Clive Staples Lewis

NEPOTUL MAGICIANULUI                 1. UŞIŢA TAINICĂ.           Această poveste este despre ceva ce s-a întâmplat cu mult timp în urmă, când bunicul vostru era copil. Este foarte importantă fiindcă în ea se povesteşte cum au început toate călătoriile între lumea noastră şi tărâmul numit Narnia.           Pe vremea aceea, domnul Sherlock Holmes mai locuia încă pe Baker Street, iar familia Bastable căuta comoara din Lewisham Road. Pe vremea aceea, băieţii trebuiau să poarte guler scrobit, iar şcolile erau mai toate cu mult mai severe decât sunt acum. Mâncarea era însă mai bună; nici nu vă mai spun ce ieftine şi gustoase erau dulciurile, ca să nu vă lase gura apă degeaba. Ei bine, pe vremea aceea, trăia la Londra o fetiţă pe nume Polly Plummer.           Locuia într-o casă dintr-un lung şir de case lipite una de alta. Într-o dimineaţă, când era în grădina din spatele locuinţei, deasupra zidului care despărţea grădina lor de cea a casei vecine, apăru capul unui băiat care se cocoţase pe zid. Polly fu foarte mirată, fiindcă până atunci nu mai văzuse nici un copil în casa de-alături, în care locuiau doar domnul şi domnişoara Ketterley, frate şi soră, bătrâni, amândoi necăsătoriţi, îşi ridică privirea, curioasă. Faţa băiatului necunoscut era foarte murdară. N-ar fi putut fi mai murdară nici dacă şi-ar fi şters lacrimile cu mâinile pline de ţărână. De fapt, cam asta se şi întâmplase.           — Bună, spuse Polly.           — Bună, spuse băiatul. Cum te cheamă?           — Polly, răspunse fetiţa. Pe tine?           — Digory, îi răspunse băiatul.           — I-auzi, ce nume caraghios! zise ea.           — Nu e nici pe departe aşa caraghios ca Polly, spuse Digory.           — Ba da, îl contrazise fata.           — Oh, nu, zise băiatul.           — Eu cel puţin mă spăl pe faţă, zise Polly. Ceea ce-ar trebui să faci şi tu; mai ales după…           Se opri. Fusese cât pe ce să spună „După ce-ai dat apă la şoareci”, dar se gândi că n-ar fi prea politicos din partea ei.           — Aşa e, am plâns, spuse Digory cu voce tare, ca un băiat atât de amărât că nu-i mai pasă dacă află cineva c-a plâns. Ai face şi tu la fel, continuă el, dacă ai fi trăit toată viaţa la ţară şi-ai fi avut un ponei şi râu în spatele grădinii, şi-ai fi fost adusă dup-aia să locuieşti într-o Groapă nenorocită ca asta.           — Londra nu-i o Groapă, spuse Polly indignată.           Dar băiatul era prea pornit ca s-o bage în seamă; continuă să-şi spună oful:           — Şi dacă tatăl tău ar fi în India, iar tu ar trebui să vii să stai cu o mătuşă şi un unchi care-i nebun (cui i-ar plăcea asta?), fiindcă au grijă de mama ta care e grav bolnavă şi… care-o să moară.           Faţa i se schimonosi ca atunci când încerci să nu pufneşti în plâns.           — N-am ştiut, îmi pare rău, zise Polly umilă. După care, fiindcă nu ştia ce să mai spună şi ca să-l facă pe Digory să se gândească la lucruri mai vesele, îl întrebă:           — Domnul Ketterley chiar e nebun?           — Sau e nebun, îi răspunse Digory, sau e un mister la mijloc. Are o cămăruţă, sus, la etaj, în care mătuşa Letty zice că n-am voie să intru. E ceva necurat la mijloc. Şi mai e ceva. De câte ori vrea să-mi spună ceva la masă – cu ea nu vorbeşte niciodată – mătuşa îl opreşte mereu, îi zice: „Nu necăji băiatu', Andrew” sau „Sunt sigură că nu-l interesează aşa ceva pe Digory” ori „Digory, n-ai vrea să te duci să te joci în grădină?”           — Da' ce încearcă să-ţi spună?           — Nu ştiu. N-apucă niciodată să spună prea mult. Da' mai e ceva. Într-o seară – se înnoptase de fapt – în drum spre camera mea, când am trecut pe lângă scara care duce la pod (nici nu-mi place să trec pe-acolo), sunt sigur c-am auzit un strigăt.           — Poate-şi ţine acolo vreo nevastă nebună.           — M-am gândit şi eu la asta.           — Sau poate face bani falşi.           — Sau o fi fost pirat, ca personajul din Comoara din Insulă şi se ascunde de foştii camarazi.           — Poate ţi se pare interesant, spuse Digory. Da' dac-ar trebui să dormi acolo, n-ai mai gândi la fel. Cum ţi-ar plăcea să stai trează-n pat şi să-l auzi pe unchiul Andrew trecând tiptil pe lângă camera ta? Şi are nişte ochi groaznici!           Aşa s-au cunoscut Polly şi Digory; şi, cum vacanţa de vară de-abia începuse şi niciunul dintre ei nu mergea la mare în anul acela, se întâlneau aproape în fiecare zi.           Aventurile lor au început mai ales din pricină că era una din cele mai umede şi mai reci veri din ultimii ani. Vremea i-a alungat în casă: sau, am putea spune, spre explorări în casă. E minunat să vezi câte lucruri poţi explora într-o casă sau într-un şir de case, cu o bucăţică de lumânare. Polly descoperise de multă vreme că, dacă deschizi o anume uşiţă din podul casei ei, dai de un rezervor de apă şi, în spatele lui, de un loc întunecos, în care puteai ajunge dacă te căţărai puţin, cu atenţie.      Locul ăsta întunecos era ca un tunel lung, cu un perete de cărămizi de o parte şi cu un acoperiş în pantă de cealaltă parte. Printre ţiglele de pe acoperiş pătrundeau pete mici de lumină. Tunelul n-avea podea: trebuia să păşeşti de pe o grindă pe alta, iar între grinzi era numai ipsos.

CĂLĂTORIE PE MARE CU „ZORI DE ZI”                 Capitolul 1           TABLOUL DIN DORMITOR.           A fost odată un băiat pe care îl chema Eustace Clarence Scrubb {1} şi aproape că îşi merita numele. Părinţii îl strigau Eustace Clarence, iar profesorii – Scrubb. Nu vă pot spune cum i se adresau prietenii, fiindcă nu avea niciunul. Nu le spunea tatălui şi mamei lui „tată” şi „mamă”, ci Harold şi Alberta. Erau nişte persoane foarte moderne şi luminate la minte. Vegetarieni şi nefumători, nu consumau băuturi alcoolice şi purtau un anumit gen de rufărie de corp. În casa lor erau foarte puţine mobile, lenjeria de pat era sumară, iar ferestrele stăteau tot timpul deschise.           Lui Eustace Clarence îi plăceau animalele, în special scarabeul, dacă erau morţi şi prinşi cu acul pe un carton. Îi plăceau cărţile, dacă erau cărţi de informaţie şi aveau poze cu silozuri de cereale şi copii străini foarte graşi, care făceau gimnastică în şcoli model.           Eustace Clarence nu-i putea suferi pe verii lui, cei patru fraţi Pevensie, Peter, Susan, Edmund şi Lucy. Dar s-a bucurat mult când a aflat că Edmund şi Lucy veneau să stea la ei. Şi asta fiindcă, în sinea lui, îi plăcea să facă pe şeful şi pe zbirul; or, deşi era tare pirpiriu şi nu i-ar fi putut ţine piept într-o încăierare nici măcar lui Lucy, darămite lui Edmund, ştia că există zeci de metode de a-i sâcâi pe alţii, dacă eşti la tine acasă şi ei sunt doar musafiri.           Edmund şi Lucy nu vroiau nicidecum să vină să stea la unchiul Harold şi la mătuşa Alberta. Numai că efectiv n-aveau încotro. Tata urma să ţină nişte prelegeri în America, timp de şaisprezece săptămâni în vara aceea, iar mama mergea cu el, fiindcă nu mai avusese o vacanţă adevărată de zece ani de zile.           Peter muncea din greu pentru un examen şi trebuia să-şi petreacă vacanţa meditându-se cu bătrânul profesor Kirke, în a cărui casă cei patru copii avuseseră nişte aventuri minunate mai demult, în anii de război. Dacă ar mai fi locuit încă în acea casă, i-ar fi chemat pe toţi să stea la el. De atunci însă, sărăcise şi trăia într-o căscioară, în care nu exista decât un singur dormitor de oaspeţi. Pe de altă parte, ar fi costat prea mulţi bani ca părinţii să-i ia şi pe ceilalţi trei copii în America, deoarece Susan plecase.           Oamenii mari o socoteau pe Susan cea mai frumuşică din familie, dar nu era deloc bună la şcoală (deşi, altminteri, foarte matură pentru vârsta ei), iar mama zicea că „ar profita mult mai mult decât cei mici de pe urma unei călătorii în America”. Edmund şi Lucy încercau să nu o invidieze pe Susan pentru norocul de care avea parte, însă era îngrozitor să fie nevoiţi să-şi petreacă vacanţa de vară la mătuşa lor. „E şi mai rău, însă, pentru mine, zicea Edmund, fiindcă tu măcar vei avea camera ta, pe când eu va trebui să stau în acelaşi dormitor cu împuţitul ăla de Eustace”.           Povestea începe într-o după-amiază, când Edmund şi Lucy izbutiseră să fure câteva minute preţioase pentru a rămâne singuri. Şi, fireşte, vorbeau despre Namia, care era numele tărâmului lor tainic şi neştiut de nimeni. Majoritatea dintre noi, presupun, avem un tărâm tainic, însă pentru noi acesta este doar un tărâm imaginar. În această privinţă, Edmund şi Lucy erau mai norocoşi decât alţi oameni. Tărâmul lor tainic exista aievea. Fuseseră deja acolo de două ori; nu în joacă sau în vis, ci în realitate. Ajunseseră acolo prin Vrajă, care este singura cale de a pătrunde în Namia. Şi li se făgăduise în Namia sau, în fine, li se dăduse speranţa că într-o bună zi aveau să se întoarcă acolo. Vă puteţi închipui cât de mult discutau despre asta, când găseau prilejul.           Erau în camera lui Lucy, unde stăteau pe pat şi se uitau la un tablou atârnat pe peretele din faţă. Era singurul tablou din casă care le plăcea. Mătuşa Alberta nu-l putea suferi (de aceea şi fusese surghiunit într-o odăiţă dosnică de la etaj), însă nu se putea descotorosi de el, fiindcă îl primise în dar de nuntă de la o persoană pe care nu voia s-o jignească.           Tabloul înfăţişa o corabie – o corabie care plutea drept spre tine. Prora era suflată cu aur şi avea forma unui cap de balaur cu botul larg deschis. Avea doar un singur catarg şi o singură pânză mare şi pătrată, de culoare purpurie. Părţile laterale ale corabiei – ceea ce se vedea din ele acolo unde se terminau aripile aurii ale balaurului – erau verzi. Vasul tocmai se cocoţase pe creasta unui fabulos val azuriu, al cărui pântece învolburat se rostogolea spre tine, plin de spumă şi clăbuci mari. Se vedea limpede cum corabia naviga iute, sub rafalele unui vânt vioi, înclinată uşor pe partea babordului. (Apropo, dacă aveţi de gând să citiţi până la urmă această poveste şi dacă nu ştiţi deja, n-ar strica să băgaţi la cap că partea stângă a unei corăbii, când te uiţi din faţă, se numeşte babord, iar partea dreaptă tribord.) Toată lumina soarelui cădea pe corabie în acea parte, iar apa pe acea parte era plină de irizări verzi şi purpurii. Pe cealaltă parte, avea o tentă de albastru închis, de la umbra corabiei.           — Întrebarea e, zise Edmund, dacă nu-i mai rău să priveşti o corabie namiană, când ştii bine că nu poţi ajunge la ea.           — Până şi privitul e mai bun decât nimic, spuse Lucy. Oh şi cât de namiană e corabia asta.           — Tot cu jocul ăla al vostru? Spuse Eustace Clarence, care trăsese cu urechea la uşă şi acum intrase înăuntru, rânjind. Anul trecut, când locuise la familia Pevensie, făcuse ce făcuse şi izbutise să-i audă pe toţi vorbind despre Namia, plăcându-i să-i tachineze pe această temă. Se gândea, fireşte, că născociseră totul; şi, fiind prea nătărău ca să poată născoci şi el ceva, nu privea cu ochi buni toată povestea asta.           — Prezenţa ta nu e dorită aici, zise Edmund, tăios.           — Încerc să mă gândesc la o poezioară, spuse Eustace. Ceva de genul:           Nişte puştani care s-au jucat de-a Narnia s-au făcut treptat tot mai natantoli.

Scrisorile unui drac bătrân către un drac tânăr   „Cel mai bun mod de a-l alunga pe diavol, dacă nu cedează la texte din Scriptură, este să-l iei în zeflemea şi să-l ironizezi, pentru că el nu suportă dispreţul.”           Luther   „Diavolul,… Spiritul mândru. Nu suportă să râzi de el.”           Thomas Morus                 Prefaţă.           Nu am nici cea mai mică intenţie să explic cum mi-a căzut în mână corespondenţa pe care o prezint acum publicului.           Există două greşeli egale şi opuse pe care noi, rasa umană, le putem face în legătură cu dracii. Una este să nu credem în existenţa lor. Cealaltă este să credem şi să avem pentru ei un interes exagerat şi bolnăvicios. În ce-i priveşte, ei sunt la fel de mulţumiţi de ambele greşeli şi aclamă cu aceeaşi încântare un materialist sau un vrăjitor.           Stilul folosit în această carte poate fi foarte uşor deprins de oricine îşi dă seama de şmecherie, dar cei rău intenţionaţi sau exaltaţi, care ar putea să-i dea o întrebuinţare greşită, nu-l vor învăţa de la mine.           Cititorii sunt sfătuiţi să-şi amintească că diavolul este un mincinos. Nu orice spune Zgândărilă trebuie socotit adevărat, nici măcar din punctul lui de vedere. Eu nu am făcut nici o încercare de a identifica vreuna din fiinţele omeneşti menţionate în scrisori, dar cred că e foarte puţin probabil ca portretele, să zicem ale părintelui Ţepuş sau ale mamei pacientului să fie cu totul exacte. Există şi în Iad, ca şi pe Pământ, dorinţe irealizabile.           În concluzie, se cuvine să adaug că nu s-a făcut nici un efort de a rezolva cronologia scrisorilor. Scrisoarea numărul XVII pare să fi fost compusă înainte ca cearta să devină serioasă, dar, în general, metoda diabolică de datare pare să nu aibă nici o legătură cu timpul terestru şi eu n-am încercat să o reproduc. Istoria Războiului European, exceptând situaţiile în care se întâmplă să atenteze la condiţia spirituală a unei fiinţe umane, nu prezintă, evident, nici un interes pentru Zgândărilă.           C. S. Lewis, Magdalen Colege, 5 iulie 1941           I. Dragul meu Pelinişor, Iau aminte la ceea ce spui despre îndrumarea lecturii pacientului tău şi grija ca el să se întâlnească cu o bună parte din prietenii săi materialişti. Dar oare nu eşti puţin cam naiv? Sună ca şi cum tu presupui că argumentul ar fi modul de a-l ţine departe de ghearele Vrăjmaşului. Aşa ar fi fost, dacă ar fi trăit cu câteva secole înainte. Pe atunci, oamenii ştiau încă destul de bine când un lucru era dovedit şi când nu şi, dacă era dovedit, atunci chiar îl credeau. Ei încă legau gândirea de practică şi erau gata să-şi schimbe modul de viaţă în urma unei înlănţuiri de raţionamente. Dar noi am schimbat mult situaţia cu ajutorul presei săptămânale şi cu alte arme de felul acesta. Omul tău, încă de copil, a fost obişnuit ca o duzină de filosofii incompatibile să-i joace deodată în cap. El nu se gândeşte la doctrine dacă sunt, întâi de toate, „adevărate” sau „false”, ci dacă sunt „academice” sau „practice”, „depăşite” sau „contemporane”, „convenţionale” sau „barbare”. Jargonul, nu argumentul, este cel mai bun aliat al tău în a-l ţine departe de biserică. Nu-ţi pierde timpul încercând să-l faci să creadă că materialismul este adevărat. Fă-l să creadă că e puternic, sau viguros, sau curajos, că este filosofia viitorului – asta-l interesează.           Necazul cu argumentul este că mută toată lupta pe terenul Vrăjmaşului şi El poate să argumenteze, pe când în propaganda cu adevărat practică de felul celei pe care o sugerez El s-a dovedit, de-a lungul secolelor, cu mult inferior Tatălui Nostru din Adâncuri. Prin însuşi actul confruntării, tu trezeşti raţiunea pacientului şi, odată trezită, cine poate prevedea rezultatul? Chiar dacă un anumit şir de gânduri poate fi sucit în aşa fel încât să se încheie în favoarea noastră, vei descoperi că ai întărit în pacientul tău obiceiul fatal de a se preocupa de problemele universale şi de a-şi îndepărta atenţia de la şuvoiul experienţelor senzoriale, imediate. Sarcina ta este să-i fixezi atenţia asupra şuvoiului. Învaţă-l să-l numească „adevărata viaţă” şi nu-l lăsa să se întrebe ce înţelege prin „adevărată”.           Adu-ţi aminte că el nu este un spirit pur, ca tine. Cum tu n-ai fost niciodată om (ah, avantajul acesta nesuferit al Vrăjmaşului), nu-ţi dai seama cât sunt ei de înrobiţi de strânsoarea obişnuitului.           Am avut cândva un pacient, un ateu convins, care obişnuia să studieze la British Museum. Într-o zi, pe când era acolo şi citea, am văzut că un şir de gânduri din mintea lui începe s-o ia pe un drum greşit. Bine-nţeles, Vrăjmaşul a fost lingă el într-o clipită. Înainte să mă dezmeticesc eu, am văzut că munca mea de vreo douăzeci de ani începe să se clatine. Dacă mi-aş fi pierdut capul şi aş fi încercat o defensivă prin argumentare, aş fi fost distrus. Dar n-am fost aşa prost. Am lovit instantaneu în partea pe care omul o avea cel mai bine sub controlul meu şi am sugerat că era vremea prânzului.           Vrăjmaşul a făcut pesemne contrasugestia (ştii că nu se poate surprinde exact ce le spune el) că asta e ceva mai important decât masa. Cel puţin cred că acesta trebuie să fi fost firul lui, deoarece când am spus: „Exact, de fapt prea important ca să fie abordat la sfârşitul dimineţii”, pacientul s-a luminat considerabil, iar pe când am adăugat: „Ar fi mult mai bine să revin după prânz şi să încep cu mintea odihnită”, era deja în drum spre uşă. Odată ajuns în stradă, bătălia a fost câştigată. I-am arătat un vânzător de ziare anunţând ziarul de amiază şi autobuzul 73 care trecea, iar înainte de a pune piciorul pe scară i-am dat convingerea de neclintit că, oricât de ciudate ar fi ideile care i s-ar năzări cuiva închis doar cu cărţile sale, o doză sănătoasă de „viaţă adevărată” (prin care înţelege autobuzul şi vânzătorul de ziare) este suficientă pentru a-i arăta că „toate celelalte nu pot fi nicidecum adevărate”. Ştia că a scăpat ca prin urechile acului şi, în anii următori, îi făcea plăcere să vorbească despre „acel nelămurit simţ al actualului care este suprema noastră garanţie împotriva aberaţiilor logicii pure”. Acum e în siguranţă în casa Tatălui Nostru.

ŞIFONIERUL, LEUL ŞI VRĂJITOAREA                 Capitolul 1           LUCY SE UITĂ ÎNTR-UN ŞIFONIER.           Au fost odată ca niciodată patru copii: Peter, Susan, Edmund şi Lucy. În această carte vă voi povesti despre ceea ce li s-a întâmplat în timpul războiului când, din cauza atacurilor aeriene, au fost trimişi de părinţi să stea în casa unui profesor bătrân care locuia undeva în inima ţării, la zece mile de cea mai apropiată gară şi la două mile de cea mai apropiată poştă. Nu era căsătorit şi locuia într-o casă imensă, cu doamna Macready, menajera şi trei servitori. (Pe aceştia îi chema Ivy, Margaret şi Betty, dar ei nu vor apărea prea mult în poveste.) Profesorul era tare bătrân, cu părul cărunt şi vâlvoi, care aproape că-i acoperea faţa. Copiilor le plăcu de el de la bun început; dar în prima seară, când îi întâmpină la uşă, arăta atât de ciudat, încât Lucy (care era cea mai mică) se cam sperie; pe Edmund însă (următorul în ordinea vârstei) îl tot pufnea râsul, aşa că se prefăcu că-şi şterge nasul ca să nu se bage de seamă.           După ce-i spuseră noapte bună Profesorului şi urcară să se culce, băieţii se duseră în camera fetelor să mai stea de vorbă.           — Am nimerit la fix, sunt sigur, spuse Peter. O să fie nemaipomenit. Tipu' ăsta o să ne lase să facem ce vrem.           — Mie mi se pare tare drăguţ, spuse Susan.           — Haideţi, ajunge, interveni Edmund, care era obosit şi se prefăcea că nu e, ceea ce-l făcea să fie cam prost dispus. Nu mai vorbiţi aşa!           — Cum adică? Întrebă Susan. Şi oricum, ar trebui să fii în pat la ora asta.           — Nu mai vorbi ca mama, îi spuse Edmund. Cine eşti tu să-mi spui când să mă duc la culcare? Du-te tu la culcare.           — Mai bine ne-am culca toţi, spuse Lucy. Dacă ne aude cineva vorbind, o să fie scandal.           — Ba nu, o contrazise Peter. Ascultaţi-mă pe mine, ăsta e genul de casă unde nimănui n-o să-i pese ce facem. Şi oricum, nu ne aude nimeni. De aici până-n sufrageria mare de jos faci cam zece minut.           — Ce se-aude? Întrebă Lucy dintr-o dată.           Era de departe cea mai mare casă în care fusese vreodată şi gândul la culoarele lungi şi la uşile care duceau în camere goale începuse deja să-i dea fiori.           — E-o pasăre, bleago, spuse Edmund.           — O bufniţă, spuse Peter. Aici e un loc minunat pentru păsări. Eu mă duc să mă culc. Iar mâine vă propun să pornim în expediţie prin casă. Într-un loc ca ăsta poţi găsi orice. Aţi văzut munţii de pe drum? Şi pădurile? S-ar putea să fie şi vulturi. S-ar putea să fie şi cerbi. Or fi şi ulii.           — Castori! Adăugă Lucy.           — Vulpi! Zise Edmund.           — Iepuri! Adăugă şi Susan.           Dar a doua zi dimineaţă ploua atât de tare, încât, dacă te uitai pe fereastră, nu puteai vedea nici munţii, nici pădurile şi nici măcar pârâiaşul din grădină.           — Eram sigur c-o să plouă, începu Edmund.           Tocmai îşi terminaseră micul dejun şi se întorseseră sus, în camera pe care le-o dăduse Profesorul; o cameră lungă şi joasă, cu două ferestre dând într-o parte a casei şi două în cealaltă.           — Nu te mai plânge, Ed, îi spuse Susan. Fac pariu că într-o oră se înseninează. Iar până atunci avem ce face. Avem un radio şi o mulţime de cărţi.           — Nu, mulţumesc, spuse Peter. Eu mă duc să explorez casa.           Toţi fură de acord cu el şi aşa au început aventurile. Era genul de casă care îţi dă senzaţia că nu se mai sfârşeşte şi era plină de fel de fel de locuri neaşteptate. Primele uşi pe care le deschiseră dădeau în nişte dormitoare goale, cum de altfel şi era de aşteptat; dar nu după mult timp găsiră o încăpere lungă, plină de tablouri şi în care se afla şi o armură; după aceasta, urmă o încăpere verde, cu o harpă într-un colţ; coborâră trei trepte, urcară altele cinci şi ajunseră într-un fel de holişor în care una dintre uşi dădea într-un balcon, iar celelalte într-o serie de camere care dădeau una într-alta şi care erau pline de cărţi – cele mai multe erau cărţi foarte vechi, iar unele păreau mai mari decât Biblia pe care o văzuseră ei la biserică. Ajunseră, în cele din urmă, într-o încăpere în care nu era decât un şifonier mare; genul de şifonier cu oglindă pe uşă. Iar pe pervazul ferestrei era o albăstrea ofilită.           — Nimic! Spuse Peter şi ieşiră, toată trupa, din cameră.           Toţi în afară de Lucy care mai rămase puţin; se gândea că n-ar fi rău să încerce să deschidă uşa de la şifonier, deşi era aproape sigură că e încuiată. Dar, spre marea ei mirare, uşa se deschise destul de uşor, lăsând să cadă doi bulgăraşi de naftalină.           Lucy se uită înăuntru şi văzu fel de fel de haine – cele mai multe din blană. Şi nimic nu-i plăcea mai mult lui Lucy decât să miroasă şi să mângâie blănuri. Intră imediat în şifonier şi se băgă printre hainele de blană, frecându-şi obrajii de ele; lăsă uşa deschisă, fiindcă ştia şi ea că e o prostie să te închizi într-un şifonier. Se afundă şi mai tare şi descoperi că dincolo de rândul acesta de haine urma un al doilea. Era beznă, aşa că fu nevoită să meargă cu braţele întinse în faţă, să nu se izbească de spatele şifonierului. Mai făcu un pas – şi apoi încă doi sau trei – aşteptând să atingă lemnul cu vârful degetelor. Dar nu-l atinse.           — Ăsta pare să fie un şifonier imens! Se gândi Lucy, mergând şi mai departe, dând la o parte hainele moi ca să-şi facă loc. Observă apoi că scârţâie ceva pe jos.

JILŢUL DE ARGINT                 Capitolul 1           ÎN SPATELE SĂLII DE GIMNASTICĂ.           Era o zi mohorâtă de toamnă şi Jill Pole plângea în spatele sălii de gimnastică. Plângea fiindcă o terorizaseră Ăia. Cum cartea aceasta nu va fi o poveste despre şcoală, voi spune cât mai puţin posibil despre şcoala lui Jill, subiectul nefiind deloc plăcut. Era o Şcoală Experimentală, o şcoală de băieţi şi fete, ceea ce pe vremuri se numea o şcoală „mixtă”; nu chiar atât de mixtă totuşi, socoteau unii, pe cât de „mixate” şi învălmăşite erau ideile din capul celor care o conduceau. Oamenii aceştia erau de părere că băieţii şi fetele trebuiau lăsaţi să facă ce voiau. Or, din păcate, ceea ce le plăcea cel mai mult celor zece-cincisprezece băieţi şi fete din clasele mari era să-i terorizeze pe ceilalţi. Continuau să se petreacă tot felul de lucruri, lucruri de-a dreptul oribile, care la o şcoală obişnuită ar fi fost date în vileag şi oprite în jumătate de trimestru; ei bine, nu şi la şcoala asta. Sau chiar dacă se întâmpla totuşi aşa, cei care le săvârşiseră nu erau exmatriculaţi şi nici pedepsiţi. Directoarea zicea că elevii aceştia erau nişte cazuri psihologice interesante, aşa că îi chema la ea şi stătea de vorbă cu ei ore în şir. Iar dacă te pricepeai cum s-o iei pe directoare şi ce să-i spui, te pomeneai că ai ajuns şi elev preferat, când de fapt altceva ar fi fost de aşteptat.           Acesta era motivul pentru care în acea zi mohorâtă de toamnă, Jill Pole plângea pe cărăruia abruptă de lângă tufişurile din spatele sălii de gimnastică. Şi, pe când tot plângea ea aşa, necăjită, de după colţul clădirii a apărut fluierând un băiat, cu mâinile în buzunare. Puţin a lipsit să nu se ciocnească de ea.           — De ce nu caşti ochii pe unde mergi? zise Jill Pole.           — Bine, bine, spuse băiatul, dar nu-ncepe acum – şi pe urmă, văzând cum arăta la faţă: Hei, Pole, ce-ai păţit?           Jill doar se strâmba; aşa cum te strâmbi când încerci să spui ceva, dar ştii că dacă vorbeşti te pui iar pe plâns.           — Tot Ăia, presupun – ca de obicei, zise băiatul, furios, vârându-şi şi mai adânc mâinile în buzunare.           Jill încuviinţă din cap. Nu era nevoie să spună nimic, chiar dacă ar fi fost în stare. Ştiau prea bine amândoi.           — Uite ce e, începu băiatul, n-are nici un rost ca noi toţi…           Era bine intenţionat, însă vorbea efectiv ca un om care se pregăteşte să-i tragă un perdaf cuiva. Lui Jill i-a sărit ţandăra numaidecât (ceea ce ţi se poate întâmpla foarte uşor când cineva te-a întrerupt din plâns).           — Oh, pleacă de-aici şi vezi-ţi de treaba ta, i-o reteză ea. De ce-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala, mă rog? Faci pe deşteptul şi-ţi închipui că poţi să ne spui noua ce-ar trebui sa facem! Păi, după mintea ta, probabil ar trebui să ne gudurăm tot timpul pe lângă Aia, să le intrăm pe sub piele şi să facem sluj în faţa lor, aşa ca tine.           — Oh, Doamne! exclamă băiatul, aşezându-se pe iarbă lângă tufişuri, dar ridicându-se numaidecât, întrucât iarba era udă leoarcă. Din păcate, îl chema Eustace Scrubb{1}, însă nu era rău la suflet.           — Pole! zise el. Crezi ca e drept? M-ai văzut tu pe mine făcând aşa ceva în trimestrul ăsta? Uiţi că i-am ţinut piept lui Carter în povestea cu iepurele? Şi că am păstrat secretul despre Spiwins – chiar şi în caznele torturii? Uiţi că…           — N-n-nu ştiu şi nu-mi pasă, îngăimă Jill, printre suspine de plâns.           Scrubb observă că Jill nu-şi revenise şi, cu mult bun-simţ, se gândi să-i ofere o bomboană de mentă. Şi îşi luă şi el una. În scurt timp, Jill începu să vadă lucrurile ceva mai limpede.           — Îmi pare rău, Scrubb, zise ea, imediat. N-am fost corectă cu tine. N-ai făcut toate chestiile alea trimestrul ăsta.           — Păi, şterge cu buretele ultimul trimestru, dacă poţi, îi zise Eustace. Eram altfel pe atunci. Eram – ei, drăcia dracului, o lichea, asta eram!           — La drept vorbind, cam aşa e, să ştii, îi spuse Jill.           — Înseamnă că ai remarcat că m-am schimbat? o întrebă Eustace.           — Şi nu numai eu, să ştii, îi confirmă Jill. Toată lumea spune asta. Până şi Ăia au observat. Eleanor Blakiston a auzit-o pe Adela Pennyfather vorbind despre asta în vestiar, ieri. Zicea: „Nu ştiu cine-a pus mâna pe puştiulică ăla, Scrubb. Nu se mai lasă deloc mânuit trimestrul ăsta. Va trebui să ne ocupăm de el imediat.”           Eustace se cutremură de groază. Toată lumea de la şcoala Experimentală ştia cum era „să se ocupe” Ăia de tine.           Amândoi copiii tăcură câteva clipe. De pe frunzele de leandru picurau stropi mici.           — De ce erai altfel trimestrul trecut? îl întrebă acum Jill.           — Am păţit în vacanţă o sumedenie de lucruri ciudate, îi răspunse Eustace, misterios.           — Ce fel de lucruri? se interesă Jill.           Eustace nu spuse nimic o bună bucată de timp. După care, zise:           — Uite ce e, Pole, amândoi urâm locul ăsta mai mult decât orice pe lume. Am sau n-am dreptate?           — Păi, cum să n-ai dreptate! îi răspunse Jill.           — Atunci, cred efectiv că pot avea încredere în tine.           — Ei, nu mai spune, bravo ţie! i-o trânti Jill.           — Da, dar e vorba de un secret efectiv nemaipomenit. Măi Pole, tu chiar crezi că nişte lucruri sunt întocmai cum spun eu? Mă refer la nişte lucruri pe care alţii, aici, le-ar lua în derâdere.