Howard Philips Lovecraft

Scriu aceste rânduri într-o stare cu totul aparte, ştiind bine că, în noaptea asta chiar, nu voi mai fi printre cei vii.           M-am trezit fără o para, la capătul supliciului meu de drogat ce nu-şi mai suportă viaţa fără doza obişnuită, şi n-o să-mi pot îndura multă vreme chinul.           Mă voi arunca de la etaj, în strada asta mizerabilă. Şi totuşi, să nu se creadă că morfina, al cărei sclav am ajuns, ar fi făcut din mirie o făptură slabă ori degenerata.           Când veţi citi cele câteva pagini mâzgălite în grabă, n-o să vă pară surprinzător – deşi nu le-aţi putea înţelege pe deplin niciodată – că mă aflu în faţa acestei unice alternative: uitarea sau moartea.           S-a întâmplat într-una din zonele cele mai pustii ale întinsului Ocean Pacific. Eram împuternicitul armatorului pe un pachebot nimerit sub asalturile unui distrugător german. Marele Război abia începuse şi forţele navale nu atinseseră încă ultimul stadiu de degradare. Prin urmare, vasul nostru constituia o pradă de lux, iar echipajul a fost tratat cu tot respectul cuvenit. Temnicerii ne-au acordat atâta libertate încât, la nici cinci zile după ce fuseserăm capturaţi, am găsit prilejul de a fugi singur într-o bărcuţă, cu o rezervă de apă şi provizii suficiente pentru a supravieţui timp îndelungat. Ajuns destul de departe de nava inamică încât să mă pot simţi absolut liber, mi-am dat seama că n-aveam nici cea mai mică idee despre locul unde mă găseam. N-am fost niciodată un marinar bun. Cu toate acestea, am putut deduce din poziţia soarelui, iar mai târziu din cea a stelelor, că eram pe undeva, pe la sud de Ecuator. Dar regiunea îmi era complet străină şi nu mi se arăta înainte nici o coastă, nici o insulă care să-mi dea cel mai mic indiciu. Vremea era frumoasă şi, zile întregi, am rătăcit fără ţintă pe sub un soare de plumb, aşteptând să văd vreo navă la orizont, ori să întâlnesc marginile vreunui pământ locuibil. Degeaba: nici un ţărm ospitalier, nici un vapor nu se arăta. În singurătate, am început să mă simt disperat sub infinitul acelei imensităţi de azur.           Schimbarea s-a petrecut pe când dormeam. Cum anume? Nu pot să ştiu. Chiar tulbure, agitat de tot felul de vise, somnul îmi fusese foarte greu.           Când m-am deşteptat, în sfârşit, am constatat că trupul meu, ca printr-un straniu fenomen de absorbţie, fusese pe jumătate supt de un fel de nămol cum e cerneala, care se întindea în jur ondulând monoton cât cu-prindeai cu ochii, şi unde eşuase, nu departe de mine, şi barca mea.           La vederea unei scene atât de fantastice, atât de surprinzătoare, aş fi putut rămâne din prima clipă zăpăcit de uimire. De fapt, m-a cuprins o imensă panică. Fiindcă în aer şi pe pământul acoperit de putreziciune era un nu-ştiu-ce sinistru, care mă îngheţa de groază. Cadavre de peşti, o grămada de obiecte indescriptibile, ivite ca nişte denivelări din suprafaţa acelei întinderi de mâzgă, dădeau locului un aspect absolut pestilenţial.           Niciodată n-aş putea descrie, aşa cum am trăit-o, hidoşenia fără nume ce stăpânea în tăcerea deplină a unei imensităţi pustii. N-aveai ce auzi, ce vedea, era doar o vastă întindere de mâl.           Teama trezită în mine de acel peisaj uniform şi mut mă apăsa într-atâta încât mi s-a făcut rău.           Soarele strălucea din înălţimile unui cerc fără nori care mi-a părut aproape negru, ca şi cum ar fi reflectat şi el smârcul de culoarea cernelii aflat sub mine. Pe când mă târam spre barcă, mi-am dat seama că situaţia mea nu avea decât o singură explicaţie: datorită vreunei erupţii vulcanice, o parte a vastelor funduri oceanice trebuie să se fi ridicat, aducând astfel la suprafaţă regiuni ce, de milioane de ani, rămăseseră ascunse sub insondabile mase de apă. Acest pământ nou era atât de imens încât, chiar încordându-mi auzul, nu percepeam zgomotul vreunui talaz. Mai mult, nici o pasăre de mare nu venea să se aşeze pe locurile acelea fără viaţă.           Timp de mai multe ore, am rămas pe gânduri în barca mea, care, aplecată într-o rână, mă apăra întrucâtva de soare. Pe măsură ce avansa ziua, scădea umezeala din sol. Acesta părea să se zvânte şi să se întărească; mi-am zis că, nu peste mult, aveam să mă pot aventura de-a lungul lui. În noaptea următoare am dormit cât de cât.           A doua zi, mi-am pregătit o legătură cu hrană şi apă, intenţionând să străbat pământurile acelea în căutarea mării dispărute, şi cu speranţa unei eliberări.           În cea de-a treia dimineaţă, am constatat că solul era destul de uscat încât să pot umbla pe el fără dificultate. Mirosul cadavrelor de peşti devenise înfiorător. Eram însă atât de preocupat de propria mea salvare că nu mă deranjă peste măsură. Adunându-mi tot curajul, am pornit spre o destinaţie necunoscută.           Pe tot parcursul zilei, am mers mereu spre vest, în direcţia unei înălţimi ce se profila pe orizontul acelui deşert. Noaptea mi-am petrecut-o dormind chiar pe jos, iar în zori mi-am continuat drumul spre ţinta aleasă, cu toate că ea nu mi s-a părut cu mult mai aporape decât în prima zi.           În cea de-a patra seară am ajuns la poalele colinei, care era cu mult mai înaltă decât o crezusem din depărtare. Prea obosit pentru o ascensiune, m-am hotărât să mă culc pe panta ei.           Nu ştiu de ce-am avut nişte vise atât de delirante în noaptea aceea. Dar, mai înainte chiar ca luna lividă şi gheboasă să se fi înălţat deasupra câmpiei dinspre răsărit, m-am deşteptat plin de o sudoare îngheţată şi decis să nu mai închid ochii. Viziunile de felul celei pe care tocmai o avusesem erau prea oribile pentru a le putea suporta încă o dată. Sub sclipirile roşiatice ale lunii, am înţeles cât de imprudent fusese din partea mea să întreprind călătoria în plină zi. M-ar fi costat mai puţină energie dacă făceam expediţia când soarele, orbitor şi fierbinte, lipsea de pe orizont. Totuşi, mă simţeam acum în putere să urc acolo unde, în amurg, mi se păruse cu neputinţă să ajung. Mi-am adunat bagajul şi am apucat-o spre creastă.           Am mai spus că monotonia câmpiei era pentru mine sursa unei orori difuze. Dar cred că oroarea a devenit şi mai puternică atunci când, ajuns pe culme, am întrezărit în josul celuilalt versant nişte chei atât de adânci că luna – care nu ajunsese încă la apogeu – nu putea lumina toate cutele lor sumbre. M-am simţit în vârful lumii. Aplecat peste haosul de nepătruns al unei nopţi eterne, mi-am amintit de Paradisul pierdut. O sluţenie diavolească urca din strania împărăţie a tenebrelor.

Mă numesc Basil Elton şi sunt paznicul farului din North Point, de care tata şi bunicul au avut grijă înaintea mea. E un far cenuşiu, construit destul de departe de ţărm, pe stâncile alunecoase, dezvelite doar de reflux. Vreme de un veac, navele cele mai arătoase de pe şapte mări au trecut falnic prin faţa lui. Când trăia bunicul, erau foarte multe, însă în anii tatălui meu se împuţinaseră în mare măsură. Acum vin atât de rar, că uneori mă simt înfiorător de singur, de parcă aş fi ultimul om de pe pământ.           Navele acelea vechi, cu pânze albe, soseau de pe coaste îndepărtate unde străluceşte un soare fierbinte şi miresme ameţitoare plutesc deasupra grădinilor şi templelor viu colorate. Bătrânii căpitani veneau adesea să-l vadă pe bunicul meu, să-i vorbească de lucrurile pe care el le-a povestit tatălui meu, iar tata mi le-a povestit mie în lungile seri de toamnă, când vântul dinspre est urla nebuneşte. Iar despre lucrurile pomenite şi despre multe altele eu am citit în cărţile primite când eram tânăr şi foarte curios. Există însă ceva şi mai măreţ decât ştiinţa bătrânilor şi decât cea din cărţi. Asta-i ştiinţa secretă a oceanului. Albastru, verde, cenuşiu, alb sau negru, calm, agitat sau cu mici valuri înspumate, oceanul nu-i niciodată tăcut. Îl observ dintotdeauna, îl ascult şi-l cunosc bine. La început îmi spunea numai poveşti simple despre plajele liniştite şi porturile din vecinătate, dar cu trecerea anilor a devenit mai prietenos, vorbindu-mi şi despre altceva. Despre subiecte mai stranii şi mai îndepărtate în spaţiu şi timp. Câteodată, în amurg, aburii suri de deasupra orizontului s-au retras într-o parte şi-n alta ca să-mi îngăduie să descopăr ce se afla dincolo de lumea reală. Iar alteori noaptea, apele adânci ale mării au devenit limpezi şi fosforescente, ca să pot întrezări ce ascundeau în străfundurile lor. Şi lucrurile pe care le-am văzut adesea m-au făcut să înţeleg ce a fost, ce va fi şi ce este fiindcă oceanul e mai vechi decât munţii, şi plin de amintirile şi de visele timpului.           Corabia aibă avea obiceiul să vină dinspre sud, când luna era plină şi înălţată mult pe cer. Venea dinspre sud, alunecând încet şi tăcut pe suprafaţa mării. Şi fie ca marea era agitată sau calmă, fie că vântul era favorabil, sau nu, plutea mereu cât se poate de normal, cu toate pânzele desfăşurate, cu lungile ei şiruri de vâsle lovind apa în acelaşi ritm. Într-o noapte, am zărit pe punte un om cu o barcă, echipat cu o tunică lungă şi care părea că-mi face semne s-a mă îmbarc pentru o călătorie spre ţărmuri depărtate şi necunoscute.           L-am revăzut adesea după aceea, pe lună plină, şi de fiecare dată îmi făcea semne. În noaptea când am răspuns chemării lui, luna strălucea din cale-afară de viu. Am traversat valurile până la corabie pe un pod alcătuit din raze de lună. Omul care îmi făcuse semne mi-a urat bun venit într-o limbă melodioasă ce-mi părea perfect cunoscută. Orele următoare fură pline de cântecele vâslaşilor. Navigam spre sudul misterios, călăuziţi de sclipirea aurie a lunii pâine. Iar la ivirea zorilor roşietici ai zilei, am zărit ţărmul verde al unor ţinuturi îndepărtate, limpezi şi frumoase, pe care nu le ştiam. Terase impunătoare, presărate cu arbori, lăsau să se vadă ici-colo acoperişuri albe, strălucitoare, şi coloanele unor temple ciudate, ridicate din mare. Pe când ne apropiam de ţărmul înverzit, omul cu barbă mi-a vorbit despre ţinutul acela, ţara Zar, unde se găseau adunate laolaltă toate visele şi toate gândurile minunate trăite cândva de oameni şi apoi uitate. Cercetând iarăşi terasele, mi-am dat seama că apusese adevărul, căci multe din spectacolele ce mi se ofereau privirii le mai văzusem printre ceţuri, dincolo de orizont, şi în adâncurile fosforescente ale oceanului. Erau, de asemenea, forme şi fantezii mai încântătoare decât tot ce privisem până atunci: viziuni ale tinerilor poeţi morţi înainte ca lumea să poată afla ce văzuseră şi ce visaseră. Noi n-am ancorat însă lângă pajiştile vălurite din Zar, deoarece se zice că acela care pune piciorul acolo nu se mai întoarce nicicând în lacurile sale natale.           În vreme ce corabia albă se îndepărta fără zgomot de terasele şi templele din Zar, am, observat departe, la orizont, turlele unui oraş. Omul cu barbă mi-a spus:           — E Thalarion, oraşul celor o mie de minuni, acolo se află toate misterele pe care omul a încercat zadarnic să le pătrundă.           Când am ajuns aproape, am văzut că aşezarea era mai mare decât toate oraşele visate de mine înainte. Turlele templelor sale străpungeau cerul, nu le puteai zări vârful. Până dincolo de orizont se întindeau ziduri severe, cenuşii, pe deasupra cărora reuşeai să distingi doar câteva acoperişuri, straniii şi neliniştitoarei, însă decorate cu frize bogate şi cu minunate sculpturi. Mă ardea dorinţa de a intra în oraşul acela fascinant, dar şi respingător, şi l-am rugat pe bărbos să mă debarce pe jetelă, lângă enorma poartă sculptată Akariel. El a refuzat, vorbindu-mi cu blândeţe:           — Mulţi sunt cei intraţi în Thalarion, oraşul cu o mie de minuni, însă niciunul dintre ei n-a mai revenit vreodată. Căci acolo nu trăiesc decât demoni smintiţi care au fost cândva oameni, iar străzile sunt albe de osemintele celor ce şi-au ridicat privirile spre zeiţa Lathi, stăpâna oraşului:           Corabia albă trecu, aşadar, pe dinaintea zidurilor din Thalarion şi, timp de mai multe zile, se ţinu pe urmele unei păsări care zbura spre sud, având penajul sclipitor, de culoarea cerului. Apoi am ajuns pe o coastă ademenitoare, cu tufe înflorite în toate nuanţele, şi unde, cât vedeai cu ochii, nu întâlneai decât crânguri vesele şi copaci scăldaţi din plin de lumina soarelui ajuns la zenit. Din nişte boschete ascunse, ajungeau până la noi frânturi de cântec şi de melodii armonioase, întrerupte prin râsete atât de plăcute încât, nerăbdător, i-am îndemnat pe vâslaşi să mine mai repede. Omul cu barbă n-a scos un cuvânt, însă mă observa pe când ne apropiam de malul copleşit de crini. Deodată, vântul care adia peste pajiştile înflorite şi peste copacii stufoşi aduse un miros ce m-a făcut să mă înfior. Suflarea lui se întări şi aerul se umplu de mirosul fetid şi carnal al oraşelor lovite de ciumă şi al cimitirelor abia săpate. În vreme ce ne îndepărtam rapid de coasta blestemată, bărbosul mi-a vorbit în. sfârşit:           — Asta e Xura, ţara plăcerilor de neatins.           Încă o dată, corabia albă urmă pasărea cerului pe mări calde, mângâiate de brize uşoare şi înmiresmate. Zi după zi, noapte după noapte am tot plutit, iar pe lună plină ascultam cântecele vâslaşilor, unduioase ca noaptea îndepărtată în care îmi părăsisem ţinutul natal.           Pe un încântător clar de lună, am aruncat ancora în portul Sona-Nyl, mărginit de promontoriile de cristal, gemene, care se înalţă din mare şi, întâlnindu-se, formează un arc splendid. Era Ţara Închipuirii. Am ajuns la ţărmul înverzit pe un pod de aur alcătuit din raze de lună. În ţinutul Sona-Nyl nu există nici timp, nici spaţiu, nici suferinţă, nici moarte, iar eu am rămas acolo vreme de mai multe eternităţi. Crângurile şi pajiştile sunt verzi, florile vii şi parfumate, râurile albastre şi cântătoare, fântânile limpezi şi răcoroase. Minunate şi măreţe sunt templele, palatele şi oraşele din Sona-Nyl. Pământul acesta n-are margini, căci după fiecare spectacol al frumuseţii îmi oferea altul încă şi mai frumos. La ţară şi în splendoarea oraşelor, mulţumiţi, oamenii trăiesc după placul inimii lor. Toţi locuitorii sunt înzestraţi cu o graţie nepieritoare şi au parte de o fericire neumbrită de nimic.           Pe parcursul eternităţilor petrecute de mine acolo m-am plimbat cu sufletul răpit prin grădinile ce lăsau să se vadă printre pâlcuri de arbuşti pagode cu acoperişul avântat în sus la ambele capete şi unde pe marginea aleilor albe cresc tufe gingaşe cu flori. M-am căţărat pe dealuri din al căror vârf puteam contempla împrejurimile de un farmec subtil: târguri dominate de clopotniţe se cuibăreau în scobiturile văilor pline de verdeaţă, iar cupolele aurii ale unor oraşe imense scânteiau pe orizontul nesfârşit. Am admirat pe clar de lună marea sclipitoare, promontoriile de cristal şi portul liniştit unde stătea la ancoră corabia albă. Şi tot într-o noapte cu lună plină, în anul imemorial Tharp, am remarcat silueta păsării cerului. Îmi făcea semne şi m-a cuprins iarăşi dorul de ducă. I-am vorbit atunci omului cu barbă, mărturisindu-i dorinţa mea de a vizita îndepărtata Cathurie, pe care n-a văzut-o nimeni, dar se credea că ar fi situată dincolo de coloanele de bazalt din apus. Ţara aceea e a Speranţei şi în ea luminează în toată strălucirea lor reprezentările ideale ale lucrurilor cunoscute de noi – cel puţin aşa îşi închipuie lumea. Însă bărbatul mi-a zis:           — Ia aminte la mările primejdioase unde se spune că se află Cathuria. În Sona-Nyl nu există nici durere, nici moarte, dar cine poate şti ce-i dincolo de coloanele bazaltice de la apus?           În luna următoare m-am îmbarcat pe corabia albă şi am părăsit portul acela paşnic, însoţit de bătrân.           Pasărea cerului, zburând înaintea noastră, ne-a condus până la coloanele de bazalt din apus, însă de data asta vâslaşii nu şi-au mai cântat cântecele duioase sub lună. Mă gândeam adesea la ţara necunoscută a Cathuriei, la boschetele ei, la palatele ei minunate, întrebându-mă ce plăceri noi mă aşteptau.           Cathuria, îmi repetam, este lăcaşul zeilor şi ţinutul unor oraşe de aur, fără număr. Pădurile sunt de santal şi de aloe, ca boschetele înmiresmate de camorin, iar prin arbori ciripesc vesel păsări colorate.           Pe înălţimile verzi şi înflorite se înalţă temple din marmură roz, bogat sculptate, iar în curţile lor se află fântâni de argint prin care ţâşnesc, cu un susur încântător, apele parfumate ce coboară de la ivzoarele râului Narg. Iar oraşele Cathuriei sunt încinse cu ziduri de aur, străzile lor tot cu aur sunt pavate. În grădinile acestor oraşe cresc orhidee stranii, şi mai găseşti acolo lacuri plăcut mirositoare cu fundul de coral şi ambră. Noaptea străzile şi grădinile sunt luminate de felinare meşteşugit fasonate din carapace de broască ţestoasă, în trei culori, şi auzi sunetele melodioase ale unui s'olist şi ale unui cântăreţ din lăută.           Şi toate casele din Cathuria sunt palate, fiecare construit la marginea unui canal plin de miresme pe unde curg apele sacre ale râului Narg. Clădirile sunt din marmură şi porfir, iar acoperişurile sunt din aur sclipitor ce răsfrânge razele soarelui, sporind splendoarea oraşelor, pe când zeii paşnici le privesc de pe piscurile unor munţi îndepărtaţi. Mai strălucit decât toate celelalte este palatul marelui monarh Dorieb, despre care unii afirmă că-i un semizeu, iar alţii că-i zeu de-a binelea.           Zidurile înalte ale palatului său au deasupra o mulţime de turnuleţe din marmură. În săli spaţioase se adună popor nenumărat, şi tot acolo stau agăţate trofee vechi de secole. Iar acoperişul este din aur pur, aşezat pe stâlpi înalţi cu rubine şi lapislazuli. Pardoseala e din sticlă şi de sub ea curg apele iluminate ale râului Narg, prin care înoată peşti multicolori, necunoscuţi dincolo de încântătoarea Cathurie.           Aşa îmi închipuiam eu Cathuria, însă omul cu barbă mă sfătuia mereu să fac calea-ntoarsă şi să revenim pe ţărmurile fericite din Sona-Nyl, fiindcă Sona-Nyl le este cunoscută oamenilor, pe când Cathuria n-o văzuse nimeni, niciodată.           Iar în a treizeci şi una zi a călătoriei noastre pe urmele păsării, am zărit coloanele de bazalt din apus. Ceaţa le învăluia, pentru ca nimeni să nu poată străbate cu privirea dincolo de ele sau să le distingă vârful, despre care se spune că străpunge cerul.           Iar omul cu barbă m-a implorat din nou să fac cale-ntoarsă. Dar nu I-am ascultat, fiindcă de dincolo de pâcla ce înconjura coloanele am avut impresia că aud melodii cântate din gură şi din lăută, slăvindu-mă pe mine, cel ce călătorisem atât de departe pe lună plină şi trăisem în Ţara Închipuirii.           Iar pe sunetele acestui cântec corabia albă s-a afundat în ceaţă, între coloanele de bazalt din apus. Şi pe când muzica înceta iar ceaţa se ridica, nu Cathuria ni s-a ivit dinaintea ochilor, ci o mare agitată şi de neîmblânzit, care ne-a antrenat ambarcaţiunea fragilă spre un loc necunoscut. Curând urechile noastre au perceput vuietul îndepărtat al unor căderi de apă; iar la orizont am observat izbucnirea colosală a unei cascade monstruoase, unde toate oceanele lumii se adunau laolaltă ca să se prăbuşească în neantul abisului.           Atunci omul cu barbă mi-a zis, cu lacrimi curgându-i pe obraji:           — Am plecat din ţara minunată şi n-o s-o mai revedem nicicând. Zeii sunt mai mari decât oamenii, zeii au câştigat.           Mi-am închis ochii înainte de şocul care, ştiam, urma să se producă, ferindu-mi astfel privirile de pasărea cerului, rămasă să-şi agite aripile albastre cu un aer batjocoritor.           După ciocnire a venit întunericul, şi am auzit urlete de oameni şi de făpturi neomeneşti. Vânturile din est băteau cu violenţa furtunii şi îmi îngheţaseră până şi oasele, cum stăteam ghemuit pe piatra umedă ce-mi apăruse sub picioare. Apoi, auzind alte bubuituri, mi-am deschis ochii şi m-am trezit pe postamentul farului de-unde plecasem cu o eternitate în urmă. În bezna de sub mine se puteau distinge contururile neclare ale unui vas mare care se zdrobea de stâncile nemiloase, iar când am privit în sus, am văzut că – pentru prima dată din clipa în care bunicul îşi asumase grija funcţionării lui lumina farului se stinsese.           Iar mai târziu în noapte, când am intrat în turn, am descoperit pe perete un calendar rămas exact aşa cum îl lăsasem eu în ziua plecării mele în călătorie. În zori, am coborât din turn şi am căutat urmele naufragiului pe stânci, dar tot ce am putut găsi au fost o ciudată pasăre moartă, la fel de albastră cum e cerul, şi o vâslă sfărâmată, de un alb mai viu decât al spumei de pe valuri ori al zăpezii de pe înălţimi.           Şi din ziua aceea oceanul nu-mi mai povesteşte secretele lui, iar luna a strălucit de multe ori de atunci încoace, plină, înălţată mult pe firmament, însă corabia albă venită din sud n-a mai apărut niciodată.                                                                           SFÂRŞIT

Efficiunt Daemones, ut quae non sunt, sic tamen quasi sunt, conspicienda hominibus exhibeant.           Lactanţiu1           Mă aflam departe de casă, prins în mrejele mării de la răsărit. În amurg o auzeam izbindu-se de stânci, dându-mi de ştire că se afla chiar peste dealul unde sălciile bătute de vânt se veştejeau pe fundalul unui cer înseninat, pe care se aprindeau primele stele ale serii. Şi pentru că moşii mei mă chemaseră în vechiul oraş de dincolo, mergeam înainte prin neaua subţire, care abia se aşternuse, de-a lungul drumului solitar ce urca în pantă până în locul unde Aldebaran2 licărea printre arbori, spre străvechea cetate pe care n-o mai zărisem niciodată, dar la care adesea visasem.           Era vremea Yuletidei, pe care lumea o numeşte Crăciun, deşi n-a uitat că este mai veche decât Betlehemul sau Babilonul, decât Memphisul şi întreaga omenire. Era vremea Yuletidei, iar eu ajunsesem în sfârşit la străvechea cetate maritimă unde străbunii mei găzduiseră şi păstraseră tradiţia sărbătorii în timpurile de demult, când ea era interzisă; însă, totodată, le porunciseră urmaşilor să o ţină o dată la fiecare secol, aşa încât amintirea secretelor primordiale să nu se piardă în uitare. Neamul meu era vechi, mai vechi chiar decât epoca la care acest ţinut a fost populat cu trei sute de ani mai înainte. Şi erau oameni stranii, căci veniseră prin părţile acestea ca un popor întunecat şi plin de taine, din meridionalele grădini soporifice de orhidee, vorbind într-un alt grai decât cel pe care aveau să-l deprindă mai târziu de la pescarii cu ochi albaştri. Iar acum se răspândiseră şi împărtăşeau doar ritualurile de mistere cărora nici o fiinţă nu le putea pătrunde înţelesul. Eram singurul care se întorcea în acea seară spre vechiul târg de pescari, aşa cum cerea legenda, căci numai cei săraci şi singuri îşi mai aduc aminte.           Apoi, dincolo de creasta dealului, am văzut Kingsportul aşternându-se îngheţat în lumina asfinţitului, înzăpezitul Kingsport cu bătrânele lui giruete, cu clopotniţele, cu acoperişurile în două ape şi coşurile lor fumegânde, cu cheiurile şi podeţele lui, sălciile şi cimitirele sale, cu nesfârşitele labirinturi de uliţe povârnite, înguste şi întortocheate, cu ameţitoarea colină centrală, încununată de biserică, de care timpul nu îndrăznise să se atingă, nelimitatele hăţişuri de case în stil colonial, îngrămădite ori împrăştiate peste tot, precum cuburile zvârlite în toate părţile de un copil dezordonat. Timpul plana pe aripile-i sure deasupra frontoanelor şi mansardelor albite de neaua iernii. Ferestrele în evantai şi cele cu ochiuri de geam se luminau una câte una în frigul înserării, alăturându-se lui Orion şi stelelor arhaice. Valurile mării se spărgeau de cheiurile putrede, imemoriala mare, plină de secrete, care-i adusese pe străbuni în timpurile de demult.           La marginea drumului se înălţa o culme încă şi mai înaltă, sumbră şi bătută de vânturi, unde am zărit un loc de îngropăciune ale cărui pietre negre de mormânt se iveau hâde din zăpadă, ca unghiile în putrefacţie ale unui gigantic cadavru. Calea nebătută era pustie. Uneori credeam că aud în depărtare un scrâşnet înfricoşător, precum braţul unei spânzurători în bătaia vântului. Patru rude îmi fuseseră spânzurate pentru vrăjitorie în 1692, dar nu ştiam exact unde. Pe măsură ce cărarea cobora şerpuind pe panta dinspre mare, am căutat să prind cu urechea hărmălaia veselă a unui sat în faptul serii, dar n-am auzit-o. Apoi m-am gândit la anotimp şi mi-am zis că acest străvechi neam de puritani trebuie să fi avut obiceiuri de Crăciun aparte şi pline de şoaptele rugilor înălţate în faţa vetrelor. După aceea n-am mai căutat să aud larma veseliei şi nici să dau cu ochii de târgoveţi la marginea drumului, ci am ţinut pasul, trecând pe lângă tăcutele gospodării luminate slab, cu ziduri fantomatice de piatră, îndreptându-mă spre locurile în care firmele vechilor prăvălii şi ale tavernelor marinăreşti scârţâiau în briza sărată, iar groteştile ciocane de la intrările încadrate de pilaştri luceau de-a lungul pustiilor ulicioare nepietruite, în lumina minusculelor ferestruici cu draperiile trase.           Văzusem hărţi ale aşezării şi ştiam unde să găsesc locuinţa celor din neamul meu. Se spunea că sosirea mea trebuie să fi fost cunoscută şi urma să fiu întâmpinat bine, căci legenda satului are viaţă lungă. Aşadar, am iuţit pasul prin Back Street spre Circle Court şi, traversând zăpada proaspătă, am păşit pe singurul caldarâm din dale întregi de piatră al oraşului, spre locul în care Green Lane se termină în spatele primăriei. Vechile hărţi încă mai sunt valabile, iar eu n-am avut necazuri, deşi cei din Arkham pesemne că m-au minţit când mi-au zis că tramvaiele trec pe aici, de vreme ce n-am zărit nici un cablu deasupra capului. În orice caz, şinele le-ar fi fost ascunse sub zăpadă. Am preferat să merg pe jos, căci târgul albit de nea mi se părea foarte frumos de pe colină, iar acum eram nerăbdător să bat la uşa alor mei, a şaptea casă pe stânga în Green Lane, cu un vechi acoperiş ascuţit şi cu un al doilea cat ieşit în afară, clădită toată înainte de 1650.           Apropiindu-mă de casă, am văzut lumină înăuntru şi am observat, prin ochiurile de geam în formă de romburi, că trebuie să fi fost păstrată în starea ei de demult. Partea de sus era suspendată deasupra uliţei înguste şi năpădite de iarbă, aproape atingând caturile superioare ale casei de vizavi, aşa încât mai că mă găseam într-un soi de tunel. Pe scundul prag de piatră nu se vedea nici urmă de zăpadă. Nu exista trotuar, însă multe clădiri aveau intrări înălţate, la care se ajungea pe şiruri duble de trepte cu balustradă de fier. Era o privelişte bizară şi, pentru că nu mai fusesem nicicând în Noua Anglie, nu mai văzusem una asemenea ei. Deşi îmi plăcea, m-aş fi simţit mai încântat dacă aş fi zărit urme de paşi în zăpadă şi oameni pe străzi, măcar câteva ferestre fără draperii trase.

CUPRINS:           PREFAŢĂ 4           UN EXILAT ÎN TIMP 4           PARTEA ÎNTÂI 27           DEPOZIŢIA LUI RANDOLPH CARTER 27           PARTEA A DOUA 36           CHEIA DE ARGINT 36           PARTEA A TREIA 53           Dincolo de poarta cheii de argint 53           PARTEA A PATRA 109           ÎN CĂUTAREA CETĂŢII KADATH 109           CONCLUZIE 214                 PREFAŢĂ.           UN EXILAT ÎN TIMP.           Aproape toţi comentatorii operei scriitorului american Howard Phillips Lovecraft sunt unanimi în a recunoaşte caracterul insolit al acesteia. Un univers straniu este descris într-o manieră stranie, iar biografia şi personalitatea autorului sunt cel puţin la fel de stranii. Această senzaţie de bizar, ciudat, neobişnuit, insolit, inedit, nefiresc, curios şi, de aceea, neliniştitor, înspăimântător, răscolitor, bulversant, terifiant, năucitor se explică, deci, nu numai prin substanţa operei, pornind din interiorul ei, ci şi prin formula literară asumată şi adoptată, ca şi prin existenţa autorului transformată de aceeaşi comentatori – din ce în ce mai numeroşi pe măsura trecerii timpului – într-un mit.           O legendă Lovecraft, creată şi întreţinută cu grijă, tinde să absoarbă viaţa autorului mutând-o în spaţiul mitic al operei. H. P. Lovecraft nu mai este doar autorul operei sale, creatorul unui univers fantastic, ci devine unul dintre personajele acesteia, se integrează în acest univers. G. Călinescu vorbea undeva despre acest efect „paricid” al operei literare care îşi ucide „tatăl”, îl transformă într-o ficţiune, prin identificarea creatorului cu unul dintre personajele sale. Cervantes devine Don Quijote, Shakespeare devine Hamlet, Rostand devine Cyrano de Bergerac, Marcel Proust devine pentru posteritate pur şi simplu Marcel. Acelaşi mecanism oarecum misterios funcţionează şi în cazul lui H. P. Lovecraft. Nu neapărat, însă, prin identificarea cu unul dintre personajele sale anume – deşi un alter ego posibil există chiar în Demoni şi miracole – ci prin transformarea sa într-o „făptură lovecraftiană” aidoma altor eroi ai povestirilor sale.           O prima coordonată comună autorului şi personajelor sale, care permite alimentarea legendei Lovecraft, ar fi tocmai caracterul ieşit din comun al existenţei, rezultat al definirii şi manifestării unei personalităţi excentrice. Dacă unul dintre eroii povestirilor sale declară „eu vin dintr-o altă lume”, H. P. Lovecraft pozează într-una din scrisorile sale în „exilat interior”, fiinţa aleasă, aparţinând „elitei”, rătăcită printre contemporani. Fără a fi deloc departe de adevăr. Născut într-un mic oraş de provincie – în 1890, în Providence (Rhode Island) – va dispreţui toată viaţa preceptele fundamentale ale societăţii americane – a munci pentru a se întreţine, a se îmbogăţi şi a ocupa o poziţie socială, adică „job”, „standing” şi „top” – năzuind înainte de orice să devină „artist creator”, ca şi Randolph Carter din „această veritabilă autobiografie spirituală” care este Demoni şi miracole. În aceleaşi scrisori Lovecraft mărturiseşte că ar fi preferat să se fi născut patrician în Roma antică sau „gentleman fermier” în Anglia secolului al XVIII-lea.           Acest sentiment al înstrăinării, al rătăcirii îi va domina întreaga existenţă. Claustrat într-o realitate paralelă, într-un cuib al imaginarului construit cu meticulozitate, Lovecraft va respinge „banalitatea cotidianului”. Însăşi copilăria sa îl va fixa pe această orbită a straniului. Încă de pe atunci visător, fragil şi introvertit, Lovecraft se închide într-o lume numai a lui, se refugiază într-un univers interior opus „vulgarităţii”. Realitatea sa va fi una de ordin spiritual, populată de „fantome”. O precocitate ieşită din obişnuit îl izolează de timpuriu de lume, la fel ca o sănătate extrem de precară. O primă pasiune absolut neaşteptată pentru un copil este mitologia greco-latină: la vârsta când de obicei copiii se joacă în nisip construieşte altare unde oferă diverse sacrificii lui Pan, Apollo sau Minervei. La opt ani interesul său se dezvoltă într-o direcţie absolut contrară, aceea a ştiinţei. Întâi chimia – îşi amenajează un mic laborator în subsolul casei părinteşti unde se dedă unor misterioase experienţe. Apoi, astronomia: la doisprezece ani posedă un mic telescop şi poate deja recunoaşte majoritatea constelaţiilor, iar puţin mai târziu editează nici mai mult nici mai puţin decât o revistă de specialitate, „Buletinul Astronomic din Rhode Island”, în întregime redactată şi scrisă de mâna sa. La şaisprezece ani încep să-i apară articole referitoare la cer şi la astre în mai multe periodice din Rhode Island. Mitologiei şi ştiinţei i se adaugă bineînţeles literatura. „Astfel, respins de oameni, am căutat refugiu şi prietenie în cărţi”. La şapte ani îl descoperă pe Poe. Veneraţia pentru acesta îl va împinge să-şi semneze mai târziu scrisorile H. Poe Lovecraft. Sub umbra tutelară a acestuia scrie prima sa nuvela la 8 ani. Uşor puerile, lucru perfect explicabil, Fiara din cavernă (1905) şi Alchimistul (1908) conţin deja temele sale obsedante: imaginea labirintului subteran, a monstrului, a crudităţii tulburi. Lovecraft este la cincisprezece ani deja un „adolescent bătrân” aşa cum până atunci se dovedise „un copil bătrân”. Îi plăcea de altfel să fie numit de colegii de şcoală şi chiar de adulţi – mama şi mătuşile sale îi spuneau aşa – „bunicul”. Înzestrarea sa deosebită aşează bariere între el şi lume, „darurile” sale îi dau conştiinţa superiorităţii, îl închid într-o sobrietate deloc specifică vârstei.           Boala sa, de origine oarecum obscură, aşezată sub acelaşi semn al nedefinitului, al misterului, îl obligă mai întâi să-şi urmeze şcoala cu intermitenţe, iar apoi chiar să-şi abandoneze studiile. Migrenele, insomniile, „tulburările nervoase” nu îi permit să intre la Brown University, fiind incapabil de un efort regulat, susţinut. Continuă să citească, să lucreze în ritmul său, într-un univers din ce în ce mai închis. Lovecraft ilustrează perfect tipul autodidactului şi este – ca Eliade, Borges, Culianu – o victimă fericită, voluntară, a labirintului bibliotecii. Fascinat de erudiţie – totdeauna va mărturisi un respect deosebit pentru acei scriitori aureolaţi de reputaţia de a fi oameni de litere universali, de tipul lui M. R. James, A. Machen sau lordul Dunsany. El însuşi se va considera „un erudit amator al Antichităţii” pe care studiile universitare l-ar fi „corupt”. Registrul cunoştinţelor sale este imens şi alambicat: matematică, chimie organică, cosmogonii relativiste, civilizaţie aztecă, Creta Veche. Cunoaşte un număr incredibil de limbi moderne – germană, franceză, italiană, spaniolă – vechi – elenă, latină – şi „exotice” – graiurile africane Damora, Swahili, Chulu, Zani cu dialectele respective.           Însinguratul solitar are, totuşi, ocazia să se deschidă spre lume. Două experienţe sunt revelatoare în acest sens. Ambele datează din 1914 de la vârsta de 24 de ani, dar natura lor este diferită. Prima ţine de înfiinţarea mişcării de „jurnalism amator” Providence Amateur Press Club, printre ai cărei membrii fondatori se numără şi H. P. Lovecraft şi care îl obligă pe „pustnic” la o activitate socială, la o confruntare directă cu lumea. După trei ani, obosit şi hărţuit, eternul inadaptabil se va retrage, refugiindu-se din nou în cochilia sa. Mult mai adecvată structurii sale intime se va dovedi United Amateur Press Association, organizaţie asemănătoare, cu scopuri similare, dar care diferă într-un punct esenţial, acela al canalului de comunicare. Acest organism regrupează tinerii scriitori amatori care îşi transmit prin scrisori lucrările. Comunicarea indirectă, mediată, se potriveşte ca o mânuşă timidului introvertit, îi permite, în fine, să se exprime plenar şi să-şi găsească auditoriul, publicul, cititorii. Înconjurat de la distanţă de admiratori invizibili, în centrul unei reţele strânse de legături epistolare complicate; scrie Dagon şi Mormântul – în 1917 – apoi Polaris – 1918. Treptat, întreaga sa operă se va dezvolta stimulată de această cel puţin ciudată camaraderie literară. Lovecraft va avea peste trei sute de corespondenţi, va scrie în jur de 5000 de scrisori şi, prin cultura şi geniul său, va căpăta un ascendent incontestabil asupra acestui cerc de „amatori luminaţi”, devenind preşedintele Asociaţiei.           Distanţarea faţă de lume se amplifică prin descoperirea acestei insule imaginare colective. Prietenii dobândiţi în acest mod cel puţin ciudat nu-l vor părăsi niciodată ba, mai mult, vor contribui la naşterea şi menţinerea unui veritabil cult Lovecraft. Biblioteca din Providence va adăposti o colecţie integrală a manuscriselor sale – „Lovecraftiana” – iar August Derleth, unul dintre cei mai fideli admiratori şi colaboratori ai săi, va scrie o serie de nuvele, dezvoltând postum idei şi motive din aceste manuscrise. Se naşte astfel poate una dintre cele mai ciudate simbioze din istoria literaturii, cei doi continuând să colaboreze, oricât ar părea de straniu, chiar şi după sfârşitul unuia dintre ei. Mai mult, acelaşi August Derleth va fonda editura Arkham – după numele unuia dintre oraşele imaginare din opera lui Lovecraft – contribuind la impunerea postumă a scriitorului american. De asemenea, „mitul lui Cthulhu”, imagine centrală a scrierilor sale, dezvoltat iniţial de Lovecraft va deveni ulterior o creaţie colectivă, un bun spiritual comun.

Despre întâmplările petrecute în zilele de 18 şi 19 octombrie 1894 la mina Norton aş prefera să nu vorbesc.           Totuşi, astăzi, în aceşti ultimi ani ai vieţii mele, simt că, din datorie faţă de Ştiinţă, trebuie să las să-mi renască în memorie amintirile acelea pline de o groază ce nu se poate povesti.           Înainte de moarte, o să spun tot ce ştiu despre „tranziţia” – dacă se poate numi aşa – lui Juan Romero. Nu-i nevoie ca numele meu sau neamul din care mă trag să ajungă cunoscute posterităţii. Cred că-i chiar de dorit să nu le pronunţ. Căci un om care „emigrează; – în Statele Unite sau în colonii – îşi lasă intenţionat trecutul în urmă. Cel care eram cândva n-are de altfel, nici o legătură cu această istorie, exceptând poate faptul că, pe vremea serviciului meu în armata Indiilor, îmi plăcea compania învăţaţilor indigeni cu barbă aibă mai mult decât aceea a camarazilor mei de arme. Misterele Orientului stârneau în mine o adevărată pasiune. Dar necazurile existenţei m-au dus departe de pământul acela. Mi-am refăcut viaţa pe marile întinderi din Far West-ul american, împrumutând încă de la venire un nume de familie obişnuit aici, fără vreo semnificaţie particulară.           În vara şi toamna lui 1894, locuiam în regiunea posomoriţilor Cactus Mountains. Lucram acolo, ca simplu muncitor, în faimoasa mină Norton, a cărei descoperire cu câţiva ani înainte transformase cu totul acea regiune deşertică într-un clocotitor cazan de existenţe mizere.           Un zăcământ de aur, ascuns adânc sub un lac de munte, îl îmbogăţise până dincolo de orice speranţă pe bătrânul.prospector care îl descoperise. În prezent, era exploatat intensiv, deoarece societatea ce răscumpărase mina săpa galerii de jur-împrejur. Randamentul era atât de ridicat, că minerii angajaţi în acest scop alcătuiau o veritabilă armată, numeroasă şi amestecată, scobind zi şi noapte prin subteranele stâncilor. Şeful lucrătorilor, un oarecare Arthur, vorbea adesea despre geologia aparte a locului. Prevedea o extindere a galeriilor şi lua în cântar viitorul unor uriaşe societăţi miniere. După el, calitatea auriferă a terenului era rezultatul ostenelilor apei. Conta, de altfel, pe faptul că în scurt timp avea să se deschidă o mină nouă.”           Juan Romero a apărut printre noi la puţină vreme după ce sosisem eu însumi. Făcea parte din numeroasele cete de mexicani ce traversau frontiera. Avea o faţă care atrăgea atenţia. Chiar dacă trăsăturile erau de indian, avea o puritate extraordinară, iar pielea îi era surprinzător de deschisă la culoare. În plus, nu semăna cu indienii locului. Peon tăcut care se trezea în zori pentru a fixa extatic soarele, nu evoca prin nimic imaginea conchistadorului castilian şi nici pe cea a pionierului american. Nu, el era aztecul aristocratic al timpurilor vechi, care-şi întindea mâinile spre astrul zilei, împli-nind un rit milenar, cu semnificaţia necunoscută nici măcar de el însuşi.           La drept vorbind, doar chipul lui exprima o oarecare notă aristocratică. Murdar, incult, Romero se simţea bine între compatrioţii săi cu pielea negricioasă. Provenea, am aflat mai târziu, din clasa cea mai umilă pe scara socială din ţara sa. În copilărie fusese găsit într-o cabană de munte, singur supravieţuitor al unei epidemii ce nimicise populaţia regiunii. Aproape de coliba aceea, alături de o ciudată crăpătură în stâncă, zăceau două schelete curăţate de Vulturi. Probabil tot ce mai rămăsese din părinţii lui. Nimeni nu le ştia numele. Prin urmare, au fost repede uitaţi. Coliba, de altfel, s-a prăbuşit curând, iar o avalanşă s-a abătut peste crevasă.           Crescut de un hoţ de vite mexican, care-i dăduse numele său, Juan se deosebea prea puţin de compatrioţii lui.           Romero îmi arăta o oarecare simpatie, datorită, fără nici o îndoială, inelului hindus pe care-l purtam în orele noastre de odihnă. Cum ajunsese în posesia mea? N-aş fi putut să spun. Era, în tot cazul, ultimul lucru ce mă ţinea legat de un capitol de-acum închis al vieţii mele. Pentru mine, bijuteria aceea n-avea preţ. Ciudatul mexican îi arăta un interes imens, fără nici o legătură cu cupiditatea. Vechile hieroglife păreau să mişte, în străfundul spiritului său necioplit, unele vagi amintiri dintr-un trecut îndepărtat. Era totuşi cu neputinţă să mai fi văzut ceva asemănător înainte.           La câteva săptămâni de la apariţia lui, Juan Romero îmi devenise într-o oarecare măsură servitor, în ciuda situaţiei noastre profesionale asemănătoare. Discuţiile ne erau limitate, căci cunoştea doar câteva. cuvinte englezeşti; cât despre mine, am avut prilejul să constat că spaniola învăţată la Oxford n-avea nimic comun cu dialectul din Noua Spanie.           Întâmplarea pe care o s-o povestesc n-a fost precedată de nici un semn prevestitor.           Cu tot interesul nutrit de mine pentru Romero, nu mă aşteptam deloc la explozia ce s-a produs.           Studiile geolqgice impuseseră hotărârea de a extinde mina în adâncime. Dar şeful lucărilor se aştepta să găsească la fund o rocă extrem de solidă, încât a dat ordin să se plaseze, acolo o mare încărcătură de dinamită. Romero şi cu mine n-am avut nici un rol în această operaţie. Faptul explică de ce noi n-am aflat despre ceea ce se întâmplase decât din relatările altora. Încărcătura, de bună seamă mai puternică decât credeam noi, păru să zguduie întreg muntele. Pe pante, ferestrele barăcilor noastre zburară în ţăndări sub presiunea şocului, pe când în galerii minerii fură trântiţi la pământ de suflul exploziei. Lacul Jewel s-a stârnit ca sub efectul unei furtuni.           Curând s-a văzut că un nou abis se căsca, nesfârşit, chiar pe locul dellagraţiei. Un hău nemăsurat, de proporţii atât de monstruoase eă nici o lampă nu reuşea să-l lumineze mulţumitor. Uluiţi, săpătorii se sfătuiră cu şeful lucrărilor, care dădu dispoziţie să se transporte lângă prăpastie colaci de funie şi să fie desfăşurată funia până avea să se atingă fundul.           Ceva mai târziu, muncitorii se prezentară la şeful nostru pentru a-i aduce la cunoştinţă eşecul încercării. Chiar dacă respectuos, îi comunicară refuzul lor de a se întoarce acolo, altfel zis de a mai lucra în mină cită vreme prăpastia n-avea să fie rambleiată. În mod neîndoielnic, ceea ce se întâmplase depăşea competenţa oricăruia dintre noi, deoarece se vădise că prăpastia n-avea fund. Maistrul de lucrări nu le reproşa nimic. Reflectă îndelung, în ziua aceea, înainte de a-şi stabili planul pentru a doua zi. Echipa de noapte n-a lucrat. Pe la orele două dimineaţa, xin coiot singuratic a slobozit un urlet lugubru pe panta muntelui. De pe şantier, un câine i-a răspuns. O furtună se pregătea să izbucnească peste lanţul muntos şi nori cu contururi bizare se înghesuiau pe un cer răvăşit. Luna gheboasă se străduia în van să sclipească printre păturile norilor.           M-a trezit glasul lui Romero, care stătea întins pe patul de deasupra mea. O voce întărâtată, încordată, îngrijorată:           — Madre de dios, a strigat el. El sonido! Ese sonido! Oiga Usted! Lo oye Usted? Zgomotul ăsta?           Mi-am încordat auzul, întrebându-mă la ce zgomot se referea: coiotul, dinele, furtuna? Aceasta din urmă devenea tot mai violentă pe măsură ce se întăreau rafalele vântului. Se puteau vedea fulgerele prin fereastră.           L-am întrebat pe mexican, ca să ştiu ce-l îngrozea într-atâta.           — El perro? El vento? El coyote?           Romero nu mi-a răspuns. Dar începu să murmure terorizat:           — El ritmo, Senor, el ritmo de la tierra! Bătaia asta din măruntaiele pământului!           Atunci am auzit şi eu zgomotul. Da, l-am auzit şi am început imediat să tremur, fără să ştiu de ce.           Departe, foarte departe sub mine, exista cu adevărat un ritm, tare slab, şi pe care, totuşi, noi îl percepeam în ciuda lătratului câinelui, în ciuda coiotului şi a furtunii. Era de nedescris. Poate că semăna puţin cu huruitul unor motoare de vapor mare – însă nu era atât de mecanic.           Ascultându-l, mi s-a părut că avea ceva viu, ceva conştient. Ceea ce m-a impresionat mai mult era faptul că se îndepărta.           Deodată, Romero a sărit din patul lui şi s-a postat dinaintea mea, cu ochii ţintă pe inelul care, la fiece fulger, arunca lumini stranii. Apoi privirea i s-a întors, susţinând-o pe a mea. M-am ridicat şi eu şi am rămas amândoi nemişcaţi un lung moment, cu simţurile treze, pe când ritmul neliniştitor părea să-şi piardă din putere.           Atunci, ca atraşi de ceva străin de voinţa noastră, am făcut câţiva paşi în direcţia uşii, ale cărei trosnete sub vijelie ne mai linişteau, pentru că nu sugerau decât realităţi terestre.           Cântecul din adâncuri – căci cu un cântec semăna de-acum ritmul acela – se făcu mai puternic, iar noi ne-am simţit împinşi irezistibil, prin furtună, spre gura căscată a puţului.           N-am întâlnit nici o făptură vie, întrucât echipele de noapte se aflau la odihnă. Oamenii trebuie să fi fost în campamentul de la Dry Gulch, turnând fără îndoială zvonuri neliniştitoare în urechile flăcăilor de după tejghele.           Un pătrat de lumină gălbuie apăru la ghereta paznicului. Mă întrebam cum putea el să suporte zgomotul. Apoi l-am văzut pe Romero înaintând. L-am urmat imediat. Cum coboram spre puţ, sunetul părea tot mai complicat. Am avut impresia că recunosc un soi de ceremonie orientală, presărată cu bătăi în tamburine şi voci care cântau.           După cum ştiţi, am trăit multă vreme în India.           Romero şi cu mine am avansat printre bârnele şi scările îngrămădite pe jos. Mergeam spre fucrul acela care ne atrăgea, fără să ne putem stăpâni teama. La un moment dat, am crezut că mi-am pierdut minţile. Mă întrebam cum aveam să ne găsim drumul lipsiţi de ajutorul vreunei torţe şi am observat că inelul de pe degetul meu arunca sclipiri supranaturale, împrăştiind prin aer un halou palid, umed şi greu. Brusc, fără să mă prevină, după ce coborâse una dintre numeroasele scări, Romero începu să alerge, lăsându-mă singur.           Notele noi, stranii, produseseră asupra lui un efect extraordinar. Cu un ţipăt sălbatic, a dat năvală în cavernă. Era ca un nebun, se poticnea în lungul platformelor, se rostogolea pe scări. Aşa înspăimântat cum eram, îmi rămânea încă destulă luciditate ca să-mi dau seama că vorbele lui deveniseră absolut de neînţeles. Aglomerări de silabe înlocuiseră obişnuitul său amestec de spaniolă stricată şi engleză rea. N-am recunoscut printre ele decât cuvântul Huitzilopochtli.           Mai târziu am regăsit cuvântul acesta în scrierile unui mare istoric, iar apropierea mi-a produs fiori.           Momentul culminant al oribilei nopţi a fost plin de complicaţii, dar destul de scurt. El s-a produs chiar pe când ajungeam la ultima galerie. Din bezna întinsă dinaintea mea a urcat un ultim strigăt al mexicanului, urmat de un ansamblu de sonorităţi atât de îngrozitoare, încât am crezut că n-o să mai supravieţuiesc unei asemenea experienţe.           Chiar în clipa aceea, am avut impresia că toate ororile, toate monstruozităţile ascunse ale pământului se adunaseră la un loc pentru ca, într-un suprem efort, să nimicească rasa oamenilor.           Brusc, lumina inelului meu a dispărut şi am perceput o lumină nouă, la câţiva metri în faţă şi în jos, fiindcă ajunsesem la prăpastia învăpăiată care, după toate semnele, îl înghiţise pe nefericitul de Romero.           Am înaintat şi am scrutat adâncul, devenit acum un pandemoniu de flăcări şi de tumult. Mai întâi n-am distins decât o lumină orbitoare. Apoi au apărut nişte forme şi am văzut. să fi fost Juan Romero? O, Doamne, nu îndrăznesc să spun ce-am văzut!           O putere divină mi-a luat din faţa ochilor spectacolul acela groaznic, făcând larma să dispară. Cu un zgomot pe care l-ar putea produce două universuri intrate în coliziune prin spaţiu, a izbucnit haosul, iar eu m-am prăbuşit fără cunoştinţă.           Nu ştiu cum să-mi urmez povestirea. Mă voi strădui, totuşi, să închei ce am început. Când m-am redeşteptat, eram bine-sănătos în propriul meu pat. Prin geamurile ferestrei puteam vedea lucoarea roşiatică a aurorei. Pe o masă zăcea un corp lipsit de viaţă. Tovarăşul meu era înconjurat de un grup de. muncitori şi de medicul de campanie. Oamenii discutau despre moartea aceea stranie care-l lovise pe mexican în somn, fiind, se pare, în directă legătură cu furtuna ce zgâlţâise muntele. Decesul avea o aparenţă naturală, iar autopsia practicată asupra defunctului nu ne-a adus nimic special. A reieşit că nici Romero şi nici eu nu părăsiserăm baraca pe timpul nopţii, că nici măcar nu ne-au trezit tunetele asurzitoare rostogolite pe deasupra şantierelor. Nişte muncitori cobo-râţi în mină constataseră că, în furtună, numeroase galerii s-au prăbuşit, astupând prăpastia căscată care inspirase atâta teamă în ajun. Când l-am întrebat pe paznic ce zgomote auzise înainte de tunet, mi-a pomenit de coiot, de câine şi de urletul vântului în munţi. Cu-vântul lui e demn de încredere. La reluarea lucrului, Arthur, şeful nostru, i-a adunat în jurul său pe oamenii absolut siguri şi le-a cerut să cerceteze locul genunii astupate. S-au supus fără entuziasm, executând un foraj adânc. Rezultatele erau ciudate. În ajun, materialul ce constituise bolta prăpastiei era de slabă consistenţă. Acum perforatoarele se loveau de ceva ce părea o rocă solidă şi nelimitată ca grosime. Cum nu apărea nimic interesant, mai ales aur, şeful de lucrări puse capăt cercetărilor. Dar pe când se aşeza la birou am putut citi, pe chipul lui, o expresie de mare perplexitate.           Mai rămâne în afacerea asta un element foarte misterios, pe care de asemenea trebuie să-l pomenesc. La puţin timp după ce. m-am trezit, în dimineaţa următoare furtunii, am descoperit cu surprindere că inelul indian îmi dispăruse de pe deget. Cu tot ataşamentul meu faţă de el, am simţit o oarecare uşurare. Dacă vreunul din tovarăşii mei l-a furat, reuşise să-i găsească o ascunzătoare formidabilă. De fapt, în ciuda anunţurilor şi a unei anchete întreprinse de poliţie, inelul nu s-a mai găsit niciodată.           Mă îndoiesc totuşi că furtul acesta a fost comis de mâini de muritor. Căci, pe parcursul şederii mele în India, am învăţat destule lucruri stranii. Părerea mea în legătură cu această poveste diferă în funcţie de momente. Peste zi sunt dispus să cred că totul n-a fost decât un vis. Dar uneori, în zilele de toamnă, către orele două dimineaţa, când urletul vântului şi al fiarelor capătă rezonanţe neliniştitoare, urcă în mine, din adân-curile insondabile ale fiinţei mele, amintirea unui ritm pe care îl cunosc.           Îmi spun atunci că tranziţia lui Juan Romero a fost teribilă, într-adevăr.       SFÂRŞIT

M-am întrebat adesea dacă majoritatea oamenilor îşi dă vreodată osteneala să cugete la înţelesul înfiorător al unor vise şi la lumea întunecată din care vin ele. Fără îndoială că năzăririle noastre nocturne nu sunt – cele mai multe – decât reflexe plăpânde Şi imaginare ale celor întâmplate în starea de trezie (să mă ierte Freud cu simbolismul lui copilăresc). Cu toate acestea, mai există şi alte vise, al căror caracter ireal nu lasă loc unei interpretări banale. Efectul lor impresionant şi un pic neliniştitor sugerează posibilitatea întrezăririi unui domeniu de existenţă a minţii tot atât de important ca şi viaţa fizică şi totuşi separat de ea printr-o barieră de netrecut.           Potrivit experienţei mele personale, sunt sigur că omul, când îşi pierde conştiinţa legăturilor lui cu pământul, sălăşluieşte cu adevărat într-o altă viaţă, lipsită de trup, foarte diferită de cea pe care o cunoaştem şi din care nu păstrează, la trezire, decât amintiri vagi şi confuze. Aceste cioburi de vis ne îngăduie să deducem multe lucruri şi să aducem foarte puţine dovezi în sprijinul lor.           Putem ghici că, în vis, viaţa şi materia nu sunt în chip necesar asemănătoare celor din lumea noastră; că timpul şi spaţiul nu există în felul în care le înţelegem când suntem treji. Câteodată, cred că viaţa materială nu e viaţa noastră adevărată şi că prezenţa noastră zadarnică pe globul pământesc este un simplu fenomen secundar sau virtual.           Astfel cugetam, într-o după-amiază din iarna lui 1900-l901, în sanatoriul unde lucram ca intern, când am fost trezit din gânduri de sosirea unui om, al cărui caz n-a încetat de-atunci să mă obsedeze.           Se numea Joe Slater sau Slader (dacă dăm crezare fişei lui) şi aparţinea tipului locuitorilor din munţii Catskill; urmaş ciudat, cu aspect respingător al uneia din vechile familii de ţărani care, în urma izolării pe timp de aproape trei secole în fortăreaţa unei regiuni puţin populate, s-au afundat într-o degenerare barbară, în loc să progreseze ca semenii lor mai norocoşi din regiunile cu populaţie densă.           Pentru aceste fiinţe bizare – echivalent al „albilor săraci” din sud – nu există pe lume nici lege, nici morală; cât despre nivelul lor mintal, el este probabil inferior celui al oricărei alte părţi a populaţiei americane.           Joe Slater, sosit la sanatoriu sub paza vigilentă a patru agenţi de poliţie şi descris ca fiind foarte periculos, nu dădea nici un semn al tendinţelor lui ucigaşe. Cu toate că trupul îi era puternic şi înalt, ochii umezi de un albastru palid şi buza inferioară groasă, lăsată în jos tot timpul, îi dădeau un aer de prostie inofensivă. Nu i se cunoştea vârsta, căci, printre oamenii din rasa lui, nu există nici arhive familiale, nici legături de familie permanente. Dar, judecând după chelie şi după starea proastă a dinţilor lui, medicul-şef îi dădu cam patruzeci de ani.           Iată tot ce-am aflat despre el din documentele medicale şi legale. Acest vagabond, vânător şi trapper1, se arătase dintotdeauna ciudat în ochii tovarăşilor lui. Dormea mult mai mult timp decât ceilalţi şi, când se trezea, vorbea adesea de lucruri necunoscute într-un fel aparte, băgându-i în sperieţi pe aceşti oameni care, totuşi, erau lipsiţi de imaginaţie. Nu că limbajul ar fi avut o formă neobişnuită, căci folosea întotdeauna dialectul stâlcit, vorbit în regiune; dar tonul şi conţinutul povestirilor lui erau de o ciudăţenie atât de misterioasă, încât nimeni nu le putea auzi fără să-l cuprindă groaza, în general, el însuşi era tot atât de înspăimântat şi de uluit ca şi ascultătorii lui. O oră după ce se trezea, uita tot ce spusese sau, cel puţin, ce-l împinsese să vorbească şi cădea iar în starea lui normală de semiamabilitate bovină, caracteristică tuturor muntenilor din regiune.           Pe măsură ce Slater îmbătrânea, rătăcirile lui de dimineaţă se îndesiră şi deveniră din ce în ce mai violente, până când în cele din urmă, cu o lună înaintea sosirii lui la sanatoriu, se întâmplă drama în urma căreia a fost arestat de autorităţi.           Într-o zi, spre ora prânzului, la capătul unui somn adânc început în ajun la ora cinci, după o beţie cu whisky, Slater se trezise brusc, scoţând nişte urlete atât de fioroase, încât mai mulţi vecini veniră în fugă spre coliba lui, coteţ împuţit în care trăia împreună cu familia, tot atât de abjectă ca şi el.           După ce se repezise afară, în zăpadă, începuse să sară în sus, cu braţele ridicate spre cer, zbierând că vrea cu tot dinadinsul să ajungă la „o cabană mare, mare de tot, cu acoperişul, zidurile şi podeaua pline de lumină, unde se auzea răsunând o muzică ciudată şi îndepărtată”. În timp ce doi oameni destul de voinici încercau să-l domolească, se zbătuse cu o putere şi o furie de dement, răcnindu-şi dorinţa frenetică de a găsi şi de a omori o anume „creatură care străluceşte şi tremură, şi râde”. În cele din urmă, după ce-l doborâse cu un pumn pe unul din cei care-l ţineau, se aruncase asupra celuilalt într-un acces de nebunie ucigaşă, urlând ca un diavol că „o să sară în aer şi o să-şi croiască un drum de foc prin orice i-ar sta în cale”.           Atunci, membrii familiei lui şi vecinii fugiseră, cuprinşi de panică. Când cei mai curajoşi se întoarseră înapoi, constatară că Slater dispăruse, lăsând în urma lui o grămadă însângerată şi de nerecunoscut, ce fusese un om viu cu o oră înainte. Niciunul dintre munteni nu îndrăzni să-i ia urma şi, cu siguranţă, ar fi fost toţi foarte mulţumiţi dacă Slater ar fi murit de frig. Dar după câteva zile, într-o bună dimineaţă, îl auziră urlând într-o râpă adâncă.           Întrucât reuşise să supravieţuiască, se făcea simţită nevoia să scape de el într-un fel oarecare. Oameni înarmaţi porniră la vânătoare; nimeni nu va afla vreodată ce intenţii aveau, căci un agent din poliţia călare îi reperă, din întâmplare, le luă un interogatoriu, se alătură trupei lor şi conduse oficial cercetările în numele şerifului…           În cea de-a treia zi, îl găsiră pe Slater leşinat în scorbura unui copac uriaş. Îl transportară la închisoarea cea mai apropiată. Medicii de boli nervoase veniţi din Albany îl examinară de îndată ce îşi recapătă cunoştinţa. El le istorisi o poveste foarte simplă. Adormise într-o după-amiază, pe la apusul soarelui, după ce băuse o mulţime de alcool. Când se trezise, se afla în picioare pe zăpadă, cu mâinile pline de sânge, alături de cadavrul mutilat al vecinului său. Peter Slater, îngrozit, fugise în pădure, ca să se îndepărteze de locurile crimei. În afară de asta părea că nu mai ştie nimic, iar întrebările meşteşugite ale alieniştilor nu-i putură smulge nici un alt amănunt.           În noaptea aceea, Slater dormi liniştit. Când se trezi a doua zi, arăta ca de obicei, în afară de o anumită schimbare în expresie. Doctorul Barnard, care observase faptul, avu impresia că remarcă o lucire stranie în ochii lui albaştri şi o strângere aproape imperceptibilă a buzelor, ce părea să trădeze o hotărâre inteligentă. Dar, când îl interogă din nou, căzu în starea lui obişnuită de năuceală şi se mulţumi să repete ce spusese cu o zi înainte.           Prima sa criză mintală apăru a treia zi. După un somn agitat, avu un acces de nebunie furioasă atât de violent, încât patru oameni trebuiră să-şi unească puterile pentru a-l vârî în cămaşa de forţă. Medicii alienişti îi ascultară vorbele cu cea mai mare atenţie, căci curiozitatea le fusese trezită de povestirile sugestive (deşi adesea contradictorii şi incoerente) ale vecinilor lui şi ale familiei. Slater delira timp de peste un sfert de oră, descriind, în jargonul lui de muntean, clădiri de lumină verde, oceane ale spaţiului, o muzică stranie, munţi şi văi ireale. Insistă mai ales asupra unei misterioase entităţi strălucitoare care pulsa, râdea şi îşi bătea joc de el. Această personalitate imensă şi nedesluşită părea a-i fi făcut o nedreptate îngrozitoare şi cea mai mare dorinţă a lui era cea de a o ucide, ca să-şi ia o revanşă triumfală. Ca să ajungă până la ea, el se va ridica trecând prin abisuri vide, arzând toate piedicile pe care le va întâlni în cale… Dintr-o dată, încetă să vorbească. Focul nebuniei i se stinse în ochi, şi, cu o expresie prostească pe faţă, îi întrebă pe cei care-l interogau de ce îl ţin legat. Doctorul Barnard desfăcu hăţurile de piele ale cămăşii de forţă, dar le fixă la loc la venirea nopţii, după ce îl convinse pe Slater să accepte legăturile de bună voie, în propriul său interes. Pacientul recunoscuse că i se întâmpla să spună lucruri ciudate, fără să ştie de ce o face.           Crizele din săptămânile următoare nu aduseră medicilor nici un element nou. Meditară îndelung asupra sursei viziunilor lui Slater, căci, cum omul nu ştia nici să citească, nici să scrie şi cum părea să nu fi auzit în viaţa lui povestindu-se vreo legendă sau o poveste cu zâne, imaginile splendide care-i împestriţau discursurile păreau inexplicabile. Evident, nu puteau proveni dintr-un mit cunoscut, pentru că nefericitul dement nu ştia să se exprime decât în dialectul lui. În delirul său, amintea de lucruri pe care nu le înţelegea şi nu le putea explica; pretindea că le cunoscuse din experienţă personală, dar nici un fel de povestire normală sau coerentă nu i le-ar fi putut vâri în cap. Medicii traseră concluzia că aceste tulburări mintale erau datorate unor vise anormale, a căror forţă putea domina, un timp, mintea trează a acestui om primitiv. Slater fu judecat în toată regula, inculpat de omor, achitat pe motivul nebuniei şi încredinţat sanatoriului-închisoare în care ocupam un post neînsemnat.           Dat fiind interesul meu constant şi profund pentru viaţa visurilor, începui să-l studiez cu lăcomie pe noul bolnav imediat ce am aflat toate elementele cazului său. Părea că are o oarecare simpatie pentru mine din cauza interesului pe care nu puteam să i-l ascund şi a blândeţii întrebărilor mele. Nu mă recunoştea niciodată în timpul crizelor, în timp ce mă aplecam, ţinându-mi suflarea, asupra viziunilor cosmice evocate în discursurile lui fără şir; dar mă întâmpina cu prietenie în timpul orelor de linişte, aşezat lângă fereastra lui cu gratii. Împletea coşuleţe de paie şi de nuiele, regretând, poate, libertatea din munţi, pe veci pierdută. Familia lui nu-l vizita niciodată; probabil găsiseră un alt şef provizoriu.           Încet, încet, m-am simţit zdrobit şi uluit de concepţiile fantastice ale Iui Joe Slater. Omul acesta era inferior în chip jalnic prin mentalitate şi limbaj; dar viziunile lui titanice, deşi descrise într-un jargon barbar, nu puteau să fi fost concepute decât de un creier excepţional. Cum era posibil ca imaginaţia greoaie a unui degenerat din Catskill să evoce scene a căror concepere implica o scânteie de geniu? Cum putuse înapoiatul acesta să-şi facă o idee despre regatele scânteietoare ale spaţiului pe care le descria în delirul său? Din ce în ce mai mult, înclinam să cred că în jalnica personalitate prostrată din faţa mea se găsea nucleul unui lucru ce-mi depăşea înţelegerea şi care, încă şi mai mult, depăşea înţelegerea confraţilor mei întru ştiinţă şi medicină, mult mai experimentaţi ca mine, dar mai puţin imaginativi.           Cu toate acestea, nu puteam scoate nimic precis de la bolnav. Făcând socoteala, aflasem un singur lucru: într-o viaţă onirică semi-corporală, Slater rătăcea (sau plutea) peste văi, coline şi câmpii de o uluitoare splendoare, în palate şi oraşe de lumină, într-un spaţiu infinit, necunoscut de om. El însuşi nu era un ţăran degenerat, ci o creatură importantă, mândră şi dominatoare, hărţuită de un singur duşman de moarte, o entitate cu structură vizibilă, deşi eternă, ce nu părea să îmbrace o formă omenească, pentru că Slater vorbea întotdeauna despre ea ca despre un lucru. Acest lucru îi cauzase un necaz înfiorător şi misterios, pentru care dementul – dacă era dement – ardea să se răzbune.           Judecând după aluziile lui la respectivele lor sălaşuri, am tras concluzia că el şi lucrul luminos se întâlniseră pe picior de egalitate; că în existenţa lui de vis Slater era şi el un lucru luminos de aceeaşi rasă ca şi duşmanul lui. Această impresie era întărită de hotărârea lui, deseori exprimată, de a zbura prin spaţiu şi a arde tot ce va încerca să-i împiedice zborul. Totuşi concepţiile sale erau formulate în termeni rustici total improprii; ceea ce mă conduse spre concluzia că, dacă există cu adevărat o lume a visului, acolo nu se folosea limbajul vorbit ca mijloc de transmitere a gândirii. Oare sufletul ce locuia acest trup inferior lupta cu disperare să exprime lucruri pe care o limbă şovăitoare şi stupidă nu putea să le formuleze? Mă aflam în prezenţa unor emanaţii intelectuale care ar explica misterul dacă aş reuşi să le descifrez?           Nu suflam o vorbă despre toate acestea superiorilor mei, căci vârsta matură este sceptică, cinică şi puţin înclinată să accepte idei noi. De altfel, medicul şef îmi atrăsese recent atenţia, cu un ton părintesc, că mă oboseam prea mult şi că am nevoie de odihnă.           Eram, de multă vreme, convins că gândirea omenească este alcătuită, în esenţă, din mişcare atomică sau moleculară, transformabilă în unde de energie iradiantă cum ar fi căldura, lumina şi electricitatea. Această convingere mă determinase să mă gândesc la posibilitatea unei comunicaţii mentale sau telepatice prin mijlocirea unui instrument apropriat. Pe când mă aflam încă la universitate, montasem nişte aparate transmiţătoare şi receptoare destul de asemănătoare cu instrumentele rudimentare folosite în telegrafia fără fir. Le încercasem pe unul dintre colegi, dar, neobţinând nici un rezultat, le pusesem bine, alături de un întreg talmeş-balmeş ştiinţific, cu gândul să le folosesc, poate, mai târziu.           Împins de dorinţa mea puternică de a-i sonda lui Joe Slater viaţa onirică, am căutat aparatele şi mi-am petrecut câteva zile reparându-le. Când am fost gata, n-am pierdut nici o ocazie să le folosesc. De fiecare dată când Joe Slater avea o criză, puneam transmiţătorul pe fruntea lui şi receptorul pe a mea, apoi făceam reglaje constante şi delicate, încercând să găsesc diverse lungimi de undă, oarecum ipotetice, ale energiei intelectuale. Nu-mi dădeam seama câtuşi de puţin cum ar putea impresiile gândirii – admiţând că ar ajunge până la mine – să declanşeze în creierul meu o reacţie inteligentă, dar eram sigur că voi putea să le detectez şi să le interpretez. Mi-am continuat deci experienţele, fără să suflu nimănui vreun cuvânt.           Evenimentul s-a produs la 21 februarie 1901. Când privesc în urmă, îmi dau seama cât de ireal pare totul şi mă întreb uneori dacă bătrânul doctor Fenton n-avea cumva dreptate să atribuie aceste fapte imaginaţiei mele înfierbântate. Mi-aduc aminte că m-a ascultat cu multă răbdare şi bunătate; dar, după aceea, mi-a dat un calmant şi mi-a acordat şase luni de concediu.           În noaptea aceea fatală eram în culmea tulburării şi agitaţiei, căci, în ciuda îngrijirilor excelente primite, Joe Slater se afla, fără îndoială, în preajma morţii. Poate că nu putuse suporta pierderea libertăţii, poate că tumultul din creierul lui devenise prea violent pentru trupul lânced; orice-ar fi fost, flacăra era pe cale să se stingă. Spre sfârşitul zilei aţipi şi, la căderea nopţii, căzu într-un somn agitat.           Contrar obiceiului, nu i-am pus cămaşa de forţă; mi se părea prea slăbit ca să fie periculos, chiar dacă s-ar fi trezit sub efectul unei crize mintale înainte să-şi dea sufletul. Dar am avut grijă să fixez pe fruntea lui şi pe a mea cele două părţi ale „radioului” meu cosmic, sperând, în ciuda lipsei de speranţă, să primesc un prim şi ultim mesaj din lumea viselor în puţinul timp ce-mi rămânea. Se găsea cu noi în celulă un infirmier, individ mediocru care nu a înţeles scopul aparatului meu şi nu s-a gândit să mă întrebe ce intenţii am. Pe măsură ce treceau orele, i-am văzut capul căzându-i în piept, adormit, dar m-am ferit să-l deranjez. Cred că am aţipit şi eu un pic mai târziu, legănat de respiraţia ritmică a celor doi.           M-am trezit în sunetul unei melodii supranaturale. Acorduri, vibraţii, extazuri armonice răsunau pasionat din toate părţile în timp ce în faţa ochilor mei fermecaţi se desfăşura un spectacol uluitor, de o frumuseţe supremă. Ziduri, coloane, arhitrave de foc viu străluceau în jurul locului unde eu păream că plutesc în văzduh, urcând într-o boltă nemăsurată de o splendoare de nedescris. Amestecându-se cu această bogăţie arhitecturală (sau, mai curând, luându-i locul, din când în când, într-o mişcare caleidoscopică) apăreau câmpii vaste şi văi graţioase, munţi înalţi şi peşteri atrăgătoare, împodobite cu toate farmecele unui peisaj pe care puteam să mi le închipui, dar formate totuşi dintr-o singură şi aceeaşi entitate plastică, eterată, cu o textură aparţinând în aceeaşi măsură spiritului cât şi materiei. În timp ce contemplam acest spectacol, mi-am dat seama că mintea mea poseda cheia acestor metamorfoze încântătoare, căci fiecare scenă nouă era cea pe care spiritul meu schimbător dorea mai mult s-o vadă. În acest regat ceresc, nu mă simţeam străin: tot ce vedeam şi auzeam îmi era familiar, cum fusese veşnic înaintea mea, cum va fi veşnic după mine.           Apoi, aura scânteietoare a fratelui meu de lumină se apropie de mine şi comunicarăm, de la suflet la suflet, într-un schimb de gânduri tăcut şi perfect. Era un ceas al triumfului, căci fratele meu scăpa, în sfârşit, dintr-o sclavie periodică şi înjositoare; scăpa pentru totdeauna şi se pregătea să-l urmărească pe blestematul duşman până în regiunile cele mai îndepărtate ale eterului, ca să-şi reverse asupra lui răzbunarea arzătoare ce va zgudui sferele. Am plutit astfel un timp, apoi, mi-am dat seama că lucrurile se ştergeau şi dispăreau în jurul nostru, ca şi cum o putere necunoscută m-ar fi atras spre pământ, unde n-aveam nici cel mai mic chef să merg. Forma de lângă mine păru să simtă şi ea o schimbare căci, treptat, puse capăt discursului ei şi se pregăti de plecare, topindu-se din faţa ochilor mei un pic mai încet decât celelalte lucruri. Am mai schimbat câteva gânduri încă şi am înţeles că fratele meu şi cu mine eram chemaţi înapoi în sclavie: dar, pentru el, va fi ultima dată. Jalnicul lui înveliş planetar era aproape de clipa sfârşitului şi, în mai puţin de o oră, va fi liber să-şi urmărească asupritorul de-a lungul Căii Laptelui până la hotarele infinitului.           Un şoc net separă ultima mea impresie din lumea strălucirii de brusca trezire. În timp ce mă îndreptam de spate în fotoliu, un pic ruşinat de mine însumi, îl văzui pe muribund mişcând uşor în pat. Joe Slater se trezea, desigur pentru ultima dată. Observându-l mai de-aproape, am văzut că pe obrajii gălbejiţi străluceau pete de culoare care nu existaseră înainte. Buzele-i erau strânse ferm, parcă sub puterea voinţei unui personaj mult mai energic decât el. În cele din urmă, toată faţa i se înţepeni, iar capul cu ochii închişi se agită în toate părţile.           Fără să-l scol pe infirmierul adormit, am potrivit iar „radioul” telepatic ca să captez ultimul mesaj pe care cel ce visa mi l-ar fi putut transmite. Dintr-o dată, capul se întoarse grăbit în direcţia mea şi ochii se deschiseră. Am rămas trăsnit de uimire: omul ce fusese Joe Slater, munteanul degenerat din Catskill, aţintea asupra mea doi ochi sclipitori, al căror albastru părea mai adânc. Nu ghiceai în această privire nici nebunie, nici degenerare; am simţit că, fără îndoială, contemplam un chip în spatele căruia se găsea un spirit activ, dintr-un ordin superior.           În acel moment, mi-am dat seama că asupra creierului meu se exercita o influenţă exterioară. Am închis ochii ca să-mi concentrez mai bine gândurile şi am fost răsplătit prin certitudinea pozitivă că mesajul mintal mult aşteptat sosea, în sfârşit. Fiecare idee transmisă se forma rapid în mintea mea şi, deşi nici un limbaj concret nu a fost întrebuinţat, am asociat concepţia şi exprimarea cu atâta uşurinţă, că îmi părea că aud o comunicare tăcută în engleză.           „Joe Slater e mort”, îmi spuse vocea înspăimântătoare ce ajungea la mine de dincolo de zidul somnului.           Pradă unei curiozităţi îngrozite, am privit bolnavul întins pe pat: dar ochii albaştri rămâneau, în continuare, fixaţi calm asupra mea, chipul păstra expresia vieţii inteligente.           „Mai bine că e mort, continuă vocea, căci era incapabil să suporte povara intelectului unei entităţi cosmice. Trupul lui grosolan nu s-a putut adapta la ajustările necesare între viaţa în eter şi viaţa planetei lui. Era prea apropiat de animal, prea departe de om; din cauza acestei imperfecţiuni ai reuşit tu să mă descoperi, căci sufletele cosmice şi sufletele planetare n-ar trebui să se întâlnească niciodată. El a cunoscut chinul şi închisoarea mea diurnă timp de patruzeci şi doi de ani pământeşti.           Sunt o entitate asemănătoare celei în care te transformi tu în libertatea somnului fără vise. Sunt fratele tău de lumină şi am plutit împreună cu tine în văile scânteietoare. Nu-mi este îngăduit să dezvălui eului tău pământesc natura eului tău adevărat, dar suntem toţi călători ce străbat spaţii imense şi secoli nenumăraţi. Poate că la anul voi fi în anticul Egipt sau poate în cruntul imperiu a lui Tsan Chan, care va veni peste trei mii de ani. Tu şi cu mine am ajuns până în lumile ce se învârtejesc în jurul lui Arcturus cel roşu, am sălăşluit în trupul insectelor filozofe ce se târăsc, mândre, pe cea de-a patra lună a lui Jupiter. Cât de puţin cunoaşte eul pământesc viaţa şi întinderea ei! Cât de puţin trebuie el să cunoască pentru a-şi putea păstra liniştea sufletului!           Cât despre cel ce mă persecută, nu pot să-ţi spun nimic. Voi, pământenii, i-aţi simţit prezenţa îndepărtată, fără să vă daţi seama, şi i-aţi dat acestui far strălucitor numele Algol, Steaua Diavolului. De mii de veacuri am luptat zadarnic să-l întâlnesc şi să-l înving pe tiran, dar am fost împiedicat de bariera trupurilor materiale. În seara asta, mă voi avânta ca Nemesis, mesager al unei drepte şi distrugătoare răzbunări. Priveşte-mă când voi fi pe cer, lângă Steaua Diavolului.           Nu pot să-ţi spun mai mult, căci trupul lui Joe Slater înţepeneşte şi se răceşte, celulele grosolane ale creierului său nu mai vibrează cum vreau eu. Ai fost singurul meu prieten pe planeta aceasta, singurul suflet care m-a ghicit şi m-a căutat în învelişul respingător ce zace în faţa ta. Ne vom întâlni din nou: poate în ceţurile strălucitoare de pe Spada Orionului, poate pe un podiş pustiu al Asiei preistorice, poate chiar în noaptea asta, în vise pe care ai să le uiţi, poate sub altă formă – peste mii de veacuri, când sistemul solar se va fi spulberat”.           În acest moment, undele gândirii încetară dintr-o dată, iar ochii spălăciţi ai celui ce visa (sau poate ar trebui să spun: ai mortului?) deveniră sticloşi. Total buimăcit, m-am apropiat de patul lui şi i-am pipăit încheietura mâinii: era rece, ţeapănă, fără puls. Obrajii gălbejiţi păliră, buzele groase se întredeschiseră şi dădură la iveală colţii putrezi ai lui Joe Slater. Înfiorat, am tras pătura peste chipul hâd şi l-am trezit pe infirmier. Apoi, am ieşit din celulă şi m-am dus, tăcut, în camera mea. Mă încerca dorinţa tiranică şi inexplicabilă de a mă afunda într-un somn plin de visuri pe care să nu mi le amintesc la trezire.           Punctul culminant al aventurii? Oare care simplă dare de seamă ştiinţifică s-ar putea lăuda cu o concluzie atât de măreaţă?           M-am mulţumit să înşir lucruri pe care le consider a fi fapte, lăsându-vă să le interpretaţi cum vă place. După cum am spus, superiorul meu, bătrânul doctor Fenton neagă realitatea povestirii mele. El afirmă că nervii mei erau surmenaţi şi că aveam mare nevoie de un lung concediu plătit, pe care de altfel mi l-a şi acordat cu generozitate. Mi-a jurat pe onoarea lui de medic că Joe Slater era un paranoic obişnuit şi că ideile lui fantastice îşi aveau, probabil, rădăcinile în poveştile populare, transmise din generaţie în generaţie, chiar şi în comunităţile cele mai decăzute. Dar, orice ar spune el, nu pot uita ce am văzut pe cer în noaptea în care a murit Joe Slater. Ca să nu fiu luat drept un martor părtinitor, voi lăsa o altă pană să vă descrie acel punct culminant pe care-l aşteptaţi. Citez, cuvânt cu cuvânt, raportul asupra naşterii stelei Nova Persei, aşa cum a fost scris de profesorul Garrett P. Serviss, o autoritate în domeniul astronomiei:           La 22 februarie 1901, doctorul Anderson, de la Edimburgh, a descoperit o minunată stea nouă nu prea departe de Algol, într-un punct în care niciodată nu mai fusese văzut un astru înainte de asta. În douăzeci şi patru de ore, noua stea devenise atât de strălucitoare, încât eclipsa şi steaua Capella. În cursul celor două săptămâni următoare, strălucirea ei s-a micşorat considerabil şi, după câteva luni, abia dacă mai era vizibilă cu ochiul liber. SFÂRŞIT 1 Trapper – vânător ce prinde vânatul cu ajutorul curselor  

Îmi ceri să-ţi explic de ce mi-e frică de un curent de aer rece, de ce tremur mai tare ca ceilalţi atunci când pătrund într-o încăpere friguroasă, de ce par cuprins de greaţă şi repulsie când răcoarea serii se strecoară prin căldura unei zile blânde de toamnă. Mai sunt unii care spun că reacţionez la frig aşa cum alţii o fac la un miros urât, iar eu sunt ultimul care să resping această părere. Ce voi face este să povestesc cea mai îngrozitoare întâmplare pe care am trăit-o vreodată, şi să-ţi las libertatea de a judeca dacă îţi ofer sau nu o explicaţie adecvată bizareriei mele.           Este o greşeală să crezi că oroarea este asociată inextricabil cu tenebrele, tăcerea şi singurătatea. Eu am descoperit-o în strălucirea soarelui de după-amiază, în sunetul claxoanelor unei metropole şi în interiorul populat al unei pensiuni ordinare şi sărăcăcioase, cu o proprietăreasă prozaică şi doi vlăjgani lângă mine. În primăvara anului 1923 făcusem rost de o slujbă plictisitoare la culme şi fără profit la o revistă din New York. Neavând putinţa să plătesc vreo chirie exorbitantă, am început să mă mut dintr-o pensiune ieftină în alta, în căutarea unei camere care să îmbine calităţile curăţeniei şi decenţei şi ale mobilierului rezistent cu un preţ rezonabil. Curând s-a vădit că nu aveam de ales decât între mai multe rele, dar după o vreme am dat de o locuinţă în West Fourteenth Street care mă dezgusta mai puţin decât altele pe care le încercasem.           Clădirea era un conac din piatră, cu patru etaje, ce data, se pare, de la sfârşitul anilor ’40 ai secolului al XIX-lea, garnisit cu lemn şi marmură, a cărui splendoare pătată şi înnegrită dovedea o decadenţă din înaltele sfere ale rafinatei opulenţe. În camerele largi şi foarte înalte, decorate cu tapete imposibile şi ornate ridicol cu cornişe din stuc, plutea în aer o mucezeală deprimantă şi un miros de mâncăruri exotice. Dar podelele erau curate, lenjeria se schimba destul de regulat, iar apa caldă nici nu se răcea, nici nu se închidea prea repede, aşa încât am ajuns s-o consider măcar o locuinţă suportabilă în care se putea hiberna până când mă trezeam iar la viaţă. Proprietăreasa, o spanioloaică şleampătă, păroasă, pe nume Herrero, nu mă pisa cu bârfe sau cu reproşuri pentru becul electric care ardea până noaptea târziu în holul din apartamentul meu de la etajul trei, iar vecinii mei erau pe atât de taciturni şi de necomunicativi pe cât şi-ar dori oricine, în majoritatea lor spanioli puţin mai răsăriţi. Numai zarva tramvaielor de jos, din stradă, mă deranja cu adevărat.           Mă aflam acolo de vreo trei săptămâni când s-a petrecut primul incident ciudat. Într-o seară, pe la ora opt, am auzit ceva picurând pe podea şi, dintr-odată, mi-am dat seama că, de la o vreme, îmi trecea pe la nas un miros înţepător de amoniac. Căutând cu privirea, am observat că tavanul era ud şi din el cădeau stropi, scurgerea provenind dintr-un colţ dinspre stradă. Grăbindu-mă să elimin cauza problemei, m-am repezit la subsol s-o anunţ pe proprietăreasă, care mă asigură că chestiunea avea să fie rapid rezolvată.           — El doctór Muñoz, strigă ea, urcând în goană scările înaintea mea, vărsat chimical. El e muy bolnav sa se oblojească solo – mai bolnav şi tot mai bolnav – da’ nu vrea ajutor de la niciuna persona. E muy raro boala lui – tot timp face baie cu miros ciudat, şi nu poate sa fie nervioso sau încălzit. Gospodăria o face solo – camaruţ mic al lui e plin cu sticluţ şi maşinărie, şi nu mai lucreaz ca doctór. Da’ odat a fost doctór mare – papá al meu din Barcelona auzit de el – şi tocma ce reparat braţ lovit la instalator. Nu iese niciodat, doar pe acoperiş, şi Esteban, băiat al meu, duce mâncare şi rufa şi medicament şi chimical la el. Dios mío, e clorur de amoniu cu care el doctór se păstreaz rece!           Doamna Herrero dispăru în sus pe scări, urcând la etajul patru, iar eu m-am întors în camera mea. Scurgerile de amoniac încetară şi pe când curăţam lichidul de pe jos şi deschideam fereastra să intre aer, am auzit paşii grei ai proprietăresei deasupra mea. Pe doctorul Muñoz nu-l mai auzisem niciodată, în afară de anumite sunete ca ale unui mecanism ce funcţiona cu benzină; căci doctorul avea pasul uşor şi vătuit.           M-am întrebat o clipă ce suferinţă stranie ar fi putut avea acest om şi dacă refuzul său încăpăţânat de a primi ajutor din altă parte nu era cumva rezultatul vreunei excentricităţi fără temei. În starea unei persoane eminente care cunoaşte declinul, am reflectat eu plictisit, există un grad infinit de patos.           Nu l-aş fi cunoscut niciodată personal dacă n-ar fi fost atacul de cord care m-a surprins spre prânz, într-o zi când scriam în camera mea. Medicii mă avertizaseră în legătură cu pericolul acestor crize şi mi-am dat seama că n-aveam timp de pierdut. Aşadar, amintindu-mi de spusele proprietăresei în privinţa ajutorului acordat de doctor muncitorului rănit, m-am târât până sus pe scări şi am ciocănit uşor la uşa apartamentului de deasupra. Un glas bizar mi-a răspuns într-o engleză cultivată de undeva mai departe, din dreapta, întrebându-mă cum mă cheamă şi pentru ce venisem. Odată ce curiozitatea i-a fost satisfăcută, se deschise uşa de lângă cea în care bătusem.           Un curent de aer rece mă întâmpină şi, deşi ziua era una dintre cele mai toride de la sfârşitul lunii iunie, mă scutură un frison pe când treceam pragul unui apartament încăpător, al cărui decor bogat şi rafinat mă surprinse în acest cuib de mizerie şi decrepitudine. O canapea extensibilă îşi juca rolul diurn, iar mobilierul din lemn de mahon, draperiile somptuoase, tablourile vechi şi rafturile unei biblioteci ticsite de cărţi indicau mai degrabă camera de lucru a unui domn decât un dormitor de pensiune. Abia acum am văzut că încăperea de deasupra mea, acea „camaruţ” înţesată de sticle şi maşinării despre care-mi vorbise doamna Herrero, nu constituia decât laboratorul unui doctor, iar locuit era doar spaţiosul apartament de alături, ale cărui alcovuri confortabile şi baia largă învecinată îi permiteau să-şi ascundă toate dulapurile şi ustensilele bătătoare la ochi. Doctorul Muñoz, fără îndoială, era un om de viţă aleasă, care avea cultură şi discernământ.

Un gând oribil, care îmi tot umbla de la o vreme prin minte, a devenit de-acum teribilă certitudine. Mă ră-tăcisem. Mă pierdusem cu totul, şi încă în mod disperat, în labirintul din Grota Mamutului. În orice direcţie aş fi apucat-o, nu descopeream nici cel mai mic indiciu menit să mă îndrepte spre drumul cel bun. Aveam să mai revăd oare, cândva, minunata lumină a zilei, dealurile şi încântătoarele văi ale lumii? Raţiunea mă obliga să nu mai sper nimic. Încă tributar unei vieţi dedicate studiului filosofic, mă umplea de mândrie faptul că puteam rămâne netulburat în faţa evenimentelor. Am citit adesea că victimele acestui gen de aventuri s-ar nărui într-un delir violen't şi, totuşi, nu trăiam deloc aşa ceva, deocamdată. De când am înţeles că mă rătăcisem, în mine coborâse un calm imens.           Probabil că umblam aiurea de mult timp şi dispariţia nu-mi fusese remarcată, dar asta nu m-a făcut nici o clipă să-mi pierd sângele rece. Dacă trebuia să mor, îmi spuneam, acea peşteră înspăimântătoare, dar maiestuoasă, mi-ar fi fost un mormânt la fel de bun ca o biserică. Departe de a mă lăsa pradă disperării, perspectiva m-a mai liniştit. Urma să mor de foame, eram sigur de as'ta. În asemenea împrejurări, unii au înnebunit, dar nu puteam crede că avea să mi se întâmple şi mie. Nenorocirea mi-o datoram numai şi numai mie însumi, căci nesocotisem poveţele ghidului şi mă îndepărtasem de grupul turiştilor. După mai bine de o oră de rătăciri prin coridoarele tainice ale peşterii, mi-a fost cu neputinţă să regăsesc traseul pe care îl urmasem după despărţirea de tovarăşii mei.           Torţa începuse să pâlpâie. Curând aveam să rămân învăluit de bezna monstruoasă şi aproape palpabilă a măruntaielor pământului. Stând în lumina şovăielnică, din ce în ce mai scăzută, am încercat să-mi imaginez moartea. Mi-am amintit ce auzisem povestindu-se despre grupurile de tuberculoşi care, instalaţi în uriaşe cavităţi naturale spre a-şi redobândi sănătatea prin pretinsele proprietăţi curative ale lumii subterane, aerul pur şi tempera'tura uniformă, îşi aflaseră prin locurile acelea netuiburate o moarte ciudată şl înfiorătoare. Trecând pe lângă ruinele triste ale barăcilor lor, m-am străduit să-mi închipui consecinţele unei şederi exagerate în imensa şi tăcuta cavernă asupra unui individ sănătos, în plină vigoare, ca mine. Acum, îmi ziceam, urma să-i suport eu însumi efectele, dacă nu cumva, murind repede din pricina lipsei de hrană, mi-ar fi lipsit timpul necesar împlinirii unei asemenea experienţe.           În cele din urmă, flăcăruia torţei a pierit în beznă. Am hotărât să fac tot ce-mi stătea în puteri ca să ies de acolo. Trăgând adânc în piept aerul, am început să scot ţipete puternice, cu vaga speranţă că prin zgomotele pe care le produceam o să atrag atenţia ghidului. Dar, pe când zbieram, inima îmi spunea că strigătele nu serveau la nimic şi că glasul meu, amplificat şi repercutat de nenumăratele metereze ale întunecosului dedal înconjurător, n-avea să întâlnească decât propriile mele urechi. Brusc, am tresărit, căci avusesem impresia unui zgomot de paşi răsunând pe solul stâncos. Să fi fost salvarea? Observându-mi lipsa, ghidul pornise în căutarea mea prin labirintul calcaros?           În vreme ce încercam să găsesc răspuns la toate aceste întrebări, m-am apucat să-mi reînnoiesc chemările, din dorinţa de a mă vedea salvat cât mai curând; când, într-o clipă, bucuria mi s-a preschimbat în groază. Auzul meu, destul de fin şi devenit încă şi mai sensibil în liniştea deplină ce domnea prin bârlogul acela, mi-a dat de ştire în chip extrem de alarmant că paşii nu puteau fi ai unui om. Într-adevăr, în tăcerea nepă-mântească a acelei zone subterane, picioarele ghidului trebuiau să stârnească un sunet sec. Or, zgomotele percepute de mine erau furişate, semănând cu cele produse de mişcările unei feline. De altfel, ascultând cu şi mai multă încordare, mi s-a părut că disting patru călcături uşoare în loc de două. Eram convins că prin ţipetele mele deşteptasem o fiară sălbatică, poate un leu de munte rătăcit, din întâmplare, în grotă.           Fără îndoială, îmi spuneam, Cel Veşnic alesese pentru mine o moarte mai rapidă şi mai îndurătoare decât prin înfometare. Totuşi, instinctul de conservare ce somnolează înlăuntrul fiecăruia din noi mi s-a trezit subit. Chiar dacă a mă feri de un pericol iminent nu făcea, poate, decât să amâne un sfârşit lent şi teribil, m-am decis să-mi vând pielea scump.           Oricât de straniu ar putea să pară, spiritul meu nu concepea să pună în seama vizitatorului nevăzut decât ostilitate. De aceea, am rămas nemişcat şi tăcut, în speranţa că o să-mi uite prezenţa şi-o să-şi continue drumul. Din păcate, nu s-a întâmplat aşa. Evident, animalul îmi simţise mirosul, care, într-o atmosferă atât de limitată, trebuie să fi fost perceptibil de la mare distanţă.           Înţelegând deci că trebuia să mă apăr de un atac neprevăzut şi invizibil, am apucat pe dibuite cele mai mari bucăţi de rocă presărate pe jos şi, cu o piatră în fiecare mână, am aşteptat resemnat inevitabilul asalt al inamicului. În vremea asta, hidosul zgomot de paşi se apropiase. Comportamentul acelei fiare ciudate era, fără nici un dubiu, neliniştitor. Umbletul său semăna cu al unui patruped având labele de dinapoi în mod bizar necoordonate cu cele din faţă. Totuşi, la scurte intervale, mi se părea că doar două labe erau angajate în procesul de locomoţie. Mă întrebam ce soi de animal urma să înfrunt. Trebuie să fie, îmi ziceam, vreo biată jivină care îşi plăteşte cu prizonieratul pe viaţă curiozitatea neaşteptată ce o condusese în acel labirint înspăimântător. Probabil s-a hrănit cu peşti orbi, cu lilieci şi şoareci de peşteră, dar şi cu peşti obişnuiţi, din cei ce se pescuiesc în micile cursuri de apă ale lui Green River, care comunică întrucâtva cu apele din grotă.

În fiecare dimineaţă, în vecinătatea falezelor de la Kingsport, o ciudată pâclă urcă din mare. Albă şi pufoasă, se înalţă din adâncuri spre fraţii ei, norii, plină de visele păşunilor umede şi ale peşterilor Leviatanului. Iar când, mai târziu, ploi liniştite de vară cad pe acoperişurile ce-i adăpostesc pe poeţi, norii aceştia împrăştie fărâme de vise pentru ca oamenii să nu trăiască fără să aibă parte de misterele vechi sau de minunăţiile pe care în timpul nopţii planetele şi le povestesc între ele.           Când basmele se îndesesc şi devin prea numeroase în grotele tritonilor, iar cochiliile răsucite fac să răsune peste oraşele de alge marine uitate melodii deprinse de da Cei Vechi, atunci, nerăbdătoare, ceţurile se adună în aer, încărcate cu învăţături şi taine. Iar aceia care, de pe stânci, privesc oceanul, nu văd decât o neprihănire mistică, de parcă marginea falezei ar fi marginea lumii şi clopotele solemne ale balizelor ar răsuna într-un eter feeric.           La miazănoapte de Kingsport – târgul arhaic – stânci înalte se ridică în nişte curioase paliere, până.când ultima face ca nordul să pară suspendat în cer ca un nor cenuşiu, de gheaţă. Este singuratică, pisc izolat, ţâşnind în spaţiul nemărginit. În locul acela coasta se răsuceşte brusc, chiar acolo unde marele Miskatonic se aruncă în ocean după ce a străbătut câmpiile, dincolo de Arkham, purtând cu sine legendele şi ciudatele amintiri ale pădurilor şi colinelor Noii Anglii.           Marinarii din Kingsport îşi înalţă ochii spre faleza aşa cum alţii şi-i ridică spre steaua polară. Ei îşi fixează durata carturilor de noapte după felul cum ea ascunde ori lasă la vedere Ursa Mare, Casiopeea şi Dragonul. Pentru oamenii aceştia, faleza face parte din firmament şi, într-adevăr, ea nu dispare din privirile lor decât atunci când ceaţa acoperă stelele sau soarele. Ei se uită cu simpatie la unele faleze, bunăoară la cea botezată Taica Neptun, ori la înşiruirea de pinteni pe care o numesc Stăvilarul, dar de cea care se apropie cel mai mult de cer se tem. Întorşi din călătorie, marinarii portughezi îşi fac semnul crucii îndată ce o observă, iar yankeii bătrâni îşi spun că escaladarea, chiar posibilă să fie acolo, ar însemna ceva mai cumplit decât moartea, Există, totuşi, o casă veche în vârful înaltei faleze, iar seara poţi vedea lumină dincolo de ferestrele ei cu ochiuri mici. Clădirea se află acolo dintotdeauna. Cine locuieşte în ea conversează cu pâclele matinale ce se ridică din adâncuri, aşa spune lumea. El ar descoperi pe ocean lucruri stranii în clipele când marginea falezei se confundă cu marginea lumii întregi, când clopotele solemne ale balizelor încep să sune în eterul alb şi feeric. Se vorbeşte astfel fără un temei serios, căci stânca n-a fost nicicând explorată, iar oamenii din împrejurimi evită cu grijă să-şi îndrepte lunetele spre ea. Echipajele care vin la ancoră vara au scrutat-o prin binoclu, fără să distingă nimic altceva decât vechiul acoperiş cenuşiu, ascuţit, acoperit cu şindrilă şi având streaşină coborâtă până aproape de fundaţie, sau licărirea gălbuie filtrată prin ferestruici, la vremea serii. Vile-giaturiştii nu cred că „El” trăieşte în casa aceea de sute de ani, însă nici nu pot aduce dovezi menite să le susţină părerea eretică în ochii locuitorilor din Kingsport. Nici chiar Bătrânul cel straşnic care stă la taclale cu sticlele ceasuri întregi, cumpărându-şi cele necesare traiului cu monede de aur spaniol, străvechi, şi care ţine idoli de piatră în curtea casei sale antediluviene de pe Water Street, nu poate să spună decât că lucrurile stăteau la fel şi pe vremea când bunicul lui era doar un puştan, şi că tot aşa trebuie să fi fost cu veacuri în vrmă, când Belcher, Shirley şi Pownal erau guvernatorii Majestăţii Sale în provincia Massachusetts. Apoi, într-o vară, la Kingsport a apărut un filosof. Îl chema Thomas Olney şi preda lucruri plicticoase la o universitate din golful Narrangasett. Sosise împreună cu o soţie corpolentă şi cu nişte copii gălăgioşi. Ochii şi sufletul îi obosiseră de atâta aplecare asupra mereu aceloraşi înţelepciuni bine disciplinate. A contemplat ceţurile de pe diadema lui Taica Neptun, şi a încercat” să pătrundă în universul albelor mistere din lungul gradenelor uriaşe ale Stăvilarului. Dimineaţă de dimineaţă stătea lungit pe faleze, privind, peste marginea lumii, eterul criptic şi îndepărtat, ascultând clopotele spectrale şi ţipetele sălbatice ale pescăruşilor. Îndată ce pâcla se ridica, iar marea reintra în monotonia fumului produs de vapoarele cu aburi, el suspina şi descindea în târg, unde-i plăcea să se plimbe pe străduţele întortocheate şi vechi ce urcă şi coboară dealul, să studieze zidurile şubrede şi intrările cu coloane bizare ce adăpostiseră atâtea generaţii de marinari viguroşi. El vorbea până şi cu Bătrânul cel straşnic care nu-i iubea pe străini, dar pe acesta îl invita în casa lui incredibil de arhaică, unde tavanele joase şi lambriurile roase de cari erau martorii unor solilocvii neliniştitoare de-a lungul orelor nopţii.           Bineînţeles, Olney nu putea să nu remarce casa cenuşie şi tainică, pierdută pe stânca sinistră ce se confunda cu ceaţa şi cu cerul. Misterul din jurul clădirii stârnise mereu şuşoteli prin străduţele şerpuitoare din Kingsport. Straşnicul Bătrân relata cu voce astmatică povestea ştiută de la tatăl său, cel ce zărise într-o noapte un fulger imens ţâşnind din casa cu acoperişuri ascuţite şi înfigându-se în norii de pe cer. Bunicuţa Orne, a cărei căsuţă din Ship Street zace în întregime sub muşchi şi iederă, povestea că bunica ei auzise vorbindu-se despre nişte alcătuiri stranii, de ceaţă, care zburau şi intrau de-a dreptul prin poarta îngustă, unica de altfel, a locului aceluia inaccesibil – căci intrarea se găseşte pe buza falezei, spre ocean, şi nu-i vizibilă decât de pe vapoare.           La sfârşit, dornic să afle lucruri noi şi deloc marcat de teama locuitorilor din Kingsport sau de trândăvia obişnuită a vilegiaturiştilor, Olney luă o hotărâre cumplită. În ciuda educaţiei sale conservatoare, ori din cauza ei, căci existenţele rutiniere hrănesc ascunse pasiuni pentru necunoscut, el se jură să escaladeze faleza interzisă şi să viziteze vechea casă cenuşie care se profila pe cer. La drept vorbind, partea cea mai raţională a personalităţii sale îi sugera că locuitorii casei aveau posibilitatea să ajungă acolo dinspre interiorul ţinutului. Urmau, fără îndoială, o cale întinsă de-a lungul culmii celei mai apropiate de estuarul lui Miskatonic. Probabil îşi făceau târguielile la Arkham, ştiind bine că în Kingsport casa nu prea le era iubită, sau poate că pur şi simplu nu erau în stare să coboare faleza dinspre orăşel.

(în colaborare cu Kenneth Sterling)           Înainte de a mă odihni, fac aceste însemnări sumare, necesare raportului pe care urmează să-l prezint.           Descoperirea mea este atât de neobişnuită şi contrară tuturor experienţelor de până acum, încât merită o descriere amănunţită.           Am aterizatt pe aeroportul principal de pe Venus pe data de 18 martie, după timpul terestru, 9-VI după ca-îendarul planetei. Făceam parte din echipa lui Miller; mi-am primit echipamentul şi un ceas adaptat la rotaţia ceva mai rapidă a lui Venus şi mi-am executat obişnuitul antrenament cu masca. După două zile, am fost declarat aplt pentru misiune. Plecând de la sediul din Terra Novaal Companiei Cristalului în zorii zilei de 12-VI, am urmat ruta sudică, trasată pe hartă de An-derson. Era rea, fiindcă junglele acestea sunt mereu pe jumătate, impracticabile după ploaie. Probabil că umezeala dă plantelor căţărătoare consistenţa pielii: uneori trebuie să le tai cu maceta minute în şir, până să-ţi poţi deschide o trecere.           Spre amiază, vremea s-a îmbunătăţit. Vegetaţia a devenit mai suplă şi mai elastică, iar maceta lucra mai cu spor, însă nici chiar aşa nu puteam înainta foarte repede. Măştile de oxigen Carter sunt prea grele şi îl epuizează rapid pe un ins relativ bine clădit. O mască Dubois cu rezervor din burete în loc de tuburi ar fi produs un aer tot atât de bun, cântărind de două ori mai puţin. Detectorul de cristale părea să funcţioneze perfect, indicând cu regularitate o direcţie concordantă cu releveul lui Anderson. E curios să constaţi cum acţionează principiul afinităţii, fără trucul vechilor „nuiele de ghicit” ce se folosesc pe pământ. Trebuia să existe un important filon de cristal la mai puţin de o mie de kilometri, dar presupun că blestemaţii aceia de oameni-şopârlă îl ţin mereu sub pază. Îşi închipuie pesemne că suntem caraghioşi venind să căutăm acest mineral pe Venus, aşa cum şi noi îi găsim stupizi pentru că se bălăcesc în noroi când zăresc vreo bucată din el, păstrând-o-apoi în templul lor, pe un piedestal. Dacă şi-ar putea schimba, măcar, religia! Ei nu folosesc cristalul, decât cel mult ca obiect de rugăciune. Lăsând la o parte teologia, ar putea să ne dea voie să luăm ce dorim şi, chiar dacă ar învăţa să trateze cristalele în aşa fel încât să obţină energie, există aici mai mult decât suficiente pentru planeta lor şi a noastră luate împreună. Cât despre mine, m-am săturat să tot trec pe lângă filoane şi să caut cristale răzleţe prin albiile râurilor din junglă. Uneori, mi-aş dori ca o armată zdravănă de la noi să-i măture pe toţi cerşetorii ăştia plini de solzi. Vreo douăzeci de nave ar aduce trupe îndestulătoare ca să facă treaba. Nu poţi numi creaturile astea oameni, cu toate oraşele şi turnurile lor. Nu ştiu nimic altceva decât să construiască. Întrebuinţează săbii şi săgeţi otrăvite, dar nu cred că pretinsele lor oraşe prezintă mai multă importanţă decât furnicarele sau barajele ridicate de castori. Mă întreb dacă au măcar vreun limbaj adevărat, căci tot ce se povesteşte despre „comunicarea psihologică” prin tentaculele pe care le au pe piept îmi pare mai degrabă o glumă. Lumea se lasă înşelată de faptul că stau în picioare, însă aici nu-i decât o asemănare fizică întâmplătoare cu omul terestru. Mi-ar face o deosebită plăcere să umblu prin jungla planetei Venus fără să 'trebuiască să iau aminte la grupuleţele lor, şi nici să mă feresc de săgeţile lor otrăvite. Poate că erau co-recţi înainte de a fi început noi să le luăm cristalele, dar acum au ajuns o veritabilă plagă. Ne întâmpină cu săgeţi, ne taie conductele de apă. Sunt din ce în ce mai convins că au un simţ special, ca detectorul nostru de cristale. Nimeni nu i-a văzut vreodată legându-se de vreun om care n-avea cristale asupra sa. Pe la ora 1 după-amiază, o săgeată era cât pe ce să-mi dea jos casca şi pentru o clipă am crezut că unul din tuburile de oxigen îmi fusese străpuns. Diavolii aceia vicleni nu făcuseră nici cel mai mic zgomot şi, totuşi, trei dintre ei mă înconjuraseră. I-am lichidat pe toţi, trăgând roată cu pistolul aruncător de flăcări, căci reuşisem să-i localizez în ciuda culorii care-i făcea să se confunde cu jungla. Unul atingea doi metri şi patruzeci în înălţime şi avea un bot ca de tapir. Ceilalţi doi nu măsurau decât doi metri şi zece centimetri. Ceea ce-i face atât de temuţi este numărul, dar un singur regiment de lansatori de flăcări le-ar veni rapid de hac. E totuşi curios că ajunseseră să domine planeta. Intre creaturile vii, nu există niciuna mai presus de okmanii şi skorahii târî-tori, sau decât tukahii zburători de pe celălalt continent, dacă, bineînţeles, grotele platoului dioneean nu ascund cumva vreo populaţie necunoscută.           În jurul orei 2, detectorul a virat spre vest, indicând cristale izolate în dreapta mea. Asta era în conformitate cu teoria lui Anderson şi, prin urmare, mi-am schimbat ruta. Drumul era mai greu, nu doar fiindcă solul se înălţa, ci şi din pricină că viaţa animală devenea mai intensă, iar plantele carnivore mai numeroase. Despicam mai departe ugraţii, călcam în picioare skorahii, iar combinezonul de piele îmi era plin de urmele daro-hilor pe care tocmai îi strivisem. Soarele nu reuşea să usuce nămolul. La fiecare pas, picioarele mi se afundau zece-cincisprezece centimetri şi, când le trăgeam afară, se auzea un zgomot ca de sorbitură. Mi-ar place ca, pentru climatul acesta, cineva să inventeze un combinezon dintr-o altă substanţă decât pielea. Stofa ar putrezi, evident, dar o ţesătură metalică fină, care nu se destramă, ca tubul menit să ferească documentele de descompunere. Aşa ceva ar trebui să se poată face. Pe la 3 şi jumătate am mâncat. Dacă mâncare se poate numi faptul că-ţi vâri nişte tablete hrănitoare sub mască.           Nu mult după aceea, am observat o netă schimbare a peisajului. Florile vii. cu aspect veninos, deveneau sp?ctrale. Toate contururile începură să oscileze ritmic şi apărură puncte de lumină strălucitoare, dansând ia aceeaşi cadenţă. Apoi temperatura păru să fluctueze ca influenţată de un ciocănit ritmic. Întreg universul lăsa impresia că se zbate într-o pulsaţie adâncă şi regulată ce umplea spaţiul. Mi-am pierdut simţul echilibrului şi, cuprins de ameţeli, am început să mă clatin; am închis ochii, mi-am acoperit urechile cu palmele, însă situaţia nu s-a ameliorat. Totuşi, spiritul îmi era încă lucid şi, în câteva minute, am priceput ce se întâmplase. Dădusem peste una din acele bizare plante ale mirajelor, despre care circulau multe poveşti. Anderson mă prevenise, mi le descrisese foarte exact – tija stufoasă, frunzele ascuţite, florile marmorate, emanând gaze generatoare de vise şi capabile să pătrundă prin orice fel de mască. Amintindu-mi ce păţise Kailey cu trei luni în urmă, m-a cuprins panica şi am început să fug prin lumea dementă şi haotică pe care o ţeseau în jurul meu manifestările plantei. Apoi mi-am venit în fire şi am înţeles că nu-mi rămânea altceva de făcut decât să mă îndepărtez de sursa pulsaţiilor, deschizându-mi orbeşte o cale de trecere, fără să mai ţin cont de lucrurile în-vârtejite pe lângă mine, până când aş fi ajuns la adăpost, dincolo de raza de acţiune a plantei.

            „Sărurile esenţiale ale Animalelor se pot prepara şi păstra în aşa fel încât un Om ingenios să poată avea o întreagă Arcă a lui Noe în Cabinetul său şi să facă să răsară, după voie, frumoasa Formă a unui Animal, pornind de la cenuşile lui; şi printr-o asemenea metodă, aplicată Sărurilor esenţiale ale Pulberii omeneşti, un Filosof poate, fără nici un fel de Necromanţie criminală, să reînvie Forma unuia dintre Strămoşii săi defuncţi, pornind de la Pulberea Corpului său incinerat”           Borellus.           I.           Rezultat şi prolog.           Un personaj foarte ciudat, Charles Dexter Ward, a dispărut de curând dintr-un sanatoriu de lângă Providence, Rhode Island. Fusese internat cu de-a sila de către un tată zdrobit de mâhnire, care-i văzuse aberaţiile trecând de la simpla excentricitate la o nebunie cruntă, cu tendinţe ucigaşe însoţite de o bizară modificare a conţinutului spiritului. Medicii au mărturisit că sunt complet nedumeriţi de cazul său, căci prezenta atât ciudăţenii fizice, cât şi psihologice.           În primul rând, bolnavul părea mult mai vârstnic decât era. Este adevărat că tulburările mentale îşi îmbătrânesc foarte repede victimele, dar chipul acestui tânăr de douăzeci şi şase de ani luase o expresie subtilă, ce nu aparţine decât oamenilor foarte bătrâni. În al doilea rând, funcţiile lui organice dădeau dovadă de o dezordine stranie. Nu exista nici o simetrie între respiraţia şi bătăile inimii sale; vocea îi devenise o şoaptă aproape de neauzit; avea nevoie de un timp incredibil de lung să digere; reacţiile nervilor lui la stimulii obişnuiţi nu aveau nici o asemănare cu toate cele cunoscute de medicină, patologice sau normale. Pielea îi era uscată şi rece; structura sa celulară părea exagerat de grosolană şi dezlânată. O aluniţă mare din naştere, în formă de măslină, îi dispăruse de pe şoldul stâng, în timp ce pe piept îi apăruse un semn negru foarte ciudat pe care nu-l avea înainte. Toţi medicii se puseseră de acord asupra faptului că metabolismul lui fusese întârziat într-un mod cu totul extraordinar.           Şi pe plan psihologic Charles Dexter Ward era unic. Nebunia lui nu avea nimic comun cu nici un soi de demenţă descrisă în tratatele cele mai recente şi mai complete; părea să fie o forţă mentală ce ar fi făcut din el un geniu sau o căpetenie, dacă n-ar fi fost bizar deformată. Doctorul Willett, medicul familiei Ward, afirmă că facultăţile mentale ale bolnavului sporiseră de la începutul bolii – dacă ar fi măsurate după reacţiile la orice subiect în afară de cel al demenţei sale. Tânărul Ward fusese dintotdeauna un savant şi un arheolog; dar nici lucrările sale cele mai strălucite nu dădeau la iveală prodigioasa inteligenţă pe care o manifestase în cursul examinării sale de către, medicii alienişti. În fapt, mintea lui părea atât de puternică şi atât de lucidă, încât autorizaţia legală pentru internare a fost foarte greu de obţinut; pentru a se lua această hotărâre a fost nevoie de mărturiile mai multor persoane şi de constatarea unor lacune anormale în cunoştinţe'e pacientului, în afara inteligenţei propriu-zise. Până în momentul când a dispărut, s-a dovedit a fi un cititor împătimit, iar conversaţia lui era încântătoare, în măsura în care vocea slabă i-o permitea. Neputând prevedea că va fugi, observatorii experimentaţi au prezis că va fi, cu siguranţă, pus în libertate.           Doar doctorul Willett, care-l adusese pe lume pe Charles şi de-atunci nu încetase să-i supravegheze evoluţia fizică şi mentală, părea să se teamă de această perspectivă. Făcuse o descoperire îngrozitoare, pe care nu îndrăznea să o dea în vileag în faţa confraţilor săi. Într-adevăr, rolul jucat de el în această întâmplare pare destul de obscur. A fost ultimul care a vorbit cu bolnavul cu trei ore înainte să fugă şi mai mulţi martori îşi amintesc de amestecul de oroare şi de uşurare aşternut pe trăsăturile lui la sfârşitul acestei convorbiri. Evadarea însăşi rămâne unul din misterele neexplicate ale sanatoriului doctorului Waite: o fereastră deschisă la şaizeci de picioare înălţime faţă de sol nu lămureşte lucrurile. Willett nu are de oferit nici o explicaţie, deşi, lucru ciudat, pare să-şi simtă spiritul mult mai liber de când Ward a dispărut De fapt, dă impresia că i-ar plăcea să spună mai multe dacă ar fi sigur că lumea ar da crezare vorbelor sale. Îl găsise pe bolnav în camera lui, dar, puţin înainte să iasă de-acolo, infirmierii bătuseră zadarnic la uşă. Când reuşiră să intre, văzură numai fereastra deschisă, prin care se strecura o briză rece de aprilie, spulberând în încăpere un nor de praf cenuşiu-albăstrui ce-i înăbuşise aproape. Câinii lătraseră cu puţin timp înainte, pe când Willett se mai găsea încă în cameră; mai apoi animalele nu manifestaseră nici o agitaţie. Imediat, tatăl lui Ward a fost anunţat prin telefon, dar el se arătă mai mult întristat decât surprins. Când doctorul Waite personal a venit la el acasă, doctorul Willett era deja acolo şi cei doi afirmaseră că nu avuseseră niciodată cunoştinţă de vreun proiect de evadare. Numai câţiva prieteni apropiaţi ai lui Willett şi ai domnului Ward au putut aduce câteva indicii, dar ele par mult prea fantastice pentru a putea fi crezute. Un singur fapt e sigur: până-n ziua de azi nu s-a dat niciodată de urma nebunului evadat.      Încă din copilărie, Charles Dexter Ward a manifestat o adevărată pasiune pentru arheologie. Gustul acesta îi fusese inspirat, fără îndoială, de oraşul venerabil în care trăia şi de relicvele trecutului, aflate din belşug în vechea locuinţă a părinţilor săi, pe Prospect Street, pe culmea dealului. Pe măsură ce înainta în vârstă, se consacra din ce în ce mai mult lucrurilor de altădată: istoria, genealogia, studiul arhitecturii şi al mobilierului colonial sfârşiră prin a constitui singurele domenii care-l interesau. E important să amintim gusturile sale pentru a încerca să-i înţelegem nebunia căci, chiar dacă nu ele formează miezul demenţei lui, joacă totuşi un rol important la prima vedere. Lacunele lui Ward, scoase la iveală de medicii alienişti, se referă toate la subiecte din zilele noastre. Ele erau invariabil compensate de cunoştinţe extraordinare privitoare la trecut, cunoştinţe ascunse cu grijă de pacient, dar dezvăluite prin întrebări iscusite; s-ar fi putut crede că Ward fusese transferat într-o altă epocă prin mijlocirea unei ciudate autohipnoze. Lucru ciudat, părea că nu-l mai interesează vremurile de altădată pe care, poate, începuse să le cunoască prea bine.

„Există în jurul nostru demoni ai răului ca şi ai binelui, şi cred că trăim şi ne mişcam într-o lume necunoscută, într-un loc cu caverne, cu umbre, cu locuitori aflaţi la începutul evoluţiei lor. Poate că omul va regăsi într-o zi calea vechii ştiinţe, şi n-am nici o îndoială că o ştiinţă redutabilă mai supravieţuieşte.           ARTHUR MACHEN                 Cu câteva săptămâni în urmă, la capătul unei străzi din târgul Pascoag (Rhode Island), un trecător înalt, bine clădit şi plăcut la înfăţişare, a devenit, prin comportarea sa neobişnuită, sugiect de discuţie. Cobora, se pare, dealul pe drumul dinspre Chepachet. Ajungând pe strada principală a localităţii, căreia câteva clădiri rezervate afacerilor îi dădeau un aer important, omul cotise spre stânga. În locul acela, fără vreun motiv aparent, reacţionă într-un chip suprinzătoru. După ce privise fix timp de de câteva clipe cea mai înaltă dintre clădiri, se apucă să scoată urlete îngrozite, isterice, apoi ţâşni într-o cursă nebunească, terminată printr-o cădere la răspântia următoare. Ridicat de jos şi scuturat de mâini binevoitoare, el păru conştient, nevătămat şi, în mod evident, scăpat de atacul nervos. Bâlbâi nişte explicaţii stânjenite în legătură cu încercările prin care trecuse, apoi cu ochii plecaţi, o luă înapoi pe drumul spre Chepachet, fără să se mai întoarcă. Părea straniu ca un astfel de incident să i se întâmple unui bărbat atât de voinic, de robust, cu aerul atât de normal şi plin de înzestrări. Misterul nu fu elucidat nici de observaţiile unui martor care recunoscuse în el pe chiriaşul unui fermier de pe lângă Chepachet.           Omul, pe nume Thomas F. Malone, era un detectiv din New York aflat în concediu după o boală grea; o contactase în urma unei misiuni ieşite din comun, în jurul unei afaceri murdare ce se terminase tragic. Mai multe clădiri de cărămidă, foarte vechi, se prăbuşiră în timpul unei descinderi a poliţiei la care participase şi el. De altfel, referitor ]a moartea celor arestaţi şi a colegilor săi, ceva m-a frapat în mod deosebit. El unui era cuprins de o groază imensă faţă de orice clădire care le putea sugera, fie şi vag, pe cele prăbuşite, încât până la urmă, pentru o perioadă nedefinită, psihiatrii i-au interzis să le mai privească.           Un medic din poliţie, cu rude la Chepachet, apreciase drept ideal ca loc de convalescenţă acest cătun alcătuit din case coloniale, de lemn. Detectivul se instalase acolo, după ce promisese că n-avea să se aventureze nicicând pe străzile mărginite de clădiri din cărămidă fără să primească îngăduinţa specialistului din Woon-socket, căruia îi fusese încredinţat. Plimbarea aceea până fa Pascoag pentru nişte cumpărături făcute din magazine fusese o greşeală, iar bolnavul îşi plătise scump neascultarea: prin teamă, contuzii şi umilinţe. Asta era ce ştiau bârfitorii din Chepachet şi din Pascoag, dar de cazul său se interesau psihiatrii cei mai de vază.           La început, Malone mărturisise specialiştilor tot adevărul, însă se oprise, constatând că se lovea de oi neîncredere profundă. După aceea îşi ţinuse gura. N-a protestat când admiseseră cu toţii că prăbuşirea câtorva imobile vechi în cartierul Red Hook din Brooklyn, unde pierduseră mai mulţi ofiţeri de poliţie curajoşi, îi distrusese lui echilibrul nervos. Se spunea că ostenise mult la curăţarea acelor cuiburi de dezordine şi violenţă. Unele elemente ale anchetei erau prin ele însele îndea-juns de impresionante şi, fără îndoială, neaşteptata tragedie reprezenta picătura ce făcuse să se reverse pa-harul. Aceasta era o versiune edulcorată, acceptată de toată lumea. Nefiind îngust la minte, Malone şi-a dat seama că era mai bine s-o accepte şi el. Să povesteşti unor inşi lipsiţi de imaginaţie despre o oroare ce întrecea închipuirea omenească, aşa cum era grozăvia caselor, cartierelor şi conacelor mâncate de lepră şi de cancer, de un rău venit din lumi străvechi, ar fi fost o provocare ce putea atrage după sine zăvorârea într-o celulă capitonată. Ca om cu judecată, în ciuda misticismului său, Malone preferase unei asemenea perspective o perioadă de şedere în ţară.           Avea intuiţia celţilor pentru lucrurile stranii şi ascunse, dar şi privirea rapidă a logicianului pentru ceea ce, în înfăţişarea sa exterioară, nu-i părea convingător. Acest amestec îl antrenase destul de departe în decursul celor patruzeci şi doi de ani de viaţă, conducându-i în locuri neobişnuite pentru cineva născut într-un conac georgian din vecinătatea Parcului Phoenix, şi care-şi desăvârşise studiile universitare la Dublin. Acum, când îşi revedea amintirile înfiorătoare, Malone se felicita că păstrase doar pentru sine secretul unui lucru capabil să transforme un luptător neînfricat într-un nevrozat co-pleşit de nelinişte. Nu era pentru prima dată că senzaţiile sale bizare rămâneau fără explicaţie; iar însuşi faptul de a fi căzut în abisele poliglote ale lumii din subteranele New York-ului nu reprezenta, oare, o ciudăţenie a-flată dincolo de orice explicaţie raţională?           Cum să vorbeşti unor inşi prozaici despre vrăjitoria practicată în vechime şi despre minunile ce se înfăţişează numai ochilor sensibili? Cum să evoci acel cazan otrăvit cu toate drogurile unor epoci înfricoşătoare care-şi ames-tecă laolaltă veninul, perpelindu-şi spaimele obscene?           Văzuse infernala flacără verde a misterului nedezvăluit într-o zgomotoasă şi evazivă confuzie de pofte exterioare şi de blasfemii lăuntrice, şi zâmbise când toţi cunoscuţii lui din New York îşi bătuseră joc de ceea ce povestea el. Oamenii aceia cinici glumiseră, făcând haz de fantastica lui goană după mistere indescifrabile, şi-l asiguraseră că, în timpurile noastre, oraşul n-avea parte decât de mediocritate şi vulgaritate. Unul dintre ei pariase pe o sumă considerabilă că din relatarea aceea nu va ieşi nici măcar un articol pentru revista din Dublin. Să scrii o istorie cu adevărat interesantă despre lumea interlopă a New York-ului? Cugetând la asta, simţea acum că ironia sorţii îndreptăţise asemenea cuvinte nefaste, chiar dacă în ascuns le respingea semnificaţia. Oroarea întrezărită de el nu putea da naştere unei povestiri, deoarece, asemeni cărţii citate de criticul german al lui Poe, „es lăsst sich nicht lesen”, n-avea să se lase citită nici ea.           

Cheia de argint de Howard Philips Lovecraft   The silver key 1929                 Când împlini treizeci de ani, Randolph Carter pierdu cheia viselor.           Până în acel an, excursii noptatice, dincolo de spaţiu, în stranii cetăţi străvechi şi în grădini de neuitat din munţii fermecaţi ce se întind deasupra mărilor străvezii, îl despăgubiseră pentru cenuşiul vieţii de zi cu zi. Ajuns la mijlocul vieţii sale, simţi că aceste privilegii îl părăseau treptat, pentru ca, până la urmă, să dispară cu totul. De atunci, nici galerele sale, după ce vor fi trecut săgeţile de aur ale Thranului, n-au mai putut naviga vreodată pe fluviul Ukranos, nici caravanele de elefanţi nu şi-au mai putut croi drum prin jungla înmiresmată până la palate uitate, cu coloane de ivoriu, ce dorm intacte şi fascinante sub clar de lună.           Citise prea multe lucruri în lumea reală, discutase cu prea mulţi oameni. Filosofi bine intenţionaţi îl învăţaseră să urmărească legăturile logice dintre evenimente şi să analizeze procesele ce dau naştere gândurilor şi viselor; în felul acesta, miraculosul se evaporă, în timp ce el, Carter, pierdu din vedere faptul că în mintea noastră, întreaga viaţa nu este decât o colecţie de imagini şi că nu există nici o deosebire între imaginile ce se nasc din obiecte reale şi acelea care se ivesc din visele noastre intime, după cum nu există nici un motiv de a le considera pe unele superioare celorlalte. Obişnuinţa îi împuiase capul cu o veneraţie superstiţioasă pentru tot ce este tangibil şi îl făcuse să se ruşineze în secret de reveriile sale. Înţelepţii îl asiguraseră că imaginile din visele sale erau copilăroase, seci şi mai mult decât absurde, pentru că acei care sunt prinşi în mrejele acestora se încăpăţânează să le creadă pline de semnificaţii şi intenţii, tot aşa cum cred într-un sens al naturii oarbe care, în realitate, scurmă fără nici un scop neantul, pentru a extrage ceva, şi schimbă apoi acest ceva într-un nou neant, fără să acorde, fără să recunoască nici o importanţă nici existenţei, nici aspiraţiilor acelor spirite ce se agită pentru o clipă în prezent şi apoi se cufundă în întuneric.           Aceşti înţelepţi îl înlănţuiseră de obiectele vizibile şi apoi îi explicaseră funcţionarea acestora, până când orice urmă de mister dispăruse din lume. Când, plângându-se şi pierzându-şi răbdarea, se grăbi să caute o portiţă de scăpare spre împărăţia crepusculară, acolo unde şi cea mai neînsemnată fărâmă de viaţă stă sub puterea vrăjii şi când făcu mare caz de cele mai mărunte asociaţii de idei ale spiritului său însetat de speranţă şi de nepotolite bucurii, înţelepţii îl călăuziră spre teritoriile noi şi spre miracolele ştiinţei, invitându-l să descopere miraculosul în învolburarea atomilor şi misterul în vidul dimensiunilor celeste. Mai târziu, când dădu greş, fiind incapabil să descopere miracole în miezul fenomenelor ale căror legi sunt cunoscute şi măsurabile, înţelepţii îi declarară că este lipsit de imaginaţie şi de maturitate, pentru că prefera iluziile din vis iluziilor lumii noastre materiale.           Astfel, încercând să facă ceea ce fac toţi ceilalţi, Carter susţinuse că evenimentele şi emoţiile terestre prezintă mai mult interes decât închipuirile unor suflete delicate şi rare. Nu-i contrazisese pe înţelepţi atunci când aceştia îi afirmaseră că în viaţa reală durerea animalică a unui porc la tăiere, sau cea a unui plugar dispeptic, au mult mai multă importanţă decât neasemuita frumuseţe a Narathului, a sutelor de uşi cizelate şi a cupolelor sale de calcedonie, pe care, nedesluşit, îşi amintea să le fi visat; şi, conform directivelor lor, începu să-şi dezvolte un deosebit simţ al milei şi al tragediei.           Din când în când, totuşi, nu se putea opri să nu remarce atât superficialitatea, instabilitatea şi lipsa de semnificaţie a tuturor aspiraţiilor umane, cât şi deşertăciunea absolută a impulsurilor noastre reale, deşertăciune contrastând radical cu idealurile pompoase pe care pretindem că le urmărim. Constatând că viaţa cotidiană este la tot pasul înţesată de ciudăţenii şi de trucuri, vru să recurgă la râsul politicos, arma pe care înţelepţii îl învăţaseră s-o folosească împotriva ciudăţeniilor şi artificialităţii viselor: era conştient că realitatea e mai puţin demnă de respect decât visul, pentru că este săracă în frumuseţe şi pentru că îi repugnă să-şi recunoască propria sa lipsa de cauză şi de scopuri precise. Prin aceste mijloace, ajunse un soi de umorist, fără să-şi dea seama că însuşi umorul nu are sens într-o lume fără aspiraţii înalte şi lipsită de orice criteriu al adevărului, atât în ceea ce priveşte durata coerentă, cât şi în ceea ce priveşte haosul.           În primele zile ale acestei sclavii, îşi întorsese faţa spre liniştitorul ritual al bisericilor de rând, pe care naiva credinţă a părinţilor săi îl făcuse să îl îndrăgească, sperând că, pornind de la acest ritual, se va deschide pentru el, netedă ca un bulevard, calea mistică ce promitea să fie o portiţă de evadare din cotidian. Uitându-se, însă, mai de aproape la acest ceremonial, nu putu să nu constate la o mare parte din preoţi, în pofida veşnicelor profesiuni de credinţă, domnia grotescă şi copleşitoare a unei frumuseţi şi a unei imaginaţii pe cale de dispariţie, a unei rutine care le veştejea încă mai mult şi a unei solemnităţi cu ritualuri nefireşti şi încremenite, ca acelea ale unei curţi de păsări nocturne. Se simţi adânc lezat de stângăcia cu care această credinţă căuta să se menţină în viaţă, de parcă încă ar mai fi reprezentat ultima salvare, din faţa spaimelor şi îndoielilor crescânde, a unei rase străvechi, asaltate de necunoscut. Carter încercă o mare dezamăgire văzând cu ce lux de ceremonii încerca poporul să extragă din vechile mituri o realitate terestră, care respingea fiecare pas înainte al lăudăroasei sale ştiinţe, şi solemnitatea deplasată a acestei tentative ucise în el până şi afecţiunea pe care ar fi putut să o păstreze pentru credinţele străvechi, pentru ritualurile lor sonore şi pentru clipele de emoţie şi de refugiu pe care i le ofereau adevărurile lor, pentru a înlocui visele şi călătoriile sale de până atunci prin ţinuturile eterice.           Atunci când abordă studiul acelora care se lepădaseră de vechile mituri îi găsi, totuşi, încă mai demni de dispreţ decât acei care nu o făcuseră. Aceştia nu ştiau că frumuseţea rezidă în echilibru şi că, într-un univers lipsit de sens, nu există nici un criteriu pentru plăcerea de a trăi, pentru că acest univers nu este în acord decât cu senzaţiile şi visele noastre, în timp ce – de fapt – el modelează la întâmplare minusculele sfere smulse din haos. Aceştia nu ştiau nici că binele şi răul, faimosul şi urâtul, nu sunt decât podoabele unui viitor a cărui unică valoare atârnă de întâmplarea norocoasă care a făcut din strămoşii noştri fiinţe înzestrate cu gânduri şi simţire, întâmplare cu detalii ingenios deosebite pentru fiecare rasă şi pentru fiecare cultură în parte. În loc să încerce să înţeleagă clar toate acestea, oamenii de teapa aceasta fie au negat în totalitate aceste fenomene, fie s-au compromis transformându-le în instincte obscure şi brutale, asemănătoare celor de care sunt stăpânite fiarele şi mitocanii. În acest fel, cuprinse de orgoliul grotesc de a se fi sustras unui univers mai puţin raţional decât al lor, vieţile lor se târăsc îndelung în durere, vrajbă şi sluţenie. Ei au schimbat falşii idoli ai milei oarbe şi ai fricii cu cei ai dezmăţului şi ai anarhiei.           Carter nu gustă deloc aceste libertăţi întru totul moderne, căci mediocritatea lor sordidă îi îmbolnăvea spiritul îndrăgostit de frumuseţea veşnică şi îi revolta raţiunea împotriva logicii firave de care dădeau dovadă promotorii acestora, mascând instinctele lor brutale cu sacralitatea smulsă vechilor idoli pe care îi respinseseră. Observă că, aidoma vechilor preoţi pe care îi detronaseră, cea mai mare parte dintre ei se dovedeau incapabili să se sustragă înşelătoriei de a crede că viaţa poate avea un alt sens decât ceea ce oamenii pot visa de la ea. Când, conform ultimelor descoperiri ştiinţifice, natura îşi proclama imoralitatea din profunzimile inconştienţei şi impersonalităţii sale, viaţa nu poate, într-adevăr, să conserve, mai presus de valorile frumuseţii, noţiunile elementare şi incontestabile de morală şi de etică. Pervertiţi şi ajunşi bigoţi datorită ideilor lor preconcepute de dreptate, libertate şi conformism, ei s-au lepădat de vechea doctrină, de vechea cale, de credinţele străvechi, fără să facă cel puţin efortul de a constata că această doctrină şi această veche cale reprezintă unica origine a modului lor actual de a gândi şi de a judeca, unicul lor criteriu într-un univers lipsit de sens, de scopuri fixe şi de un sistem de referinţă. Deposedate de acest cadru convenţional, vieţile lor, lipsite atât de direcţie, cât şi de interes, evoluaseră până la punctul în care, în cele din urmă, au ajuns să confunde plictiseala lor cu o forfotă aşa-zis utilă, lăsându-se în voia vacarmului şi a distracţiilor barbare, excitaţi de senzaţii animalice. Când, decepţionându-i, şi acestea deveniră anoste şi dezgustătoare, cultivară ironia şi sarcasmul şi, odată cu ordinea socială, descoperiră vina. Oare îşi vor da ei seama vreodată că reglementările lor brutale sunt la fel de nestatornice şi de contradictorii ca şi idolii strămoşilor lor şi că ceea ce este voluptate pentru o clipă devine otravă în clipa imediat următoare? Frumuseţea statornică şi senină nu ne apare decât în vis, dar lumea noastră a alungat departe această mângâiere în ziua când, prosternându-se în faţa realităţii, a izgonit tainele copilăriei şi ale inocenţei.           Prins în vârtejul agitaţiei fără sens, Carter se strădui să ducă o viaţă de om onest, bine intenţionat şi binecrescut, încetă să mai creadă în visele sale, pe care vârsta le făcea să se ofilească sub povara ridicolului, dar un înnăscut simţ al armoniei îl ajută să se păstreze aproape de calea urmată de cei de neamul şi rangul său. Cuprins de apatie, străbătea cetăţile oamenilor, suspinând pentru că nici un subterfugiu nu i se părea real şi fiecare sclipire a soarelui pe acoperişurile înalte şi fiecare lăsare a serii în pieţele împrejmuite de balustrade înalte nu slujea la altceva decât să-l facă să-şi amintească visele trăite odinioară şi să tânjească după ţinuturile eterice a căror taină o pierduse. Călătoriile nu erau decât o bătaie de joc; însuşi Marele Război îl mişcă destul de puţin deşi, încă de la început, se înrolase în Legiunea Străină. Acolo îşi făcu, pentru o vreme, chiar şi prieteni, dar calitatea emoţiilor, monotonia şi grosolănia concepţiilor lor îi stârniră curând dezgustul. Niciuna dintre rudele sale nu ar fi putut împărtăşi viaţa sa interioară şi, de aceea, aproape că se bucura la gândul că se aflau departe şi nu putea ajunge la ele. Singurii care l-ar fi putut înţelege erau bunicul său şi unchiul Christopher, dar amândoi muriseră de mult.           Atunci, se puse din nou pe scris, îndeletnicire pe care o abandonase complet atunci când visele sale îl părăsiseră. Dar nici în scris nu-şi află împlinirea şi mulţumirea, căci prezenţa lumii îl copleşea, împiedicându-l să se gândească la formele încântătoare de odinioară. O dispoziţie ironică dărâma minaretele crepusculare pe care le înălţase, şi teama foarte terestră de a nu fi verosimil izgonea din paradisul său feeric surpriza delicată a florilor. O milă prefăcută şi fadă se revărsa din belşug asupra personajelor sale, în timp ce mitul necesităţii emoţiilor verosimile şi a evenimentelor semnificative şi plauzibile ruina profunzimea inspiraţiei sale, făcând-o să se degradeze în satire sociale ieftine sau în alegorii aproape transparente. Noile sale romane se bucurară totuşi de un succes pe care cele dinainte nu îl cunoscuseră niciodată, dar când înţelese ce vid trebuise să închidă între coperţile lor pentru a le face pe placul turmei vanitoase a cititorilor săi, le arse şi încetă să mai scrie. Le luară locul romane deosebit de agreabile, în care surâse curtenitor viselor pe cale de a se înfiripa, dar îşi dădu curând seama că ambianţa sofisticată le golise de viaţă.           După aceste încercări, cultivă cu bună ştiinţă iluzia şi ajunse un maestru în stăpânirea tehnicilor de a crea bizarul şi insolitul, utilizându-le ca antidot împotriva banalului. Multe dintre aceste procedee nu întârziară să se dovedească, totuşi, precare şi sterile. Îşi dădu atunci seama că doctrinele populare ale ocultismului sunt la fel de seci şi de inflexibile ca şi cele ale ştiinţei, fără să se răscumpere pentru aceasta printr-o cât de palidă umbră de adevăr. Ipocrizia, prostia impertinentă şi incoerenţa gândirii nu pot înlocui visul, nu pot oferi unui spirit superior nici o posibilitate de evadare din lumea reală. Carter îşi procură o serie de cărţi blestemate şi se consacră studierii celor mai extraordinari şi mai subtili exploratori ai fantasticului. Scormonind tainele cunoaşterii, aşa cum puţini au reuşit să o facă, analizând vibraţiile ce se aud trosnind în adâncul celor mai tăinuite genuni ale vieţii, ale legendelor şi ale timpurilor imemoriale, făcu descoperiri care, ulterior, aveau să-l tulbure pe veci. Se hotărî să trăiască într-o lume neobişnuită şi, în acest scop, îşi mobilă locuinţa din Boston astfel încât să se adapteze stărilor sale schimbătoare de spirit: fiecare dintre ele avea parte de câte o cameră tapisată în culori adecvate, înzestrată cu cărţi şi obiecte corespunzătoare ei şi, mai mult, echipată cu aparate generatoare de senzaţii, lumină, căldură, sunet, gust şi miros.           Într-o zi, Carter auzi vorbindu-se despre un om temut şi ocolit în Sud, datorită tainelor încărcate de blesteme pe care acesta le aflase din cărţi şi tăbliţe de argilă aduse ilegal din India şi Asia. Îl căută şi trăi alături de el, împărtăşindu-i cercetările vreme de şapte ani, până când, într-un miez de noapte, reveni de unul singur şi cuprins de o spaimă fără margini din cimitirul străvechi şi necunoscut în care pătrunseseră amândoi. Se reîntoarse atunci în Noua Anglie, pentru a se stabili în Arkham, oraşul bântuit de stafii, vechea şi înfricoşătoarea reşedinţă a strămoşilor săi. Acolo, în vecinătatea sălciilor cărunte şi a acoperişurilor dărăpănate, de-a lungul nopţilor de smoală, continuă să treacă prin experienţe care l-au făcut să sigileze pentru totdeauna jurnalul unuia dintre strămoşii săi, un om mult prea negru la suflet. Toate aceste oribile experienţe nu îl purtară, totuşi, decât până la limita realităţii, fără a-l ajuta să treacă vreodată graniţa adevăratei ţări a viselor, cea pe care o cunoscuse în tinereţea sa; astfel, încât la vârsta de cincizeci de ani încetase să mai spere că ar mai putea fi fericit într-o lume mult prea preocupată de problemele de zi cu zi pentru a da răgaz frumuseţii să se arate şi mult prea aspră pentru a lăsa visele să se nască.           În cele din urmă, dezgustat de superficialitatea plină de fumuri a ceea ce oamenii obişnuiesc să numească realitate, Carter se retrase într-o singurătate străbătută de nostalgia tinereţii sale atât de încărcate de vise, din care îi mai rămăseseră doar răzleţe aduceri aminte. I se păru o prostie să-şi mai facă sânge rău ostenindu-se să mai rămână în viaţă, aşa că îşi procură prin intermediul unui cunoscut sud-american o otravă rară, cu efect fulgerător. Puterea obişnuinţei şi inerţia fură motivele pentru care amână, totuşi, acest act, şi continuă să lâncezească printre primele sale amintiri. Desprinse draperiile ciudate cu care acoperise pereţii şi readuse casa la starea în care se afla pe când era copil: draperii purpurii, mobilier victorian şi toate celelalte.           Cu timpul, ajunse să fie aproape mulţumit că-şi amânase sinuciderea, căci izolarea de lume şi relicvele tinereţii făcură ca viaţa şi minciunile ei să i se pară infinit de îndepărtate şi de ireale, astfel încât o speranţă firavă şi o vrajă nedesluşită se strecurară, din nou, noaptea în somnul său care, ani în şir, fusese doar o oglindă deformantă a realităţii diurne, aşa cum se întâmplă în visele tuturor oamenilor obişnuiţi. Acum, reapăru geana de lumină tremurătoare a unei lumi mai ciudate şi cu mult mai fantastice, geană de lumină vestind apropierea unei prezenţe de neocolit, vag înfricoşătoare, întrupându-se în imaginile limpezi ca lacrima ale zilelor copilăriei, în timp ce clipe nestatornice, de mult uitate, îi reveneau în memorie. Adesea, se trezea strigându-şi bunicul sau mama, deşi amândoi se odihneau în mormânt de un sfert de secol.           Într-o noapte, bunicul sau îi aminti de Cheie. La fel de plin de viaţă ca odinioară, bătrânul erudit cu părul cărunt îi vorbi pe îndelete şi cu înflăcărare despre neamul lor străvechi şi despre straniile năluciri pe care le avuseseră strămoşii lor, oameni plini de rafinament şi de sensibilitate. Îl pomeni pe acel cruciat cu ochii ca doi tăciuni aprinşi care intrase în posesia unor taine înfricoşătoare, pe când era prizonierul sarazinilor, îl pomeni pe primul Sir Randolph Carter, cel care se iniţiase în magie în epoca elisabetană. Îl pomeni, de asemenea, pe acel Edmund Carter, care scăpase ca prin urechile acului de spânzurătoare în afacerea vrăjitoarelor din Salem, şi care pusese de-o parte, într-un sipet străvechi, o cheie mare de argint, moştenire de la strămoşii săi. Înainte ca Randolph să se fi trezit, nobilul vizitator avusese răgazul să-i explice unde se afla cufărul, străvechea minunăţie din stejar sculptat, al cărui capac ciudat nu mai fusese deschis de nimeni de două secole.           Carter îl descoperi în semiîntunericul unei mari mansarde prăfuite, uitat în adâncul unei comode pântecoase. Măsura în jur de un metru pătrat şi era ornamentat cu sculpturi în stil gotic, atât de înfricoşătoare încât nu era de mirare ca nimeni după Edmund Carter nu mai îndrăznise să-l deschidă. Nici un zgomot nu răzbătu din cufăr atunci când îl clătină, doar o delicată mireasmă de mirodenii necunoscute se răspândi în aer. Că înăuntru s-ar afla o cheie, părea a fi mai mult legendă îndepărtată, de existenţa căreia nu aflase nici măcar tatăl lui Randolph. Nici un sistem nu părea să fi fost prevăzut pentru a face să mai cedeze vreodată încuietoarea impunătoare, ferecată şi ruginită, astfel încât bătrânul cufăr părea pecetluit pentru vecie. Carter presimţea însă că înăuntru putea găsi cheia unei porţi spre vis, dar bunicul său nu-i indicase unde şi în ce fel să o folosească.           Un servitor bătrân forţă capacul sculptat, zgâlţâind, aşa cum făcuse el însuşi mai devreme, figurile hâde, cu priviri răutăcioase, sculptate în lemnul înnegrit de vreme. În interior zăcea, înfăşurată într-un pergament decolorat, o cheie enormă de argint, cu luciul mâncat de vreme, acoperită cu arabescuri oculte, dar fără nici o explicaţie lizibilă.           Voluminosul pergament cuprindea doar hieroglife ciudate, trasate cu trestia într-un alfabet necunoscut. Carter recunoscu, totuşi, aceste caractere: erau asemănătoare cu cele pe care le văzuse pe unul dintre sulurile de papirus aparţinând acelui cabalist erudit din Sud care dispăruse la miezul nopţii într-un cimitir neştiut de nimeni. Cel care începea să tremure, înfiorat de spaimă, de fiecare dată când începea să citească acel papirus.           Acum sosise rândul lui Carter.           Lustrui cheia şi o păstră alături de el, închisă noaptea în vechiul cufăr înmiresmat de stejar. Visele îi sporiră în intensitate, dar în niciunul dintre ele nu îi apărură cetăţile stranii sau grădinile nespus de frumoase de odinioară. Ele păreau a-şi fi asumat, în prezent, un rol bine definit, cu replici ce nu puteau fi răstălmăcite. Dintotdeauna îl ademeniseră în trecut, transmiţându-i voinţa contopită a tuturor strămoşilor săi, iar acum păreau să-l împingă – şi mai în urmă – spre o tainică origine ancestrală. Ştiu atunci că trebuia să se întoarcă la obârşii, că trebuia să se piardă în trecut pentru a-şi regăsi rădăcinile. Zile de-a rândul, gândurile îl purtară spre acele dealuri din nord unde, în vecinătatea năvalnicului Miskatonic, se ridică Arkham, oraşul bântuit, şi rustica reşedinţă solitară a seminţiei sale.           În lumina cu străluciri de chihlimbar a toamnei, Carter o apucă pe vechiul drum arcuit ce şerpuieşte printre fâneţe împrejmuite de ziduri scunde, povârnişuri împădurite, ferme ascunse în văi adânci, însoţit de meandrele cristaline alt Miskatonicului peste care se înalţă, ici şi colo, poduri rustice din piatră şi lemn, traversând dealurile parcă pictate ce se pierdeau dincolo de orizonturi. O cotitură îi dezvălui pâlcul de ulmi uriaşi printre care, cu un secol şi jumătate mai devreme, unul dintre strămoşii săi se pierduse pentru totdeauna, într-un mod misterios.           Se înfioră când vântul îl făcu să tremure cu tâlc. Ceva mai încolo se iţea casa dărăpănată a acelei Goody Fowler, vrăjitoarea, cu ferestrele ei mici şi răutăcioase şi cu acoperişul lat şi înclinat spre nord până aproape de pământ. Trecând prin faţa ei, acceleră şi nu încetini până când maşina nu se căţără pe dealul de unde, netulburată şi albă, vechea casă a mamei sale şi a strămoşilor săi contempla de deasupra drumului priveliştea neliniştitoare, şi totuşi binevoitoare, a povârnişurilor stâncoase şi a văilor înverzite, ce se întretăia la orizont cu turlele îndepărtate din Kingsport şi, dincolo de acestea, cu nesfârşita întindere încărcată de vise a mării străvechi.           Pe culmea celui mai înalt deal se ivi deodată vechea reşedinţă a familiei Carter, pe care n-o mai văzuse de patruzeci de ani. Era trecut de mult de amiază când ajunse la poale, iar când opri la jumătatea urcuşului pentru a admira de sus împrejurimile, sub vraja razelor oblice ale soarelui bătând dinspre vest, priveliştea, scăldată într-un nor de lumină, părea învăluită într-un nimb de glorie şi de aur. Ciudăţenia viselor sale din ultimul timp şi speranţa pe care o ascundeau păreau a fi prezente în acest extraordinar peisaj tăcut, care îi evoca singurătăţile virgine de pe o altă planetă, în timp ce ochii săi descopereau cu încântare iarba catifelată a întinderilor pustii, unduindu-se în vale între zidurile gata să se prăbuşească, măreţia codrilor ca-n basme, scoţând în relief liniile purpurii şi îndepărtate ale unui al doilea şir de dealuri, înălţându-se dincolo de dealurile din apropiere şi ireala vale împădurită, deasupra căreia începea să se lase umbra, acoperind luminişurile umede în care izvoarele murmurau şi gâlgâiau printre strâmbe rădăcini turgescente.           Carter îşi dădu seama că motoarele şi mecanismele nu-şi aveau locul în inima acestei împărăţii în care îşi începuse căutările; îşi abandonă, aşadar, maşina la marginea pădurii şi, băgându-şi cheia de argint în buzunarul mantalei, începu să urce, cu greu, dealul. Acum, părea a se fi cufundat în adâncurile pădurii, dar ştia că vechea reşedinţă fusese înălţată pe o măgură pe care doar înspre nord nu exista pădure. Se întreba cum mai arăta în prezent casa pe care o lăsase, din neglijenţă, neocupată timp de treizeci de ani, de la moartea ciudatului frate al bunicului său, Christopher. În copilărie îşi petrecuse acolo mai multe vacanţe, descoperind stranii şi fatale miracole în pădurile din spatele livezii.           Noaptea era tot mai aproape, umbra se îngroşa în jurul lui. O spărtură neaşteptată printre arbori, undeva la dreapta sa, îi îngădui să zărească, pe deasupra pajiştilor în amurg, vechea clopotniţă a Congregaţiei din Kingsport, înălţată pe Central Hill. Sângerii în bătaia ultimelor unde de lumină, ferestruicile rotunde păreau să se mistuie în flăcările pe care le reflectau. O clipă mai târziu, când umbra deasă îl înghiţi din nou, îşi aduse aminte, cu o tresărire de surpriză, că aceasta viziune fulgerătoare nu putea să fi ţâşnit decât din adâncurile memoriei sale, din copilărie şi numai de acolo, dat fiind că vechea şi alba biserică fusese dărâmată de mult pentru a se putea mari cu încă un salon spitalul Congregaţiei. Citise cu interes ştirea, într-un ziar care vorbea în legătură cu acest subiect despre subterane şi tuneluri misterioase, săpate în dealul stâncos, descoperite sub biserică.           Un glas ascuţit răsună deodată, străbătând această enigmă în legătură cu care tocmai îşi punea întrebări, şi acest sunet familiar îl făcu să tresară din nou, în ciuda anilor care trecuseră de când îl auzise ultima oară. Bătrânul Benijah Corey, deja foarte în vârstă pe timpul vizitelor sale din copilărie, fusese servitorul fratelui bunicului său, Christopher. Trebuie că acum bătea suta de ani, căci acest glas ascuţit nu putea veni de la nimeni altcineva. Carter nu putu desluşi cuvintele, dar vocea era una dintre acelea care îţi rămân în minte şi nu te poţi înşela asupra lor când le auzi din nou. Să-ţi vina oare să crezi că bătrânul Benny mai putea fi încă în viaţă?           — Domnişorule Randy, domnişorule Randy, unde eşti? Vrei s-o faci să moară de spaimă pe bătrâna ta mătuşă Martha? Nu ţi-a spus ea de atâtea ori să nu te îndepărtezi de casă după-amiaza şi să te întorci înainte de căderea nopţii? Randy! Raaan-dy! Puştiul asta moare de plăcere să se afunde în pădure; îşi petrece jumătate din timp visând pe deal, aproape de Sălaşul Şerpilor. Hei, Raaan-dy!           În întunericul gros ca smoala, Randolph Carter se opri şi se frecă la ochi. Ceva nu era în ordine. Ajunsese într-un loc în care nu avea de ce să ajungă, unde nu avea nici o treabă. Se rătăcise tare departe şi acum era iremediabil târziu. Nu se uitase cât arăta ceasul clopotniţei din Kingsport, deşi ar fi putut s-o facă uşor cu ajutorul lunetei sale de buzunar; îşi dădea însă seama că întârzierea sa avea ceva de nemărturisit şi fără precedent. Nu prea sigur că luneta era încă la el, băgă mâna în buzunarul de la bluză pentru a verifica. Nu, nu era, dar dădu peste marea cheie de argint pe care o găsise undeva, într-un cufăr. Odată, unchiul Chris îi îndrugase o poveste ciudată despre un cufăr vechi, care nu fusese deschis niciodată, în care s-ar fi aflat o cheie, dar mătuşa Martha i-o retezase brusc, zicând că astea nu sunt lucruri de spus unui copil care, şi-aşa, are capul plin de trăsnăi. Încerca să-şi amintească unde Dumnezeu ar fi putut găsi aceasta cheie, dar ceva îi scăpa. Presupuse că treaba se întâmplase în mansarda casei sale din Boston şi se revăzu, nedesluşit, pe cale de a-l corupe pe Parks, oferindu-i o sumă echivalentă cu salariul său pe o jumătate de săptămână, pentru a-l ajuta să deschidă cufărul. Imaginea îl făcu să se liniştească, cel puţin în legătură cu acest subiect, dar în timp ce rememora scena, îl uimi ceva extrem de neobişnuit în înfăţişarea lui Parks, de parcă ani lungi şi-ar fi lăsat urmele trecerii lor pe faţa micuţului şi harnicului cockney, crestând-o cu nenumărate riduri.           — Raan-dy! Ran-dy! Hei! Hei! Randy!           Rotocolul luminos al unei lanterne apăru şovăielnic de după neagra cotitură şi bătrânul Benijah se năpusti asupra siluetei aiurite şi amuţite a hoinarului.           — Dracul să te ia, băiete, aici erai! N-ai limbă, de nu răspunzi? De o jumătate de oră te strig într-una şi sunt sigur că m-ai auzit de mult. Nu ştii că mătuşa-ta Martha îşi iese din minţi când te ştie pe afară noaptea? Aşteaptă să te spun unchiului Chris, se va face foc. Ştii doar că pădurea nu e un loc pe unde să hoinăreşti la ora asta. Sunt aici lucruri care nu-ţi pot face decât rău, şi asta o aflase deja bunicul meu. Hai, domnişorule Randy, să ne întoarcem, sau Annah nu ne va mai păstra mult timp cina caldă.           Randolph Carter urca din greu drumul pieptiş, în timp ce prin înaltul rămuriş al toamnei, răzbătea licărirea stelelor tremurând în depărtare, ridicându-se fantastice deasupra întâmplărilor de pe pământ. Câinii lătrau, lumina gălbuie a micilor ochiuri de sticlă strălucea din cel mai înalt turn şi deasupra măgurii despădurite în vârful căreia se clătina un imens acoperiş negru, dinaintea vestului slab luminat, ardeau Pleiadele. Mătuşa Martha era în prag şi nu-l bombăni prea tare pe copilul vagabond, atunci când Benijah îl împinse înăuntru. Îl ştia prea bine pe unchiul Chris, pentru a nu fi surprinsă de o astfel de purtare din partea unui Carter. Randolph nu arătă nimănui cheia, cină în tăcere şi nu protestă când sosi ora culcării. I se întâmpla să viseze mai bine atunci când rămânea treaz şi, apoi, dorea să se folosească de cheie.           Dimineaţa, Randolph fu în picioare devreme şi ar fi rupt-o la fugă spre partea cea mai înaltă a pădurii, dacă unchiul Chris nu l-ar fi înşfăcat şi nu l-ar fi aşezat cu forţa pe scaun, dinaintea micului dejun. Privea nerăbdător în jurul lui, rotindu-şi ochii prin încăperea uşor înclinată, ba spre covorul zdrenţuit, ba spre tavanul cu grinzi aparente, ba spre stâlpii din colţuri. Surâse atunci când crengile copacilor din livadă zgâriară ochiurile de geam plumbuite. Aproape de el, copacii şi dealurile erau poarta acelei împărăţii din afara timpului, adevărata sa patrie.           Când putu în sfârşit să o şteargă, pipăi buzunarul bluzei, pentru a se convinge că marea cheie se mai afla încă acolo şi, liniştindu-se, alergă spre acea pantă a dealului care, începând de la capătul livezii, se înălţa chiar mai sus decât măgura însăşi. În pădure, pământul era aşternut cu muşchi şi, ici-colo, se întrezăreau, misterioase în lumina slabă, mari stânci acoperite de licheni, asemănătoare monoliţilor druidici înălţaţi printre trunchiurile imense şi răsucite ale unei păduri vrăjite. Randolph trecu, în timpul urcuşului său, peste un râuşor năvalnic a cărui cascadă părea să intoneze, puţin mai la vale, câteva incantaţii runice pentru faunii ascunşi şi nevăzutele driade.           Ajunse atunci până la peştera demonică, cu nume de temut, săpată în povârnişul pădurii, „Tainiţa şerpilor”. Oamenii din partea locului ocoleau această tainiţă şi Benijah îl sfătuise, de nenumărate ori, să se ţină departe de ea. Era adâncă, mai adâncă decât oricare alta, credea Randolph, până când a descoperit apoi, într-un colţ întunecat, o crăpătură ce dădea într-o altă grotă încă mai întinsă. Era un soi de cavou bântuit, ai cărui pereţi de granit dădeau curioasa impresie că ar ascunde un şiretlic intenţionat. De această dată se târî, ca de obicei, de-a lungul crevasei, luminându-şi drumul cu chibrituri şterpelite din cutia din salonaş, şi străbătu orificiul de trecere cu o grabă pe care cu atât mai greu i-ar fi fost s-o explice cuiva, cu cât nici el nu o înţelegea. N-ar fi putut spune de ce se apropia atât de sigur pe sine de peretele cel mai îndepărtat şi de ce scotea din buzunar, aşa cum tocmai o făcea, marea cheie de argint. Când, în acea noapte, se întoarse acasă ţopăind, nu se scuză în nici un fel pentru întârziere, nu dădu nici o explicaţie asupra locului de unde venea şi nu acordă nici cea mai mică atenţie reproşurilor făcute pentru că nesocotise cu desăvârşire sunetul cornului care-l chemase la masa de prânz.           Este în prezent admis de toate rudele îndepărtate ale lui Randolph Carter, că în al zecelea an al vieţii acestuia s-a petrecut un fapt care i-a ascuţit imaginaţia. Ernest B. Aspinwall, vărul său din Chicago, mai mare cu zece ani decât el, îşi aminteşte desluşit de o schimbare intervenită în comportamentul acestui băiat după toamna anului 1883. Randolph avusese viziuni cum puţini au, dar încă şi mai nefirească era puterea sa de a anticipa lucruri cât se poate de reale. Pentru a spune lucrurilor pe nume, părea să fi dobândit un dar al profeţiei ieşit din comun şi avea cele mai ciudate reacţii faţă de fenomene care, lipsite de rezonanţă în epocă, aveau să îndreptăţească mai târziu neobişnuitele sale afirmaţii. Pe măsură ce în deceniile următoare aveau să apară în cartea istoriei, unul câte unul, noi nume, noi invenţii sau noi evenimente, oamenii au putut să-şi aducă aminte, cu uimire, felul în care, cu mulţi ani în urmă, Carter lăsase nepăsător să-i scape câteva cuvinte legate fără îndoială de ceea ce atunci era de domeniul viitorului foarte îndepărtat. El însuşi nu găsea nici un înţeles acestor cuvinte, nu ştia de ce anumite fapte îi provocau anumite emoţii şi socotea vinovate de toate acestea câteva vise uitate. Mai târziu, în 1897, deveni brusc livid atunci când un călător oarecare pomeni în poveştile sale de oraşul francez Bellay-en-Santerre. Prietenii săi îşi reamintiră acest incident în 1916, când Carter a fost grav rănit în acest oraş, pe când lupta în Legiunea Străină, în timpul Marelui Război.           Faptul că rudele lui Randolph Carter comentează din nou toate acestea se explică prin recenta sa dispariţie. Bătrânul său servitor Parks este ultima persoană care l-a văzut plecând într-o zi dis-de-dimineaţă şi luând cu el în maşină o cheie pe care o descoperise de curând. Parks îl ajutase să extragă acea cheie din vechiul cufăr în care fusese închisă şi se simţise tulburat într-un mod nedesluşit de ea, dintr-un motiv ciudat pe care nu-l putea exprima. Părăsindu-l, Carter îi declarase că avea intenţia să călătorească în împrejurimile Arkhamului, pentru a revedea ţinutul strămoşilor săi.           Maşina sa fu regăsită la jumătatea coastei Elm Mountain, trasă cu grijă la marginea drumului spre vechea reşedinţă a familiei Carter. Oamenii din partea locului descoperiră în interior un sipet de lemn înmiresmat, acoperit cu sculpturi înfricoşătoare. Acest cufăr conţinea doar un pergament ciudat, pe care nici un lingvist şi nici un paleograf nu a reuşit să îl identifice sau să îl descifreze. Ploaia spălase, cu timpul, orice urmă de paşi, dar detectivii din Boston ar fi putut avea ceva de spus în legătură cu evidenta dezordine în care se găsea schelăria năruită a reşedinţei Carter. Aceasta arăta, după părerea investigatorilor, de parcă cineva ar fi scormonit de curând prin ruine. O batistă albă, obişnuită, găsită ceva mai departe, pe coasta dealului, n-a putut fi identificată ca aparţinând dispărutului.           Moştenitorii lui Randolph Carter au adus în discuţie partajul bunurilor sale, dar eu mă voi opune categoric deschiderii acestei succesiuni, căci nu cred să fi murit. Există spirale ale timpului şi ale spaţiului, ale visului şi ale realităţii, pe care numai un visător le poate bănui. Ceea ce ştiu despre Carter mă îndreptăţeşte să cred că a găsit, pur şi simplu, mijlocul de a pătrunde în acest labirint. Nu pot să ştiu dacă el va mai reveni vreodată printre noi. Tânjea să regăsească colinele pierdute ale visurilor sale şi suspina după copilăria sa. Cam pe atunci găsi o cheie şi, nu ştiu de ce, înclin să cred că a fost capabil să profite într-un mod ciudat de această descoperire.           Îl voi descoase când ne vom revedea, căci mă aştept să îl întâlnesc peste puţin timp, într-o anume cetate din vis prin care amândoi aveam obiceiul să cutreierăm. În Ulthar, dincolo de râul Skai, se zvoneşte că un nou rege a fost urcat în tronul de opal al Ilek-Vadului, oraş fabulos ce îşi înalţă turnurile pe înaltele faleze de sticlă dominând marea crepusculară în care gnorri cu barbă şi cu înotătoare îşi construiesc labirinturile lor copleşitoare. Cred că ştiu, sau mai degrabă chiar ştiu, cum să interpretez acest zvon. Cert este că sunt nerăbdător să văd apărând marea cheie de argint, căci în arabescurile ei oculte odihnesc simbolic toate scopurile şi toate tainele acestui univers orb şi impersonal.                                                                           SFÂRŞIT    

(Manuscris găsit printre hârtiile defunctului Francis Wayland Thurston, din Boston)           În privinţa unor asemenea forţe sau fiinţe s-ar mai putea concepe vreo posibilitate de supravieţuire… O supravieţuire dintr-o eră nespus de îndepărtată, când… conştiinţa se manifesta, poate, în forme şi chipuri pierdute de mult, înainte de apariţia şi evoluţia umanităţii… forme pe care numai poezia şi legendele le-au mai captat ca pe o amintire fulgurantă, dându-le numele de zei, monştri, eroi mitici de toate felurile…           Algernon Blackwood1           I.           OROAREA DIN LUT.           Cea mai mare îndurare pe această lume, cred, este neputinţa minţii omeneşti de a-şi corela toate datele. Trăim pe o imperturbabilă insulă de ignoranţă, în mijlocul mărilor de întuneric ale Infinitului, şi n-am fost meniţi să călătorim prea departe. Ştiinţele, fiecare trăgând în propria direcţie, până acum ne-au dăunat prea puţin, dar, într-o bună zi, alăturarea cunoştinţelor disparate ne va deschide în faţa ochilor asemenea imagini terifiante ale realităţii şi ale poziţiei noastre îngrozitoare în Univers, încât ori ne vom pierde minţile graţie revelaţiei, ori vom fugi de funesta lumină, refugiindu-ne în pacea şi siguranţa unui nou ev de obscurantism.           Teozofii au intuit grandoarea înfricoşătoare a ciclului cosmic în care lumea noastră şi specia umană constituie doar nişte accidente trecătoare. Ei fac aluzie la supravieţuiri a căror ciudăţenie ar face să ne îngheţe sângele în vine dacă n-ar fi mascate de un optimism afabil. Dar nu prin ei am ajuns să întrezăresc, în mod nepermis, o singură dată în viaţă, eonii care-mi dau fiori când mă gândesc la ei, simţind că mă cuprinde nebunia de câte ori îi visez. Acea percepţie fugară, ca mai toate temutele presimţiri ale adevărului, a scăpărat dintr-o întâmplătoare punere cap la cap a unor lucruri diferite. În acest caz este vorba despre un vechi articol de ziar şi despre notiţele unui profesor decedat. Sper că nimeni nu va mai călca pe urmele mele. Cu siguranţă, dacă voi apuca să mai trăiesc, nu voi mai căuta niciodată să mai adaug vreo verigă unui lanţ atât de hâd. Presupun că şi profesorul avea de gând să păstreze tăcerea în privinţa părţii pe care o cunoştea, şi că şi-ar fi distrus însemnările dacă moartea nu l-ar fi răpit subit dintre cei vii.           Am luat cunoştinţă de această chestiune în iarna lui 1926–1927, odată cu decesul fratelui bunicului meu, George Gammell Angell, profesor emerit de limbi semitice la Universitatea Brown, din Providence, statul Rhode Island. Profesorul Angell era o autoritate renumită în studiul inscripţiilor vechi, iar directorii marilor muzee îl solicitaseră în repetate rânduri. Aşadar, decesul său, care a survenit la vârsta de nouăzeci şi doi de ani, a rămas în amintirea multora. Pe plan local, interesul era intensificat şi de faptul că murise din cauze necunoscute, după ce coborâse pe mal de la bordul vaporului de Newport. După cum relatează martorii, se prăbuşise deodată la pământ, înghiontit de un negru cu aspect de marinar, care ieşise dintr-una din acele bizare curţi întunecoase de pe panta abruptă a dealului, o scurtătură de la port până la locuinţa răposatului în Williams Street. Medicii n-au reuşit să descopere nici o rană vizibilă, dar au tras concluzia, după o dezbatere plină de nelămuriri, că vreo ascunsă leziune a inimii, provocată de efortul intens al urcuşului pe o pantă foarte înclinată, mai ales la o vârstă atât de înaintată, îi pricinuise decesul. La momentul respectiv, n-am găsit nici un motiv să nu fiu de acord cu punctul oficial de vedere, dar în ultima vreme sunt înclinat să-l pun sub semnul întrebării – ba, poate, chiar mai mult.           Ca moştenitor şi executor al fratelui bunicului meu, căci murise văduv şi fără copii, eram obligat să arunc o privire peste hârtiile lui, cu o oarecare meticulozitate; şi, în acest scop, i-am luat toate dosarele şi cutiile la mine acasă, în Boston. O mare parte din materialul ordonat de mine va fi mai târziu publicat de Societatea Americană de Arheologie, însă mai era o cutie pe care am găsit-o extrem de enigmatică şi pe care nu m-am îndurat s-o arăt şi unor ochi străini. Fusese închisă cu lacătul şi n-am dat de cheie până nu mi-a trecut prin minte să mă uit mai bine la inelul cu chei pe care profesorul îl purtase întotdeauna în buzunarul său. Abia atunci am reuşit s-o deschid, dar după aceea am avut impresia că mă confruntam cu un obstacol încă mai greu de trecut. Care putea fi înţelesul bizarului basorelief din lut şi al dezlânatului amestec de însemnări şi tăieturi din ziare pe care le-am găsit înăuntrul ei? M-am hotărât să caut excentricul sculptor vinovat de faptul că tulburase liniştea sufletească a unui bătrân.           Basorelieful era un dreptunghi necizelat, cu o grosime mai mică de doi centimetri şi jumătate şi cu o suprafaţă măsurând aproximativ treisprezece pe cincisprezece centimetri. Se vedea bine că era o lucrare modernă. Cu toate acestea, figurile de pe el nu erau deloc moderne, nici ca atmosferă, nici ca sugestie. Oricât de departe ar merge cubismul şi futurismul în fanteziile lor, rareori reproduc acea criptică regularitate ascunsă în scrierea preistorică. Iar cea mai mare parte a acestor desene lăsau impresia puternică a unui fel de scriere, deşi memoria mea, în ciuda marii familiarităţi cu hârtiile şi colecţiile unchiului meu, nu reuşea deloc să identifice aceste caractere particulare, sau măcar să intuiască cele mai îndepărtate asocieri ale lor.           Deasupra acestor aşa-zise hieroglife, se înălţa o figurină cu evidente calităţi plastice, deşi execuţia impresionistă mă împiedica să-mi fac vreo idee mai clară cu privire la natura acesteia. Părea să fie un soi de monstru, sau simbolul unui monstru, o formă pe care numai o imaginaţie bolnavă ar putea-o concepe. Dacă aş zice că închipuirea mea, oarecum extravagantă, ar produce imaginile simultane ale unei caracatiţe, unui dragon şi unei caricaturi omeneşti, n-aş fi prea departe de spiritul acelui obiect. Un cap cărnos, cu tentacule, aşezat pe un trup grotesc, acoperit de solzi, cu aripi rudimentare. Dar tocmai profilul de ansamblu al întregului speria cel mai tare. În spatele figurii se reliefa, vag sugerat, fundalul unei arhitecturi ciclopice.

Volumul conţine povestiri scrise de Howard Phillips Lovecraft între anii 1919-l937: The Transition of Juan Romero; Azathoth; The Descendant; The Book; The Thing în the Moonlight; Hypnos; The Festival; Imprisaned With the Pharaons; He; The Strange High House în the Mist; În the Walls of Eryx; The Beast în the Cave; The Evil Clergyman; The Tomb.                 PREFAŢĂ.           LOGIC, MACABRU ŞI SUBLIM.           Aşa aş fi tentat să definesc fantasticul lui Howard Phillips Lovecraft, americanul născut în anul 1890 la Providence, lângă Boston, şi mort în 1937, de cancer mai curând decât din pricina mizeriei materiale, cum a vrut să ne facă să credem o legendă încă răspândită în jurul figurii sale oarecum enigmatice. Fără îndoială, sănătatea i-a fost tot timpul precară, sensibilitatea ieşită dintre reperele comune şi, astfel, mereu pusă în pericol de agresiunile unei vieţi moderne pentru care omul nu pare să fi fost prea bine înzestrat. Dar de aici şi până la individul „infirm pe plan emoţional” pe care ni-l sugerează criticul, Damon Knight, calitatea aceasta fiind – după el – obligatorie pentru cine scrie literatură fantastică, rătnâne o bună distanţă de parcurs. Dacă nu cumva suntem invitaţi să vedem în respectiva infirmitate nu lipsa de sentiment, cum ne-am aştepta, ci excesul, ori vreo deformare aparte a percepţiei realităţii, care pe unii îi conduce la nebunie, iar pe alţii îi facemari artişti.           Dintre toate vârstele omului, cea care l-a fascinat pe Lovecraft este copilăria. Nu puţine personaje de-ale sale îşi mărturisesc chiar o bolnăvicioasă cantonare în copilărie, lume idealizată până la mirific şi, în fond, un refugiu comod şi splendid, chiar dacă ineficace, din faţa penibilelor responsabilităţi antrenate de o vârstă matură. Este soluţia naturilor fragile, iar dincolo de personaje scriitorul lasă să se înţeleagă, într-o pagină de autobiografie, că nici el n-ar fi complet străin de o asemenea abordare, iluzorie, a realităţii. Cel puţin uneori. Însă cu atât mai mult cu cât copilăria sa inteligentă şi precoce pare să-i fi oferit amintirea unui univers cu adevărat viu şi straniu, populat în devălmăşie de personajele exotice din O mie şi una de nopţi, de stafiile povestirilor gotice şi, de la un moment încolo, de faunii şi satirii mitologiei greceşti.           Astfel îmi explic orientarea pronunţat paseistă a lui Lovecraft, indiscutabil legată de atitudinea sa retractilă, de oroarea cu care priveşte proliferarea manifestărilor de tip modern ale civilizaţiei. Copilăria ca stadiu biologic, dar înţeleasă şi ca etapă mitizată din istoria unei colectivităţi, îi permite autorului lui Dagon să producă nu puţine mostre de fantastic de o artificioasă seninătate, un fantastic al iluziei, al dorinţei ideale, „tragice în fond, fiindcă de fiecare dată asemenea explorări deloc străine de sublimitatea basmului sfârşesc prin a fi anulate în stratul adine al povestirilor, care nu este unul optimist, ci cu un sens strâns legat de ideea de eşec.           În cazul fantasticului lui H. P. Lovecraft, sublimul se naşte însă şi dintr-o sursă mai direct conectată la substanţa sa cea mai autentică, aşa cum au definit-o filosofi de talia lui Kant şi Edmund Burke: o plăcere stârnită din neplăcere, o înclntare inseparabilă de durere, de spaimă, de uluirea trăită în raport cu dimensiunile infinite ale lumii, implicit cu tainele chinuitoare ce o constituie pe aceasta dincolo de percepţia comună, dincolo de înţelegerea umană obişnuită. Astfel de proiecţii în sublimul terifiant sunt, aici, „tranziţia” subterană a lui Juan Romero, rătăcirile labirintice de care se face responsabilă „cartea blestemată” (Descendentul, Cartea, Sărbătoarea), spăimoasele explorări infernale din Prizonierul faraonilor sau coşmarurile tulburătoare din Hypnos şi O apariţie pe clar de lună. Pentru că, dacă Lovecraft vede într-o anume fază de copilărie a civilizaţiei umane un fel de etapă fericită, sinonimă cu vârsta de aur, el mi întârzie să sugereze totuşi, dincolo de ea, În străfundurile nebuloase ale tuturor începuturilor, sinistre focare de nelinişte, rânduieli stupefiante şi mai ales o colcăială de entităţi inumane, malefice, repre-’ zentând imperiul dezagreabil al morţii eterne. O moarte tentaculară, acaparatoare, chiar.dacă nicicând săvârşită până la capăt şi tocmai de aceea capabilă să înfricoşeze imens.           Pe un traseu al beznelor asediatoare, ne reîntâlnim cu predilecţia personajelor lui Lovecraft pentru macabru. Ceea ce putea fi însă prilej de maculatură grosieră, hrănită din putreziciunile verminei de dragul unei simple exhibări a senzaţionalului facil, primeşte aici o perspectivă literară indiscutabilă. „Vinovate” de atingerea unei asemenea condiţii se fac atât o discretă gradare şi filtrare a efectelor „de gen”, cât şi prezenţa unor semnificaţii logice, chiar dacă intenţionat opacizate, făcute confuze din raţiuni ce ţin de o tehnică şi o estetică speciale, în plus, nu de puţine ori gestul macabru e întâm-pinat cu o inteligentă undă de umor. Am întâlnit-o în mai vechea înlănţuire de jubilaţii funebre intitulată Herbert West, reanimator. O vom simţi din nou în Cavoul, fără ca această subtilă basculare a morbidului în comic să anuleze ceva din fineţea unei remarcabile analize a psihologiilor pervertite.           În interiorul universului său, Lovecraft este cât se poate de logic şi convingător. Am putea vorbi şi la el, ca în cazul lui Poe, de un „fantastic exact”, dacă semnatarul lui Hypnos n-ar fi totuşi atât de tentat să-şi în-veşmânteze insolitele născociri în ţesătura unor artificii poetice care le dau câteodată un aspect complicat, aproape baroc. Dar nici în asemenea situaţii nu putem pune la îndoială logica povestirilor. O logică a coşmarului, fireşte, dispusă să alunece cu uşurinţă de la un reper stabil spre altul cu contur de ceaţă şi invers, însă prin nimic contrazisă în regimul textului, căruia îi asi-gură astfel coerenţa şi unitatea.

I.           În cursul iernii 1927–1928, oficialităţile din guvernul federal demarară o anchetă stranie şi secretă în privinţa anumitor situaţii ivite în bătrânul port maritim Innsmouth, din statul Massachusetts. Lumea a aflat prima oară de ea prin februarie, când avu loc o vastă serie de raiduri şi de arestări, urmate de incendieri şi dinamitări deliberate, cu toate precauţiile prealabile, a unui număr enorm de clădiri dărăpănate, mâncate de cari şi presupuse a fi nelocuite, aflate de-a lungul coastei părăsite. Minţile superficiale puseră această întâmplare pe seama unor ciocniri majore în decursul unui război spasmodic împotriva contrabandei cu alcool.           Spiritele mai iscoditoare şi mai atente la natura ştirilor se mirară, totuşi, de numărul prodigios de arestări, de forţele exagerat de numeroase şi de tot secretul care înconjurase evacuarea arestaţilor. Nu se raportară nici un fel de procese sau măcar nişte acuzaţii concrete. Niciunul dintre acei deţinuţi nu au mai fost întâlniţi după aceea prin puşcăriile obişnuite ale statului. Se făcură unele declaraţii vagi, referitoare la o epidemie şi la carantină, iar mai târziu se auzi de o dispersare a celor reţinuţi prin diferite închisori militare, dar nu se luă nici o măsură hotărâtă în acest sens. Oraşul ca atare rămase aproape depopulat şi abia acum încep să se vadă unele semne vagi de refacere lentă.           Plângerile din partea mai multor organizaţii liberale au avut ca răspuns lungi întrevederi confidenţiale, iar delegaţii lor au fost conduşi să viziteze anumite lagăre şi închisori. Drept rezultat, aceste societăţi deveniră surprinzător de pasive şi de reticente. Jurnaliştii erau mai greu de potolit, dar până la urmă se dovediră cooperanţi, în majoritatea lor, faţă de guvern. Numai un singur ziar de scandal, mereu discreditat pentru politica lui nesăbuită, menţionă submarinul care arunca torpile în abisul marin, chiar sub Stânca Dracului. Acea ştire, culeasă întâmplător, dintr-o cârciumă a marinarilor, părea, într-adevăr, exagerată, de vreme ce acea stâncă neagră, scundă, încă se mai întinde la aproape doi kilometri şi jumătate în larg de portul Innsmouth.           Cei din jurul satelor şi oraşelor învecinate bombăniră destul, dar nu dezvăluiră nimic publicului larg din ceea ce ştiau. Vorbeau de aproape un secol despre acest oraş muribund, pe jumătate depopulat, şi nimic nu putea fi mai ieşit din comun şi mai hidos decât cele povestite de ei cu ani în urmă, în şoaptă şi aluziv. Experienţa i-a învăţat să păstreze secretul şi acum nici nu mai era nevoie de ceva care să-i oblige la aceasta.           De altfel, chiar ştiau foarte puţine, căci întinsele mlaştini de apă sărată, pustii, îi ţineau departe pe aceşti vecini de Innsmouth, cât privea partea dinspre uscat.           Dar, în sfârşit, eu am de gând să rup tăcerea. Sunt convins că rezultatele anchetei sunt atât de complete, încât aluziile mele la ceea ce acei detectivi înfricoşaţi au descoperit în Innsmouth n-ar mai putea face nici un rău publicului larg – poate doar ar aduce şocul repulsiei. Mai mult, ceea ce s-a găsit ar putea avea mai multe explicaţii. Nu ştiu nici măcar dacă eu însumi am aflat toată povestea şi am multe motive să nu doresc să sondez mai adânc. Căci legătura mea cu întreaga afacere a fost mai strânsă decât a oricărui alt profan şi mi-a lăsat impresii care mă îmboldesc, totuşi, să trec la măsuri drastice.           Eu am fost cel care a fugit mâncând pământul din Innsmouth, în primele ore ale dimineţii de 16 iulie 1927, şi ale cărui apeluri disperate pentru demararea unei anchete şi a unor acţiuni guvernamentale au scos la iveală întregul episod relatat în presă. Am preferat să păstrez tăcerea atâta timp cât treaba era proaspătă şi nesigură; dar astăzi, când povestea ţine deja de domeniul trecutului, iar interesul şi curiozitatea publicului s-au stins, am o dorinţă ciudată de a descrie în şoaptă acele câteva ore de spaimă petrecute în inima portului maritim stăpânit de umbra morţii, a proscrierii şi a degenerescenţei. Simpla povestire a faptelor îmi redă încrederea în deplinătatea facultăţilor mele mintale, îmi dă certitudinea că n-am fost primul care să sucombe în faţa unei halucinaţii contagioase, de coşmar. Mă mai ajută şi să mă decid asupra unui pas crucial pe care urmează să-l fac.           Nu mai auzisem în viaţa mea de Innsmouth, până în ziua în care l-am văzut pentru prima şi, până acum, ultima oară. Îmi sărbătoream atingerea maturităţii printr-un tur al Noii Anglii, pentru a vedea peisaje, vestigii şi a spicui date genealogice. Plănuisem să mă duc direct din bătrânul Newburyport la Arkham, de unde se trăgea familia mamei mele. Nu dispuneam de un automobil, ci călătoream cu trenul şi cu autocarul, mereu în căutarea celei mai ieftine rute. În Newburyport mi-au zis că trenul cu aburi era mijlocul cel mai indicat de transport spre Arkham. Numai la ghişeul de bilete al gării, când am protestat faţă de preţul ridicat, am aflat de Innsmouth. Agentul vânjos, cu ochi pătrunzători, al cărui grai îl trăda ca nefiind de prin părţile locului, păru să-mi înţeleagă eforturile de a face economie şi-mi dădu o sugestie nemaiîntâlnită la niciuna dintre sursele mele de informare.           — Ai putea să te urci în autocaru’ ăla vechi, zic eu, spuse el, cu o anume ezitare, da’ nu se prea obişnuieşte pe-aci. Trece prin Innsmouth, poate oi fi auzit de el, de-aia nu le place oamenilor. E condus de unu’ din Innsmouth, Joe Sargent, da’ nu ia nici un muşteriu de pe-aci, nici din Arkham, pare-mi-se. Mă mir că nu-l desfiinţează. Eu zic că tre’ să fie destul de ieftin, da’ nu văd mai mult de doi or trei muşterii-n el, nimeni în afară de-ăia din Innsmouth. Pleacă din piaţă, din faţa drogheriei lu’ Hammond, la zece dimineaţa şi la şapte seara, dacă nu cumva i-or fi schimbat oraru’. Arată ca o hodoroagă împuţită, nu m-am urcat niciodată în el.           Aceasta a fost prima oară când am auzit de sumbrul Innsmouth. Orice referinţă la o localitate care nu era trecută pe hărţile obişnuite sau în indexurile celor mai recente ghiduri mi-ar fi stârnit interesul, iar felul straniu, aluziv, al agentului de a-mi acorda lămuriri îmi provocă cea mai vie curiozitate. O aşezare capabilă să inspire o asemenea aversiune în rândul vecinilor ei, îmi spuneam în gând, trebuie să fie cel puţin neobişnuită şi merita atenţia unui turist. Dacă se afla în drum spre Arkham, aveam să mă opresc acolo; aşadar, l-am rugat pe agent să-mi spună câte ceva despre acel loc. El se arătă plin de solicitudine şi îmi vorbi cu un aer de uşor dispreţ faţă de subiectul în cauză.

La 16 iulie 1923, când şi ultimul lucrător şi-a terminat treaba, m-am mutat la prezbiteriul din Exham. Restaurarea se făcuse printr-o muncă formidabilă, căci clădirea părăsită ajunsese pur şi simplu o ruină. Nu mai era locuită din timpul domniei lui Iacob I, epocă în care o tragedie hidoasă, fără explicaţie, îl răpusese pe stăpânul locurilor, pe cinci dintre copiii săi şi pe mai mulţi servitori, silindu-l să se exileze, într-o vâltoare de suspiciuni şi teroare, pe cel de al treilea fiu, străbunul meu în linie directă, singurul supravieţuitor al familiei detestate de toţi.           Acest unic moştenitor fiind acuzat de omor, domeniul trecuse în stăpânirea Coroanei, iar prezumtivul vinovat nu făcuse nici o tentativă de a se disculpa sau a-şi recupera averea. Zguduit de o groază mai mare decât i-ar fi putut inspira conştiinţa sau legea, nemaidorind decât să nu-şi mai vadă niciodată casa strămoşească şi să şi-o şteargă din amintire, Walter de la Poer, cel de al unsprezecelea baron de Exham, fugi în Virginia, unde întemeie familia care în secolul următor îşi luă numele de Delapore.           Prezbiteriul din Exham rămăsese nelocuit, deşi fusese dăruit, mai târziu, familiei Norrys şi era adeseori studiat pentru arhitectura lui în amestec de stiluri: turnuri gotice ridicate peste o infrastructură saxonă sau romanică, ale cărei temelii, la rândul lor, aparţineau unui ordin sau unui amestec de ordine încă mai vechi -roman sau chiar druidic sau galic, dacă ne luăm după ce spun legendele. Erau nişte temelii neobişnuite, căci, într-o latură, se afundau în masivul de calcar despicat de râpa de pe marginea căreia prezbiteriul domina o vale pustiită, la trei mile spre vest de satul Anchester.           Arhitecţii şi arheologii examinau cu interes această rămăşiţă ciudată a veacurilor uitate, dar sătenii o urau. O uraseră cu sute de ani înainte, când o locuiau strămoşii mei şi o urau la fel de mult acum, când pietrele zidurilor ei erau acoperite cu muşchi şi licheni. Chiar în ziua în care am sosit la Anchester, aflasem că sunt fiul unei familii blestemate.           Săptămâna asta, prezbiteriul din Exham a fost aruncat în aer, iar lucrătorii distrug şi cele mai mici urme ale temeliilor sale. Mi-am cunoscut dintotdeauna arborele genealogic; ştiusem că primul meu străbun american venise în colonii în împrejurări ciudate. Totuşi datorită atitudinii reticente adoptate de familie, ignoram cu totul amănuntele. Spre deosebire de vecinii noştri, stăpâni de plantaţii, ne lăudam arareori cu străbunii plecaţi în cruciade sau alţi eroi din evul mediu şi din Renaştere. Nu se transmitea în familie nici o tradiţie, în afară de ceea ce se găsea în plicul sigilat pe care fiecare cap al familiei îl lăsa fiului mai mare, în vremurile dinaintea războiului civil, ca să-l deschidă în caz de deces. Faptele cu care ne plăcea să ne mândrim datau de după emigrare: aparţineau unei familii din Virginia, demnă, onorabilă şi foarte rezervată.           În timpul războiului ne-am pierdut toată averea, iar existenţa noastră s-a schimbat complet când trupele federale au incendiat Carfax, moşia noastră de pe malul râului James. Bunicul meu împovărat de ani pieri în flăcări şi, odată cu el, se mistui şi plicul ce ne lega pe toţi de trecut. Până azi îmi aduc aminte focul, aşa cum l-am văzut la vârsta de şapte ani: urletele soldaţilor, ţipetele ascuţite ale femeilor, gemetele negrilor îngenuncheaţi în rugăciune. Tata era în armată, chiar atunci lupta în apărarea Richmont-ului; după multe formalităţi, mama şi cu mine am căpătat autorizaţia să trecem printre linii ca să ne ducem la el.           La sfârşitul războiului ne-am îndreptat spre nord, de unde era mama. Aşa că am atins vârsta matură şi bogăţia în calitate de bun yankeu. N-am ştiut niciodată, tata şi cu mine, ce conţinuse plicul ereditar şi, cufundându-mă în rutina cenuşie a vieţii de industriaş din Massachusetts, am încetat cu desăvârşire să mă interesez de misterele arborelui meu genealogic. Dacă aş fi bănuit vreo clipă natura lor, aş fi lăsat cu dragă inimă prezbiteriul din Exham pradă muşchiului, lichenilor şi pânzelor de păianjen.           Tata a murit în 1904, fără să lase vreun mesaj nici pentru mine, nici pentru fiul meu Alfred, în vârstă de zece ani, orfan de mamă. Alfred răsturnă ordinea obişnuită a informaţiilor transmise în familie; pe când eu nu-i putusem da decât ipoteze amuzante despre trecut, în timpul şederii lui în Anglia în 1917, ca ofiţer de aviaţie, el îmi relată în scrisori legende ancestrale foarte interesante.           Istoria familiei Delapore părea să fie foarte pitorească, ba chiar sinistră, căci un prieten al fiului meu, căpitanul Edward Norrys, din Royal Flying Corps1, care locuia la Anchester, lângă domeniul nostru familial, îi povestise unele superstiţii săteşti absolut fantastice, depăşind imaginaţia oricărui romancier. Norrys însuşi nu le lua deloc în serios, dar pe fiul meu îl distrau şi îi dădeau subiecte interesante pentru scrisori. Aceste legende îmi atraseră atenţia asupra moştenirii mele de peste ocean: am luat hotărârea să cumpăr prezbiteriul în ruină, pe care Norrys i-l arătase fiului meu, oferindu-se să-i facă rost de el la un preţ de nimic, căci era proprietatea unchiului lui.           Am cumpărat prezbiteriul din Exham în 1918, dar, cam tot atunci, întoarcerea fiului meu, grav mutilat, m-a abătut de la proiectele mele de restaurare. În cei doi ani care i-au mai rămas de trăit, m-am ocupat numai de îngrijirea lui şi am încredinţat asociaţilor mei conducerea afacerilor.           După moartea lui, în 1921, am rămas fără nici un scop în viaţă şi am hotărât să mă distrez petrecându-mi sfârşitul zilelor pe noul meu domeniu. Când am vizitat Anchester, în luna decembrie, am fost primit de căpitanul Norrys, un tânăr amabil şi dolofan ce îl ţinuse la mare preţ pe fiul meu şi care a consimţit să strângă planuri şi anecdote, ca să mă ajute în munca mea de restaurare. N-am simţit nici cea mai mică emoţie la vederea prezbiteriului din Exham, adunătură de ruine medievale acoperită de licheni, ciuruită de cuiburi de ciori, agăţată pe marginea prăpastiei, cochilie de piatră goală – în afară de zidurile turnurilor.

Vă repet, nu ştiu ce s-a întâmplat cu Harley Warren. Cred totuşi – aproape că sper – că se odihneşte într-o netulburată uitare, dacă o asemenea fericire poate exista aievea undeva. Este adevărat că, vreme de cinci ani, am fost prietenul lui cel mai apropiat şi că am participat, parţial, la înfricoşătoarele sale cercetări asupra misterelor lumii. Deşi memoria mea este încă nesigură şi tulbure, nu voi nega mărturia pusă pe seama mea; se prea poate să fi fost văzut în noaptea aceea de spaimă, pe la ora unsprezece şi jumătate, la bariera oraşului Gainsville, îndreptându-mă împreună cu Warren în direcţia Mlaştinii Marelui Chiparos. Afirm în cunoştinţă de cauză că atât eu, cât şi prietenul meu, căram în spate lămpi electrice, cazmale şi un fir metalic, făcut sul, de care erau fixate nişte aparate ciudate. Afirm pentru că toate aceste obiecte au avut un rol în singura, dintre scenele respingătoare pe care le-am trăit, ce a rămas gravată în memoria mea răvăşită. Cât priveşte ceea ce a urmat şi motivul pentru care am fost găsit singur, într-o stare de completă năuceală, pe malul râpos al mlaştinii, trebuie să insist asupra faptului că nu-mi amintesc nimic în afară de ceea ce de nenumărate ori v-am explicat. Îmi spuneţi că nu există nimic în această mlaştină, sau în vecinătatea sa, care să poată constitui decorul înspăimântătoarei mele povestiri. Tot ceea ce vă pot răspunde la aceasta este că nu ştiu nimic mai mult decât ceea ce v-am descris. A fost o halucinaţie sau poate un coşmar – sper cu ardoare să fi fost aşa – însă asta e tot ce ţin minte din acele ore tulburi şi din tot ceea ce a avut loc după ce am ieşit din câmpul vizual al oamenilor. De ce Harley Warren n-a revenit odată cu mine, doar el însuşi, umbra sa, sau ceva fără nume ce nu se poate descrie, ne-ar putea spune.           După cum v-am relatat mai înainte, cercetările fatale ale lui Harley Warren mi-au fost bine cunoscute şi am colaborat parţial la ele.           Din imensa sa colecţie de cărţi ciudate şi rare, consacrate unor subiecte blestemate, citisem tot ceea ce era scris în limba pe care o stăpâneam, dar cele care îmi erau accesibile reprezentau un număr infim în comparaţie cu celelalte, redactate în limbi pe care nu le cunoşteam. Printre acestea din urmă, mi se pare că multe erau redactate în arabă. Cât priveşte cartea inspirată de diavol, cea care a declanşat sfârşitul – acea carte pe care Warren a luat-o cu el în afara lumii, îndesată în buzunar – nu am văzut nicăieri ceva asemănător caracterelor cu care era culeasă, iar prietenul meu n-a consimţit niciodată să-mi încredinţeze tâlcul pe care îl fereca. Cât despre natura studiilor noastre – trebuie să vă repet că acum nu mai posed înţelegerea lor completă? Într-un fel, mi se pare cât se poate de avantajos pentru mine să nu mai ştiu, căci am realizat aceste studii înfricoşătoare mai mult dintr-o atracţie amestecată cu dezgust, decât dintr-o vocaţie autentică.           Warren mă domina dintotdeauna şi mi se întâmpla chiar să mă tem de el. Îmi amintesc chipul lui ars de febră, din noaptea înspăimântătorului eveniment, în timp ce îmi împărtăşea dintr-o suflare teoria sa, explicându-mi de ce anumite cadavre îşi menţin în mormânt carnaţia tare şi intactă timp de un mileniu. În prezent, nu pot să mă mai tem de Warren, căci presupun că a cunoscut grozăvii care depăşesc ştiinţa mea. Acum, mă tem pentru el.           Odată mai mult, afirm că nu aveam o idee precisă despre ceea ce urma să fie ţelul nostru în acea noapte. Acel ţel era cu siguranţă legat de cartea pe care Warren o purta în buzunar – acea carte veche, cu caractere indescifrabile, care îi sosise din India cu o lună mai devreme – dar jur că nu ştiam ce nădăjduiam să descoperim. Martorul vostru susţine că ne-a văzut la bariera din Gainsville, făcându-ne drum spre Mlaştina Marelui Chiparos. Se prea poate, deşi nu îmi amintesc lămurit acest fapt. Singura mea amintire, parcă gravată cu fier roşu în suflet, se leagă de o singură scenă, care probabil că s-a desfăşurat mult după miezul nopţii, palidul pătrar de Lună se înălţase foarte sus pe cerul înceţoşat.           Ne găseam într-un cimitir de demult, atât de vechi încât mă înfioram la vederea atâtor mărturii dintre cele mai felurite ale unor timpuri străvechi. Se afla într-o vale adâncă şi umedă, acoperită cu ierburi, muşchi şi buruieni cu tulpini târâtoare, într-o vale învăluită într-o miasmă nedesluşită, pe care imaginaţia mea frivolă o asocia, în mod cu totul absurd, mirosului de piatră putrezită. Semnele delăsării şi declinului se arătau la tot pasul şi eram obsedat de ideea că eu şi Warren suntem primele făpturi în viaţă care tulburam această linişte moartă de secole. Deasupra, dincolo de marginea văii, îngânduratul vârf al Lunii în declin se arăta înfăşurat în aburi dezgustători, care păreau să se înalţe de sub pământ, din văgăuni neştiute. La lumina slabă şi tremurătoare a razelor de lună puteam să desluşesc un monstruos ansamblu de dale antice, urne, cenotafe1 şi faţade de mausolee acoperite de muşchi şi de pete de umezeală. Toate aceste monumente, pe jumătate ascunse de vegetaţia insalubră, abundentă şi compactă, se prefăceau în ruine.           Prima imagine a propriei mele prezenţe în mijlocul acestei îngrozitoare necropole am păstrat-o din clipa când Warren şi cu mine ne-am oprit în faţa unui vechi mormânt, în parte ruinat, şi am lăsat să cadă la pământ o greutate pe care aparent o cărasem fără să ştim. De-abia acum îmi dau seama că eram echipat cu o lampă electrică şi două cazmale, în timp ce tovarăşul meu se încărcase cu instalaţia unui telefon portativ. Nu am schimbat nici o vorbă, locul în care ne aflam şi treaba care ne aştepta părându-ne cunoscute. Ne-am luat lopeţile şi am început să dăm la o parte fără întârziere iarba, bălăriile şi pământul care acoperiseră străvechiul mormânt. După ce am dezgolit întreaga suprafaţă, compusă din trei lespezi imense de granit, ne-am tras câţiva paşi mai la o parte şi Warren păru să se dedice unui calcul mental. Se întoarse, în sfârşit, la mormânt şi, folosindu-şi cazmaua ca pe un levier, se opinti să ridice lespedea cea mai apropiată, aflată sub o grămadă de pietre năruite care probabil făcuseră odinioară parte dintr-un monument. Nu reuşi şi-mi făcu semn să-i vin în ajutor. În cele din urmă, forţele noastre reunite au desprins piatra, pe care apoi am săltat-o şi am răsturnat-o pe o parte.           Lespedea odată mutată din loc, apăru o deschizătură întunecoasă, de unde izbucniră gaze şi miasme atât de dezgustătoare, încât, îngreţoşaţi, am dat înapoi în grabă. După un timp, când exhalaţiile deveniră mai suportabile, ne-am apropiat din nou de acel soi de gură a umbrei. Lanternele noastre luminară palierul superior al unei scări de piatră, pe treptele căreia se scurgea din adâncul pământului, picătură cu picătură, o licoare dezgustătoare. Pereţi mustind de umezeală, acoperiţi cu o crustă de salpetru, străjuiau aceste trepte.           Memoria mea înregistrează în această clipă amintirea primelor cuvinte pe care mi le-a adresat Warren, cu vocea sa plină, de tenor, pe un ton rămas în mod straniu neschimbat, în ciuda decorului înspăimântător care ne înconjura:           — Regret, spuse, că sunt nevoit să-ţi cer să rămâi la suprafaţă, dar ar fi o crimă să îngădui cuiva cu nervii atât de slabi ca ai tăi să coboare acolo. Nu îţi poţi închipui, chiar din ceea ce ai citit sau am putut să-ţi povestesc, lucrurile pe care trebuie să le fac şi să le văd. Este o muncă de diavol, Carter, şi mă îndoiesc că, fără a avea nervii tari, cineva ar putea fi martor la toate acestea până la capăt şi că s-ar putea întoarce de acolo nu numai zdravăn la minte, ci şi viu. Nu vreau, cu nici un chip, să te jignesc, şi cerul mi-e martor cât de fericit sunt să te am alături, dar simţul responsabilităţii îmi interzice să trag cu mine spre acest infern, spre o moarte probabilă sau o probabilă nebunie, un pachet de nervi de soiul tău. Îţi jur că nici nu-ţi trece prin cap despre ce poate fi vorba, dar îţi făgăduiesc să te ţin la curent, prin telefon, cu fiecare dintre mişcările mele. După cum vezi, am destul fir pentru a ajunge în centrul Pământului şi a reveni de acolo!           Îmi mai sună şi acum în minte acele cuvinte, rostite cu un desăvârşit sânge rece, şi îmi amintesc protestele mele. Se pare că ţineam cu disperare să-mi însoţesc prietenul în acele profunzimi sepulcrale, dar el se dovedi neînduplecat. O clipă, chiar, mă ameninţă că va abandona expediţia, dacă voi continua să stărui. Această ameninţare îşi făcu efectul, căci el singur deţinea cheia lucrului. Este tot ceea ce-mi pot aminti, neştiind nimic mai mult despre natura lucrului pe care ne străduiam să-l descoperim. După ce am fost forţat să accept, cu regret, să-i fac pe plac, Warren luă de la mine bobina şi o legă la aparate. La ordinul său, am luat unul dintre ele şi m-am aşezat pe o piatră funerară decolorată de vreme, foarte aproape de deschizătura proaspăt dezvelită. Apoi, Warren îmi strânse mâna, săltă pe umăr firul făcut sul şi dispăru înăuntrul indescriptibilului osuar.           O clipă, am mai putut zări licărirea lămpii şi auzi fâşâitul firului care se desfăşura în spatele lui, dar, curând, această licărire dispăru deodată şi sunetul se stinse la fel de repede, de parcă Warren s-ar fi pierdut brusc pe acea scară de piatră, după o cotitură neaşteptată. Rămăsesem singur şi încă gata, totuşi, să cobor în acele adâncuri necunoscute, atât de apropiate de malurile verzi ale căror întinderi fermecate se aşterneau sub lumina obosită a acelui cretos clar de lună.           În liniştea părăsită a acestei cetăţi a morţii, albă şi pustie, în mintea mea încolţeau cele mai îngrozitoare năluciri, în timp ce mormintele şi straniile monolite păreau să se pătrundă de un duh mârşav. Umbre amorfe păreau să se ascundă în cele mai întunecate colţuri ale văii potopite de bălării, păreau să se furişeze iute şi tiptil, ca o procesiune într-un ceremonial blasfematoriu, şi păreau să treacă pragul mormintelor putrezind pe colină; umbre care nu puteau fi alungate de apariţia acestui palid clar de lună.           Periodic, îmi consultam ceasul la lumina lanternei, ciulind neobosit urechea la telefon. Timp de un sfert de oră, n-am auzit nimic. Apoi, un zgomot slab se înălţă din aparat şi, cu o voce încordată, mi-am chemat prietenul din inima adâncurilor. Oricât de tulburat aş fi fost în acele clipe, nu eram pregătit, totuşi, pentru spusele care urcară din străfundurile lumii de dincolo, rostite cu un glas atât de îngrijorat şi de tulburat cum niciodată până atunci nu auzisem ieşind din gura lui Harley Warren. Warren care, cu puţin timp înainte, se despărţise de mine cu atâta sânge rece mă chema acum din adâncurile acelei genuni, cu un murmur mai sinistru decât cel mai strident strigăt:           — Dumnezeule, dacă ai putea să vezi şi tu ceea ce văd eu acum!           Am deschis gura, dar nu am reuşit să scot nici un sunet. Lipsit de glas, nu-mi mai rămase decât să aştept. Apoi, alte cuvinte îngrozite ajunseră până la mine:           — Carter, este înspăimântător, este monstruos, de necrezut!           Glasul îmi reveni brusc şi am revărsat în microfon un torent de întrebări precipitate, repetând într-una în spaima mea:           — Warren, ce e? Ce e?           Vocea prietenului meu urcă din nou, răguşită de frică şi cuprinsă de disperare:           — Nu pot să-ţi povestesc, Carter! Aşa ceva nici nu-ţi poate trece prin gând, n-am curajul să-ţi povestesc. Nici un om ce ajunge să cunoască aşa ceva nu poate să supravieţuiască. Dumnezeule mare! Nici în vis nu mi-am închipuit aşa ceva.           Din nou se făcu linişte în receptor, în timp ce din partea mea se revărsa un torent nestăvilit de întrebări înfrigurate, apoi sosi vocea lui Warren, pătrunsă de o uimire fără margini:           — Carter, pentru numele lui Dumnezeu, aşează lespedea la loc şi pune-te la adăpost dacă poţi. Repede! Lasă totul baltă, n-avea altă grijă decât să scapi de aici. Este singura ta salvare! Fă ce-ţi spun şi nu mai cere explicaţii!           Auzisem, dar nu eram în stare decât să repet întrebările mele frenetice. Deasupra, mă împresurau mormintele, întunericul, umbrele; dedesubt, pândeau primejdii depăşind orice imaginaţie omenească; prietenul meu, se expusese, totuşi, unui pericol mult mai mare decât mine; şi cu toată frica, am simţit o vagă iritare la gândul că el putea mă creadă în stare să-l părăsesc în astfel de împrejurări. În aparat urca un zumzet slab, apoi, după un moment de linişte, un strigat jalnic al lui Warren:           — Ia-ţi tălpăşiţa! Pentru numele lui Dumnezeu, pune lespedea la loc şi ia-ţi tălpăşiţa, Carter!           Ceva din argoul pueril al prietenului meu vădea o spaimă atât de evidentă, încât mă făcu să-mi recapăt ca prin minune sângele rece. Am luat o hotărâre bruscă şi am strigat în receptor: „Curaj, Warren! Sosesc imediat!”. La această propunere, tonul vocii prietenului meu se schimbă într-un strigăt de adâncă disperare:           — Să nu faci asta, nu poţi înţelege; este prea târziu. Şi totul e numai din vina mea. Pune lespedea la loc şi fugi. Nici tu, şi nimeni altcineva nu mai poate face nimic acum.           Tonul se schimbă din nou, încărcându-se de o sonoritate blândă, de o resemnare fără speranţă, în timp ce rămânea îngrijorat în privinţa mea:           — Repede, până nu e prea târziu!           N-am catadicsit să-l ascult. Voiam să înfrâng starea de paralizie care mă pironea în loc şi, îndeplinindu-mi făgăduiala, să mă năpustesc în adâncuri, în ajutorul său, dar murmurul care urma mă găsi încă incapabil să mă mişc, încătuşat de o groază fără margini:           — Carter, grăbeşte-te! Nu te mai frământa zadarnic. Trebuie sa pleci. Mai bine unul, decât doi. Lespedea!           Tăcere. Apoi un clinchet, apoi vocea slabă a lui Warren:           — Acum aproape s-a sfârşit. Nu-mi face aceste clipe şi mai grele. E în joc viaţa ta, acoperă aceste trepte blestemate şi fugi! Pierzi timpul, Carter. Un timp atât de lung, Carter. Nu te voi mai revedea.           Aici, şoapta lui Warren se amplifică într-un strigat care, treptat, se transformă într-un urlet plin de o groază urcată din negura vremii:           — Blestemate fie aceste lucruri infernale – Legiuni – Dumnezeule – Ia-ţi tălpăşiţa! Ia-ţi tălpăşiţa! IA-ŢI TĂLPĂŞIŢA!           Apoi, se aşternu liniştea. Nu ştiu cât, o veşnicie parcă, am rămas întins pe jos, năucit, suspinând, şoptind, chemând, strigând în receptor. De mii şi mii de ori, de-a lungul acestei veşnicii, am suspinat, şoptit, strigat, urlat: „Warren, Warren! Răspunde-mi, eşti acolo?”           Atunci s-a năpustit asupra mea groaza finală. Lucrul de necrezut, de negândit, de nerostit. Am spus că o veşnicie părea să se fi scurs de când Warren îmi adresase urlând ultimul său avertisment disperat, de când doar propriile mele strigăte mai spărgeau înfricoşătoarea tăcere, dar, după un timp, un nou ţârâit în receptor mă făcu să ciulesc urechile. Am strigat din nou:           — Warren, eşti acolo?           Drept răspuns, am auzit lucrul care a asmuţit această amnezie asupra minţii mele. Nu pot, domnilor, să vă reproduc acest lucru, această voce, după cum nici nu mă pot hazarda să îl descriu detaliat, pentru că aceste prime cuvinte m-au smuls din starea de luciditate şi m-au proiectat într-un fel de vid mental, stare care nu a încetat decât odată cu deşteptarea mea la spital. Să vă spun că vocea era profundă, surdă, gelatinoasă, îndepărtată, supranaturală, neomenească, fantomatică? Ce-aş putea spune? Acesta a fost sfârşitul experienţei mele şi acesta este sfârşitul istorisirii mele. Am ascultat această voce zăcând trântit pe jos, năucit, printre monumentele în ruină şi mormintele năruite, printre şirurile de vegetaţie şi aburii încărcaţi de miasme, într-un cimitir necunoscut din străfundurile unei văi. Am auzit această voce, ţâşnind din adâncurile cele mai îndepărtate ale acestui blestemat mormânt deschis, în timp ce urmăream din ochi amorfe umbre necrofage dansând sub un infernal asfinţit de lună. Şi iată ce mi s-a spus:           — Cretinule, Warren a MURIT! SFÂRŞIT  1 Monument funerar ridicat în amintirea unei persoane decedate ale cărei oseminte se găsesc în alt loc sau au dispărut.

Visă nenorociri baronul doar, Cu oaspeţii războinici împreună;           Li se arătară demoni în coşmar şi viermi ca de sicriu, enormi, viespar.           Keats1           Nefericit este cel ale cărui amintiri din copilărie îi aduc numai teamă şi tristeţe. Fără noroc este cel care priveşte în urmă la orele lungi petrecute în încăperi vaste şi lugubre, cu draperii cafenii, cu şiruri înnebunitoare de tomuri vechi, sau la veghile pline de teamă în dumbrăvile crepusculare în care cresc copaci groteşti, gigantici, împovăraţi de viţele căţărătoare, mişcându-şi în tăcere ramurile răsucite ce se înalţă în zările înalte. O asemenea năpastă mi-au sortit mie zeii – mie, celui înmărmurit, dezamăgit, sterp şi frânt. Cu toate astea, simt o stranie mulţumire şi mă agăţ cu disperare de acele amintiri veştede, când gândurile mele ameninţă pentru o clipă să zboare la celălalt.           Nu ştiu unde m-am născut, decât doar că vechimea castelului se pierdea în negura veacurilor, şi era infinit de înfricoşător, plin de pasaje întunecoase şi de bolţi înalte ce lăsau la vedere doar pânze de păianjen şi umbre. Pietrele din coridoarele în ruină păreau mereu hidos de umede şi pretutindeni te izbea un iz blestemat, ca al cadavrelor suprapuse ale unor generaţii dispărute. Lumina nu pătrundea niciodată acolo, aşa că uneori obişnuiam să aprind lumânări şi să rămân cu ochii pironiţi la ele ca să mă destind. Nu găseai nici împrejurimi însorite, de vreme ce groaznicii arbori depăşeau şi cea mai înaltă turlă accesibilă. Exista un turn negru care se înălţa deasupra coroanei copacilor într-un văzduh neştiut, dar se afla parţial în ruină şi nu puteai urca în el decât căţărându-te pe zidul gol, piatră cu piatră, lucru aproape imposibil.           Trebuie să fi trăit aşa ani de zile în acel loc, dar nu pot măsura timpul scurs. Probabil că anumite fiinţe s-au îngrijit de nevoile mele, deşi nu-mi amintesc prezenţa vreunei alte persoane în afară de mine însumi, ori a vreunei alte vieţuitoare în afară de silenţioşii guzgani, lilieci şi păianjeni. Cred că cine m-o fi hrănit trebuie să fi avut o vârstă şocantă, de vreme ce prima mea noţiune de persoană în viaţă era ceva ce semăna în mod parodic cu mine, chiar dacă distorsionat, plin de zbârcituri şi la fel de putred ca şi castelul însuşi. Mie nu mi se părea nimic grotesc în oasele şi scheletele ce zăceau risipite prin criptele de piatră, jos de tot, pe la temelii. Asociam în închipuirea mea aceste lucruri cu evenimentele de zi cu zi şi le consideram mai fireşti decât imaginile în culori ale fiinţelor pe care le-am găsit în multe dintre tomurile mucegăite. Din asemenea cărţi am deprins tot ce ştiu. Nici un profesor nu mi-a îndrumat paşii şi nu-mi amintesc să fi auzit vreodată sunetul unei voci umane în toţi aceşti ani, nici măcar pe-al propriului meu glas. Căci, deşi am citit despre vorbire, nu m-am gândit niciodată să încerc să grăiesc cu voce tare. Înfăţişarea mea era o chestiune la care iarăşi nu mă gândisem, căci nu se găseau oglinzi în castel şi mă vedeam, din instinct, ca fiind asemenea chipurilor pline de tinereţe pe care le zărisem desenate şi pictate în paginile acelor cărţi. Mi-a sărit în ochi tinereţea, tocmai pentru că-mi aminteam atât de puţin.           Afară, peste şanţul putrezit şi sub arborii întunecaţi şi muţi, mă tolăneam adesea şi visam ore în şir la ceea ce citeam în cărţi şi mă închipuiam cu dor în mijlocul mulţimilor vesele, în lumea însorită ce se întindea dincolo de codrul nesfârşit. O dată am încercat să scap de pădure, dar pe măsură ce mă îndepărtam de castel, umbra se făcea şi mai deasă, iar în aer plutea încă mai multă teamă, astfel că am fugit înfrigurat înapoi, ca să nu mă abat din drum şi să mă pierd într-un labirint al tăcerilor înnegurate.           Aşadar, rămâneam visând în aşteptare prin eternele amurguri, deşi nu ştiam ce aşteptam. Atunci, în singurătatea obscură, dorul meu de lumină atinse o asemenea ardoare, încât îmi alungă odihna, şi am ridicat mâini rugătoare către singurul turn negru, în ruine, care se înălţa deasupra pădurii spre un văzduh nebănuit. Şi, într-un târziu, m-am hotărât să-l escaladez, chiar dacă aş fi putut să cad, de vreme ce era mai bine să întrezăreşti cerul şi să mori, decât să trăieşti fără măcar a vedea vreodată ziua la faţă.           În amurgul jilav am urcat pe scările roase de vreme până am ajuns la etajul la care ele se opreau, după care m-am agăţat periculos de micile puncte de sprijin care mă duceau în sus. Groaznic şi înfricoşător mai era acel cilindru de piatră lipsit de scări şi de viaţă. Negru, în ruină şi pustiu, sinistru, cu lilieci speriaţi, ale căror aripi nu făceau zgomot în fluturarea lor. Dar mai înfiorătoare şi mai cumplită era încetineala înaintării mele. Căci oricât mă căţăram mai sus, întunericul nu se destrăma deasupra capului meu şi un nou fior mă scutură, pe când mă asalta mucegaiul străvechi şi bântuit. M-am cutremurat, întrebându-mă de ce nu mai ieşeam la lumină, şi m-aş fi uitat în jos, dar nu îndrăzneam. Mi-am închipuit că noaptea coborâse deodată peste mine şi în van căutam pe dibuite cu mâna liberă vreun pervaz de fereastră peste care să-mi arunc un ochi, ca să încerc să evaluez înălţimea la care ajunsesem.           Dintr-odată, după ce m-am târât la nesfârşit, orbeşte, deasupra acelei cumplite genuni concave şi primejdioase, am simţit că mă lovesc cu capul de un lucru tare şi mi-am dat seama că trebuie să fi atins acoperişul, sau măcar vreun soi de pardoseală. Prin beznă, mi-am ridicat mâna liberă şi am încercat obstacolul, descoperind că era de piatră şi că nu-l puteam mişca. Apoi m-am învârtit periculos prin turn, agăţându-mă de tot ce-mi putea oferi ca reazem peretele cleios, până când, într-un târziu, obstacolul acela a cedat mâinii mele cercetătoare şi mi-am reînceput urcuşul, împingând lespedea sau uşa cu capul, în timp ce mă foloseam de ambele mâini în cumplita mea ascensiune. N-am găsit lumină deasupra şi, pe măsură ce mâinile mele se căţărau mai sus, am ştiut că urcuşul meu nu se terminase încă, de vreme ce lespedea era, de fapt, chepengul unei deschizături care dădea într-o suprafaţă de piatră cu o circumferinţă mai largă decât partea inferioară a turnului, fără îndoială pardoseala vreunei camere de observaţie, spaţioasă şi impunătoare. M-am târât prin ea cu multă grijă, încercând să nu las lespedea grea să cadă la loc, dar am eşuat în acest ultim efort. În timp ce zăceam epuizat pe pardoseala de piatră, am auzit sumbrele ecouri ale prăbuşirii ei, dar am sperat că, la nevoie, am să reuşesc să o deschid din nou.           Crezându-mă de-acum la o înălţime ameţitoare, mult deasupra rămurosului codru, m-am ridicat cu greu de pe pardoseală şi am orbecăit în căutarea unor ferestre din cadrul cărora să-mi pot ridica pentru prima oară în viaţa mea privirile spre cer, ca să văd luna şi stelele despre care aflasem din cărţi. Dar, de fiecare dată, am rămas dezamăgit, căci tot ce am găsit au fost imense rafturi de marmură, ce păstrau cutii odioase, dreptunghiulare, de o mărime impresionantă. M-am tot gândit şi m-am întrebat ce secrete seculare ar fi putut dăinui în acest apartament la înălţime, despărţit de atâtea veacuri de castelul de sub el. Apoi, pe neaşteptate, mâinile mele au dibuit o ieşire, unde atârna un portal de piatră, a cărui suprafaţă aspră fusese cioplită straniu. Am încercat să-l deschid, însă era încuiat. Dar adunându-mi toate puterile, am învins toate obstacolele şi l-am deschis cu greu spre interior. Pe când făceam asta, m-a cuprins cel mai desăvârşit extaz pe care l-am trăit vreodată, căci, sclipind senină prin grilajul de fier forjat şi aruncându-şi razele peste un scurt pasaj de piatră în trepte ce începeau din pragul abia descoperit, radioasa lună mi se arăta privirii. N-o mai văzusem niciodată, decât în vise şi vagi viziuni pe care nu îndrăzneam să le numesc amintiri.           Închipuindu-mi acum că ajunsesem chiar în vârful castelului, am început să urc în goană cele câteva trepte de dincolo de prag, însă deodată luna-şi ascunse faţa într-un nor, ceea ce m-a făcut să mă împiedic şi să-mi găsesc drumul mult mai greu prin întuneric. Bezna era încă foarte adâncă atunci când am ajuns la grilajul pe care l-am încercat cu grijă şi l-am găsit descuiat, dar pe care nu l-am deschis, temându-mă să nu mă prăbuşesc de la uluitoarea înălţime la care mă urcasem. Apoi luna se ivi din nou.           Cel mai diavolesc dintre toate şocurile este acela care te loveşte pe neaşteptate şi care este grotesc de incredibil. Nimic din tot ce îndurasem mai înainte nu se putea compara, în privinţa spaimei stârnite în suflet, cu ceea ce se arăta acum ochilor mei, cu toate straniile uimiri ce mi-au trezit acea privelişte, pe atât de simplă, pe cât de stupefiantă. Era doar atât: în locul vederii ameţitoare a coroanelor unor arbori zăriţi la o înălţime impunătoare, în jur mi se aşternea dinainte nimic altceva decât solul tare, pe care erau dispersate diverse lespezi de marmură printre care se înălţau coloane, la umbra unei vechi biserici de piatră a cărei clopotniţă în ruină licărea slab sub razele lunii.           Pe jumătate inconştient, am deschis grilajul şi m-am târât afară, clătinându-mă pe picioare, pe aleea cu pietriş alb care se bifurca. Mintea mea, aşa cum era, uluită şi năucă, încă mai păstra frenetica năzuinţă spre lumină, şi nici măcar fantastica uimire care mă copleşise nu-mi mai putea sta în cale. Nici n-am ştiut şi nici nu mi-a păsat dacă ceea ce trăiam era un vis nesănătos sau vrajă. Eram hotărât însă să-mi desfăt negreşit privirea cu strălucire şi cu veselie. Nu ştiam cine eram sau ce eram, ori ce puteau să reprezinte împrejurimile în care mă găseam. Deşi continuam să înaintez împiedicat, am conştientizat un soi de memorie latentă, înspăimântătoare, care mă făcea să nu merg chiar la întâmplare. Am ieşit pe sub un arc din zona de lespezi şi coloane. Am străbătut un câmp deschis. Uneori urmam drumul vizibil, dar alteori îl părăseam în mod straniu ca să traversez cu mersul meu poticnit pajiştile în care doar rarele ruine mai mărturiseau că, odinioară, pe acolo trecuse un drum astăzi uitat. La un moment dat, am traversat înot un râu cu ape repezi, în locul unde zidăria roasă şi acoperită de muşchi constituia vestigiul unui pod de multă vreme dispărut.           Trebuie să fi trecut peste două ore până când am ajuns la ceea ce părea să fie ţelul călătoriei mele, un vechi castel cu zidurile acoperite de iederă, ascuns de frunzişul des al unui parc împădurit, un loc înnebunitor de familiar şi totuşi plin de o stranietate care mă lăsa perplex. Am observat că şanţul era plin cu apă şi că unele dintre bine cunoscutele turnuri fuseseră demolate, dar, în acelaşi timp, se construiseră aripi noi, care-l zăpăceau pe privitor. Ceea ce am constatat însă, cu interes şi cu plăcere, au fost ferestrele deschise, din care se revărsau o lumină minunată şi sunetele celui mai exuberant banchet. Îndreptându-mă spre una dintre ele, m-am uitat înăuntru şi am zărit o adunare în veşminte pestriţe, petrecând şi tăifăsuind vesel. Niciodată nu mai auzisem, din câte mi se părea, grai uman şi puteam ghici doar vag ce se spunea. Mi se părea că unele chipuri aveau trăsături ce-mi trezeau amintiri incredibil de vechi, altele-mi erau total străine.           Am păşit acum prin fereastra joasă în camera strălucitor de luminată, trecând, chiar în acea clipă, de la singurul meu moment de speranţă în ghearele celei mai negre deznădejdi şi conştientizări. Coşmarul avea să nu se lase defel aşteptat, căci abia intrasem acolo când, numaidecât, se petrecu una dintre cele mai înspăimântătoare manifestări la care am asistat vreodată. Nici nu sărisem bine pervazul, când întreaga adunare a fost cuprinsă, pe neaşteptate, de o frică subită, de o intensitate hidoasă, ce desfigura fiecare chip şi evoca cele mai oribile visuri. Urletele ieşeau din aproape fiecare gâtlej. Toată lumea fugea care încotro, iar în vacarmul şi panica indescriptibile mai mulţi au fost cuprinşi de leşin şi târâţi de tovarăşii lor în goana lor nebună. Mulţi îşi acoperiră ochii cu mâinile şi se repeziră orbeşte şi stângaci să-şi găsească scăparea în fugă, răsturnând mobila şi izbindu-se de pereţi până să dibuiască una dintre nenumăratele uşi.           Strigătele erau răscolitoare. Rămas singur şi buimac în apartamentul scăldat într-o lumină orbitoare, ascultând ecourile lor ce se pierdeau în noapte, m-am cutremurat la gândul a ceea ce se putea strecura pe lângă mine pe nevăzute.           La o cercetare superficială, încăperea părea pustie, dar când m-am îndreptat spre unul dintre alcovuri, am avut impresia că simt o prezenţă acolo, o mişcare uşoară dincolo de pragul cu arcadă aurită ce dădea într-o altă încăpere, oarecum similară cu prima. Pe măsură ce mă apropiam mai mult, am început să percep mai limpede acea prezenţă şi apoi, cu primul şi ultimul sunet ce mi-a zburat de pe buze, un vaier odios care mă răscolea tot atât de mult cât şi demenţiala lui cauză, am zărit-o întreagă, în toată însufleţirea ei înfricoşătoare, pe indescriptibila şi abominabila monstruozitate de neconceput care, prin simpla ei apariţie, preschimbase o veselă adunare într-o ceată de fugari pradă delirului.           Nici măcar nu pot sugera cum arăta, căci era un amestec din tot ceea ce există pe lumea aceasta mai insalubru, sinistru, odios, anormal şi detestabil. Era macabra umbră a putrefacţiei, a ancestralului şi dezolării, năluca viermănoasă şi scârnavă a unei revelări cumplite, hâda dezvăluire pe care pământul, în mila lui, ar trebui s-o ţină ascunsă în el odată pentru totdeauna. Domnul ştie că nu era din lumea aceasta, sau nu mai era de pe acest tărâm. Totuşi, în spaima mea, am zărit-o în descărnata şi stricata ei înfăţişare, o inadmisibilă travestire a chipului uman, ce se uita rânjind, în straiele sale deşirate şi mucegăite, lăsându-mă fără grai, făcându-mă şi mai mult să mă înfior.           Eram aproape paralizat, dar nu până într-atât încât să nu fac o slabă încercare de a o lua la fugă, care s-a concretizat într-un pas împleticit înapoi ce n-a reuşit să mă smulgă din vraja în care monstrul fără nume şi fără glas mă prinsese.           Ochii mei, hipnotizaţi de orbitele sticloase ce mă fixau odios, refuzau să se închidă, deşi vederea le era, din fericire, tulbure şi nu arătau îngrozitorul obiect decât prin ceaţă, după primul şoc. Am încercat să ridic o mână ca să acopăr cu ea priveliştea, dar nervii mei erau atât de slăbiţi, încât braţul nu mă ascultă întru totul. Strădania mea se dovedi însă de-ajuns ca să mă dezechilibreze, aşa încât am făcut mai mulţi paşi înainte, clătinându-mă pe picioare, ca să nu mă prăbuşesc. În momentul acela mi-am dat seama, deodată, agonizând, de apropierea acelui stârv, a cărui hidoasă respiraţie găunoasă am crezut că o aud. Pe jumătate nebun, m-am trezit că eram totuşi în stare să întind o mână şi să resping fetida arătare care-mi era atât de aproape, când, într-o secundă cataclismică de coşmar cosmic şi printr-o diabolică întâmplare, degetele mele au atins putreda labă întinsă a monstrului de dincolo de arcada aurită.           N-am ţipat, însă toţi abominabilii strigoi ce zboară pe aripile vântului nopţii urlară în locul meu, căci, în aceeaşi secundă, îmi tună în minte o avalanşă iute de amintiri ce-mi strecurară moartea în suflet. Mi-am dat seama în acea clipă de toate. Am pătruns în amintire dincolo de înfricoşătorul castel şi de copaci, recunoscând edificiul schimbat în care mă aflam acum. Şi am recunoscut nelegiuita oroare care stătea în picioare, aruncându-mi priviri piezişe, pe măsură ce-mi retrăgeam degetele înnegrite din ale ei.           Dar în Univers se găsesc atât alinarea cât şi amarul, iar balsamul mi l-a dat uitarea. În cumplita spaimă a acelei clipe am uitat ce mă înfricoşa şi negrele amintiri s-au pierdut în haosul imaginilor ca de ecou. Ca prin vis am fugit din acea clădire blestemată şi bântuită, alergând iute şi fără să fac zgomot, în lumina lunii. Când m-am întors în locul de lângă biserică, plin de bucăţi de marmură, şi am coborât treptele, n-am mai putut să mişc din loc chepengul de piatră. Dar nu mi-a părut rău, căci uram străvechiul castel cu arborii lui. Acum hoinăresc în tovărăşia zeflemitorilor şi prietenoşilor strigoi, pe aripile vântului nopţii, şi mă joc în timpul zilei printre catacombele lui Nefren-Ka, în neştiuta şi interzisa Vale Hadoth, de lângă Nil. Ştiu că lumina nu este făcută pentru mine, în afară de razele lunii ce se revarsă peste mormintele de piatră din Neb, şi nici veselia, cu excepţia nepomenitelor ospeţe date de regina egipteană Nitocris sub Marea Piramidă. Cu toate acestea, în libertatea şi în sălbăticia mea întâmpin aproape cu bucurie amărăciunea înstrăinării.           Căci, deşi uitarea mi-a adus liniştea, mereu port în suflet conştiinţa faptului că sunt un venetic, un străin în acest veac şi printre cei care încă mai sunt oameni. Am ştiut acest lucru de când mi-am întins degetele spre oroarea din cadrul acelei mari rame aurite şi am atins o suprafaţă rece şi inflexibilă de sticlă lustruită.                                                                           SFÂRŞIT          1 Din poemul Ajunul Sfintei Agnes, din volumul Versuri, traducere de Aurel Covaci, cuvânt-înainte de Edgar Papu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1969 (n. trad.)

I.           În chinuitele mele timpane răsună neîncetat un coşmar de zumzăituri, bătăi din aripi şi un hămăit slab, îndepărtat, ca al unui câine gigantic. Nu este vis, nu este, mă tem, nici măcar demenţă, căci deja s-au întâmplat prea multe ca să pot avea asemenea îndoieli. St. John este un hoit sfârtecat. Numai eu singur ştiu de ce, iar cele ştiute de mine sunt de un atare soi, încât îmi vine să-mi zbor creierii de frică să nu fiu hăcuit în acelaşi fel. Jos, coridoare întunecoase, nesfârşite, de fantasme înfricoşătoare absorb cernita, informa Nemesis care mă mână la autodistrugere.           Să ierte Cerul sminteala şi morbiditatea care ne-a pus pe amândoi sub semnul unui destin atât de monstruos! Plictisiţi de truismele unei lumi prozaice, în care până şi bucuriile romanţei şi aventurii îşi pierdeau curând savoarea, St. John şi cu mine urmaserăm cu entuziasm fiece curent intelectual şi estetic ce promitea să ne alunge urâtul. Enigmele simboliştilor şi extazele prerafaeliţilor, le-am încercat pe toate la timpul lor, dar fiecare nouă stare seca prea repede, pierzându-şi noutatea şi atractivitatea. Numai sumbra filosofie a decadenţilor ne mai însufleţea, iar pe aceasta o consideram un tur de forţă numai sporind treptat profunzimile şi caracterul diabolic al scrutărilor noastre. Baudelaire şi Huysmans curând nu mai făceau furori, până când nu ne mai rămaseră decât stimulii mai direcţi ai experienţelor şi peripeţiilor personale neobişnuite. Tocmai această nevoie emoţională înspăimântătoare ne-a mânat până la urmă pe acel detestabil curs pe care îl menţionez până şi astăzi cu ruşine şi sfială, acea hidoasă extremă a neruşinării umane, dezgustătoarea practică a jefuirii mormintelor.           Nu pot dezvălui detaliile şocantelor noastre expediţii, ori cataloga măcar parţial cele mai oribile trofee ce ne decorau muzeul fără nume, organizat de noi în marea clădire din piatră unde locuiam împreună, singuri şi fără servitori. Muzeul nostru constituia o blasfemie, un loc inimaginabil, în care, cultivând gustul satanic al unor virtuozi nevropaţi, creasem un univers al terorii şi putrefacţiei menit să ne trezească simţurile tocite. Era o cameră secretă, aflată mult sub pământ, unde diavoli cu aripi imense, sculptaţi în bazalt şi onix, vărsau din gurile larg căscate şi rânjite o stranie lumină verde şi portocalie, iar ţevi pneumatice ascunse făceau siluetele roşii ale obiectelor funerare să se prindă în caleidoscopice dansuri ale morţii, ţesându-se unul lângă altul în voluminoase draperii negre. Prin aceste ţevi se răspândeau, după voie, miresmele după care tânjeam cel mai tare: uneori, parfumul palizilor crini sepulcrali, alteori mirosul narcotic al închipuitelor giulgiuri ale defuncţilor regi orientali, iar câteodată – cum mai tremur când îmi aduc aminte! – îngrozitoarele miesme, care-ţi îngheţau sângele-n vine, ale unui mormânt descoperit.           De pereţii acestei încăperi respingătoare se rezemau carcasele mumiilor antice, alternând cu trupuri parcă însufleţite, atrăgătoare, împăiate la perfecţie, mântuite de arta taxidermiei, şi cu pietre de mormânt smulse din cele mai vechi cimitire ale lumii. Nişe, ici şi colo, conţineau cranii de toate formele şi capete conservate în diverse stadii de putrefacţie. Acolo s-ar fi putut găsi tigvele chele, putrezite, ale unor faimoşi nobili, alături de căpşoarele aurii, proaspete şi radioase, ale pruncilor îngropaţi de curând. Statui şi tablouri se aflau acolo, toate ilustrând subiecte odioase, unele executate chiar de St. John şi de mine. Un portofoliu închis cu lacăt, legat în piele tăbăcită de om, conţinea anumite desene necunoscute, ce nu se puteau numi, despre care se zvonea că Goya le făcuse, dar nu mai avusese îndrăzneala să le şi recunoască. Existau instrumente muzicale greţoase, alămuri, corzi şi suflători, din care St. John şi cu mine scoteam uneori sunete disonante de o aleasă morbiditate şi de o hidoşenie „cacodemoniacă”. În acelaşi timp, într-o mulţime de cabinete din abanos cu incrustaţii zăcea cea mai incredibilă şi inimaginabilă varietate de prăzi smulse mormintelor şi colecţionate vreodată de nebunia şi perversitatea omenească. Despre aceste prăzi, în special, nu trebuie să vorbesc. Slavă Domnului că am avut curajul să le distrug, cu mult înainte de a mă gândi să mă omor.           Raidurile de jaf în care ne adunam comorile indescriptibile constituiau mereu evenimente artistice memorabile. Nu eram nişte jefuitori vulgari, ci lucram numai în anumite condiţii, date de starea sufletească, peisaj, împrejurimi, vreme, anotimp şi faze ale lunii. Aceste distracţii erau pentru noi cea mai aleasă formă de expresie artistică, şi acordam detaliilor o grijă tehnică fastidioasă. O oră nepotrivită, un efect de lumină discordant ori vreo manevrare stângace a ţărânei umede ar fi distrus aproape complet, în ochii noştri, extaticul fior ce urma exhumării vreunui secret de rău augur al pământului. Afinitatea noastră faţă de scene romaneşti şi situaţii picante era intensă şi insaţiabilă. St. John era întotdeauna liderul şi el a fost cel care m-a dus într-un final în acel loc blestemat unde ne-am găsit hâda şi inevitabila damnare.           Prin ce fatalitate malignă am fost noi ispitiţi într-acel îngrozitor cimitir din Olanda? Cred că au fost sumbrele zvonuri şi legende, poveştile despre cineva îngropat acolo în urmă cu cinci veacuri, care fusese el însuşi un jefuitor de morminte la timpul său şi furase un lucru fermecat dintr-un sepulcru măreţ. Îmi aduc aminte de scenă în aceste clipe de sfârşit: palida lună tomnatică deasupra mormintelor, aruncând sinistre umbre alungite, arborii groteşti, cu ramuri mohorâte, plecate la pământ, aproape atingând iarba sălbatică şi lespezile fărâmate, legiunile nenumărate de lilieci stranii şi colosali care zburau sub razele lunii, biserica veche, acoperită de iederă, întinzând un uriaş deget spectral spre cerul livid, insectele fosforescente care dansau ca flăcările morţii sub tisa dintr-un colţ îndepărtat, mirosurile mucegaiului, ale vegetaţiei şi ale unor lucruri mai puţin explicabile amalgamându-se imperceptibil în vântul nopţii, ce le purta dincolo de mlaştinile şi mările îndepărtate. Mai rău decât toate era hămăitul slab, profund, al unui gigantic dulău pe care nici nu-l puteam zări, nici localiza cu certitudine. Când acest sunet ajunse la urechile noastre ne cutremurarăm, amintindu-ne de poveştile ţăranilor, căci cel pe care-l căutam fusese descoperit cu veacuri în urmă în exact acelaşi loc, sfâşiat şi sfârtecat de ghearele şi dinţii unei fiare de nedescris.           Îmi aduc aminte cum ne mai afundam sapele în groapa acestui jefuitor sepulcral şi cum ne mai înfioram la tabloul cu noi, mormântul, luna palidă ce ne privea, funestele umbre, arborii groteşti, liliecii titanici, biserica de demult, flăcările morţii dansând, miasmele greţoase, vântul de noapte tânguindu-se blând şi acel ciudat hămăit, auzit în surdină, ce părea să nu vină din nici o direcţie, de a cărui existenţă obiectivă nu prea puteam fi siguri. Apoi am dat peste o materie mai dură decât lutul umed şi am zărit o cutie dreptunghiulară, putrezită, pe care se formaseră cruste de minereuri în străfundurile ţărânei netulburate. Era incredibil de dură şi de groasă, dar atât de veche, încât până la urmă am reuşit cu mare trudă s-o deschidem şi să ne bucurăm ochii cu ceea ce conţinea.           Mult, uimitor de mult, mai rămăsese din acel schelet, în ciuda scurgerii celor cinci sute de ani. Deşi fărâmiţat în locurile unde muşcaseră colţii animalului care-l ucisese, se păstrase surprinzător de bine, şi ne-am desfătat privirile cu craniul de o albeaţă curată şi cu dinţii lungi şi neclintiţi, cu orbitele goale în care odată străluciseră doi ochi cu o frenezie la fel de funebră ca a noastră. În coşciug se mai găsea o amuletă de o formă ciudată şi exotică şi care, din câte se părea, fusese purtată în jurul gâtului celui ce dormea somnul cel veşnic. Reprezenta silueta bizar stilizată a unui ogar înaripat, ghemuit, sau a unui sfinx cu o figură semicanină, sculptată fin, în stilul Orientului Antic, într-o mică bucată de jad verde. Expresia ce se citea pe trăsăturile sale era respingătoare până la extrem, sugerând în acelaşi timp moartea, bestialitatea şi satanicul. La bază, avea o inscripţie cu litere pe care nici St. John, nici eu nu am reuşit să le identificăm, iar pe fund, ca un sigiliu al făurarului său, era gravat un craniu grotesc şi impunător.           Imediat ce ne căzură ochii pe această amuletă, am ştiut că trebuia să fie a noastră, că această comoară singură era logicul zălog dăruit nouă de mormântul vechi de veacuri. Chiar dacă trăsăturile sale ne-ar fi fost nefamiliare tot l-am fi dorit, însă pe măsură ce ne uitam mai atent ne dădeam seama că obiectul nu ne era întru totul străin. Necunoscut le era doar iubitorilor acelei arte şi literaturi ce se adresează celor sănătoşi la minte, dar noi am recunoscut în el acel lucru la care se făcea aluzie în paginile interzisului Necronomicon al arabului smintit Abdul Alhazred, îngrozitorul simbol al sufletelor, specific cultului necrofag din inaccesibilul Leng, în Asia Centrală. Am recunoscut prea bine sinistrele trăsături descrise de către bătrânul demonolog arab, linii, scria el, conturate prin vreo obscură manifestare supranaturală a sufletelor celor care-i tulburau şi-i chinuiau pe decedaţi.           Apucând obiectul din jad verde, am aruncat o ultimă privire spre craniul alb, cu orbite cavernoase, al celui care-l deţinuse. Am acoperit groapa cu pământ, aşa cum o găsiserăm. În vreme ce ne îndepărtam grăbiţi din acel loc sinistru, cu amuleta furată în buzunarul lui St. John, ni s-a părut că vedem cum liliecii coborau toţi deodată pe pământul pe care-l răscoliserăm atât de curând, ca şi cum ar fi căutat vreo hrană blestemată şi nelegiuită. Dar luna tomnatică revărsa o strălucire slabă şi ştearsă, strecurându-ne o umbră de îndoială. Aşadar, pe când navigam a doua zi spre casă, lăsând în urma noastră coastele Olandei, am avut impresia că auzim acel hămăit slab, îndepărtat, al unui dulău gigantic, undeva în fundal. Însă vântul de toamnă se tânguia uşor, cu tristeţe, prin urmare nu puteam fi siguri.           II.           La mai puţin de o săptămână de la întoarcerea noastră în Anglia, începură să se petreacă lucruri ciudate. Trăiam ca nişte pustnici, fără prieteni, singuri, fără servitori, ocupând câteva dintre camerele bătrânului conac situat într-o mlaştină mohorâtă şi pustie, aşa încât uşile noastre rareori cunoşteau ciocănitul vreunui vizitator. Acum, totuşi, eram tulburaţi de ceea ce ni se păreau a fi zgomotele unor cotrobăieli în noapte, nu numai în jurul uşilor, dar şi al ferestrelor, atât al celor de sus, cât şi al celor de jos. Odată, ne-am închipuit că un trup mare, opac, a umbrit fereastra bibliotecii când luna se oglindea în geamul ei, iar altă dată am avut impresia că auzim un zgomot de zbârnâit sau aripi fluturând nu prea departe. De fiecare dată, investigaţiile n-au scos nimic la iveală şi am început să atribuim aceste întâmplări imaginaţiei, aceleiaşi imaginaţii în mod curios tulburate ce încă ne mai prelungea în urechi acel hămăit slab, îndepărtat, pe care avusesem impresia că-l auzim în cimitirul din Olanda. Amuleta de jad se găsea acum într-o nişă din muzeul nostru şi, uneori, mai ardeam lumânări straniu parfumate dinaintea ei. Am aflat multe lucruri în Necronomiconul lui Alhazred despre proprietăţile sale şi despre relaţia sufletelor jefuitorilor de morminte cu obiectele pe care le simboliza; cele citite ne-au tulburat. Apoi veni teroarea.           În noaptea de 24 septembrie 19., am auzit un ciocănit în uşa camerei mele. Crezând că-i St. John, l-am invitat să intre, dar mi s-a răspuns cu un hohot de râs ascuţit. Nu era nimeni pe coridor. Când l-am sculat pe St. John din somn, mia mărturisit că habar n-avea ce se întâmplă şi a devenit la fel de îngrijorat ca şi mine. Tocmai în acea noapte, slabul, îndepărtatul hămăit de dincolo de mlaştină se dovedi pentru noi o realitate certă şi de temut. Patru zile mai târziu, în vreme ce amândoi ne aflam în muzeul ascuns, se auzi o zgârietură discretă, prudentă, în singura uşă ce ducea la scara secretă din bibliotecă. Neliniştea noastră se dublă de-acum, căci pe lângă frica noastră de necunoscut, întotdeauna ne temuserăm că înfiorătoarea noastră colecţie ar putea fi descoperită. Stingând toate luminile, ne-am dus la uşă şi am deschis-o brusc, simţind un curent inexplicabil de aer şi zgomote amestecate de foşnete, chicoteli şi vorbire articulată, ce parcă se îndepărtau. Fie eram demenţi, fie visam, ori eram pe deplin conştienţi, nu am încercat să ne dăm seama. Am realizat doar, cuprinşi de cele mai negre temeri, că aparenta flecăreală ce părea să vină de nicăieri fusese, fără îndoială, în limba olandeză.           După aceea am trăit în fascinaţie şi oroare crescânde. Cel mai adesea susţineam teoria conform căreia ne pierdeam amândoi minţile din cauza vieţii nefireşti pe care o duceam, dar, uneori, ne plăcea mai mult să patetizăm, considerându-ne victime ale vreunei damnări furişe şi cumplite. Fenomenele bizare deveniră prea frecvente pentru a le mai ţine socoteala. Locuinţa noastră solitară părea însufleţită de prezenţa unei fiinţe maligne, a cărei natură n-o puteam ghici. În fiecare noapte, acel hămăit diavolesc plutea deasupra mlaştinii bătute de vânt, auzindu-se tot mai tare şi mai tare. Pe 29 octombrie, am descoperit în lutul moale de sub fereastra bibliotecii un şir de urme de paşi, imposibil de descris. Erau la fel de năucitoare ca şi cârdurile de lilieci uriaşi care bântuiau vechiul conac, într-un număr fără precedent şi din ce în ce mai mare.           Oroarea a atins apogeul pe 18 noiembrie, când St. John, întorcându-se pe jos acasă, după lăsarea întunericului, de la o gară îndepărtată, a fost atacat de un groaznic animal carnivor şi sfâşiat în bucăţele. Ţipetele sale s-au auzit până acasă şi m-am grăbit spre teribila scenă, tocmai la timp ca să mai aud un fâlfâit de aripi şi să văd un nor vag şi întunecat ce se contura în lumina răsăritului de lună. Amicul meu era pe moarte când am vorbit cu el, şi nu-mi putea răspunde coerent la întrebări. Tot ce-a putut face a fost să-mi şoptească:           — Amuleta! Făptura blestemată!…           Apoi îşi dădu sufletul, o masă inertă de carne sfârtecată. L-am îngropat într-una din grădinile noastre părăginite şi am murmurat deasupra rămăşiţelor sale pământeşti unul dintre ritualurile diabolice pe care le îndrăgise atâta în timpul vieţii. Pe măsură ce pronunţam ultima frază diavolească, am auzit departe în mlaştină acel hămăit slab de dulău gigantic. Luna era sus pe cer, dar nu îndrăzneam s-o privesc. Şi, când am observat în mlaştina întunecoasă nebulozitatea unei umbre masive strecurându-se de pe un dâmb pe altul, am închis ochii şi m-am aruncat la pământ. Când m-am ridicat tremurând, nemaiştiind cât timp trecuse, am intrat în casă împleticindu-mă şi am făcut, zguduit, mai multe plecăciuni în faţa amuletei de jad, păstrată cu sfinţenie.           Fiindu-mi de-acum frică să mai rămân singur în acel conac bătrân de lângă mlaştină, am plecat a doua zi la Londra, luând cu mine amuleta, după ce am ars şi îngropat restul colecţiei nelegiuite a muzeului. Dar, după trei nopţi, am auzit din nou hămăitul şi, înainte de a se împlini săptămâna, m-am simţit urmărit de ochi stranii oriunde mă aflam în beznă. Într-o seară, pe când hoinăream pe Digul Victoria, pentru că aveam nevoie să mai ies la aer, am zărit o umbră neagră acoperind unul dintre reflexele felinarelor în apă. O rafală mai puternică decât vântul nopţii se porni să sufle şi am ştiut că eu urmam după St. John.           În ziua următoare am împachetat cu grijă amuleta de jad şi m-am îmbarcat spre Olanda. Ce îndurare aveam să obţin pentru că înapoiam acel lucru proprietarului său tăcut şi adormit n-aveam idee, dar am simţit că trebuia măcar să încerc orice cale logic posibilă. Ce era acel dulău şi de ce mă urmărea, erau întrebări la care nu găsisem încă decât răspunsuri vagi; dar auzisem, pentru prima oară, acel hămăit în vechiul cimitir şi fiecare întâmplare ulterioară, inclusiv ultimul cuvânt şoptit de St. John, indicase legătura dintre blestem şi furtul amuletei. Astfel, m-am scufundat în cele mai adânci abisuri ale disperării când, la un han din Rotterdam, m-am trezit că hoţii mă lipsiseră de singurul mijloc de salvare.           Hămăitul s-a auzit puternic în acea seară, iar în dimineaţa următoare am citit relatările unei abominabile fapte săvârşite în cel mai rău famat cartier al oraşului. Prostimea era terorizată, căci peste un bârlog mizerabil se abătuse o moarte sângeroasă, mai rea decât cea mai mârşavă dintre crimele antecedente din acea vecinătate. Într-un sordid cuib de hoţi, o întreagă familie fusese sfâşiată în bucăţi de o fiară necunoscută care nu lăsase nici o urmă, iar cei din jur auziseră toată noaptea, dincolo de obişnuita zarvă făcută de glasurile beţivilor, sunetul slab, profund şi insistent scos de un dulău gigantic.           Aşadar, iată-mă din nou, într-un târziu, în acel cimitir sinistru, unde palida lună de iarnă arunca umbre hâde, iar arborii desfrunziţi îşi plecau ramurile spre iarba veştedă şi îngheţată. Biserica îmbrăcată în iederă întindea un deget batjocoritor către cerul duşmănos, iar vântul de noapte şuiera maniacal, venind din mlaştini şi mări îngheţate. Hămăitul se auzea foarte slab acum şi încetă cu totul pe măsură ce mă apropiam de vechiul mormânt pe care, odinioară, îl profanasem, tulburând în drumul meu un cârd nefiresc de mare de lilieci ce, în mod curios, pluteau în jurul lui.           Nu ştiu de ce m-am mai dus până acolo, doar ca să mă rog sau să bolborosesc justificări şi scuze smintite, adresate acelui stârv alb şi liniştit care zăcea sub pământ. Însă, indiferent de motivul avut, am început să sap ţărâna pe jumătate îngheţată cu o disperare ce-mi aparţinea numai în parte, căci mai era şi a unei imperative voinţe din afara mea. Excavarea se făcu mult mai uşor decât m-am aşteptat, deşi, la un moment dat, ceva ciudat mă opri din treabă, în clipa în care un vultur slab plonjă din cerul rece şi începu să ciugulească frenetic în glodul de pe mormânt, până când l-am ucis cu o lovitură de sapă. În cele din urmă, am găsit acea cutie dreptunghiulară, putrezită, şi i-am dat la o parte capacul umed şi nitros. Acesta este ultimul act raţional pe care l-am mai săvârşit vreodată.           Căci, ghemuit în coşciugul secular, strâns îmbrăţişat de un cortegiu coşmaresc de lilieci uriaşi, viguroşi şi adormiţi, era scheletul pe care prietenul meu şi cu mine îl jefuiserăm. Nu mai era curat şi placid aşa cum îl văzusem noi atunci, ci acoperit de sânge închegat, de fâşii de carne şi de fire de păr străine, uitându-se chiorâş la mine cu orbitele fosforescente, arătându-şi colţii ascuţiţi, însângeraţi, într-un căscat schimonosit, bătându-şi parcă joc de inevitabila-mi damnare. Şi când din acele fălci rânjinde îşi luă zborul un hămăit profund, batjocoritor, ca al unui gigantic dulău, şi am văzut cum ţinea în gheara lui murdară, plină de sânge, pierduta şi regăsita lui amuletă din jad verde, am luat-o la goană, urlând ca un idiot, ţipetelor mele luându-le repede locul isterice hohote de râs.           Demenţa călăreşte pe aripile vântului stelar… gheare şi dinţi ascuţiţi pe veacuri de cadavre… moartea infiltrându-se într-o bacanală a liliecilor din ruinele cufundate în tenebrele nocturne ale templelor subpământene închinate lui Belial… Acum, când hămăitul acelei monstruozităţi descărnate, fără viaţă, se aude tot mai tare, iar fâlfâitul şi zumzetul furişe ale acelor blestemate aripi palmate mă împresoară tot mai strâns, voi căuta cu revolverul meu uitarea, singurul meu refugiu din calea celor fără nume.                                                                         SFÂRŞIT