Howard Philips Lovecraft

Se povesteşte că în Ulthar, pe celălalt mal al râului Skai, nimănui nu-i este îngăduit să ucidă o pisică. Sunt tot mai convins de asta, uitându-mă la cea care stă întinsă şi toarce aici, lângă foc. Pisica e un animal misterios. Ea ghiceşte şi vede lucruri pe care fiinţele umane nu le percep. Nu-i oare sufletul străvechiului Egipt şi subiectul istorisirilor uitate din Meroe şi Ophir? În plus, e rudă cu Stăpânul Junglei, iar în această calitate moşteneşte secretele sumbrei şi neliniştitoarei Africi. Sfinxul e vărul ei. Vorbeşte aceeaşi limbă, dar e mai veche decât el şi îşi aminteşte ceea ce Sfinxul a uitat.           În Ulthar, cu mult înainte de a se fi interzis uciderea pisicilor, trăiau un ţăran bătrân şi nevasta lui, cărora le plăcea să prindă şi să omoare pisicile vecinilor. De ce făceau ei un asemenea masacru? N-am habar. Mulţi oameni nu suferă pisicile şi nu le pot vedea alunecând pe furiş, prin curţi şi prin grădini după lăsarea amurgului. Poate că şi cei doi erau dintre aceştia, cert e că omorau toate pisicile care se apropiau de casa lor. După ţipetele auzite noaptea, mulţi săteni credeau că ei trebuie să fi avut un mod foarte aparte de a se descotorosi de animale. Evitau, însă, cu grijă să discute cu bătrânul şi cu femeia lui. Trebuie să spun că expresia feţelor lor ridate era înspăimântătoare. Într-adevăr, dacă proprietarii pisicilor îi detestau pe aceşti stranii locatari ai unei căsuţe modeste, ascunsă sub nişte stejari centenari în fundul unei curţi părăginite, teama le era încă şi mai mare. Şi în loc să-i trateze ca pe nişte ucigaşi, se mulţumeau să-şi împiedice animalele favorite să se apropie de casa blestemată. Când, ca urmare a vreunei imprudenţe, dispărea o pisică iar la căderea nopţii se auzeau zgomote ciudate, stăpânului ei nu-i ma rămânea nimic de făcut decât să se jeluiască, ori să se resemneze, mulţumind destinului că dispărutul nu era vreunul din copiii lui. Căci oamenii din Ulthar erau simpli. Ei nu ştiau de unde proveneau pisicile. Într-o, zi, o caravană cu străini veniţi din miazăzi pătrunse pe uliţele strâmte şi pavate din Ulthar. Călătorii aceştia aveau pielea închisă la culoare şi nu semănau cu cei ce străbăteau, de două ori pe an, satul. Pentru câţiva bănuţi, îţi ghiceau, norocul în piaţă şi cumpărau din câtştig coliere de sticlă. Nimeni n-ar fi ştiut să spună care le era ţara de baştină. Se purtau însă curios, iar rugile lor neobişnuite provocau uimire. Pe laturile căruţelor pictaseră siluete stranii ale căror corpuri omeneşti purtau capete de pisici, de şoimi, de berbeci şi de lei. Conducătorul caravanei avea pe cap o căciulă decorată cu două coarne şi un cerc ciudat.           În caravana aceea ieşită din comun se afla un băieţel orfan de tată şi de mamă, care îşi revărsase toată iubirea asupra unui frumos pisoi negru. Ciuma nu-i ocolise pe ai săi, lăsându-i totuşi acea mică făptură spre a-i uşura durerea. Când eşti foarte tânăr, poţi găsi alinare în ţopăielile vesele ale unei pisicuţe negre. Băiatul, pe care necredincioşii îl numeau Menes, era mai mult cu zâmbetul pe buze decât cu lacrimi în ochi când se juca, pe treptele unei rulote pictate straniu, cu micul său animal. În cea de-a treia dimineaţă a şederii călătorilor în Ulthar, Menes nu-şi mai găsi pisoiul negru. Văzându-l cum hohotea în piaţă, nişte săteni îi povestiră de bătrân şi de nevastă-sa, de zgomotele ce se auzeau noaptea pe lângă casa lor. La auzul acestor cuvinte, copilul se opri din plâns şi rămase pe gânduri. Apoi spuse o rugăciune. Îşi întinse braţele spre soare şi recită nişte litanii într-o limbă pe care nici un locuitor din Ulthar n-o putea înţelege. În clipa aceea, norii luară o formă curioasă. Pe cer se formară contururi vagi şi neclare de plante exotice, de creaturi hibride încununate cu cercuri şi coarne. Naturii îi plac câteodată asemenea figuri vânzolite, care fac impresie asupra celor cu imaginaţie. În aceeaşi noapte, călătorii plecară din Ulthar şi nu mai fură văzuţi niciodată.           Dimineaţa următoare, sătenii descoperiră cu tulburare că pisicile dispăruseră. Familiarele animale păreau să fi fugit din fiecare cămin. Mici, mari, grase, negre, cenuşii, galbene, vărgate, în tot satul nu mai era nici o pisică. Bătrânul Kranon, primarul, o ţinea morţiş că oamenii cu pielea închisă la culoare luaseră toate animalele acelea pentru a răzbuna moartea pisoiului lui Menes; el blestemă şi caravana, şi pe băiat. Dar Nith, notarul cel plăpând, declară că era vorba neîndoielnic de o nouă ispravă de-a bătrânului şi a nevestei sale, căci duşmănia lor faţă de pisici creştea cu fiecare zi. Totuşi, nimeni nu îndrăzni să-i învinuiască făţiş pe oamenii aceia siniştri. Atal, fiul hangiului, jură că văzuse toate pisicile din Ulthar adunate în amurg în curtea pustie a cocioabei lor. Puteai să dai însă crezare poveştilor unui băiat necopt? El spunea că pisicile le urmau solemn pe două dintre ele, ca şi cum ar fi îndeplinit un rit necunoscut. Dar sătenii, temându-se că bătrânul şi baba lui le făcuseră pisicilor farmece ca să moară, preferară să nu se ducă în locul acela lugubru. Îi aşteptară pe cei doi să iasă în sat, ca să-i copleşească de reproşuri. Satul Ulthar adormi mânios. În zori, însă, pare să se fi produs un miracol, fiindcă locuitorii, deşteptându-se, regăsiră pisicile din localitate. Mici, mari, grase, negre, cenuşii, galbene, vărgate toate pisicile reveniseră acasă. Păreau sătule şi curate şi torceau de plăcere. Localnicii discutară întâmplarea, mirându-se din ce în ce mai mult de acea aventură stranie. Bătrânul Kranon repetă că acolo era mâna oamenilor cu pielea închisă la culoare, deoarece toată lumea ştia prea bine că pisicile nu se întorceau niciodată vii de la casa celor doi consăteni siniştri. Cu toţii căzură de acord că, întrucât pisicile nu se atingeau nici de bucăţelele de carne şi nici de farfuriile cu lapte, era ceva necurat la mijloc. Timp de două zile întregi, pisicile din Ulthar refuzară să se uite la hrană şi doar se încălziră la soare, ori pe lângă vetre. Trecu o săptămână până când sătenii să observe că nu mui apărea nici o lumină la fereastra căsuţei de sub copaci. Apoi, Nith cel plăpând declară că nimeni nu-i mai văzuse pe bătrân şi pe nevastă-sa din noaptea când dispăruseră pisicile. După încă o săptămână, primarul îşi învinse teama şi se duse să vadă ce se petrece în locuinţa aceea tăcută. Avu grijă să meargă însoţit de doi martori: Shang, fierarul, şi Thul, cioplitorul în piatră. Când forţară uşa, nu găsiră decât două schelete perfect curăţate şi un mare număr de gândaci ciudaţi care forfoteau prin încăpere. Descoperirea asta prilejui numeroase discuţii. Zoth, judecătorul, se contrazise îndelung cu Nith, notarul cel firav. Kranon, Shang şi Thul erau hărţuiţi cu întrebări. Până şi Atal, fiul hangiului, fu interogat în mai multe rânduri şi primi drept răsplată bomboane. Se vorbea despre bătrânul sătean şi nevastă-sa, despre micul Menes şi pisoiul său negru, despre litaniile lui Menes şi cerul vânzolit, despre ce făcuseră pisicile în noaptea când plecase caravana şi despre ceea ce se găsise mai târziu în cocioaba de sub arborii întunecoşi ai acelei curţi respingătoare. Şi, ca să încheiem, localnicii stabiliră legea aceea minunată, despre care vorbesc negustorii în Hotheg, iar călătorii în Nir. Şi anume, că la Ulthar nimănui nu-i este îngăduit să ucidă o pisică. SFÂRŞIT

Clericul blestemat de Howard Philips Lovecraft The Evil Clergyman 1939                 În mansardă m-a condus un bărbat grav, cu privirea inteligentă, îmbrăcat sobru şi purtând barbă căruntă. Mi-a spus următoarele:           — El a locuit aici, de fapt, şi vă sfătuiesc să nu atingeţi nimic, absolut nimic. Curiozitatea te împinge la gesturi iresponsabile. Noi nu intrăm niciodată, noaptea, în camera asta şi doar pentru a-i respecta ultimele dorinţe păstrăm locul neschimbat. Îi cunoaşteţi opera. Când, practic, ajunsese la capătul experimentelor, a intervenit societatea aceea abominabilă. Astfel că nu ştim unde este înmormântat. Nimeni n-a putut ajunge la membrii sectei, nici măcar oamenii legii. Sper să plecaţi de aici până la căderea nopţii. În plus, vă mai rog să lăsaţi pe masă obiectul care seamănă cu o cutie de chibrituri. Nu ştim ce reprezintă, dar presupunem că are o legătură cu tot ce a făcut. Mergem până acolo încât nici măcar nu-l privim cu insistenţă.           După o clipă, omul m-a părăsit. Mansarda era murdară şi plină de praf. În ciuda mobilelor sărăcăcioase, exista acolo ceva care te făcea să crezi că mai vechiul ei locatar nu era un obişnuit al cocioabelor. O etajeră cu scrieri clasice şi teologice acoperea o porţiune de zid, altă bibliotecă însuma tratate de magie: Paracelsus, Albert cel Mare, Trithemius, Hermes Trismegistus, Borellus şi alte texte, scrise într-un alfabet straniu, pe care n-am reuşit să-l descifrez. Camera avea şi un dulap. Singura ieşire era trapa deschisă deasupra unei scări înguste. Ferestrele erau lucrate în ochi-de-bou, iar grinzile de stejar înnegrit trădau o mare vechime. Pe scurt, casa aparţinea vechii lumi.           Unde mă găseam? Fără îndoială, oraşul acela nu era Londra. După mine, era un mic port. Ciudatul obiect de pe masă mă fascina. Ştiam la ce foloseşte. Am scos din buzunar o torţă electrică – sau ceva asemănător – şi, concentrat, am făcut câteva încercări. Lumina nu era albă, ci violetă. Avea mai curând aspectul unei lumini radioactive decât pe acela al luminii veritabile. Nu mă serveam de ea, în fond, ca de o lampă obişnuită. La urma urmelor, aveam o lampă electrică obişnuită într-un alt buzunar.           Începea să se întunece, iar vechile acoperişuri şi hornuri aveau o înfăţişare stranie, văzute prin minuscula fereastră. Adunându-mi întreg curajul, am fixat cu o carte, pe masă, micul obiect. Apoi am îndreptat asupra lui razele luminii violete. Aceasta părea acum o ploaie de mici particule violete mai degrabă decât o rază continuă. Pe când lovea suprafaţa de sticlă din centrul curiosului obiect, se produceau nişte trosnete seci, precum al scânteilor ce străbat un tub cu vid. Suprafaţa de sticlă întunecată a emis o strălucire roz şi o vagă siluetă albă părea să prindă contur în mijlocul ei. În momentul acela am constatat că nu mai eram singur în încăpere. Mi-am vârât proiectorul în buzunar.           Dar nou-venitul n-a vorbit şi n-am perceput nici un zgomot în minutele următoare, ca şi cum scena ar fi fost o pantomimă. Noul venit şi însoţitorii săi erau, totuşi, nişte făpturi de talie mare.           Primul, un ins slab şi negricios, de înălţime mijlocie, era îmbrăcat într-un costum preoţesc al Bisericii anglicane. Avea vreo treizeci de ani, tenul verzui şi, în ciuda trăsăturilor sale plăcute, fruntea neobişnuit de înaltă. Părul negru îi era bine tuns, pieptănat cu grijă, şi se răsese zdravăn, chiar dacă barba foarte închisă la culoare îi lăsa pe obraz o umbră albăstruie. Purta ochelari fără ramă, cu agăţătoare de oţel. Nu se prea deosebea, în fond, de alţi oameni ai Bisericii anglicane pe care îi cunoşteam, dar avea fruntea mai înaltă, pielea mai întunecată, expresia mai inteligentă – şi era, de asemenea, în mod subtil mai diabolic.           Până să fi avut eu răgazul de a interveni, îşi şi zvârlise toate cărţile de magie în vatra aflată într-un cotlon al camerei, atât de ascunsă după coturile mansardei încât n-o remarcasem. Flăcările consumară volumele, într-un uluitor amestec de culori stranii şi de mirosuri groaznice.           Printre oamenii apăruţi atunci, am remarcat unul care purta mantie şi pantalon scurt, de episcop. Toţi lăsau impresia că îl urăsc şi, în acelaşi timp, se şi tem de primul sosit, iar acesta părea că încearcă în privinţa lor acelaşi sentiment. O expresie sardonică îi împietrise pe faţă, dar am putut vedea că-i tremura mâna dreaptă pe când apucă spătarul unui scaun. Episcopul arăta biblioteca goală şi vatra cu flăcările aproape stinse. Primul sosit surâse răutăcios şi îşi întinse mâna stângă spre micul obiect de pe masă. Atunci, întreaga asistenţă s-a tras înapoi cu spaimă. Procesiunea de clerici a dispărut încetul cu încetul pe scară, după ce se strecurase prin trapă. Plecând, fiecare din ei ne-a tratat cu gesturi ameninţătoare. Ultimul a părăsit locul episcopul.           Când am rămas singuri, primul sosit s-a îndreptat spre dulap şi a scos din el un colac de funie. Căţărându-se pe un scaun, a legat un capăt al funiei de un cârlig înfipt în etajera de stejar negru din mijloc, iar la celălalt capăt a făcut un nod umblător. Înţelegând că voia să se spânzure, am avansat câţiva paşi, intenţionând să încerc să-i schimb hotărârea. M-a văzut, s-a întrerupt şi m-a privit cu o ciudată expresie de triumf care m-a tulburat. A coborât încet de pe scaun ca să se apropie de mine, cu un rânjet diabolic în colţul buzelor sale subţiri.           M-am simţit imediat în pericol de moarte şi am scos brusc din buzunar faimosul meu proiector. Căci, nu ştiu de ce, ceva îmi spunea că-mi va servi în apărare. I l-am îndreptat spre faţă. Trăsăturile lui îngălbenite luară o culoare violetă, apoi deveniră roz. Satanica exultaţie s-a schimbat într-o groază adâncă. Bătând brutal aerul cu braţele, s-a dat înapoi, poticnit. Se afla nu departe de trapa deschisă. Am strigat, să-l avertizez. Nu m-a auzit. În secunda următoare, a căzut pe spate prin deschizătura căscată şi a dispărut.           Cu grijă, m-am apropiat de trapă. Aplecându-mă peste seară, am constatat că jos nu se găsea nici un corp zdrobit. Dimpotrivă, am zărit o mulţime de oameni alergând spre mine cu lanternele aprinse. Farmecul liniştii şi al fantasmelor se spulberase. Auzeam din nou glasuri omeneşti şi vedeam iarăşi în obişnuitele noastre trei dimensiuni. Ce zgomot să-i fi atras, oare? Cei doi aflaţi în fruntea trupei (nişte săteni obişnuiţi) se opriră ca împietriţi, văzându-mă, iar unul dintre ei începu să strige:           — Ah! Ah! Încă o dată!           Cuprinsă de panică, întreaga trupă s-a împrăştiat. Un singur om rămânea. L-am recunoscut pe bărbosul care mă condusese acolo. Stând drept, singur, cu o lanternă în mână, aştepta. Părea fascinat, nu însă şi înspăimântat. A venit alături de mine, în mansardă.           — Prin urmare, nu l-aţi lăsat în pace. Ştiu că s-a întâmplat. S-a mai petrecut o dată, dar atunci persoanei i-a fost frică şi a tras un foc. N-ar fi trebuit să-l faceţi să revină. Ştiţi prea bine ce vrea. S-a produs ceva cumplit, fără să se ajungă totuşi atât de departe încât personalitatea să vă fie în pericol. Dacă vă păstraţi sângele rece şi dacă acceptaţi să vă schimbaţi întrucâtva existenţa, o să vă bucuraţi de viaţă în continuare. Dar nu veţi putea trăi aici. Nu cred nici că Londra vă convine. Vă sfătuiesc să mergeţi în America. Să nu mai încercaţi o altă experienţă aici. Asta n-ar face decât să agraveze situaţia. Nu v-aţi descurcat tocmai rău, dar plecaţi imediat. Şi mulţumiţi cerului! Mă străduiesc să vă vorbesc sincer. S-a produs o anume schimbare în felul cum arătaţi. Era de aşteptat. Dar, dacă părăsiţi ţara asta, o să vă puteţi obişnui. Veniţi, e o oglindă în celălalt capăt al camerei. Chiar dacă nu sunteţi respingător, aşteptaţi-vă la un şoc.           Cum tremuram de frică, omul cu barbă a trebuit să mă susţină până la oglindă. Un ins slab şi negricios, de înălţime mijlocie, îmbrăcat în costumul Bisericii anglicane, purtând ochelari fără ramă, cu agăţătoare de oţel ce sclipeau sub o frunte nefiresc de înaltă: primul sosit pe tăcute şi care îşi arsese cărţile.           Pentru tot restul vieţii, cel puţin în aparenţă, trebuia să fiu omul acela!                                                                         SFÂRŞIT    

CAZUL CHARLES DEXTER WARD           „Sărurile esenţiale ale Animalelor se pot prepara şi păstra în aşa fel încât un Om ingenios să poată avea o întreagă Arcă a lui Noe în Cabinetul său şi să facă să răsară, după voie, frumoasa Formă a unui Animal, pornind de la cenuşile lui; şi printr-o asemenea metodă, aplicată Sărurilor esenţiale ale Pulberii omeneşti, un Filosof poate, fără nici un fel de Necromanţie criminală, să reînvie Forma unuia dintre Strămoşii săi defuncţi, pornind de la Pulberea Corpului său incinerat”           Borellus                 I.           Rezultat şi prolog.           Un personaj foarte ciudat, Charles Dexter Ward, a dispărut de curând dintr-un sanatoriu de lângă Providence, Rhode Island. Fusese internat cu de-a sila de către un tată zdrobit de mâhnire, care-i văzuse aberaţiile trecând de la simpla excentricitate la o nebunie cruntă, cu tendinţe ucigaşe însoţite de o bizară modificare a conţinutului spiritului. Medicii au mărturisit că sunt complet nedumeriţi de cazul său, căci prezenta atât ciudăţenii fizice, cât şi psihologice.           În primul rând, bolnavul părea mult mai vârstnic decât era. Este adevărat că tulburările mentale îşi îmbătrânesc foarte repede victimele, dar chipul acestui tânăr de douăzeci şi şase de ani luase o expresie subtilă, ce nu aparţine decât oamenilor foarte bătrâni. În al doilea rând, funcţiile lui organice dădeau dovadă de o dezordine stranie. Nu exista nici o simetrie între respiraţia şi bătăile inimii sale; vocea îi devenise o şoaptă aproape de neauzit; avea nevoie de un timp incredibil de lung să digere; reacţiile nervilor lui la stimulii obişnuiţi nu aveau nici o asemănare cu toate cele cunoscute de medicină, patologice sau normale. Pielea îi era uscată şi rece; structura sa celulară părea exagerat de grosolană şi dezlânată. O aluniţă mare din naştere, în formă de măslină, îi dispăruse de pe şoldul stâng, în timp ce pe piept îi apăruse un semn negru foarte ciudat pe care nu-l avea înainte. Toţi medicii se puseseră de acord asupra faptului că metabolismul lui fusese întârziat într-un mod cu totul extraordinar.           Şi pe plan psihologic Charles Dexter Ward era unic. Nebunia lui nu avea nimic comun cu nici un soi de demenţă descrisă în tratatele cele mai recente şi mai complete; părea să fie o forţă mentală ce ar fi făcut din el un geniu sau o căpetenie, dacă n-ar fi fost bizar deformată. Doctorul Willett, medicul familiei Ward, afirmă că facultăţile mentale ale bolnavului sporiseră de la începutul bolii – dacă ar fi măsurate după reacţiile la orice subiect în afară de cel al demenţei sale. Tânărul Ward fusese dintotdeauna un savant şi un arheolog; dar nici lucrările sale cele mai strălucite nu dădeau la iveală prodigioasa inteligenţă pe care o manifestase în cursul examinării sale de către, medicii alienişti. În fapt, mintea lui părea atât de puternică şi atât de lucidă, încât autorizaţia legală pentru internare a fost foarte greu de obţinut; pentru a se lua această hotărâre a fost nevoie de mărturiile mai multor persoane şi de constatarea unor lacune anormale în cunoştinţe’e pacientului, în afara inteligenţei propriu-zise. Până în momentul când a dispărut, s-a dovedit a fi un cititor împătimit, iar conversaţia lui era încântătoare, în măsura în care vocea slabă i-o permitea. Neputând prevedea că va fugi, observatorii experimentaţi au prezis că va fi, cu siguranţă, pus în libertate.           Doar doctorul Willett, care-l adusese pe lume pe Charles şi de-atunci nu încetase să-i supravegheze evoluţia fizică şi mentală, părea să se teamă de această perspectivă. Făcuse o descoperire îngrozitoare, pe care nu îndrăznea să o dea în vileag în faţa confraţilor săi. Într-adevăr, rolul jucat de el în această întâmplare pare destul de obscur. A fost ultimul care a vorbit cu bolnavul cu trei ore înainte să fugă şi mai mulţi martori îşi amintesc de amestecul de oroare şi de uşurare aşternut pe trăsăturile lui la sfârşitul acestei convorbiri. Evadarea însăşi rămâne unul din misterele neexplicate ale sanatoriului doctorului Waite: o fereastră deschisă la şaizeci de picioare înălţime faţă de sol nu lămureşte lucrurile. Willett nu are de oferit nici o explicaţie, deşi, lucru ciudat, pare să-şi simtă spiritul mult mai liber de când Ward a dispărut De fapt, dă impresia că i-ar plăcea să spună mai multe dacă ar fi sigur că lumea ar da crezare vorbelor sale. Îl găsise pe bolnav în camera lui, dar, puţin înainte să iasă de-acolo, infirmierii bătuseră zadarnic la uşă. Când reuşiră să intre, văzură numai fereastra deschisă, prin care se strecura o briză rece de aprilie, spulberând în încăpere un nor de praf cenuşiu-albăstrui ce-i înăbuşise aproape. Câinii lătraseră cu puţin timp înainte, pe când Willett se mai găsea încă în cameră; mai apoi animalele nu manifestaseră nici o agitaţie. Imediat, tatăl lui Ward a fost anunţat prin telefon, dar el se arătă mai mult întristat decât surprins. Când doctorul Waite personal a venit la el acasă, doctorul Willett era deja acolo şi cei doi afirmaseră că nu avuseseră niciodată cunoştinţă de vreun proiect de evadare. Numai câţiva prieteni apropiaţi ai lui Willett şi ai domnului Ward au putut aduce câteva indicii, dar ele par mult prea fantastice pentru a putea fi crezute. Un singur fapt e sigur: până-n ziua de azi nu s-a dat niciodată de urma nebunului evadat.      Încă din copilărie, Charles Dexter Ward a manifestat o adevărată pasiune pentru arheologie. Gustul acesta îi fusese inspirat, fără îndoială, de oraşul venerabil în care trăia şi de relicvele trecutului, aflate din belşug în vechea locuinţă a părinţilor săi, pe Prospect Street, pe culmea dealului. Pe măsură ce înainta în vârstă, se consacra din ce în ce mai mult lucrurilor de altădată: istoria, genealogia, studiul arhitecturii şi al mobilierului colonial sfârşiră prin a constitui singurele domenii care-l interesau. E important să amintim gusturile sale pentru a încerca să-i înţelegem nebunia căci, chiar dacă nu ele formează miezul demenţei lui, joacă totuşi un rol important la prima vedere. Lacunele lui Ward, scoase la iveală de medicii alienişti, se referă toate la subiecte din zilele noastre. Ele erau invariabil compensate de cunoştinţe extraordinare privitoare la trecut, cunoştinţe ascunse cu grijă de pacient, dar dezvăluite prin întrebări iscusite; s-ar fi putut crede că Ward fusese transferat într-o altă epocă prin mijlocirea unei ciudate autohipnoze. Lucru ciudat, părea că nu-l mai interesează vremurile de altădată pe care, poate, începuse să le cunoască prea bine.

La vest de Arkham, dealurile se înalţă sălbatice, iar văile sunt acoperite de codri adânci ce n-au cunoscut tăişul securii. Prin viroage înguste şi întunecate, copacii se povârnesc în răsuciri fantastice, iar pârâiaşele subţiri se strecoară fără să iasă vreodată la lumina soarelui. Pe pantele mai line se găsesc gospodării vechi, din piatră, cu colibe chircite, acoperite de muşchi, închizând pe vecie în ele tainele bătrânei Noii Anglii, la adăpostul marilor stânci. Dar toate acestea sunt pustii acum, iar pe acoperişurile joase, olandeze, se prăbuşesc coşurile largi şi marginile lor acoperite de olane atârnă periculos sub ele.           Vechii locuitori au plecat de mult, iar străinilor nu le place să locuiască acolo. Au încercat canadieni de limbă franceză, italieni, polonezi, care au plecat precum au venit, nu atât din cauza a ceea ce se poate vedea, auzi, sau atinge, ci datorită unei năluci. Locul dăunează închipuirilor şi nu aduce vise odihnitoare pe timp de noapte. Acest lucru trebuie să-i ţină pe venetici departe, căci bătrânul Ammi Pierce nu le-a vorbit niciodată despre ce-şi aminteşte din zilele stranii. Ammi, a cărui minte nu mai este de ani de zile tocmai întreagă, este singurul rămas pe aceste meleaguri care să-şi mai aducă aminte de zilele stranii. Şi îndrăzneşte s-o facă, deoarece casa lui este atât de aproape de câmpurile deschise şi de cărările bătute din jurul oraşului Arkham.           Era odată o potecă ce traversa colinele şi văile, care trecea drept pe unde se întinde acum bărăganul pârjolit, însă lumea n-o mai foloseşte. S-a construit un drum nou, şerpuind departe, spre sud. Urmele celui vechi încă se mai găsesc printre buruienile sălbăticiei reînstăpânite, iar unele dintre ele vor mai dăinui, fără îndoială, chiar şi după ce jumătate dintre vâlcele vor fi înghiţite de apele noului lac de acumulare. Apoi, codrii întunecaţi vor fi tăiaţi, iar bărăganul pârjolit va fi scufundat adânc sub undele albastre pe a căror suprafaţă se va oglindi cerul, clipocind în lumina soarelui. Iar secretele zilelor stranii vor fi îngropate pentru vecie, aidoma tainicelor comori ale bătrânului ocean şi aidoma tuturor misterelor de la începuturile lumii.           Când am bătut acele văi şi coline pentru a supraveghea munca la noul lac de acumulare, mi s-a spus că locul era malefic. Mi-au zis acelaşi lucru şi în Arkham. Dat fiind că este un oraş vechi, plin de legende vrăjitoreşti, am crezut că funestul trebuie să fie ceva despre care bunicii au tot şoptit de veacuri la urechile nepoţilor. Numele de „bărăgan pârjolit” mi se părea foarte ciudat şi teatral. M-am întrebat cum intrase în folclorul unor puritani. Apoi am văzut cu propriii mei ochi umbra acelei încurcături de viroage şi povârnişuri de la apus. Am încetat să-mi mai pun alte întrebări în afara celor privitoare la misterul încă mai bătrân ascuns în el. Era dimineaţă când l-am văzut prima oară, însă umbra sălăşluieşte mereu prin părţile acelea. Arborii au crescut prea groşi, iar trunchiurile lor erau prea mari pentru orice pădure sănătoasă din Noua Anglie. Domnea o tăcere mult prea grea pe cărările umbrite dintre ei, iar solul era prea înmuiat de muşchiul umed şi de straturile de putregai, peste care trecuseră ani fără număr.           În spaţiile deschise, mai ales de-a lungul vechii poteci, se găseau mici gospodării aşezate pe coasta dealurilor. Uneori, toate clădirile mai stăteau în picioare, alteori, numai una sau două, iar în unele cazuri nu mai rămăsese din ele decât un horn singuratic sau o pivniţă care se astupa repede. Buruieni şi mărăcini se găseau din abundenţă, iar jivinele se furişau, foşnind, prin iarbă. Un aer de neastâmpăr şi de apăsare învăluia totul, o notă de ireal şi de grotesc, ca şi cum vreun element crucial de perspectivă sau de chiaroscuro se aşezase anapoda. Nu mă mai mira că străinii nu doriseră să rămână, căci nu era o regiune unde să poţi dormi liniştit noaptea. Aducea prea mult cu un peisaj de Salvator Rosa, semăna prea tare cu o gravură interzisă dintr-o poveste gotică de groază.           Însă până şi această privelişte nu era chiar atât de îngrozitoare în comparaţie cu bărăganul pârjolit. Mi-am dat seama – din momentul în care îmi căzu sub ochi, pe fundul unei văi largi – că nici o altă denumire nu se putea potrivi mai bine unui asemenea lucru, şi nimic nu putea să fie într-atât pe măsura numelui său, de parcă poetul1 ar fi plăsmuit acea sintagmă după ce tocmai întâlnise acest colţ de lume. Trebuie să fie, gândeam eu în timp ce-l priveam, efectul vreunui incendiu. Dar de ce n-a mai crescut nimic pe aria acestor cinci pogoane de pustiu cenuşiu ce se întindea sub cerul liber ca un petic uriaş, mâncat de acizi, în mijlocul codrilor şi al câmpurilor roditoare? Se aşternea, în mare parte, la nord de vechea potecă, dar intra puţin şi în partea cealaltă. Mă cuprinse o bizară repulsie faţă de perspectiva apropierii, lucru pe care l-am făcut într-un târziu numai pentru că treburile mele mă mânau să trec pe acolo şi prin împrejurimi. Nu se găsea nici un soi de vegetaţie pe acea întindere largă, ci numai un strat cenuşiu, fin, de pulbere sau de cenuşă, ce nu părea să fi fost vreodată spulberată în bătaia vântului. În preajma lui, arborii erau bolnavi şi piperniciţi, multe cioturi uscate se ridicau sau zăceau putrezind la margine. Trecând în grabă pe acolo, am zărit în dreapta cărămizile şi pietrele împrăştiate ale unui vechi horn şi ale unei pivniţe, în apropiere de gura neagră, căscată, a unui puţ părăsit, ai cărui vapori stătuţi se prindeau în jocuri bizare cu razele soarelui. Până şi întunecoasa pădure întinsă ce urca pe coama dealului şi dincolo de el părea mai îmbietoare, aşa încât nu m-au mai mirat şoaptele speriate ale celor din Arkham. Nu mai exista nici o altă locuinţă sau ruină prin vecinătate, chiar şi în zilele de altădată locul trebuie să fi fost izolat şi îndepărtat. Iar în lumina asfinţitului, temându-mă să rămân peste noapte în acel spaţiu de rău augur, m-am întors înapoi în oraş, ocolind pe drumul şerpuitor de la sud. Mă încerca o vagă dorinţă ca norii să se adune, căci mi se strecurase în suflet o ciudată sfială faţă de adâncimile hăurilor cereşti de deasupra.

Unii cred că lucrurile şi locurile au suflet, iar alţii cred că n-au. Cât despre mine, eu nu ştiu ce să spun, însă trebuie să vorbesc despre Stradă. Oamenii puternici şi curajoşi însufleţeau Strada aceasta. Erau la fel ca noi şi veneau din Insulele Binecuvântate, aflate de cealaltă parte a mării. Chiar la început, Strada nu era decât o potecă străbătută de cei ce cărau apă făcând naveta între izvorul din pădure şi casele de lângă plajă. Apoi, pe măsură ce cătunul s-a mărit, nou-veniţii şi-au construit spre nord cabane de brad sau de stejar, cu partea dinspre pădure întărită prin zid, ca să reziste săgeţilor aprinse ale indienilor. După câţiva ani, alţi emigranţi începură să-şi ridice cabanele pe latura dinspre sud a Străzii. La vremea aceea umblau pe Stradă bărbaţi gravi, cu pălării ţuguiate, având întotdeauna muschetele la îndemână. Mai erau şi femeile lor, dichisite cu bonete, şi copiii lor cuminţi. Seara, toată lumea asta mică se aşeza dinaintea unor cămine imense, să citească ori să discute. Lucrurile pe care şi le spuneau şi pe care le făceau erau foarte simple, dar în ele îşi aflau curajul şi puterea. Ele îi ajutau să învingă pădurea, să-şi are câmpurile. Copiii auzeau istorii cu întâmplările celor din vechime şi legile lor, şi mai ales auzeau vorbindu-se fără încetare despre acea scumpă Anglie de care ei nu-şi puteau aminti, fiindcă n-o cunoscuseră niciodată. A existat un război, apoi indienii din ţinut încetară să mai tulbure Strada. Toţi acei oameni muncitori avură parte de prosperitate şi de fericire. Copiii lor trăiau în bunăstare. Alte familii veniră din Patria-mamă şi se aşezară de-o parte şi de alta a Străzii. Crescură şi copiii copiilor de pionieri, împreună cu ai noilor veniţi, Cătunul deveni oraş, iar cabanele, una după alta, lăsară loc caselor. Construite din cărămidă şi lemn, cu trepte de piatră, cu persoane mărginite de garduri din fier forjat, cu uşi având deasupra ferestre în evantai, ele erau făcute să adăpostească mai multe generaţii. Înăuntru aveau şemineuri sculptate, scări frumoase, mobile plăcute, argintărie şi porţelanuri rafinate provenind din Patria-mamă. Astfel că Strada aduna visele unui popor tânăr. Cu cât deveneau locuitorii ei mai frumoşi şi mai puternici, cu atât Strada se înveselea. Acolo unde mai înainte nu găseai decât forţă şi curaj, bunul gust şi priceperea îşi făceau de-acum apariţia. Literatura, pictura şi muzica pătrunseră în cămine, iar tinerii plecară la Universitatea înfiinţată în partea de nord a câmpiei. În locul drumului prăfuit, apărură dale pe care treceau caleşti aurite ori galopau cai de rasă. Trotuarele erau din cărămizi, cu inele de care să legi hăţurile. Bărbaţii purtau sabie şi perucă albă.           Strada aceasta avea mulţi copaci: ulmi, stejari, arţari. Vara, totul era doar verdeaţă minunată şi ciripit de păsărele. În spatele caselor existau grădini cu trandafiri, înconjurate de ziduri, străbătute de alei având pe margine garduri vii, împodobite cu cadrane solare şi unde, după lăsarea serii, luna şi stelele străluceau cât. se poate de vesel, pe când mugurii înmiresmaţi sclipeau de umezeală. În mijlocul războaielor, catastrofelor şi transformărilor, Strada continua să prospere. Odată, aproape toţi tinerii plecară în acelaşi timp: mulţi n-au mai revenit nicicând. Era pe vremea când s-a coborât vechiul drapel, înlocuit de un altul, cu dungi şi stele. Chiar dacă se vorbea atunci de mari schimbări, Strada n-a avut de suferit, căci locuitorii săi rămâneau egali ca ei înşişi, continuând să se intereseze de aceleaşi lucruri familiare.           Iar copacii adăposteau mereu cântecele păsărelelor. Şi seara, luna şi stelele se aplecau mereu peste mugurii lacomi de prospeţime, în grădinile cu trandafiri, înconjurate de ziduri. Apoi n-au mai fost pe Stradă nici săbii, nici caleşti şi nici peruci. Cât de ciudaţi păreau oamenii cu bastoanele şi cu părul lor tăiat scurt, vârât sub căciuli de castor. Zgomote noi veneau din adâncurile zării. Semănau cu nişte gâfâieli şi urcau îndeosebi pe râul aflat la o milă depărtare. Mai târziu alte sunete necunoscute, ceva ca un bâzâit, se adăugară celor de-acum ştiute. Poate că aerul nu mai era atât de curat ca odinioară, dar atmosfera locului, da, rămânea aceeaşi. Ea nu se schimbă nici când începură să găurească şoseaua în vecinătatea caselor pentru a vârî acolo tuburi ciudate şi stâlpi înalţi, purtători de cabluri bizare. Apoi veniră zile sumbre, când destui dintre cei ce cunoscuseră Strada n-o mai recunoscură, iar aceia care n-o cunoşteau începură s-o cunoască. Nou-veniţii aveau glasuri aspre şi stridente, feţele le erau dezagreabile. Unii dintre cei vechi plecară. Strada avu însă o nouă tresărire de mândrie când o altă generaţie de soldaţi, îmbrăcaţi în verde, plecă mărşăluind la pas. Încă o dată numeroşi tineri nu s-au mai întors. De-a lungul anilor, nenorociri noi se abătură asupra Străzii. Nu mai avea acum nici un copac. Grădinile ei cu trandafiri fură înlocuite de clădiri urâte şi scumpe, înălţate de-a lungul unor căi de acces paralele. În ciuda ravagiilor pricinuite de timp, de furtuni şi de ciri, casele străvechi rezistau, fiindcă fuseseră construite să adăpostească mai multe generaţii. Chipuri noi îşi făcură apariţia pe Stradă: feţe sinistre, oacheşe, cu trăsături dure şi priviri furişe. Oamenii aceştia vorbeau o limbă necunoscută şi înscriau semne ştiute şi neştiute pe cea mai mare parte a caselor părăsite. Cărucioare trase cu braţele se îngrămădeau prin rigole, un miros greţos, cu neputinţă de definit, se înstăpâni prin locurile acelea, iar vechea imagine se scufundă într-un somn îndelungat.           O mare agitaţie se produse într-o bună zi pe Stradă. Războiul şi revoluţia bântuiau cu furie dincolo de ocean. Se prăbuşise o dinastie, iar supuşii ei degeneraţi năvăleau în masă spre Vest, fără să li se ştie intenţiile. Mulţi dintre ei se aşezară în casele părăsite ce cunoscuseră înainte cântecul păsărelelor şi parfumul trandafirilor. Apoi Vestul se trezi şi se alătură Patriei-rhame în titanica sa luptă pentru civilizaţie. Deasupra oraşului, drapelul vechi stătea alături de cel nou şi de un altul mai simplu, cu trei culori glorioase. Dar aceste steaguri nu fluturau şi peste Stradă, căci acolo domneau doar teama, ura şi ignoranţa. Din nou plecară tinerii, însă nu în acelaşi fel ca predecesorii lor. Ceva lipsea. Urmaşii tinerilor din vremi trecute şi care, îmbrăcaţi în uniforme de culoare brun-verzuie, plecau cu aceeaşi hotărâre în priviri ca şi strămoşii lor, erau veniţi din locuri depărtate şi nu cunoşteau nici Strada, nici strălucirea ei de odinioară. Peste mări s-a câştigat o mare victorie şi cei mai mulţi dintre soldaţi se întoarseră în triumf. A urmat prosperitatea. Însă pe Stradă domneau în continuare teama, ura ignoranţa. Numeroşi străini sosiţi de departe locuiau acum în casele vechi, şi nu tinerii reveniţi din război. Printre străinii aceia siniştri şi oacheşi, apăreau totuşi şi câteva figuri asemănătoare celor ce fasonaseră odinioară Strada şi-i creaseră atmosfera. Semănau unii cu alţii, mai mult sau mai puţin, căci cu toţii aveau în priviri o lucire nesănătoasă şi neliniştitoare, plină de invidie, de ambiţie ascunsă, de spirit al răzbunării sau de o energie rău folosită. Agitaţia şi trădarea erau practicate de unii care plănuiau să aplice Vestului o lovitură fatală, intenţionând să ajungă apoi la putere în felul cum o făcuseră nişte criminali în ţara mizerabilă şi îngheţată de unde se trăgeau. Iar Strada adăpostea inima acestei conspiraţii. Casele ei clătinate gemeau de revoluţionari străini care aşteptau cu nerăbdare ziua când aveau să vorbească la sfârşit sângele, focul şi armele. Poliţia se interesa mereu de ei, dar nu era în stare să dovedească mare lucru.           Informatorii dădeau târcoale pe la brutăria Petrovici, pe la sordida Şcoală de economie modernă a lui Rifkin, pe la Clubul Cercului Social şi la Cafeneaua Libertăţii. Acolo se adunau un mare număr de agitatori. Vorbeau cu voce scăzută, şi de fiecare dată în vreo limbă străină. Vechile case, casele construite cândva de colonişti vânjoşi şi ale căror grădini de trandafiri scânteiau sub lună, erau încă în picioare. Priceperea înaintaşilor sfida timpul. Uneori, câte un poet singuratic ori vreun călător veneau să le vadă, încercând să-şi închipuie gloria lor dispărută. Dar poeţii şi călătorii erau puţini la număr. Prin mulţime circulau zvonuri care pretindeau că acele clădiri îi adăposteau pe capii unei întinse bande de terorişti, pregătiţi să dea într-o zi anume semnalul masacrelor ce vor ruina America, distrugând printr-o asemenea lovitură toate tradiţiile, vechi şi frumoase, iubite de Stradă. Manifeste şi afişe pluteau prin rigolele respingătoare. Traduse în mai multe limbi, tipăriturile acestea incitau la crime şi la răscoală. Cetăţenii erau invitaţi să calce în picioare legile şi virtuţile exaltate de părinţii lor, să înăbuşe sufletul vechii Americi, tot ce, vreme de cinci secole, fusese sinonim cu Libertatea, Justiţia şi Echitatea anglo-saxonă. Se spunea că oamenii cei oacheşi care îşi căutaseră adăpost în clădirile şubrezite ale Străzii erau instigatorii unei revoluţii murdare; că, la un singur ordin, mii de bestii stranii, fără creier, aveau să iasă din cocioabele miilor de oraşe, arzând, masacrând şi prădând totul în calea lor, până când urmele trudei înaintaşilor vor fi dispărut definitiv. Iată ce se spunea în repetate rânduri, şi mulţi se temeau de fatidica dată de 4 iulie la care făceau afişele aluzie. Cu toate acestea, vinovaţii nu puteau fi găsiţi. Nimeni n-ar fi ştiut să spună cu exactitate cine trebuia arestat pentru a decapita acel sumbru complot. De mai multe ori, echipe de poliţişti îmbrăcaţi în albastru scotociră degeaba prin case. În cele din urmă renunţară să impună respectarea legii şi menţinerea ordinii, lăsând oraşul în seama propriului său destin.           În somnul său trist, Strada părea bântuită de visele zilelor de demult, când oamenii purtând muschete şi pălării conice făceau naveta între izvorul din pădure şi casele de lângă plajă. Dar nimic nu mai putea împiedica producerea catastrofei. Oamenii aceia oacheşi şi siniştri îşi aşteptau ceasul.           Strada îşi dormea mai departe somnul confuz, până când, într-o noapte, hoarde cu ochii scăpărând de ură şi de speranţă se adunară la brutăria Petrovici, la Şcoala de economie modernă a lui Rifkin, la Clubul Cercului Social la Cafeneaua Libertăţii şi prin alte locuri. Mesaje ciudate fură transmise prin cabluri clandestine, mesaje în jurul cărora s-a risipit multă vorbă. Însă nu s-a ştiut cu adevărat ce se petrecuse decât la mare distanţa de evenimente, când Vestul era salvat de pericol. Oamenii cu uniforma brun-verzui nu reuşiră să afle secretele acelor siniştri şi abili indivizi oacheşi, dar îşi vor.aminti mereu de noaptea când, înspre zori, mulţi dintre ei fura trimişi în Stradă cu o misiune destul de diferită de cea la care se aşteptau. Vă amintiţi că bârlogul anarhiştilor era foarte vechi şi casele, devastate de ani, de furtuni şi de cari, abia se mai ţineau în picioare. Şi totuşi, evenimentele desfăşurate în cursul respectivei nopţi de vara surprinseră prin caracterul lor neaşteptat. Fenomenul fu unul dintre cele mai stranii – chiar dacă nespus de simplu într-adevăr, cu puţin după miezul nopţii, fara cel mai mic avertisment, anii, furtunile şi carii îşi dobândiră Strada. Toate casele se prăbuşiră în acelaşi moment şi nimic n-a mai rămas în picioare, afara de două şemineuri vechi şi de o bucată de zid din cărămida. N-a scăpat nici un supravieţuitor.           Un poet şi un călător, amestecaţi prin mulţimea venită să contemple dezastrul, povestiră lucruri ciudate. Poetul spunea că în orele de dinaintea zorilor văzuse conturându-se, peste ruinele vag distincte la lumina felinarelor, un alt peisaj, cu clar de lună, cu case aspectoase, cu ulmi, stejari şi arţari. Iar călătorul declară că în locul duhorii pestilenţiale ce domnea de obicei prin locurile acelea, în aer plutea ceva ca un delicat parfum de trandafiri înfloriţi.           Dar ce credit se poate pune pe visele unui poet şi pe poveştile unui călător?           Sunt unii care cred că lucrurile şi locurile au suflet, iar alţii cred că n-au. Cât despre mine, nu ştiu ce să spun, dar v-am vorbit despre Stradă.  SFÂRŞIT