Teatru radiofonic

Partea întâi.           ECHIPAJUL „ANTILOPEI”           Când traversezi strada, uită-te bine în stânga şi în dreapta.           (Regulă de circulaţie)  CAPITOLUL I.           CUM A ÎNCĂLCAT PANIKOVSKI CONVENŢIA.           Pietonii reprezintă cea mai mare parte a omenirii. Mai mult chiar, constituie lamura ei. Pietonii au creat lumea. Ei au construit oraşele, au ridicat clădirile cu etaje peste etaje, au făcut instalaţiile de canalizare şi de alimentare cu apă, au pavat străzile şi le-au luminat cu becuri electrice. Ei au răspândit cultura în lumea întreagă, au inventat tiparul şi praful de puşcă, au făcut poduri peste râuri, au descifrat hieroglifele egiptene, au pus în circulaţie lama de ras, au desfiinţat comerţul cu sclavi şi au stabilit că din boabele de soia se pot prepara o sută paisprezece feluri de mâncare gustoasă şi hrănitoare.           Şi când totul a fost gata, când planeta noastră a căpătat un aspect oarecum civilizat, au apărut automobiliştii.           Trebuie să precizăm, de altfel, că şi automobilul a fost inventat de pietoni. Dar automobiliştii au uitat asta numaidecât şi au început să-i strivească pe sărmanii pietoni blânzi şi inteligenţi. Străzile, create de pietoni, au trecut sub stăpânirea automobiliştilor. Partea carosabilă a devenit de două ori mai lată, iar trotuarele, de două ori mai înguste, ajungând până la dimensiunile banderolelor de pe pachetele de tutun. Pietonii au început să se lipească, temători, de zidurile caselor.           În oraşele mari, pietonii duc o viaţă de martiri. S-a introdus, pentru ei, un fel de restricţie de ghetou în ce priveşte circulaţia. Nu li se îngăduie să traverseze decât la intersecţii, adică tocmai acolo unde circulaţia este mai intensă, unde firul de păr de care atârnă de obicei viaţa pietonului se poate rupe mai uşor decât oriunde.           În întinsa noastră patrie, maşina – destinată, în concepţia pietonilor care au inventat-o, să servească transportului paşnic al oamenilor şi lucrurilor – a căpătat caracterul primejdios de proiectil fratricid. Ea scoate din arenă coloane întregi de membri ai sindicatelor şi ai familiilor lor. Iar dacă, uneori, pietonul izbuteşte să scape de sub botul argintiu al maşinii, vine atunci miliţia şi îl amendează pentru nerespectarea catehismului circulaţiei.           În general, prestigiul pietonilor s-a şubrezit mult. Ei, care au dat lumii oameni iluştri ca Horaţiu, Boyle-Mariotte, Lobacevski, Gutenberg şi Anatole France, sunt nevoiţi acum să se strâmbe cum nu se poate mai caraghios ca să atragă atenţia asupra existenţei lor. Doamne Dumnezeule, care de fapt nu exişti, nu puteai să-ţi dovedeşti mai bine inexistenţa decât lăsându-l pe pieton să ajungă unde a ajuns.           Iată-l mergând de la Vladivostok la Moscova, pe şoseaua siberiana, într-o mână cu un steag purtând inscripţia „Să reorganizăm viaţa textiliştilor”, iar pe umăr cu un băţ la capătul căruia atârnă nişte sandale de schimb tip „nenea Vanea” şi un ceainic de tablă fără capac. Este pietonul-sportiv sovietic, plecat de tânăr din Vladivostok şi care, ajuns sub porţile Moscovei, în pragul bătrâneţii va fi strivit de un autocar greu, al cărui număr nimeni n-o să apuce să-l reţină.           Sau iată un altul, mohican european al mersului pe jos. El face înconjurul lumii, rostogolind în faţa sa un butoi. Ar fi mers el bucuros şi fără butoi; dar atunci nimeni n-ar fi băgat de seamă că e într-adevăr un pieton de cursă lungă şi ziarele n-ar fi scris despre el. Aşa încât e nevoit să împingă în faţa sa, toată viaţa, butoiul blestemat, pe care – colac peste pupăză (ruşine, ruşine!) – este desenată cu galben o mare inscripţie ce laudă neîntrecutele calităţi ale uleiului de automobil: „Visul şoferului”.           În aşa hal a decăzut pietonul!           Numai în micile oraşe ruseşti pietonul mai este respectat şi iubit. Numai acolo mai este stăpân al străzilor şi poate călca, fără să se sinchisească, pe caldarâm, şi să-l traverseze în orice direcţie, cum vrea şi când îi pofteşte inima.           Cetăţeanul despre care e vorba aici şi care avea pe cap un chipiu cu fundul alb, cum poartă de obicei administratorii grădinilor de vară şi comperii, aparţinea, fără îndoială, covârşitoarei majorităţi şi lamurei omenirii. El mergea pe jos, pe străzile oraşului Arbatov, uitându-se în jur, plin de curiozitate, dar puţin cam sfidător. Ţinea în mână o valijoară, cum poartă moaşele. Pare-se că oraşul nu-l impresionase cu nimic pe pietonul cu chipiu de artist.           Văzu vreo cincisprezece clopotniţe – unele albastre, altele verzui, albe şi roz. Îi sări în ochi dubleul scorojit de pe cupolele bisericilor şi observă deasupra unei clădiri publice un steag fluturând.           Lângă porţile albe, cu turnuri, ale acestui oraş provincial, două bătrâne cu un aer auster vorbeau franţuzeşte, plângându-se de Puterea sovietică şi amintindu-şi de fiicele lor iubite. Din beciul unui lăcaş al Domnului venea un aer rece cu miros ca de vin acru. Probabil că acolo erau depozitaţi cartofi.           — Templul Mântuitorului ridicat pe cartofi! spuse încet pietonul.           După ce trecu pe sub un arc de placaj, pe care era scris cu var proaspăt: „Slavă celei de a cincea conferinţe districtuale a femeilor şi tinerelor fete”, el ajunse în capătul unei alei lungi, care se numea Bulevardul Tinerelor Talente.           — Nu, zise el mâhnit, categoric că ăsta nu e Rio de Janeiro, e mult mai urât.           Aproape pe toate băncile de pe Bulevardul Tinerelor Talente şedeau fete singuratice, cu cărţi deschise în mână. Umbre ca nişte zdrenţe găurite cădeau pe paginile cărţilor, pe coatele goale ale fetelor şi pe bretoanele lor înduioşătoare. Când străinul apăru pe aleea răcoroasă, pe bănci se produse o rumoare generală. Ascunzându-şi feţele pe după cărţile de Gladkov, Eliza Orzesko şi Seifulina, ele aruncară străinului priviri pline de teamă. Acesta trecu în pas de defilare pe dinaintea cititoarelor tulburate şi ajunse la clădirea Comitetului Executiv, care era ţinta plimbării sale.

RADU (disperat, poate, că o pierde): Nata! (Un şuierat prelung de locomotivă; la o altă fereastră a aceluiaşi vagon: Maria Andone şi Teiu.)   MARIA: Eu nu văd bine fără ochelari. Cine-i alături de Radu? Cu cine vorbeşte?   TEIU (nu fără subtext): Cu Nata…   MARIA: Dar nu se poate! Nici nu seamănă! (Într-adevăr, Nata are cu totul altă coafură: părul strâns, sau, dimpotrivă, lăsat lung.)3 Nataaa!   NATA (apropiindu-se de ea): Te ascult, Maria Andone.   MARIA: Aproape să nu te recunosc.   NATA (revenind la vechea coafură): Lăsat lung, părul îmi alungeşte faţa.   MARIA: Şi totuşi, acum o oră, pe peron…   NATA (schimbându-şi şi felul de a vorbi): O oră în viaţa unei femei poate fi decisivă.   MARIA: Zâmbeai cu totul altfel.   NATA: Asortat cu coafura.   MARIA: Parcă aţi fi două Nate!   NATA: Ai ghicit! Suntem chiar două. Două surori.   MARIA (pentru că discuţia a căpătat tonul unei glume): Acum eşti din nou Nata, cea pe care o cunosc.   NATA: Cea de-a doua o să încerce să nu vă mai deranjeze.   MARIA: Confuziile sunt de obicei amuzante.   NATA: Cele grave – Radu ar putea să ne confirme – sunt tragice.   RADU (dinafara momentului, solicitând întreruperea retrospectivei): Dar nu înţeleg…   NATA (în timp ce trenul reintră în întuneric): Se întâmplă uneori să întâlneşti un om, să-ţi faci visuri şi să constaţi că te-ai înşelat. Cele două Nate se retrag.   RADU (pe tonul anterior, de data aceasta însă lui Teiu, în locuinţa Natei): Nu! Pe dumneata nu te înţeleg! De ce-ai ţinut să-mi reaminteşti toată această discuţie?   TEIU: Pentru că există o singură Nata şi-i stupid să te minţi! Pentru că dumneata cunoşti adevăratul mobil al acestei festivităţi. Şi pentru că există discuţii care ar trebui să te cutremure!   HORIA: Tovarăşi, îngăduiţi-mi să ridic un pahar în cinstea eminentului specialist Radu Andone, care într-un termen record de numai 53 de zile… (Aplauze, muzică şi respectata tradiţie a ciocnirii paharelor cu sărbătoritul, care, pentru a salva aparenţele, încearcă să pară bine dispus.)   RADU (Janei, ultima care s-a apropiat de el): Vă mulţumesc!   JANA: Numai că n-aş vrea să bem nici pentru eminenţă şi nici pentru recorduri.   RADU: Mă faci curios…   JANA: N-o să râdeţi?   RADU: Promit.   JANA: Pentru prima frază cu care v-aţi început cursul în anul III. (Insistând.) Amintiţi-vă…   RADU: N-am pic de memorie.   JANA (citându-l): „Vă doresc cumplita şi nobila pasiune – pe vremuri îi spuneam splendida nebunie – de a studia forajul la forma epuizantă, de neînţeles în afară, şi de a căuta soluţii şi sisteme noi, chiar şi acolo unde, în mod logic, n-ar mai părea să fie.”   RADU: Mi se pare că stăteai în rândul I, chiar lângă margine… (Îşi apropie paharul ca pentru a ciocni.)   JANA (întârziind): Şi pentru încă ceva: pentru confidenţa de la sfârşit.   RADU (mirat): A fost şi o confidenţă? Sunt pierdut.   JANA (citind): „Iertaţi-mi forma puţin discursivă şi lirismul expunerii…”   RADU: A, da… (Amintindu-şi.) „La vârsta dumneavoastră am fost şi eu îndrăgostit de această idee a navigaţiei în adâncurile straturilor meoţiene şi sarmaţiene… oare se numeşte foraj. Am fost şi – de ce să ascund? – am rămas.”   JANA: Să bem pentru aceşti mari îndrăgostiţi.   RADU: Şi pentru tăria – pentru că mai există un secret – pentru tăria de a-ţi repeta cu înverşunare, ani la rând, „eu pot, eu vreau, eu trebuie”. Şi, cum ar fi adăugat Nata: „împotriva oricui şi a orice!”   JANA: Dar asta-i… o glumă! Nici dumneata nu crezi… (Şi pentru că simte că nu e o glumă.) Nu! Pentru asta nu beau! (În acelaşi moment se aude sunând telefonul. Radu, urmat în fugă de Cristea şi mai apoi de Jana, se retrage în „colţul telefonului”.)   RADU: Alo! … Da! … Andone la telefon. Nu se aude! Cât aţi spus? 41 de atmosfere? La ce oră? Mai tare, vă rog! Ce importanţă are că mă auziţi dumneavoastră acolo, dacă nu vă aud eu aici! Mă interesează tendinţa! Dacă e în creştere… Nu! N-aud! (Lui Cristea.) Nu se aude nimic!   CRISTEA: S-o trimită pe Floricel! Au cursă la 7!   RADU (la telefon): Înregistraţi, vă rog, presiunea exactă la ora 7 şi trimiteţi un buletin cu prima cursă! Să vină Floricel, bine! Ne găseşte la inginera Goran! Cu prima cursă! (Apoi, lui Cristea.) 41! … La 5!   CRISTEA (scoţându-şi ceasul): Cinci şi jumătate…   RADU: Crezi că a mai crescut?   CRISTEA: Cine ştie…   RADU: Mult?   CRISTEA: 47-50…   RADU (exasperat): Şi eşti calm! JANA (nesesizând, cu admiraţie): Cel mai calm om din lume.   RADU (pe acelaşi ton): Şi spui 50, de parc-ai spune…   CRISTEA (sec): 50… Aşa spun eu!   RADU: Şi ţi-e indiferent! Din partea dumitale, să urce la 70, la 100!   JANA (surprinsă): Cristea? Indiferent? Dar nu-l cunoaşteţi! CRISTEA: Tu nu te băga, Mincule!   JANA: Dacă i-ar fi fost indiferent, nu i-ar fi cerut lui Teiu să dubleze echipa de supraveghere a sondei.   CRISTEA: Mincule!   RADU: Pe mine nu mă interesează echipa! La cât a ajuns?   JANA (mai mult lui Cristea): Iar dumneata ai putea să-i răspunzi că important nu-i la cât a ajuns…   RADU (ironic): Nici nu mă îndoiesc!   Important e „de ce”!   CRISTEA (Janei): Vezi? Ştie şi el!   RADU: Şi mai ales, de ce n-am ştiut s-o prevenim? Şi de ce tocmai acum? Şi în continuare, încă o mie de alte „de ce”-uri. (Spre Cristea.) Exagerez?   CRISTEA: Puţin. Primele două ar ajunge.   RADU: Şi dacă vom şti „de ce”, să admitem, va înceta pericolul? Nu va mai creşte presiunea?   CRISTEA: Oricum, e altceva. Eşti mai liniştit. (E mai liniştit.) Te aşezi… (Se aşază.) Mai întrebi pe unu’, pe altu’…   RADU: Ţi s-a întâmplat vreodată şi dumitale?   CRISTEA: Da’ cum?!   JANA: Cunosc şi eu vreo câteva cazuri. Chiar şi în lucrarea de stat…   CRISTEA (supărat că se amestecă): Mă băiatule, mă!   RADU (lui Cristea): Şi cum s-a terminat?   CRISTEA: Prima oară?   RADU: Prima.   CRISTEA (oferindu-i tabachera): Fumezi?   RADU: Nu. Mulţumesc! (Neatent însă, a luat o ţigară.)   CRISTEA: Eu, tot de atunci, de la prima, am început să fumez. (Maria Andone, care a urmărit ultima parte a discuţiei. s-a apropiat de Teiu, aşezat într-unul din cele două fotolii – spaţiu de joc oarecum delimitat.)   MARIA: Tovarăşe Teiu, nu te superi, aş fi vrut să ne certăm.   TEIU: Oricând. (Mai mult chiar.) Cu plăcere!   MARIA: E vorba însă de Radu…   TEIU: Cu atât mai mult!   MARIA: Dar să ne certăm serios, dacă vrei.   TEIU (pe viaţă şi pe moarte): Ne şi batem!   MARIA (mai grav decât ar fi vrut): Dumneata porţi vina de a-l fi adus aici.   TEIU: Partea a doua a vinei.   MARIA: Partea a doua? Cum, partea a doua?   TEIU: Vina de a-l fi adus atât de târziu.   MARIA: Dar dumneata l-ai convins. Aminteşte-ţi. In seara în care ai venit prima oară…   TEIU (vag): I-am arătat o hartă geologică, un memoriu tehnic, câteva probe. (Apoi, cu un regret tardiv.) L-am convins prea uşor.   MARIA: Tovarăşe Teiu!   TEIU: Şi asta n-ar fi nimic, dar nu m-am întrebat niciodată pentru ce a venit, ce l-a adus la noi?   MARIA: S-ar putea explica…   TEIU (ca cerându-i confirmarea): Dorinţa de afirmare? Cântarul cu două gradaţii? Sau poate această festivitate, teoriile Natei?   MARIA: Începe să-mi pară rău că l-am lăsat să vină.   TEIU (cu o ironie care va creşte continuu): Ei, da! A fost o lipsă… L-ai lăsat mult prea liber… Nelegat…   MARIA: Iar fratele meu parc-ar fi ştiut… Mi-a spus-o de zeci de ori: „Opreşte-l, e spre binele lui!”   TEIU: Fireşte… Să nu-şi rişte cariera, situaţia… (Apoi lui Radu care s-a apropiat de ei.) Unchiul dumitale, hotărât începe să-mi placă!   MARIA: El l-a crescut pe Radu.   TEIU: Asta îmi place mai puţin.   MARIA: Era maior de aviaţie…   TEIU (cu subtext): Ei, da, maiori… şi maiori…   MARIA: Şi toţi cunoscuţii noştri au fost de părere că educaţia pe care ar fi putut să i-o dea fratele meu…   TEIU (continuând): Şi mai ales ambiţia, dorinţa de a parveni, de a face carieră…   RADU: Sunt din nou acuzat?   TEIU: Nu, deloc. Mama dumitale încearcă doar, preventiv, să te apere.   MARIA (cu marea sinceritate a naivităţii): Eu îl vedeam pe Radu la câţiva ani o dată…   TEIU: E şi asta o vină. L-ai văzut mult prea rar.   MARIA: Eu eram profesoară. Îl chemam la fiecare serbare de sfârşit de an…   TEIU: Şi ai mai avea, poate, şi vina de a-l fi chemat numai la serbări.   MARIA: Şi de fiecare dată, mi-amintesc, după ce se-mpărţeau premiile… Te plictiseşte?   TEIU: Dimpotrivă. Rămăsesem la premii…   RADU: De fiecare dată, bătrâna profesoară de muzică Maria Andone, care visase şi ea în tinereţe să ajungă o mare solistă, se aşeza la pian şi cin ta.   TEIU: Şi aviaţia? Maiorul? Suporta şi el muzica?   MARIA: El îmi spunea totdeauna: „Tu n-ai reuşit în viaţă, Maria, pentru că ai fost prea cinstită, pentru că ai avut prea multe principii şi n-ai îndrăznit să calci totul în picioare!”   RADU: Şi avea perfectă dreptate! N-ai îndrăznit! Niciodată! (Se sting toate luminile, Teiu apropiindu-se de rampă.)   TEIU (repetând): „Avea perfectă dreptate…” „Să calci totul în picioare”… Da. începe să-mi fie teamă, Maria Andone.   INTERPRETA JANEI (ca şi cum ar fi ascultat până acum povestirea lui Teiu): Dar asta ar însemna. Petre Teiu. că dumneata presimţeai încă de atunci…   TEIU: Ştiu eu? In momentul acela nu exista încă un motiv real de alarmă. Presiunea abia trecuse de 40, primele măsuri de siguranţă fuseseră luate şi, totuşi, ce-i drept, mă întrebam ce-o să se întâmple dacă presiunea va creşte. Puteam fi sigur de limita de 100 de atmosfere? Şi dacă nu, înţelegând că n-ar putea rezista până la 100, va accepta oare Radu Andone o intervenţie pe parcurs, preventivă, şi la limită, omorârea sondei? N-o va considera drept un eşec personal? Cum va reacţiona? (Se luminează pentru câteva clipe peronul.)   RADU (ca şi atunci, în timpul primei retrospective): Sonda aceasta, sonda cu numărul 243… sunt eu, creatorul ei! Şi cântarul, pentru că în tot şi în toate există un cântar, are numai două gradaţii: ratare şi succes. (Peronul dispare, rămânând din nou doar Teiu şi interpreta Janei.)   TEIU: Sau dimpotrivă… Ar fi preferat, în numele unei aşa-zise afirmări, să amine intervenţia până în ultima clipă?   INTERPRETA (speriată): Dar neexistând o limită sigură, ar fi însemnat să rişte sonda şi zăcământul… Poate chiar şi vieţile unor oameni… Ar fi însemnat să accepte riscul erupţiei!   TEIU: Nu, la erupţie nu s-ar fi ajuns. Eram acolo pentru a o preveni şi, îndată ce ar fi existat un simptom eruptiv, n-am mai fi amânat intervenţia. Ar fi însemnat însă altceva…   INTERPRETA: Nu-mi spui?   TEIU: Ar fi însemnat că nu l-am înţeles îndeajuns pe Radu Andone, că n-am intervenit la timp, că n-am forat suficient de adânc…   INTERPRETA: Şi Jana?   TEIU: Se întristase şi Jana. (Se luminează din nou locuinţa Nataliei.)   HORIA: Tovarăşi, îngăduiţi-mi… (Dar pentru că mu-l ia nimeni în seamă, îşi îngăduie singur să mai golească un pahar; apoi, ca la o descoperire.) Vals!   JANA (lui Teiu): Hai să dansăm! TEIU: Hai!   JANA (după o singură piruetă): Dar dumneata n-ai chef…   TEIU: N-am!   JANA: Atunci, hai pe balcon, la Pândele…   TEIU (întârziind o clipă cu privirea asupra balconului abia luminat şi simulând un regret): Nu pot! îmi face semn Cristea… Cică, mi s-ar fi dus tinereţea, auzi, şi nu mai sunt receptiv la romanţe. (Se luminează balconul. Cu nelipsita-i muzicuţă, aplecat peste balustradă. Pandele Manu. Şi pentru că se ştie singur – prezenţa Janei va fi pentru el o surpriză -, renunţă la muzicuţă şi reia aceeaşi melodie, ca pentru sine, cu cuvinte.)   PANDELE (cântând): „Ce s-ar face fetele de n-ar fi iubirile…”   JANA: Pandele!   PANDELE: Cânt.   JANA: Am făcut o descoperire, Pandele.   PANDELE: Mare?   JANA: Foarte mare.   PANDELE: Secretă?   JANA: Foarte secretă.   PANDELE (impunându-şi discreţie şi reîncepând să cânte): „Ce s-ar face fetele de n-ar fi iubirile…”   JANA: În cântecul ăsta, Pandele, nu-i vorba numai de ceea ce se înţelege de obicei prin iubire.   PANDELE: Asta-i descoperirea?   JANA: E vorba de toate iubirile!   PANDELE: Nu vorbi!   JANA: Şi de-o iubire… aşa… (uneşte printr-un gest tot ce s-ar putea afla în faţa ei: şi case, şi oameni, şi cer) … o iubire pentru tot, înţelegi?   PANDELE (reluând melodia): „Ce s-ar face fetele de n-ar fi… (se întrerupe şi nuanţează în noua accepţie <iubirile>?”   JANA: Vezi?   PANDELE: „Ar muri ca frunzele, toamna când cad brumele…” Văd!

NATA: Dar nu oricum, ci prin el însuşi.   MARIA: Nu-i meritul tău!   NATA: De la mine a învăţat acel „eu pot, eu vreau, eu trebuie!” şi, în afara ambiţiei mele, tot acest „eu” n-ar fi existat niciodată!   MARIA: Şi de ce ai făcut-o? Din altruism?   NATA: Nuuu… (Ironică şi, fără voia ei, sinceră.) Pentru că sunt egoistă, pentru că îmi vreau realizate micile mele vanităţi şi, în general, toată filosofia mea încape în trei cuvinte: „e dreptul meu” sau, şi mai simplu, „mi se cuvine”. Aici voiai să ajungi?   MARIA: Încep să înţeleg de ce ai fi vrut ca Radu să plece încă în noaptea asta, cu primul tren, şi de ce toată discuţia aceea ciudată cu Teiu…   NATA: Ar fi putut să-l oprească.   MARIA: Probabil că asta şi urmăreai. Încercând să-l oprească, l-ar fi provocat, i-ar fi rănit orgoliul… şi poate, abia atunci ar fi plecat!   NATA: Aş putea să-ţi amintesc că la 60 de atmosfere am rupt eu însămi biletele. La asta ce-mi răspunzi? (Pentru că o vede pe Jana apropiindu-se.) Sau poate îmi răspunzi dumneata? De ce le-am rupt?   JANA: Ţi-ai dat probabil seama c-ai făcut o greşeală. Acest om e îndrăgostit de foraj. Şi sonda aceasta înseamnă, pentru el. ani de muncă, de căutări…   NATA: Uneori pari mai puţin naivă.   JANA: Şi-ai mai înţeles că acesta ţi-e singurul drum: să-l împingi spre risc, să se opună intervenţiei…   NATA (imprudent): … şi lui Teiu, lui Cristea, tuturor! Pentru că e dreptul lui! Condiţia realizării sale! (Regretând.) Presiunea se mai poate stabiliza.   JANA: Nu, nici dumneata nu mai crezi.   NATA: Atunci, cum? Îţi închipui că vreau să-l fac răspunzător de o eventuală erupţie?   JANA: Nu, pe erupţie n-ai contat niciodată. Ştiai foarte bine că la o anumită presiune noi tot vom interveni. Dar îndemnându-l să nu accepte intervenţia, îţi rămânea speranţa că, la un moment dat, trecând peste hotărârea lui, îl vom rupe de noi, îl vom pierde, îl vom urca în tren.   NATA: N-ai decât să te duci să-i informezi pe Teiu, pe Cristea!   JANA: Ei te cunosc mai de mult şi mai bine…   NATA: Şi chiar dacă ar fi aşa! Chiar dacă ar fi fost un calcul… a fost un calcul exact! Radu nu va interveni!   FLORICEL: Orele 2.15! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 81 de atmosfere! (În partea opusă a scenei, eventual în biroul lui Teiu, un reflector surprinde discuţia dintre Teiu şi Cristea.)   CRISTEA: Cam amâni, Teiule! Nu-mi place că amâni!   TEIU: şi ce-ai vrea? Să trec „peste” Andone?   CRISTEA: La nevoie, şi „peste”.   TEIU: O să-şi închipuie că am făcut-o pentru liniştea mea. Pentru că o intervenţie la 80-85 ar fi mai puţin periculoasă decât în ultima clipă? Şi, în sfârşit, pentru că echipa e condusă de un fricos… De Teiu!   CRISTEA: Şi dacă ar conduce-o altcineva?   TEIU: „Dacă” nu schimbă nimic! Fără „dacă”!   CRISTEA: La 85, echipa ar fi fost altă dată „acolo”.   TEIU: Va fi şi azi. Nici o grijă!   CRISTEA: Şi la 2.15, ai auzit, ajunsese la 81…   TEIU: Ajunsese! Da! Ştiu! Şi a continuat să crească! Ştiu şi asta! Dar avem datoria să mai încercăm, să-i mai vorbim.   CRISTEA: Dac-ar fi condus-o altcineva, te-ai fi aprins mai puţin…   TEIU: Asta nu-i un motiv…   CRISTEA: Şi i-ai fi vorbit mai uşor… Mai limpede!   TEIU: Ce vrei să spui?   CRISTEA: Ce-ai auzit! Româneşte: s-o conducă altcineva!   TEIU: Dar n-a fost intervenţie la care să nu fi fost „acolo”…   CRISTEA: Ai fi mai nimerit, de data asta, „aici”.   TEIU: Eu răspund de intervenţie! Eu hotărăsc!   CRISTEA: Asta ar fi al doilea motiv: dac-ar conduce-o altul, ai răspunde mai mult… Ai trece mai curând „peste”… Ai hotărî mai uşor!   TEIU: Şi cine s-o conducă?   JANA (care s-a apropiat între timp): Nu-i o problemă, cine! Cristea are dreptate!   CRISTEA: Tu nu te amesteca, Mincule!   JANA: E dreptul meu să mă amestec! E metoda mea şi nimeni n-o cunoaşte ca mine!   CRISTEA: Asta-i altă problemă…   JANA: E aceeaşi, nea Cristea!   CRISTEA: Dar e mai grea. Să răspundă mai marii!   JANA: Dar dacă dumneata ai fi cel mai mare – şi ai fi director, ministru – şi eu ţi-aş telefona că la noi situaţia e aşa şi aşa… ce-ar hotărî ministrul?   CRISTEA (neacomodându-se dintr-o dată cu noua calitate): Ar întreba mai întâi: care e părerea lui Teiu? Că nu se poate, trebuie să aibă şi el o părere!   JANA: Teiu n-o să accepte, tovarăşe ministru. Sunt fiica lui. Nu-l întrebaţi pe Teiu.   CRISTEA: Atunci, să-ntrebăm pe altul. Cine mai e pe-acolo?   JANA: Ar fi tovarăşul Cristea, comunist, om în vârstă.   CRISTEA (flatat): Atunci, vorbiţi cu Cristea! Să vă judece el.   JANA: Dar e o problemă specială, tovarăşe ministru!   CRISTEA: Cum adică… specială?   JANA: Pentru prima oară în petrol, o fată vă cere permisiunea să conducă echipa de intervenţie.   CRISTEA: E vorba chiar de tine?   JANA: De mine.   CRISTEA: De când te ştiu, Mincule, ai făcut greutăţi ministerului!   JANA: Dar sunt inginer, tovarăşe ministru! Şi intervenţia se face după un sistem al meu. după o metodă proprie.   CRISTEA (prins între Jana şi Teiu): Tu ce zici, Teiule?   TEIU: Nu zic nimic.   JANA (ministrului): E dreptul meu!   CRISTEA (mai departe, lui Teiu): Zice că-i dreptul ei!   JANA: Şi ar fi o nedreptate…   CRISTEA: Auzi, zice că e o nedreptate. Ce să-i răspund, Teiule? (Şi pentru că Teiu ridică din umeri, traducând.) Zice să-ţi răspund c-au mai rămas câteva… (Apoi, din nou lui Teiu, cu toată autoritatea ministrului.) Dar trebuie lichidate şi ele, Teiule! Asta nu-i un răspuns! (Şi-apoi, decisiv.) Notează! Ordin de zi: azi, 11 iunie, pentru prima oară în istoria petrolului…   TEIU (ultim protest): Tovarăşe ministru, gândiţi-vă…   CRISTEA: Dacă tovarăşul Cristea acceptă să lucreze sub conducerea ei, se aprobă! Semnat, ministru – Cristea. (Şi pentru că s-a apropiat şi Pandele.) A doua semnătură, adjunctul meu, Pandele!   TEIU: S-a înţeles, tovarăşe ministru!   CRISTEA: Şi spuneţi-i lui Cristea să plece îndată la sondă! Pandele să-l urmeze! (Apoi Janei) Şi nici şefa echipei să nu mai piardă vreme!   PANDELE (ca la o presimţire): Tovarăşe Cristea! Ne descurcăm singuri! Poate că n-ar fi nevoie…   CRISTEA: E dreptul ei. Pandele! Ea a găsit soluţia!   PANDELE: Dar o fată, acolo, e pentru prima oară…   CRISTEA: Fiecare lucru s-a întâmplat cândva prima oară.   PÂNDELE (lui Teiu): Măcar azi să mai fi fost dumneata. O singură dată. O zi.   TEIU: A zis ministrul că-s cam bătrân. Pandele…   PANDELE: Şi nu vei mai fi niciodată „acolo”?   TEIU: …şi c-ar fi nevoie de cineva şi „aici”… De cineva care a mai fost de multe ori „acolo”.   PANDELE: N-o opreşti?   TEIU: Dacă-mi dai voie să-i spun că tu mi-ai cerut-o… şi c-am oprit-o în numele tău… (Şi pentru că Pândele nu acceptă.) Hai, du-te… (Şi ca o încurajare.) „Ce s-ar face fetele…” (În timp ce Pândele şi Cristea dispar, un reflector ni-i readuce pentru câteva clipe pe Radu, revenind de la sondă, şi Nata.)   RADU: Îi văd, îi aud vorbind, şi nu pot înţelege de ce numai eu sunt neliniştit.   NATA: Toţi sunt… Nu toţi arată!   RADU: Şi dacă în realitate sunt siguri de ei şi nu se tem de nimeni şi nimic?   NATA: Ar fi puţin naiv… În cazul unei eventuale erupţii, responsabilitatea şi riscul rămân în primul rând ale lor!   RADU: La asta nu m-am gândit. Şi poate n-ar fi trebuit să mi-o spui… Nu trebuia s-o ştiu! (În colţul opus, continuă discuţia dintre Jana fi Teiu.)   TEIU (Janei, pregătită să plece): Nu pleca! Mai rămâi…   JANA: Când te rugam şi eu în urmă cu ani, nici nu voiai să auzi. Şi te răsteai la mine (imitându-l, probabil): „Noaptea asta, Mincule, mai am puţină treabă!”   TEIU: Şi, vezi să fii atentă!   JANA (cu înţelegere): S-au inversat rolurile…   TEIU: Şi când ai să ajungi la baraca de intervenţie, să suni de trei ori… Să ştiu c-ai ajuns.   JANA: Am să sun.   TEIU: Şi să-ţi aminteşti că odată, înaintea unei intervenţii, mi-ai scris aşa, o lozincă: „Eroismul înseamnă dăruirea vieţii pe parcursul unei întregi vieţi…”   JANA: Şi dumneata mi-ai spus, la plecare, că uneori oamenii îşi pot trăi viaţa într-o singură clipă.   TEIU: Asta a fost aşa… ca să râdem.   JANA: Şi din prag te-ai mai întors o dată.   TEIU: Asta a fost atunci, când ai plâns.   JANA: Şi m-ai tras de urechi (imitându-l): „De ce eşti copil, Jana Mincu? Cine n-ar voi să trăiască 1000 de ani? Şi să trăiască cu adevărat… şi să trăiască puţin, cât de puţin, chiar şi atunci când nu va mai fi? …”   FLORICEL: Orele 2.30! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 85 de atmosfere! (Jana va dispărea odată cu Floricel, nu mai înainte de a-l privi lung pe Radu, care s-a apropiat de Teiu.)   RADU: Presiunea a trecut şi de 85.   TEIU (simţindu-i agitaţia): Da, s-ar părea că a trecut!   RADU: Pentru dumneata, poate şi pentru alţii, amânarea intervenţiei ar fi legată de un risc.   TEIU: Şi-atunci? Ce-ai hotărât?   RADU: S-ar cuveni poate să renunţ la dreptul de a hotărî.   TEIU: Nu. Nici asta n-ai fi în stare. Nu eşti omu’ să renunţi! Şi nu e un simplu drept! Răspunzi pentru sondă!   RADU: Şi totuşi, nu mă pot hotărî! Taie-mă, spânzură-mă, dă-mă în judecată, intentează-mi proces!   TEIU: Nu un proces… Sau, nu unul obişnuit! Pentru că, de data asta, rechizitoriul va anticipa crima!   RADU: Dar e absurd. Acest Radu Andone, pe care dumneata vrei să-l judeci, a aplicat primul un nou sistem de foraj* a străbătut nesfârşite straturi de mame şi argile, a învins brecia…   TEIU: Nu, n-am învins-o cu totul.   RADU: Şi a avut doar neşansa ca. în ultimul moment, în mult aşteptata zi a primului său mare succes şi a festivităţii, să constate apariţia unor presiuni interioare!   TEIU: De aici şi începe rechizitoriul: s-a ajuns la 85 de atmosfere, şi asta la o coloană la care se ştie absolut precis că va ceda înainte de 100.   RADU: Dar presiunea se mai poate stabiliza. Chiar şi acum, în această clipă. S-ar putea să fie un fenomen limitat. Să intrăm în extracţie normală!   TEIU: E la fel de posibil şi contrariul: să crească!   RADU: Şi atunci?   TEIU: Eşti dator să alegi între cele două variante.   RADU: Ştiu: omorârea deliberată a sondei…   TEIU: Dar, omorârea înseamnă în acelaşi timp şi evitarea erupţiei, evitarea neprevăzutului.   RADU: Pentru mine echivalează ou o înfrângere: sistemul de foraj al lui Radu Andone s-ar dovedi prin aceasta falimentar! Ideile mele – se va spune – n-au dus la nimic! Înfrângere! Eşec!   TEIU: Un eşec temporar. După sistemul Janei. în două săptămâni intrăm în normal. Totul va fi în ordine.   RADU: Eu însă vreau să-mi joc cartea până în ultima clipă!   MARIA: Dar gândeşte-te, Radule!   RADU (Măriei): M-am gândit. Şi mă gândesc de mult. De pe vremea când mă invitai la serbările de sfârşit de an – tu ştii că n-am lipsit niciodată – şi aşteptam ca profesoara de muzică Maria Andone să treacă la pian, şi mă gândeam, ascultându-te, cât de mult te-a mistuit şi pe tine cândva, o pasiune, dacă ani la rând, în numele ei, ai continuat să-ţi rupi din orele de somn ore de repetiţii şi să transformi – în vis cel puţin – micile voastre festivităţi în marile tale recitaluri. Şi eram singurul om, care la sfârşit nu te aplaudam niciodată.   MARIA (disperată): Nu m-ai aplaudat?   RADU: Şi te compătimeam că ţi-a lipsit curajul de a fi perseverat, curajul marii verificări, curajul Ozanei!   MARIA: Radule…   RADU: De asta am tot amânat! De asta nici acum nu pot hotărî! Nu pot! Şi vreau verificarea! Cu orice risc! Până în ultima clipă! Singura care-mi poate spune cine sunt, cât pot şi ce merit…   TEIU: Dar am trecut de 85. Ne apropiem de 90. Şi asta, la o sondă la care, îţi repet, nu avem certitudinea că va rezista până la 100 şi unde nu-i vorba de succesul sau insuccesul unui recital. Alege!   RADU: De ce mi-ai spus să aleg?   TEIU: Nici într-un caz pentru a te speria. Erupţia, oricum, va fi prevenită. La primul simptom eruptiv, noi tot vom interveni. Dar amânând până în ultima clipă, dumneata ai acceptat totuşi un anumit risc: al întâmplării, al accidentului, al neprevăzutului. Şi aceasta, în numele unei aşa-zise afirmări a personalităţii umane, în numele orgoliului care ti se vrea satisfăcut. Al unei coroane de lauri! Alege! E ultima clipă când mai poţi să alegi!   MARIA: Poate am greşit şi noi, Radule? Poate am trecut prin viaţă prea uşor? Poate ar trebui să ne oprim o clipă şi să privim în urmă? (Se aude sunând de trei ori telefonul şi, pentru câteva clipe, apare imaginea Janei, de undeva, de foarte departe.)   TEIU (ca pentru sine): A ajuns la baracă… Ai grijă, Jana! Mi-ai promis.   JANA: „Cine n-ar voi să trăiască 1000 de ani? Şi să trăiască cu adevărat… şi să trăiască puţin, cât de puţin, chiar şi atunci când nu va mai fi? …” (Imaginea Janei dispare.)   RADU (lui Teiu): De ce mi-ai spus să aleg?   TEIU: M-ai întrebat cândva, ce înseamnă „cu” şi „fără” Radu Andone.   FLORICEL: Orele 3.00. Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 93 de atmosfere.   CORTINA.

TABLOUL 3   În limitele aceluiaşi context scenografie (deci, fără o schimbare propriu-zisă a decorului) – un mic laborator foto, cu un aparat măritor, tăvi pentru developări şi fixaj, obişnuita lumină roşie, folosită pentru copierea imaginilor, umbre mari pe pereţi şi, mai ales o muzică modernă, ritmată, parvenind de undeva, de departe. Ranet – în faţa aparatului de mărit. Tocmai intrând în scenă şi încercând să descifreze un bilet – Ştefan.   ŞTFFAN (citind biletul): „Laboratorul foto e la etajul 1 al casei de cultură. La parter va fi dans. Fă-te că nu observi. Întreabă de Ranet…” (Împăturind biletul.) Iubitul meu Ranet – de care sunt rugat să întreb – se află în această clipă aici. (Ostentativ.) Era să nu te observ!   RANET: Închide uşa mai repede şi fii mai puţin spiritual!   ŞTEFAN: N-am făcui decât să mă conformez indicaţiilor cuprinse în bilet. (Pauză.) Cât mai aştept?   RANET: Eu te aştept de la 7 şi este aproape 9.   ŞTEFAN: Înseamnă că ai avut de lucrat un milion de fotografii şi că-ţi displace dansul, dacă între timp, fireşte, ai reuşit să înveţi… Eu însă prefer parterul (sens: sala de jos) şi restul. Drept pentru care îţi mai acord un minut, din care au şi trecut 25 de secunde.   RANET: Bine. Mai aştept 35.   ŞTEFAN: Şi pe urmă?   RANET: Ai să te faci mai bun.   ŞTEFAN: Mă îndoiesc. (Provocându-l din nou.) Apropo! Ce se întâmplă dacă aprind lumina?   RANET: Mă pregăteam să te rog.   ŞTEFAN: Atunci n-o mai aprind. Dacă nu te incomodează şi nu-ţi voalează toate mizeriile astea, îmi este indiferent.   RANET (o aprinde el): Când ai plecat de la şcoală?   ŞTEFAN (realizând schimbarea de ton) Adică, „scurt pe doi…”   RANET: Cât se poate de scurt, ai ghicit.   ŞTEFAN: Am plecat când am avut chef. (Stinge lumina.)   RANET: Ora mai exact…   ŞTEFAN: La orele 19.04 minute şi 25 de secunde ieşeam pe uşa cabinet de sonorizare-lumini. La 19.06 şi 53 de secunde mă aflam la portar, cu care am discutat alte 45 de secunde şi 3 zecimi, despre fumat şi femei, ca pericol social. Şi, în general, dacă-ţi închipui că am de gând să te iau în serios, ori să mă sperii de mutra ta încruntată, te-nşeli.   RANET: Îţi scriam în bilet de Cristina.   ŞTEFAN: Ei, aşa începe să-mi placă: ăsta sunt, asta vreau, cât ar trebui să mă coste… Teatrul, cum zice colega noastră. Fana Ifrim, este foarte bun, deşi nu întotdeauna… la teatru.   RANET: Plus acele situaţii speciale, când simţim nevoia subită de a improviza. Ne amintim că avem o piesă a noastră, trăită… un îndepărtat 4 septembrie…   ŞTEFAN: Cu alte cuvinte, ai fost în sală şi în timpul discuţiei cu Fana! Şi m-am uitat doar să văd… Lucrezi îndeajuns de discret…   RANET: Iar alteori, pentru reuşita deplină a scenei, o amestecăm pe Ofelia, Julieta, Desdemona…   ŞTEFAN: Fără Desdemona; nu e în repertoriu.   RANET: Continuu să aştept un răspuns… (Agresiv.) Şi-ai să răspunzi!   ŞTEFAN: Nu înainte de a şti ce te-a supărat cel mai mult: că mi-am bătut joc de anticipaţia ta, cu peste 15 ani… Sau că m-am străduit să explic unei neştiutoare… cum se aprind reflectoarele?   RANET: Uiţi că am fost în sală şi eu?!   ŞTEFAN: Nu uit deloc, dimpotrivă. Parcă te văd şi acum înaintând prudent spre Cristina şi abia aşteptând să-i vorbeşti.   RANET: Să te previn!   ŞTEFAN: Şi retrăgându-te demn, în timp ce eu încercam s-o conving că n-are nici un sens să urce în cabină…   RANET: Ce n-are sens?   ŞTEFAN: Să urce atât de încet… (Pauză pentru savurarea efectului şi, brusc.) Te-am mai văzut, de altfel, şi când părăseai curtea liceului, lăsându-mi acest plăcut bileţel. (Îl agită din nou.) Chiar i-am şi spus Cristinei, cu care mă aflam pe acoperiş, tocmai îşi pusese costumul de baie: „Iubitul nostru Ranet, dobitocul, iar mi-a lăsat un roman”. Şi ea a râs cu lacrimi.   RANET: Iubit sau dobitoc? Aminteşte-ţi exact.   ŞTEFAN: 50-50. Apoi, am lăsat-o să creadă că tu ne-ai închis în cabină; mărinimos, ţi-am luat tot eu apărarea.   RANET: Ca s-o convingi mai mult!   ŞTEFAN: Evident. Iar între timp, fiindcă tot se înnourase şi se făcuse răcoare, am reflectat, împreună, asupra succeselor biologiei moderne şi am jurat să ne călugărim. Asta între 18,39 şi 19,04 minute…   RANET: Şi după orele 19?   ŞTEFAN: Ne-am repauzat pe o bancă, în parc, dacă cunoşti această noţiune, repaus; iar ne-am plimbat, iar ne-am repauzat… Şi, în sfârşit, am condus-o acasă, unde intrând în sânul familiei…   RANET: Totul ca de obicei!   ŞTEFAN: Nu, de aici începe schimbarea… L-am cunoscut pe Horaţiu Iovan, scriitorul, pe care l-am rugat să nu-i dea voie Cristinei să se mărite cu nimeni şi s-o rezerve colegului meu Geo Ranet…   RANET (o scurta palmă).   ŞTEFAN (încercând să nu dea importantă): Din simpatie, sper…   RANET: 49 la sută… şi, ca să-ţi amintesc că m-am săturat de măgării – alte 51.   ŞTEFAN: Măgării sunt biletele tale şi palmele!   RANET: De mâine – punct! Predai cheia cabinei, cu o foaie explicativă!   ŞTEFAN: Scriu şi pe tablă, în clasă: „Nu vă apropiaţi de Cristina, pericol de moarte. Ranet”   RANET: Inclusiv povestea cu reflectorul albastru, uşa veşnic închisă, iubirea fulgerătoare. Şi n-o amesteca pe Cristina… Ce nu scrii tu – scriu eu.   ŞTEFAN: Suntem de 11 ani împreună, Ranet. Nu m-am speriat niciodată. Şi ar fi fost mult mai cinstit să-mi explici că-ţi place individa, şi gata, că i-ai făcut fotografii în 115 poziţii, poftim, că ai întreprins cheltuieli şi că dreptul primului venit se respectă.   RANET: Poate mai iei o palmă.   ŞTEFAN: Pentru autorul unei anticipaţii, „literat cu maniere”, mi se pare cam mult, ca să nu spun vulgar… Fana ar fi fost de-a dreptul şocată, ar fi renunţat şi la rol… Dar tu preferi să afli, probabil, de ce m-am legat de Cristina. (Şi răspunzând tot el.) Din plictiseală. Ce zici?   RANET: Nu m-ar mira deloc.   ŞTEFAN: Şi din dezinteres… Pentru că tatăl ei are magnetofon şi maşină… Iar Cristina – are „10” pe flanc la romană şi ai putea să-mi facă lucrarea… Stai, să-mi notez ideea!   RANET: Asta începe să-ţi semene.   ŞTEFAN (notând): Aşa. A se vorbi cu Cristina. (Lui Ranet.) Dacă-mi face lucrarea, scap de corigenţă…   RANET: Ai calculat perfect.   ŞTEFAN: N-am calculat; dar din discuţii se nasc totdeauna idei. (Continuând să noteze.) A se telefona imediat. (Din nou lui Ranet.) Îi spun că-i sugestia ta şi că nu te-am apreciat suficient. Eşti un tezaur, Ranet!   RANET: Eu zic să te astâmperi şi să înţepeneşti pe un scaun.   ŞTEFAN: Ultimatum?   RANET: Până nu-mi ies din fire!   ŞTEFAN: Ei, nu vorbi… (Se îndreaptă spre uşă.)   RANET: Şi nu pune mina pe clanţă! (Îi taie drumul.) Pentru că tu l-ai cunoscut până astăzi doar pe „iubitul Ranet, dobitocul”, elevul serios şi lăudat de profesori… Şi ţi-ai bătut joc: că aş fi „un mălai mare – patent”, care şi-a sărutat doar părinţii şi de două ori o mătuşă, şi aş mai fi „un naiv cu brevet” ori cu „jurnal”, cum spuneai, pentru că am simţit nevoia, într-adevăr, să am un jurnal în care să-mi notez ceea ce cred eu de cuviinţă. Şi îmi notez. (Gest spre jurnalul care se află undeva, pe o masă; apoi provocator.) N-ai decât să mi-l furi într-o zi, să-l citeşti! Şi poate vei înţelege, citindu-l, că tu n-ai cunoscut până azi, decât o jumătate din mine, cea care rabdă insultele. Dar mai există şi a doua, un al doilea Ranet, care nu mai trece nimic cu vederea…   ŞTEFAN (preluând): Comunică tot dirigintei, convoacă adunări, organizează discuţii…   RANET: Nici o grijă – am să organizez!   ŞTEFAN: Cere cele mai aspre sancţiuni…   RANET: Am să le cer. Cât se poate de aspre.   ŞTEFAN: Şi vei scrie, în sfârşit, încă o piesă: Viitorul al III-lea, în care incriminatul, reeducat prin sancţiune, devine super-fizician atomist. Dar, fă-mi şi mie o favoare, Ranet, una singură. Ultima. Scrie-o la timpul prezent. Şi dă-mi şi mie cuvântul, în piesă, fie chiar la sfârşit, ca să-ţi explic că minţi.   RANET: N-am minţit niciodată.   ŞTEFAN: Minţi din prostie, Ranet. Mult mai periculos decât mine. Pentru că eu mint fără pretenţii, ştiind pur şi simplu că mint… Dar tu minţi calculat. Invoci, de fiecare dată, morala, ca să-ţi poţi ascunde cea mai banală invidie, şi soliciţi sancţiuni ca să scapi de rivali. Şi asta aşa-zis „cu cele mai bune intenţii” convins că minciunile tale ar fi utile cuiva… (Se aude un fluierat de uzină.) Dar a sunat de 11. Nu-ţi mai pierde vremea cu educaţia mea. Eu nu-s recuperabil decât în Viitorul al III-lea. Ţie, în schimb, dacă întârzii, mămica o să-ţi facă scandal. O să-ţi închidă uşa. Hai, du-te acasă, Ranet… Eu sunt mai fericit decât tine.   RANET: Fericit, că ţi se iartă orice!   ŞTEFAN: Fericit, că am două case, Ranet. Patru părinţi, ăsta-i norocul meu! Şi nu mai fă mutra asta. Invidiază-mă, iubitul meu prieten Ranet! Pentru că ăsta-i cel mai mare noroc: să nu ai obligaţii. Să vii acasă oricând. Şi să nu-ţi vină să te mai duci nicăieri… Hai, cară-te, Ranet. Tu eşti un nefericit!   RANET: Cum patru părinţi? Nu mi-ai spus niciodată…   ŞTEFAN: Am minţit şi eu, 11 ani. Diriginta şi şcoala, pe toţi. Pentru că mi-era teamă de invidia voastră. Să nu-mi pierd situaţia, marele meu noroc. Pentru că este un noroc: mama – mă întreabă dacă am nevoie de bani, iar noul ei soţ se conformează şi nu pot să-l refuz… (Ştefan se înclină.) Mersi… Iar mama de-a doua îmi motivează absenţele: „A fost foarte bolnav!”, în timp ce tata, care-i şofer, mereu pe drumuri: Galaţi, Braşov, Sibiu… „Şi ce să-ţi mai aduc, Ştefan? O cravată?” (Conclusiv.) Am de-acum şase cravate. Şi tu numai una, Ranet! Eşti un nefericit!   RANET: Nu trebuia să ascunzi!   ŞTEFAN: Nu trebuia s-o spun nici acum. Sunt convins. Dar am vrut să te bucuri şi tu. Să ne bucurăm împreună, Ranet. Şi-ai merita o palmă, una uşoară, fireşte, în glumă. Dar eu n-am dreptul, sunt puţin prea bogat. Şi-apoi, tu n-ai nici o vină, Ranet, că te-ai culcat, în fiecare seară, între 10 şi 11 şi n-ai avut voie să iei măcar un patru, de leac… Ne deosebim. Ranet… Şi, în plus, nu uita, sunt bogat: am 31 de străzi ale mele, o cabină pe jumătate redută şi multe, multe cuceriri. Ultima e Cristina… Dar fii, te rog, liniştit. O să dureze puţin. Pentru că toate aceste fiinţe sunt exagerat de curioase şi vor să afle cum am ajuns acolo, sus, la cabină. Şi eu le spun: m-a descoperit Gavriliu. Apoi, vorbim de taţi, care mie îmi displac din principiu. Iar dacă mă întreabă „cine-s părinţii tăi?”, le dau cuvântul meu de onoare că sunt fachiri, maharadjahi, campioni de floretă. Când sunt mai multe personaje în scenă – învaţă şi tu de la Fana – întreabă mult mai puţin. (Compătimindu-l din nou.) Nu te pricepi la teatru, Ranet, şi scrii într-una prostii. Dar ai uitat să-mi spui: cui predau cheia cabinei şi foaia explicativă? Hai, spune! Ce-ai amuţit? Nu mai e nevoie s-o scriu? Nu mă pui în discuţia şcolii? Nu mai ceri eliminarea? Parcă aşa îmi promiteai în bilet… (Şi pentru că Ranet nu răspunde.) Ei, atunci eşti drăguţ. Am să-ţi fac şi eu o favoare. Sau, mai bine, un schimb. Am să renunţ la Cristina. Evident, după teză. Iar tu, drept mulţumire, ai să uiţi toată această discuţie. Ca şi cum nu a fost…   RANET: N-am să uit nici un cuvânt. Transmit totul Cristinei.   ŞTEFAN: Am să spun că am glumit. Că sunt invenţiile tale. Invenţiile unui prost cu jurnal… Un jurnal pe care l-aş tipări cu plăcere la adânci bătrâneţe (îl ia cu atâta dezinvoltură, încât faptul trece neobservat; apoi, în timp ce-l va strecura într-un buzunar, ca pe un preţ al „nepublicării”). Te sfătuiesc să uiţi!   RANET (n-a observat nimic): Am să-i transmit chiar mâine!   ŞTEFAN: Atunci, eşti prost fără nici o scăpare! (Pauză.) Te rog, pentru ultima oară, să uiţi tot ce ţi-am spus.   RANET: De ce să uit? Explică-mi!   ŞTEFAN: Vreau să rămân fericit! Ţi-o las definitiv pe Cristina şi-ţi dau, în plus, şi un sfat. Un sfat hotărâtor, să nu-l uiţi niciodată: iubeşte-o fără jurnal… Urcă şi în turn… Ţi-l cedez. N-am monopol la nimic… Dar iubeşte-o azi! Până nu se mărită cu altul… Pentru că, spre deosebire de Fana, te avertizez. Cristina se mărită cât ai bate din palme. Şi e păcat. Iar eu rămân cu Fana, o reeduc, întreprind o acţiune obştească. (Ranet, o nouă palmă.) Numai că ai întrecut măsura, Ranet. Palma asta, a doua, a fost cu totul în plus. Eu îţi vorbeam de Fana şi tu n-ai înţeles nici măcar de cine-ţi vorbeam… Nefericit ce eşti! Urs! Troglodit! Infirm!

Douăsprezece scaune           CUPRINS:           Partea întâi – „LEUL DIN STARGOROD” 3           CAPITOLUL I. BEZENCIUK ŞI „NIMFELE” 4           CAPITOLUL II. MADAME PETUHOVA ÎŞI DĂ OBŞTESCUL SFÂRŞIT 15           CAPITOLUL III. CODICELE PĂCĂTOSULUI 25           CAPITOLUL IV. MUZA CĂLĂTORIILOR ÎNDEPĂRTATE 33           CAPITOLUL V. UN MARE MAESTRU AL COMBINAŢIILOR 39           CAPITOLUL VI. REFLEXELE BRILIANTELOR 49           CAPITOLUL VII. URMELE „TITANICULUI” 56           CAPITOLUL VIII. HOŢUL CANDID 62           CAPITOLUL IX. UNDE SUNT PLETELE DUMITALE? 76           CAPITOLUL X. LĂCĂTUŞUL, PAPAGALUL ŞI GHICITOAREA 86           CAPITOLUL XI. REPERTORIUL ALFABETIC „OGLINDA VIEŢII” 100           CAPITOLUL XII. O FEMEIE TORIDĂ – AŞA CUM VISEAZĂ POEŢII 115           CAPITOLUL XIII. RESPIRĂ MAI ADÂNC: EŞTI EMOŢIONATĂ! 130           CAPITOLUL XIV. UNIUNEA „SPADA ŞI PLUGUL” 150           Partea a doua – LA MOSCOVA 166           CAPITOLUL XV. ÎN MIJLOCUL UNUI OCEAN DE SCAUNE 167           CAPITOLUL XVI. CĂMINUL „CĂLUGĂRUL BERTHOLD SCHWARTZ” 170           CAPITOLUL XVII. CETĂŢENI, RESPECTAŢI SOMIERELE! 180           CAPITOLUL XVIII. MUZEUL DE MOBILĂ 188           CAPITOLUL XIX. VOT ÎN STIL EUROPEAN 200           CAPITOLUL XX. DE LA SEVILLA LA GRENADA 212           CAPITOLUL XXI. RĂFUIALA 227           CAPITOLUL XXII. CANIBALA ELLOCIKA 241           CAPITOLUL XXIII. AVESSALOM VLADIMIROVICI IZNURENKOV 252           CAPITOLUL XXIV. CLUBUL AUTOMOBILIŞTILOR 265           CAPITOLUL XXV. CONVORBIREA CU INGINERUL GOL 275           CAPITOLUL XXVI. DOUĂ VIZITE 284           CAPITOLUL XXVII. MIRACULOSUL COŞ PENTRU PUŞCĂRIE 291           CAPITOLUL XXVIII. PUICUŢA ŞI COCOŞELUL DIN PACIFIC 301           CAPITOLUL XXIX. AUTORUL „GAVRILIADEI” 313           CAPITOLUL XXX. LA TEATRUL „COLUMB” 322           Partea a treia – COMOARĂ DOAMNEI PETUHOVA 337           CAPITOLUL XXXI. O NOAPTE FEERICĂ PE VOLGA 339           CAPITOLUL XXXII. PERECHEA SUSPECTĂ 350           CAPITOLUL XXXIII. IZGONIREA DIN RAI 359           CAPITOLUL XXXIV. CONGRESUL INTERPLANETAR DE ŞAH 367           CAPITOLUL XXXV. ŞI ALŢII 386           CAPITOLUL XXXVI. VEDERE SPRE BĂLTOACA DE MALAHIT 392           CAPITOLUL XXXVII. CAPUL VERDE 404           CAPITOLUL XXXVIII. ÎN ÎMPĂRĂŢIA NORILOR 415           CAPITOLUL XXXIX. CUTREMURUL 425           CAPITOLUL XL. COMOARA 441                 Partea întâi – „LEUL DIN STARGOROD”           CAPITOLUL I. BEZENCIUK ŞI „NIMFELE”           În oraşul X, capitală de judeţ, erau atât de multe frizerii şi întreprinderi de pompe funebre, încât ai fi putut crede că locuitorii acestui oraş se nasc ca să se bărbierească, să se tundă, să-şi facă o frecţie şi, îndată după asta, să moară. În realitate însă, în oraşul X, capitală de judeţ, oamenii se năşteau, se bărbiereau şi mureau destul de rar. Oraşul ducea o viaţă cât se poate de liniştită. Serile de primăvară erau încântătoare, noroiul lucea în lumina lunii ca antracitul şi toţi tinerii din oraş erau atât de îndrăgostiţi de secretară comitetului sindical al lucrătorilor din întreprinderile comunale, încât acest lucru o împiedica să strângă cotizaţiile.           Problemele dragostei şi ale morţii nu-l frământau pe Ippolit Matveevici Vorobianinov, deşi, prin însăşi natura serviciului său, el se ocupa de aceste probleme în fiecare zi de la nouă dimineaţa până la cinci după-amiază, cu o întrerupere de jumătate de oră pentru dejun.           Dimineaţa, după ce-şi bea porţia de lapte fierbinte, pe care i-o servea Klavdia Ivanovna într-un pahar de sticlă mată cu ape, ieşea din căsuţa lor cam întunecoasă pe strada Tovarăşul Gubernski, o stradă largă, scăldată în minunata lumină a primăverii. Era strada cea mai plăcută din câte s-au întâlnit vreodată în oraşele de provincie. Pe stânga, în dosul unor geamuri verzui şi tulburi, sclipeau sicriele argintii ale întreprinderii de pompe funebre „Nimfa”. Pe dreapta, îndărătul unor ferestre mici, cu chitul căzut, se îngrămădeau mohorâte coşciugele de stejar, prăfuite şi serbede, ale meşterului Bezenciuk. Apoi venea prăvălia meşterului coafor „Pierre şi Constantin”, care oferea clientelei sale „manichiură îngrijită” şi „ondulation la domiciliu”. Urma un hotel cu o frizerie, iar mai încolo, pe un maidan, se vedea un viţel rozaliu care lingea cu gingăşie o firmă ruginită, prinsă de o poartă stingheră, cu următorul text:           POMPE FUNEBRE.           Poftiţi, vă rog!           Deşi aceste întreprinderi erau numeroase, clientela lor era destul de redusă. „Poftiţi, vă rog” dăduse faliment cu trei ani înainte ca Ippolit Matveevici să se fi stabilit în oraşul X, iar meşterul Bezenciuk bea rachiu cu nemiluita şi încercase chiar o dată să amaneteze la muntele de pietate cel mai bun coşciug al său, un coşciug de vitrină.           În oraşul X, oamenii mureau rar şi Ippolit Matveevici ştia acest lucru mai bine decât oricine, fiindcă avea slujbă la oficiul stării civile, unde era însărcinat cu înregistrarea deceselor şi a căsătoriilor.           Masa la care lucra Ippolit Matveevici semăna cu o veche lespede de mormânt. Colţul ei din stânga era ros de şobolani. Picioruşele-i şubrede se clătinau sub povara registrelor groase, de culoarea tutunului, din care puteai afla toate datele privitoare la originea locuitorilor din oraşul X şi la arborii genealogici crescuţi pe acest pământ sărăcăcios de provincie.           În ziua de vineri 15 aprilie 1927, Ippolit Matveevici se trezi că de obicei la ora şapte şi jumătate şi îşi puse numaidecât pe nas pince-nez-ul de modă veche, cu arc de aur. Nu purta ochelari. Într-o zi, ajungând la convingerea că nu-i sănătos să porţi pince-nez, Ippolit Matveevici se dusese la optician şi-şi cumpărase o pereche de ochelari fără ramă, cu braţe aurite.           Lui îi plăcuseră ochelarii, dar nevastă-sa – lucrurile acestea se petrecuseră cu puţin înainte de moartea ei – găsise că aceşti ochelari îl fac să semene leit cu Miliukov2, aşa încât Ippolit Matveevici se văzu nevoit să-i dăruiască portarului. Deşi nu era miop, portarul se învăţase cu ochelarii şi-i purta bucuros.           — Bonjour! Se salută afectat Ippolit Matveevici pe sine însuşi, dându-se jos din pat. Acest Bonjour dovedea că Ippolit Matveevici se sculase bine dispus. Când îşi spunea dimineaţa Gut Morgen, însemna de obicei că ficatul îşi face de cap, că cincizeci şi doi de ani nu e o glumă şi că afară vremea e cam umedă.           Vorobianinov îşi vârî picioarele uscăţive în nişte pantaloni de gală, cumpăraţi încă înainte de război, îşi legă pantalonii în dreptul gleznelor cu şireturi şi apoi se încălţă cu nişte cizme scurte şi moi, cu botul pătrat şi strâmt. Cinci minute după asta Ippolit Matveevici se fandosea într-o vestă de culoarea lunii, presărată cu mici steluţe argintii şi într-o haină scurtă de lustrină „şanjantă”. După ce-şi scutură de pe părul său cărunt picurii ca de rouă rămaşi de la spălat, Ippolit Matveevici mişcă fioros din mustăţi, îşi pipăi nehotărât bărbia cam aspră, îşi perie părul ca de aluminiu, tuns scurt şi, zâmbind politicos, ieşi înaintea Klavdiei Ivanovna, soacră-sa, care tocmai intră în odaie.           — Eppole-et, rosti ea cu un glas ca de tunet, am avut un coşmar azi-noapte.           Cuvântul „coşmar” fu rostit cu accent franţuzesc.           Ippolit Matveevici se uită la soacră-sa de la înălţimea celor o sută optzeci şi cinci de centimetri pe care îi măsura şi de la care îi venea uşor şi la îndemână s-o trateze cu oarecare dispreţ.           Klavdia Ivanovna continuă:           — Am visat-o pe răposata Marie, cu părul despletit şi cu cordon de aur.           Klavdia Ivanovna avea un glas ce semăna leit cu o bubuitură de tun şi făcea să tremure lampa de tuci cu ţurţurii ei de cristal prăfuiţi şi cu bilele-i cu alice.           — Sunt foarte neliniştită. Mi-e teamă să nu se întâmple ceva. Ultimele cuvinte fură rostite cu atâta putere, încât cadrilaterul de păr de pe tigva lui Ippolit Matveevici se făcu vâlvoi. Vorobianinov arboră o mutră acră şi rosti silabisind cuvintele:           — N-o să se întâmple nimic, maman. Apa s-a plătit?           Află că nu s-a plătit. Nici galoşii nu erau spălaţi. Ippolit Matveevici nu-şi iubea soacra. Klavdia Ivanovna era proastă, iar vârsta ei înaintată nu mai permitea să se spere că ar putea să se deştepte vreodată. Era de o zgârcenie nemaipomenită şi numai sărăcia lui Ippolit Matveevici împiedica această pornire să se dezlănţuie din plin. Avea un glas atât de puternic şi atât de grav, încât i l-ar fi invidiat până şi Richard Inimă-de-Leu, la al cărui strigăt – precum se ştie – caii se lăsau în genunchi. În afară de asta – lucrul cel mai îngrozitor – Klavdia Ivanovna avea vise în fiecare noapte. Visa fete cu cordoane, cai îmbrăcaţi în valtrapuri cu tiv galben de dragon, portari care cântă la harpă, arhangheli în şube de paznici, umblând noaptea cu toaca în mână, andrele de croşetat care sar singure prin cameră, scoţând nişte sunete supărătoare. Într-un cuvânt, Klavdia Ivanovna era o bătrână puţină la minte. Şi, ca o încununare a tuturor acestor cusururi, îi crescuseră sub nas nişte mustăţi ce aduceau a pămătuf de ras.           Ippolit Matveevici plecă de acasă cam enervat. Sprijinit de uşorul uşii de la intrarea prăvăliei sale părăginite, meşterul Bezenciuk stătea cu braţele încrucişate. Din pricina necontenitelor insuccese în afacerile sale comerciale şi a lungului consum de băuturi încălzitoare, ochii îi erau de un galben violent ca de cotoi şi îi ardeau ca nişte tăciuni nestinşi.           — Avem onoarea să vă salutăm! Strigă el înghiţind cuvintele când îl zări pe Ippolit Matveevici. Bună dimineaţa!           Ippolit Matveevici îl salută cu politeţe scoţându-şi pălăria pătată, din fetru gros.           — Cum se mai simte coana soacră, dacă îmi este îngăduit să întreb?           — Hm-m-m, făcu nedefinit Ippolit Matveevici şi, săltându-şi umerii drepţi, îşi văzu de drum.           — Ei, să-i dea Dumnezeu sănătate, spuse cu amărăciune Bezenciuk. Numai pagube avem, arde-o-ar focul de treabă!           Şi încrucişându-şi braţele la piept, se sprijini din nou de uşor.           La poarta întreprinderii de pompe funebre „Nimfa”, Ippolit Matveevici fu din nou oprit.           Proprietarii „Nimfei” erau în număr de trei. Ei îl salutară toţi deodată şi-l întrebară în cor de sănătatea soacrei sale.           — E bine, bine, răspunse Ippolit Matveevici, ce să aibă! Azi-noapte a visat o fată de aur cu părul despletit.           Cele trei „nimfe” se uitară unul la altul şi scoaseră un oftat adânc.           Toate aceste întâlniri îl întârziară pe Ippolit Matveevici şi, contrar obiceiului, sosi la slujbă când ceasul atârnat deasupra lozincii „Ai terminat treaba – pleacă!” arăta nouă şi cinci. Film artisitc adaptare a romanului 12 scaune il puteti vedea aici............https://latimp.eu/12-scaune-1971-online-hd-film-rusesc-comedie-subtitrat-romana-ilf-petrov/