Michel Zevaco

Capitolul 1 – NEGUSTORUL.           O dimineaţă însorită de iunie.           Se pare că această zi e o mare sărbătoare, altfel nu se explică de ce, cele o sută de clopote ale Parisului lui Carol VI răsună puternic făcând să umple cerul oraşului cu vocile lor de bronz sau de alamă, şi de ce, de-a lungul străduţelor întunecate, strâmte, şerpuitoare, se revarsă o mare de oameni.           Numai că, privindu-i mai de aproape, iată ce poţi vedea:           Bătrâni, femei şi copii fug înnebuniţi scoţând strigăte de deznădejde. Animale cu feţe de oameni, cu frunţi înguste, ochii injectaţi de sânge, puşi pe omor, îi urmăresc pe cei dintâi scoţând strigăte de moarte.           Şi peste această viziune de coşmar, din care răsună strigăte de îndurare, plânsete, gemete, înjurături, blesteme şi ameninţări, se aud aclamaţii puternice:           — Burgundia! Trăiască Burgundia! Dominate de scrâşnetul formidabil al bestiilor dezlănţuite: „Ucide! Ucide! Moarte lui ARMAGNAC!”           Şi totuşi e o dimineaţă însorită de iunie.           În palatul reginei: ne aflăm într-o cameră secretă, bine luminată de sfeşnicele ce poartă lumânări de ceară parfumată, deoarece obloanele şi perdelele sunt trase, închise ermetic. O cariatidă gigantică sprijină cu uşurinţă cu umerii săi puternici o uşă de fier. Asta înseamnă că nimeni nu poate intra fără permisiunea statuii.           Pe un divan, pe jumătate culcată, Isabeau de Bavière, regina Franţei.           Cineva bate la uşă într-un anumit fel. Însufleţindu-se, fără a aştepta nici un ordin, statuia deschide uşa, după care îşi reia poza nepăsătoare.           Pe uşă a intrat ca un vârtej o tânără vioaie, care freamătă toată. Are ochii negri, fermecători, plini de viaţă şi luminaţi de o inteligenţă remarcabilă.           — Ei bine, de Giac? o întrebă Isabeau, sculându-se.           În mod familial, tânăra care tocmai a intrat, se instalează pe divan şi, cu volubilitate, gesticulând tot timpul, începe:           — Tocmai am discutat cu domnul de Giac, soţul meu. S-a întors, mai bine zis, se va întoarce azi. Devine neliniştitor, doamnă.           — Blestem!… Ducele ăsta mizerabil nu se va schimba niciodată! Îmi va scăpa mereu, chiar şi atunci când cred că am pus mâna pe el. Trebuie să te apăr, frumoasa mea!… Nu trebuie să las să ţi se răpească iubitul de către prima venită…!           — Vă aştept ordinele, doamnă. Dacă aţi luat această afacere în mâinile voastre sunteţi, presupun, tot atât de interesată ca şi mine.           Şi doamna de Giac iese tot atât de furtunos pe cum intrase.           Isabeau se întoarce spre martorul nepăsător al scenei şi-i ordonă:           — Vino cu mine, Sacrament.           La care Sacrament răspunse liniştit:           — Prea bine, doamnă.           Cam la aceeaşi oră, stă la umbra unui platan plantat la intrarea dinspre Saint Germain-le-Vieux, un cuplu fermecător, ilustrând pe deplin tinereţea, frumuseţea, dragostea. Ea are şaisprezece ani, suplă, delicată, frumoasă!… Atât de frumoasă, încât ţi se taie răsuflarea, cu pletele blonde şi ochi de azur în care pare că se oglindeşte cerul întreg. El, abia a împlinit douăzeci de ani, zvelt, graţios, adorabil în timiditatea-i tinerească şi totuşi mândru şi foarte elegant în costumul său de catifea, puţin cam şifonat totuşi.           Puţin mai departe, o bătrână, guvernanta, fără îndoială: tenul palid, ochii aproape închişi şi cu un surâs viclean.           Cei doi îndrăgostiţi se despart.           — Ai încredere, iubitul meu Milon, jupând Mercerot, tatăl meu, mă iubeşte mult, aşa încât, atunci când îi voi spune că mor dacă nu voi fi a aceluia pe care inima mea l-a ales, va consimţi să mă căsătoresc cu tine.           — Cerul să te audă, Flore, scumpă floare a inimii mele, şi Milon de Talazar, lângă tine, va găsi paradisul pe pământ.           Cele două femei se îndepărtează luând-o pe strada Orberie: Milon de Talazar le urmează, veghind de la distanţă asupra iubitei. După ce au făcut câţiva paşi, bătrâna întreabă:           — Deci crezi că poţi conta pe jupân Mercerot?           — Vai! I-am spus asta lui Milon pentru a-l linişti, buna mea Simonne. Dar oare voi îndrăzni…?           — Ţi-e teamă. Vrei să vorbesc eu în locul tău?           — Ai face asta, buna mea Simonne?           — Îţi sunt aproape ca o mamă… Haide, e lucru hotărât, voi vorbi în locul tău.           Ajunse în strada Barillerie, intrară curând în incinta palatului, de unde, luând-o printr-o galerie, ajung la palatul judecătorului regal, aflat lângă camera de comerţ. Sunt acum pe strada Galilée care e locuită de negustori, evrei în majoritatea lor.           Cele două femei pătrund prin uşa ultimei case.           Singură cu stăpânul ei, jupân Mercerot, Simonne, credincioasă promisiunii făcute, îi împărtăşeşte dorinţa fiicei sale.           Încă de la primele cuvinte, jupân Mercerot îşi îndreaptă trupul pe care până atunci îl ţinuse în mod voit gheboşat. Brusc, izbucneşte: degetele-i lungi şi descărnate o apucă pe bătrână de gât, o răstoarnă peste masă şi cu o voce bubuitoare îi strigă în urechi:           — Ah! Nemernico! M-ai trădat… Ar fi trebuit s-o prevăd!… Ce n-ai face tu pentru aur?… Hai, mărturiseşte, vrăjitoare, sau te strâng de gât… Cât ţi-a dat frumosul ăsta? Mărturiseşte, căţea!… Cât?           — Cinci monezi de aur, gâfâie bătrâna.           — Aha!… E o sumă frumuşică…!           — Ce om! bolboroseşte Simonne, tremurând toată. Credeam că mi-a sunat ceasul.           Jupân Marcerot s-a mai liniştit. Acum e calm.

Partea 1 – Cavalerul Regelui.           Capitolul 1 – Hanul Pré.           Era numit, pur şi simplu, hanul Pré. Asta era prea de-ajuns, deoarece era la fel de vestit, de frecventat şi la modă ca şi celălalt han faimos, hanul Déviničre. Şi nu era un singur parizian care să nu ştie că „Pré” despre care era vorba, desemna vestitul şi legen-darul Pré-aux-Clercs1, în centrul căruia se afla.           După ce ai trecut de zidurile ce înconjoară Parisul, fie pe la poarta Nesle, fie pe la poarta Buci, în momentul când ajungi în dreptul străzii Seine, care în acel timp începuse să se populeze, dai de un drum îngust. Hanul era singura construcţie înălţată la marginea acestui drumeag strâmt, desfundat, mocirlos iarna, plin de praf vara şi care, pe stânga, mărginea mănăstirea Saint-Germain-des-Prés, iar pe dreapta, câteva pajişti cam jumulite.           Aceste pajişti, pe care creşteau din loc în loc ulmi şi stejari seculari sau pomi fructiferi, alcătuiau faimosul Pré-aux-Clercs. Drumeagul se numea Chemin-aux-Clercs. Mai târziu a căpătat numele de strada Colombier, iar acum, pur şi simplu, strada Iacob. Hanul Pré se afla la capătul drumeagului Chemin-aux-Clercs, nu departe de alt drum, numit Saint-Pčre, după numele unei mici capele aflată la capătul celălalt al drumului. Şi acest drum a devenit mai târziu strada Saint-Pčres.           Văzut de afară, hanul părea o mică fortăreaţă, având în vedere locul singuratic şi faptul că încăierările din împrejurimi erau frecvente.           În ziua în care începe povestirea noastră, 5 mai 1560, pe Chemin-aux-Clercs – ca de altfel în toate zilele – era un du-te-vino neîntrerupt de oameni care intrau ori ieşeau din hanul amintit. Perechile de îndrăgostiţi se adăposteau sub boltele de verdeaţă din grădina din spatele hanului, în timp ce singuraticii se îngrămădeau în sala comună.           În momentul în care intrăm în han, acesta era plin de clienţi. Pe acea vreme, se supa la ora cinci şi cum era aproape ora şase, majoritatea terminaseră de mâncat şi bine dispuşi de felurile gustoase şi vinurile alese, făceau o gălăgie infernală.           Pe pragul uşii de serviciu apăru o tânără de aproape şaptesprezece ani, de o frumuseţe de vis, plină de viaţă şi graţioasă, cu nişte ochi negri, în acelaşi timp îndrăzneţi şi tandri, poznaşi şi inocenţi. Purta cu o uşurinţă care trăda obişnuinţa, cochetul şi sclipitorul costum al ţărăncuţelor din Bergam.           Uşa, pe pragul căreia apăruse, se afla pe peretele din fundul sălii, la câţiva paşi de un cămin uriaş. În unghiul făcut de cămin cu peretele se afla o masă plină cu bunătăţi, masă la care erau aşezaţi doi bărbaţi. Unul dintre aceştia, înzestrat cu un bust de Hercule, se afla cu spatele spre uşă, celălalt cu faţa. Acesta din urmă era un gentilom de aproape treizeci de ani, frumos şi elegant îmbrăcat. Ca şi când perdeaua de frunziş, în spatele căreia se adăpostea, nu-i era de-ajuns, îşi păstrase mantaua în care se înfăşurase. Şi numai drept urmare a unei mişcări grăbite şi neglijente, un observator ar fi putut zări sub mantaua care se desfăcuse o clipă un costum bogat, de mătase şi catifea. Din colţul său, sigur că nimeni nu-l supraveghează, el însuşi urmărea cu o atenţie deosebită şi cele mai mărunte gesturi ale unui tânăr senior care mânca de unul singur, la câteva mese mai încolo. Din când în când, în timp ce-l observa, în ochii săi apăreau fulgere de o ferocitate înspăimântătoare. Şi atunci, cu un gest mecanic, îşi netezea vârful mustăţilor cu degetele-i nervoase.           Încă înainte de a intra, tânăra remarcase acest personaj. O umbră de nelinişte trecu peste faţa ei tânăra şi proaspătă şi, fără să-şi dea seama, căută să se retragă. Totuşi, curioasă, se aplecă înainte pentru a vedea persoana căreia îi era adresată acea privire veninoasă şi atunci zări pe tânărul senior care fără să ştie, devenise ţinta urii gentilomului. Curajoasă, îşi reprimă teama şi intră hotărâtă, cu un gest de sfidare.           Apariţia sa a fost salutată cu strigăte de bucurie, izbucnite din toate colţurile sălii:           — Fiorinda, prezicătoarea!           — Fiorinda cea frumoasă!           — Răutăcioasa Fiorinda!           — Cinste vouă, nobili seniori! strigă ea veselă.           Şi foarte calmă şi stăpâna pe ea, începu să treacă printre acei bărbaţi cu figurile însufleţite de aburii vinurilor generoase şi în ochii cărora se citea dorinţa, în atitudinea ei naturală, de o indiferenţă supremă, nimeni n-ar fi găsit nici cea mai mică urmă de cochetărie. Tuturor le era clar că pentru ea nu existau decât în calitate de clienţi. Singura ei grijă era aceea de a-şi îndeplini cinstit meseria de pe urma căreia trăia şi această meserie era de a prezice viitorul, după o examinare rapidă a mâinii clientului.   

I CERŞETORI ŞI HAIMANALE.                    Despre epocă pe care încercăm s-o schiţăm cu ajutorul caracterelor personajelor şi a întâmplărilor posibile atunci – schiţă palidă fără îndoială – aşadar la acea vreme, afacerile publice erau învăluite de mister într-o mai mică măsură decât în ziua de azi.           Nu exista, pe atunci, libertate, în sensul larg şi filosofic al cuvântului; cât priveşte libertatea socială şi politică, se afla în stadiul de vis în rândul câtorva minţi care îşi devansau contemporanii cu câteva secole. Dar exista în vremea aceea mai multă independenţă în atitudinea generală, mai puţină stinghereală în amănuntele mărunte ale vieţii. Erau inchizitori care încropeau ruguri; dar nu şi agenţi care încropeau contravenţii. Contravenţia reprezintă iadul modern.           Să ne grăbim a adăuga că gheena asta este un rai faţă de cealaltă pedeapsă.           După cum spuneam, exista mai puţin mister în afacerile publice. Azi o acţiune a poliţiei, o razie, să zicem, rămâne un secret până la declanşarea ei.           Cerşetorii de la Curtea Miracolelor erau cu toţii la curent cu invazia ce se pregătea împotriva lor, un fel de razie de mare amploare pusă la punct de Monclar şi inspirată de Ignace de Loyola. Singurul lucru ce nu se ştia printre cerşetori era ziua în care ar avea loc atacul.           Până atunci, Curtea Miracolelor se pregătea să susţină un adevărat asediu.           Regele Argotului – milogul de Tricot – a răspândit cu multă abilitate zvonul că asediul n-ar avea loc, dar datorită sfaturilor lui Manfred şi ale lui Lanthenay, se acţionase ca şi cum oamenii regelui ar fi fost pe punctul să sosească.           Cu alte cuvinte, s-au adunat provizii, şi s-au baricadat temeinic stradelele ce duceau la Curtea Miracolelor.           Mai întâi, Tricot care refuzase la început, se prefăcuse a-şi lua în serios rolul de general de armată.           În seara aceea, ca de obicei, postase santinele avansate po străzile ce se învecinau cu marele cadrilater.           Numai că, santinelele astea erau oameni de încredere de-ai lui şi fiecăruia îi dăduse drept poruncă:           — Nu spuneţi nimic, şi lăsaţi-i să treacă pe oricare! După aceste câteva explicaţii date, să ne întoarcem la Ragastens.           Cavalerul şi Spadacape s-au îndepărtat cu iuţeală de strada Saint-Denis, îndreptându-se pe cel mai scurt drum către Curtea Miracolelor.           Ragastens era îngrijorat.           Trebuia, fie ce-o fi, să ajungă la Manfred.           Or, el s-a lovit de dificultăţi atât de ciudate de fiecare dată când a vrut să intre pe teritoriul Argotului încât îşi pierduse speranţa să mai poată pătrunde acolo.           — Monseniore, spuse Spadacape surâzând în teribila-i mustaţă, ştiţi la ce mă gândeam când ne aflam închişi în pivniţa din casa de lângă Tuileries?           — Nu, dar m-ar bucura să mi-o spui.           — Mă gândeam că dacă, din întâmplare, unuia dintre soldaţi, i-ar fi fost sete, şi ar fi vrut să bea vin din butoiul cu pricina…           — Ghicesc urmarea: am fi fost obligaţi să ne încăierăm. Dar pentru ce această reţinere?           — De aia; pentru că mă gândeam că oamenii cărora le e sete sunt capabili de orice, chiar să nu ţină seamă de un ordin.           — Înţeleg unde baţi. Condamnabilă metodă! Am încercat-o… Nu, eu am o altă idee care poate va reuşi. Să mergem…           Grăbiră pasul.           Curând, se aflară în labirintul stradelelor ce alcătuiau o reţea foarte încurcată în jurul domeniului cerşetorilor.           Ideea lui Ragastens era să istorisească primului cerşetor care ar fi vrut să-l împiedice să treacă, ceea ce aflase chiar din gura regelui cu alte cuvinte că la miezul nopţii, imperiul Argotului avea să fie atacat cu toate efectivele de către Monclar.           Spre marea sa mirare, înainta nestânjenit.           Deodată, se trezi pe o stradelă în mijlocul căreia se ridica o baricadă formată din bârne şi butoaie.           — Aha! gândi el, se pare că oamenii noştri s-au pus în gardă! Aici vom fi opriţi.           Se apropie de baricadă.           Un om se ivi în apropierea sa.           — Amice, spuse Ragastens, trebuie, să trec, e în joc viaţa voastră a tuturor.           — Sunteţi de la curte? spuse omul. Treceţi. Era una din santinelele lui Tricot.           Şi trecu la iuţeală peste obstacolele adunate în acest loc. Fără a se mai întreba ce însemna această extraordinară uşurinţă care îi fusese oferită, mai ales într-un moment în care mai mult ca niciodată suspiciunile cerşetorilor trebuiau să fie treze. Ragastens îşi continuă drumul.           Şi avu o emoţie puternică atunci când a zărit la capătul stradelei o piaţă vastă luminată de focuri.           Câteva secunde mai târziu, se afla în Curtea Miracolelor. Se opri mai întâi pentru a se orienta, şi să arunce o privire asupra spectacolului ciudat ce se desfăşura în jurul lui. Cinci sau şase focuri aprinse din loc în loc, ardeau cu flăcări mari, învăluite de fum; din când în când, o rafală de vânt alunga fumul, şi atunci flăcările luminau cu reflexe roşii casele ce mărgineau vastul ca-drilater, case dărăpănate cu pete de igrasie, ale căror ferestre întunecate păreau nişte ochi saşii imobili.           În jurul fiecărui foc mişuna o adevărată mulţime.

Capitolul 1           Biciuirea lui Isus.           O mulţime de oameni se adunaseră în piaţa Grčve. Aţteptau plecarea marii procesiuni organizate pentru a duce regelui Henric al III-lea plângerile bunului oraţ Paris.           Pentru marea majoritate a parizienilor, asta însemna împăcarea regelui, cu capitala sa.           Pentru o altă categorie, mai puţin numeroasă şi care avea cunoştinţă de anumite proiecte ale monseniorului de Guise, asta însemna să i se vâre frica în oase lui Henric al III-lea şi să se obţină din partea lui, cu preţul supunerii Parisului şi al căinţei sale pentru ziua Baricadelor, un război nemilos împotriva hughenoţilor, adică exterminarea lor.           Pentru o a treia categorie, asta însemna să se pună mâna pe rege şi să i se ia tronul, după ce mai înainte i se va tunde părul.           În sfârşit, pentru o a patra categorie, care se reducea la o duzină de iniţiaţi, asta însemna uciderea lui Henric al III-lea.           Nu numai piaţa Grčve era neagră de lume, dar şi străzile dimprejur gemeau de târgoveţi care, cu un baltag într-o mână şi cu o lumânare în alta, se pregăteau să pornească în procesiune până la Chartres.           Călătoria spre Chartres, ţinând seama de încetineala cu care se mişca un asemenea exod, trebuia să dureze patru zile. Ducele de Guise pusese crainici să strige că pregătise trei popasuri de-a lungul drumului şi că, la fiecare popas, se vor înjunghia cincizeci de boi şi două sute de oi pentru hrana norodului drumeţ.           În ziua aceasta deci, pe la ora nouă de dimineaţă, clopotele parohiilor din Paris prinseră să bată. În piaţa Grčve veniră să se înşiruie, pe rând, delegaţii primăriei, reprezentanţii feluritelor biserici, apoi breslele, şirurile de călugări, cum ar fi cistercienii, capucinii şi, în sfârşit, penitenţii albi.           Printre rândurile fără de sfârşit ale lumânărilor şi archebuzelor, în această procesiune se vedeau lucruri minunate. Mai întâi cei doisprezece apostoli în carne şi oase, îmbrăcaţi cu veşmintele care se purtau pe vremea lui Isus Hristos şi câţiva soldaţi romani ducând uneltele patimilor lui Isus.           Într-adevăr, însuşi Isus Hristos era reprezentat prin Henri de Bouchage, duce de Joyeuse, care îmbrăcase rasa de capucin sub numele de fratele Anghel şi care, mai târziu, avea să-şi lepede anteriul pentru a se război, ca apoi să intre din nou în călugărie.           Ducele de Joyeuse, deci, sau fratele Anghel, cum doriţi, purta pe umeri o cruce care, din fericire, era de carton. Pe cap, o cunună de spini tot din carton zugrăvit şi, în jurul gâtului, printr-un anacronism bizar, mătăniile celor din Sfânta Ligă Catolică.           În spatele lui Joyeuse, deghizat în Hristos, veneau doi voinici care îl biciuiau sau se prefăceau că îl biciuiesc, ceea ce îndemna norodul să scoată strigăte de revoltă. Şi revolta asta, adevărată sau prefăcută, căpăta proporţii de furie când, printr-un anacronism, încă şi mai bizar (dar nimeni nu lua în seamă asemenea amănunte), cei doi biciuitori strigau din douăzeci în douăzeci de paşi:           — Astfel s-au purtat hughenoţii cu Domnul nostru Isus Hristos!           — Moarte nelegiuiţilor! răspundea mulţimea.           La vreo douăzeci de paşi în urma lui Isus, sau a fratelui Anghel, sau a ducelui de Joyeuse, mergeau alături patru penitenţi care, ţinându-se de braţ, cu capul plecat şi gluga trasă peste faţă, băteau la ochi prin mătăniile enorme şi prin smerenia lor nemaipomenită. Puţin câte puţin, dezordinea dând iama în rândurile procesiunii, cei patru penitenţi se pomeniră în cele din urmă în spatele lui Isus în clipa când acesta, cu glas tunător, striga:           — Fraţilor! Moarte hughenoţilor care m-au biciuit! …           Ovaţii salutară aceste cuvinte ale lui Hristos care, ştergându-şi sudoarea ce-i şiroia pe frunte, spuse mai departe:           — Întrucât mergem să-l vedem pe Irod…           — Pe rege! întrerupse un glas poruncitor. Spune: pe rege, jupâne, fiindcă Parisul doreşte împăcăciune cu majestatea-sa!           — E-adevărat, domnule de Bussi-Leclerc! zise Isus Hristos. Deci, fraţilor, întrucât mergem să-l vedem pe rege, mai înainte de toate trebuie să-i cerem să-i trimită la plimbare pe lefegiii lui! …           — Bine spus, întări Bussi-Leclerc. Moarte celor Patruzeci şi cinci!           — La moarte! La moarte! îngână gloata penitenţilor.           Procesiunea se întindea pe o lungime de o leghe. Cu mult înaintea acestei turme, de Guise, Mayenne şi fratele lor, călare şi înconjuraţi de vreo cincizeci de gentilomi înarmaţi până în dinţi, vorbeau în şoaptă despre lucruri tainice.           În ce-i priveşte pe cei patru penitenţi, despre care am pomenit, vorbeau între ei fără teamă.           — Ia spune, Chalabre, zicea unul dintre ei, l-ai auzit pe fratele Anghel?           — Tare mă mai mănâncă palmele să-i rup puţin coastele jupânului Isus!           — Te-ai întremat, dragul meu Loignes? … Şi rana?           — Ei! Lovitura a fost bine dată. Ducele, dragul de el, când loveşte n-o face cu mâna moale. Am crezut că mor. Oricum, vreau ca de Guise să primească din mâna mea aceeaşi lovitură pe care mi-a dat-o! …           — Eşti nerecunoscător, Loignes! zise Monisery. Cum am îi ieşit noi din Paris dacă n-ar fi avut el ideea să meargă în procesiune pentru a-l vedea pe rege? …           — Da, bombăni Loignes. Se duce la Chartres să-i ceară regelui capetele noastre!

Capitolul 1 – Saint-Germain intră în acţiune.           Aproape în acelaşi timp cu evenimentele ce se desfăşurau în căsuţa de sub copaci, adică în jurul orei patru a dimineţii, în misterioasa alcătuire de case, străduţa Rezervoarelor, contele du Barry visa la moartea rivalului său, cavalerul d'Assas.           În felul acesta, în timp ce femeia, care făcea parte din extrem de ciudata cabană, desfăşura toate farmecele şi vicleniile pentru a cuceri simţurile şi, de ce nu, inima regelui, bărbatul se pregătea să ucidă…!           La începutul serii, chiar la căderea întunericului, un bărbat înfăşurat cu grijă în faldurile ample ale mantalei intra pe străduţa Rezervoarelor.           Mergea de-a dreptul, fără ezitare, spre casa domnului Jacques.           Bărbatul era contele de Saint-Germain, care, după şedinţa de magnetism de la Paris, se aruncase în trăsură.           Pe tot drumul până la Versailles dormise, dacă nu liniştit, măcar profund. Contele îşi impusese să doarmă, – şi dormea!           Poate că ar fi cazul să facem aici puţină teorie despre magnetism; noi lăsăm cititorului dreptul de a crede sau de a nu crede în magnetism, invitându-Hn acelaşi timp să consulte asupra acestui subiect uimitoarele lucrări ce se desăvârşesc în zilele noastre, iar o vizită la un spital psihiatric i-ar putea convinge şi pe cei mai sceptici.           În ceea ce ne priveşte, noi vom prelua, fără alte comentarii, toate mărturiile care au ajuns până ia noi, privitoare la acel bărbat extraordinar care a fost – şi se pare ea mai este – contele de Saint-Germain.           Şi fără s-o mai lungim, trecem la expunerea faptelor…           Sunt ciudate – dar relevante…           La ivirea primelor case din Versailles, vizitiul îl trezise pe Saint-Germain, apoi îşi continuase drumul.           Contele îşi oprise trăsura în piaţa castelului său, mai exact, pe esplanada ce cu timpul devenise ceea ce numim astăzi piaţă. Şi pornise pe jos spre străduţa Rezervoarelor.           „Numai de-aş ajunge la timp!” – îşi zicea el, neliniştit.           Dar nimic nu lăsa să se vadă că ar fi îngrijorat: Saint-Germain păstra acea aparenţă de răceală pe care şi-o impunea chiar şi când era singur.           Bătu la uşa domnului Jacques.           Ca de obicei, la început se deschise o ferestruică, apoi şi uşa. În cadrul uşii apăru un lacheu.           — Ce doriţi? îl întrebă scurt lacheul, încercând să-i vadă chipul.           — Aş dori să-i vorbesc domnului cavaler d'Assas, spuse simplu Saint-Germain.           — În cazul acesta, aţi greşit adresa, domnule; persoana de care vorbiţi nu locuieşte aici… vedeţi mai încolo.           După care lacheul închise uşa.           Brusc, contele de Saint-Germain întinse braţul spre uşă, fără s-o atingă.           Lacheul se opri scurt din mişcarea ce-o făcea pentru a o închide.           Un fel de groază îi schimonosea chipul.           Era ca paralizat.           — Ce-i cu dumneata, prietene? îi întrebă Saint-Germain.           — Nu ştiu… cred că… mor… mă sufoc… oh…!           — Haide, liniştiţi-vă şi mai ales, nu strigaţi… eu pot, mai bine decât oricine, să vă vindec de răul ce v-a lovit ca un trăsnet…           — Dumneavoastră… ah!… ajutaţi-mă!… horcăia nefericitul…           — Sunt medic, spuse Saint-Germain, un medic vestit: Vreţi să vă descriu simptomele bolii?… aşa puteţi să-mi judecaţi priceperea…           — Mă sufoc… mor… aveţi milă!… ajutaţi-mă…!           — Deci: vi se pare că aveţi un cerc de foc în jurul capului…           — Da, da!… mă arde…!           — Şi, în piept, o gheară care vă strânge…           — Da, da!… mă sufoc…           — Nu vă puteţi mişca…           — Da, sunt împietrit.           — Cunosc răul de care suferiţi şi am leacul la mine…           — Daţi-mi-l! Vă implor, daţi-mi-l!           — Imposibil… Într-o clipă, nu veţi mai putea vorbi; în cinci minute veţi fi mort…           Lacheul încercă să scoată un ţipăt.           Dar, cum îi spusese teribilul vizitator, nu mai putea!… Toate simptomele pe care i le descrisese Saint-Germain erau tot mai evidente, pe măsură ce acesta le enumeră.           Nu se îndoia că era pe punctul de a-şi da duhul.           — Conduceţi-mă în casă, reluă Saint-Germain, faceţi în aşa fel ca să nu fiu văzut de nimeni şi mă oblig să vă vindec: în câteva clipe veţi fi la fel de viguros ca înainte de atac. Haideţi, grăbiţi-vă, căci nu am timp de pierdut aici, dacă spuneţi că cel pe care-l caut nu locuieşte în această casă. Mă lăsaţi să intru?           — Da, îi răspunse lacheul, fără să se mire că îi revenise vocea.           — Conduceţi-mă la el, îi zise Saint-Germain, întinzându-i mâna.           Şi fără să se mire şi de faptul că putea să-şi mişte membrele, lacheul îl luă de mâna pe Saint-Germain şi, închizând uşa, îl conduse în pavilionul din stânga – cel în care locuia d'Assas.           — Acum du-te! îi zise contele, iar, dacă domnul Jacques te întreabă cine a bătut la uşă, răspunzi că a fost un trecător care a greşit adresa. Nu-i aşa, amice?           — Da, stăpâne! zise lacheul.           — Poţi pleca. Am să te aştept aici.           Lacheul nu părea surprins că necunoscutul îi vorbea de domnul Jacques. Găsea natural faptul că acesta îi dădea ordine. Nu-şi mai amintea de răul care-l cuprinsese fulgerător. Cum nu-şi mai amintea nici că medicul, sau cel ce-şi spunea aşa, ar fi trebuit să-l vindece.