Paulo Coelho

O, Marie, cea zămislită fără de prihană, roagă-te pentru noi, cei care ne îndreptăm către Tine.           Amin    „Dacă unul dintre voi are o sută de oi şi pierde una, îşi va lăsa cele nouăzeci şi nouă de oi pe câmp pentru a se duce după aceea care s-a pierdut, şi nu se va întoarce până ce n-o va găsi?”           Luca, l5,4             DEDICAŢIE.           Nu pierde Itaca din vedere, căci ţinta ta e să ajungi acolo.           Dar nu-ţi grăbi paşii; e mai bine călătoria-ţi să dureze ani, iar corabia-ţi să ancoreze pe insulă când te vei fi-mbogăţit deja cu tot ce ai cunoscut pe drum.           Nu aştepta ca Itaca să-ţi dea alte bogăţii.           Itaca fi-a dăruit deja o călătorie minunată; fără Itaca, niciodată nu ai fi plecat.           Ţi-a dăruit deja totul şi nimic nu mai are de dat.           Şi dacă la sfârşit vei crede că Itaca e săracă, să nu gândeşti că te-a înşelat.           Pentru că vei fi devenit un înţelept, vei fi trăit o viaţă plină, şi acesta este înţelesul Itacăi.           Konstantinos Kavafis (l863-l933)                 În maşină, am spus că pusesem punct primei versiuni a cărţii mele. Când am început să suim amândoi una dintre crestele Pirineilor, pe care o consideram sacră şi unde trăisem deja clipe extraordinare, am întrebat-o dacă nu voia să ştie care era tema centrală sau titlul; ea mi-a răspuns că i-ar fi plăcut mult să întrebe, dar că din respect pentru munca mea nu spusese nimic, fusese doar mulţumită, foarte mulţumită.           Eu i-am spus atunci titlul şi tema centrală. Ne-am continuat drumul în tăcere şi, la întoarcere, am auzit un foşnet; era vântul care se apropia, trecând peste vârfurile copacilor desfrunziţi, coborând până la noi, făcând ca muntele să-şi arate din nou puterea şi magia.           Imediat a venit şi zăpada. M-am oprit şi am rămas contemplând clipa: fulgii căzători, cerul plumburiu, pădurea, ea alături de mine. Ea, care mi-a fost totdeauna alături, totdeauna.           Mi-a venit să spun în acel moment, dar am amânat, ca să afle numai când va răsfoi pentru prima oară aceste pagini: această carte îţi este dedicată ţie, Christina, soţia mea.           Autorul             Conform scriitorului Jorge Luis Borges, ideea de Zahir vine din tradiţia islamică şi se apreciază că a apărut prin secolul al XVIII-lea. Zahir, în arabă, înseamnă vizibil, prezent, imposibil de a trece neobservat. Ceva sau cineva cu care, odată ce am intrat în contact, ajunge să ne cotropească toate gândurile, până ce nu mai reuşim să ne concentrăm asupra altui lucru. Aceasta poate fi considerată sfinţenie, sau nebunie.           FAUBOURG SAINT-PFERES, Enciclopedia fantasticului, l953                 Sunt un om liber.           Ea, Esther, corespondent de război, sosită de curând din Irak pentru că invazia acestei ţări trebuie să înceapă dintr-o clipă în alta, 30 de ani, căsătorită, fără copii. El, un bărbat neidentificat, de vreo 23 sau 25 de ani, brunet, trăsături mongoloide. Amândoi au fost văzuţi ultima oară într-o cafenea din Faubourg Saint-Honore. Poliţia a fost informată că se întâlniseră şi mai înainte, dar nu se ştie de câte ori: Esther spunea mereu că bărbatul – a cărui identitate o ascundea sub numele de Mihail – era cineva foarte important, însă niciodată nu explicase daci era important din punctul de vedere al profesiei de ziarist sau pentru ea, ca femeie.           Poliţia a început o anchetă oficială. Au fost avansate ipoteze de sechestrare, şantaj, de sechestrare urmată de omor – ceea ce nu era deloc neobişnuit, întrucât munca ei o obliga mereu să intre în contact cu indivizi care aveau legături cu celule teroriste, era permanent în căutare de informaţii. Au descoperit că din contul ei bancar fuseseră scoase regulat sume de bani în săptămânile anterioare dispariţiei: poliţia a considerat că asta putea să aibă legătură cu plata informatorilor. Nu-şi luase cu ea nici un fel de haine, dar, ciudat, paşaportul a fost de negăsit.           El, un necunoscut, foarte tânăr, fără cazier, nici o pistă care să poată duce la identificarea lui. Ea, Esther, două premii internaţionale de jurnalism, 30 de ani, căsătorită. Soţia mea.           Sunt pus imediat pe lista suspecţilor şi sunt reţinut – pentru că refuzam să spun unde fusesem în ziua dispariţiei. Dar, iată, gardianul îmi deschide uşa şi-mi spune că sunt un om liber.           Cum de sunt un om liber? Pentru că în zilele noastre se poate afla orice despre oricine, este de ajuns să doreşti o informaţie şi o găseşti îndată: unde am utilizat cardul de credit, care sunt locurile pe care le frecventăm, cu cine ne-am culcat. În cazul meu, a fost mai uşor: o femeie, ziaristă şi ea, prietena soţiei mele, dar divorţată – şi deci fără probleme în a spune că se culcase cu mine – s-a oferit să depună mărturie în favoarea mea când a aflat că fusesem arestat. A adus dovezi concrete despre faptul că fusesem cu ea în ziua şi în noaptea dispariţiei lui Esther.

O, Mărie cea zămislită fără de prihană, roagă-te pentru noi, cei care ne îndreptăm către Tine.           Amin   Nimeni, aprinzândfăclie, nu o pune în loc ascuns, nici sub obroc, ci în sfeşnic, ca aceia care intră să vadă lumina.           Luca 11, 33             Înainte ca toate aceste mărturii să plece de pe masa mea de lucru şi să urmeze destinul pe care l-am trasat pentru ele, mă gândeam să le transform într-o carte tradiţională în care povestea reală este istorisită după o cercetare exhaustivă. Am început să citesc o serie de biografii care m-ar fi putut ajuta în scrierea acestei cărţi, dar am înţeles un lucru: părerea autorului despre personajul principal ajunge să influenţeze rezultatul cercetărilor. Cum intenţia mea nu era chiar aceea de a spune ce gândesc, ci de a arăta cum a fost văzută povestea Vrăjitoarei din Portobello de principalele personaje, am abandonat ideea unei asemenea cărţi. Mi s-a părut mai potrivit să transcriu pur şi simplu tot ce mi-a fost povestit.           Heron Ryan, 44 de ani, ziarist                 Nimeni nu aprinde o făclie pentru a o ascunde sub obroc: menirea luminii este de a aduce mai multă lumină, de a deschide ochii, de a arăta minunile din jur.           Nimeni nu-şi sacrifică lucrul cel mai de preţ pe care îl are: dragostea.           Nimeni nu-şi încredinţează visurile în mâinile celor care le pot distruge.           Nimeni, cu excepţia Atenei.           La multă vreme după moartea Atenei, fosta ei maestră mi-a cerut să o însoţesc în oraşul Prestopans, în Scoţia. Acolo, profitând de o lege feudală care a fost abolită chiar în luna următoare, oraşul a oferit iertarea oficială unui număr de optzeci şi unu de persoane – şi pisicilor acestora – executate pentru practici vrăjitoreşti între secolele al XVI-lea şi al XVII-lea.           Conform purtătorului de cuvânt oficial al baronilor de Prestoungrange & Dolphinstoun, „cele mai multe au fost condamnate fără nici o probă concretă, doar pe baza mărturiilor acuzatoare care susţineau că simţiseră prezenţa spiritelor rele”.           Nu mai stăm acum să amintim iar toate excesele Inchiziţiei, cu camerele de tortură şi rugurile aprinse, alimentate de ură şi răzbunare. Dar, pe drum, Edda a spus de mai multe ori că era ceva ce ea nu putea accepta în gestul acesta: oraşul şi al paisprezecelea Baron de Prestoungrange & Dolphinstoun „ofereau iertare oficială” oamenilor executaţi cu atâta brutalitate.           — Suntem în plin secol XXI, iar descendenţii acelor adevăraţi criminali, care au ucis oameni nevinovaţi, încă se mai consideră îndreptăţiţi „să ierte”, înţelegi ce vreau să spun, Heron?           Înţelegeam. O nouă vânătoare de vrăjitoare începe să câştige teren. De data asta arma nu este fierul roşu, ci ironia şi represiunea. Oricine îşi descoperă un har – din pură întâmplare – şi îndrăzneşte să vorbească despre el e privit imediat cu neîncredere. Iar soţul, soţia, tatăl, fiul, toţi, în loc să fie mândri, le interzic tuturor să pomenească despre acel lucru, de frică să nu-şi expună familia ridicolului.           Înainte de a o cunoaşte pe Atena, credeam că toate astea nu erau decât o formă necinstită de exploatare a disperării oamenilor. Călătoria mea în Transilvania pentru un documentar despre vampiri era şi ea un fel de a arăta cât de uşor se lasă înşelaţi oamenii; anumite superstiţii rămân în imaginaţia omului, oricât de absurde ar părea, şi ajung să fie folosite de indivizi fără scrupule. Când am vizitat castelul lui Dracula, care fusese reconstruit numai pentru a le crea turiştilor impresia că s-ar afla într-un loc special, am fost căutat de un funcţionar al guvernului care a insinuat că aveam să primesc un cadou destul de „semnificativ” (după propriile lui cuvinte) când filmul va fi transmis la BBC. In mintea acestui funcţionar, eu ajutam la răspândirea legendei, iar lucrul acesta merita o recompensă generoasă. Un ghid mi-a spus că numărul vizitatorilor creştea de la an la an, şi orice referire la acel loc ar fi fost bine-venită, chiar dacă s-ar fi susţinut că respectivul castel era contrafăcut, că Vlad Dracul era un personaj istoric fără nici o legătură cu legenda aceea care nu era decât delirul unui irlandez (n. a.: Bram Stoker) care nu vizitase niciodată regiunea.           În clipa aceea am înţeles că, oricât de riguros aş fi fost cu faptele, eram fără să vreau de partea minciunii; chiar dacă intenţia mea era să demistific totul, '5 ' fiecare putea să creadă ce voia; ghidul avea dreptate, în fond făceam şi mai multă publicitate. Am renunţat imediat la proiect, chiar dacă apucasem să investesc o sumă frumuşică în călătorie şi în cercetări.           Dar călătoria în Transilvania avea să aibă un impact uriaş asupra vieţii mele: am cunoscut-o pe Atena, care îşi căuta mama. Soarta, misterioasa, implacabila soartă ne-a aşezat faţă în faţă într-un neînsemnat hol al unui hotel încă şi mai neînsemnat.           Am fost martor la prima ei conversaţie cu Deidre sau Edda, cum îi place să i se spună. Am asistat, ca un spectator, la lupta inutilă pe care inima mea a purtat-o pentru a nu se lăsa sedusă de o femeie care nu era din lumea mea. Am aplaudat când raţiunea a pierdut bătălia, şi n-am putut decât să mă predau şi să accept că eram îndrăgostit.           Această pasiune m-a făcut să văd ritualuri, fenomene şi transe cum nu mi-am închipuit niciodată că există. Spunându-mi că eram orbit de iubire, m-am îndoit de toate; îndoiala, în loc să mă paralizeze, m-a împins spre oceane a căror existenţă o ignoram. Această forţă mi-a permis, în cele mai grele momente, să înfrunt cinismul celorlalţi prieteni jurnalişti şi să scriu despre Atena şi lucrarea ei. şi cum această iubire încă este vie, deşi Atena este moartă, forţa continuă să existe, dar nu mai vreau decât să uit tot ce am văzut şi învăţat. Puteam naviga în această lume numai cu Atena de mână.

O cheamă Veronika. O vei vedea, cititorule, în cele mai ciudate momente ale vieţii ei: când alege subiectul scrisorii de sinucigaş, când zâmbeşte de la fereastră, unui necunoscut, când vorbeşte cu o femeie nebună, când stă goală în faţa unui bărbat îmbrăcat, când cântă la pian, când stă lângă un om când i se fac şocuri electrice. E grav să fii diferit? E bine să vrei să fii ca toţi ceilalţi? E cumva lumea în care trăim un mare ospiciu? O tânără căreia i-a reuşit aproape totul în viaţă se hotărăşte să moară. Iubeşte viaţa, dar nu o ştie. Este iubită, dar nu i spune. La o cină, într-un ospiciu din Ljubljana, lipsesc patru persoane. Printre ele, şi Veronika. A aflat oare ce trebuia să afle?           PAULO COELHO   „Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi… şi nimic nu vă va vătăma.”           LUCA, 10:19                 În ziua de 11 noiembrie 1997, Veronika hotărî că sosise, în fine!, momentul să se sinucidă. Îşi făcu meticulos curăţenie în camera pe care o închiriase într-o mânăstire de călugăriţe, opri încălzirea, se spălă pe dinţi şi se culcă.           Luă de pe noptieră cele două flacoane cu pastile de dormit. În loc să le sfărâme şi să le amestece cu apă, se hotărî să le ia una câte una, căci întotdeauna e o mare distanţă între intenţie şi faptă, or, ea voia să aibă libertatea de a se răzgândi la jumătatea drumului. La fiecare comprimat pe care-l înghiţea, se simţea şi mai convinsă: după cinci minute, flacoanele erau goale.           Deoarece nu ştia cu exactitate cât timp o să mai treacă până când avea să-şi piardă cunoştinţa, îşi pusese pe pat o revistă franţuzească, Homme, numărul din luna aceea, de curând sosită la biblioteca unde lucra. Cu toate că nu manifesta nici un interes deosebit pentru informatică, răsfoind revista dădu peste un articol despre un joc pe calculator (un CD-Rom, cum se spunea), creat de Paulo Coelho, un scriitor brazilian pe care avusese prilejul să-l cunoască cu prilejul unei conferinţe la cafeneaua hotelului Grand Union. Schimbaseră amândoi câte va cuvinte şi în cele din urmă fu invitată la cină de către editorul lui. Grupul era însă numeros şi nu avuseseră posibilitatea să aprofundeze nici un subiect.           Faptul că-l cunoscuse pe autor o făcuse totuşi să creadă că el făcea parte din lumea ei şi că lectura unui articol despre opera lui o putea ajuta să-şi treacă timpul. În vreme ce-şi aştepta moartea, Veronika începu să citească despre informatică, subiect care nu-i trezise nici cel mai mic interes, şi asta se potrivea cu ceea ce făcuse toată viaţa, căutând mereu tot ce era mai lesnicios sau mai la îndemână. Ca revista aceea bunăoară.           Dar, spre surprinderea ei, primul rând al textului o smulse din pasivitatea-i naturală (calmantele nu i se dizolvaseră încă în stomac, dar Veronika era pasivă din fire) şi o făcu, pentru prima oară în viaţă, să aprecieze adevărul unei fraze foarte la modă printre prietenii ei: „Nimic din lumea asta nu e rodul întâmplării.”           De ce oare acel prim rând tocmai în clipa când începuse să moară? Ce mesaj ascuns îi apăruse în faţa ochilor, admiţând că există mesaje ascunse, iar nu coincidenţe?           Sub o ilustraţie cu acel joc pe calculator, jurnalistul îşi începea articolul întrebând: „Unde este Slovenia?” „Nimeni nu ştie unde este Slovenia”, gândi ea. „Nici vorbă.”           Slovenia însă exista, şi se întindea colo afară, înăuntru, în munţii din juru-i şi în piaţa de sub ochii ei: Slovenia era ţara ei.           Puse revista alături, n-avea nici un rost acum să se indigneze că o lume întreagă ignora cu desăvârşire existenţa slovenilor: onoarea naţiunii ei nu o mai privea. Era timpul să se simtă mândră de ea însăşi, să se încredinţeze că fusese în stare de ceea ce făcuse, că dăduse în cele din urmă dovadă de curaj şi că părăsea viaţa asta: ce bucurie! Şi o făcea într-un mod la care visase întotdeauna, cu ajutorul unor pastile, care nu lasă urme.           Veronika se zbătuse să-şi procure pastilele timp de aproape şase luni. Socotind că n-o să le strângă niciodată, ajunsese să se gândească şi la posibilitatea de a-şi tăia venele de la mâini. Chiar dacă ştia că avea să umple camera de sânge, lăsându-le pe călugăriţe dezorientate şi pline de griji, o sinucidere pretinde ca oamenii să se gândească mai întâi la ei înşişi, şi abia pe urmă la ceilalţi. Era gata să facă tot posibilul pentru ca moartea ei să nu pricinuiască mult deranj, dar dacă tăiatul venelor ar fi fost unica posibilitate, atunci n-ar mai fi avut ce face, şi călugăriţele ar fi fost nevoite să cureţe camera şi să dea numaidecât uitării toată povestea, altminteri te-ar fi fost greu s-o închirieze din nou. În definitiv, chiar şi la sfârşitul secolului al XX-lea, oamenii tot mai credeau în fantome.           Evident, şi-ar fi putut alege şi una din puţinele clădiri înalte din Ljubljana, dar ce să mai spunem de suferinţa şi mai mare pe care un atare act le-ar fi pricinuit-o părinţilor săi? Pe lângă şocul de-a afla că fiica lor murise, ar fi fost obligaţi să mai şi identifice un cadavru desfigurat: nu, era o soluţie şi mai rea decât să sângereze: până la moarte, deoarece le-ar fi marcat pentru totdeauna tocmai pe cele două fiinţe care nu-i doreau decât binele.           „Cu moartea fiicei lor s-ar fi obişnuit până la urmă. Dar un craniu făcut zob e pesemne cu neputinţă de uitat.”           Împuşcături, prăbuşiri de pe o clădire înaltă, nimic din toate astea nu se potrivea cu natura ei feminină. Femeile, când se omoară, îşi aleg mijloace mult mai romantice, cum ar fi să-şi taie venele sau să ia o supradoză de somnifere. Prinţesele părăsite şi actriţele de la Hollywood furnizau diverse exemple în acest sens.

O, Marie cea zămislită fără de prihană, roagă-te pentru noi, cei care ne îndreptăm către Tine.           Amin                 DEDICAŢIE.           În ziua de 29 mai 2002, cu puţin timp înainte de a pune punct acestei cărţi, am fost la Peştera de la Lourdes, în Franţa, ca să umplu câteva sticle cu apa miraculoasă de la izvorul aflat acolo. De îndată ce am intrat în terenul de incintă al catedralei, un domn de vreo şaptezeci de ani mi-a spus: „Ştiţi că semănaţi cu Paulo Coelho?” I-am răspuns că eram chiar eu. Bărbatul m-a îmbrăţişat, mi le-a prezentat pe soţia şi pe nepoata sa. Mi-a vorbit despre însemnătatea cărţilor mele în viaţa lui, spunându-mi în încheiere: „Ele mă fac să visez.”           Am mai auzit în repetate rânduri propoziţia asta şi ea mă umple totdeauna de mulţumire. Atunci însă m-am alarmat – pentru că ştiam că Unsprezece minute trata un subiect delicat, izbitor, şocant. M-am dus la izvor, am umplut sticlele, m-am întors, l-am întrebat unde locuia (în nordul Franţei, aproape de Belgia) şi mi-am notat numele lui.           Cartea aceasta vă este dedicată, Maurice Gravelines. Am o obligaţie faţă de dumneavoastră, faţă de soţia şi nepoata dumneavoastră şi faţă de mine însumi: să vorbesc despre ceea ce mă preocupă, nu despre ceea ce le-ar plăcea tuturora să asculte. Unele cărţi ne fac să visăm, altele ne aduc la realitate, dar niciuna nu poate fugi de lucrul cel mai important pentru autor: onestitatea cu care scrie.           Pentru că eu sunt cea dintâi şi cea de pe urmă.           Eu sunt cea venerată şi cea dispreţuită.           Eu sunt prostituata şi sfântă.           Eu sunt soţia şi fecioara.           Eu sunt mama şi fiica.           Eu sunt braţele mamei mele.           Eu sunt cea stearpă şi numeroşi sunt copiii mei.           Eu sunt cea căsătorită şi fata bătrână.           Eu sunt cea care aduce pe lume şi cea care nicicând n-a zămislit.           Eu sunt alinarea durerilor naşterii.           Eu sunt soţia şi soţul.           Eu am fost bărbatul care m-a crescut.           Eu sunt mama tatălui meu.           Sunt sora soţului meu.           Şi el e copilul meu respins.           Poartă-mi totdeauna respect.           Pentru că eu sunt cea scandaloasă şi cea magnifică.           Imn către Isis, sec. al III-lea sau al IV-lea (?), descoperit la Nag Hammadi.           Şi iată era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflând că Isus ia masa în casa fariseului, luă cu ea un vas de alabastru cu parfum şi, stând plângând îndărăt, la picioarele lui, cu lacrimi începu să-i ude picioarele şi le ştergea cu părul capului său, sărutându-i picioarele mereu şi ungându-le cu parfum. Când văzu fariseul care-l invitase, îşi zise în sinea lui: „Dacă acesta ar fi un profet, ar şti cine şi ce fel de femeie este aceea care-l atinge: o păcătoasă.”           Atunci Isus luă cuvântul şi-i zise: „Simon, am să-ţi spun ceva.” „Spune, Învăţătorule”, zise el.           „ Un creditor avea doi datornici. Unul îi datora cinci sute de dinari, celălalt cincizeci. Cum nu aveau de unde plăti, el îi iertă pe amândoi. Care din doi îl va iubi mai mult?”           Simon răspunse: „Presupun că acela căruia i-a iertat mai mult.” „Bine ai judecat”, îi zise el.           Întorcându-se apoi către femeie, îi zise lui Simon: „Vezi această femeie? Am intrat în casa ta; tu nu mi-ai turnat apă pe picioare, pe când ea cu lacrimile sale mi-a udat picioarele, iar cu părul său mi le-a şters. Tu nu m-ai sărutat; ea însă de când am intrat nu a încetat să-mi sărute picioarele. Tu nu mi-ai turnat untdelemn pe cap, pe când ea picioarele mi le-a uns cu parfum. De aceea îţi spun că i se iartă păcatele ei cele multe, pentru că mult a iubit. Acela însă căruia puţin i se iartă, puţin iubeşte.”           Luca, 7, 37-47           A fost odată ca niciodată o prostituată pe nume Maria.           Un moment. „A fost odată” este cel mai nimerit mod de a începe o poveste pentru copii, pe când „prostituata” e un subiect pentru adulţi. Cum pot scrie oare o carte cu această aparentă contradicţie iniţială? Dar, în fine, cum în fiecare clipă din viaţă suntem cu un picior în basm şi celălalt în abis, să păstrăm această formulă introductivă:           A fost odată o prostituată pe nume Maria.           Ca toate prostituatele, se născuse fecioară şi nevinovată, iar în adolescenţă visase să-l întâlnească pe bărbatul vieţii sale (bogat, frumos, inteligent), să se mărite (îmbrăcată în mireasă), să aibă doi copii (care să fie celebri după ce aveau să se facă mari), să locuiască într-o casă minunată (cu vedere la mare). Tatăl ei muncea ca negustor ambulant, mama ei era croitoreasă, oraşul ei din interiorul Braziliei avea un singur cinematograf, un centru comercial, o agenţie bancară şi de aceea Maria nu înceta să aştepte ziua când Făt-Frumosul ei avea să sosească pe neaşteptate, să-i răpească inima şi să plece cu ea spre a cuceri lumea.           Cum însă Făt-Frumos nu apărea, nu-i rămânea decât să viseze. S-a îndrăgostit prima oară la unsprezece ani, în timp ce mergea pe jos de acasă la şcoala primară din localitate. În prima zi de clasă, îşi dădu seama că nu era singură pe drum: împreună cu ea mergea un ştrengar ce locuia prin vecini şi urma şcoala după acelaşi orar. Cei doi nu schimbaseră nici o vorbă, dar Maria începu să observe că cea mai plăcută parte a zilei erau pentru ea tocmai clipele de pe strada plină de praf, oboseală, cu soarele la zenit, când băiatul păşea grăbit, iar ea abia îşi mai trăgea sufletul în efortul de a se ţine după el.           Scena s-a repetat mai multe luni de-a rândul. Maria, care detesta să înveţe şi n-avea altă distracţie în viaţă în afara televiziunii, nu-şi mai dorea decât ca ziua să treacă repede, aşteptând cu nerăbdare fiecare drum la şcoală şi, spre deosebire de celelalte fete de vârsta ei, găsea că sfârşiturile de săptămână erau cum nu se poate mai plicticoase. Cum pentru un copil orele trec mult mai greu decât pentru un adult, ea suferea din plin, zilele i se păreau prea lungi, pentru că nu-i dăruiau decât zece minute cu iubirea vieţii sale şi nenumărate ceasuri pe care şi le petrecea cu gândul la ea, imaginându-şi ce bine ar fi fost dacă ar fi putut sta de vorbă cu el.

Zilele trecute spuneam ca moştenirea culturala pe care ne-a lăsat-o China este de o importanta fundamentala pentru evoluţia umanităţii. Printre personajele ale căror învăţături au traversat mileniile se afla Confucius (551-479 i. H.), care a reorganizat textele clasice chinezeşti (la fel ca şi popularul I Ching) şi le-a dat o forma definitiva. Pentru a combate corupţia şi mizeria din vremea lui, el a gândit o serie de precepte etice şi morale, cum ar fi cultul pentru străbuni, principiile sincerităţii, reciprocităţii, precum şi ideea ca numai cel care este în stare sa susţină bunăstarea poporului poate sa guverneze. Iată în continuare câteva învăţături ale sale:           Formula familiei.           Ducele Ding l-a întrebat pe Confucius:           — Exista vreo formula care sa garanteze prosperitatea unei familii?           — Nu exista o formula completa, spuse Confucius. Dar exista un aforism: „Este greu sa fii guvernator, şi nu este uşor sa fii guvernat”. Daca toţi capii familiilor şi fiii lor ar înţelege ca amândouă părţile trebuie sa cedeze, ar apărea şi prosperitatea.           Ducele continua:           — Exista vreo formula în stare sa distrugă nucleul familiei?           — Nu exista o formula completa, spuse Confucius. Dar exista un aforism: „Cea mai mare placere a unui rege este sa nu existe nimeni care să-i interzică ceva”.           Daca nu ni se interzice sa facem binele, acesta e un lucru bun. Iar, într-o familie în care mama nu are curajul şi tăria sa răspundă şi sa spună „nu” fiului, relaţiile devin fragile şi ajung sa fie distruse.           Un maestru şi doua răspunsuri. Zilu întrebă: „Când trebuie sa pun în practica lucrurile pe care le-am învăţat?”.           Confucius răspunse: „Dar continui sa te învăţ. De ce aceasta graba de a pune totul în practica? Aşteaptă momentul potrivit”.           Imediat, Gongchi întrebă: „Când trebuie sa pun în practica lucrurile pe care le-am învăţat?”.           „Acum”, răspunse Confucius.           — Maestre, nu eşti drept, se plânse Zilu. Gongchi ştie tot atât cat stiu şi eu, şi lui nu-i interzici sa treacă la fapte.           — Un tata bun îşi cunoaşte fiii, răspunse Confucius.           El il tine în frau pe acela care este prea îndrăzneţ, şi-l împinge înainte pe acela care nu ştie sa se tina pe propriile picioare.           Fiecare lucru la timpul lui. Zilu a vrut sa ştie de la Confucius cum să-l servească mai bine pe Dumnezeu.           — Tu nu ştii să-i serveşti pe oameni, cum o să-l serveşti pe Dumnezeu? Ii răspunse maestrul. Învaţă să-ţi ajuţi aproapele, şi Dumnezeu va fi mulţumit.           — Dar mi-e frica de moarte şi de judecata divina. Inca nu înţeleg prea bine moartea.           — Tu n-ai înţeles inca viaţă, şi vrei sa înţelegi moartea? Spuse Confucius. Învaţă sa te bucuri de zilele tale, şi judecata va fi în favoarea ta.           Cugetări de Confucius. „Pericolul apare când omul se simte sigur pe poziţie.” „Ruina il ameninţă pe oricine încearcă sa menţină o stare de lucruri.” „Confuzia apare atunci când punem totul în ordine”.           „Dar omul superior nu uita pericolul, nici atunci când este în siguranţă.” „Înţeleptul nu uita de fantoma ruinei, nici atunci când are o situaţie stabila.” „Omul inteligent nu uita de confuzii, nici când afacerile ii sunt în buna ordine.”           Numai aşa se poate menţine siguranţa personala şi se poate apăra avutul şi împărăţia.           Joi, 06 Octombrie 2005           Paulo Coelho pentru EVZ.           La un moment dat, în timpul pelerinajului meu, am ajuns la un lan de grau întins şi monoton care mergea pana la orizont. Singurul lucru care rupea plictiseala peisajului era o coloana medievala cu o cruce în vârf, care marca drumul pelerinilor. Când am ajuns lângă ea, Petrus – ghidul meu – arunca rucsacul pe jos şi îngenunche. Mi-a cerut sa fac şi eu acelaşi lucru.           — Sa ne rugam pentru ca – în cazul când veţi reuşi sa va găsiţi spada – s-o ţineţi mereu cu mana sigura.           Petrus spuse ca ii plăcea mult poetul brazilian Vinicius de Moraes şi ca dorea sa spună o rugăciune plecând de la poezia acestuia. şi începu:           — Ai mila de cei care au mila de ei înşişi şi se cred buni şi nedreptăţiţi de viaţă, pentru ca n-au meritat lucrurile care li s-au întâmplat – ai mila, fiindcă aceştia niciodată nu vor reuşi sa lupte în Lupta Dreapta. şi ai mila şi de cei care sunt cruzi cu ei înşişi, şi vad numai rele în propriile fapte, şi se considera vinovaţi de nedreptăţile lumii. Fiindcă aceştia nu cunosc legea Ta care spune: „Pana şi firele de par din capul tau sunt numărate”.           Ai mila de cei care conduc şi de cei care muncesc ore în sir munca grea şi se sacrifica în schimbul unei duminici, când totul este închis şi nu ai unde sa te duci. Dar ai mila şi de cei care-şi sfinţesc opera şi merg dincolo de propria nebunie şi ajung invidiaţi sau crucificaţi de propriii fraţi. Pentru ca aceştia nu au ştiut legea Ta care spune: „Fii prudent ca şarpele şi naiv ca porumbelul”.           Ai mila de cei care mănâncă, beau, se ghiftuiesc, dar sunt nefericiţi şi singuri în ghiftuiala lor. Dar ai mila şi de aceia care postesc, se înfrânează de la tot, îşi interzic orice şi se simt sfinţi şi-ţi vor striga numele în pieţe publice. Pentru ca aceştia nu cunosc legea Ta care spune: „Daca mărturisesc referindu-mă la mine însumi, mărturia mea nu e adevărată”.           Ai mila de cei ce se tem de Moarte şi nu cunosc multele împăraţii prin care au trecut şi multele morţi pe care le-au murit, şi sunt nefericiţi fiindcă se gândesc ca totul se va sfârşi într-o zi. Dar ai şi mai multa mila de cei care au cunoscut deja mai multe morţi şi azi se cred nemuritori, pentru ca nu cunosc legea Ta care spune: „Cine nu s-a născut din nou nu va putea vedea împărăţia lui Dumnezeu”.           Ai mila de cei ce nu cred în nimic, pentru ca aceştia niciodată nu vor auzi muzica sferelor. Dar şi mai multa mila ai de cei care au o credinţă oarba, şi-n laboratoare preschimba mercur în aur, înconjuraţi de terfeloage despre secretele Tarotului şi puterea piramidelor. Pentru ca aceştia nu cunosc legea Ta care spune: „A copiilor e împărăţia cerurilor”.

PROLOG           „În largul plajei de vest a satului se află o insulă şi pe ea e un templu uriaş, plin de clopote”, spuse o femeie.           Băiatul observă că ea purta veşminte ciudate şi capul îi era acoperit de un văl. Nu o mai văzuse niciodată înainte.           „Ai vizitat templul acela?” întrebă ea. „Du-te acolo şi spune-mi cum ţi se pare.”           Atras de frumuseţea femeii, băiatul merse la locul indicat. Şezu pe nisip şi scrută orizontul cu privirea, dar nu văzu nimic în afara priveliştii obişnuite: cerul albastru şi oceanul.           Decepţionat, se duse într-un sat de pescari din apropiere şi întrebă despre o insulă cu un templu.           „Ah, a fost cu mult timp în urmă, pe vremea când trăiau pe-aici străbunicii mei”, zise un pescar bătrân. „A fost un cutremur mare şi insula s-a scufundat în mare. Dar deşi nu mai putem vedea insula, încă putem auzi clopotele de la templul de pe ea atunci când marea le face să se legene acolo, în adâncurile ei.”           Băiatul se întoarse pe plajă şi încercă să asculte clopotele. Stătu acolo toată după-amiaza, dar nu izbuti să audă altceva decât zgomotul valurilor şi ţipetele pescăruşilor.           Când se lăsă noaptea, părinţii lui veniră să-l caute. A doua zi de dimineaţă, el se întoarse pe plajă; nu-şi putea închipui că o femeie frumoasă ar fi fost în stare să-l mintă. Dacă ea avea să revină într-o bună zi, i-ar fi putut spune că nu văzuse insula, dar auzise clopotele templului pe care le făcea să răsune mişcarea valurilor.           Trecură astfel multe luni; femeia nu se întoarse şi tânărul o dădu uitării; acum era convins că trebuia să descopere bogăţiile şi comorile templului scufundat. Dacă ar auzi clopotele, ar fi în stare să o localizeze şi ar putea recupera comoara ascunsă acolo.           Îşi pierduse orice interes pentru şcoală şi pentru grupul său de prieteni. Se transformase în obiectul preferat al glumelor celorlalţi copii, care obişnuiau să spună: „El nu mai e ca noi. Preferă să se uite ţintă la mare fiindcă îi e frică să nu piardă la jocurile noastre.”           Şi toţi râdeau, uitându-se la băiatul care şedea pe mal.           Deşi nu izbutise să audă vechile clopote ale templului, băiatul învăţa alte lucruri. Începu să-şi dea seama că, de cât asculta zgomotul valurilor, atenţia nu-i mai era abătută de ele. Niţel mai târziu se obişnui şi cu ţipetele pescăruşilor, cu zumzetul albinelor, cu vântul care bătea în frunzele palmierilor.           La şase luni după prima lui conversaţie cu femeia, băiatul era capabil să nu se mai lase distras de nici un zgomot – dar încă nu putea auzi clopotele templului scufundat.           Veneau pescari să stea de vorbă cu el şi stăruiau: „Noi auzim!” ziceau ei.           Băiatul însă nu izbutea.           Ceva mai târziu, pescarii schimbară vorba: „Eşti prea preocupat de zvonul clopotelor din adânc; renunţă la asta şi vino să te joci iar cu prietenii tăi. Poate că numai pescarii izbutesc să le audă.”           După aproape un an, băiatul gândi: „Pesemne oamenii ăştia au dreptate. E mai bine să mă fac mare, să devin pescar şi să revin în fiecare zi pe plaja asta, pentru că a ajuns să-mi placă.” Şi mai gândi: „Poate că totul e o legendă şi – din cauza cutremurului – clopotele se vor fi sfărâmat şi nu vor mai răsuna niciodată.”           În după-amiaza aceea se hotărâ să se întoarcă acasă.           Se apropie de ocean, ca să-şi ia rămas-bun de la el. Mai privi o dată natura şi – cum gândul nu-i stătuse decât la clopote – putu zâmbi iarăşi auzind frumuseţea cântecului pescăruşilor, zgomotul mării, vântul şuierând în frunzele palmierilor. Auzi de departe glasul prietenilor săi care se jucau şi se simţi bucuros dându-şi seama că avea să revină la jocurile copilăriei.           Băiatul era mulţumit şi – aşa cum numai un copil ştie s-o facă – se simţi plin de recunoştinţă că era în viaţă. Era sigur că nu-şi pierduse vremea, deoarece învăţase să contemple şi să venereze Natura.           Atunci, pentru că asculta marea, pescăruşii, vântul, frunzele palmierilor şi vocile prietenilor săi care se jucau, auzi şi primul clopot.           Şi altul.           Şi încă unul, până când, spre bucuria lui, bătură toate clopotele templului scufundat.           Mulţi ani mai târziu – bărbat în toată firea acum – se întoarse în satul şi pe plaja copilăriei sale. Nu mai năzuia să recupereze nici o comoară din fundul mării; totul fusese poate doar rodul imaginaţiei lui şi nu auzise niciodată clopotele sub apă într-o după-amiază pierdută din copilărie. Chiar şi aşa, se hotărâ să se plimbe puţin, ca să audă zgomotul vântului şi cântecul pescăruşilor.           Care nu-i fu mirarea când o văzu, şezând pe nisip, pe femeia ce-i vorbise despre insula aceea cu templul ei.           „Ce faci aici?” o întrebă el.           „Te aşteptam pe tine”, răspunse ea.           El îşi dădu seama că – deşi trecuseră amar de ani – femeia îşi păstrase aceeaşi înfăţişare; vălul care-i ascundea părul nu părea decolorat de trecerea timpului.           Ea îi întinse un caiet albastru, cu filele albe.           „Scrie: un războinic al luminii se uită cu atenţie în ochii unui copil. Pentru că ei ştiu să vadă lumea fără amărăciune. Când vrea să ştie dacă persoana de lângă el e demnă de încredere, încearcă să o privească aşa cum ar vedea-o un copil.” „Ce este un războinic al luminii?” „Ştii bine ce este”, răspunse ea, surâzând. „E cineva capabil să înţeleagă miracolul vieţii, să lupte până la capăt pentru ceva în care crede, auzind totodată şi clopotele pe care marea le face să răsune în adâncul ei.”

O, Marie cea zămislită fără de prihană, roagă-te pentru noi, cei care ne îndreptăm către Tine. Amin.           Dar înţelepciunea a fost găsită dreaptă de către toţi fiii ei.           Luca, 7: 35           Pentru I. C. şi S. B., a căror comuniune iubitoare m-a făcut să văd chipul feminin al lui Dumnezeu;           Monica Antunes, tovarăşa mea din primul ceas, care cu dragostea şi entuziasmul ei, incendiază lumea întreagă;           Paulo Rocca, pentru bucuria bătăliilor pe care le-am dat împreună şi pentru demnitatea luptelor pe care le-am purtat între noi;           Matthew Lore, pentru că nu a uitat un citat înţelept din I Ching: „Perseverenţa e favorabilă.”           NOTA AUTORULUI.           Pe când vizita o insulă, un misionar spaniol se întâlni cu trei preoţi azteci.           — Cum vă rugaţi? – întrebă părintele.           — Avem o singură rugăciune – răspunse unul dintre azteci –. Zicem: „Doamne, Tu eşti trei, noi suntem trei. Miluieşte-ne pe noi.”           — Frumoasă rugăciune – zise misionarul –. Dar ea nu este chiar ruga pe care o ascultă Dumnezeu. Am să vă învăţ una mult mai bună.           Părintele îi învăţă o rugăciune catolică şi-şi văzu mai departe de drumul său de evanghelizare. După ani, aflat pe corabia care se întorcea în Spania, îi fu dat să treacă din nou prin insula aceea. De pe punte, îi zări pe cei trei preoţi pe mal şi le făcu semn cu mâna.           În aceeaşi clipă, cei trei începură să meargă pe apă către el.           — Părinte! Părinte! – strigă unul din ei, apropiindu-se de corabie –. Mai învaţă-ne o dată rugăciunea pe care o ascultă Dumnezeu, fiindcă nu ne-o mai putem aduce aminte!           — Nu contează – zise misionarul, văzând minunea. Şi-i ceru iertare lui Dumnezeu pentru că nu reuşise să priceapă mai devreme că El vorbea toate limbile.           Istoria asta ilustrează foarte bine ceea ce încerc să povestesc în La râul Piedra am şezut şi-am plâns.           Rareori ne dăm seama că suntem împresuraţi de Extraordinar. Miracolele se întâmplă în jurul nostru, semnele lui Dumnezeu ne arată drumul, îngerii insistă să fie auziţi, dar noi, fiindcă suntem învăţaţi că există formule şi reguli pentru a ajunge până la Dumnezeu, nu luăm seama la nimic din toate acestea. Nu pricepem că El se află oriunde îl lăsăm să intre.           Practicile religioase tradiţionale sunt importante: ele ne fac să împărtăşim cu ceilalţi experienţa comunitară de proslăvire şi rugăciune. Dar să nu uităm niciodată că experienţa spirituală e în primul rând o experienţă practică a Iubirii. Şi în Iubire nu există reguli. Putem încerca să ne ţinem de manuale, să ne controlăm inima, să avem o strategie de comportament – dar toate acestea sunt fleacuri. Inima este cea care hotărăşte şi doar ce hotărăşte ea este important.           Noi toţi am avut parte de o asemenea experienţă în viaţă. Noi toţi, la un moment dat, ne-am spus printre lacrimi: „Sufăr din cauza unei iubiri care nu merită.” Suferim deoarece ne imaginăm că dăm mai mult decât primim. Suferim deoarece dragostea noastră nu este recunoscută. Suferim pentru că nu ne putem impune propriile noastre reguli.           Suferim fără rost: pentru că în dragoste se află sămânţa creşterii noastre. Cu cât iubim mai mult, cu atât suntem mai aproape de experienţa spirituală. Adevăraţii iluminaţi, cu sufletele lor incendiate de Iubire, învingeau toate prejudecăţile vremii. Cântau, râdeau, se rugau cu voce tare, dansau, participau la ceea ce Sfântul Pavel numea „nebunia sfântă”. Erau veseli – pentru că cine iubeşte învinge lumea, nu-i e teamă că pierde ceva. Adevărata iubire este un act de total abandon.           La nul Piedra am şezut şi-am plâns e o carte despre însemnătatea acestui abandon. Pilar şi tovarăşul ei sunt personaje fictive, dar ei simbolizează numeroasele conflicte ce ne însoţesc în căutarea noastră a unui Dincolo. Mai devreme sau mai târ-ziu, trebuie să ne învingem temerile, de vreme ce drumul spiritual se parcurge prin experienţa zilnică a iubirii.           Călugărul Thomas Merton spunea: „Viaţa spirituală se reduce la dragoste. Nu iubeşti pentru că vrei să faci binele sau să ajuţi şi să aperi pe cineva. Dacă acţionăm aşa, îl vedem pe aproapele ca pe un simplu obiect, iar pe noi ne vedem ca pe nişte persoane generoase şi înţelepte. Asta nu are nimic de a face cu iubirea. A iubi înseamnă a fi în comuniune cu celălalt şi a descoperi în el scânteia lui Dumnezeu.”           Fie ca plânsul lui Pilar la râul Piedra să ne călăuzească pe drumul acestei comuniuni. Legenda povesteşte că tot ce cade în apele acestui râu – frunzele, insectele, penele păsărilor – se preschimbă în pietrele din albia lui. Ah, ce n-aş da să-mi pot smulge inima din piept şi să dau cu ea de-a azvârlita pe firul apei, şi atunci nu m-ar mai încerca nici durere, nici dor, nici amintiri.           La râul Piedra am şezut şi-am plâns. Gerul iernii mă face să-mi simt lacrimile pe obraji, şi ele cad, amestecându-se cu apele îngheţate ce curg prin faţa mea. Undeva râul acesta se împreună cu altul, apoi cu altul, până când – departe de ochii şi de inima mea – toate apele astea dispar în mare.           Fie ca lacrimile să-mi curgă atât de mult, încât iubitul meu să nu ştie niciodată că într-o zi am plâns de dorul lui. Fie ca lacrimile să-mi curgă atât de mult, încât să pot da uitării râul Piedra, mânăstirea, biserica din Pirinei, ceaţa, potecile pe care le-am bătut împreună.           Voi uita drumurile, munţii şi câmpiile din visele mele – visele care-mi aparţineau şi pe care totuşi nu le cunoşteam.

Iar ei au zis: Doamne, iată aici două săbii. Zis-a lor: Sunt de ajuns.           (Luca XXII, 38)           CUPRINS:           Prolog …           Sosirea …           Saint-Jean-Pied-de-Port …           Exerciţiul Seminţei …           Creatorul şi creatura …           Exerciţiul Vitezei …           Cruzimea …           Exerciţiul Cruzimii…           Mesagerul …           Ritualul Mesagerului.…           Iubirea …           Trezirea Intuiţiei (exerciţiul Apei) …           Căsătoria …           Entuziasmul …           Ritualul Globului albastru …           Moartea …           Exerciţiul Îngropatului de viu …           Viciile personale …           Cucerirea …           Respiraţia RAM …           Nebunia …           Exerciţiul Umbrelor…           Ordinul şi ascultarea …           Exerciţiul Audiţiei  …           Tradiţia …           Exerciţiul Dansului…           Cebrero …           Epilog: Sfântul Iacob de la Compostella …                 PROLOG           „Şi fie ca, înaintea Feţei secrete a lui RAM, să atingi cu mâinile tale Cuvântul vieţii, şi să primeşti o asemenea forţă, încât să devii mărturisitorul lui până la sfârşitul Pământului.”           Maestrul a ridicat noua mea sabie, fără s-o scoată din teacă. Flăcările au tremurat în foc, semn favorabil care arăta că ritualul trebuie să continue. Atunci, m-am aplecat, şi cu mâinile goale am început să sap pământul din faţa mea.           Era noaptea de 2 ianuarie 1986, şi ne aflam pe vârful unui munte din Serra de Mar, aproape de formaţiunea numită Acele Negre. În afară de Maestrul meu şi de mine, se mai aflau acolo soţia mea, unul dintre discipolii mei, un ghid local şi un reprezentant al marii confrerii care reuneşte toate ordinele ezoterice din lumea întreagă, cunoscută sub numele de Tradiţie. Toţi cinci – inclusiv ghidul, care fusese prevenit în legătură cu ce avea să se întâmple, participau la consacrarea mea ca Maestru al ordinului RAM, o veche confrerie creştină fondată în 1492.           Săpasem în pământ o groapă nu prea adâncă, dar mare. Cu multă solemnitate, am lovit pământul pronunţând cuvintele rituale. Atunci, soţia mea s-a apropiat. Mi-a dat sabia de care mă servisem timp de mai bine de 10 ani şi care fusese sprijinul meu în tot acest timp. Am depus sabia în groapă, am acoperit-o apoi cu pământ şi am nivelat solul. În timp ce eu realizam aceste gesturi, retrăiam amintirea încercărilor pe care le trecusem, lucrurilor pe care le învăţasem, şi fenomenelor pe care eram în stare să le provoc, prin simplul fapt că purtam cu mine această sabie atât de veche, marea mea prietenă. Acum, pământul avea să o devoreze, metalul lamei sale şi lemnul mânerului aveau să hrănească din nou locul din care-şi trăsese atâta putere.           Maestrul se apropie şi puse noua mea sabie în faţa mea, chiar pe locul unde o îngropasem pe cea veche. Apoi, toţi şi-au depărtat braţele şi Maestrul a făcut ca în jurul nostru să se formeze o lumină ciudată, care nu lumina, dar care era vizibilă şi dădea siluetelor o culoare diferită de galbenul pe care-l proiecta focul. Trăgându-şi din teacă propria sa sabie, el mi-a atins umerii şi capul, spunând: „Prin puterea şi dragostea ordinului RAM, te numesc Maestru şi cavaler al Ordinului, astăzi şi pentru toate zilele care-ţi rămân de trăit. R de la Rigoare, A de la dragoste, M de la compasiune; R de la Regnum, A de la Agnus, M de la Mundi. Când vei avea sabia ta, fă în aşa fel ca ea să nu rămână prea multă vreme în teacă, pentru că ar putea rugini. Dar când va ieşi din teacă, fă ca ea să nu se întoarcă niciodată în ea fără să fi împlinit ceva bun, sau să fi deschis o cale”.           Cu vârful sabiei sale, m-a înţepat uşor pe cap. Nu mai trebuia să tac. Nu mai era necesar să ascund lucrurile de care eram capabil, nici să ascund miracolele pe care învăţasem să le realizez pe calea Tradiţiei. Începând din acel moment, eram unul dintre fraţi.           Am întins mâna să-mi apuc noua sabie, făcută din oţel nealterabil şi dintr-un lemn care nu putrezeşte, cu mânerul negru şi roşu şi cu teaca neagră. Dar în momentul în care mâinile mele au atins teaca şi mă pregăteam să trag sabia spre mine, Maestrul a făcut un pas înainte şi m-a călcat pe degete cu o asemenea violenţă încât am urlat de durere şi am lăsat din mâini sabia.           L-am privit fără să înţeleg. Lumina stranie dispăruse şi flăcările dădeau feţei sale un aspect fantasmagoric.           M-a privit cu răceală, a chemat-o pe soţia mea şi i-a dat sabia cea nouă. Apoi s-a întors spre mine, pronunţând aceste cuvinte: „Îndepărtează-ţi mâna care-şi bate joc de tine! Pentru că această cale a tradiţiei nu este drumul câtorva aleşi, ci drumul tuturor oamenilor! Şi puterea pe care crezi că o ai nu are nici o valoare, pentru că nu este o putere care să se împartă cu ceilalţi oameni! Ar fi trebuit să refuzi sabia. Atunci, ea ţi-ar fi fost dată pentru că inima ta era curată. Dar, aşa cum mă temeam, în momentul sublim, ai alunecat şi ai căzut. Din cauza avidităţii tale, trebuie să porneşti din nou în căutarea sabiei tale. Din cauza semeţiei tale, va trebui să o cauţi printre oamenii simpli. Şi din cauza fascinaţiei pe care o simţi pentru miracole, va trebui să lupţi mult pentru a regăsi ceea ce era pe cale să-ţi fie acordat cu atâta generozitate.”           A fost ca şi cum lumea s-ar fi evaporat de sub picioarele mele. Rămăsei în genunchi, fără voce, cu mintea golită. Acum că-mi îngropasem vechea sabie, n-o mai puteam lua înapoi. Şi fiindcă cea nouă nu-mi fusese încredinţată, mă aflam din nou în situaţia unui începător, fără putere şi fără apărare. În ziua supremei mele consacrări celeste, violenţa Maestrului meu, strivindu-mi degetele, mă arunca înapoi în lumea Urii şi a Pământului.           Călăuza a stins focul şi soţia mea, venind spre mine, m-a ajutat să mă ridic. Ea era acum păstrătoarea sabiei mele; eu, potrivit regulilor Tradiţiei, nu o puteam atinge niciodată fără permisiunea Maestrului meu. Am coborât prin pădure în tăcere, urmând lanterna călăuzei, şi am ajuns în cele din urmă la un mic drum de ţară unde erau parcate maşinile.           Nimeni nu şi-a luat rămas bun de la mine. Soţia mea a pus sabia în portbagajul maşinii şi a pornit motorul. Am rămas tăcuţi un moment prelung, în timp ce ea conducea încet pentru a evita gropile şi denivelările de pe drum.           „Nu-ţi face griji, a spus ea pentru a-mi reda puţin curaj. Sunt sigură că o vei regăsi.”           Am întrebat-o ce i-a explicat Maestrul.           „Trei lucruri. În primul rând, că ar fi trebuit să aducă un veşmânt mai călduros, fiindcă acolo sus era mult mai frig decât s-ar fi gândit. În al doilea rând, că nimic din toate acestea nu l-a surprins, şi că asta li se întâmplase deja adesea multora care au ajuns acolo unde eşti tu. Şi în al treilea rând, că sabia ta te va aştepta într-un punct al drumului pe care va trebui să-l parcurgi. Nu ştiu nici data nici ora. El mi-a vorbit doar de locul unde trebuie să o ascund pentru ca tu să o găseşti.           — Şi care este acest drum? am întrebat nervos.           — A, asta nu mi-a explicat prea bine. A spus doar că trebuie să cauţi pe harta Spaniei, un vechi drum medieval cunoscut sub numele de straniul drum al Sfântului Iacob.”           Vameşul a privit îndelung sabia pe care soţia mea o purta cu ea şi ne-a întrebat ce aveam de gând să facem cu ea. I-am răspuns că va fi expertizată de unul din prietenii noştri înainte de a o pune în vânzare. Minciuna a avut succes; vameşul ne-a dat un atestat care arăta că am intrat cu sabia prin aeroportul din Bajadas, şi ne-a spus că, dacă vor apare probleme la scoaterea ei din ţară, va fi suficient să prezentăm acest document la vamă.           Ne-am prezentat apoi la ghişeul de închirieri pentru a confirma rezervarea a două maşini. Ne-am luat chitanţele şi ne-am dus să mâncăm ceva la restaurantul aeroportului, înainte de a ne despărţi.

O, Marie, cea zămislită fără de prihană, roagă-te pentru noi, cei care ne îndreptăm către Tine.           Amin.   Şi a zis către ucenicii Săi: De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca. Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea. Priviţi la corbi, că nici nu seamănă, nici nu seceră; ei n-au cămară, nici jitniţă, şi Dumnezeu îi hrăneşte. Cu cât mai de preţ sunteţi voi decât păsările?! Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Deci dacă nu puteţi să faceţi nici cel mai mic lucru, de ce vă îngrijiţi de celelalte? Priviţi la crini cum cresc: Nu torc, nici nu ţes. Şi zic vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia.           Luca 12; 22-27             Oricine ai fi tu cel care mă ţii acum în mână, E ceva fără de care totul va fi inutil, Un avertisment cinstit înainte de a continua să mă ispiteşti: Nu sunt ce credeai tu, ci sunt cu totul şi cu totul diferit.           Cui i-ar plăcea să devină un adept al meu?           Cui i-ar plăcea să-şi anunţe candidatura la afecţiunea mea?           Calea e nesigură, rezultatul e incert, distructiv poate.           Va trebui să renunţi la tot, eu îţi cer să mă ai drept standard unic şi exclusiv, Chiar şi aşa iniţierea ta va fi şi ea lungă şi obositoare, Orice teorie din viaţa ta trecută şi orice conformare la vieţile din jur vor trebui abandonate, Lasă-mă aşadar acum înainte de a te tulbura mai mult, ia-ţi mâna de pe umărul meu, Lasă-mă deoparte şi urmează-ţi drumul.           WALT WHITMAN: LEAVES OF GRASS             Pentru N. D. P., care s-a coborât pe pământ pentru a ne arăta calea Luptei celei Drepte             Prefaţă.           Am susţinut adesea în cărţile mele că visurile noastre au un preţ şi e foarte important să-l plătim. Dar în ce măsură pot fi visurile manipulate? De câteva decenii, trăim într-o cultură care privilegiază faima, banii şi puterea. Mulţi au ajuns să creadă că sunt singurele valori ce merită căutate, fără să-şi dea seama că cei care fac cu adevărat jocurile, în spatele cortinei, rămân anonimi, ştiind că cea mai eficientă putere e cea care trece neobservată – până când e prea târziu şi suntem prinşi în capcană. Cartea mea este despre această capcană.           În învingătorul este întotdeauna singur, trei din cele patru personaje principale lasă ca visurile lor să fie manipulate: Igor, un milionar rus, care crede că, atât timp cât motivaţiile sunt bune, crima e permisă, şi omoară oameni pentru a le uşura suferinţa şi pentru a o recâştiga pe femeia iubită.           Hamid, un magnat al modei, care a pornit la drum mânat de intenţii bune şi a sfârşit prin a fi acaparat de însuşi sistemul pe care încerca să-l folosească în favoarea lui.           Gabriela, care, ca mulţi alţii din zilele noastre, e convinsă că faima e un scop în sine, cea mai de seamă răsplată a unei lumi care consideră celebritatea suprema împlinire.           Acesta nu este un thriller, ci un portret necruţător al situaţiei în care ne aflăm.           PAULO COELHO                 3:17 A. M.           Pistolul Beretta Px4 compact e puţin mai mare decât un telefon mobil, cântăreşte aproape 700 de grame şi poate să tragă zece focuri. Mic, uşor, fără să lase urme vizibile în buzunarul care-1 adăposteşte, calibrul mic are un avantaj enorm: în loc să traverseze corpul victimei, glonţul se loveşte de oase şi zdrobeşte tot ce-i iese în cale.           Evident, şansele de supravieţuire după o împuşcătură cu gloanţe de acest calibru sunt şi ele mari; există mii de cazuri în care nu a fost atinsă nici o arteră vitală, iar victima a avut timp să reacţioneze şi să-şi dezarmeze agresorul. Dar, dacă cel care trage are oarecare experienţă în asemenea lucruri, poate alege între o moarte rapidă – ţintind porţiunea dintre ochi sau inima – şi una mai lentă, fixând pistolul într-un unghi anume lângă coaste şi apăsând pe trăgaci. Cel împuşcat nu-şi dă seama imediat că a fost rănit de moarte – încearcă să riposteze, să fugă, să caute ajutor. Marele avantaj este că are timp suficient să vadă cine îl omoară, în timp ce-şi pierde puterile puţin câte puţin, până ce cade din picioare, fără să sângereze mult, fără să înţeleagă prea bine de ce s-au întâmplat toate astea.           E departe de a fi arma ideală pentru experţii în materie: „E mult mai potrivită pentru femei decât pentru spioni”, îi spunea un tip din serviciile secrete engleze lui James Bond, în primul film din serie, în timp ce-i lua vechiul pistol şi-i dădea noul model. Dar asta era valabil pentru profesionişti, desigur, fiindcă pentru ce voia el să facă era numai bun.           Cumpărase pistolul Beretta de pe piaţa neagră, pentru ca arma să nu poată fi identificată. Are cinci gloanţe în încărcător, dar el are de gând să folosească doar unul, în vârful căruia a făcut un „X” cu o pilă de unghii. In felul acesta, când atinge un corp solid, se rupe în patru.           Dar nu va folosi Beretta decât în ultimă instanţă. Există şi alte metode de nimicire a lumii, de distrugere a universului, şi în mod sigur ea o să înţeleagă mesajul imediat ce va fi găsită prima victimă. Va şti că el a acţionat în numele dragostei, că nu are nici un resentiment şi că o va primi înapoi fără să pună vreo întrebare despre viaţa ei din ultimii doi ani.           Speră ca cele şase luni de planuri amănunţite să dea rezultate, dar nu poate fi sigur decât începând de a doua zi dimineaţă. Iată planul lui: să lase ca Furiile, anticele entităţi din mitologia greacă, să coboare cu aripile lor negre peste peisajul acela alb şi albastru, plin de diamante, botox, maşini de curse absolut inutile, concepute pentru doar două persoane. Visuri de putere, de succes, de faimă şi de bani – toate pot fi întrerupte într-o clipă cu micile trucuri pe care le-a luat cu el.

Crimă sau ritual de sacrificiu? Străinului îi este indiferent. Oricare ar fi victima, el îşi va respecta promisiunea. Oamenii din mica localitate unde nu se întâmplă nimic sunt puşi în faţa unei opţiuni. Iar în sat nu sunt mai mult de trei inşi care „dorm singuri”: preotul, tânăra domnişoară Prym şi bătrâna Berta. Cine va fi ales?           Istoria unui om este istoria întregii omeniri. Istoria unui sat este istoria oricărui loc de pe pământ. Binele seamănă perfect cu răul şi răul scoate la iveală ce e bun în om. Îngerului păzitor i se întâmplă să adoarmă, spre bucuria diavolului păzitor, în mica aşezare a cărei linişte a fost distrusă de un străin ciudat, barmaniţa hotelului, domnişoara Prym, are multe de rezolvat şi o singură săptămână la dispoziţie.           O, Mărie cea zămislită fără de prihană, roagă-te pentru noi, cei care ne îndreptăm către Tine.           Amin.           Şi l-a întrebat un fruntaş, zicând:           Învăţătorule bun, ce să fac ca să moştenesc viaţa cea de veci?           Iar Isus i-a zis:           Pentru ce mă numeşti bun?           Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu.           LUCA, 18, 18-19           NOTA AUTORULUI.           Prima legendă despre Scindare ia naştere în Persia antică: după ce a creat universul, zeul timpului îşi dă seama de armonia din jurul său, dar simte că-i lipseşte ceva foarte important – un tovarăş cu care să se bucure de toată frumuseţea aceea.           Vreme de o mie de ani se roagă să aibă un fiu. Istoria nu spune cui i se roagă, dat fiind că el însuşi e stăpân atotputernic, unic şi suprem; cu toate acestea se roagă şi, în cele din urmă, rămâne însărcinat.           Văzându-şi dorinţa înfăptuită, zeul timpului e cuprins de căinţă, conştient fiind că echilibrul lucrurilor era cum nu se poate mai fragil. Dar e prea târziu – copilul este pe drum. Tot ce mai poate face cu lamentările sale este ca pruncul pe care-l purta în pântece să se scindeze în doi.           Legenda povesteşte că, aşa cum din rugăciunea zeului se naşte Binele (Ormuzd), din căinţa lui se naşte Răul (Ahriman) – fraţi gemeni.           Îngrijorat, el rânduieşte totul astfel încât Ormuzd să iasă primul din pântecele său, dominându-şi fratele şi evitând ca Ahriman să dea de furcă universului. Cum însă Răul e isteţ şi capabil, el izbuteşte la ceasul naşterii să-l îmbrâncească pe Ormuzd şi apucă să vadă cel dintâi lumina stelelor.           Consternat, zeul timpului se decide să creeze aliaţi pentru Ormuzd: face să ia naştere rasa umană care va lupta împreună cu el pentru a-l domina pe Ahriman şi a evita ca acesta să pună stăpânire pe toate.           În legenda persană, rasa umană se naşte ca aliată a Binelui şi, potrivit tradiţiei, ea va triumfa în cele din urmă. Altă istorie despre Scindare va apărea însă cu multe veacuri mai târziu, de astă dată într-o versiune opusă: omul ca instrument al Răului.           Cred că mai toţi ştiu ce vreau să spun: un bărbat şi o femeie stau în grădina Raiului şi se bucură de toate desfătările imaginabile. Există o singură interdicţie – cuplul nu va putea cunoaşte niciodată ce înseamnă Binele şi Răul. Domnul atotputernic a spus (Fac, 2:17): „iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci”.           Şi într-o bună zi se iveşte şarpele, asigurându-i că această cunoaştere e mai importantă chiar decât raiul şi că trebuiau să intre în posesia ei. Femeia refuză, zicând că Dumnezeu i-a ameninţat cu moartea, dar şarpele garantează că nu se va întâmpla nimic asemănător: dimpotrivă, în ziua când vor şti ce înseamnă Binele şi Răul, vor fi egali cu Dumnezeu.           Convinsă, Eva mănâncă din fructul interzis şi-l împarte şi cu Adam. Din clipa aceea, echilibrul originar al Paradisului se destramă, iar cei doi sunt izgoniţi şi blestemaţi. Există însă o frază enigmatică rostită de Dumnezeu şi care-i dă dreptate şarpelui: „Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre noi, cunoscând binele şi răul.”           Nici în acest caz (după cum nici în cel al zeului timpului care se roagă pentru ceva, deşi el e stăpânul absolut), Biblia nu lămureşte cu cine anume stă de vorbă Dumnezeul unic şi – admiţând că este unic – de ce spune „unul dintre noi”.           Oricum ar fi, rasa umană e osândită încă de la început ca în eterna Scindare să evolueze între cele două contrarii. Şi la fel şi noi, pradă aceloraşi îndoieli ca şi strămoşii noştri; cartea de faţă are drept scop să abordeze această temă apelând, în unele momente ale intrigii, la unele legende cu acest subiect şi răspândite pe toată faţa pământului.           Cu Diavolul şi domnişoara Prym am încheiat trilogia Şi în ziua a şaptea…, din care fac parte Pe malul râului Piedra am şezut şi-am plâns (1994) şi Veronika se hotărăşte să moară (1998). Cele trei cărţi vorbesc despre o săptămână din viaţa unor persoane normale care, brusc, se pomenesc confruntate cu dragostea, moartea şi puterea. Am fost totdeauna încredinţat că transformările profunde, atât în fiinţa umană cât şi în societate, au loc într-un interval de timp foarte redus. Când ne aşteptăm mai puţin, viaţa ne confruntă cu o provocare spre a ne pune la încercare curajul şi voinţa de schimbare; în acest moment, nu are rost să pretindem că nu se întâmplă nimic sau să ne scuzăm zicând că nu suntem pregătiţi.           Provocarea nu aşteaptă. Viaţa nu priveşte îndărăt. O săptămână este un interval de timp suficient ca să decidem ne hotărâm dacă ne acceptăm destinul sau nu.           Buenos Aires, august 2000           De vreo cincisprezece ani, bătrâna Berta se aşeza zilnic în faţa porţii sale. Locuitorii din Viscos ştiau că aşa se comportă de obicei oamenii vârstnici: visează la trecut şi la tinereţe, contemplă o lume din care nu mai fac parte, caută subiecte de conversaţie cu vecinii.

PROLOG.           Am stat toată noaptea într-o cafenea din Lourdes. Eu, un pelerin al Drumului sfânt al Romei ce trebuia să meargă multe zile pentru a-şi căuta Darul. Ea, Brida O'Fern, deţinea controlul asupra unei părţi din acest drum.           Într-una din nopţile acelea m-am hotărât s-o întreb dacă fusese emoţionată să vadă abaţia ce făcea parte din drumul în formă de stea pe care iniţiaţii îl parcurg în Pirinei.           — N-am ajuns acolo, a răspuns ea.           Am rămas surprins. Totuşi, ea deja avea un Dar.           — Toate drumurile duc la Roma, zise Brida, folosindu-se de un vechi proverb pentru a-mi spune că darurile se pot descoperi în orice loc. Eu am parcurs drumul Romei în Irlanda.           La următoarele întâlniri mi-a spus povestea căutării ei, iar când a terminat de povestit am întrebat-o dacă îmi îngăduie să aştern pe hârtie la un moment dat ceea ce am aflat de la ea.           A fost de acord fără nici o ezitare, deşi, de fiecare dată când ne întâlneam, îmi punea câte o condiţie. Mi-a cerut să schimb numele reale, voia să ştie ce fel de oameni o vor citi şi cum vor reacţiona.           — Nu ştiu, i-am răspuns. Dar nu cred că din cauza asta îţi faci probleme.           — Ai dreptate, mi-a spus. Pentru mine a fost o experienţă deosebită şi nu ştiu dacă oamenii au ceva de învăţat de pe urma ei.           Brida, acesta e un risc pe care ni-l asumăm împreună. Un text anonim al Tradiţiei spune că fiecare om, de-a lungul vieţii, poate să aibă două atitudini: să construiască sau să planteze. Constructorii pot petrece ani întregi lucrând la proiectele lor, însă într-o zi vor termina ceea ce fac. Atunci se opresc şi se simt limitaţi de propriii pereţi. Viaţa îşi pierde sensul atunci când construcţia s-a realizat.           Dar mai sunt şi cei care plantează. Uneori ei au de suferit din cauza furtunilor, a anotimpurilor, şi rareori au odihnă. Spre deosebire de o clădire, grădina creşte necontenit şi însuşi faptul că are nevoie de grija grădinarului face ca, pentru el, viaţa să fie o mare aventură.           Grădinarii se vor recunoaşte între ei, fiindcă ştiu că în povestea fiecărei plante stă creşterea întregii planete Terra.           AUTORUL.           IRLANDA august 1983-martie 1984           VARA ŞI TOAMNA           — Vreau să învăţ magie, spuse fata.           Magul se uită la ea. Blugi prespălaţi, cămaşă şi acea atitudine agresivă pe care orice persoană timidă o are atunci când nu trebuie. „Cred că am dublul vârstei ei”, se gândi el. Şi, în ciuda acestui fapt, ştia că se afla în faţa Celeilalte Părţi a lui.           — Numele meu este Brida, continuă tânăra. Îmi cer scuze că nu m-am prezentat mai devreme. Aştept de mult acest moment şi sunt mai emoţionată decât credeam că aş putea fi.           — De ce vrei să înveţi magie? întrebă el.           — Pentru a găsi răspunsul la întrebările din viaţa mea, pentru a cunoaşte puterile oculte şi, poate, pentru a călători în trecut şi în viitor.           Nu era prima dată când cineva venea să-l caute în pădure ca să-i ceară asta. Fusese cândva un Maestru foarte cunoscut şi respectat al Tradiţiei. Acceptase mai mulţi discipoli şi credea că lumea avea să se schimbe pe măsură ce îi va putea schimba pe cei din jur, însă a făcut o greşeală. Iar maeştrilor Tradiţiei nu le e permis să facă greşeli.           — Nu crezi că eşti prea tânără?           — Am 21 de ani, spuse Brida. Dacă aş vrea să învăţ balet acum, mi s-ar zice că sunt bătrână.           Magul îi făcu semn să-l urmeze. Merseră împreună prin pădure, în linişte. „E frumoasă”, se gândea el în timp ce umbrele copacilor îşi schimbau repede poziţia din cauza soarelui care era deja aproape de orizont. „Dar am dublul vârstei ei.” Asta însemna că era posibil să sufere.           Brida era deranjată de tăcerea bărbatului care mergea alături de ea; ultima frază pe care o rostise nu meritase nici măcar un comentariu din partea lui. Poteca din pădure era umedă şi acoperită de frunze uscate; iar ea observa umbrele care îşi schimbau poziţia şi noaptea care se apropia cu repeziciune. Peste puţin timp urma să se întunece şi nu aveau lanternă la ei.           „Trebuie să am încredere în el”, se încuraja singură. „Dacă am încredere că mă poate învăţa magie, atunci trebuie să am încredere că îmi poate fi ghid printr-o pădure.”           Au continuat să meargă. El părea să meargă la întâmplare, dintr-o parte în alta, schimbând direcţia chiar dacă nu era vreun obstacol să-i întrerupă drumul. Au mers încă o dată în cercuri, trecând de trei sau de patru ori prin acelaşi loc.           „Cine ştie, poate mă testează.” Era hotărâtă să meargă până la capăt cu acea experienţă şi încerca să demonstreze că tot ce se întâmpla, inclusiv mersul în cerc, era perfect normal.           Venise de foarte departe şi aşteptase mult acea întâlnire. Dublinul era la aproape 150 de kilometri distanţă. Autobuzele nu erau confortabile şi circulau la ore absurde. A trebuit să se trezească devreme, să călătorească trei ore, să întrebe de el în orăşel şi să explice ce treabă avea cu un om aşa de ciudat. Într-un târziu, cineva i-a spus unde stătea de obicei în timpul zilei, dar nu înainte de a o preveni că încercase deja să seducă o fată din sat.           „E un bărbat interesant”, se gândi ea.           Drumul urca acum şi începu să simtă dorinţa ca soarele să mai rămână pe cer. Îi era frică să nu alunece pe frunzele umede de pe jos.           — Dar de ce ţii neapărat să înveţi magie?

            PREFAŢĂ.           Este important să spunem câteva lucruri despre faptul că Alchimistul este o carte simbolică, diferită de Jurnalul unui magician, care n-a fost o lucrare de ficţiune.           Unsprezece ani de viaţă am dedicat Alchimiei. Simpla idee de a transforma metalele în aur sau de a descoperi Elixirul tinereţii fără bătrâneţe era prea fascinantă ca să treacă neobservată de orice novice în ale magiei. Mărturisesc că Elixirul tinereţii fără bătrâneţe mă seducea cel mai tare: înainte de a înţelege şi simţi prezenţa lui Dumnezeu, ideea că totul se va sfârşi într-o bună zi mă aducea la disperare. Astfel, aflând despre posibilitatea de a obţine un lichid în stare să-mi prelungească pentru mulţi ani existenţa, am hotărât să mă dedic trup şi suflet fabricării lui.           Era o perioadă de mari transformări sociale – începutul anilor '70 – şi încă nu existau publicaţii serioase cu privire la Alchimie. Am început, la fel ca unul dintre personajele cărţii, să cheltui puţinii bani pe care îi aveam pe cumpărarea unor cărţi din străinătate, şi-mi dedicam multe ore din zi studiului simbologiei lor complicate. Am căutat două-trei persoane serioase din Rio de Janeiro care se dedicaseră în mod serios Marii Opere, dar acestea au refuzat să mă primească. I-am cunoscut şi pe alţii care îşi spuneau alchimişti, îşi aveau laboratorul propriu şi promiteau să mă înveţe tainele Artei în schimbul unei adevărate averi; azi înţeleg că aceştia nu ştiau nimic din ceea ce pretindeau să mă înveţe.           Dar cu toată stăruinţa mea, rezultatele au fost zero absolut. Nu se întâmpla nimic din ceea ce manualele de Alchimie afirmau în limbajul lor complicat. Era un şir nesfârşit de simboluri, de dragoni, de lei, sori, luni şi argint viu, iar eu aveam mereu impresia că mergeam pe un drum greşit, pentru că limbajul simbolic permite o cantitate uriaşă de erori. În 1973, disperat de absenţa oricărui progres, am comis un act de o iresponsabilitate supremă. În acel timp eram angajat la Secretariatul pentru Educaţie din Mato Grosso, pentru a ţine cursuri de teatru în acel stat, aşa că am hotărât să-mi folosesc studenţii la nişte ateliere de teatru care aveau ca temă Tabla de Smarald. Aceasta, împreună cu unele incursiuni ale mele în zonele mocirloase ale magiei, au făcut ca în anul următor să pot simţi pe propria piele adevărul proverbului: „După faptă, şi răsplată”. Totul în jurul meu s-a prăbuşit complet.           Mi-am petrecut următorii şase ani din viaţă într-o atitudine destul de sceptică în ceea ce priveşte tot ce era legat de mistică. În acest exil spiritual am învăţat multe lucruri importante: că acceptăm un adevăr numai după ce l-am negat din tot sufletul, că nu trebuie să fugim de propriul nostru destin şi că mâna lui Dumnezeu este infinit de generoasă, în pofida severităţii ei.           În 1981, am făcut cunoştinţă cu RAM, organizaţia ocultă unde mi-am găsit şi un Maestru, care avea să mă readucă pe drumul ce-mi era scris. Şi în timp ce el mă pregătea în învăţătura mea, m-am apucat din nou să studiez Alchimia pe cont propriu, într-o noapte, când stăteam de vorbă după o epuizantă sesiune de telepatie, am întrebat de ce limbajul alchimiştilor era atât de vag şi de complicat.           — Sunt trei tipuri de alchimişti, spuse Maestrul meu. Aceia care sunt imprecişi pentru că nu ştiu ce vorbesc; aceia care sunt imprecişi pentru că ştiu ce vorbesc, dar ştiu şi că limbajul Alchimiei este un limbaj adresat inimii şi nu raţiunii.           — Şi al treilea tip? am întrebat.           — Aceia care nu au auzit niciodată vorbindu-se despre Alchimie, dar care au reuşit, prin experienţa lor, să descopere Piatra Filosofală.           Aşa s-a hotărât Maestrul meu – care aparţinea celui de-al doilea tip – să-mi predea lecţii de Alchimie. Am descoperit că limbajul simbolic, care mă irita şi mă descumpănea atât, era unicul mod de a atinge Sufletul Lumii, sau ceea ce Jung a denumit „inconştientul colectiv”. Am descoperit Legenda personală şi Semnele lui Dumnezeu, adevăruri pe care raţionamentul meu intelectual refuza să le accepte din cauza simplităţii. Am descoperit că a ajunge la Marea Operă nu este misiunea unor aleşi, ci a tuturor fiinţelor omeneşti de pe faţa Pământului. Sigur că nu totdeauna vedem Marea Operă sub forma unui ou sau a unui flacon cu lichid, dar toţi putem – fără umbră de îndoială – să ne cufundăm în Sufletul Lumii.           De aceea Alchimistul este şi un text simbolic. De-a lungul paginilor sale, în afară de faptul că am transmis tot ce am învăţat despre aceasta, am încercat să aduc un omagiu marilor scriitori care au reuşit să ajungă la Limbajul Universal: Hemingway, Blake, Borges (care a folosit şi el istoria persană într-una din povestirile lui), Malba Tahan şi alţii.           Pentru a completa această lungă prefaţă şi a ilustra ceea ce Maestrul meu voia să spună cu al treilea tip de alchimişti, merită să amintim o întâmplare pe care el însuşi mi-a povestit-o în laboratorul lui.           Sfânta Maria, cu pruncul Isus în braţe, s-a hotărât să vină pe Pământ ca să viziteze o mânăstire. Mândri foarte, călugării au făcut un şir lung şi fiecare s-a înfăţişat în faţa Sfintei Fecioare pentru a I se închina. Unul a declamat poeme frumoase, altul I-a arătat miniaturile sale pentru Biblie, al treilea I-a recitat numele tuturor sfinţilor. Şi aşa unul după altul, fiecare călugăr şi-a adus omagiul Maicii Domnului şi Pruncului Isus.           Dar ultimul din şir era cel mai umil călugăr din mânăstire, care niciodată nu învăţase înţeleptele scrieri ale epocii. Părinţii lui fuseseră oameni simpli care lucrau la un vechi circ din împrejurimi şi tot ce-l putuseră învăţa era să arunce mingi în sus şi să facă câteva jonglerii.           Când a venit rândul acestuia, ceilalţi călugări au vrut să pună capăt închinăciunilor, pentru că fostul scamator nu avea nimic important de spus şi putea strica imaginea mânăstirii. Dar călugărul simţea, în adâncul sufletului, o dorinţă arzătoare să dăruiască ceva lui Isus şi Sfintei Fecioare.           Ruşinat, simţind privirea mustrătoare a fraţilor lui, a scos câteva portocale din sutană şi a început să le arunce în sus şi să jongleze cu ele, aşa cum ştia el.           Şi doar în acel moment Pruncul Isus a zâmbit şi a început a bate din palme în braţele Sfintei Marii. Şi Maica Domnului numai lui i-a întins braţele, lăsându-l să-l atingă pe Prunc.           AUTORUL.           Şi pe când mergeau ei, El a intrat într-un sat, iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit în casa ei.           Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui.           Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis:           Doamne! au nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute.           Şi răspunzând, Domnul i-a zis:           Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti.           Dar un lucru trebuie: căci Maria partea cea bună a ales, care nu se va lua de la ca.           LUCA, 10: 38-42           PROLOG.           Alchimistul luă o carte pe care o adusese cineva din caravană. Tomul era fără copertă, dar reuşi să-i identifice autorul: Oscar Wilde. În timp ce-i răsfoia paginile, găsi o povestire despre Narcis.           Alchimistul cunoştea legenda lui Narcis, frumosul băiat care-şi contempla zilnic propria frumuseţe într-un lac. Era atât de fascinat de el însuşi că într-o bună zi a căzut în lac şi a murit înecat. În locul acela, a apărut o floare care s-a numit narcisă.           Dar nu aşa îşi încheia Oscar Wilde povestirea. El spunea că atunci când a murit Narcis, au venit naiadele – zeiţele izvoarelor şi ale pădurii – şi au văzut lacul transformat dintr-unul cu apă dulce, într-un ulcior cu lacrimi sărate.           — De ce plângi? au întrebat naiadele.           — Plâng pentru Narcis, răspunse lacul.           — Ah, nu-i de mirare că plângi pentru Narcis, continuară ele. La urma urmelor, deşi noi am alergat mereu după el prin pădure, tu erai singurul care puteai să-i contempli de aproape frumuseţea.           — Dar Narcis era frumos? întrebă lacul.           — Cine altul poate şti mai bine decât tine? răspunseră, surprinse, naiadele. La urma urmelor, doar pe marginile tale se apleca el în fiecare zi.           Lacul rămase tăcut o vreme. Într-un târziu, zise:           — Îl plâng pe Narcis, dar niciodată n-am ştiut că el era frumos. Îl plâng pe Narcis pentru că de fiecare dată când se apleca deasupra apelor mele, eu puteam să văd reflectată, în fundul ochilor lui, propria-mi frumuseţe.           „Ce povestire frumoasă”, spuse Alchimistul.           Partea întâi.

PROLOG.           La începutul anului 870 î. H., Fenicia – o ţară pe care israeliţii o numeau Liban – sărbătorea aproape trei secole de pace. Fenicienii erau mândri de aceasta. Nefiind o mare putere politică, ei s-au văzut nevoiţi să-şi dezvolte intens capacitatea de a negocia, unicul mod de a-şi asigura supravieţuirea într-o lume ruinată de veşnice războaie, în urma alianţei încheiate în jurul anului 1000 î. H. cu regele Solomon, au trecut la modernizarea flotei comerciale, ceea ce a avut ca rezultat expansiunea comerţului. De atunci, Fenicia a înflorit încontinuu.           Navigatorii ei au ajuns în locuri îndepărtate ca Spania şi Oceanul Atlantic şi există păreri – încă neconfirmate – că s-ar găsi inscripţii feniciene în nord-estul şi sudul Braziliei. Vindeau sticlă, lemn de cedru, arme, fier şi fildeş. Locuitorii marilor oraşe ca Sidon, Tir sau Byblos cunoşteau numerele, citeau în stele, fabricau vin şi foloseau, de aproape două sute de ani, un sistem de scriere numit de greci alfabet.           La începutul anului 870 î. H., într-un oraş îndepărtat, numit Ninive, s-a reunit consiliul de război. Câteva căpetenii asiriene hotărâseră să-şi trimită trupele pentru a cuceri ţările situate de-a lungul coastei mediteraneene. Fenicia era prima ţară care urma să fie invadată.           La începutul anului 870 î. H., ascunşi într-un grajd din Galaad, în Israel, doi bărbaţi îşi aşteptau sfârşitul apropiat.                 PARTEA I           — L-am slujit pe Domnul şi acum iată, mă lasă în mâna vrăjmaşului, spuse Ilie.           — Domnul este Unul, îi răspunse levitul. El nu i-a spus lui Moise că e bun sau rău, i-a spus doar atât: Eu sunt. Deci El se află în tot ce există sub soare, în trăsnetul care distruge casa şi în mâna omului care o ridică la loc.           Stăteau de vorbă pentru a-şi alunga spaima; dintr-o clipă în alta soldaţii puteau intra în grajd şi, des-coperindu-i, pentru ei n-ar mai fi existat decât o alegere: ori se închinau lui Baal, zeul fenician, ori erau executaţi. Răscoleau fiecare casă în căutarea prorocilor, pe care fie îi converteau, fie îi executau.           Poate că levitul s-ar fi convertit pentru a scăpa de moarte, dar el, Ilie, nu avea de ales: totul se petrecuse din vina lui şi Izabela îi vroia capul cu orice preţ.           — Îngerul Domnului mi-a poruncit să merg să vorbesc cu regele Ahab şi să-1 previn că nu va ploua, câtă vreme zeul Baal va fi slăvit în Israel, spuse, cerân-du-şi parcă iertare pentru că ascultase vorbele îngerului. Dar Dumnezeu nu se grăbeşte. Până să vină seceta, Izabela îi va fi ucis pe toţi închinătorii Domnului.           Levitul rămase pe gânduri. Se întreba dacă trebuia să se lase convertit la Baal, sau să moară în numele Domnului.           — Cine este Dumnezeu? se întrebă Ilie. El e acela care ţine sabia soldatului când îi ucide pe cei care nu-şi părăsesc credinţa strămoşească? El e cel ce a aşezat pe tronul ţării o prinţesă străină, aducând neamului nostru toate aceste nenoriciri? Dumnezeu îi omoară pe credincioşi, pe nevinovaţi, pe cei ce trăiesc în legea lui Moise?           Levitul se hotărî: era mai bine să moară. Izbucni în râs, căci ideea morţii nu-1 mai îngrozea. Se întoarse către tânărul proroc şi încercă să-1 liniştească:           — Dacă te îndoieşti, întreabă-L chiar pe Domnul despre poruncile Sale, îi spuse. Eu unul mi-am acceptat destinul.           — Dumnezeu nu poate să vrea să fim omorâţi fără milă, stărui Ilie.           — Dumnezeu poate orice. Dacă n-ar face decât ceea ce noi numim Binele, nu 1-am mai socoti Atotputernic. Ar stăpâni numai o parte din Univers şi altcineva, mai puternic decât El, i-ar controla şi judeca lucrările. Atunci 1-aş slăvi pe acel cineva mai puternic.           — Dacă totul stă în puterea Lui, de ce nu-i apără de suferinţă pe cei care îl iubesc? De ce nu ne salvează, în loc să le dea putere şi glorie duşmanilor Săi?           — Nu ştiu, răspunse levitul. însă există un motiv şi sper să-1 aflu curând.           — Nu cunoşti răspunsul la această întrebare.           — Aşa este.           Tăcură amândoi. Pe Ilie îl trecură fiorii.           — Tu eşti înspăimântat, dar eu m-am împăcat cu soarta, spuse levitul. Voi ieşi afară şi voi pune capăt acestei agonii. De câte ori aud un ţipăt, mă înfior la gândul că-mi va veni şi mie rândul. De când stăm ascunşi aici, am murit de o sută de ori şi nu avem decât o moarte. Dacă e să mi se taie capul, să se întâmple cât mai curând.           Avea dreptate. şi el tresărise la fiecare ţipăt şi suferise peste puterile sale.           — Merg şi eu cu tine. Am ostenit să mă lupt pentru câte va ceasuri de viaţă în plus.           Se ridică şi deschise uşa grajdului, lăsând soarele să pătrundă în ascunzişul lor.           Levitul îl apucă de braţ şi porniră la drum. De n-ar fi fost ţipetele, ar fi putut părea o zi obişnuită şi un oraş ca oricare altul – un soare blând şi adierea care venea de departe dinspre ocean, mângâindu-i faţa, străzile colbuite, casele din chirpici amestecat cu paie.           — Sufletele noastre sunt cuprinse de spaima morţii, într-o zi splendidă ca aceasta, zise levitul… Altădată, când mă simţeam împăcat cu Dumnezeu şi cu oamenii, era o căldură oribilă, iar vântul desertului stârnea nisipul, care îmi intra în ochi, de nu mai vedeam la un pas în faţa mea. Nu întotdeauna voinţa Lui se potriveşte cu ceea ce suntem sau simţim; te asigur însă că există o raţiune în tot ce face El.           — Te admir pentru credinţa ta. Levitul îşi ridică ochii spre cer, meditând o clipă, şi apoi se întoarse spre Ilie:           — Să nu admiri şi să nu crezi totul: e vorba de un pariu pe care 1-am făcut cu mine însumi. Am pariat că Dumnezeu există.