Howard Philips Lovecraft

Un gând oribil, care îmi tot umbla de la o vreme prin minte, a devenit de-acum teribilă certitudine. Mă ră-tăcisem. Mă pierdusem cu totul, şi încă în mod disperat, în labirintul din Grota Mamutului. În orice direcţie aş fi apucat-o, nu descopeream nici cel mai mic indiciu menit să mă îndrepte spre drumul cel bun. Aveam să mai revăd oare, cândva, minunata lumină a zilei, dealurile şi încântătoarele văi ale lumii? Raţiunea mă obliga să nu mai sper nimic. Încă tributar unei vieţi dedicate studiului filosofic, mă umplea de mândrie faptul că puteam rămâne netulburat în faţa evenimentelor. Am citit adesea că victimele acestui gen de aventuri s-ar nărui într-un delir violen't şi, totuşi, nu trăiam deloc aşa ceva, deocamdată. De când am înţeles că mă rătăcisem, în mine coborâse un calm imens.           Probabil că umblam aiurea de mult timp şi dispariţia nu-mi fusese remarcată, dar asta nu m-a făcut nici o clipă să-mi pierd sângele rece. Dacă trebuia să mor, îmi spuneam, acea peşteră înspăimântătoare, dar maiestuoasă, mi-ar fi fost un mormânt la fel de bun ca o biserică. Departe de a mă lăsa pradă disperării, perspectiva m-a mai liniştit. Urma să mor de foame, eram sigur de as'ta. În asemenea împrejurări, unii au înnebunit, dar nu puteam crede că avea să mi se întâmple şi mie. Nenorocirea mi-o datoram numai şi numai mie însumi, căci nesocotisem poveţele ghidului şi mă îndepărtasem de grupul turiştilor. După mai bine de o oră de rătăciri prin coridoarele tainice ale peşterii, mi-a fost cu neputinţă să regăsesc traseul pe care îl urmasem după despărţirea de tovarăşii mei.           Torţa începuse să pâlpâie. Curând aveam să rămân învăluit de bezna monstruoasă şi aproape palpabilă a măruntaielor pământului. Stând în lumina şovăielnică, din ce în ce mai scăzută, am încercat să-mi imaginez moartea. Mi-am amintit ce auzisem povestindu-se despre grupurile de tuberculoşi care, instalaţi în uriaşe cavităţi naturale spre a-şi redobândi sănătatea prin pretinsele proprietăţi curative ale lumii subterane, aerul pur şi tempera'tura uniformă, îşi aflaseră prin locurile acelea netuiburate o moarte ciudată şl înfiorătoare. Trecând pe lângă ruinele triste ale barăcilor lor, m-am străduit să-mi închipui consecinţele unei şederi exagerate în imensa şi tăcuta cavernă asupra unui individ sănătos, în plină vigoare, ca mine. Acum, îmi ziceam, urma să-i suport eu însumi efectele, dacă nu cumva, murind repede din pricina lipsei de hrană, mi-ar fi lipsit timpul necesar împlinirii unei asemenea experienţe.           În cele din urmă, flăcăruia torţei a pierit în beznă. Am hotărât să fac tot ce-mi stătea în puteri ca să ies de acolo. Trăgând adânc în piept aerul, am început să scot ţipete puternice, cu vaga speranţă că prin zgomotele pe care le produceam o să atrag atenţia ghidului. Dar, pe când zbieram, inima îmi spunea că strigătele nu serveau la nimic şi că glasul meu, amplificat şi repercutat de nenumăratele metereze ale întunecosului dedal înconjurător, n-avea să întâlnească decât propriile mele urechi. Brusc, am tresărit, căci avusesem impresia unui zgomot de paşi răsunând pe solul stâncos. Să fi fost salvarea? Observându-mi lipsa, ghidul pornise în căutarea mea prin labirintul calcaros?           În vreme ce încercam să găsesc răspuns la toate aceste întrebări, m-am apucat să-mi reînnoiesc chemările, din dorinţa de a mă vedea salvat cât mai curând; când, într-o clipă, bucuria mi s-a preschimbat în groază. Auzul meu, destul de fin şi devenit încă şi mai sensibil în liniştea deplină ce domnea prin bârlogul acela, mi-a dat de ştire în chip extrem de alarmant că paşii nu puteau fi ai unui om. Într-adevăr, în tăcerea nepă-mântească a acelei zone subterane, picioarele ghidului trebuiau să stârnească un sunet sec. Or, zgomotele percepute de mine erau furişate, semănând cu cele produse de mişcările unei feline. De altfel, ascultând cu şi mai multă încordare, mi s-a părut că disting patru călcături uşoare în loc de două. Eram convins că prin ţipetele mele deşteptasem o fiară sălbatică, poate un leu de munte rătăcit, din întâmplare, în grotă.           Fără îndoială, îmi spuneam, Cel Veşnic alesese pentru mine o moarte mai rapidă şi mai îndurătoare decât prin înfometare. Totuşi, instinctul de conservare ce somnolează înlăuntrul fiecăruia din noi mi s-a trezit subit. Chiar dacă a mă feri de un pericol iminent nu făcea, poate, decât să amâne un sfârşit lent şi teribil, m-am decis să-mi vând pielea scump.           Oricât de straniu ar putea să pară, spiritul meu nu concepea să pună în seama vizitatorului nevăzut decât ostilitate. De aceea, am rămas nemişcat şi tăcut, în speranţa că o să-mi uite prezenţa şi-o să-şi continue drumul. Din păcate, nu s-a întâmplat aşa. Evident, animalul îmi simţise mirosul, care, într-o atmosferă atât de limitată, trebuie să fi fost perceptibil de la mare distanţă.           Înţelegând deci că trebuia să mă apăr de un atac neprevăzut şi invizibil, am apucat pe dibuite cele mai mari bucăţi de rocă presărate pe jos şi, cu o piatră în fiecare mână, am aşteptat resemnat inevitabilul asalt al inamicului. În vremea asta, hidosul zgomot de paşi se apropiase. Comportamentul acelei fiare ciudate era, fără nici un dubiu, neliniştitor. Umbletul său semăna cu al unui patruped având labele de dinapoi în mod bizar necoordonate cu cele din faţă. Totuşi, la scurte intervale, mi se părea că doar două labe erau angajate în procesul de locomoţie. Mă întrebam ce soi de animal urma să înfrunt. Trebuie să fie, îmi ziceam, vreo biată jivină care îşi plăteşte cu prizonieratul pe viaţă curiozitatea neaşteptată ce o condusese în acel labirint înspăimântător. Probabil s-a hrănit cu peşti orbi, cu lilieci şi şoareci de peşteră, dar şi cu peşti obişnuiţi, din cei ce se pescuiesc în micile cursuri de apă ale lui Green River, care comunică întrucâtva cu apele din grotă.

În fiecare dimineaţă, în vecinătatea falezelor de la Kingsport, o ciudată pâclă urcă din mare. Albă şi pufoasă, se înalţă din adâncuri spre fraţii ei, norii, plină de visele păşunilor umede şi ale peşterilor Leviatanului. Iar când, mai târziu, ploi liniştite de vară cad pe acoperişurile ce-i adăpostesc pe poeţi, norii aceştia împrăştie fărâme de vise pentru ca oamenii să nu trăiască fără să aibă parte de misterele vechi sau de minunăţiile pe care în timpul nopţii planetele şi le povestesc între ele.           Când basmele se îndesesc şi devin prea numeroase în grotele tritonilor, iar cochiliile răsucite fac să răsune peste oraşele de alge marine uitate melodii deprinse de da Cei Vechi, atunci, nerăbdătoare, ceţurile se adună în aer, încărcate cu învăţături şi taine. Iar aceia care, de pe stânci, privesc oceanul, nu văd decât o neprihănire mistică, de parcă marginea falezei ar fi marginea lumii şi clopotele solemne ale balizelor ar răsuna într-un eter feeric.           La miazănoapte de Kingsport – târgul arhaic – stânci înalte se ridică în nişte curioase paliere, până.când ultima face ca nordul să pară suspendat în cer ca un nor cenuşiu, de gheaţă. Este singuratică, pisc izolat, ţâşnind în spaţiul nemărginit. În locul acela coasta se răsuceşte brusc, chiar acolo unde marele Miskatonic se aruncă în ocean după ce a străbătut câmpiile, dincolo de Arkham, purtând cu sine legendele şi ciudatele amintiri ale pădurilor şi colinelor Noii Anglii.           Marinarii din Kingsport îşi înalţă ochii spre faleza aşa cum alţii şi-i ridică spre steaua polară. Ei îşi fixează durata carturilor de noapte după felul cum ea ascunde ori lasă la vedere Ursa Mare, Casiopeea şi Dragonul. Pentru oamenii aceştia, faleza face parte din firmament şi, într-adevăr, ea nu dispare din privirile lor decât atunci când ceaţa acoperă stelele sau soarele. Ei se uită cu simpatie la unele faleze, bunăoară la cea botezată Taica Neptun, ori la înşiruirea de pinteni pe care o numesc Stăvilarul, dar de cea care se apropie cel mai mult de cer se tem. Întorşi din călătorie, marinarii portughezi îşi fac semnul crucii îndată ce o observă, iar yankeii bătrâni îşi spun că escaladarea, chiar posibilă să fie acolo, ar însemna ceva mai cumplit decât moartea, Există, totuşi, o casă veche în vârful înaltei faleze, iar seara poţi vedea lumină dincolo de ferestrele ei cu ochiuri mici. Clădirea se află acolo dintotdeauna. Cine locuieşte în ea conversează cu pâclele matinale ce se ridică din adâncuri, aşa spune lumea. El ar descoperi pe ocean lucruri stranii în clipele când marginea falezei se confundă cu marginea lumii întregi, când clopotele solemne ale balizelor încep să sune în eterul alb şi feeric. Se vorbeşte astfel fără un temei serios, căci stânca n-a fost nicicând explorată, iar oamenii din împrejurimi evită cu grijă să-şi îndrepte lunetele spre ea. Echipajele care vin la ancoră vara au scrutat-o prin binoclu, fără să distingă nimic altceva decât vechiul acoperiş cenuşiu, ascuţit, acoperit cu şindrilă şi având streaşină coborâtă până aproape de fundaţie, sau licărirea gălbuie filtrată prin ferestruici, la vremea serii. Vile-giaturiştii nu cred că „El” trăieşte în casa aceea de sute de ani, însă nici nu pot aduce dovezi menite să le susţină părerea eretică în ochii locuitorilor din Kingsport. Nici chiar Bătrânul cel straşnic care stă la taclale cu sticlele ceasuri întregi, cumpărându-şi cele necesare traiului cu monede de aur spaniol, străvechi, şi care ţine idoli de piatră în curtea casei sale antediluviene de pe Water Street, nu poate să spună decât că lucrurile stăteau la fel şi pe vremea când bunicul lui era doar un puştan, şi că tot aşa trebuie să fi fost cu veacuri în vrmă, când Belcher, Shirley şi Pownal erau guvernatorii Majestăţii Sale în provincia Massachusetts. Apoi, într-o vară, la Kingsport a apărut un filosof. Îl chema Thomas Olney şi preda lucruri plicticoase la o universitate din golful Narrangasett. Sosise împreună cu o soţie corpolentă şi cu nişte copii gălăgioşi. Ochii şi sufletul îi obosiseră de atâta aplecare asupra mereu aceloraşi înţelepciuni bine disciplinate. A contemplat ceţurile de pe diadema lui Taica Neptun, şi a încercat” să pătrundă în universul albelor mistere din lungul gradenelor uriaşe ale Stăvilarului. Dimineaţă de dimineaţă stătea lungit pe faleze, privind, peste marginea lumii, eterul criptic şi îndepărtat, ascultând clopotele spectrale şi ţipetele sălbatice ale pescăruşilor. Îndată ce pâcla se ridica, iar marea reintra în monotonia fumului produs de vapoarele cu aburi, el suspina şi descindea în târg, unde-i plăcea să se plimbe pe străduţele întortocheate şi vechi ce urcă şi coboară dealul, să studieze zidurile şubrede şi intrările cu coloane bizare ce adăpostiseră atâtea generaţii de marinari viguroşi. El vorbea până şi cu Bătrânul cel straşnic care nu-i iubea pe străini, dar pe acesta îl invita în casa lui incredibil de arhaică, unde tavanele joase şi lambriurile roase de cari erau martorii unor solilocvii neliniştitoare de-a lungul orelor nopţii.           Bineînţeles, Olney nu putea să nu remarce casa cenuşie şi tainică, pierdută pe stânca sinistră ce se confunda cu ceaţa şi cu cerul. Misterul din jurul clădirii stârnise mereu şuşoteli prin străduţele şerpuitoare din Kingsport. Straşnicul Bătrân relata cu voce astmatică povestea ştiută de la tatăl său, cel ce zărise într-o noapte un fulger imens ţâşnind din casa cu acoperişuri ascuţite şi înfigându-se în norii de pe cer. Bunicuţa Orne, a cărei căsuţă din Ship Street zace în întregime sub muşchi şi iederă, povestea că bunica ei auzise vorbindu-se despre nişte alcătuiri stranii, de ceaţă, care zburau şi intrau de-a dreptul prin poarta îngustă, unica de altfel, a locului aceluia inaccesibil – căci intrarea se găseşte pe buza falezei, spre ocean, şi nu-i vizibilă decât de pe vapoare.           La sfârşit, dornic să afle lucruri noi şi deloc marcat de teama locuitorilor din Kingsport sau de trândăvia obişnuită a vilegiaturiştilor, Olney luă o hotărâre cumplită. În ciuda educaţiei sale conservatoare, ori din cauza ei, căci existenţele rutiniere hrănesc ascunse pasiuni pentru necunoscut, el se jură să escaladeze faleza interzisă şi să viziteze vechea casă cenuşie care se profila pe cer. La drept vorbind, partea cea mai raţională a personalităţii sale îi sugera că locuitorii casei aveau posibilitatea să ajungă acolo dinspre interiorul ţinutului. Urmau, fără îndoială, o cale întinsă de-a lungul culmii celei mai apropiate de estuarul lui Miskatonic. Probabil îşi făceau târguielile la Arkham, ştiind bine că în Kingsport casa nu prea le era iubită, sau poate că pur şi simplu nu erau în stare să coboare faleza dinspre orăşel.

(în colaborare cu Kenneth Sterling)           Înainte de a mă odihni, fac aceste însemnări sumare, necesare raportului pe care urmează să-l prezint.           Descoperirea mea este atât de neobişnuită şi contrară tuturor experienţelor de până acum, încât merită o descriere amănunţită.           Am aterizatt pe aeroportul principal de pe Venus pe data de 18 martie, după timpul terestru, 9-VI după ca-îendarul planetei. Făceam parte din echipa lui Miller; mi-am primit echipamentul şi un ceas adaptat la rotaţia ceva mai rapidă a lui Venus şi mi-am executat obişnuitul antrenament cu masca. După două zile, am fost declarat aplt pentru misiune. Plecând de la sediul din Terra Novaal Companiei Cristalului în zorii zilei de 12-VI, am urmat ruta sudică, trasată pe hartă de An-derson. Era rea, fiindcă junglele acestea sunt mereu pe jumătate, impracticabile după ploaie. Probabil că umezeala dă plantelor căţărătoare consistenţa pielii: uneori trebuie să le tai cu maceta minute în şir, până să-ţi poţi deschide o trecere.           Spre amiază, vremea s-a îmbunătăţit. Vegetaţia a devenit mai suplă şi mai elastică, iar maceta lucra mai cu spor, însă nici chiar aşa nu puteam înainta foarte repede. Măştile de oxigen Carter sunt prea grele şi îl epuizează rapid pe un ins relativ bine clădit. O mască Dubois cu rezervor din burete în loc de tuburi ar fi produs un aer tot atât de bun, cântărind de două ori mai puţin. Detectorul de cristale părea să funcţioneze perfect, indicând cu regularitate o direcţie concordantă cu releveul lui Anderson. E curios să constaţi cum acţionează principiul afinităţii, fără trucul vechilor „nuiele de ghicit” ce se folosesc pe pământ. Trebuia să existe un important filon de cristal la mai puţin de o mie de kilometri, dar presupun că blestemaţii aceia de oameni-şopârlă îl ţin mereu sub pază. Îşi închipuie pesemne că suntem caraghioşi venind să căutăm acest mineral pe Venus, aşa cum şi noi îi găsim stupizi pentru că se bălăcesc în noroi când zăresc vreo bucată din el, păstrând-o-apoi în templul lor, pe un piedestal. Dacă şi-ar putea schimba, măcar, religia! Ei nu folosesc cristalul, decât cel mult ca obiect de rugăciune. Lăsând la o parte teologia, ar putea să ne dea voie să luăm ce dorim şi, chiar dacă ar învăţa să trateze cristalele în aşa fel încât să obţină energie, există aici mai mult decât suficiente pentru planeta lor şi a noastră luate împreună. Cât despre mine, m-am săturat să tot trec pe lângă filoane şi să caut cristale răzleţe prin albiile râurilor din junglă. Uneori, mi-aş dori ca o armată zdravănă de la noi să-i măture pe toţi cerşetorii ăştia plini de solzi. Vreo douăzeci de nave ar aduce trupe îndestulătoare ca să facă treaba. Nu poţi numi creaturile astea oameni, cu toate oraşele şi turnurile lor. Nu ştiu nimic altceva decât să construiască. Întrebuinţează săbii şi săgeţi otrăvite, dar nu cred că pretinsele lor oraşe prezintă mai multă importanţă decât furnicarele sau barajele ridicate de castori. Mă întreb dacă au măcar vreun limbaj adevărat, căci tot ce se povesteşte despre „comunicarea psihologică” prin tentaculele pe care le au pe piept îmi pare mai degrabă o glumă. Lumea se lasă înşelată de faptul că stau în picioare, însă aici nu-i decât o asemănare fizică întâmplătoare cu omul terestru. Mi-ar face o deosebită plăcere să umblu prin jungla planetei Venus fără să 'trebuiască să iau aminte la grupuleţele lor, şi nici să mă feresc de săgeţile lor otrăvite. Poate că erau co-recţi înainte de a fi început noi să le luăm cristalele, dar acum au ajuns o veritabilă plagă. Ne întâmpină cu săgeţi, ne taie conductele de apă. Sunt din ce în ce mai convins că au un simţ special, ca detectorul nostru de cristale. Nimeni nu i-a văzut vreodată legându-se de vreun om care n-avea cristale asupra sa. Pe la ora 1 după-amiază, o săgeată era cât pe ce să-mi dea jos casca şi pentru o clipă am crezut că unul din tuburile de oxigen îmi fusese străpuns. Diavolii aceia vicleni nu făcuseră nici cel mai mic zgomot şi, totuşi, trei dintre ei mă înconjuraseră. I-am lichidat pe toţi, trăgând roată cu pistolul aruncător de flăcări, căci reuşisem să-i localizez în ciuda culorii care-i făcea să se confunde cu jungla. Unul atingea doi metri şi patruzeci în înălţime şi avea un bot ca de tapir. Ceilalţi doi nu măsurau decât doi metri şi zece centimetri. Ceea ce-i face atât de temuţi este numărul, dar un singur regiment de lansatori de flăcări le-ar veni rapid de hac. E totuşi curios că ajunseseră să domine planeta. Intre creaturile vii, nu există niciuna mai presus de okmanii şi skorahii târî-tori, sau decât tukahii zburători de pe celălalt continent, dacă, bineînţeles, grotele platoului dioneean nu ascund cumva vreo populaţie necunoscută.           În jurul orei 2, detectorul a virat spre vest, indicând cristale izolate în dreapta mea. Asta era în conformitate cu teoria lui Anderson şi, prin urmare, mi-am schimbat ruta. Drumul era mai greu, nu doar fiindcă solul se înălţa, ci şi din pricină că viaţa animală devenea mai intensă, iar plantele carnivore mai numeroase. Despicam mai departe ugraţii, călcam în picioare skorahii, iar combinezonul de piele îmi era plin de urmele daro-hilor pe care tocmai îi strivisem. Soarele nu reuşea să usuce nămolul. La fiecare pas, picioarele mi se afundau zece-cincisprezece centimetri şi, când le trăgeam afară, se auzea un zgomot ca de sorbitură. Mi-ar place ca, pentru climatul acesta, cineva să inventeze un combinezon dintr-o altă substanţă decât pielea. Stofa ar putrezi, evident, dar o ţesătură metalică fină, care nu se destramă, ca tubul menit să ferească documentele de descompunere. Aşa ceva ar trebui să se poată face. Pe la 3 şi jumătate am mâncat. Dacă mâncare se poate numi faptul că-ţi vâri nişte tablete hrănitoare sub mască.           Nu mult după aceea, am observat o netă schimbare a peisajului. Florile vii. cu aspect veninos, deveneau sp?ctrale. Toate contururile începură să oscileze ritmic şi apărură puncte de lumină strălucitoare, dansând ia aceeaşi cadenţă. Apoi temperatura păru să fluctueze ca influenţată de un ciocănit ritmic. Întreg universul lăsa impresia că se zbate într-o pulsaţie adâncă şi regulată ce umplea spaţiul. Mi-am pierdut simţul echilibrului şi, cuprins de ameţeli, am început să mă clatin; am închis ochii, mi-am acoperit urechile cu palmele, însă situaţia nu s-a ameliorat. Totuşi, spiritul îmi era încă lucid şi, în câteva minute, am priceput ce se întâmplase. Dădusem peste una din acele bizare plante ale mirajelor, despre care circulau multe poveşti. Anderson mă prevenise, mi le descrisese foarte exact – tija stufoasă, frunzele ascuţite, florile marmorate, emanând gaze generatoare de vise şi capabile să pătrundă prin orice fel de mască. Amintindu-mi ce păţise Kailey cu trei luni în urmă, m-a cuprins panica şi am început să fug prin lumea dementă şi haotică pe care o ţeseau în jurul meu manifestările plantei. Apoi mi-am venit în fire şi am înţeles că nu-mi rămânea altceva de făcut decât să mă îndepărtez de sursa pulsaţiilor, deschizându-mi orbeşte o cale de trecere, fără să mai ţin cont de lucrurile în-vârtejite pe lângă mine, până când aş fi ajuns la adăpost, dincolo de raza de acţiune a plantei.

            „Sărurile esenţiale ale Animalelor se pot prepara şi păstra în aşa fel încât un Om ingenios să poată avea o întreagă Arcă a lui Noe în Cabinetul său şi să facă să răsară, după voie, frumoasa Formă a unui Animal, pornind de la cenuşile lui; şi printr-o asemenea metodă, aplicată Sărurilor esenţiale ale Pulberii omeneşti, un Filosof poate, fără nici un fel de Necromanţie criminală, să reînvie Forma unuia dintre Strămoşii săi defuncţi, pornind de la Pulberea Corpului său incinerat”           Borellus.           I.           Rezultat şi prolog.           Un personaj foarte ciudat, Charles Dexter Ward, a dispărut de curând dintr-un sanatoriu de lângă Providence, Rhode Island. Fusese internat cu de-a sila de către un tată zdrobit de mâhnire, care-i văzuse aberaţiile trecând de la simpla excentricitate la o nebunie cruntă, cu tendinţe ucigaşe însoţite de o bizară modificare a conţinutului spiritului. Medicii au mărturisit că sunt complet nedumeriţi de cazul său, căci prezenta atât ciudăţenii fizice, cât şi psihologice.           În primul rând, bolnavul părea mult mai vârstnic decât era. Este adevărat că tulburările mentale îşi îmbătrânesc foarte repede victimele, dar chipul acestui tânăr de douăzeci şi şase de ani luase o expresie subtilă, ce nu aparţine decât oamenilor foarte bătrâni. În al doilea rând, funcţiile lui organice dădeau dovadă de o dezordine stranie. Nu exista nici o simetrie între respiraţia şi bătăile inimii sale; vocea îi devenise o şoaptă aproape de neauzit; avea nevoie de un timp incredibil de lung să digere; reacţiile nervilor lui la stimulii obişnuiţi nu aveau nici o asemănare cu toate cele cunoscute de medicină, patologice sau normale. Pielea îi era uscată şi rece; structura sa celulară părea exagerat de grosolană şi dezlânată. O aluniţă mare din naştere, în formă de măslină, îi dispăruse de pe şoldul stâng, în timp ce pe piept îi apăruse un semn negru foarte ciudat pe care nu-l avea înainte. Toţi medicii se puseseră de acord asupra faptului că metabolismul lui fusese întârziat într-un mod cu totul extraordinar.           Şi pe plan psihologic Charles Dexter Ward era unic. Nebunia lui nu avea nimic comun cu nici un soi de demenţă descrisă în tratatele cele mai recente şi mai complete; părea să fie o forţă mentală ce ar fi făcut din el un geniu sau o căpetenie, dacă n-ar fi fost bizar deformată. Doctorul Willett, medicul familiei Ward, afirmă că facultăţile mentale ale bolnavului sporiseră de la începutul bolii – dacă ar fi măsurate după reacţiile la orice subiect în afară de cel al demenţei sale. Tânărul Ward fusese dintotdeauna un savant şi un arheolog; dar nici lucrările sale cele mai strălucite nu dădeau la iveală prodigioasa inteligenţă pe care o manifestase în cursul examinării sale de către, medicii alienişti. În fapt, mintea lui părea atât de puternică şi atât de lucidă, încât autorizaţia legală pentru internare a fost foarte greu de obţinut; pentru a se lua această hotărâre a fost nevoie de mărturiile mai multor persoane şi de constatarea unor lacune anormale în cunoştinţe'e pacientului, în afara inteligenţei propriu-zise. Până în momentul când a dispărut, s-a dovedit a fi un cititor împătimit, iar conversaţia lui era încântătoare, în măsura în care vocea slabă i-o permitea. Neputând prevedea că va fugi, observatorii experimentaţi au prezis că va fi, cu siguranţă, pus în libertate.           Doar doctorul Willett, care-l adusese pe lume pe Charles şi de-atunci nu încetase să-i supravegheze evoluţia fizică şi mentală, părea să se teamă de această perspectivă. Făcuse o descoperire îngrozitoare, pe care nu îndrăznea să o dea în vileag în faţa confraţilor săi. Într-adevăr, rolul jucat de el în această întâmplare pare destul de obscur. A fost ultimul care a vorbit cu bolnavul cu trei ore înainte să fugă şi mai mulţi martori îşi amintesc de amestecul de oroare şi de uşurare aşternut pe trăsăturile lui la sfârşitul acestei convorbiri. Evadarea însăşi rămâne unul din misterele neexplicate ale sanatoriului doctorului Waite: o fereastră deschisă la şaizeci de picioare înălţime faţă de sol nu lămureşte lucrurile. Willett nu are de oferit nici o explicaţie, deşi, lucru ciudat, pare să-şi simtă spiritul mult mai liber de când Ward a dispărut De fapt, dă impresia că i-ar plăcea să spună mai multe dacă ar fi sigur că lumea ar da crezare vorbelor sale. Îl găsise pe bolnav în camera lui, dar, puţin înainte să iasă de-acolo, infirmierii bătuseră zadarnic la uşă. Când reuşiră să intre, văzură numai fereastra deschisă, prin care se strecura o briză rece de aprilie, spulberând în încăpere un nor de praf cenuşiu-albăstrui ce-i înăbuşise aproape. Câinii lătraseră cu puţin timp înainte, pe când Willett se mai găsea încă în cameră; mai apoi animalele nu manifestaseră nici o agitaţie. Imediat, tatăl lui Ward a fost anunţat prin telefon, dar el se arătă mai mult întristat decât surprins. Când doctorul Waite personal a venit la el acasă, doctorul Willett era deja acolo şi cei doi afirmaseră că nu avuseseră niciodată cunoştinţă de vreun proiect de evadare. Numai câţiva prieteni apropiaţi ai lui Willett şi ai domnului Ward au putut aduce câteva indicii, dar ele par mult prea fantastice pentru a putea fi crezute. Un singur fapt e sigur: până-n ziua de azi nu s-a dat niciodată de urma nebunului evadat.      Încă din copilărie, Charles Dexter Ward a manifestat o adevărată pasiune pentru arheologie. Gustul acesta îi fusese inspirat, fără îndoială, de oraşul venerabil în care trăia şi de relicvele trecutului, aflate din belşug în vechea locuinţă a părinţilor săi, pe Prospect Street, pe culmea dealului. Pe măsură ce înainta în vârstă, se consacra din ce în ce mai mult lucrurilor de altădată: istoria, genealogia, studiul arhitecturii şi al mobilierului colonial sfârşiră prin a constitui singurele domenii care-l interesau. E important să amintim gusturile sale pentru a încerca să-i înţelegem nebunia căci, chiar dacă nu ele formează miezul demenţei lui, joacă totuşi un rol important la prima vedere. Lacunele lui Ward, scoase la iveală de medicii alienişti, se referă toate la subiecte din zilele noastre. Ele erau invariabil compensate de cunoştinţe extraordinare privitoare la trecut, cunoştinţe ascunse cu grijă de pacient, dar dezvăluite prin întrebări iscusite; s-ar fi putut crede că Ward fusese transferat într-o altă epocă prin mijlocirea unei ciudate autohipnoze. Lucru ciudat, părea că nu-l mai interesează vremurile de altădată pe care, poate, începuse să le cunoască prea bine.

„Există în jurul nostru demoni ai răului ca şi ai binelui, şi cred că trăim şi ne mişcam într-o lume necunoscută, într-un loc cu caverne, cu umbre, cu locuitori aflaţi la începutul evoluţiei lor. Poate că omul va regăsi într-o zi calea vechii ştiinţe, şi n-am nici o îndoială că o ştiinţă redutabilă mai supravieţuieşte.           ARTHUR MACHEN                 Cu câteva săptămâni în urmă, la capătul unei străzi din târgul Pascoag (Rhode Island), un trecător înalt, bine clădit şi plăcut la înfăţişare, a devenit, prin comportarea sa neobişnuită, sugiect de discuţie. Cobora, se pare, dealul pe drumul dinspre Chepachet. Ajungând pe strada principală a localităţii, căreia câteva clădiri rezervate afacerilor îi dădeau un aer important, omul cotise spre stânga. În locul acela, fără vreun motiv aparent, reacţionă într-un chip suprinzătoru. După ce privise fix timp de de câteva clipe cea mai înaltă dintre clădiri, se apucă să scoată urlete îngrozite, isterice, apoi ţâşni într-o cursă nebunească, terminată printr-o cădere la răspântia următoare. Ridicat de jos şi scuturat de mâini binevoitoare, el păru conştient, nevătămat şi, în mod evident, scăpat de atacul nervos. Bâlbâi nişte explicaţii stânjenite în legătură cu încercările prin care trecuse, apoi cu ochii plecaţi, o luă înapoi pe drumul spre Chepachet, fără să se mai întoarcă. Părea straniu ca un astfel de incident să i se întâmple unui bărbat atât de voinic, de robust, cu aerul atât de normal şi plin de înzestrări. Misterul nu fu elucidat nici de observaţiile unui martor care recunoscuse în el pe chiriaşul unui fermier de pe lângă Chepachet.           Omul, pe nume Thomas F. Malone, era un detectiv din New York aflat în concediu după o boală grea; o contactase în urma unei misiuni ieşite din comun, în jurul unei afaceri murdare ce se terminase tragic. Mai multe clădiri de cărămidă, foarte vechi, se prăbuşiră în timpul unei descinderi a poliţiei la care participase şi el. De altfel, referitor ]a moartea celor arestaţi şi a colegilor săi, ceva m-a frapat în mod deosebit. El unui era cuprins de o groază imensă faţă de orice clădire care le putea sugera, fie şi vag, pe cele prăbuşite, încât până la urmă, pentru o perioadă nedefinită, psihiatrii i-au interzis să le mai privească.           Un medic din poliţie, cu rude la Chepachet, apreciase drept ideal ca loc de convalescenţă acest cătun alcătuit din case coloniale, de lemn. Detectivul se instalase acolo, după ce promisese că n-avea să se aventureze nicicând pe străzile mărginite de clădiri din cărămidă fără să primească îngăduinţa specialistului din Woon-socket, căruia îi fusese încredinţat. Plimbarea aceea până fa Pascoag pentru nişte cumpărături făcute din magazine fusese o greşeală, iar bolnavul îşi plătise scump neascultarea: prin teamă, contuzii şi umilinţe. Asta era ce ştiau bârfitorii din Chepachet şi din Pascoag, dar de cazul său se interesau psihiatrii cei mai de vază.           La început, Malone mărturisise specialiştilor tot adevărul, însă se oprise, constatând că se lovea de oi neîncredere profundă. După aceea îşi ţinuse gura. N-a protestat când admiseseră cu toţii că prăbuşirea câtorva imobile vechi în cartierul Red Hook din Brooklyn, unde pierduseră mai mulţi ofiţeri de poliţie curajoşi, îi distrusese lui echilibrul nervos. Se spunea că ostenise mult la curăţarea acelor cuiburi de dezordine şi violenţă. Unele elemente ale anchetei erau prin ele însele îndea-juns de impresionante şi, fără îndoială, neaşteptata tragedie reprezenta picătura ce făcuse să se reverse pa-harul. Aceasta era o versiune edulcorată, acceptată de toată lumea. Nefiind îngust la minte, Malone şi-a dat seama că era mai bine s-o accepte şi el. Să povesteşti unor inşi lipsiţi de imaginaţie despre o oroare ce întrecea închipuirea omenească, aşa cum era grozăvia caselor, cartierelor şi conacelor mâncate de lepră şi de cancer, de un rău venit din lumi străvechi, ar fi fost o provocare ce putea atrage după sine zăvorârea într-o celulă capitonată. Ca om cu judecată, în ciuda misticismului său, Malone preferase unei asemenea perspective o perioadă de şedere în ţară.           Avea intuiţia celţilor pentru lucrurile stranii şi ascunse, dar şi privirea rapidă a logicianului pentru ceea ce, în înfăţişarea sa exterioară, nu-i părea convingător. Acest amestec îl antrenase destul de departe în decursul celor patruzeci şi doi de ani de viaţă, conducându-i în locuri neobişnuite pentru cineva născut într-un conac georgian din vecinătatea Parcului Phoenix, şi care-şi desăvârşise studiile universitare la Dublin. Acum, când îşi revedea amintirile înfiorătoare, Malone se felicita că păstrase doar pentru sine secretul unui lucru capabil să transforme un luptător neînfricat într-un nevrozat co-pleşit de nelinişte. Nu era pentru prima dată că senzaţiile sale bizare rămâneau fără explicaţie; iar însuşi faptul de a fi căzut în abisele poliglote ale lumii din subteranele New York-ului nu reprezenta, oare, o ciudăţenie a-flată dincolo de orice explicaţie raţională?           Cum să vorbeşti unor inşi prozaici despre vrăjitoria practicată în vechime şi despre minunile ce se înfăţişează numai ochilor sensibili? Cum să evoci acel cazan otrăvit cu toate drogurile unor epoci înfricoşătoare care-şi ames-tecă laolaltă veninul, perpelindu-şi spaimele obscene?           Văzuse infernala flacără verde a misterului nedezvăluit într-o zgomotoasă şi evazivă confuzie de pofte exterioare şi de blasfemii lăuntrice, şi zâmbise când toţi cunoscuţii lui din New York îşi bătuseră joc de ceea ce povestea el. Oamenii aceia cinici glumiseră, făcând haz de fantastica lui goană după mistere indescifrabile, şi-l asiguraseră că, în timpurile noastre, oraşul n-avea parte decât de mediocritate şi vulgaritate. Unul dintre ei pariase pe o sumă considerabilă că din relatarea aceea nu va ieşi nici măcar un articol pentru revista din Dublin. Să scrii o istorie cu adevărat interesantă despre lumea interlopă a New York-ului? Cugetând la asta, simţea acum că ironia sorţii îndreptăţise asemenea cuvinte nefaste, chiar dacă în ascuns le respingea semnificaţia. Oroarea întrezărită de el nu putea da naştere unei povestiri, deoarece, asemeni cărţii citate de criticul german al lui Poe, „es lăsst sich nicht lesen”, n-avea să se lase citită nici ea.