Michel Zevaco

I – CEI DOI FRAŢI.                    Casa era scundă, numai parter, cu o înfăţişare modestă. Lângă o fereastră deschisă, într-un fotoliu cu armoarii, un bărbat, un bătrân maiestuos cu părul alb: una dintre acele fizionomii aspre ca ale căpitanilor care au supravieţuit epopeilor războinice de pe vremea regelui Francisc I.           Fixa cu o privire încruntată forma cenuşie a castelului feudal al familiei Montmorency care-şi ridica, în depărtare, spre cer, orgoliul turnurilor sale ameninţătoare.           Apoi privirea lui se întoarse. Un suspin teribil ca un blestem tăcut îi umflă pieptul; întrebă:           — Fata mea? … Unde-i fata mea? …           O servitoare, care făcea ordine prin cameră, răspunse:           — Domnişoara a plecat în pădure să culeagă lăcrămioare.           O expresie indescriptibilă de tandreţe lumină chipul bătrânului care, duios, surâse şi şopti:           — Da, adevărat, e primăvară. Gardurile vii îşi împrăştie parfumul. Fiecare pom este un buchet. Totul râde, totul cântă, sunt flori pretutindeni. Dar floarea cea mai frumoasă eşti tu, Jeanne, copila mea nobilă şi inocentă…           Privirea lui se îndreptă apoi din nou către silueta formidabilă a castelului aşezat pe colină, ca un monstru de piatră care îl pândea din depărtare…           — Tot ce urăsc se află acolo! mârâi el. Acolo e puterea care m-a zdrobit, m-a nimicit! Da, eu, senior de Piennes, altădată stăpân al unui întreg ţinut, am ajuns să trăiesc aproape în mizerie, pe acest modest petec de pământ pe care mi l-a lăsat rapacitatea conetabilului! … Ce spun eu, smintitul de mine! … Nu se străduieşte el, în această clipă chiar, să mă alunge şi din acest ultim refugiu! … Cine ştie dacă mâine fiica mea va mai avea o casă în care să se adăpostească! … O Jeanne a mea… îţi vei culege florile… poate ultimele tale flori! …           Două lacrimi tăcute trasară o urmă amară printre ridurile acestui chip deznădăjduit.           Deodată, păli îngrozitor: un călăreţ, îmbrăcat în negru, descăleca în faţa casei, intra şi se înclina în faţa lui! … „Drace! … Vechilul lui Montmorency! …”           — Senior de Piennes, spuse omul în negru, tocmai am primit de la stăpânul meu conetabilul un act pe care am poruncă să vi-l transmit de îndată.           — Un act, şopti bătrânul, în timp ce un puternic fior de nelinişte îl scutură din cap până-n picioare.           — Domnule de Piennes, penibilă este misiunea mea: acest act, pe care vi-l înmânez, este copia unei hotărâri a Parlamentului din Paris datând de ieri, sâmbătă 25 aprilie anul curent, 1553.           — O hotărâre a Parlamentului! exclamă înăbuşit seniorul de Piennes ridicându-se în picioare şi încrucişând braţele. Vorbiţi, domnule. Ce lovitură îmi mai dă ura conetabilului? Haideţi! spuneţi!           — Seniore, spuse vechilul cu un glas coborât şi parcă ruşinat, hotărârea afirmă că dumneavoastră ocupaţi fără drept domeniul Margency; că regele Ludovic al XII-lea şi-a depăşit atribuţiile atunci când v-a acordat proprietatea asupra acestui pământ care trebuie să fie restituit casei Montmorency, şi vi se ordonă să restituiţi conacul, cătunul, păşunile şi pădurea în termen de o lună.           Seniorul de Piennes nu făcu nici o mişcare, nici un gest. O paloare şi mai mare îi cuprinse însă chipul şi, în liniştea din salon, în timp ce afară, pe o ramură de prun înflorit cânta o silvie, vocea sa tremurătoare se înălţă:           — O nobilul meu sire Ludovic al doisprezecelea! şi tu, ilustre Francisc I, veţi ieşi oare din mormintele voastre să vedeţi cum este tratat cel care, pe patruzeci de câmpuri de luptă, şi-a riscat viaţa şi şi-a vărsat sângele? Înviaţi, maiestăţilor! Şi veţi asista la acest mare spectacol al bătrânului oştean jefuit care bate drumurile din Ile-de-France ca să cerşească o bucată de pâine!           În faţa acestei disperări, vechilul se cutremură. Pe furiş, depuse pe o masă pergamentul blestemat şi se dădu înapoi, ieşi pe uşă şi plecă în grabă.           Atunci, în casa sărăcăcioasă, se auzi un sfâşietor strigăt funebru:           — Şi fiica mea! Fiica mea! Jeanne a mea! fiica mea a rămas fără adăpost! Jeanne a mea a rămas fără pâine! Montmorency! blestemat să fii cu tot neamul tău.           Catastrofa era îngrozitoare. Într-adevăr, Margency, care de pe vremea lui Ludovic al XII-lea aparţinea seniorului de Piennes, era tot ce mai rămăsese din vechea măreţie a acestui om care odinioară guvernase Picardia. Odată cu năruirea averii sale, se refugiase în acest ţinut sărac înconjurat de domeniile conetabilului. Şi o singură bucurie îl ţinuse până acum legat de viaţă, o bucurie luminoasă şi pură: fata lui, Jeanne a lui, pasiunea lui, adoraţia lui.           Venitul sărăcăcios din Margency punea cel puţin demnitatea copilei la adăpost de orice insultă.           Acum totul se sfârşise! Hotărârea Parlamentului reprezenta, pentru Jeanne de Piennes şi tatăl ei, sărăcia înjositoare, sărăcia sinistră, ceea ce poporul, cu talentul său pentru epitete sugestive numeşte sărăcie neagră!           Jeanne avea şaisprezece ani. Subţirică, firavă, mândră, de o eleganţă desăvârşită, părea o creatură făcută pentru a încânta privirea, o emanaţie a acestei primăveri radioase asemenea, în graţia ei puţin sălbatică, unei flori de măceş care tremură sub roua dimineţii.           În această duminică de 26 aprilie 1553, ea ieşise ca în fiecare zi, la aceeaşi oră.           Intrase în pădurea de castani de care era alipit domeniul Margency. Era către seară. Pădurea era plină de parfumuri. În aer plutea dragostea.           La adăpostul copacilor, Jeanne, cu respiraţia tăiată, cu o mână pe inimă, începu să meargă repede şoptind:           — Voi îndrăzni să-i spun? În seara asta, da, chiar în seara asta, voi vorbi! … voi dezvălui acest secret teribil… şi atât de scump!           Deodată, două braţe viguroase şi tandre o cuprinseră. O gură fremătătoare căută gura sa:           — Ai venit în sfârşit! Ai venit, dragostea mea…           — François al meu! seniorul meu drag! …

Capitolul 1           În care o clipă de bucurie e mai puternică decât şaptesprezece ani de suferinţe           După şaptesprezece ani, mareşalul de Montmorency a regăsit-o pe Jeanne de Piennes, soţia de care fusese despărţit prin ticăloşia fratelui său mai mic, mareşalul de Damville.           Revedea ca într-un vis scena în care Damville îl înşelase, mărturisindu-i că fusese amantul Jeannei… duelul cu acesta când a crezut că-l lăsase mort pe locul luptei, precum şi dispariţia contesei de Piennes, ducesă de Montmorency.           Revedea divorţul, căsătoria sa cu o altă femeie, pe care de altfel n-a iubit-o niciodată, păstrându-şi inima plină de imaginea primei soţii.           Anii se scurgeau astfel când, deodată, un tânăr senior, un tânăr erou, cavalerul Pardaillan, i-a adus scrisoarea aceleia pe care o crezuse dispărută pentru totdeauna din viaţa sa.           Jeanne de Piennes trăia!           În scrisoare, ea se adresa fostului ei senior şi stăpân, scoţând la iveală ticăloşia lui Damville şi implora bunăvoinţă şi sprijin pentru Loďse, fiica ei ţi a lui, duce de Montmorency.           Zorile luminoase ale recunoştinţei şi fericirii au cuprins sufletul bătrânului duce: el încercase, dar în zadar, să-l aducă pe fratele său în faţa judecăţii regelui, în zadar îl chemase la luptă dreaptă, ştiind că viaţa Jeannei şi a fiicei ei se aflau în mâna lui; în deşert răscolise tot Parisul pentru a le regăsi şi era gata să se cufunde din nou în întunericul doliului său, când, iată, cavalerul de Pardaillan venise la el.           Acest tânăr, un erou din alte vremi, a cărui taină i se părea că o ghicise într-o măsură, îl dusese de mână până la locuinţa misterioasă, unde era ascuns tot ce iubise el mai mult pe lume şi i-o înfăţişase pe Jeanne de Piennes, prima ducesă de Montmorency.           Sosise în sfârşit momentul atât de aşteptat, după şaptesprezece ani de lacrimi şi doliu.           Regăsea în cele din urmă tot ce avusese mai drag, bucuria inimii, vlaga trupului său, însăşi raţiunea sa de a fi, într-un cuvânt, o revedea pe femeia iubită.           Dar ce nenorocire! Tot astfel cum un şuvoi prea puternic de sevă face să plesnească mugurul, fericirea a zdrobit creierul celei ce-i fusese soţie, în ce stare o regăsea? Nebună? …           Jeanne de Piennes, în ultimele zile ale martiriului său, atunci când se simţea lovită de moarte, mai trăia doar cu un singur gând: „Nu trebuie să mor înainte de a fi pus la adăpost fericirea fiicei mele… Dar ce fericire mai putea exista pentru sărmana micuţă atâta vreme, cât nu se găsea sub ocrotirea tatălui său? Da, trebuie să-l regăsesc pe François, chiar dacă el mă mai consideră vinovată… Să-i încredinţez copilul… şi apoi să mor! …”           De când îl întrebase pe cavalerul de Pardaillan şi acesta îi răspunsese că nu era cel îndreptăţit să-i spună felul în care fusese primită scrisoarea de către mareşal, Jeanne îşi formase convingerea intimă că François citise scrisoarea şi că ştia adevărul. Iată de ce nu încetase să aştepte, iar când bătrânul Pardaillan a înştiinţat-o de prezenţa mareşalului, ea nu păru deloc surprinsă.           Nu fu zguduită de nici un fior şi şopti doar atât: „Iată şi clipa morţii mele!”           Gândul morţii n-o mai părăsea. Nu o dorea, dar nici nu se temea de ea.           De fapt, simţea că moare.           Ce se sfărâmase în ea? De ce reîntoarcerea iubitului nu-i aprinsese în suflet decât o flacără mistuitoare repede stinsă? Nu-şi putea da seama.           De bună seamă că ceva se prăbuşise în ea şi acum îşi putea spune: Iată moartea! Iată venită şi clipa odihnei veşnice! …           O strânse pe Loďse cu patimă la pieptul ei şi îi murmură la ureche câteva cuvinte, care avură asupra fetei un efect fulgerător, căci ea încercă zadarnic să răspundă, făcu o sforţare inutilă de a-şi urma mama, dar rămase pironită locului, sfârşită, sprijinită de bătrânul Pardaillan.           Atât era de nemăsurată oboseala Jeannei, atât de gravă încremenirea minţii, încât nu băgă de seamă leşinul Loďsei.           Începu să păşească purtată de gânduri.           „François, iubitul meu, o, Loisa mea, am să ajung să vă văd împreună! Am să pot deci muri în braţele voastre!”           Deschise uşa arătată de Pardaillan şi se găsi în faţa lui François de Montmorency.           Voi să se avânte şi i se păru chiar că se aruncă în braţele lui.           Avu impresia că un strigăt puternic îi exprimase fericirea.           Dar toată această succesiune de gânduri s-a redus deodată la singurul cuvânt pe care crezu că-l rosteşte cu adevărat: „Adio… mor…”.           Dar trupul ei nu murise…           Doar mintea îi fusese nimicită de nebunie: această femeie care îndurase atâtea suferinţe, care ţinuse piept atâtor înfricoşătoare nenorociri, această minunată mamă, care nu fusese susţinută în timpul calvarului său decât de ideea fixă de a-şi salva copilul, ei bine, această nefericită căzu pradă uitării de sine. Încetă să mai reziste din clipa în care-şi socoti fiica salvată, în deplină siguranţă! Nebunia care o pândea fără îndoială de mulţi ani, se abătu asupra ei.           Mai bine de şaptesprezece ani de nenorociri n-au putut-o doborî.           Dar o clipă de fericire i-a ucis raţiunea.           Printr-o îndurare a soartei care se îndârjise până atunci împotriva ei – dacă mai poate fi vorba de alinări în aceste cumplite drame ale minţii omeneşti – printr-un fel de milă a soartei, să spunem, nebunia Jeannei o întorcea în primii ani ai luminoasei sale tinereţi, ai neprihănitei ei iubiri, în acele dragi ţinuturi de la Margency, unde iubise atât de mult…           Sărmană Jeanne! Biată zână a florilor!           Istoria nedreaptă nu ţi-a închinat decât câteva cuvinte şterse. Pentru visătorul căruia îi place să pătrundă cu pas şovăitor în întunecoasele anale ale trecutului, care caută fremătând prin mormanele de ruine umila floare care a trăit, a iubit, a suferit, tu vei rămâne un simbol nepătat al suferinţei omeneşti, iar noi, cei care ţi-am evocat durerea, salutăm cu o amintire duioasă blândul şi nobilul tău chip.

Capitolul 1           Strada Saint-Honoré.           O dimineaţă senină de primăvară, mângâiată de briza veselă, parfumată de copacii în floare din grădinile Luvrului din apropiere…           La intrarea în strada Grenelle (Rousseau), mai puţin animată, staţiona o litieră foarte simplă, fără blazon, ale cărei draperii de piele erau ermetic închise. În spatele litierei, la câţiva paşi, o escortă de zece zdrahoni înarmaţi până-n dinţi. Toţi călare pe cai viguroşi, toţi tăcuţi şi rigizi în şeile luxos ornate, asemenea unor statui ecvestre, cu ochii aţintiţi la un cavaler – altă statuie ecvestră formidabilă – care stătea în dreapta litierei, în apropierea draperiilor. Acesta era un colos, un gigant cum rar întâlneşti, cu umeri largi în stare să suporte, fără nici un efort, greutăţi înspăimântătoare şi care trebuie că era înzestrat cu o forţă extraordinară. La fel ca şi cei zece tâlhari formidabili – al căror şef de temut era fără nici o îndoială – cu ochii aţintiţi asupra lui, gata să asculte la cel mai mic gest, el, indiferent la tot ce se petrecea în jurul lui, nu-şi dezlipea ochii de la draperiile în preajma cărora stătea. Era clar că şi el era gata să asculte de un ordin, care, în orice clipă putea să vină din interiorul acestei litiere, atât de misterios închisă.           În stânga litierei, stătea în picioare o femeie care, din strada Saint-Honoré, supraveghea cu atenţie acest du-te-vino neîncetat al mulţimii.           Deodată, ea îşi lipi buzele de draperie şi spuse în şoaptă:           — Uitaţi-o, doamnă, pe Muguette sau Brin de Muguet, cum o cheamă.           Un colţ al draperiei grele se ridică imperceptibil. Doi ochi mari şi adânci, de o drăgălăşenie neliniştitoare se iviră dintre pliuri, privind cu vie atenţie pe cea pe care bătrâna o recomandase sub acest nume poetic de Brin de Muguet.           Era o fată care abia avea şaptesprezece ani. Cu ochii isteţi, cu surâsul accentuat de o uşoară maliţie, tenul de o albeaţă sclipitoare care făcea să pălească şi frumoşii crini ce-i ţinea în faţă, cu mersul sigur, sprinten, uşor, plin de graţie, ea trecea prin mulţime cu o deosebită uşurinţă. Şi cu o voce armonioasă, extraordinar de seducătoare, atrăgătoare ea îşi intona „chemarea”:           — Cumpăraţi flori! Uitaţi-o pe Brin de Muguet cu crini şi trandafiri! … Cumpăraţi flori, drăguţe doamne şi gentili domni!           În spatele lui Brin de Muguet, la o distanţă respectabilă fără să pară că-l observa, un tânăr îi urmărea toate mişcările cu o răbdare de vânător la pândă sau de îndrăgostit. Văzându-i privirile pline de pasiune fixate asupra ei, de departe, nu puteai să te înşeli: era un îndrăgostit. Un îndrăgostit timid care, fără îndoială, nu îndrăznise încă să se declare.           Misterioasă doamnă invizibilă, după o examinare destul de îndelungată, spuse de după draperie, cu o voce de o dulceaţa straniu de insinuantă:           — Această tânără are aerul de a fi foarte iubită de popor. Acum cincisprezece zile, când am revenit în Paris, am auzit vorbindu-se peste tot numai de Muguette sau Brin de Muguet. Nu m-aş fi îndoit că este ea. După câteva zile, când am întâlnit-o din întâmplare, eram atât de emoţionată încât n-am putut s-o abordez. Eşti sigură că este aceeaşi care ţi-a fost adusă, copil nou-născut, de către Landry Coquenard?           — Care Landry Coquenard era atunci omul de încredere, sufletul damnat al lui signor Concino Concini, care atunci nu era… suficient… Da, doamnă, chiar ea este! … este fiica lui Concini!           — Fiica lui Concini şi a mai cui? … Ştii?           Această întrebare fu pusă cu o indiferenţă aparentă. Dar insistenţa cu care ochii negri cercetau ochii care clipeau ai bătrânei aplecată peste draperie, arăta că această indiferenţă era doar afişată.           — Nu doamnă, din nefericire, nu ştiu numele mamei! Şi e păcat, căci aş fi câştigat o avere… cu acest secret! …           Era sinceră, era clar. Aşa probabil îşi zise doamna invizibilă, căci ochii încetară s-o mai cerceteze şi se opriră asupra lui Brin de Muguet care-şi continua mersul graţios, fără a bănui că cineva se ocupa de ea. Şi revenind la bătrână, atentă, insistă:           — Eşti sigură că ea este? … Eşti sigură că nu te-nşeli?           — Vedeţi, doamnă, am cunoscut-o până la paisprezece ani pe această micuţă. Nu au trecut mai mult de trei ani de când m-a abandonat acolo, înşelându-mă groaznic. Dar ajunge, astea-s micile mele probleme… Ea nu s-a schimbat. A crescut puţin, s-a mărit puţin, dar a rămas ea şi am recunoscut-o din prima clipă.           Şi întorcându-se spre tânără, cu o lucire rea în ochi, cu buzele strânse şi vocea seacă ameninţătoare:           — Priviţi-o ce face… Totuşi eu am învăţat-o meserie, eu care m-am sacrificat pentru ea. Adună bani, adună bani! Pe bună dreptate, mie ar trebui să-mi revină toţi aceşti bani…           — În rest, reluă doamna, nu vei pierde nimic. Îţi voi cumpăra toate drepturile pe care le pretinzi pentru acest copil. Şi te voi plăti însutit, aşa cum ea nu ar fi putut să-ţi dea niciodată. Du-te, acum, du-te şi fii blândă… dacă poţi.           Bătrâna se înclină, din nou, de data aceasta jubilând. Şi în timp ce se strecură spre strada Saint-Honoré, îi trecu prin minte:           — Viitorul mi-e asigurat! … Pentru mine a fost o adevărată binecuvântare întâlnirea cu această doamnă, atât de bogată şi generoasă…           Totuşi se vede că la ea lăcomia era nesăţioasă căci imediat ce se bucurase, începu să se vaite cu un regret amar: „Dacă aş putea numai să-i spun acestei mici ciume de Muguette – pentru că aşa o cheamă acum – dacă aş putea s-o fac să-mi spună ce-a făcut cu micuţa Loďse pe care mi-a furat-o când a fugit de la mine, aceasta ar face să-mi pice în pungă mulţi bani în plus. Şi nu-i de dispreţuit. Ea nu ştie, dar eu ştiu că această micuţă Loďse este unicul copil al domnului Pardaillan despre care se spune că este foarte bogat în ţinutul său Saugis şi care, sunt sigură, că n-ar ezita să-şi sacrifice averea pentru a-şi regăsi copilul mult iubit. E de văzut, e de văzut…”

                           Capitolul I Serbarea dragostei.                     Roland! Leonora!           Veneţia în acea seară de basm din 5 iunie a anului 1509 aclama două nume, atât de iubite. Aceste două nume, Veneţia înfrigurată le preamărea ca pe nişte simboluri ale libertăţii. Veneţia, înduioşată, le binecuvânta ca pe nişte talismane de iubire.           O, Veneţie! Cât de frumoasă şi de curată erai în acea seară de măreaţă serbare! Cât de mândră îţi ridicai fruntea de tânără regină deasupra valurilor, în timp ce pe un cer ca de vis, luna – acest soare al misterelor – rătăcea prin nemărginire!           Fantastică şi sclipitoare de lumini, înnebunită de cântări, oraş al apelor, în seara asta – aidoma unui vis de îndepărtată cetate orientală, ţâşneşte printre îmbrăţişări purpurii şi cele două sute de clopotniţe ale sale, turlele, săgeţile ei, se luminează de răsfrângeri de apoteoză.           Poporul se înveselea.           Mii şi mii de gondole îşi preumblă pe canalul mare melodiile ce le ritmează vocile voluptoase ale femeilor, iluminaţiile lor ce se mişcă într-o misterioasă scânteiere, ca şi cum toate stelele firmamentului ar fi coborât să se odihnească pe prorele semeţe.           În piaţa San-Marc, între catargele ce poartă ilustrul steag al republicii, se foiesc tinerele fete cu costume bătătoare la ochi, luntraşii, marinarii – tot norodul, tot ceea ce vibrează, tot ce suferă, tot ce iubeşte.           Şi e o supremă sfidare în această voioşie uriaşă, care vine să lovească cu uralele sale palatul ducal tăcut, ameninţător şi posomorât.           Colo sus, pe un fel de terasă, în vârful vechiului palat, două umbre se apleacă asupra acestei serbări – doi bărbaţi străpung toată această bucurie cu privirea urii lor.           Veneţia se îmbată de dragoste.           Veneţia cântă ca şi cum s-ar ruga. Veneţia lasă să se înalţe boarea arzătoare a perechilor sale înlănţuite, care, printre binecuvântări naive şi urări de veşnică fericire repetă numele Leonorei şi al lui Roland!           Căci mâine se va celebra logodna celor doi amanţi. Mâine, în palatul ducal, Leonora şi Roland vor schimba solemnul jurământ ce şi-l fac de doi ani de când se adoră.           Roland! Fiul dogelui Candiano, speranţa asupriţilor! Roland. Acela care – se zice – a făcut să tremure nu numai o dată adunarea tiranilor, groaznicul Consiliu al celor Zece şi i-a smuls nu numai o victimă!           Leonora! Mândria Veneţiei, prin frumuseţea sa, moştenitoarea renumitei case a Dandolilor, atotputernică încă, cu toată ruina ei. Leonora, pe care săracii o numesc Madona Madonelor! Leonora, care iubeşte atât de mult pe Roland al ei, încât într-o zi ea răspunse unui pictor celebru, care o ruga în genunchi să se lase a fi pictată, că numai iubitul ei ar putea-o avea trup şi în imagine!           Şi Veneţia terorizată de Consiliul celor Zece, Veneţia ce gemea sub jugul unei tiranii fără de frâu, sărbătoreşte ca început al izbăvirii sale logodna fiului dogelui şi fiicei Dandolilor. Căci această căsătorie va fi unirea a două familii capabile să se împotrivească tiraniei neînfrânate a celor Zece! Această căsătorie va fi, nu se mai îndoia nimeni de asta, apropiata ridicare la demnitatea dogală a lui Roland, speranţa poporului şi a Leonorei, Madona săracilor!           Totuşi, la intervale, hărmălaia uralelor scade dintr-o dată în piaţa San-Marc, şi o tăcere neliniştitoare apasă asupra mulţimii.           Asta pentru că s-a văzut atunci vreun spion apropiindu-se de trunchiul denunţători-lor, aruncând acolo în grabă o hârtie, apoi pierzându-se în beznă.           Ce nume a fost predat răzbunării celor Zece?           — Cine va fi arestat astă-noapte?           — Cine va pieri mâine?           Apoi fără veste aclamările se izbesc mai furioase, mai neîmblânzite, de posomorâtul palat ducal, în fundul căruia dogele Candiano şi soţia sa Silvia tremură de grija fiului lor, înspăimântaţi de această popularitate, care îl arată, care-l predă călăului.           — Doamne! Doamne! Şopteşte mama îngenunchiată în faţa unui mare Crist nepăsător, scapă-l pe fiul meu!           Şi bătrânul doge, palid sub hălăciuga lui albă, reia în fierbinţeala sufletului său credincios:           — Doamne! Dacă trebuie ca această bucurie să fie ispăşită, nu mă lovi decât pe mine!           Afară strigătele, sunetele serbării de dragoste mugesc ca un tunet al revoltei.           Colo sus, pe terasă, doi bărbaţi ascultau cu aprindere. Unul din ei, înalt, cu înfăţişarea întipărită de o sălbatică mândrie, întinde atunci pumnul zbârcit spre mulţime.           — Urlă, popor de robi! Mâine vei plânge cu lacrimi de sânge! Ascultă, Bembo! Îi auzi? Ei aclamă pe Roland al lor! Ah, numele ăsta blestemat! Îmi sfredeleşte creierul! Ascultă!           — Aud, seniore Altieri, aud! Şi mărturisesc că aceste două nume al lui Roland şi al Leonorei sunt destul de bine împerecheate!           — Taci! Taci!           — Nu vor fi de mâine înainte logodiţi unul cu altul? Şi peste opt zile căsătoria! Este o măreaţă unire, domnule!           — Blestem al iadului! Mai bine decât să văd încheindu-se această căsătorie, Bembo, îi voi înjunghia cu mâinile mele!           — O! Urăşti deci tare mult pe scumpul vostru Roland?           — Îl urăsc, pentru că o iubesc pe dânsa! O! Iubirea asta Bembo! Iubirea asta care mă înăbuşă! Este cu putinţă să sufăr ceea ce sufăr şi să nu mor din cauza asta! O, Leonoro, Leonoro! Pentru ce te-am văzut? Pentru ce te-am iubit? Blestemat să fie pântecul mamei mele, pentru că m-a zămislit nenorocirii, odată cu viaţa ce mi-a dat-o!

DRAGOSTE ŞI URĂ1           I. Călătoria lui Passavant.           După o cumplită încăierare cu oamenii ducelui de Burgundia, cavalerul Passavant poposise dincolo de zidurile Parisului. Era descumpănit. Ratase întâlnirea cu regele Franţei, la Saint-Pol, întâlnire pe care, spre satisfacţia frumoasei Odette, suveranul însuşi o fixase. Felul lui de a judeca oamenii, bruma lui de experienţă de viaţă îl făceau să vadă totul – întâmplări şi fiinţe – cu jumătăţi de măsură. Tocmai de aceea, acum se socotea în faţa unei catastrofe, iar dezamăgirea îi cheltuia şi ultima speranţă. Bietul de el, nu ştia că pe lumea asta un singur lucru poate fi rânduit: moartea. Restul se aranjează, se drege, se cârpeşte chiar, căci aşa-i firea omului: pentru orice încurcătură caută o ieşire.           Se gândi că ar putea să-şi răscumpere ghinionul întorcându-se la Saint-Pol şi, dacă va fi nevoie, să lupte din nou cu vrăjmăşia ducelui de Burgundia. Adică să înfrunte iarăşi moartea. Încălecă. Cum gândurile îi colindau aiurea, uită de Paris şi luă drumul spre Dammartin. În pasul domol al calului avu timp să-şi chinuie sufletul: sunt acuzat de o crimă îngrozitoare, sunt urmărit de răzbunarea reginei şi a lui Jean Temerarul. Acum, pentru că oamenii acestuia m-au împiedicat să ajung la întâlnirea cu regele, sunt dispreţuit de suveran şi de acea frumoasă Odette.           Se lăsase în voia întâmplării.           Cu siguranţă că atunci când se opri în faţa hanului Saint-Eloi, era mai degrabă ademenit de mirosul puternic al bucatelor, ce răzbătea până afară, decât de chipul frumoasei tinere aflată în pragul uşii de la intrare şi care îl privea cu o simpatie neascunsă. Şi cum cavalerul nu scotea nici o vorbă, se hotărî chiar frumoasa hangiţă să atace:           — Dacă sunteţi cumva în căutarea celui mai bun han, apoi să ştiţi că l-aţi şi găsit.           — Nu! Mă interesează drumul spre Villers-Cotterets, spuse Passavant la întâmplare.           — A, da! Păi luaţi-o pe acolo, arătă ea într-o direcţie, dar mă tem că nu puteţi ajunge până la Villers-Cotterets fără să mâncaţi ceva. Parcă asta vă citesc pe faţă!           — Chiar aşa îmi ziceam şi eu, frumoasa mea, numai că… Descălecă şi începu să pună mai mult preţ pe hanul care îi ieşise în cale mai ales că era asaltat de rafalele unui vânt rece. Era frig. Prin uşa deschisă zări flăcările care jucau într-un şemineu. Parcă-i făceau semne. Avea inima zdrobită şi ochii frumoşi ai hangiţei îi promiteau o frumoasă consolare. Ce să facă! Ce ar fi făcut altul în locul lui decât să intre? Intră, deci, şi avu grijă să-i ceară unui băiat să-i ducă în grajd calul obosit. Înainte de a face vreo cunoştinţă, se aşeză la masă, aproape de şemineu. Se simţi asaltat de mirosurile bucătăriei, dar nu se lăsă pradă slăbiciunii ştiind cât de goale îi sunt buzunarele. Nici nu apucă să se necăjească prea mult când hangiţa îi aşeză pe masă o omletă cât toate zilele, rumenită şi tare îmbietoare. Când îi aduse friptura de vânat, stomacul păru că începe să cheme ajutor. Ciupercile fierte la foc potolit şi prăjite apoi într-o tigaie în care se mai aruncase cimbru, busuioc şi rozmarin, îi părură garnitura cea mai potrivită pentru bucata rozalie de căprioară. Un ulcior de vin îl ajută să vadă viaţa mai puţin blestemată. Şi atunci îi apăru în cap o idee care îi aduse întreaga bună dispoziţie:           — La ce bun paftaua asta de argint cu care este fixată panglica pe nenorocita mea de pălărie? Ei, frumoaso, ascultă-mă bine! Nu am nici o leţcaie, e adevărat. Nu te întuneca şi continuă, te rog, să-ţi oboseşti frumoşii ochi uitându-te spre mine. Îmi face tare bine! În loc de bani, te rog să primeşti această pafta de argint, preţul cinei mele şi al unui braţ de fân pentru cal, dacă vei avea bunătatea să te înduri de bietul animal.           Tânăra examina paftaua.           — Pentru paftaua asta, zise ea, domnul meu, dumneavoastră şi calul dumneavoastră mai aveţi dreptul la câte o porţie în plus, la fel de bogată ca aceasta.           — Bine, bine, strigă bucuros cavalerul, atunci pune-mi pentru drum, ovăz pentru animal şi în traistă, pentru mine, un pateu, o pâine şi un ulcior de vin. În felul ăsta suntem chit.           — Precum porunciţi, domnule căpitan.           O jumătate de oră mai târziu Passavant se porni din nou la drum. Tânăra hangiţă îl ajutase să aranjeze bagajele, căutând cu privirea ochii cavalerului. Passavant nu părăsise, nici el, fără regrete hanul în care luase masa copioasă şi în care, în afara gândurilor lui nu se mai găsise decât zâmbetul înflorit în colţul gurii al acestei hangiţe. Câte visuri şi câte pasiuni nemărturisite nu rămân în inima unui bărbat!           Când ajunse la Villers-Cotterets totul intrase în amintire, chiar şi frumoasa de la Saint-Eloi. Ajuns aici, unde cândva micuţa Roselys fusese expusă în faţa bisericii pentru a fi recunoscută sau înfiată, Passavant găsi de cuviinţă să-şi continue drumul spre castelul pe care ducele de Orleans îl construise de curând şi unde ar fi trebuit să-şi găsească refugiu regele Franţei. Cel puţin aşa credea el.           Tot căutând urmele altor călători care mai trecuseră prin acele locuri spre castelul ducelui, se trezi că soarele asfinţise deja. În pădure era frig. Trist şi descumpănit, cavalerul căuta viaţa şi, în jurul lui, nu era decât chipul morţii.           În timp ce ajunsese la această constatare, lui Passavant i se întâmplă singurul lucru posibil în astfel de împrejurări: să se rătăcească. Calul urcă pieptiş coasta unui deal şi ajunse într-un platou unde, ca nişte turnuri de catedrală, se înălţau falnic câţiva stejari. Ici şi colo frunzele tinere rezistaseră frigului şi ploii. Passavant se opri undeva, lângă nişte tăietori de lemne.           — Cum se numeşte locul acesta? Întrebă el.           — Voliard, răspunse unul dintre tăietori.           — De aici şi până la castelul ducelui de Orleans mai este mult?           — Ia, priviţi, pe aici, îi ceru un bătrân tăietor, dacă aveţi ochi buni o să vedeţi prin negura serii acolo, departe, acoperişul turnului de pază.

Capitolul 1           În această dimineaţă, Henri al IV-lea îl aştepta pe ministrul său, Sully, într-un mic cabinet al apartamentului regal. Ministrul solicitase această întrevedere, necesară ca urmare a confidenţelor pe care i le făcuse, în ajun, cavalerul de Pardaillan.           Acesta, devotat regelui, lăsase de înţeles lui Sully că viaţa regelui era în pericol. Avertismentele sale precizau că, după informaţiile adunate, se plănuia uciderea lui Henri al IV-lea cu prilejul ceremoniei de încoronare.           Ministrul Sully făcea o legătură între aceste avertismente şi intrigile duse împotriva regelui de către anturajul nefast al Mariei de Médicis, regina. El cunoştea, efectiv, influenţa funestă pe care o exercită asupra soţiei regelui florentinul Concini, favorit fără scrupule şi soţia sa, Léonora Galigaď.           Abia introdus la rege, Sully încercase să-i fie acceptată ideea sugerată de Pardaillan, care era aceea de a părea că regele cedează dorinţei reginei şi să fixeze o dată sigură a ceremoniei încoronării. Dar regele nu era omul care să se mulţumească cu explicaţii confuze. Încolţit, Sully trebui să se resemneze şi să-l pună pe rege la curent cu avertismentul mascat dat de Pardaillan.           De la primele cuvinte, Henri pălise.           — Pe toţi dracii! Prietene, mă vor asasina, asta-i sigur! … Nu voi ieşi viu din oraşul ăsta!           — Nu vă vor ucide, sire, dacă veţi urma sfatul care vi se dă.           — Şi apoi? … Voi fi cumva în câştig dacă voi ajunge până la primăvara viitoare?           — Hm! Sire, vă voi răspunde cu ceea ce mi-a răspuns domnul de Pardaillan: veţi câştiga aproape un an. În primăvară, sire, vă veţi începe campania şi veţi fi la adăpost de pumnalul asasinilor. Şi cum sfârşitul acestei campanii nu poate fi pus la îndoială, vă veţi întoarce din Germania învingător, măreţ, aureolat cu prestigiul gloriei încât nimeni nu va îndrăzni să încerce ceva împotriva voastră.           — Ei bine, fie! Mai ales că nu văd altă cale de urmat. Dar pentru a grăbi acel mare proiect cu câteva luni, după cum ai spus, e nevoie de bani. Îi vei avea?           — Voi găsi tot ceea ce va trebui şi poate chiar mai mult decât e nevoie.           Şi Sully povesti în câteva cuvinte tot ceea ce ştia despre povestea comorii Faustei şi sfârşi spunând:           — Printre altele, aceste zece milioane ne vor fi de un real ajutor pentru a grăbi pregătirile voastre militare.           — Dar, sublinie regele, după câte se pare, aceste milioane nu ne aparţin nouă.           — Să avem iertare, Sire, spuse cu răceală Sully, de mai bine de douăzeci de ani aceste milioane sunt ascunse în regatul vostru, fără că proprietarul să dea vreun semn de viaţă. Nici voi, nici predecesorii voştri nu şi-au luat, după câte ştiu eu, nici un angajament asupra acestui subiect. Ceea ce se găseşte pe pământurile regelui, aparţine regelui. Avem destui jurişti care să o ateste.           Henri al IV-lea, ca şi Sully, chiar dacă nu în acelaşi grad, era interesat. Şi cum Bearnezului îi plăcea ca atunci când lua o hotărâre să meargă până la capăt, decise să lichideze chiar atunci problema ceremoniei de încoronare, chemând-o pe regină.           — Doamnă, spuse el hotărât după ce regina se aşezase, mi-aţi cerut o audienţă. Bănuiesc că este vorba, din nou, despre acea ceremonie a încoronării voastre.           — Într-adevăr, sire, doream această audienţă privitoare la acest subiect. Dar văd că va avea soarta celor precedente. Regina nu poate obţine nimic de la rege.           — Ei bine, doamnă, vă înşelaţi. Regele vă acordă azi ceea ce a refuzat până acum.           — Cum? bolborosi Maria de Médicis surprinsă, consimţiţi?           — Tocmai am discutat cu vărul meu Sully, unele hotărâri importante. E posibil – nu e vorba de nimic sigur, remarcaţi asta – e posibil să-mi încep campania la primăvară. În timpul absenţei mele, veţi asigura regenţa, doamnă. Reflectând la aceasta, am hotărât că este necesar să vă asigur autoritatea, atât cât îmi stă în putere, în ciuda marilor cheltuieli ce le va necesita, această ceremonie este necesară. De aceea am hotărât: am fixat data pentru douăzeci septembrie.           Maria de Médicis se repezi la rege şi, prinzându-i mâinile, exclamă emoţionată în mod sincer:           — Cât de bun eşti, Henri! … Şi cât de fericită mă faci! …           — Da, iubito, îi replică regele cu puţină melancolie în glas, sunt bun… Poate că-ţi vei aminti… atunci când nu voi mai fi.           Dar spiritul ei sec, profund egoist, al Mariei de Médicis începu deja să se facă simţit şi ea reluă:           — Pentru că regele pare aşa de bine dispus în ceea ce mă priveşte, voi profita pentru a-i mai cere ceva.           — Şi anume? întrebă Henri cu oarecare reţinere.           — Sire, am nevoie de bani.           — Iarăşi? strigă Henri posomorât.           — Sire, e vorba de o nimica toată. Doar douăzeci de mii de livre!      — Numai atât, doamnă? o zeflemisi regele, nemulţumit. Credeţi că douăzeci de mii de livre e o nimica toată? … Ei, la naiba! Credeţi că voi pune poporul la noi biruri numai din dorinţa voastră de a-l îngrăşa pe nesătulul de Concini, căruia, de bună seamă, îi veţi da banii? … Fiindcă ştiu, în mod sigur că toţi banii pe care vi-i dau trec în cuferele sale.

Prolog.           Decor: o noapte înmiresmată de primăvară, misterioasă şi pură, piaţa din faţa catedralei Notre-Dame. La un capăt, catedrala ghemuită în umbră ca un sfinx sprijinit pe labele din faţă, iar la celălalt capăt, un palat seniorial cu faţada severă. În balconul gotic, sub mângâierea luminii astrale, o apariţie albă, fermecătoare şi graţioasă.           Fremătând de fericire ea urmăreşte cu privirea, în întunericul albăstrui, pe un gentilom elegant şi semeţ, care se îndepărtează.           Tânăra este Léonore, singurul copil al baronului de Montaigues care, din tragica zi a Sfântului Bartolomeu, când bătrânul hughenot fusese torturat – scoţându-i-se amândoi ochii – o înconjură cu nesfârşite dovezi de dragoste. Iar seniorul, căruia îi sunt adresate sărutările şi pătimaşele semne de adio, este elegantul şi nobilul duce Jean de Kervilliers.           Iubitul ei! După ce el se face nevăzut ea se întoarce în cameră, încet şi cu părere de rău, acolo unde întâlnirile lor nocturne se scurgeau tot atât de repede ca şi clipele amăgitoare ale unui vis orbitor şi unde, acum un ceas, încolăcită de gâtul lui Jean, ea şoptise cea mai emoţionantă şi de temut dintre mărturisiri… Va fi mamă!           Cum s-a mai cutremurat ea atunci! Ştia că pentru baronul Montaigues, acest tată pe care-l adoră, nu putea exista un sfârşit mai ruşinos şi mai sfâşietor.           De la primul cuvânt, Kervilliers se albise la faţă… de fericire fără îndoială, căci a prins-o strâns într-o îmbrăţişare înflăcărată şi a bâiguit asigurări hotărâte şi liniştitoare: bătrânul nu va afla nimic. Greşeala va fi reparată la timp şi nimeni nu va şti de ea. Mâine, el, Jean, va vorbi! Mâine, ea va deveni logodnica lui şi în puţine zile îi va fi soţie!           Deodată, un pocnet! Un geam al balconului fusese spart, iar pe covor se rostogoli o piatră învelită în hârtie. Léonore încremenise la început de uimire şi de spaimă.           Hârtia o fascina şi o atrăgea. Un bilet? Se apleacă, o ridică, şovăie şi… o despătureşte. Îi soarbe conţinutul dintr-o privire. Şi atunci păli. Inima i se strânse şi un geamăt de sfâşietoare disperare îi izbucni de pe buze. Ce citise oare? …           Iată: „Monseniorul episcop, prinţul Farnese, care va oficia mâine slujba de Paşte la Notre-Dame, este singurul care vă poate spune de ce Jean, duce de Kervilliers, nu vă va lua niciodată de soţie… niciodată!”           Cine aruncase piatra? Un gelos din dragoste? Un duşman al familiei? Ce importanţă are? Şi în timp ce fiinţa aceea, oricare ar fi ea, ascultă şi priveşte, iar fiica lui Montaigues se zbate luptând cu deznădejdea, ducele de Kervilliers se întoarce acasă, cade în genunchi în faţa unui portret al Léonorei şi hohoteşte:           — Ce-a spus? Că va fi mamă? Am auzit bine? E pierdută! Oh, pierdută! Dar eu? … Mizerabil ce sunt! De ce oare n-am fugit atunci când această iubire mi-a muşcat inima? Ce să fac? … Să fug! Să fug ca un laş…           La vremea slujbei celei mari din duminica Paştelui 1573, Léonore intră în catedrală, al cărui prag, ea, fiică de hughenot, nu-l trecuse niciodată.           Trăise ceasul chinurilor de neuitat. Prin minte i-au trecut mii de presupuneri înnebunitoare. Să fie oare Jean căsătorit cu altcineva? Episcopul îi va răspunde la această întrebare!           În biserică se opreşte, gata să leşine, de-abia ştiind ce face. Acolo, în fund, în strălucirea lumânărilor, în odăjdii aurite, prinţul Farnese, emisarul papei, intona Kyria Eleison, rugăciunea de la începutul slujbei.           Léonore înaintează. Cu eforturi tăcute, ea îşi deschide drum. Dar când ajunge lângă altar, se simte fără puteri. Cel mult zece paşi o mai despart de prinţul-episcop. Cu faţa spre tabernacol, acesta oficiază, cu o înfăţişare pătrunsă de o solemnă măreţie…           Acum, Léonore este cuprinsă de teamă. O înspăimântă apropierea de înfiorătoarea realitate. Se agaţă de visul ei de dragoste, vrea să se mai amăgească câteva clipe… Deodată sună clopotul care anunţă binecuvântarea!           Monseniorul Farnese a luat în mână potirul şi, strălucind de splendoare, se întoarce. Un puternic fior o străbate pe Léonore din cap până în picioare. Episcopul acesta… Scânteierea aceea a ochilor! Această minunată frumuseţe! … Îi sunt toate cunoscute! …           Episcopul acesta… Nu, vedenia este prea fără noimă! Trebuie să fie sigură, să vadă de aproape! Cu privirea pierdută, mişcându-se cu iuţeală, ea trece grilajul, se avântă… şi atunci! Clătinându-se, urcă treptele altarului! Mâinile sale încleştate se abat pe umerii episcopului înlemnit şi un strigăt jalnic sfâşie tăcerea:           — Dumnezeule atotputernic! Jean! Iubitul meu, tu eşti!           Şi Léonore, neînsufleţită, cade de-a curmezişul treptelor, la picioarele episcopului încremenit, alb ca marmura.           Se dezlănţuie o furtună de ţipete. E un sacrilegiu! Toţi se apropie grăbiţi, se reped asupra Léonorei şi pun mâna pe ea.           Şi în timp ce ea e târâtă, ridicată şi aruncată în fundul unei temniţe, prinţul Farnese, episcopul, ibovnicul, e sfâşiat de propria-i conştiinţă, care-i urlă:           — Afurisitule! Blestematule! Sunt blestemat pe veci!           În piaţa Grčve, în dimineaţa ceţoasă de noiembrie, în jurul unei schele din bârne groase, se tălăzuieşte un val de oameni. Lângă stâlpul cel mare din mijloc şade un uriaş tăcut: meşterul Claude… călăul! Acel sinistru schelet de stâlpi este spânzurătoarea! Iar mulţimea, adunată din cele patru zări ale Parisului, se afla acolo s-o vadă murind pe Léonore, condamnată pentru minciună drăcească şi defăimare eretică a episcopului.

                                                 Capitolul 1           Încercuirea din strada La Cossonnerie.           La moartea regelui Henri al IV-lea, reginei mamă, Maria de Médicis i s-a recunoscut de către Parlament regenţa regatului. Ea şi-a dăruit orbeşte încrederea unui aventurier italian, Concino Concini – mai târziu mareşal d’Ancre – şi soţiei sale, Léonora Galigaď. Ei au iniţiat în jurul tronului lui Ludovic al XIII-lea o serie de intrigi împotriva tânărului monarh.           O doamnă ambiţioasă, ducesa de Sorrientčs – alias Fausta – acreditată, în Franţa, ca trimis al regelui Spaniei, Filip al III-lea şi consilierul său, contele Cristobal d’Albaran, îşi propun să-l înlocuiască pe Ludovic al XIII-lea la tronul Franţei cu contele d’Auvergne, duce d’Angoulęme, care nu este altcineva decât Carol de Valois. Ducesa de Sorrientčs spera ca, prin proiectată căsătorie cu ducele d’Angoulęme, să devină ea însăşi regină a Franţei. Pentru a-şi putea realiza proiectele ambiţioase, a luat în serviciul ei un tânăr cavaler, Odet de Valvert, cunoscut pentru curajul lui.           Valvert este vărul lui Jehan de Pardaillan, căsătorit cu Bertille de Saugis. Tânărul cuplu s-a retras în provincie în urma răpirii copilului lor, micuţa Loďse.           Valvert, care aflase de la cavalerul de Pardaillan – tatăl lui Jehan – şi de la Landry Coquenard, credincios ţi fidel servitor, despre tâlharii din slujba ducesei de Sorrientčs, se alătură acesteia pentru a servi şi apăra interesele regelui. Dar o bruscă revelaţie îl fulgeră pe Odet de Valvert: îndrăgostit de o tânără florăreasă numită Muguette – pe numele ei adevărat Florence – află că este fiica lui Concini şi a Mariei de Médicis. Aceasta din urmă şi-a adus fiica nelegitimă la Luvru. În schimb, ducesa de Sorrientčs o ţine pe Loďse sub puterea ei. I-o spune lui Pardaillan, adăugind că nepoata îi va fi înapoiată dacă renunţă la luptă. Pardaillan a refuzat un asemenea târg dezgustător.           Au trecut trei zile de la vizita ducesei de Sorrientčs. Valvert se întorsese la locuinţa lui din strada Cossonnerie. E de la sine înţeles că Landry Coquenard îl urmase. În fiecare zi Valvert venea să-l vadă pe Pardaillan.           După fiecare vizită, care se prelungea mai mult sau mai puţin, pleca şi făcea lungi drumuri în Paris, fie singur, fie urmat de Landry.           Oare încotro mergea? Cel mai adesea dădea târcoale Luvrului. Luvrul în care se afla iubita lui. Cel puţin, el aşa credea şi Pardaillan credea acelaşi lucru. Era o teribilă imprudenţă. În orice clipă risca să se întâlnească nas în nas cu Concini şi cu spadasinii lui. O ştia prea bine, dar era ceva mai tare decât el: trebuia să vină să respire puţin din aerul pe care îl respira Florence a lui.           Ar trebui spus că, pentru a săvârşi această nebună bravadă, care putea să-l coste scump, consimţise totuşi să-şi la anumite precauţii, ca de pildă aceea de a-şi ascunde faţa în gulerul mantalei. Trebuie să mai adăugăm că nu-şi luase această măsură de prevedere decât la insistenţele repetate ale lui Landry Coquenard care, văzând unde îl ducea stăpânul lui, începuse să strige de groază.           Cât despre Pardaillan, el de asemenea îşi petrecea timpul bătând Parisul de la un capăt la altul, absolut singur. Era limpede că, la rândul lui, căuta ceva sau pe cineva. Oare nu cumva pe micuţa Loďse? Am putea spune: nu, cu toată siguranţa. Pardaillan îi spusese Faustei că nu o va căuta. S-ar putea crede că n-a vorbit în vânt. Ştia foarte bine ce spune.           Pe de altă parte, ştim bine că îşi ţinea întotdeauna promisiunile. Şi asta nu-i ceva extraordinar, cum am putea crede la prima vedere, pentru bunul motiv că nu promitea niciodată decât ceea ce era sigur că poate duce la bun sfârşit. Pardaillan promisese că nu-şi va căuta nepoata. Cu alte cuvinte, era sigur că nu avea nevoie să o caute. Şi dacă nu avea nevoie s-o caute, era limpede că nu-şi pierdea timpul s-o facă.           În această nouă şi, cu siguranţă ultimă luptă pe care o ducea împotriva Faustei, singura teamă a lui Pardaillan era să-şi vadă fiul – pe Jehan – aruncându-se şi el în bătălie. Ştia foarte bine că fiul său n-ar fi ezitat o clipă şi ar fi venit de partea lui. Dar ideea de a-şi vedea fiul luptând împotriva mamei sale, într-o luptă care putea şi chiar trebuia să fie mortală pentru unul dintre adversari, ei bine, ideea asta îi era de nesuportat.           Sorţii au vrut ca Jehan de Pardaillan să se afle pe moşia lui, la Saugis, lângă soţia lui, Bertille, bolnavă. Pardaillan se temea să-l vadă pe Jehan venind pe nepusă masă.           Ca să evite această catastrofă, Pardaillan l-a trimis la Saugis pe Escargasse.           Escargasse avea datoria să-şi liniştească prietenul şi stăpânul şi să-l anunţe că domnul cavaler pleca într-o călătorie îndepărtată, în care el şi Gringaille aveau să-l însoţească, fiindcă era vorba de micuţa domnişoară Loďse, pe care domnul cavaler spera să o regăsească.           Escargasse, crescut şi stilat de Pardaillan, îşi îndeplinise misiunea cu atâta dibăcie, încât Jehan nu bănuise nimic şi rămăsese lângă soţia lui. Escargasse revenise a doua zi, punându-l pe domnul cavaler la curent cu cele petrecute.           Acum Pardaillan era liniştit: era sigur că Jehan nu va veni la Paris ştiind că tatăl lui nu mai este acolo.           După ce i-a povestit cele întâmplate şi a primit felicitări binemeritate, Escargasse a pus pe masă o pungă rotunjoară cu un sunet plăcut, spunând:           — Din partea domnului marchiz, pentru cheltuielile de drum ale domnului cavaler. Când aceşti cinci sute de pistoli vor fi cheltuiţi, nu va trebui decât să faceţi un semn şi vor veni alţii.           Şi apoi, cu orgoliu:           — Ei, da, suntem bogaţi, slavă Domnului!

CAPITOLUL 1           VRĂJITOAREA.           ÎNDRĂGOSTIŢII.           O dimineaţă frumoasă de toamnă. Suntem în anul 1536. Cerul albastru, ca valurile mării, dă Parisului lui Francisc I un aer de sărbătoare şi veselie.           În Piaţa Grevei, un furnicar de lume. Erau acolo precupeţi de păsări şi fructe, cofetari, negustori de vinuri, care îşi transportau marfa în butoiaşe cărate de măgăruşi. Iată şi pe frumoasele florărese cu rochiţele lor scurte.           Era o gălăgie infernală. Toţi strigau, discutau, se înjurau în glumă într-o atmosferă de bună dispoziţie, la fel cum se întâmpla în toate dimineţile de duminică, atunci când vibraţiile clopotelor dau Parisului o aureolă de basm.           Dar în vâltoarea acestei veselii, pe această piaţă, între două spânzurători se ridică un obiect hidos: un rug.           Pentru ce trebuia acest rug? Pentru ce se ridicaseră cele două spânzurători? Mulţimea curioasă avea să afle, probabil, curând motivele. Un sunet de trompetă făcu brusc să înceteze miile de zgomote matinale.           Iată, pe scaunul său purtat de doi servitori, crainicul regal. El desface un pergament şi cu voce puternică citeşte: „Din partea regelui!… Noi, Robert Dubech, crainicul regal, însărcinat de către Monseniorul de Vaupart, mare judecător al Provinciei, facem cunoscut următoarele tuturor celor aici prezenţi:           Prin voinţa regală, numitul baron Lerohne, senior de Vaupart, trebuie să caute, să afle şi să execute sumar, fără forme sau procese încete, pe toţi vrăjitorii, vrăjitoarele, ghicitorii, demoni şi agenţi ai satanei, care, cu îndrăzneală, infectează capitala regatului.           Orice cinstit şi credincios locuitor al acestui frumos oraş este obligat, sub pedeapsa de a fi condamnat la galere, să denunţe pe aceşti trimeşi ai infernului. Pentru a se executa porunca regală, Monseniorul de Vaupart a ordonat constituirea rugurilor necesare, în pieţele publice, adică în „Târgul porcilor”, „Piaţa bisericii Notre-Dame” şi „Piaţa Grevei”.           Aceasta este voinţa regelui”.           Mulţimea, care se strânsese, pentru a auzi mai bine ucazul crainicului regal, se despărţi, plecând care încotro, iar heraldul regal porni mai încolo să repete proclamaţia.           Şi, din gură în gură, printre murmure de teroare, surde imprecaţii şi ameninţări de ură, trecea temut numele de Vaupart, mare judecător al provinciei.           În fundalul unui decor de ziduri ascuţite, de acoperişuri rotunde şi faţade cu ogive, la capătul Piaţa Grevei, sub marii plopi de pe malul Senei, treceau încet doi tineri.           Ea, suplă şi plăpândă în rochie cu lungi pliuri de brocart, era una din acele fecioare cu păr blond, pe care primitivii le visau ca pe madonele din vitralii, una din acele apariţii pe care le adori şi în vis.           El, o fiinţă cu un aspect de neuitat, purta pecetea vizibilă a unor nebănuite fatalităţi. O fizionomie stranie, de o frumuseţe emoţionantă. Fruntea lui era una din acelea în care ardea geniul şi pe care Michelangelo în van se străduise s-o modeleze. Doi ochi negri, plini totuşi de o neînţeleasă bunătate şi care posedau o strălucire de supranatural, adânceau şi mai mult puternica lui personalitate.           Cei doi tineri se aşezară pe o bancă de piatră în faţa fluviului cu reflexe de smarald. Mâna în mână, ochi în ochi, formau o viziune ideală a unui cântec de iubire.           Un fel de bonă, care-i urma pas cu pas, se apropie şi făcând o reverenţă, spuse:           — Marie, rugăciunea s-a sfârşit. E timpul să ne înapoiem acasă.           — Încă un minut, doamnă Bertrande, suspină tânăra fată.           — Mă şi părăseşti? murmură înflăcărat tânărul. Marie, Marie adorată, va trebui să plec departe de Paris pentru vreme îndelungată, pentru totdeauna poate, fără sa ştiu cine eşti? Mi-ai poruncit să am răbdare, să respect misterul cu care te înconjori şi te-am ascultat. Acum va trebui să mă duc să-l întâlnesc pe tatăl meu, pe prietenul meu, pe profesorul meu, pe Dumnezeul meu pe pământ. După cum ştii, tata a fost silit să fugă şi s-a refugiat în Montpellier. Acuzat de vrăjitorie, ameninţat să fie ars pe rug, hărţuit de Vaupart…           — Vaupart!… şopti fata, pălind deodată.           Tânărul avu un gest violent. dar se calmă imediat şi continuă:           — Mama, bătrâna mea mamă, sărmana, mă sileşte să plec după el şi e mirată că ezit să mă duc la Montpellier. Ea nu ştie că te-am cunoscut pe tine…!           — Renaud, iubitul meu Renaud, îngăimă Marie, mâine vei afla total despre mine. M-am hotărât să mă sfătuiesc astăzi cu o femeie, care, desigur, mă va convinge să-ţi povestesc totul.           „O femeie? Se gândi Renaud. Mama sa, pesemne. Cu cine altcineva s-ar putea sfătui, dacă nu cu mama ei. Oh! Cât aş vrea s-o cunosc pe această mamă şi să-i cad la genunchi.”           — Să mergem domnişoară, insistă bona. E târziu…           Dar Marie nu auzea. O clipă ea rămase visătoare. Apoi, privind cu ochii ei mari şi frumoşi în ochii tânărului, spuse cu o tandreţe infinită:           — Scumpul meu Renaud, îţi mulţumesc pentru supunerea ta. Dacă ai fi vrut, puteai foarte uşor să afli totul. Dar ai acceptat rugămintea mea. Ai consimţit să rămân pentru tine o necunoscută. Însă mâine, aici, sub aceşti plopi, ai să afli de ce am tremurat să-ţi spun cine sunt. De altfel, scumpule, numele meu e Marie şi mă iubeşti. Al tău este Renaud şi te ador. Ce putem face în plus? Te iubesc şi ţi-am spus-o. N-aş ezita s-o strig Parisului întreg. Şi când mă gândesc că acum o lună nici nu te cunoşteam! Când mă gândesc la această forţă misterioasă, puternică, irezistibilă, care, în răstimp de o clipă, mi-a înrădăcinat această iubire, mi se pare că sunt …prinsă de o vâltoare.

I CERŞETORI ŞI HAIMANALE.                    Despre epocă pe care încercăm s-o schiţăm cu ajutorul caracterelor personajelor şi a întâmplărilor posibile atunci – schiţă palidă fără îndoială – aşadar la acea vreme, afacerile publice erau învăluite de mister într-o mai mică măsură decât în ziua de azi.           Nu exista, pe atunci, libertate, în sensul larg şi filosofic al cuvântului; cât priveşte libertatea socială şi politică, se afla în stadiul de vis în rândul câtorva minţi care îşi devansau contemporanii cu câteva secole. Dar exista în vremea aceea mai multă independenţă în atitudinea generală, mai puţină stinghereală în amănuntele mărunte ale vieţii. Erau inchizitori care încropeau ruguri; dar nu şi agenţi care încropeau contravenţii. Contravenţia reprezintă iadul modern.           Să ne grăbim a adăuga că gheena asta este un rai faţă de cealaltă pedeapsă.           După cum spuneam, exista mai puţin mister în afacerile publice. Azi o acţiune a poliţiei, o razie, să zicem, rămâne un secret până la declanşarea ei.           Cerşetorii de la Curtea Miracolelor erau cu toţii la curent cu invazia ce se pregătea împotriva lor, un fel de razie de mare amploare pusă la punct de Monclar şi inspirată de Ignace de Loyola. Singurul lucru ce nu se ştia printre cerşetori era ziua în care ar avea loc atacul.           Până atunci, Curtea Miracolelor se pregătea să susţină un adevărat asediu.           Regele Argotului – milogul de Tricot – a răspândit cu multă abilitate zvonul că asediul n-ar avea loc, dar datorită sfaturilor lui Manfred şi ale lui Lanthenay, se acţionase ca şi cum oamenii regelui ar fi fost pe punctul să sosească.           Cu alte cuvinte, s-au adunat provizii, şi s-au baricadat temeinic stradelele ce duceau la Curtea Miracolelor.           Mai întâi, Tricot care refuzase la început, se prefăcuse a-şi lua în serios rolul de general de armată.           În seara aceea, ca de obicei, postase santinele avansate po străzile ce se învecinau cu marele cadrilater.           Numai că, santinelele astea erau oameni de încredere de-ai lui şi fiecăruia îi dăduse drept poruncă:           — Nu spuneţi nimic, şi lăsaţi-i să treacă pe oricare! După aceste câteva explicaţii date, să ne întoarcem la Ragastens.           Cavalerul şi Spadacape s-au îndepărtat cu iuţeală de strada Saint-Denis, îndreptându-se pe cel mai scurt drum către Curtea Miracolelor.           Ragastens era îngrijorat.           Trebuia, fie ce-o fi, să ajungă la Manfred.           Or, el s-a lovit de dificultăţi atât de ciudate de fiecare dată când a vrut să intre pe teritoriul Argotului încât îşi pierduse speranţa să mai poată pătrunde acolo.           — Monseniore, spuse Spadacape surâzând în teribila-i mustaţă, ştiţi la ce mă gândeam când ne aflam închişi în pivniţa din casa de lângă Tuileries?           — Nu, dar m-ar bucura să mi-o spui.           — Mă gândeam că dacă, din întâmplare, unuia dintre soldaţi, i-ar fi fost sete, şi ar fi vrut să bea vin din butoiul cu pricina…           — Ghicesc urmarea: am fi fost obligaţi să ne încăierăm. Dar pentru ce această reţinere?           — De aia; pentru că mă gândeam că oamenii cărora le e sete sunt capabili de orice, chiar să nu ţină seamă de un ordin.           — Înţeleg unde baţi. Condamnabilă metodă! Am încercat-o… Nu, eu am o altă idee care poate va reuşi. Să mergem…           Grăbiră pasul.           Curând, se aflară în labirintul stradelelor ce alcătuiau o reţea foarte încurcată în jurul domeniului cerşetorilor.           Ideea lui Ragastens era să istorisească primului cerşetor care ar fi vrut să-l împiedice să treacă, ceea ce aflase chiar din gura regelui cu alte cuvinte că la miezul nopţii, imperiul Argotului avea să fie atacat cu toate efectivele de către Monclar.           Spre marea sa mirare, înainta nestânjenit.           Deodată, se trezi pe o stradelă în mijlocul căreia se ridica o baricadă formată din bârne şi butoaie.           — Aha! gândi el, se pare că oamenii noştri s-au pus în gardă! Aici vom fi opriţi.           Se apropie de baricadă.           Un om se ivi în apropierea sa.           — Amice, spuse Ragastens, trebuie, să trec, e în joc viaţa voastră a tuturor.           — Sunteţi de la curte? spuse omul. Treceţi. Era una din santinelele lui Tricot.           Şi trecu la iuţeală peste obstacolele adunate în acest loc. Fără a se mai întreba ce însemna această extraordinară uşurinţă care îi fusese oferită, mai ales într-un moment în care mai mult ca niciodată suspiciunile cerşetorilor trebuiau să fie treze. Ragastens îşi continuă drumul.           Şi avu o emoţie puternică atunci când a zărit la capătul stradelei o piaţă vastă luminată de focuri.           Câteva secunde mai târziu, se afla în Curtea Miracolelor. Se opri mai întâi pentru a se orienta, şi să arunce o privire asupra spectacolului ciudat ce se desfăşura în jurul lui. Cinci sau şase focuri aprinse din loc în loc, ardeau cu flăcări mari, învăluite de fum; din când în când, o rafală de vânt alunga fumul, şi atunci flăcările luminau cu reflexe roşii casele ce mărgineau vastul ca-drilater, case dărăpănate cu pete de igrasie, ale căror ferestre întunecate păreau nişte ochi saşii imobili.           În jurul fiecărui foc mişuna o adevărată mulţime.