Karl May

Capitolul I – După urme.           La sud de ţinutul unde se întâlnesc hotarele celor trei State nord-americane – Dakota, Nebraska şi Wyoming – înaintau călare doi bărbaţi, a căror apariţie ar fi stârnit mare vâlvă oriunde în altă parte. Căci amândoi aveau înfăţişări stranii, aproape înfricoşătoare. Cel dintâi, mai înalt de doi metri, era uscăţiv şi palid, ca o stafie, iar tovarăşul său, neînchipuit de mic şi rotofei, părea că luase forma unei sfere. Totuşi, chipurile lor se găseau la aceeaşi înălţime, fiindcă cel scund călărea pe o gloabă cu picioare lungi, ciolănoase, iar celălalt pe un catâr mic şi slab. Aşa se face că celui gras curelele de piele, care-i serveau drept scări, nu-i ajungeau calului nici până la pântece, iar lunganul nici n-avea nevoie de scări, căci picioarele îi atârnau în asemenea hal, încât, la cea mai uşoară mişcare, atingeau pământul, fără să se mişte din şa.           Fireşte, niciunul, nici altul n-aveau o şa adevărată. Cel mic o făcuse din spinarea unui lup ucis, iar uscăţivul pusese dedesubt o pătură veche şi atât de zdrenţuită, încât şedea de-a dreptul pe spinarea goală a catârului.           Îmbrăcămintea lor avea, de asemenea, o înfăţişare dintre cele mai ciudate. Lunganul purta nişte nădragi de piele, care fuseseră cu siguranţă croiţi pentru cineva cu mult mai voinic. Afară de aceasta, erau acoperiţi cu un strat lucios de grăsime, din pricină că stăpânul lor îi folosea mai totdeauna şi ca prosop şi ca batistă, obişnuind să şteargă cu dânşii tot felul de obiecte care ar fi trebuit mai degrabă aruncate. Picioarele-i goale erau vârâte în nişte ghete despre care ai fi crezut că au fost purtate de Matusalem însuşi, şi că, de atunci, fiecare stăpân le-a mai pus câteva petice. Nu se putea spune hotărât dacă avuseseră vreodată o anumită culoare, fiindcă luceau în toate cele şapte culori ale curcubeului.           Pe trupu-i deşirat, călăreţul purta o geacă de piele, fără nasturi, care-i lăsa descoperit pieptul negricios. Mânecile îi veneau numai puţin deasupra cotului, aşa încât i se vedeau braţele descărnate, cu venele umflate. Gâtul lung şi-l înfăşurase cu o basma de bumbac, despre care nici măcar stăpânul ei nu-şi mai putea aminti dacă fusese cândva albă sau neagră, verde sau galbenă, roşie sau albastră.           Partea cea mai luxoasă a îmbrăcăminţii era însă pălăria aşezată pe căpăţâna-i lunguiaţă şi ascuţită. Fusese la origine un joben cenuşiu care, probabil, în timpuri imemoriale, împodobise capul vreunui lord englez. Tăvălugul sorţii o făcuse să ajungă, în cele din urmă, în stăpânirea acestui vânător din prerie căruia, lipsindu-i gustul rafinat al nobilului, socotise marginile de prisos, smulgându-le, pur şi simplu. Numai în faţă mai lăsase o bucăţică, să-i ţină umbră şi să aibă ce apuca, atunci când voia s-o scoată. Pe lângă toate astea, el era de principiul că în prerie capul are nevoie de aeriseală, aşa că o împunsese din loc în loc cu briceagul, dând prilej tuturor vânturilor să se întâlnească în interiorul „pălăriei” sale.           Drept cingătoare, lunganul purta un ştreang gros, înfăşurat de câteva ori în jurul şalelor, şi prinsese de el două revolvere şi două cuţite. Tot acolo mai erau atârnate o cartuşieră, punga cu tutun, un sac din piele de pisică, în care să poată depozita făină, un amnar şi alte obiecte, a căror întrebuinţare era un mister pentru orice profan. Pe piept îi atârna, de o curea, luleaua, dar ce fel de lulea! O adevărată capodoperă, din care mai rămăsese o bucăţică găunoasă de lemn de soc. Lunganul, ca toţi fumătorii pătimaşi, mesteca ciubucul, când se termina tutunul.           Totuşi, trebuie să recunoaştem că îmbrăcămintea nu se compunea doar din ghete, pantaloni, geacă şi pălărie. O, nu! Printre averile sale se număra şi o manta de cauciuc americană, dintre acelea care, la cea dintâi ploaie, se strâng în lung şi în lat, rămânând doar pe jumătate din cât erau la început. Şi, fiindcă n-o mai putea îmbrăca, şi-o agăţase de umeri cu o sfoară, ca pe o pelerină, într-un mod caraghios şi pitoresc. Mai purta şi un lasou încolăcit, atârnând de pe umărul stâng peste şoldul drept. În faţă, de-a curmezişul picioarelor, ţinea o puşcă, una dintre acele flinte lungi care nu-şi greşesc niciodată ţinta.

Capitolul I – Rămăşagul.           Cine ar fi dorit să urmeze drumul obişnuit de la El Paso del Norte spre California, trecând peste Rio Colorado, trebuia să se abată înainte de a ajunge la Tucson, capitala Arizonei, pe la vechea misiune San Xavier del Bac, care se află la vreo nouă mile departe de Tucson.           Misiunea a fost înfiinţată încă din anul 1663 şi este adăpostită într-o clădire superbă care provoacă mirarea oricărui călător, deoarece descoperă în mijlocul sălbaticei Arizona un monument atât de impunător.           La fiecare colţ al clădirii se ridică o clopotniţă înaltă; frontonul e împodobit cu ornamentaţii bogate, capela principală are o turlă mare iar zidurile sunt acoperite de plante agăţătoare.           Misiunea e înconjurată în parte de un sat de indieni papagos, care numără vreo trei sute de locuitori. Aceşti papagos sunt oameni paşnici, muncitori şi recunoscători albilor pentru că le-au introdus instalaţii de apă, plantaţii de grâu, secară şi alte mijloace de hrană.           Din nenorocire, băştinaşii au avut mult de suferit de pe urma unor derbedei albi certaţi cu justiţia, care îşi găsiseră în Arizona un refugiu şi-şi făceau aici mendrele în voie.           Acest teritoriu, împrejmuit de munţi şi pustietăţi, nu avea aproape defel reprezentanţi de-ai justiţiei, aşa că fiecare făcea ce vroia, fără să-i fie frică de pedeapsă.           Drept e că în capitală se afla o garnizoană militară menită să vegheze asupra siguranţei publice, dar aceasta n-avea decât două companii de soldaţi, aproape nimic pentru o întindere de vreo 300 000 km2, soldaţii fiind bucuroşi să nu se amestece şi săi lase lumea în pace.           Această situaţie o ştiau cei pripăşiţi pe acolo, oameni în afara legii, şi-şi făceau de cap. Se asociau în bande întregi şi veneau până în apropierea Tucsonului, aşa că nimeni nu cuteza să plece de acasă decât înarmat până în dinţi.           La indienii papagos din Sau Xavier del Bac se stabilise un irlandez pe care cine ştie ce ispravă necinstită îl izgonise din ţara lui.           Îşi făcuse aici o prăvălie „cu de toate”, cum se lăuda el, dar în care nu puteai găsi altceva decât rachiu, o adevărată otravă. Reputaţia lui era din acelea că orice om de treabă se ferea să discute prea mult cu el.           Într-o frumoasă zi de aprilie, irlandezul stătea la o masă de lemn necioplit din faţa cocioabei lui botezată „prăvălie” şi părea să fie foarte rău dispus. Bătu cu luleaua în masă şi văzând că nu vine nimeni, strigă înfuriat:           — Ei, babo, eşti surdă? Adu brandy, dar repede, altminteri vin eu să-ţi ajut.           O negresă bătrână aduse o sticlă cu brandy din prăvălie şi-i umplu paharul. Îl dădu, pe gât, apoi îi făcu semn să toarne iar, zicând;           — Fir-ar a dracului de treabă! Nici un muşteriu pe ziua de astăzi. Afurisiţii ăştia nu vor să se deprindă cu băutura, dacă o merge tot aşa, dau faliment.           — Vine acu' muşterii, răspunse împăcuitor bătrâna.           — De unde ştii?           — Văzut eu.           — Unde?           — Dinspre Tubac.           — Zău? Cine?           — Nu ştii. Ochi bătrâni, nu vede bine. Călăreţi, multe călăreţi.           Irlandezul se sculă repede şi alergă în spatele casei, de unde putea vedea drumul care ducea la Tubac. Se întoarse apoi repede şi strigă bătrânei:           — Finderşii[1], ei sunt… tocmai doisprezece. Ăştia se pricep la băutură. Să umplem sticlele, cât mai multe sticle.           Dispărură amândoi în prăvălie. După câteva minute doisprezece călăreţi intrară în sat, se opriră în faţa cârciumii, descălecară şi aruncară frâul de gâtul cailor, care porniră liberi în galop.           Călăreţii erau oameni voinici, cu chipuri îndrăzneţe şi bine înarmaţi. Unii erau îmbrăcaţi în portul mexican, alţii păreau să fie de prin Statele Unite, după cum îi arăta chipul. Dar, de unde ar fi fost, niciunul din ei nu inspira încredere.           Începură să răcnească toţi odată; unul se duse la uşă, scoase revolverul de la brâu şi descarcă un glonţ în cârciumă, strigând:           — Ei, Paddy[2]! Aici eşti, măi? Ia fă-te încoa' cu otrava ta, mi s-a uscat gâtlejul de sete.           Cârciumarul apăru cu câte o sticlă plină la subsuoară şi douăsprezece pahare în amândouă mâinile. Puse paharele pe două mese alăturate, le umplu până sus şi răspunse zâmbind:           — Iacă-mă-s, domnilor. Ştiam că veniţi, v-a văzut băbuşca. Poftiţi beţi şi binecuvântată să vă fie intrarea în casa mea.           — Păstrează-ţi binecuvântarea, pungaşule bătrân. Doar dacă n-oi fi vrând să ne bată ceasul morţii. Ştie toată lumea că oricine bea din otrava ta se sinucide.           — Nu face nimic, master Buttler; cu a doua vă înviu eu. Nu ne-am văzut cam de mult. Ce afaceri aţi mai făcut în vremea asta? Bune, nu-i aşa?           — Bune pe dracu'! răspunse Buttler, dând paharul peste cap. Te miri ce şi mai nimic!           — Cum se poate! Tocmai voi? Şi eu care socoteam să facem o bună afacere pe ziua de astăzi…           — Adică să ne tragi pe sfoară ca întotdeauna, luându-ne prada aproape pe degeaba. Numai că acum n-am avut ce prăda. Afurisiţilor ăstora de piei roşii nu mai ai ce le lua şi dacă îţi scoate dracu' un alb în cale, vrea să-ţi scotocească el ţie buzunarele. Acuma a mai venit şi serviciul ăsta de siguranţă, fă aşa şi pe dincolo! Ce treabă au nemernicii ăştia să se amestece în afacerile noastre? Ce le pasă lor dacă avem noi poftă să culegem unde n-am semănat după cum n-au semănat nici ei. Au ajuns lucrurile până într-acolo încât să-ţi fie frică de câte ori treci pe lângă o tufă să nu te pomeneşti cu ţeava unui puşti oprindu-te în cale. Dar „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Ne-am hotărât să spânzurăm pe oricine l-om bănui că face parte din acest afurisit Serviciu de Siguranţă. Văzut-ai dintr-ăştia pe aici?           — Hm! exclamă irlandezul. Prea mă credeţi atotştiutor… Crezi că poţi cunoaşte pe cineva după vârful nasului dacă e un copoi de-al poliţiei ori un tâlhar cinstit ca voi?

CAPITOLUL I.           DUPĂ URME.           Puţin spre apus de ţinutul unde se întâlnesc hotarele celor trei state nord-americane Dakota, Nebraska şi Wyoming călăreau fără grabă doi bărbaţi a căror apariţie ar fi făcut senzaţie în orice altă parte, decât în acest loc din Vest.           Erau cu totul deosebiţi la înfăţişare. Unul era lung, mai lung de doi metri şi avea o faţă atât de uscăţivă, de parcă era bântuită de secetă, iar celălalt scund şi rotofei, aproape ca o sferă. Totuşi, chipurile celor doi se găseau la aceeaşi înălţime, căci lunganul călărea un catâr mic şi slab, iar cel scund o gloabă costelivă, cu picioare lungi şi ciolănoase. Aşa se face că la cel din urmă, curelele de piele folosite drept scări nu-i ajungeau calului nici până la pântece, iar lunganul nici n-avea nevoie de aşa ceva, căci picioarele îi atârnau până aproape de pământ, pe care l-ar fi atins la cea mai mică mişcare în lături, fără să coboare din şa. De fapt nu putea fi vorba de o şa adevărată la niciunul din ei, căci la cel scund aceasta era de fapt o blană de lup, iar uscăţivul avea sub el o pătură veche şi atât de zdrenţuită, încât călărea de-a dreptul pe spinarea goală a catârului.           La fel şi îmbrăcămintea lor avea o înfăţişare dintre cele mai curioase. Lunganul avea nişte pantaloni de piele pe cât de largi, pe atât de scurţi: fuseseră cu siguranţă croiţi pe vremuri pe măsura cuiva mult mai voinic şi, tot trecând prin ploi, arşiţă şi bătaia vântului, se încreţiseră şi se scurtaseră în aşa fel, încât partea lor de jos nu acoperea genunchii, iar folosirea îndelungată, drept batistă ori prosop de către stăpânul lor, îi înzestrase cu un strat lucios şi protector de grăsime. Ghetele, în care-şi vârâse picioarele goale, arătau şi mai ciudat. Ai fi crezut că au fost ale lui Noe, care le-a purtat în timpul Potopului, şi că de atunci încoace, o dată la o sută de ani, li s-a mai adăugat câte un petec. În afară de asta, nimeni n-ar fi putut spune cu hotărâre ce culoare aveau, pentru că fiecare porţiune a lor avea o nuanţă proprie. Pe trupu-i deşirat, călăreţul purta o cămaşă de vânătoare, din piele, cu franjurile tocite şi fără nasturi, care-i lăsa descoperit pieptul negricios. Din mânecile prea scurte ieşeau braţele slăbănoage, străbătute de vine umflate, iar gâtul lung îi era înfăşurat într-un şal de bumbac, despre care nici posesorul nu mai ştia dacă fusese odinioară alb sau negru, verde sau galben, roşu sau albastru.           Partea luxoasă a acestei costumaţii era pălăria. Fusese pe vremuri un joben de culoare cenuşie, care poate că împodobise pe atunci capul vreunui lord englez, dar coborâse totuşi, mereu, treptele sorţii, ajungând acum la bătrâneţe pe capul lunguieţ şi ascuţit al acestui vânător din preerie, care nu avea însă deloc gustul rafinat al lordului din vechea Anglie.           Socotindu-i marginile de prisos, le smulsese pur şi simplu, lăsând numai în faţă o bucăţică pentru a-i ţine umbră şi ca să aibă de ce apucă atunci când voia să-şi descopere creştetul. Afară de asta, originalul posesor socotea că mintea să are nevoie de aerisire, astfel că găurise cu briceagul fundul şi laturile a ceea ce mai rămăsese din joben, încât înăuntrul acestuia se întâlneau toate cele patru vânturi.           Drept cingătoare, lunganul purta un ştreang gros, înfăşurat de câteva ori în jurul şalelor, din care se iţeau mânerele a două revolvere şi un pumnal. Mai atârnase de el cartuşiera, punga cu tutun, un săculeţ din piele pentru făină, un amnar şi încă alte diferite obiecte a căror întrebuinţare era un mister pentru un profan. Pe piept îi atârna, legată de o curea, pipa. Dar ce pipă! Era opera personală a vânătorului, care, având obiceiul fumătorilor pătimaşi de a mesteca ciubucul când se sfârşea tutunul, o tocise în aşa hal, încât din aceasta rămăsese doar o bucăţică găunoasă din lemn de şoc.           În cinstea westmenului nostru, trebuie spus că îmbrăcămintea să nu se compunea numai din ghete, pantaloni, cămaşă şi pălărie. O, nu! Mai avea el ceva, de care nu oricine dispunea: o mantă de cauciuc, şi chiar una americană, adică cu acea calitate de a se strânge în lung şi în lat după cea dintâi ploaie, de rămâne jumătate din ce a fost. Şi fiindcă din acest simplu motiv n-o mai putea îmbrăca, o agăţase de umeri cu o sfoară ca pe o pelerină, într-un chip foarte pitoresc. Mai purta şi un lasou încolăcit, atârnând de pe umărul stâng peste şoldul drept. În faţă, de-a curmezişul picioarelor, ţinea o puşcă dintr-acelea cu ţeava lungă, cu care un vânător încercat nu greşeşte ţinta.           Era peste putinţă să ghiceşti vârsta acestui om după înfăţişare. Pe chipul lui uscăţiv erau nenumărate cute şi cutişoare. Şi totuşi părea tânăr datorită privirii când poznaşe, când pătrunzătoare, dar întotdeauna atât de sinceri, încât ai fi luat-o drept privirea unul copii. Ochii mori, albaştri, dădeau feţei lui acea trăsătură specifică marinarilor sau locuitorilor câmpiilor întinse. Ciudăţenia e că, deşi se afla într-un ţinut neprimitor, avea bărbia şi obrajii proaspăt bărbieriţi; căci în Vest mulţi îşi fac din acest lucru o chestiune de onoare.           Catârul îşi purta cu uşurinţă călăreţul greu, osos, şi, dacă uneori se mai opunea cu îndărătnicia specifică rasei lui. Părea că o face mai mult în glumă: după scurte opriri, la o strângere din pulpe a stăpânului, o luă repede din loc, parcă mulţumit că şi-a susţinut şi el punctul de vedere.

Capitolul I.           Un chajjal „El Kahira”, „Victorioasa” şi „Bauwaabe el bilad eş şare”, „Poarta Orientului”, aşa numesc egiptenii oraşul Cairo, capitala ţării lor.           Şi dacă cel dintâi nume nu i se mai potriveşte de multă vreme, cel de-al doilea, însă, este cât se poate de nimerit, deoarece Cairo e într-adevăr Poarta Orientului. De aici începe adevăratul Orient. Deşi tot atât de adevărat este şi faptul că centrul oraşului a fost supus unei puternice „occidentalizări”.           Hotelul „Shepheard's”, „Hotelul nou”, „Hôtel d'Orient”, „Hôtel du Nil”, „Hôtel des Ambassadeurs”, precum şi numeroase pensiuni, cafenele şi restaurante oferă străinului toate comodităţile şi bunătăţile cu care s-a obişnuit în patria sa. Dar atenţie! Pentru toate astea trebuie să plătească sume importante, aşa ca unul ca mine, care nu dispune de mijloacele unui lord englez, trebuie să ocolească şi să se ferească de aceste locuri încântătoare şi atractive. El va trebui, dacă doreşte să petreacă un timp la Cairo, să-şi închirieze o cameră la localnici, să cunoască cât mai repede preţurile şi sursele mai modeste de unde să cumpere cele necesare traiului de zi cu zi şi, în sfârşit, dar nu în ultimul rând, să se descurce în limba arabă. Aceasta şi pentru motivul că nu poţi să ai încredere în traducătorii şi ghizii de ocazie.           M-am instalat la „Hôtel d'Orient” şi am cerut să mi se dea cea mai ieftină cameră. De fapt, plănuisem să stau aici o singură zi. După ce mi-am lăsat bagajele, am şi pornit în căutarea unui adăpost în casa unui localnic. Hotelul era situat pe Esbekijeh, piaţa cea mai frumoasă a oraşului. Pe vremuri, toată zona asta era acoperită de apa provenită din revărsările Nilului. Mehmed Ali a construit aici un canal pentru a îndepărta apele din piaţă şi a dispus plantarea de arbori de-a lungul celor două maluri. Ismail paşa a ordonat ca, în locul unde odinioară bălteau apele, să fie adus un strat gros de pământ, încât piaţa să se înalţe la nivelul oraşului. Într-o parte a pieţei au fost ridicate clădiri, iar cealaltă parte a devenit o splendidă grădină, presărată cu cafenele, teatre şi grote. După mesele, aici se dădeau concerte. În partea dintre răsărit au fost ridicate clădiri pentru diferite ministere, ca cel de externe, de interne şi de finanţe. Înspre sud pot fi admirate clădirile elegante ale teatrului şi operei.           M-am îndreptat spre sud-est spre Muski, cartierul vechi al europenilor, unde, sub domnia lui Saladin, creştinii au primit învoirea să locuiască. Aici se afla majoritatea marilor magazine europene şi tot aici circulaţia este cea mai intensă.           Strada ca atare este destul de îngustă, dar, înainte de apariţia celor trei cartiere „elegante” ale oraşului, Esbekijeh în nord-vest, Ismailia în vest şi Abdin în sud, ea reprezenta singura arteră mai largă a capitalei. Aici toate au un aspect european; numai câteva vechi acoperişuri arabe plate, mizeria şi mirosul pătrunzător, specific dărâmăturilor şi pustiului, îţi aduc aminte de locul în care te afli de fapt.           Dacă vrei să cunoşti însă adevăratul Orient, trebuie să te duci într-un cartier arab, pentru care lucru nu e nevoie să te osteneşti prea mult şi să faci un drum cine ştie ce lung. Amintindu-mi de alte dăţi, când mai fusesem prin Cairo, am cotit pe o uliţă lăturalnică îngustă, care răspundea într-o stradă mai mare. Am văzut la o casă scundă de lut, scris în patru limbi:           Beer-house.           Cabaret a biere.           Birreria.           Bira, ingliziji we nimsawiji.           Aşadar, englezeşte, franţuzeşte, italieneşte şi arăbeşte. Fireşte că al patrulea rând era scris cu litere arabe. M-am oprit şi am privit cu atenţie localul. Aspectul nu-mi plăcea, dar mă ispitea cuvântul „bere”. Casa n-avea nici uşi, nici ferestre. Era ridicată pe zece stâlpi crăpaţi, care susţineau tavanul. În spatele acestor stâlpi era localul, deschis spre stradă. Se vedeau muşteriii, care aciuiţi pe nişte mindire de paie, care pe buturugi, închipuind pesemne scaunele.           Un individ burtos, năduşit, văzându-mă că-mi caut din ochi un locşor, îmi făcu semn cu amândouă mâinile, rânji prietenos şi-mi strigă:           — Poftim încoa', domnule, poftim încoa'!           Vorbea turceşte, era deci un osmanlâu.           M-am făcut că nu-l bag în seamă. Turcul începu să se agite pe scăunelul lui cu trei picioare, cum sunt cele cizmăreşti… Tot clătinând în mână o sticlă cu bere, scaunul se rupse sub el şi turcul căzu cu o bufnitură la pământ.           — Aoleu, mădularele mele, aoleu, strămoşii mei, aoleu, burta mea, aoleu, sticla! se văicărea el, dar fără să încerce să se scoale.           Am alergat spre el şi am băgat de seamă că avea de ce să bocească sticla. Se spărsese, izbindu-se în cădere de un stâlp, şi nu mai rămăsese din ea decât gâtul, pe care turcul îl ţinea strâns în mână. Toată berea i se vărsase pe faţă şi pe haine.           L-am apucat de mâini şi am început să-l trag în sus. Dar degeaba. Trăgeam cât puteam şi nu-l puteam urni din loc.           Veni un flăcăiandru negru cu un lighean în mână. În lighean era jarul de la care aprindeau muşteriii ciubucele. Băiatul părea să fie pus pe glume, căci apucă în cleşte un cărbune şi-l vâri în nasul turcului. Acesta sări atunci drept în picioare şi-i cârpi ştrengarului o palmă atât de straşnică, încât negrul scăpă ligheanul cu jăratic din mână şi-o şterse tiptil.

Capitolul I – În luptă cu moartea           — Ia spune, sidi, e chiar adevărat că vrei să rămâi un ghiaur, un necredincios, adică, ceea ce e mai vrednic de dispreţ decât un câine şi mai scârbos decât un şobolan, care nu mănâncă decât putreziciuni?           — Da.           — Effendi, eu îi urăsc pe necredincioşi şi le doresc să ajungă după moarte în Gheena, acolo unde sălăşluieşte diavolul, dar pe tine aş vrea să te scap de veşnica pierzanie, care te va ajunge fără doar şi poate, dacă nu te converteşti către Ikoar bil Lisan, Mărturia Sfântă. Tu eşti atât de bun, eşti cu totul altfel decât alţi sidi cărora le-am slujit şi de aceea te voi converti, fie că vrei sau nu.           Astfel vorbi Halef, servitorul şi călăuza mea, cu care m-am căţărat prin văgăunile şi prăpăstiile lui Djebel Aures, şi apoi am coborât spre Dra el Hauna, pentru ca, străbătând Djebel Tarfaui, să ajung la Seddada, Kris şi Dgaşe, localităţi de unde duce un drum spre Fetnassa şi Kbilli, peste vestitul Şott Djerid.           Halef avea înfăţişarea unui omuleţ interesant. Era atât de mic de statură, încât abia îmi ajungea până la coate şi atât de slăbuţ şi subţirel, încât ai fi putut spune că stătuse un deceniu întreg între foile de sugativă ale unui ierbar. Obrăjorul lui dispărea cu totul sub un turban uriaş cu un diametru de aproape un metru, iar burnusul său, care fusese cândva alb, dar care acum era unsuros şi murdar de-ţi venea rău când te uitai la el, fusese croit fără nici-o îndoială pentru un om mult mai împlinit la trup, astfel că, atunci când descăleca de pe cal şi voia să meargă pe jos, trebuia să-şi ridica poalele ca o amazoană în costum de călărie. Dar cu tot aspectul său firav, Halef merita toată stima. Era înzestrat cu un spirit de observaţie nemăsurat, cu mult curaj şi isteţime, şi cu o tărie care-l făcea să învingă toate greutăţile. Şi deoarece pe lângă însuşirile acestea mai stăpânea şi toate dialectele care se vorbesc între sălaşul tribului Uelad Bu Seba şi Delta Nilului, vă puteţi lesne închipui că eram pe deplin mulţumit de el, aşa că îl socoteam mai mult prieten decât servitor.           Avea însă Halef acesta o însuşire, care uneori cam deranja: era un musulman fanatic şi, din dragoste pentru mine, luase hotărârea să mă convertească la islamism. Tocmai acum întreprinsese din nou una din încercările sale zadarnice şi-mi venea să râd privindu-l cât de caraghios arăta cu prilejul acesta.           Călăream pe un mic armăsar berber pe jumătate sălbatic şi picioarele aproape că-mi atingeau pământul; el însă, ca să-şi scoată la iveală făptura, îşi alesese o iapă bătrână, uscată, dar înaltă cât o prăjină, şi stătea cocoţat atât de sus, încât mă privea de la înălţime. În cursul convorbirii dădu dovadă de o vioiciune neobişnuită; îşi bălăbănea picioarele care nu erau ţinute în scări, gesticula cu braţele sale subţiri şi tuciurii, însoţindu-şi cuvintele cu gesturi atât de însufleţite, încât îmi dădeam toată osteneala ca să nu pufnesc în râs.           Văzând că nu prea mă grăbesc să-l răspund, Halef urmă:           — Ştii tu, sidi, ce se întâmplă cu ghiaurii după moarte?           — Ei?           — După moarte, toţi oamenii – fie că sunt musulmani, creştini sau evrei – intră în barzakh.           — Asta e starea aceea dintre moarte şi înviere, nu?           — Da, sidi. Din starea aceasta sunt treziţi toţi prin sunete de trâmbiţe, căci a venit El Jaum el aakhar (Ziua de Apoi) şi El Akhiret (Sfârşitul), când totul se prăpădeşte, afară de El Kuhr (Scaunul Domnului), Er Rukh (Duhul Sfânt), El Lauhel mafus şi El Kalam (tabela şi pana predestinaţiei divine).           — Şi altceva afară de asta nu mai dăinuie?           — Nu.           — Dar paradisul şi iadul?           — Sidi, eşti deştept şi înţelept; tu bagi de seamă îndată ce am uitat eu şi de aceea e mare păcat că vrei să rămâi un blestemat de ghiaur. Dar jur pe barba mea că te voi converti, cu sau fără voia ta.           Spunând acestea încruntă fruntea în şase cute ameninţătoare, îşi scărmănă cele şapte fire de păr din barbă, îşi răsuci cele opt de la dreapta şi cele nouă de la stânga buzei, care formau mustaţa, îşi azvârli picioarele în sus şi cu mâna pe care o avea liberă lovi cu atâta putere în grumazul bietei iepe, de parcă ea ar fi fost diavolul din ghearele căruia vroia să mă smulgă.           Animalul, trezit din visare în chip atât de brutal, dădu să se ridice în două picioare, dar se răzgândi repede, din consideraţie pentru vârsta sa înaintată, şi renunţă. Halef însă îşi urmă cuvântarea:           — Da, Djenet (paradisul) şi Djehenna (iadul) trebuie să dăinuiască şi ele, căci unde să se ducă altminteri fericiţii întru Domnul şi cei păcătoşi? Înainte de asta însă, cei reînviaţi trebuie să treacă puntea Sfirath, care duce peste lacul Handh, şi e atât de îngustă şi de ascuţită, ca tăişul unei spade.           — Ai mai uitat ceva.           — Ce anume?           — Apariţia Deddjelului.