Henryk Sienkiewicz carti autori straini

Aniela de Henryk Sienkiewicz     Roma, 9 ianuarie 1883       ACUM CÂTEVA LUNI M-AM ÎNTÂL- nit cu colegul şi prietenul meu Józef Sniatyński, care în ultima vreme ocupă un loc de seamă printre scriitorii noştri. În discuţiile, purtate atunci pe tema literaturii, Sniatyński acorda o deosebită importanţă memorialisticii în genere. Spunea că omul care lasă în urma lui un jurnal, indiferent dacă-i scris bine sau rău, important e să fie sincer, acela transmite viitorilor psihologi şi romancieri nu numai tabloul timpului său, ci unicele documente veridice pe care să se poată baza. De asemenea, preconiza că în viitor romanul va avea în exclusivitate forma de jurnal; şi, în sfârşit, mai susţinea că cine scrie un jurnal, depune implicit o activitate pentru binele poporului său şi-şi dobândeşte astfel dreptul la recunoştinţa acestuia. Deoarece am treizeci şi cinci de ani şi nu-mi amintesc să fi făcut vreodată ceva pentru poporul meu, fie şi pentru faptul că de la terminarea universităţii am stat, cu mici întreruperi, aproape numai în străinătate, şi deoarece, cu tot umorul cu care vorbesc despre asta şi cu tot scepticismul de care sunt îmbibat ca un burete, e destulă amărăciune în constatarea acestui fapt, m-am hotărât să scriu un jurnal. Dacă-i adevărat că asta-i o activitate meritorie, atunci măcar în felul acesta să am şi eu un merit. Aş vrea să fiu însă absolut sincer. Mă apuc să scriu acest jurnal nu numai pentru criteriile de mai sus, ci şi pentru că mă amuză ideea în sine. Sniatyński susţine că dacă te obişnuieşti să-ţi scrii impresiile şi gândurile, asta se transformă cu timpul în una din cele mai plăcute îndeletniciri. Dacă s-o dovedi dimpotrivă – atunci n-o să iasă nimic din jurnalul meu. Ar însemna să mă amăgesc pe mine însumi, dacă n-aş prevedea cu toată convingerea c-o să se întrerupă la un moment dat, ca o coardă prea întinsă. Sunt gata să suport multe pentru binele societăţii, dar să nu mă plictisesc! Asta, nu! N-o s-o fac, pentru că nu pot! M-am hotărât însă să nu demobilizez la primele greutăţi; voi încerca să mă obişnuiesc şi să simt gustul acestei activităţi. În timpul discuţiilor noastre, Sniatyński îmi tot repeta: „Nu trebuie să adopţi un stil anume, nu încerca să faci literatură”. Auzi vorbă! Atâta lucru ştiu şi eu că, cu cât un scriitor e mai talentat, cu atât face mai puţină literatură; dar eu sunt un diletant şi nu stăpânesc forma. Ştiu, din proprie experienţă, că omul care gândeşte mult şi simte intens are adesea senzaţia că, dac-ar înregistra pur şi simplu ceea ce gândeşte şi simte, ar da naştere unui lucru neobişnuit. Dar când se apucă de treabă, alunecă fără să vrea într-o anumită manieră stilistică şi chiar dacă este convins că scrie numai pentru sine, tot adoptă o anumită poză şi frazeologia obişnuită; gândurile noastre refuză să se scurgă pe hârtie aşa cum sunt prin braţul, degetele şi peniţa cu care scriem şi s-ar putea spune, că nu capul dirijează pana, ci pana dirijează capul şi că cel mai adesea o face într-un mod plat, banal, nenatural. Tocmai de asta mă tem, că lipsindu-mi îndemânarea, limbajul plastic, stilul simplu etc. Şi totodată nefiind lipsit de gust, o să mă scârbesc în asemenea măsură de propria mea scriitură, încât o să-mi fie de-a dreptul imposibil să continui. Dar – vom vedea cum va fi. Deocamdată, intenţionez să-mi încep jurnalul cu o scurtă introducere biografică. Mă numesc Leon Ploszówski şi am, aşa cum am mai amintit, treizeci şi cinci de ani. Provin dintr-o familie bogată, care a reuşit să-şi păstreze până acum o avere mai mult decât medie. În ceea ce mă priveşte, sunt sigur că n-o să sporesc averea familiei, dar nici n-am s-o risipesc. Prin poziţia pe care o deţin, nu-s silit nici să mă caţăr pe cine ştie ce culmi şi nici să plătesc bani grei pentru asta. Nu cheltuiesc nici pe plăcerile costisitoare, care ruinează de regulă averile, pentru că sunt un sceptic, care ştie ce cât merită, sau mai bine zis, ştie că nimic nu merită. Mama a murit la o săptămână după ce m-a adus pe lume. Tata, care-o iubea mai presus de orice, a avut după moartea ei crize de melancolie. S-a tratat la Viena, dar după ce s-a vindecat n-a mai vrut să se întoarcă la moşie, unde amintirile îi sfâşiau inima; a cedat domeniul Ploszów sorei sale, mătuşa mea, iar el s-a mutat din 1848 la Roma, de unde n-a plecat niciodată nicăieri, timp de treizeci şi ceva de ani, nevoind să se îndepărteze de mormântul mamei. Căci, am uitat să spun, a transportat coşciugul mamei în Italia şi l-a îngropat la Campo Santo. Avem o casă pe strada Babuino, numită Casa Osoria, după blazonul familiei. Acum cam arată a muzeu, căci tata a strâns bogate colecţii de vestigii romane, în special din perioada creştinismului primitiv. În prezent colecţiile astea reprezintă ţelul suprem al vieţii lui. În tinereţe a fost un bărbat strălucitor atât ca aspect fizic, cât şi ca intelect. Şi deoarece numele şi bogăţia îi deschideau toate porţile, i se prevedea un viitor mare. Ştiu asta de la cei ce i-au fost colegi la universitatea din Berlin. Îi pasiona filosofia şi erau cu toţii convinşi că numele lui va ajunge cel puţin la fel de cunoscut ca cel al lui Cieszkowski, Libelt ş.a. Dar viaţa de societate şi extraordinarul succes la femei l-au îndepărtat după aceea de munca strict ştiinţifică. Prin saloane era numit Leon l’Invincible. A continuat să se mai ocupe de filosofie şi lumea aştepta ca într-o bună zi să-i apară o operă remarcabilă, care să-l facă renumit în întreaga Europă. Speranţe zadarnice. Din vechea strălucire exterioară n-a mai rămas decât capul, care e şi astăzi unul din cele mai frumoase şi mai nobile din câte am văzut vreodată. Pictorii sunt de aceeaşi părere. Nu de mult mi-a spus unul, că tata e tipul perfect al patricianului. Din punct de vedere ştiinţific, tatăl meu a fost şi rămâne un nobil-diletant foarte dotat şi foarte cult. Într-o anumită măsură cred că toţi din neamul Ploszówski sunt sortiţi la diletantism şi voi reveni la asta, când voi scrie despre persoana mea. Ştiu că tata păstrează în manuscris un tratat filosofic îngălbenit de vreme, intitulat Despre trinitate, pe care l-am frunzărit odată şi m-a plictisit. Ţin minte doar că sunt acolo nişte comparaţii între îmbinări de câte trei elemente reale – oxigen, hidrogen şi azot – şi trinitatea transcendentală, cristalizată de creştinism în noţiunile de Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Sfântul Duh. În afară de asta mai sunt tot felul de asemenea combinaţii de câte trei elemente, începând cu binele, frumosul şi adevărul şi terminând cu silogismul logic, alcătuit dintr-o premiză mai mare, una mai mică şi o concluzie. E un amalgam ciudat de idei hegeliene cu concepţiile lui Hoene-Wroński[1], un efort de gândire de o mare preţiozitate artistică, dar totalmente inutil. De altfel, sunt sigur că tata n-o să-l dea niciodată la tipar, fie şi pentru faptul că în ochii lui filosofia speculativă a dat faliment chiar mai înainte ca acest lucru să se fi produs în lume, în general. Cauza acestui faliment din concepţiile lui a fost însăşi moartea mamei. Cu toate că era poreclit l’Invincible şi cu toate că avea opinia cuceritorului de inimi, tata a fost un om nespus de iubitor, care a divinizat-o pe mama. După moartea ei cu siguranţă că a pus o mulţime de întrebări concepţiilor sale filosofice şi neprimind niciun răspuns şi nicio alinare, s-a convins de sterilitatea lor în faţa vieţii. Probabil că asta a constituit pentru el o tragedie imensă, când s-a văzut dintr-o dată privat de cele mai scumpe idealuri, când i s-au sfârşit dintr-o dată şi fericirea şi convingerile. Atunci s-a îmbolnăvit, după cum am mai pomenit, de melancolie; vindecându-se, a devenit foarte religios. Se spune că era o vreme când se ruga ziua şi noaptea, îngenunchea în stradă în faţa tuturor bisericilor, ajungând la asemenea elanuri religioase, încât unii îl considerau nebun, iar alţii sfânt. Treptat s-a liniştit şi a început să trăiască normal. Toată căldura de care era capabilă inima lui s-a revărsat atunci asupra mea, iar înclinaţiile lui estetice şi intelectuale au apucat-o pe făgaşul cercetării culturii romane din epoca creştinismului primitiv. Mintea lui ageră avea nevoie de hrană. După un an de şedere la Roma a început să se ocupe de arheologie şi studiind imens a ajuns specialist în epoca antică. Preotul Calvi, primul meu preceptor, care era totodată un bun cunoscător al Romei, l-a îndemnat cu stăruinţă să-şi canalizeze preocupările spre istoria oraşului veşnic. Acum mai bine de zece ani, tata s-a împrietenit cu marele Rossi, cu care stătea zile întregi în catacombe. Datorită unei capacităţi extraordinare, a ajuns în scurt timp la o asemenea cunoaştere a Romei, încât îl uimea de multe ori chiar pe Rossi. Adeseori s-a apucat să scrie, dar niciodată n-a terminat ce-a început. Poate că şi completarea colecţiilor îi ia tot timpul, sau poate că, pur şi simplu, n-o să lase nimic altceva în urma sa în afara colecţiilor, fiindcă n-a ştiut să se limiteze la o singură epocă sau la un anumit domeniu în cercetările lui. Încetul cu încetul Roma baronilor medievali a început să-l atragă cu aceeaşi tărie, cu care cercetase epoca antică. A fost o vreme când nu se gândea decât la familiile Colonna şi Orsini. Pe urmă s-a apropiat de Renaştere şi a făcut o adevărată pasiune pentru ea. De la inscripţii şi morminte ca prime mărturii ale creştinismului a trecut la epocile următoare, de la pictura bizantină la Da Fiesole[2] şi Giotto[3], de la ei la alţi quatro- şi cinquecentişti[4]. Pasionat după sculpturi şi tablouri şi-a tot îmbogăţit valoric colecţiile, însă marea operă scrisă în limba noastră, despre cele trei Rome, operă la care visase de la începuturile carierei sale, a trecut în domeniul dorinţelor neîmplinite. În legătură cu colecţiile, tata are o părere niţel cam ciudată. Vrea să le lase prin testament Romei, cu condiţia să fie plasate într-o sală separată, care să poarte numele Muzeul Osori-Ploszówski. Sigur, va fi aşa precum doreşte; mă mir însă de el că are impresia că în felul acesta face un serviciu cu mult mai mare patriei sale, decât dacă ar transfera colecţiile undeva în ţară. Nu de mult, mi-a spus: — Înţelegi, acolo nu le-ar vedea nimeni, nu le-ar folosi nimeni, în timp ce aici se perindă oameni din toată lumea şi fiecare din ei va considera această strădanie a unui polonez drept un merit al întregii Polonii. Nu mi se cade mie să chestionez cât orgoliu de familie e în treaba asta şi dacă nu cumva n-a fost hotărâtor gândul că numele de Ploszówski va fi săpat în marmură, în oraşul veşnic. Ca să fiu sincer, asta-i convingerea mea, dar mie mi-e absolut indiferent dacă au să fie păstrate aici sau în altă parte. În schimb, mătuşa mea de la Varşovia, la care plec zilele astea, e de-a dreptul revoltată la gândul că colecţiile vor rămâne la Roma şi, pentru că-i o persoană pe care nimic în lume n-o poate împiedica să spună ceea ce gândeşte, îşi exprimă revolta, fără niciun înconjur, în fiecare scrisoare pe care-o trimite tatălui meu. Acum câţiva ani a fost la Roma şi se certa zilnic cu tata pe tema asta şi poate că cearta lor ar fi dus la o ruptură definitivă, dacă n-ar fi reţinut-o dragostea realmente nespus de mare, pe care mi-o poartă. Mătuşa e cu câţiva ani mai în vârstă decât tata. După moartea mamei, plecând din ţară, tata a luat capitalul şi i-a lăsat ei domeniul familiei, Ploszów. Mătuşa îl administrează de treizeci şi ceva de ani şi se descurcă minunat. E o persoană cu un caracter deosebit, de aceea voi încerca s-o zugrăvesc în câteva cuvinte. La douăzeci de ani s-a logodit cu un tânăr, care a murit în străinătate tocmai când mătuşa intenţiona să plece după el. De atunci a refuzat toate cererile în căsătorie şi a rămas domnişoară bătrână. După moartea mamei mele, l-a însoţit pe tata la Viena şi Roma, locuind cu el câţiva ani şi înconjurându-l cu multă căldură, pe care apoi a revărsat-o asupra mea. Este o doamnă în adevăratul înţeles al cuvântului, niţel cam despotică, semeaţă şi spune adevărul în faţă cu acea siguranţă de sine pe care ţi-o dă averea şi poziţia socială, dar e cinstea, şi onoarea întruchipată. Dincolo de aparenţa severă se ascunde o inimă de aur, indulgentă şi iubitoare nu numai faţă de ai săi, nu numai faţă de tata, de mine şi de cei ai casei, ci faţă de toţi oamenii. Este atât de cinstită, încât pur şi simplu nu ştiu dacă ăsta-i meritul ei, sau dacă este aşa pentru că nu reuşeşte să fie altfel. Bunătatea ei a ajuns proverbială. Supraveghează munca oamenilor ca un jandarm, dar se şi îngrijeşte de ei ca sf. Vincent à Paulo. E foarte religioasă. Niciodată nu i s-a strecurat în suflet vreo umbră de îndoială. Ceea ce face, face în baza unor convingeri imperturbabile şi în consecinţă nu şovăie niciodată în alegerea căii de urmat. Tot datorită acestui fapt e întotdeauna liniştită şi nespus de fericită. Din cauza asprimii ei aparente, la Varşovia e denumită le bourreau bienfaisant[5]. Unii – şi mai ales, unele – n-o agreează. În general însă, are mare priză în toate păturile sociale. Ploszów este aşezat în apropierea Varşoviei, unde mătuşa are o casă a ei, aşa că iarna o petrece la oraş. Şi în fiecare iarnă se străduieşte să mă tragă acolo, ca să mă însoare. Chiar şi acum am primit o scrisoare foarte secretoasă şi insistentă, în care mă conjură să vin. În cele din urmă va trebui să mă duc, mai ales că n-am mai fost de multă vreme în ţară şi pentru că-mi scrie că a îmbătrânit şi ar vrea să mă vadă înainte de moarte. Mărturisesc că nu plec cu plăcere. Ştiu că dorinţa cea mai scumpă a mătuşii e să mă însoare şi de câte ori mă duc îi provoc o amară dezamăgire. Mă îngrozeşte gândul unui pas atât de definitiv, după care trebuie să începi într-un fel o altă viaţă, iar eu mă simt nespus de obosit şi de viaţa de-acum. Şi în sfârşit, mai e ceva stingheritor în relaţiile mele cu mătuşa. Tot aşa cum îl priveau înainte cunoscuţii pe tatăl meu, tot aşa se uită ea acum la mine, ca la un om cu calităţi deosebite, de la care aştepţi lucruri mari. Faptul c-o las în această credinţă mi se pare un abuz din partea mea; dacă i-aş declara cinstit că nu numai la lucruri mari, dar că nu se poate aştepta la nimic bun din partea mea, ar însemna să taxez un viitor potenţial şi totodată să-i dau bătrânei lovitura de graţie. Poate că, din nefericire pentru mine, mulţi dintre cei ce-mi sunt apropiaţi împărtăşesc convingerea mătuşii. Odată ajuns aici, pot trece la schiţarea propriului meu portret, ceea ce nu-i deloc o treabă uşoară, având în vedere că sunt realmente o făptură nespus de complicată. Am venit pe lume cu nişte nervi foarte sensibilizaţi, rezultat al rafinamentului generaţiilor întregi de strămoşi, în primii ani ai copilăriei s-a ocupat mătuşa de mine, iar dună plecarea ei, aşa cum e obiceiul în familiile noastre – bonele. Deoarece locuiam la Roma, într-un mediu străin iar tata voia să stăpânesc bine limba maternă, una dintre bone a fost poloneză. Mai locuieşte şi acum în casa noastră de pe Babuino, dirijând gospodăria.   [1] Józef  Hoene-Wroński, filosof şi matematician polonez din secolul XIX.   [2] Giovani da Fiesole, denumit Fra Angelico sau Pictorul Îngerilor (1387—1455). A decorat cu remarcabile fresce mănăstirea San Marco din Florenţa. [3] Giotto di Bondone, pictor florentin (1266—1337) unul dintre înaintaşii picturii moderne. [4] Reprezentanţi ai curentelor artistice şi literare italiene Quattrocento şi Cinquecento, din sec. XV şi respectiv XVI. [5] „Gâdele binefăcător" — în original în limba franceză.    

PREFAŢĂ     Istoria Poloniei a constituit pentru Sienkiewicz un nesecat izvor tematic. Selectarea evenimentelor a avut totdeauna o determinare imediată în romanele istorice – chiar şi în Pe câmp de glorie (Na polu chwaly, 1903–1905) şi Legiunile (Legiony) pe care n‑a apucat să le sfârşească –, autorul străduindu‑se să dea răspunsuri, direct ori metaforic, la problemele stringente ale vremii lui. Căci adevăratul creator de opere istorice nu se va mulţumi niciodată numai cu latura anecdotică ori exotică stricto sensu a fabulaţiei, ci va tinde întotdeauna să releve învăţăminte şi îndemnuri reconfortante pentru generaţiile prezente şi viitoare. Cauzele care motivează apariţia Cavalerilor teutoni sunt mai complexe, „îmbărbătării inimilor”, care precumpănise în definitivarea trilogiei, adăugându‑i‑se chestiunea prusiană. În ultimele decenii ale secolului al XIX‑lea, acţiunile de germanizare represivă se intensifică în partea Poloniei ocupate de nemţi. Măsuri care mai de care mai brutale şi mai nedrepte ţintesc la izgonirea polonezilor din locurile de baştină – Wielkopolska. În această intenţie, se organizează Asociaţia Hakatiştilor după iniţialele întemeietorilor: Hansemann, Kennemann şi Thiedemann[1], şi se hotărăşte ca polonezii care nu posedă cetăţenia prusiană să părăsească ţara. Se înfiinţează chiar o comisie care dispune de un fond special pentru „cumpărarea” pământurilor în folosul coloniştilor nemţi. În şcoală, se introduce cu forţa limba germană, polonezii sunt îndepărtaţi din funcţiile pedagogice şi administrative etc., orice împotrivire fiind pedepsită cu asprime[2]. Indignarea stârnită de aceste iniţiative odioase s‑a manifestat în numeroase proteste ale scriitorilor din Regat[3], unde curatorul ţarist al învăţământului, Apuhtin, se lăuda că va face ca până şi mamele să‑şi legene copiii cu cântece în limba rusă. Şi, pe această orbită, se plasează şi unele intervenţii publicistice ale lui Sienkiewicz. În scrisoarea Despre Bismarck (O Bismarcku), adresată săptămânalului „Gegenwart” în anul 1895, apreciază meritele uriaşe ale „cancelarului de fier” pentru Germania, dar crede că edificiul „forţei” ridicat de el nu va dăinui, fiind lipsit de fundamente moral‑umanitare. Politicianul Bismarck este mare, dar l‑a înăbuşit pe Bismarck omul. În alt articol, Despre violenţele prusiene (O gwałtach pruskich), va conchide din nou că un stat întemeiat pe asuprirea altor popoare este efemer. Cu unele răsfrângeri în nuvele, precum Bartek învingătorul (Bartek zwyciężca) sau Din jurnalul unui învăţător din Poznań (Z Pamiętnika nauczyciela z Poznania), demonstraţia artistică a acestui adevăr verificat de istorie o va cuprinde scriitorul în romanul Cavalerii teutoni care, fireşte, vizează şi represiunea ţaristă, dar nu‑i dă expresie din pricina cenzurii. Elaborarea operei a fost mult îngreuiată de puţinătatea documentelor istorice. Poate tocmai de aceea, vrând să cunoască nemijlocit toate sursele la care avea acces, autorul a verificat cele mai mici amănunte; a studiat documentele şi lucrările existente, a făcut cercetări de teren, s‑a consultat cu cei mai buni specialişti, acordând, în fine, atenţia cuvenită chiar şi reacţiei previzibile a cenzurii[4]. Fireşte, această pregătire minuţioasă i‑a luat destul de mult timp, repercutându‑se în durata mare a scrierii şi a publicării. Pentru prima dată, ideea romanului este consemnată în 1892, într‑o scrisoare către J. Janczewska, în care o informa că ar vrea să‑l publice în periodicele „Przegląd Polski” şi „Kraj”. Între timp, însă, concepe mai multe nuvele: Să‑L urmăm (Pójdżmy za Nim), Lotus, Fii binecuvântată, (Bądż blogoslawiona), Organistul din Ponikła (Organism z Ponikły), Visul (Sen) etc. şi dilogia Familia Połaniecki (Rodzina Połanieckich) apucându‑se să adune materialele necesare abia în 1894. Cu toate că se hotărăşte să înceapă redactarea în 1895, îşi realizează intenţia în primele luni ale anului următor, 1896. Cartea este aşternută pe hârtie în diferite localităţi: Zakopane, Kaltenleutgeben, Varşovia, Ragaz, Nisa, Ploumanach şi Parc St. Maur, unde va fi şi încheiată la 10 martie 1900. Pentru a apărea în tot acest răstimp, cu întreruperi foarte mari – câteodată câte un trimestru întreg – în „Tygodnik Ilustrowany”[5] şi în 1900 în volum. Cavalerii teutoni a constituit o surpriză de proporţii în epocă, atât pentru tradiţionaliştii pozitivişti, cât şi pentru modernişti. Şi pentru unii, şi pentru ceilalţi, neaşteptată nu era tematica abordată, localizabilă în ansamblul relaţiilor polono-germane în Evul Mediu, ci îndeosebi modalitatea de cuprindere a ei. De astă dată, mai limpede chiar decât în Trilogie, se vede convingerea lui Sienkiewicz că, în viaţa unui popor, capacitatea de luptă armată la vreme de ananghie întrupează principala forţă – în fond, singura care poate asigura victoria; fără ea, totul se închirceşte şi se prăbuşeşte. Aşadar, constituie principalul mijloc de apărare, în stare să hotărască viaţa sau moartea Poloniei. Este vorba de acel instinct biologic de autoconservare, instinctul primar al vieţii şi sănătăţii unei colectivităţi, care se manifestă în ciuda oricăror obstacole. Apoteoza faptei cavalereşti din Trilogie contrazice sugestiile pozitiviste care respingeau atitudinea cavalerească faţă de viaţă, specifică medievalităţii feudale, improprii, chipurile, contemporaneităţii. Romanul potenţează totuşi această concepţie, îndreptată acum contra moderniştilor, a generaţiei care promova sloganurile neurasteniei programate, ideologia „decadentistă”. Sienkiewicz opunea aproape brutal sufletului pervertit, ceţos şi gol, mal du siècle‑ist, forţa fizică. Nicăieri, în literatura europeană a secolului al XIX‑lea, nu mai există ceva asemănător, afară poate de epopeile homerice[6]. Afirmaţiile mai vechi ale unor istorici literari polonezi cum că H. Sienkiewicz şi‑ar fi datorat opera preluărilor de tot felul de la înaintaşul său J.I. Kraszewski, care a scris şi el Cavalerii teutoni 1410 (Krzyżacy 1410), tipărindu‑i în 1882, apar în lumina cercetărilor ulterioare ca nişte insinuări exagerate şi lipsite cu totul de suporturi convingătoare. Un denigrator se întreba cândva de‑a dreptul bizar dacă nu cumva opera magistrului (J.I. Kraszewski) o întrece valoric pe cea a emulului său (H. Sienkiewicz). Distanţa este într‑adevăr enormă între ele, dar în favoarea celui de‑al doilea termen al comparaţiei, pe toate palierele realizării artistice, astfel că eforturile demonstraţiei nu merită osteneala, întrucât s‑ar bate la uşi deschise. Sienkiewicz avea la îndemână pentru îngemănarea secolelor XIV şi XV, când se consumă acţiunea, în primul rând Istoria Polonei (Dzieje Polski) a lui Jan Dlugosz, care se întinde până în timpul domniei lui Kazimierz Jagiełłończyk. Cronica lui Janko din Czarnków, cuprinzând perioada 1333–1384, este un pamflet la adresa dinastiei de Anjou, care a domnit în Polonia între 1370–1384; referirile la reprezentanţii acestei case domnitoare nu puteau fi folosite la alcătuirea ca personaj a reginei Jadwiga (de Anjou), idealizată întrucâtva în carte. Totuşi, cu toată sărăcia izvoarelor, intuiţia creatorului a închegat puţinele date existente într‑un tablou al epocii, al cărui realism depăşeşte pe cel al trilogiei. Bătălia de la Grünwald, spre care se îndreaptă toate firele naraţiunii, este pregătită cu răbdare şi conştiinciozitate, relaţiile dintre polonezi şi lituanieni, pe de o parte, şi cavalerii ordinului teuton, pe de alta, evoluând inexorabil spre această soluţie extremă. Pretextul declarării războiului îl oferă provincia Samogiţia, conflictul are, însă, rădăcini mai profunde în tendinţa călugărilor teutoni de a‑şi mări teritoriile ocupate prin încălcarea vecinilor. Maeştrii ordinului, Konrad şi Ulrych von Jungingen, se străduiesc zadarnic să păstreze aparenţele dreptăţii în care cred sincer, pentru aceste incursiuni făcute, pasămite, în scopul răspândirii şi menţinerii creştinismului catolic. Mai ales în regiunile de la graniţă, jafurile, care se ţin lanţ, dovedesc caracterul hrăpăreţ al politicii teutone, hrănind dorul de răzbunare al multor năpăstuiţi. Ramificaţiile conflictului sunt, aşadar, numeroase, fiind explicate prin diferendul dintre Hugo Danveld, ajutat de Zygfryd von Löwe ş.a., şi cavalerul Jurand de Spychów, care implică prin Danusia pe Zbyszko şi Maćko de Bogdaniec. Urmărirea ciocnirilor dintre cele două grupuri permite autorului definirea caracterelor, solicitând atitudinea cititorului. Înfăţişaţi, conform tradiţiei orale şi scrise, în culori întunecate, demonice, majoritatea teutonilor sunt dominaţi de infatuare şi lăcomie, care îi împing la tot felul de nelegiuiri şi la sfidarea celor mai sfinte îndatoriri cavalereşti. Cruzimea şi josnicia care îl caracterizează pe Hugo Danveld ori pe Zygfryd von Löwe provoacă dispreţul cavalerilor veniţi din alte ţări să slujească sub flamurile Ordinului cu gând curat, ca Fulques de Lorche, care îi părăseşte, sau de Fourcy care, vrând să le dea în vileag mârşăvia, este ucis mişeleşte. Crucea, a cărei stăpânire, clamau cu ipocrizie, voiau s‑o extindă spre Răsărit, este numai o faţadă prestigioasă de care se slujeau fariseic pentru a cuceri noi ţinuturi vecine şi bogăţii spre slava efemeră a Ordinului. Pe primul plan, se statornicise puterea fierului, toate diferendele rezolvându‑se, în realitate, prin lovituri de paloş. Pioasa morală creştină şi menirea mesianică a catolicismului fuseseră de mult date uitării, mai marii cruciaţilor preferând intrigile joase şi acţiunile brutale, distructive. Până când paharul nelegiuirilor s‑a umplut şi autohtonii asupriţi s‑au unit şi le‑au aplicat pedeapsa cuvenită. Emblema crucii, luată în derâdere, le‑a refuzat ajutorul, lăsându‑i pradă vieţii deşănţate care i‑a măcinat din interior. Înfrângerea, în urma căreia nu şi‑au mai revenit niciodată la strălucirea de odinioară, împlineşte în roman sensul mai larg, metaforic, al unui avertisment administrat de istorie. Tot ce‑i clădit pe minciună şi fărădelege, pe jaf şi crimă, pe suferinţa semenilor, se prăbuşeşte repede în pulberea deşertăciunii, rămânând doar în amintirea oamenilor, ca memento mori. Polonezii, în schimb, au şi ei slăbiciunile lor, dar se impun prin însuşiri morale şi fizice superioare. Powała de Taczew îndoaie în mână fierul unei securi, Zawisza Czarny, a cărui onoare neîntinată a devenit proverbială, n‑a fost învins de nimeni, iar Zbyszko, eroul central, se poartă şi el ca un cavaler viteaz. Sare în ajutorul prinţesei ameninţate la vânătoare de un bour, provoacă la luptă alţi cavaleri pentru gloria iubitei etc. E, uneori, prea impulsiv. O nevinovată înflăcărare tinerească, având unele puncte de plecare şi în bravada comportamentului cavaleresc, îl pune adesea în situaţii din care i s‑ar putea trage moartea, dacă fantezia autorului nu s‑ar îngriji să‑l scape la timp. Atacă odată un trimis al Ordinului şi e condamnat la moarte. Îl salvează Danusia care se declară logodnica lui şi, după un obicei al pământului, vinovatul e iertat. Unele trăsături tipologice, ale regelui Władysław Jagiełło, de exemplu: mohorât, plângăcios, cucernic, mânios, au fost puse de interpreţii lui Sienkiewicz în relaţie de descendenţă şi înrudire cu eposul homeric sau Apocalipsa biblică[7]. Aparent forţată întrucâtva şi mai greu de argumentat, apropierea rămâne interesantă, oferind posibilităţi de lărgire substanţială a spaţiului de referinţă, de situare în perimetrul universalităţii valorilor literare. Valoarea istorică se conjugă cu un progres înregistrat de tehnica artistică; înlănţuirea mai riguros cauzală a momentelor intrigii are ca rezultat regizarea mai strânsă a acţiunilor şi susţinerea mai temeinică a psihologiilor. Motivele patriotice, de ordin mai larg, se întrepătrund cu cele personale ale eroilor, şi unele, şi celelalte rezolvându‑se prin lupta finală. De aci impresia că individualităţile umane, eliberate parcă de stânjenitoarea responsabilitate a faptului istoric, se mişcă şi cu mai multă libertate, acţionează prin impulsuri proprii, fiind mai veridice şi mai complexe, pe când în Prin foc şi sabie, Potopul şi Pan Wołodyjowski, evenimentul istoric domină personajele, dirijându‑le într‑o direcţie sau alta în raport de cutare împrejurare, ceea ce le ştirbeşte cumva ponderea intrinsecă. Tot aşa, Sienkiewicz nu‑şi arată eroii numai în larma încăierărilor. În Cavalerii teutoni, mai mult decât în Potopul, insistă şi asupra vieţii de zi cu zi a şlahtei, care nu‑şi uită nicicând propriile interese. Prin Maćko de Bogdaniec, Jagienka şi Zych de Zgorzelice, Cztan de Rogow ş.a., se cunosc ocupaţiile gospodăreşti, interioarele locuinţelor, zavistiile şi procesele pentru împlinirea moşiilor, în scurt, cadrul natural de viaţă. Autenticitatea faptelor şi a personajelor se interferează, întărindu‑se una pe alta, cu aceea a limbii expunerii. Studii recente au demonstrat că întreaga recuzită folosită pentru redarea limbajului epocii vizează arhaisme autentice cu o coloratură specifică graiului din Podlasie, colocvială. Această „substandardizare” hotărăşte dominanta stilistică a Cavalerilor teutoni, care asigură unitatea limbii postulate de autor într‑un roman istoric din timpuri „după care n‑a mai rămas nici o urmă lingvistică”[8]. Înfrângerea cavalerilor crucii în lupta de la Grünwald în 1410, una dintre cele mai mari bătălii ale Evului Mediu, întruneşte, în sfera finalităţii imediate, lecţia unui simbol plin de învăţăminte care prevesteşte insuccesul oricărei politici de deznaţionalizare a poporului polonez, indiferent de argumentele şi mijloacele întrebuinţate.   STAN VELEA     [1] A. Lewicki, Schiţă a istoriei polone până în timpurile cele mai noi (Zarys historii polskiej do najnow­szych czasów), ed. a IV‑a, Varşovia, 1907, p. 206. [2] A. Nofer, Henryk Sienkiewicz, ed. a III‑a, Varşovia, 1963, p. 275. [3] Începând din secolul al XV‑lea, forma de stat specifică Poloniei feudale este Republica (Rzeczypospolita; în limba latină Res publica) întemeiată pe stăpânirea şlahtei. În frunte se afla regele care însă nu putea să ia nici un fel de hotărâre fără aprobarea Seimului (un fel de senat). La sfârşitul secolului al XVI‑lea, democraţia şlahtei este înlocuită practic de oligarhia aristocraţiei nobiliare, dar şlahticii îşi păstrează juridic drepturile prin existenţa privilegiului de liberum veto. Aşadar, termenul Republică defineşte mai mult principiul exercitării puterii, decât forma de stat. [4] M. Kosman, Biserica şi motivele escatologice în „Cavalerii teutoni” de H. Sienkiewicz (Koścól i moty­wy eschatologiczne w „Krzyżahach” H. Sienkiewicza), în vol. Romanul polonez în secolele XIX şi XX (Polska powieść XIX i XX wieku), Lublin, 1933, p. 139. [5] J. Krzyżanowski, H.S. – Calendarul vieţii şi al operei, p. 308. [6] Z. Szwejkowski, Câteva observaţii de­spre „Cavalerii teutoni” de Sienkiewicz (Kilka uwag o „Krzyża­kach” Sienkiewicza), în vol. De­spre „Cavalerii teutoni” de H. Sienkiewicz, Varşovia, 1958, p. 230–247. [7] Cf. J. Maciszewska, Wladyslaw Jagiełło pentru tineret? (Władysław Jagiełło dla wlodzieży?), în vol. Romanul istoric polonez din sec. XX, p. 84. [8] B. Walczak, De­spre limba „Cavalerilor teutoni” de H. Sienkiewicz (O języku „Krzyżaków” H. Sienkiewi­cza), în vol. Romanul istoric polonez din sec. XX, p. 86–103.    

PREFAŢĂ   De atâtea ori neînţeleasă, întâmplarea a făcut ca toate marile iubiri ale lui Henryk Sienkiewicz să poarte numele Maria[1]. Nu o dată, personajele feminine care însufleţesc paginile creaţiei literare reprezintă transpuneri mai mult sau mai puţin fidele ale Măriilor care i-au dăruit inima, oferindu-i o fericire mai totdeauna pasageră, presărată din belşug cu spinii suferinţelor. Femeile care s-au bucurat de dragostea-i neprecupeţită i-au fost răpite una după alta de adversitatea oamenilor şi meschinăria părinţilor (Maria Keller şi Marynuszka Romanowska), de boala neiertătoare (Marynia Szetkiewicz) şi împrejurările nefavorabile (Maria Radziejewska), în sfârşit de... propria moarte (Maria Babska). Doar convieţuirea de nu prea mulţi ani cu Maria Szetkiewicz s-a dovedit ceva mai durabilă şi mai generoasă în momente înălţătoare, lăsând în urmă doi copii angelici, durerea niciodată ostoită după pierderea primei soţii şl regretul „celei mai mari iubiri” împărtăşite. Ecouri ale acestui tragic deznodământ matrimonial răzbat în multe povestiri, nuvele şi romane, printre altele, în ultima parte a trilogiei istorice, Pan Wołodyjowski, dar nicăieri imaginea dispărutei, a soţiei şi mamei model, nu este atât de completă şi expresivă ca în Familia Połaniecki (Rodzina Połanieckich), în care una dintre eroinele de prim-plan, Marynia Połaniecka, poartă numele şi însuşirile caracterologice ale soţiei răposate. Mai mult. În acelaşi roman, forţând întrucâtva structura epicului, autorul introduce în paralel „istoria” cuplului Zawiłowski-Lineta Castelli, care transfigurează literar peripeţiile dramatice prin care trece Sienkiewicz cu prilejul celei ele a doua căsătorii. Modificând prea puţin datele realităţii de facto — numele personajelor, stadiul relaţiilor, sfârşitul lui Zawiłowski, gradul de rudenie dintre Lineta şi doamna Bronicz şi portretul domnului Bronicz — „idila” reconstituie artistic aproape cu fidelitate documentară căsătoria de o clipă a romancierului cu Marynuszka Romanowska, zădărnicită de amestecul nesăbuit al mamei ei vitrege, o mitomană superficială cu fumuri aristocratice. Protestele prozatorului în acest sens sunt, desigur, formale, dictate de o bună-cuviinţă şi delicateţe elementare[2]. Romanul este conceput în anii 1883—1884, timp în care se consumă logodna, căsătoria şi divorţul scandalos, aşadar impresiile sunt transferate pe viu în actul creaţiei; de aci prospeţimea, intensitatea şi autenticitatea simţămintelor personajelor implicate în această „farsă tragică”. Fireşte, posibilitatea identificării unor prototipuri reale nu pune nicidecum sub semnul întrebării valoarea ca artă, invitând numai, până la un punct, la o interpretare realistă a naraţiunii la toate nivelele formalizării. Fiindcă Familia Połaniecki, ca şi romanul anterior, Fără ideal (Bez dogmatu, 1891), de care se leagă prin problematica înrudită, similitudini ambientale şi tipologice, într-un cuvânt, prin viziunea auctorială asupra materiei înfăţişate şi atitudinea faţă de ea[3], învederează cuprinderea realităţii în modalitatea esteticii precumpănitor şi intenţional realiste, finalitatea polemico-didactică. Iată motivul pentru care cele două romane au produs multă vâlvă printre intelectualii vremii. Mulţi ani, din 1883 până prin 1838, se lăsase antrenat aproape în exclusivitate de tematica istorică, uimind pe admiratori şi pe sceptici cu forţa şi amploarea trilogiei, concepute mai degrabă în maniera romantică. Mirarea opiniei publice era deci îndreptăţită de deosebirile formale şi, aparent, de concepţie, pe care le conţineau cele două opere în raport cu restul creaţiei. Într-adevăr, opţiunea scriitorului pentru descrierea lucidă, obiectivată, proprie romanului realist consolidat în secolul al XIX-lea, este evidentă în toate straturile acestei „saga” familiale. Acţiunea, de tot simplă, se încheagă din episoade cotidiene, cu rezonanţă în grupuri restrânse, nu o dată pur şi simplu individuală. Nici urmă de evenimenţialul copleşitor din romanele istorice, care antrena mase mari de oameni şi dezvolta energii impresionante, subordonându-şi tiranic toate încrengăturile naraţiunii, al cărei focar catalizator îl constituie. Întâmplările, numai aparent lipsite de importanţă, crescând câteodată în diferende de conştiinţă sau comportamentale care hotărăsc viaţa sau moartea personajelor, tind să realizeze prin matrimoniu un scop pe aceeaşi măsură — familial, care, în convingerea, protagoniştilor, evident, şi a autorului, preocupat pe atunci de a doua căsătorie, însemna fericirea, prin urmare, şi utilitatea pro publico bono, căruia i se puteau consacra în linişte. Familiarizată încă de pe vremea romanticilor cu noţiuni prestigioase, precum Patria, Dumnezeu, Poporul etc., critica de specialitate a condamnat cu asprime lipsa de măreţie şi spectacular a acestui ideal pe care l-a etichetat drept „casnic”. Spre deosebire de romancier, care încerca să demonstreze în roman că tocmai realismul vieţii de zi cu zi, al faptului cotidian, întemeiază valorile pragmatice, instructive ale Familiei Połaniecki; un fel de neorealism avant la lettre, de aceea, mai temperat în reliefuri. Fără îndoială, unitatea metodologică în elaborarea cărţii l-a determinat pe Sienkiewicz să păstreze consecvent această perspectivare estetică şi în sfera tipologiei. Îndeosebi aici, în asamblarea portretelor umane, este uşor vizibilă dorinţa autorului de a conferi locului comun, efemerului, prin mijlocirea personajelor, a generalizării artistice, valorile perenităţii. Câtă deosebire între eroii trilogiei istorice — Skrzetuski, Kmicic, Wołodyjowski, Zagłoba şi atâţia alţii — care, centraţi pe câte o trăsătură definitorie, acţionează amplu, cu o gesticulaţie romantic-statuară, totdeauna în limitele profilului pe care îl reprezintă, şi tipurile din Familia Połaniecki, care, mai puţin stilizate într-o direcţie sau alta, se înscriu fără siluiri în perimetrele existenţei reale, obişnuite! Se înţelege, înăuntrul despărţiturii sociale din care fac parte. Eroismul unicat în împrejurări irepetabile coboară la nivelul colectivităţii, manifestându-se în reuşita, în viaţa de fiecare zi, şi aceasta o luptă dintre cele mai dificile, ale cărei finalităţi sunt familia şi bunăstarea; Pentru a le realiza, Połaniecki, în ipostaza lui de comerciant, parcurge un proces îndelungat, presărat cu poticniri dureroase şi smulgeri temerare, şi acestea câtuşi de puţin insolite, trebuind să rezolve un conflict cu triplă direcţie: atitudinea faţă de femeie, relaţiile cu divinitatea şi cele cu semenii — toate în mare vogă în disputele epocii. De fiecare dată, situaţiile de răspântie prilejuiesc solilocvii de lungă durată, de care scriitorul se foloseşte cu promptitudine şi premeditare pentru a înşirui o mulţime de observaţii moral-comportamentiste asupra vieţii, pledoariile pro şi contra încheindu-se de regulă cu concluzii de ordin practic. Deşi uneori întârzie curgerea epicului, asemenea insistenţe analitic-reflexive împlinesc întrucâtva intenţia lui Sienkiewicz de a scrie un roman psihologic. Şi mai puţin distinctiv este drumul Maryniei Połaniecka — soţie frumoasă, blândă, virtuoasă, iubitoare şi altruistă. O adevărată poetică a anti-eroului guvernează de la început până la sfârşit evoluţia celor doi protagonişti spre fericire; care nu înseamnă numai zâmbet şi miere, ci şi pelinul grijilor de tot felul — este concluzia formulată în finalul romanului. Familiei Połaniecki, care n-a renunţat cu totul la preceptele stării a treia, depăşindu-le prin apartenenţa de clasă şi idealul întoarcerii la proprietatea funciară, îi sunt opuse în scopuri comparative cuplurile Maszko, pozitivist inechitabil, Osnowski, aristocratic steril, şi Zawiłowski-Lineta, romantic desprins de viaţă, cărora li se adaugă existenţele însingurate de felul lui Bukacki, ce pot fi aşezate alături de oamenii de prisos din literatura rusă, oricât de mult s-ar deosebi pe treptele cauzalităţii. Realismul viguros şi valenţele didactice hotărăsc mai ales tentele întunecate, virulent critice, în care sunt descrişi reprezentanţii aristocraţiei. Romanul prezintă, din acest punct de vedere, valori pe drept cuvânt documentare, galeria tipurilor „negative” fiind dintre cele mai concludente, Chiar atunci când intriga antrenează indivizi superdotaţi, ca poetul Zawiłowski. Autorul insistă îndeosebi în motivarea dialectică, intrinsecă şi exterioară, a eşecului lor; Zawiłowski este o variantă cu fundamente conceptuale schimbate a lui Płoszowski din Fără ideal. Familia Połaniecki se impune, aşadar, şi ca un izbutit roman de moravuri. Toate acele idei şi atitudini de viaţă cu sorgintea în romantism sau în unele filozofii orientale — pesimismul paralizant, scepticismul anarhic, mesianismul panslavist, budismul etc. — altfel spus, atmosfera de lâncezire şi marasm, care se înstăpânise spre cumpăna secolelor XIX şi XX şi în societatea polonă, stăvilindu-i avânturile creatoare, sunt ilustrativ exprimate de tipologia „neproductivă” a romanului, localizată cu precădere în straturile de sus ale piramidei sociale. În acest context, expunerea se desfăşoară şi ea, era de aşteptat, într-un stil adecvat. Aici, mai mult decât în creaţiile istorice, personajele şi autorul-narator vorbesc fără afectare într-o limbă cu limpezimi clasice, lipsită cu totul de podoabe inutile, de căutări ludice. Latinismele de odinioară, frecvente, care impregnau textul cu sonorităţi particulare, au dispărut aproape cu desăvârşire, autorul mulţumindu-se ici şi colo cu câte o expresie franţuzească, şi aceea foarte cunoscută şi de tot obişnuită pentru o lume cu pretenţii de cultură superioară şi înclinaţii cosmopolite. Iar arhaismele şi regionalismele, care subliniau sugestiv consumarea întâmplărilor în epoci revolute şi în spaţii geografice distincte, s-au pulverizat cu totul în lexicul vorbirii contemporane, apărând numai arareori printre bizareriile câte unui vârstnic! Simplitatea, claritatea şi spontaneitatea „spunerii” întăresc până la caracteristic impresia de oralitate. Scris în cheia metodologică a realismului critic, ca şi Fără ideal, romanul Familia Połaniecki prelungeşte totuşi din romanul istoric unele obişnuinţe de meşteşug şi concepţie, intrate organic în atelierul de creaţie. Asemenea automatisme narative se întâlnesc „cel mai adesea în sfera tipologiei şi a povestirii propriu-zise, înceţoşând pe alocuri expresivitatea semnificaţiilor în favoarea ambiguităţii interpretative. Obsesia omului puternic, cu unele puncte de plecare în complexul westman-ului, care învinge toate obstacolele îndeosebi prin forţa fizică ieşită din comun, transpare şi aici în masivitatea lui Gątowski ori în puterea, e drept, abia pomenită, a lui Połaniecki. Pe de altă parte, cu toată strădania sesizabilă de a închega psihologii profunde şi complexe, nu puţine personaje manifestă câteodată o impulsivitate şi o rectitudine mai aproape de linearitatea eroilor Trilogiei, decât de conştiinţa rafinată până la sofisticare cu ajutorul culturii, proprie „decadentului” de la îngemănarea secolelor. De aceea, unele reacţii par bruşte, insuficient motivate, contradictorii chiar, împingând virtual exegeza în fundături lăturalnice. O frecvenţă care contrariază întrucâtva o au şi procedeele de legare în fluxul povestirii a componentelor narative. Repetarea unor formule de felul: la acestea, văzând acestea, după care, drept care etc., se explică prin simţul epic foarte acut al lui Sienkiewicz care simte nevoia unei cursivităţi alerte nu numai la nivelul episoadelor şi al ideaţiei, ci şi la cel al formei, exigenţă întrepătrunsă armonios cu celelalte posibilităţi care realizează oralitatea textului. În seria deprinderilor continuate din romanele anterioare se înscriu, de asemenea, punctarea prin replici lapidare, semănând cu nişte grave şi definitive căderi de cortină, a sfârşitului celor mai multe dintre capitole, unele exclamaţii grandilocvente ale personajelor, e adevărat, acestea foarte rare, ş.a.m.d. Apreciate ca romane psihologice şi de moravuri, specii care proliferau în epocă, atât Familia Połaniecki, cât şi Fără ideal au, însă, semnificaţii mai largi, acoperind registrul social. În consecinţă, ele pot fi şi trebuie interpretate, ni se pare, şi ca un fel de justificare a îndepărtării treptate de ideologia pozitivistă, justificare necesară mai ales după reproşurile insistente care i s-au făcut la apariţia primei părţi a trilogiei. În toate romanele istorice, autorul indica pentru eliberarea naţională un alt drum decât cel defensiv al pozitiviştilor, un drum cu mai mulţi sorţi de izbândă; acţiunea armată în frunte cu nobilimea. Pentru rezolvarea problemelor sociale, reţeta lui Sienkiewicz, deşi diferită de a pozitiviştilor, n-a mai fost atât de fericită, cuprinzând frăgezimi şi întortocheri greu de urmărit, care puteau da naştere la neînţelegeri. Considerarea lui Leon Płoszowski din Fără ideal ca o expresie a tendinţelor estetizante care se răspândeau în epocă drept reacţie faţă de pragmatismul burghez este neîndestulătoare[4]. Personajul reprezintă şi un simbol social; el aparţine unei pături la ale cărei posibilităţi materiale, ce împiedică realizarea potentelor pe care le posedă exponenţii ei, autorul face deseori aluzie. Calităţile şi slăbiciunile lui sunt şi ale clasei sale. Dotat cu o sensibilitate vioaie, complicată prin cultură, Leon Płoszowski are şi un ales gust artistic, şlefuit încă din copilărie prin educaţie. Nefiind una din pasiunile sale, arta e totuşi o preferinţă la care nu va renunţa niciodată. Estetica îi înlocuieşte etica. Inteligenţă nativă, a fost privit de mic ca un copil minune, în care se puneau mari speranţe. Până la vârsta de treizeci şi cinci de ani n-a realizat nimic; crede că ar putea străluci în câteva domenii, dar dacă ar fi obligat să-şi aleagă o profesiune, n-ar şti încă în ce direcţie să-şi canalizeze atenţia şi eforturile. E în el ceva din acea improductivité slave care caracteriză aristocraţia din care se trăgea. Incapacitatea lui de acţiune, exterior asemănătoare cu aceea a romanticilor, are temeiuri filozofice într-un scepticism total, care vizează până şi convingerile sceptice. Metodele filozofiei pozitiviste: observaţia detaşată şi critica exactă, pe care le aplică în viaţă cu consecvenţă, i-au sădit în suflet o îndoială ce-i paralizează orice iniţiativă. În societate pare energic, dar când e vorba de rezolvarea decisă a unei probleme de viaţă, scepticismul îl face neputincios; raţiunea se rătăceşte în speculaţii de tot felul, iar voinţa nu-şi găseşte nici un sprijin care s-o stimuleze, aşa că faptele eroului depind, în mare măsură, de întâmplările exterioare. Nesiguranţa veşnică în care se zbate îi macină nervii şi spiritul. În puterea vârstei, Leon se simte deja epuizat; în purtarea lui se înstăpâneşte treptat o anume blazare, iar printre gândurile alambicate se strecoară pe încetul conştiinţa ratării. Îşi apreciază cu justeţe situaţia în societate: cei ca el sunt ca nişte pufuleţi pe care viaţa îi poartă într-o parte şi alta, deoarece ei nu pot opune nici o rezistenţă. Paradoxal, şi-au pierdut încrederea în ei, dar mai sunt convinşi că reprezintă încă prin cultură culmea civilizaţiei. În viaţă caută laturile sărbătoreşti, delectarea şi fericirea, deşi nu mai cred nici în fericire. Pesimismul lor, uşor şi străveziu ca fumul de havană, le acoperă orizontul, îngrădindu-i de restul societăţii şi creându-le o lume închisă în sine, somnolentă. Absenţa energiei faptice creşte pe inexistenţa vreunui ideal statornic care să-i absoarbă preocupările. Conştient de această carenţă temperamentală şi conceptuală, când crede că iubirea pentru Aniela l-ar putea transforma miraculos într-un om activ, Leon se agaţă de ea cu puterea disperării. Soluţia aleasă de personaj nu-şi găseşte validitatea şi în planul social; ea poate fi valabilă strict individual, dar impasul aristocraţiei nu se poate rezolva cu ajutorul unor paliative sentimentale. Intenţionând să avertizeze pe intelectualii cuprinşi de îndoieli de urmările nefaste pe care le poate avea scepticismul[5], Sienkiewicz îşi conduce eroul spre sinucidere. Când şi ultima şansă este pierdută prin moartea Anielei, Płoszowsld, al cărui scepticism pur devine resignativ, îşi pune capăt zilelor. Pieirea socială a aristocraţiei tradiţionale era, aşadar, inevitabilă. În societate nu mai era loc pentru nişte entităţi lucitoare prin trecut şi cultură, dar nimănui folositoare. Pentru recuperarea valorilor umane pe care le mai deţineau reprezentanţii acestei pături în pragul prăbuşirii era nevoie de pierderea moşiilor, care să le sfărâme crusta de lâncezeală şi să-i arunce în tumultul activităţilor sociale, şi silindu-i să-şi câştige existenţa prin muncă, precum doctorul Chwastowski. Era vorba, nici mai mult nici mai puţin, de distrugerea celui mai însemnat element care năştea viaţa de huzur, parazitismul şi prejudecăţile de castă. În această privinţă, Sienkiewicz se păstra încă aproape de pozitivişti, deşi în Prin foc şi sabie părea că înclină spre sensul opus; nu însă şi în Potopul şi în Pan Wołodyjowski. Romanul este scris în forma unui jurnal intim, modalitate foarte potrivită pentru introspecţiile psihologice. Or, tocmai în această direcţie intenţia de analiză a unui „suflet bolnav” a dat greş, pentru că autorul — repetăm afirmaţia lui I. Matuszewski — este un psiholog la nivelul observaţiei; ceea ce vede sau îşi poate imagina prin facultăţile de reprezentare descrie cu multă plasticitate, dar intuiţia psihologică este destul de redusă. Nu este şi un psiholog filozof[6]. Speculaţiile etico-filozofice ale lui Leon se îneacă într-o crasă platitudine, astfel că romanul rămâne o încercare nereuşită. Soluţia socială, ale cărei premise începeau să se schiţeze în Fără ideal, se conturează oarecum închegată în Familia Połaniecki. Romanul a fost socotit de mulţi exegeţi ca fiind o apologie a filistinismului mic-burghez. Elogiul carierei de afacerist a lui Połaniecki însemna totodată elogiul goanei după capital, care n-are nimic comun cu binele societăţii[7]. Dacă această etichetare ar corespunde adevărului, ar însemna că autorul renunţase pentru moment la poziţia neoconservatoare, evidentă în operele istorice, şi revenise alături de ideologia pozitivistă, fapt care ni se pare posibil, dar mai puţin probabil, date fiind şi romanele scrise ulterior. A. Nofer, în capitolul Quo vadis? din lucrarea citată, unde analizează şi romanele în discuţie, „explică” astfel „incompatibilitatea de concepţie. Połaniecki i-a fost indiferent autorului, pe când la Płoszowski a ţinut în mod deosebit, apărându-l în câteva intervenţii publice. L-a prezentat ca pe un tip negativ, fiindcă nu se cuvenea să-l arate, drept model într-o epocă de deprimare generală, deşi, ca şi în cazul lui Petronius, îi împărtăşea multe din idei. De ce l-a prezentat însă oarecum idilic pe Połaniecki, de vreme ce-l dispreţuia? Pentru acelaşi motiv? E discutabil. Pare totuşi mai solid întemeiată ipoteza că Sienkiewicz, odată îndepărtat de pozitivism, nu s-a mai întors la el nici în cele două romane de observaţie socială. În Fără ideal are o atitudine critică faţă de aristocraţie, care şi-a pierdut vigoarea de demult, epuizându-se fizic şi cerebral în cosmopolitism desuet şi extravaganţe cabotine, iar în Familia Połaniecki încercă să ofere o reţetă de îndreptare a nobilimii prin întoarcerea ei la pământ, după ce s-a regenerat trecând prin purgatoriul energiei burgheze. Prezentarea roză a lui Połaniecki se datoreşte acestei intenţii artistice. Lauda i se cuvine burgheziei pentru energia şi ţelurile ei, aşa lipsite de spectaculozitate cum sunt; în acest sens, poate servi drept exemplu. Privite aşa, romanele nu mai constituie o insulă izolată şi contradictorie în concepţia autorului şi nici măcar o întoarcere temporară la pozitivism, revenire negată de altfel de Cavalerii teutoni şi chiar de Quo vadis? E neîndoios că în carte se găsesc numeroase argumente care să îndreptăţească părerile criticii; toată intriga se ţese în jurul activităţii lui Połaniecki în cadrul familiei şi ca afacerist intreprid, susţinând o fericire şi o realizare mărginită ca perspectivă, domestice. Simte câteodată unele goluri în viaţa lui, dar gândeşte că toate lipsurile se vor acoperi prin căsătorie; credea că adevăratul înţeles al vieţii, adevărata ei ţintă, era să fie soţ şi tată. S-a făcut însă eroarea ca personajul să fie considerat exclusiv în acest moment al vieţii sale, fără să se mai aibă în vedere punctul de plecare şi finalul evoluţiei, fapt care a dus la aprecierea unilaterală şi greşită. „Eroul” trebuie însă judecat din unghiul devenirii lui sociale. Să nu uităm că Połaniecki a făcut parte la început, personal sau prin înaintaşii săi, din boierimea rurală. Aflăm că şi-a pierdut pământul printr-un concurs de împrejurări nefavorabile, fiind obligat să intre în vârtejul afacerilor. Chiar dacă autorul descrie deloc critic şi prea îndelung mulţumirea lui măruntă în căsnicie şi în comerţ, a procedat astfel tocmai cu intenţia de a demonstra că această situaţie, trecătoare, nu este de natură să-i permanentizeze locul pe care trebuie să-l ocupe în societate. Căci Połaniecki, prin căsătorie, se întoarce la proprietatea funciară, adeverind spusele consilierului Jamisz: „Pământul ne atrage, fiindcă e adevăratul izvor de bogăţie (...) Adevărata datorie şi adevărata bogăţie se găsesc în pământ”. În concluzie, Sienkiewicz s-a deosebit categoric de pozitivişti în ceea ce priveşte calea pentru rezolvarea ţelurilor naţionale. În latura socială a văzut răul societăţii contemporane, dar a preconizat pentru îndreptarea lui o soluţie care se prefigura tot capitalistă în esenţa ei: în locul urbanismului industrial, idealizat de burghezia pozitivistă, Sienkiewicz a postulat întoarcerea economiei spre proprietatea funciară, exploatată, bineînţeles, corespunzător noilor împrejurări.   [1] Pornind de la corespondenţa scriitorului şi de la mărturiile contemporanilor, o exegetă laborioasă, Barbara Wachowicz, descrie amănunţit, asezonându-le copios cu citate din documentele folosite, încercările sentimental-matrimoniale ale lui H. Sienkiewicz în vol. Mariile vieţii lui (Marie jego życia), Cracovia, 1973. [2] Scrisoare către Jadwiga Janczewska, Zakopane, 9 iulie 1894. [3] Cel mai strălucit interpret al operei sienkiewiczene, Julian Krzyżanowski, opinează în vol. Creaţia lui Henryk Sienkiewicz (Twórczość Henryka Sienkiewicza), Varşovia, 1970. p. 298, că aceste două romane pot fi considerate ca alcătuind un ciclu unitar. [4] Cf. A. Nofer, Henryk Sienkiewicz, ed. a III-a, Varşovia, 1963, cap. Quo vadis? [5] J. Krzyżanowski, H. Sienkiewicz. Calendarul vieţii şi al operei (H. Sienkiewicz. Kalendarz życia i twórczości), ed. a II-a, Varşovia, 1958, p. 163—164. [6] Cf. I. Matuszewski. H. Sienkiewicz, „Familia Połaniecki", „Przegląd Tygodniowy 1985, nr. 19, 20. [7] A. Nofer, op. cit., p. 257.    

BĂTRÂNUL slujitor Alături de vechii socotitori, economi şi pădurari, un alt tip care dispare tot mai mult de pe suprafaţa pământului este slujitorul bătrân. Îmi aduc aminte că, pe vremea copilăriei mele, în casa părinţilor slujea unul dintre aceşti mamuţi, ale căror oase vor fi dezgropate din când în când prin vechile cimitire, acoperite de straturile groase ale uitării. Se numea Mikofaj Suchowolski şi era şleahtic1 din satul Sucha Wola, pe care îl pomenea adesea în povestirile sale. Tatăl meu îl moştenise de la părintele său, la care slujise ca ordonanţă în timpul războaielor napoleoniene. Când intrase În slujba bunicului meu, nu-şi amintea nici el prea bine, iar de-l întrebai în care an, priza tutun şi răspundea i — Păi mie nu-mi crescuse încă mustaţa, da’ şi don’ colonel, luminează-i, Doamne, sufletul, mai avea caş la gură. În casa părinţilor mei făcea tot felul de treburi: era bufetier, lacheu i vară se ducea la seceriş ca un vechil, iarna supraveghea treieratul griului, ţinea cheile de la dulapul cu băuturi, de la pivniţă şi de la magazie; întorcea ceasurile, dar cel mai mult bombănea. Pe omul acesta nu mi-l amintesc altfel decât mormăind. Îi boscorodea pe tata, pe mama i eu mă temeam de el ca de foc, cu toate că ţineam la el j la bucătărie se certa cu bucătarul, pe băieţii care serveau la masă îi trăgea de urechi prin toată casa şi niciodată nu era mulţumit de nimic. Când se afuma, ceea ce se întâmpla în fiecare săptămână, îl evitau cu toţii, nu pentru că şi-ar fi îngăduit să facă scandal cu stăpânul său cu stăpâna, ci fiindcă dacă se agăţa de câte cineva, apoi se ţinea scai după el toată ziua, văicărindu-se şi bodogănind întruna. În timpul mesei de prânz sta la spa- * Nobil polonez (n. Tr.) iele tatălui meu şi, deşi nu servea el, îl supraveghea pe băiatul care aducea la masă şi-i otrăvea viaţa cu o plăcere deosebită. — Bagă de seamă – mormăia – că-ţi afăt eu. Ia pri- veşte-l, nu poate să servească mai repede, îşi Urâie picioarele ca o vacă bătrână. Mai uită-te încă o dată. Ce s-audă el când îl cheamă stăpânul! Schimbă farfuria cucoanei. De ce căşti gura? Ai? Hm, uitaţi-vă la el! La masă intra mereu în vorbă celorlalţi şi totdeauna era împotrivă. Se întâmpla nu o dată ca tata să se întoarcă şi să-i zică: — Mikolaj, să-i spui după masă lui Mateusz să înhame caii; mergem în cutare loc. La care Mikolaj: — Mergem? De ce să nu mergem. Păi cum! Caii nu-s făcuţi pentru. Asta? Numai să nu-şi scrântească vreun picior pe asemenea drum. Mergem în vizită, dacă trebuie. Că boierul are voie. Ce, eu sunt contra? Eu nu sunt contra. De ce nu! Şi socotelile pot să mai aştepte şi treieratul poate să aştepte. Întâi şi-ntâi e vizata. — Mare pacoste cu Mikolaj ăsta! Se întâmpla să exclame tata, pierzându-şi răbdarea. Şi Mikolaj iarăşi: — Parcă eu zic că nu sunt prost? I Ştiu şi eu că nu sunt decât un prost. Economul s-a dus să-i facă curte gospodinei de la casa parohială din Niewodow. Iar boierii nu pot să se ducă în vizită? Ce poate să facă slugă, poate să facă şi stăpânul. Şi tot aşa bătrânul clrcotaş o ţinea întruna, de nu era chip să-l mai oprească cineva. Noi, adică eu şi fratele meu mai mic, ne temeam de el, cum am spus, aproape mai mult decât de institutorul nostru, părintele Ludwik, şi cu siguranţă mai mult decât de amândoi părinţii. Cu surorile noastre se purta mai bine. Îi spunea fiecăreia „” domnişoară’1, cu toate că erau mai mici, dar pe noi ne altoia fără prea multă ceremonie. Totuşi pentru mine avea un farmec deosebit: purta totdeauna capse în buzunar. Nu o dată, după lecţii, intram sfios în încăperea unde era bufetul, zâmbeam cât puteam mai politicos, mai plin de respect, ca să-i fiu pe plac. Şi-i spuneam timid: — Mikolaj, bună ziua, Mikolaj! Astăzi cureţi armele? — Henrys, ce cauţi aici? Doar le-nvelesc, şi qata. Apoi, maimuţărindu-mo, zicea: — Mikolaj I Mikolaj I Când e vorba de capse, Mikolaj e bun, altminteri n-au decât să-l mănânce lupii. Mai bme-ai învăţa. N-o să ai mai multă minte dacă ai să Lot tragi cu pistolul. — Eu mi-am terminat lecţiile – răspundeam aproape plângând. — Şi-a terminat lecţiile. Hm, le-a terminat. Învaţă mereu şi capul e gol ca un ghiozdan. Nu-ţi dau şi gata. (Spunând acestea se şi cotrobăia prin buzunare). O să-ţj sară ceva în ochi şi-o să fie vai de capul meu. Cine va fi. Vinovat? Mikolaj. Cine ţi-a dat pistolul? Mikolaj. Bodogănind mereu, intra în camera tatălui, lua pistoalele, le suflă, mă asigura pentru a suta oară că toate acestea nu sunt de niciun folos, apoi aprindea lumânarea, introducea capsa şi-mi dădea să ochesc i şi atunci insă, câteodată, trebuia să îndur calvarul mai departe. — Uite cum ţine pistolul – zicea – ca frizerul siringa. Cum o să stingi tu lumânarea. Poate ca cerşetorul la biserică I Preot trebuie să te faci, sd spui rugăciuni, că n-ai vină de oştean. * În felul lui, ne tnvăţavec hiul meşteşug al războiului. Deseori, după amiază, eu şi fratele meu învăţam să mărşă- luim sub ochii lui, iar cu noi mărşăluia şi părintele Ludwik care părea foarte neîndemânatic. Mikolaj privea la el pe sub sprâncene, apoi, deşi de el se temea cel mai mult şi-l respecta, nu se putea stăpâni şi-l certa: — E, părinte, dumneata mărşăluieşti ca o vacă bătrână. Fiind cel mai mare, eu îi datorăm mai multă ascultare, aşa că sufeream cel mai mult. Altfel, bătrânul Mikolaj, când m-au dat la şcoală, plângea de parcă s-ar fi întâmplat cea mai mare nenorocire. Părinţii mi-au povestit că după aceea a devenit mai morocănos şi le-a bătut capul vreo două săptămâni» „Au luat copilul şi l-au dus – spunea. Şi dacă moare! Ol ho I Ce-i trebuia lui şcoală? Parcă el nu e tot boier 1 Să-nveţe lătinia? Vor să ajungă ca Solomon. Ce deşănţare! A plecat băiatul şi duş a fost, iar tu, bătrâne. Umblă prin toate colţurile şi cată ce n-ai pierdut. Degeaba!” Îmi aduc aminte că atunci când am venit pentru prima dată acasă, de. Sărbători, dormeau cu toţii. Abia se crăpa de ziuă; era o dimineaţă de iarnă şi ningea. Doar scârţâitul cumpenei de la fântina fermei şi lătratul clinilor tulburau liniştea. Toate obloanele erau trase, numai ferestrele bucătăriei străluceau de lumină ce colora roşietic zăpada adu- nală în fata prispei. Mă întorceam mâhnit atunci, îngrijorat şi cu teamă în suflet, fiindcă notele din carnet nu prea erau vrednice de laudă. Pur şi simplu, până să-mi dau seama, până să mă obişnuiesc cu rutina şi disciplina din şcoală, nu mă descurcasem prea bine. Mă temeam deci de tata, mi-era frică de înfăţişarea aspră, tăcută a părintelui Ludwik care mă aducea de la Varşovia. Aşadar, de nicăieri nicio încurajare, când văd că se deschide uşa de ia bucătărie şi bătrânul Mikolaj păşeşte prin zăpadă cu oalele cu smântână aburind pe o tavă. Când m-a văzut unde nu strigă „Domnişorul meu drag şi scump f “şi, lăsând repede tava, răstoarnă amândouă oalele, mă ia de gât şi Începe să mă îmbrăţişeze şi să mă sărute. De atunci mi-a zis întotdeauna numai „domnişorule* Cu toate că după aceea, timp de două săptămâni încheiate, nu mi-a putut ierta smântână vărsată: „Omul duce liniştit smântână, bodogănea, şi soseşte el. Tocmai atunci şi-a găsit…* Tata voia, cel puţin aşa îmi promisese, să mă bată pentru cei doi de insuficient pe care-i adusesem la caligrafie şi germană; dar, pe de o parte, lacrimile mele şi făgăduiala că mă voi îndrepta, pe de altă parte, intervenţia iubitei mele mame şi, în sfârşit, tevatura pe care o făcea Mikolaj au stat împotrivă. Miko/aj habar n-avea ce fel de vietate mai era şi caligrafia asta, iar pentru germană nici nu voia să audă de vreo pedeapsă. — Păi ce, el e luteran, sau vreun şvab? Spunea. Parcă don colonel ştia nemţăşte? Da’ ce, boierul (aici se adresă tatălui meu) ştie? Ai? Când i-am întâlnit pe nemţi la… cum îi zice? La Lipska şi dracu mai ştie pe unde, nu le-am spus nimic pe nemţăşte, da’ ei ne-au arătat dosul şi aia-i. Bătrânul Mikolaj mai avea încă un obicei. Rareori aducea vorba de isprăvile lui, dar în momentele de bună dispoziţie, când se apuca să povestească, minţea de-nchega apele. N-o făcea cu rea credinţă? Poate că în mintea-i îm- bătrânită faptele se amestecaseră unele cu altele, crescând până la proporţii fantastice. Toate câtS auzise despre isprăvile războinice din timpul anilor de tinereţe, le punea în seama să şi a bunicului meu, colonelul, şi credea cu adevărat În tot ce spunea. Uneori, în şopron, supraveghindu-i pe iobagii care băteau grâul, când începea să povestească, ţăranii lăsau lucrul şi, sprijinindu-se în îmblăciu, îi ascultau istorisirile cu gura căscată. Până când îşi lua seama şi începea să ţipe: — Ce vă zgâiţi la mine cu gură cât şura, ai? Şi iarăşi, arşt 1 praşt I arşt 1 praştl se auzea o vreme bufnetul îmblăcielor bătând grâul; bătrânu] tăcea o clipă, apoi începea iarăşi: — Băiatul meu îmi scrie că a ajuns general la regina Palmirel. O duce bine acolo, zice că primeşte simbrie mare, da’ sunt nişte geruri straşnice… ş.a.m.d. În paranteză fie spus, copiii bătrânului nu erau prea izbutiţi. Avea într-adevăr un fecior, dar nu era nimic de capul lui i de când se făcuse mare, se ţinea numai de blăs- tămăţii, până când şi-a luat lumea în cap şi i s-a pierdut urma. Fiica lui însă, la vremea ei o minune de fată, se înhăitase cu toţi lefegiii de prin sat şi murise după ce născuse o fetiţă. Această fetiţă se numea Hănia. Era de-o vârstă cu mine, o fată frumoasă, dar cam bolnăvicioasă. Mi-amintesc că ne jucam de multe ori împreună de-a soldaţii. Hănia era toboşar, iar urzicile erau duşmanii noştri. Era bună şi bijndă ca un înger. O aştepta o soartă tristă pe lume, dar astea sunt amintiri care nu au nicio legătură… Aşa că revin la povestirile bătrânului. Eu însumi l-am auzit spunând că atunci când s-au speriat caii ulanilor la Mariampol, toată herghelia, erau vreo optsprezece mii, a năvălit deodată pe la bariere În Varşovia. Câţi oameni au fost striviţi de copite, ce zi a judecăţii de apoi a fost până când i-au prins e lesne de imaginat Altă dată ne-a povestit cele ce urmează, dar asta nu mai era în şopron, ci la curte, de faţă cu toţi: — Dacă m-am luptat bine? Păi cum altfel I Odată, îmi aduc aminte, eram în război cu austriecii. Eu stăteam în rând, în rând, zic, până când vine la mine comandantul suprem, vreau sS spun al austriecilor, al duşmanilor, şi zice i. Ei, tu, Suchowolski. ’ce. Te ştiu eu cine-mi eşti! Dacă puneam mâna pe tine, sfârşeam războiul*. — Dar de colonel n-a amintit? L-a întrebat tata. — Păi cum nu! Doar am spus limpede, pe tine şi pe colonel. Părintele Ludwik şi-a pierdut răbdarea şi l-a mustrat i — Bine, Mikolaj, dar tu minţi de parcă ai primi încă o simbrie pentru asta. Botrinul s-a întunecat şi ar li izbucnit, dar, pentru că se temea de preot şi-l respecta, a tăcut, iar după o clipă, vrând s-o mai îndulcească, a continuat! — Aşa mi-a spus şi preotul Sieklucki, capelanul. Odată, când un austriac mi-a înfipt baioneta sub a douăzecea, vreau să zic, sub a cincea coastă, am pătat-o rău. Ehei, mi-am zis, o să mor şi trebuie să mă spovedesc Domnului Dumnezeu Atotputernicul de toate păcatele, aşa că i-am spus totul preotului Siekluckt, iar acesta ascultă, ascultă şi în cele din urmă zice: „Teme-te de Dumnezeu, Mikolaj, toate astea-s născociri!” Da-şi eu: „Poate fi, dar mai mult nu-mi aduc aminte”. — Şi te-au vindecat? — M-au vindecat, m-au vindecat t De ce să nu mă vindece I M-am tratat sângur. M-am pus şi-am amestecat două încărcături de praf de puşcă într-o sticlă de votcă, am înghiţit-o seara şi a doua zi m-am sculat sănătos tun. Aş fi ascultat mai multe povestiri şi v-aş fi putut spune mai multe, dar părintele Ludwik, nu ştiu nici eu de ce, i-a interzis lui Mikolaj „să-mi mai sucească minţile*. Bietul părinte Ludwik, ca preot şi locuitor paşnic al sătucului, nu ştia, mai întâi, că oricărui tânăr, pe care furtuna îl smulge din tihna cuibului părintesc şi-l aruncă în arena lumii, trebuie să i se sucească mintea nu o dată, iar în al doilea rând, că nu bătrânii slujitori şi poveştile lor, ci cu totul altcineva ţi suceşte minţile. De altfel, influenţa lui Mikolaj asupra noastră nu putea fi păgubitoare, întrucât, dimpotrivă, el ^ră acela care veghea asupra noastră şi asupra purtării noastre cu toată stăruinţa şi asprimea. Era un om conştiincios în înţelesul deplin al cuvântului. Din vremea cătăniei rămăsese cu încă o însuşire foarte frumoasă, conştiinciozitatea şi precizia cu care îndeplinea orice poruncă. Mi-amintesc că, într-o iarnă, lupii începuseră să facă pagube foarte mari şi se obrăzniciseră atât de mult, Încât intrau noaptea în sat în haite mai mari sau mai mici. Tata, vânător împătimit, a vrut să organizeze o vânătoare şi, fiindcă dorea ca hăituiala să fie condusă de domnul Ustrzycki, vecinul nostru, un cunoscut duşman de lupi, i-a scris un bilet, apoi l-a chemat pe Mikolaj şi i-a spus: — Mikolaj, arendaşul tocmai pleacă la oraş, du-te şi tu cu el. În drum, cobori la Ustrzyca şi-i dai scrisoarea asta boierului. Numai vezi să-mi aduci neapărat răspunsul, fără răspuns să nu te întorci. Mikolaj a luat scrisoarea, s-a dus la arendaş şi au plecat împreună. Scara arendaşul s-a întors, dar fără Mikolaj. Tata a crezut că a înnoptat la Ustrzyca şi va veni a doua zi cu vecinul. Dar trece o zi şi Mikolaj nu se întoarce i trece a doua, nu vine, •  a treia, la fel. Acasă jale. De teamă că l-au atacat lupii pe drum, tata repede oameni în toate părţile. Aceştia îl caută, dar nu găsesc nicio urmă. Îi trimite şi la Ustrzyca. Aici li se spune că a fost, nu l-a găsit pe boier, a întrebat unde-ar putea fi, apoi a împrumutat de la lacheu patru ruble şi a plecat nu se ştie încotro. Ne dădeam de ceasul morţii, dar nu înţelegeam ce puteau să însemne toate astea. A doua zi s-au întors oamenii trimişi prin satele din împrejurimi cu vestea că n-au aflat nimic nicăieri. Atunci am început să-l plângem cu toţii, dar a şasea zi, spre seară, tata tocmai dă dispoziţii în birou, când deodată aude pe cineva la uşă ştergându-şi picioarele, dregându-şi glasul şi mormăind l-a recunoscut îndată pe Mikolaj. Era într-adevăr Mikolaj, îngheţat, slăbit, obosit, cu ţurţuri de gheaţă pe mustaţă, aproape de nerecunoscut. — Mikolaj, tu n-ai frică de Dumnezeu? Ce-ai făcut atâta timp? — Ce-am făcut, ce-am făcut – mormăie Mikolaj. Ce era să lac? Nu l-am găsit pe boier la Ustrzyca şi am plecat la Bzin. La Bzin mi-au spus că am bătut drumul degeaba, fiindcă boierul Ustrzycki a plecat la Karolowka. Am plecat şi eu după el, dar nici acolo nu mai era. Parcă el trebuie să-ncălzească locul printre străini? Ce, el nu e boier? Doar nu merge pe jos. Bine zic. De la Karolowka m-am dus la oraş, fiindcă mi s-a spus că-i la judeţ. Da ce să caute el la judeţ, ce e primar? Plecase la gubernie. Trebuia să mă întorc, ai? M-am dus la gubernie şi i-am dat scrisoarea. — Ei şi ţi-a dat răspunsul? — Mi l-a dat, nu mi l-a dat. Vezi bine că mi l-a dat, numai că a râs de mine de i se vedeau măselele de minte. Stăpânul tău – zice – mă cheamă la vânătoare pentru joi, iar tu îmi aduci scrisoarea tocmai duminică. Acum e prea târziu. Şi iar a început să râdă. Uitaţi scrisoarea. De ce să nu râdă? Păi el… — Şi ce-ai mâncat în tot acest timp? — Ce să mănânc, că de ieri n-am pus nimic în gură. Ce, eu sufăr de foame aici? Se zgârcesc la o lingură de fiertură? N-am mâncat, ei şi ce? O să mănânc… De atunci, lui Mikolaj nu i-a mai dat nimeni asemenea porunci. Ori de câte ori era trimis undeva, i se spunea totdeauna ce trebuie să facă în caz că destinatarul nu era acasă. La câteva luni după întâmplarea de mai sus, Mikolaj a plecat la iarmarocul din oraşul apropiat sS cumpere cai de ham, fiindcă la cai se pricepea de minune. Seara, vechilul a venit la tata şi i-a spus că Mikolaj s-a întors şi el? A cumpărat caii, dar a fost bătut şi îi era ruşine să se arate. Tata s-a dus Îndată la el. — Ce ai, Mikolaj? — M-am bătut – a mărturisit scurt. — Să-ţi fie ruşine! Tu mai eşti de scandaluri prin târg? Unde ţi-e mintea? Eşti bătrân şi prost 1 Pe altul l-aş fi dat afară pentru asemenea ispravă. Să-ţi fie ruşine. Te-ai Îmbătat, altfel nu se poate. Îmi strici oamenii, în loc să le dai exemplu. Tata era Într-adevăr furios şi când se înfuria, nu-i ardea de glumă- Era ceva ciudat totuşi. Mikolaj care nu-şi uită limba-n gură în asemenea ocazii, de data asta tăcea chitic. Bătrânul se îndârjise pesemne. Zadarnic l-au Întrebat şi alţii ce şi cum a fost. I-a repezit pe toţi şi n-a scos un cuvânt. Îl bătuseră straşnic. A doua zi s-a îmbolnăvit atât de rău, încât a fost nevoie să cheme doctorul. Abia acesta a lămurit toată tărăşenia. Cu o săptămsnă înainte, tata îl scărmănase pe socotitor care şi fugise a doua zi. S-a dus la un oarecare von Zoii, un neamţ, mare vrăjmaş al tatălui meu, care l-a primit în slujbă. La iarmaroc se mai aflau Zoii, fostul nostru socotitor şi argaţii domnului Zoii, care aduseseră vite îngrăşate să le vândă. Domnul Zoii l-a văzut cel dintâi pe Mikolaj, s-a apropiat de căruţa lui şi a început să-l vorbească de rău pe tata. Mikolaj l-a făcut făţarnic, iar când Zoii l-a jignit iarăşi pe tata, bătrânul slujitor i-a răspuns cu o lovitură de bici. Atunci socotitorul şi argaţii lui Zoii s-au repezit la el şi l-au bătut până l-au umplut de sânge. Când a auzit cum s-au întâmplat lucrurile, pe tata l-au podidit lacrimile. Nu-şi putea ierta că l-a bruftuluit pe Mikolaj care înadins n-a scos o vorbă. După ce s-a mai lnzdră- venit tata s-a dus la el să-l mustre. La început, bătrânul n-a vrut să recunoască nimic, mormăind cum îi era obiceiul, dar mai ttrziu s-a înduioşat şi au plâns amândoi ca nişte copii. Pentru silnicia din târg, tata l-a provocat la duel pe Zoii care avea să-l ţină minte multă vreme. Şi când te gândeşti că dacă nu era doctorul, sacrificiul lui Mikolaj ar fi rămas necunoscut. De altfel, Mikolaj îl urî pe doctor mult timp. Lucrurile stau aşa; eu aveam o mătuşica tânără şi frumoasă, sora tatălui meu, care locuia la noi. Ţineam foarte mult la ea pentru că era tot atât de bună pe cât era de frumoasă şi, cel puţin aşa mi se părea mie, o iubeau cu toţii, printre alţii şi doctorul, un tânăr inteligent, care se bucura de multă consideraţie prin împrejurimi. Mai înainte, doctorul îi plăcuse şi lui Mikolaj care spunea despre el că e un om cu scaun la cap şi se ţinea bine în şa, dar când acesta a început să vie la noi cu intenţii clare faţă de mătuşa Marynia, sentimentele lui Mikolaj s-au schimbat de nerecunoscut. A început să se poarte politicos cu el, dar rece, aşa cum te porţi cu un străin. Mai de mult, îl boscorodi şi pe el nu o dată. Când se întâmpla câteodată să stea prea mult la noi, în timp ce-l ajuta să se îmbrace pentru drum, Mikofaj murmură: „Ce rost are să umbli noaptea? Nu e de niciun folos. Cine-a mai văzut una ca asta? * Acym însă nu mai bodogănea, tăcând, În schimb, ca o stană de piatră. Bietul doctor a înţeles în curând despre ce e vorba şi, deşi îi zâmbea În continuare bătrânului cu bunăvoinţă, cred că în sinea lui nu se simţea prea bine. Cu toate acestea, din fericire pentru tânărul discipol al lui Esculap, mătuşa Marynia nutrea pentru el sentimente de-a dreptul opuse celor încercate de Mikolaj. Aşadar, fn- tr-o seară minunată, când luna lumina salonul foarte fru- moş şi aromele de iasomie năvăleau înăuntru prin ferestrele deschise, dinspre tufele sădite În grădină, iar mătuşa Marynia clnta la pian lo questa notte sogno, doctorul Stas s-a apropiat de ea şi a întrebat-o cu glasul tremurător dacă socoteşte că el ar putea trăi fără ea. Mătuşa şi-a exprimat, fireşte, îndoiala în această privinţă, după care au armat jurămintele reciproce, chemarea lunii ca martor şi toate celelalte lucruri care se petrec totdeauna în asemenea împrejurări. Din nenorocire, tocmai atunci a intrat Mikolaj care voia să-i invite la ceai. Când a văzut ce se întâmplă, a alergat degrabă la tata şi, negăsindu-l, fiindcă plecase la acareturile fermei, s-a dus la mama care, cu zâmbetul ei Îngăduitor, l-a rugat să nu se amestece Descumpănit, Mikolaj a tăcut, rumegându-şi în el nemulţumirea tot restul serii, dar când tata, înainte de a se duce la culcare, a intrat în birou să scrie nişte scrisori, Mikolaj s-a dus după el şi, oprindu-se lângă uşă, a începui să-şi dreagă glasul semnificativ şi să se mute de pe un picior pe celălalt. — Ce doreşti, Mikolaj? L-a întrebat tata. — Apăi, asta… Cum îi zice? Voiam să te întreb, boierule, dacă-i adevărat că domnişoara noastră, să… mărită, vreau să zic, să căsătoreşte? — E adevărat. De ce? — Păi nu se poate ca domnişoara să ia de soţ un… felcer. — Ce felcet? Ai înnebunit, Mikolaj? Tu trebuie să-ţi bagi nasul peste tot unde nu-ţi fierbe oala I — Păi ce, domnişoara nu e tot a noastră? Nu e şi ea faţa domnului colonel? El n-ar fi îngăduit niciodată una ca asta. Ce, domnişoara nu e vrednică şi ea de un moşier, de un mare boier? Da’ doctorul, să-mi fie cu iertare, ce-i? Domnişoara să face de râsul lumii. — Doctorul e un om deştept. — Deştept, nedeştept. Păi câţi doctori n-am văzut eu? Umblau prin tabără, se învârteau pe la comandament, da’ când era vorba de ceva, de vreo luptă, nu mai era niciunul. Parcă numai o dată don’ colonel le-a zis măcelari? Când e omul sănătos, nici nu se apropie de el, da’ când zace pe jumătate mort, "hop şi ei cu custura. Nu e mare scofală să tai pe unul care nu să poate apăra, fiindcă nu poate ţine nimic în pumn. Încearcă să-l tai când e sănătos şi strânge puşca în mână. Ei, ce mare lucru să spinteci oamenii cu cuţitul până la os? Nu e nicio treabă I Don’ colonel s-ar scula şi din mormânt, dac-ar afla. Auzi, doctor.! Ce oştean mai e şi ăsta? Sau ce, e moşier? Nu se poate I Domnişoara nu să vă căsători cu el. Nu e după lege. Ia uite cine-ntinde qheara după domnişoara! Din nefericire pentru Mikolaj, doctorul nu numai că a întins’ mâna spre domnişoara, dar a şi ajuns la ea. După o jumătate de an a avut loc nunta şi domnişoara, faţa colonelului, plânsă cu pârâu de lacrimi de rude şi de ai casei În general, iar de Mikolaj îndeosebi, a plecat să-şi împartă viaţa cu doctorul. Mikolaj nu i-a purtat ranchiună pentru că nu era în stare şi apoi ţinea prea mult la ea, dar pe doctor nu voia să-l ierte. Nu-i rostea aproape niciodată numele şi se străduia să nu vorbească despre el. În treacăt fie zis, mătuşa Marynia a fost cât se poate de fericită cu doctorul Stanislaw. După an an, le-a dat Dumnezeu un băietei frumos, după Încă unul, o fetiţă, apoi cu schimbul, ca la carte. Mikotaj îi iubea ca şi pe ai lui, ţi lua În braţe, îi mângâia, îi săruta. Am observat tosă nu o dată că în sufletul lui stăruia o umbră de amărăciune din cauza mezalianţei mătuşii Marynia. Mi-aduc aminte că odată, de sărbătorile Crăciunului, ne aşezaserăm Ia cină în seara de ajun, când deodată s-a auzit afară huruitul unei trăsuri. Cum aşteptam întotdeauna o mulţime de rude, tata a spus: — Mikolaj, du-te şi vezi cine a venit. Mikolaj a ieşit şi s-a întors repede cu bucuria întipărită pe faţă. — A venit domnişoara! A strigăt de departe. — Cine? A întrebat tata, deşi ştia prea bine despre cine era vorba. — Domnişoara! — Care domnişoară? — Domnişoara noastră – a răspuns bătrânul. Merita s-o vedeţi pe această domnişoară când a intrat cn trei copii după ea. Halal domnişoară! Bătrânul însă dinadins nu-i zicea niciodată altfel. În cele din urmă, aversiunea lui pentru doctorul Stas a luat totuşi sfârşit. Hănia s-a îmbolnăvit grav de tifos. Au fost şi pentru mine zile de îngrijorare, deoarece Hănia era de-o seamă cu mine şi singura mea tovarăşă de joacă, aşa că ţineam la ea aproape ca la o soră. Doctorul Stas n-a ieşit atunci aproape trei zile din camera ei. Bătrânul, care o iubea pe Hănia din tot sufletul, a fost foarte abătut tot timpul cât a durat boala i n-a mâncat, n-a dormit, •  a stat mereu ia uşă. Fiindcă înăuntru n-avea voie să intre nimeni, afară de mama, mestecându-şi durerea adâncă ce-i sfâşia pieptul. Era un om călit, rezistent la truda trupului, ca şi la loviturile soartei, dar cât pe ce să se încovoaie sub povara disperării lângă pătucul fetiţei. Când, în sfârşit, după multe zile de spaimă, doctorul Stas a deschis încet uşa de la camera bolnavei şi, cu faţa radiind de fericire, a rostit, pentru cei ce aşteptau sentinţa în încăperea alăturată, un singur cu- vânt: „salvată l “, bătrânul nu s-a mai putut abţine, a mugit că un taur şi i s-a aruncat la picioare, repetând printre hohote de plâns i. Binefăcătorul meu, binefăcătorule I’ C-da S2 coala i 17 Într-adevăr, după aceea, Hănia s-a înzdrăvenit repede, iar doctorul a devenit o adevărată comoară în ochii bă- trânului. — E un om cu cap – repetă, mângâindu-şi mustăţile semeţe – e un om cu cap. Stă bine şi în şa şi dacă nu era el, Hănia ar… da’ nici nu vreau să-mi mai aduc aminte. Să nu vorbesc într-un ceas rău I După vreun an de la această întâmplare, bătrânul a început să se şubrezească. Statura lui dreaptă şi puternică s-a micşorat parcă. S-a cocoşat, n-a mai mormăit şi n-a mai minţit. În cele din urmă, atingând aproape nouăzeci de ani de viaţă, s-a senilizat cu totul. Făcea numai laţuri şi prindea păsărele, pe care le creştea apoi în camera lui i mai ales piţigoi. Cu câteva zile înainte de a muri, nu mai recunoştea pe nimeni, dar în ziua morţii judecata i s-a limpezit încă odată pe deplin. Părinţii mei erau plecaţi atunci în străinătate pentru sănătatea mamei. Într-o seară, şedeam în faţa căminului cu Kazio, fratele meu mai mic, şi cu preotul care îmbătrânise şi el foarte mult. Viforniţa izbea cu trâm- be de zăpadă în geamuri, părintele Ludwig se ruga, iar eu şi Kazio pregăteam armele pentru vânătoarea de a doua zi pe zăpada proaspătă. Deodată ne-au dat de ştire că bătrânul Mikofaj e pe moarte. Părintele Ludwig a plecat imediat la capelă după sfintele daruri, iar eu am dat fuga la bătrân. Zăcea pe pat, foarte palid, galben şi aproape rece, dar liniştit şi cu mintea întreagă. Ce frumos era capul acesta fără păr, împodobit de două cicatrici, cap de oştean bătrân şi de om cinstit. Flăcăruia luminării arunca luciri palide pe pereţii încăperii. Prin colţuri, ciripeau piţigoii. Cu o mină bătrânul strângea crucifixul la piept, iar pe cealaltă i-o ţinea şi i-o acoperea de sărutări Hănia, albă că floarea de crin. A venit şi părintele Ludwik şi a început spovedania; apoi muribundul a vrut să mă vadă pe mine. — Nu sunt aici stăpânul şi iubita mea stăpână – a şoptit – aşa că mi-e greu să mor. Dar dumneata eşti aici, domnişorule drag, stăpânnl meu— Să ai grijă de sărmana asta… Dumnezeu să te răsplătească. Să nu fii supărat pe mine… Dac-am greşit cu ceva… să mă ierţi. Am fost răutăcios, dar credincios… Apoi deodată, revenindu-şi iarăşi, a strigat cu glas puternic şi în grabă, de parcă i se tăia răsuflarea: — Domnişorule! … Stăpâne! … orfana mea! … Doamne, în mâinile tale… — Încredinţez sufletul acestui vrednic oştean, sluga credincioasă şi om drept! A sfârşit solemn părintele Ludwik. Bătrânul murise. Am îngenuncheat şi preotul a început să citească cu glas tare rugăciunile pentru morji. De atunci au trecut aproape cincisprezece ani. Mormân- tul credinciosului slujitor a fost acoperit de buruienile cimitirului. Au venit vremuri grele. Furtuna a împrăştiat focul sfânt şi tihna satului meu. Acum părintele Ludwik e mort, mătuşa Marynia de asemenea i eu trudesc cu pana pentru o pline amară, iar Hănia.- Ehei, mi se umplu ochii de lacrimi.

I. INTRODUCERE     CINE TRECE astăzi prin oraşul Sacramento, nu spre San Francisco, ci către sud, spre râul Makosme, vede şi acum casa în care a locuit Sutter[1], primul om care a descoperit aur în California. Casa se află în afara oraşului şi a ajuns o dărăpănătură; nu mai are acoperiş, zidurile tencuite cu lut cenuşiu, colorate de foc şi însemnate de gloanţele mexicanilor, şi de tomahawkurile[2] indienilor, s-au fărâmiţat, s-au prăbuşit, o parte preschimbându-se în mormane dezordonate de moloz; dar locuitorii oraşului le-au îngrădit cu gard şi sârmă şi păzesc ca pe ochii din cap aceste relicve ale „leagănului californian”: Pentru că dacă n-ar fi existat această casă, n-ar fi existat nici Sacramento, n-ar fi existat San Francisco cu cei patru sute de mii de locuitori ai săi, calea ferată n-ar fi unit cele două oceane, iar California n-ar fi fost ceea ce este astăzi, o ţară fremătând de viaţă, bogată în lanuri de grâu, crânguri de portocali, vii, migdali şi vrejuri de piper, ci mai degrabă o pustietate sălbatică şi nelocuită. Sutter, căutătorul de aur, a creat California, aşa cum mai târziu Strzelecki[3] a creat Australia. Intenţiile oamenilor au uneori predestinări dintre cele mai ciudate. Sutter avea o energie uriaşă, dar era mai curând un idealist de cât un om practic. A venit cu câţiva însoţitori în California şi a pus bazele unui joagăr. De ce şi în ce scop, e greu de înţeles. Joagărul poate aduce venituri însemnate în ţinuturile locuite, unde se construiesc case, corăbii şi altele asemenea. Dar într-o pustietate, cum era pe atunci California, ce să faci cu scândurile? Cu toate acestea, joagărul a fost pus pe picioare. Indienii i-au dat foc de două ori şi de fiecare dată a fost refăcut din temelii. În timpul celui de-al doilea atac, Sutter, înconjurat în casa pomenită, cât pe ce să piară laolaltă cu toţi tovarăşii săi. Atacul a fost însă respins, iar după două săptămâni, joagărul pulsa de viaţă şi robotea ca şi mai înainte. Poate că zgomotul roţilor lui îi amintea lui Sutter de zgomotul cascadelor din Elveţia natală. Până când, într-o bună zi, când roţile tăceau, unul dintre însoţitorii lui Sutter a zărit sub ei, în apa străvezie, un bulgăraş galben strălucitor. Era aur. În ce fel a străbătut într-o clipită pustietatea de patru mii de leghe[4] engleze şi a ajuns la New York vestea despre această descoperire, e dificil de spus, destul că din acest moment soarta Californiei a fost hotărâtă. Negustorii din New York, Boston, Philadelphia şi Baltimore şi-au părăsit tarabele, funcţionarii slujbele, plantatorii din sud plantaţiile, tâlharii de pe Mississippi cotloanele, squaterii[5] cirezile, vânătorii pădurile – şi tot ce trăia, s-a îndreptat spre California să sape şi să caute în râuri, râuleţe, pâraie, coline şi trecători. Astăzi doar ecluzele, câteodată lungi de câteva mile şi înhorbotate cu ghirlande şi voiuri de iederă, volbură şi liane, mai amintesc că pe aceste meleaguri se găseşte aur. Astăzi, însă, minele s-au transformat în întreprinderi pe acţiuni, iar munca mâinilor a fost înlocuită de maşini; odinioară vedeai sute de oameni trudind de unul singur cu hârleţul în mână şi roaba. Coline întregi erau scurmate de săpători, se schimbau apele pâraielor, se muncea ziua şi noaptea, sub arşiţa soarelui, fără un acoperiş deasupra capului, în pocnetele pistoalelor.     [1] Jan August Sutter (1803—1880) — destoinic aventurier elveţian, întemeietorul capitalei californiene — Sacramento [2] Armă de luptă mai întâi în formă de măciucă, apoi de topor, folosită de indienii din America. [3] Paweł Edmund Strzelecki (1797—1873) — călător şi geolog polonez, a cercetat Australia în 1839—1840; numele lui îl poartă în Australia un râu, un vârf de munte, un munte şi un ţinut muntos. [4] Unitate de măsură terestră şi maritimă variind între 4 şi 5,5 km. [5] Colonişti care ocupă şi lucrează pământuri înţelenite sau loturi fără stăpân; squater = colonul, pionier (lb. engl.).