Cărți istorie

ISTORIA LUMII   A fost odată… Trecut si amintire •  Inainte de a exista oamenii • Şopârle gigantice •  Pământ fara viaţă •  Soare fără pământ • Ce este istoria?     Toate poveştile încep cu „a fost odată”. Istoria noastră vorbeşte doar despre ce a fost. Îţi aminteşti? A fost odată când erai mic. Când, ţinăndu-te pe picioare, abia reuşeai s-o prinzi de mână pe mama ta. Povestea ta ar putea să înceapă astfel: „A fost odată un băieţel – sau o fetiţă. Acest copil sunt eu". Dar, înainte de a fi copilaş, ai fost un bebeluş. Despre asta nu-ţi poţi aminti, totuşi ştii. Înaintea ta, tatăl tau şi mama ta au fost şi ei mici, după cum au fost şi bunicii bunicele tale mai demult. Totuşi, şi de toate acestea eşti conştient. Nu spunem despre ei că sunt bătrâni? Dar şi ei au avut bunici şi bunice. Şi ei spuneau: „A fost odată…” Am putea continua să ne întoarcem astfel în timp. În spatele fiecărui „a fost odată”, se va afla mereu un altul. Te-ai aşezat vreodată între două oglinzi? Te sfătuiesc să încerci. Vei vedea un şir de oglinzi, din ce în ce mai îndepărtate, din ce în ce mai mici şi din ce în ce mai neclare, o infinitate de oglinzi dintre care niciuna nu este ultima. Chiar dacă nu le mai desluşim, alte oglinzi urmează după cea pe care o credeam a fi ultima. Deşi nu le vezi, ştii totuşi că se află acolo, dincolo de ceea ce vezi. Exact acelaşi lucru se întâmplă cu „a fost odată”. Nu ne putem imagina că se poate întrerupe firul la un moment dat. Bunicul bunicului bunicului bunicului… Nu-i aşa că-ţi vine ameţeala? Totuşi, mai spune-o o dată, lent de data aceasta, şi vei reuşi să-ţi imaginezi. Repetând, ajungem repede la perioade din ce în ce mai vechi. Te afunzi în timp ca în şirul nesfârşit de oglinzi. Nici în acest caz nu vom ajunge vreodată la începutul timpului, deoarece în spatele fiecărui început există întotdeauna un nou „a fost odată”. E ca un puţ fără fund. Te cuprinde ameţeala dacă te uiţi în el? Şi pe mine! De aceea vom arunca o hârtie aprinsă în acest puţ infinit de adânc. Hârtia va cădea lent, va coborî din ce în ce mai jos. Totuşi, în căderea ei, va lumina pereţii puţului. O vezi coborând? Acum a ajuns atât de departe, încât seamănă cu o stea mică de tot în mijlocul întunericului. Apoi se face şi mai mică şi până la urmă nu o mai vedem.   Dacă te aşezi între două oglinzi şi încerci să numeri de câte ori îţi vezi chipul, lui vei ajunge niciodată la bun sfârşit.   La fel se întâmplă cu amintirea. Ea ne luminează cunoaşterea trecutului. Mai întâi, luminează propriul nostru trecut, apoi facem apel la amintirile celor în vârstă, căutăm scrisori ale persoanelor decedate. Căutăm alte „lumini” care, de fiecare dată, se vor revărsa peste un trecut din ce în ce mai îndepărtat. Există clădiri unde sunt depozitate o mulţime de documente vechi, scrise cu foarte mult timp în urmă, numite arhive. Printre aceste arhive, găsim scrisori datând de câteva sute de ani. Într-o zi, într-unul dintre aceste locuri, mi-a căzut în mână o scrisoare conţinând doar aceste cuvinte: „Dragă mămico, ieri am avut trufe delicioase la masa de prânz. Semnat: Caetano”. Fusese scrisă în urmă cu patru sute de ani de un prinţişor italian. Trufele sunt o bunătate de ciuperci! Dar timpul pentru citirea acestui mesaj a durat doar o clipă. Pentru că lumina coboară din ce în ce mai repede. 1.000 de ani, 2.000 de ani, 5.000 de ani, 10.000 de ani… Şi în vremea aceea existau copii cărora le plăceau mâncărurile gustoase, numai că ei nu ştiau să scrie. 20.000, 50.000 de ani. Oamenii spuneau şi-atunci, ca noi: „A losl odată”. Acum, lumina amintirii noasl re devine’ micit ele lot. ^i, la un moment dai, nu mailuminează. Lotuşi, ştim că ea îşi continuă drumul până în timpuri şi mai îndepărtate, când omul nu exista, când munţii nu arătau aşa cum îi vedem astăzi. Unii erau mai înalţi, dar, de-a lungul timpului, ploaia i-a erodat până când au ajuns simple coline. Alţi munţi încă nu existau, dar au ieşit lent la suprafaţă din oceane, efort care le-a luat milioane şi milioane de ani. înainte de apariţia acestor munţi, au existat animale foarte diferite de cele de astăzi. Erau gigantice şi semănau cu balaurii. De unde ştim? Uneori le găsim oasele îngropate adânc în pământ. De exemplu, la Muzeul de Istorie Naturală din Viena (Austria), poţi să vezi un diplodocus. Un nume foarte ciudat, nu-i aşa? Dar animalul este şi mai ciudat. N-ar fi putut să încapă într-o cameră din casa ta, nici măcar în două! Era înalt cât cei mai înalţi copaci şi avea o coadă lungă cât jumătate dintr-un teren de fotbal. Îţi închipui ce zgomot făcea o astfel de şopârlă gigantică – pentru că diplodocus era o şopârlă enormă – când mergea prin pădurea virgină? Dar tot nu am ajuns la începutul timpurilor. Ne tot întoarcem cu milioane de ani. Uşor de spus! Totuşi, gândeşte-te un moment. Ştii cât durează o secundă? Cât numeri repede până la trei. Şi cât durează o mie de milioane de scunde? Treizeci şi doi de ani! Acum e rândul tău să-ţi imaginezi cât durează o mie de milioane de ani! Pe Uriaşa şopârlă Diplodocus, care a trăit pe pământ cu mult înainte de apariţia omului şi a munţilor din ziua de astăzi. Deşi extrem de puternică, era neagresivă   vremea aeeca, nu existau animale mari, ei doar melc i a.< nici Şi dacă ne depărtăm şi mai mult în timp, nu mai găsim nici plante. Întreg pământul era „deşertic şi fără viaţă”. Nu exista nimic. Nic i un copac, niciun tufiş, niciun fir de iarbă, nicio floare, nici cel mai mic colţ de verdeaţă. Doar un deşert plin de pietre şi marea! O mare fără peşti, fără scoici şi chiar fără mâl. Dar, atunci când asculţi valurile, ce-ţi spun ele? „A foat odată”. Acest „odată” te trimite la o epocă în care Pământul nu era poate decât o masă gazoasă, o nebuloasă, precum acelea, mult mai mari, pe care le putem vedea astăzi cu telescopul. Timp de miliarde şi miliarde de ani, fără stânci, fără apă, fără viaţă, această nebuloasă s-a rotit în jurul Soarelui. Şi înainte? înainte, Soarele, drăguţul nostru de soare, nu exista nici ei. Doar nişte stele necunoscute cu dimensiuni enorme şi corpuri cereşti mai mici se roteau între nebuloase, în spaţiul infinit. „A fost odată…” Dacă mă aplec mai mult, iar mă cuprinde ameţeala. Haide, vino cu mine! E preferabil să ne întoarcem cât mai repede şi să revenim spre Soare, Pământ, frumoasele oceane, plante, scoici, şopârle gigantice, spre munţii noştri şi, în sfârşit, spre oameni. Drumul înapoi ne dă acelaşi sentiment ca acela pe care îl avem atunci când ne întoarcem acasă? Pentru ca de acum înainte să nu mai fim traşi din nou spre adâncurile nevăzute ale puţului de acest „A fost odată”, ne vom grăbi de fiecare dată să adăugăm: „Stai puţin! Când s-a întâmplat asta?” Şi mai există o întrebate, care şi ea ne trimite le istorie: „Ce s-a întâmplat?” Bineînţeles, nu vorbim de orice istorie, ci de acea pe care o numim istoria lumii. Şi cu ea vom începe acum. Cei mai mari inventatori care au existat vreodată Maxilarul inferior al omului de Heidelberg ♦ Omul de Neandertal Preistoria ♦ Focul ♦ Uneltele ♦ Oamenii grotelor •  Limbajul ♦ Pictura ♦ Magia •  Perioada glaciară şi paleoliticul inferior ♦ Neoliticul ♦ Construcţiile pe piloţi •  Oameni ca mine şi ca tine într-o zi, la Heidelberg, a fost săpată o pivniţă. Oamenii au găsit acolo un os, adânc îngropat în pământ. Era un os uman. Maxilarul de jos. Numai că nicio fiinţă omenească nu are astăzi un maxilar atât de puternic cu dinţii atât de tari! Ne imaginăm cu uşurinţă că omul înzestrat cu un astfel de maxilar era în stare să muşte zdravăn. Acest om a trăit, după toate probabilităţile, cu foarte mult timp în urmă, altfel niciodată acest os nu ar fi fost îngropat atât de adânc în pământ! în altă zi, tot în Germania, la Neanderthal, a fost descoperit un craniu uman. Acest craniu era foarte interesant deoarece nimeni nu are astăzi unul asemănător. Fruntea era ca să spunem aşa inexistentă, marcată doar de două protuberanţe mari deasupra sprâncenelor. Dar, după cum se ştie, în spatele frunţii se află centrul gândirii. Aşadar, ne putem imagina că, dacă acest om nu avea frunte, probabil că nici nu gândea prea mult, sau că gânditul îl costa probabil mai multe eforturi decât pe noi. Am putea spune: „Au fost odată nişte oameni care nu erau în stare să gândească la fel ca noi, dar erau înzestraţi cu o dentiţie mai bună ca a noastră pentru a mânca”. Stai puţin! vei zice. Nu aşa ne-am înţeles. Aş vrea să ştiu când au trăit aceşti oameni, cine erau şi ce s-a întâmplat cu ei. întrebările tale mă fac să roşesc de jenă, pentru că nu pot să-ţi răspund: încă nu ştim cu exactitate. Dar, într-o zi, vom şti cu siguranţă. De altfel, când vei fi mare, vei putea şi tu să ne ajuţi să căutăm. Neştiinţa noastră provine din faptul că nu avem nicio dovadă scrisă de la aceşti oameni: ei nu cunoşteau scrisul. În plus, amintirea noastră nu poate ajunge atât de departe! (Când recitesc acest capitol, scris cu mulţi ani în urma, am mai puţine motive sa roşesc. Chiar dacă unele lucruri spuse aici nu mai sunt întru totul exacte, nu m-am înşelat în previziunile mele. În cursul ultimilor ani, cunoaşterea noastră a progresat şi astăzi ştim mult mai mult despre epoca în care au trăit aceşti oameni. Datorăm acest lucru unor oameni de ştiinţă care au descoperit că unele materiale ca lemnul, fibrele vegetale şi stânca vulcanică se transformă lent, dar regulat. Studiul acestui proces permite stabilirea momentului în care aceste materiale au luat naştere. De la aceste descoperiri în Germania, săpăturile arheologice s-au înmulţit şi au fost găsite alte oseminte umane. Astfel, în Asia şi China, au fost găsite oase cel puţin la fel de vechi ca maxilarul descoperit la Heidelberg. Acei oameni cu două cucuie mari în loc de frunte şi cu creier mic erau strămoşii noştri care, în urmă poate cu două milioane de ani, au început să folosească piatra drept unealtă. Oamenii de Neanderthal au apărut în urmă cu 100 .000 de ani şi au populat Pământul timp de aproximativ 70.000 de ani şi le datorez câteva scuze. Chiar dacă fruntea lor se reducea la două protuberanţe, creierul lor era în realitate doar cu puţin mai mic decât cel al majorităţii oamenilor de astăzi. În ceea ce priveşte grupul uman având caracterele omului modern, acesta ar exista doar de aproximativ 30.000 de ani.) Dar, o să-mi replici tu, faptul că folosesc mereu cuvântul „aproximativ”, fără să dau nume şi nici date precise, nu poate fi numit istorie. Ai dreptate. Sunt lucruri anterioare istoriei. De aceea şi vorbim de „preistorie”, pentru că avem doar o idee foarte vagă despre epoca în care se petreceau toate acestea. Totuşi, ştim unele lucruri despre aceşti oameni, numiţi preistorici. La fel ca oamenii din adevărata istorie (despre care va fi vorba din capitolul următor), şi aceştia aveau deja tot ceea ce avem noi astăzi: haine, case şi unelte; pluguri ca să are, cereale pentru pâine, vaci pentru lapte, oi pentru lână, câini pentru vânătoare şi pază. Îşi meşteriseră arc cu săgeţi, cască şi scut ca să se apere. Dar, vei spune tu, înainte de a ajunge aici, trebuie să fi fost un început. Nişte oameni s-au gândit obligatoriu la ele! Adevărat. Nu e de-a dreptul extraordinar să-ţi imaginezi că a existat neapărat o zi în care un om preistoric a avut ideea că e mai uşor să mănânci carnea animalelor ciupii ev ai fript o la foc? Poate cât Ideea a avut o <> femeie! Dar cineva a trebuit sil descopere cum să face focul. Înţelegi ce a reprezentat acest lucru? Să facă focul! Tu ai făcut focul? Evident, fără chibrituri. Pentru că încă nu existau chibrituri. Cu două bucăţi de lemn pe care le freci una de alta până când se încălzesc din ce în ce mai mult şi în cele din urmă se aprind. Încearcă şi tu o dată. Vei vedea cât e de greu. Şi a mai existat un om care a inventat uneltele. Primele unelte au fost, după toate probabilităţile, nişte simple crengi sau pietre. I) ar, foarte repede, oamenii au avut ideea să cioplească pietrele ca să le facă tăioase precum cuţitele. Au fost găsite în pământ multe dintre aceste pietre cioplite. Deoarece pe vremea aceea toate uneltele erau din piatră, această perioadă a fost numită „epoca pietrei”. Dar oamenii încă nu ştiau să construiască şi case. Evident, era foarte supărător, (iindcă atunci era mult mai frig decât astăzi. Iernile erau mai lungi şi verile mai scurte decât cele cunoscute de noi. Chiar şi văile puteau să rămână acoperite de zăpadă tot anul şi marii gheţari înaintau până în câmpii. De aceea, spunem că epoca de piatră a fost urmată de epoca glaciară. Oamenii preistorici sufereau de frig şi nu puteau decât să se bucure când găseau grote sau caverne care să-i protejeze cât de cât de vânt şi de frig. De aceea mai sunt numiţi şi „oamenii grotelor”. Şi ce-au mai inventat oamenii grotelor? Ai găsit? Vorbirea; adică, au început să formeze cuvinte. Animalele ştiu să scoată strigăte când le doare ceva sau lansează apeluri când presimt un pericol. Dar nu ştiu să le formuleze în cuvinte. Numai oamenii au această capacitate. Şi tocmai oamenii din preistorie au folosit prima dată cuvintele. Şi au mai inventat ceva deosebit de frumos. Sculptura în lemn şi pictura, după cum dovedesc numeroasele figuri gravate şi pictate descoperite pe pereţii grotelor. Chiar şi astăzi, un pictor nu ar putea să le facă mai bine. Ele reprezintă animale care nu mai există din timpuri imemoriale. Elefanţi cu o blană lungă şi lânoasă şi colţi enormi curbaţi (mamuţii) şi alte animale din era glaciară. De ce se crede că oamenii preistorici au pictat aceste animale pe pereţii grotelor? Doar ca element decorativ? Prea puţin probabil, pentru că grotele erau foarte întunecoase. Nu avem nicio certitudine, dar se presupune că au vrut Mamuţi, bivoli, cai sălbatici şi cerbi – pradă a unei vânători reuşite, ilustrată pe pereţii peşterilor în care locuiau oamenii în epoca de piatră.   să dea acestor desene o putere magică. Credeau că pictând animalele, le atrăgeau. Ca şi cum am spune: „Vorbeşti de lup şi lupul la uşă!“ Nu uita că aceste animale erau prada lor de vânătoare, fără de care ar fi murit de foame. Aşadar, reprezentarea lor ar putea să însemne că voiseră să inventeze magia. Ai li fost prea Inimos să reuşească. Dar, Im păcate, nimeni nu a reuşit până în prezent. Perioada glaciară a durat un timp inimaginabil. Câteva zeci de milioane de ani. A fost un lucru bun fiindcă oamenii, pentru care a gândi însemna un efort atât de mare, nu ar fi avut timp să realizeze (oate invenţiile. În cele din urmă, atmosfera s-a încălzit şi, vara, gheaţa im a mai rămas decât pe munţii înalţi. Odată cu căldura, oamenii, care erau deja asemănători cu noi, au învăţat să sădească plante în stepă, să macine grânele şi să facă un amestec pe care puteau apoi să-l coacă la foc. Aceasta a fost pâinea. Curând, au învăţat să ridice corturi şi să domesticească animalele care, până atunci, trăiau în libertate. S-au deplasat cu turmele lor aşa cum fac şi astăzi laponii. În acel timp, pădurile erau populate de foarte multe animale sălbatice, precum lupii şi urşii. Unii oameni, care îşi demonstraseră deja calităţile de inventatori, au avut atunci o idee extraordinară. Şi-au construit casele pe piloţi deasupra apei, creând astfel locuinţele lacustre. Dar şi-au perfecţionat şi uneltele din piatră. Au pus un mâner pietrei cioplite, după ce au găurit-o cu o piatră şi mai dură, obţinând o secure. Probabil că a fost foarte greu. Imaginează-ţi că, în ultimul moment, piatra se sparge. Atunci ar fi trebuit luat totul de la început. Apoi, aceşti oameni au avut ideea să facă recipiente din pământ, pe care le împodobeau cu desene şi le ardeau în cuptoare. În schimb, în cursul neoliticului, perioada cea mai recentă a pietrei, nu au mai pictat animale. La sfârşitul acestei perioade, care s-ar situa cam între şi 4.000 de ani î.Hr., au imaginat un nou fel de a fabrica unelte, superior celui precedent şi mai eficace. Descoperiseră metalul. Evident, nu au descoperit dintr-o dată toate metalele. Au început cu pietrele verzi, care se transformau în cupru când erau topite în foc. După ce era forjat, cuprul, strălucind frumos, putea fi folosit la fabricarea securilor sau a vârfurilor de săgeată. Dar cuprul era prea moale şi se tocea mai repede decât piatra. Însă oamenii au avut ideea să-i îmbunătăţească calităţile. S-au gândit să adauge cuprului un alt metal, deosebit de rar, dar care făcea cuprul mai rigid: staniul. Amestecul de cupru şi staniu a dat bronzul. Această perioadă, în cursul căreia oamenii au fabricat Sat lacustru – un sat construit pe piloni – din epoca de piatră timpurie sau din epoca de bronz, ceea ce înseamnă cam în urmă cu 8000 de ani.   din bronz coifurile şi săbiile, securile şi ceaunele, precum şi brăţările şi colierele, poartă, aşadar, numele de „epoca bronzului”. Aruncă o ultimă privire asupra acestor oameni, îmbrăcaţi cu piei de animale, care, în barca lor cioplită din trunchiul unui copac, vâslesc spre sălcii* lor Iacii st ic. Aduc cereale şi sare exl rasa din mine. Iţeau din potire frumoase din pământ ars, iar femeile şi copiii lor st* împodobesc cu pietre multicolore şi chiar cu bijuterii din aur. Crezi că de atunci s-au schimbat multe lucruri? Erau oameni ca şi noi, deseori răi unii cu alţii, care se puteau arăta plini de cruzime şi vicleni, cum ni se întâmplă şi nouă să fim, din păcate! Dar, la fel ca astăzi, se intâmplă ca o mamă să se sacrifice pentru copilul ei sau ca prietenii să moară din fidelitate unul faţă de celălalt. Toţi aceşti oameni nu erau nici superiori, nici inferiori nouă. E surprinzător? Lucrurile acestea se petreceau în urmă cu cel puţin 10 .000 de ani. De atunci, nu am avut timp să ne schimbăm prea mult! Uneori, când vorbim sau când mâncăm pâine, când folosim o unealtă sau când ne încălzim la un foc, ar trebui să fim recunoscători oamenilor din preistorie, cei mai mari inventatori care au existat vreodată. Ţara de pe malurile Nilului Regele Menes ♦ Egiptul •  Un imn închinat Nilului ♦ Faraonul ♦ Piramidele ♦ Religia Egiptului antic ♦ Sfinxul ♦ Hieroglifele ♦ Papirusul ♦ Revoluţia din Vechiul Imperiu- Reformele lui Akhenaton Acum, după cum ţi-am promis, va începe istoria. Ne aflăm în anul 3100 î.Hr. (adică în urmă cu 5100 de ani), perioadă în care, se crede, asupra Egiptului domnea un rege pe nume Menes. Dacă vrei să afli mai multe despre drumul care duce spre Egipt, te sfătuiesc să întrebi o rândunică. În fiecare toamnă, când vine frigul, ea zboară spre sud. Trece peste munţi, pe deasupra Italiei, apoi peste o parte din mare, înainte de a ajunge în Africa, în partea ei cea mai apropiată de Europa. Nu departe de această regiune se află Egiptul. în Africa e foarte cald şi nu plouă luni în şir. Vegetaţia e rară. Într-un mare număr de regiuni, găsim doar deşerturi. Este şi cazul ţinuturilor care se întind la stânga şi la dreapta Egiptului. Nici în Egipt nu plouă mult. I) ar ^ara mi arc nevoie1 eh1 ploaie, peni i u <A e i i nversată pe toată lungimea de un lluviu lung, Nilul. De două ori pe an, când ploile abundente îi alimentau izvoarele, Nilul ieşea din matcă şi inunda întreg ţinutul, obligând oamenii să se deplaseze cu barca printre case şi palmieri. Când apa se retrăgea, pământul era înmuiat şi fertilizat de un mâl foarte bogat. Atunci puteau să crească, ca nicăieri în altă parte, cerealele, coapte apoi de soare. De aceea, egiptenii, din timpuri foarte vechi, adresau imnuri Nilului, ca şi cum ar fi fost Dumnezeu în persoană. Vrei să cunoşti cântecul pe care l-au compus pentru el în urmă cu 4 .000 de ani? „Fii lăudat, o, Nil! Tu care ieşi din pământ şi vii spre noi ca să dăruieşti hrană Egiptului. Tu care ne irigi câmpurile şi ai fost creat să ne hrăneşti vitele. Tu care uzi deşertul, aflat departe de apă. Tu care faci să crească orzul şi să crească grâul. Tu care umpli hambarele. Tu care dai de mâncare săracilor. Pentru tine cântăm la harpă, pentru tine cântăm.” Astfel cântau egiptenii în acele timpuri. Şi aveau dreptate. Datorită Nilului, ţara a devenit atât de bogată, încât a ajuns o mare putere. Un rege domnea peste toţi egiptenii. Primul dintre aceşti regi a fost Menes. Îţi aminteşti de epoca domniei sale? Era prin anul 3100 î.Hr. Ştii ce nume aveau atunci regii Egiptului? Erau numiţi faraoni. Faraonul avea o putere foarte mare. Trăia într-un palat impozant de piatră, susţinut de coloane enorme şi având numeroase curţi interioare. Oamenii din ţară îi datorau supunere şi, dacă aşa hotăra, toţi erau obligaţi să muncească pentru el. Pe la anul 2500 î.Hr., un alt faraon, pe nume Keops, le-a poruncit tuturor supuşilor să lucreze la construirea mormântului său. Dorea ca edificiul să fie mare cât un munte – şi aşa s-a şi făcut. Îl putem vedea şi astăzi. Este celebra piramidă „a lui Keops”. Probabil că ai văzut-o în fotografii, dar nu-ţi poţi face o idee exactă a înălţimii sale. Înăuntrul ei ar putea să intre cea mai mare biserică. Escaladarea enormelor ei blocuri de piatră seamănă cu ascensiunea pe un munte. Şi totuşi, oamenii au transportat acele blocuri enorme, le-au lipit unele de altele, fără maşini, cel mult cu scripeţi şi pârghii. Oamenii trăgeau şi împingeau doar cu mâinile. Imaginează-ţi această muncă sub soarele fierbinte al Africii! Zeci de mii de oameni au muncit timp de ani de zile la mormântul regelui. Blocurile de piatră erau aduse cu care cu boi, însă erau urcate prin forţa omului.   Timp de treizeci de ani, aproape o sută de mii de oameni au trudit pentru faraon, în afara perioadelor când se efectuau muncile la câmp. Când cădeau de oboseală, supraveghetorii îi biciuiau ca să-i oblige. Să continue munca. Cu preţul unei strădanii teribile, au tras şi ridicat greutăţi colosale. Şi toate acestea ca să construiască mormântul regelui! Ce idee ciudată, vei spune tu, să vrei să-ţi construieşti un mormânt atât de mare! Cauza o constituia religia vechiului Egipt. Egiptenii venerau atunci mulţi zei. (Cei care cred în mai mulţi zei se numesc „politeişti”) Credeau că unii dintre zeii lor erau foşti regi care, cu mult înaintea lor, domniseră pe pământ, precum zeul Osiris şi soţia lui Isis. Erau convinşi că Soarele era o divinitate, pe care o numeau Amon. Lumea subterană avea şi ea zeul ei, pe nume Anubis, reprezentat cu un cap de şacal. Egiptenii aveau certitudinea că faraonul ora (iul /oului soare. A ll (ol de co Io ar (i inspirai al Ala lua mit şi clo c: o ar (i acceptat să i se supună orbeşte? Ca să şi venereze zoii, dăltuiau în piatră sculpturi maiestuoase, înalte cât un imobil cu cinci etaje. Au construit temple la fel de mari ca un oraş întreg. În faţa acestor temple, au ridicat nişte pietre de granit, dintr-un singur bloc şi a căror extremitate se termină în formă ascuţită. Aceste pietre poartă numele de „obeliscuri” (un nume care vine din greceşte şi înseamnă „suliţă mică”). În unele oraşe din Europa, ca Paris, în Piaţa Concorde, poţi vedea obeliscuri aduse din Egipt. Religia egipteană atribuie un caracter sacru unor animale – de exemplu, pisica –, la fel cum reprezenta unii zei sub trăsăturile unui animal. Sfinxul, cu corpul lui de leu şi capul de om, întruchipa şi el un zeu puternic. Sculptura care îl reprezintă lângă piramide este atât demare, încât ar putea să conţină un templu. De mai bine de cinci mii de ani, acoperit din când în când de nisipul deşertului, sfinxul veghează asupra mormintelor faraonilor. Cine ştie cât amar de vreme le va mai străjui astfel? Trăsătura predominantă a acestei religii uimitoare a egiptenilor era credinţa conform căreia, după moarte, sufletul omului părăseşte corpul, dar continuă, într-un fel sau altul, să aibă nevoie de el şi după moarte. Sufletul nu putea să fie nemuritor dacă trupul putrezea. De aceea, conservarea corpurilor era foarte importantă. Trupurile morţilor erau frecate cu balsamuri şi sucuri de plante, apoi erau înfăşurate în fâşii lungi de pânză ca să fie evitată putrefacţia. Acestor corpuri astfel conservate li s-a dat numele de „mumii”. Chiar şi astăzi, după mii de ani, aceste mumii au rămas intacte. Ele erau introduse într-un sicriu de lemn, care era aşezat într-un sicriu de piatră. Iar acesta din urmă nu era pus direct sub pământ, ci într-o stâncă scobită în interior în acest scop. Cei care aveau mijloacele necesare, precum „Fiul Soarelui”, regele Keops, îşi construiau un munte de pietre ca să-şi. Adăpostească sicriul, cu speranţa că mumia lui, adânc îngropată în interior, va fi acolo în siguranţă. Din păcate, eforturile şi puterea regelui Keops au fost zadarnice. Piramida sa a fost găsită goală! în schimb, au fost găsite în morminte mumiile altor faraoni şi ale multor egipteni din acea epocă. Mormintele seamănă cu nişte aparta- Un egiptean mort este adus în ultimul său lăcaş. Pe pereţi sunt ilustrate imagini de luptă, misiuni, precum şi trecerea sufletului în lumea de dincolo, cu ajutorul unui vapor.   mente, unde sufletele puteau veni să-şi viziteze corpul. De aceea găsim acolo şi alimente, obiecte de mobilier, haine şi numeroase picturi care reprezentau scene din viaţa defunctului, precum şi propria efigie, pentru ca sufletul, când îl vizita, să nu greşească mormântul. Când privim marile statui din piatră şi frescele superbe în culori bogate de pe pereţii mormintelor, ne putem imagina modul de viaţă al egiptenilor din acele timpuri. Desigur, aceste picturi nu constituie o reproducere exactă a realităţii. De exemplu, două obiecte care ar trebui să fie plasate unul în spatele celuilalt sunt în general reprezentate unul peste altul. Personajele au poziţii rigide. Corpul lor e văzut din faţă, dar mâinile şi picioarele sunt figurate din profil, ceea ce le conferă o atitudine ţeapănă. În schimb, evocarea modului de viaţă de atunci este redat în cele mai mici amănunte. Vedem, pe malul Nilului, oameni prinzând gâşte sălbatice cu plase mari sau vâslind în barca lor şi pescuind cu harpoane mari. Îi vedem cum atrăgeau apa în canale peni i n li ipur. I ogi tarelor, cum duceau la păşune turmele de vad şi de capre, cum «ulege. Ui gi. Inele şi făceau pâine, cum confecţionau încălţămite şi haine, cum prelucrau sticla – exista deja! —, cum fabricau ţigla şi construiau case. Vedem şi fetiţele jucându-se cu mingea sau cântând la flaut, soldaţi plecând la război sau întorcându-se cu străinii pe care i-au capturat, îndeosebi negri. în mormintele nobililor, pot fi văzuţi emisari străini sosind încărcaţi cu daruri sau faraonul înmânând decoraţii miniştrilor credincioşi. Mai vedem defuncţi rugându-se, cu mâinile ridicate, în faţa reprezentărilor propriilor divinităţi, sau la ei acasă, cu ocazia unui banchet, în mijlocul cântăreţilor care se acompaniază cu o harpă sau a saltimbancilor făcând tumbe. Alături de aceste fresce policrome, găsim, în general, desene mici reprezentând cucuvele şi oameni, embleme, flori, corturi, scarabei, recipiente, dar şi rânduri de linii frânte şi spirale, strâns îmbinate. Ce-ar putea să însemne? Nu sunt desene, ci semne ale scrierii egiptene, numite hieroglife. Egiptenii erau atât de mândri de ele, încât le confereau o valoare aproape sacră şi îi considera pe scribi ca îndelet- nicindu-se cu profesiunea cea mai elevată. Vrei să ştii cum se scrie cu astfel de semne? învăţarea acestui mod de scriere nu era, desigur, uşoară, deoarece scrierea hieroglifică seamănă în chip ciudat cu un rebus. Când egiptenii voiau să scrie numele zeului Osiris – Wosiri, în egipteana veche –, desenau un tron, denumit „wos“, şi un ochi, numit „iri“. Împreună formau „Wosiri”. Şi, ca să nu se creadă că însemna „ochiul tronului”, ei desenau în general alături emblema proprie a fiecărui zeu. Gândiţi-vă la crucea pe care o trasăm lângă numele unei persoane când vrem să indicăm că este decedată. Acum ştii să scrii „Osiris” cu hieroglife. Dar îţi poţi închipui ce munca enormă a trebuit înfăptuită pentru descifrarea tuturor acestor semne, când cercetătorii au început să se intereseze de ele, în urmă cu aproximativ o sută optzeci de ani? Descifrarea lor a fost posibilă datorită descoperirii unei pietre pe care un text era gravat în caractere greceşti (pe care le cunoşteam), şi în hieroglife. Cu toate acestea, a fost un incredibil joc de ghicitori căruia erudiţii i-au consacrat întreaga viaţă. Asla/i, înţelegem aproape loale semnele vechilor egipteni. Nn doar ce se află pe pereţii palatelor şi ale- templelor, ei şi în cărţi, chiar dacă aceste caractere nu sunt la fel de distincte. Ei, da, oamenii din vechiul Egipt aveau deja cărţi! Le fabricau nu din hârtie, ci dintr-un fel de stuf din Nil, nimit „papirus” în greceşte. Aceste cărţi aveau forma unor benzi lungi care puteau fi rulate. Au fost găsite multe astfel de suluri. De când am învăţat să le citim mai bine, descoperim aproape în fiecare zi mai mult din înţelepciunea şi inteligenţa egiptenilor din acea vreme. Vrei să vezi cum suna o maximă scrisă acum cinci mii de ani? Citeşte cu atenţie şi gândeşte-te o clipă: „Cuvintele înţelepte sunt mai rare decât piatra de smarald, totuşi le auzim rostite de gura umilelor servitoare care macină grânele”. Datorită înţelepciunii şi puterii egiptenilor, imperiul lor s-a întins pe o perioadă foarte lungă de aproape trei mii de ani. Dintre toate imperiile cunoscute până astăzi, al lor a fost cel care a durat cel mai mult timp. După cum au ştiut să-şi mimifice morţii pentru a nu putrezi, tot aşa au ştiut să-şi menţină tradiţiile de-a lungul secolelor. De altfel, preoţii aveau grijă ca fiii să repete ce realizaseră taţii înaintea lor. Tot ce venea de la cei din vechime avea un caracter sacru. Oamenii s-au revoltat doar de două ori împotriva acestei supuneri autoritare faţă de tradiţie. Prima dată, cu puţin timp după domnia lui Keops, pe la anul 2100 î.Hr., oamenii din popor au încercat să schimbe totul. Ei s-au ridicat contra faraonului, i-au asasinat înalţii funcţionari şi au scos mumiile din morminte. „Cei care altădată nu aveau nici măcar sandale aveau acum comori, iar cei care purtau straie scumpe merg acum în zdrenţe”, se poate citi pe un sul de papirus. Şi mai departe: „Ţara se învârteşte asemenea roţii olarului”. Dar acest episod nu a durat mult timp. S-a revenit foarte repede la sistemul vechi, unul poate şi mai constrângător decât cel de dinainte. A doua oară, un faraon a încercat să rupă tradiţia şi să schimbe lucrurile. Numele lui era Akhenaton şi a trăit pe la anul 1370 î.Hr. Akhenaton era un om remarcabil. El considera neverosimilă credinţa egipteană în existenţa a numeroase divinităţi şi în practicile sale misterioase. El s-a adresat poporului astfel: „Există doar un singur zeu, Soarele, ale cărui raze sunt sursă a vieţii Num, tl Inii robule să i adresaţi rugile voastre”. Vechile temple au fost închise şi faraonul Akhenaton s-a instalat împreună cu soţia într-un nou palat. Fiind împotriva a tot ceea ce era vechi şi susţinând orice idee nouă, el a poruncit să-i fie decorate zidurile palatului după noul mod artistic, înlocuind severitatea, rigiditatea şi solemnitatea tradiţionale cu forme naturale şi suple. Dar acestea nu erau pe placul poporului, care voia să vadă doar ceea ce era obişnuit de secole. Imediat după moartea lui Akhenaton, egiptenii au revenit la cutumele şi la stilul de altădată, care s-au menţinut până la sfârşitul imperiului egiptean. Ca pe timpul regelui Menes, egiptenii au continuat, timp de aproape trei secole şi jumătate, să mumifice morţii, să scrie cu hieroglife, să se roage aceloraşi zei. Şi au continuat să onoreze pisicile ca pe nişte animale sacre. Personal, cel puţin în acest domeniu, le dau dreptate egiptenilor!

Al Doilea Razboi Mondial  de Winston Churchill volumul 1 Cuvânt înainte   Memoriile din anii celui de-al doilea război mondial ale lui Winston Churchill apar acum într-o versiune condensată, în traducere românească. A trebuit să se prăbuşească regimul comunist, pentru ca această lucrare fundamentală, fără de care este imposibilă cunoaşterea marii conflagraţii din anii 1939-1945, să vadă lumina tiparului în ţara noastră. Churchill nu are nevoie de prezentare: a fost una dintre cele mai mari personalităţi din istoria lumii, omul politic prin excelentă, pentru care interesele britanice – ale Marii Britanii şi ale imperiului britanic – au fost mai presus de orice consideraţie şi scrupule. De l-ar fi cunoscut, Machiavelli l-ar fi zugrăvit în Principele său ca un model al divorţului dintre politică şi morală. Apariţia memoriilor sale în tălmăcire românească oferă posibilitatea cititorului din ţara noastră să cunoască pe unul dintre principalii actori ai marii drame, jucate pe scena istoriei în anii 1939 - 1945, şi să înţeleagă mobilurile ce l-au călăuzit în deciziile sale politice şi militare. Nu mulţi oameni de stat au purtat pe umerii lor o povară atât de imensă ca aceea care a apăsat asupra premierului britanic în anii celui de-al doilea război mondial. Churchill a purtat-o însă cu conştiinţa unui slujitor devotat al statului. După căderea comunismului, marele public din România, a aflat ceea ce istoricii şi cei care aveau acces la literatura străină ştiau de mult: Churchill poartă o mare răspundere pentru includerea României în sfera de hegemonie a Uniunii Sovietice. În primăvara anului 1944, când Armata Roşie ocupase nordul Moldovei şi al Basarabiei, Churchill a considerat necesar ca, în perspectiva pătrunderii forţelor militare sovietice în Balcani, să fixeze cu Stalin zonele de interese ale Londrei şi Moscovei în aria sud-est europeană. În această parte a continentului, Marea Britanie era vital interesată doar de Grecia. Această ţară, dacă ar fi fost ocupată de Armata Roşie, ar fi putut constitui o ameninţare pentru securitatea Suezului, jalon de excepţională însemnătate strategică pe drumul imperial dintre metropola britanică şi posesiunile sale africane şi asiatice. A-l convinge pe Stalin să nu-şi trimită soldaţii în Grecia şi să nu-i sprijine pe comuniştii greci, care dispuneau de mijloacele de forţă pentru a cuceri puterea, a devenit un obiectiv fundamental al premierului britanic. În lunile mai-octombrie 1944, diplomaţia engleză a desfăşurat o intensă activitate în această direcţie, având ca punct de plecare principiul: România în schimbul Greciei, adică recunoaşterea unui drept de „first say” de primă şi hotărâtoare rostire pentru URSS în problemele româneşti, pentru Marea Britanie în cele greceşti. În octombrie, în timpul vizitei sale la Moscova, Churchill a fixat în procente influenţa Uniunii Sovietice şi a Marii Britanii în ţările Europei de Sud-Est. În România, URSS urma să deţină 90 de procente. În realitate, aşa cum reiese din documentele cunoscute acum, Churchill nu a informat exact Washingtonul asupra conţinutului înţelegerii sale cu Stalin. Totodată, în ciuda afirmaţiei lui că acordul anglo-sovietic din octombrie 1944 era valabil numai până la sfârşitul războiului, arhivele britanice arată că nu a fost stabilit niciun termen final al înţelegerii. Churchill nu poate fi condamnat că a pus interesele britanice înaintea celor ale ţărilor aruncate sub cizma sovietică. Egoismul naţional este legea dură a relaţiilor internaţionale. Dar Churchill trebuie condamnat pentru că a ascuns adevărul liderilor partidelor democratice din ţările est-europene atribuite Moscovei, lăsându-i să spere într-un sprijin britanic. Churchill mai trebuie condamnat pentru că a învăluit aceste acorduri cu dictatorul sovietic într-o retorică generoasă despre apărarea democraţiei, dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta etc. Atât Churchill cât şi Roosevelt s-au făcut a uita că între regimul stalinist şi cel nazist nu era nicio deosebire de esenţă. Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Iugoslavia, Bulgaria şi Albania, ţări dezmembrate, ocupate sau controlate de Reichul hitlerist, au trecut sub dominaţia sovietică. Evident, înaintarea Armatei Roşii şi prezenţa pe teritoriul acestor ţări a fost un factor decisiv al procesului de sovietizare, dar Churchill s-a arătat total indiferent faţă de soarta acestor popoare. Când emisarul său în Iugoslavia, Fitzroy MacLean, l-a avertizat asupra acţiunii comuniştilor în vederea acaparării puterii, Churchill l-a întrebat ironic: „Vreţi să vă stabiliţi în Iugoslavia după război?” Premierul britanic a întruchipat la perfecţie tipul Principelui machiavellic: Politica, înainte de toate, succesul politic, fără de niciun fel de considerente morale. Churchill rămâne o figură istorică de dimensiuni considerabile. Iată de ce citirea memoriilor sale este nu numai folositoare, dar şi obligatorie. FLORIN CONSTANTINIU   Prefaţă   Winston Churchill (1874-1965) a fost fiul mai mare al Lordului Randolph Churchill şi al soţiei sale de origine americană Jennie Jerome. În 1908 s-a căsătorit cu Clementine Hozier, care l-a sprijinit în viaţă. Au avut împreună patru fiice şi un fiu. Churchill a intrat în armată în 1895 şi a fost în serviciul militar în Cuba, India, Egipt şi Sudan. Primele lui lucrări au fost: Povestea Forţei Terestre Malarand (1898), Războiul râului (1899) şi Savrola (1900), singurul lui roman. Ca trimis special al ziarului Morning Post a fost implicat în războiul contra burilor, a fost luat prizonier şi a evadat. Experienţa lui a dus la scrierea lucrărilor De la Londra la Ladysmith, via Pretoria şi Marşul lui Ian Hamilton, ambele publicate în 1900. Şi-a început cariera politică în octombrie 1900, când a fost ales parlamentar de Oldham din partea Partidului Conservator. Totuşi, patru ani mai târziu, s-a alăturat Partidului Liberal. În 1906 a devenit subsecretar de stat pentru colonii şi şi-a exprimat dorinţa pentru reforme în scrieri, ca de pildă, Călătoria mea africană (1908). A devenit preşedintele Camerei de Comerţ în 1908 şi ministru de Interne în 1910; împreună cu Lloyd George, a introdus legislaţia socială care a ajutat mult la punerea bazelor Angliei moderne. Pentru că a prevăzut posibilitatea unui război cu Germania după criza de la Agadir, în octombrie 1911, a fost numit Prim Lord al Amiralităţii. El a făcut schimbări majore, inclusiv cea de modernizare şi pregătire a Marinei Regale pentru război, în ciuda nepopularităţii lui în Cabinet provocată de costurile implicate de aceasta. Totuşi în mai 1915, presat de opoziţie, a părăsit Amiralitatea şi a servit un timp ca locotenent-colonel în Franţa. În iulie 1917 Lloyd George l-a numit ministru al Muniţiilor, iar în anul următor, secretar de stat al Războiului şi Aerului. În 1924 s-a realăturat Partidului Conservator iar Baldwin l-a numit ministru de Finanţe. În ianuarie 1931 şi-a dat demisia, iar în anii 30 a scris numeroase cărţi, printre care Tinereţea mea (1930), Gânduri aventuri (1932) şi Mari contemporani (1937). Lui Churchill i s-a cerut din nou să ocupe o funcţie în 1939 după invazia germanilor în Polonia, iar când Chamberlain a fost silit să demisioneze pentru că Partidul Laburist n-a vrut să lucreze cu el, Churchill a devenit prim-ministru (mai 1940 – mai 1945). După 1945, şi-a petrecut tot timpul scriind Al doilea război mondial şi a revenit la post în 1951. În 1953 a acceptat Jartiera, iar în aprilie 1955 a cucerit de asemeni Premiul Nobel pentru literatură. În aprilie 1955 şi-a dat demisia din funcţia de prim-ministru din cauza bolii avansate, dar a continuat să scrie. Istoria popoarelor de limbă engleză (1956-58) este principala lui lucrare din această perioadă. A murit la vârsta de nouăzeci de ani.                       Notă   Al doilea război mondial este o prescurtare a următoarelor volume ale lui Sir Winston Churchill, realizată de Deni Kelly:   Furtuna se adună (1919 – 10 mai 1940) Ora cea mai frumoasă (1940) Marea alianţă (1941) Cumpăna sorţii (1942 – iulie 1944) Triumf şi tragedie (6 iunie 1944 – 25 iulie 1945)   Spaţiul a necesitat omiterea a numeroase pagini din aceste volume, iar continuitatea şi proporţia au cerut rearanjarea considerabilă a textului rămas. Totuşi, în afara câtorva fraze de legătură, nesemnificative ca număr, această formă prescurtată este redactată în întregime cu propriile cuvinte ale lui Sir Winston Churchill.

  CUPRINS: PARTEA ÎNTÂI. CLEOPATRA ŞI CEZAR. CAPITOLUL I Introducere asupra caracterului Cleopatrei. CAPITOLUL II Alexandria. CAPITOLUL UI Naşterea şi tinereţea Cleopatrei. CAPITOLUL IV Moartea lui Pompei şi sosirea lui Cezar în Egipt. CAPITOLUL V Caius lulius Ceesar. CAPITOLUL VI Cleopatra şi Cezar în palatul asediat din Alexandria. Capitolul vn Naşterea lui Cezarion şi plecarea lui Cezar. CAPITOLUL Vin Cleopatra şi Cezar la Roma. A CAPITOLUL IX. Întemeierea monarhiei egipto-romane. CAPITOLUL X Moartea lui Cezar şi întoarcerea Cleopatrei în Egipt. CLEOPATRA. PARTEA A DOUA. CLEOPATRA ŞI ANTONIU 137 CAPITOLUL XI Caracterul lui Antoniu şi ascensiunea lui la putere. 139 CAPITOLUL XII Alianţa dintre Cleopatra şi Antoniu 147 CAPITOLUL XHI Cleopatra şi Antoniu la Alexandria 157 „CAPITOLUL XIV. Înnoirea alianţei dintre Cleopatra şi Antoniu… 170 CAPITOLUL XV. Pregătirile Cleopatrei şi ale lui Antoniu pentru răsturnarea lui Octaviân 181 CAPITOLUL XVI Declinul puterii lui Antoniu 199 CAPITOLUL XVII Bătălia de la Actium şi fuga în Egipt. CAPITOLUL XVffl Noua încercare a Cleopatrei 226 CAPITOLUL XIX. Invadarea Egiptului de către Octaviân şi moartea lui Antoniu 240 CAPITOLUL XX Moartea Cleopatrei şi triumful lui Octaviân… 252       PARTEA ÎNTÂI. CLEOPATRA ŞI CEZAR. CAPITOLUL I. Introducere asupra caracterului Cleopatrei. Oricine ar încerca să întreprindă un studiu aprofundat despre viaţa Cleopatrei şi-ar da cu uşurinţă seama că părerea în general acceptată în privinţa caracterului său s-a format pe baza mărturiilor celor care i s-au opus în disputa dintre Antoniu şi Octavian. În ultimii ani, marea regină a Egiptului devenise un duşman de moarte al primului dintre aceşti doi împăraţi romani, iar amintirea ostilităţii sale a fost perpetuată de partizanii fiecărui Cezar al dinastiei. Astfel, ideea universal acreditată a unei influenţe nefaste, exercitate de ea asupra lui luliu Cezar şi Marc Antoniu, se bazează pe injuriile gratuite ale duşmanilor săi, iar istoria, din păcate, nu ne-a lăsat în schimb relatări asupra vieţii sale, consemnate de vreunul dintre adepţii pe care i-a avut în lupta pornita cu atâta cutezanţa. Sa remarcăm, totuşi, că cel mai onest dintre istorici, incomparabilul Prutarh, pare să-şi fi extras o mare parte a informaţiilor din jurnalul ţinut de doctorul Cleopatrei, Olympus. Nu avem pretenţia să facem aici apologia reginei atât de blamate, dar vom încerca să înfăţişăm evenimentele ce i-au marcat viaţa tumultuoasă, pentru a-i prezenta năzuinţele cu toată sinceritatea, aşa cum le înţelegem. Dacă vom reuşi să demonstrăm plauzibilitatea supoziţiilor noastre, faptele şi gesturile Cleopatrei vor apărea, fără să fie nevoie de nici o altă pledoarie, sub o lumina mai favorabilă, iar caracterul său, oricum ar fi fost, nu va fi în nici un caz mai rău prezentat decât al oricărui alt actor al acestei drame. Am vorbit despre nedreptatea şi parţialitatea duşmănoasă a atitudinii autorilor clasici. Va fi de ajuns, ca argument, un singur exemplu. Să ne întoarcem la începuturile relaţiei dintre Cleopatra şi Cezar. Opinia unanimă a istoricilor antici şi moderni este că marele dictator ar fi fost abătut de la drumul drept de către voluptuoasa egipteancă şi ţinut la Alexandria cumva împotriva dorinţei sale ba, mai mult, că ar fi fost prizonier al şiretlicurilor malefice ale acestei sirene orientale. Or, în acea vreme, după cum vom vedea, Cleopatra, „străina care nu ducea niciodată lipsă de romani viteji”, era, de fapt, o tânără în jur de douăzeci şi unu de ani, a cărei moralitate nu poate fi suspectată prin nici o teorie veridică; aceasta în timp ce lunu Cezar, bărbat în puterea vârstei, ştirbise reputaţia atâtor femei, adesea alese din rândul soţiilor şi fiicelor prietenilor săi, încât renumele său de seducător intrase în legendă. Pare de neconceput ca în aceste condiţii să fie acuzată Cleopatra! Desigur, nu vom încerca să o prezentăm pe regina Egiptului ca pe o întruchipare a virtuţilor celor mai înalte. Dar ţinem să i se facă dreptate şi să i se acorde, ca în faţa unui tribunal, premisa de nevinovăţie, convinşi că, astfel, cititorul va putea vedea mai târziu în ea un exemplu de feminitate fără nimic extraordinar. Nu am dori să fim acuzaţi că ne folosim de privilegiul biografului: acela de a-şi justifica eroul, încă o dată, nu se pune problema „apărării” Cleopatrei: vorn relata viaţa sa aşa cum a rezultat din investigaţiile noastre, fără a ocoli aprecierile întemeiate ale altor istorici, dar oferind judecăţii publicului un aspect al cauzelor faptelor sale care, dacă va fi acceptat, îi va spăla amintirea de stigmatul ce o întinează de prea multă vreme şi îi va aşeza reputaţia la acelaşi rang cu aceea a numeroşilor săi contemporani iluştri, dirvtre care niciunul nu a fost în întregime rău sau în întregime bun. Ceea ce se ştie cu oarecare siguranţă despre înfăţişarea sa extraordinară se reduce la atât de puţin încât nici biograful nu doreşte sa îi facă un portret clar. Dar, pe de altă parte, rolul de istoric interzice comerţul cu umbre şi fantome şi se opune ca el să se mărginească să invoce simulacre palide ale celor care au fost cândva realităţi puternice. Cei vii odinioară trebuie să fie înfăţişaţi nu ca spectre vagi, ezitând să iasă din mormânt, ci ca entităţi substanţiale, perceptibile în fiecare detaliu cu ochii minţii. De aceea este nevoit sa le comunice şi altora impresia pe care şi-o formează, chiar dacă nu-i neapărat conformă cu realitatea. Ca suport material, nu dispunem decât de nişte monezi, pe care este gravat profilul reginei, şi un bust, realizat mediocru, păstrat la British Museum. Nu ştim ce culoare aveau ochii sau părul ei, nu putem să afirmăm că ar fi avut pielea de o albeaţă de alabastru, asemenea compatrioţilor săi macedoneni, sau măslinie, precum grecii. Nici frumuseţea ei nu este un fapt dovedit. Singurul lucru pe care îl ştim este că nici o picătură de sânge oriental nu-i curgea prin vene, aşa că i-am atribui chipul greco-macedonean. Ar fi o gravă greşeală să considerăm că avea tenul brun al egiptencelor, ochii unei orientale, plini de somnolenţă, cu pupile de culoare închisă, gene lungi, iar părul negru şi mătăsos. Nu vom îndrăzni să afirmăm că era blondă cu ochi albaştri, deşi acest tip predomina la rasa macedoneană şi era frecvent întâlnit la popoarele orientale mediteraneene, iar dacă am considera-o brunetă, nu am face-o decât pur probabilistic. Trăsăturile chipului Cleopatrei, cu toate că, pe ansamblu, dădeau impresia de o rară fineţe, erau accentuate: nasul acvilin şi proeminent, cu nări viguroase şi distinse, gura fină, cu buze conturate ferm, ochi mari şi potrivit aşezaţi, sprâncene cu linie fină. Ovalul încântător al obrajilor şi al bărbiei îi îndulcea trăsăturile. „Frumuseţea sa, scria Plutarh, nu era în sine fără egal, nici de natură să-i frapeze pe cei aflaţi în apropiere” – şi adaugă că Octavia, soţia lui Antoniu, era mai frumoasă. Dar îi recunoaşte – şi nu a fost dezminţit de-a lungul secolelor – farmecul rar şi puterea de a-tracţie deosebită. „Era strălucitoare când o ascultai şi o vedeai, întăreşte şi Dio Cassius, capabilă să cucerească până şi inimile cele mai refractare la dragoste, până şi pe cei pe care vârsta îi răcise.” Se crede că era mică de statură: obligată, în împrejurări asupra cărora vom reveni, să pătrundă nevăzută în propriul palat, a făcut-o, înfăşurată în pleduri purtate pe umeri de unul dintre servitori, de unde putem deduce ca nu avea o greutate prea mare. Bustul de la British Mu-seum da, de altfel, impresia că ar fi fost executat după modelul unei femei zvelte, iar Plutarh sugerează faptul că tocmai această delicateţe a făpturii îi dădea puterea de seducţie. Ne-o imaginăm: mică şi graţioasă, nu foarte slabă, cu forme suave, cu pielea alba, cu ochii şi părul negru, frumoasă, desigur, dar nu de o frumuseţe desăvârşită. Se spune că modulaţiile vocii ei, întotdeauna acaparatoare şi convingătoare, i-ar fi fost arma principală.

Prefaţă Pentru un intelectual, a spera nu înseamnă a avea o influenţă directă asupra mersului lumii, ci ca undeva, cândva, cineva să citească ceea ce a scris el, exact aşa cum a scris. Theodor Adomo     Am purtat întotdeauna în suflet această carte, mai mult decât pe oricare alt proiect la care am lucrat. Prin urmare, îmi este dificil să aranjez într-o ordine semnificativă (cronologică sau după importanţă) toate persoanele, operele şi evenimentele care au dat formă reflecţiei asupra acestui subiect. Din moment ce, scriind, am fost obligată să încalc teritorii pe care le cunosc prea puţin sau chiar deloc, aş putea omite, recunosc, influenţa unor autori importanţi. Acest lucru nu este nicidecum rezultatul unei aroganţe intelectuale, ci provine în primul rând din acele incursiuni sălbatice şi deseori nesistematice într-un spaţiu necunoscut, incursiuni care au fost totuşi întotdeauna pline de curiozitate şi respect pentru realizările altora. Subiectul pe care încerc să-l dezbat este evident ambiţios. El presupune o literatură secundară extraordinar de elaborată, precum şi, pe cât posibil, recurgerea la surse primare. Într-o formă ideală, un astfel de demers ar trebui să constituie activitatea unei echipe interdisciplinare de specialişti şi rezultatul unor lungi perioade de discuţii. Fapt imposibil pentru scopurile practice ale prezentului proiect. Sunt obligată să încep cu una din numeroasele remarci colaterale atât de frecvente în lucrare: sunt conştientă, în mod clar şi dureros, de incapacitatea mea de a produce ceea ce pentru mine reprezintă de multă vreme opera ştiinţifică ideală, o tapiserie complexă, cu un desen captivant şi plin de semnificaţie, executat cu o broderie plină şi bogată în toate detaliile. Din necesitate, voi fi obligată să apelez la peticeli, compoziţii pripite şi un stil eclectic. Sarcina mea principală va fi aceea de a construi un cadru acceptabil şi de a sugera posibile direcţii de dezbatere. Chiar dacă nu va stârni decât disputa, cartea îşi va fi îndeplinit scopul: am convingerea că problema „balcanismului” merită o pleiadă de lucrări. Multe cărţi ştiinţifice americane scrise comme il faut[1] încep cu teoria, se situează, în mod conştient, în punctul de plecare al operei, reuşind astfel să frustreze încă şi mai mult eforturile cititorilor: nu numai că vor fi obligaţi să facă faţă naraţiunii sau argumentării autorului, dar sunt de asemenea sortiţi (cel puţin în mod inconştient) să depisteze în ce măsură contextul teoretic declarat este într-adevăr însuşit, cât de mult reprezintă el doar un indiciu al simpatiilor intelectuale şi loialităţilor politice, cât este vorbărie goală, sindrom al citării. Din fericire, cititorii îşi urmăresc propriile lor strategii. Unii omit în întregime pretenţiile teoretice şi caută ceea ce consideră a fi substanţă temeinică; alţii, dimpotrivă, citesc numai teoria şi tratează restul ca ilustraţie empirică neimportantă. Doar o mână de cititori profesionişti, conştiincioşi şi curajoşi, abordează lucrarea aşa cum este în intertextualitatea sa declarată sau evidentă. Mă conformez doar parţial acestui stil ipocrit (nu sunt prea sigură dacă accentul trebuie să fie pe conformez sau pe ipocrit). Asta nu pentru că n-aş lua în serios teoria: din contră, am faţă de ea un enorm respect. Totuşi, a face o autoanaliză exhaustivă şi onestă a eclecticului „Hotel Kwilu” – ca să împrumut metafora elaborată de Mary Douglas pentru metateorie (grand theory) – necesită o investigaţie complicată şi poate zadarnică. Mă voi limita aici pur şi simplu la recunoaşterea datoriei mele faţă de mulţi teoreticieni de la care am preluat şi aplicat un număr de concepte utile sau care mi-au oferit alinare prin enunţarea limpede şi tratarea magistrală a multor dubii care mă asaltau. Sper că modul în care am folosit aceste concepte şi cel în care ele au influenţat propria mea argumentare le conferă mult mai mult credit decât reiterarea unor idei principale, mai ales că nu am dorit nici să urmez, nici să-mi însuşesc în totalitate gândirea lor. Mă gândesc la: Ernest Gellner, Eric Hobsbawm, Benedict Anderson, Tom Nairn şi întregul schimb fructuos de idei referitor la naţionalism, modernitate şi „inventarea tradiţiei”; opera dedicată fenomenologiei alterităţii stereotipiei; Erving Goffman despre stigmat şi discuţia amplă şi fructuoasă pe care opera lui a suscitat-o printre discipolii săi; Marry Douglas despre orice subiect, pornind de la cultură, trecând prin obiectivitate, scepticism, calomnie şi până la liminalitate; literatura din ce în ce mai amplă dedicată marginalităţii; întreaga strădanie postcolonialistă, cu toată admiraţia ce i se cuvine, dar îndeosebi pentru că m-a obligat să-mi formulez mai inteligibil scepticismul şi dezacordul cu ajutorul oferit de Arif Dirlik şi Aijaz Ahmad; Fredric Jameson despre orientarea lui generală în ceea ce el numeşte „era capitalului multinaţional” şi „cultura americană globală a postmodernismului”; cea mai recentă literatură despre imperiu şi imperialism, de la Richard Koebner şi Helmut Dan Schmidt la Wolfgang J. Mommsen; Pierre Bourdieu despre descriere, prescriere şi reprezentare în general şi, în mod special, despre puterea politică a „atribuirii numelor”; noile scrieri despre taxonomie (categorii, numire, etichetare, similitudine, proiecţie); noţiunea ca „discurs” şi „cunoaştere ca putere”, care au devenit acum atât de puternic înrădăcinate încât ar fi inutil să invoc cadrul mai larg al lui Michel Foucault. Mai presus de toate, mă refer la David Lodge ale cărui Changing Places, Small World şi în special Nice Work au constituit cea mai bună introducere în lumea teoriei critice, în semiotică, metaforă, metonimie, sinecdocă, aporie şi alunecarea perpetuă a semnificatului sub semnificant. Deoarece mă situez în interiorul unui gen atât de bogat şi important cum este cel al „investigării tradiţiei” şi din cauza evidentelor analogii între strădania mea şi „orientalism”, am fost sfătuită încă de la început să evit o aliniere intelectuală directă cu Edward Said, astfel incit să nu duc povara criticii din ce în ce mai mari a ideilor sale. Doresc însă, în bună măsură din pricina înclinaţiei mele spre anarhism, să recunosc, în acest punct, datoria mea intelectuală faţă de Said. Nu aş putea spune că influenţa sa a fost cea mai stimulatoare sau cea mai fructuoasă, dar a fost, fără îndoială, importantă. Cred că m-am distanţat suficient şi am arătat distincţiile de bază (dar şi corespondenţele) în tratarea propriului meu concept privitor la „balcanism” de „orientalismul” lui Said. Ar fi totuşi o lipsă deosebită de onestitate intelectuală să nu recunosc forţa stimulatoare şi inspiraţia datorată gândirii sau emoţiei lui Said. Critica sa plină de pasiune a produs discipoli, dar şi contestatari, ceea ce, până la urmă, se presupune a fi efectul oricărui efort intelectual adevărat. În ultimii ani a apărut un întreg corpus de studii importante referitoare la această regiune, animate de preocupări similare cu ale mele. Unele dintre aceste studii au fost scrise de prieteni, iar eu am profitat din dialogul fructuos cu ei; altele sunt operele colegilor pe care nu i-am întâlnit, dar a căror erudiţie o admir. Am recunoscut la timpul potrivit influenţa lor în textul meu. Este de la sine înţeles că, în final, eu sunt singura responsabilă pentru erorile săvârşite şi pentru omisiuni. A recunoaşte înseamnă şi a mărturisi. Motivele mele în scrierea acestei cărţi au fost complexe şi diverse, dar mărturia aceasta nu este menită să fie o povestioară morală, care să constate pur şi simplu preferinţa occidentală fie pentru imperialism, fie pentru orientalism (deşi s-ar putea argumenta în favoarea fiecărei perspective). Reacţionând împotriva unui stereotip produs în Occident, nu doresc să creez un contrastereotip al Occidentului, să comit eroarea „occidentalismului”. În primul rând, nu cred într-un Occident omogen; de altfel, există diferenţe substanţiale în cadrul şi între diferitele discuţii „occidentale” despre Balcani. În al doilea rând, sunt convinsă că o parte importantă a exegezei occidentale a contribuit semnificativ, crucial chiar, la studiile balcanice. Părtinirea şi ideile preconcepute, chiar şi la cei care încearcă să renunţe la ele, sunt aproape imposibil de evitat, lucru care se aplică atât celor din afară cât şi celor din interior. Într-adevăr, punctul de vedere al celor din afară nu este în mod necesar inferior celui ce provine din interior, iar cel din interior nu este deţinătorul adevărului absolut datorită unei intimităţi existenţiale cu obiectul de studiu, în ultimă instanţă, contează tocmai efortul conştient de a scăpa de aceste părtiniri şi de a căuta modalităţi prin care să se exprime realitatea alterităţii, chiar şi în faţa unui scepticism epistemologic paralizant. Fără importantul corpus de lucrări produs deopotrivă în Vest şi în Est, nu aş fi putut să abordez subiectele din această carte. Ar fi injust faţă de toţi savanţii care au contribuit la formarea gândirii mele dacă i-aş menţiona doar pe câţiva dintre ei, şi îmi este imposibil chiar şi să încep să-i enumăr.   [1] Aşa cum se cuvine (lb. fr).

Miron Costin este o personalitate de tip enciclopedic, unul dintre primii reprezentanţi ai umanismului românesc, eminent om politic şi de stat (mare vornic), scriitor în adevăratul înţeles al cuvântului, prozator. A trăit şi a învăţat până la 20 de ani în Polonia. A avut o viaţă scurtă, curmată tragic la 58 de ani, prin decapitare.           Miron Costin şi-a început activitatea de scriitor prin a scrie versuri, domeniu aproape inexistent pe atunci.           Cele mai importante lucrări ale sale sunt: "Viaţa lumii" (poem filosofic), "Letopiseţul Tării Moldovei", "De neamul moldovenilor".           "Viaţa lumii" este un poem filosofic de inspiraţie religioasă, prezentând tema sortii alunecoase (fortuna labilis), comparând viaţa cu o "aţă subţire". Poemul a fost scris din ambiţia de a demonstra că limba română era suficient de maturizată pentru a exprima concepte filosofice în versuri. Tema aleasă este deşertăciunea vieţii lumeşti. Cum va face mai târziu Eminescu în "Scrisoarea I", Miron Costin şi-a imaginat surparea inevitabilă a lumii întregi, fiind cuprins de un pesimism fără leac: "Cerul, Soarele, Luna vor pieri.           Nu-i nimic care să stea în veaci.           Toate treace lumea, Toate-s nestătătoare, toate-s spuma".           Concluzia la care ajunge poetul este aceea că omul trebuie să aibă o anumită conduită. Având în vedere că existenta este scurtă, omul trebuie să se ilustreze prin fapte bune, pentru că binele este telul suprem al vieţii.           Tema poemului este trecerea timpului şi a soartei schimbătoare.           "Letopiseţul Tării Moldovei" al lui Miron Costin continuă pe cel al lui Grigore Ureche, de la Aron Vodă până la Dabija Vodă (1661).           Miron Costin păstrează scopul educativ al cronicii. El scrie: "să fie de învăţătură ce este bine şi ce este rău şi de ce să se ferească". Ca şi predecesorul său are darul povestirii, personajele acţionând asemeni ersonajelor de roman istoric.           Continuator al cronicii luii Grigore Ureche, Miron Costin dovedeşte prin cronica sa reale virtuţi scriitoriceşti. El este un memorialist atent asupra vieţii şi asupra psihologiei umane, cronica lui fiind învăluită într-o tonalitate meditativă.           Despre Tomsa-Vodă aflăm că omora la întâmplare. Odată boierii l-ar fi rugat să ierte un diac (funcţionar), care era foarte priceput în a scrie scrisori. Dar Domnul ar fi zis: "Ha, ha,ha, mai cărturar decât diavolul nu este!". Ca să taie cât mai repede pe cei bănuiţi îşi tocmise un gâde, care-şi permitea să glumească cu Domnul care-l recompensa: "S-au îngrăşat, Doamne, berbecii, buni sunt de-njunghiat". Stefan-Vodă râde la aceste cuvinte şi dă bani ţiganului. Boierii vor complota, dar vor fi descoperiţi şi daţi pe seama ţiganului. În fine, Tomsa va fi alungat şi va fi instalat pe tron un copil: Alexandru Movilă. În realitate domnea mama sa, Elisabeta, o femeie avidă de putere.           Turcii, iritaţi de această situaţie, îl trimit în tară pe Schindir-Pasa să-l înscăuneze pe Radu Mihnea. Acesta, fiind cavaler, dă de ştire Doamnei Elisabeta să plece. Doamna nu ascultă şi turcul se va răzbuna. Păţania Doamnei este un mic subiect de dramă tragi-comică.           În alte pagini epice vii sunt descrise: uciderea lui Batiste Veveli, a doua domnie a lui Miron Barnovschi, doar de trei luni; întâmplări despre logofătul Gheorghe Stefan, rival viclean al domnului Vasile Lupu, căderea acestuia, domnia lui Stefănită Lupu zis Papură-Vodă, şi sfârşitul lui; revolta pusă la cale de vornicul Vasile Lupu, viteazul domn, pentru înlăturarea de la domnie a lui Alexandru Ilies.           Influenta limbii vorbite e mică în opera lui Miron Costin, el fiind un cronicar cult. Întâlnim totuşi câteva expresii şi proverbe populare care amintesc de cele din zilele noastre: "Nu sunt în toate zilele Pastile"; "că acela care se îneacă se apucă de sabie cu mâna goală".           "De neamul moldovenilor, din ce tară au ieşit strămoşii lor" este o lucrare cu caracter polemic, în care autorul urmăreşte să dovedească originea română şi unitatea poporului nostru, latinitatea limbii române, aducând argumente lingvistice, arheologice, etnografice, folclorice.           Miron Costin combate toate denaturările introduse în cronica lui Ureche. Învăţatul umanist urmăreşte să suplinească lipsa unor date despre cucerirea Daciei, formarea poporului român, date de care nu a dispus Ureche. El este conştient de importanta celor scrie şi consideră obiectivitatea drept o condiţie de bază a fiecărui istoric: "Eu voi da seamă de ale mele câte scriu". Lucrarea este îndreptată împotriva "ocărilor" şi "basnelor" celor care au făcut "adăosături" cronicii lui Ureche. Aflăm din cronica lui Miron Costin că Train era de neamul lui "spaniol". Conicarul combate adăugirile din letopiseţul lui Ureche cu privire la originea românilor. Apelând la criteriul logic, la cronologie, el arată că între Traian şi Laslo Craiul ar fi o distantă de 600 de ani. Tot aici el scrie că nu s-ar fi putut dezvolta o naţie numai din tâlhari. Ajungând la felul în care se tundeau moldovenii, Costin găseşte un prilej de a combate falsurile. Pornind de la un istoric latin – Topeltin – arată că latinii obişnuiau să-şi taie părul la tâmple şi la ceafă, să arate mai tineri, să fie cu capul mai "slobod". Moldovenii moştenesc tunsoarea romană. Ei nu păstrează semnul tâlharilor.           Miron Costin e conştient de originea comună, romană, a tuturor locuitorilor Daciei de odinioară.           Poate că nicăieri nu iese în evidentă personalitatea lui Miron Costin ca în "Predoslovia" la "De neamul moldovenilor", mărturisire dramatică a unui cărturar patriot, care n-a putut suporta "ocările" aduse acestui popor de o seamă de scriitori.           Indignarea lui se îndreaptă împotriva unor copişti ai cronicii lui Ureche, Mai ales împotriva lui Simion Dascălul, "om de multă neştiinţă şi minte putină", care afirmase că moldovenii ar proveni din tâlharii de la Roma exilaţi pe teritoriul Daciei. "A scrie ocară vecinică unui neam, spune cronicarul, nici este sagă, că scrisoarea este un lucru vecinicu". Cel care scrie trebuie să răspundă în fata viitorului. Miron Costin este conştient de faptul că scrisul este un act de responsabilitate istorică. Miron Costin închină etnogenezei noastre, coloana vertebrală a istoriei româneşti, o carte polemică: "De neamul moldovenilor", a cărei "Predoslovie", prin ideile afirmate, dezvăluie în autor un patriot înflăcărat şi un umanist de prestigiu. Cronicarul are un adevărat cult pentru adevăr, este interesat de recuperarea istoriei şi conservarea ei ("să nu se uite lucrurile şi cursul tării").           DE NEAMUL MOLDOVENILOR de Miron Costin.           Lucrarea,De neamul moldovenilor…” de Miron Costin are un caracter polemic fiind scrisa pentru a combate o serie de falsităţi şi de adăugiri fara sens din cronica lui Grigore Ureche.           De toate acestea profitaseră mai ales străinii deoarece cronica respectiva nu fusese tipărită şi circulase în copii datorate unor oameni mai mult sau mai putin pregătiţi dar care nu înţeleseseră scopul lucrării lui Grigore Ureche. Dintre copişti şi interpolatori,cel mai necinstit a fost Simion Dascălul alături de Misail Călugărul şi Axinte Uricariu.           Simion Dascălul,fiind,om de multa neştiinţă şi putina carte „,a introdus în cronica,pe lângă o serie de fapte neesenţiale şi o legenda găsită într-o carte bulgărească,legenda falsa despre originea romanilor.           Neînţelegând scopul educativ al cronicii lui Grigore Ureche copiştii au ţinut sa adauge pe alocuri o serie de fapte neesenţiale şi necontrolate în privinţa netemeiniciei scrise acolo.           Abia în zilele noastre istoricii şi lingviştii au putut sa separe adevărata cronica a lui B. Ureche de toate acele adugiri. A ajutat şi faptul ca respectivii au ţinut sa sublinieze ceea ce au adăugat.           Legenda despre originea romanilor a fost găsită, după cat se pare, într-o cronica bulgărească.           În PREDOSLOVIE, Miron Costin subliniază cat de greu i-a fost sa se hotărască la scrierea acestei lucrări deoarece faptele respective erau cuprinse tocmai într-o perioada atât de putin cunoscuta despre care avem puţine izvoare temeinice.           „De la prima descălecare”–cucerirea Daciei de către romani în timpul lui Traian,colonizarea ei pana la întemeierea Moldovei după legenda (1359)           El regreta ca Gr. Ureche şi-a început cronica de la a doua descălecare, adică a lăsat o perioada de o mie şi ceva de ani nescrisa de cronica.           Apreciază faptul ca bătrânul Gr. Ureche-vornicul a scris cronica sa, iar el vine acum sa astupe acest gol care a permis fel de fel de scorniri adică de „basne”.           Potrivit acelei legende mincinoase moldovenii s-ar trage din „tâlharii Romei” pe care Traian i-a eliberat pentru a-i da ajutor la cererea lui Laslo Craiul ca sa lupte cu tătarii.           Miron Costin procedează ca un istoric arătând ca nu e lucru „de saga” sa scrie lucruri mincinoase cu privire la originea unui popor. Este conştient de rolul pe care trebuie sa în joace cuvântul scris şi istoria.           Cronicarul combate cele scrise de S. Dascălul, recurgând nu numai la documente dar şi la criteriul logic.           Arata ca intre împăratul Traian şi Laslo Craiul este o nepotrivire cronologica demna de luat în seama de vreme ce exista o diferenţă de 600 de ani.           Împăratul Traian al Romei a cucerit Dacia la începutul secolului II e.n. iar ungurii s-au aşezat în secolul VIII.           Laslo Craiul ar fi cerut ajutor după anul 1000 când a început navala tătarilor.           Din punct de vedere logic chiar daca ar fi vrut să-l ajute nu ar fi putut.           Tot logic, nu s-ar fi putut alcătui o oaste numai din tâlhari, deoarece nimeni nu ar fi avut curajul să-i înarmeze.           Asa cum aprecia G. Călinescu,M. Costin,observa sistematic,compune şi ceea ce iese de sub pana lui…este rodul unei arte”.           Având în vedere ca dezbate o problema foarte importanta aceea a demonstrării latinităţii limbii şi poporului roman şi a înlăturării calomniilor venite din partea unui om cu minte putina-S. Dascălul.           În lucrarea sa,De neamul moldovenilor”scriitorul căuta de la bun început silueta demna, intelectuala, tonul sobru dar la nevoie incisiv, tăios. Deasemeni, cititorul este impresionat de vibraţia emotiva zvorata din patriotism, dar care este acoperita de o expunere ce căuta sa convingă prin justeţea şi obiectivitatea argumentelor.           Din primele fraze scriitorul convinge asupra unităţii şi latinităţii poporului roman:”începutul tarilor acestora şi neamul moldovenesc şi câţi sunt în tarile ungureşti cu acest nume-romani-şi pana astăzi de unde suntem şi de ce seminţie, de când şi cum au descălecat aceste parti de pământ de la Ram se trag”.           Scriitorul mărturiseşte ca i-a fost greu, adică a stat în cumpănă înainte de a începe aceasta lucrare, deoarece trecuseră multe veacuri de la descălecatul dintâi, iar faptele erau putin cunoscute şi consemnate de cronici.           Cu toate acestea, „biruit-a gândul” sa înceapă aceasta lucrare, desi având în vedere secolele care se scurseseră de la cucerirea Daciei se sparie gândul”;deoarece inima scriitorului era îndurerată de toate scornirile acelea urate şi defăimătoare cu privire la originea neamului romanesc:a lasă iarăşi nescris cu mare ocara înfundat neamul acesta de o seama de scriitori iaste inimii durere”.           Observam ca fraza,cu tot rafinamentul ei,conţine expresii populare care se transforma în adevărate imagini poetice prin intermediul personificării unor noţiuni abstracte:sufletul sta la cumpănă,gândul se sparie,iaste inimii durere”.           Apare şi întrebarea retorica folosita pentru a imprima o anumită vivacitate şi diversitate discursului întărind totodată solemnitetea.           Istoricul presupune un interlocutor care nu ar fi de acord cu cele afirmate de el:Zice-vă neştine,prea târziu este,după sutele de ani,cum se vor putea şti poveştile adevărate de atâtea veacuri? „.           Răspunsul dat de cronicar căuta sa atragă atenţia nu numai cititorului dar şi interlocutorului asupra aspectului intelectual:Lasat-au puternicul Dumnezeu iscusita oglinda mintii omeneşti,scrisoarea,dintre care,daca va nevoi,omul ceale trecute cu multe vremi de va putea şti şi oblici „.