Carti psihologie

Seria Alexa       Alexa tocmai ajunsese acasă după o zi istovitoare. Abia aştepta să îşi facă o baie fierbinte şi să doarmă. Parcă maşina şi se îndreptă spre apartament, când, dintr-o dată auzi nişte paşi în spatele ei. Nu ştia de ce, dar avea un presentiment rău. Continuă să meargă, dar îşi pregăti pistolul. Dintr-un noroc chior, îl ţinea în teacă la abdomen. Îl apucă şi se întoarse cu faţa spre locul de unde auzise paşii, dar fusese prea târziu. Cel care o urmărise o atacase, dezarmând-o. Îi dădu un pumn în faţă şi o doborâse. Aceasta se târî pe spate, încercând să se îndepărteze de el, dar bărbatul continuă să se apropie. Tocmai se apleca spre aceasta pentru a o omorî, când simţi o piatră în spatele ei. O luă în mână şi îl lovi în cap. Văzu pistolul ceva mai departe, în faţa ei şi se ridică pentru a se duce să-l ia. Sări peste atacator şi o luă la fugă. Când, în sfârşit, luă pistolul, văzu că acesta se ridicase şi îşi scosese arma pentru a o împuşca. Aceasta reacţionă foarte rapid şi îl împuşcă, dar şi ea, la rândul ei, fusese rănită, foarte aproape de inimă. În urma impactului, căzu în genunchi, simţind că avea să moară, dar totuşi se chinui să ajungă la el, pentru a-i vedea faţa. Împinse arma de lângă acesta, pentru a fi sigură că, în caz că se trezea, nu mai avea cum s-o împuşte. Simţea că nu mai rezista, avea nişte dureri îngrozitoare, dar nu vroia să moară înainte de a-i vedea faţa nenorocitului care o rănise. Îi dădu cagula de pe chip, dar dintr-o dată îi sună telefonul. Sună o dată, de două ori, de trei ori! Se trezi foarte brusc şi-şi dădu seama că fusese un vis. Nu-i venea să creadă cât de real păruse. Răspunse, în cele din urmă la telefon, văzând că era şeful ei. — Alo! — Alexa, scuze că te-am trezit, dar avem un caz. O femeie ucisă, zise acesta. — Nu-i nimic şefu! Spuneţi-mi adresa. Luă o foaie şi un pix şi o notă. Bine şefu, ajung într-un sfert de oră. Se îmbracă, îşi luă un pahar de cafea şi în sfârşit fu gata. Plecă foarte grăbită spre locul crimei. Când ajunsese, fu întâmpinată de Costi, prietenul ei. — Ce faci, Alexa? Ţi-am cumpărat o cafea, ştiu că nu poţi să „funcţionezi” fără ea. — Merci, Costi. Ce avem aici? — O crimă brutală şi foarte ciudată. Vreau să-ţi cer părerea. Să intrăm. Cadavrul era în sufragerie pe jos. Scena crimei era plină de sânge. Victima era o femeie blondă, de 28 de ani, necăsătorită. Erau semne de luptă. Aceasta avea tăieturi pe faţă, mâini şi genunchi. Avea o placă înjunghiată drept în inimă. — Ai dreptate, Costi. Din câte văd, cred că avem de-a face cu un criminal în serie. — De ce? — Tu nu vezi cum este scena crimei, cum este poziţionat cadavrul? Nu ştiu, dar am impresia că este un ritual de-al criminalului. De obicei, ritualul indică un criminal în serie. Având o legătură atât de puternică cu criminalul şi cu victima, viziunile apărură din nou. Nimeni nu ştia că ea avea acest dar. Nu le spuseseră colegilor, pentru că-i fusese frică că ar fi considerat-o un monstru. — Alexa, eşti bine? — Da, sunt bine, m-a luat durerea de cap, atâta tot. O să ies un pic să iau o gură de aer. — Nimeni nu ştia că văzuse cum fusese omorâtă victima. Criminalul sunase la uşă dându-se drept poştaş. Ea nu simţise că ceva nu era în regulă. Îl lăsase să intre şi acesta o luă prin surprindere, când o lovise cu pumnul drept în faţă. Totuşi se ridicase şi se luptase cu criminalul, dar el o învinsese. O lovise atât de tare, încât îşi pierduse cunoştinţa. O aşeză pe jos, în sufragerie şi o puse într-un mod foarte ciudat, cu picioarele depărtate, cu mâinile ridicate deasupra capului şi, de asemenea, îndepărtate şi o înjunghie drept în inimă. Înainte de a i se termina viziunea, văzu că ucigaşul îi puse ceva în gură. — Alexa, sigur eşti bine? — Da, sunt bine. Alexa ştiu că veni timpul să-i spună adevărul. — Costi, vreau să te rog ceva. Uită-te în gura victimei. O să găseşti ceva, cred că o hârtie. — Alexa, despre ce vorbeşti? — Costi, te rog, ai încredere în mine. Du-te şi fă-o. Deşi Costi crezu că Alexa o luă razna, o ascultă. Şi într-adevăr, aceasta avu dreptate. Găsi o hârtie pe care era imprimat un păianjen. O puse în pungă pentru dovezi şi se duse să vorbească cu ea. — De unde ai ştiut? La naiba, răspunde-mi, ştii că nu suport să-mi ascunzi ceva. De unde ştiai că o să găsesc ceva în gura victimei? — Cred că e timpul să discutăm. Păianjen se trezi mai mulţumit ca niciodată. Cu o seară înainte avu cea mai bună experienţă a vieţii sale. Se simţi atât de împlinit când o înjunghie pe acea „blondă savuroasă”. Aşa le spunea victimelor sale. Din moment ce era impotent, atunci când omora era singura lui şansă de a se elibera sexual.

Cuvânt înainte 3 Prolog: Să nu realizezi 5 I. Copilăria, mina de aur ignorată 7 Introducere 7 1. Medicamente în loc de cunoaştere 8 2. Ocolirea realităţii copilăriei în domeniul psihoterapiei 14 3. Pedepse corporale si» misiuni «politice 17 4. Bombe temporizate în creier 19 5. Tăcerea bisericii 21 6. Începuturile vieţii – copilul vitreg al biografiilor 25 II. Cum se naşte orbirea emoţională? 28 1. De ce dintr-odată furia? 28 2. Blocajele de gândire 29 I. Breşa spre propria istorie 36 Introducere 36 1. Evoluţia cu ajutorul discuţiilor 36 2. Fără martori iniţiaţi (drumul plin de suferinţă al unui analist) 40 3. Puterea tămăduitoare a adevărului 42 Epilog 47 Cuvânt înainte. Această carte nu este scrisă pentru oameni de specialitate, ci în primul rând pentru acei oameni care reflectează la propria lor viaţă şi care sunt deschişi pentru idei noi. De aceea voi renunţa aici la termeni psihologici de specialitate. Trei noţiuni pe care le-am dezvoltat în cărţile mele anterioare vor fi menţionate însă în mod repetat şi aici: „pedagogia neagră”, „martorul salvator” şi „martorul iniţiat”. Pentru cei care nu-mi cunosc cărţile, voi explica aici aceste concepte, pentru a le uşura înţelegerea textului care urmează. 1. Prin „pedagogia neagră” înţeleg acea educaţie care are ca scop frângerea voinţei copilului şi transformarea acestuia într-un supus ascultător, cu ajutorul exercitării deschise sau mascate a autorităţii, cu ajutorul manipulării şi al şantajului. În cărţile mele La început a fost educaţia şi Să nu realizezi am explicat acest concept cu ajutorul multor exemple. În alte publicaţii am scos în evidenţă mereu ce urme lasă mentalitatea ipocrită a „pedagogiei negre” în gândirea şi în relaţiile noastre ca adulţi. 2. Un „martor salvator” este pentru mine un om care apără un copil maltratat (indiferent cât de rar), care-i oferă sprijin, care compensează cruzimea ce defineşte existenţa zilnică a copilului. Acesta poate fi orice om din anturajul lui: un profesor, o vecină, fata în casă sau bunica. Foarte des martori salvatori sunt propriii fraţi sau surori. Acest martor este o persoană care îi oferă copilului bătut sau neglijat simpatie sau chiar dragoste, care nu vrea să-l manipuleze din motive educative, care are încredere în copil şi îi mijloceşte sentimentul că nu este o fiinţă rea şi că merită să fie tratat cu amabilitate. Mulţumită acestui martor, care nu trebuie neapărat să fie conştient de rolul lui decisiv şi salvator, copilul află că pe această lume există ceva care se numeşte dragoste. În cel mai bun caz el îşi formează încrederea în semenii lui şi astfel poate conserva iubirea, bunătatea şi alte valori umane. Acolo unde martorii salvatori au lipsit, copilul a glorificat violenţa şi adesea o aplică ulterior el însuşi mai mult sau mai puţin brutal şi sub acelaşi pretext plin de ipocrizie. Este semnificativ faptul că în copilăria unor exterminatori în masă precum Hitler, Stalin sau Mao nu a existat nici un martor salvator. 3. Un rol asemănător cu acela al martorului salvator în copilărie îl poate juca în viaţa adultului „martorul iniţiat”. Prin aceasta înţeleg un om care cunoaşte însemnătatea consecinţelor neglijării şi maltratării copiilor. De aceea el le poate fi alături acestor oameni vătămaţi, le poate arăta empatie şi îi poate ajuta să-şi înţeleagă mai bine din perspectiva propriei lor istorii sentimentele încă neclare de teamă şi neputinţă, pentru a-şi putea exersa mai liber opţiunile adultului de azi. Am introdus ambele noţiuni în cartea Cunoaşterea expulzată şi le-am dedicat un întreg capitol. În categoria martorilor iniţiaţi intră anumiţi terapeuţi, dar şi profesori, avocaţi, consilieri şi scriitori instruiţi. Eu însămi mă consider o autoare care şi-a stabilit ca ţel printre altele să le mijlocească cititorilor informaţii care sunt încă foarte des tabuizate. Aş vrea să le ofer şi specialiştilor diverselor domenii posibilitatea de a-şi înţelege mai bine propria viaţă şi prin aceasta să devină martori iniţiaţi pentru clienţii, pacienţii, copiii lor şi nu în ultimul rând pentru ei înşişi. Scrisoarea unui autor, din care voi cita câteva pasaje aici, dovedeşte că acest lucru este uneori încununat de succes:» Dragă d-nă Miller, Vă scriu această scrisoare şi vă trimit CD-ul meu ca să vă mulţumesc pentru sprijinul şi ajutorul pe care mi l-aţi oferit de-a lungul multor ani. Am tradus în germană textele cântecelor mele, ca să le puteţi citi în limba dvs. maternă. Îmi amintesc şi acum că, atunci când urmările trecutului meu mă chinuiau cel mai tare, cărţile dvs. constituiau legătura mea cu realitatea. Ceea ce am aflat despre copilăria mea din textele cântecelor mele m-a şocat. Ceea ce mi-au dezvăluit acestea era de neînchipuit. M-am opus multă vreme conţinutului lor şi consecinţelor care ar fi rezultat dacă l-aş fi acceptat. Întregul meu trup urla, dar eu nu înţelegeam de ce. Însă prin propriile mele texte, care trecuseră în mod intuitiv de cenzura mecanismului defensiv şi ajunseseră în braţele muzicii, m-am apropiat de ceea ce voiam să-mi spun mie însumi. Experienţele prin care nu ştiam că am trecut s-au aşternut încet în faţa ochilor mei. Dacă în această situaţie foarte sensibilă nu aş fi venit în contact cu cărţile dvs., care-mi arătau într-un mod atât de limpede că nu eram singur, nu ştiu cât timp aş mai fi reprimat tot ceea ce fiinţa mea interioară voia să îmi spună. Sprijinul pe care l-am primit prin cărţile dvs. mi-a dat în final curajul să caut ajutor la un psihoterapeut, unde am lucrat mai departe cu ajutorul terapiei conversaţionale (Gesprächstherapie). În sfârşit am putut să împărtăşesc cuiva experienţele refulate şi să scot la lumină pas cu pas ceea ce ascunsesem de mine însumi silit de nevoie. Prin confruntarea cu oamenii care mă supuseseră abuzurilor am găsit confirmarea că amintirile mele emoţionale spuneau adevărul şi apoi a fost mai uşor drumul spre vindecarea autentică. Am avut totuşi oarecum noroc; cu un terapeut prost aş fi făcut un ocol şi aş fi pierdut mult timp; drumul înapoi este oricum foarte lung, iar scurtăturile sunt în acest context adesea amăgitoare. Fără informaţiile mijlocite de cărţile dvs. nu aş fi putut accepta suficient ceea ce am recunoscut din mine însumi în ochii fiilor mei. M-aş fi pus mai des în calea libertăţii lor cu lipsa mea de libertate şi cu înscenarea izolării mele de odinioară. Mă bucur că am primit ajutor şi sprijin pentru a-mi regăsi drumul vieţii. Când sentimentele paralizante de vinovăţie din trecut ies la iveală şi-mi spun că nu am dreptul să trăiesc, iau o carte de-a dvs. şi citesc câte ceva din ea. Asta mă ajută să mă întorc la viaţă. « În 1979, în Tragedia copilului dotat, am descris suferinţa copilului într-o lume care-i ignoră şi neagă sentimentele. Mulţi oameni şi-au descoperit datorită acestei evocări propria poveste, secretă până atunci şi pentru ei înşişi. În cărţile ulterioare am încercat să demonstrez că mecanismele de negare şi refulare a suferinţei copilului şi desensibilizarea rezultată din acestea, mecanisme pe care le-am descoperit mai întâi la pacienţii mei, sunt general valabile. Am putut demonstra urmele copilăriei în operele unor autori însemnaţi precum Kafka, Flaubert, Beckett, Picasso, Soutine, van Gogh, Keaton şi Nietzsche şi mulţi alţii şi am fost eu însămi surprinsă de această regularitate. Am găsit şi în copilăria tiranilor distrugători mereu aceeaşi schemă: abuzuri extreme, idealizarea părinţilor, glorificarea violenţei, negarea durerilor şi răzbunarea pe naţiuni întregi pentru cruzimea suferită odinioară, negată şi scindată în Sinele propriu (abgespalten). Între timp problema maltratării copilului a intrat atât de mult în conştiinţa generală încât nu mai e nevoie să arăt acest lucru. Mai puţin cunoscut este însă faptul că ceea ce noi numim de obicei educaţie şi considerăm că este bun şi just implică umilinţe fatale care încă nu şi-au făcut loc în conştiinţa noastră, deoarece la începutul vieţii ni s-a făcut imposibilă această realizare. Prin aceasta ia naştere un cerc vicios al violenţei şi ignoranţei. Descoperirile recente şi captivante în domeniul neurobiologiei m-au ajutat să înţeleg şi mai clar şi să descriu cum funcţionează cercul vicios pe care l-am recunoscut intuitiv: Calea tradiţională a educaţiei, care include dintotdeauna pedepse corporale, duce la refularea suferinţei şi a umilinţei. Această refulare absolut necesară pentru supravieţuirea copilului cauzează mai târziu orbirea emoţională. Orbirea emoţională produce bariere în creier („blocaje de gândire”) în scopul protecţiei împotriva pericolelor (adică împotriva traumatizărilor care au avut deja loc şi nu mai există activ, dar care – fiind refulate – sunt codificate în continuare în creier ca pericol care pândeşte permanent). Blocajele de gândire frânează capacitatea tinerilor şi adulţilor de a învăţa din informaţii noi, de a le prelucra şi de a elimina programe vechi, depăşite. Corpul în schimb are memoria completă a umilinţelor suportate, care îl împinge pe omul respectiv să cauzeze inconştient generaţiei următoare răul suferit odinioară de el însuşi. Blocajele de gândire nu le permit, sau cel puţin le îngreunează oamenilor efortul de a scăpa de această repetare, cu excepţia cazurilor când aceştia se hotărăsc să descopere în propria lor copilărie existenţa cauzelor constrângerilor. Întrucât asemenea decizii sunt mai degrabă rare, majoritatea oamenilor repetă ceea ce le-au spus "strămoşii", anume că toţi copiii au neapărat nevoie de bătaie. Rezultatele cercetărilor mele sunt formulate în această carte în aşa fel încât fiecare are posibilitatea să le verifice şi, dacă e cazul, să le infirme. Însă cartea vrea să ofere în primul rând impulsuri pentru ca fiecare să reflecteze asupra propriei vieţi şi asupra istoriilor neobişnuite ale familiilor noastre. Sper ca această carte să ofere informaţii care până acum nu au fost luate în considerare şi care totuşi ne pot ajuta să ne înţelegem mai bine pe noi înşine şi anturajul nostru. În prima parte a cărţii (» Copilăria, mina de aur ignorată «) demonstrez cu ajutorul câtorva exemple cât de mult este evitată tema copilăriei, chiar şi în domenii unde contrariul ar fi de aşteptat. În a doua parte (» Cum ia naştere orbirea emoţională? «) încerc, cu ajutorul noilor descoperiri din domeniul cercetărilor neurologice, să răspund la întrebarea de ce după părerea mea această ocolire a tematicii copilăriei este atât de des întâlnită. În a treia parte (» Breşa spre propria istorie «) descriu destinele unor oameni care au reuşit să pătrundă până la originile lor şi au avut numai de câştigat din aceasta. Suprapunerea subiectelor pe ici pe colo în carte este inevitabilă, însă am încercat să urmez această linie principală. Prolog: Să nu realizezi. Încă din copilărie pentru mine geneza s-a concentrat pe mărul interzis. Nu puteam să pricep de ce le fusese interzis lui Adam şi Evei să aibă acces la cunoaştere. Pentru mine cunoaşterea şi conştiinţa reprezentaseră întotdeauna ceva pozitiv. De aceea mi se părea ilogic ca Dumnezeu să le fi refuzat lui Adam şi Evei posibilitatea recunoaşterii diferenţei esenţiale dintre bine şi rău. Revolta mea copilărească a durat ani de-a rândul, deşi mai târziu am citit diverse interpretări ale genezei. În conformitate cu sentimentele mele am refuzat să consider supunerea o calitate, curiozitatea un păcat şi necunoaşterea de bine şi rău ca o stare ideală, deoarece pentru mine mărul cunoaşterii era promisiunea explicaţiei răului şi prin asta reprezenta mântuirea, deci binele.

„E o mare durere să iubeşti, şi o mare nenorocire să scapi de această durere.” Uneori alegem prea repede despărţirea. Dăm de mochetă cu telecomanda şi divorţăm. Îi dăm şefului tâmpit sau despot cu cana în cap şi ne luăm câmpii. Ar fi trebuit să răbdăm mai mult? Să ne sacrificăm cu mai mult sârg pe altarul carierei suitoare sau pe cel al <ji şandramalei matrimoniale? Sau poate am suportat j§ deja prea mult? Cu ce cântar deştept să masori canti- >< tatea de toleranţă necesară şi s-o compari apoi, mate-matic, eficient, cu revolta care te ţine în viaţă? 7 Separarea ne lasă răni pe suflet. Finalurile nefericite, indiferent dacă noi le-am decis sau doar le-am indurat, înseamnă eşecuri. Ecranizările recente ale marilor poveşti cu final trist îşi îngăduie răsturnări uimitoare de scenarii. Săteanca săracă din Numele trandafirului nu se perpeleşte pe rug decât în paginile lui Eco. În fiii salvată, în ultima clipă, printr-un miracol. Esmerai preaiubită de cocoşatul de la Notre-Dame nu moare în coada filmului, aşa cum se întâmpla înB copertele cărţii lui Dumas. În loc să mă las cupriH de revoltă literară, mă bucur copilăreşte că am ec nomisit o mare de lacrimi. Cu puţin noroc, înti bună zi, Romeo va ajunge la Julieta înainte ca ea să gâlgâie otrava, iar Othello va demasca la timp ter pul duşmănos. Şi poate că, încet-încet, vom deprin noi însene talentul de a ne stivui amintirile abia du ce le-am retuşat. În filmele memoriei proprii, iubii dintâi ne vor adora la infinit, amanţii vor divorţ pentru noi înainte să-i prindă nevestele cu dragos tea-n sac, prietenele cele mai bune nu ne vor sufla ni ciodată bărbaţii, iar copiii nu vor pleca niciodată casele lor, lăsându-ne cu sufletul pustiit de iubin nemaiîmpărtăşită. O grindină de adio ne-a ciurui inima şi, din prostie sau din mândrie, n-am deschi umbrela la timp. „N-ai să vii şi n-ai să morţi N-ai să şapte între sorţi N-ai să vară primăvară N-ai să doamnă domnişoară.” NlCHITA STĂNESCU. EU CRED ÎN CĂSĂTORIE. Deşi întreaga mea istorie personală m-ar putea contrazice, deşi toată istoria umanităţii se îndârjeşte să se aşeze de-a curmezişul acestei convingeri, eu cred că marile iubiri ar trebui să degenereze în căsătorii. Atunci când mă îndrăgostesc, primul gând mă duce, păgubos, la nunţi, la voaluri albe, la torturi cocoşate de frişca, din care să tăiem amândoi prima bucată. Leagănul conjugal. Şi totuşi, n-am prea avut parte de scenele perfect banale, perfect sublime, în care el întreabă cu emoţie, O ea aprobă cu amor. Singura dată când m-am mărita acţiunea care a declanşat înrudirea oficializată s-a H trecut într-o manieră ameţitoare, la propriu şi la fui rat. Pe când iubitul meu împingea conştiincioşi leagănul din spatele blocului în care concubinam, I riciţi şi pauperi, într-o garsonieră cu chirie, l-am întj bat, răspicat, de la înălţime, dacă mă iubeşte. „Sigfl pisoi”, mi-a răspuns el, dând leagănului un brânci; guros, care m-a expediat spre slava cerului doldora stele. „Şi-atunci, de ce nu te însori cu mine?”, j continuat eu, aruncând întrebarea dintr-o poziţie tt, apropiată de sol. Leagănul s-a mai legănat o vreni scârţâind cam speriat, apoi Pisu a zis, cu glas buima< „Fie.” Şi a fost. Cu nuntă, trenă, icre de crap şi un toi al cărui gust îmi revine pe cerul gurii ori de câte ori n încearcă noi pofte matrimoniale. Un spanac udat cu lacrimi. Peste ani, mult mai târziu, după ce înduraseră! Câteva zile lungi şi amare de despărţire şi simţiseră* amândoi, năprasnic, că nu putem trăi unul fără ceM lalt, Mo, iubitul drumurilor mele de taină la Balci4 i m-a sunat într-o noapte pnmavaratica, cu luna ro tundă, şi mi-a zis: „Hai să ne împăcăm! Mărită-te ci mine!” Am spus „Da” în română, bulgară, engleza italiană, latină, spaniolă, franceză, maghiară şi rusă ca să fiu sigură că pricepe exact afirmaţia. Am dat 9 lin cap, amplu, până mi-am învineţit sternul cu bârna, ca să fiu mai convingătoare. Dar a doua zi, când le-am întâlnit, am reeditat aventura Turnului Babei, ntr-o conversaţie din care am înţeles cu greu, în imp ce-mi curgeau lacrimile-n farfuria cu spanac, că usese doar o propunere bună pentru un miez de îoapte aurit de lună, dar care s-a preschimbat în ti-îichea la lumina soarelui. Scrisoare de bun-rămas. Am primit nu de mult o scrisoare de la Sku, un bărbat care, deşi mă iubea şi se visa tată al copilului meu de-al treilea, fiind gata să mă înnobileze cu poziţia de mamă a celui de-al patrulea copil al lui, mi-a explicat, logic şi abrupt, de ce trei plus patru nu fac şapte când e vorba de copii. (Fiindcă împreună am fi avut, în total, şase.) Şi mi-a demonstrat de ce unu <? lus unu fac zero, câteodată, când e vorba de o dra; oste târzie. Prea târzie. „Sku, eu nu cred în căsnicie. >< m-au convins nici cele treizeci de predecesoare ale tale care mi-au bătut apropouri, nici cele trei care 11 mi-au făcut copii, cu sau fără ştirea bărbaţilor lor legiuiţi. Dar asta nu înseamnă că nu te iubesc! Dacă vom găsi un aranjament convenabil pentru copiii tăi, să-i ducem unde sunt ei în siguranţă, la o bunică sau la o creşă cu program anual, vom putea vieţui fericiţi, alături de copilul nostru, până la adânci bătrâneţe. Ştiu că ţi se va părea stranie cererea mea, dar treb recunoşti că este şi îndreptăţită. Eu am venit s relaţia noastră. Copiii mei locuiesc, slavă Doi cu mamele lor, iar pe căţeaua asta, care acum urcă în pat, am s-o mut în curte şi n-o să te ma' ranjeze cu lătratul ori năpârlirea ei. Vom putea zuri singuri în casa noastră – pe care, însă, n-aş va s-o împart cu nimeni la vreun partaj neprevăzut.11 vom putea întemeia o familie fericită. Fără acte, ol sigur, dar ce contează o hârtie, acolo? Eu nu credl căsătorie.” Nu i-am răspuns niciodată la scrisoail Nu i-am răspuns nici la telefon. Doar în gând, al spus de câteva ori, ca să-mi înghit mai uşor nodul J lacrimi amare, sărate: Eu cred. Eu cred! „Bunul renume al unei femei se datorează tăcerii mai multor bărbaţi.” HUMPHREY BOGART. IREPETABILA POVARĂ P. Decât să întrebi o femeie cu câţi bărbaţi s-a culcat până acum, mai bine îi dai două palme. Răspunsul > IU onest la o asemenea întrebare nu-i poate fi decât defa- * vorabil, oricât de dezgolit de prejudecăţi l-ai aştepta. Z „Cu unul singur” e răspunsul care stârneşte ori ila- < ritate dezlănţuită („Ce toantă!”), ori neîncredere gata, 5. a ° să dea în clocot („A naibii ipocrită!”). „Cu trei” pare a < fi răspunsul standard al celor care evită dintru început adevărul legat de un asemenea subiect fără draperie. 13 „Iubitule, tu eşti al doilea” e ceea ce bărbaţii vor să le fie şoptit la ureche de foarte aproape. Iar femeile ţin cont de dorinţele lor. Cele mai multe dintre noi au vrut din toată inima să se mărite cu cel dintâi bărbat din viaţa şi aşternutul lor. Dar pentru că, în cazul unora, alesul avea şaptesprezece ani, al altora avea nevastă acasă şi celor mai multe avea o lipsă gravă de caracter, acel vis nu li s-a realizat. Nu mă încumet să spun „din fl ricire”. Femeile se încăpăţânează să creadă că rjH părţirea de bărbatul cadorisit cu himenul lor este ul eşec considerabil în dragoste. Dacă tot n-au rămal împreună, înseamnă că el n-a meritat nici actm irepetabil de curaj sufletesc, nici pătuţa rozalie de jfl cearşaf. „Mai bine mai aşteptam” îşi spune recerB dezvirginata, suflându-şi trist nasul în batistă. Mitul căsătoriei în rochie albă, cu lămâiţă prins! peste voal, continuă să ne emoţioneze, oricât da emancipate şi dedulcite la apucături liberale am fi. Atm fi vrut, fiecare dintre noi, să iubim nebuneşte un sifl gur bărbat în viaţă, să ne trezim în fiecare dimineaţă I existenţei noastre din dragoste pentru el, să îl doriiB dezlănţuit în fiecare clipă a destinului nostru. Să tânl jim să-i purtăm lui pruncii în pântece, să-i ştim doar lui, pe dinafară, gustul îmbătător. Şi să nu mai vedem] alt bărbat niciodată, orbite de o iubire fără margini şi fără cusur. Ar fi fost mai simplu, iar inima noastră ar fi fost cruţată de multă tristeţe. Dar, din păcate, se| pare că niciun bărbat de pe lume nu merită să fie iubit într-atât. Şi-atunci, eşti nevoită să mai speri, să mai aştepţi, să mai cauţi, să mai încerci. Încă unul şi încă zece şi încă o sută. Ce contează? Oricum, chiar daca vei fi întrebată, nu vei spune niciodată adevărul.

  CUPRINS:                  CAPITOLUL I. Prezentul: aici şi acum A. Exemplu simplu B. Proces C. Exerciţii practice D. Terapie şi formare E. A ici şi acum: puncte comune ale noilor terapii E A ici şi acum: evadare sau resursă G. Mă odihnesc, precum inima, după fiecare contracţie.                 CAPITOLUL II. Evenimentul actual: Ce se întâmplă aici şi acum A. Exemplu B. Proces C. Exerciţiu practic: aici şi acum, sunt conştient că D. Terapie formare.               Capitolul III. A observa: „văd". Observaţie „obiectivă" A. Exemplu simplu B. Proces C. Exerciţiu practic: „Eu văd." D. Terapie şi formare.                 CAPITOLUL IV. A evalua şi a verifica: „îmi imaginez" A. Exemplu.                  B. Proces C. Exerciţii D. Terapie şi formare.                 CAPITOLUL V. A simţi: Senzaţie – sentiment: „Simt" A. Exemplu B. Proces C. Exerciţii D. Terapie şi formare.                 CAPITOLUL VI. Acţiune: „Acţionez" A. Exemplu simplu B. Proces C. Exerciţiu: „După toate astea, vreau să." D. Terapie şi formare.                 CAPITOLUL VII. Relaţia actuală A. Exerciţiu simplu B. Proces C. Exerciţii practice D. Terapie şi formare E Comunicare verbală şi nonverbală G. A comunica sau a evita.                 CAPITOLUL VIII. Trecutul: înainte şi în altă parte A. Exemplu simplu B. Proces C. Exerciţiu: Primele cinci minute ale reuniunii (sau ale întâlnirii dacă sunteţi doi) D. Terapie şi formare.                 CAPITOLUL IX. Evenimentul traumatizant din trecut A. Exemplu simplu: Philippe şi abandonurile sale B. Proces C. Exerciţiu: eveniment stresant şi stres interior D. Terapie şi formare.                CAPITOLUL X. Introiecţia A. Exemplu simplu B. Proces C. Exerciţii practice D. Terapie şi formare E. Introiecţie, scenariu de viaţă şi modelizare.           F. Introiecţie şi învăţare J. Introiecţie şi condiţionare.                CAPITOLUL XI. Proiecţie: îmi imaginez că tu A. Exemplu simplu B. Proces C. Exerciţiu practic D. Terapie şi formare F. Reînsuşirea proiecţiei G. Timiditatea: o proiecţie? La fel şi tracul?               CAPITOLUL XII. Transfer (eventual): Simt că eu. sau mă simt A. Exemplu simplu B. Proces C. Exerciţiu practic D. Terapie şi formare E. Ce este conştientizarea? F. Proiecţia şi transferul secolului G. Variantele transferului în alte metode H. Terapia fobiilor.               CAPITOLUL XIII. Reînsuşirea proiecţiei şi a transferului A. Exemplu simplu: Pierre îi spune lui Cecile B. Proces C. Exerciţiu practic D. Terapie şi formare.                CAPITOLUL XIV. Acţiune transferenţială sau comportament transf erenţial A. Exemplu simplu: „Walda mă abandonează" B. Proces C. Exerciţiu: Vad. îmi imaginez. Simt. şi vreau să D. Terapie şi formare E. Acţiune eficace satisfăcătoare, inhibarea acţiunii şi stres F. Punere în acţiune şi trecere la act G. Femeia-obiect femeia-subiect fj Obiceiuri, tradiţii, ritualuri: Comportamente transferenţiale? I. Terapii ale anxietăţii, ale angoaselor (şi ale halucinaţiilor!) J. Terapia cea mai comună: aici şi acum.                CAPITOLUL XV. Relaţia conflictuală nevrotică: consolidarea proiecţiei şi a transferului A. Exemplu simplu B. Proces C. Exerciţiu: Cât e ceasul? D. Terapie şi formare E. Ce înseamnă a fi defensiv.                CAPITOLUL XVI. Contratransferul terapeutului: reacţia (terapeutului) la acţiunea (clientului) A. Exemplu simplu BProces -"7 C. Exerciţii didactice: Panorama procesului C. Exerciţii practice: Cum să vă descoperiţi propriul contra-transfer în faţa clientului?                 Tot ceea ce este descris în această carte se întâmplă nu doar în toate formele de terapie, ci şi în viaţa de toate zilele, aproape în orice moment al existenţei, în relaţiile de cuplu, în familie, la serviciu, în politică, în viaţa spirituală sau religioasă, pe timp de război sau de pace.           Astfel, această lucrare, scrisă în principal pentru terapeuţi, poate să intereseze pe oricine. Puteţi învăţa din ea cum să reflectaţi asupra trecutului, asupra a ceea ce sunteţi, a lucrurilor de care aveţi nevoie, a cauzelor eşecurilor dumneavoastră, a modului în care reuşiţi să vă împliniţi în viaţă, să fiţi mai fericit şi mai sănătos.           Cu 2500 de ani în urmă, Buddha a înţeles şi mai ales a simţit, singur în peştera sa, pe care am vizitat-o, ceea ce Freud a re „descoperit" dar a putut să descrie mai bine: introiecţia, proiecţia, transferul şi contratransferul. El a definit mental şi a restrâns sfera acestor cuvinte. Dacă le extindem la relaţiile între oameni, incluzând şi sentimentele, ele mi se par cele mai potrivite pentru a descrie ceea ce se întâmplă în interioritatea fiecăruia, dar şi între indivizi, în orice moment al existenţei. Ele au fost reluate sub alte nume în toate metodele terapeutice importante: repetiţie, condiţionare, scenariu de viaţă, amprentă, credinţe asupra sinelui sau a lumii, ancorare, vizualizare, cuirasă, carapace, blocaj, complexe, mecanisme de apărare, ascultare activă, capacitate de a asculta, empatie, modelizare, sisteme de comunicare, dependenţă, contact, norme, obiceiuri, dominaţie, supunere, gelozie, perfecţionism, ideologie, hartă şi teritoriu, jocuri psihologice distructive, meditaţii, manipulare, conformism, revoltă, revoluţie, culpabilizare, contestare, supraprotecţie, integrism, supunere, morală, şantaj, simbioză, fuziune, inhibiţie a acţiunii, confluenţă, proces liniar sau circular, tranzacţii, inconştient, necunoaştere, învăţare. Termenii şi metodele de mai sus sunt abordate în aceste pagini, ocupând un loc mai mult sau mai puţin important în conceptele universale de bază.           Gestalt-terapia a păstrat aceste concepte deşi nu a reintegrat transferul şi contratransferul decât recent, în parte sub impulsul Societăţii Franceze de Gestalt. Cu toate acestea, ea a lărgit considerabil aceste concepte şi le-a dat o utilizare terapeutică mai dinamică, mai interactivă, centrată mai mult pe proces (ciclul Gestalt) decât pe descrierea statică a fenomenelor. La rândul meu, am contribuit şi eu la lărgirea sferei acestor concepte.

Virusul minţii: Cum ne poate fi de folos o ştiinţă revoluţionară, memetica   Toată lumea e infectată. Toţi avem gusturi, dorinţe şi feluri de a lucra şi de a trăi care nu ne aparţin. Acestea sunt virusuri ale minţii: acestea sunt memele. Cu toţii le posedăm şi cu toţii le transmitem mai departe. În sine, ăsta e un lucru bun. Capacitatea noastră de a învăţa şi de a transmite altora idei asemenea unor virusuri poate nivela diferenţele într-un fel incredibil de subtil. Totuşi, puterea virusurilor minţii poate fi şi ea manipulată – şi este manipulată – cu ajutorul unei alte puteri: mass-media. Companiile de publicitate, guvernele, corporaţiile multinaţionale ştiu foarte bine cum un singur fragment de idee poate să scape liber şi să infecteze pe toată lumea. În această extraordinară prezentare a memelor şi a influenţei pe care o pot exercita acestea, Richard Brodie ne explică modul în care tot ceea ce ţine de viaţa noastră este controlat de meme. Dar putem prelua controlul asupra modului in care gândim. Citind această carte veţi afla: – ce sunt memele şi cum vă afectează; – cum să vă răspândiţi propriile meme; – cum să vă reprogramaţi pe voi înşivă şi pe cei din jur. Această carte conţine cunoştinţele necesare pentru a vă putea modifica în mod fundamental fiecare aspect al vieţii, doar devenind conştienţi de virusurile minţii. De care dintre ei veţi alege să vă lăsaţi infectat?     AVERTISMENT: Această carte conţine un virus al minţii viu. Nu citiţi mai departe dacă nu sunteţi dispuşi să fiţi infectaţi. Infecţia poate afecta modul în care gândiţi într-un fel mai mult sau mai puţin subtil – sau chiar vă poate modifica radical viziunea curentă asupra lumii. Introducere Criza minţii   „Ce păcat este să-ţi pierzi mintea, dar e păcat şi să nu ai minte.“ – Dan Quayle, operând mutaţii asupra memelor din mottoul United Negro College Fund „Este un lucru groaznic să-ţi pierzi mintea.“   Această carte conţine şi o veste bună. Aşadar înainte de a începe să vă spun despre felul cum viruşii minţii se răspândesc liber prin lume – infectând oameni cu programări nedorite, aşa cum virusul de calculatoare Michelangelo infectează computerele cu instrucţiuni de autodistrugere – vă voi da vestea bună… Vestea bună este că mult-aşteptata teorie ştiinţifică ce unifică biologia, psihologia şi ştiinţa cognitivă a fost descoperită. Un efort interdisciplinar făcut de oameni de ştiinţă din toate aceste domenii cam în ultimii 20 de ani – de fapt din 1859 şi de la Charles Darwin, dacă doriţi – a produs o nouă ştiinţă numită memetică. Ştiinţa memeticii se bazează pe evoluţie. Teoria lui Darwin despre evoluţia speciilor prin selecţie naturală a transformat radical domeniul biologiei. Oamenii de ştiinţă aplică acum teoria evoluţionistă modernă la felul în care funcţionează mintea, la cel în care învaţă şi se dezvoltă fiinţa umană şi la felul în care se fac progrese la nivel cultural. În acest mod, domeniul psihologiei va fi transformat de oamenii de ştiinţă care se ocupă de memetică aşa cum biologia a fost transformată de Darwin. Acelora dintre noi care tânjesc să se înţeleagă pe ei înşişi, studiul memeticii le oferă imense satisfacţii. Eu mai consider şi că cei care înţeleg memetica vor avea mai multe avantaje în viaţă, mai ales pentru că nu vor putea fi manipulaţi sau folosiţi cu foarte mare uşurinţă. Dacă înţelegeţi mai bine modul în care vă funcţionează mintea, puteţi face faţă mai bine unei lumi a manipulării din ce în ce mai subtile. Acum vestea proastă… Vestea proastă este că această carte conţine mai multe întrebări decât răspunsuri. Mai ales pentru că memetica a relevat existenţa viruşilor minţii, dar nu ne spune decât foarte puţine lucruri despre ce anume să facem cu ei. Viruşii minţii au existat mereu de-a lungul istoriei, dar evoluează şi se modifică în mod constant. Sunt părţi contagioase din cultura noastră care se răspândesc rapid la nivelul populaţiei, modificând gândirea şi viaţa oamenilor. Viruşii minţii includ multe lucruri, de la cele relativ inofensive, ca fustele mini şi expresiile argotice, până la cele care afectează în mod serios viaţa oamenilor, cum ar fi numărul mare de mame singure care nu lucrează şi beneficiază de alocaţii, bandele de tineri Crips sau Bloods[1] şi cultul religios al ramurii davidienilor[2]. Când aceste părţi de cultură ne plac, nu este nicio problemă. Totuşi, aşa cum virusul Michelangelo programează calculatoarele cu instrucţiuni care să le distrugă datele, viruşii minţii ne pot programa să gândim şi să ne comportăm în aşa fel încât să ne distrugem viaţa. Aceasta este cea mai surprinzătoare şi mai profundă informaţie pe care ne-o oferă memetica: gândurile noastre nu sunt întotdeauna ideile noastre originale. Noi receptăm gânduri – suntem infectaţi cu ele, atât direct de alţi oameni, cât şi indirect prin viruşii minţii. Se pare că oamenilor nu le place ideea că nu deţin controlul asupra gândurilor lor. Faptul că oamenii nici nu doresc măcar să se gândească la acest lucru este probabil principalul motiv pentru care cercetările ştiinţifice făcute până acum nu sunt mai cunoscute. Aşa cum vom vedea, ideile care nu plac nu sunt atât de molipsitoare. Problema devine mai complicată şi pentru că nu ne dăm seama imediat dacă programarea pe care o primim de la un anume virus al minţii este nocivă sau benefică. Nimeni nu s-a alăturat vreunui cult religios cu intenţia de a i se spăla creierul, de a se muta în Guyana şi de a se sinucide. Când adolescentul Bill Gates a luat, în timp ce se afla la Harvard, virusul minţii care-l făcea să joace poker, a fost acest lucru nociv pentru că îl îndepărta de la studii? Sau a fost benefic pentru că l-a ajutat să ia decizia să renunţe la facultatea respectivă, să construiască Microsoft şi să devină multimiliardar?   Schimbarea de paradigmă   Din când în când, lumea ştiinţei trece prin ceea ce se numeşte o modificare de paradigmă. Aceasta se întâmplă când una dintre presupunerile noastre fundamentale, de bază se modifică, aşa cum s-a întâmplat când am înţeles că nu universul se învârte în jurul Pământului, ci Pământul în jurul Soarelui. O altă modificare s-a petrecut atunci când Einstein a descoperit relaţia dintre spaţiu şi timp şi dintre materie şi energie. Fiecare dintre aceste modificări de paradigmă au avut nevoie de timp pentru a fi acceptate de comunitatea ştiinţifică şi de încă mai mult timp pentru a fi acceptate de oamenii obişnuiţi. Viruşii minţii, ca întreaga ştiinţă a memeticii, reprezintă o modificare majoră de paradigmă în cadrul ştiinţei minţii. Pentru că înţelegerea acestei noi ştiinţe implică o schimbare majoră în modul în care oamenii percep mintea şi cultura, a fost greu pentru ei să o accepte. Aşa cum se întâmplă cu orice modificare de paradigmă, memetica nu se încadrează în modul existent de a privi lucrurile, de a înţelege lumea. Şiretlicul, atunci când înveţi o nouă paradigmă, este să o laşi deoparte pe cea curentă şi să înveţi, mai degrabă decât să încerci să adaptezi noile cunoştinţe la modelul tău deja existent. Nu pot fi adaptate! Dacă eşti gata să laşi deoparte modul de gândire curent suficient de mult timp pentru a lua în considerare patru concepte, dintre care unele, sau chiar toate, pot fi noi pentru tine, vei fi răsplătit cu înţelegerea memeticii. Odată cu această înţelegere, sper, vine şi un îndemn la acţiune pentru toţi cei preocupaţi de viitorul vieţii omeneşti. – Primul concept – vedeta spectacolului – este memul, pe care îl prezint în Capitolul 1 şi care va juca un rol foarte important în această carte. Memul stă la baza culturii în acelaşi mod în care gena stă la baza vieţii. Aşa cum subliniez în Capitolul 2, merriele sunt pietrele de temelie ale culturii nu doar la scară mare – alcătuind ţări, limbi şi religii – ci şi la scară mică: memele sunt pietrele de temelie ale minţii noastre, programările „computerului“ nostru mintal. – Al doilea este conceptul de virus. Se ştie foarte bine de existenţa viruşilor în biologie şi în domeniul calculatoarelor. Acum vom vedea cum apar în domeniul minţii şi al culturii, în domeniul memeticii. În Capitolul 3, voi face paralele între cele trei universuri diferite în care există viruşi pentru a vă arăta la ce ne putem aştepta de la viruşii minţii în viitor. – Al treilea concept care contribuie la această modificare de paradigmă este cel de evoluţie. „Evoluţie“ este unul din acele cuvinte pe care mulţi oameni le folosesc gândindu-se că vorbesc despre acelaşi lucru, dar având de fapt idei diferite despre ce este şi ce înseamnă. Voi discuta despre cea mai recentă teorie a evoluţiei elaborată de oamenii de ştiinţă în Capitolul 4 şi despre cum se aplică ea la meme în Capitolul 5. – Al patrulea concept necesar pentru a înţelege viruşii minţii este noua ştiinţă a psihologiei evoluţioniste. Acest domeniu studiază predispoziţiile şi mecanismele minţii noastre care au evoluat pentru a ne asigura supravieţuirea şi reproducerea. Unele dintre aceste predispoziţii iau forma unor resorturi psihologice care pot fi acţionate pentru a străpunge mecanismele noastre de apărare mentală. Am numit această parte a cărţii „Criza minţii“ în loc de, simplu, „Introducere“ pentru că cea dintâi acţionează mai multe resorturi: atrage mai bine atenţia şi va fi citită de mai mulţi oameni. Am numit această carte Virusul minţii şi nu Introducere în memetică din acelaşi motiv. Subiect controversat la ora actuală, psihologia evoluţionistă studiază şi explică multe dintre diferenţele stereotipe dintre bărbaţi şi femei, mai ales în ceea ce priveşte comportamentul de împerechere. Capitolul 6 se ocupă de partea legată de împerechere a psihologiei evoluţioniste. Capitolul 7 acoperă aspectele legate de supravieţuire. Memetica se bazează pe aceste patru blocuri conceptuale pentru a forma o nouă paradigmă a modului în care a evoluat şi evoluează cultura. Face lumină asupra unei probleme importante a umanităţii: Vom permite selecţiei naturale să ne facă să evoluăm la întâmplare, fără nicio consideraţie legată de fericirea, satisfacţia sau spiritul nostru? Sau vom lua în mâini frâiele propriei noastre evoluţii şi ne vom alege singuri o direcţie? Memetica ne oferă cunoştinţele şi puterea de a ne dirija propria evoluţie mai mult decât am făcut-o vreodată în cursul istoriei. Acum că avem puterea, ce vom face cu ea?   O ameninţare la adresa umanităţii   Un virus al minţii nu se răspândeşte prin strănut, ca gripa, sau prin sex, ca SIDA. Nu este ceva concret. Viruşii minţii se răspândesc prin intermediul comunicării. Voi discuta modul în care suntem programaţi de viruşii minţii în Capitolul 8. Într-un fel, viruşii minţii sunt preţul pe care îl plătim pentru a ne bucura de una din libertăţile foarte dragi nouă: libertatea de vorbire. Cu cât avem mai mult această libertate, cu atât este mai propice mediul pentru viruşii minţii. Unii viruşi ai minţii apar spontan, cum voi arăta în Capitolele 9 şi 10; unii sunt creaţi intenţionat, cum se va vedea în Capitolul 11. Dar toţi au un singur lucru în comun: Odată creat, un virus al minţii dobândeşte o viaţă independenta de creatorul lui şi evoluează rapid, infectând cât mai mulţi oameni posibil. Viruşii minţii nu reprezintă un motiv de îngrijorare pentru viitorul îndepărtat, ca extincţia soarelui sau faptul că pământul va fi lovit de vreo cometă. Ei există acum – au existat de dinainte de orice mărturii istorice – şi evoluează pentru a ne putea infecta din ce în ce mai mult. Suntem infectaţi în noi feluri (televiziune, muzică pop, tehnici de vânzare), dar şi în feluri vechi (educaţie, învăţături religioase, sau chiar vorbind cu prietenii noştri apropiaţi). Părinţii noştri ne-au infectat fără să ştie când eram copii. Dacă aveţi copii, e posibil să le transmiteţi viruşii în fiecare zi. Citiţi un ziar? Luaţi un virus al minţii. Ascultaţi radioul? Luaţi un virus al minţii. Ieşiţi cu prietenii şi staţi de vorbă despre diverse nimicuri? Luaţi un virus al minţii după altul. Dacă viaţa dumneavoastră nu este aşa cum o doriţi, puteţi paria că asta se întâmplă în mare parte din cauza viruşilor minţii. Aveţi probleme în relaţia cu persoana iubită? Viruşii minţii preiau controlul unor părţi din creierul dumneavoastră şi vă distrag de la ceea ce v-ar oferi fericire pe termen lung. Aveţi necazuri cu serviciul sau în carieră? Viruşii minţii vă întunecă viitorul şi vă îndreaptă pe o cale care sprijină agenda lor, nu calitatea vieţii dumneavoastră. Culte religioase apar peste tot din cauza unor viruşi ai minţii din ce în ce mai puternici. Aceste culte preiau controlul minţii oamenilor şi-i angajează pe membrii lor în comportamente bizare, de la ritualuri ciudate la sinucideri în masă. Dacă credeţi că sunteţi imuni, amintiţi-vă: nimeni nu intenţionează să devină membru al unui cult pentru ca altcineva să-i controleze mintea. Asta este treaba periculoşilor şi amăgitorilor viruşi ai minţii. Şi odată ce fondatorul cultului începe procesul, virusul minţii îşi asumă o existenţă proprie. Din cauza mass-mediei şi a alegerilor directe, guvernul Statelor Unite şi al altor ţări este din ce în ce mai mult expus la infectarea cu viruşii minţii. Un politician astăzi nu poate fi ales dacă nu apare cu o imagine care îi aduce voturi. „Avem o criză şi doar eu pot rezolva problema,“ spune, sau: „Ceilalţi au provocat toate aceste probleme; cu siguranţă orice schimbare e mai bună decât ceea ce avem!“ Imaginile bine lucrate ale politicienilor sunt capcane ale unora dintre cei mai elaboraţi şi răspândiţi viruşi ai minţii care infectează societatea de azi. Ce marcă de băuturi nealcoolice cumpăraţi? Cele cu vânzări mari costă dublu faţă de cele care nu beneficiază de reclame. Diferenţa de bani merge în reclamele de televiziune, care trimit sporii unor viruşi ai minţii din ce în ce mai penetranţi, care preiau controlul asupra minţii dumneavoastră şi vă forţează să împingeţi căruciorul de cumpărături la raftul lor. Programându-vă cu succes minţea în aşa fel încât să credeţi că preferaţi marca respectivă, agenţiile de publicitate sunt printre cei mai neruşinaţi şi calculaţi instigatori de viruşi ai minţii. Răspândirea nestânjenită a viruşilor minţii este vizibilă în modul cel mai alarmant în starea copiilor noştri. Răspândinduse rapid dinspre cartierele sărace ale oraşelor, viruşii minţii care îi infectează pe copii îi împing spre disperare, conflicte între bande sau, pe fete, să devină mame singure. Mulţi tineri par să-şi piardă simţul valorii şi s-o apuce pe căi greşite. Capitolul 12 discută posibilitatea de dezinfectare atât pentru copiii noştri, cât şi pentru noi.     [1]          Bande de stradă rivale, ambele localizate în Los Angeles, California. – n.t. [2]          Sectă neoprotestantă fondată în 1955, ca urmare a unei schisme în cadrul sectei adventiste membrii ei au fost asediaţi de forţele FBI într-o fermă din Waco, statul Texas. – n.t.

„Evoluţie Spontană este planul de viaţă pe care l-am aşteptat cu toţii! Printr-o combinaţie perfectă de umor spiritual şi dovezi ştiinţifice solide■ Bruce Lipton şi Steve Bhaerman aruncă o lumină holistică nouă asupra apariţiei unei noi civilizaţii. Ei ne poartă dincolo de economii falimentare şi extreme religioase, pentru a ne arăta că un astfel de haos reprezintă, mai curând, o etapă naturală dintr-un proces aflat în desfăşurare, decât finalul tragic al unei planete distruse. Odată ce recunoaştem imaginea de ansamblu, alegerile ce duc spre o viaţă şi o lume mai bună devin evi­dente. Toate învăţăturile despre viaţă, istorie şi civilizaţie ar trebui să înceapă de ia rolul îndrumător al cărţii Evoluţie spontană. Este o carte minunată. - Sregg Braden, autorul best-seller-urilor Matricea Divină şi Vindecarea spontană a credinţei ,Cartea Evoluţie Spontană este o carte ce deţine potenţialul de a schimba lumea şi care oferă o perspectivă optimistă asupra destinului omenirii. Este o carte ce se bazează pe ultimele descoperiri ale ştiinţei şi care ne îndreaptă în direcţia strategiilor politice funcţionale, a economiilor favora­bile vieţii şi a responsabilităţii individuale, în contextul unei comunităţi interdependente.' - Thom Hartmann, autor al cărţii Ultimele ceasuri ale luminii străvechi a Soarelui „Evoluţie Spontană este o carte minunată, un mesaj esenţial şi, mai presus de toate, o lucrare ce întruchipează Evoluţia Cauzală. Bacă îi înţelegem şi îi încorporăm revelaţia plină de înţelepciune despre cum lucrează natura, putem crea viitorul pe care îl dorim. Viitorul născut din această Poveste cu totul inedită este atât de atrăgător, încât cred că ne va încuraja să ne îndeplinim dorinţele de suflet, pentru a avea ACUM mai multă iubire, mai multă vitalitate şi mai multă creativitate/ - Barbara Marx Hubbard, fondatoarea Fundaţiei pentru o Evoluţie Conştientă   'Dedic accacto conte 'Wtomei Pământ, lotolui &en ci tutuncn (ţeluleion iwtoyittote* *în interiorul pupei, organismul fostei gazde este distrus, cu excepţia unor grupuri mici de celule, numite celule imaginate, care sunt grupate în structuri numite discuri imaginate, din care se vor forma organele viitoarei insecte adulte. Celulele larvale sunt determinate genetic, astfel încât ele intră într*o moarte celulară dirijată (apoptoza) sub control genetic şi constituie re­zerva de hrană pentru celulele imaginale, permiţând realizarea pasului de trecere de la stadiul de larvă, la formarea adultului in interiorul pupei N.T.   PREFAŢĂ De ce am scris această carte Bună ziua, sunt Bruce Lipton. Iar eu sunt Steve Bhaerman. Bruce: Vă urăm bun venit la noua noastră carte, Evoluţie spon­tană. în ultima mea carte, Biologia credinţei*, am pus accent pe mo­dul în care atitudinile şi emoţiile noastre ne controlează procesele fi­ziologice, biologice şi exprimarea zestrei genetice. Cartea s-a concen­trat pe felul în care credinţele personale ne afectează realitatea per­sonală. Dar trebuie să aflăm ceva cu mult mai profund şi anume, fap­tul că acele credinţe păstrate de o cultură sau de o societate ne afectea­ză atât comportamentul, cât şi aspectele ce ţin de natura noastră orga­nică individuală. Societatea începe să recunoască faptul că actualele credinţe co­lective au influenţe negative şi că lumea noastră se află într-o poziţie extrem de precară. Astfel că m-am gândit că era momentul să transmit un mesaj despre modul în care Noua Biologie şi alte perspective din lumea ştiinţei pot fi aplicate în societatea noastră, cu credinţele sale, şi ne pot ajuta să abordăm situaţiile ameninţătoare cu care ne con­fruntăm în prezent. în această carte, pun accent pe aspectele biologice şi comportamentale şi pe credinţe. însă, pentru a înţelege pe deplin acest mesaj, prietenul meu, Steve Bhaerman, oferă informaţii referi­toare la modul în care structurile sociale, politice şi economice au legătură cu biologia noastră. * publicată de Editura For You N. Ed. 6 EVOL UŢIESPONTANĂ Steve: în ultimii douăzeci şi doi de ani, am jucat comedie, de­ghizat în personajul lui Swami Beyondananda - comediantul cosmic. Comedia reprezintă o cale minunată de a spune adevărul şi o cale de a străpunge mijlocele de apărare ale minţii, pentru a aduce în conş­tienţă, noi informaţii şi perspective. însă. înainte de a-1 întruchipa pe Swami, prima „întrupare" pro­fesională a fost, în anii ‘60, în mediul ştiinţei politice şi al activismului social. Am ajutat la înfiinţarea unui liceu alternativ în Washington D.C., pentru elevi care depăşiseră nivelul educaţiei tradiţionale. Erau vre­muri interesante, când se năşteau şi se testau idei noi. Din câte obser­vasem cu regret, la cel mai important dintre acele teste - dacă am putea efectiv trăi conform principiilor înalte pentru care militam - au picat mulţi. De exemplu, îmi amintesc că m-am întâlnit cu un individ care era un expert recunoscut pe plan internaţional în domeniul vieţii în comun. Din nefericire, nimeni nu putea suporta să trăiască împreună cu el. Dându-mi seama cât de puţin ştiam despre cum să transform un ideal în realitate, am pornit într-o călătorie de douăzeci şi cinci de ani în domeniul psihologiei, al evoluţiei personale, meditaţiei şi spiritua­lităţii. în ultimii şapte ani, mi-am dorit cu pasiune să integrez aceste idei într-o carte pe care vroiam să o intitulez Healing the Body Politic (Vindecarea sistemului politic). După ce l-am întâlnit pe Bruce, m-am gândit că am putea lucra la proiect împreună, iar el a fost de acord.

Evolutie spontana de Bruce H. Lipton & Steve Bhaerman volumul 2 ’Paitea, SCHIMBAREA GĂRZII ŞI RECULTIVAREA GRĂDINII   ,.“De ce n-am încexca dă aducem “Raiul pe “Pământ? Swami Beyondananda Există o veste proastă şi una bună. Vestea proastă: civilizaţia, aşa cum o ştim, este pe punctul de a se sfârşi. Acum, vestea cea bună: civilizaţia, aşa cum o ştim, este pe punctul de a se sfârşi. Este adevărat că crizele aparent insurmontabile cu care ne con­fruntăm pot fi considerate un indiciu clar care anunţă sfârşitul iminent al civilizaţiei. însă, dincolo de agitaţia pe care o vedem la suprafaţă, există un motiv mai profund pentru care civilizaţia noastră a ajuns la final. Credinţele principale pe baza cărora ne-am construit lumea ne conduc spre propria noastră dispariţie - asta e vestea proastă. Vestea bună este că ştiinţele de vârf au revizuit în mod drastic credinţele centrale ale paradigmei actuale. Prin definiţie, revizuirile credinţelor paradigmatice provoacă în mod inevitabil transformarea profundă a civilizaţiei pe măsură ce populaţia asimilează conştienţă nouă, favorabilă vieţii. 0 altă veste bună este că civilizaţia noastră nu este prima civi­lizaţie occidentală care se ridică şi apoi decade. Au mai existat trei ver­siuni anterioare de civilizaţie - animism, politeism şi monoteism - care au contribuit la cultura actuală a materialismului ştiinţific. Aşa că există precedent în ceea ce priveşte continuarea procesului evolutiv. Ca în cazul oricărui organism viu, naşterea unei civilizaţii este iniţial caracterizată de o perioadă de dezvoltare, în care ideile cultur­ale noi sunt aduse la cunoştinţa publicului larg. Pe măsură ce societea 5   se maturizează, credinţele benefice vieţii sunt canonizate şi percepute drept lege culturală, iar aceste credinţe concretizate conduc la o rigi­ditate a tiparelor comportamentale ale unei societăţi. Cu timpul, credinţele fixe ale unei societăţi precipită probleme de mediu irezolvabile. în această etapă a ciclului de viaţă al civilizaţiei, rigiditatea culturii convenţionale se exprimă sub forma unei rezistenţe la schimbare, chiar şi atunci când se confruntă cu crize grave. Inflexibilitatea, într-o perioadă de răsturnări, precipită un declin rapid al societăţii îmbătrânite. Situaţia lumii de astăzi arată că ne aflăm în mijlocul convulsi­ilor unor probleme globale, ce ne ameninţă viaţa, probleme care au o legătură directă cu adevărurile incorecte ale civilizaţiei. Intrăm într-o perioadă de tranziţie între o civilizaţie care moare şi una care se luptă să se nască. Din cenuşa vechii civilizaţii se naşte una nouă - trăim po­vestea păsării Phoenix. în fiecare zi, din ce în ce mai mulţi oameni îşi dau seama că civilizaţia, aşa cum o ştim, se va încheia. Această con­cluzie nu este chiar o surpriză; o lume aflată în haos, caracterizată de crize nimicitoare, este o situaţie ce poate fi considerată drept o averti­zare clară asupra unei răsturnări iminente. Acum, după ce am fost avertizaţi, suntem oare pregătiţi să facem faţă exigenţelor unei aseme­nea răsturnări sociale de proporţii? Poate că o întrebare mai impor­tantă ar putea fi: „în transformarea inevitabilă a lumii noastre, vom putea, oare, să înlăturăm trauma revoluţiei şi, în schimb, să optăm pentru vindecarea globală, prin evoluţie?11 La răscruce Ne îndreptăm grăbiţi spre cel de-al treilea tranzit prin punctul de echilibru dintre planul spiritual şi cel material. Ce ne aşteaptă   EVOL UŢIE SPONTANĂ acolo depinde de care dintre cele două căi alternative o vom alege. Am putea alege să rămânem în aceeaşi lume familiară a dualităţilor în opoziţie, în care fundamentaiiştii religioşi şi oamenii de ştiinţă reduc- ţionişti continuă să polarizeze populaţia. Această cale va continua în mod evident să ne ducă spre aceeaşi destinaţie spre care ne îndreptăm în prezent - extincţia iminentă. Sau, pe măsură ce ne întoarcem din nou în punctul de echilibru, este posibil să alegem rezolvarea diferenţelor noastre, căutând mai degrabă armonia, decât polaritatea. Combinând elementele anterior scizionare, într-un întreg funcţional unificat, putem să deschidem uşa, să transcendem vechile dualităţi şi să experimentăm o evoluţie care va oferi o versiune de omenire mai versatilă şi mai favorabilă vieţii. Potenţialul din spatele unei asemenea soluţionări aparent mira­culoase nu ne cade din cer. Viziunea pozitivă care susţine acest viitor probabil este conţinută în înţelepciunea oferită de paradigma funda­mentală a civilizaţiei. însă nu vorbim despre înţelepciunea actualei pa­radigme, un sistem de credinţe cu percepţii-mit incorecte, care contri­buie direct la haosul global de azi. Mai degrabă, ne referim la o nouă pa­radigmă fundamentală, una care se bazează pe integrarea noilor des­coperiri ale ştiinţei şi a înţelepciunii spirituale străvechi. Deşi nu a fost definit încă un termen care să descrie următoarea versiune de civiliza­ţie, noi vom identifica noua paradigmă fundamentală drept Ca şi în cazul paradigmelor anterioare ale civilizaţiei - ani­mism, politeism, monoteism şi materialism ştiinţific - holismul tre­buie să ofere răspunsuri acceptabile la cele trei întrebări perene, înainte de a deveni paradigma fundamentală oficială a civilizaţiei:  Cum am ajuns aici?  De ce suntem aici?  Acum că suntem aici, cum facem ce este mai bine posibil? Cum am ajuns aici? Perspectiva holistică Cosmologii convin asupra faptului că, înainte de apariţiei mate­riei, Universul era compus dintr-o matrice de energie invizibilă, nu­

Omenirea se află suspendată la jumătatea drumului dintre zei şi animale.   Plotin     Concluzia de bază a acestei lucrări, anume că omul descinde dintr-o formă de organizare inferioară, va fi pentru multe persoane - spre regretul meu - total neplăcută. Nimeni nu mai pune la îndoială că ne tragem din fiinţe primitive. Nu voi uita niciodată uluiala mea când am văzut, pentru prima oară, o sărbătoare a unor băştinaşi din Ţara de Foc, căci brusc mi-a trecut prin minte gândul că aşa arătau şi strămoşii noştri. Oamenii aceia erau complet goi şi mânjiţi cu vopsea, aveau părul lung şi încâlcit, gura spumegând de aţâţare, şi un aer sălbatic, speriat şi neîncrezător. Nu stăpâneau aproape nici un meşteşug şi, asemenea sălbăticiunilor, se hrăneau cu ce reuşeau să prindă; nu aveau nici o formă de organizare şi erau nemiloşi cu toţi cei din afara micului lor trib. Cine a văzut la faţă un sălbatic în ţara sa de baştină nu se va mai ruşina dacă va fi silit să recunoască faptul că în venele sale curge sângele unei fiinţe şi mai modeste. În ceea ce mă priveşte, prefer să ştiu că mă trag din eroica maimuţică ce şi-a sfidat duşmanul de moarte pentru a-i salva stăpânului ei viaţa, sau chiar din bătrânul babuin care a coborât din munţi pentru a răpi triumfător pe mai tânărul său prieten din mijlocul unei haite de câini năuciţi de gestul lui, decât dintr-un sălbatic căruia îi place să-şi tortureze duşmanii, aduce ofrande sângeroase, ucide copii fără a avea remuşcări, îşi tratează nevestele ca pe sclave, nu ştie ce este bunacuviinţă şi este obsedat de cele mai grosolane superstiţii. Omul poate fi iertat că se simte cam mândru pentru că s-a ridicat pe cea mai înaltă treaptă a lumii vii, deşi nu numai prin eforturile sale, iar faptul că a ajuns unde a ajuns în urma unei evoluţii, şi nu fiindcă a fost pus acolo aşa cum este de la început, ar trebui să-i dea speranţa unui destin care să-i asigure un loc şi mai înalt în viitorul îndepărtat. Aici însă nu ne preocupă speranţele şi spaimele, ci numai adevărul, în măsura în care gândirea ne permite să-l scoatem la suprafaţă. Am pus la dispoziţie, atât cât m-a ajutat pe mine mintea, dovezile şi, după cum văd eu, trebuie să recunoaştem că, în ciuda calităţilor sale deosebite, a milei pe care o simte faţă de cei oropsiţi, a generozităţii sale nu numai faţă de ceilalţi semeni, ci şi faţă de cele mai de jos fiinţe de pe lumea asta, în ciuda inteligenţei sale care-l aseamănă divinităţii şi cu care a reuşit să înţeleagă formarea şi mişcarea sistemului solar, ei bine, cu toate aceste puteri extraordinare, omul poartă în structura organismului său pecetea de netăgăduit a originii sale umile.   Charles Darwin Originea Omului     Sunt frate cu balaurii, şi tovarăş al bufniţelor.   Iov Introducere Chiar când vorbeşte din tot sufletul, oare mintea celui care vorbeşte n-ar trebui să cunoască miezul lucrului despre care vorbeşte?   Platon Phaedrus   Nu ştiu în ce literatură, antică sau modernă, aş putea găsi vreo cuprindere potrivită a naturii pe care o cunosc. Dintre toate, dacă există vreuna, mitologia este cea mai apropiată.   Henry David Thoreau Jurnal   Jacob Bronowski face parte dintre cei puţini care, de-a lungul epocilor trecute, au considerat toate cunoştinţele referitoare la om - artele şi ştiinţele, filosofia şi psihologia - interesante şi accesibile. El nu s-a limitat la o singură disciplină, ci a parcurs întregul evantai al cunoştinţelor umane. Cartea sa şi serialul de televiziune intitulate Ascendenţa Omului reprezintă un splendid instrument de predare şi o minunată evocare istorică; într-un fel, ele explică dezvoltarea deopo­trivă a omului şi a creierului uman. Ultimul său capitol, respectiv episod, intitulat Îndelunga copi­lărie, descrie perioada foarte întinsă - mai mare decât în cazul altor specii în comparaţie cu durata vieţii noastre - în care tinerii depind de adulţi şi manifestă o imensă capacitate de a se lăsa modelaţi şi de a învăţa din mediul lor înconjurător şi cultural. Majoritatea organismelor de pe Pământ depind de informaţiile lor genetice, programate dinainte în sistemul lor nervos, într-o măsură mult mai mare decât depind de informaţiile lor extragenetice, dobândite în timpul vieţii. În cazul oamenilor - şi de fapt al tuturor mamiferelor - lucrurile se petrec invers. Deşi comportamentul nostru este controlat în mare parte de codul ge­netic moştenit, datorită creierului avem o şansă mult mai mare de a deschide noi căi comportamentale şi culturale într-un timp foarte scurt. Am încheiat un fel de târg cu natura: copiii noştri vor fi greu de crescut, dar capacitatea lor de a învăţa lucruri noi va spori şansele de supravieţuire a speciei umane. Ba mai mult, în ultimele câteva zecimi ale ultimului procent din întregul existenţei speciei noastre, oamenii au inventat nu numai informaţii extragenetice, ci şi extrasomatice: informaţiile stocate în afara corpurilor noastre, cel mai important exemplu fiind scrisul. Timpul necesar schimbărilor evolutive sau genetice este foarte mare. Perioada caracteristică necesară apariţiei unei specii evoluate dintr-o altă specie este, probabil, de o sută de mii de ani; şi foarte adesea, deosebirea de comportament dintre specii extrem de apropiate - de pildă a leilor faţă de tigri - nu este prea mare. Un exemplu al evoluţiei recente a organelor la specia umană este cel al degetelor de la picioare. Degetul mare are un rol important în menţinerea echilibrului în timpul mersului; celelalte degete au o utilitate mult mai puţin evidentă. Ele au evoluat în mod cert din prelungiri asemănătoare degetelor, necesare apucării şi legănării, precum ale maimuţelor arbo­ricole şi antropoide. Această evoluţie constituie o nouă specializare - o adaptare a unui organ apărut iniţial pentru o anumită funcţie, la o altă funcţie total diferită - pentru consolidarea căreia au trebuit să treacă aproximativ zece milioane de ani. (Picioarele gorilei de munte au suferit o evoluţie foarte asemănătoare, deşi total independentă). Dar astăzi nu ne putem permite să aşteptăm zece milioane de ani pentru următorul pas înainte. Trăim vremuri în care lumea se schimbă într-un ritm nemaiîntâlnit de rapid. Deşi schimbările se dato­rează în mare măsură propriilor noastre acte, ele nu pot fi ignorate. Trebuie să ne acomodăm, să ne adaptăm şi să ne controlăm, altminteri pierim. Numai un sistem de învăţare extragenetică poate ţine pasul cu schimbările rapide cu care se confruntă specia noastră. Astfel, recenta evoluţie rapidă a inteligenţei umane nu reprezintă numai cauza, ci şi singura soluţie posibilă pentru numeroase probleme grave care ne asaltează. O înţelegere mai aprofundată a naturii şi evoluţiei inteli­genţei umane ar putea totuşi să ne ajute la abordarea inteligentă a viito­rului nostru necunoscut şi primejdios. Evoluţia inteligenţei mă mai interesează şi dintr-un alt motiv. În prezent dispunem, pentru prima oară în istoria omenirii, de un instru­ment important - marele radiotelescop - capabil să comunice informaţii pe uriaşe distanţe interstelare. De abia am început să-l folosim cu intermitenţă şi timid, dar tot mai mult, pentru a afla dacă alte civilizaţii, aparţinând unor lumi neînchipuit de îndepărtate sau de exotice, ar putea să transmită mesaje radio. Atât depistarea existenţei acelor civilizaţii, cât şi natura mesajelor pe care le pot transmite depind de faptul dacă procesul de evoluţie a inteligenţei care s-a produs pe Pământ are un caracter universal. Este posibil ca anumite indicii sau modalităţi de căutare a formelor de inteligenţă extraterestră să fie deduse din cercetarea evoluţiei formelor de inteligenţă terestră. Am avut plăcerea şi cinstea de a susţine prima conferinţă de filosofie naturală închinată memoriei lui Jacob Bronowski, în noiem­brie 1975 la Universitatea din Toronto. În scrierea acestei cărţi am extins în mod considerabil tema acelei conferinţe, dispunând în schimb de şansa îmbucurătoare de a afla lucruri noi despre subiecte la care nu mă pricep prea bine. M-am simţit atras în mod irezistibil de tentaţia de a sintetiza câteva din noile cunoştinţe într-un tablou coerent, şi de a oferi câteva ipoteze privind natura şi evoluţia inteligenţei umane, care pot fi necunoscute sau cel puţin neanalizate pe larg. Subiectul este dificil. În ciuda pregătirii mele în biologie şi a cercetării efectuate timp de mulţi ani asupra originii şi evoluţiei timpurii a vieţii, deţin de pildă puţine cunoştinţe teoretice de anatomie şi fiziologie a creierului. În consecinţă, teoriile pe care le voi expune sunt vulnerabile; ştiu foarte bine că multe dintre ele sunt simple speculaţii, care nu pot fi demonstrate sau anulate decât pe cale experi­mentală, în cel mai rău caz, această cercetare mi-a oferit şansa de a studia un subiect fascinant; poate că observaţiile mele vor determina alte persoane să facă studii mai aprofundate. Marele principiu al biologiei - care, din câte se ştie deocamdată, deosebeşte ştiinţele biologice de ştiinţele fizice - este cel al evoluţiei prin selecţie naturală, strălucita descoperire făcută de Charles Darwin şi Alfred Rüssel Wallace la mijlocul secolului al XIX-lea[1]. Tocmai prin această selecţie naturală, prin supravieţuirea şi înmulţirea preferenţială a organismelor care sunt întâmplător mai bine adaptate la mediul lor, au apărut formele contemporane de viaţă atât de elegante, frumoase. Dezvoltarea unui sistem organic atât de com­plex cum este creierul trebuie asociată nemijlocit cu istoria timpurie a formelor de viaţă, cu crizele prin care a trecut, cu apariţiile şi dispa­riţiile unor forme, cu adaptarea sinuoasă a organismelor la condiţiile care se schimbau din nou, punând forma de viaţă, cândva perfect adaptată, în pericol de a dispărea. Evoluţia este întâmplătoare şi nu premeditată. Numai prin moartea unui număr uriaş de organisme insuficient adaptate existăm noi, în forma şi cu inteligenţa actuală.   [1]  Încă de pe timpul celebrei dispute din epoca victoriană dintre Bishop Wilberforce şi T.H. Huxley, dăinuie o ofensivă fără succes împotriva ideilor lui Darwin şi Wallace, lansată adeseori de către adepţii învederaţi ai unor doctrine. Evoluţia este un fapt demonstrat pe larg de existenţa fosilelor şi de biologia moleculară actuală. Selecţia naturală este o teorie valabilă - concepută pentru a explica evoluţia. Dacă doriţi o replică politicoasă la criticile recente ale teoriei selecţiei naturale, inclusiv la concepţia ciudată că aceasta ar fi o tautologie (de tipul „supravieţuitorii supravieţuiesc”), citiţi articolul lui Stephen Jay Gould („Privire asupra originii vieţii: Grăbita înmormântare a ideilor lui Darwin”, 1976). Darwin era, desigur, un om al timpului său, care se complăcea uneori - ca şi în observaţiile sale asupra locuitorilor Ţării de Foc, citate anterior - în a face comparaţii măgulitoare între europeni şi alte popoare. De fapt, societatea omenească din epoca anterioară tehnologizării se asemăna mult mai mult cu comunităţile de vânători şi culegători blânzi aparţinând boşimanilor din Deşertul Kalahari, decât cu membrii acelui trib din Ţara de Foc, de care Darwin îşi bătea joc în mod oarecum justificat. Dar descoperirile lui Darwin - asupra existenţei evoluţiei, a selecţiei naturale ca primă cauză a acesteia, şi importanţei acestor concepte pentru natura fiinţei umane - constituie repere în istoria cercetării omului, în special datorită rezistenţei perseverente pe care aceste idei le-au opus mentalităţii Angliei victoriene şi, într-o mai mică măsură, celei care se manifestă încă şi azi.

Elias CANETTl (25 iulie 1905, Ruse, Bulgaria – 14 august 1994, Zürich, Elveția), laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1981. Fiul cel mai mare al unui negustor descendent al evreilor sefarzi expulzați din Spania în 1492, Canetti și-a petrecut anii copilăriei în Rusciuc. În 1911 s-a mutat împreună cu familia sa la Manchester, în Anglia, iar în 1912, ca urmare a morții neașteptate a tatălui său, mama s-a stabilit cu copiii la Viena. Din 1916până în 1921 a urmat cursuri la Zürich, iar în 1924 s-a întors la Viena ca să studieze chimia. Și-a susținut doctoratul în chimie în 1929, dar în același timp a devenit interesat de literatură și filosofie. Și-a câștigat faima internațională în 1935, după publicarea romanului Orbirea. În 1938, pentru a scăpa de persecuțiile sistematice la adresa evreilor, Canetti s-a refugiat la Paris, iar anul următor la Londra, obținând cetățenia britanică în 1952. La sfârșitul anilor ’70 s-a întors la Zürich. Lucrarea sa cea mai cunoscută este Masele și puterea, un studiu care analizează dinamica și comportamentul maselor, de la violența revoluționară până la congregațiile religioase.   ELIAS CANETTI MASELE ȘI PUTEREA MASELE Cealaltă față a fricii de atingere De nimic nu se teme omul mai mult decât de contactul cu necunoscutul. Vrem să vedem cine întinde mâna să ne prindă, vrem să-l recunoaștem sau cel puțin să putem să-l integrăm într-un context. Noaptea sau în întuneric, spaima provocată de o atingere poate să se intensifice, devenind panică. Nici măcar veșmintele nu oferă destulă siguranță; se pot rupe ușor, ușor se poate ajunge prin ele până la carnea goală, netedă, fără apărare, a celui atacat. Toate obstacolele și distanțările pe care oamenii și le-au creat sunt dictate de această frică de contact. Ne încuiem în case în care nimeni nu are voie să între; numai în interiorul lor ne simțim măcar pe jumătate în siguranță. Teama de hoți nu se datorează numai intențiilor lor prădătoare; ea este și frica de gestul lor neașteptat, subit, de „a apuca”. Mâna, transformată în gheară, va fi mereu folosită ca simbol al acestei spaime. În dublul sens al cuvântului „a apuca” a cuprins mult din această stare de lucruri. Atingerea inofensivă, ca și atacul periculos sunt ambele conținute în acel cuvânt și ceva din al doilea înțeles sună întotdeauna prioritar. „Apucarea”, cuvântul de bază, s-a limitat însă în mod exclusiv la tâlcul nociv al termenului. Această repulsie față de atingere nu ne părăsește nici atunci când ne aflăm printre ceilalți. Felul în care ne mișcăm pe stradă, în mulțime, în restaurante, în trenuri și autobuze, este dictat de aceeași frică. Chiar și acolo unde stăm foarte aproape de alții, când îi putem privi și examina în amănunt, evităm, pe cât se poate, a ne atinge de ei. Atunci când procedăm altfel, înseamnă că cineva ne-a plăcut, iar apropierea pornește chiar de la noi. Promptitudinea scuzei pe care o rostim în cazul unei atingeri neintenționate, tensiunea cu care este așteptată, reacția puternică și uneori violentă, dacă scuza nu apare; repulsia și ura pe care o resimțim față de „infractor”, chiar și atunci când nu suntem siguri că el este „acela”, tot acest mănunchi de reacții sufletești legate de atingerea cu ceva străin dovedește, prin labilitatea lor extremă și prin iritabilitatea lor, că este vorba aici de ceva foarte profund, de ceva mereu în stare de veghe, foarte riscant, ceva care nu-l mai părăsește pe om niciodată din momentul când și-a identificat limitele, granițele propriei sale persoane. Chiar și somnul, în timpul căruia suntem mult mai lipsiți de apărare, poate fi foarte ușor perturbat de acest gen de frică. Numai masa este cea în interiorul căreia omul poate fi mântuit de această frică de contact. Este unica situație în care o astfel de frică se întoarce în contrariul ei. Este vorba de acea masă compactă de care avem nevoie, în care se înghesuie trup lângă trup, compactă și în componenta ei sufletească, în așa fel încât nu mai suntem atenți la cine ne „înghesuie”. De îndată ce te-ai predat masei, nu te mai temi de atingerea ei. La modul ideal, acolo sunt cu toții egali. Nu mai contează nicio diferență, nici măcar cea dintre sexe. Oricine te-ar înghesui, este ca și cum ai fi tot tu. Îl simți pe celălalt la fel cum te simți pe tine. Totul se petrece atunci deodată ca și cum ar fi vorba de interiorul unuia și aceluiași trup. Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care masa caută să se adune în atâta strânsoare: ea vrea să scape de frica unora de atingere cât mai deplin cu putință. Cu cât oamenii se înghesuie unii în alții mai tare, cu atât se simt mai siguri că nu se tem unii de ceilalți. Această transformare a fricii de atingere aparține masei. Ușurarea care se răspândește în interiorul ei și despre care va fi vorba și în alt context atinge un înalt grad în densitatea ei maximă. Mase deschise și închise Un fenomen la fel de enigmatic și universal este masa care deodată apare undeva unde până atunci nu exista nimic. Câțiva, puțini oameni s-au strâns împreună – cinci sau zece sau doisprezece, nu mai mult. Nimic nu a fost anunțat, nimic nu era așteptat. Și, deodată, tot spațiul se înnegrește de oameni. Din toate părțile năvălesc alții, s-ar părea că străzile nu au decât o direcție. Mulți nu știu ce s-a întâmplat; la întrebări nu au ce răspunde: totuși se grăbesc să se afle acolo unde sunt cei mai mulți. Este o decizie în mișcările lor care se deosebește foarte mult de expresia curiozității obișnuite. S-ar crede că mișcarea unora se transmite celorlalți, dar nu este numai asta: toți au un țel. El există înainte ca să se fi găsit cuvintele care să-l exprime: țelul este locul cel mai sumbru în care se află împreună cei mai mulți oameni. Sunt multe de spus despre această formă extremă a masei adunate spontan. De fapt, acolo unde apare în esența ei veritabilă, ea nici nu este atât de spontană pe cât pare. Oriunde altundeva însă, dacă facem abstracție de cele cinci sau zece sau douăsprezece persoane de la care a pornit, masa este într-adevăr spontană. De îndată ce se constituie, vrea neapărat să fie mai mare. Imboldul de a crește este prima și cea mai importantă însușire a masei. Ea ține să anexeze pe oricine poate fi contactat. Oricine se simte om i se poate alătura. Masa firească este masa deschisă: nu există nicio limită la creșterea ei. Ea nu recunoaște case, uși, încuietori; cei ce se baricadează, ferindu-se de ea, îi par suspecți. „A fi deschisă” trebuie înțeles aici în toate sensurile, pretutindeni și în toate direcțiile. Masa deschisă există atâta vreme cât crește. Descompunerea ei se instalează de îndată ce creșterea ei se oprește. Căci o masă se descompune la fel de neașteptat cum s-a alcătuit. În forma ei spontană, este o alcătuire sensibilă. Deschiderea ei, care îi favorizează creșterea, este în același timp și primejdia ei. Presimțirea descompunerii care o amenință este mereu vie în ea. Printr-o creștere rapidă, ea încearcă s-o evite. Atâta vreme cât se poate, ea primește și include orice; dar primind orice, trebuie să se destrame. În contrast cu masa deschisă, care poate crește la infinit, care este omniprezentă și tocmai de aceea solicită un interes universal, se află masa închisă. Aceasta renunță la creștere și își fixează atenția pe stabilitate. Ceea ce frapează mai întâi la ea este caracterul limitativ. Masa închisă se instalează stabil. Își ocupă locul prin delimitare; spațiul pe care îl va umple îi este repartizat. E comparabil cu un recipient, în care se toarnă un lichid, știindu-se cât lichid poate cuprinde. Accesul la acel spațiu este calculat, nu se poate intra acolo oricum. Granița este respectată. Ea poate fi de piatră sau un zid solid. Poate să fie nevoie și de un act special pentru intrare, poate că trebuie plătită o anume taxă pentru a intra. Odată ce s-a umplut spațiul, nimeni nu mai este lăsat să între. Chiar și atunci când spațiul este debordat, tot masa densă rămâne punctul principal al spațiului închis. Cei ce se află afară nu-i aparțin cu adevărat. Limitarea împiedică o creștere dezordonată, dar îngreunează și întârzie totodată și împrăștierea. Ceea ce se sacrifică astfel în privința creșterii, se câștigă în stabilitate. Ea va fi ferită de influențe exterioare, care i-ar putea fi dușmănoase și periculoase, în mod deosebit, ea contează însă pe repetiție. Datorită perspectivei unei noi reuniuni, masa își face mereu iluzii în privința dizolvării ei. Clădirea o așteaptă, pentru ea există, și atâta vreme cât există, se vor regăsi împreună în același fel. Spațiul le aparține, și chiar în caz de reflux, vidul îi amintește de vremea fluxului. Descărcarea Cel mai important proces care se desfășoară în interiorul masei este descărcarea. Înaintea ei, masa de fapt nici nu există, abia descărcarea o realizează cu adevărat. Ea reprezintă clipa în care toți cei ce-i aparțin se eliberează de diferențe și se simt identici. Prin diferențe trebuie înțelese mai ales cele de ordin exterior – diferențe de rang, de situație, de avere. Oamenii sunt, fiecare în parte, mereu conștienți de aceste diferențe. Ele îi apasă din greu și îi constrâng insistent să se despartă. Omul stă pe un loc determinat, sigur, și tot ce se apropie de el este ținut la distanță cu gesturi justificative pline de efect. Ca o moară de vânt pe un șes uriaș, așa stă acolo, expresiv și mobil; până la moara următoare nu mai este nimic. Toate ale vieții, așa cum le știe, sunt alcătuite pe distanțări, casa în care se închide, pe sine și averea lui, poziția pe care o deține, rangul spre care tinde – toate servesc la crearea, consolidarea și mărirea distanțelor. Libertatea oricărui gest interior de la unul spre celălalt este blocată. Impulsuri și contraimpulsuri se stâng, ca absorbite în nisip. Nimeni nu poate ajunge la celălalt, nici în apropierea lui, nici la altitudinea lui. Ierarhii strict stabilite în toate domeniile vieții nu permit nimănui să-i abordeze pe cei sus-puși, nici să se coboare altfel decât aparent spre cei de jos. Aceste distanțe sunt echilibrate diferit între ele în funcție de o societate sau alta. Unele pun accentul pe diferențele de origine, altele pe diferențele de ocupație sau de avere. Nu este vorba aici să caracterizăm aceste ierarhii, fiecare în parte. Esențialul este că ele sunt prezente peste tot, că se cuibăresc pretutindeni în conștiința oamenilor și determină în chip decisiv comportamentul lor față de ceilalți. Satisfacția de a se afla mai sus decât ceilalți nu compensează pierderea libertății de mișcare. În spațiul acestor distanțe, omul se rigidizează și se întunecă. E apăsat de aceste poveri și nu poate înainta. Uită că el însuși s-a împovărat cu ele și jinduiește după eliberare. Dar cum să se elibereze de unul singur? Orice ar face în acest scop și cu oricâtă hotărâre, s-ar afla mereu printre alții, care îi zădărnicesc efortul. Atâta vreme cât aceștia țin ferm la diferențele lor, nu se poate apropia cu nimic de ei.

CE SE ÎNTÂMPLĂ CU IUBIREA DUPĂ CĂSĂTORIE Ne aflam undeva între Buffalo şi Dallas, la 10.000 de metri altitudine. Dintr-odată, bărbatul de lângă mine a pus revista în buzunarul scaunului din faţă, s-a întors spre mine şi m-a întrebat: „Cu ce vă ocupaţi?” „Sunt consilier matrimonial şi ţin conferinţe despre modalităţile de perfecţionare şi de dezvoltare a relaţiilor de cuplu”, am spus eu pe un ton sec. „Am şi eu o curiozitate… mi-a zis el. Oare ce se întâmplă cu iubirea după ce te căsătoreşti?” Dându-mi seama că nu mai era chip să trag un pui de somn, l-am întrebat: „Ce vreţi să spuneţi?” „Ei bine, a zis el, am fost căsătorit de trei ori; şi de fiecare dată totul a fost minunat până am ajuns la altar. După nuntă, relaţia s-a dus de râpă. Toată iubirea pe care aveam impresia că eu şi partenera mea ne-o purtăm reciproc s-a stins de la sine. Mă consider un om destul de inteligent. Am o afacere de succes, dar povestea asta cu dragostea n-o înţeleg.” „La câtă vreme de la căsătorie aţi simţit acest lucru?”, am întrebat. „Prima dată a durat cam 10 ani, a doua oară, trei şi ultima dată, aproape şase.” „Iubirea s-a stins imediat după nuntă sau treptat?”, m-am interesat eu. „În cel de-al doilea caz, lucrurile au mers prost încă de la început. Nu ştiu exact ce s-a întâmplat. Aveam impresia că ne iubim, dar luna de miere a fost un dezastru din care nu ne-am mai revenit niciodată. Ne cunoşteam doar de şase luni. Trăiam o furtunoasă poveste de dragoste. Era palpitant. Dar după căsătorie am ajuns la cuţite. În prima căsnicie, am avut trei sau patru ani buni, până când s-a născut copilul. După aceea, mi s-a părut că soţia era preocupată numai de cel mic, că n-o mai interesa deloc de mine. Ca şi cum singurul ei scop în viaţă ar fi fost să aibă un copil. Iar odată ce s-a văzut mamă, eu eram deja în plus.” „Şi i-aţi spus asta soţiei?”, am întrebat. „Aaa, sigur că i-am spus! Mi-a zis că sunt nebun, că nu înţeleg prin ce stres trece o femeie când trebuie să aibă în permanenţă grija copilului. Mi-a mai zis că ar trebui să fiu mai înţelegător şi s-o ajut mai mult. Şi chiar m-am străduit! Dar se pare că n-a contat. Şi ne-am înstrăinat tot mai mult. După o vreme, nu mai era nici urmă de iubire între noi. Se stinsese tot. Am stabilit, de comun acord, că nu mai avea niciun rost să continuăm relaţia. Ultima căsnicie? Sincer, am crezut că va fi altfel. Divorţasem de trei ani. Înainte de a mă căsători din nou, am stat doi ani împreună cu noua mea parteneră. Credeam că ştim exact ce ne aşteaptă, iar eu simţeam, pentru prima dată, că iubeam cu adevărat. Simţeam că mă iubea şi ea. Nu cred că m-am schimbat după nuntă. Am continuat să-i arăt la fel de mult ca înainte c-o iubesc. Îi spuneam cât e de frumoasă, cât de mult o iubesc şi cât de mândru sunt că e soţia mea. Dar, la câteva luni după căsătorie, a început cu lamentările. Mai întâi, din pricina unor mărunţişuri – că eu nu duc niciodată gunoiul sau că nu ştiu să-mi pun haina în cuier. Mai târziu, a început să-mi critice trăsăturile de caracter, mi-a spus că nu putea să aibă încredere în mine şi mă acuza că nu-i sunt fidel. A devenit din cale-afară de negativistă! Şi nu fusese deloc aşa înainte de nuntă. Din contră, păruse a fi una dintre cele mai optimiste persoane pe care le întâlnisem vreodată. Tocmai asta m-a şi atras la ea. Nu se plângea niciodată de nimic. Tot ceea ce făceam era minunat; dar se pare că, imediat ce ne-am căsătorit, nu m-a mai văzut în stare de nimic. Bun. Sincer să fiu, nu ştiu ce s-a întâmplat. Ştiu doar că, în cele din urmă, n-am mai putut s-o iubesc, ba chiar am început s-o urăsc. Sigur, nici ea nu mă mai iubea, aşa că am hotărât că nu avea niciun rost să mai trăim împreună; deci ne-am despărţit. Asta se întâmpla acum un an. Şi revin la întrebarea mea: «Ce se întâmplă cu iubirea după căsătorie?» Toţi oamenii păţesc ca mine? De asta există atât de multe divorţuri în lume? Pare greu de crezut, dar mie mi s-a întâmplat de trei ori. Iar cei care nu divorţează învaţă, oare, să-şi ducă viaţa cu un permanent sentiment de gol, sau există şi cupluri ce reuşesc să se iubească o viaţă-ntreagă? Şi dacă da, cum?” Există mii de persoane căsătorite sau divorţate pe care le macină aceleaşi întrebări ca pe amicul meu de pe locul 5A. Unii discută despre aceste lucruri cu prietenii, alţii, cu specialiştii, şi alţii, cu preoţii; unii îşi pun retoric toate aceste întrebări. Uneori, răspunsurile sunt date în jargonul psihologilor, fiind, aşadar, de neînţeles. Alteori, răspunsurile sunt comice ori constau în poveţe din bătrâni. Multe glume sau zicale au un sâmbure de adevăr în ele, dar a-i răspunde cuiva în acest fel e la fel de inutil ca a-i da o aspirină unui om care suferă de cancer. Dorinţa de a avea un mariaj bazat pe iubire este adânc înrădăcinată în psihologia noastră. Aproape orice revistă de succes are în fiecare ediţie cel puţin un articol referitor la cum poţi păstra vie iubirea în căsnicie. Cărţile pe această temă abundă, la radio şi la televizor se difuzează o mulţime de talk-show-uri pe acelaşi subiect. Este o adevărată provocare să întreţii iubirea în cuplu. Şi-atunci cum se face că, dincolo de toate cărţile, revistele şi sfaturile practice pe care le avem la dispoziţie, există atât de puţine cupluri care par să fi descoperit secretul întreţinerii iubirii şi după nuntă? Cum se face că, deşi merg la conferinţe unde iau cunoştinţă de tot felul de idei minunate despre îmbunătăţirea comunicării în cuplu, partenerii efectiv nu reuşesc să aplice tiparele de comunicare învăţate? Cum se face că, după ce citim un articol cu titlul „101 de modalităţi prin care să-ţi exprimi iubirea faţă de partener”, alegem două sau trei modalităţi care ni se par extrem de utile, ne zbatem să le punem în practică, iar partenerul nici măcar nu-şi dă seama de eforturile noastre? Iar apoi renunţăm, fără să mai luăm în considerare şi celelalte 98 de căi, şi ne reîntoarcem la viaţa noastră de până arunci.   Pentru a ne comunica dragostea pe înţelesul celuilalt, trebuie să învăţăm limbajul primar prin care acesta receptează iubirea.   Scopul acestei cărţi este însuşi acela de a da un răspuns la toate aceste întrebări. Asta nu înseamnă că articolele şi cărţile deja publicate nu sunt de niciun ajutor. Problema este că oamenii neglijează un adevăr fundamental: există mai multe limbaje ale iubirii. Din punct de vedere lingvistic, putem spune că lumea este alcătuită din mai multe comunităţi mari care vorbesc aceeaşi limbă: japoneza, chineza, spaniola, engleza, portugheza, greaca, germana, franceza ş.a.m.d. Cei mai mulţi dintre noi cresc învăţând limba părinţilor şi a fraţilor lor, adică limba primară, sau maternă. Mai târziu, putem învăţa şi alte limbi, dar pentru aceasta trebuie să depunem, de obicei, un efort mai mare. Limbile respective sunt limbi secundare. Nu vorbim şi nu înţelegem nicio altă limbă mai bine decât pe cea maternă. În această limbă ne exprimăm cu cea mai mare siguranţă. Cu cât folosim mai mult o limbă secundară, cu atât ne vine mai uşor să conversăm prin intermediul ei. Dacă vorbim doar limba maternă şi întâlnim pe cineva care vorbeşte, la rândul lui, doar propria limbă maternă, diferită de a noastră, comunicarea dintre noi va fi limitată. Pentru a ne exprima, trebuie să apelăm la gestică, la onomatopee, la desene. Putem comunica, dar foarte greu. Diferenţele lingvistice sunt o parte componentă a culturii umane. Dacă dorim să comunicăm eficient dincolo de graniţele culturale, trebuie să învăţăm limba celor cu care ne dorim să interacţionăm. La fel este şi în iubire. Limbajele prin care vă exprimaţi iubirea tu şi partenerul sau partenera ta de viaţă pot fi tot atât de diferite precum chineza de engleză. Oricât de tare te-ai strădui să-ţi exprimi iubirea în engleză, dacă partenerul nu pricepe decât chineza, nu veţi reuşi niciodată să vă arătaţi unul altuia că vă iubiţi. Când îmi povestea despre cea de-a treia soţie, amicul meu din avion avea în vedere limbajul „declaraţiilor”: „îi spuneam cât e de frumoasă, cât de mult o iubesc şi cât de mândru sunt că e soţia mea.” El îşi exprima iubirea cu sinceritate, dar ea nu-i înţelegea limbajul. Poate că ea căuta iubirea în comportamentul lui şi nu o găsea. Nu este suficient să fim sinceri. Pentru a ne comunica dragostea pe înţelesul celuilalt, trebuie să învăţăm limbajul primar prin care acesta receptează iubirea.   După 30 de ani de consiliere matrimonială, am ajuns la concluzia că există cinci limbaje primare ale iubirii – cinci modalităţi prin care oamenii îşi exprimă şi receptează iubirea. În domeniul lingvistic, limba poate avea nenumărate dialecte sau variante. Analog, şi cele cinci limbaje ale iubirii prezintă multe dialecte. Aşa se face că articolele din presă au titluri precum: „10 căi prin care să-i arăţi partenerului că-l iubeşti”, „20 de modalităţi prin care să-ţi ţii bărbatul acasă” sau „365 de modalităţi prin care să-ţi exprimi iubirea în căsnicie”. Nu există 10, 20 sau 365 de limbaje primare ale iubirii! Eu consider că există numai cinci. Însă ele pot avea nenumărate dialecte. Diversitatea modalităţilor de exprimare a iubirii prin intermediul unui singur limbaj este nelimitată atunci când ai imaginaţie. Cel mai important e ca tu şi partenerul sau partenera să vorbiţi acelaşi limbaj al iubirii.

Prolog Imaginați-vă această scenă: trei sau patru sute de oameni, care nu se cunosc între ei, se conformează rugăminții de a se împărți în grupuri de câte doi și de a-i pune partenerului o singură întrebare: „Ce îți dorești?” - iar și iar și iar! Ce poate fi mai simplu de-atât? O întrebare nevinovată și răspunsul la ea. Și totuși, de nenumărate ori am văzut cum acest exercițiu în grup evocă sentimente neașteptat de puternice. Adeseori, după nici câteva minute, toată sala freamătă de emoție. Bărbați și femei - care în nici un caz nu sunt disperați sau nevolnici, dimpotrivă, sunt oameni cu succes în viață, care se descurcă bine, se îmbracă bine, sclipește aerul în jurul lor pe unde merg! - tulburați până în adâncul sufletului. Le auzi chemarea către ființe dragi și pierdute pe vecie - părinți care-au murit sau sunt departe, soți sau soții, copii, prieteni buni: „Vreau să te mai văd o dată.” „Vreau să mă iubești.” „Vreau să știu că sunteți mândri de mine.” „Vreau să știi că te iubesc și cât de rău îmi pare că nu ți-am spus-o niciodată.” „Te vreau înapoi… mă simt atât de singur!” „Vreau copilăria pe care n-am avut-o niciodată.” „Vreau să fiu sănătos… vreau să mai fiu tânăr o dată! Vreau să fiu iubit, să fiu respectat. Vreau ca viața mea să însemne ceva. Vreau să realizez lucruri importante. Vreau să fac ceva care să conteze, să fiu recunoscut, să nu fiu uitat.” Câtă năzuință! Cât dor! Și câtă suferință, atât de aproape de suprafață, iese la iveală în nici câteva minute… Amărăciune în fața destinului. Chin de viață. O durere care este întotdeauna acolo, zumzăind neîntrerupt chiar sub membrana subțire a existenței. Durere la care e mult prea ușor de ajuns. Multe lucruri - un simplu exercițiu în grup, câteva minute de reflecție adâncă, o operă de artă, o predică, o criză personală, o pierdere - ne reamintesc faptul că năzuințele noastre cele mai profunde nu pot fi nicicând împlinite: să fim tineri iar, să nu îmbătrânim atât de repede, să vină înapoi cei care ne-au plecat, să ne bucurăm de dragoste eternă, să fim protejați, să aibă totul un sens, să fim nemuritori! În momentul când aceste dorințe irealizabile ajung să ne domine viața, atunci ne întoarcem după ajutor spre familie, prieteni, religie - iar uneori spre psihoterapeuți. În această carte voi spune poveștile a zece pacienți care au apelat la psihoterapie și care, pe parcursul acestui demers, s-au luptat cu durerea existențială. Dar nu acesta a fost motivul pentru care mi-au cerut ajutorul; dimpotrivă, toți zece sufereau de problemele obișnuite ale vieții cotidiene: singurătate, dispreț față de sine, impotență, migrene, compulsivitate sexuală, obezitate, hipertensiune, tristețe, o mistuitoare dragoste obsesivă, oscilații bruște ale stării de spirit, deprimare. Și totuși, cumva (un „cumva” care se dezvăluie altfel în fiecare poveste), psihoterapia a scos la iveală rădăcini adânci ale acestor probleme cât se poate de prozaice - rădăcini care se întind departe, până la esența existenței. „Vreau! Vreau!” se aude mai tot timpul în cursul acestor istorisiri. O pacientă a strigat: „O vreau înapoi pe scumpa mea fetiță moartă!”, în timp ce își neglija cei doi băieți rămași în viață. Un alt pacient insista: „Îmi doresc să le regulez pe toate femeile care-mi ies în cale!”, pe măsură ce cancerul limfatic de care suferea îi invada pe rând cele mai tainice cotloane ale trupului. Iar un altul implora: „Vreau niște părinți și o copilărie de care n-am avut parte niciodată!”, agonizând asupra a trei scrisori pe care nu se putea hotărî să le deschidă. Iar o alta a declarat: „Vreau să fiu veșnic tânără”, căci ea, o femeie în vârstă, nu se putea desprinde din dragostea devoratoare pe care i-o purta unui bărbat cu treizeci și cinci de ani mai tânăr decât ea. Eu cred că materia primordială de care se ocupă psihoterapia este întotdeauna durerea existențială de acest fel - și nu sunt, așa cum se susține adeseori, pornirile instinctuale refulate sau niște cioburi imperfect îngropate dintr-un trecut personal tragic. În demersul meu terapeutic cu fiecare dintre acești zece pacienți, conjectura clinică primară de la care pornesc - o ipoteză pe care mi-am întemeiat tehnica procedurală - este aceea că angoasa fundamentală decurge din strădania cuiva, în mod conștient sau inconștient, de-a face față realităților brutale ale vieții, acelor lucruri care ne sunt „date” în cursul existenței.[1] Eu am constatat că un număr de patru realități date sunt deosebit de relevante pentru psihoterapie: faptul că moartea este inevitabilă pentru fiecare dintre noi și pentru cei pe care-i iubim; faptul că suntem liberi să ne facem viața așa cum dorim; faptul că, în ultimă instanță, suntem cu toții singuri; și, în sfârșit, faptul că viața nu are nici un sens sau scop final evident. Oricât de sumbre ne-ar putea părea aceste realități ineluctabile, ele conțin totuși sămânța înțelepciunii și a mântuirii. Eu sper să demonstrez, prin aceste zece povești de psihoterapie, că este posibil să înfruntăm adevărurile existenței și să le punem puterea de influență în slujba schimbării personale și a dezvoltării. Dintre aceste adevăruri certe ale vieții, moartea este cel mai evident, cel mai ușor de intuit ca dat ineluctabil. La o vârstă fragedă, mult mai devreme decât se crede în general, aflăm că moartea va veni într-o zi și că nu există scăpare. Cu toate acestea, ca să folosim vorbele lui Spinoza, „totul caută să dăinuie în felul cum există”. În străfundul nostru există un omniprezent conflict între dorința de a continua să existăm și conștientizarea morții inevitabile. Pentru a ne adapta la realitatea morții, ne arătăm necontenit ingenioși în a inventa moduri prin care s-o tăgăduim sau să ne ferim de ea. Cât suntem copii, negăm moartea cu ajutorul părinților care ne liniștesc și al miturilor religioase și seculare; mai târziu, o personificăm, transformând-o într-o entitate - un monstru, un demon, spectrul cu coasa. La urma urmei, dacă moartea este ceva care ne urmărește, atunci poate că totuși vom găsi o cale prin care să scăpăm de ea; în plus, oricât de înspăimântătoare ar fi o arătare care aduce moartea, ne sperie mai puțin decât adevărul în sine: faptul că fiecare purtăm în noi înșine sporii propriei dispariții! În timp, copiii experimentează și alte moduri de-a atenua angoasa morții: ei se detoxifică de moarte luând-o în derâdere, provocând-o prin gesturi de-o îndrăzneală nebunească, sau se desensibilizează de ea ca de-un virus, asistând în compania securizantă a celor de-o seamă cu ei și a pungilor cu floricele călduțe de porumb la filme de groază și la povești cu stafii. Pe măsură ce îmbătrânim, învățăm cum să ne scoatem moartea din minte; ne distragem singuri atenția în altă parte; o transformăm în ceva pozitiv (trecerea în neființă, întoarcerea acasă, reîntâlnirea cu Dumnezeu, împăcarea finală); o contestăm cu mituri de prelungire a vieții; năzuim la nemurire prin opere care să dăinuie veșnic, proiectându-ne sămânța în viitor prin copiii noștri sau îmbrățișând un sistem religios care oferă perpetuare spirituală. Mulți oameni nu sunt de acord cu această descriere a refuzului de-a accepta moartea. „Prostii!”, spun ei. „Noi nu negăm moartea. Toți vom muri într-o zi. Știm lucrul ăsta. Este o realitate evidentă. Dar are vreun rost să ne tot gândim la ea?”   [1] Pentru o analiză detaliată a acestei perspective existențiale, precum și a teoriei și practicii psihoterapiei întemeiate pe ea, a se vedea cartea mea intitulată Existential Psychotherapy (New York: Basic Books, 1980).

CUVÂNT ÎNAINTE. Forţa pozitivă a scepticismului. Stephen Jay Gould Scepticismul sau demistificarea capătă adesea proasta reputaţie rezervată acelor activităţi – cum e strângerea gunoiului – absolut necesare unei vieţi sigure şi sănătoase, dar prea puţin atrăgătoare sau demne de stimă. Această activitate are totuşi o tradiţie nobilă, de la termenul „sceptic” (care însemna „gânditor”), născocit de vechii greci, la ultima carte a lui Cari Sagan, Lumea bântuită de demoni. (Cum eu însumi am scris o carte de acest gen – Falsa măsură a omului –, trebuie să mărturisesc că am încredere în această întreprindere.) Nevoia – atât intelectuală, cât şi morală – de scepticism se naşte din celebra observaţie metaforică a lui Pascal că oamenii sunt „trestii gânditoare” de o strălucită unicitate, dar şi de o unică vulnerabilitate. Conştiinţa, oferită numai speciei noastre în istoria vieţii pe pământ, e cea mai teribilă invenţie evoluţionistă apărută vreodată. Deşi accidentală şi imprevizibilă, aceasta i-a dat lui Homo sapiens o putere fără precedent atât asupra istoriei speciei noastre, cât şi asupra vieţii întregii biosfere contemporane. Dar suntem trestii gânditoare, nu fiinţe raţionale. Modul nostru de gândire şi acţiune ne conduce la fel de des către distrugere şi violenţă ca şi către bine şi cultură. Nu vreau să mă lansez în ipoteze privind sursele părţii noastre întunecate – sunt ele moşteniri evoluţioniste ale „naturii cu colţii şi ghearele-nroşite”[1] sau doar nişte capricii neadaptative ale funcţionării unui creier proiectat pentru a îndeplini sarcini diferite de cele care ne călăuzesc acum vieţile colective? în orice caz, suntem capabili deopotrivă de orori sinistre şi de dovezi tulburătoare de curaj şi nobleţe – ambele înfăptuite în numele unor idealuri ca religia, absolutul, mândria naţională şi altele asemenea. Nimeni nu a surprins mai bine această dilemă a omului prins între cei doi poli ai naturii sale decât Alexander Pope la mijlocul secolului al XVIII-lea:   Căci pe-acest istm al unui trai de mijloc e-aruncată O fiinţă primitivă, dar măreaţă, cu aspră judecată. Atârnă ca-ntr-un ştreang, neştiind dacă să mişte or să piară, Chircită-n dubiu de mintea or trupul îi e chin, Născută întru moarte şi judecând întru venin.   Există doar două soluţii pentru a scăpa de răul produs sistematic de partea noastră întunecată – cea care ne-a dat cruciadele, vânătorile de vrăjitoare, sclavia şi holocausturile. Una este decenţa morală, dar ea nu e de ajuns. Mai trebuie să ne întemeiem şi pe partea raţională a modului nostru de a gândi. Căci, dacă nu folosim cu rigoare raţiunea umană pentru a descoperi şi înţelege realităţile naturii şi pentru a trage din aceste cunoştinţe concluziile logice privind acţiunile umane, vom fi înfrânţi de forţele înspăimântătoare ale iraţionalului, „romantismului”, credinţei inflexibil „adevărate” şi de aparent inevitabila acţiune a gloatei declanşată de ele. Raţiunea nu e numai o parte importantă a esenţei noastre, ea e şi posibila noastră salvare în faţa reacţiilor brutale şi nestăpânite provocate de emoţiile puternice. Scepticismul e agentul raţiunii împotriva iraţionalului organizat – şi este prin urmare una din cheile decenţei umane, sociale şi civice. Michael Shermer, în calitatea sa de conducător al uneia dintre cele mai cunoscute organizaţii sceptice americane şi de autor aflat în slujba raţiunii, este o figură importantă a vieţii publice americane. Această carte în care analizează forţa de atracţie a credinţelor iraţionale ne dă o imagine asupra nevoii de scepticism şi asupra şanselor sale de a se impune. Vechiul clişeu care spune că vigilenţa permanentă e preţul libertăţii trebuie să fie deviza acestei mişcări, căci, dacă un cult aparent benign are aceeaşi structură potenţial violent iraţională ca vânătoarea făţişă de vrăjitoare, atunci trebuie să privim cu atenţie şi spirit critic toate mişcările întemeiate pe suprimarea gândirii. M-a impresionat mult analiza pe care Shermer o face candidatului cel mai puţin susceptibil a provoca răul – mişcarea „obiectivistă” a lui Ayn Rand, care pare la prima vedere mai curând o soluţie a problemei decât o sursă a ei.[2] Dar Shermer arată că această sectă, în pofida declaraţiilor răsunătoare privind încrederea în logică şi raţiune, acţionează ca un veritabil cult în două privinţe esenţiale – pretinde loialitate necondiţionată faţă de conducător (cultul personalităţii) şi foloseşte drept criteriu pentru admiterea membrilor iraţionalismul funciar al sectei (credinţa că morala e unică şi obiectivă, fiind determinată şi dictată, bineînţeles, de conducătorii cultului). Cartea lui Shermer trece de la acest caz pregnant prin minimalismul său la iraţionalismul mai „conceptual” (dar ilogic şi neîntemeiat) al creaţionismului şi al negării Holocaustului, pentru a ajunge la formele mai înfricoşătoare reprezentate în trecut de cruciade şi vânători de vrăjitoare, iar azi de isteria legată de cultele sataniste şi de abuzurile sexuale asupra copiilor (o problemă, desigur, reală şi tragică) la o scară de neconceput şi întemeiată pe o conspiraţie spontană a falselor acuzaţii. Nu avem decât o singură armă împotriva acestei iraţionalităţi – raţiunea însăşi. Dar cărţile sunt măsluite în America zilelor noastre, unde până şi o apariţie bine intenţionată la Oprah sau Donahue[3] (Shermer a participat la ambele cu rezultate spectaculoase, după cum relatează în carte) stârneşte senzaţie, însă nu e urmată de o analiză temeinică. Trebuie deci să încercăm mai mult, şi o vom face. Am obţinut deja victorii semnificative, mari şi mici – de la decizii ale Curţii Supreme împotriva creaţionismului până la demascarea parapsihologici şi a vindecătorilor şarlatani în cazuri particulare. Cele mai bune arme provin din arsenalul procedurilor ştiinţifice elementare, căci nimic nu poate înşela tehnica experimentală a testului dublu orb[4] şi metodele de observare ale analizei statistice. Aproape orice formă modernă de iraţionalism poate fi demascată cu ajutorul acestor instrumente ştiinţifice elementare, dacă sunt bine folosite. De pildă, într-un caz la care sunt sensibil (pentru că sunt tatăl unui tânăr autist), speranţa imensă, dar neîntemeiată, de a comunica cu autiştii care nu vorbesc prin intermediul „mijlocitorilor” (oameni care pretind că pot ghida degetele autiştilor pe o tastatură de calculator pentru a scrie mesaje) n-a fost primită cu destul scepticism (mi s-a părut mereu că seamănă cu vechiul truc al tablei Ouija![5]) când majoritatea mijlocitorilor scriau mesaje pe care părinţii ar fi vrut să le audă („Tată, te iubesc; îmi pare rău că nu am putut niciodată să-ţi spun asta”). Dar, când unii mijlocitori, prinşi în nebunia acuzaţiilor privind abuzurile sexuale din copilărie ca sursă a tuturor nenorocirilor, au hotărât (probabil inconştient) că autismul trebuie să aibă cauze asemănătoare şi au început să scrie mesaje de acuzare prin falsa lor „mijlocire”, inofensivul dar al speranţei s-a transformat în coşmar, căci mai mulţi părinţi iubitori au fost pe nedrept puşi sub acuzaţie. Problema a fost rezolvată prin clasicele experimente dublu oarbe – informaţii cunoscute de autist, dar nu şi de mijlocitor n-au apărut niciodată în mesaje, în timp ce informaţii cunoscute de mijlocitor, dar nu şi de autist au apărut în presupusele mesaje – nu înainte însă ca vieţile părinţilor (care suferiseră oricum destul din pricina bolii copiilor) să ia un curs tragic poate pentru totdeauna (fiindcă nimeni nu trece complet peste asemenea acuzaţii odioase, chiar dacă ele se dovedesc absolut false – lucru pe care cinicii vânători de vrăjitoare îl ştiu foarte bine). Proasta reputaţie a scepticismului e dată de impresia că, oricât de necesar ar fi, el nu reprezintă decât eliminarea afirmaţiilor false. Lucrurile nu stau aşa, iar cartea de faţă o demonstrează. Demistificarea veritabilă e făcută în folosul unui model alternativ de explicare, nu ca un exerciţiu nihilist. Modelul alternativ e însăşi raţiunea împletită cu decenţa morală – cel mai puternic instrument al binelui pe care planeta noastră l-a cunoscut vreodată.   [1] Citat din poemul lui Tennyson In Memoriam A.H.H. (N. t.). [2] Ayn Rand (1905–1982) a fost o scriitoare americană de origine rusă ale cărei romane Izvorul (1943) şi Revolta lui Atlas (1957) s-au bucurat de un mare succes în epocă. A creat un aşa-zis curent filozofic numit „obiectivism”. Capitolul 8 al cărţii de faţă îi este dedicat în întregime. (N. red.). [3] Două celebre talk-show-uri americane de televiziune The Oprah Winfrey Show şi The Phil Donahue Show. (N. red.). [4] Pentru punerea în evidenţă a efectului unui tratament asupra unor subiecţi umani, testul orb presupune existenţa a două loturi de subiecţi, un lot căruia i se aplică tratamentul şi un lot martor căruia nu i se aplică tratamentul, comparându-se rezultatele. La testul dublu orb, pentru a evita orice influenţă subiectivă asupra rezultatelor, cei care analizează datele nu ştiu cui i s-a aplicat şi cui nu i s-a aplicat tratamentul. (N. red.). [5] Tablă pe care se află înscrise litere, cifre şi alte simboluri, folosită în spiritism. (N. red.).

JACQUES SALOMÈ este psihosociolog, formator, scriitor şi poet. Şi-a obţinut licenţa în psihiatrie socială la Ecole pratique des Hautes Etudes en Sciences Sociales (Paris). Este fondatorul Centrului de formare în relaţii interumane „Le Regard fertile'1 de la Roussillon-en-Provence, unde predă bună parte dintre cursurile de formare. A predat timp de 15 ani la Universite de Lille III. Jacques Salomè doreşte să transforme comunicarea într-o materie de sine stătătoare ce se predă în şcoli şi crede în responsabilizarea individului în vederea creării unor relaţii sănătoase, printr-o comunicare activă. Şi-a început cariera în domeniul relaţiilor interumane pornind de la cercetările şi lucrările ce aparţin curentului psihologic umanist, reprezentat de Cari Rogers. La începuturile carierei sale, s-a folosit de psihanaliză, mergând pe direcţia propusă de Milton Erickson, pentru care inconştientul este un rezervor de resurse, şi nu o componentă întunecată a psihicului, în primele sale cursuri de formare, Jacques Salome a folosit tehnici corporale cum ar fi Rebirth, bioenergia sau mijloacele de expresie scenică, precum psihodrama. După aceste numeroase experienţe, ajunge la o metodă perso­nală. El creează un sistem teoretico-practic, dezvoltând con­cepte şi instrumente proprii. Astfel ia naştere metoda ESPERE (Energie Specifică Pentru o Ecologie Relaţională Esenţială). Scopul demersurilor sale pedagogice şi educative nu este acela de a da sfaturi, ci de a stimula reflecţia personală şi maturizarea, de a declanşa trezirea conştiinţei şi luarea de poziţie faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Punctul de plecare este exprimarea personală. A format până în prezent peste 40 000 de asistenţi sociali, medici, psihologi şi consultanţi. A ţinut conferinţe şi cursuri de formare şi are discipoli (moderatori în metoda ESPERE şi for­matori de moderatori) în Franţa, Belgia, Quebec, Elveţia, Insu­lele Reunion. Este autor a peste 30 de cărţi, coautor al unor lucrări de referin­ţă despre comunicare şi cuplu, teoretician în cadrul Asociaţiei pentru Comunicare Relaţională prin Ascultare Activă. Cărţile sale au fost traduse în 27 de limbi. Semnează cronici permanente în revistele Psycbologies (Franţa) şi Le Guide Ressources (Canada); numeroase apariţii în presa francofonă (articole cu şi despre el, interviuri şi cronici ale con­ferinţelor sale): Nouveaux Cles, Madame Figaro, Medicine naturelle, Presence Magazine, La vie, La marine, Journal de Quebec, La presse, Magazine 7 jours, Entrevue, Le devoir, Phares, Mariage. Este tatăl a cinci copii. SYLVIE Galland a fost directoarea Centrului de Psihoterapie pentru copii al spitalului din Lausanne.       JACQUES SALOME • SYLVIE GALLAND                             Dacă m-aş asculta, m-aş înţelege                       Traducere de ELENA NECULCEA                   Tuturor celor pentru care libertatea de a fi are la bază respectul, înţelegerea şi toleranţa.     Cuvânt înainte   A comunica, a avea o relaţie, a împărţi: nimic nu ni se pare mai important, esenţial pentru existenţa noastră. A avea sen­timentul că eşti parte a unui ansamblu mai vast, că eşti re­cunoscut, identificat, că aparţii unui grup, unei comunităţi lingvistice este una dintre cele mai profunde şi vitale aspira­ţii umane. Dar nicăieri nu suntem învăţaţi să comunicăm, nici în fa­milie şi cu atât mai puţin la şcoală. În sistemul şcolar, comunicarea se bazează pe o dinamică specifică, de tip întrebare-răspuns. Copilul nu poate da un răspuns personal; nu-i sânt acceptate decât răspunsul din car­te sau cel aşteptat de învăţător. Timp de 15 până la 20 de ani din viaţa noastră suntem obligaţi să producem răspunsuri, să mergem în direcţia aşteptărilor celorlalţi. Devenim astfel handicapaţi — nişte infirmi în ce priveşte relaţiile noastre. Când ne dăm seama de lacunele noastre, avem nevoie de mult timp pentru a reînvăţa, pentru a reinventa mijloacele concrete prin care să trăim mai bine, să ne înţelegem mai bine cu celălalt şi să-l înţelegem mai bine. În această carte ne-am propus să vă oferim unele dintre descoperirile noastre; acestea vor reprezenta câteva puncte de reper ce ne pot ajuta să ne facem mai bine înţeleşi şi să-i înţe­legem mai bine pe ceilalţi. Aceste căi ce conduc spre o comu­nicare activă, spre relaţii sănătoase, ne vor permite mai ales să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine, să descoperim ce e mai bun în noi, necunoscutul din fiecare.                          În continuare, vom dezvolta ideea că este necesar ca fieca­re să-şi asume responsabilitatea îmbunătăţirii relaţiei cu sine însuşi şi cu ceilalţi. Pentru aceasta trebuie să înţelegem anu­mite mecanisme care guvernează comunicarea şi relaţiile in­time. Mai trebuie, de asemenea, să evităm o dublă capcană, şi anume fie să-i acuzăm pe ceilalţi de ceea ce nu merge, fie să ne acuzăm pe noi înşine şi să ne denigrăm.                                                           1.Comunicarea     O vorbă, înainte de a fi îmbrăcată în cuvin­te, trebuie să se formeze, mic mamifer dure­ros, în străfundul unui pântec, acolo unde primeşte dreptul de a avea un sens, un su­net, o origine. Alain Bosquet   Cine oare nu cunoaşte sentimentul difuz că nu comunică bine cu sine şi cu ceilalţi? Cine oare nu se loveşte zilnic de di­ficultatea de a se exprima şi de a se face înţeles? Dacă vreau să-mi îmbunătăţesc comunicarea, trebuie mai întâi să-mi pun întrebări despre felul în care am învăţat să co­munic. Probabil o să-mi dau seama că am învăţat să nu comu­nic. O să descopăr că de foarte timpuriu în existenţa mea am fost privat de dreptul la cuvânt chiar de către cei care mă iu­beau şi care, crezând că mă înţeleg, vorbeau în locul meu.   Anticomunicarea   Părinţii şi pedagogii mai degrabă impun limite decât să invite la liberă exprimare. Şi mai grav este faptul că îşi însu­şesc exprimarea noastră pentru a vorbi despre noi, în locul1 nostru. Dar cel mai rău este faptul că resping ceea ce expri­măm noi personal. „Mi-e frică, spune copilul. - N-ai nici un motiv, spune tatăl." „Mă doare, spune copilul cu genunchiul julit. - N-ai nimic, spune mama." Aceste mesaje par banale, ele sânt generate de buna inten­ţie a părinţilor de a-şi linişti copiii. Dorinţa de a-i scăpa pe co­pii de temeri este o meteahnă frecventă a părinţilor. Dar la fel de bine, aceste mesaje înseamnă şi: „Nu poţi avea încredere în ce simţi tu, eu ştiu ce trebuie să simţi tu." Ei îi dictează al­tuia emoţiile şi sentimentele pe care ar trebui să   [1] Am inventat această expresie, a vorbi despre cineva în locul său, pentru a descrie o exprimare alcătuită din imperative categorice („Fii altfel decât eşti"), din explicaţii („Dacă nu vii, înseamnă că ţi-e frică") şi negare („Tu nu eşti nefericit, ai tot ce-ţi trebuie"). Exprima­rea cuiva care îmi spune cum mă vede el, care îmi întinde o oglindă, deformată, evident, totuşi o oglindă este cu totul altceva. Acea ex­primare poate fi relevantă, mă poate ajuta să mă cunosc mai bine. Diferenţa constă în intenţia celui care îmi vorbeşte despre mine.     le aibă şi nu le are. Poţi ordona sau interzice un act (dacă raportul de for­ţe permite!) — „Nu ai voie să loveşti bebeluşul în cap" —, dar este imposibil să impui sentimentele — „Trebuie să-l iubeşti" —, indiferent de vârstă. Impunerea generează confuzii. Cel care încearcă o emoţie se îndoieşte de propria lui trăire atunci când o persoană importantă pentru el (unul dintre părinţi, de exemplu) îi denigrează, îi neagă sau încearcă să-i impună trăirile sau sentimentele. „Trebuie să-l iubeşti, este fratele tău, nu ştia ce face când ţi-a stricat jucăria..." „Dar, dragule, ştii prea bine că vă iubesc la fel; nu fac di­ferenţe între tine şi sora ta." „Ştii că te adoră, chiar dacă se înfurie. Şi apoi, nu ar trebui să îl contrazici, ştii că nu suportă." Şi astfel învăţăm să comunicăm, prin negarea trăirilor noastre de către cei care ne iubesc. Şi îi vedem negându-și in­clusiv propriile sentimente. „Eşti tristă, mamă, plângi? - Nu, stai liniştit, nu am nimic." Nimic? „Mami nu-l iubeşte pe tati. Ce are cu el? - Nu-i adevărat, ce treabă ai tu cu asta? Să ştii că îl iu­beşte..." Dacă nu facem efortul de a stabili câteva reguli fundamen­tale pentru o comunicare firească, riscăm ca toată viaţa să suportăm şi să transmitem constrângeri care sabotează comuni­carea şi care fac ca relaţiile intime să devină dificile, dureroase.                           Principii de bază Bazele unei comunicări veritabile sunt uşor de enunţat şi cumplit de greu de aplicat. Ele se organizează în funcţie de trei poziţii fundamentale: * Recunosc şi îi confirm celuilalt că exprimarea sa îi este proprie, că sentimentele sau părerile îi aparţin. * Mă exprim vorbind despre mine, afirmându-mi poziţia. * Doresc să reunesc punctul tău de vedere şi pe al meu, nu opunându-le sau confundându-le, ci adunându-le unul lângă celălalt, confruntându-le. De aici se poate naş­te o uniune, un schimb. Aceste trei poziţii au drept corolare imediate: * Nu îl las pe celălalt să vorbească despre mine în locul meu. * Îl invit să vorbească despre el însuşi. * Admit că „a te înţelege cu cineva" nu înseamnă a avea aceeaşi părere, aceleaşi sentimente, acelaşi punct de ve­dere. * Accept să fac diferenţa între ceea ce vine de la celălalt (şi îi aparţine) şi ceea ce simt eu (şi îmi aparţine)1. Copilului căruia îi este frică îi voi spune: „îţi este frică" şi poate îi voi propune să-mi vorbească despre frica lui. Aş putea, eventual, să-i spun mai apoi că mie nu-mi este fri­că, să-i spun că nu mă tem de acel lucru. Prietenului care vorbeşte despre mine în locul meu („Ar trebui să te mai intereseze şi altceva decât benzile desena­te") aş încerca să-i răspund cu un refuz („Nu vreau să-mi impui tu ce ar trebui să mă intereseze") sau cu o invitaţie („Dacă vrei, poţi să-mi spui ce simţi când mă vezi cu nasul în benzile mele desenate, ca în seara asta.") Vorbim despre ceilalţi în locul lor pentru că nu ştim să le vorbim despre noi, iar exprimarea celorlalţi despre noi în lo­cul nostru durează până la moarte, dacă nu ne asumăm riscul de a ne recuceri dreptul la exprimare. Una dintre mizele fundamentale ale oricărei tentative de formare este să-ţi reiei în stăpânire propria exprimare. Orice schimbare trece prin această naştere dificilă, dureroasă: să ajung la o formă de exprimare proprie, care să fie a mea, dife­rită de a tuturor celor care m-au crescut sau mi-au fost alături.   Comunicare şi exprimare   A comunica înseamnă a reuni. Dar ce avem noi de reunit? Fie diferenţele dintre noi, fie asemănările.   [1] în ce priveşte comunicarea, confundăm adesea cele două jumă­tăţi ale unei relaţii, fraţii Terieur, dintre care unul se numeşte Alain şi celălalt Alex...                             A te exprima nu înseamnă încă a comunica, este doar un bilet pentru dus, în timp ce comunicarea este un bilet dus-întors care presupune etape succesive: ¤ Mă exprim. ¤ Primesc confirmarea că limbajul meu a fost înţeles. ¤ Ascult ce spune celălalt. ¤ Îi confirm că l-am înţeles. Aceste secvenţe aparent simple ascund nenumărate cap­cane. De fapt, celălalt nu reacţionează la ce i-am spus eu, ci la ce a înţeles el, în funcţie de felul în care cuvintele mele îşi găsesc ecoul în el; uneori este o diferenţă enormă între ceea ce am vrut eu să spun şi ceea ce a înţeles el. Bineînţeles, şi reci­proca este valabilă. Când mă adresez cuiva, în cursul unei convorbiri dificile şi importante, ar trebui să-l întreb: „Ce ai înţeles?" Când cineva îmi vorbeşte, ar trebui să-i spun: „Iată ce am înţeles eu din ce mi-ai spus." A-i aduce celuilalt o confirmare nu înseamnă nici să-l aprobi, nici să recunoşti că opinia sa este fundamen­tată, ci pur şi simplu să recunoşti acel punct de vedere ca fi­ind al lui. „— Camerele de gazare nu au existat niciodată, sunt doar o invenţie a evreilor ca să aibă de ce se plânge. — Dumneavoastră spuneţi că nu au existat niciodată, aşa credeţi dumneavoastră, că acestea sunt o invenţie a evrei­lor ca să fie compătimiţi. E părerea dumneavoastră, eu nu o împărtăşesc."

                       Prefaţă               Nu este greu să descoperim „secretul” succesului. Cu cât învăţăm mai bine arta construirii relaţiilor personale, cu atât calitatea vieţii devine mai bună.           Am descoperit pentru prima dată secretele stabilirii relaţiilor cu semenii noştri în perioada carierei mele ca fotograf în domeniul modei şi publicităţii. Indiferent dacă lucram cu un singur manechin pentru o pagină din revista Vogue sau cu 400 de oameni îmbarcaţi pe o navă de croazieră norvegiană în scopul promovării acesteia, am înţeles că arta fotografică nu însemna doar relaţia dintre modele şi aparatul de fotografiat, ci stabilirea unei legături armonioase între mine şi oamenii pe care îi fotografiam. În plus, nu avea nici o importanţă dacă şedinţa foto avea loc în holul hotelului Ritz din San Francisco sau într-o cabană dărăpănată pe un munte din Africa: principiile stabilirii rapportului[1] sunt universale.           Din câte îmi amintesc, mi-a fost întotdeauna uşor să mă înţeleg cu oamenii. Este acesta un har? Suntem înzestraţi oare cu un talent nativ care ne ajută să ne înţelegem cu semenii noştri sau învăţăm aceste lucruri pe parcursul vieţii? Şi dacă reuşim să le învăţăm, le putem împărtăşi celor din jur? M-am hotărât să aflu răspunsul la aceste întrebări.           Ştiam din experienţa mea îndelungată (25 de ani) în domeniul artei fotografice, lucrând pentru reviste din întreaga lume, că atitudinea şi limbajul trupului sunt extrem de importante în crearea unei impresii vizuale puternice – reclamele din reviste au la dispoziţie mai puţin de două secunde ca să capteze atenţia cititorului. Ştiam, de asemenea, că limbajul trupului şi tonalităţile vocii joacă un rol vital în procesul de relaxare a persoanelor complet străine, determinându-le să coopereze. Cel de-al treilea aspect pe care l-am înţeles este faptul că alegerea anumitor cuvinte poate să stârnească interes şi acţiune în aproape toate situaţiile. Înarmat cu aceste informaţii, m-am hotărât să sondez şi mai mult lucrurile.           De ce ni se pare mai uşor să stabilim relaţii cu anumiţi oameni în defavoarea altora? De ce pot să am o discuţie interesantă cu o persoană pe care abia am cunoscut-o, în timp ce alt individ o consideră pe această persoană plictisitoare sau periculoasă? Se întâmplă ceva – fără îndoială – la nivelul subconştientului nostru, dar despre ce este vorba?           În acest moment al căutării mele am avut şansa să descopăr primele studii realizate de doctorii Richard Bandler şi John Grinder de la UCLA despre un subiect cu un titlu impresionant: Programarea Neuro-Lingvistică – pe scurt, NLP Am descoperit astfel în cercetările acestor doctori multe dintre lucrurile pe care eu le făceam intuitiv ca fotograf, lucruri pe care ei le-au analizat şi le-au clasificat în „arta şi ştiinţa perfecţionării personale”. Prin intermediul acestui izvor extraordinar de idei şi perspective noi, ei au scos în evidenţă faptul că oamenii au un „simţ preferat”. Dacă vom identifica acest simţ, vom putea deschide porţile ferecate ale inimii şi minţii unei persoane.           Pentru că păşeam acum pe un nou drum, am lăsat deoparte aparatele de fotografiat şi mi-am concentrat atenţia asupra mecanismului interior al oamenilor, dar şi asupra înfăţişării lor exterioare. Am studiat câţiva ani alături de doctorul Bandler la Londra şi New York şi am obţinut diploma de doctor în NLP. Am analizat Modelele de Limbaj Irezistibil în Statele Unite, Canada şi Anglia şi am studiat toate materialele referitoare la rolul creierului în procesul de construire a relaţiilor. Am lucrat cu actori de teatru, în special cu cei de comedie, cu profesori de teatru din America, dar şi cu oratori din Africa pentru a transforma exerciţiile de improvizaţie în exerciţii menite să perfecţioneze arta conversaţiei.           De atunci, am ajuns să organizez seminarii şi să ţin discursuri pretutindeni în lume, având prilejul să lucrez cu tot felul de grupuri şi indivizi – de la echipe de vânzări la profesori, de la liderii unor instituţii prestigioase, care credeau că ştiu totul, la copii atât de timizi încât oamenii îi considerau idioţi. Şi un lucru a devenit cert: construirea relaţiilor personale în 90 de secunde este o artă pe care o putem împărtăşi oricui într-un mod firesc.           Mi s-a spus de nenumărate ori: „Nick, activitatea ta este uluitoare. De ce nu o aşterni pe hârtie?” Ei bine, am ascultat sfatul şi am trecut la fapte. Acesta este rezultatul.           N.B.               [1] (n. red: pentru documentare în privinţa Programării Neuro-Lingvistice consultaţi lucrarea NLP - Calea succesului apărută la Editura Amaltea)                                                                                                           Partea 1  Primul contact Chapter 1 Abilitatea de a stabili relaţii             Stabilirea relaţiilor ne oferă recompense inimaginabile. Indiferent dacă este vorba de obţinerea slujbei visate, de acordarea unei promovări, de semnarea unui contract de vânzare, de „cucerirea” unui partener nou, de captivarea unui public sau de trecerea unui test la care ne-au supus viitoarele rude, dacă oamenii ne plac, procesul de stabilire a relaţiilor vine de la sine. Semenii noştri reprezintă resursa noastră cea mai de preţ. Ei ne dau naştere, ne îmbracă, ne hrănesc, ne oferă bani, ne fac să râdem şi să plângem, ne alină suferinţa, ne vindecă, ne investesc banii, ne repară maşinile şi ne sunt alături în momentele grele. Nu putem trăi fără ei. Nu putem nici măcar să murim fără ei.           Stabileau relaţii – asta făceau strămoşii noştri cu mii de ani în urmă atunci când se strângeau în jurul focului ca să mănânce carne de mamut sau să planifice ultimele tendinţe în moda pieilor de animale. Asta facem şi noi atunci când organizăm întâlniri sociale, turnee de golf, conferinţe şi şedinţe de vânzări; acest proces ne scoate în evidenţă ritualurile culturale – de la cele serioase la cele frivole; de la nunţi şi înmormântări la conferinţe de promovare a păpuşilor Barbie sau la concursuri de mâncat spaghete.           Chiar şi artiştii şi poeţii cu idei antisociale, care petrec luni întregi pictând într-un studio sau compunând versuri într-o cămăruţă, speră ca prin creaţiile lor să ajungă la sufletul publicului, să stabilească o legătură cu acesta. Iar procesul de stabilire a relaţiilor sălăşluieşte în inima celor trei forţe ale civilizaţiei noastre democratice: guvernul, religia şi televiziunea. Da, televiziunea. Faptul că discutăm despre seriale precum Friends sau X-Files cu oameni din Berlin sau Brisbane ne demonstrează puterea televiziunii de a ne ajuta să stabilim relaţii peste tot în lume.           Mii de oameni ne influenţează viaţa, fie că este vorba de meteorologul dintr-un studio de televiziune situat într-un oraş învecinat, de tehnicianul de la o companie de telefonie de peste ocean sau de o femeie din Tobago care adună mango pentru salata noastră de fructe. În fiecare zi, vrând-nevrând, stabilim nenumărate legături cu oameni de pretutindeni.                       Avantajele procesului de relaţionare            Dezvoltarea şi evoluţia noastră (dar şi evoluţia societăţii noastre) sunt rezultatul procesului de relaţionare cu semenii noştri, fie că este vorba de un grup de războinici porniţi la vânătoare sau de un grup de colegi care se îndreaptă spre o pizzerie în zilele de vineri. Ca specie, avem tendinţa instinctivă de a ne întâlni şi de a alcătui grupuri de prieteni, asociaţii şi comunităţi. Fără ele nu putem exista.                       ■ Stabiliţi relaţii şi veţi trăi mai mult!                       Stabilirea relaţiilor – aceasta este activitatea pe care materia noastră cenuşie o desfăşoară cel mai bine. Preia informaţiile de la simţurile noastre şi le procesează prin intermediul asocierilor. Creierul se delectează cu această activitate şi află foarte multe lucruri din aceste asocieri. El se dezvoltă şi se perfecţionează când stabileşte conexiuni.           Oamenii procedează la fel. S-a dovedit ştiinţific faptul că indivizii care stabilesc mereu noi relaţii trăiesc mai mult. În cartea lor extraordinară, Keep Your Brain Alive, Lawrence Katz şi Manning Rubin ne oferă fragmente din studiile efectuate de McArthur Foundation, International Longevity Center din New York şi Universitatea din California de Sud. Aceste studii dovedesc faptul că oamenii care au o viaţă activă din punct de vedere social şi fizic trăiesc mai mult. Asta nu înseamnă că trebuie să ne „învârtim” în acelaşi cerc de prieteni, făcând mereu acelaşi lucru. Înseamnă că trebuie să ne facem adesea cunoştinţe noi.           Când stabilim relaţii noi în lumea exterioară, stabilim relaţii şi în lumea interioară – în creierul nostru. Acest proces ne menţine tineri şi dinamici. În extraordinara sa carte, Connect, Edward M. Hallowell face referiri la studiul realizat în ţinutul Alameda în 1979 de Dr. Lisa Berkman de la Departamentul de Ştiinţe Medicale din cadrul Universităţii Harvard. Dr. Berkman şi echipa ei au studiat – timp de 9 ani – 7 000 de oameni cu vârste cuprinse între 35 şi 65 de ani. Studiul lor a scos în evidenţă faptul că oamenii care nu au legături sociale sunt de trei ori mai expuşi pericolului de a se îmbolnăvi decât cei care au o reţea vastă de cunoştinţe. Şi acest lucru nu are nici o legătură cu statutul socio-economic sau viciile practicate – fumatul, consumul de alcool, obezitatea sau lipsa activităţii fizice.

ROBERT T. KIYOSAKI este copilul bogat al unor oameni să­raci. El şi-a dorit dintotdeauna să nu muncească asemeni tatălui sau, care, în ciuda faptului că avea un salariu consis­tent, era veşnic îngropat în datorii. Concluzia lui este că, în principal, problemele financiare provin din faptul că mulţii ani de şcoală nu ne învaţă nimic despre cum funcţionează banii, ci doar cum să muncim din greu pentru ei, iar atunci când îi avem - mulţi, puţini - nu ştim cum să-i folosim în favoarea noastră. Nu nesocotiţi faptul că relaţia cu banii este una de putere: ori îi stăpâniţi, ori deveniţi sclavii lor. Părinţii bogaţi îşi pregătesc copiii să devină, la rândul lor, bogaţi. Părinţii săraci le spun copiilor să meargă la şcoală, să fie cât mai silitori şi să-şi găsească o slujbă bună. Însă calea de urmat pentru câştigarea bogăţiei este iniţierea în arta finanţelor. Învăţaţi-vă copiii să fie liberi din punct de vedere financiar! În această perioadă de mari schimbări economice, lecţiile lui Robert Kiyosaki despre cum puteţi face banii să mun­cească pentru dumneavoastră sunt nepreţuite! Robert Kiyosaki s-a născut şi a crescut în Hawaii. Provine dintr-o importantă familie de profe­sori; tatăl său a condus Departamentul de Educaţie al Statului Hawaii. După terminarea liceului, şi-a continuat studiile la New York. Absolvind facultatea, intră în Marina Americană şi luptă în Vietnam, ca ofiţer şi pilot de elicopter. În 1977, a înfiinţat o companie ce a scos pe piaţă primul portofel din nailon pentru surferi, care în scurtă vreme a devenit un produs de mare succes. El şi produsele sale au apărut în Runner's World, Gentleman's Quarterly, Success Magazine, Newsweek şi chiar în Playboy. La 47 de ani s-a pensionat şi se ocupă în continuare de investiţii, în special în domeniul imobiliar. Din 1995, este co-fondator al unei companii interna­ţionale de învăţământ, care funcţionează în şapte ţări, ce şi-a propus iniţierea cursanţilor în arta afacerilor şi a investiţiilor. În calitate de specialist în educaţie, a vorbit de la cele mai importante tribune, pe unde au trecut şi Og Mandino, Zig Ziglar sau Anthony Robbins. Este creatorul jocului CASHFLOW, în trei variante (pentru copii, pentru adulţi şi avansaţi), care repro­duce condiţiile unei pieţe reale şi îi iniţiază pe jucă­tori în tainele banilor.   SHARON L. LECHTER este coautoare la „Tată Bogat, Tată Sărac”. După ce a absolvit strălucit Universitatea de Stat din Florida, obţinând o diplomă în contabilita­te, Sharon Lechter s-a angajat la o mare firmă de con­tabilitate. A devenit expert contabil la o companie din industria calculatoarelor, apoi director de impozite la o companie naţională de asigurări. Este fondatoare a primei reviste pentru femei din Wisconsin. Fiind soţie şi mamă a trei copiii, s-a orientat spre în­văţământ. L-a ajutat pe inventatorul primei „cărţi elec­tronice de vorbire” să extindă această industrie. Este o pionieră în dezvoltarea noilor tehnologii care încearcă să readucă pe cât posibil cărţile în viaţa copii­lor. Ea s-a implicat din ce în ce mai mult în formarea celor mici, devenind o militantă în domeniul mate­maticii, al calculatoarelor, al cititului şi al scrisului. În prezent, îşi concentrează eforturile pentru sprijini­rea creării instrumentelor educaţionale necesare celor interesaţi de ameliorarea educaţiei lor financiare. Această carte este dedicată părinţilor de pretutindeni, pentru că ei sunt cei mai importanţi profesori ai unui copil.     Mulţumiri     Cum poţi spune cuiva „mulţumesc” atunci când trebuie să mulţumeşti atâtor oameni? Categoric, această carte li se datorează celor doi taţi ai mei care au fost pentru mine nişte modele puternice, precum şi mamei mele, care m-a învăţat să iubesc şi să fiu bun. Şi totuşi printre persoanele direct răspunzătoare de faptul că această carte a devenit realitate se numără soţia mea Kim, alături de care existenţa mea s-a împlinit. Kim este partenera mea în căsnicie, în afaceri şi în viaţă. Fără ea aş fi pierdut. Îi mulţumesc părinţilor lui Kim, Winnie şi Bill Meyer, pentru că au crescut o fiică minunată. Îi mulţumesc lui Sharon Lechter, pentru că a adunat fragmentele acestei cărţi înregistrate în computer şi le-a pus cap la cap. Soţului lui Sharon, Mike, pentru faptul că este un minunat avocat al proprietăţii inte­lectuale, şi copiilor lor, Phillip, Shelly şi Rick, pentru partici­parea şi colaborarea lor. Îi mulţumesc lui Keith Cunningham, pentru înţelepciunea financiară şi ideile pe care mi le-a dat; lui Larry şi Lisei Clark, pentru că mi-au dăruit prietenia lor şi m-au încurajat mereu; lui Rolf Parta, pentru geniul său tehnic; Annei Nevin, lui Bobby DePorter şi lui Joe Chapon, pentru noi perspective asupra subiectului; lui DC şi lui John Harrison, lui Jannie Tay, lui Sandy Khoo, lui Richard şi Veronicăi Tan, lui Peter Johnston şi lui Suzi Dafnis, lui Jacqueline Seow, Nyhl Henson, Michael şi Monette Hamlin, lui Edwin şi Camilla Khoo, lui K. C. See şi Jessica See, pentru sprijinul profesional; lui Kevin şi Sarei de la InSync, pentru strălucita grafică; lui John şi Shari Burley, lui Bill şi Cindy Shopoff, lui Van Tharp, Dianei Kennedy, lui C. W. Allen, Marilu Deignan, Kim Arries şi Tom Weisenborn, pentru înţelepciunea lor financiară; lui Sam Georges, Anthony Robbins, Enid Vien, Lawrence şi Jayne Taylor-West, lui Alan Wright, lui Zig Ziglar pentru limpezimea minţii lor; lui J. W. Wilson, lui Marty Weber, Randy Craft, Don Mueller, Brad Walker, Blair şi Eileen Singer, lui Wayne şi Lynn Morgan, lui Mimi Brennan, Jerome Summers, dr. Peter Powers, Will Hepburn, dr. Enrique Teuscher, dr. Robert Marin, Betty Oyster, Julie Belden, Jamie Danforth, Cherie Clark, Rick Merica, Joia Jitahide, Jeff Bassett, dr. Tom Burns şi lui Bill Galvin, pentru că mi-au fost nişte prieteni minunaţi şi mi-au susţinut proiectele; Cen­trului Managerilor şi zecilor de mii de absolvenţi ai cursuri­lor „Tu şi banii” şi ai Şcolii de afaceri pentru întreprinzători; şi lui Frank Crerie, Clint Miller, Thomas Allen şi lui Norman Long, pentru că mi-au fost nişte extraordinari parteneri de afaceri.   Robert T. Kiyosaki     INTRODUCERE   Există o cerinţă     Oare şcoala îi pregăteşte pe copii pentru lumea reală? „În­vaţă cu sârguinţă, ia note mari şi vei găsi o slujbă bine plătită, cu tot felul de avantaje”, obişnuiau să spună părinţii mei. Scopul lor în viaţă era să ne asigure o facultate surorii mele mai mari şi mie, astfel încât noi să avem cele mai mari şanse de reuşită în viaţă. Când, în sfârşit, mi-am luat diploma în 1976 - absolvind strălucit, printre primii din promoţia mea, Universitatea de Stat din Florida, secţia contabilitate - părinţii mei îşi atinseseră scopul. Era încununarea reuşitei vieţii lor. Conform „Planului Principal”, am fost angajată de o importantă firmă de contabilitate, dintre acele cu „opt ze­rouri”, şi credeam că mă aşteaptă o lungă carieră şi o pensio­nare la o vârstă nu prea înaintată. Soţul meu, Michael, a urmat o cale similară. Amândoi proveneam din familii care munceau din greu, dispunând de mijloace modeste, dar cu o puternică etică a muncii. Şi Michael a absolvit strălucit, ba chiar de două ori: mai întâi in­gineria şi apoi dreptul. A fost recrutat deîndată de o prestigioasă firmă de avocatură din Washington D.C., specializată în drept de brevetare. Viitorul său părea extrem de luminos, drumul carierei bine definit şi pensionarea timpurie garan­tată. Deşi am avut succese în carierele noastre, lucrurile nu au mers cum ne aşteptam. Amândoi am schimbat mai multe posturi - de fiecare dată pentru că aşa era mai bine -, dar fără a se întrezări vreo posibilitate de pensionare. Fondul de pensii nu creştea decât prin contribuţiile personale. Michael şi cu mine avem o căsnicie minunată, cu trei copii grozavi. Când scriu aceste rânduri, doi dintre ei sunt la facultate, iar cel de-al treilea abia începe liceul. Am cheltuit o ave­re ca să ne asigurăm că urmează cele mai bune şcoli. Într-o zi, în 1996, unul dintre copiii mei a venit acasă dez­iluzionat de şcoală. Era plictisit şi se săturase să înveţe. „De ce trebuie să petrec atâta vreme studiind materii care nu îmi vor fi niciodată cu adevărat de folos în viaţă?” - a protestat el. Fără să mă gândesc, i-am răspuns: „Pentru că dacă nu iei note mari nu poţi merge la facultate.” „Indiferent dacă fac sau nu o facultate”, mi-a răspuns el, „eu tot voi fi bogat.” „Dacă nu termini o facultate n-o să ai o slujbă bună”, i-am răspuns uşor panicată şi îngrijorată, ca orice mamă. „Şi dacă nu vei avea o slujbă bună, cum crezi că ai putea să te îmbogăţeşti?” Fiul meu mi-a zâmbit superior şi a dat uşor din cap oare­cum plictisit. Mai purtaserăm de multe ori această discuţie. S-a strâmbat şi şi-a dat ochii peste cap. Din nou cuvintele mele materne pline de înţelepciune se izbeau de un zid. Nici măcar nu le auzea. Deşi deştept şi plin de voinţă, el a fost întotdeauna politi­cos şi respectuos. „Mămico”, a început el. Urma să mi se ţină mie o predică. „Adaptează-te vremurilor! Priveşte în jurul tău; oamenii cei mai bogaţi nu s-au îmbogăţit datorită studiilor lor. Uită-te la Michael Jordan şi la Madonna. Până şi Bill Gates, care nu a fost primit la Harvard, a înfiinţat Microsoft; acum este cel mai bogat om din America şi nu are decât treizeci şi ceva de ani. Un jucător de baseball poate câştiga până la 4 milioane de dolari pe an, chiar dacă a fost clasat drept «arierat mintal».” Între noi s-a aşternut o lungă tăcere. Mi-am dat seama dintr-odată că de fapt îl sfătuisem pe fiul meu exact ceea ce mă sfătuiseră la rândul lor părinţii mei. Lumea din jur s-a schimbat, dar sfatul a rămas acelaşi. O educaţie solidă şi notele mari nu mai asigură reuşita, însă parcă nimeni nu observă asta, în afară de copiii noştri. „Mămico”, a continuat el, „nu vreau să muncesc la fel de mult ca tine şi ca tata. Voi câştigaţi o grămadă de bani şi trăim într-o casă enormă plină de jucării. Dacă-ţi voi asculta sfatul, voi sfârşi ca voi, muncind tot mai din greu doar pentru a plăti şi mai multe impozite şi pentru a mă afunda în datorii. Nu mai există slujbe sigure; ştiu totul despre restructurări şi rentabilizare. Mai ştiu că absolvenţii de facultate câştiga as­tăzi mai puţin decât câştigaţi voi atunci când aţi terminat şcoala. Uită-te şi tu la doctori. Nu mai câştigă nici pe departe ca altă dată. Ştiu că nu mă pot bizui pe Asigurările Sociale sau pe pensiile garantate de companii. Trebuie să găsesc noi soluţii.” Avea dreptate. Îi trebuiau noi soluţii, ca şi mie de altfel. Sfatul părinţilor mei poate că era valabil pentru cei născuţi înainte de 1945, dar putea deveni dezastruos pentru cei ca noi, născuţi într-o lume care se schimbă extrem de rapid. Nu le mai pot spune pur şi simplu copiilor mei: „Mergeţi la şcoa­lă, luaţi note mari şi căutaţi-vă o slujbă sigură.” Ştiu că trebuie să găsesc noi căi pentru a-mi călăuzi copiii în privinţa studiilor. Ca mamă, dar şi ca specialist contabil, am fost întotdeau­na preocupată de lipsa educaţiei financiare. Mulţi dintre ti­nerii de astăzi au cărţi de credit încă înainte de a ajunge la liceu, dar nu li s-a ţinut niciodată un curs despre bani sau despre felul în care ar putea să-i investească, ca să nu mai vorbim despre cum funcţionează dobânda la cărţile de credit. Fără să aibă noţiuni financiare şi fără să ştie cum funcţionea­ză banii, ei nu sunt pregătiţi să înfrunte lumea ce-i aşteaptă, o lume care accentuează consumul, şi nu economiile. Când băiatul meu cel mare, fiind încă student în anul întâi la facultate, s-a îndatorat fără speranţe cu cărţile lui de credit, nu numai că l-am ajutat să-şi distrugă aceste carduri deveni­te fără valoare, dar am căutat şi un program care să mă ajute să îmi educ copiii în privinţa problemelor financiare. Anul trecut, soţul meu m-a sunat într-o zi de la birou. „Se află la mine o persoană pe care ar trebui să o cunoşti”, mi-a spus el. „Se numeşte Robert Kiyosaki. Este om de afaceri şi investitor şi tocmai ne solicită un brevet pentru un produs educaţional. Cred că este exact ceea ce căutai demult.”   Exact ceea ce căutam   Soţul meu, Mike, a fost atât de impresionat de proiectul „circuitul banilor”, noul produs educaţional dezvoltat de Robert Kiyosaki, încât a aranjat să participăm amândoi la o tes­tare a prototipului. Fiind vorba de un joc educaţional, am în­trebat-o şi pe fiica mea de 19 ani, care era în primul an la uni­versitatea locală, dacă nu vrea să participe, şi ea a fost de acord. La acest test au participat vreo cincisprezece persoane, care erau împărţite în trei grupuri. Mike avusese dreptate. Era exact produsul educaţional pe care îl căutam. Avea ceva specific: arăta ca o tablă de Monopoly cu un enorm şobolan arătos în mijloc. Dar spre deose­bire de Monopoly, erau două trasee: unul în interior şi unul în exterior. Miza jocului era să scapi de pe traseul interior - ceea ce Robert numea Cursa Şobolanului - şi să ajungi la pista exterioară sau la „pista rapidă”. Robert susţinea că pis­ta rapidă simulează comportamentul oamenilor bogaţi în viaţa reală. După care Robert ne-a explicat „Cursa Şobolanului”. „Dacă veţi analiza atent viaţa unei persoane de formaţie medie foarte muncitoare, veţi întâlni o pistă similară. Copilul se naşte şi merge la şcoală. Părinţii sunt mândri şi încântaţi de­oarece copilul excelează luând note bune şi foarte bune şi este primit la facultate. Copilul termină studiile şi, eventual, şi le perfecţionează, după care acţionează conform programului dinainte stabilit: îşi caută o slujbă sigură sau o profesie. Co­pilul găseşte această slujbă, eventual ca doctor sau avocat, in­tră în armată ori lucrează pentru guvern. În general, copilul începe să facă apoi bani, are tot mai multe carduri şi încep cumpărăturile, în cazul în care nu au început chiar mai îna­inte. Având bani de risipit, copilul merge în acele locuri la care visează şi ceilalţi tineri, cunoaşte alţi oameni, îşi fixează întâlniri şi uneori se căsătoreşte. Viaţa este minunată, pentru că acum şi bărbaţii şi femeile lucrează. Două venituri sunt o binecuvântare. Cu toţii simt că au reuşit, îi aşteaptă un viitor strălucit, se hotărăsc să cumpere o casă, o maşină, un televi­zor, pleacă în vacanţă şi fac copii. Fericirea vine grămadă. Nevoia de bani gheaţă este enormă. Fericitul cuplu hotărăşte că profesia este de o importanţă vitală, în consecinţă mun­cesc tot mai mult, urmărind avansări şi măriri de leafă. Leafa se măreşte şi mai apare un copil şi nevoia de o casă mai mare. Ei muncesc şi mai mult, devin nişte angajaţi şi mai buni şi mai implicaţi. Se reîntorc pe băncile şcolii ca să se specialize­ze pentru a câştiga şi mai mulţi bani. Eventual, îşi mai iau o slujbă. Veniturile cresc, dar şi impozitele, inclusiv pe proprie­tăţi, respectiv pe terenul casei celei noi şi mari. Cresc contri­buţiile la Asigurările Sociale şi toate celelalte. Iau lefuri tot mai mari şi se întreabă pe ce se duc banii. Se înscriu la fondu­rile mutuale şi cumpără alimente cu cartea de credit. Copiii fac între timp 5 sau 6 ani şi părinţii încep să strângă bani pen­tru facultatea lor, dar şi pentru pensie. Fericitul cuplu născut în urmă cu treizeci şi cinci de ani este prins acum în Cursa Şobolanului pentru tot restul vieţii lui active. Cei doi muncesc pentru proprietarii companiei, pentru guvern - prin plata taxelor şi pentru bănci - plătind ipoteci sau cărţile de credit.