Teatru radiofonic

— ÎNTUNECARE -   TABLOUL 2   Pe podiumul aflat din nou în lumină, 6-7 elevi, mai mult decât agitaţi, se ajută şi se încurca reciproc în îmbrăcarea costumelor ultracomplicate, de epocă, în lipirea unor mustăţi menite să-i îmbătrânească, totul între desuet şi ilar.   O VOCE (din semiîntunericul sălii, atât cât să bănuim că ar fi vocea unei regizoare în vârstă): Copii! Vă informez! Facem fotografii! Cei care joacă în spectacol – şi figuranţii, vă informez – să rămână pe scenă! Vom fi expuşi la panoul cel mare, vă informez: 10 lei o fotografie, cine vrea amintiri… Cea mai bună o s-o dăm la ziar… Ascultaţi, vă rog, indicaţiile. (Elevii s-au aşezat în scenă conform ierarhiei prestabilite, în timp ce fotograful – tip de profesionist de cartier – îşi pregăteşte blitzul, imun la avalanşa de indicaţii regizorale, absolut inutile.) Voi doi, băieţii din mijloc, mai colţuroşi, copii! Să vi se simtă durerea! Mai dârji! (Cei doi, 16-17 ani, se încrunta atât cât le stă în putere, dar… inutil.) Şi tehnica! nu uitaţi – este o noapte adâncă …Vreau reflectorul albastru! (Se aprinde imediat reflectorul, moment de care blitzul profită şi el, emoţionând „distribuţia”.) Iar tu, Luiza dragă, reţine că eşti fericită, te rog! Vreau să zic că iubirea transformă… Nu, mult mai fericită! (Blitzul o surprinde prompt lângă un amoraş cu săgeţi.) Acum, ultima scenă, ce faceţi?! Scena cu Vrăjitoarea, adică clementul nostru opus, pe care îl anihilăm… Dar unde e Fana Ifrim, dumnezeule? De ce n-aţi chemat-o? Ca s-o elimin odată! Că doar a ştiut foarte bine… Fără ea – nu! Vrăjitoarea exprimă ceva! Vreau să spun – o idee! Nu vă uitaţi la mine! Ce aşteptaţi? Aduceţi o fată, oricare, pe cine găsiţi pe coridor! Să i se potrivească doar rochia! S-o marcăm ca prezentă. O vom lua din profil… (Agitaţia generală culminează cu aducerea în scenă a Cristinei Iovan, transformată la vedere într-o vrăjitoare „ad-hoc”. I se înfundă bine peruca, i se trage în jos rochia, atât cât să-i acopere gleznele, şi, în sfârşit, blitzul acţionează odată cu ultima indicaţie.) Copii, vă informez, tot colectivul în curte, lângă statuia cea mare, figuranţii sunt liberi, vă informez… Lângă marele nostru poet! Cei mici să se aşeze în fată! (Elevii părăsesc scena, cu excepţia Cristinei Iovan, înlocuitoarea de ultim moment a Vrăjitoarei; peruca de sperietoare de ciori, costumaţia cu totul nepotrivită îi subliniază şi mai pregnant tinereţea, o anume simplitate frumoasă şi o mare nedumerire faţă de neaşteptata ei „aruncare” în scenă. În semiîntunericul sălii – de reţinut -, silueta unui tânăr. Ranet, tentat, s-ar părea, să se apropie de podium. Dar Cristina, relaxată şi amuzata de tot ce vede în jur – nu se ştie observată de nimeni -, a izbucnit într-un hohot de râs. Este momentul în care, spre surpriza ei, dar şi a lui Ranet, tânărul de care aminteam că se aflu în sală, s-a făcut auzită o voce.)   O VOCE STRANIE: Ofelia, deci?! (Cristina a scos un ţipăt.) Julieta, atunci? Ori, poate, cu adevărat vrăjitoare?! (Cristina îşi smulge peruca.) Deci, tot Julieta, ştiam! (Apoi, revoltat.) N-am întâlnit încă fata căreia să nu-i placă teatrul. (Cristina, intrigată.) şi mă jurasem, zău! Cum o descopăr – gata! Un Corso, două filme, trei declaraţii – şi mă îndrăgostesc nebuneşte. (Ranet se retrage continuu.) Dar îţi place să joci… Mortua est, Julieta!   CRISTINA (căutând): Cine a vorbit? Cine eşti?   VOCEA: Un reflector. Al treilea de pe dreapta, (Într-adevăr, reflectorul o urmăreşte atent.)   CRISTINA: Şi vocea?   VOCEA: Dinăuntru… Vreau să spun din cuşca sufleurului.   CRISTINA (verifică): Un mincinos! În cuşcă nu e nimeni!   VOCEA: Simbioză perfectă. Am instalat lângă reflectoare un microfon şi îndeplinesc două funcţii: electrician şi sufleur. (Apoi, prevenitor, Cristina agită firele instalaţiei.) Nu trage de fir, c-ai să-l rupi. Este avut obştesc! (Ranet, imobil, urmăreşte discuţia.)   CRISTINA: Elev?   VOCEA: Oarecum… Sunt în curs de divorţ.   CRISTINA: Din ce clasă?   VOCEA: Ultima înfăţişare. A XII-a.   CRISTINA: Minţi iar?   VOCEA: Pot dovedi. Te cheamă Cristina Iovan, stai pe rândul întâi, banca a treia, iar eu pe rândul doi, banca n-o spun, secret. (S-a mai aprins un reflector; fasciculele celor două reflectoare se agită a clipă, de parcă s-ar căuta reciproc, apoi unul dintre ele se stinge.) M-ai văzut de prea multe ori ca să-mi poţi ţine minte…   CRISTINA: Acum ştiu.   VOCEA: Poveşti! Nu ştii nimic şi ţi-e teamă. Dacă nu ţi-ar fi, ai urca până sus să vezi cu cine ai vorbit.   CRISTINA: Mă faci să râd.   VOCEA: Atunci, te rog… (Reflectorul îi luminează scara.) Este fixată solid. (Cristina începe să urce.) Şi te grăbeşti să urci, ca să nu se vadă că tremuri… (Fasciculul de lumină însă îi urmăreşte, insinuant, fiecare îndoire a genunchiului.)   CRISTINA: Mai sus, te rog.   VOCEA: Vezi că treapta a opta lipseşte!   CRISTINA: Eu vorbeam de lumină…   VOCEA: Ai în faţă un pasaj. A doua uşă pe dreapta este uşa cabinei. Scrie „Sonorizare-lumini”. (Cabina se luminează, ieşind din anonimat exact în clipa în care Cristina va intra înăuntru.)   CRISTINA: Ştefan!   ŞTEFAN: Se zice: „Mâinile sus!” (Schiţează capitularea.)   CRISTINA: Puteam să jur!   ŞTEFAN: Nu le ridic, că minţi. (Lasă mâinile în jos.)   CRISTINA: M-a derutat doar vocea.   ŞTEFAN: Pe reverberaţii. E simplu.   CRISTINA: Deci şi anul trecut, la serbare, tot tu m-ai orbit. Bine că ştiu!   ŞTEFAN (acum nuanţat): Te-am subliniat… (Pardon.) Eu te-am pus în lumină.   CRISTINA: Şi acum doi ani…   ŞTEFAN: M-a rugat Gavriliu, de la fizică, nu puteam să-l refuz…   CRISTINA: Ca şi acum trei ani, mi-amintesc foarte bine!   ŞTEFAN: Eu – conform indicaţiilor regizorale… (Imitând.) „Ştefane, eroina iubeşte, adică scoate-i ochii, comutează rapid…” Şi-am comutat: roşu intens – iubire, galben murdar – trădare; violet eflorat – gelozie… Până m-am pus şi eu la curent. (Orientate la întâmplare, reflectoarele luminează, rând pe râtul, peruca Vrăjitoarei, nimerită pe capul amoraşului, o spadă înfiptă într-o rochie de epocă.) Viaţa are legile ei…   CRISTINA: Violetul nu arde!   ŞTEFAN: Când treci prea repede de la roşu la galben, intervine un blocaj.   CRISTINA (atentă la inscripţii): Minţi! Violet nici nu ai!   ŞTEFAN: Se combină. Din roşu scăzut şi albastru. (Trecându-şi mâna peste mâna Cristinei). Trebuie doar să centrezi. Nu te speria… Vreau să spun, cu răbdare… Foarte, foarte atent.   CRISTINA (eliberându-şi mâna): Observ… E dificil… Se cere şi o anumită vocaţie… (Se privesc îndelung, cercetător, supraveghindu-şi reacţiile.) Vreau să spun… un foarte mare talent.   ŞTEFAN: Acum ai spus o prostie.   CRISTINA: Ai combinat greşit… (Pauză lungă.) Roşul tău şi albastrul au refuzat să dea violet…! Într-adevăr, cele două culori au rămas separate, distincte.)   ŞTEFAN: Adică… nu vrei să-nveţi?!   CRISTINA: Vreau să mă conduci până la uşă. (În semiîntuneric, uşa complet etanşa e, într-adevăr, greu de distins.)   ŞTEFAN: Poftim! (Se apropie de uşă.) Cursul e facultativ. Fiecare învaţă când îi face plăcere. (Ştefan apasă pe clanţă, mai apasă o dată, o zgâlţâie puternic – pe faţa lui un moment de surpriză -, apoi cu o înverşunare neaşteptata, începe să lovească în tăblia metalică a uşii.) Nenorociţii! Îi distrug! Ne-au închis înăuntru.   CRISTINA (alarmată): Cum ne-au închis? Nu se poate!   ŞTEFAN: Au făcut rost de o cheie. Au pus o siguranţă pe afară… Dar mă duc cu ei la director! Nu-mi scapă! Aici e un loc de muncă! (Continuă să bată în uşă.)   CRISTINA: Poate că au glumit.   ŞTEFAN: Sparg uşa! Cu mine nu se glumeşte! Şi nici măcar n-o sparg. (Trage o măsuţă lângă peretele lateral.) Am să cobor pe burlan. (Se apleacă peste pervazul unei ferestre plasate direct sub tavan.) Îi ucid!   CRISTINA (încercând să-l oprească): Ştefan, te rog…   ŞTEFAN: Nici 20 de metri! Poftim! (O ajută să se urce pe masă.) Într-o clipă sunt jos.   CRISTINA: Îţi interzic! (Se privesc clipă, surprinşi, apoi, Cristina, spre cineva de jos.) Ei, portar! (Lui Ştefan.) Uite-l că mătură curtea! Strigă-l şi tu. Portar!   ŞTEFAN: Ne-ar trebui o grenadă. E surd. Încă din primul război. Uite, am găsit un pahar.   CRISTINA (dezamăgită): A reintrai în clădire.   ŞTEFAN (consolare): Pe la vreo nouă încearcă de obicei toate uşile, controlează lumina.   CRISTINA: Dar mai sunt şase ore. Tu eşti nebun?   ŞTEFAN: Dacă e vreme urâtă, vine chiar pe la opt.   CRISTINA: Eu am nevoie de aer!   ŞTEFAN: Aer avem…   CRISTINA: Şi ideea în sine că sunt închisă, înţelegi, că nu pot hotărî eu însămi ce fac… Eu nu pot sta într-un loc!   ŞTEFAN: Atunci poate tot reflectoarele… Dacă centrăm foarte – foarte atent…   CRISTINA: Trebuia să te las să cobori pe burlan!   ŞTEFAN: Ar mai fi şi un pic-up, făcut de mine, serios! Cu discul acela nou.   CRISTINA: Poate îl sparg!   ŞTEFAN: Gajuri… (Scoate un pachet de cărţi.)   CRISTINA: Le rup!   ŞTEFAN Şi dacă nu poţi sta într-un loc, asta e foarte bine. Urcăm pe acoperiş, facem plajă la soare…   CRISTINA: Nu trebuia să mă chemi!   ŞTEFAN: De sus se vede întregul oraş. Se vede foarte bine şi gara. (Privind.) Parcă aş zări şi un tren… (Se aude un şuierat.) Să ştii că-i trenul de trei fără cinci.   CRISTINA: Ce importanţă are?   ŞTEFAN: Ar fi trenul lui nea Marin. Am fi salvaţi. Şi e chiar trei fără cinci, dumnezeule!   CRISTINA: Care Marin?   ŞTEFAN: De pe „Pacificul” mare. Mecanicul! (Apoi, cât se poate de tare, în direcţia gării.) „Întoarce-te mai repede. nea Marine şi deschide-ne uşaaaaa!” (Se aude un nou şuierat. Ştefan îl „cronometrează”.) …patru, cinci… şase… şapte. (Apoi, Cristinei.) Ai auzit. La şapte fix se întoarce. Şi-i parolist, îl cunosc. Stăm în acelaşi bloc. Tine la mine teribil.   CRISTINA (reproş): Ştefan!   ŞTEFAN: Fără Ştefan! Ar fi o intimitate. Spune-mi, te rog, Răducu.   CRISTINA: Nu putem aştepta înţelege-mă! Să cerem cuiva ajutor.   ŞTEFAN: Evident… (Privind din nou pe fereastră.) „Hei, pictoreee!” (Cristinei.) Se face că nu aude, măgarul… (Apoi, din nou chemare.) „M-au închis aici cu o fatăăăăă… Sunt compromis! Ajutoooor!”   CRISTINA: Mă mir că nu ţi-e ruşine! (Suspectându-l.) Eu nu văd nici un pictor.   ŞTEFAN: Cel care vine în direcţia şcolii, pe bicicleta aceea ciudată… Cu „şevaletul-catarg” legat chiar de ghidon.   CRISTINA: Zi că-l vezi prima oară!   ŞTEFAN: L-am cunoscut în vacanţă. M-a invitat şi acasă. (Chemare.) „Hei. pictoreeeee! …” Nimic. (N-a auzit.) Tocmai lucra la un nud.   CRISTINA: De bărbat?   ŞTEFAN: Nu propriu-zis… Mai curând…   CRISTINA: Tânără?   ŞTEFAN: Neinteresantă cu totul. Jumătate romantică, jumătate emancipata, cum e mai rău. Şi locuia foarte departe. Apropo…   CRISTINA: Eu locuiesc în centru.   ŞTEFAN: Dară vrei să fii spirituală…   CRISTINA: Laconică. Cum ieşi din piaţă, prima stradă pe dreapta. Ne-am mutat de trei săptămâni.   ŞTEFAN: Pe bulevard? Noul cvartal? (Jucând marea surpriză.) Şi eu, care n-am ştiut, nu te-am condus… Deşi. Oricât, e un timp, zile la rând…, asta e de-a dreptul criminal… Şi dacă socotim…   CRISTINA (socotind): Trei ori şapte – 21 de zile.   ŞTEFAN: Trage-mi, te rog, o palmă. Cristina… (Explicându-se.) De câte ori sar peste cal şi tu simţi (oferindu-i obrazul), ai dreptul la o palmă. (Cristina ridică mâna şi se pregăteşte… să-l sperie. Dar înainte de a-l „sancţiona” se aude un târâit prelung de telefon.)   CRISTINA (cu mâna în aer): S-a auzit ceva…   ŞTEFAN: Iertarea! Semn de la Dumnezeu…   CRISTINA (ascultând): Un telefon…   ŞTEFAN: Ceresc. Şi sună jos, la portar. Poate că-i mama ta. A văzut că întârzii şi vrea să afle de ce. (Pauză.) Şi mai ales cine-i măgarul cu care…   CRISTINA: Mama se întoarce luni. E plecată.   ŞTEFAN: Atunci e tatăl tău. (Telefonul insistă.) Parcă şi aud convorbirea… A spus că vine la şcoală… A şi pornit… E aici… Şi va trebui să te iau de nevastă, ca să salvăm aparenţele.   CRISTINA: Tatăl meu e la capătul lumii.   ŞTEFAN (refuzând): L-am văzut acum două zile!   CRISTINA: Nu e plecat, e aerian complet. Şi n-a fost niciodată la şcoală. Nici nu telefonează. Are principiile lui.   ŞTEFAN (admirativ): Modern, frumos… să ia exemplu şi alţii.   CRISTINA: În plus, are de predat un roman, scrie foarte încet. Dar dacă totuşi vrei să mă ceri…   ŞTEFAN (conformându-se): „Ştefan Răducu, accepţi să iei în căsătorie, de bunăvoie şi nesilit de nimeni…” (Pauză.) A încetat să mai sune. (Răsuflă uşurat.) Aveam mustrări de conştiinţă!   CRISTINA: Că m-ai chemat?   ŞTEFAN: Nu… Dar l-am zărit mai înainte pe Geo Ranet ieşind din curtea liceului şi aş fi putut să-l strig.   CRISTINA: Geo Ranet? De ce nu l-ai strigat?   ŞTEFAN: Ar fi fost în stare să vină. Şi pe urmă. Ranet n-ar fi înţeles mai nimic. Sau ar fi înţeles altceva… Ar fi scris şi în jurnal. …Că are un jurnal, ai cuvântul meu de onoare!   CRISTINA: De mâine mă îndrăgostesc de Ranet.   ŞTEFAN: S-a îndrăgostit el, mai de mult; nici o grijă. Te-a şi văzut urcând. Era mai înainte în sală.   CRISTINA: Poate că el ne-a închis!   ŞTEFAN: Nu, asta nu! Fantezie nu are!   CRISTINA: Cineva ne-a închis…   ŞTEFAN: În orice caz, un om care a avut o idee, care a gândit… Ceva în genul destinului!   CRISTINA: Sau poate un nud de-al tău… Cineva cu care te-ai înţeles să ne închidă aici! Dar mâine am să reclam! Că ai un milion de relaţii, ştiu eu… Şi am fost o proastă că am venit până aici!   ŞTEFAN (urmărind pe ceas): 23 de secunde… Mă aşteptam la 30. (Punând o placă.) De câte ori ai iubit?   CRISTINA: De un milion de ori. Ca şi tine, exact!   ŞTEFAN: „De câte ori ai iubit” e titlul melodiei.   CRISTINA: Iar eu te-am informat că am iubit de un milion de ori. (Văzând că a oprit discul.) De ce l-ai oprit?   ŞTEFAN: Am auzit parcă un zgomot… Se apropie cineva.   CRISTINA: Deci, şi laş pe deasupra!   ŞTEFAN: Ar fi vorbit toată şcoala…   CRISTINA: Eu vreau să se vorbească! Pune-l din nou! Mai tare!   ŞTEFAN (intuind exact răbufnirea): Deci, ţi-e teamă de mine…   CRISTINA: De mine!   ŞTEFAN: Şi n-ai iubit niciodată?   CRISTINA: Ţi-am spus.   ŞTEFAN: Nu-nu? (chiar nu?) sau nu reţii?   CRISTINA: Ce să reţin?   ŞTEFAN: Nimic. Înseamnă că merita.   CRISTINA: Cine şi ce merita? De ce atâtea mistere?   ŞTEFAN: Un măgar! Mi-a spus ceva despre tine… Susţinea că nici nu ştii să săruţi!   CRISTINA: Ba ştiu! Dar nu ţi-a spus nimeni – nimic, niciodată! Sunt obişnuitele tale minciuni, tehnica tatonării. Ca să ştii cât de departe poţi să mergi. Şi dacă te voi iubi… Ei bine, află că nu, nici măcar un sărut! Să ştiu bine că stăm aici până mâine! Pentru că eşti cel mai banal dintre puşti, şi pe deasupra un laş!   ŞTEFAN: Iar tu vrei să faci trei copii cu inginerul acela supermoral, în vârstă de 51 de ani, care te iubea de la 16.   CRISTINA (depăşită): Ce inginer?   ŞTEFAN: Marele laureat, tipul acela cu bani…   CRISTINA: Nu înţeleg deloc…   ŞTEFAN: Am făcut şi eu un efort de memorie şi am citat din Horaţiu Iovan, tatăl tău, cunoscutul scriitor pentru tineretul şcolar, pagina 63 sau 165, în care eroina, demnă şi cuvioasă, respinge sărutul penibil care i-ar fi alterat viitorul şi certificatul nupţial.   CRISTINA: Sărută-mă, poftim! Plata pentru citat.   ŞTEFAN (regretând): S-a aprins lumina pe stradă…   CRISTINA: Insist. Vreau să fiu sărutată!   ŞTEFAN: Dar scrie prost, recunoaşte! Şi ne desfigurează, nu c-ar fi tatăl tău… Şi te-ai învăţat să repeţi frazele lui care „sună”. De ce ne face frumoşi şi nu aşa cum suntem?   CRISTINA: Din cauza ta! Pentru că minţi excelent şi pentru că afară, pe stradă, şi în clasă eşti un altul, schimbat. Şi minţi chiar şi în clipa aceasta, discutând cu mine despre literatură, atunci când tu urmăreşti un lucru precis şi respiri agitat… Iar eu sunt la fel ca şi tine, o prefăcută şi o proastă, acceptând să discut despre taţi. Şi el, naivul, retras la capătul lumii, ne crede…   ŞTEFAN: Taţii-s naivi, e drept.   CRISTINA: Pe la vreo 9, diseară, îi voi spune că am avut repetiţie la cor. Am să-l mint excelent.   ŞTEFAN: Cred că au minţit şi ei. Ar trebui să ştie.   CRISTINA: Dar fără violet şi albastru. Fără pic-up, locomotive. „Pacific” şi pictori… (Pauză.) Ai tăi ce sunt?   ŞTEFAN: Aş prefera să dansăm.   CRISTINA: Merit mai mult.   ŞTEFAN: De băut n-am nimic. Am fost tăiat de la primă.   CRISTINA: Deci eşti sărac…   ŞIEFAN: Am 31 de străzi ale mele, 3 parcuri, 22 de bănci, şi mai am o scară metalică – treapta a opta lipseşte -, o scara ducând direct spre acest „turn” izolat…, pentru că nu e o cabină de sonorizare, cum ar părea la prima vedere, e un turn, o redută, şi acesta-i punctul meu de observaţie. (Deschide larg fereastra). Ce înseamnă sărac?   CRISTINA: Foarte sărac. Ca şi inginerul acela de la pagina 65. Fără nimic în plus, poate ceva mai tânăr…   ŞTEFAN: Caută-ţi atunci inginerul! Aruncă-te de gâtul tăticului care a crescut o madonă!   CRISTINA: N-am să mă arunc, am să-i spun adevărul. Cum am urcat pe scară, cum am venit aici…   ŞTEFAN: Dar e absurd!   CRISTINA: Eşti laş!   ŞTEFAN: Nu va înţelege nimic.   CRISTINA: Am să-i explic că am venit să te caut, cu bună-ştiinţă, înadins. Că aş fi vrut să fie ca niciodată în viaţă… Dar tu mi-ai propus să dansăm şi mi-ai vorbit de cele 31 de străzi ale tale, ca în cărţile lui Horaţiu Iovan… scuzându-te… că nu ai coniac. Eu însă voiam să mă înveţi ce nu ştiu… Cum se trăieşte între patru pereţi… Şi să te văd cine eşti! (El aprinde un reflector, ea îl stinge.) Pe dinăuntru, Ştefan.   ŞTEFAN: Apropie-te de uşă, apasă, acum, pe clanţă. (Ea se apropie, apasă şi uşa se deschide.) N-a fost nici o clipă închisă.   CRISTINA Ştiam. Acum ai fost bogat!  

TABLOUL 8   În scenă – la interval de zile – Fana şi şi Ranet. Desfăşurarea scenei, subliniem, trebuie să fie surprinzătoare nu numai pentru sală (spectacol), ci şi pentru Fana Ifrim.   FANA (exasperată – până la plâns): Eşti aici de aproape zece minute. M-ai întrebat lot felul de banalităţi: „dacă repetiţia e fixată la trei” – deşi a început totdeauna la trei; „de ce nu m-am repezit, între timp, până acasă?” când tu ştiai foarte bine că eu locuiesc îndeajuns de departe şi n-ar fi avut nici un sens să mă duc, să mă întorc; „dacă am luat masa sau nu” – după ce adineauri m-ai văzut la bufet; şi, în sfârşit, „ce se aude cu repetiţiile noastre?”…   RANET: Exact, la a câta repetiţie aţi ajuns? (Nu fără sinceritate, dimpotrivă.) Mă interesa foarte mult.   FANA (maximă inimiciţie): Nu te interesa, fii cinstit! Şi, oricum, n-aş fi putut să-ţi răspund, pentru că eu, timp de o săptămână, am refuzat să repet – ceea ce ştiai din nou cât se poate de bine; iar azi e prima repetiţie la care am fost invitată stăruitor să revin. Aşa că, sunt curioasă şi eu (nu ironii – suspiciuni cu cele mai diferite nuanţe): vrei să-mi mulţumeşti pentru această bunăvoinţă? Vrei să-mi dai unele indicaţii suplimentare ca autor? Spune-mi, ce vrei?   RANET: Să te admir…   FANA (uimită): Să mă admiri?!   RANET (regretând „angajarea” şi neputând bate în retragere): Ai un picior foarte frumos… Sau mai exact, ai două… Şi o gleznă la fel. Adică nu, tot două… (Apoi, explicativ.) Mă meditează Ştefan. Mi-a spus că în 10 lecţii devin cel mai interesant Ral Valone. Şi pentru fiecare lecţie teză. Crezi că e mult?   FANA (suspectându-l): Când ai început să iei lecţii?   RANET: Acum opt zile, cred, după ce ai spus lui Ştefan să repete într-o piesă în care eroii…   FANA: Văd că eşti informat cât se poate de bine.   RANET: Ştefan a susţinut că piesa face parte dintr-o bibliografie pe care aş fi de-a dreptul obligat s-o parcurg pentru a înţelege… până unde poate să urce poezia.   FANA: Ranet, ce vrei?   RANET (conotaţie): Geo.   FANA: Geo, ce vrei? Tu eşti un tip calculat, tu n-ai putut veni fără o justificare serioasă.   RANET: Nu-i prima oară când vin. E prima oară, doar, când te surprind şi te scot din sărite (şi pentru că Fana începe să râdă), ceea ce îmi face din nou o foarte mare plăcere – asta-i din lecţia a doua – pentru că, în felul acesta, recunoşti şi tu, în sfârşit, că mă vezi.   FANA (fără ironie, grav): De când ţii atât de mult să te vad?   RANET (cu o sinceritate care frizează „poezia”): Încă de acum opt ani, când am stat, din întâmplare, într-o zi, în aceeaşi bancă, prima de lângă fereastră…   FANA (uimită): Noi doi? Tu mă confunzi!   RANET: Exclus. De altfel, cu am continuat să stau în aceeaşi bancă cu tine; (încurajat de atenţia cu care e urmărit) te priveam, îţi vorbeam, îţi spuneam cât mai e până sună… şi mutam ceasul, fireşte, pentru că nu ştiam niciodată dacă după recreaţie n-ai să preferi altă bancă.   FANA: Dacă amuzamentul partenerei face şi el parte din lecţie…   RANET: Evident, dintr-a treia. Numai că nu e uşor să-ţi amuzi „partenera”, cum spui, după ce ai stat cu ea într-o bancă, timp de aproape opt ani.   FANA (concluzie, nu lipsită de dramă): Deci, am stat…   RANET: Îţi poţi aminti ce-am făcut în fiecare zi, ce cărţi am citit, câte secrete mi-ai spus.   FANA: Jocul „de-a amintirile” e inclus şi el?   RANET (corectând-o): Sinceritatea. Într-a patra. (Şi pentru că ea se amuză.) Sunt mai interesant acum, nu-i aşa? (Un imens regret „abia acum”.)   FANA: Erai mai interesant înainte… (subliniind preferinţa pentru o naivitate reală în raport cu un calcul… perfect) când „mutai ceasul” nu ştiai dacă după „recreaţie”…   RANET: Poate mai amuzant, sau, cum voiai tu să spui uneori, dar n-ai îndrăznit, mai ridicol.   FANA: Ridicol – nu…   RANET: Ba da. Mi-ai spus-o chiar acum câteva seri când m-ai găsit la Eliza. Şi eu ţi-am dat dreptate.   FANA: Ridicol – nu!   RANET: Eram! Mai ales când născoceam toate naivităţile alea, în care-l făceam pe Ştefan – fizician, pe Cristina – biolog de prestigiu, pe Eliza – doctor în ştiinţe. Şi totdeauna soare, niciodată averse…   FANA (depăşită): Dar tu credeai în toate acele „naivităţi”. (Faptul că totuşi credea îi acordă, într-un fel, circumstanţe atenuante.) Erai sincer convins!   RANET: Ei bine, mă dezic. Credeam pe jumătate… Sau nu credeam deloc. Dezicerea face parte din lecţia a şaptea. Şi mai credeam că, şocaţi de toate naivităţile mele, veţi protesta cu toţii, veţi rupe piesa în bucăţi. Că anticipaţia mea va rămâne un simplu pretext: „Vă amintiţi de naivul acela, Ranet? Scria şi un fel de texte… Ce-o fi ajuns, săracul?! (Nedepăşind sensul unei ratări profesionale.) Cum? n-a ajuns nimic?”   FANA: Deci ai scris la întâmplare: fizician, biolog… dirigintă. (Ultimul cuvânt, fără voia ei, subliniat, ca ratarea unei perspective morale.)   RANET: A, nu, la diriguită m-am gândit foarte mult.   FANA: Tot de acum opt ani?   RANET: Nu, doar de anul trecut, din septembrie, când, invitată fiind să urci pe o scară… ai constatat că treapta a şaptea lipseşte.   FANA: A opta… (Pauză.) Tot din bibliografie?   RANET: Fireşte. Am un meditator exigent. Deşi metoda, în sine, cu scara care duce spre turn, mi-a fost explicată încă de anul trecut. A fost o dizertaţie publică, în faţa unui auditoriu lărgit.   FANA: Înveţi cu sârguinţă, Ranet.   RANET: Am memorie bună.   FANA: Sau, poate, „tact” (sens: lipsă de caracter). Pentru că nu oricine, aflând că am devenit obiectul unei dizertaţii, ar fi amânat aproape un an să mi-o spună.   RANET: Dizertaţia s-a oprit la metodă. Numele l-am aflat, sau l-am ghicit, abia a doua zi dimineaţa, când pentru prima oară, în bancă, am fost singur… Adică ai venit mai târziu şi erai foarte absentă, nu-mi auzeai întrebările. Atunci am început şi jurnalul intim.   FANA: Şi ce-ai gândit despre mine?   RANET: Am aşteptat.   FANA: Din punctul tău de vedere eram însă un caz!   RANET: Am aşteptat, ţi-am spus.   FANA: Ai fi putut, cel puţin, să mă întrebi ce se întâmplă cu mine.   RANET: Te-am întrebat. Aproape în fiece zi. Dar tu erai uimită… Călătoreai mult, foarte mult, pentru că fiecare iubire era pentru tine… o călătorie. Şi tu îmi spuneai data viitoare, când mă întorc, îţi răspund.   FANA (amuzându-se): Face şi asta parte din lecţie? Vrei să-mi vorbeşti despre utilitatea poeziei şi rolul ei ca stimulent al încrederii? Ai uitat că îl citesc şi eu pe Iovan?   RANET (neîndreptăţit): Dar eu nu l-am citit!   FANA: S-ar putea… Dar asta nu schimbă nimic! Pentru că Iovan-scriitorul nu e numai tatăl Cristinei! „Iovan” e sinonim pentru mine cu un fel de a vorbi, nici o clipă real, nici o dată direct, şi cu un fel de a trăi desprins şi departe de noi… (Totul spus ca pe un fapt oarecare, nedidactic, pe amuzamentul propriu situaţiilor paradoxale.) Şi tu semeni cu el, te refugiezi în cuvinte (alarmându-l real). Cei îndrăzneţi te opresc în mijlocul drumului, de parcă te-ar obliga: „hai, vino! te somez! …”   RANET: Somaţia face parte din lecţia a noua… De îndată ce o învăţ.   FANA: Asta nu se învaţă, Ranet. Şi nu se poate imita…   RANET (cu disperare): Ba da! (O prinde de braţ, schiţează o apropiere şi, evident, nu îndrăzneşte s-o ducă până la capăt.) Vrei să parcurgem toată lecţia a noua sau să trecem direct la final?   FANA (hohotind): N-ai pic de haz, Ranet!   RANET: De aproape opt zile, de când te-ai întors ultima oară din călătoriile tale…   FANA (iritată de această pendulare continuă, cu totul nepotrivită): Fără călătorii! … (Cu cuvintele tale.)   RANET: …şi de când l-ai rugat pe Ştefan să repete… nu am!   FANA: Erai şi-atunci în sală?   RANET: Am fost, dar n-am auzit nimic din ce ţi-a spus şi i-ai spus. Nici măcar un cuvânt. Şi-ar fi fost inutil: te-am văzut…   FANA: Arătam prost?   RANET (vechiul stil): Obosită…   FANA (acceptând): Da, căutam ceva…   RANET: Şi Ştefan, care nu întrevedea decât reluarea unei vechi aventuri. „Fana, mai stai! … Nu pleca! … Am să te sun diseară!” Asta m-a scos din sărite şi m-a făcut să-i las un bilet.   FANA: Ai uitat de Cristina…   RANET: Atunci am înţeles că eşti şi tu foarte singură…   FANA: Iar seara, disperat c-o pierzi pe Cristina, telefonai Elizei.   RANET: Disperat, eu? (Contestă.) Fericit! Că mă eliberasem de misterul reflectorului, de turnul imaginar şi de „treapta a opta lipseşte”. Miracolul lor nu era decât tehnică şi antrenament. O mişcare organizată ca la înot, o deprindere. Cristina era cu totul în afară! De Cristina uitasem… Şi nu m-a preocupat niciodată. (Văzând-o foarte absentă.) Tu n-auzi ce-ţi vorbesc?! (O întoarce cu faţa spre el.) Nu vrei şi mă cunoşti?   FANA: Semeni cu Eliza, Ranet!   RANET: Nu semăn deloc… Dimpotrivă. Nu mă apropii în nimic.   FANA: Totuşi, semeni, Ranet! Şi când ţi-am citit în ziua aceea jurnalul, am avut sentimentul că citesc jurnalul ei, al Elizei… Reciteşte-l şi tu, pe al tău, cu alţi ochi… Şi-ai să înţelegi, nu ştiu cum să ţi-o spun, că te cunosc de mult şi-am trăit şi eu, lângă tine, nu opt, ci peste 18… Fenomenal, 18 ani!   RANET: Spune, ce-ai citit din jurnal?   FANA: Cred că ultima pagină, o pagină aproape nescrisă, în care fiecare cuvânt, fiecare notaţie mi se părea că ascund o invidie, iar rândurile nescrise – refulări.   RANET: Aminteşte-ţi exact ce scriam!   FANA: „Puncte-puncte, s-a întors!” Dar lipsea cu desăvârşire subiectul. Şi, în continuare: Urăsc călătoriile ei…” Şi din nou puncte-puncte…   RANET: Nu înseamnă nimic…   FANA (rece, lucid, înţelegând întreaga semnificaţia tragică): Ba da, o îngrozitoare minciună ascunsă. Pentru că spaima de a nu te trăda şi neîncrederea faţă de toţi cei din jur îmbrăcau haina discreţiei… Pentru că n-am întâlnit nicăieri cuvântul atât de simplu şi care n-ar fi trebuit să lipsească: „iubesc”. Şi pentru că nu-i pot suferi (în sfârşit) pe băieţeii foarte cuminţi, care simt nevoia să-şi consume sentimentele nobile în jurnale intime şi care, într-o bună zi, prind curaj şi se grăbesc să facă cea mai marc prostie. Spune-mi de ce-ai venit?   RANET: Ca să fac o mare prostie.   FANA: Numai că prostiile mari nu se anunţă – se fac. Tu ai calculat-o prea mult…   RANET: M-am decis într-o singură zi. Îţi pot spune şi clipa…   FANA: Nu-mi spune… (Explozie maximă.) Tu ştii să calculezi ştii să aştepţi: ştii să devii agresiv sau, dimpotrivă, sentimental… Dar pe mine nu mă interesează ce ştii, ci cum eşti… Şi mi se pare îngrozitor ca la 18 ani să-ţi disimulezi sentimentele şi să încerci să pari altceva decât eşti… să înlocuieşti cuvintele hotărâtoare şi simple numai cu puncte-puncte…   RANET (disperat c-o pierde): Am să completez toate spaţiile albe. am să şterg punctele, n-am să las nici o suspensie, am să scriu cu litere mari…   FANA: E din lecţia a zecea? (Un râs foarte ciudat… un râs, dacă se poate, trist.)   RANET (sincer): Nu e.   FANA: Ba da. Altminteri mă vei obliga să te asigur… că, eşti lipsit de haz. (Râsul de accentuează.)   RANET: Pot să fiu!   FANA: …că ai rămas un mare naiv. (Hohotind.)   RANET: Nu mă interesează nimic…   FANA: …şi că, uneori, chiar şi la 18 ani, există un „prea târziu” (Întrerupând hohotul de râs.) Şi există!   RANET: Nu cred, nu vreau, nu poate exista…   FANA: Ba da. Iar eu nu ştiu să joc decât într-o singură piesă: a mea. O piesa în două, în trei sau poate în cinci personaje (aceiaşi, plus Ştefan, care va rămâne neobservat), dar o piesă în care, fiecare în parte, prin oricâte erori şi prin oricâte experienţe ar trece – înţelege-mă, Geo -, aspiră spre ceva. Spune-i cum vrei… Spune-i frumos adevăr, puritate. (Îl zăreşte pe Ştefan.) Intră, Ştefan.   ŞTEFAN: Deranjez?   FANA: Chiar dacă ai deranja, eşti obligat să intri! Te numeri printre eroi… Şi n-ai încotro, trebuie să joci până la capăt…   ŞTEFAN: Să joc? (Îngrozit, lui Ranet.) Ai scris o piesă nouă?   FANA: Am scris-o eu, Ştefan. Sau o voi scrie cândva…   ŞTEFAN (condiţie): La indicativul prezent. Altminteri…   FANA: Se înţelege!   ŞTEFAN Şi cu scene în doi, în semiîntuneric… Plus reflectorul albastru…   FANA: Neapărat! Iar tu vei fi – te văd – cuceritorul simpatic, micul farsor, marele don Ştefan… Un Raf Vallone ratat…   ŞTEFAN (provocat): Iar tu ceea ce eşti! …   FANA: Ce sunt? Hai, e important pentru piesă, vorbeşte… Care e vina mea? (Tensionare subită.) Şi cu ce am greşit refuzând veşnicul „fă aşa, nu fă altfel!”, fără să mi se spună de ce? Şi ce-am pierdut, mai ales? Cu ce sunt eu mai rea?   ŞTEFAN: Ştii foarte bine şi tu!   FANA: Ştiu doar atât: că sunt mereu acuzată şi că învinuirile – ca şi prejudecăţile – lasă urme, apasă. Şi, ceea ce Eliza va afla pe la vreo 30 de ani, dacă nu mai târziu, eu am aflat cu 12 ani înainte. (Pauză.) Poate asta am pierdut: 12 ani… Am sărit viitorul întâi… Şi mă simt, uneori, obosită… (Apoi aparent fără nici o legătură directă.) De ce ai venit, Ranet?   RANET: Ca să-ţi spun că n-ai 30 de ani.   ŞTEFAN (regretând agresivitatea anterioară): Confirm şi eu. Se vede după gleznă… Nu mai vorbesc de suflet… Şi chiar dacă ai 30, atunci am şi eu 30 sau 34… Şi te întâlnesc pe stradă. „Fana tu eşti? … Îţi aminteşti reflectoarele… şi turnul acela în care? …”   FANA: A fost un joc, Ştefan. L-am repetat, ca să-l jucăm mai bine.   RANET: Iar eu am scris o piesă, Viitorul al doilea, care era o prostie.   FANA: Poţi s-o rescrii, Ranet. Va trebui s-o rescrii. Şi corista ne va da indicaţii… Va veni şi un fotograf din oraş… (Apoi, abia stăpânindu-şi plânsul.) „Nu mai mişcaţi, copii. Cei care joacă în piesă – vă informez – să rămână în scenă… Facem fotografii, zece lei bucata… Iar voi, băieţii din mijloc, mai dârji! Să vi se simtă durerea! Mai colţuroşi, copii!”   ŞTEFAN (primul care se angajează în joc): Şi acum, fotografia nr. 2 „Fana Ifrim, joci în locul prinţesei, nu mai eşti „vrăjitoare”, te informez… Şi prinţesa iubeşte… e fericită! Nu, mult mai fericită…”   FANA (plâns, real, interior): Dar ce înseamnă iubire? Când s-a îndrăgostit? Şi pe cine iubeşte?   ŞTEFAN: Iubeşte copacul din dreapta. Sau, poate, pe cel din stânga: ce tot pui întrebări? … Ştefan, reflectorul albastru!   FANA: Dar eu am 18 ani… Nu pot iubi un copac! Şi nici un om – la întâmplare, aflat în stânga, sau – cine ştie? – în dreapta: m-am săturat să tot fiu vrăjitoare, peste noapte prinţesă şi să aflu că iubirea transformă… Vreau să joc rolul meu! Să fiu Fana Ifrim, un om care e undeva, aşteptat, care mâine o să intre în viaţă, şi pentru asta nu-i suficient să ai câteva note de trecere… Eu, Fana Ifrim, unde trec? Şi de ce încerc sentimentul acesta că am îmbătrânit peste noapte? Cum am pierdut 12 ani?   ŞTEFAN: Fana, vei fi eliminată!   FANA: Şi ce-au pierdut Ştefan şi Cristina? Cum au trecut pe lângă o mare dragoste şi au transformat-o într-un joc? Şi de ce plânge Eliza? (Apoi, spre Ranet.) Numai să nu uiţi nici o întrebare. Ranet… Include-le în replica Fanei, în replica ei de final… Faptul că, în sfârşit, se întreabă e primul răspuns câştigat…   ŞTEFAN: Fana, eu scot reverberaţia… Sting tot!   FANA: Nu stinge încă! Invită, mai întâi, spectatorii, părinţii acestor eroi, colegii lor, sau prietenii, să rămână astă-seară mai mult lângă Ştefan şi Ranet, lângă Cristina, Eliza şi Fana. Să-i însoţească spre casă… Invită-i neapărat, şi insistă… şi abia pe urmă, Ştefan, lasă încet cortina, sau n-o lăsa… (luminile, treptat, încep să se stingă) … pentru că unele piese continuă chiar şi după ce cortina respectând o tradiţie, încearcă să anunţe: sfârşit!   — CORTINA –-

filmul Oblomov il vedeti aici..........https://latimp.eu/cateva-zile-din-viata-lui-oblomov-1979-film-rusesc-subtitrat-romana/ Partea întâia.           I.           În locuinţa sa din strada Gorohovaia, într-una din acele clădiri mari, cu locuitori câţi ar încăpea numai bine într-o capitală de judeţ, stătea într-o dimineaţă, culcat în pat, Ilia Ilici Oblomov.           Era un om de vreo treizeci şi doi-treizeci şi trei de ani, de statură mijlocie, cu o înfăţişare plăcută şi ochii de un cenuşiu închis, dar fără nici o expresie hotărâtă, fără nici o urmă de adâncă gândire întipărită în trăsături. Gândul îi rătăcea în voie pe faţă, ca pasărea în văzduh, îi flutura în ochi, se oprea o clipă pe buzele întredeschise, se ascundea în creţurile frunţii, apoi pierea cu desăvârşire, şi atunci tot chipul i se lumina, învăluit de o molcomă nepăsare. Această nepăsare trecea apoi din obraz în tot trupul, până şi în cutele halatului.           Uneori, o umbră de oboseală ori de urât îi întuneca privirea, dar nici urâtul, nici oboseala nu izbuteau să-i alunge nici o clipă de pe faţă blândeţea ce-i caracteriza nu numai chipul, ci tot sufletul – un suflet luminos şi deschis, care se străvedea în ochii şi în zâmbetul său, în orice mişcare a capului, a mâinii… Un observator superficial şi rece, aruncând numai în treacăt o privire asupra lui Oblomov, ar fi spus: „Ce om bun şi simplu trebuie să fie!” Dimpotrivă, unul mai profund şi mai înţelegător l-ar fi privit mai îndelung şi s-ar fi îndepărtat cu un zâmbet pe buze, cufundat în cugetări.           Ilia Ilici nu era smead, nici rumen, nici palid la faţă; obrazul lui avea o culoare nedefinită – sau, poate, părea astfel fiind cam buged pentru vârsta lui – din pricina lipsei de mişcare, ori de aer, sau de amândouă la un loc. Judecând însă după culoarea prea albă, mată, a gâtului său, a mâinilor lui mici şi grăsune, a umerilor molatici, trupul său părea în totul mult prea gingaş pentru un bărbat.           Mişcările lui de asemeni – chiar când Oblomov era tulburat – erau domolite de o blândeţe şi un fel de lene care nu era lipsită de oarecare graţie. Uneori, când din adâncul sufletului său se ridica un nor de îngrijorare care-i umbrea faţa, privirea i se înceţoşa, pe frunte se iveau cute, iar chipul lui oglindea pe rând îndoiala, tristeţea, spaima; dar această frământare lăuntrică arareori izbutea să se închege într-un gând desluşit şi mai rar încă ajungea sa fie începutul unei hotărâri îndeobşte, totul se încheia printr-un oftat şi se pierdea în apatie sau într-o somnolenţă.           Cât de bine se potrivea haina de casă a lui Oblomov cu expresia potolită a trăsăturilor şi cu trupul său molatic! Purta un halat persan, un autentic halat oriental, fără nici un fel de concesie modei europene, fără ciucuri, fără catifea, fără talie, şi atât de încăpător, încât Oblomov putea să şi-l petreacă de două ori în jurul trupului. După neschimbata modă asiatică, mânecile mergeau lărgindu-se tot mai mult de la degete spre umăr. Cu toate că halatul îşi cam pierduse din prospeţimea culorilor şi, pe alocuri, luciul firesc al stofei fusese înlocuit cu lustrul căpătat cu timpul, el îşi mai păstra totuşi şi acum tonurile vii, orientale şi trăinicia ţesăturii.           În ochii lui Oblomov, halatul acesta avea o sumedenie de calităţi de nepreţuit: era moale şi suplu, nici nu simţeai că-1 porţi; se supunea ca un sclav celei mai neînsemnate mişcări a trupului.           Acasă, Oblomov nu purta nici cravată, nici vestă, fiindcă îi plăcea să se simtă uşor şi comod. Avea nişte papuci mari, largi şi moi; când se dădea jos din pat, nimerea de-a dreptul în ei, fără să se uite.           Pentru Ilia Ilici, a sta culcat nu era o necesitate, ca pentru un bolnav sau pentru un om care vrea să doarmă, nici ceva întâmplător, ca pentru unul obosit, dar nici o plăcere, ca pentru un leneş; era o poziţie normală. Când era acasă – şi era mai întotdeauna acasă – stătea tot timpul culcat în aceeaşi odaie unde l-am găsit şi care-i servea în aceiaşi timp de iatac, de birou şi de salon. Mai avea încă trei odăi, dar intra rar în ele, numai câteodată dimineaţa, şi nu în fiecare zi, ci numai când servitorul mătura în birou, ceea ce nu se întâmpla zilnic. În încăperile acestea, perdelele erau trase şi mobilele acoperite cu învelitori de pânză.           Odaia în care stătea culcat Ilia Ilici părea, la prima vedere, foarte elegant mobilată: avea un birou de mahon, două canapele îmbrăcate în mătase, un paravan frumos pe care erau brodate păsări şi fructe cum nici nu există în natură, perdele de mătase, covoare, tablouri, statuete de bronz, porţelanuri şi o mulţime de nimicuri încântătoare.           Dar ochiul experimentat al unui om de gust dintr-o singură privire ar fi surprins în aceste lucruri numai dorinţa de a păstra, de bine de rău, şi numai de-a scăpării, decorul cerut de convenienţe. Aceasta fusese desigur unica preocupare a lui Oblomov când îşi mobilase biroul. Un om cu gustul mai rafinat nu s-ar fi mulţumit cu aceste scaune greoaie de mahon şi cu nişte etajere şubrede. Speteaza uneia din canapele se lăsase în jos, iar lemnul era pe alocuri descleiat.           Şi tablourile, şi vasele de flori, şi toate acele nimicuri frumoase purtau aceeaşi pecete.           De altminteri, însuşi stăpânul casei privea mobilele din biroul său, distrat şi rece, de parcă s-ar fi întrebat: „Cine o fi îngrămădit aici toate astea?” Din pricina acestei nepăsări a lui Oblomov faţă de lucrurile lui şi a nepăsării, poate şi mai mari, a servitorului său, Zahar, aspectul biroului, văzut mai de aproape, te mira prin neglijenţa şi starea de delăsare în care se afla.           Pe pereţi, în jurul tablourilor, atârnau dantele de aţe de păianjen, îmbâcsite de colb; oglinzile, în loc să răsfrângă obiectele, mai curând ar fi putut sluji de table ca să însemni pe praful aşternut pe ele câte ceva de ţinut minte. Covoarele erau pline de pete. Pe canapea sta trântit câte un prosop; pe masă, rar se întâmpla să nu găseşti, dimineaţa, o farfurie, solniţa, vreun os rămas de la cina din ajun şi firimituri de pâine.           De n-ar fi fost această farfurie, ciubucul lăsat din mână şi rezemat de pat şi însuşi stăpânul casei tolănit în aşternut, s-ar fi putut crede că aici nu locuieşte nimeni, atât de prăfuit, decolorat şi lipsit de orice urmă de viaţă era totul. Ce e drept pe etajeră se aflau două-trei cărţi deschise şi câte un ziar aruncat, iar pe birou chiar o călimară, cu pene de scris alături; dar paginile cărţilor deschise erau acoperite de praf şi îngălbenite de vreme, se cunoştea că sunt părăsite de mult, ziarul era de acum un an, iar dacă te-ai fi încumetat să înmoi o pană în călimară, cel mult din ea ar fi zburat, bâzâind, o muscă speriată.           În ziua aceea, Ilia Ilici se trezise, împotriva obiceiului său, foarte devreme, pe la opt dimineaţa. Era cât se poate de îngrijorat. Pe faţa lui se ivea când şi când o umbră de teamă, de tristeţe, de necaz – nimeni n-ar fi putut spune ce anume. Se vedea că e stăpânit de o puternică frământare lăuntrică, iar mintea încă nu-i venise în ajutor.           Frământarea aceasta era pricinuită de faptul ca Oblomov primise în ajun de la ţară, din partea vechilului său, o scrisoare cam neplăcută. Se ştie despre ce fel de lucruri neplăcute poate să scrie un vechil: recoltă proastă, dări neplătite de ţărani, scăderea veniturilor şi altele de felul ăsta. Cu toate că vechilul mai trimisese boierului asemenea scrisori şi anul trecut, şi acum doi ani, totuşi aceasta din urmă făcuse asupra lui Oblomov puternica impresie a unei surprize neplăcute.           Era puţin lucru? Acum trebuia să se gândească la măsurile ce erau de luat. Se cuvine de altfel să fim drepţi şi să-i recunoaştem lui Ilia Ilici grija pe care o avea pentru treburile lui. După cea dintâi scrisoare neplăcută de la vechilul său, primită cu câţiva ani în urmă, începuse de îndată să-şi facă în minte un plan de felurite schimbări şi îmbunătăţiri în administrarea moşiei sale.           După acest plan, trebuiau luate tot felul de noi măsuri economice, de ordin administrativ şi altele. Dar planul nu fusese încă nici pe departe studiat în întregime, iar scrisorile neplăcute ale vechilului se urmau an de an, îndemnându-l pe Oblomov la acţiune, deci tulburându-i liniştea. Recunoştea că, până la desăvârşirea planului, trebuia neapărat să ia unele hotărâri.           Cum se trezi, fu cuprins de dorinţa de a se scula, de a se spăla, iar apoi, după ce-şi va fi luat ceaiul, să gândească bine lucrul, să facă oarecari însemnări şi, în general, să se ocupe serios de această chestiune.           Mai stătu culcat încă vreo jumătate de oră, frământat de aceste gânduri, apoi îşi spuse că mai avea timp să se apuce de treabă şi după ceai, iar ceaiul se putea lua şi în pat, ca de obicei, mai ales că nimic nu te împiedică să gândeşti şi stând culcat.           Ceea ce şi făcu. După ceai, era cât p-aci să se scoale. Se şi ridicase oarecum de pe pernă; mai mult chiar, uitându-se de sus la papucii săi, începuse să coboare spre ei un picior, dar îndată îl şi trăsese înapoi.           Când ceasul bătu nouă şi jumătate, Ilia Ilici tresări deodată.           — Ce-i cu mine, frate? spuse el înciudat, cu glas tare. Nu mai merge, e timpul să mă apuc de treabă! Cum te laşi puţin pe tânjeală, gata… Zahar! strigă el. O excelenta punere in scena a romanului in 4 parti va este prezentata de teatru latimp.eu https://latimp.eu/oblomov-teatru-radiofonic-de-ivan-alexandrovici-goncearov/ 

RADU (care tocmai s-a apropiat şi a reuşit să audă ultimele replici): Nu crezi? Interesant. (Uşor ironic.) Ai putea să ne spui şi de ce?   TEIU (surprins şi, poate de aceea, puţin prea grav): În urmă cu o singură oră – şi nu mă aşteptam să uiţi chiar atât de curând – ne mai aflam pe peron. (Apoi, Măriei, în timp ce un reflector descoperă un colţ de peron.) Şi Radu, dacă n-ai uitat cumva şi dumneata, tocmai fusese chemat la telefon… (Revenind cu privirea spre Radu, ajuns între timp lingă telefon.) Şi la început – exact: – ai ezitat să răspunzi… Şi-ţi părea chiar rău că mama dumitale şi cu mine, urmându-te (au intrat şi ei în atmosfera peronului), ne-am aşezat pe o bancă (se şi aşază) la numai câţiva paşi…   RADU (la telefon): Nu văd nici un motiv să ne alarmăm chiar dacă presiunea a ajuns la 37 de atmosfere! E un proces firesc, logic… şi stabilizarea presiunii va interveni cu siguranţă dintr-un moment într-altul. In orice caz, dacă, prin absurd, ar continua să crească, telefonaţi, vă rog, la inginera Natalia Goran, la 11.64. (A închis telefonul şi s-a apropiat de Maria Andone.) Mă suspectezi?   MARIA: De câte ori nu te văd o perioadă mai lungă, îmi pari totdeauna schimbat.   RADU: Poate că agitaţia, apropierea sfârşitului şi emoţia. (Şi ca s-o împace, conspirativ.) Emoţia serbărilor de sfârşit de an, aminteşte-ţi…   MARIA: Am totuşi impresia că se întâmplă cu tine un lucru ciudat. De ce taci?   RADU: Probabil ca să nu mint.   MARIA: Şi când te gândeşti că pe vremuri îmi plăcea să cred că sunt singura profesoară căreia elevii nu-i puteau ascunde nimic. Ezitau doar câteva clipe, apoi… Nu vrei să-mi spui?   RADU (nu fără rezerve): Azi urmau să fie extrase primele tone de ţiţei. Şi mai urma – ceea ce ar fi fost esenţial – să verific tot ce am făcut până azi. Să mă verific! … E amuzant, nu-i aşa?   MARIA: Şi-n ultima zi?   RADU: În ultima zi… (Cu ironie.) A serbării de sfârşit de an, au apărut presiuni în spatele coloanei de extracţie1. Dar asta n-ai cum să înţelegi. Când am plecat de la sondă, erau 34 de atmosfere. Când am vorbit la telefon – 37! De ce zâmbeşti?   MARIA: Ţi s-a părut. Întreabă-l şi pe tovarăşul Teiu.   TEIU: Şi totuşi ai zâmbit, am observat şi eu.   MARIA: Poate pentru că nu reuşesc să înţeleg de ce atâta agitaţie în jurul unei sonde. Ce înseamnă o sondă? Şi dacă o să se piardă o sondă? Nu vor mai exista sonde? (E gata să râdă.)   RADU: Vor exista. Dar sonda asta, sonda cu nr. 243… sunt totuşi eu. Omul care a creat-o. Şi cin tarul – pentru că în tot şi în toate există un cântar – n-are decât două gradaţii: ratare şi succes.   MARIA: Trebuia să-mi fi spus…   RADU: Nu m-am înstrăinat îndeajuns pentru a-ţi comunica liniştit o îndoială.   MARIA: Şi nu se mai poate face nimic?   RADU: Ba da: să nu pui întrebări. E o superstiţie. Şi să aşteptăm. E şi singura soluţie. Coloana-i calculată pentru 100 de atmosfere. Presiunea n-a ajuns decât la 37. N-am nici un motiv să-mi creez singur obsesii… (Apoi, lui Teiu, grăbind prin aceasta finalul retrospectivei.) Şi în general, nu vreau să-mi amintesc de nici un peron (peronul se întunecă), de nici un fel de discuţii… (Şi reintrând simultan în atmosfera festivităţii.) Ne aflăm aici, în locuinţa Nataliei Goran, şi lumea – poftim! – petrece, e liniştită, e veselă!   TEIU (ca şi la începutul retrospectivei): În liniştea acestei clipe nu cred! (Şi pentru că Radu, ostentativ, a ridicat din nou paharul.) Şi nu crezi nici dumneata… N-are sens! Nu beau!   RADU (surprins, renunţând la prima intenţie şi apropiindu-se de Maria Andone): Atunci, în doi! Pentru revedere. Pentru că n-am ciocnit de mult. Şi pentru că n-aş fi vrut să-ţi faci griji.   MARIA: Dar poate n-ar trebui nici noi. Radule… Poate mai târziu…   RADU (încercând s-o liniştească): Dac-ar fi existat un pericol real, imediat, tovarăşul Teiu s-ar fi aflat în această clipă la sondă.   TEIU: Şi inginerul Andone, sunt sigur, n-ar fi întârziat să-l urmeze.   RADU (agravând): O ipoteză? O sugestie? O prevenire?   TEIU: Mai mult, poate. (Ridicând paharul ca pentru un pact mutual.) O dovadă de încredere.   RADU (din nou cu ostentaţie, renunţând să mai bea): Nu! Pentru încredere, pentru… înţelegere, pentru… stimă şi pedagogie, refuz! (Noua intervenţie a lui Horia îl va găsi de acum în colţul opus, cât mai departe de Teiu şi Maria Andone.)   HORIA: Tovarăşi, îngăduiţi-mi… (Şi pentru că nimeni nu-l ia în serios.) Sau nu! Îngăduiţi-mi, vă rog, mai târziu!   JANA (din apropierea lui Radu, mizând pe surpriză): Sunteţi prost dispus. nu-i aşa?   RADU (neconvins): A, nu… O impresie…   JANA: Mi-am dat seama din felul cum v^aţi aşezat aici, în fotoliu.   RADU: M-am aşezat, cred, normal.   JANA: Vă înşelaţi. (Apoi, ca o dovadă.) La facultate cel puţin, mi se dusese vestea, era suficient să vă văd apropiindu-vă de catedră, ca să-mi pot da seama de tot. Şi cum vă merge cu sănătatea, cu lucrarea… şi dacă aveţi vreun motiv de îngrijorare…   RADU (preluând): Iar la limită… tot ce gândesc, ce mă frământă, ce simt…   JANA (dezarmant): Da. Totul.   RADU: Atunci, şi-n clipa aceasta… Putem verifica!   JANA: În clipa aceasta, încercaţi să fiţi ironic… sobru… distant (cu părere de rău) şi, pe cât se poate, să găsiţi un pretext pentru a schimba subiectul discuţiei.   RADU: A, nu… deloc! (Încercând s-o dezmintă şi implicit confirmând.) Mă gândeam doar că nu v-am văzut de mult.   JANA: Nici eu… încă din primul semestru.   RADU (conversaţie de salon): În vacantă?   JANA: Da, ultima vacanţă.   RADU: Şi peste câteva luni…   JANA (preluând): Cu diploma în buzunar, cu trei ştampile şi „cu distincţie”…   RADU: Mi se pare c-aţi susţinut ceva legat de foraj.   JANA: Noi metode de intervenţie. (Apoi, nemairezistând „conversaţiei” şi izbucnind într-un hohot de râs.) M-aţi făcut să râd.   RADU: Dar n-am spus nimic…   JANA: Tocmai pentru asta. Dumneavoastră îmi vorbeaţi de intervenţii, iar eu mă gândeam ce amuzant ar fi să mă invitaţi 1a dans: profesorul cu fosta lui studentă…   RADU (ridicându-se şi invitând-o): Sunteţi invitată.   NATA (ca din pământ lângă ei): Şi tocmai în momentul în care Radu Andone se pregătea să se încline în faţa partenerei, soarta – în persoana inginerei Natalia Goran – interveni între ei. (Apoi, Janeu) Ţi-l răpesc! Şi ca să nu intrăm în conflict, cu aprobarea şi sub privirea încurajatoare a familiei.   MARIA (amuzata de scenă): Nu te-ai schimbat deloc, Nata!   NATA (la braţul lui Radu): Toată arta e să nu se observe schimbările.   MARIA: Şi aşa cum te ştiam dintotdeauna: spirituală, cu surâsul pe buze.   NATA: O femeie care surâde e de două ori mai tânără.   MARIA: Categorică, fără ezitări.   NATA: Ezitările sunt specialitatea bărbaţilor.   MARIA: Şi, tot ca de obicei, rea.   NATA: A fost visul meu… Dar n-am avut înclinaţii, talent.   MARIA: O fată atât de capabilă…   NATA: Inutil, talentul e nativ.   HORIA: Tovarăşi, îngăduiţi-mi să ridic un pahar în cinstea Nataliei Goran!   CRISTEA (în şoaptă): Ce faci, Pândele?   PÂNDELE (cu referire la Horia): S-a calculat! La următorul e sub masă!   HORIA (continuând toastul): Dar nu în cinstea gazdei atât de primitoare, închin. Şi nici a inginerei, atât de capabile… presupun, d a femeii, a simplei Nata (şi întorcându-se spre ea), da, Nata… pentru că tu, Nata… (celorlalţi) şi când spun „tu”, mă gândesc la eternul şi neînlocuibilul „tu”, cel de-al doilea personaj al existenţei umane, nelipsit în casă, pe stradă, în familie sau… în afara familiei, dar în esenţă, „tu, Nata”, femeia care iubeşte şi nu poate avea altă menire. Să ban, tovarăşi! (Începe primul să aplaude.)   MARIA (lui Teiu, observând că nici nu s-a atins de pahar): În locul dumitale, cel puţin aş fi aplaudat.   TEIU: Au aplaudat alţii şi pentru mine. (Şi vizându-l direct pe Radu, a cărui reacţie a urmărit-o tot timpul toastului.) Şi fără nici un fel de rezerve. Din toată inima!   RADU (nerezistând): Am impresia că am început să mă bucur (umplându-şi un nou pahar) de o prea mare atenţie…   TEIU (nu fără aluzie): Nu era nevoie să-l umpli… Paharul de alături e tot al dumitale. De la toastul anterior.   RADU: Şi în general, beau cât îmi place, aplaud cât vreau, iar în problema relaţiilor mele cu Nata, pentru că aici voiai să ajungi…   TEIU (anticipând): Preferi să ţi se spună ceea ce îţi convine.   RADU: Îmi convine absolut tot!   TEIU: În urmă cu o jumătate de oră, în tren, păreai mai puţin convins.   RADU (minimalizând): Să presupunem…   TEIU: Numai că, spre deosebire de mine, dumneata… uiţi mult mai uşor.   RADU: În privinţa Natei, n-am uitat niciodată nimic.   TEIU: Atunci e şi mai grav: te minţi!   RADU (infirmând): O cunosc de peste zece ani!   TEIU: Aşa cum a „cunoscut-o” probabil şi mama dumitale…   MARIA (regretând c-a fost amestecată): Tovarăşe Teiu!   TEIU (surprins): Sau poate ai uitat şi dumneata că, în urmă cu o jumătate de oră, aflându-ne pe acelaşi coridor al vagonului şi la aceeaşi fereastră, aveai cu totul altă părere… Să vă reamintesc atunci… Ar fi păcat să nu vă reamintesc. (Într-un alt colţ al scenei se luminează coridorul unui vagon de cale ferată. Muzica, jocul luminilor etc. accentuează senzaţia de mişcare a tronului.)   NATA (în tren): Peste 20 de minute, în Vălureni. Peste alte 10, în jurul unei mese frumos ornate…   RADU (de la aceeaşi fereastră a vagonului): Şi, în sfârşit, va începe.   NATA: În sfârşit, se va termina.   RADU (surprins): Aveam impresia că apropierea festivităţii…   NATA: Abia o aştept! Dar nu festivitatea. Nu mă înţelege greşit!   RADU: Atunci?   NATA: Clipa! Singura clipă în care inginerul Radu Andone nu-i nici prea absent, nici foarte preocupat…   RADU: Şi există?   NATA: Da. Atunci când termini un calcul, un proiect, un studiu, şi n-ai început următorul.   RADU: Mă şi imaginez: plicticos, susceptibil …   NATA: Îngrozitor! Şi ceea ce-i mai grav: tandru, declarativ! (Imitându-l.) „Nata, dacă te gândeşti bine, viaţa noastră e ciudată…”.   RADU (prins): Şi-ntr-adevăr e ciudată.   NATA: „Şi familia, din moment ce există atâtea familii, iar noi ne cunoaştem de atâţia ani şi ne vedem în fiecare zi…” Mă urmăreşti?   RADU: Nu.   NATA: Te gândeşti la creşterea presiunii?   RADU: Sper să se fi oprit la 37.   NATA: Ei, vezi, tocmai acesta-i meritul acelei clipe! Nu mai există nici un fel de sonde, presiuni, şi devii lucid, domestic, dispus chiar, la limită, să mă ceri în căsătorie.   RADU: Nu pot înţelege de ce n-ai amânat festivitatea!   NATA (imputare şi alint): Deci, nu mă ceri…   RADU: Nata!   NATA: Nu, acum e prea târziu! Cererea se respinge! (Şi „parafând”.) Nu! Nu! Nu!   RADU (prins totuşi de joc): Obişnuitul „nu”.   NATA: Şi totuşi, a fost o zi. Acum vreo doi sau trei ani. Tu îţi apărai, dacă nu mă-nşel, disertaţia şi trebuia să urci undeva sus, la un fel de tribună…   RADU: Mi-amintesc. (Şi ca din amintire.) „Dezminţind teoriile unanim acceptate privind imposibilitatea forajului rapid în formaţiunile de tărie medie, mame şi argile…”   NATA (întrerupându-l): Şi la un moment dat, nu te-am mai auzit. Iţi vedeam doar mişcările, gesturile, ca printr-o perdea de lumină. Şi mă gândeam că, în clipa în care vor începe aplauzele, noi vom fugi din sală – şi nu ştiam unde vom fugi – şi că, pe neaşteptate, pentru prima oară, fără nici o introducere, mă vei întreba… (Un şuierat prelung de locomotivă.)   RADU: Şi atunci ai spus: „Nu”.   NATA: Pentru că şi atunci, în ultima clipă, ai fost ridicol, penibil…   RADU: Dar ai auzit foarte bine, Nata! S-au ridicat absolut toţi împotriva caracterului pur teoretic al lucrărilor mele.   NATA (ironică): Şi tu ai promis, fireşte, că viitoarea ta lucrare va fi concretizarea… şi aplicarea… şi descoperirea practică… şi aşa mai departe!   RADU: Dar era datoria mea, înţelege!   NATA: Dacă ai fi ştiut, dimpotrivă, să surâzi şi să-i sfidezi, dacă ai fi fost puternic şi ai fi fost tu însuţi, aş fi fost a ta!   RADU (nedreptăţit şi într-un fel disperat): Nata!   NATA: Şi a mai fost o zi, acum un an, mi se pare, pe la sfârşitul lui septembrie, când ai descoperit acest nou sistem de foraj.   RADU (naiv): Şi am venit în aceeaşi seară la tine să-ţi spun…   NATA: Nu! Nu atunci! Câteva săptămâni mai târziu, pe peron. Şi când din nou, penibil… ridicol… parcă te aud!   RADU (tot ca din amintire): „Fii liniştită, Nata! Vom avea asigurate toate condiţiile. Fireşte, la început un confort limitat…”   NATA: Acceptai să schimbi laboratoarele şi bibliotecile institutelor bucureştene pe mirajul unei schele!   RADU (explicându-se, parcă): Dar au venit la mine. Nata! Au insistat! Nu puteam să-i refuz!   NATA: Dac-ai fi rupt în clipa aceea biletele şi mi-ai fi spus: „Nu, Nata! N-are sens! Rămânem aici!” (un nou şuierat de locomotivă), aş fi fost a ta! 2   RADU (nestăpânit): Dar am venit! Am forat. Am realizat un record. Ai organizat o festivitate!   NATA: Aştept clipa.   RADU: Încetează!   NATA: Aştept să devii lucid. Festivitatea nu înseamnă nimic.   RADU: Atunci, de ce ai organizat-o?   NATA: Pentru ca să-ţi ofer prilejul unei sărbătoriri. (Ironică.) În prezenţa unor iluştri brigadieri, şefi de echipă şi alte mari personalităţi. Pentru ca să-ţi aminteşti că nu eşti făcut să trăieşti la capătul pământului! Şi că-i stupid să perseverezi în a fi un umil ingineraş de teren, atunci când ar putea exista un „mai bine”, „mai sus”.   RADU: Dar înţelege-mă, Nata!   NATA: Dacă mi-ai fi răspuns: diseară, după terminarea festivităţii, plecăm… aş fi fost a ta!

MARIA (ca pentru sine): Brecia…   TEIU (luând funda de pe perete şi desfăcând-o): O brută!   RADU: Bruta la care te referi avea un admirabil principiu.   TEIU: Îmi închipui… „Admirabil!”   RADU: „Cine-i născut pentru locul întâi nu-l poate accepta pe al doilea!”   TEIU: O brută roasă de ambiţie.   RADU: Un om care, la marile manevre din ‘39, a avut curajul să piloteze un avion care nu fusese nici măcar încercat. La 3000 de metri deasupra Ozanei!   MARIA: Şi a căzut…   TEIU (ironic): Dacă nu cădea, ocupa locul întâi…   RADU: Ca de obicei! Morală!   TEIU: Nu, morala abia urmează: n-ai niciodată dreptul, de dragul locului întâi, să rişti vieţile celor din jur!   FLORICEL: Orele 23.30! …   INTERPRETA (întrerupând scena): O clipă, vă rog! (Lui Teiu) La orele 23.30 l-aţi prevenit deci din nou că el, personal, „de dragul locului întâi”, continuă să rişte vieţile celor din jur…   TEIU (neînţelegând încă): Trebuia să-l previn… Era o datorie!   INTERPRETA: Şi tot la 23.30 eraţi hotărât – şi Radu ştia acest lucru – ca la apariţia primului simptom eruptiv, cu sau fără aprobarea lui, să începeţi intervenţia. Ei, bine…   TEIU: Înţeleg. Dacă n-a fost cumva o greşeală de tactică? Şi dacă nu cumva, l-am eliberat de răspundere?   INTERPRETA (ca o scuză): Pentru nespecialişti…   TEIU: Chiar şi pentru nespecialişti: intervenind abia în ultima clipă, In momentul primului simptom eruptiv, îţi rămâne totdeauna un anumit risc, un procent de neprevăzut. Iar pentru a interveni pe parcurs, deci înaintea acestui prim simptom eruptiv, fiind vorba de un foraj experimental, aveam nevoie de aprobarea lui Radu Andone.   INTERPRETA: Şi el ştia acest lucru?   FLORICEL (reluând): Orele 23.30! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 67 de atmosfere!   RADU: 67… sau 77… sau 87!   TEIU (interpretei): Ştia… (Apoi, lui Radu) Sperăm totuşi că vei înţelege acest lucru înainte de 87!   RADU: Voi înţelege sau nu… Dacă nu există puncte noi de vedere, m-ar bucura să întrerupem discuţia. (Îi urmăreşte cu privirea pe cei care părăsesc biroul, apoi se întoarce spre Jana, surprins parcă de îndrăzneala de a fi rămas.) Dumneata?   JANA: Aşteptam să fiu întrebată.   RADU: Tot în legătură cu sonda?   JANA: Nu. O consultaţie.   RADU: Nu s-ar putea amâna?   JANA: Ar fi păcat.   RADU: E o problemă complexă?   JANA: Despre un om complex… Mi-a fost şi profesor…   RADU (iritat): Şi aflându-te în biroul lui, nu te-ar putea da afară?   JANA: Mi-e teamă că-i în stare.   RADU (îmbunat): Ţi-e antipatic?   JANA: Cunosc oameni care ar susţine contrariul.   RADU: Trebuia să-i dezminţi, să protestezi…   JANA: N-ar fi ajutat. S-a creat în ultima vreme această Impresie – care n-a fost suficient combătută – că toate fetele de vârsta mea se îndrăgostesc ca la comandă de inginerii de vârsta lui.   RADU: Dumneata însă, nu mă îndoiesc, n-ai „suferit” de această impresie.   JANA: Ca să fiu sinceră… Nu.   RADU: Şi faţă de nimeni.   JANA: De nimeni. Dar Pandele, vedeţi, e de părere că n-ar fi exclus să mă induc singură într-o gravă eroare. Adică, spune el, să „sufăr” (ca şi cum ar fi spus să „iubesc”), că doar nu-s de piatră, dar neavând criterii de comparaţie – pentru că aş „suferi” de fapt prima oară -, nici să nu ştiu cât de mult sunt în stare să „sufăr”.   RADU: Adică, n-ar fi cu totul exclus…   JANA: N-ar fi… Dar fără ştirea mea. (Se aude sunând telefonul.)   RADU: E curios că, în momente de mare încordare, oamenii ajung să-şi spună lucruri la care s-ar fi aşteptat cel mai puţin. (Apoi, ridicând receptorul.) Da, Andone… I-am explicat mai înainte lui Teiu… Cum? Nu va rezista până la 100? Vreau argumente! Da, scrise! Şi nici scrise! Nu admit nici o intervenţie! (Revenind spre Jana.) Oamenii aceştia nu vor să înţeleagă că nu-mi pot semna singur înfrângerea, capitularea!   JANA: Şi dacă nesemnând se întâmplă o nenorocire? Dacă se pierde zăcământul? Dacă ar muri un om?   RADU (încercând să evite): Îmi închipui că omul pentru care ai putea „suferi” ar interveni imediat…   JANA: Tocmai în această problemă voiam să vă consult. (Cu sentimentul grav al unei declaraţii de dragoste.) Ce-ar trebui să fac dacă acest om ar refuza să intervină?   RADU (necontrolându-se): Am dreptul să amân până la 100 de atmosfere. Limita legală…   JANA (continuând): Nu mai e nici ea sigură. Nu mai e legală! Abia vi s-a comunicat. Şi nu-i vorba de legi.   RADU (persiflant): Ştiu… De încrederea celor din jur… De responsabilitate… De o mie de alte lucruri…   JANA (mult mai simplu): Da, va trebui să ne întâlneşti, să ne spui „bună ziua”, să ne întrebi „Ce mai faci, Mincule?”, „Ce mai faci, Teiule?” De o mie de alte lucruri!   FLORICEL: Orele 24.00! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 71 de atmosfere.   JANA (lui Radu): Apoi vor fi 72… 73…   RADU: Ştiu să număr şi singur.   JANA: Am rămas la 73.   RADU: Încearcă mai bine să te transpui în situaţia mea!   JANA: Am încercat.   RADU: Uitând însă că eşti Jana Mincu.   JANA: Încercând să uit…   RADU: Şi închizând ochii! Spunându-ţi că în jur nu e nimeni!   JANA (închizând ochii şi repetând): „În jur nu e nimeni”…   RADU: Şi că presiunea n-a ajuns decât la 71; că ţi-au rămas 20 de şanse din 100: aproape o treime! Şi că tu nu poţi renunţa! De ce-ai deschis ochii?   JANA: Pentru că v-am auzit vocea… şi vocile altora…   RADU: Dar e vorba de căutările tale, de creaţia ta! Şi crezi în ele! Nu poţi admite eşecuri! Şi eşti convinsă că presiunea se va stabiliza… Eşti liniştită!   JANA: Vă tremură vocea…   VOCEA LUI FLORICEL (ca de foarte departe): Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie…   JANA: Şi şansele scad. Au mai rămas 28! 27! Şi cei din jur vă întreabă…   RADU: Trebuia să uiţi că eşti Jana Mincu.   JANA: Dar n-am putut uita că există o Jana, un Teiu, un Cristea…   RADU: E condiţia realizării tale!   JANA: Dar realizarea aceasta are valoare doar prin ei, pentru ei! Şi nu te poţi realiza în afara lor, împotriva lor! (Pe ultimele cuvinte a intrat Cristea.)   CRISTEA (înmânându-i lui Radu o hârtie): Raportul! Argumentele!   RADU (refuzându-l): Tocmai îi explicam tovarăşei Jana că nu voi mai citi astăzi nici un raport.   CRISTEA: În locul dumitale, mai că aş face o excepţie.   RADU: Îmi place să cred că glumeşti. (Apoi, Natei şi lui Horia, care au apărut în pragul uşii.) Vă rog, intraţi. Tovarăşul Cristea a ales cel mai potrivit moment pentru glume.   CRISTEA: Când presiunea trece de 70, nu prea mi se întâmplă.   HORIA (bătăios): Coloana-i calculată pentru 100!   NATA (în şoaptă): Nu te-amesteca, Horia! Jocul acesta nu mai e pentru tine!   CRISTEA: Iar eu arătam în raport, negru pe alb, de ce coloana ar putea să cedeze în jurul lui 90-95.   FLORICEL: Orele 0,30! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 74 de atmosfere! (În timp ce muzica accentuează tensiunea momentului un reflector ne-o va descoperi pentru câteva clipe pe interpreta Janei, chiar lângă pian, în apropierea Măriei Andone.)   INTERPRETA: Dar nu mai înţeleg! Nu se poate! Parcă abia au fost 71 de atmosfere. Când s-a adus noul buletin? Să fi trecut de atunci o jumătate de oră?   MARIA: Nu ştiu. Nu mai puteam urmări. Se adunaseră acolo şi Cristea, şi Nata, şi Horia, într-un târziu şi Pândele, biroul devenise parcă mai mic, mai neîncăpător, şi mă copleşise senzaţia că se strânge mereu în jurul meu… Iar mie îmi rămânea să alerg de la unii la alţii, încercând să-i urmăresc, să-i înţeleg, să găsesc un drum, o ieşire! (Un reflector ni-i descoperă, într-un colţ al biroului, pe Nata şi Horia; se aude un fluierat prelung de tren.)   HORIA: Trenul de 0,40! Am impresia că n-ai să-l mai prinzi!   NATA: Nu te-ai trezit cu totul, Valhoria.   HORIA: Şi mai spuneai că aşa şi pe dincolo, iubire, metode moderne…   NATA: E un proces prea complicat pentru tine, Valhoria! Şi când spun proces…   HORIA: Mă gândesc la sancţiuni!   NATA: Nu fi meschin. Trăieşti în plină dramă.   HORIA: Dramele trec, sancţiunile rămân.   NATA: Presiunea a trecut de 74! Trezeşte-te!   HORIA: Din moment în moment se va interveni. Sunt cât se poate de treaz.   NATA: Fără aprobarea lui Radu Andone?   HORIA: Cine ştie? Ar putea uita să i-o ceară.   NATA: Cu atât mai bine, Valhoria…   HORIA (ca pentru sine): Să te ferească Dumnezeu să te iubească femeile.   NATA: Radu nu va putea uita niciodată că i-a fost călcată în picioare marea lui şansă de afirmare.   HORIA: Se va resemna. S-au resemnat şi alţii.   NATA: Un resemnat e capabil de ură, de resentimente. Trebuia să închini, Valhoria, şi pentru resemnaţi. (Un reflector ni-i descoperă, în alt colţ, pe Jana şi Pândele.)   JANA: Când ai sosit, Pândele? Nici nu te-am văzut…   PANDELE: „Foaie verde trei lalele, unde-i chef, hop şi Pandele!”   JANA: Şi-aş putea să jur c-ai trecut pe la sondă.   PANDELE: De dragul lui Cristea. Neînsurat, săracu’. Fără copii. Suflet de om şi dânsu’ vorba nevesti-mi.   JANA: Nici nu eşti însurat, Pândele, de ce minţi?   PANDELE: Pun răul în faţă!   JANA: Şi abia dac-ai fi fost, s-ar fi zbuciumat săraca, ar fi plâns, te-ar fi oprit, poate…   PANDELE: „Plâng o ţară, iarăşi rid/ pleacă, zic, să nu te văd…” Nu se poate conta pe femei… Nu-s serioase!   RADU (care tocmai s-a apropiat): Tovarăşul Pandele! Tocmai mă miram că nu eşti aici. Că n-ai început şi dumneata să-mi vorbeşti de presiuni, coloană, intervenţii!   PANDELE: Păi. ce să mai încep, tovarăşe inginer? Că eu mi-am dus şi baritul, am pregătit şi pompele, un ordin să mai fie, şi gata!   FLORICEL: Orele 1.00. Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 76 de atmosfere!   RADU: Ei bine, tocmai acest ordin nu-l vei primi. Nu voi da acest ordin. Presiunea se mai poate stabiliza. Şi-atâta timp cât se mai poate stabiliza, refuz să intervin. înţelegi? Refuz!   INTERPRETA (Manei Andone): Şi Pandele nu i-a răspuns?   MARIA: Nu i-a răspuns nimeni. De ce să-i fi răspuns? Din toate aceste izbucniri şi din toată această zgomotoasă siguranţă am înţeles cu toţii că nici el nu mai credea în stabilizarea presiunii. (Un reflector îi descoperă pe Radu şi Nata.)   RADU: Din nou penibil, ridicol?   NATA: Din nou. Cred că e o trăsătură de caracter.   RADU (încercând o justificare): Era totuşi normal… simţeam nevoia să strig!   NATA: Dar ai strigat prea tare. Ca atunci când ţi-e teamă, când ceri ajutor.   RADU: Şi totuşi, în jurul lui 100… Există legi, obligaţii morale!   NATA: Pentru tine tot ar fi inutil. Nu ţi se va ierta niciodată c-ai amânat până în ultima clipă.   RADU: Şi-atunci, ce vrei? Să nu mai aştept? Să intervin?   NATA: Să înţelegi că, jucând totul pe o carte, e stupid să-ţi opreşti 30 de bani de tramvai…   RADU: Ultimul buletin indica 76.   NATA: …Să uităm pentru o clipă de sonde, de presiuni, de foraj…   RADU: Dar e absurd!   NATA: …şi să plecăm într-o minunată excursie.   RADU (cucerit, totuşi): Tu eşti nebună, Nata!   NATA: Să nu putem fi acuzaţi că am ratat, cine ştie, ultima noastră noapte, ultima clipă de dragoste…   RADU: Uneori mă întreb dacă m-ai iubit vreodată.   NATA: Şi eu m-am întrebat în privinţa ta. Şi n-am aflat. Poate te-am intrigat doar. Ca un parfum ciudat, ca un surâs ciudat, ca o femeie ciudată. Ce te surprinde?   RADU (repetând oarecum o scenă anterioară): Nimic. Sau poate felul tău de a gândi.   NATA: Nu te minţi. Gândim la fel: ne punem aceleaşi întrebări, găsim aceleaşi răspunsuri. Sunt un fel de oglindă care, fidelă, te reflect.   RADU (privindu-se în această „oglindă”): Arăt prost?   NATA: Nu. Răvăşit doar. Ca la capătul unei nopţi refuzate.   RADU: Nopţile care n-au existat.   NATA: Nopţile care vor veni. Excursiile de la capătul fiecărei zile.   RADU: Ai o obsesie.   NATA: Nerespectarea traseului, fuga din obişnuit şi saltul mortal.   FLORICEL: Orele 1,30! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 78 de atmosfere!   RADU: 78… (Apoi, Natei) Uneori, mă întreb de ce nu m-ai părăsit până azi!   NATA: Jumătatea frivolă din mine şi-ar fi dorit, fireşte, o viaţă uşoară, un amant, doi amanţi, o maşină… Cealaltă însă, un bărbat în care să creadă. (Căutându-i privirea.) Şi am crezut!   RADU: În mine?   NATA: În cel oare ai fi putut deveni.   RADU: Şi nu voi deveni?   NATA: Ai început să te îndoieşti de tine însuţi! Nu mai vrei cum voiai altădată! Şi cine nu vrea, cum n-a vrut nimeni până la el, nu devine!   RADU: Nu-nţeleg unde vrei să ajungi.   NATA: Să perseverezi, vreau! Să ai curaj, vreau! Să-ţi aminteşti de acel miraculos „eu pot, eu vreau, eu trebuie!” Şi-n orice condiţii: Împotriva oricui şi a orice! (Un reflector îi luminează pe Teiu şi Jana.)   TEIU: Nu prea arăţi veselă, Mincule!   JANA (ca pe o descoperire): Se schimbă oamenii greu…   TEIU: Ne înşelăm, uneori, crezând că se schimbă uşor.   JANA: Poate ar fi trebuit totuşi să intervenim.   TEIU: Vorbeşti prostii, Mincule! Petrolul contează!   JANA (neînţelegând): De asta şi spuneam…   TEIU: Petrolul din oameni!   JANA: Îţi place să glumeşti…   TEIU: Îmi pare rău! In fiecare om sunt vreo 2-3 picături!   JANA: Chiar şi în Radu Andone?   TEIU: Se înţelege! Şi în el! Suntem o ţară foarte bogată!   JANA: Şi ca să ajungem la cele 2-3 picături…   TEIU: Tocmai asta-i! Trebuie să forăm! Să forăm zi şi noapte i Şi naiba ştie ce te-or mai fi învăţat şi pe tine la facultate… că la zăcăminte. stai rău de tot, Mincule! (În colţul opus se continuă discuţia dintre Radu şi Nata.)   RADU: Şi dacă în ultima clipă voi hotărî să intervin?   NATA: Vei pierde nopţile albe şi excursiile…   RADU: Dar tu, Nata, înţelege!   NATA: şi va trebui să-ţi găseşti un alt „tu”, mai modest, mai înţelegător, mai comod.   RADU (înţelegând): Ca de obicei, deci: „nu”.   NATA: O singură şansă…   RADU: O şansă?   NATA: S-ar putea, cine ştie, ca dintr-un banal compromis, dintr-un calcul meschin…   FLORICEL: Orele 2.00! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie…   NATA (luându-i buletinul din mină şi întrerupând-o): S-ar putea, spuneam, să încerc să mă obişnuiesc cu ideea acelui „da”, puţin blazat, puţin frigid, pe care-l arunci unui bărbat oarecare. (Continuând citirea buletinului.) 78 de atmosfere. Eşti rugat să treci pe la sondă. (După ce Radu părăseşte scena, Măriei Andone, care s-a apropiat de ea.) Am impresia că am început să te intrig.   MARIA: Ultima voastră discuţie a lămurit totul.   NATA: E un reproş?   MARIA: Nu, dar nu mi-au plăcut niciodată şantajele.   NATA: Crezi că trebuia să-i ascund că-l iubesc?   MARIA: Nu te minţi! Te iubeşti doar pe tine. Şi ai vorbit mult prea mult despre acel „tu”, singurul oare l-ar putea înţelege, pare i-ar voi binele… ca să te mai pot crede şi eu. NATA: Mă aşteptam la o învinuire mai gravă.   MARIA (făcându-i pe plac): Există şi un altfel de „tu”.   NATA (ironică): Sentimentală, naivă, romantică, în stare să descopere noi sisteme de intervenţie…   MARIA: Şi care te alarmează, te sperie, tocmai pentru că simţi că-l iubeşte şi ea. Şi-i un alt fel de a iubi.   NATA: Mai bine ţi-ai aminti că eu i-am insuflat lui Radu dorinţa de a se realiza. Eu am continuat opera fratelui dumitale.   MARIA: S-ar fi realizat oricum.