Howard Philips Lovecraft

În ţara Anar se află un lac întins şi liniştit. Nici o apă nu iese, nici o apă nu intră în el. Puternica Sarnath, cetate construită pe malurile sale cu zece mii de ani în urmă, nu mai există. Dar cu mult înainte de Sarnath, când lumea abia începea, se ridica prin acele locuri o altă cetate, Ib, la fel de veche ca lacul însuşi.           Ib, oraşul din piatră cenuşie, era locuit de creaturi urâte şi stranii. Pe cărămizile cilindrice de la Kadathe-ron se poate citi că aveau aceeaşi culoare verde ca şi lacul pâclos. Aveau ochi proeminenţi, buze cărnoase şi atârnătoare, urechi ciudate, iar glasul le lipsea. Coborâseră din lună, într-o noapte cu ceaţă, odată cu lacul şi cu cetatea cenuşie, Ib. Aceste făpturi bizare se închinau unui idol de piatră verde ca marea, cioplit după înfăţişarea lui Bokrug, uriaşa şopârlă acvatică, pe care o venerau în dansuri oribile când luna plină arăta ca o cocoaşă. Pe papirusurile de la Ilarnek se mai poate citi şi că ele descoperiseră, într-o bună zi, secretele focului. Flăcările fuseseră întreţinute cu grijă, spre a le însoţi cu sclipirea lor fantastică neobişnuitele ceremonii. Dar se ştiu foarte puţine lucruri despre locuitorii din Ib. Au trăit cu atât de mult timp în urmă, iar lumea noastră omenească e atât de nouă.           După câteva milenii, oamenii şi-au făcut apariţia în Anar. Păstori oacheşi cu turmele lor purtătoare de lână ridicară localităţile Thraa, Ilarnek şi Kadatheron în lungul şerpuitului râu Ai. Unele triburi, mai îndrăzneţe ca altele, înaintară până la malul lacului, unde subsolul era foarte bogat în metale preţioase, şi construiră cetatea Sarnath. Instalaţi nu departe de cenuşia cetate Ib şi de ciudaţii ei locuitori, păstorii fură cuprinşi de o ură cumplită faţă de vecinii lor. Nu le plăcea să-i vadă seara plimbându-se pe lângă aşezare. Nu le plăceau nici straniile şi cenuşiile lor sculpturi monolitice, mărturii ale faptului că acea civilizaţie era anterioară celei cu care veniseră ei. Cu cât trecea timpul, tot mai mulţi oameni din Sarnath dispreţuiau populaţia din Ib. Îi dispreţuiau cu atât mai vârtos cu cât fiinţele respective erau mici, slabe şi vulnerabile: corpurile lor aveau consistenţa piftiei şi nu rezistau deloc la pietre ascuţite ori săgeţi.           Într-o zi, războinicii din Sarnath hotărâră să distrugă aşezarea Ib. Prăştiaşi, arcaşi, lăncieri, cu toţii mărşăluiră asupra cetăţii cenuşii, căreia îi masacrară locuitorii. Pentru a nu atinge acele făpturi stranii, le împinseră trupurile în lac cu ajutorul unor prăjini lungi. Apoi nimiciră sistematic tot ce găsiră în cetate, azvârlind în lac enormele blocuri monolitice dintr-o piatră gri ce nu semăna cu nici o altă piatră, până ce, în sfârşit, nu mai rămase nimic din vechea localitate Ib.           Doar idolul de piatră de culoarea mării, cioplit după înfăţişarea lui Bokrug, şopârlă apelor, găsi îndurare din partea războinicilor, care îl luară cu ei ca simboL al victoriei lor asupra zeilor şi poporului cetăţii Ib. Însă, în noaptea ce a urmat instalării sale în templu, pe lac apăru un ciudat vârtej luminos, iar a doua zi mulţimea din Sarnath constată că idolul verde dispăruse, descoperind totodată cadavrul marelui preot Taran-Ish. Acesta zăcea întins lângă altarul de crizolit, cu faţa desfigurată de un înspăimântător rictus de teamă. Înainte de a muri scrisese, cu o mână tremurătoare pe altarul de crizolit: Blestem.           După Taran-Ish urmară mulţi mari preoţi în Sarnath, însă idolul din piatră de culoarea mării nu mai fu găsit niciodată. Se scurseră veacuri, Sarnath ajunse o cetate foarte prosperă. Doar preoţii şi câteva bătrâne.      Îşi mai aminteau de ultimul mesaj scris de Taran-Ish pe altarul de crizolit. Exista acum un drum de legătură între Sarnath şi Ilarnek. Numeroase caravane îl foloseau în comerţul lor cu metale preţioase, ţesături fine, bijuterii, cărţi, unelte pentru meşteşugari, şi cu toate obiectele de lux preţuite de populaţia ce locuia de-a lungul şerpuitorului râu Ai şi dincolo de el. Sarnath deveni o localitate încă şi mai frumoasă, mai plină de roadele înţelepciunii, mai puternică. Îşi trimisese armatele să cucerească ţinuturile învecinate, până în ziua când nu mai există decât un singur rege, pe tronul din Sarnath, conducător al întregii ţări Anar. Magnifica Sarnath era minunea lumii, mândria întregii omeniri. Zidurile sale erau din marmură şlefuită. Aveau trei sute de coţi înălţime şi şaptezeci şi cinci lărgime, ca să poată permite carelor să circule cu uşurinţă. În partea dinspre lac fusese ridicat un zid de piatră verde care să oprească valurile uriaşe ce comemorau astfel, în mod curios, o dată pe an, distrugerea cetăţii Ib. Când intrai în oraş, cincizeci de bulevarde largi, traversate de cincizeci de străzi, uneau lacul cu porţile. Toate erau pavate cu onix, exceptându-le pe cele pe care treceau caii, cămilele şi elefanţii, acestea fiind acoperite cu granit. Fiecare din porţile de bronz ale cetăţii era flancată cu statui de lei şi elefanţi, cioplite dintr-o piatră necunoscută. Casele din Sarnath erau din cărămizi lăcuite şi calcedonie; fiecare avea o grădină închisă între ziduri şi un frumos bazin cu apă limpede. Erau foarte plăcute şi unice în felul lor. Bolţile lor splendide îi încântau pe călătorii veniţi din Thraa, din Ilarnek şi din Kadatheron. Şi totuşi, aceste case nu însemnau nimic în comparaţie cu măreţia palatelor, a templelor şi grădinilor aparţinând bătrânului rege Zakkar. Cea mai mică dintre numeroasele sale reşedinţe era mai minunată decât cea mai frumoasă clădire din Thraa, din Ilarnek sau din Kadatheron. Palatele lui erau atât de înalte că, văzute de afară, păreau să atingă cerul. Iar când le luminau torţele înmuiate în ulei de Dother, pereţii lăsau să se distingă mari fresce epice de o splendoare şi o bogăţie inimaginabile. Toate coloanele de marmură erau sculptate, iar spaţiile de la parter încântător decorate cu berile, cu lapislazuli şi alte pietre rare, aranjate în aşa fel încât să reproducă extraordinare covoare florale. Mai erau fântâni somptuoase, ale căror jeturi de apă înmiresmată alcătuiau dansuri de un rafinament uimitor. Cât despre tronul regal, el se înălţa cu multe trepte deasupra solului plin de strălucire. Era în întregime din ivoriu, cioplit dintr-o singură bucată. Nimeni n-ar fi ştiut să spună de unde putea proveni blocul acela enorm, dar el existase, fiindcă tronul era dovada. Mai existau numeroase galerii şi circuri uriaşe unde leii, elefanţii şi oamenii se înfruntau pentru plăcerea regilor. Câteodată, aceste arene erau umplute cu apele lacului pentru a îngădui organizarea de lupte între înotători, sau între oameni şi diferite specii periculoase de animale acvatice.

De trei ori visă Randolph Carter miraculoasa cetate Kadath, şi de trei ori a fost alungat de pe terasa înaltă ce se întinde deasupra ei. În lumina apusului de soare, oraşul întreg strălucea şi te seducea: zidul înalt de piatră care îl împrejmuia, templele, colonadele, podurile de marmură, grădinile înmiresmate, străzile largi, mărginite de arbori încântători, de urne încărcate cu flori şi de şiruri lucitoare de statui de fildeş, scânteiau în bătaia razelor aurii, în timp ce acoperişurile roşii ale caselor cu etaj, printre care se zărea ici-colo acoperământul îngust al câte unei vechi mansarde, se căţărau spre nord pe pantele abrupte, iar printre ele şerpuiau ulicioare pietruite, acoperite de iarbă. Oraşul întreg era cuprins de un freamăt divin; simboluri nemuritoare îţi luau ochii şi fanfare celeste îţi fermecau auzul. Misterul domneşte aci, aşa cum norii învăluie piscul de neatins al unui munte inaccesibil încă şi, în clipa în care, sprijinit de balustrada terasei, stătea în aşteptare cu răsuflarea tăiată, Carter se simţi năpădit de amintirea copleşitoare a unor lucruri pe jumătate uitate, copleşit de regretul de a le fi pierdut şi totodată stăpânit de pornirea bolnăvicioasă de a situa din nou în timp ceea ce odinioară a fost un loc în acelaşi timp înspăimântător şi important.           Înţelegea că altădată acest loc fusese pentru el centrul lumii, fără să-şi dea însă seama în ce ciclu al reîncarnării, în ce clipă de vis sau de trezie îl cunoscuse. Locul îi trezea amintiri nedesluşite dintr-un început îndepărtat al uitatei tinereţi, ale unui timp când fiecare zi învăluită în mister era un prilej de fericire şi miracol, ale unui timp în care orele protetice deschizând porţile strălucitoare ale celor mai profunde şi mai neaşteptate minuni se succedau din zori şi până în noapte. Totuşi, atunci când în fiecare noapte contempla de pe această terasă înaltă de marmură mărginită de urne ciudate şi de o balustradă sculptată frumuseţea calmă a apusului de soare şi iminenţa extraterestră a oraşului, simţea prezenţa tiranică a zeilor viselor, care nu îi îngăduiau niciodată să părăsească acest post de observaţie sublim pentru a o lua în jos pe treptele acestei scări de marmură ce părea să coboare fără sfârşit, pentru a se întâlni cu acele străzi ce se aşterneau ispititoare în depărtare, încărcate de o vrajă străveche.           Când se trezi pentru a treia oară fără să fi coborât treptele acelei scări imense, fără să fi străbătut încă acele străzi pline de pace şi de soare la apus, Carter se rugă îndelung capricioşilor zei ai viselor ce plutesc învăluiţi în norii de deasupra nepătrunsei Kadath, ascunsă în imensităţile îngheţate unde nici un om nu se încumetă. Zeii nu-i răspunseră, nu manifestară nici o îngăduinţă faţă de el, nu-l încurajară în nici un fel atunci când îşi înălţă în vis rugăciunile spre ei. Zeii nu-i răspunseră nici atunci când îi invocă, aducându-le jertfe prin intermediul preoţilor bărboşi din Nasht şi Kaman-Thah, al căror templu subteran, în centrul căruia se înalţă un stâlp de foc, se află foarte aproape de lumea treziei. S-ar părea chiar că rugăciunile sale au fost primite cu ostilitate căci, încă de la prima dintre ele, dreptul de a contempla miraculoasa cetate i-a fost retras cu totul, de parcă cele trei viziuni s-ar fi datorat exclusiv unei clipe de dispreţ suveran ori unei fisuri temporare a voinţei divine.           În cele din urmă, bolnav de dorinţa de a obţine permisiunea de a străbate după pofta inimii acele străzi largi, sclipind în lumina apusului de soare, ori acele străduţe tainice ce se furişează printre vechile acoperişuri de ţiglă, incapabil să şi le alunge din minte, atât treaz, cât şi în somn, Carter hotărî să o pornească fără teamă spre acel tărâm în care nici un om nu a îndrăznit să ajungă, să înfrunte pustiul de gheaţă, pentru a pătrunde, străbătând tenebrele, până în locul unde Kadath, oraşul de nepătruns, învăluit în nori şi încoronat de stele neştiute, ascunde între zidurile sale castelul de onix al Marilor Strămoşi.           Coborî cele şaptezeci de trepte ce duc la Peştera de Foc şi, încă aţipit, îşi împărtăşi planurile preoţilor bărboşi din Nasht şi din Kaman-Thah. Preoţii clătinară din capetele lor bărboase, acoperite cu tiare, şi jurară că aceasta aventură putea însemna pentru el moartea sufletului. Îi subliniară faptul ca Marii Strămoşi îşi manifestaseră deja voinţa şi că nu le făcea plăcere să fie hărţuiţi cu cereri repetate. Îi amintiră, de asemenea, faptul că nu numai că nici un om nu ajunsese vreodată la Kadath, şi că nimeni nu putea bănui în ce loc din spaţiu se ascunde acea cetate. Se afla aceasta oare pe tărâmul viselor ce se întinde de jur împrejurul lumii noastre? Se afla ea oare în apropierea vreunei planete necunoscute, satelit al lui Fomalhaut sau Aldebaran? Dacă s-ar înălţa pe meleagurile visului învecinate cu lumea noastră, atunci s-ar putea ajunge la ea deşi, de la începutul lumii şi până acum, doar trei fiinţe omeneşti au trecut peste perfidele abisuri întunecate ce ne despart de lumea himerelor, iar dintre aceştia trei, doi şi-au pierdut minţile cu totul.           Aceasta călătorie presupune primejdii nebănuite şi fără număr, fără a mai pune la socoteală şi ultima încercare, reprezentată de o serie de mormăituri ce se înalţă din haos în regiuni în care visul nu poate ajunge; în acest ultim abis al haosului absolut, unde himerele şi blasfemiile sunt în centrul întregii infinităţi. Nemărginitul Azathoth, sultanul demonilor, al cărui nume nimeni nu îndrăzneşte să-l pronunţe cu voce tare, se ghiftuieşte acolo, ascuns în adâncurile posomorâte şi de neînchipuit ce se cască dincolo de timp, în sunetul bătăilor înfundate de tobă şi al slabelor lamentaţii, îngrozitor de false, ale unui flaut detestabil. În ritmul acestei muzici, se leagănă fără noimă, încet, greoi şi stângaci, giganticii Zei Ultimi şi Ceilalţi Zei, lipsiţi de judecată, orbi şi fără glas, acei zei tenebroşi al căror duh şi emisar este Nyarlathotep, Haosul Târâtor.      În Peştera de Foc, preoţii din Nasht şi din Kaman-Thah îl preveniră asupra tuturor acestor primejdii, dar Carter rămase neclintit în hotărârea sa de a porni în căutarea Zeilor ce plutesc în imensitatea îngheţată de deasupra cetăţii Kadath, oricine ar fi ei, şi de a obţine de la aceştia dreptul de a vedea şi a se refugia în miraculoasa aşezare aurită de lumina apusului de soare.

               Cavoul de Howard Philips Lovecraft               Descriind împrejurările care m-au adus în acest azil de nebuni, ştiu că situaţia mea aruncă o îndoială – întru totul justificată – asupra autenticităţii propriei mele istorisiri. Mare păcat că omenirea în ansamblul ei are o viziune mentală prea limitată pentru a examina cu răbdare şi înţelepciune nişte fenomene izolate, încercate doar de unii indivizi cu un psihism din cale-afară de pătrunzător şi care, prin sensibilitatea lor excepţională, se plasează cu mult dincolo de experienţa comună.           Oamenii dotaţi din punct de vedere intelectual ştiu că nu există o deosebire netă între real şi ireal, că lucrurile nu ne apar decât prin delicata sinteză fizică şi psihică operată în mod subiectiv în fiecare din noi. Însă materialismul prozaic al majorităţii condamnă drept nebunie sclipirile de clarviziune ce sfâşie, în cazul unora, vălul obişnuit al empirismului banal.           Mă numesc Jervas Dudley şi, din cea mai fragedă pruncie, sunt un visător şi un vizionar. Destul de bogat prin naştere ca să nu fiu obligat să muncesc, iar prin temperament inapt pentru studiile formale şi pentru distracţiile de societate ale anturajului meu, am trăit mereu în domenii situate dincolo de lumea vizibilă, ocupându-mi copilăria şi adolescenţa cu lectura unor opere vechi, foarte puţin cunoscute, şi vagabondând fără ţintă peste câmpurile şi prin pădurile învecinate cu locuinţa mea strămoşească.           Sensul găsit de mine în aceste cărţi şi plimbări nu e desigur, cel dat atunci de băieţii de vârsta mea. Nu e cazul să insist prea mult în privinţa asta, căci o povestire amănunţită ar confirma calomniile crude pe care le vântură în ascuns unii dintre supraveghetori pe seama inteligenţei mele. Mă limitez la relatarea întâmplărilor aşa cum sunt, fără să încerc să le analizez cauzele.           Am spus deci că trăiam izolat de lumea vizibilă, nu însă şi că trăiam singur. Pentru că nimeni nu-i capabil de aşa ceva. Lipsa unei tovărăşii însufleţite îi determină inevitabil pe solitari să se îndrepte spre obiecte lipsite de suflet, sau ajunse în starea asta.           Nu departe de locuinţa mea se întinde o ciudată vale împădurită, cu adâncimi crepusculare, în scobitura căreia petreceam ore întregi citind, gândind, visând.           De copil, primii paşi îi făcusem în lungul pantelor sale năpădite de muşchi, iar la rădăcina marelui stejar noduros m-au asaltat primele himere ale vârstei respective.           Mă duceam acolo ca să fac cunoştinţă cu driadele, stăpânele arborilor, şi mi-a fost dat adesea să privesc dansurile lor sălbatice sub razele gata să apună ale lunii. Dar nu-i acum momentul potrivit să evoc aceste amintiri.           Voi vorbi doar de mormântul singuratic din cel mai întunecos cotlon al desişurilor, în margine de deal. Cavoul părăsit al familiei Hyde, un neam vechi şi de rang înalt, căruia îi fusese înhumat acolo, neştiut de lume, cu mai multe decenii înaintea naşterii mele, ultimul descendent.           Monumentul este cioplit într-un granit antic, mâncat de intemperii, şi pe care negura şi umezeala l-au decolorat în decursul generaţiilor. Săpat în pantă văii, cavoul nu se vede decât atunci când ai ajuns dinaintea intrării. Uşa de piatră, masivă, înfricoşătoare, plină de depuneri vâscoase, se reazemă în balamale de fier ruginit. Nişte lanţuri şi lacăte metalice o menţin în chip straniu întredeschisă, după moda macabră de în urmă cu o jumătate de secol. Conacul celor care se odihneau acolo domina altădată panta unde se află mormântul, dar cu multă vreme în urmă a fost răvăşit de fulger şi de flăcări.           Doar pe ton scăzut şi cu nelinişte în voce evocă uneori bătrânii din împrejurimi, folosind misteriosul termen „mânia lui Dumnezeu”, furtuna din miez de noapte care a nimicit tristul conac. Tocmai această aluzie ciudată făcuse, de-a lungul întregii mele tinereţi, să crească fascinaţia exercitată de mormânt asupra mea. Un singur om pierise în incendiul pomenit. Când ultimul Hyde a fost depus în cavoul tăcut şi întunecos al familiei, urna funerară conţinându-i cenuşa venise de foarte departe. Căci familia, după catastrofă, plecase din locurile acelea.           N-o să uit niciodată după-amiaza când am dat prima oară peste această casă a morţii, pe jumătate scufundată în umbră.           Era în plină vară, la vremea când alchimia naturii transformă peisajul câmpenesc într-un tablou strălucitor, un evantai de nuanţe verzi, în care peste simţurile îmbătate se revarsă valuri unduitoare de verdeaţă umedă şi miresme subtile, suind din pământ şi din plante. În astfel de locuri, spiritul îşi pierde obiectivitatea, timpul şi spaţiul devin inconsistente, ireale, iar ecouri ale unui trecut uitat, de dinaintea istoriei, dau să pătrundă insistent în conştiinţa captivată.           Toată ziua rătăcisem printre boschetele văii. La zece ani, cunoşteam deja destule minunăţii ignorate de restul lumii şi, în anumite privinţe, atinsesem o surprinzătoare maturitate. După ce-mi croisem drum prin hăţişul de tufe sălbatice, m-am trezit brusc la intrarea în cavou, neştiind încă nimic despre natura descoperirii mele. Sumbrele blocuri de granit, uşa, atât de ciudat întredeschisă, motivele funebre de deasupra intrării nu mă înspăimântau câtuşi de puţin. Citisem până atunci de nenumărate ori descrieri de morminte înfiorătoare, iar închipuirea mea bogată produsese unele încă şi mai sinistre. Dar, în virtutea unui temperament aparte, mă ţinusem la distanţă de cimitire. Bizarul lăcaş de piatră pe care-l descoperisem nu era pentru mine decât un obiect de interes şi de meditaţie.           Prin deschizătura lăsată de uşă am cercetat interiorul rece şi umed şi, în vreme ce observăm atent, s-a născut în mine, nu noţiunea de moarte sau de decădere, ci o pornire mult mai stranie. O dorinţă nebunească, iraţională, mă fascina dinaintea acelui infern al recluziunii, împins de un glas fără îndoială din sufletul hidos al pădurii, am hotărât ca, în ciuda lanţurilor grele ce-mi barau calea, să mă vâr în bezna ademenitoare. Sub lumina tot mai slabă a zilei, am zgâlţâit cu zgomot, unul după altul, obstacolele ruginite din faţa mea, având de gând să împing uşa de piatră şi să-mi strecor corpul subţiratic înăuntru.           Degeaba! Din pricina eşecului, curiozitatea mi s-a transformat în mânie. La asfinţit, m-am decis să mă întorc acasă, dar înainte de asta, furios, am jurat pe toţi zeii din pădure că, într-o zi, indiferent cu ce preţ, voi pătrunde în penumbra cavoului, în profunzimile îngheţate ce păreau să mă cheme.           Medicul cu barbă cenuşie care vine, din două în două zile în camera mea, i-a spus cândva unui vizitator că hotărârea asta a însemnat începutul jalnicei mele monomanii. Eu, însă, prefer să las judecata finală cititorilor, care se vor pronunţa după ce le povestesc totul.           În lunile ce urmară descoperirii, m-am străduit în zadar să smulg lacătele complicate ale cavoului, dedându-mă şi la subtile cercetări privitoare la istoria edificiului respectiv. Multe date preţioase au ajuns astfel la urechile mele de copil atent. Am ţinut însă în cel mai mare secret tot ce ştiam şi tot ce intenţionam să fac.           Trebuie să spun că, în realitate, informaţiile adunate de mine nu m-au surprins, nici nu m-au înspăimântat. Convingerile intime asupra vieţii şi morţii mă determinaseră să văd o vagă apropiere între pământul rece şi corpurile vii, încât simţeam că marea şi sinistra familie de la conacul incendiat era, într-o oarecare măsură, reprezentată în zidurile de piatră pe care încercam să le explorez. Zvonurile despre riturile magice şi despre sărbătorile nelegiuite ce aveau loc odinioară la conacul dispărut mi-au stimulat chinuitoarea atracţie pentru mormântul acela dinaintea căruia şedeam, zi de zi, ceasuri întregi.           O dată am vârât o lumânare prin spaţiul strâmt de la intrare, dar n-am putut vedea nimic altceva decât o scară de piatră, adâncită sub nivelul pământului. Am simţit un fel de încântare pe când inspiram mirosul respingător al locului; un miros, ce părea să-mi evoce, într-un chip unic şi până în străfundurile fiinţei, amintiri refugiate într-un trecut aflat dincolo de orice memorie, urcând fără îndoială până într-o vreme când n-aveam corpul în care locuiesc în prezent.           În decursul anului de după descoperire, am citit în hambarul meu plin de cărţi o traducere a Vieţilor lui Plutarh. Azvârlindu-mă în povestea lui Tezeu, am rămas foarte impresionat de pasajul unde se vorbeşte de uriaşa piatră sub care stăteau înscrise semnele destinului eroului, piatră atât de grea încât acesta, ca s-o ridice, trebuia să câştige suficientă putere. Altfel zis, să aştepte o vârstă când destinul i-ar fi fost de-acum împlinit.           Efectul legendei a fost acela că mi-a mai scăzut marea nerăbdare de a pătrunde în cavou, întrucât înţelegeam că ora mea nu bătuse încă. Mai târziu, îmi spuneam, urmă să-mi câştig forţa sau ingeniozitatea ce m-ar fi făcut capabil să deschid uşa respectivă. Deocamdată trebuia să mă supun poruncilor Destinului.           După aceea, privirile scrutătoare pe care le aruncam prin portalul umed mi-au devenit mai puţin insistente, iar cea mai mare parte a timpului am dedicat-o altor cercetări, la fel de neobişnuite. Mă sculam uneori, liniştit, în miezul nopţii, şi mergeam să mă plimb prin cimitire sau prin alte locuri funerare de care părinţii mă feriseră întotdeauna cu grijă. N-aş putea spune ce făceam acolo, fiindcă nu sunt tocmai sigur pe sinceritatea acelor lucruri, însă ştiu că a doua zi după fiecare plimbare nocturnă îmi surprindeam – anturajul prin cunoştinţele mele noi şi pe care ai mei le uitaseră de generaţii.           Într-o astfel de zi am scandalizat comunitatea prin părerea bizară pe care mi-o făcusem în legătură cu înmormântarea bogatului şi celebrului cavaler Brewster, un cronicar local înhumat la 1711 şi a cărui piatră tombală de ardezie, cu un craniu sculptat deasupra unor oase încrucişate, începuse să se fărâmiţeze. Într-un moment de imaginaţie puerilă, am declarat nu numai că antreprenorul de pompe funebre Goodman Simpson furase eleganţii pantofi argintii, ciorapii de mătase şi albiturile de satin ale defunctului, dar şi că însuşi cavalerul, vârât în sicriu încă viu, se răsucise de două ori în acel lăcaş acoperit cu pământ, a doua zi după înmormântare.           Totuşi, ideea de a pătrunde în cavou nu m-a părăsit niciodată. Căci explorările mele genealogice îmi revelaseră un adevăr pe cât de stimulator, pe atât de neaşteptat: propriii mei strămoşi din partea tatălui aveau o linie de înrudire – fie şi subţire – cu familia, pretins dispărută, Hyde. Mlădiţă târzie a descendenţei paterne, eu însumi eram ultimul din neamul acela misterios.           Am început să-mi spun că acel cavou era al meu şi aşteptam cu şi mai multă nerăbdare ceasul când destinul avea să-mi îngăduie să trec dincolo de uşa de piatră şi să cobor în bezna scării săpate în lespezi lunecoase.           Îmi făcusem obiceiul de a asculta cu atenţie lângă portal, în tăcerea netulburată a miezului de noapte. Încetul cu încetul, mergeam spre majorat. De-a lungul anilor, defrişasem micul hăţiş de pe panta ce domina mormântul, lăsând în jurul lui o coroană de tufe. Vegetaţia ajunsese treptat să alcătuiască un umbrar de verdeaţă. Mi-am construit astfel un Templu numai al meu, şi a cărui uşă închisă ascundea relicvariul. Mă întindeam acolo, pe pământul acoperit cu muşchi, visând la lucruri stranii şi unice.           Un fragment extras dintr-un cântec de pe vremea regelui George, neaşternut vreodată în scris şi care suna cam aşa:           Haideţi, ortaci, cu halbele de bere, Să bem de-acuma cât om mai putea.           Clădiţi pe farfurie munţi de cărnuri Căci doar pileala şi chiolhanul ne ţin tari.           Umpleţi stacane, viaţa iute trece;           Când veţi ajunge colo, sub pământ, Nu beţi nici pentru rege, nici pentru iubită.           Anacreon; se spune, avea nasul roşu, Dar ce contează, când eşti fericit.           Prefer, ce sfântul, să fiu stacojiu aici Decât mai alb ca crinul şi pierit de-un an.           Hai, Betty, scumpo, dă-mi o sărutare;           Nu-s fete de hangiu ca tine-n iad.           Junele Harry, care abia de se mai ţine, Peruca-şi pierde şi-o să lunece sub masă, Ci umpleţi cănile şi daţi-le la rând;           Mai bine zaci sub masă ca sub humă.           Benchetuiţi, distraţi-vă şi beţi, Sub strat de colb cam greu te veseleşti;           La naiba! Că abia mă pot mişca Şi blestemat să fiu de mai stau drept.           Hei, zi-i lu' Betty să aduc-un scaun, O să m-abat spre casă, vai, nevasta nu-i, Propteşte umărul, că nu pot sta-n picioare, Dar cât mă ţine faţa lumii-s fericit.           În acele momente a început să-mi fie teamă de furtuni şi de flăcări. Am trăit o spaimă cumplită care mă silea să mă refugiez în ungherele cele mai izolate ale casei părinteşti atunci când cerul devenea ameninţător. Dacă asta se întâmpla ziua, una din ascunzătorile mele preferate era pivniţa în ruină a conacului care arsese.           Mi-l reprezentam, în închipuire, aşa cum trebuie să fi fost.           Dar lucrul de care mă temeam de mult a sfârşit într-o bună zi prin a se produce. Neliniştiţi de schimbările apărute în comportamentul singurului lor copil, părinţii mei începură – din intenţii exclusiv binevoitoare – să-mi spioneze mişcările. Întrucât din cea mai fragedă, copilărie îmi păzisem toate secretele, neîmpărţindu-le cu nimeni, nici despre vizitele făcute în cavou nu suflasem o vorbă nimănui. Acum, străbătând labirintul desişului, trebuia să iau seama la vreun eventual urmăritor şi să-l rătăcesc. Aveam mereu la mine cheia cavoului, atârnată de un şnur pe care îl ţineam legat de gât. Niciodată nu reveneam de la mormânt cu vreun obiect ce putea fi găsit acolo.           Într-o dimineaţă, ieşind din cavou la suprafaţa pământului şi la lumina zilei, pe când legam lanţul am remarcat, în adâncul unui hăţiş din apropiere, chipul temut al unui ins pus să iscodească. Sfârşitul aventurii mele se apropia, fără nici o îndoială, deoarece ţinta rătăcirilor mele nocturne fusese aflată. Omul n-a stat să discute cu mine, aşa că m-am grăbit să mă întorc acasă, să aud ce-i va spune tatălui meu. Lumea avea să afle, oare, de popasurile mele în cavou? Închipuiţi-vă cât de plăcută mi-a fost surpriza să-l aud pe informatorul acela povestind cu voce scăzută că-mi petrecusem noaptea în plantaţia din jurul mormântului. Prin ce miracol se putuse înşela într-un asemenea hal? Eram convins acum că mă proteja o putere supranaturală. Această siguranţă mi-a sporit îndrăzneala, căci am luat hotărârea de a mă duce de atunci înainte, fără griji, la cavou, pe faţă, ca să spun aşa, convins că nimeni din lume nu putea să mă vadă pătrunzând înăuntru. Vreme de o săptămână, am gustat din plin bucuria acestor plăceri pământeşti pe care trebuie să le ţin sub tăcere, când, deodată, faptul, s-a petrecut. Da, în noaptea respectivă ar fi trebuit să nu-mi scot nasul afară. Căci norii aveau culoarea furtunii şi o lucire diabolică urca dinspre mlaştină. Întreg cerul era ameninţător. Până şi chemarea morţilor se schimbase, în seara aceea nu mai venea din cavou, ci din pivniţa calcinată de pe vârful dealului.           Pe când ieşeam dintr-un desiş ca să urc pe tăpşanul din faţa ultimelor ruine ale vechii locuinţe, s-a întâmplat ceea ce aşteptasem dintotdeauna. Sub pâclosul clar de lună, am zărit conacul, dispărut acum un secol, din nou în picioare, în toată splendoarea sa. Toate ferestrele erau luminate de lumânări, iar pe aleea largă nişte trăsuri luxoase lăsau să descindă cele mai înalte personaje ale aristocraţiei bostoniene, în timp ce o mulţime numeroasă de gentilomi pudraţi, în veşminte bogate, venea pe jos dinspre conacele învecinate. M-am amestecat în mulţimea aceea, ştiind în străfundul sufletului meu că eram gazda, nicidecum invitatul. Din interior au ajuns până la mine zvonuri de muzică îndrăcită şi râsete pline de bucurie. Vinul curgea în valuri. Am recunoscut mai multe chipuri pe care le văzusem deja pe jumătate devorate, ori complet roase de moarte şi descompunere. În mijlocul acelei, mulţimi aţâţate, neînfrânate, eu eram cel mai dezlănţuit. Vărsăm torente de blesteme şi, în glumele mele deşucheate, puţin îmi păsa de legile umane, divine, cosmice.           Brusc, un huruit de furtună a izbucnit mai intens decât ţipetele noastre, iar fulgerul făcu să sară în ţăndări acoperişul, răspândind panică în adunarea aceea zgomotoasă. Limbi de foc şi trâmbe sufocante de fum se prăvăliră în casă. Înspăimântaţi de calamitatea a cărei violenţă părea supranaturală, petrecăreţii fugiră urlând prin noapte. Am rămas singur, ţintuit în jilţul meu de o groază necunoscută. Apoi o altă spaimă m-a invadat. Prefăcut în cenuşă, mi-am văzut corpul răspândit în cele patru vânturi. Asta însemna că niciodată n-aveam să mă odihnesc în cavoul familiei Hyde. Sicriul acela, totuşi, nu-mi era oare destinat? N-aveam eu dreptul să zac pentru vecie între descendenţii lui sir Geoffrey Hyde?           Îmi pretindeam moştenirea, chiar dacă sufletul meu trebuia să rătăcească veacuri întregi în căutarea unui alt înveliş de carne pentru a-l depune în alcovul vacant din cavou.           Nu! Jervas Hyde n-avea să cunoască niciodată soarta tristă a lui Palinur!           Pe când fantoma casei în flăcări se ştergea din faţa mea, m-am simţit apucat de doi inşi puternici. Unul dintre ei era spionul din desiş. Am urlat şi m-am zbătut ca turbat să scap din strânsoarea lor de menghină. Cădea o ploaie torenţială şi fulgerele brăzdau orizontul. Tata era lângă mine, zdrobit de durere. Cum ţipam la oamenii aceia să mă depună în cavou, tata le-a cerut să mă trateze cu mai multă blândeţe.           Un cerc negru pe jos, în pivniţa ruinată, arăta locul unde lovise fulgerul. Acolo, nişte săteni curioşi au găsit o cutioară veche, migălită, dezgropată de trăsnet. Acest sipet cu încuietori sfărâmate de şoc conţinea hârtii şi obiecte preţioase, însă atunci când sătenii le-au făcut sub ochii mei inventarul, ceva m-a fascinat. Era o miniatură pe porţelan, reprezentând un bărbat cu o elegantă perucă buclată şi ale cărui iniţiale erau J. H. Aş fi putut să-i recunosc faţa la fel de bine uitându-mă într-o oglindă.           A doua zi, m-au lungit în camera asta cu gratii la ferestre, iar un servilor bătrân, om simplu şi devotat, mi-a adus veşti importante. Mi-a spus bunăoară că nimeni nu-mi crede poveştile. Tatăl meu afirmă că n-am trecut niciodată de portalul cu lanţ şi că lacătul ruginit n-a fost atins de mai multe decenii încoace. El mai pretinde că întreg sat îmi cunoştea expediţiile nocturne. Toată lumea, se pare, m-a văzut aţipind sub umbrarul de lângă faţada aceea lugubră. Nu mă revolt împotriva unor asemenea afirmaţii gratuite, dar n-am nici o dovadă prin care să le contrazic: am pierdut cheia lacătului în timpul furtunii nocturne. Tata îşi închipuie că tot ce ştiu despre lumea defuncţilor am aflat din vechile cărţi ale bibliotecii familiale.           Fără prezenţa bătrânului meu servitor Hiram, aş fi acum convins că-s nebun.           Dar Hiram, pentru care am nutrit întotdeauna o vie afecţiune, are încredere în mine. El este cel ce m-a ajutat să fac publică o parte a istorisirii mele.           Acum o săptămână, a rupt lanţul de la intrarea în cavou şi a coborât treptele, luminându-şi calea cu o lanternă. Pe o dală, într-o nişă, a găsit un vechi sicriu gol, a cărui placă înnegrită poartă prenumele „Jervas”.           Mi s-a promis că voi fi înmormântat în acel sicriu şi în acel cavou.                                                                           SFÂRŞIT    

Nyarlathotep… haosul târâtor… Eu sunt ultimul… Eu voi spune vidului ascultător…           Nu-mi amintesc limpede când a început, dar s-a întâmplat cu luni în urmă. Tensiunea generală era înspăimântătoare. Unei perioade de frământări politice şi sociale i se mai adăuga o teamă stranie, care plutea în aer, faţă de un pericol fizic hidos. Un pericol ce plana pretutindeni, o asemenea primejdie ce ar putea fi imaginată numai sub apăsarea teribilelor fantasme ale nopţii. Îmi aduc aminte că oamenii se plimbau de colo-colo cu chipuri palide şi îngrijorate, şoptind avertismente şi profeţii pe care nimeni nu îndrăznea să le repete în mod conştient sau să recunoască în adâncul sufletului că le-ar fi auzit. Un sentiment de vină monstruoasă se abătuse asupra ţinutului şi, din adâncul abisurilor dintre stele, suflau curenţi reci care-i făceau pe bărbaţi să se înfioare în locurile întunecate şi singuratice. Se simţea o alterare demonică în succesiunea anotimpurilor – căldura toamnei zăbovea extrem de târziu, şi pe fiecare îl încerca senzaţia că lumea, ba poate chiar întregul Univers, trecuse de sub controlul zeilor sau forţelor cunoscute sub cel al zeilor sau forţelor neştiute.           Şi tocmai atunci, Nyarlathotep apăru din Egipt. Cine era el, nu ştia nimeni, dar era de viţă veche şi arăta ca un faraon. Felahii au îngenuncheat când l-au văzut, deşi nu puteau spune de ce. El zicea că se trezise la viaţă din întunecimea a douăzeci şi şapte de veacuri şi că auzise mesaje din locuri inexistente pe planeta noastră. În ţinuturile civilizaţiei intră Nyarlathotep, oacheş, zvelt şi sinistru, cumpărând mereu instrumente din sticlă şi metal, ca să le combine în unelte şi mai stranii. Vorbea mult despre ştiinţe, despre electricitate şi psihologie, oferind spectacole de o asemenea forţă încât îşi lăsa spectatorii fără grai, deşi îi aduceau o faimă nemăsurată. Oamenii se îndemnau unul pe altul să se ducă să-l vadă pe Nyarlathotep şi se cutremurau. Unde se ducea, Nyarlathotep alunga odihna, căci liniştea orelor târzii din noapte era spartă de urletele celor treziţi din coşmaruri. Niciodată nu mai fuseseră aceste ţipete o asemenea problemă de ordin public. Acum înţelepţii aproape doreau interzicerea somnului în orele târzii din noapte, pentru ca răcnetele cumplite din oraşe să tulbure mai puţin palida lună, licărind plină de milă deasupra apelor verzi ce curgeau pe sub poduri şi deasupra bătrânelor clopotniţe năruite pe fundalul unui cer morbid.           Îmi aduc aminte când Nyarlathotep a poposit în oraşul meu – marele, vechiul, groaznicul oraş al crimelor nenumărate. Prietenul meu mi-a povestit de el, de fascinaţia şi seducţia magnetică ale revelaţiilor sale, iar eu ardeam de nerăbdare să-i explorez şi cele din urmă mistere. Amicul meu m-a avertizat că erau mai groaznice şi mai impresionante decât cele mai frenetice fantezii ale mele, că ceea ce era aruncat pe un ecran într-o cameră întunecată prevestea lucruri pe care nimeni, în afară de Nyarlathotep, nu îndrăznea să le prorocească şi că în scânteile pe care le scuipa se lua de la oameni ceea ce nu se mai luase niciodată, dar care, totuşi, se arăta numai ochilor. Am mai auzit pretutindeni că cei care-l întâlniseră pe Nyarlathotep vedeau privelişti pe care alţii nu le zăreau.           Era o toamnă călduroasă când m-am dus în noapte prin mulţimile fremătânde să-l văd pe Nyarlathotep. În bezna înăbuşitoare, am urcat interminabilele scări până-n camera îmbâcsită. Proiectate pe un ecran, am zărit forme cu glugi printre ruine şi chipuri galbene diabolice din spatele monumentelor prăbuşite. Şi am văzut lumea luându-se la trântă cu întunericul, cu valurile de distrugere din spaţiul primordial, învârtejindu-se, zbătându-se, luptându-se în jurul unui soare care se micşora şi se răcea. Apoi scânteile începură să joace în mod uimitor în jurul capetelor spectatorilor, iar părul li se făcu măciucă, în vreme ce umbre mai groteşti decât pot eu descrie se iviră şi se aşezară pe capete. Când eu, care aveam o fire mai rece şi mai ştiinţifică decât restul, am mormăit un protest tremurat despre „impostură” şi „electricitate statică”, Nyarlathotep ne-a scos pe toţi afară, izgonindu-ne pe scările ameţitoare, până-n străzile umede, fierbinţi şi pustii, cufundate în miez de noapte. Am ţipat cât am putut de tare că nu mi-era frică, şi că niciodată nu mi-ar putea fi frică; iar ceilalţi au ţipat cu mine, pentru a-şi găsi alinarea. Ne-am jurat unii altora că oraşul era exact la fel şi încă plin de viaţă. Iar când luminile electrice începură să se stingă, am înjurat compania de mai multe ori şi am râs de mutrele bizare pe care le făceam.           Cred că am simţit cu toţii ceva coborând din luna verzuie, căci în clipa în care am început să depindem de lumina ei, ne-am aliniat pe nesimţite şi fără intenţie în formaţii ciudate şi păream să ne cunoaştem destinaţiile, deşi nu îndrăzneam să ne gândim la ele. La un moment dat ne-am uitat la caldarâm şi am descoperit dalele dislocate de iarbă, cu câte o rară şină de metal ruginit în locul pe unde trecuseră tramvaiele. Şi, din nou, am văzut un vagon de tramvai, singuratic, fără geamuri, dărăpănat şi aproape într-o rână. Când ne-am întors privirile spre orizont, n-am mai putut găsi cel de-al treilea turn de lângă râu şi am observat că silueta celui de-al doilea avea vârful sfărâmat. Apoi ne-am separat în coloane înguste, fiecare dintre ele părând să fie atrasă într-o direcţie diferită. Una dispăru pe o alee îngustă la stânga, lăsând în urma ei doar ecoul unui vaiet răscolitor. Alta coborî în şir indian printr-o intrare de metrou năpădită de buruieni, scoţând hohote demente de râs. Coloana mea era ademenită către câmpul deschis şi curând simţirăm o răcoare ce nu era a toamnei calde, căci pe măsură ce ne îndreptam alene spre mlaştina întunecată, zărirăm în jurul nostru licărul demonic al zăpezilor diavoleşti sub clar de lună. Zăpezi inexplicabile, intacte, adunate într-o singură direcţie, unde se întindea un golf cu atât mai întunecat cu cât digurile sale sclipeau mai tare sub razele lunii. Coloana părea într-adevăr foarte subţire pe măsură ce se târa ca-n vis înspre acel golf. Eu am preferat să rămân în spate, căci despicătura neagră în neaua luminată de razele verzui era înspăimântătoare şi am avut impresia că aud reverberaţiile unei tânguieli neliniştitoare, în vreme ce tovarăşii mei de drum se făceau nevăzuţi. Dar puterea mea de a zăbovi era precară. Parcă îndemnat de cei care plecaseră mai înainte, am plutit pe jumătate printre titanicii nămeţi, dârdâind cu frica în suflet, înspre vortexul nevăzut al inimaginabilului.           Ţipând conştient, delirând mut – cum a fost de fapt, numai zeii de odinioară pot spune. O umbră morbidă, sensibilă, frământându-şi mâinile care nu mai sunt mâini şi rotindu-se orbeşte pe lângă îngrozitoarele miezuri de noapte ale creaţiei în putrefacţie, cadavre de lumi moarte cu răni care odinioară au fost oraşe, vânturi funerare ce mătură stelele palide şi le fac să licărească în adâncuri. Dincolo de lumi, stafii vagi ale unor lucruri monstruoase; coloane pe jumătate vizibile de temple nesfinţite ce zac pe stânci fără nume dincolo de spaţiu şi se înalţă în goluri ameţitoare deasupra sferelor de lumină şi întuneric. Şi prin acest cimitir respingător al Universului, bătaia înăbuşită, înnebunitoare a tobelor se alătură slabei, monotonei tânguiri a blasfematoarelor flaute din văgăuni inimaginabile, lipsite de lumină, de dincolo de Timp; se alătură detestabilelor bătăi şi sunete de flaut în care dansează încet, greoi şi absurd giganticii, tenebroşii zei supremi – garguiele oarbe, fără voce şi fără raţiune, al căror suflet este Nyarlathotep. SFÂRŞIT

             Celephais de Howard Philips Lovecraft               În vis, Kuranes contempla cetatea din vale: Coasta întinsă până dincolo de piscul înzăpezit ce domina marea, şi galerele în culori vesele care părăseau portul ca să exploreze ţinuturi îndepărtate, acolo unde cerul şi marea se ating. Tot în vis primise numele de Kuranes, fiindcă la trezire constată că îl chema altfel. Pentru el era pesemne ceva firesc să viseze un nume nou, întrucât, ultim descendent al familiei sale şi singur printre milioanele de locuitori indiferenţi ai Londrei, i se întâmpla rareori să-i vorbească altcineva spre a-i aminti cine fusese. Îşi pierduse pământul şi banii, şi nu-i plăceau deloc manierele oamenilor din jur. Prefera să viseze şi să-şi însemne visele. Cei cărora le arăta scrierile râdeau de el, încât ajunse să le păstreze pentru sine însuşi, iar la urmă încetă să mai scrie. Cu cât se îndepărta de lumea înconjurătoare, cu atât mai minunate îi deveneau visele; era deci zadarnic să încerce să le mai aştearnă pe hârtie. Kuranes nu era modern, el nu gândea în felul celor care scriu. În vreme ce aceştia se silesc să despuieze viaţa de vălurile brodate din miturile existente în preajma ei, arătând în deplina sa urâţenie lucrul acela trist numit realitate, Kuranes căuta numai frumuseţea. Când adevărul şi experienţa nu reuşiseră să i-o reveleze, el o căută în închipuire şi în iluzie, şi o descoperi foarte aproape, printre amintirile tulburi ale basmelor şi viselor din copilăria sa. În copilărie ascultăm şi visăm, gândurile ne sunt încă imprecise, iar când încercăm, ca adulţi, să le redeşteptăm în propria noastră memorie, otrava prozaică a vieţii ne întunecă aceste viziuni. Unii dintre noi, însă, se trezesc noaptea cu fantasmele stranii ale unor coline şi grădini minunate, fântâni susurând în soare, faleze aurii mărginind mări calme, câmpii ce se întind până în marginea unor cetăţi adormite şi legiuni de viteji pe cai albi acoperiţi cu valtrapuri, galopând sub liziera unor păduri dese. Atunci ştim că ne-am întors în trecut, prin porţi de ivoriu, în lumea minunată care exista pentru noi înaintea vârstei raţiunii, vârsta tristeţii mai precis.           Kuranes reveni cu totul pe neaşteptate în universul copilăriei sale. „Revăzuse” casa unde se născuse, vasta construcţie de piatră acoperită cu iederă în care trăiseră treisprezece generaţii de înaintaşi de-ai lui şi unde el însuşi sperase să-şi încheie zilele. Lumina lunii strălucea, iar el ieşise în noaptea de vară, parfumată. Traversase grădinile, colborâse terasele, se plimbase pe aleea cu stejari, în parc, apucând-o pe drumul lung şi alb ce ducea spre sat. Acesta din urmă părea să aibă o mare vechime. Kuranes se întreba dacă acoperişurile ascuţite ale căsuţelor adăposteau somnul sau moartea. Pe uliţe creştea înalt iarba. De fiecare parte, ferestre cu geamurile sparte. Kuranes nu zăbovise. Ca împins către un anume ţel, îşi urmase neabătut calea. Apoi se simţise atras într-o ulicioară ce urca spre faleze şi ajunsese, în sfârşit, la râpă, unde satul şi lumea întreagă se prăbuşeau de-a dreptul în golul fără ecou al nemărginirii. Acolo unde cerul era gol, fără lună şi stele. Un gând de nezdruncinat îl îmboldise să-şi continue înaintarea, peste prăpastie şi în genune, unde coborâse plutind.           Contemplase vise întunecate şi informe, sfere vag luminate ce puteau fi vise pe jumătate visate, făpturi înaripate care râdeau şi păreau să-şi bată joc de toţi visătorii din univers. Apoi o ruptură păru să se deschidă în întunericul din faţa lui, iar el revăzu, departe, şi ce-cetatea din vale, luminoasă şi scânteietoare, cu marea şi corul în fundal, cu un munte având piscul înzăpezit, chiar lângă ţărm. Kuranes se trezi exact în momentul acela. Dar el ştia de-acum că locul văzut nu era altul decât Celephais din valea Ooth-Nargai, de cealaltă parte a colinelor Tanatiei, unde spiritul său umpluse eternitatea unei ore într-o după-amiază de vară, cu multă vreme în urmă. Se îndepărtase de îngrijitoare şi, întins pe o faleză din apropiere, lăsase briza caldă a mării să-l legene şi să-l adoarmă. Protestase când îl găsiseră şi, deş-teptându-l, îl conduseseră din nou acasă, fiindcă în clipa în care îl trezeau era pe punctul de a se îmbarca într-o galeră aurită, gata de plecare spre ţinuturile pline de ispită unde cerul şi marea se ating. Iar acum, el era la fel de furios că se deşteptase, căci îşi regăsise cetatea fabuloasă după patruzeci de ani penibili.           Trei nopţi mai târziu, Kuranes reveni în Celephais. Ca şi la precedenta întâmplare, visă mai întâi satul adormit şi mort, apoi prăpastia peste care trebuie să pluteşti în tăcere. Spărtura se deschise iarăşi, iar el zări minaretele scânteietoare ale cetăţii, văzu zveltele galere la ancoră în portul albastru, distinse arborii gingko, pe muntele Aran, fremătând sub adierea brizei marine. De data asta, însă, nu mai fu smuls din viziune şi, ca şi cum ar fi avut aripi, se aşeză lin pe o colină înierbată. Revenise cu adevărat în valea Ooth-Nargai şi în splendida cetate Celephais.           La poalele dealului, Kuranes înainta printre ierburi parfumate şi flori pline de splendoare. Trecu peste Na-raxa cea vijelioasă, folosindu-se de un podeţ în al cărui lemn îşi gravase numele în urmă cu mulţi ani, apoi traversă boschetele până la marele pod de piatră de la intrarea în cetate. Nimic nu îmbătrânise. Zidurile de marmură nu se decoloraseră, statuile de bronz şlefuit nu-şi întunecaseră luciul. Până şi străjile de pe. metereze erau aceiaşi oameni, la fel de tineri ca odinioară. Când pătrunse în oraş, trecând prin porţile de bronz şi păşind pe lespezi de onix, negustorii şi îngrijitorii de cămile îl salutară de parcă n-ar fi plecat nicicând, şi la fel se întâmplă în templul de turcoaze al lui Nath-Horthath, unde preoţii încununaţi cu orhidee îi spuseră ca timpul nu exista în Ooth-Nargai şi că tinereţea era aco-lo veşnică. Apoi Kuranes o porni pe strada mărginită de coloane spre zidul cetăţii, cel dinspre mare, unde se adunau la un loc negustori, marinari, inşi bizari veniţi din ţinuturile unde marea şi cerul se ating. Râmase acolo multă vreme contemplând portul plin de culoare, cu valurile lui sclipind sub un soare necunoscut şi cu galerele sosite de departe legănându-se pe apă. Mai contempla şi muntele Aran, care se înălţa majestuos deasupra oceanului, cu pantele sale acoperite de copaci şi cu vârful alb atingând cerul.           Mai mult decât oricând, Kuranes dorea să plece cu o galeră spre locurile îndepărtate despre care auzise atâtea poveşti stranii. Se apucă să-l caute pe capitatnul care acceptase odinioară să-l ducă. Îl găsi pe Athib aşezat pe aceeaşi ladă pentru mirodenii. Vâsliră împreuna până la o galeră din port şi, după ce marinarii primiră poruncile cuvenite, începură să se îndepărteze, pe marea vălurită pe care se ajungea la cer. Timp de mai multe zile plutiră în voia valurilor, până când, în fine, ajunseră acolo unde marea şi cerul se atingeau. Galera nu se opri ci începu să pluteadca uşor pe albastrul cerului, printre nori zdrenţuiţi şi coloraţi în roz. Iar Kuranes putea vedea, departe sub chilă, tari ciudate, râuri şi cetăţi de-o frumuseţe nemaipomenită, nepăsător întinse sub soare. Într-un târziu, Athib îi spuse că li se apropia de capăt călătoria, curând aveau să intre în portul Serranian, oraşul făcut din marmura roză a norilor, pe coasta eterată unde cerul se întrepătrunde cu vântul de vest; dar în clipa când apărură turnurile cele mai înalte ale cetăţii, undeva în spaţiu se produse un zgomot, iar Kuranes se deşteptă în mansarda lui din Londra.           Câteva luni m şir, după aceea, Kuranes încercă în zadar să regăsească Celephais şi galerele sale plutitoare spre cer. În visele lui, nimeni nu fu în stare să-i arate drumul spre Ooth-Nargai, de cealaltă parte a colinelor Tanariei. Într-o noapte zbură deasupra unor munţi întunecaţi unde sclipeau focuri de tabără izolate, la mare distanţă unele de altele, şi vedeai cete ciudate ale căror şefi purtau clopoţei. În partea cea mai sălbatică a acestui ţinut necunoscut, descoperi un zid vechi de piatră condus în zigzag peste creste şi prin văi, prea uriaş ca să fi fost construit de mâna omului şi atât de lung încât nu-i puteai vedea capătul. Dincolo de acest zid, în cenuşiul zorilor, ajunse la nişte grădini întinse. La ivirea soarelui îl întâmpină o asemenea splendoare de flori roşii şi albe, de frunzişuri şi peluze verzi, de alei albe, de pâraie diamantine, de lacuri azurii, de punţi sculptate şi de pagode cu acoperişuri roşii, că în plăcerea aceea uită de Celephais.           Într-o altă noapte, Kuranes se căţără pe o nesfârşită scară în spirală, cu trepte umede, şi ajunse la fereastra unui turn ce domina o câmpie întinsă şi un râu luminat de lună. În oraşul tăcut de pe malul râului, avu impresia că regăsea un piesaj dinainte ştiut. Ar fi coborât să întrebe de calea spre Ooth-Nargai, dacă o auroră neliniştitoare n-ar fi izbucnit dintr-un loc depărtat, de dincolo de orizont, ca să-i arate ruina şi bătrâneţea cetăţii, râul nemişcat şi năpădit de stuf, moartea stăpânind în ţara aceea de când regele Kyranatholis, revenit din expediţiile sale de cucerire, trebuise să suporte răzbunarea zeilor.           Şi uite-aşa, Kuranes căuta în van minunata cetate Celephais şi galerele ei care pluteau pe cer spre Serraian. El văzu destule minuni, iar o dată îl întâlni pe marele preot, care nu poate fi descris, fiindcă poartă pe faţă o mască de mătase galbenă şi trăieşte singur într-o mănăstire din pietre străvechi, pe platoul pustiu şi îngheţat din Leng. Cu vremea, nu mai putu suporta posomoritele intervaluri ale zilelor şi începu să-şi cumpere droguri menite să-i lungească răstimpurile de somn. Haşişul îl ajută mult şi, o dată, îl trimise într-o parte a spaţiului unde forma nu există. Un gaz de culoare violetă îi spuse că zona aceea din spaţiu se afla dincolo de infinit. Gazul nu auzise vorbindu-se despre planete ori despre organisme niciodată până atunci, dar îl identifică pe Kuranes ca pe un simplu produs al infinitului în care materia, energia şi gravitaţia există. Kuranes era acum nerăbdător să regăsească Celephais şi minaretele sale, încât îşi mări dozele de drog.           Veni o vreme când ajunse în criză de bani. Apoi, într-o zi de vară, fu azvârlit afară din mansarda lui şi rătăci fără ţintă pe străzi. Dincolo de un pod, casele deveneau din ce în ce mai mici. Acolo se produse întâmplarea aşteptată, iar el se întâlni cu cortegiul venit din Celephais spre a-l conduce acolo definitiv. Erau nişte cavaleri frumoşi, încălecaţi pe cai roibi, cu armuri sclipitoare şi purtând tabare urzite cu aur şi blazoane ieşite din comun. Erau atât de mulţi încât Kuranes îi luă drept o întreagă aramată, deşi fuseseră trimişi în onoarea lui; întrucât el însuşi crease Ooth-Nargai în visele sale, urma să fie numit Zeul şi stăpânul ei pentru totdeauna. Îi dădură un cal şi-l puseră în fruntea cavalcadei, şi galopară toţi cu măreţie peste câmpiile din Surrey, până în ţinutul unde văzuseră lumina zilei Kuranes şi strămoşii lui. Era tare ciudat, dar cavalerii păreau că urcă înapoi în timp pe parcursul galopului lor. Când se lăsă întunericul, îşi sporiră viteza, până avură impresia că zboară. În zorii tulburi ajunseră într-un sat pe care Kuranes îl văzuse plin de viaţă în copilărie şi mort sau adormit în visele lui. Acum era viu, iar ţăranii matinali se înclinară adânc pe când cavalerii defilau pe drum, îndreptându-se spre ulicioara terminată în genunea viselor. Kuranes nu mai intrase în genune decât noaptea şi se întreba cum avea să fie în timpul zilei. De aceea, aştepta cu îngrijorare să ajungă acolo. Chiar în momentul când ajungea pe marginea prăpastiei, o sclipire aurie ţâşni dinspre vest şi învălui întreg peisajul în aburi strălucitori. Abisul era un haos clocotitor de splendori roze şi azurii, iar nişte voci nevăzute se avântau în cântec pe când cortegiul cavalerilor plonja în gol şi plutea graţios dincolo de norii scânteietori. Cavalerii alergau spre infinit, cu caii galopând prin eter ca pe nisipuri de aur. Aburii luminoşi se desfăcură apoi ca să lase la vedere o limpezime şi mai impresionantă, limpezimea cetăţii Celephais şi a coastei desfăşurate dincolo de ea, a piscului înzăpezit ce domină marea şi a galerelor în culori vasele ieşind din port şi plecând spre ţinuturile îndepărtate unde cerul şi marea se ating.           Iar Kuranes domni de atunci înainte în Ooth-Nargai. El mai domneşte încă şi va domni mereu, chiar dacă la poalele falezei din Inmmouth valurile rostogolesc trupul unui vagabond care a străbătut în zori satul pustiu, se joacă aşadar cu acest corp şi-l aruncă în stâncile de sub turnul Trevor cel acoperit de iederă şi unde un berar milionar, din cale-afară de odios, se bucură de bunurile unei familii nobile, astăzi stinsă în întregime.                                                                           SFÂRŞIT