Karl May

Capitolul I – În luptă cu moartea           — Ia spune, sidi, e chiar adevărat că vrei să rămâi un ghiaur, un necredincios, adică, ceea ce e mai vrednic de dispreţ decât un câine şi mai scârbos decât un şobolan, care nu mănâncă decât putreziciuni?           — Da.           — Effendi, eu îi urăsc pe necredincioşi şi le doresc să ajungă după moarte în Gheena, acolo unde sălăşluieşte diavolul, dar pe tine aş vrea să te scap de veşnica pierzanie, care te va ajunge fără doar şi poate, dacă nu te converteşti către Ikoar bil Lisan, Mărturia Sfântă. Tu eşti atât de bun, eşti cu totul altfel decât alţi sidi cărora le-am slujit şi de aceea te voi converti, fie că vrei sau nu.           Astfel vorbi Halef, servitorul şi călăuza mea, cu care m-am căţărat prin văgăunile şi prăpăstiile lui Djebel Aures, şi apoi am coborât spre Dra el Hauna, pentru ca, străbătând Djebel Tarfaui, să ajung la Seddada, Kris şi Dgaşe, localităţi de unde duce un drum spre Fetnassa şi Kbilli, peste vestitul Şott Djerid.           Halef avea înfăţişarea unui omuleţ interesant. Era atât de mic de statură, încât abia îmi ajungea până la coate şi atât de slăbuţ şi subţirel, încât ai fi putut spune că stătuse un deceniu întreg între foile de sugativă ale unui ierbar. Obrăjorul lui dispărea cu totul sub un turban uriaş cu un diametru de aproape un metru, iar burnusul său, care fusese cândva alb, dar care acum era unsuros şi murdar de-ţi venea rău când te uitai la el, fusese croit fără nici-o îndoială pentru un om mult mai împlinit la trup, astfel că, atunci când descăleca de pe cal şi voia să meargă pe jos, trebuia să-şi ridica poalele ca o amazoană în costum de călărie. Dar cu tot aspectul său firav, Halef merita toată stima. Era înzestrat cu un spirit de observaţie nemăsurat, cu mult curaj şi isteţime, şi cu o tărie care-l făcea să învingă toate greutăţile. Şi deoarece pe lângă însuşirile acestea mai stăpânea şi toate dialectele care se vorbesc între sălaşul tribului Uelad Bu Seba şi Delta Nilului, vă puteţi lesne închipui că eram pe deplin mulţumit de el, aşa că îl socoteam mai mult prieten decât servitor.           Avea însă Halef acesta o însuşire, care uneori cam deranja: era un musulman fanatic şi, din dragoste pentru mine, luase hotărârea să mă convertească la islamism. Tocmai acum întreprinsese din nou una din încercările sale zadarnice şi-mi venea să râd privindu-l cât de caraghios arăta cu prilejul acesta.           Călăream pe un mic armăsar berber pe jumătate sălbatic şi picioarele aproape că-mi atingeau pământul; el însă, ca să-şi scoată la iveală făptura, îşi alesese o iapă bătrână, uscată, dar înaltă cât o prăjină, şi stătea cocoţat atât de sus, încât mă privea de la înălţime. În cursul convorbirii dădu dovadă de o vioiciune neobişnuită; îşi bălăbănea picioarele care nu erau ţinute în scări, gesticula cu braţele sale subţiri şi tuciurii, însoţindu-şi cuvintele cu gesturi atât de însufleţite, încât îmi dădeam toată osteneala ca să nu pufnesc în râs.           Văzând că nu prea mă grăbesc să-l răspund, Halef urmă:           — Ştii tu, sidi, ce se întâmplă cu ghiaurii după moarte?           — Ei?           — După moarte, toţi oamenii – fie că sunt musulmani, creştini sau evrei – intră în barzakh.           — Asta e starea aceea dintre moarte şi înviere, nu?           — Da, sidi. Din starea aceasta sunt treziţi toţi prin sunete de trâmbiţe, căci a venit El Jaum el aakhar (Ziua de Apoi) şi El Akhiret (Sfârşitul), când totul se prăpădeşte, afară de El Kuhr (Scaunul Domnului), Er Rukh (Duhul Sfânt), El Lauhel mafus şi El Kalam (tabela şi pana predestinaţiei divine).           — Şi altceva afară de asta nu mai dăinuie?           — Nu.           — Dar paradisul şi iadul?           — Sidi, eşti deştept şi înţelept; tu bagi de seamă îndată ce am uitat eu şi de aceea e mare păcat că vrei să rămâi un blestemat de ghiaur. Dar jur pe barba mea că te voi converti, cu sau fără voia ta.           Spunând acestea încruntă fruntea în şase cute ameninţătoare, îşi scărmănă cele şapte fire de păr din barbă, îşi răsuci cele opt de la dreapta şi cele nouă de la stânga buzei, care formau mustaţa, îşi azvârli picioarele în sus şi cu mâna pe care o avea liberă lovi cu atâta putere în grumazul bietei iepe, de parcă ea ar fi fost diavolul din ghearele căruia vroia să mă smulgă.           Animalul, trezit din visare în chip atât de brutal, dădu să se ridice în două picioare, dar se răzgândi repede, din consideraţie pentru vârsta sa înaintată, şi renunţă. Halef însă îşi urmă cuvântarea:           — Da, Djenet (paradisul) şi Djehenna (iadul) trebuie să dăinuiască şi ele, căci unde să se ducă altminteri fericiţii întru Domnul şi cei păcătoşi? Înainte de asta însă, cei reînviaţi trebuie să treacă puntea Sfirath, care duce peste lacul Handh, şi e atât de îngustă şi de ascuţită, ca tăişul unei spade.           — Ai mai uitat ceva.           — Ce anume?           — Apariţia Deddjelului.

            Capitolul I – Bloody Fox.           De-a lungul apei se apropiau calare doi bărbaţi: un alb şi un negru. Primul avea o îmbrăcăminte foarte curioasă. Purta încălţăminte indiană şi pantaloni din piele, completaţi de un frac, care odinioară fusese de culoare albastru-închis, dar acum era foarte decolorat, cu revere, epoleţi şi nasturi metalici strălucitori. Cele două pulpane lungi ale fracului atârnau în spate, în partea dreaptă şi stângă, sub forma unei cozi, pe cal. Pe cap purta o pălărie enormă de amazon, de culoare neagră, împodobită cu o pană de struţ de culoare galbenă. Omuleţul era înarmat cu o puşcă cu două ţevi, care-i atârna peste umăr, un pumnal şi două pistoale, pe care le purta la centură. De centură erau agăţate mai multe pungi în care se afla muniţie şi bineînţeles fel de fel de mărunţişuri necesare; acum însă aceste pungi păreau destul de goale.           Negrul avea o statură uriaşă. Şi el purta mocasini şi pantaloni ca indienii, formaţi din doi craci independenţi, astfel încât călare, pielea călăreţului venea în contact cu pielea calului. Acesta e un avantaj numai în cazul în care călăreşti fără şa. Îmbrăcămintea părţii superioare a corpului nu se potrivea deloc cu cea inferioară, deoarece aceasta era formată dintr-o haină militară a unui ofiţer francez de dragoni. Haina probabil că ajunsese pe continent cu ocazia invaziei franceze în Mexic, iar apoi pe căi necunoscute se rătăcise pe corpul negrului. Era mult prea scurtă pentru negrul cu statură herculeană, motiv pentru care nici nu i se puteau încheia nasturii. Ea lăsa la vedere pieptul gol al călăreţului, care, probabil datorită faptului că în vestul sălbatic nu existau spălătorese şi călcătorese, nu purta nici cămaşă. În schimb purta o năframă în jurul gâtului, cu carouri albe şi roşii, legată în faţă cu o buclă mare. Pe cap nu avea nimic, poate pentru a i se putea admira numeroasele bucle mici, strălucind de unsoare, pe care şi le coafase singur. Şi el era înarmat cu o puşcă cu două ţevi, un pumnal, o baionetă găsită pe undeva şi un pistol de cavalerie, al cărui an de fabricaţie data probabil de când lupul era căţel.           Din punctul de vedere al cailor, ei erau bine echipaţi. Se putea vedea că au străbătut un drum lung în acea zi dar cu toate acestea erau încă vioi şi plini de forţă, ca şi cum i-ar fi purtat pe călăreţi numai de câteva ore.           Malul pârâului era acoperit de o vegetaţie de un verde puternic, dar numai pe o anumită lăţime a lui. Într-o anumită zonă găseai numai Yucca1 uscaţi, specii de cactuşi cărnoşi şi iarba ursului uscată, ale cărei tije de aproximativ 15 picioare erou deja veştejite.           Ţinut neprietenos! Spuse albul. În nord o duceam mai bine. Nu-i aşa Bob?           Da, răspunse cel întrebat. Dom' Frank are dreptate. Aici nu place la dom' Bob. Dacă Bob ajunge la „Helmers Home”2, atunci el are foame de balenă, care înghite toată casa.           Balena nu poate înghiţi o casă, îi explică Frank negrului, deoarece gâtlejul ei e mult prea strâmt pentru aşa ceva.           Să deschidă la gâtlej aşa cum face dom' Bob când haleşte! Cât mai este până la „Helmers Home”?           Nu ştiu precis. După descrierea care ni s-a făcut azi dimineaţă, ar trebui să ajungem curând. Uite, nu se apropie un călăreţ?           Arătă spre dreapta, peste apă. Bob îşi opri calul şi puse mâna deasupra ochilor pentru a-i feri de soarele care se afla la mică înălţime, în apus. Totodată deschise gura mare, aşa cum avea obiceiul când voia să vadă mai bine şi spuse:           Da, este un călăreţ, un om mic pe un cal mare. El vine la noi, la dom' Frank şi dom' Bob.           Călăreţul, despre care era vorba, se apropia în goană, dar părea că vrea să treacă prin faţa lor, fără a se opri. Se prefăcea că nici nu i-a văzut.           Ciudat individ! Mormăi Frank. Aici, în vestul sălbatic, te bucuri când întâlneşti alt om; ăsta se pare însă că nu ne acordă nici o importanţă. Ori e duşmănos, ori are ceva pe cuget.           Să cheme dom' Bob la el?           Da, strigă-l. Trompeta ta de elefant o va auzi mai curând decât vocea mea de soprană.           Bob făcu palmele pâlnie la gură şi strigă din răsputeri:           Alo, alo! Stai, aşteaptă! De ce fugi de dom' Bob?           Negrul avea o voce care ar fi înviat şi morţii. Călăreţul îşi struni calul. Cei doi se grăbiră să-l ajungă:           După ce au ajuns în apropiere, şi-au dat seama că nu aveau în faţa lor un om mic de statură, ci un flăcău care abia trecuse de anii copilăriei. Era îmbrăcat la fel ca şi cowboy-ii din California, hainele fiindu-i confecţionate din piele de bivol, iar cusăturile împodobite cu franjuri. Pe cap purta un sombrero3 cu boruri largi. Mijlocul îi era înfăşurat cu o eşarfă lată, confecţionată din lână de culoare roşie, atârnând în partea stângă. În această eşarfă, pe care o purta în loc de centură, se aflau un pumnal şi două pistoale bătute în argint. Pe genunchi avea o puşcă grea, cu două ţevi, tip Kentucky, iar în faţă, în ambele părţi ale şeii, era fixată, ca la mexicani, o piele de protecţie care acoperea picioarele, apărându-le totodată de săgeţi şi lovituri de lance.      Faţa lui era bronzată de soare, şi în ciuda vârstei, pielea îi era tăbăcită de vreme şi vânt. Pe frunte, de la stânga până deasupra ochiului drept, avea o cicatrice lată de două degete, de un roşu aprins. Aceasta îi dădea o înfăţişare foarte războinică. În general nu făcea impresia unui om tânăr, lipsit de experienţă.

Capitolul I – Rămăşagul.           Cine ar fi dorit să urmeze drumul obişnuit de la El Paso del Norte spre California, trecând peste Rio Colorado, trebuia să se abată înainte de a ajunge la Tucson, capitala Arizonei, pe la vechea misiune San Xavier del Bac, care se află la vreo nouă mile departe de Tucson.           Misiunea a fost înfiinţată încă din anul 1663 şi este adăpostită într-o clădire superbă care provoacă mirarea oricărui călător, deoarece descoperă în mijlocul sălbaticei Arizona un monument atât de impunător.           La fiecare colţ al clădirii se ridică o clopotniţă înaltă; frontonul e împodobit cu ornamentaţii bogate, capela principală are o turlă mare iar zidurile sunt acoperite de plante agăţătoare.           Misiunea e înconjurată în parte de un sat de indieni papagos, care numără vreo trei sute de locuitori. Aceşti papagos sunt oameni paşnici, muncitori şi recunoscători albilor pentru că le-au introdus instalaţii de apă, plantaţii de grâu, secară şi alte mijloace de hrană.           Din nenorocire, băştinaşii au avut mult de suferit de pe urma unor derbedei albi certaţi cu justiţia, care îşi găsiseră în Arizona un refugiu şi-şi făceau aici mendrele în voie.           Acest teritoriu, împrejmuit de munţi şi pustietăţi, nu avea aproape defel reprezentanţi de-ai justiţiei, aşa că fiecare făcea ce vroia, fără să-i fie frică de pedeapsă.           Drept e că în capitală se afla o garnizoană militară menită să vegheze asupra siguranţei publice, dar aceasta n-avea decât două companii de soldaţi, aproape nimic pentru o întindere de vreo 300 000 km2, soldaţii fiind bucuroşi să nu se amestece şi săi lase lumea în pace.           Această situaţie o ştiau cei pripăşiţi pe acolo, oameni în afara legii, şi-şi făceau de cap. Se asociau în bande întregi şi veneau până în apropierea Tucsonului, aşa că nimeni nu cuteza să plece de acasă decât înarmat până în dinţi.           La indienii papagos din Sau Xavier del Bac se stabilise un irlandez pe care cine ştie ce ispravă necinstită îl izgonise din ţara lui.           Îşi făcuse aici o prăvălie „cu de toate”, cum se lăuda el, dar în care nu puteai găsi altceva decât rachiu, o adevărată otravă. Reputaţia lui era din acelea că orice om de treabă se ferea să discute prea mult cu el.           Într-o frumoasă zi de aprilie, irlandezul stătea la o masă de lemn necioplit din faţa cocioabei lui botezată „prăvălie” şi părea să fie foarte rău dispus. Bătu cu luleaua în masă şi văzând că nu vine nimeni, strigă înfuriat:           — Ei, babo, eşti surdă? Adu brandy, dar repede, altminteri vin eu să-ţi ajut.           O negresă bătrână aduse o sticlă cu brandy din prăvălie şi-i umplu paharul. Îl dădu, pe gât, apoi îi făcu semn să toarne iar, zicând;           — Fir-ar a dracului de treabă! Nici un muşteriu pe ziua de astăzi. Afurisiţii ăştia nu vor să se deprindă cu băutura, dacă o merge tot aşa, dau faliment.           — Vine acu' muşterii, răspunse împăcuitor bătrâna.           — De unde ştii?           — Văzut eu.           — Unde?           — Dinspre Tubac.           — Zău? Cine?           — Nu ştii. Ochi bătrâni, nu vede bine. Călăreţi, multe călăreţi.           Irlandezul se sculă repede şi alergă în spatele casei, de unde putea vedea drumul care ducea la Tubac. Se întoarse apoi repede şi strigă bătrânei:           — Finderşii[1], ei sunt… tocmai doisprezece. Ăştia se pricep la băutură. Să umplem sticlele, cât mai multe sticle.           Dispărură amândoi în prăvălie. După câteva minute doisprezece călăreţi intrară în sat, se opriră în faţa cârciumii, descălecară şi aruncară frâul de gâtul cailor, care porniră liberi în galop.           Călăreţii erau oameni voinici, cu chipuri îndrăzneţe şi bine înarmaţi. Unii erau îmbrăcaţi în portul mexican, alţii păreau să fie de prin Statele Unite, după cum îi arăta chipul. Dar, de unde ar fi fost, niciunul din ei nu inspira încredere.           Începură să răcnească toţi odată; unul se duse la uşă, scoase revolverul de la brâu şi descarcă un glonţ în cârciumă, strigând:           — Ei, Paddy[2]! Aici eşti, măi? Ia fă-te încoa' cu otrava ta, mi s-a uscat gâtlejul de sete.           Cârciumarul apăru cu câte o sticlă plină la subsuoară şi douăsprezece pahare în amândouă mâinile. Puse paharele pe două mese alăturate, le umplu până sus şi răspunse zâmbind:           — Iacă-mă-s, domnilor. Ştiam că veniţi, v-a văzut băbuşca. Poftiţi beţi şi binecuvântată să vă fie intrarea în casa mea.           — Păstrează-ţi binecuvântarea, pungaşule bătrân. Doar dacă n-oi fi vrând să ne bată ceasul morţii. Ştie toată lumea că oricine bea din otrava ta se sinucide.           — Nu face nimic, master Buttler; cu a doua vă înviu eu. Nu ne-am văzut cam de mult. Ce afaceri aţi mai făcut în vremea asta? Bune, nu-i aşa?           — Bune pe dracu'! răspunse Buttler, dând paharul peste cap. Te miri ce şi mai nimic!           — Cum se poate! Tocmai voi? Şi eu care socoteam să facem o bună afacere pe ziua de astăzi…           — Adică să ne tragi pe sfoară ca întotdeauna, luându-ne prada aproape pe degeaba. Numai că acum n-am avut ce prăda. Afurisiţilor ăstora de piei roşii nu mai ai ce le lua şi dacă îţi scoate dracu' un alb în cale, vrea să-ţi scotocească el ţie buzunarele. Acuma a mai venit şi serviciul ăsta de siguranţă, fă aşa şi pe dincolo! Ce treabă au nemernicii ăştia să se amestece în afacerile noastre? Ce le pasă lor dacă avem noi poftă să culegem unde n-am semănat după cum n-au semănat nici ei. Au ajuns lucrurile până într-acolo încât să-ţi fie frică de câte ori treci pe lângă o tufă să nu te pomeneşti cu ţeava unui puşti oprindu-te în cale. Dar „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Ne-am hotărât să spânzurăm pe oricine l-om bănui că face parte din acest afurisit Serviciu de Siguranţă. Văzut-ai dintr-ăştia pe aici?           — Hm! exclamă irlandezul. Prea mă credeţi atotştiutor… Crezi că poţi cunoaşte pe cineva după vârful nasului dacă e un copoi de-al poliţiei ori un tâlhar cinstit ca voi?

CAPITOLUL I.           DUPĂ URME.           Puţin spre apus de ţinutul unde se întâlnesc hotarele celor trei state nord-americane Dakota, Nebraska şi Wyoming călăreau fără grabă doi bărbaţi a căror apariţie ar fi făcut senzaţie în orice altă parte, decât în acest loc din Vest.           Erau cu totul deosebiţi la înfăţişare. Unul era lung, mai lung de doi metri şi avea o faţă atât de uscăţivă, de parcă era bântuită de secetă, iar celălalt scund şi rotofei, aproape ca o sferă. Totuşi, chipurile celor doi se găseau la aceeaşi înălţime, căci lunganul călărea un catâr mic şi slab, iar cel scund o gloabă costelivă, cu picioare lungi şi ciolănoase. Aşa se face că la cel din urmă, curelele de piele folosite drept scări nu-i ajungeau calului nici până la pântece, iar lunganul nici n-avea nevoie de aşa ceva, căci picioarele îi atârnau până aproape de pământ, pe care l-ar fi atins la cea mai mică mişcare în lături, fără să coboare din şa. De fapt nu putea fi vorba de o şa adevărată la niciunul din ei, căci la cel scund aceasta era de fapt o blană de lup, iar uscăţivul avea sub el o pătură veche şi atât de zdrenţuită, încât călărea de-a dreptul pe spinarea goală a catârului.           La fel şi îmbrăcămintea lor avea o înfăţişare dintre cele mai curioase. Lunganul avea nişte pantaloni de piele pe cât de largi, pe atât de scurţi: fuseseră cu siguranţă croiţi pe vremuri pe măsura cuiva mult mai voinic şi, tot trecând prin ploi, arşiţă şi bătaia vântului, se încreţiseră şi se scurtaseră în aşa fel, încât partea lor de jos nu acoperea genunchii, iar folosirea îndelungată, drept batistă ori prosop de către stăpânul lor, îi înzestrase cu un strat lucios şi protector de grăsime. Ghetele, în care-şi vârâse picioarele goale, arătau şi mai ciudat. Ai fi crezut că au fost ale lui Noe, care le-a purtat în timpul Potopului, şi că de atunci încoace, o dată la o sută de ani, li s-a mai adăugat câte un petec. În afară de asta, nimeni n-ar fi putut spune cu hotărâre ce culoare aveau, pentru că fiecare porţiune a lor avea o nuanţă proprie. Pe trupu-i deşirat, călăreţul purta o cămaşă de vânătoare, din piele, cu franjurile tocite şi fără nasturi, care-i lăsa descoperit pieptul negricios. Din mânecile prea scurte ieşeau braţele slăbănoage, străbătute de vine umflate, iar gâtul lung îi era înfăşurat într-un şal de bumbac, despre care nici posesorul nu mai ştia dacă fusese odinioară alb sau negru, verde sau galben, roşu sau albastru.           Partea luxoasă a acestei costumaţii era pălăria. Fusese pe vremuri un joben de culoare cenuşie, care poate că împodobise pe atunci capul vreunui lord englez, dar coborâse totuşi, mereu, treptele sorţii, ajungând acum la bătrâneţe pe capul lunguieţ şi ascuţit al acestui vânător din preerie, care nu avea însă deloc gustul rafinat al lordului din vechea Anglie.           Socotindu-i marginile de prisos, le smulsese pur şi simplu, lăsând numai în faţă o bucăţică pentru a-i ţine umbră şi ca să aibă de ce apucă atunci când voia să-şi descopere creştetul. Afară de asta, originalul posesor socotea că mintea să are nevoie de aerisire, astfel că găurise cu briceagul fundul şi laturile a ceea ce mai rămăsese din joben, încât înăuntrul acestuia se întâlneau toate cele patru vânturi.           Drept cingătoare, lunganul purta un ştreang gros, înfăşurat de câteva ori în jurul şalelor, din care se iţeau mânerele a două revolvere şi un pumnal. Mai atârnase de el cartuşiera, punga cu tutun, un săculeţ din piele pentru făină, un amnar şi încă alte diferite obiecte a căror întrebuinţare era un mister pentru un profan. Pe piept îi atârna, legată de o curea, pipa. Dar ce pipă! Era opera personală a vânătorului, care, având obiceiul fumătorilor pătimaşi de a mesteca ciubucul când se sfârşea tutunul, o tocise în aşa hal, încât din aceasta rămăsese doar o bucăţică găunoasă din lemn de şoc.           În cinstea westmenului nostru, trebuie spus că îmbrăcămintea să nu se compunea numai din ghete, pantaloni, cămaşă şi pălărie. O, nu! Mai avea el ceva, de care nu oricine dispunea: o mantă de cauciuc, şi chiar una americană, adică cu acea calitate de a se strânge în lung şi în lat după cea dintâi ploaie, de rămâne jumătate din ce a fost. Şi fiindcă din acest simplu motiv n-o mai putea îmbrăca, o agăţase de umeri cu o sfoară ca pe o pelerină, într-un chip foarte pitoresc. Mai purta şi un lasou încolăcit, atârnând de pe umărul stâng peste şoldul drept. În faţă, de-a curmezişul picioarelor, ţinea o puşcă dintr-acelea cu ţeava lungă, cu care un vânător încercat nu greşeşte ţinta.           Era peste putinţă să ghiceşti vârsta acestui om după înfăţişare. Pe chipul lui uscăţiv erau nenumărate cute şi cutişoare. Şi totuşi părea tânăr datorită privirii când poznaşe, când pătrunzătoare, dar întotdeauna atât de sinceri, încât ai fi luat-o drept privirea unul copii. Ochii mori, albaştri, dădeau feţei lui acea trăsătură specifică marinarilor sau locuitorilor câmpiilor întinse. Ciudăţenia e că, deşi se afla într-un ţinut neprimitor, avea bărbia şi obrajii proaspăt bărbieriţi; căci în Vest mulţi îşi fac din acest lucru o chestiune de onoare.           Catârul îşi purta cu uşurinţă călăreţul greu, osos, şi, dacă uneori se mai opunea cu îndărătnicia specifică rasei lui. Părea că o face mai mult în glumă: după scurte opriri, la o strângere din pulpe a stăpânului, o luă repede din loc, parcă mulţumit că şi-a susţinut şi el punctul de vedere.

Capitolul I.           Un chajjal „El Kahira”, „Victorioasa” şi „Bauwaabe el bilad eş şare”, „Poarta Orientului”, aşa numesc egiptenii oraşul Cairo, capitala ţării lor.           Şi dacă cel dintâi nume nu i se mai potriveşte de multă vreme, cel de-al doilea, însă, este cât se poate de nimerit, deoarece Cairo e într-adevăr Poarta Orientului. De aici începe adevăratul Orient. Deşi tot atât de adevărat este şi faptul că centrul oraşului a fost supus unei puternice „occidentalizări”.           Hotelul „Shepheard's”, „Hotelul nou”, „Hôtel d'Orient”, „Hôtel du Nil”, „Hôtel des Ambassadeurs”, precum şi numeroase pensiuni, cafenele şi restaurante oferă străinului toate comodităţile şi bunătăţile cu care s-a obişnuit în patria sa. Dar atenţie! Pentru toate astea trebuie să plătească sume importante, aşa ca unul ca mine, care nu dispune de mijloacele unui lord englez, trebuie să ocolească şi să se ferească de aceste locuri încântătoare şi atractive. El va trebui, dacă doreşte să petreacă un timp la Cairo, să-şi închirieze o cameră la localnici, să cunoască cât mai repede preţurile şi sursele mai modeste de unde să cumpere cele necesare traiului de zi cu zi şi, în sfârşit, dar nu în ultimul rând, să se descurce în limba arabă. Aceasta şi pentru motivul că nu poţi să ai încredere în traducătorii şi ghizii de ocazie.           M-am instalat la „Hôtel d'Orient” şi am cerut să mi se dea cea mai ieftină cameră. De fapt, plănuisem să stau aici o singură zi. După ce mi-am lăsat bagajele, am şi pornit în căutarea unui adăpost în casa unui localnic. Hotelul era situat pe Esbekijeh, piaţa cea mai frumoasă a oraşului. Pe vremuri, toată zona asta era acoperită de apa provenită din revărsările Nilului. Mehmed Ali a construit aici un canal pentru a îndepărta apele din piaţă şi a dispus plantarea de arbori de-a lungul celor două maluri. Ismail paşa a ordonat ca, în locul unde odinioară bălteau apele, să fie adus un strat gros de pământ, încât piaţa să se înalţe la nivelul oraşului. Într-o parte a pieţei au fost ridicate clădiri, iar cealaltă parte a devenit o splendidă grădină, presărată cu cafenele, teatre şi grote. După mesele, aici se dădeau concerte. În partea dintre răsărit au fost ridicate clădiri pentru diferite ministere, ca cel de externe, de interne şi de finanţe. Înspre sud pot fi admirate clădirile elegante ale teatrului şi operei.           M-am îndreptat spre sud-est spre Muski, cartierul vechi al europenilor, unde, sub domnia lui Saladin, creştinii au primit învoirea să locuiască. Aici se afla majoritatea marilor magazine europene şi tot aici circulaţia este cea mai intensă.           Strada ca atare este destul de îngustă, dar, înainte de apariţia celor trei cartiere „elegante” ale oraşului, Esbekijeh în nord-vest, Ismailia în vest şi Abdin în sud, ea reprezenta singura arteră mai largă a capitalei. Aici toate au un aspect european; numai câteva vechi acoperişuri arabe plate, mizeria şi mirosul pătrunzător, specific dărâmăturilor şi pustiului, îţi aduc aminte de locul în care te afli de fapt.           Dacă vrei să cunoşti însă adevăratul Orient, trebuie să te duci într-un cartier arab, pentru care lucru nu e nevoie să te osteneşti prea mult şi să faci un drum cine ştie ce lung. Amintindu-mi de alte dăţi, când mai fusesem prin Cairo, am cotit pe o uliţă lăturalnică îngustă, care răspundea într-o stradă mai mare. Am văzut la o casă scundă de lut, scris în patru limbi:           Beer-house.           Cabaret a biere.           Birreria.           Bira, ingliziji we nimsawiji.           Aşadar, englezeşte, franţuzeşte, italieneşte şi arăbeşte. Fireşte că al patrulea rând era scris cu litere arabe. M-am oprit şi am privit cu atenţie localul. Aspectul nu-mi plăcea, dar mă ispitea cuvântul „bere”. Casa n-avea nici uşi, nici ferestre. Era ridicată pe zece stâlpi crăpaţi, care susţineau tavanul. În spatele acestor stâlpi era localul, deschis spre stradă. Se vedeau muşteriii, care aciuiţi pe nişte mindire de paie, care pe buturugi, închipuind pesemne scaunele.           Un individ burtos, năduşit, văzându-mă că-mi caut din ochi un locşor, îmi făcu semn cu amândouă mâinile, rânji prietenos şi-mi strigă:           — Poftim încoa', domnule, poftim încoa'!           Vorbea turceşte, era deci un osmanlâu.           M-am făcut că nu-l bag în seamă. Turcul începu să se agite pe scăunelul lui cu trei picioare, cum sunt cele cizmăreşti… Tot clătinând în mână o sticlă cu bere, scaunul se rupse sub el şi turcul căzu cu o bufnitură la pământ.           — Aoleu, mădularele mele, aoleu, strămoşii mei, aoleu, burta mea, aoleu, sticla! se văicărea el, dar fără să încerce să se scoale.           Am alergat spre el şi am băgat de seamă că avea de ce să bocească sticla. Se spărsese, izbindu-se în cădere de un stâlp, şi nu mai rămăsese din ea decât gâtul, pe care turcul îl ţinea strâns în mână. Toată berea i se vărsase pe faţă şi pe haine.           L-am apucat de mâini şi am început să-l trag în sus. Dar degeaba. Trăgeam cât puteam şi nu-l puteam urni din loc.           Veni un flăcăiandru negru cu un lighean în mână. În lighean era jarul de la care aprindeau muşteriii ciubucele. Băiatul părea să fie pus pe glume, căci apucă în cleşte un cărbune şi-l vâri în nasul turcului. Acesta sări atunci drept în picioare şi-i cârpi ştrengarului o palmă atât de straşnică, încât negrul scăpă ligheanul cu jăratic din mână şi-o şterse tiptil.

Capitolul I – Lordul David Lindsay.           O zi caldă şi frumoasă de vară scălda turlele Constantinopolului în bătaia razelor de soare. Mii de adepţi ai tuturor religiilor şi reprezentanţi ai tuturor raselor se plimbau pe cele două poduri, desfătaţi de priveliştea fermecătoare pe care oraşul o dăruieşte din afară. La marginea cheiurilor se aflau vapoarele şi corăbiile tuturor popoarelor maritime, iar pe valurile sclipitoare se legănau gondole şi luntrii turceşti de o construcţie ciudată, printre care pescăruşii ţâşneau din când în când cu aripile întinse deasupra apei, de parcă voiau să-şi măsoare şi să-şi dovedească printr-o zburdălnicie jucăuşă dibăcia cu care ştiau să zboare.           Dinspre Marea Neagră venea cu repeziciune un iaht mic şi drăgălaş, aplecat uşor şi graţios într-o parte, ca o dansatoare care se lasă în voia ameţitoarelor tonuri ale unui vals de Strauss.           Vaporaşul elegant ocoli capul Galata, trecu pe sub poduri şi ancoră în faţa cheiului de la Pera. Acesta este numele unui cartier din Constantinopol, locuit mai ales de europeni, de miniştri şi de consulii lor.           Iahtul avea o particularitate, care şi în porturile europene ar fi atras asupra sa privirile, dar care, aici, printre orientali, era şi mai izbitoare: în partea din faţă, unde se află de obicei numele vasului, se putea vedea o ramă din lemn sculptat, înaltă de vreo doi metri, care încadra un tablou ciudat.           Tabloul înfăţişa portretul în mărime naturală al unui bărbat. Toată îmbrăcămintea pe care o purta – pantalonii, vesta, haina, chiar şi jobenul – era de culoare cenuşie cu pătrăţele; până şi umbrela pe care o ţinea în mână. Obrazul era din cale afară de prelung şi smead. Un nas ascuţit se încovoia deasupra unei guri largi şi cu buze subţiri şi părea că nutreşte intenţia de a se prelungi până la bărbie, dând obrazului o expresie peste măsură de caraghioasă.           Deasupra acestui portret se afla scris cu litere mari şi aurite numele iahtului: „Lindsay”.           La intrarea vaporaşului în port, oamenii de pe chei se uitară uimiţi la tabloul ciudat. În preajma debarcaderului se afla un derviş1, ai cărui ochi întunecaţi şi cu o privire fanatică erau de asemenea aţintiţi spre tablou şi vădeau aceeaşi uimire. În timp ce descifra numele iahtului, dervişul tresări.           — Lindsay! Murmură. Aşa se numea soţia acelui german afurisit, înainte de a se căsători! Încă n-a fost exterminată familia aceasta? Voi rămâne aici, ca să supraveghez vaporaşul. Femeia m-a insultat atunci. Trebuia să mă răzbun şi credeam că mi-am satisfăcut pe deplin şi de mult această dorinţă. Oare lucrurile stau altfel? Au mai rămas oare în viaţă membri ai acestei familii? Voi sta la pândă!           Motorul iahtului se oprise, iar căpitanul coborâse de pe puntea de comandă. Uşa cabinei se deschise şi în pragul ei apăru făptura pe care o înfăţişa tabloul despre care am vorbit: un bărbat înalt şi slab, îmbrăcat într-un costum din stofă cenuşie cu pătrăţele. Jobenul, peste măsură de înalt, ca şi umbrela sa uriaşă erau tot de culoare cenuşie şi cu pătrăţele. De o curea trecută peste umeri atârna un telescop lung.           Şi obrazul semăna perfect cu cel din tablou, numai că nasul avea în plus o cicatrice, care se datora unui supărător „buboi de Alepp”.           Căpitanul se înclină.           — Domnul lord vrea să coboare pe uscat?           — Yes. Unde credeţi că voi coborî, dacă nu pe uscat? Sau vă închipuiţi că vreau să plutesc în jurul iahtului?           — Un asemenea gând ar fi într-adevăr greu de realizat, râse căpitanul. Dar de ce vă grăbiţi să coborâţi? Constantinopolul trebuie să fie privit de pe apă. De aici, oraşul produce o impresie măreaţă; înăuntru, însă, este strâmt, murdar şi întortocheat. Turcul îşi numeşte capitala „Obrazul strălucitor al lumii” şi are dreptate, dar numai dacă o privim din locul unde ne aflăm acum.           — Obraz strălucitor? Obrazul lumii? Nonsense! Turcii ăştia sunt suciţi. În afară de femeile şi fetele lor, n-ai ce admira la ei. Well!           Pe chipul căpitanului flutură un rânjet, pe care el şi-l ascunse totuşi printr-o plecăciune.           — Domnul lord a văzut vreodată o turcoaică?           — Of course! 2 Foarte multe şi aici şi la Berlin. Faimoasa operă Răpirea din serai de Mozart este bucata mea preferată. Tare aş vrea să trăiesc şi eu aşa ceva, căpitane! Indeed3. Să ştiţi că nu plec de aici, până când nu voi trăi şi eu o asemenea aventură. Well! 4. Ia uitaţi-vă!

Capitolul I.           Miss Amiral.           Din trăsura care se oprise în faţa casei bijutierului Thieme coborî, cu un pas uşor, un bărbat înalt. Strălucirea puternică a vitrinei lumina nişte trăsături frumoase, virile, bine conturate; nasul fin, arcuit şi barbişonul negru ultradichisit lăsau să se întrevadă în personajul nostru un francez sau un italian. În timp ce păşea pragul magazinului, omul nostru strigă servitorului său:           Marc, te duci la hotel şi aştepţi acolo întoarcerea mea.           Da, desigur, domnule conte, răspunse Marc Létrier, după care se adresă cu un zâmbet satisfăcut vizitiului: „Asta-mi convine de minune! Pot să-mi permit să iau locul stăpânului.”           Şi se aruncă în trăsură. Dar, când să se lase pe canapeaua din spate, observă, spre uimirea lui, că cineva, de pe cealaltă parte, i-o luase înainte. „Ce-ţi veni? se răsti la necunoscut.           Şterge-o imediat din trăsură, altminteri îţi arăt eu drumul!”           Ah!” Acest unic sunet constitui răspunsul la ameninţările proferate de Marc. Ce-i drept, era un sunet teribil, ascuţit ca şuieratul unei pisici sălbatice care-şi pregăteşte membrele mlădioase pentru un salt. Lui Marc îi era cunoscut acest ton ameninţător, deoarece se dădu înapoi în mare grabă, părăsind portiera trăsurii.           Doamne sfinte!… Sunteţi chiar dumneavoastră? se auzi el spunând, înlemnit, în timp ce o stranie îngrijorare i se aşternea pe faţă.           Pe punte cu tine! Şterge-o, Marc Létrier! se auzi un şuierat scurt şi poruncitor.           În clipa următoare Marc se şi afla sus pe capră, lângă vizitiu. Trăsura se puse în mişcare. În interiorul ei, necunoscutul, lăsat alene pe pernele spătarului, păstră tăcerea până ce ajunseră la hotelul unde vicontele François de Brétigny îşi avea reşedinţa.           Fără să aştepte deschiderea portierei, necunoscutul sări din trăsură, aruncă slugii vicontelui un „Sus!” aspru, după care intră în holul hotelului, unde îl întâmpină un valet.           Apartamentul pe care l-am comandat este pregătit?           Desigur, înălţimea voastră. Permiteţi-mi să vă conduc.           Ajuns în apartament, străinul comandă o cină bogată şi adăugă că îi va fi servită de Marc.           Acesta din urmă află cu uimire că încăperile necunoscutului se aflau lângă cele ale stăpânului său. Stătea nemişcat şi tăcut, când la un moment dat străinul îi porunci, cu un semn al mâinii, să se apropie.           În timp ce vaietul părăsea apartamentul, oaspetele îşi scoase pelerina şi se proţăpi, cu braţele încrucişate, în faţa lui Marc Létrier.           Ei? rosti scurt noul-venit.           Marc privea cu un respect amestecat cu teamă în ochii poruncitori ai celuilalt. Se înfruntau doi oameni cu caractere deosebite. Amândoi erau cam de talie mijlocie. Străinul era ceva mai zvelt şi mlădios, vioi în mişcări, iar faţa lui, cu un ten sănătos dar delicat, era complet lipsită de barbă. Marc, dimpotrivă, era mai robust, mai voinic, cu trăsături mai greoaie; faţa lui, arsă de soare, era acoperită cu o barbă deasă, tăiată scurt în dreptul obrajilor şi cu bărbia rasă; privirea îi era însă vie şi neliniştită.           Cum te simţi pe uscat?           Marc ridică din umeri, neştiind ce intenţii se ascund în spatele întrebării.           Mai adineauri, când făceai pe stăpânul, te pricepeai să vorbeşti!           Domnişoară Clairon1, eu sunt…           Un gest poruncitor îi reteză vorba.           Domnişoara Clairon este pe mare sau pe altundeva. Eu sunt cavalerul de Saccard, să reţii bine asta! Cum se simte stăpânul tău, domnul viconte?           Mulţumesc, înălţimea sa este bine sănătos.           Se prea poate. Domnul căpitan stă liniştit la ţărm în timp ce echipajul trudeşte din greu în larg, de-i trosnesc oasele. Am să-l pun eu odat’ să tragă la edec. Să simtă gustul scoicilor de pe chilă. Acum vreau însă să mănânc.           Létrier se strecură afară, fără să scoată nici o vorbă, şi se grăbi să-l servească pe cavaler, sârguincios şi prevenitor.           Între timp se întoarse şi vicontele. Negăsindu-l pe Marc în apartamentul său, sună din clopoţel. Abia după mai multe încercări apăru şi cel chemat. Avea în mână un platou, plin până la refuz şi arăta preocupat şi încurcat.           Ascultă Marc, în ultimul timp mă cam neglijezi; dai dovadă de o totală lipsă de răspundere. Dacă vei continua aşa, drumurile noastre se vor despărţi!           Marc depuse cu grijă tava şi îşi şterse sudoarea de pe frunte şi de pe obraji.

ESPADA           „Corrida de toros, corrida de toros!” răsuna glasul crainicilor care, împodobiţi cu cocarde şi panglici multicolore, străbăteau oraşul Buenos Aires în lung şi în lat.           Corrida de toros, lupta cu taurii, era de câtva timp evenimentul comentat cu mare lux de amănunte în toate gazetele oraşului.           Corrida de toros forma subiectul de discuţie în toate localurile publice şi particulare.           Corrida de toros înflăcărează pe orice spaniol, ca şi pe orice ins în vinele căruia curge măcar o picătură de sânge latino-american. Puţin îi pasă de adversarii distracţiei sale favorite, de cei care susţin că e vorba de un sport imoral şi în toate privinţele reprobabil. Spaniolul arde de nerăbdare să-şi găsească un loc, să chiuie bucuros la vederea animalului torturat şi, încântat peste măsură, să uite de sine şi de tot când taurul îndârjit şi fără teamă spintecă burta unui cal sau ia în coarne pe vreunul din toreadori.           Da, corrida de toros! De câtă vreme nu se mai văzuse la Buenos Aires o corrida! De când nu se mai auzise în Plaza de toros nechezatul cailor, mugetul taurilor, strigătele luptătorilor, aclamaţiile mulţimii! Trecuseră ani de la ultimul spectacol de acest gen şi vina o purta grava situaţie politică a ţării.           Războiul în care Lopez, dictatorul paraguayan, târâse Confederaţia Argentinei, costase până atunci 40 de milioane de dolari şi 50 de mii de morţi pe câmpul de luptă, fără a mai vorbi de cele 200 de mii de victime ale holerei, rezultat al mizeriei provocate de război. Nimeni nu se mai gândea la petreceri. Armata Confederaţiei se afla în permanentă inferioritate faţă de trupele lui Lopez. Dar, în săptămâna precedentă, un succes remarcabil îi aduse lauda întregii ţări. Izbânda fusese sărbătorită la Buenos Aires prin iluminaţii şi alaiuri festive. Şi pentru a fi pe placul populaţiei, Sarmiento, preşedintele nou ales, găsi nimerit să îngăduie organizarea unei lupte cu tauri.           Deşi pregătită la repezeală, această corrida de toros avea să devină extrem de pasionantă datorită unui anume concurs de împrejurări, îndreptăţind astfel aşteptările mulţimii.           Buenos Aires număra mulţi toreadori faimoşi pe care nici un taur nu reuşise încă să-i doboare. Mânaţi de invidie şi gelozie, toţi aceştia râvneau să-şi dovedească superioritatea unul faţă de celălalt, să arate că ei sunt mai puternici, mai dibaci.           Când deodată se ivi acolo un străin, un spaniol din Madrid. Descinsese cu câteva zile în urmă la hotelul „Labastie” şi, din primul moment, ceruse permisiunea de a concura la întrecere. Când îşi rosti numele, domnii din comitet aprobară bucuroşi, căci bărbatul cu pricina nu era nimeni altul decât însuşi señor Crusada, cel mai vestit espada din regatul spaniol.           Suficient pentru ca întreaga populaţie a oraşului să se pună în mişcare! Şi totuşi avea să se întâmple ceva şi mai senzaţional. Adică se mai prezentară doi señores ale căror oferte stârniră la culme interesul mulţimii. Unul era posesorul unor mari cirezi de vite. Investise cu câtva timp în urmă sume considerabile pentru achiziţia unui număr de bizoni nord-americani în vederea încrucişării lor cu vite de rasă autohtonă. Dar bizonii se dovediseră atât de sălbatici, de neîmblânziţi, încât stăpânul lor îi meni exterminării. Oferi deci în mod gratuit pe cel mai masiv dintre aceşti bizoni pentru corrida ce avea să se desfăşoare. Animalul urma să lupte în arenă alături de taurii obişnuiţi.           Celălalt señor era proprietarul unei hacienda1 din regiunea San Nicolas. Peonii, adică argaţii lui, săpând şanţuri circulare şi pândind apoi cu dibăcie, avuseseră norocul unic să prindă de viu şi nevătămat un jaguar ce dădea târcoale turmelor de oi. Fiara n-au omorât-o, nădăjduind s-o vândă unui eventual cumpărător. Şi acum stăpânul haciendei propunea să aducă jaguarul în oraş şi să-l ofere în dar comitetului.           E lesne de imaginat că toate aceste împrejurări, prezenţa faimosului espada madrilez, ca şi perspectiva înfruntării cu bizonul şi cu jaguarul, atrăgeau în chip deosebit atenţia publicului şi, în primul rând, a luptătorilor băştinaşi. Aceştia se numesc de obicei toreadores sau toreros, cuvânt care provine din toro, taur pe spaniol este şi se împart în mai multe categorii, având fiecare o anume sarcină şi specialitate. Primii sunt picadorii, care se avântă călări şi hărţuiesc taurii cu suliţele. Apoi chulos, numiţi şi banderilleros, care, mânuind eşarfe viu colorate, atrag atenţia taurilor asupra lor şi le înfig în ceafă nişte vergele cu cârlig ascuţit la capăt, în sfârşit espadas, adevăraţii luptători, care încearcă să răpună taurul cu spada, de unde şi numele. În plus mai sunt şi matadorii – de la matar, a măcelări. Aceştia nu fac parte de fapt dintre luptători. Sunt un fel de argaţi ai arenei. Când taurul nu a fost lovit mortal, ci numai doborât la pământ, ei aleargă şi îi dau lovitura de graţie.

CUVÂNT ÎNAINTE.           De câte ori gândul mă poartă la pieile-roşii, de atâtea ori îmi amintesc, fără să vreau, de Turcia. Oricât de ciudat, faptul are o justificare. Deşi indianul şi turcul au foarte puţine trăsături comune, totuşi există ceva care îi aseamănă: într-un grad mai mare sau mai mic, socotelile cu ei au fost încheiate. Despre turc nu se discută altfel decât ca despre „omul bolnav” [1], în timp ce indianul – aşa susţin toţi cei care cunosc situaţia – e „pe moarte”.           Da, rasa pieilor-roşii este pe moarte! Acest pacient uriaş, doborât de o soartă cumplită ce nu cunoaşte îndurare, zace întins de la Ţara de Foc până dincolo de Marile Lacuri ale Americii de Nord. Împotrivirea lui disperată a fost în van. Forţele i s-au stins treptat. Abia de mai respiră.           Răzvrătirile periodice ale trupului său golaş sunt convulsiuni care anunţă sfârşitul.           Are vreo vină, a meritat indianul acest sfârşit prematur?           Dacă acceptăm ideea că tot ce trăieşte are dreptul la viaţă şi că un atare adevăr se referă atât la individ, cât şi la specia întreagă, atunci indianul are şi el dreptul la existenţă, asemenea omului alb; el poate chiar să pretindă libertatea de a se dezvolta din punct de vedere social şi statal potrivit personalităţii sale. Unii afirmă că indianul nu ar poseda însuşirile necesare pentru a-şi făuri un stat. Oare aşa să fie? Eu spun răspicat: Nu! Însă n-am de gând să dovedesc aceasta printr-o lucrare savantă. Omul alb a avut norocul să urce un lung drum istoric, trecând de la treapta vânătorii la păstorit, apoi la agricultură şi, în sfârşit, la civilizaţia industrială. Indianul nu a parcurs o asemenea evoluţie. Totuşi unii îi cer să realizeze saltul gigantic de la treapta cea mai de jos la cea mai de sus, fără a lua în considerare faptul că, sărind astfel, ar putea să cadă şi să se rănească mortal.           Natura vie se guvernează după o lege cruntă: cel mai slab e nevoit să cedeze în faţa celui mai tare. Când e vorba însă de oameni, această lege sălbatică trebuie să devină mai clementă, pentru că o lege de asemenea veşnică este ca şi iubirea între oameni. Putem să spunem oare că faţă de indianul muribund s-a aplicat o astfel de clemenţă?           Primii albi nu numai că s-au bucurat de toată ospitalitatea indienilor, dar aproape că au fost divinizaţi. Şi cu ce răsplată s-au ales indienii? Ţara ce o stăpâneau le-a fost răpită; nimeni nu o poate nega. Cine a citit istoria „vestiţilor” conchistadori ştie cât sânge a curs şi câte cruzimi s-au săvârşit; iar exemplul lor a fost continuat de urmaşi. Omul alb a venit cu vorbă mieroasă pe buze, dar purtând cuţitul tăios la brâu şi în mâini arma încărcată. El făgăduia iubire şi pace, dar semăna ură şi sânge. Indianul trebuia să se retragă pas cu pas. De repetate ori i s-au promis drepturi „veşnice” asupra teritoriului care de fapt îi aparţinea, pentru ca după scurt timp să fie alungat din nou mai departe, tot mai departe. I s-au „cumpărat” pământurile, cu plata în obiecte fără valoare, de care nu se putea folosi. Ori nu i se plătea nimic. În schimb, a fost blagoslovit cu otrava perfidă a „apei de foc”, precum şi cu vărsatul sau cu alte boli rele, dezgustătoare, care au decimat triburi întregi, depopulând satele. Dacă indianul încerca să-şi apere drepturile, i se răspundea cu gloanţe; şi din nou trebuia să se retragă, cedând în faţa superiorităţii armelor omului alb. Plin de amărăciune, se răzbuna pe feţele palide, ca indivizi; urmau atunci acele masacre odioase printre indieni. Şi astfel, vânătorul de odinioară, mândru, curajos, viteaz, iubitor de adevăr şi profund devotat prietenilor săi, a devenit un om bănuitor, prefăcut, care se furişează pe ascuns; nu el a vrut-o, ci omul alb l-a obligat să fie aşa.           Unde au dispărut hergheliile de mustangi, din mijlocul cărora indianul îşi alegea cu îndrăzneală calul de călărie? Unde sunt bizonii care hălăduiau, milioane, în prerie şi îl hrăneau? Din ce trăieşte indianul de azi? Din făina şi carnea pe care le primeşte? Dar cum arată făina? Amestecată cu ipsos şi cu alte murdării, încât nici nu poţi să o consumi?           Unui trib i se promit o sută de „vaci grase”, dar pe drum acestea se transformă în două-trei vite jigărite, a căror carne nu ar sătura nici măcar un vultur mâncător de stârvuri. Sau poate că indianul ar trebui să se apuce de agricultură? Dar este el sigur că va ajunge să-şi strângă recolta, el, omul lipsit de drepturi, mâncat mereu mai departe, fără a i se da putinţa de a se aşeza undeva? Înainte vreme puteai să admiri figura semeaţă, frumoasă a indianului zburând peste savana întinsă pe mustangul lui cu coada în vânt; şi cât de mizer, de obidit arată el azi în zdrenţele sale, care nici măcar nu sunt în stare să-i acopere goliciunea trupului! Indianul care altădată înfrunta cu mâna goală pe ferocele urs cenuşiu se furişează acum prin unghere ca un câine râios, pentru a cerşi o ciosvârtă de carne sau pentru… a fura.           Da, indianul a ajuns un om bolnav, un muribund, iar noi, la căpătâiul lui, aşteptăm să-i închidem ochii. Să stai la căpătâiul unui muribund este un lucru foarte grav, dar de mii de ori mai grav e să stai la căpătâiul unei rase sortită morţii. În acest din urmă caz, se pot pune multe, foarte multe întrebări şi mai ales următoarea: ce ar fi înfăptuit această rasă dacă i s-ar fi lăsat timp şi spaţiu pentru a-şi valorifica forţele şi talentele, înlăuntrul ei ca şi în afară? Ce forme specifice de cultură pierde omenirea prin dispariţia acestei rase? Indianul, aflat astăzi pe moarte, avea un caracter ferm, nu se lăsa asimilat; era oare acesta un motiv ca să-l omori, nu putea fi păstrat în viaţă? Dacă pentru prevenirea dispariţiei bizonilor s-a găsit un azil protector în Parcul Naţional din Montana şi cel din Wyoming, de ce oare nu se găseşte şi un loc unde să poată trăi, propăşind în linişte, fostul stăpân legitim al ţării?           Ce rost mai au însă astfel de întrebări în pragul morţii! Ce să ajute reproşurile, când nimic nu mai poate ajuta! Pot numai să deplâng situaţia, dar nu s-o schimb; pot să umblu îndoliat, dar nu pot învia nici o victimă. De ce mă refer la persoana mea? Pentru că sunt unul dintre aceia care i-a cunoscut pe indieni de-a lungul mai multor ani şi am cunoscut îndeosebi pe unul a cărui făptură deosebit de luminoasă şi minunată sălăşluieşte adânc şi la loc de cinste în inima mea, în gândurile mele. Dintre toţi prietenii el a fost cel mai bun, cel mai credincios, oricând gata să se sacrifice pentru alţii, un adevărat tip reprezentativ al rasei sale. Şi aşa cum rasa îi e osândită la moarte, a pierit şi el, răpus de un glonte ucigaş al duşmanului. A fost cel mai nobil fiu al acestei naţiuni în agonie, pe care o iubesc şi azi, aşa cum l-am iubit şi pe el. Mi-aş fi dat bucuros viaţa ca să-l salvez, precum şi el şi-a pus de mii de ori viaţa în primejdie pentru mine. Dar în timp ce mie nu mi-a fost dată fericirea să-l scap de la moarte, el a murit salvându-şi prietenii. Şi totuşi, dispariţia lui nu e decât fizică, pentru că Winnetou, căpetenia cea mare a apaşilor, va continua să trăiască în paginile cărţilor mele. Scriindu-le, voi căuta să-i ridic un monument binemeritat. Şi dacă tu, cititorule, privindu-l cu ochii minţii, vei judeca fără părtinire poporul pe care această căpetenie l-a întruchipat atât de fidel, atunci voi fi întru totul mulţumit.

Capitolul I – După urme.           La sud de ţinutul unde se întâlnesc hotarele celor trei State nord-americane – Dakota, Nebraska şi Wyoming – înaintau călare doi bărbaţi, a căror apariţie ar fi stârnit mare vâlvă oriunde în altă parte. Căci amândoi aveau înfăţişări stranii, aproape înfricoşătoare. Cel dintâi, mai înalt de doi metri, era uscăţiv şi palid, ca o stafie, iar tovarăşul său, neînchipuit de mic şi rotofei, părea că luase forma unei sfere. Totuşi, chipurile lor se găseau la aceeaşi înălţime, fiindcă cel scund călărea pe o gloabă cu picioare lungi, ciolănoase, iar celălalt pe un catâr mic şi slab. Aşa se face că celui gras curelele de piele, care-i serveau drept scări, nu-i ajungeau calului nici până la pântece, iar lunganul nici n-avea nevoie de scări, căci picioarele îi atârnau în asemenea hal, încât, la cea mai uşoară mişcare, atingeau pământul, fără să se mişte din şa.           Fireşte, niciunul, nici altul n-aveau o şa adevărată. Cel mic o făcuse din spinarea unui lup ucis, iar uscăţivul pusese dedesubt o pătură veche şi atât de zdrenţuită, încât şedea de-a dreptul pe spinarea goală a catârului.           Îmbrăcămintea lor avea, de asemenea, o înfăţişare dintre cele mai ciudate. Lunganul purta nişte nădragi de piele, care fuseseră cu siguranţă croiţi pentru cineva cu mult mai voinic. Afară de aceasta, erau acoperiţi cu un strat lucios de grăsime, din pricină că stăpânul lor îi folosea mai totdeauna şi ca prosop şi ca batistă, obişnuind să şteargă cu dânşii tot felul de obiecte care ar fi trebuit mai degrabă aruncate. Picioarele-i goale erau vârâte în nişte ghete despre care ai fi crezut că au fost purtate de Matusalem însuşi, şi că, de atunci, fiecare stăpân le-a mai pus câteva petice. Nu se putea spune hotărât dacă avuseseră vreodată o anumită culoare, fiindcă luceau în toate cele şapte culori ale curcubeului.           Pe trupu-i deşirat, călăreţul purta o geacă de piele, fără nasturi, care-i lăsa descoperit pieptul negricios. Mânecile îi veneau numai puţin deasupra cotului, aşa încât i se vedeau braţele descărnate, cu venele umflate. Gâtul lung şi-l înfăşurase cu o basma de bumbac, despre care nici măcar stăpânul ei nu-şi mai putea aminti dacă fusese cândva albă sau neagră, verde sau galbenă, roşie sau albastră.           Partea cea mai luxoasă a îmbrăcăminţii era însă pălăria aşezată pe căpăţâna-i lunguiaţă şi ascuţită. Fusese la origine un joben cenuşiu care, probabil, în timpuri imemoriale, împodobise capul vreunui lord englez. Tăvălugul sorţii o făcuse să ajungă, în cele din urmă, în stăpânirea acestui vânător din prerie căruia, lipsindu-i gustul rafinat al nobilului, socotise marginile de prisos, smulgându-le, pur şi simplu. Numai în faţă mai lăsase o bucăţică, să-i ţină umbră şi să aibă ce apuca, atunci când voia s-o scoată. Pe lângă toate astea, el era de principiul că în prerie capul are nevoie de aeriseală, aşa că o împunsese din loc în loc cu briceagul, dând prilej tuturor vânturilor să se întâlnească în interiorul „pălăriei” sale.           Drept cingătoare, lunganul purta un ştreang gros, înfăşurat de câteva ori în jurul şalelor, şi prinsese de el două revolvere şi două cuţite. Tot acolo mai erau atârnate o cartuşieră, punga cu tutun, un sac din piele de pisică, în care să poată depozita făină, un amnar şi alte obiecte, a căror întrebuinţare era un mister pentru orice profan. Pe piept îi atârna, de o curea, luleaua, dar ce fel de lulea! O adevărată capodoperă, din care mai rămăsese o bucăţică găunoasă de lemn de soc. Lunganul, ca toţi fumătorii pătimaşi, mesteca ciubucul, când se termina tutunul.           Totuşi, trebuie să recunoaştem că îmbrăcămintea nu se compunea doar din ghete, pantaloni, geacă şi pălărie. O, nu! Printre averile sale se număra şi o manta de cauciuc americană, dintre acelea care, la cea dintâi ploaie, se strâng în lung şi în lat, rămânând doar pe jumătate din cât erau la început. Şi, fiindcă n-o mai putea îmbrăca, şi-o agăţase de umeri cu o sfoară, ca pe o pelerină, într-un mod caraghios şi pitoresc. Mai purta şi un lasou încolăcit, atârnând de pe umărul stâng peste şoldul drept. În faţă, de-a curmezişul picioarelor, ţinea o puşcă, una dintre acele flinte lungi care nu-şi greşesc niciodată ţinta.