În vârful celui mai înalt munte din lume îşi au să...
Recent Posts
Visă nenorociri baronul doar, Cu oaspeţii războini...
Despre întâmplările petrecute în zilele de 18 şi 1...
Manuscris găsit pe coasta Yucatan.
În...
Unii cred că lucrurile şi locurile au suflet, iar ...
La 16 iulie 1923, când şi ultimul lucrător şi-a te...
Efficiunt Daemones, ut quae non sunt, sic tamen qu...
Misterul trage la mister. După ce numele meu a dev...
CAZUL CHARLES DEXTER WARD
„Sărurile e...
Volumul conţine povestiri scrise de Howard Phillip...
Posts
„Există în jurul nostru demoni ai răului ca şi ai binelui, şi cred că trăim şi ne mişcam într-o lume necunoscută, într-un loc cu caverne, cu umbre, cu locuitori aflaţi la începutul evoluţiei lor. Poate că omul va regăsi într-o zi calea vechii ştiinţe, şi n-am nici o îndoială că o ştiinţă redutabilă mai supravieţuieşte.
ARTHUR MACHEN
Cu câteva săptămâni în urmă, la capătul unei străzi din târgul Pascoag (Rhode Island), un trecător înalt, bine clădit şi plăcut la înfăţişare, a devenit, prin comportarea sa neobişnuită, sugiect de discuţie. Cobora, se pare, dealul pe drumul dinspre Chepachet. Ajungând pe strada principală a localităţii, căreia câteva clădiri rezervate afacerilor îi dădeau un aer important, omul cotise spre stânga. În locul acela, fără vreun motiv aparent, reacţionă într-un chip suprinzătoru. După ce privise fix timp de de câteva clipe cea mai înaltă dintre clădiri, se apucă să scoată urlete îngrozite, isterice, apoi ţâşni într-o cursă nebunească, terminată printr-o cădere la răspântia următoare. Ridicat de jos şi scuturat de mâini binevoitoare, el păru conştient, nevătămat şi, în mod evident, scăpat de atacul nervos. Bâlbâi nişte explicaţii stânjenite în legătură cu încercările prin care trecuse, apoi cu ochii plecaţi, o luă înapoi pe drumul spre Chepachet, fără să se mai întoarcă. Părea straniu ca un astfel de incident să i se întâmple unui bărbat atât de voinic, de robust, cu aerul atât de normal şi plin de înzestrări. Misterul nu fu elucidat nici de observaţiile unui martor care recunoscuse în el pe chiriaşul unui fermier de pe lângă Chepachet.
Omul, pe nume Thomas F. Malone, era un detectiv din New York aflat în concediu după o boală grea; o contactase în urma unei misiuni ieşite din comun, în jurul unei afaceri murdare ce se terminase tragic. Mai multe clădiri de cărămidă, foarte vechi, se prăbuşiră în timpul unei descinderi a poliţiei la care participase şi el. De altfel, referitor ]a moartea celor arestaţi şi a colegilor săi, ceva m-a frapat în mod deosebit. El unui era cuprins de o groază imensă faţă de orice clădire care le putea sugera, fie şi vag, pe cele prăbuşite, încât până la urmă, pentru o perioadă nedefinită, psihiatrii i-au interzis să le mai privească.
Un medic din poliţie, cu rude la Chepachet, apreciase drept ideal ca loc de convalescenţă acest cătun alcătuit din case coloniale, de lemn. Detectivul se instalase acolo, după ce promisese că n-avea să se aventureze nicicând pe străzile mărginite de clădiri din cărămidă fără să primească îngăduinţa specialistului din Woon-socket, căruia îi fusese încredinţat. Plimbarea aceea până fa Pascoag pentru nişte cumpărături făcute din magazine fusese o greşeală, iar bolnavul îşi plătise scump neascultarea: prin teamă, contuzii şi umilinţe. Asta era ce ştiau bârfitorii din Chepachet şi din Pascoag, dar de cazul său se interesau psihiatrii cei mai de vază.
La început, Malone mărturisise specialiştilor tot adevărul, însă se oprise, constatând că se lovea de oi neîncredere profundă. După aceea îşi ţinuse gura. N-a protestat când admiseseră cu toţii că prăbuşirea câtorva imobile vechi în cartierul Red Hook din Brooklyn, unde pierduseră mai mulţi ofiţeri de poliţie curajoşi, îi distrusese lui echilibrul nervos. Se spunea că ostenise mult la curăţarea acelor cuiburi de dezordine şi violenţă. Unele elemente ale anchetei erau prin ele însele îndea-juns de impresionante şi, fără îndoială, neaşteptata tragedie reprezenta picătura ce făcuse să se reverse pa-harul. Aceasta era o versiune edulcorată, acceptată de toată lumea. Nefiind îngust la minte, Malone şi-a dat seama că era mai bine s-o accepte şi el. Să povesteşti unor inşi lipsiţi de imaginaţie despre o oroare ce întrecea închipuirea omenească, aşa cum era grozăvia caselor, cartierelor şi conacelor mâncate de lepră şi de cancer, de un rău venit din lumi străvechi, ar fi fost o provocare ce putea atrage după sine zăvorârea într-o celulă capitonată. Ca om cu judecată, în ciuda misticismului său, Malone preferase unei asemenea perspective o perioadă de şedere în ţară.
Avea intuiţia celţilor pentru lucrurile stranii şi ascunse, dar şi privirea rapidă a logicianului pentru ceea ce, în înfăţişarea sa exterioară, nu-i părea convingător. Acest amestec îl antrenase destul de departe în decursul celor patruzeci şi doi de ani de viaţă, conducându-i în locuri neobişnuite pentru cineva născut într-un conac georgian din vecinătatea Parcului Phoenix, şi care-şi desăvârşise studiile universitare la Dublin. Acum, când îşi revedea amintirile înfiorătoare, Malone se felicita că păstrase doar pentru sine secretul unui lucru capabil să transforme un luptător neînfricat într-un nevrozat co-pleşit de nelinişte. Nu era pentru prima dată că senzaţiile sale bizare rămâneau fără explicaţie; iar însuşi faptul de a fi căzut în abisele poliglote ale lumii din subteranele New York-ului nu reprezenta, oare, o ciudăţenie a-flată dincolo de orice explicaţie raţională?
Cum să vorbeşti unor inşi prozaici despre vrăjitoria practicată în vechime şi despre minunile ce se înfăţişează numai ochilor sensibili? Cum să evoci acel cazan otrăvit cu toate drogurile unor epoci înfricoşătoare care-şi ames-tecă laolaltă veninul, perpelindu-şi spaimele obscene?
Văzuse infernala flacără verde a misterului nedezvăluit într-o zgomotoasă şi evazivă confuzie de pofte exterioare şi de blasfemii lăuntrice, şi zâmbise când toţi cunoscuţii lui din New York îşi bătuseră joc de ceea ce povestea el. Oamenii aceia cinici glumiseră, făcând haz de fantastica lui goană după mistere indescifrabile, şi-l asiguraseră că, în timpurile noastre, oraşul n-avea parte decât de mediocritate şi vulgaritate. Unul dintre ei pariase pe o sumă considerabilă că din relatarea aceea nu va ieşi nici măcar un articol pentru revista din Dublin. Să scrii o istorie cu adevărat interesantă despre lumea interlopă a New York-ului? Cugetând la asta, simţea acum că ironia sorţii îndreptăţise asemenea cuvinte nefaste, chiar dacă în ascuns le respingea semnificaţia. Oroarea întrezărită de el nu putea da naştere unei povestiri, deoarece, asemeni cărţii citate de criticul german al lui Poe, „es lăsst sich nicht lesen”, n-avea să se lase citită nici ea.
Cheia de argint de Howard Philips Lovecraft
The silver key 1929
Când împlini treizeci de ani, Randolph Carter pierdu cheia viselor.
Până în acel an, excursii noptatice, dincolo de spaţiu, în stranii cetăţi străvechi şi în grădini de neuitat din munţii fermecaţi ce se întind deasupra mărilor străvezii, îl despăgubiseră pentru cenuşiul vieţii de zi cu zi. Ajuns la mijlocul vieţii sale, simţi că aceste privilegii îl părăseau treptat, pentru ca, până la urmă, să dispară cu totul. De atunci, nici galerele sale, după ce vor fi trecut săgeţile de aur ale Thranului, n-au mai putut naviga vreodată pe fluviul Ukranos, nici caravanele de elefanţi nu şi-au mai putut croi drum prin jungla înmiresmată până la palate uitate, cu coloane de ivoriu, ce dorm intacte şi fascinante sub clar de lună.
Citise prea multe lucruri în lumea reală, discutase cu prea mulţi oameni. Filosofi bine intenţionaţi îl învăţaseră să urmărească legăturile logice dintre evenimente şi să analizeze procesele ce dau naştere gândurilor şi viselor; în felul acesta, miraculosul se evaporă, în timp ce el, Carter, pierdu din vedere faptul că în mintea noastră, întreaga viaţa nu este decât o colecţie de imagini şi că nu există nici o deosebire între imaginile ce se nasc din obiecte reale şi acelea care se ivesc din visele noastre intime, după cum nu există nici un motiv de a le considera pe unele superioare celorlalte. Obişnuinţa îi împuiase capul cu o veneraţie superstiţioasă pentru tot ce este tangibil şi îl făcuse să se ruşineze în secret de reveriile sale. Înţelepţii îl asiguraseră că imaginile din visele sale erau copilăroase, seci şi mai mult decât absurde, pentru că acei care sunt prinşi în mrejele acestora se încăpăţânează să le creadă pline de semnificaţii şi intenţii, tot aşa cum cred într-un sens al naturii oarbe care, în realitate, scurmă fără nici un scop neantul, pentru a extrage ceva, şi schimbă apoi acest ceva într-un nou neant, fără să acorde, fără să recunoască nici o importanţă nici existenţei, nici aspiraţiilor acelor spirite ce se agită pentru o clipă în prezent şi apoi se cufundă în întuneric.
Aceşti înţelepţi îl înlănţuiseră de obiectele vizibile şi apoi îi explicaseră funcţionarea acestora, până când orice urmă de mister dispăruse din lume. Când, plângându-se şi pierzându-şi răbdarea, se grăbi să caute o portiţă de scăpare spre împărăţia crepusculară, acolo unde şi cea mai neînsemnată fărâmă de viaţă stă sub puterea vrăjii şi când făcu mare caz de cele mai mărunte asociaţii de idei ale spiritului său însetat de speranţă şi de nepotolite bucurii, înţelepţii îl călăuziră spre teritoriile noi şi spre miracolele ştiinţei, invitându-l să descopere miraculosul în învolburarea atomilor şi misterul în vidul dimensiunilor celeste. Mai târziu, când dădu greş, fiind incapabil să descopere miracole în miezul fenomenelor ale căror legi sunt cunoscute şi măsurabile, înţelepţii îi declarară că este lipsit de imaginaţie şi de maturitate, pentru că prefera iluziile din vis iluziilor lumii noastre materiale.
Astfel, încercând să facă ceea ce fac toţi ceilalţi, Carter susţinuse că evenimentele şi emoţiile terestre prezintă mai mult interes decât închipuirile unor suflete delicate şi rare. Nu-i contrazisese pe înţelepţi atunci când aceştia îi afirmaseră că în viaţa reală durerea animalică a unui porc la tăiere, sau cea a unui plugar dispeptic, au mult mai multă importanţă decât neasemuita frumuseţe a Narathului, a sutelor de uşi cizelate şi a cupolelor sale de calcedonie, pe care, nedesluşit, îşi amintea să le fi visat; şi, conform directivelor lor, începu să-şi dezvolte un deosebit simţ al milei şi al tragediei.
Din când în când, totuşi, nu se putea opri să nu remarce atât superficialitatea, instabilitatea şi lipsa de semnificaţie a tuturor aspiraţiilor umane, cât şi deşertăciunea absolută a impulsurilor noastre reale, deşertăciune contrastând radical cu idealurile pompoase pe care pretindem că le urmărim. Constatând că viaţa cotidiană este la tot pasul înţesată de ciudăţenii şi de trucuri, vru să recurgă la râsul politicos, arma pe care înţelepţii îl învăţaseră s-o folosească împotriva ciudăţeniilor şi artificialităţii viselor: era conştient că realitatea e mai puţin demnă de respect decât visul, pentru că este săracă în frumuseţe şi pentru că îi repugnă să-şi recunoască propria sa lipsa de cauză şi de scopuri precise. Prin aceste mijloace, ajunse un soi de umorist, fără să-şi dea seama că însuşi umorul nu are sens într-o lume fără aspiraţii înalte şi lipsită de orice criteriu al adevărului, atât în ceea ce priveşte durata coerentă, cât şi în ceea ce priveşte haosul.
În primele zile ale acestei sclavii, îşi întorsese faţa spre liniştitorul ritual al bisericilor de rând, pe care naiva credinţă a părinţilor săi îl făcuse să îl îndrăgească, sperând că, pornind de la acest ritual, se va deschide pentru el, netedă ca un bulevard, calea mistică ce promitea să fie o portiţă de evadare din cotidian. Uitându-se, însă, mai de aproape la acest ceremonial, nu putu să nu constate la o mare parte din preoţi, în pofida veşnicelor profesiuni de credinţă, domnia grotescă şi copleşitoare a unei frumuseţi şi a unei imaginaţii pe cale de dispariţie, a unei rutine care le veştejea încă mai mult şi a unei solemnităţi cu ritualuri nefireşti şi încremenite, ca acelea ale unei curţi de păsări nocturne. Se simţi adânc lezat de stângăcia cu care această credinţă căuta să se menţină în viaţă, de parcă încă ar mai fi reprezentat ultima salvare, din faţa spaimelor şi îndoielilor crescânde, a unei rase străvechi, asaltate de necunoscut. Carter încercă o mare dezamăgire văzând cu ce lux de ceremonii încerca poporul să extragă din vechile mituri o realitate terestră, care respingea fiecare pas înainte al lăudăroasei sale ştiinţe, şi solemnitatea deplasată a acestei tentative ucise în el până şi afecţiunea pe care ar fi putut să o păstreze pentru credinţele străvechi, pentru ritualurile lor sonore şi pentru clipele de emoţie şi de refugiu pe care i le ofereau adevărurile lor, pentru a înlocui visele şi călătoriile sale de până atunci prin ţinuturile eterice.
Atunci când abordă studiul acelora care se lepădaseră de vechile mituri îi găsi, totuşi, încă mai demni de dispreţ decât acei care nu o făcuseră. Aceştia nu ştiau că frumuseţea rezidă în echilibru şi că, într-un univers lipsit de sens, nu există nici un criteriu pentru plăcerea de a trăi, pentru că acest univers nu este în acord decât cu senzaţiile şi visele noastre, în timp ce – de fapt – el modelează la întâmplare minusculele sfere smulse din haos. Aceştia nu ştiau nici că binele şi răul, faimosul şi urâtul, nu sunt decât podoabele unui viitor a cărui unică valoare atârnă de întâmplarea norocoasă care a făcut din strămoşii noştri fiinţe înzestrate cu gânduri şi simţire, întâmplare cu detalii ingenios deosebite pentru fiecare rasă şi pentru fiecare cultură în parte. În loc să încerce să înţeleagă clar toate acestea, oamenii de teapa aceasta fie au negat în totalitate aceste fenomene, fie s-au compromis transformându-le în instincte obscure şi brutale, asemănătoare celor de care sunt stăpânite fiarele şi mitocanii. În acest fel, cuprinse de orgoliul grotesc de a se fi sustras unui univers mai puţin raţional decât al lor, vieţile lor se târăsc îndelung în durere, vrajbă şi sluţenie. Ei au schimbat falşii idoli ai milei oarbe şi ai fricii cu cei ai dezmăţului şi ai anarhiei.
Carter nu gustă deloc aceste libertăţi întru totul moderne, căci mediocritatea lor sordidă îi îmbolnăvea spiritul îndrăgostit de frumuseţea veşnică şi îi revolta raţiunea împotriva logicii firave de care dădeau dovadă promotorii acestora, mascând instinctele lor brutale cu sacralitatea smulsă vechilor idoli pe care îi respinseseră. Observă că, aidoma vechilor preoţi pe care îi detronaseră, cea mai mare parte dintre ei se dovedeau incapabili să se sustragă înşelătoriei de a crede că viaţa poate avea un alt sens decât ceea ce oamenii pot visa de la ea. Când, conform ultimelor descoperiri ştiinţifice, natura îşi proclama imoralitatea din profunzimile inconştienţei şi impersonalităţii sale, viaţa nu poate, într-adevăr, să conserve, mai presus de valorile frumuseţii, noţiunile elementare şi incontestabile de morală şi de etică. Pervertiţi şi ajunşi bigoţi datorită ideilor lor preconcepute de dreptate, libertate şi conformism, ei s-au lepădat de vechea doctrină, de vechea cale, de credinţele străvechi, fără să facă cel puţin efortul de a constata că această doctrină şi această veche cale reprezintă unica origine a modului lor actual de a gândi şi de a judeca, unicul lor criteriu într-un univers lipsit de sens, de scopuri fixe şi de un sistem de referinţă. Deposedate de acest cadru convenţional, vieţile lor, lipsite atât de direcţie, cât şi de interes, evoluaseră până la punctul în care, în cele din urmă, au ajuns să confunde plictiseala lor cu o forfotă aşa-zis utilă, lăsându-se în voia vacarmului şi a distracţiilor barbare, excitaţi de senzaţii animalice. Când, decepţionându-i, şi acestea deveniră anoste şi dezgustătoare, cultivară ironia şi sarcasmul şi, odată cu ordinea socială, descoperiră vina. Oare îşi vor da ei seama vreodată că reglementările lor brutale sunt la fel de nestatornice şi de contradictorii ca şi idolii strămoşilor lor şi că ceea ce este voluptate pentru o clipă devine otravă în clipa imediat următoare? Frumuseţea statornică şi senină nu ne apare decât în vis, dar lumea noastră a alungat departe această mângâiere în ziua când, prosternându-se în faţa realităţii, a izgonit tainele copilăriei şi ale inocenţei.
Prins în vârtejul agitaţiei fără sens, Carter se strădui să ducă o viaţă de om onest, bine intenţionat şi binecrescut, încetă să mai creadă în visele sale, pe care vârsta le făcea să se ofilească sub povara ridicolului, dar un înnăscut simţ al armoniei îl ajută să se păstreze aproape de calea urmată de cei de neamul şi rangul său. Cuprins de apatie, străbătea cetăţile oamenilor, suspinând pentru că nici un subterfugiu nu i se părea real şi fiecare sclipire a soarelui pe acoperişurile înalte şi fiecare lăsare a serii în pieţele împrejmuite de balustrade înalte nu slujea la altceva decât să-l facă să-şi amintească visele trăite odinioară şi să tânjească după ţinuturile eterice a căror taină o pierduse. Călătoriile nu erau decât o bătaie de joc; însuşi Marele Război îl mişcă destul de puţin deşi, încă de la început, se înrolase în Legiunea Străină. Acolo îşi făcu, pentru o vreme, chiar şi prieteni, dar calitatea emoţiilor, monotonia şi grosolănia concepţiilor lor îi stârniră curând dezgustul. Niciuna dintre rudele sale nu ar fi putut împărtăşi viaţa sa interioară şi, de aceea, aproape că se bucura la gândul că se aflau departe şi nu putea ajunge la ele. Singurii care l-ar fi putut înţelege erau bunicul său şi unchiul Christopher, dar amândoi muriseră de mult.
Atunci, se puse din nou pe scris, îndeletnicire pe care o abandonase complet atunci când visele sale îl părăsiseră. Dar nici în scris nu-şi află împlinirea şi mulţumirea, căci prezenţa lumii îl copleşea, împiedicându-l să se gândească la formele încântătoare de odinioară. O dispoziţie ironică dărâma minaretele crepusculare pe care le înălţase, şi teama foarte terestră de a nu fi verosimil izgonea din paradisul său feeric surpriza delicată a florilor. O milă prefăcută şi fadă se revărsa din belşug asupra personajelor sale, în timp ce mitul necesităţii emoţiilor verosimile şi a evenimentelor semnificative şi plauzibile ruina profunzimea inspiraţiei sale, făcând-o să se degradeze în satire sociale ieftine sau în alegorii aproape transparente. Noile sale romane se bucurară totuşi de un succes pe care cele dinainte nu îl cunoscuseră niciodată, dar când înţelese ce vid trebuise să închidă între coperţile lor pentru a le face pe placul turmei vanitoase a cititorilor săi, le arse şi încetă să mai scrie. Le luară locul romane deosebit de agreabile, în care surâse curtenitor viselor pe cale de a se înfiripa, dar îşi dădu curând seama că ambianţa sofisticată le golise de viaţă.
După aceste încercări, cultivă cu bună ştiinţă iluzia şi ajunse un maestru în stăpânirea tehnicilor de a crea bizarul şi insolitul, utilizându-le ca antidot împotriva banalului. Multe dintre aceste procedee nu întârziară să se dovedească, totuşi, precare şi sterile. Îşi dădu atunci seama că doctrinele populare ale ocultismului sunt la fel de seci şi de inflexibile ca şi cele ale ştiinţei, fără să se răscumpere pentru aceasta printr-o cât de palidă umbră de adevăr. Ipocrizia, prostia impertinentă şi incoerenţa gândirii nu pot înlocui visul, nu pot oferi unui spirit superior nici o posibilitate de evadare din lumea reală. Carter îşi procură o serie de cărţi blestemate şi se consacră studierii celor mai extraordinari şi mai subtili exploratori ai fantasticului. Scormonind tainele cunoaşterii, aşa cum puţini au reuşit să o facă, analizând vibraţiile ce se aud trosnind în adâncul celor mai tăinuite genuni ale vieţii, ale legendelor şi ale timpurilor imemoriale, făcu descoperiri care, ulterior, aveau să-l tulbure pe veci. Se hotărî să trăiască într-o lume neobişnuită şi, în acest scop, îşi mobilă locuinţa din Boston astfel încât să se adapteze stărilor sale schimbătoare de spirit: fiecare dintre ele avea parte de câte o cameră tapisată în culori adecvate, înzestrată cu cărţi şi obiecte corespunzătoare ei şi, mai mult, echipată cu aparate generatoare de senzaţii, lumină, căldură, sunet, gust şi miros.
Într-o zi, Carter auzi vorbindu-se despre un om temut şi ocolit în Sud, datorită tainelor încărcate de blesteme pe care acesta le aflase din cărţi şi tăbliţe de argilă aduse ilegal din India şi Asia. Îl căută şi trăi alături de el, împărtăşindu-i cercetările vreme de şapte ani, până când, într-un miez de noapte, reveni de unul singur şi cuprins de o spaimă fără margini din cimitirul străvechi şi necunoscut în care pătrunseseră amândoi. Se reîntoarse atunci în Noua Anglie, pentru a se stabili în Arkham, oraşul bântuit de stafii, vechea şi înfricoşătoarea reşedinţă a strămoşilor săi. Acolo, în vecinătatea sălciilor cărunte şi a acoperişurilor dărăpănate, de-a lungul nopţilor de smoală, continuă să treacă prin experienţe care l-au făcut să sigileze pentru totdeauna jurnalul unuia dintre strămoşii săi, un om mult prea negru la suflet. Toate aceste oribile experienţe nu îl purtară, totuşi, decât până la limita realităţii, fără a-l ajuta să treacă vreodată graniţa adevăratei ţări a viselor, cea pe care o cunoscuse în tinereţea sa; astfel, încât la vârsta de cincizeci de ani încetase să mai spere că ar mai putea fi fericit într-o lume mult prea preocupată de problemele de zi cu zi pentru a da răgaz frumuseţii să se arate şi mult prea aspră pentru a lăsa visele să se nască.
În cele din urmă, dezgustat de superficialitatea plină de fumuri a ceea ce oamenii obişnuiesc să numească realitate, Carter se retrase într-o singurătate străbătută de nostalgia tinereţii sale atât de încărcate de vise, din care îi mai rămăseseră doar răzleţe aduceri aminte. I se păru o prostie să-şi mai facă sânge rău ostenindu-se să mai rămână în viaţă, aşa că îşi procură prin intermediul unui cunoscut sud-american o otravă rară, cu efect fulgerător. Puterea obişnuinţei şi inerţia fură motivele pentru care amână, totuşi, acest act, şi continuă să lâncezească printre primele sale amintiri. Desprinse draperiile ciudate cu care acoperise pereţii şi readuse casa la starea în care se afla pe când era copil: draperii purpurii, mobilier victorian şi toate celelalte.
Cu timpul, ajunse să fie aproape mulţumit că-şi amânase sinuciderea, căci izolarea de lume şi relicvele tinereţii făcură ca viaţa şi minciunile ei să i se pară infinit de îndepărtate şi de ireale, astfel încât o speranţă firavă şi o vrajă nedesluşită se strecurară, din nou, noaptea în somnul său care, ani în şir, fusese doar o oglindă deformantă a realităţii diurne, aşa cum se întâmplă în visele tuturor oamenilor obişnuiţi. Acum, reapăru geana de lumină tremurătoare a unei lumi mai ciudate şi cu mult mai fantastice, geană de lumină vestind apropierea unei prezenţe de neocolit, vag înfricoşătoare, întrupându-se în imaginile limpezi ca lacrima ale zilelor copilăriei, în timp ce clipe nestatornice, de mult uitate, îi reveneau în memorie. Adesea, se trezea strigându-şi bunicul sau mama, deşi amândoi se odihneau în mormânt de un sfert de secol.
Într-o noapte, bunicul sau îi aminti de Cheie. La fel de plin de viaţă ca odinioară, bătrânul erudit cu părul cărunt îi vorbi pe îndelete şi cu înflăcărare despre neamul lor străvechi şi despre straniile năluciri pe care le avuseseră strămoşii lor, oameni plini de rafinament şi de sensibilitate. Îl pomeni pe acel cruciat cu ochii ca doi tăciuni aprinşi care intrase în posesia unor taine înfricoşătoare, pe când era prizonierul sarazinilor, îl pomeni pe primul Sir Randolph Carter, cel care se iniţiase în magie în epoca elisabetană. Îl pomeni, de asemenea, pe acel Edmund Carter, care scăpase ca prin urechile acului de spânzurătoare în afacerea vrăjitoarelor din Salem, şi care pusese de-o parte, într-un sipet străvechi, o cheie mare de argint, moştenire de la strămoşii săi. Înainte ca Randolph să se fi trezit, nobilul vizitator avusese răgazul să-i explice unde se afla cufărul, străvechea minunăţie din stejar sculptat, al cărui capac ciudat nu mai fusese deschis de nimeni de două secole.
Carter îl descoperi în semiîntunericul unei mari mansarde prăfuite, uitat în adâncul unei comode pântecoase. Măsura în jur de un metru pătrat şi era ornamentat cu sculpturi în stil gotic, atât de înfricoşătoare încât nu era de mirare ca nimeni după Edmund Carter nu mai îndrăznise să-l deschidă. Nici un zgomot nu răzbătu din cufăr atunci când îl clătină, doar o delicată mireasmă de mirodenii necunoscute se răspândi în aer. Că înăuntru s-ar afla o cheie, părea a fi mai mult legendă îndepărtată, de existenţa căreia nu aflase nici măcar tatăl lui Randolph. Nici un sistem nu părea să fi fost prevăzut pentru a face să mai cedeze vreodată încuietoarea impunătoare, ferecată şi ruginită, astfel încât bătrânul cufăr părea pecetluit pentru vecie. Carter presimţea însă că înăuntru putea găsi cheia unei porţi spre vis, dar bunicul său nu-i indicase unde şi în ce fel să o folosească.
Un servitor bătrân forţă capacul sculptat, zgâlţâind, aşa cum făcuse el însuşi mai devreme, figurile hâde, cu priviri răutăcioase, sculptate în lemnul înnegrit de vreme. În interior zăcea, înfăşurată într-un pergament decolorat, o cheie enormă de argint, cu luciul mâncat de vreme, acoperită cu arabescuri oculte, dar fără nici o explicaţie lizibilă.
Voluminosul pergament cuprindea doar hieroglife ciudate, trasate cu trestia într-un alfabet necunoscut. Carter recunoscu, totuşi, aceste caractere: erau asemănătoare cu cele pe care le văzuse pe unul dintre sulurile de papirus aparţinând acelui cabalist erudit din Sud care dispăruse la miezul nopţii într-un cimitir neştiut de nimeni. Cel care începea să tremure, înfiorat de spaimă, de fiecare dată când începea să citească acel papirus.
Acum sosise rândul lui Carter.
Lustrui cheia şi o păstră alături de el, închisă noaptea în vechiul cufăr înmiresmat de stejar. Visele îi sporiră în intensitate, dar în niciunul dintre ele nu îi apărură cetăţile stranii sau grădinile nespus de frumoase de odinioară. Ele păreau a-şi fi asumat, în prezent, un rol bine definit, cu replici ce nu puteau fi răstălmăcite. Dintotdeauna îl ademeniseră în trecut, transmiţându-i voinţa contopită a tuturor strămoşilor săi, iar acum păreau să-l împingă – şi mai în urmă – spre o tainică origine ancestrală. Ştiu atunci că trebuia să se întoarcă la obârşii, că trebuia să se piardă în trecut pentru a-şi regăsi rădăcinile. Zile de-a rândul, gândurile îl purtară spre acele dealuri din nord unde, în vecinătatea năvalnicului Miskatonic, se ridică Arkham, oraşul bântuit, şi rustica reşedinţă solitară a seminţiei sale.
În lumina cu străluciri de chihlimbar a toamnei, Carter o apucă pe vechiul drum arcuit ce şerpuieşte printre fâneţe împrejmuite de ziduri scunde, povârnişuri împădurite, ferme ascunse în văi adânci, însoţit de meandrele cristaline alt Miskatonicului peste care se înalţă, ici şi colo, poduri rustice din piatră şi lemn, traversând dealurile parcă pictate ce se pierdeau dincolo de orizonturi. O cotitură îi dezvălui pâlcul de ulmi uriaşi printre care, cu un secol şi jumătate mai devreme, unul dintre strămoşii săi se pierduse pentru totdeauna, într-un mod misterios.
Se înfioră când vântul îl făcu să tremure cu tâlc. Ceva mai încolo se iţea casa dărăpănată a acelei Goody Fowler, vrăjitoarea, cu ferestrele ei mici şi răutăcioase şi cu acoperişul lat şi înclinat spre nord până aproape de pământ. Trecând prin faţa ei, acceleră şi nu încetini până când maşina nu se căţără pe dealul de unde, netulburată şi albă, vechea casă a mamei sale şi a strămoşilor săi contempla de deasupra drumului priveliştea neliniştitoare, şi totuşi binevoitoare, a povârnişurilor stâncoase şi a văilor înverzite, ce se întretăia la orizont cu turlele îndepărtate din Kingsport şi, dincolo de acestea, cu nesfârşita întindere încărcată de vise a mării străvechi.
Pe culmea celui mai înalt deal se ivi deodată vechea reşedinţă a familiei Carter, pe care n-o mai văzuse de patruzeci de ani. Era trecut de mult de amiază când ajunse la poale, iar când opri la jumătatea urcuşului pentru a admira de sus împrejurimile, sub vraja razelor oblice ale soarelui bătând dinspre vest, priveliştea, scăldată într-un nor de lumină, părea învăluită într-un nimb de glorie şi de aur. Ciudăţenia viselor sale din ultimul timp şi speranţa pe care o ascundeau păreau a fi prezente în acest extraordinar peisaj tăcut, care îi evoca singurătăţile virgine de pe o altă planetă, în timp ce ochii săi descopereau cu încântare iarba catifelată a întinderilor pustii, unduindu-se în vale între zidurile gata să se prăbuşească, măreţia codrilor ca-n basme, scoţând în relief liniile purpurii şi îndepărtate ale unui al doilea şir de dealuri, înălţându-se dincolo de dealurile din apropiere şi ireala vale împădurită, deasupra căreia începea să se lase umbra, acoperind luminişurile umede în care izvoarele murmurau şi gâlgâiau printre strâmbe rădăcini turgescente.
Carter îşi dădu seama că motoarele şi mecanismele nu-şi aveau locul în inima acestei împărăţii în care îşi începuse căutările; îşi abandonă, aşadar, maşina la marginea pădurii şi, băgându-şi cheia de argint în buzunarul mantalei, începu să urce, cu greu, dealul. Acum, părea a se fi cufundat în adâncurile pădurii, dar ştia că vechea reşedinţă fusese înălţată pe o măgură pe care doar înspre nord nu exista pădure. Se întreba cum mai arăta în prezent casa pe care o lăsase, din neglijenţă, neocupată timp de treizeci de ani, de la moartea ciudatului frate al bunicului său, Christopher. În copilărie îşi petrecuse acolo mai multe vacanţe, descoperind stranii şi fatale miracole în pădurile din spatele livezii.
Noaptea era tot mai aproape, umbra se îngroşa în jurul lui. O spărtură neaşteptată printre arbori, undeva la dreapta sa, îi îngădui să zărească, pe deasupra pajiştilor în amurg, vechea clopotniţă a Congregaţiei din Kingsport, înălţată pe Central Hill. Sângerii în bătaia ultimelor unde de lumină, ferestruicile rotunde păreau să se mistuie în flăcările pe care le reflectau. O clipă mai târziu, când umbra deasă îl înghiţi din nou, îşi aduse aminte, cu o tresărire de surpriză, că aceasta viziune fulgerătoare nu putea să fi ţâşnit decât din adâncurile memoriei sale, din copilărie şi numai de acolo, dat fiind că vechea şi alba biserică fusese dărâmată de mult pentru a se putea mari cu încă un salon spitalul Congregaţiei. Citise cu interes ştirea, într-un ziar care vorbea în legătură cu acest subiect despre subterane şi tuneluri misterioase, săpate în dealul stâncos, descoperite sub biserică.
Un glas ascuţit răsună deodată, străbătând această enigmă în legătură cu care tocmai îşi punea întrebări, şi acest sunet familiar îl făcu să tresară din nou, în ciuda anilor care trecuseră de când îl auzise ultima oară. Bătrânul Benijah Corey, deja foarte în vârstă pe timpul vizitelor sale din copilărie, fusese servitorul fratelui bunicului său, Christopher. Trebuie că acum bătea suta de ani, căci acest glas ascuţit nu putea veni de la nimeni altcineva. Carter nu putu desluşi cuvintele, dar vocea era una dintre acelea care îţi rămân în minte şi nu te poţi înşela asupra lor când le auzi din nou. Să-ţi vina oare să crezi că bătrânul Benny mai putea fi încă în viaţă?
— Domnişorule Randy, domnişorule Randy, unde eşti? Vrei s-o faci să moară de spaimă pe bătrâna ta mătuşă Martha? Nu ţi-a spus ea de atâtea ori să nu te îndepărtezi de casă după-amiaza şi să te întorci înainte de căderea nopţii? Randy! Raaan-dy! Puştiul asta moare de plăcere să se afunde în pădure; îşi petrece jumătate din timp visând pe deal, aproape de Sălaşul Şerpilor. Hei, Raaan-dy!
În întunericul gros ca smoala, Randolph Carter se opri şi se frecă la ochi. Ceva nu era în ordine. Ajunsese într-un loc în care nu avea de ce să ajungă, unde nu avea nici o treabă. Se rătăcise tare departe şi acum era iremediabil târziu. Nu se uitase cât arăta ceasul clopotniţei din Kingsport, deşi ar fi putut s-o facă uşor cu ajutorul lunetei sale de buzunar; îşi dădea însă seama că întârzierea sa avea ceva de nemărturisit şi fără precedent. Nu prea sigur că luneta era încă la el, băgă mâna în buzunarul de la bluză pentru a verifica. Nu, nu era, dar dădu peste marea cheie de argint pe care o găsise undeva, într-un cufăr. Odată, unchiul Chris îi îndrugase o poveste ciudată despre un cufăr vechi, care nu fusese deschis niciodată, în care s-ar fi aflat o cheie, dar mătuşa Martha i-o retezase brusc, zicând că astea nu sunt lucruri de spus unui copil care, şi-aşa, are capul plin de trăsnăi. Încerca să-şi amintească unde Dumnezeu ar fi putut găsi aceasta cheie, dar ceva îi scăpa. Presupuse că treaba se întâmplase în mansarda casei sale din Boston şi se revăzu, nedesluşit, pe cale de a-l corupe pe Parks, oferindu-i o sumă echivalentă cu salariul său pe o jumătate de săptămână, pentru a-l ajuta să deschidă cufărul. Imaginea îl făcu să se liniştească, cel puţin în legătură cu acest subiect, dar în timp ce rememora scena, îl uimi ceva extrem de neobişnuit în înfăţişarea lui Parks, de parcă ani lungi şi-ar fi lăsat urmele trecerii lor pe faţa micuţului şi harnicului cockney, crestând-o cu nenumărate riduri.
— Raan-dy! Ran-dy! Hei! Hei! Randy!
Rotocolul luminos al unei lanterne apăru şovăielnic de după neagra cotitură şi bătrânul Benijah se năpusti asupra siluetei aiurite şi amuţite a hoinarului.
— Dracul să te ia, băiete, aici erai! N-ai limbă, de nu răspunzi? De o jumătate de oră te strig într-una şi sunt sigur că m-ai auzit de mult. Nu ştii că mătuşa-ta Martha îşi iese din minţi când te ştie pe afară noaptea? Aşteaptă să te spun unchiului Chris, se va face foc. Ştii doar că pădurea nu e un loc pe unde să hoinăreşti la ora asta. Sunt aici lucruri care nu-ţi pot face decât rău, şi asta o aflase deja bunicul meu. Hai, domnişorule Randy, să ne întoarcem, sau Annah nu ne va mai păstra mult timp cina caldă.
Randolph Carter urca din greu drumul pieptiş, în timp ce prin înaltul rămuriş al toamnei, răzbătea licărirea stelelor tremurând în depărtare, ridicându-se fantastice deasupra întâmplărilor de pe pământ. Câinii lătrau, lumina gălbuie a micilor ochiuri de sticlă strălucea din cel mai înalt turn şi deasupra măgurii despădurite în vârful căreia se clătina un imens acoperiş negru, dinaintea vestului slab luminat, ardeau Pleiadele. Mătuşa Martha era în prag şi nu-l bombăni prea tare pe copilul vagabond, atunci când Benijah îl împinse înăuntru. Îl ştia prea bine pe unchiul Chris, pentru a nu fi surprinsă de o astfel de purtare din partea unui Carter. Randolph nu arătă nimănui cheia, cină în tăcere şi nu protestă când sosi ora culcării. I se întâmpla să viseze mai bine atunci când rămânea treaz şi, apoi, dorea să se folosească de cheie.
Dimineaţa, Randolph fu în picioare devreme şi ar fi rupt-o la fugă spre partea cea mai înaltă a pădurii, dacă unchiul Chris nu l-ar fi înşfăcat şi nu l-ar fi aşezat cu forţa pe scaun, dinaintea micului dejun. Privea nerăbdător în jurul lui, rotindu-şi ochii prin încăperea uşor înclinată, ba spre covorul zdrenţuit, ba spre tavanul cu grinzi aparente, ba spre stâlpii din colţuri. Surâse atunci când crengile copacilor din livadă zgâriară ochiurile de geam plumbuite. Aproape de el, copacii şi dealurile erau poarta acelei împărăţii din afara timpului, adevărata sa patrie.
Când putu în sfârşit să o şteargă, pipăi buzunarul bluzei, pentru a se convinge că marea cheie se mai afla încă acolo şi, liniştindu-se, alergă spre acea pantă a dealului care, începând de la capătul livezii, se înălţa chiar mai sus decât măgura însăşi. În pădure, pământul era aşternut cu muşchi şi, ici-colo, se întrezăreau, misterioase în lumina slabă, mari stânci acoperite de licheni, asemănătoare monoliţilor druidici înălţaţi printre trunchiurile imense şi răsucite ale unei păduri vrăjite. Randolph trecu, în timpul urcuşului său, peste un râuşor năvalnic a cărui cascadă părea să intoneze, puţin mai la vale, câteva incantaţii runice pentru faunii ascunşi şi nevăzutele driade.
Ajunse atunci până la peştera demonică, cu nume de temut, săpată în povârnişul pădurii, „Tainiţa şerpilor”. Oamenii din partea locului ocoleau această tainiţă şi Benijah îl sfătuise, de nenumărate ori, să se ţină departe de ea. Era adâncă, mai adâncă decât oricare alta, credea Randolph, până când a descoperit apoi, într-un colţ întunecat, o crăpătură ce dădea într-o altă grotă încă mai întinsă. Era un soi de cavou bântuit, ai cărui pereţi de granit dădeau curioasa impresie că ar ascunde un şiretlic intenţionat. De această dată se târî, ca de obicei, de-a lungul crevasei, luminându-şi drumul cu chibrituri şterpelite din cutia din salonaş, şi străbătu orificiul de trecere cu o grabă pe care cu atât mai greu i-ar fi fost s-o explice cuiva, cu cât nici el nu o înţelegea. N-ar fi putut spune de ce se apropia atât de sigur pe sine de peretele cel mai îndepărtat şi de ce scotea din buzunar, aşa cum tocmai o făcea, marea cheie de argint. Când, în acea noapte, se întoarse acasă ţopăind, nu se scuză în nici un fel pentru întârziere, nu dădu nici o explicaţie asupra locului de unde venea şi nu acordă nici cea mai mică atenţie reproşurilor făcute pentru că nesocotise cu desăvârşire sunetul cornului care-l chemase la masa de prânz.
Este în prezent admis de toate rudele îndepărtate ale lui Randolph Carter, că în al zecelea an al vieţii acestuia s-a petrecut un fapt care i-a ascuţit imaginaţia. Ernest B. Aspinwall, vărul său din Chicago, mai mare cu zece ani decât el, îşi aminteşte desluşit de o schimbare intervenită în comportamentul acestui băiat după toamna anului 1883. Randolph avusese viziuni cum puţini au, dar încă şi mai nefirească era puterea sa de a anticipa lucruri cât se poate de reale. Pentru a spune lucrurilor pe nume, părea să fi dobândit un dar al profeţiei ieşit din comun şi avea cele mai ciudate reacţii faţă de fenomene care, lipsite de rezonanţă în epocă, aveau să îndreptăţească mai târziu neobişnuitele sale afirmaţii. Pe măsură ce în deceniile următoare aveau să apară în cartea istoriei, unul câte unul, noi nume, noi invenţii sau noi evenimente, oamenii au putut să-şi aducă aminte, cu uimire, felul în care, cu mulţi ani în urmă, Carter lăsase nepăsător să-i scape câteva cuvinte legate fără îndoială de ceea ce atunci era de domeniul viitorului foarte îndepărtat. El însuşi nu găsea nici un înţeles acestor cuvinte, nu ştia de ce anumite fapte îi provocau anumite emoţii şi socotea vinovate de toate acestea câteva vise uitate. Mai târziu, în 1897, deveni brusc livid atunci când un călător oarecare pomeni în poveştile sale de oraşul francez Bellay-en-Santerre. Prietenii săi îşi reamintiră acest incident în 1916, când Carter a fost grav rănit în acest oraş, pe când lupta în Legiunea Străină, în timpul Marelui Război.
Faptul că rudele lui Randolph Carter comentează din nou toate acestea se explică prin recenta sa dispariţie. Bătrânul său servitor Parks este ultima persoană care l-a văzut plecând într-o zi dis-de-dimineaţă şi luând cu el în maşină o cheie pe care o descoperise de curând. Parks îl ajutase să extragă acea cheie din vechiul cufăr în care fusese închisă şi se simţise tulburat într-un mod nedesluşit de ea, dintr-un motiv ciudat pe care nu-l putea exprima. Părăsindu-l, Carter îi declarase că avea intenţia să călătorească în împrejurimile Arkhamului, pentru a revedea ţinutul strămoşilor săi.
Maşina sa fu regăsită la jumătatea coastei Elm Mountain, trasă cu grijă la marginea drumului spre vechea reşedinţă a familiei Carter. Oamenii din partea locului descoperiră în interior un sipet de lemn înmiresmat, acoperit cu sculpturi înfricoşătoare. Acest cufăr conţinea doar un pergament ciudat, pe care nici un lingvist şi nici un paleograf nu a reuşit să îl identifice sau să îl descifreze. Ploaia spălase, cu timpul, orice urmă de paşi, dar detectivii din Boston ar fi putut avea ceva de spus în legătură cu evidenta dezordine în care se găsea schelăria năruită a reşedinţei Carter. Aceasta arăta, după părerea investigatorilor, de parcă cineva ar fi scormonit de curând prin ruine. O batistă albă, obişnuită, găsită ceva mai departe, pe coasta dealului, n-a putut fi identificată ca aparţinând dispărutului.
Moştenitorii lui Randolph Carter au adus în discuţie partajul bunurilor sale, dar eu mă voi opune categoric deschiderii acestei succesiuni, căci nu cred să fi murit. Există spirale ale timpului şi ale spaţiului, ale visului şi ale realităţii, pe care numai un visător le poate bănui. Ceea ce ştiu despre Carter mă îndreptăţeşte să cred că a găsit, pur şi simplu, mijlocul de a pătrunde în acest labirint. Nu pot să ştiu dacă el va mai reveni vreodată printre noi. Tânjea să regăsească colinele pierdute ale visurilor sale şi suspina după copilăria sa. Cam pe atunci găsi o cheie şi, nu ştiu de ce, înclin să cred că a fost capabil să profite într-un mod ciudat de această descoperire.
Îl voi descoase când ne vom revedea, căci mă aştept să îl întâlnesc peste puţin timp, într-o anume cetate din vis prin care amândoi aveam obiceiul să cutreierăm. În Ulthar, dincolo de râul Skai, se zvoneşte că un nou rege a fost urcat în tronul de opal al Ilek-Vadului, oraş fabulos ce îşi înalţă turnurile pe înaltele faleze de sticlă dominând marea crepusculară în care gnorri cu barbă şi cu înotătoare îşi construiesc labirinturile lor copleşitoare. Cred că ştiu, sau mai degrabă chiar ştiu, cum să interpretez acest zvon. Cert este că sunt nerăbdător să văd apărând marea cheie de argint, căci în arabescurile ei oculte odihnesc simbolic toate scopurile şi toate tainele acestui univers orb şi impersonal.
SFÂRŞIT
Scriu aceste rânduri într-o stare cu totul aparte, ştiind bine că, în noaptea asta chiar, nu voi mai fi printre cei vii.
M-am trezit fără o para, la capătul supliciului meu de drogat ce nu-şi mai suportă viaţa fără doza obişnuită, şi n-o să-mi pot îndura multă vreme chinul.
Mă voi arunca de la etaj, în strada asta mizerabilă. Şi totuşi, să nu se creadă că morfina, al cărei sclav am ajuns, ar fi făcut din mirie o făptură slabă ori degenerata.
Când veţi citi cele câteva pagini mâzgălite în grabă, n-o să vă pară surprinzător – deşi nu le-aţi putea înţelege pe deplin niciodată – că mă aflu în faţa acestei unice alternative: uitarea sau moartea.
S-a întâmplat într-una din zonele cele mai pustii ale întinsului Ocean Pacific. Eram împuternicitul armatorului pe un pachebot nimerit sub asalturile unui distrugător german. Marele Război abia începuse şi forţele navale nu atinseseră încă ultimul stadiu de degradare. Prin urmare, vasul nostru constituia o pradă de lux, iar echipajul a fost tratat cu tot respectul cuvenit. Temnicerii ne-au acordat atâta libertate încât, la nici cinci zile după ce fuseserăm capturaţi, am găsit prilejul de a fugi singur într-o bărcuţă, cu o rezervă de apă şi provizii suficiente pentru a supravieţui timp îndelungat. Ajuns destul de departe de nava inamică încât să mă pot simţi absolut liber, mi-am dat seama că n-aveam nici cea mai mică idee despre locul unde mă găseam. N-am fost niciodată un marinar bun. Cu toate acestea, am putut deduce din poziţia soarelui, iar mai târziu din cea a stelelor, că eram pe undeva, pe la sud de Ecuator. Dar regiunea îmi era complet străină şi nu mi se arăta înainte nici o coastă, nici o insulă care să-mi dea cel mai mic indiciu. Vremea era frumoasă şi, zile întregi, am rătăcit fără ţintă pe sub un soare de plumb, aşteptând să văd vreo navă la orizont, ori să întâlnesc marginile vreunui pământ locuibil. Degeaba: nici un ţărm ospitalier, nici un vapor nu se arăta. În singurătate, am început să mă simt disperat sub infinitul acelei imensităţi de azur.
Schimbarea s-a petrecut pe când dormeam. Cum anume? Nu pot să ştiu. Chiar tulbure, agitat de tot felul de vise, somnul îmi fusese foarte greu.
Când m-am deşteptat, în sfârşit, am constatat că trupul meu, ca printr-un straniu fenomen de absorbţie, fusese pe jumătate supt de un fel de nămol cum e cerneala, care se întindea în jur ondulând monoton cât cu-prindeai cu ochii, şi unde eşuase, nu departe de mine, şi barca mea.
La vederea unei scene atât de fantastice, atât de surprinzătoare, aş fi putut rămâne din prima clipă zăpăcit de uimire. De fapt, m-a cuprins o imensă panică. Fiindcă în aer şi pe pământul acoperit de putreziciune era un nu-ştiu-ce sinistru, care mă îngheţa de groază. Cadavre de peşti, o grămada de obiecte indescriptibile, ivite ca nişte denivelări din suprafaţa acelei întinderi de mâzgă, dădeau locului un aspect absolut pestilenţial.
Niciodată n-aş putea descrie, aşa cum am trăit-o, hidoşenia fără nume ce stăpânea în tăcerea deplină a unei imensităţi pustii. N-aveai ce auzi, ce vedea, era doar o vastă întindere de mâl.
Teama trezită în mine de acel peisaj uniform şi mut mă apăsa într-atâta încât mi s-a făcut rău.
Soarele strălucea din înălţimile unui cerc fără nori care mi-a părut aproape negru, ca şi cum ar fi reflectat şi el smârcul de culoarea cernelii aflat sub mine. Pe când mă târam spre barcă, mi-am dat seama că situaţia mea nu avea decât o singură explicaţie: datorită vreunei erupţii vulcanice, o parte a vastelor funduri oceanice trebuie să se fi ridicat, aducând astfel la suprafaţă regiuni ce, de milioane de ani, rămăseseră ascunse sub insondabile mase de apă. Acest pământ nou era atât de imens încât, chiar încordându-mi auzul, nu percepeam zgomotul vreunui talaz. Mai mult, nici o pasăre de mare nu venea să se aşeze pe locurile acelea fără viaţă.
Timp de mai multe ore, am rămas pe gânduri în barca mea, care, aplecată într-o rână, mă apăra întrucâtva de soare. Pe măsură ce avansa ziua, scădea umezeala din sol. Acesta părea să se zvânte şi să se întărească; mi-am zis că, nu peste mult, aveam să mă pot aventura de-a lungul lui. În noaptea următoare am dormit cât de cât.
A doua zi, mi-am pregătit o legătură cu hrană şi apă, intenţionând să străbat pământurile acelea în căutarea mării dispărute, şi cu speranţa unei eliberări.
În cea de-a treia dimineaţă, am constatat că solul era destul de uscat încât să pot umbla pe el fără dificultate. Mirosul cadavrelor de peşti devenise înfiorător. Eram însă atât de preocupat de propria mea salvare că nu mă deranjă peste măsură. Adunându-mi tot curajul, am pornit spre o destinaţie necunoscută.
Pe tot parcursul zilei, am mers mereu spre vest, în direcţia unei înălţimi ce se profila pe orizontul acelui deşert. Noaptea mi-am petrecut-o dormind chiar pe jos, iar în zori mi-am continuat drumul spre ţinta aleasă, cu toate că ea nu mi s-a părut cu mult mai aporape decât în prima zi.
În cea de-a patra seară am ajuns la poalele colinei, care era cu mult mai înaltă decât o crezusem din depărtare. Prea obosit pentru o ascensiune, m-am hotărât să mă culc pe panta ei.
Nu ştiu de ce-am avut nişte vise atât de delirante în noaptea aceea. Dar, mai înainte chiar ca luna lividă şi gheboasă să se fi înălţat deasupra câmpiei dinspre răsărit, m-am deşteptat plin de o sudoare îngheţată şi decis să nu mai închid ochii. Viziunile de felul celei pe care tocmai o avusesem erau prea oribile pentru a le putea suporta încă o dată. Sub sclipirile roşiatice ale lunii, am înţeles cât de imprudent fusese din partea mea să întreprind călătoria în plină zi. M-ar fi costat mai puţină energie dacă făceam expediţia când soarele, orbitor şi fierbinte, lipsea de pe orizont. Totuşi, mă simţeam acum în putere să urc acolo unde, în amurg, mi se păruse cu neputinţă să ajung. Mi-am adunat bagajul şi am apucat-o spre creastă.
Am mai spus că monotonia câmpiei era pentru mine sursa unei orori difuze. Dar cred că oroarea a devenit şi mai puternică atunci când, ajuns pe culme, am întrezărit în josul celuilalt versant nişte chei atât de adânci că luna – care nu ajunsese încă la apogeu – nu putea lumina toate cutele lor sumbre. M-am simţit în vârful lumii. Aplecat peste haosul de nepătruns al unei nopţi eterne, mi-am amintit de Paradisul pierdut. O sluţenie diavolească urca din strania împărăţie a tenebrelor.
Mă numesc Basil Elton şi sunt paznicul farului din North Point, de care tata şi bunicul au avut grijă înaintea mea. E un far cenuşiu, construit destul de departe de ţărm, pe stâncile alunecoase, dezvelite doar de reflux. Vreme de un veac, navele cele mai arătoase de pe şapte mări au trecut falnic prin faţa lui. Când trăia bunicul, erau foarte multe, însă în anii tatălui meu se împuţinaseră în mare măsură. Acum vin atât de rar, că uneori mă simt înfiorător de singur, de parcă aş fi ultimul om de pe pământ.
Navele acelea vechi, cu pânze albe, soseau de pe coaste îndepărtate unde străluceşte un soare fierbinte şi miresme ameţitoare plutesc deasupra grădinilor şi templelor viu colorate. Bătrânii căpitani veneau adesea să-l vadă pe bunicul meu, să-i vorbească de lucrurile pe care el le-a povestit tatălui meu, iar tata mi le-a povestit mie în lungile seri de toamnă, când vântul dinspre est urla nebuneşte. Iar despre lucrurile pomenite şi despre multe altele eu am citit în cărţile primite când eram tânăr şi foarte curios. Există însă ceva şi mai măreţ decât ştiinţa bătrânilor şi decât cea din cărţi. Asta-i ştiinţa secretă a oceanului. Albastru, verde, cenuşiu, alb sau negru, calm, agitat sau cu mici valuri înspumate, oceanul nu-i niciodată tăcut. Îl observ dintotdeauna, îl ascult şi-l cunosc bine. La început îmi spunea numai poveşti simple despre plajele liniştite şi porturile din vecinătate, dar cu trecerea anilor a devenit mai prietenos, vorbindu-mi şi despre altceva. Despre subiecte mai stranii şi mai îndepărtate în spaţiu şi timp. Câteodată, în amurg, aburii suri de deasupra orizontului s-au retras într-o parte şi-n alta ca să-mi îngăduie să descopăr ce se afla dincolo de lumea reală. Iar alteori noaptea, apele adânci ale mării au devenit limpezi şi fosforescente, ca să pot întrezări ce ascundeau în străfundurile lor. Şi lucrurile pe care le-am văzut adesea m-au făcut să înţeleg ce a fost, ce va fi şi ce este fiindcă oceanul e mai vechi decât munţii, şi plin de amintirile şi de visele timpului.
Corabia aibă avea obiceiul să vină dinspre sud, când luna era plină şi înălţată mult pe cer. Venea dinspre sud, alunecând încet şi tăcut pe suprafaţa mării. Şi fie ca marea era agitată sau calmă, fie că vântul era favorabil, sau nu, plutea mereu cât se poate de normal, cu toate pânzele desfăşurate, cu lungile ei şiruri de vâsle lovind apa în acelaşi ritm. Într-o noapte, am zărit pe punte un om cu o barcă, echipat cu o tunică lungă şi care părea că-mi face semne s-a mă îmbarc pentru o călătorie spre ţărmuri depărtate şi necunoscute.
L-am revăzut adesea după aceea, pe lună plină, şi de fiecare dată îmi făcea semne. În noaptea când am răspuns chemării lui, luna strălucea din cale-afară de viu. Am traversat valurile până la corabie pe un pod alcătuit din raze de lună. Omul care îmi făcuse semne mi-a urat bun venit într-o limbă melodioasă ce-mi părea perfect cunoscută. Orele următoare fură pline de cântecele vâslaşilor. Navigam spre sudul misterios, călăuziţi de sclipirea aurie a lunii pâine. Iar la ivirea zorilor roşietici ai zilei, am zărit ţărmul verde al unor ţinuturi îndepărtate, limpezi şi frumoase, pe care nu le ştiam. Terase impunătoare, presărate cu arbori, lăsau să se vadă ici-colo acoperişuri albe, strălucitoare, şi coloanele unor temple ciudate, ridicate din mare. Pe când ne apropiam de ţărmul înverzit, omul cu barbă mi-a vorbit despre ţinutul acela, ţara Zar, unde se găseau adunate laolaltă toate visele şi toate gândurile minunate trăite cândva de oameni şi apoi uitate. Cercetând iarăşi terasele, mi-am dat seama că apusese adevărul, căci multe din spectacolele ce mi se ofereau privirii le mai văzusem printre ceţuri, dincolo de orizont, şi în adâncurile fosforescente ale oceanului. Erau, de asemenea, forme şi fantezii mai încântătoare decât tot ce privisem până atunci: viziuni ale tinerilor poeţi morţi înainte ca lumea să poată afla ce văzuseră şi ce visaseră. Noi n-am ancorat însă lângă pajiştile vălurite din Zar, deoarece se zice că acela care pune piciorul acolo nu se mai întoarce nicicând în lacurile sale natale.
În vreme ce corabia albă se îndepărta fără zgomot de terasele şi templele din Zar, am, observat departe, la orizont, turlele unui oraş. Omul cu barbă mi-a spus:
— E Thalarion, oraşul celor o mie de minuni, acolo se află toate misterele pe care omul a încercat zadarnic să le pătrundă.
Când am ajuns aproape, am văzut că aşezarea era mai mare decât toate oraşele visate de mine înainte. Turlele templelor sale străpungeau cerul, nu le puteai zări vârful. Până dincolo de orizont se întindeau ziduri severe, cenuşii, pe deasupra cărora reuşeai să distingi doar câteva acoperişuri, straniii şi neliniştitoarei, însă decorate cu frize bogate şi cu minunate sculpturi. Mă ardea dorinţa de a intra în oraşul acela fascinant, dar şi respingător, şi l-am rugat pe bărbos să mă debarce pe jetelă, lângă enorma poartă sculptată Akariel. El a refuzat, vorbindu-mi cu blândeţe:
— Mulţi sunt cei intraţi în Thalarion, oraşul cu o mie de minuni, însă niciunul dintre ei n-a mai revenit vreodată. Căci acolo nu trăiesc decât demoni smintiţi care au fost cândva oameni, iar străzile sunt albe de osemintele celor ce şi-au ridicat privirile spre zeiţa Lathi, stăpâna oraşului:
Corabia albă trecu, aşadar, pe dinaintea zidurilor din Thalarion şi, timp de mai multe zile, se ţinu pe urmele unei păsări care zbura spre sud, având penajul sclipitor, de culoarea cerului. Apoi am ajuns pe o coastă ademenitoare, cu tufe înflorite în toate nuanţele, şi unde, cât vedeai cu ochii, nu întâlneai decât crânguri vesele şi copaci scăldaţi din plin de lumina soarelui ajuns la zenit. Din nişte boschete ascunse, ajungeau până la noi frânturi de cântec şi de melodii armonioase, întrerupte prin râsete atât de plăcute încât, nerăbdător, i-am îndemnat pe vâslaşi să mine mai repede. Omul cu barbă n-a scos un cuvânt, însă mă observa pe când ne apropiam de malul copleşit de crini. Deodată, vântul care adia peste pajiştile înflorite şi peste copacii stufoşi aduse un miros ce m-a făcut să mă înfior. Suflarea lui se întări şi aerul se umplu de mirosul fetid şi carnal al oraşelor lovite de ciumă şi al cimitirelor abia săpate. În vreme ce ne îndepărtam rapid de coasta blestemată, bărbosul mi-a vorbit în. sfârşit:
— Asta e Xura, ţara plăcerilor de neatins.
Încă o dată, corabia albă urmă pasărea cerului pe mări calde, mângâiate de brize uşoare şi înmiresmate. Zi după zi, noapte după noapte am tot plutit, iar pe lună plină ascultam cântecele vâslaşilor, unduioase ca noaptea îndepărtată în care îmi părăsisem ţinutul natal.
Pe un încântător clar de lună, am aruncat ancora în portul Sona-Nyl, mărginit de promontoriile de cristal, gemene, care se înalţă din mare şi, întâlnindu-se, formează un arc splendid. Era Ţara Închipuirii. Am ajuns la ţărmul înverzit pe un pod de aur alcătuit din raze de lună. În ţinutul Sona-Nyl nu există nici timp, nici spaţiu, nici suferinţă, nici moarte, iar eu am rămas acolo vreme de mai multe eternităţi. Crângurile şi pajiştile sunt verzi, florile vii şi parfumate, râurile albastre şi cântătoare, fântânile limpezi şi răcoroase. Minunate şi măreţe sunt templele, palatele şi oraşele din Sona-Nyl. Pământul acesta n-are margini, căci după fiecare spectacol al frumuseţii îmi oferea altul încă şi mai frumos. La ţară şi în splendoarea oraşelor, mulţumiţi, oamenii trăiesc după placul inimii lor. Toţi locuitorii sunt înzestraţi cu o graţie nepieritoare şi au parte de o fericire neumbrită de nimic.
Pe parcursul eternităţilor petrecute de mine acolo m-am plimbat cu sufletul răpit prin grădinile ce lăsau să se vadă printre pâlcuri de arbuşti pagode cu acoperişul avântat în sus la ambele capete şi unde pe marginea aleilor albe cresc tufe gingaşe cu flori. M-am căţărat pe dealuri din al căror vârf puteam contempla împrejurimile de un farmec subtil: târguri dominate de clopotniţe se cuibăreau în scobiturile văilor pline de verdeaţă, iar cupolele aurii ale unor oraşe imense scânteiau pe orizontul nesfârşit. Am admirat pe clar de lună marea sclipitoare, promontoriile de cristal şi portul liniştit unde stătea la ancoră corabia albă. Şi tot într-o noapte cu lună plină, în anul imemorial Tharp, am remarcat silueta păsării cerului. Îmi făcea semne şi m-a cuprins iarăşi dorul de ducă. I-am vorbit atunci omului cu barbă, mărturisindu-i dorinţa mea de a vizita îndepărtata Cathurie, pe care n-a văzut-o nimeni, dar se credea că ar fi situată dincolo de coloanele de bazalt din apus. Ţara aceea e a Speranţei şi în ea luminează în toată strălucirea lor reprezentările ideale ale lucrurilor cunoscute de noi – cel puţin aşa îşi închipuie lumea. Însă bărbatul mi-a zis:
— Ia aminte la mările primejdioase unde se spune că se află Cathuria. În Sona-Nyl nu există nici durere, nici moarte, dar cine poate şti ce-i dincolo de coloanele bazaltice de la apus?
În luna următoare m-am îmbarcat pe corabia albă şi am părăsit portul acela paşnic, însoţit de bătrân.
Pasărea cerului, zburând înaintea noastră, ne-a condus până la coloanele de bazalt din apus, însă de data asta vâslaşii nu şi-au mai cântat cântecele duioase sub lună. Mă gândeam adesea la ţara necunoscută a Cathuriei, la boschetele ei, la palatele ei minunate, întrebându-mă ce plăceri noi mă aşteptau.
Cathuria, îmi repetam, este lăcaşul zeilor şi ţinutul unor oraşe de aur, fără număr. Pădurile sunt de santal şi de aloe, ca boschetele înmiresmate de camorin, iar prin arbori ciripesc vesel păsări colorate.
Pe înălţimile verzi şi înflorite se înalţă temple din marmură roz, bogat sculptate, iar în curţile lor se află fântâni de argint prin care ţâşnesc, cu un susur încântător, apele parfumate ce coboară de la ivzoarele râului Narg. Iar oraşele Cathuriei sunt încinse cu ziduri de aur, străzile lor tot cu aur sunt pavate. În grădinile acestor oraşe cresc orhidee stranii, şi mai găseşti acolo lacuri plăcut mirositoare cu fundul de coral şi ambră. Noaptea străzile şi grădinile sunt luminate de felinare meşteşugit fasonate din carapace de broască ţestoasă, în trei culori, şi auzi sunetele melodioase ale unui s'olist şi ale unui cântăreţ din lăută.
Şi toate casele din Cathuria sunt palate, fiecare construit la marginea unui canal plin de miresme pe unde curg apele sacre ale râului Narg. Clădirile sunt din marmură şi porfir, iar acoperişurile sunt din aur sclipitor ce răsfrânge razele soarelui, sporind splendoarea oraşelor, pe când zeii paşnici le privesc de pe piscurile unor munţi îndepărtaţi. Mai strălucit decât toate celelalte este palatul marelui monarh Dorieb, despre care unii afirmă că-i un semizeu, iar alţii că-i zeu de-a binelea.
Zidurile înalte ale palatului său au deasupra o mulţime de turnuleţe din marmură. În săli spaţioase se adună popor nenumărat, şi tot acolo stau agăţate trofee vechi de secole. Iar acoperişul este din aur pur, aşezat pe stâlpi înalţi cu rubine şi lapislazuli. Pardoseala e din sticlă şi de sub ea curg apele iluminate ale râului Narg, prin care înoată peşti multicolori, necunoscuţi dincolo de încântătoarea Cathurie.
Aşa îmi închipuiam eu Cathuria, însă omul cu barbă mă sfătuia mereu să fac calea-ntoarsă şi să revenim pe ţărmurile fericite din Sona-Nyl, fiindcă Sona-Nyl le este cunoscută oamenilor, pe când Cathuria n-o văzuse nimeni, niciodată.
Iar în a treizeci şi una zi a călătoriei noastre pe urmele păsării, am zărit coloanele de bazalt din apus. Ceaţa le învăluia, pentru ca nimeni să nu poată străbate cu privirea dincolo de ele sau să le distingă vârful, despre care se spune că străpunge cerul.
Iar omul cu barbă m-a implorat din nou să fac cale-ntoarsă. Dar nu I-am ascultat, fiindcă de dincolo de pâcla ce înconjura coloanele am avut impresia că aud melodii cântate din gură şi din lăută, slăvindu-mă pe mine, cel ce călătorisem atât de departe pe lună plină şi trăisem în Ţara Închipuirii.
Iar pe sunetele acestui cântec corabia albă s-a afundat în ceaţă, între coloanele de bazalt din apus. Şi pe când muzica înceta iar ceaţa se ridica, nu Cathuria ni s-a ivit dinaintea ochilor, ci o mare agitată şi de neîmblânzit, care ne-a antrenat ambarcaţiunea fragilă spre un loc necunoscut. Curând urechile noastre au perceput vuietul îndepărtat al unor căderi de apă; iar la orizont am observat izbucnirea colosală a unei cascade monstruoase, unde toate oceanele lumii se adunau laolaltă ca să se prăbuşească în neantul abisului.
Atunci omul cu barbă mi-a zis, cu lacrimi curgându-i pe obraji:
— Am plecat din ţara minunată şi n-o s-o mai revedem nicicând. Zeii sunt mai mari decât oamenii, zeii au câştigat.
Mi-am închis ochii înainte de şocul care, ştiam, urma să se producă, ferindu-mi astfel privirile de pasărea cerului, rămasă să-şi agite aripile albastre cu un aer batjocoritor.
După ciocnire a venit întunericul, şi am auzit urlete de oameni şi de făpturi neomeneşti. Vânturile din est băteau cu violenţa furtunii şi îmi îngheţaseră până şi oasele, cum stăteam ghemuit pe piatra umedă ce-mi apăruse sub picioare. Apoi, auzind alte bubuituri, mi-am deschis ochii şi m-am trezit pe postamentul farului de-unde plecasem cu o eternitate în urmă. În bezna de sub mine se puteau distinge contururile neclare ale unui vas mare care se zdrobea de stâncile nemiloase, iar când am privit în sus, am văzut că – pentru prima dată din clipa în care bunicul îşi asumase grija funcţionării lui lumina farului se stinsese.
Iar mai târziu în noapte, când am intrat în turn, am descoperit pe perete un calendar rămas exact aşa cum îl lăsasem eu în ziua plecării mele în călătorie. În zori, am coborât din turn şi am căutat urmele naufragiului pe stânci, dar tot ce am putut găsi au fost o ciudată pasăre moartă, la fel de albastră cum e cerul, şi o vâslă sfărâmată, de un alb mai viu decât al spumei de pe valuri ori al zăpezii de pe înălţimi.
Şi din ziua aceea oceanul nu-mi mai povesteşte secretele lui, iar luna a strălucit de multe ori de atunci încoace, plină, înălţată mult pe firmament, însă corabia albă venită din sud n-a mai apărut niciodată.
SFÂRŞIT
Efficiunt Daemones, ut quae non sunt, sic tamen quasi sunt, conspicienda hominibus exhibeant.
Lactanţiu1
Mă aflam departe de casă, prins în mrejele mării de la răsărit. În amurg o auzeam izbindu-se de stânci, dându-mi de ştire că se afla chiar peste dealul unde sălciile bătute de vânt se veştejeau pe fundalul unui cer înseninat, pe care se aprindeau primele stele ale serii. Şi pentru că moşii mei mă chemaseră în vechiul oraş de dincolo, mergeam înainte prin neaua subţire, care abia se aşternuse, de-a lungul drumului solitar ce urca în pantă până în locul unde Aldebaran2 licărea printre arbori, spre străvechea cetate pe care n-o mai zărisem niciodată, dar la care adesea visasem.
Era vremea Yuletidei, pe care lumea o numeşte Crăciun, deşi n-a uitat că este mai veche decât Betlehemul sau Babilonul, decât Memphisul şi întreaga omenire. Era vremea Yuletidei, iar eu ajunsesem în sfârşit la străvechea cetate maritimă unde străbunii mei găzduiseră şi păstraseră tradiţia sărbătorii în timpurile de demult, când ea era interzisă; însă, totodată, le porunciseră urmaşilor să o ţină o dată la fiecare secol, aşa încât amintirea secretelor primordiale să nu se piardă în uitare. Neamul meu era vechi, mai vechi chiar decât epoca la care acest ţinut a fost populat cu trei sute de ani mai înainte. Şi erau oameni stranii, căci veniseră prin părţile acestea ca un popor întunecat şi plin de taine, din meridionalele grădini soporifice de orhidee, vorbind într-un alt grai decât cel pe care aveau să-l deprindă mai târziu de la pescarii cu ochi albaştri. Iar acum se răspândiseră şi împărtăşeau doar ritualurile de mistere cărora nici o fiinţă nu le putea pătrunde înţelesul. Eram singurul care se întorcea în acea seară spre vechiul târg de pescari, aşa cum cerea legenda, căci numai cei săraci şi singuri îşi mai aduc aminte.
Apoi, dincolo de creasta dealului, am văzut Kingsportul aşternându-se îngheţat în lumina asfinţitului, înzăpezitul Kingsport cu bătrânele lui giruete, cu clopotniţele, cu acoperişurile în două ape şi coşurile lor fumegânde, cu cheiurile şi podeţele lui, sălciile şi cimitirele sale, cu nesfârşitele labirinturi de uliţe povârnite, înguste şi întortocheate, cu ameţitoarea colină centrală, încununată de biserică, de care timpul nu îndrăznise să se atingă, nelimitatele hăţişuri de case în stil colonial, îngrămădite ori împrăştiate peste tot, precum cuburile zvârlite în toate părţile de un copil dezordonat. Timpul plana pe aripile-i sure deasupra frontoanelor şi mansardelor albite de neaua iernii. Ferestrele în evantai şi cele cu ochiuri de geam se luminau una câte una în frigul înserării, alăturându-se lui Orion şi stelelor arhaice. Valurile mării se spărgeau de cheiurile putrede, imemoriala mare, plină de secrete, care-i adusese pe străbuni în timpurile de demult.
La marginea drumului se înălţa o culme încă şi mai înaltă, sumbră şi bătută de vânturi, unde am zărit un loc de îngropăciune ale cărui pietre negre de mormânt se iveau hâde din zăpadă, ca unghiile în putrefacţie ale unui gigantic cadavru. Calea nebătută era pustie. Uneori credeam că aud în depărtare un scrâşnet înfricoşător, precum braţul unei spânzurători în bătaia vântului. Patru rude îmi fuseseră spânzurate pentru vrăjitorie în 1692, dar nu ştiam exact unde. Pe măsură ce cărarea cobora şerpuind pe panta dinspre mare, am căutat să prind cu urechea hărmălaia veselă a unui sat în faptul serii, dar n-am auzit-o. Apoi m-am gândit la anotimp şi mi-am zis că acest străvechi neam de puritani trebuie să fi avut obiceiuri de Crăciun aparte şi pline de şoaptele rugilor înălţate în faţa vetrelor. După aceea n-am mai căutat să aud larma veseliei şi nici să dau cu ochii de târgoveţi la marginea drumului, ci am ţinut pasul, trecând pe lângă tăcutele gospodării luminate slab, cu ziduri fantomatice de piatră, îndreptându-mă spre locurile în care firmele vechilor prăvălii şi ale tavernelor marinăreşti scârţâiau în briza sărată, iar groteştile ciocane de la intrările încadrate de pilaştri luceau de-a lungul pustiilor ulicioare nepietruite, în lumina minusculelor ferestruici cu draperiile trase.
Văzusem hărţi ale aşezării şi ştiam unde să găsesc locuinţa celor din neamul meu. Se spunea că sosirea mea trebuie să fi fost cunoscută şi urma să fiu întâmpinat bine, căci legenda satului are viaţă lungă. Aşadar, am iuţit pasul prin Back Street spre Circle Court şi, traversând zăpada proaspătă, am păşit pe singurul caldarâm din dale întregi de piatră al oraşului, spre locul în care Green Lane se termină în spatele primăriei. Vechile hărţi încă mai sunt valabile, iar eu n-am avut necazuri, deşi cei din Arkham pesemne că m-au minţit când mi-au zis că tramvaiele trec pe aici, de vreme ce n-am zărit nici un cablu deasupra capului. În orice caz, şinele le-ar fi fost ascunse sub zăpadă. Am preferat să merg pe jos, căci târgul albit de nea mi se părea foarte frumos de pe colină, iar acum eram nerăbdător să bat la uşa alor mei, a şaptea casă pe stânga în Green Lane, cu un vechi acoperiş ascuţit şi cu un al doilea cat ieşit în afară, clădită toată înainte de 1650.
Apropiindu-mă de casă, am văzut lumină înăuntru şi am observat, prin ochiurile de geam în formă de romburi, că trebuie să fi fost păstrată în starea ei de demult. Partea de sus era suspendată deasupra uliţei înguste şi năpădite de iarbă, aproape atingând caturile superioare ale casei de vizavi, aşa încât mai că mă găseam într-un soi de tunel. Pe scundul prag de piatră nu se vedea nici urmă de zăpadă. Nu exista trotuar, însă multe clădiri aveau intrări înălţate, la care se ajungea pe şiruri duble de trepte cu balustradă de fier. Era o privelişte bizară şi, pentru că nu mai fusesem nicicând în Noua Anglie, nu mai văzusem una asemenea ei. Deşi îmi plăcea, m-aş fi simţit mai încântat dacă aş fi zărit urme de paşi în zăpadă şi oameni pe străzi, măcar câteva ferestre fără draperii trase.