Teatru radiofonic

RADU (disperat, poate, că o pierde): Nata! (Un şuierat prelung de locomotivă; la o altă fereastră a aceluiaşi vagon: Maria Andone şi Teiu.)   MARIA: Eu nu văd bine fără ochelari. Cine-i alături de Radu? Cu cine vorbeşte?   TEIU (nu fără subtext): Cu Nata…   MARIA: Dar nu se poate! Nici nu seamănă! (Într-adevăr, Nata are cu totul altă coafură: părul strâns, sau, dimpotrivă, lăsat lung.)3 Nataaa!   NATA (apropiindu-se de ea): Te ascult, Maria Andone.   MARIA: Aproape să nu te recunosc.   NATA (revenind la vechea coafură): Lăsat lung, părul îmi alungeşte faţa.   MARIA: Şi totuşi, acum o oră, pe peron…   NATA (schimbându-şi şi felul de a vorbi): O oră în viaţa unei femei poate fi decisivă.   MARIA: Zâmbeai cu totul altfel.   NATA: Asortat cu coafura.   MARIA: Parcă aţi fi două Nate!   NATA: Ai ghicit! Suntem chiar două. Două surori.   MARIA (pentru că discuţia a căpătat tonul unei glume): Acum eşti din nou Nata, cea pe care o cunosc.   NATA: Cea de-a doua o să încerce să nu vă mai deranjeze.   MARIA: Confuziile sunt de obicei amuzante.   NATA: Cele grave – Radu ar putea să ne confirme – sunt tragice.   RADU (dinafara momentului, solicitând întreruperea retrospectivei): Dar nu înţeleg…   NATA (în timp ce trenul reintră în întuneric): Se întâmplă uneori să întâlneşti un om, să-ţi faci visuri şi să constaţi că te-ai înşelat. Cele două Nate se retrag.   RADU (pe tonul anterior, de data aceasta însă lui Teiu, în locuinţa Natei): Nu! Pe dumneata nu te înţeleg! De ce-ai ţinut să-mi reaminteşti toată această discuţie?   TEIU: Pentru că există o singură Nata şi-i stupid să te minţi! Pentru că dumneata cunoşti adevăratul mobil al acestei festivităţi. Şi pentru că există discuţii care ar trebui să te cutremure!   HORIA: Tovarăşi, îngăduiţi-mi să ridic un pahar în cinstea eminentului specialist Radu Andone, care într-un termen record de numai 53 de zile… (Aplauze, muzică şi respectata tradiţie a ciocnirii paharelor cu sărbătoritul, care, pentru a salva aparenţele, încearcă să pară bine dispus.)   RADU (Janei, ultima care s-a apropiat de el): Vă mulţumesc!   JANA: Numai că n-aş vrea să bem nici pentru eminenţă şi nici pentru recorduri.   RADU: Mă faci curios…   JANA: N-o să râdeţi?   RADU: Promit.   JANA: Pentru prima frază cu care v-aţi început cursul în anul III. (Insistând.) Amintiţi-vă…   RADU: N-am pic de memorie.   JANA (citându-l): „Vă doresc cumplita şi nobila pasiune – pe vremuri îi spuneam splendida nebunie – de a studia forajul la forma epuizantă, de neînţeles în afară, şi de a căuta soluţii şi sisteme noi, chiar şi acolo unde, în mod logic, n-ar mai părea să fie.”   RADU: Mi se pare că stăteai în rândul I, chiar lângă margine… (Îşi apropie paharul ca pentru a ciocni.)   JANA (întârziind): Şi pentru încă ceva: pentru confidenţa de la sfârşit.   RADU (mirat): A fost şi o confidenţă? Sunt pierdut.   JANA (citind): „Iertaţi-mi forma puţin discursivă şi lirismul expunerii…”   RADU: A, da… (Amintindu-şi.) „La vârsta dumneavoastră am fost şi eu îndrăgostit de această idee a navigaţiei în adâncurile straturilor meoţiene şi sarmaţiene… oare se numeşte foraj. Am fost şi – de ce să ascund? – am rămas.”   JANA: Să bem pentru aceşti mari îndrăgostiţi.   RADU: Şi pentru tăria – pentru că mai există un secret – pentru tăria de a-ţi repeta cu înverşunare, ani la rând, „eu pot, eu vreau, eu trebuie”. Şi, cum ar fi adăugat Nata: „împotriva oricui şi a orice!”   JANA: Dar asta-i… o glumă! Nici dumneata nu crezi… (Şi pentru că simte că nu e o glumă.) Nu! Pentru asta nu beau! (În acelaşi moment se aude sunând telefonul. Radu, urmat în fugă de Cristea şi mai apoi de Jana, se retrage în „colţul telefonului”.)   RADU: Alo! … Da! … Andone la telefon. Nu se aude! Cât aţi spus? 41 de atmosfere? La ce oră? Mai tare, vă rog! Ce importanţă are că mă auziţi dumneavoastră acolo, dacă nu vă aud eu aici! Mă interesează tendinţa! Dacă e în creştere… Nu! N-aud! (Lui Cristea.) Nu se aude nimic!   CRISTEA: S-o trimită pe Floricel! Au cursă la 7!   RADU (la telefon): Înregistraţi, vă rog, presiunea exactă la ora 7 şi trimiteţi un buletin cu prima cursă! Să vină Floricel, bine! Ne găseşte la inginera Goran! Cu prima cursă! (Apoi, lui Cristea.) 41! … La 5!   CRISTEA (scoţându-şi ceasul): Cinci şi jumătate…   RADU: Crezi că a mai crescut?   CRISTEA: Cine ştie…   RADU: Mult?   CRISTEA: 47-50…   RADU (exasperat): Şi eşti calm! JANA (nesesizând, cu admiraţie): Cel mai calm om din lume.   RADU (pe acelaşi ton): Şi spui 50, de parc-ai spune…   CRISTEA (sec): 50… Aşa spun eu!   RADU: Şi ţi-e indiferent! Din partea dumitale, să urce la 70, la 100!   JANA (surprinsă): Cristea? Indiferent? Dar nu-l cunoaşteţi! CRISTEA: Tu nu te băga, Mincule!   JANA: Dacă i-ar fi fost indiferent, nu i-ar fi cerut lui Teiu să dubleze echipa de supraveghere a sondei.   CRISTEA: Mincule!   RADU: Pe mine nu mă interesează echipa! La cât a ajuns?   JANA (mai mult lui Cristea): Iar dumneata ai putea să-i răspunzi că important nu-i la cât a ajuns…   RADU (ironic): Nici nu mă îndoiesc!   Important e „de ce”!   CRISTEA (Janei): Vezi? Ştie şi el!   RADU: Şi mai ales, de ce n-am ştiut s-o prevenim? Şi de ce tocmai acum? Şi în continuare, încă o mie de alte „de ce”-uri. (Spre Cristea.) Exagerez?   CRISTEA: Puţin. Primele două ar ajunge.   RADU: Şi dacă vom şti „de ce”, să admitem, va înceta pericolul? Nu va mai creşte presiunea?   CRISTEA: Oricum, e altceva. Eşti mai liniştit. (E mai liniştit.) Te aşezi… (Se aşază.) Mai întrebi pe unu’, pe altu’…   RADU: Ţi s-a întâmplat vreodată şi dumitale?   CRISTEA: Da’ cum?!   JANA: Cunosc şi eu vreo câteva cazuri. Chiar şi în lucrarea de stat…   CRISTEA (supărat că se amestecă): Mă băiatule, mă!   RADU (lui Cristea): Şi cum s-a terminat?   CRISTEA: Prima oară?   RADU: Prima.   CRISTEA (oferindu-i tabachera): Fumezi?   RADU: Nu. Mulţumesc! (Neatent însă, a luat o ţigară.)   CRISTEA: Eu, tot de atunci, de la prima, am început să fumez. (Maria Andone, care a urmărit ultima parte a discuţiei. s-a apropiat de Teiu, aşezat într-unul din cele două fotolii – spaţiu de joc oarecum delimitat.)   MARIA: Tovarăşe Teiu, nu te superi, aş fi vrut să ne certăm.   TEIU: Oricând. (Mai mult chiar.) Cu plăcere!   MARIA: E vorba însă de Radu…   TEIU: Cu atât mai mult!   MARIA: Dar să ne certăm serios, dacă vrei.   TEIU (pe viaţă şi pe moarte): Ne şi batem!   MARIA (mai grav decât ar fi vrut): Dumneata porţi vina de a-l fi adus aici.   TEIU: Partea a doua a vinei.   MARIA: Partea a doua? Cum, partea a doua?   TEIU: Vina de a-l fi adus atât de târziu.   MARIA: Dar dumneata l-ai convins. Aminteşte-ţi. In seara în care ai venit prima oară…   TEIU (vag): I-am arătat o hartă geologică, un memoriu tehnic, câteva probe. (Apoi, cu un regret tardiv.) L-am convins prea uşor.   MARIA: Tovarăşe Teiu!   TEIU: Şi asta n-ar fi nimic, dar nu m-am întrebat niciodată pentru ce a venit, ce l-a adus la noi?   MARIA: S-ar putea explica…   TEIU (ca cerându-i confirmarea): Dorinţa de afirmare? Cântarul cu două gradaţii? Sau poate această festivitate, teoriile Natei?   MARIA: Începe să-mi pară rău că l-am lăsat să vină.   TEIU (cu o ironie care va creşte continuu): Ei, da! A fost o lipsă… L-ai lăsat mult prea liber… Nelegat…   MARIA: Iar fratele meu parc-ar fi ştiut… Mi-a spus-o de zeci de ori: „Opreşte-l, e spre binele lui!”   TEIU: Fireşte… Să nu-şi rişte cariera, situaţia… (Apoi lui Radu care s-a apropiat de ei.) Unchiul dumitale, hotărât începe să-mi placă!   MARIA: El l-a crescut pe Radu.   TEIU: Asta îmi place mai puţin.   MARIA: Era maior de aviaţie…   TEIU (cu subtext): Ei, da, maiori… şi maiori…   MARIA: Şi toţi cunoscuţii noştri au fost de părere că educaţia pe care ar fi putut să i-o dea fratele meu…   TEIU (continuând): Şi mai ales ambiţia, dorinţa de a parveni, de a face carieră…   RADU: Sunt din nou acuzat?   TEIU: Nu, deloc. Mama dumitale încearcă doar, preventiv, să te apere.   MARIA (cu marea sinceritate a naivităţii): Eu îl vedeam pe Radu la câţiva ani o dată…   TEIU: E şi asta o vină. L-ai văzut mult prea rar.   MARIA: Eu eram profesoară. Îl chemam la fiecare serbare de sfârşit de an…   TEIU: Şi ai mai avea, poate, şi vina de a-l fi chemat numai la serbări.   MARIA: Şi de fiecare dată, mi-amintesc, după ce se-mpărţeau premiile… Te plictiseşte?   TEIU: Dimpotrivă. Rămăsesem la premii…   RADU: De fiecare dată, bătrâna profesoară de muzică Maria Andone, care visase şi ea în tinereţe să ajungă o mare solistă, se aşeza la pian şi cin ta.   TEIU: Şi aviaţia? Maiorul? Suporta şi el muzica?   MARIA: El îmi spunea totdeauna: „Tu n-ai reuşit în viaţă, Maria, pentru că ai fost prea cinstită, pentru că ai avut prea multe principii şi n-ai îndrăznit să calci totul în picioare!”   RADU: Şi avea perfectă dreptate! N-ai îndrăznit! Niciodată! (Se sting toate luminile, Teiu apropiindu-se de rampă.)   TEIU (repetând): „Avea perfectă dreptate…” „Să calci totul în picioare”… Da. începe să-mi fie teamă, Maria Andone.   INTERPRETA JANEI (ca şi cum ar fi ascultat până acum povestirea lui Teiu): Dar asta ar însemna. Petre Teiu. că dumneata presimţeai încă de atunci…   TEIU: Ştiu eu? In momentul acela nu exista încă un motiv real de alarmă. Presiunea abia trecuse de 40, primele măsuri de siguranţă fuseseră luate şi, totuşi, ce-i drept, mă întrebam ce-o să se întâmple dacă presiunea va creşte. Puteam fi sigur de limita de 100 de atmosfere? Şi dacă nu, înţelegând că n-ar putea rezista până la 100, va accepta oare Radu Andone o intervenţie pe parcurs, preventivă, şi la limită, omorârea sondei? N-o va considera drept un eşec personal? Cum va reacţiona? (Se luminează pentru câteva clipe peronul.)   RADU (ca şi atunci, în timpul primei retrospective): Sonda aceasta, sonda cu numărul 243… sunt eu, creatorul ei! Şi cântarul, pentru că în tot şi în toate există un cântar, are numai două gradaţii: ratare şi succes. (Peronul dispare, rămânând din nou doar Teiu şi interpreta Janei.)   TEIU: Sau dimpotrivă… Ar fi preferat, în numele unei aşa-zise afirmări, să amine intervenţia până în ultima clipă?   INTERPRETA (speriată): Dar neexistând o limită sigură, ar fi însemnat să rişte sonda şi zăcământul… Poate chiar şi vieţile unor oameni… Ar fi însemnat să accepte riscul erupţiei!   TEIU: Nu, la erupţie nu s-ar fi ajuns. Eram acolo pentru a o preveni şi, îndată ce ar fi existat un simptom eruptiv, n-am mai fi amânat intervenţia. Ar fi însemnat însă altceva…   INTERPRETA: Nu-mi spui?   TEIU: Ar fi însemnat că nu l-am înţeles îndeajuns pe Radu Andone, că n-am intervenit la timp, că n-am forat suficient de adânc…   INTERPRETA: Şi Jana?   TEIU: Se întristase şi Jana. (Se luminează din nou locuinţa Nataliei.)   HORIA: Tovarăşi, îngăduiţi-mi… (Dar pentru că mu-l ia nimeni în seamă, îşi îngăduie singur să mai golească un pahar; apoi, ca la o descoperire.) Vals!   JANA (lui Teiu): Hai să dansăm! TEIU: Hai!   JANA (după o singură piruetă): Dar dumneata n-ai chef…   TEIU: N-am!   JANA: Atunci, hai pe balcon, la Pândele…   TEIU (întârziind o clipă cu privirea asupra balconului abia luminat şi simulând un regret): Nu pot! îmi face semn Cristea… Cică, mi s-ar fi dus tinereţea, auzi, şi nu mai sunt receptiv la romanţe. (Se luminează balconul. Cu nelipsita-i muzicuţă, aplecat peste balustradă. Pandele Manu. Şi pentru că se ştie singur – prezenţa Janei va fi pentru el o surpriză -, renunţă la muzicuţă şi reia aceeaşi melodie, ca pentru sine, cu cuvinte.)   PANDELE (cântând): „Ce s-ar face fetele de n-ar fi iubirile…”   JANA: Pandele!   PANDELE: Cânt.   JANA: Am făcut o descoperire, Pandele.   PANDELE: Mare?   JANA: Foarte mare.   PANDELE: Secretă?   JANA: Foarte secretă.   PANDELE (impunându-şi discreţie şi reîncepând să cânte): „Ce s-ar face fetele de n-ar fi iubirile…”   JANA: În cântecul ăsta, Pandele, nu-i vorba numai de ceea ce se înţelege de obicei prin iubire.   PANDELE: Asta-i descoperirea?   JANA: E vorba de toate iubirile!   PANDELE: Nu vorbi!   JANA: Şi de-o iubire… aşa… (uneşte printr-un gest tot ce s-ar putea afla în faţa ei: şi case, şi oameni, şi cer) … o iubire pentru tot, înţelegi?   PANDELE (reluând melodia): „Ce s-ar face fetele de n-ar fi… (se întrerupe şi nuanţează în noua accepţie <iubirile>?”   JANA: Vezi?   PANDELE: „Ar muri ca frunzele, toamna când cad brumele…” Văd!

NATA: Dar nu oricum, ci prin el însuşi.   MARIA: Nu-i meritul tău!   NATA: De la mine a învăţat acel „eu pot, eu vreau, eu trebuie!” şi, în afara ambiţiei mele, tot acest „eu” n-ar fi existat niciodată!   MARIA: Şi de ce ai făcut-o? Din altruism?   NATA: Nuuu… (Ironică şi, fără voia ei, sinceră.) Pentru că sunt egoistă, pentru că îmi vreau realizate micile mele vanităţi şi, în general, toată filosofia mea încape în trei cuvinte: „e dreptul meu” sau, şi mai simplu, „mi se cuvine”. Aici voiai să ajungi?   MARIA: Încep să înţeleg de ce ai fi vrut ca Radu să plece încă în noaptea asta, cu primul tren, şi de ce toată discuţia aceea ciudată cu Teiu…   NATA: Ar fi putut să-l oprească.   MARIA: Probabil că asta şi urmăreai. Încercând să-l oprească, l-ar fi provocat, i-ar fi rănit orgoliul… şi poate, abia atunci ar fi plecat!   NATA: Aş putea să-ţi amintesc că la 60 de atmosfere am rupt eu însămi biletele. La asta ce-mi răspunzi? (Pentru că o vede pe Jana apropiindu-se.) Sau poate îmi răspunzi dumneata? De ce le-am rupt?   JANA: Ţi-ai dat probabil seama c-ai făcut o greşeală. Acest om e îndrăgostit de foraj. Şi sonda aceasta înseamnă, pentru el. ani de muncă, de căutări…   NATA: Uneori pari mai puţin naivă.   JANA: Şi-ai mai înţeles că acesta ţi-e singurul drum: să-l împingi spre risc, să se opună intervenţiei…   NATA (imprudent): … şi lui Teiu, lui Cristea, tuturor! Pentru că e dreptul lui! Condiţia realizării sale! (Regretând.) Presiunea se mai poate stabiliza.   JANA: Nu, nici dumneata nu mai crezi.   NATA: Atunci, cum? Îţi închipui că vreau să-l fac răspunzător de o eventuală erupţie?   JANA: Nu, pe erupţie n-ai contat niciodată. Ştiai foarte bine că la o anumită presiune noi tot vom interveni. Dar îndemnându-l să nu accepte intervenţia, îţi rămânea speranţa că, la un moment dat, trecând peste hotărârea lui, îl vom rupe de noi, îl vom pierde, îl vom urca în tren.   NATA: N-ai decât să te duci să-i informezi pe Teiu, pe Cristea!   JANA: Ei te cunosc mai de mult şi mai bine…   NATA: Şi chiar dacă ar fi aşa! Chiar dacă ar fi fost un calcul… a fost un calcul exact! Radu nu va interveni!   FLORICEL: Orele 2.15! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 81 de atmosfere! (În partea opusă a scenei, eventual în biroul lui Teiu, un reflector surprinde discuţia dintre Teiu şi Cristea.)   CRISTEA: Cam amâni, Teiule! Nu-mi place că amâni!   TEIU: şi ce-ai vrea? Să trec „peste” Andone?   CRISTEA: La nevoie, şi „peste”.   TEIU: O să-şi închipuie că am făcut-o pentru liniştea mea. Pentru că o intervenţie la 80-85 ar fi mai puţin periculoasă decât în ultima clipă? Şi, în sfârşit, pentru că echipa e condusă de un fricos… De Teiu!   CRISTEA: Şi dacă ar conduce-o altcineva?   TEIU: „Dacă” nu schimbă nimic! Fără „dacă”!   CRISTEA: La 85, echipa ar fi fost altă dată „acolo”.   TEIU: Va fi şi azi. Nici o grijă!   CRISTEA: Şi la 2.15, ai auzit, ajunsese la 81…   TEIU: Ajunsese! Da! Ştiu! Şi a continuat să crească! Ştiu şi asta! Dar avem datoria să mai încercăm, să-i mai vorbim.   CRISTEA: Dac-ar fi condus-o altcineva, te-ai fi aprins mai puţin…   TEIU: Asta nu-i un motiv…   CRISTEA: Şi i-ai fi vorbit mai uşor… Mai limpede!   TEIU: Ce vrei să spui?   CRISTEA: Ce-ai auzit! Româneşte: s-o conducă altcineva!   TEIU: Dar n-a fost intervenţie la care să nu fi fost „acolo”…   CRISTEA: Ai fi mai nimerit, de data asta, „aici”.   TEIU: Eu răspund de intervenţie! Eu hotărăsc!   CRISTEA: Asta ar fi al doilea motiv: dac-ar conduce-o altul, ai răspunde mai mult… Ai trece mai curând „peste”… Ai hotărî mai uşor!   TEIU: Şi cine s-o conducă?   JANA (care s-a apropiat între timp): Nu-i o problemă, cine! Cristea are dreptate!   CRISTEA: Tu nu te amesteca, Mincule!   JANA: E dreptul meu să mă amestec! E metoda mea şi nimeni n-o cunoaşte ca mine!   CRISTEA: Asta-i altă problemă…   JANA: E aceeaşi, nea Cristea!   CRISTEA: Dar e mai grea. Să răspundă mai marii!   JANA: Dar dacă dumneata ai fi cel mai mare – şi ai fi director, ministru – şi eu ţi-aş telefona că la noi situaţia e aşa şi aşa… ce-ar hotărî ministrul?   CRISTEA (neacomodându-se dintr-o dată cu noua calitate): Ar întreba mai întâi: care e părerea lui Teiu? Că nu se poate, trebuie să aibă şi el o părere!   JANA: Teiu n-o să accepte, tovarăşe ministru. Sunt fiica lui. Nu-l întrebaţi pe Teiu.   CRISTEA: Atunci, să-ntrebăm pe altul. Cine mai e pe-acolo?   JANA: Ar fi tovarăşul Cristea, comunist, om în vârstă.   CRISTEA (flatat): Atunci, vorbiţi cu Cristea! Să vă judece el.   JANA: Dar e o problemă specială, tovarăşe ministru!   CRISTEA: Cum adică… specială?   JANA: Pentru prima oară în petrol, o fată vă cere permisiunea să conducă echipa de intervenţie.   CRISTEA: E vorba chiar de tine?   JANA: De mine.   CRISTEA: De când te ştiu, Mincule, ai făcut greutăţi ministerului!   JANA: Dar sunt inginer, tovarăşe ministru! Şi intervenţia se face după un sistem al meu. după o metodă proprie.   CRISTEA (prins între Jana şi Teiu): Tu ce zici, Teiule?   TEIU: Nu zic nimic.   JANA (ministrului): E dreptul meu!   CRISTEA (mai departe, lui Teiu): Zice că-i dreptul ei!   JANA: Şi ar fi o nedreptate…   CRISTEA: Auzi, zice că e o nedreptate. Ce să-i răspund, Teiule? (Şi pentru că Teiu ridică din umeri, traducând.) Zice să-ţi răspund c-au mai rămas câteva… (Apoi, din nou lui Teiu, cu toată autoritatea ministrului.) Dar trebuie lichidate şi ele, Teiule! Asta nu-i un răspuns! (Şi-apoi, decisiv.) Notează! Ordin de zi: azi, 11 iunie, pentru prima oară în istoria petrolului…   TEIU (ultim protest): Tovarăşe ministru, gândiţi-vă…   CRISTEA: Dacă tovarăşul Cristea acceptă să lucreze sub conducerea ei, se aprobă! Semnat, ministru – Cristea. (Şi pentru că s-a apropiat şi Pandele.) A doua semnătură, adjunctul meu, Pandele!   TEIU: S-a înţeles, tovarăşe ministru!   CRISTEA: Şi spuneţi-i lui Cristea să plece îndată la sondă! Pandele să-l urmeze! (Apoi Janei) Şi nici şefa echipei să nu mai piardă vreme!   PANDELE (ca la o presimţire): Tovarăşe Cristea! Ne descurcăm singuri! Poate că n-ar fi nevoie…   CRISTEA: E dreptul ei. Pandele! Ea a găsit soluţia!   PANDELE: Dar o fată, acolo, e pentru prima oară…   CRISTEA: Fiecare lucru s-a întâmplat cândva prima oară.   PÂNDELE (lui Teiu): Măcar azi să mai fi fost dumneata. O singură dată. O zi.   TEIU: A zis ministrul că-s cam bătrân. Pandele…   PANDELE: Şi nu vei mai fi niciodată „acolo”?   TEIU: …şi c-ar fi nevoie de cineva şi „aici”… De cineva care a mai fost de multe ori „acolo”.   PANDELE: N-o opreşti?   TEIU: Dacă-mi dai voie să-i spun că tu mi-ai cerut-o… şi c-am oprit-o în numele tău… (Şi pentru că Pândele nu acceptă.) Hai, du-te… (Şi ca o încurajare.) „Ce s-ar face fetele…” (În timp ce Pândele şi Cristea dispar, un reflector ni-i readuce pentru câteva clipe pe Radu, revenind de la sondă, şi Nata.)   RADU: Îi văd, îi aud vorbind, şi nu pot înţelege de ce numai eu sunt neliniştit.   NATA: Toţi sunt… Nu toţi arată!   RADU: Şi dacă în realitate sunt siguri de ei şi nu se tem de nimeni şi nimic?   NATA: Ar fi puţin naiv… În cazul unei eventuale erupţii, responsabilitatea şi riscul rămân în primul rând ale lor!   RADU: La asta nu m-am gândit. Şi poate n-ar fi trebuit să mi-o spui… Nu trebuia s-o ştiu! (În colţul opus, continuă discuţia dintre Jana fi Teiu.)   TEIU (Janei, pregătită să plece): Nu pleca! Mai rămâi…   JANA: Când te rugam şi eu în urmă cu ani, nici nu voiai să auzi. Şi te răsteai la mine (imitându-l, probabil): „Noaptea asta, Mincule, mai am puţină treabă!”   TEIU: Şi, vezi să fii atentă!   JANA (cu înţelegere): S-au inversat rolurile…   TEIU: Şi când ai să ajungi la baraca de intervenţie, să suni de trei ori… Să ştiu c-ai ajuns.   JANA: Am să sun.   TEIU: Şi să-ţi aminteşti că odată, înaintea unei intervenţii, mi-ai scris aşa, o lozincă: „Eroismul înseamnă dăruirea vieţii pe parcursul unei întregi vieţi…”   JANA: Şi dumneata mi-ai spus, la plecare, că uneori oamenii îşi pot trăi viaţa într-o singură clipă.   TEIU: Asta a fost aşa… ca să râdem.   JANA: Şi din prag te-ai mai întors o dată.   TEIU: Asta a fost atunci, când ai plâns.   JANA: Şi m-ai tras de urechi (imitându-l): „De ce eşti copil, Jana Mincu? Cine n-ar voi să trăiască 1000 de ani? Şi să trăiască cu adevărat… şi să trăiască puţin, cât de puţin, chiar şi atunci când nu va mai fi? …”   FLORICEL: Orele 2.30! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 85 de atmosfere! (Jana va dispărea odată cu Floricel, nu mai înainte de a-l privi lung pe Radu, care s-a apropiat de Teiu.)   RADU: Presiunea a trecut şi de 85.   TEIU (simţindu-i agitaţia): Da, s-ar părea că a trecut!   RADU: Pentru dumneata, poate şi pentru alţii, amânarea intervenţiei ar fi legată de un risc.   TEIU: Şi-atunci? Ce-ai hotărât?   RADU: S-ar cuveni poate să renunţ la dreptul de a hotărî.   TEIU: Nu. Nici asta n-ai fi în stare. Nu eşti omu’ să renunţi! Şi nu e un simplu drept! Răspunzi pentru sondă!   RADU: Şi totuşi, nu mă pot hotărî! Taie-mă, spânzură-mă, dă-mă în judecată, intentează-mi proces!   TEIU: Nu un proces… Sau, nu unul obişnuit! Pentru că, de data asta, rechizitoriul va anticipa crima!   RADU: Dar e absurd. Acest Radu Andone, pe care dumneata vrei să-l judeci, a aplicat primul un nou sistem de foraj* a străbătut nesfârşite straturi de mame şi argile, a învins brecia…   TEIU: Nu, n-am învins-o cu totul.   RADU: Şi a avut doar neşansa ca. în ultimul moment, în mult aşteptata zi a primului său mare succes şi a festivităţii, să constate apariţia unor presiuni interioare!   TEIU: De aici şi începe rechizitoriul: s-a ajuns la 85 de atmosfere, şi asta la o coloană la care se ştie absolut precis că va ceda înainte de 100.   RADU: Dar presiunea se mai poate stabiliza. Chiar şi acum, în această clipă. S-ar putea să fie un fenomen limitat. Să intrăm în extracţie normală!   TEIU: E la fel de posibil şi contrariul: să crească!   RADU: Şi atunci?   TEIU: Eşti dator să alegi între cele două variante.   RADU: Ştiu: omorârea deliberată a sondei…   TEIU: Dar, omorârea înseamnă în acelaşi timp şi evitarea erupţiei, evitarea neprevăzutului.   RADU: Pentru mine echivalează ou o înfrângere: sistemul de foraj al lui Radu Andone s-ar dovedi prin aceasta falimentar! Ideile mele – se va spune – n-au dus la nimic! Înfrângere! Eşec!   TEIU: Un eşec temporar. După sistemul Janei. în două săptămâni intrăm în normal. Totul va fi în ordine.   RADU: Eu însă vreau să-mi joc cartea până în ultima clipă!   MARIA: Dar gândeşte-te, Radule!   RADU (Măriei): M-am gândit. Şi mă gândesc de mult. De pe vremea când mă invitai la serbările de sfârşit de an – tu ştii că n-am lipsit niciodată – şi aşteptam ca profesoara de muzică Maria Andone să treacă la pian, şi mă gândeam, ascultându-te, cât de mult te-a mistuit şi pe tine cândva, o pasiune, dacă ani la rând, în numele ei, ai continuat să-ţi rupi din orele de somn ore de repetiţii şi să transformi – în vis cel puţin – micile voastre festivităţi în marile tale recitaluri. Şi eram singurul om, care la sfârşit nu te aplaudam niciodată.   MARIA (disperată): Nu m-ai aplaudat?   RADU: Şi te compătimeam că ţi-a lipsit curajul de a fi perseverat, curajul marii verificări, curajul Ozanei!   MARIA: Radule…   RADU: De asta am tot amânat! De asta nici acum nu pot hotărî! Nu pot! Şi vreau verificarea! Cu orice risc! Până în ultima clipă! Singura care-mi poate spune cine sunt, cât pot şi ce merit…   TEIU: Dar am trecut de 85. Ne apropiem de 90. Şi asta, la o sondă la care, îţi repet, nu avem certitudinea că va rezista până la 100 şi unde nu-i vorba de succesul sau insuccesul unui recital. Alege!   RADU: De ce mi-ai spus să aleg?   TEIU: Nici într-un caz pentru a te speria. Erupţia, oricum, va fi prevenită. La primul simptom eruptiv, noi tot vom interveni. Dar amânând până în ultima clipă, dumneata ai acceptat totuşi un anumit risc: al întâmplării, al accidentului, al neprevăzutului. Şi aceasta, în numele unei aşa-zise afirmări a personalităţii umane, în numele orgoliului care ti se vrea satisfăcut. Al unei coroane de lauri! Alege! E ultima clipă când mai poţi să alegi!   MARIA: Poate am greşit şi noi, Radule? Poate am trecut prin viaţă prea uşor? Poate ar trebui să ne oprim o clipă şi să privim în urmă? (Se aude sunând de trei ori telefonul şi, pentru câteva clipe, apare imaginea Janei, de undeva, de foarte departe.)   TEIU (ca pentru sine): A ajuns la baracă… Ai grijă, Jana! Mi-ai promis.   JANA: „Cine n-ar voi să trăiască 1000 de ani? Şi să trăiască cu adevărat… şi să trăiască puţin, cât de puţin, chiar şi atunci când nu va mai fi? …” (Imaginea Janei dispare.)   RADU (lui Teiu): De ce mi-ai spus să aleg?   TEIU: M-ai întrebat cândva, ce înseamnă „cu” şi „fără” Radu Andone.   FLORICEL: Orele 3.00. Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 93 de atmosfere.   CORTINA.

TABLOUL 3   În limitele aceluiaşi context scenografie (deci, fără o schimbare propriu-zisă a decorului) – un mic laborator foto, cu un aparat măritor, tăvi pentru developări şi fixaj, obişnuita lumină roşie, folosită pentru copierea imaginilor, umbre mari pe pereţi şi, mai ales o muzică modernă, ritmată, parvenind de undeva, de departe. Ranet – în faţa aparatului de mărit. Tocmai intrând în scenă şi încercând să descifreze un bilet – Ştefan.   ŞTFFAN (citind biletul): „Laboratorul foto e la etajul 1 al casei de cultură. La parter va fi dans. Fă-te că nu observi. Întreabă de Ranet…” (Împăturind biletul.) Iubitul meu Ranet – de care sunt rugat să întreb – se află în această clipă aici. (Ostentativ.) Era să nu te observ!   RANET: Închide uşa mai repede şi fii mai puţin spiritual!   ŞTEFAN: N-am făcui decât să mă conformez indicaţiilor cuprinse în bilet. (Pauză.) Cât mai aştept?   RANET: Eu te aştept de la 7 şi este aproape 9.   ŞTEFAN: Înseamnă că ai avut de lucrat un milion de fotografii şi că-ţi displace dansul, dacă între timp, fireşte, ai reuşit să înveţi… Eu însă prefer parterul (sens: sala de jos) şi restul. Drept pentru care îţi mai acord un minut, din care au şi trecut 25 de secunde.   RANET: Bine. Mai aştept 35.   ŞTEFAN: Şi pe urmă?   RANET: Ai să te faci mai bun.   ŞTEFAN: Mă îndoiesc. (Provocându-l din nou.) Apropo! Ce se întâmplă dacă aprind lumina?   RANET: Mă pregăteam să te rog.   ŞTEFAN: Atunci n-o mai aprind. Dacă nu te incomodează şi nu-ţi voalează toate mizeriile astea, îmi este indiferent.   RANET (o aprinde el): Când ai plecat de la şcoală?   ŞTEFAN (realizând schimbarea de ton) Adică, „scurt pe doi…”   RANET: Cât se poate de scurt, ai ghicit.   ŞTEFAN: Am plecat când am avut chef. (Stinge lumina.)   RANET: Ora mai exact…   ŞTEFAN: La orele 19.04 minute şi 25 de secunde ieşeam pe uşa cabinet de sonorizare-lumini. La 19.06 şi 53 de secunde mă aflam la portar, cu care am discutat alte 45 de secunde şi 3 zecimi, despre fumat şi femei, ca pericol social. Şi, în general, dacă-ţi închipui că am de gând să te iau în serios, ori să mă sperii de mutra ta încruntată, te-nşeli.   RANET: Îţi scriam în bilet de Cristina.   ŞTEFAN: Ei, aşa începe să-mi placă: ăsta sunt, asta vreau, cât ar trebui să mă coste… Teatrul, cum zice colega noastră. Fana Ifrim, este foarte bun, deşi nu întotdeauna… la teatru.   RANET: Plus acele situaţii speciale, când simţim nevoia subită de a improviza. Ne amintim că avem o piesă a noastră, trăită… un îndepărtat 4 septembrie…   ŞTEFAN: Cu alte cuvinte, ai fost în sală şi în timpul discuţiei cu Fana! Şi m-am uitat doar să văd… Lucrezi îndeajuns de discret…   RANET: Iar alteori, pentru reuşita deplină a scenei, o amestecăm pe Ofelia, Julieta, Desdemona…   ŞTEFAN: Fără Desdemona; nu e în repertoriu.   RANET: Continuu să aştept un răspuns… (Agresiv.) Şi-ai să răspunzi!   ŞTEFAN: Nu înainte de a şti ce te-a supărat cel mai mult: că mi-am bătut joc de anticipaţia ta, cu peste 15 ani… Sau că m-am străduit să explic unei neştiutoare… cum se aprind reflectoarele?   RANET: Uiţi că am fost în sală şi eu?!   ŞTEFAN: Nu uit deloc, dimpotrivă. Parcă te văd şi acum înaintând prudent spre Cristina şi abia aşteptând să-i vorbeşti.   RANET: Să te previn!   ŞTEFAN: Şi retrăgându-te demn, în timp ce eu încercam s-o conving că n-are nici un sens să urce în cabină…   RANET: Ce n-are sens?   ŞTEFAN: Să urce atât de încet… (Pauză pentru savurarea efectului şi, brusc.) Te-am mai văzut, de altfel, şi când părăseai curtea liceului, lăsându-mi acest plăcut bileţel. (Îl agită din nou.) Chiar i-am şi spus Cristinei, cu care mă aflam pe acoperiş, tocmai îşi pusese costumul de baie: „Iubitul nostru Ranet, dobitocul, iar mi-a lăsat un roman”. Şi ea a râs cu lacrimi.   RANET: Iubit sau dobitoc? Aminteşte-ţi exact.   ŞTEFAN: 50-50. Apoi, am lăsat-o să creadă că tu ne-ai închis în cabină; mărinimos, ţi-am luat tot eu apărarea.   RANET: Ca s-o convingi mai mult!   ŞTEFAN: Evident. Iar între timp, fiindcă tot se înnourase şi se făcuse răcoare, am reflectat, împreună, asupra succeselor biologiei moderne şi am jurat să ne călugărim. Asta între 18,39 şi 19,04 minute…   RANET: Şi după orele 19?   ŞTEFAN: Ne-am repauzat pe o bancă, în parc, dacă cunoşti această noţiune, repaus; iar ne-am plimbat, iar ne-am repauzat… Şi, în sfârşit, am condus-o acasă, unde intrând în sânul familiei…   RANET: Totul ca de obicei!   ŞTEFAN: Nu, de aici începe schimbarea… L-am cunoscut pe Horaţiu Iovan, scriitorul, pe care l-am rugat să nu-i dea voie Cristinei să se mărite cu nimeni şi s-o rezerve colegului meu Geo Ranet…   RANET (o scurta palmă).   ŞTEFAN (încercând să nu dea importantă): Din simpatie, sper…   RANET: 49 la sută… şi, ca să-ţi amintesc că m-am săturat de măgării – alte 51.   ŞTEFAN: Măgării sunt biletele tale şi palmele!   RANET: De mâine – punct! Predai cheia cabinei, cu o foaie explicativă!   ŞTEFAN: Scriu şi pe tablă, în clasă: „Nu vă apropiaţi de Cristina, pericol de moarte. Ranet”   RANET: Inclusiv povestea cu reflectorul albastru, uşa veşnic închisă, iubirea fulgerătoare. Şi n-o amesteca pe Cristina… Ce nu scrii tu – scriu eu.   ŞTEFAN: Suntem de 11 ani împreună, Ranet. Nu m-am speriat niciodată. Şi ar fi fost mult mai cinstit să-mi explici că-ţi place individa, şi gata, că i-ai făcut fotografii în 115 poziţii, poftim, că ai întreprins cheltuieli şi că dreptul primului venit se respectă.   RANET: Poate mai iei o palmă.   ŞTEFAN: Pentru autorul unei anticipaţii, „literat cu maniere”, mi se pare cam mult, ca să nu spun vulgar… Fana ar fi fost de-a dreptul şocată, ar fi renunţat şi la rol… Dar tu preferi să afli, probabil, de ce m-am legat de Cristina. (Şi răspunzând tot el.) Din plictiseală. Ce zici?   RANET: Nu m-ar mira deloc.   ŞTEFAN: Şi din dezinteres… Pentru că tatăl ei are magnetofon şi maşină… Iar Cristina – are „10” pe flanc la romană şi ai putea să-mi facă lucrarea… Stai, să-mi notez ideea!   RANET: Asta începe să-ţi semene.   ŞTEFAN (notând): Aşa. A se vorbi cu Cristina. (Lui Ranet.) Dacă-mi face lucrarea, scap de corigenţă…   RANET: Ai calculat perfect.   ŞTEFAN: N-am calculat; dar din discuţii se nasc totdeauna idei. (Continuând să noteze.) A se telefona imediat. (Din nou lui Ranet.) Îi spun că-i sugestia ta şi că nu te-am apreciat suficient. Eşti un tezaur, Ranet!   RANET: Eu zic să te astâmperi şi să înţepeneşti pe un scaun.   ŞTEFAN: Ultimatum?   RANET: Până nu-mi ies din fire!   ŞTEFAN: Ei, nu vorbi… (Se îndreaptă spre uşă.)   RANET: Şi nu pune mina pe clanţă! (Îi taie drumul.) Pentru că tu l-ai cunoscut până astăzi doar pe „iubitul Ranet, dobitocul”, elevul serios şi lăudat de profesori… Şi ţi-ai bătut joc: că aş fi „un mălai mare – patent”, care şi-a sărutat doar părinţii şi de două ori o mătuşă, şi aş mai fi „un naiv cu brevet” ori cu „jurnal”, cum spuneai, pentru că am simţit nevoia, într-adevăr, să am un jurnal în care să-mi notez ceea ce cred eu de cuviinţă. Şi îmi notez. (Gest spre jurnalul care se află undeva, pe o masă; apoi provocator.) N-ai decât să mi-l furi într-o zi, să-l citeşti! Şi poate vei înţelege, citindu-l, că tu n-ai cunoscut până azi, decât o jumătate din mine, cea care rabdă insultele. Dar mai există şi a doua, un al doilea Ranet, care nu mai trece nimic cu vederea…   ŞTEFAN (preluând): Comunică tot dirigintei, convoacă adunări, organizează discuţii…   RANET: Nici o grijă – am să organizez!   ŞTEFAN: Cere cele mai aspre sancţiuni…   RANET: Am să le cer. Cât se poate de aspre.   ŞTEFAN: Şi vei scrie, în sfârşit, încă o piesă: Viitorul al III-lea, în care incriminatul, reeducat prin sancţiune, devine super-fizician atomist. Dar, fă-mi şi mie o favoare, Ranet, una singură. Ultima. Scrie-o la timpul prezent. Şi dă-mi şi mie cuvântul, în piesă, fie chiar la sfârşit, ca să-ţi explic că minţi.   RANET: N-am minţit niciodată.   ŞTEFAN: Minţi din prostie, Ranet. Mult mai periculos decât mine. Pentru că eu mint fără pretenţii, ştiind pur şi simplu că mint… Dar tu minţi calculat. Invoci, de fiecare dată, morala, ca să-ţi poţi ascunde cea mai banală invidie, şi soliciţi sancţiuni ca să scapi de rivali. Şi asta aşa-zis „cu cele mai bune intenţii” convins că minciunile tale ar fi utile cuiva… (Se aude un fluierat de uzină.) Dar a sunat de 11. Nu-ţi mai pierde vremea cu educaţia mea. Eu nu-s recuperabil decât în Viitorul al III-lea. Ţie, în schimb, dacă întârzii, mămica o să-ţi facă scandal. O să-ţi închidă uşa. Hai, du-te acasă, Ranet… Eu sunt mai fericit decât tine.   RANET: Fericit, că ţi se iartă orice!   ŞTEFAN: Fericit, că am două case, Ranet. Patru părinţi, ăsta-i norocul meu! Şi nu mai fă mutra asta. Invidiază-mă, iubitul meu prieten Ranet! Pentru că ăsta-i cel mai mare noroc: să nu ai obligaţii. Să vii acasă oricând. Şi să nu-ţi vină să te mai duci nicăieri… Hai, cară-te, Ranet. Tu eşti un nefericit!   RANET: Cum patru părinţi? Nu mi-ai spus niciodată…   ŞTEFAN: Am minţit şi eu, 11 ani. Diriginta şi şcoala, pe toţi. Pentru că mi-era teamă de invidia voastră. Să nu-mi pierd situaţia, marele meu noroc. Pentru că este un noroc: mama – mă întreabă dacă am nevoie de bani, iar noul ei soţ se conformează şi nu pot să-l refuz… (Ştefan se înclină.) Mersi… Iar mama de-a doua îmi motivează absenţele: „A fost foarte bolnav!”, în timp ce tata, care-i şofer, mereu pe drumuri: Galaţi, Braşov, Sibiu… „Şi ce să-ţi mai aduc, Ştefan? O cravată?” (Conclusiv.) Am de-acum şase cravate. Şi tu numai una, Ranet! Eşti un nefericit!   RANET: Nu trebuia să ascunzi!   ŞTEFAN: Nu trebuia s-o spun nici acum. Sunt convins. Dar am vrut să te bucuri şi tu. Să ne bucurăm împreună, Ranet. Şi-ai merita o palmă, una uşoară, fireşte, în glumă. Dar eu n-am dreptul, sunt puţin prea bogat. Şi-apoi, tu n-ai nici o vină, Ranet, că te-ai culcat, în fiecare seară, între 10 şi 11 şi n-ai avut voie să iei măcar un patru, de leac… Ne deosebim. Ranet… Şi, în plus, nu uita, sunt bogat: am 31 de străzi ale mele, o cabină pe jumătate redută şi multe, multe cuceriri. Ultima e Cristina… Dar fii, te rog, liniştit. O să dureze puţin. Pentru că toate aceste fiinţe sunt exagerat de curioase şi vor să afle cum am ajuns acolo, sus, la cabină. Şi eu le spun: m-a descoperit Gavriliu. Apoi, vorbim de taţi, care mie îmi displac din principiu. Iar dacă mă întreabă „cine-s părinţii tăi?”, le dau cuvântul meu de onoare că sunt fachiri, maharadjahi, campioni de floretă. Când sunt mai multe personaje în scenă – învaţă şi tu de la Fana – întreabă mult mai puţin. (Compătimindu-l din nou.) Nu te pricepi la teatru, Ranet, şi scrii într-una prostii. Dar ai uitat să-mi spui: cui predau cheia cabinei şi foaia explicativă? Hai, spune! Ce-ai amuţit? Nu mai e nevoie s-o scriu? Nu mă pui în discuţia şcolii? Nu mai ceri eliminarea? Parcă aşa îmi promiteai în bilet… (Şi pentru că Ranet nu răspunde.) Ei, atunci eşti drăguţ. Am să-ţi fac şi eu o favoare. Sau, mai bine, un schimb. Am să renunţ la Cristina. Evident, după teză. Iar tu, drept mulţumire, ai să uiţi toată această discuţie. Ca şi cum nu a fost…   RANET: N-am să uit nici un cuvânt. Transmit totul Cristinei.   ŞTEFAN: Am să spun că am glumit. Că sunt invenţiile tale. Invenţiile unui prost cu jurnal… Un jurnal pe care l-aş tipări cu plăcere la adânci bătrâneţe (îl ia cu atâta dezinvoltură, încât faptul trece neobservat; apoi, în timp ce-l va strecura într-un buzunar, ca pe un preţ al „nepublicării”). Te sfătuiesc să uiţi!   RANET (n-a observat nimic): Am să-i transmit chiar mâine!   ŞTEFAN: Atunci, eşti prost fără nici o scăpare! (Pauză.) Te rog, pentru ultima oară, să uiţi tot ce ţi-am spus.   RANET: De ce să uit? Explică-mi!   ŞTEFAN: Vreau să rămân fericit! Ţi-o las definitiv pe Cristina şi-ţi dau, în plus, şi un sfat. Un sfat hotărâtor, să nu-l uiţi niciodată: iubeşte-o fără jurnal… Urcă şi în turn… Ţi-l cedez. N-am monopol la nimic… Dar iubeşte-o azi! Până nu se mărită cu altul… Pentru că, spre deosebire de Fana, te avertizez. Cristina se mărită cât ai bate din palme. Şi e păcat. Iar eu rămân cu Fana, o reeduc, întreprind o acţiune obştească. (Ranet, o nouă palmă.) Numai că ai întrecut măsura, Ranet. Palma asta, a doua, a fost cu totul în plus. Eu îţi vorbeam de Fana şi tu n-ai înţeles nici măcar de cine-ţi vorbeam… Nefericit ce eşti! Urs! Troglodit! Infirm!

Partea întâi.           ECHIPAJUL „ANTILOPEI”           Când traversezi strada, uită-te bine în stânga şi în dreapta.           (Regulă de circulaţie)  CAPITOLUL I.           CUM A ÎNCĂLCAT PANIKOVSKI CONVENŢIA.           Pietonii reprezintă cea mai mare parte a omenirii. Mai mult chiar, constituie lamura ei. Pietonii au creat lumea. Ei au construit oraşele, au ridicat clădirile cu etaje peste etaje, au făcut instalaţiile de canalizare şi de alimentare cu apă, au pavat străzile şi le-au luminat cu becuri electrice. Ei au răspândit cultura în lumea întreagă, au inventat tiparul şi praful de puşcă, au făcut poduri peste râuri, au descifrat hieroglifele egiptene, au pus în circulaţie lama de ras, au desfiinţat comerţul cu sclavi şi au stabilit că din boabele de soia se pot prepara o sută paisprezece feluri de mâncare gustoasă şi hrănitoare.           Şi când totul a fost gata, când planeta noastră a căpătat un aspect oarecum civilizat, au apărut automobiliştii.           Trebuie să precizăm, de altfel, că şi automobilul a fost inventat de pietoni. Dar automobiliştii au uitat asta numaidecât şi au început să-i strivească pe sărmanii pietoni blânzi şi inteligenţi. Străzile, create de pietoni, au trecut sub stăpânirea automobiliştilor. Partea carosabilă a devenit de două ori mai lată, iar trotuarele, de două ori mai înguste, ajungând până la dimensiunile banderolelor de pe pachetele de tutun. Pietonii au început să se lipească, temători, de zidurile caselor.           În oraşele mari, pietonii duc o viaţă de martiri. S-a introdus, pentru ei, un fel de restricţie de ghetou în ce priveşte circulaţia. Nu li se îngăduie să traverseze decât la intersecţii, adică tocmai acolo unde circulaţia este mai intensă, unde firul de păr de care atârnă de obicei viaţa pietonului se poate rupe mai uşor decât oriunde.           În întinsa noastră patrie, maşina – destinată, în concepţia pietonilor care au inventat-o, să servească transportului paşnic al oamenilor şi lucrurilor – a căpătat caracterul primejdios de proiectil fratricid. Ea scoate din arenă coloane întregi de membri ai sindicatelor şi ai familiilor lor. Iar dacă, uneori, pietonul izbuteşte să scape de sub botul argintiu al maşinii, vine atunci miliţia şi îl amendează pentru nerespectarea catehismului circulaţiei.           În general, prestigiul pietonilor s-a şubrezit mult. Ei, care au dat lumii oameni iluştri ca Horaţiu, Boyle-Mariotte, Lobacevski, Gutenberg şi Anatole France, sunt nevoiţi acum să se strâmbe cum nu se poate mai caraghios ca să atragă atenţia asupra existenţei lor. Doamne Dumnezeule, care de fapt nu exişti, nu puteai să-ţi dovedeşti mai bine inexistenţa decât lăsându-l pe pieton să ajungă unde a ajuns.           Iată-l mergând de la Vladivostok la Moscova, pe şoseaua siberiana, într-o mână cu un steag purtând inscripţia „Să reorganizăm viaţa textiliştilor”, iar pe umăr cu un băţ la capătul căruia atârnă nişte sandale de schimb tip „nenea Vanea” şi un ceainic de tablă fără capac. Este pietonul-sportiv sovietic, plecat de tânăr din Vladivostok şi care, ajuns sub porţile Moscovei, în pragul bătrâneţii va fi strivit de un autocar greu, al cărui număr nimeni n-o să apuce să-l reţină.           Sau iată un altul, mohican european al mersului pe jos. El face înconjurul lumii, rostogolind în faţa sa un butoi. Ar fi mers el bucuros şi fără butoi; dar atunci nimeni n-ar fi băgat de seamă că e într-adevăr un pieton de cursă lungă şi ziarele n-ar fi scris despre el. Aşa încât e nevoit să împingă în faţa sa, toată viaţa, butoiul blestemat, pe care – colac peste pupăză (ruşine, ruşine!) – este desenată cu galben o mare inscripţie ce laudă neîntrecutele calităţi ale uleiului de automobil: „Visul şoferului”.           În aşa hal a decăzut pietonul!           Numai în micile oraşe ruseşti pietonul mai este respectat şi iubit. Numai acolo mai este stăpân al străzilor şi poate călca, fără să se sinchisească, pe caldarâm, şi să-l traverseze în orice direcţie, cum vrea şi când îi pofteşte inima.           Cetăţeanul despre care e vorba aici şi care avea pe cap un chipiu cu fundul alb, cum poartă de obicei administratorii grădinilor de vară şi comperii, aparţinea, fără îndoială, covârşitoarei majorităţi şi lamurei omenirii. El mergea pe jos, pe străzile oraşului Arbatov, uitându-se în jur, plin de curiozitate, dar puţin cam sfidător. Ţinea în mână o valijoară, cum poartă moaşele. Pare-se că oraşul nu-l impresionase cu nimic pe pietonul cu chipiu de artist.           Văzu vreo cincisprezece clopotniţe – unele albastre, altele verzui, albe şi roz. Îi sări în ochi dubleul scorojit de pe cupolele bisericilor şi observă deasupra unei clădiri publice un steag fluturând.           Lângă porţile albe, cu turnuri, ale acestui oraş provincial, două bătrâne cu un aer auster vorbeau franţuzeşte, plângându-se de Puterea sovietică şi amintindu-şi de fiicele lor iubite. Din beciul unui lăcaş al Domnului venea un aer rece cu miros ca de vin acru. Probabil că acolo erau depozitaţi cartofi.           — Templul Mântuitorului ridicat pe cartofi! spuse încet pietonul.           După ce trecu pe sub un arc de placaj, pe care era scris cu var proaspăt: „Slavă celei de a cincea conferinţe districtuale a femeilor şi tinerelor fete”, el ajunse în capătul unei alei lungi, care se numea Bulevardul Tinerelor Talente.           — Nu, zise el mâhnit, categoric că ăsta nu e Rio de Janeiro, e mult mai urât.           Aproape pe toate băncile de pe Bulevardul Tinerelor Talente şedeau fete singuratice, cu cărţi deschise în mână. Umbre ca nişte zdrenţe găurite cădeau pe paginile cărţilor, pe coatele goale ale fetelor şi pe bretoanele lor înduioşătoare. Când străinul apăru pe aleea răcoroasă, pe bănci se produse o rumoare generală. Ascunzându-şi feţele pe după cărţile de Gladkov, Eliza Orzesko şi Seifulina, ele aruncară străinului priviri pline de teamă. Acesta trecu în pas de defilare pe dinaintea cititoarelor tulburate şi ajunse la clădirea Comitetului Executiv, care era ţinta plimbării sale.

JANA: Nu mai cânta.   PANDELE: Nu mai cânt.   JANA: Şi povesteşte-mi ceva. Aşa, despre tine, ce-ai mai făcut? La ce te-ai mai gândit?   PANDELE: Cu dragoste?   JANA: Fără!   PÂNDELE (voit plicticos): „A fost odată ca niciodată o sondă. Se terminase forajul, se cimentase coloana…”   JANA (preluând): „Şi-n ultima zi au început să apară presiuni…” Asta am mai auzit-o!   PANDELE: Dacă ai vrut „fără”…   JANA: Fără, dar nu deloc!   PÂNDELE (o altă poveste): „Acum vreo câţiva ani, care va să zică…”   JANA: Vreau o poveste mai nouă.   PANDELE: „…sau poate numai acum câteva luni, sau câteva zile, m-am îndrăgostit de-o fată”.   JANA: „Mai frumoasă decât toate fetele.”   PÂNDELE (după ce o priveşte cu atenţie ca pentru a se convinge): Frumoasă – frumoasă… dar nici cea mai frumoasă! (Radical.) Să nu exagerăm!   JANA: Ba cea mai frumoasă, Pandele! Când iubeşti, e totdeauna „cea mai”… (Şi ea radicală.) Din oficiu.   PANDELE (ca neavând încotro): Bineee… „M-am îndrăgostit de cea mai frumoasă!”   JANA (simplu, ca un adevăr oarecare): Şi ea nu te iubea…   PANDELE: Nu mă iubea? Adică, ştii tu sigur că nu mă iubea?   JANA: Unde-ai mai pomenit tu, Pândele, o poveste în care să se iubească amândoi de la bun început? S-ar termina prea repede.   PÂNDELE (resemnat): „Şi ea nu mă iubea…” (Revoltat.) Dar şi aşa, vezi, când nu se iubesc, tot repede se termină.   JANA (ca o soluţie): Trebuia s-o fi „minţit” şi tu că-i aduci luna şi stelele.   PÂNDELE (a privit cerul îndelung, cu părere de rău): Nici că s-ar fi putut, că era cer fără lună!   JANA: Înseamnă că i-o adusese altcineva mai înainte… (Pe ultima replică, apare lingă ei Valentin Horia, arătând aşa cum poate să arate un om după 5-6 pahare de băutură.)   HORIA: Tovarăşi! Salvaţi-mă! Daţi-mi o idee de toast!   PÂNDELE (amuzat): Cu dragoste?   HORIA: Depăşit! Râde lumea!   PANDELE: Ca să vezi… (Janei) Contradescoperire!   HORIA (cu importanţa omului ameţit): Şi aceasta, pentru că dragostea, ca şi petrolul, e un zăcământ limitat. Se prospectează, se extrage şi, într-o bună zi, gata! Rămân amintirile!   JANA: Păcat!   HORIA: E o lege a firii.   JANA: Păcat că în urma ta nu va rămâne nimic.   HORIA: Prezentul contează.   JANA: Şi tu eşti totdeauna absent. Horia!   HORIA (voit tandru, afectuos): Cât de sincer mă compătimeşti…   JANA: Poate prea sincer.   HORIA: În urmă cu 25 de ani aş fi făcut pentru dumneata marea şi, evident, singura pasiune. Apropo, se spune că prin geriatrie… (Transfigurat.) Tovarăşi, am găsit! Să bem pentru geriatrie! H3! (Muzică, aplauze, clinchet de pahare şi, inerent, o anumită interferenţă a dialogurilor: Maria Andone, Radu şi Teiu, într-o parte a scenei; Horia şi Nata, în cealaltă).   RADU: Primul toast pe care n-o să-l refuze nici Teiu.   NATA (mai mult decât autoritară). Horia!   MARIA (strict lui Teiu, ca la un consiliu intim): Într-adevăr? Eşti de părere să bem?   NATA (lui Horia, luându-i paharul din mână): Eşti la al zecelea, Horia!   TEIU (Măriei): Ispita e mare…   HORIA (nedreptăţit): H3 e o victorie a ştiinţei!   RADU (pregătindu-se să ciocnească cu Maria şi Teiu): … Să întinerim, atunci!   MARIA (corectiv realist): …Să rămânem aşa cum suntem!   TEIU (completând şi el urarea, mai mult lui Radu): Să nu îmbătrânim peste noapte!   NATA (din nou lui Horia): Şi ar fi cazul, Horia, să nu mai uiţi nici o clipă unde te afli!   HORIA: Să nu uit? (Luându-şi un nou pahar.) Atunci, să bem, tovarăşi, pentru ca să nu uităm… şi să ţinem minte mereu… (Şi pentru că a uitat de-acum ideea.) … Şi să ne amintim totdeauna… şi să nu ne înşele niciodată memoria… Şi ce mai încolo şi-ncoace: trăiască memoria!   TEIU (în continuarea aceleiaşi urări): Iar pentru memorie, cu atât mai mult! Aici ai nimerit-o, Valhoria!   RADU (amuzat totuşi): S-a ameţit complet! Tot timpul râde, ar bea… (Apoi ca invitându-l să se apropie.) Tovarăşe Horia!   TEIU: Nu-l striga! (Şi pentru că Radu pare surprins.) Maria Andone ar fi preferat să nu-l strigi…   RADU (neînţelegând încă): Un pahar în plus, unu’ în minus… Ce importanţă mai are! Tovarăşe Horia!   TEIU: …Şi să-l eviţi…   RADU: Dar e absurd! Îl cunosc foarte bine!   TEIU: … Şi, eventual, să-i acorzi mai puţină încredere…   RADU: Ne aflăm totuşi la aceeaşi masă! … Serbăm acelaşi eveniment!   TEIU: …Şi ţi-ar mai fi putut dovedi că nici nu-l cunoşti, că nu serbează nimic. (Apoi, ca cerându-i confirmarea.) Te rog, Maria Andone, convinge-l!   MARIA: Dar nu ştiu… Cum să-l conving? Şi de ce tocmai eu? Cu ce drept?   TEIU: Să zicem… cu dreptul memoriei.   MARIA: Dumneata mă sperii!   TEIU: Dumneata, nu mai puţin! Şi asta pentru că nu pot crede că acest glasvand, bunăoară (îl întredeschide) … să nu-ţi amintească nimic. (Invitând-o să treacă de partea cealaltă.) N-ai mai fost în această încăpere? Ori, poate crezi că discuţia la care, fără voia noastră, am fost martori nu l-ar putea interesa pe Radu Andone?   RADU: Care discuţie? Aţi venit odată cu mine… Nici n-aţi avut când.   MARIA: Ba da… La sosire! Când Nata şi Horia mai făceau încă ultimele pregătiri.   TEIU: Exact! Când luminile nu fuseseră încă aprinse (încăperea principală a festivităţii trece în întuneric), când masa nu fusese încă ornată, şi când noi, primii veniţi, se pare, am fost rugaţi să ne retragem puţin… şi ne-am retras aici. (Un reflector descoperă din nou încăperea principală, de data aceasta fără invitaţi; semiîntuneric, linişte, senzaţie de gol; Nata şi Horia fac ultimele pregătiri – pe tot parcursul scenei vor orna masa cu flori, sticle de băutură etc.)   NATA: Încep să nu te mai recunosc, Horia! Sprinten, vioi, tinerel!   HORIA (cu totul altfel decât până acum: lucid şi cinic): Apropierea festivităţilor mă reconfortează.   NATA: Oricare ar fi, oriunde?   HORIA: Invitat să fiu… Dacă-s invitat, închid ochii.   NATA: E o filosofie…   HORIA: E o experienţă de viaţă.   NATA (pentru că Horia îşi umple un pahar): Bei cam mult!   HORIA: Nu-s invitat prea des…   NATA: Şi dacă presiunea ar continua să crească?   HORIA: Să crească lent.   NATA: Nu văd deosebirea.   HORIA: Şase toasturi să prind şi pe urmă… potopul.   NATA: S-ar putea ca Teiu să fie de altă părere…   HORIA: Îl priveşte! Libertatea opiniei!   NATA: Eşti cinic…   HORIA: În afara producţiei.   NATA: Şi izbucnirile astea naive, de duşman declarat, nu se mai poartă, Valhoria. S-au demodat.   HORIA: Croiala clasică, madam…   NATA: Stofa rămâne veche!   HORIA: Cu. alte cuvinte: „S-a sfârşit cu tine, Horia!”   NATA: Cu aceleaşi…   HORIA: Şi nu mai sunt bun de nimic?   NATA: La cimentări… în producţie… controlat zi de zi…   HORIA: Şi în viaţă?   NATA: Depinde…   HORIA: De mine?   NATA: De felul cum vei răspunde la următoarele trei întrebări: Când pleacă trenul spre Bucureşti?   HORIA: La 0,40. Noaptea.   NATA: Şi bilete?   HORIA: Până în ultima clipă.   NATA: Şi presupunând că aş cumpăra două bilete, al doilea fiind pentru Radu, cunoşti vreo metodă ca să-l determin să plece?   HORIA: Constrâns?   NATA: De bună voie.   HORIA: Compromis?   NATA: Dimpotrivă.   HORIA: Rechemat?   NATA: E stupid.   HORIA: Implicat în…?   NATA: Fără implicaţii.   HORIA: Cu dosar?   NATA: Fără dosare.   HORIA: Pe vremea mea…   NATA (ca la capătul unei demonstraţii): Vezi, asta e, Valhoria: Vremea ta a trecut. Secolul XX – a doua jumătate – preferă beţia de idei, virusul psihologic şi sentimentul complex – sumă de sentimente…   HORIA (naiv): Şi Radu Andone?   NATA: În ultimă instanţă, un bărbat ca toţi bărbaţii, şi un creator ca toţi creatorii.   HORIA: Intriga, însă…   NATA: Fără intrigă! Sunt alături de el, caut să-l înţeleg şi-i vreau binele. Sincer. Îl iubesc.   HORIA: Şi cine-ţi dă siguranţa…?   NATA (întrerupându-l): Mă iubeşte şi, ceea ce tu n-ai să înţelegi, se iubeşte.   HORIA (ştie şi el): Un rest de egoism, puţin orgoliu, o mică vanitate… (Pe replica lui Horia, Nata deschide uşa glasvandului, înţelege că Maria Andone şi Teiu le-au urmărit întreaga discuţie, dar, mascându-şi prima reacţie, încearcă să se comporte ca şi până atunci.)   NATA (continuând replica lui Horia): … Şi mult neprevăzut, foarte mult. Horia! Să-nchini, apropo, nu uita. şi pentru acest neprevăzut.   HORIA (fără să realizeze comicul situaţiei): O să-i displacă lui Teiu. De neprevăzut, să n-audă.   NATA: De cel tehnic, poate. Dar există şi unul uman. Poate fi şi el prevenit?   HORIA: Te referi tot la plecarea lui Radu?   NATA: Nu mai vorbesc cu tine, Horia Vorbesc direct cu tovarăşul Teiu.   TEIU: Promit să fac tot ce depinde de mine.   NATA: Informându-l şi asupra acestei discuţii?   TEIU: Nu informându-l. Cerându-i s-o înţeleagă.   NATA: Înseamnă că nu-l cunoşti. Va evita să-ţi răspundă.   TEIU (apropiindu-se de Radu, aflat din nou în plină lumină, ca şi la începutul retrospectivei): Poate că într-adevăr nu te cunosc. Şi poate că n-ai să-mi răspunzi. Dar nu te minţi. În jurul acestei mese sunt tot felul de oameni. Şi nu serbează toţi acelaşi eveniment. Şi nu pe toţi îi cunoşti. (Pe ultimele cuvinte se aude ţârâitul prelung al unei sonerii.)   RADU (fericit c-a găsit un pretext). A sunat cineva! S-ar putea să nu fi auzit! Poate-i Floricel… Eu mă duc să deschid! (Un reflector, simultan cu plecarea lui Radu, o va descoperi într-un colţ al scenei, ca şi la începutul piesei, pe interpreta Janei.)   INTERPRETA (lui Teiu, care se apropie de rampă): Dar trebuia să-l opreşti! Să-i ceri să-ţi răspundă!   TEIU: Ar fi trebuit… Dar Radu Andone a preferat să alerge spre uşă, s-o deschidă chiar el, să facă orice, dar să evite răspunsul.   INTERPRETA: Şi ceilalţi?   TEIU: Muzica de dans, clinchetul paharelor şi toasturile lui Horia se auzeau ca şi până atunci. (Într-adevăr se aud, şi simultan se luminează din nou locuinţa Nataliei. În jurul mesei – obişnuita agitaţie.)   HORIA: Tovarăşi, îngăduiţi-mi un toast pentru neprevăzutul care în această clipă intră pe uşa noastră!   FLORICEL (intrând pe fondul unei linişti desăvârşite): Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie. 47 de atmosfere! Tendinţă continuă de creştere…   RADU (luându-i buletinul din mână): Cu următoarea cursă, toată lumea la schelă! (Şi pentru că muzica a reînceput.) Opriţi, vă rog, muzica! (Totul reintră în întuneric, cu excepţia pianului, la care a reapărut Maria Andone, şi a acelui colţ al rampei unde ia rămas interpreta; din nou, muzica de la început.)   INTERPRETA: La capătul aceleiaşi zile, Jana Mincu nu mai era în viaţă. Radu Andone se întreba în ce măsură e vinovat de cele întâmplate, iar Maria Andone se simţea, pentru prima oară, cutremurată. Dar despre toate acestea, dacă n-aveţi nimic împotrivă, în partea a doua a piesei.   CORTINA.   PARTEA a II-a.   Ridicarea cortinei pare să reediteze întrutotul începutul părţii I: acelaşi pian, acelaşi motiv melodic, aceeaşi intervenţie discreta a reflectorului. În scenă, tot ca şi atunci, Maria Andone – la pian, şi interpreta Janei – cât mai aproape de rampă.   INTERPRETA: Partea a doua a piesei, aşa cum aţi prevăzut probabil şi dumneavoastră, se desfăşoară la schelă, având în centrul acţiunii continua creştere a presiunilor. Spre deosebire, însă, de partea întâi, obişnuitele intervenţii ale lui Petre Teiu privind evoluţia personajelor şi evoluţia dramei se vor îmbina acum, în spiritul unei cât mai fidele reconstituiri, cu intervenţiile Măriei Andone. Şi iată de ce:   Maria Andone a fost singurul personaj aflat în permanenţă în biroul lui Radu. Străină de latura tehnică a procesului, ea s-a putut concentra, aproape exclusiv, asupra evoluţiei umane, aş spune, a presiunilor şi respectiv a conflictului. Şi, în sfârşit, pentru că drama Măriei Andone, prin forţa lucrurilor, nu a putut cunoaşte exteriorizări pe măsura adevăratei ei intensităţi. In momentele hotărâtoare, străină de viaţa sondei, era obligată să reacţioneze în surdină: printr-un gest, o privire, un surâs. Pornind de aici, vom răspunde şi unei nedumeriri provocate adesea de muzica oarecum neobişnuită a acestui spectacol: renunţând la obişnuita ei funcţie ilustrativă şi reprezentând-o strict pe Maria Andone, muzica îşi propune să aducă fiorul unei participări active, de pe poziţia unui personaj real, conştient de toate sensurile şi implicaţiile dramei4. Fireşte, veţi spune, Maria Andone nu putea bănui la timpul respectiv nimic din ceea ce avea să urmeze. Foarte adevărat! Dar a existat totuşi un moment în desfăşurarea dramei, şi prin aceasta în viaţa Măriei Andone, când realizând apropierea pericolului – în limitele piesei, a deznodământului -, diferitele întâmplări şi discuţii înregistrate la timpul lor, mai mult sau mai puţin involuntar, au căpătat dintr-o dată semnificaţie, sens… (Şi întorcându-se spre scenă ca pentru o confirmare.) Maria Andone!   MARIA (fără să se ridice de la pian): Da, a existat un asemenea moment Mă aflam în biroul lui Radu, era trecut de ora b noaptea, şi Floricel tocmai adusese un nou buletin.   VOCEA LUI FLORICEL (ca de foarte departe): Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 93 de atmosfere! Pronunţată infiltraţie de gaze! Prim simptom eruptiv! Apropierea de sondă, periculoasă! Jana Mincu transmite…   MARIA: Şi-n clipa aceea, poate o să vi se pară de necrezut (muzica se întrerupe), am avut sentimentul că retrăiesc fulgerător toate cele întâmplate, că asist din nou la tot jocul acela cumplit al presiunilor, de parcă atunci aş fi intrat pentru prima oară în biroul lui Radu, şi pentru prima oară, atunci… căpătasem puterea să văd, să aud. să înţeleg. (A reînceput să se audă muzica, s-a luminat intre timp şi biroul lui Radu, şi Maria Andone tocmai a intrat în birou.)   MARIA (comentând interiorul): Un birou care nici măcar nu-i birou… Având în stânga (ridică o draperie) o încăpere nefolosită, iar în dreapta (deschide o uşă) … întuneric complet! 5   RADU: Nu exagera, mamă. Aşteaptă să aprindem lumina.   MARIA: Nu lumina! Fereastra, te rog… Pentru că o încăpere insuficient aerisită… şi toţi elevii mei ştiau acest lucru…   RADU (deschizând o fereastră care răspunde spre câmpul de sonde): Poftim, fereastra!   MARIA: Şi când rămâi noaptea la schelă? Sper că nu dormi pe birou?   RADU: Trebuie să fie pe undeva un pat, un şezlong… (Arată în direcţia aşa-zisei încăperi nefolosite.)   MARIA (descoperind biblioteca): Şi dacă aş fi bănuit unde o să ajungă toate aceste cărţi, nici nu ţi le mai trimiteam! Cât se poate citi? Până la urmă o să-ţi strici ochii.   RADU: Mamă, mi-ai mai spus. Am o memorie excelentă.   MARIA: Aştept să-ţi vină ideea să-mi oferi şi un scaun…   RADU (aducând două scaune): Altceva?   MARIA (venind spre rampă, sala fiind imaginată ca o prelungire a biroului): Nu pot înţelege de ce a fost nevoie ca biroul să aibă în prelungire toată această sală?!   NATA (care tocmai a intrat şi a auzit ultima replică; ironică): Aici se adună oamenii dimineaţa, înainte de a pleca la lucru, şi seara, când se întorc… (Ca şi cum s-ar scuza.) Eu am şi spus lui Radu: ar fi trebuit să-i dăm foc!   RADU: Nata!   NATA: Bine…, (concesivă) nu-i mai dăm!   FLORICEL (aducând un buletin şi rămânând în scenă doar pe durata replicii): Orele 21.00! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 49 de atmosfere.6   MARIA (ca pentru sine): 49… (Apoi, Natei.) 49 e mult?   NATA: Ceva mai puţin de 50. Aproximativ cu 1.   MARIA: Şi de ce tocmai în spatele coloanei?   NATA: Probabil pentru că acolo apar…   MARIA (exasperată): Ar putea să-ţi fie ruşine! Astea nu sunt răspunsuri, şi pe viitor n-am să te mai întreb nimic. Absolut nimic! (Trece în încăperea cealaltă, în aşa-zisa „încăpere nefolosită”, unde va începe să facă puţină ordine.)   RADU (Natei): Pari bine dispusă.   NATA: S-ar putea să am şi anumite motive.   RADU: Mai explicit, te rog.   NATA: Am reţinut biletele pentru trenul de 0.40.   RADU (nu fără o anumită admiraţie): Tu eşti nebună, Nata!   NATA: Şi pentru că tot sunt nebună: ştii ce am în pachet?   RADU (desfăcându-l): Caşcaval, parizer, pâine tăiată felii.   NATA: Exact! Sandvişuri! Pentru drum! (Îi întinde mâna ca pentru a-i fi sărutată.)   RADU: Nata, fii rezonabilă!   NATA (imitându-l): „Nata, fii rezonabilă… (Apoi, râzând îndelung.) Mi-amintesc că odată, în timpul unei excursii, eram în anul II, mi se pare, ne-am pomenit fără voia noastră desprinşi de grup. Şi mi-ar fi plăcut, ţi-aminteşti, să rămânem departe de toţi ceilalţi. Dar tu şi atunci mi-ai cerut să fiu rezonabilă.   RADU: N-am fost împreună în nici o excursie… Astea-s fanteziile tale!   NATA: Dar am fi putut fi. (Şi oferindu-i un sandviş.) Parizerul presupune mai puţină imaginaţie.   RADU: Şi ştii la fel de bine că nu mi-a plăcut niciodată.   NATA: Parizerul. Ştiu. Iar mie, bărbaţii fără imaginaţie.   RADU (aparent calm): Ultimul buletin indica 49. Şi vreau să mă pot gândi. Am nevoie de linişte.   NATA (luând de undeva, de pe un raft, o carafă): Toarnă-mi puţină apă. Vreau să-mi clătesc mâinile.   RADU (acceptând totuşi): A ajuns la tine o manie!   NATA: Te înşeli. (Şi în timp ce Radu îi va turna apa.) E un mic şantaj psihologic. Vrând-nevrând, suntem nevoiţi să ne gândim la avantajele confortului.   RADU: Nata! Încetează!   NATA: Şi să-ţi aminteşti că, în urmă cu ani, tot în timpul unei excursii mai toarnă-mi puţin! -, am coborât într-o gară. Mi se făcuse sete. Nu atât de multă, ajunge – Şiabia după ce am găsit pompa de apă – ce pompă! o nenorocire! – nu m-ai lăsat să beau! Să nu răcesc… (Bea şi acuma din pumni.) Era într-adevăr rece.   RADU: Nu înţeleg unde vrei să ajungi. Ce rost au toate aceste excursii? De ce le inventezi?   NATA (ca şi cum n-ar fi auzit sau, poate… dimpotrivă): Am promis că vei da un telefon la gară. Trebuie confirmate biletele.   RADU: Cred că n-ai să mă înţelegi niciodată…   NATA: Ori cu alte cuvinte: „Nata (ca o implorare), n-am dreptul să plec… (Apoi, grandilocvent.) Presiunea la sondă ar putea să mai crească, sonda ar putea fi în pericol şi răspunzător pentru tot ce s-ar mai putea întâmpla în următoarea sută de ani pe pământ, sub pământ şi în ceruri, sunt numai eu: inginerul Radu Andone.” (Ridicând receptorul.) Alo! Daţi-mi gara!   RADU: N-ai alte argumente?   NATA: Încetează să fii ridicol! Penibil! Şi încearcă să înţelegi că n-ai venit aici pentru a-ţi sufleca mânecile şi a te vârî până la gât în petrol. Ai venit să verifici un nou sistem de foraj. Şi ai forat, l-ai verificat! Obligaţiile tale au şi încetat! (Din nou în receptor.) Alo! … V-am rugat, gara… (În aceeaşi clipă l-a zărit însă pe Teiu şi a întrerupt convorbirea.)   TEIU: Nu trebuia să închizi. Se obţine greu.   NATA: Ca de obicei, ironic!   RADU: Eu aş fi preferat să-mi spui mai întâi ce se aude. Ce veşti?   TEIU: Nimic deosebit. Creşte…   MARIA (ca pentru sine, în încăperea alăturată): „Nimic deosebit… creşte…” Dar asta-i vocea lui Teiu! (Şi trecând în biroul lui Radu.) Te-am recunoscut după voce.   NATA (surprinsă): Aproape şi uitasem că te mai afli aici. (Şi pentru că Maria Andone o priveşte insistent.) Ce ţi se pare curios?   MARIA: Nimic, aşa… Pari mereu alta, schimbată. (Din depărtare se aude şuieratul unei locomotive.)   NATA: Şi ai ţinut cu tot dinadinsul să mi-o spui. Să nu-mi închipui, cumva, că n-ai urmărit întreaga discuţie.   MARIA: Dar deloc, Nata! Te înşeli! Aici e foarte cald. Afară trebuie să fie răcoare… (Şi încurcându-se din ce în ce mai mult în explicaţii.) Şi voiam să cobor, să iau puţin aer… (Coboară spre interpreta Janei, pe care un reflector tocmai o luminează.)   INTERPRETA: N-ai fost cinstită, Maria Andone! Trebuia să-i fi răspuns: „Da, am ascultat întreaga discuţie! Am înţeles tot ce urmăreşti! Şi-am să-l previn pe Teiu? Am să-l previn chiar acum!”   MARIA: Să-l previn? Dar nu! Nu puteam să-l previn! Pe atunci, vezi, eu mai eram convinsă că Nata are dreptate… Şi m-aş fi bucurat să-l ştiu pe Radu plecat, cât mai departe de sondă, de schelă… (Odată cu ultimele cuvinte, interpreta Janei reintră în întuneric, iar în biroul lui Radu – odată cu revenirea Măriei Andone – se aude sunând telefonul.)   TEIU: Alo! Cine? Gara? (Din ce în ce mai surprins.) Trei bilete pentru trenul de 0.40? Trebuie să fie o greşeală. (Se uită la Radu ca pentru a primi confirmarea, apoi la Nata, la Maria Andone.) Sau poate, cine ştie? Nu. Nu le anulaţi. Aşteptaţi să vi se comunice. (Închide telefonul.)   NATA (lui Teiu, ostentativ): Vedeţi vreun motiv special pentru care n-ar fi trebuit să reţinem biletele?   TEIU: Eu aş vedea chiar mai multe.   FLORICEL (cu intrarea ei obişnuită): Orele 12.30! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 53 de atmosfere. Cui predau buletinul?   TEIU: Natei, te rog. (Natei) Unul dintre motive.   NATA (pierzându-şi calmul): În situaţia dată, indiferent de toate aceste buletine…   TEIU: Sau dimpotrivă, ţinând seamă de ele…   NATA: …nu mai există decât două soluţii!   TEIU: Reţinem sau nu reţinem bilete.   NATA (iritată): Prima – şi vorbesc cât se poate de serios – o intervenţie preventivă, pe parcurs, la o presiune rezonabilă.   RADU: Dar care ar echivala cu omorârea sondei! (Câteva clipe de tăcere, muzica reamintind scena de pe peron şi replica „Sonda aceasta… sunt eu”.)   NATA: Şi a doua – care ar putea să ne convină şi mai puţin – să nu intervenim încă şi să acceptăm liniştiţi eventualitatea erupţiei.   TEIU: Există şi o a treia.   NATA: Fantezistă, poate?!   TEIU: Lipsită de orice fantezie: stabilizarea naturală a presiunii.   RADU (într-o agitaţie aparent nejustificată): Şi In acelaşi timp, cea mai simplă! Cea mai logică! Teiu are dreptate!   NATA: Şi tot pentru că are dreptate (accentuând ironia) şi pare atât de convins de iminenta stabilizare a presiunii, tovarăşul Teiu n-a pregetat nici o clipă în a-şi lua toate măsurile de siguranţă. (Şi pentru că Teiu surâde.) Nu văd nimic amuzant.   TEIU: Evit neprevăzutul… V-am promis…   NATA: Atunci, să trecem de-a dreptul la omorârea sondei.   TEIU: Ar fi şi asta o soluţie. Aţi prinde încă trenul de 0.40.   INTERPRETA (de undeva dintr-un colţ al scenei, nemaiputându-se stăpâni parcă): Dar trebuia să-i explici că a fi pregătit pentru intervenţie în orice moment e o datorie elementară, pe când a omorî sonda la 53 de atmosfere, când nu e încă un pericol direct… e absurd!   TEIU: O ştia foarte bine şi singură. Era doar inginer. Şi cred că nici nu spera să mă convingă. O irita doar faptul – ceea ce-i esenţial pentru înţelegerea situaţiei – că în acel moment Radu şi cu mine ne aflam pe aceeaşi poziţie: să nu intervenim, stabilizarea mai este posibilă. (Interpreta reintră în întuneric.)   NATA (reluând scena): Şi pentru că mi se pare că rămăsesem la tren: dumneata, fii sincer, te poţi descurca la fel de bine şi fără ajutorul lui Radu…   TEIU (dezarmant): Ei, nu… E o cursă prea ieftină…   NATA: Dar din moment ce tot ai început pregătirile în vederea intervenţiei (şi subliniind) fără aprobarea lui…   TEIU (pentru că Radu nu comentează): N-a reacţionat nici el… Trebuia o doză mai mare!   NATA (nerezistând provocării): Şi totuşi, la 0.40 vom fi pe peron.   TEIU: Dacă-l convingi, vin şi eu: vă aduc şi flori, vă car şi valizele…   NATA: Şi asta numai pentru a încerca până în ultima clipă să-l opreşti…   TEIU: Exact! Pentru asta! Şi de fapt, nu pentru asta: pentru a-ţi dovedi cit de sigur sunt că nu va pleca. (Se pregăteşte să treacă în biroul lui.)   NATA: Dar n-aţi servit nici un sandviş…   TEIU: Lăsaţi… La 0.41… După plecarea trenului.   NATA (lui Radu, după plecarea lui Teiu): Aşa cum era de aşteptat! Nici n-ai intervenit!   RADU: Am fost însă reprezentat…   NATA: În măsura în care mă ajută memoria, eşti autorul unui sistem de foraj, care în următoarele ore îşi va câştiga sau nu confirmarea.   RADU: Şi ca de obicei, mă comport, probabil, penibil, ridicol…   NATA: Dacă n-ai fi, ai alege totuşi un drum, o soluţie, ai lua o hotărâre.   RADU: Atâta timp cât presiunea se mai poate stabiliza, n-am nici un motiv.   NATA: Intervenind însă în ultima clipă, s-ar putea crede că ai vrut să-ţi maschezi, printr-o hotărî re de ultim moment, nereuşita, compromiterea.   RADU: Mi-ar fi, de-acum, totuna.   NATA: Te înşeli. Când omori o sondă la 53 de atmosfere, poţi fi acuzat cel mult de un exces de prudenţă. Şi încă de un exces justificat: nu te-a interesat sonda, extracţia, ci pur şi simplu forajul. Important şi decisiv pentru tine era să verifici acest nou sistem de foraj! Eşti om de ştiinţă, cercetător. (Neînţelegându-i privirea.) Ce te surprinde?   RADU: Nimic. Sau poate felul tău de a gândi.   NATA: Minţi. Te surprinde faptul că gândim la fel, că ne punem aceleaşi întrebări, că găsim aceleaşi răspunsuri. (Se aude sunând telefonul, dar Nata îl închide imediat.) Lipseşte din birou.   RADU (alarmat): Trebuia totuşi să întrebi… Poate era urgent…   NATA: Nu-ţi căuta pretexte pentru a întrerupe discuţia! Trebuie să hotărăşti!   RADU: Sonda aceasta nu va fi omorâtă!   MATA: E ultimul moment când o mai poţi face din proprie iniţiativă.   RADU: Şi nu va fi omorâtă nici acum, nici mai târziu, niciodată.   NATA (ca pentru sine): Niciodată? (Cu părere de rău.) Dacă l-aş fi bănuit pe acest niciodată, n-aş mai fi fost astăzi aici. Şi n-aş fi făcut greşeala de a te considera un om deosebit. (Sună din nou telefonul.) Alo? Gara? O clipă… (Acoperind receptorul cu palma.) Şi vezi – o să ţi se pară ciudat – până în ultima clipă am crezut că, sunând telefonul, vei spune totuşi „da”. Dacă nu din convingere, cel puţin din dorinţa meschină de a te reîntoarce la masa ta de lucru. (Ispită). Să întreb la ce oră soseşte? Mi se pare că la 6.50… (Încetând jocul.) Şi din dorinţa de a telefona dis-de-dimineaţă profesorului, colegilor: „Alo… am revenit! Sistemul s-a verificat. Perfect… Sonda? Nu, m-am ocupat exclusiv de foraj…” Sau din dorinţa, şi mai meschină, de a umbla pe străzi asfaltate, de a nu te spăla deasupra unui lighean şi, în sfârşit, din dorinţa, omenească şi ea, ca la ora când vei deveni tandru şi declarativ… (Pe ultimele cuvinte a intrat Jana, fără a fi pentru moment observată.) Alo! … (Bate în furcă.) Au închis! Oricum, e însă bine că te-ai hotă rit într-un fel şi că l-ai ales singur pe „nu”. Şi nici n-ai să regreţi. Tu ai nevoie, în fond, de un om care să-ţi admire frământările, chibzuinţă. (Observând-o, în sfârşit.) Jana, tu n-ai vrea să fii un astfel de om? (Şi pentru că sună din nou telefonul.) Le răspund eu? Le răspunzi tu?   RADU: Să mai aştepte… Să le reţină. (Şi ca să justifice concesia.) Poate până atunci se va stabiliza… (Părăseşte biroul.)   NATA (abia acum răspunzând la telefon): Alo! Cine? Cristea? … A şi plecat! (Apoi, cu siguranţa învingătorului.) Nu mi-ai răspuns. Jana, n-ai vrea să fii un astfel de om?   JANA: N-am înţeles. Ce fel de om?