mânca”. Stai puţin! vei zice. Nu aşa ne-am înţeles. Aş vrea să ştiu când au trăit aceşti oameni, cine erau şi ce s-a întâmplat cu ei. întrebările tale mă fac să roşesc de jenă, pentru că nu pot să-ţi răspund: încă nu ştim cu exactitate. Dar, într-o zi, vom şti cu siguranţă. De altfel, când vei fi mare, vei putea şi tu să ne ajuţi să căutăm. Neştiinţa noastră provine din faptul că nu avem nicio dovadă scrisă de la aceşti oameni: ei nu cunoşteau scrisul. În plus, amintirea noastră nu poate ajunge atât de departe! (Când recitesc acest capitol, scris cu mulţi ani în urma, am mai puţine motive sa roşesc. Chiar dacă unele lucruri spuse aici nu mai sunt întru totul exacte, nu m-am înşelat în previziunile mele. În cursul ultimilor ani, cunoaşterea noastră a progresat şi astăzi ştim mult mai mult despre epoca în care au trăit aceşti oameni. Datorăm acest lucru unor oameni de ştiinţă care au descoperit că unele materiale ca lemnul, fibrele vegetale şi stânca vulcanică se transformă lent, dar regulat. Studiul acestui proces permite stabilirea momentului în care aceste materiale au luat naştere. De la aceste descoperiri în Germania, săpăturile arheologice s-au înmulţit şi au fost găsite alte oseminte umane. Astfel, în Asia şi China, au fost găsite oase cel puţin la fel de vechi ca maxilarul descoperit la Heidelberg. Acei oameni cu două cucuie mari în loc de frunte şi cu creier mic erau strămoşii noştri care, în urmă poate cu două milioane de ani, au început să folosească piatra drept unealtă. Oamenii de Neanderthal au apărut în urmă cu 100 .000 de ani şi au populat Pământul timp de aproximativ 70.000 de ani şi le datorez câteva scuze. Chiar dacă fruntea lor se reducea la două protuberanţe, creierul lor era în realitate doar cu puţin mai mic decât cel al majorităţii oamenilor de astăzi. În ceea ce priveşte grupul uman având caracterele omului modern, acesta ar exista doar de aproximativ 30.000 de ani.) Dar, o să-mi replici tu, faptul că folosesc mereu cuvântul „aproximativ”, fără să dau nume şi nici date precise, nu poate fi numit istorie. Ai dreptate. Sunt lucruri anterioare istoriei. De aceea şi vorbim de „preistorie”, pentru că avem doar o idee foarte vagă despre epoca în care se petreceau toate acestea. Totuşi, ştim unele lucruri despre aceşti oameni, numiţi preistorici. La fel ca oamenii din adevărata istorie (despre care va fi vorba din capitolul următor), şi aceştia aveau deja tot ceea ce avem noi astăzi: haine, case şi unelte; pluguri ca să are, cereale pentru pâine, vaci pentru lapte, oi pentru lână, câini pentru vânătoare şi pază. Îşi meşteriseră arc cu săgeţi, cască şi scut ca să se apere. Dar, vei spune tu, înainte de a ajunge aici, trebuie să fi fost un început. Nişte oameni s-au gândit obligatoriu la ele! Adevărat. Nu e de-a dreptul extraordinar să-ţi imaginezi că a existat neapărat o zi în care un om preistoric a avut ideea că e mai uşor să mănânci carnea animalelor ciupii ev ai fript o la foc? Poate cât Ideea a avut o <> femeie! Dar cineva a trebuit sil descopere cum să face focul. Înţelegi ce a reprezentat acest lucru? Să facă focul! Tu ai făcut focul? Evident, fără chibrituri. Pentru că încă nu existau chibrituri. Cu două bucăţi de lemn pe care le freci una de alta până când se încălzesc din ce în ce mai mult şi în cele din urmă se aprind. Încearcă şi tu o dată. Vei vedea cât e de greu. Şi a mai existat un om care a inventat uneltele. Primele unelte au fost, după toate probabilităţile, nişte simple crengi sau pietre. I) ar, foarte repede, oamenii au avut ideea să cioplească pietrele ca să le facă tăioase precum cuţitele. Au fost găsite în pământ multe dintre aceste pietre cioplite. Deoarece pe vremea aceea toate uneltele erau din piatră, această perioadă a fost numită „epoca pietrei”. Dar oamenii încă nu ştiau să construiască şi case. Evident, era foarte supărător, (iindcă atunci era mult mai frig decât astăzi. Iernile erau mai lungi şi verile mai scurte decât cele cunoscute de noi. Chiar şi văile puteau să rămână acoperite de zăpadă tot anul şi marii gheţari înaintau până în câmpii. De aceea, spunem că epoca de piatră a fost urmată de epoca glaciară. Oamenii preistorici sufereau de frig şi nu puteau decât să se bucure când găseau grote sau caverne care să-i protejeze cât de cât de vânt şi de frig. De aceea mai sunt numiţi şi „oamenii grotelor”. Şi ce-au mai inventat oamenii grotelor? Ai găsit? Vorbirea; adică, au început să formeze cuvinte. Animalele ştiu să scoată strigăte când le doare ceva sau lansează apeluri când presimt un pericol. Dar nu ştiu să le formuleze în cuvinte. Numai oamenii au această capacitate. Şi tocmai oamenii din preistorie au folosit prima dată cuvintele. Şi au mai inventat ceva deosebit de frumos. Sculptura în lemn şi pictura, după cum dovedesc numeroasele figuri gravate şi pictate descoperite pe pereţii grotelor. Chiar şi astăzi, un pictor nu ar putea să le facă mai bine. Ele reprezintă animale care nu mai există din timpuri imemoriale. Elefanţi cu o blană lungă şi lânoasă şi colţi enormi curbaţi (mamuţii) şi alte animale din era glaciară. De ce se crede că oamenii preistorici au pictat aceste animale pe pereţii grotelor? Doar ca element decorativ? Prea puţin probabil, pentru că grotele erau foarte întunecoase. Nu avem nicio certitudine, dar se presupune că au vrut Mamuţi, bivoli, cai sălbatici şi cerbi – pradă a unei vânători reuşite, ilustrată pe pereţii peşterilor în care locuiau oamenii în epoca de piatră.   să dea acestor desene o putere magică. Credeau că pictând animalele, le atrăgeau. Ca şi cum am spune: „Vorbeşti de lup şi lupul la uşă!“ Nu uita că aceste animale erau prada lor de vânătoare, fără de care ar fi murit de foame. Aşadar, reprezentarea lor ar putea să însemne că voiseră să inventeze magia. Ai li fost prea Inimos să reuşească. Dar, Im păcate, nimeni nu a reuşit până în prezent. Perioada glaciară a durat un timp inimaginabil. Câteva zeci de milioane de ani. A fost un lucru bun fiindcă oamenii, pentru care a gândi însemna un efort atât de mare, nu ar fi avut timp să realizeze (oate invenţiile. În cele din urmă, atmosfera s-a încălzit şi, vara, gheaţa im a mai rămas decât pe munţii înalţi. Odată cu căldura, oamenii, care erau deja asemănători cu noi, au învăţat să sădească plante în stepă, să macine grânele şi să facă un amestec pe care puteau apoi să-l coacă la foc. Aceasta a fost pâinea. Curând, au învăţat să ridice corturi şi să domesticească animalele care, până atunci, trăiau în libertate. S-au deplasat cu turmele lor aşa cum fac şi astăzi laponii. În acel timp, pădurile erau populate de foarte multe animale sălbatice, precum lupii şi urşii. Unii oameni, care îşi demonstraseră deja calităţile de inventatori, au avut atunci o idee extraordinară. Şi-au construit casele pe piloţi deasupra apei, creând astfel locuinţele lacustre. Dar şi-au perfecţionat şi uneltele din piatră. Au pus un mâner pietrei cioplite, după ce au găurit-o cu o piatră şi mai dură, obţinând o secure. Probabil că a fost foarte greu. Imaginează-ţi că, în ultimul moment, piatra se sparge. Atunci ar fi trebuit luat totul de la început. Apoi, aceşti oameni au avut ideea să facă recipiente din pământ, pe care le împodobeau cu desene şi le ardeau în cuptoare. În schimb, în cursul neoliticului, perioada cea mai recentă a pietrei, nu au mai pictat animale. La sfârşitul acestei perioade, care s-ar situa cam între şi 4.000 de ani î.Hr., au imaginat un nou fel de a fabrica unelte, superior celui precedent şi mai eficace. Descoperiseră metalul. Evident, nu au descoperit dintr-o dată toate metalele. Au început cu pietrele verzi, care se transformau în cupru când erau topite în foc. După ce era forjat, cuprul, strălucind frumos, putea fi folosit la fabricarea securilor sau a vârfurilor de săgeată. Dar cuprul era prea moale şi se tocea mai repede decât piatra. Însă oamenii au avut ideea să-i îmbunătăţească calităţile. S-au gândit să adauge cuprului un alt metal, deosebit de rar, dar care făcea cuprul mai rigid: staniul. Amestecul de cupru şi staniu a dat bronzul. Această perioadă, în cursul căreia oamenii au fabricat Sat lacustru – un sat construit pe piloni – din epoca de piatră timpurie sau din epoca de bronz, ceea ce înseamnă cam în urmă cu 8000 de ani.   din bronz coifurile şi săbiile, securile şi ceaunele, precum şi brăţările şi colierele, poartă, aşadar, numele de „epoca bronzului”. Aruncă o ultimă privire asupra acestor oameni, îmbrăcaţi cu piei de animale, care, în barca lor cioplită din trunchiul unui copac, vâslesc spre sălcii* lor Iacii st ic. Aduc cereale şi sare exl rasa din mine. Iţeau din potire frumoase din pământ ars, iar femeile şi copiii lor st* împodobesc cu pietre multicolore şi chiar cu bijuterii din aur. Crezi că de atunci s-au schimbat multe lucruri? Erau oameni ca şi noi, deseori răi unii cu alţii, care se puteau arăta plini de cruzime şi vicleni, cum ni se întâmplă şi nouă să fim, din păcate! Dar, la fel ca astăzi, se intâmplă ca o mamă să se sacrifice pentru copilul ei sau ca prietenii să moară din fidelitate unul faţă de celălalt. Toţi aceşti oameni nu erau nici superiori, nici inferiori nouă. E surprinzător? Lucrurile acestea se petreceau în urmă cu cel puţin 10 .000 de ani. De atunci, nu am avut timp să ne schimbăm prea mult! Uneori, când vorbim sau când mâncăm pâine, când folosim o unealtă sau când ne încălzim la un foc, ar trebui să fim recunoscători oamenilor din preistorie, cei mai mari inventatori care au existat vreodată. Ţara de pe malurile Nilului Regele Menes ♦ Egiptul •  Un imn închinat Nilului ♦ Faraonul ♦ Piramidele ♦ Religia Egiptului antic ♦ Sfinxul ♦ Hieroglifele ♦ Papirusul ♦ Revoluţia din Vechiul Imperiu- Reformele lui Akhenaton Acum, după cum ţi-am promis, va începe istoria. Ne aflăm în anul 3100 î.Hr. (adică în urmă cu 5100 de ani), perioadă în care, se crede, asupra Egiptului domnea un rege pe nume Menes. Dacă vrei să afli mai multe despre drumul care duce spre Egipt, te sfătuiesc să întrebi o rândunică. În fiecare toamnă, când vine frigul, ea zboară spre sud. Trece peste munţi, pe deasupra Italiei, apoi peste o parte din mare, înainte de a ajunge în Africa, în partea ei cea mai apropiată de Europa. Nu departe de această regiune se află Egiptul. în Africa e foarte cald şi nu plouă luni în şir. Vegetaţia e rară. Într-un mare număr de regiuni, găsim doar deşerturi. Este şi cazul ţinuturilor care se întind la stânga şi la dreapta Egiptului. Nici în Egipt nu plouă mult. I) ar ^ara mi arc nevoie1 eh1 ploaie, peni i u <A e i i nversată pe toată lungimea de un lluviu lung, Nilul. De două ori pe an, când ploile abundente îi alimentau izvoarele, Nilul ieşea din matcă şi inunda întreg ţinutul, obligând oamenii să se deplaseze cu barca printre case şi palmieri. Când apa se retrăgea, pământul era înmuiat şi fertilizat de un mâl foarte bogat. Atunci puteau să crească, ca nicăieri în altă parte, cerealele, coapte apoi de soare. De aceea, egiptenii, din timpuri foarte vechi, adresau imnuri Nilului, ca şi cum ar fi fost Dumnezeu în persoană. Vrei să cunoşti cântecul pe care l-au compus pentru el în urmă cu 4 .000 de ani? „Fii lăudat, o, Nil! Tu care ieşi din pământ şi vii spre noi ca să dăruieşti hrană Egiptului. Tu care ne irigi câmpurile şi ai fost creat să ne hrăneşti vitele. Tu care uzi deşertul, aflat departe de apă. Tu care faci să crească orzul şi să crească grâul. Tu care umpli hambarele. Tu care dai de mâncare săracilor. Pentru tine cântăm la harpă, pentru tine cântăm.” Astfel cântau egiptenii în acele timpuri. Şi aveau dreptate. Datorită Nilului, ţara a devenit atât de bogată, încât a ajuns o mare putere. Un rege domnea peste toţi egiptenii. Primul dintre aceşti regi a fost Menes. Îţi aminteşti de epoca domniei sale? Era prin anul 3100 î.Hr. Ştii ce nume aveau atunci regii Egiptului? Erau numiţi faraoni. Faraonul avea o putere foarte mare. Trăia într-un palat impozant de piatră, susţinut de coloane enorme şi având numeroase curţi interioare. Oamenii din ţară îi datorau supunere şi, dacă aşa hotăra, toţi erau obligaţi să muncească pentru el. Pe la anul 2500 î.Hr., un alt faraon, pe nume Keops, le-a poruncit tuturor supuşilor să lucreze la construirea mormântului său. Dorea ca edificiul să fie mare cât un munte – şi aşa s-a şi făcut. Îl putem vedea şi astăzi. Este celebra piramidă „a lui Keops”. Probabil că ai văzut-o în fotografii, dar nu-ţi poţi face o idee exactă a înălţimii sale. Înăuntrul ei ar putea să intre cea mai mare biserică. Escaladarea enormelor ei blocuri de piatră seamănă cu ascensiunea pe un munte. Şi totuşi, oamenii au transportat acele blocuri enorme, le-au lipit unele de altele, fără maşini, cel mult cu scripeţi şi pârghii. Oamenii trăgeau şi împingeau doar cu mâinile. Imaginează-ţi această muncă sub soarele fierbinte al Africii! Zeci de mii de oameni au muncit timp de ani de zile la mormântul regelui. Blocurile de piatră erau aduse cu care cu boi, însă erau urcate prin forţa omului.   Timp de treizeci de ani, aproape o sută de mii de oameni au trudit pentru faraon, în afara perioadelor când se efectuau muncile la câmp. Când cădeau de oboseală, supraveghetorii îi biciuiau ca să-i oblige. Să continue munca. Cu preţul unei strădanii teribile, au tras şi ridicat greutăţi colosale. Şi toate acestea ca să construiască mormântul regelui! Ce idee ciudată, vei spune tu, să vrei să-ţi construieşti un mormânt atât de mare! Cauza o constituia religia vechiului Egipt. Egiptenii venerau atunci mulţi zei. (Cei care cred în mai mulţi zei se numesc „politeişti”) Credeau că unii dintre zeii lor erau foşti regi care, cu mult înaintea lor, domniseră pe pământ, precum zeul Osiris şi soţia lui Isis. Erau convinşi că Soarele era o divinitate, pe care o numeau Amon. Lumea subterană avea şi ea zeul ei, pe nume Anubis, reprezentat cu un cap de şacal. Egiptenii aveau certitudinea că faraonul ora (iul /oului soare. A ll (ol de co Io ar (i inspirai al Ala lua mit şi clo c: o ar (i acceptat să i se supună orbeşte? Ca să şi venereze zoii, dăltuiau în piatră sculpturi maiestuoase, înalte cât un imobil cu cinci etaje. Au construit temple la fel de mari ca un oraş întreg. În faţa acestor temple, au ridicat nişte pietre de granit, dintr-un singur bloc şi a căror extremitate se termină în formă ascuţită. Aceste pietre poartă numele de „obeliscuri” (un nume care vine din greceşte şi înseamnă „suliţă mică”). În unele oraşe din Europa, ca Paris, în Piaţa Concorde, poţi vedea obeliscuri aduse din Egipt. Religia egipteană atribuie un caracter sacru unor animale – de exemplu, pisica –, la fel cum reprezenta unii zei sub trăsăturile unui animal. Sfinxul, cu corpul lui de leu şi capul de om, întruchipa şi el un zeu puternic. Sculptura care îl reprezintă lângă piramide este atât demare, încât ar putea să conţină un templu. De mai bine de cinci mii de ani, acoperit din când în când de nisipul deşertului, sfinxul veghează asupra mormintelor faraonilor. Cine ştie cât amar de vreme le va mai străjui astfel? Trăsătura predominantă a acestei religii uimitoare a egiptenilor era credinţa conform căreia, după moarte, sufletul omului părăseşte corpul, dar continuă, într-un fel sau altul, să aibă nevoie de el şi după moarte. Sufletul nu putea să fie nemuritor dacă trupul putrezea. De aceea, conservarea corpurilor era foarte importantă. Trupurile morţilor erau frecate cu balsamuri şi sucuri de plante, apoi erau înfăşurate în fâşii lungi de pânză ca să fie evitată putrefacţia. Acestor corpuri astfel conservate li s-a dat numele de „mumii”. Chiar şi astăzi, după mii de ani, aceste mumii au rămas intacte. Ele erau introduse într-un sicriu de lemn, care era aşezat într-un sicriu de piatră. Iar acesta din urmă nu era pus direct sub pământ, ci într-o stâncă scobită în interior în acest scop. Cei care aveau mijloacele necesare, precum „Fiul Soarelui”, regele Keops, îşi construiau un munte de pietre ca să-şi. Adăpostească sicriul, cu speranţa că mumia lui, adânc îngropată în interior, va fi acolo în siguranţă. Din păcate, eforturile şi puterea regelui Keops au fost zadarnice. Piramida sa a fost găsită goală! în schimb, au fost găsite în morminte mumiile altor faraoni şi ale multor egipteni din acea epocă. Mormintele seamănă cu nişte aparta- Un egiptean mort este adus în ultimul său lăcaş. Pe pereţi sunt ilustrate imagini de luptă, misiuni, precum şi trecerea sufletului în lumea de dincolo, cu ajutorul unui vapor.   mente, unde sufletele puteau veni să-şi viziteze corpul. De aceea găsim acolo şi alimente, obiecte de mobilier, haine şi numeroase picturi care reprezentau scene din viaţa defunctului, precum şi propria efigie, pentru ca sufletul, când îl vizita, să nu greşească mormântul. Când privim marile statui din piatră şi frescele superbe în culori bogate de pe pereţii mormintelor, ne putem imagina modul de viaţă al egiptenilor din acele timpuri. Desigur, aceste picturi nu constituie o reproducere exactă a realităţii. De exemplu, două obiecte care ar trebui să fie plasate unul în spatele celuilalt sunt în general reprezentate unul peste altul. Personajele au poziţii rigide. Corpul lor e văzut din faţă, dar mâinile şi picioarele sunt figurate din profil, ceea ce le conferă o atitudine ţeapănă. În schimb, evocarea modului de viaţă de atunci este redat în cele mai mici amănunte. Vedem, pe malul Nilului, oameni prinzând gâşte sălbatice cu plase mari sau vâslind în barca lor şi pescuind cu harpoane mari. Îi vedem cum atrăgeau apa în canale peni i n li ipur. I ogi tarelor, cum duceau la păşune turmele de vad şi de capre, cum «ulege. Ui gi. Inele şi făceau pâine, cum confecţionau încălţămite şi haine, cum prelucrau sticla – exista deja! —, cum fabricau ţigla şi construiau case. Vedem şi fetiţele jucându-se cu mingea sau cântând la flaut, soldaţi plecând la război sau întorcându-se cu străinii pe care i-au capturat, îndeosebi negri. în mormintele nobililor, pot fi văzuţi emisari străini sosind încărcaţi cu daruri sau faraonul înmânând decoraţii miniştrilor credincioşi. Mai vedem defuncţi rugându-se, cu mâinile ridicate, în faţa reprezentărilor propriilor divinităţi, sau la ei acasă, cu ocazia unui banchet, în mijlocul cântăreţilor care se acompaniază cu o harpă sau a saltimbancilor făcând tumbe. Alături de aceste fresce policrome, găsim, în general, desene mici reprezentând cucuvele şi oameni, embleme, flori, corturi, scarabei, recipiente, dar şi rânduri de linii frânte şi spirale, strâns îmbinate. Ce-ar putea să însemne? Nu sunt desene, ci semne ale scrierii egiptene, numite hieroglife. Egiptenii erau atât de mândri de ele, încât le confereau o valoare aproape sacră şi îi considera pe scribi ca îndelet- nicindu-se cu profesiunea cea mai elevată. Vrei să ştii cum se scrie cu astfel de semne? învăţarea acestui mod de scriere nu era, desigur, uşoară, deoarece scrierea hieroglifică seamănă în chip ciudat cu un rebus. Când egiptenii voiau să scrie numele zeului Osiris – Wosiri, în egipteana veche –, desenau un tron, denumit „wos“, şi un ochi, numit „iri“. Împreună formau „Wosiri”. Şi, ca să nu se creadă că însemna „ochiul tronului”, ei desenau în general alături emblema proprie a fiecărui zeu. Gândiţi-vă la crucea pe care o trasăm lângă numele unei persoane când vrem să indicăm că este decedată. Acum ştii să scrii „Osiris” cu hieroglife. Dar îţi poţi închipui ce munca enormă a trebuit înfăptuită pentru descifrarea tuturor acestor semne, când cercetătorii au început să se intereseze de ele, în urmă cu aproximativ o sută optzeci de ani? Descifrarea lor a fost posibilă datorită descoperirii unei pietre pe care un text era gravat în caractere greceşti (pe care le cunoşteam), şi în hieroglife. Cu toate acestea, a fost un incredibil joc de ghicitori căruia erudiţii i-au consacrat întreaga viaţă. Asla/i, înţelegem aproape loale semnele vechilor egipteni. Nn doar ce se află pe pereţii palatelor şi ale- templelor, ei şi în cărţi, chiar dacă aceste caractere nu sunt la fel de distincte. Ei, da, oamenii din vechiul Egipt aveau deja cărţi! Le fabricau nu din hârtie, ci dintr-un fel de stuf din Nil, nimit „papirus” în greceşte. Aceste cărţi aveau forma unor benzi lungi care puteau fi rulate. Au fost găsite multe astfel de suluri. De când am învăţat să le citim mai bine, descoperim aproape în fiecare zi mai mult din înţelepciunea şi inteligenţa egiptenilor din acea vreme. Vrei să vezi cum suna o maximă scrisă acum cinci mii de ani? Citeşte cu atenţie şi gândeşte-te o clipă: „Cuvintele înţelepte sunt mai rare decât piatra de smarald, totuşi le auzim rostite de gura umilelor servitoare care macină grânele”. Datorită înţelepciunii şi puterii egiptenilor, imperiul lor s-a întins pe o perioadă foarte lungă de aproape trei mii de ani. Dintre toate imperiile cunoscute până astăzi, al lor a fost cel care a durat cel mai mult timp. După cum au ştiut să-şi mimifice morţii pentru a nu putrezi, tot aşa au ştiut să-şi menţină tradiţiile de-a lungul secolelor. De altfel, preoţii aveau grijă ca fiii să repete ce realizaseră taţii înaintea lor. Tot ce venea de la cei din vechime avea un caracter sacru. Oamenii s-au revoltat doar de două ori împotriva acestei supuneri autoritare faţă de tradiţie. Prima dată, cu puţin timp după domnia lui Keops, pe la anul 2100 î.Hr., oamenii din popor au încercat să schimbe totul. Ei s-au ridicat contra faraonului, i-au asasinat înalţii funcţionari şi au scos mumiile din morminte. „Cei care altădată nu aveau nici măcar sandale aveau acum comori, iar cei care purtau straie scumpe merg acum în zdrenţe”, se poate citi pe un sul de papirus. Şi mai departe: „Ţara se învârteşte asemenea roţii olarului”. Dar acest episod nu a durat mult timp. S-a revenit foarte repede la sistemul vechi, unul poate şi mai constrângător decât cel de dinainte. A doua oară, un faraon a încercat să rupă tradiţia şi să schimbe lucrurile. Numele lui era Akhenaton şi a trăit pe la anul 1370 î.Hr. Akhenaton era un om remarcabil. El considera neverosimilă credinţa egipteană în existenţa a numeroase divinităţi şi în practicile sale misterioase. El s-a adresat poporului astfel: „Există doar un singur zeu, Soarele, ale cărui raze sunt sursă a vieţii Num, tl Inii robule să i adresaţi rugile voastre”. Vechile temple au fost închise şi faraonul Akhenaton s-a instalat împreună cu soţia într-un nou palat. Fiind împotriva a tot ceea ce era vechi şi susţinând orice idee nouă, el a poruncit să-i fie decorate zidurile palatului după noul mod artistic, înlocuind severitatea, rigiditatea şi solemnitatea tradiţionale cu forme naturale şi suple. Dar acestea nu erau pe placul poporului, care voia să vadă doar ceea ce era obişnuit de secole. Imediat după moartea lui Akhenaton, egiptenii au revenit la cutumele şi la stilul de altădată, care s-au menţinut până la sfârşitul imperiului egiptean. Ca pe timpul regelui Menes, egiptenii au continuat, timp de aproape trei secole şi jumătate, să mumifice morţii, să scrie cu hieroglife, să se roage aceloraşi zei. Şi au continuat să onoreze pisicile ca pe nişte animale sacre. Personal, cel puţin în acest domeniu, le dau dreptate egiptenilor!

Al Doilea Razboi Mondial  de Winston Churchill volumul 1 Cuvânt înainte   Memoriile din anii celui de-al doilea război mondial ale lui Winston Churchill apar acum într-o versiune condensată, în traducere românească. A trebuit să se prăbuşească regimul comunist, pentru ca această lucrare fundamentală, fără de care este imposibilă cunoaşterea marii conflagraţii din anii 1939-1945, să vadă lumina tiparului în ţara noastră. Churchill nu are nevoie de prezentare: a fost una dintre cele mai mari personalităţi din istoria lumii, omul politic prin excelentă, pentru care interesele britanice – ale Marii Britanii şi ale imperiului britanic – au fost mai presus de orice consideraţie şi scrupule. De l-ar fi cunoscut, Machiavelli l-ar fi zugrăvit în Principele său ca un model al divorţului dintre politică şi morală. Apariţia memoriilor sale în tălmăcire românească oferă posibilitatea cititorului din ţara noastră să cunoască pe unul dintre principalii actori ai marii drame, jucate pe scena istoriei în anii 1939 - 1945, şi să înţeleagă mobilurile ce l-au călăuzit în deciziile sale politice şi militare. Nu mulţi oameni de stat au purtat pe umerii lor o povară atât de imensă ca aceea care a apăsat asupra premierului britanic în anii celui de-al doilea război mondial. Churchill a purtat-o însă cu conştiinţa unui slujitor devotat al statului. După căderea comunismului, marele public din România, a aflat ceea ce istoricii şi cei care aveau acces la literatura străină ştiau de mult: Churchill poartă o mare răspundere pentru includerea României în sfera de hegemonie a Uniunii Sovietice. În primăvara anului 1944, când Armata Roşie ocupase nordul Moldovei şi al Basarabiei, Churchill a considerat necesar ca, în perspectiva pătrunderii forţelor militare sovietice în Balcani, să fixeze cu Stalin zonele de interese ale Londrei şi Moscovei în aria sud-est europeană. În această parte a continentului, Marea Britanie era vital interesată doar de Grecia. Această ţară, dacă ar fi fost ocupată de Armata Roşie, ar fi putut constitui o ameninţare pentru securitatea Suezului, jalon de excepţională însemnătate strategică pe drumul imperial dintre metropola britanică şi posesiunile sale africane şi asiatice. A-l convinge pe Stalin să nu-şi trimită soldaţii în Grecia şi să nu-i sprijine pe comuniştii greci, care dispuneau de mijloacele de forţă pentru a cuceri puterea, a devenit un obiectiv fundamental al premierului britanic. În lunile mai-octombrie 1944, diplomaţia engleză a desfăşurat o intensă activitate în această direcţie, având ca punct de plecare principiul: România în schimbul Greciei, adică recunoaşterea unui drept de „first say” de primă şi hotărâtoare rostire pentru URSS în problemele româneşti, pentru Marea Britanie în cele greceşti. În octombrie, în timpul vizitei sale la Moscova, Churchill a fixat în procente influenţa Uniunii Sovietice şi a Marii Britanii în ţările Europei de Sud-Est. În România, URSS urma să deţină 90 de procente. În realitate, aşa cum reiese din documentele cunoscute acum, Churchill nu a informat exact Washingtonul asupra conţinutului înţelegerii sale cu Stalin. Totodată, în ciuda afirmaţiei lui că acordul anglo-sovietic din octombrie 1944 era valabil numai până la sfârşitul războiului, arhivele britanice arată că nu a fost stabilit niciun termen final al înţelegerii. Churchill nu poate fi condamnat că a pus interesele britanice înaintea celor ale ţărilor aruncate sub cizma sovietică. Egoismul naţional este legea dură a relaţiilor internaţionale. Dar Churchill trebuie condamnat pentru că a ascuns adevărul liderilor partidelor democratice din ţările est-europene atribuite Moscovei, lăsându-i să spere într-un sprijin britanic. Churchill mai trebuie condamnat pentru că a învăluit aceste acorduri cu dictatorul sovietic într-o retorică generoasă despre apărarea democraţiei, dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta etc. Atât Churchill cât şi Roosevelt s-au făcut a uita că între regimul stalinist şi cel nazist nu era nicio deosebire de esenţă. Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Iugoslavia, Bulgaria şi Albania, ţări dezmembrate, ocupate sau controlate de Reichul hitlerist, au trecut sub dominaţia sovietică. Evident, înaintarea Armatei Roşii şi prezenţa pe teritoriul acestor ţări a fost un factor decisiv al procesului de sovietizare, dar Churchill s-a arătat total indiferent faţă de soarta acestor popoare. Când emisarul său în Iugoslavia, Fitzroy MacLean, l-a avertizat asupra acţiunii comuniştilor în vederea acaparării puterii, Churchill l-a întrebat ironic: „Vreţi să vă stabiliţi în Iugoslavia după război?” Premierul britanic a întruchipat la perfecţie tipul Principelui machiavellic: Politica, înainte de toate, succesul politic, fără de niciun fel de considerente morale. Churchill rămâne o figură istorică de dimensiuni considerabile. Iată de ce citirea memoriilor sale este nu numai folositoare, dar şi obligatorie. FLORIN CONSTANTINIU   Prefaţă   Winston Churchill (1874-1965) a fost fiul mai mare al Lordului Randolph Churchill şi al soţiei sale de origine americană Jennie Jerome. În 1908 s-a căsătorit cu Clementine Hozier, care l-a sprijinit în viaţă. Au avut împreună patru fiice şi un fiu. Churchill a intrat în armată în 1895 şi a fost în serviciul militar în Cuba, India, Egipt şi Sudan. Primele lui lucrări au fost: Povestea Forţei Terestre Malarand (1898), Războiul râului (1899) şi Savrola (1900), singurul lui roman. Ca trimis special al ziarului Morning Post a fost implicat în războiul contra burilor, a fost luat prizonier şi a evadat. Experienţa lui a dus la scrierea lucrărilor De la Londra la Ladysmith, via Pretoria şi Marşul lui Ian Hamilton, ambele publicate în 1900. Şi-a început cariera politică în octombrie 1900, când a fost ales parlamentar de Oldham din partea Partidului Conservator. Totuşi, patru ani mai târziu, s-a alăturat Partidului Liberal. În 1906 a devenit subsecretar de stat pentru colonii şi şi-a exprimat dorinţa pentru reforme în scrieri, ca de pildă, Călătoria mea africană (1908). A devenit preşedintele Camerei de Comerţ în 1908 şi ministru de Interne în 1910; împreună cu Lloyd George, a introdus legislaţia socială care a ajutat mult la punerea bazelor Angliei moderne. Pentru că a prevăzut posibilitatea unui război cu Germania după criza de la Agadir, în octombrie 1911, a fost numit Prim Lord al Amiralităţii. El a făcut schimbări majore, inclusiv cea de modernizare şi pregătire a Marinei Regale pentru război, în ciuda nepopularităţii lui în Cabinet provocată de costurile implicate de aceasta. Totuşi în mai 1915, presat de opoziţie, a părăsit Amiralitatea şi a servit un timp ca locotenent-colonel în Franţa. În iulie 1917 Lloyd George l-a numit ministru al Muniţiilor, iar în anul următor, secretar de stat al Războiului şi Aerului. În 1924 s-a realăturat Partidului Conservator iar Baldwin l-a numit ministru de Finanţe. În ianuarie 1931 şi-a dat demisia, iar în anii 30 a scris numeroase cărţi, printre care Tinereţea mea (1930), Gânduri aventuri (1932) şi Mari contemporani (1937). Lui Churchill i s-a cerut din nou să ocupe o funcţie în 1939 după invazia germanilor în Polonia, iar când Chamberlain a fost silit să demisioneze pentru că Partidul Laburist n-a vrut să lucreze cu el, Churchill a devenit prim-ministru (mai 1940 – mai 1945). După 1945, şi-a petrecut tot timpul scriind Al doilea război mondial şi a revenit la post în 1951. În 1953 a acceptat Jartiera, iar în aprilie 1955 a cucerit de asemeni Premiul Nobel pentru literatură. În aprilie 1955 şi-a dat demisia din funcţia de prim-ministru din cauza bolii avansate, dar a continuat să scrie. Istoria popoarelor de limbă engleză (1956-58) este principala lui lucrare din această perioadă. A murit la vârsta de nouăzeci de ani.                       Notă   Al doilea război mondial este o prescurtare a următoarelor volume ale lui Sir Winston Churchill, realizată de Deni Kelly:   Furtuna se adună (1919 – 10 mai 1940) Ora cea mai frumoasă (1940) Marea alianţă (1941) Cumpăna sorţii (1942 – iulie 1944) Triumf şi tragedie (6 iunie 1944 – 25 iulie 1945)   Spaţiul a necesitat omiterea a numeroase pagini din aceste volume, iar continuitatea şi proporţia au cerut rearanjarea considerabilă a textului rămas. Totuşi, în afara câtorva fraze de legătură, nesemnificative ca număr, această formă prescurtată este redactată în întregime cu propriile cuvinte ale lui Sir Winston Churchill.