Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator...
Recent Posts
Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi d...
Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi d...
Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi d...
Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi d...
Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi d...
Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi d...
Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi d...
Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi d...
Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi d...
Posts
Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi dramaturg, a fost unul dintre numele reprezentative pentru tradiţionalismul interbelic românesc. Influenţat de Alecsandri, Vlahuţă şi Coşbuc, Voiculescu a debutat în 1916 cu volumul Poezii, stilul său căpătând puternice influenţe expersioniste (după cum demonstrează poemele din volumele ulterioare: Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964) ş.a.m.d. A fost, de asemenea, medic şi doctor în medicină la Bucureşti şi a ţinut conferinţe radiofonice pe teme de medicină pentru ţărani. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri fantastice, romanul Zahei orbul. Dintre piesele sale de teatru amintim Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală şi Pribeaga. În 1941 a primit Premiul Naţional pentru poezie, însă între 1958 şi 1962 a fost închis pe motive politice.
O CĂLĂTORIE EŞUATĂ: DRUMUL ORBULUI ZAHEI SPRE LUMINĂ.
Şi trecând Iisus a văzut un om orb din naştere. Şi ucenicii lui l-au întrebat zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrurile lui Dumnezeu.
Mie Mi se cade să fac, până este ziuă, lucrurile Celui Care M-a trimis pe Mine; căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze.
Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii.
(Evanghelia dupâ loan, 9, l-5)
După dealul cel mai mare, Velerim şi Veler Doamne, Răsărit-a mândrul soare. Dară soare nu era, Ci lăcaş de mănăstire, Cu pereţi de alămâie Şi cu poarta de tămâie.
(
Întreaga operă literară a lui V. Voiculescu – versuri, proză, teatru – este organizată ca un sistem unitar de răspunsuri la o singură întrebare: Poate omul să se transforme, să-şi schimbe condiţia, să devină întâi un altul, apoi, la un alt nivel de existenţă, Altceva? La începutul drumului său în lume, lipsit de vederea lucrurilor de dincolo de lume, poate omul ajunge, prin râvna lui, să le vadă? Şi cum, pe ce căi şi prin ce mijloace s-ar putea dobândi râvnita vedere? Şi ce înseamnă a vedea?
Punctul din care porneşte scriitorul în configurarea sistemului ideatic ce-i subîntinde opera este omul singur, incapabil să comunice cu ceilalţi, ignorat de ceilalţi şi greşit judecat de ei, omul izolat, neînţelegător şi neînţeles. Textele din această categorie sunt şi ele, prin analogie cu conţinutul lor, înţelese superficial şi considerate simple exerciţii în ansamblul operei literare a lui Voiculescu: Fata din Java, Farsa, Proba, Taina gorunului. La un nivel superior, care implică filosofia existenţială ce opune individul mentalităţii comune devenite infernală, se situează Behaviorism şi Capul de zimbru.
Pe o treaptă şi mai sus se află textele în care universul, fie el fizic, fie rămas la stadiul de animal necuvântător, e considerat a fi animat de un suflu, de o energie de aceeaşi natură cu sufletul omenesc, energie care, activată în anume împrejurări, face posibilă comunicarea între regnuri. Pentru acest animism încă incipient, actul magic devine esenţial în trezirea duhului care străbate lumea, iar omul îşi poate activa suflul şi poate comunica şi cu un lac, şi cu un câine, şi cu o pasăre, şi cu o vacă [Lacul râu, Ciobăniţă, Şarpele Aliodor, Lipitoarea, Sezon mort, Vaca blestemata). Deţinătorul puterii magice, şamanul, vrăjitorul, poate comunica cu animalul şi îi poate dirija comportamentul [în mijlocul lupilor). Printr-un act magic îndreptat asupra omului însuşi se obţine o modificare sau un transfer de personalitate, ce determină un comportament specific şi o configuraţie spirituală înnoită. Transferul de personalitate, semn al posibilităţii energiei spirituale de a circula în univers, constituie o temă axială în opera lui Voiculescu (Iubire magica, Sakuntala). În acest caz însă, omul este doar un pacient al magicianului, un suferitor al descântecului.
Pe treapta următoare, omul încearcă să lucreze el însuşi asupra sinelui, pentru a reactiva puterile duhului latente în el şi pentru a pătrunde, cu ajutorul lor, în fluxul spiritual universal. În acest stadiu, încercările sunt numeroase şi de toate tipurile. Se începe cu iluzia că o modificare fizică poate provoca o modificare spirituală (piesa Demiurgul, antiutopia alegorică Lobocoagulareaprefontalâ), se continuă cu mimarea comportamentului unui anume tip de personalitate, dorit, pentru a interioriza acest tip (piesa Gimnastica sentimentala:), până la regăsirea, în prezent, a arhetipului modelat în illo tempore, la începuturi (Căprioara din vis). Şi mai înaintată în practica comunicării universale e fiinţa care poate fi în acelaşi timp agent şi pacient al transformării, fiinţa cu dublă personalitate şi dublă înfăţişare (Schimnicul). Cum actul magic poate fi moralmente ambiguu, benefic şi malefic concomitent, siguranţa situării de partea binelui o dă comunicarea spirituală organizată de o credinţă religioasă. Cea de-a doua axă a operei lui Voiculescu se constituie din încercarea omului de a comunica cu energia spirituală absolută pe care o numim Dumnezeu. Şi pe această axă nuanţele sunt numeroase. Eficientă se dovedeşte, la nivel individual, rugăciunea puternic interiorizată, în care este angajată întreaga personalitate, prin care se poate atinge starea de transformare, de metanoia, regăsirea arhetipului marcând intrarea în fluxul energiei universale (PescarulAmin); iar la nivel colectiv, eficienţa provine din asumarea întregului rău din lume şi din sacrificiul personal pentru izbăvirea omenirii de rău prin reactivarea forţelor binelui, transformarea magului în Mântuitor (Ultimul Berivoi). Astfel de Schimbări la Faţă în lumină – semnul vizibil al energiei universale – sunt posibile; ele prefigurează învierea în lumina dintâi. Semnul lor în lirica lui Voiculescu este poemul iluminării, Taborul.
Pe axa căutării metamorfozei spirituale în lumină se situează, pe o treaptă imediat inferioară povestirilor Pescarul Amin şi Ultimul Berivoi, lunga naraţiune Zahei Orbul. Este istoria călătoriei în căutarea luminii – semn fizic şi semn simbolic călătorie ajunsă până în pragul reuşitei, pânzLa pragul minunii, dar nedesăvârşită, cu un final rămas deschis, amânat până la Judecata de Apoi, suspendat între viaţă şi moarte de taina voinţei lui Dumnezeu.
Lumina, simbol cu dublă semnificaţie, semn al prezenţei lui Dumnezeu în lume, epifanie a divinului, dar şi semn al transcendenţei divinului, se află în centrul întregii opere a lui Voiculescu. Dobândirea luminii semnifică descoperirea lui Dumnezeu. Calea spre dobândirea luminii e calea omului individual spre trăirea transcendenţei sau, dacă omul individual e considerat metonimic (pars pro toto) pentru umanitate, calea pe care înaintează lumea întru spiritualizare. În limba română, lume şi lumina provin din acelaşi cuvânt, latinescul lumen, marcând unitatea materiei cu spiritul. Pentru că lumina are, ştiinţific vorbind, o dublă natură, e materie şi energie concomitent. A dobândi coincidenţa materiei cu energia, a dobândi lumina, reprezintă simbolul fundamental al operei lui Voiculescu, punctul din centrul cercului. Absenţa luminii, orbenia, înseamnă vieţuire fără spiritualitate, mai prejos decât animalele, care se împărtăşesc şi ele din energia universală. Orbul în căutarea luminii nu este doar cel ce doreşte să întrezărească formele fizice ale lumii, ci acela care încearcă să se mântuie pătrunzându-se de voinţa divină.
Cele mai numeroase miracole săvârşite de Iisus sunt vindecările de orbire. În sens fizic imediat, dar întotdeauna şi în sens spiritual, situat mult mai presus decât sensul fizic. O spunea poetul Voiculescu cu mult timp înainte de a începe scrierea povestirilor, încă din 1933, într-un poem în care Orbul e nemulţumit de minunea înfăptuită de Iisus:
Orbirea aţâţase o lucoare-n mine Şi dibuiam în genunile lăuntrice, pline De presimţiri şi vedenii luminoase, Cum presimţi florile după miroase. De cum mi-ai deschis iar ochii de tină, Văd lucruri, dar nu zăresc lumină. Ce folos că mi-ai redat privirea, Eu n-aşteptam vederea, ci mântuirea.
(Orbul)
Dobândirea vederii, ca posibilitate fizică şi ca vedere spirituală, vedere şi recunoaştere a lui Iisus ca Lumină a lumii, este narată în Evanghelia după Luca, Evanghelia din care s-a inspirat întotdeauna Voiculescu, în două parabole aflate în imediată succesiune: „Şi, când s-a apropiat de Ierihon, un orb şedea lângă drum, cerşind.
Şi, auzind el mulţimea trecând, întreba ce este aceasta. Şi i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Şi el a strigat, zicând: Iisuse, fiul lui David, miluieşte-mă! Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, dar el cu mult mai vârtos striga: Fiule al lui David, miluieşte-mă! Şi oprindu-se Iisus a poruncit să-l aducă la El; şi, apropiindu-se el, l-a întrebat:
Ce voieşti să-ţi fac? Iar el a zis: Doamne, să văd iarăşi! Şi Iisus i-a zis: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit! Şi îndată a văzut şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Şi tot poporul, văzând aceasta, a dat laudă lui Dumnezeu.” (. Evanghelia după Luca, 18,35-43)
În tot timpul cererii sale, orbul îşi mărturiseşte repetat credinţa, adresându-se lui Iisus, căruia cei din jur îi spun numai Nazarineanul, cu numele care aminteşte originea Lui mitică, „Fiu al lui David”, apoi, fără sfială, chiar „Doamne”. De aceea îi poate răspunde Iisus: „Credinţa ta te-a mântuit.”
Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi dramaturg, a fost unul dintre numele reprezentative pentru tradiţionalismul interbelic românesc. Influenţat de Alecsandri, Vlahuţă şi Coşbuc, Voiculescu a debutat în 1916 cu volumul Poezii, stilul său căpătând puternice influenţe expersioniste (după cum demonstrează poemele din volumele ulterioare: Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964) ş.a.m.d. A fost, de asemenea, medic şi doctor în medicină la Bucureşti şi a ţinut conferinţe radiofonice pe teme de medicină pentru ţărani. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri fantastice, romanul Zahei orbul. Dintre piesele sale de teatru amintim Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală şi Pribeaga. În 1941 a primit Premiul Naţional pentru poezie, însă între 1958 şi 1962 a fost închis pe motive politice.
Era o iarnă uşoară, mai ales în sud, unde pe şesul încropit grâiele se vălureau în vântul cu iz de Mediterană. Satele, amăgite, se pregăteau pentru arăturile de primăvară. Când, deodată, de cum anul scăpătă în făurar, se-ntoarse crivăţul, timpul se încrâncenă şi se porni pe ger cumplit. într-o singură noapte, Dunărea, acolo unde, lăţită, curge mai lină, se prinse; iar peste câteva zile zăcea întreagă ferecată în obezi, de la Orşova până la mare. Oamenii intrară, cu vitele la un loc, în bârloguri.
În schimb, fiarele şi contrabandiştii începură să hălăduiască nestânjeniţi. Vămile se desfiinţaseră. Lupii şi oamenii din Bulgaria treceau în haite uriaşul pod de gheaţă al fluviului, urcând la noi după pradă. Grănicerii puţini, abia câte doi într-un post, şi acestea aşezate la mare depărtare unele de altele, nu mai pridideau. Contrabandele şi nelegiuirile se ţineau lanţ. De la o vreme, orice pază se dovedi neîndestulătoare. Contrabandiştii răzbeau pe unde pofteau, se întâlneau cu tovarăşii de dincoace, aşteptând doar să se înnopteze, ca să încarce sarea, petrolul, benzina, zahărul ori vitele furate şi le treceau dincolo. Uneori răpeau fete, jăfuiau cătune răzleţe, înlesneau fuga dezertorilor şi a celor ce se ascundeau de teama pedepselor. Grănicerii bulgari, binevoitori, închideau ochii, ba încă la strâmtoare le dădeau sprijin.
Lucrurile ajunseseră departe urât, mai ales la un cot al fluviului, într-un punct numit Baba-Săracă, unde satele bulgăreşti roiau de contrabandişti, hoţii se arătau ziua în amiaza mare şi bântuiau malul nostru, îndrăznind să atace patrulele.
Aşa nu mai mergea. Comandamentul de la Bucureşti dădu ordine severe, îndoirea şi întreirea numărului oamenilor de pază, sporirea elementelor de legătură între pichetele presărate de-a lungul graniţei, cu porunci să se tragă oricând şi în oricine, cu riscul oricăror incidente ce ar putea decurge.
În această împrejurare, de la compania de grăniceri din oraşul G. porni într-o dimineaţă geroasă o secţie de nouă soldaţi, cu un caporal şi un ser-gent-major, sub comanda unui tânăr sublocotenent, proaspăt ieşit din şcoală; cu totul doisprezece oameni, bine armaţi şi bine îmbrăcaţi, înzestraţi pentru orice întâmplare cu toporişte, lopeţi şi frânghii cu care să lege hoţii prinşi. Fiecare îşi ducea la şold săculeţul cu merinde şi sticluţa cu băutură.
În oraş începuse ninsoare. Afară, la câmp, gerul spori şi numaidecât îi în-tâmpină crivăţul, care se umfla cu putere din ce în ce mai nebună. Valea Dunării trăgea ca un uriaş horn culcat pe pământ de-a lungul ţării şi prin care alerga un fel de pulbere îngheţată, aspră şi înţepătoare, ca un nisip alb amestecat cu vârfuri de ace, stânjenind vederea şi umplând ochii de alice. Viscolul, înteţit, le împroşca mânios, şi ele se înfigeau în mantale, intrau în mâneci, pătrundeau prin chiotori, căutând parcă pielea caldă. Dar oamenii, voioşi, cu căciulile trase peste urechi, mergeau împotrivă şi sporeau la drum. La început uşor, apoi din ce în ce mai greu. Curând lumea toată se prefăcu într-un soi de vast paianjeniş alb, plin de vaere şi urlete, prin care ei trebuiau să pătrunză ca să-şi taie cale, opriţi din loc în loc de câte o stavilă crâncenă ce li se punea o clipă proptă, apoi trecea vâjâind peste ei; era o undă imensă de vânt, tare ca un zid, repede năruit.
Cu mare anevoie, pâlcul ajunse şi se opri la Baba-Săracă, loc de întâlnire cu grupul de grăniceri ce trebuia să vie către ei din partea cealaltă. Dar aci nu găsiră pe nimeni. Se vede că ei întârziaseră, scăpaseră ora hotărâtă, şi ceilalţi, îndreptăţiţi să nu mai aştepte, plecaseră înapoi de teamă să nu-i apuce noaptea.
Sublocotenentul se căzni să scoată ceasul şi nu izbuti.
— E prânzul mare, spuse caporalul, apărându-şi gura cu mâinile înmănuşate.
— Ba e trecut mult de prânz, cârti un soldat. E dincolo de amiază.
— După ce cunoşti tu, mă grozavule, îl bruftului vagmistrul, îngrijorat să nu se descurajeze oamenii.
— După cum se strecoară lumina prin sita asta de zgrăbunţe, zise liniştit omul. Nu vedeţi că ea vine acum din dreapta, dinspre miazăzi, nu din faţă, de la răsărit, ca azi-dimineaţă. Curând are să treacă, odată cu soarele, în spatele nostru.
— Ia închide-ţi gura, firoscosule, că ţi-o umple măzărichea. Domnule sublocotenent, se întoarse sergentul-major, eu zic să mâncăm. Pe urmă pornim mai departe. Până la postul nr. 3 mai sunt 5 kilometri. Îi facem cel mult în două ceasuri. Răspund eu.
Tânărul comandant dete din cap, şi oamenii, bulgăriţi între nişte sălcii zbuciumate, clefetiră câţiva pezmeţi găsiţi prin buzunare. N-aveau chef să umble în sacii de la oblâncuri, doldora de zăpadă încâlcită în ei.
Sergentul-major Costache Negrea îşi privea oamenii gânditor. Pâlcul fusese dat în seama lui, vechi militar şi dibaci grănicer, om matur, energic, cu cap şi experienţă, hârşit cu toate tainele şi chichiţele contrabandiştilor şi mai ales bun cunoscător al meleagurilor dunărene, bătute de el în lung şi lat. După liberare, cu cincisprezece ani de serviciu şi pensie bunişoară, îşi pusese în gând să se facă şi el contrabandist. Dar în alt stil. Şi era sigur că avea să ajungă departe. Om chipeş, cu trăsăturile feţei largi şi deschise, cu glasul sonor şi hotărât, înalt şi voinic, câştiga de la început simpatie şi încredere. Musca ce-şi lăsase în bărbie, sub buza de jos, punea un accent şi mai bărbătesc pe chipul limpezit de ochii mari, căprui, cu privirile arzătoare, pline de suflet.
Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi dramaturg, a fost unul dintre numele reprezentative pentru tradiţionalismul interbelic românesc. Influenţat de Alecsandri, Vlahuţă şi Coşbuc, Voiculescu a debutat în 1916 cu volumul Poezii, stilul său căpătând puternice influenţe expersioniste (după cum demonstrează poemele din volumele ulterioare: Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964) ş.a.m.d. A fost, de asemenea, medic şi doctor în medicină la Bucureşti şi a ţinut conferinţe radiofonice pe teme de medicină pentru ţărani. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri fantastice, romanul Zahei orbul. Dintre piesele sale de teatru amintim Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală şi Pribeaga. În 1941 a primit Premiul Naţional pentru poezie, însă între 1958 şi 1962 a fost închis pe motive politice.
Plouase mult cu s î n ge şi vremile veneau roşii şi-nvolburate. În tulbureala prefacerilor, marii vânători, ahotnici de primejdiile fără folos, urcători să prigonească fiarele până-n rărunchii munţilor, pieriseră. Moşierilor, îndatoraţi oarecum să-şi apere codrii şi plaiurile de jivine, li se stârpise până şi sămânţa. Băştinaşilor li se ridicase şi cea din urmă ţeava de puşcă, orice gioarsă de pistol. Şi în vălmăşeala începutului de leat, bestiile se înmulţiseră nestingherite.
Munţii mişunau de sălbăticiuni. Lupi bezmetici bântuiau stânele, urşii dau buzna peste cirezi. Treceau prin ciomegele boarilor, umflau juncanii şi plecau fără măcar o bună ziua.
În lipsa armelor, de sub troianul leaturilor, practici străvechi, meşteşuguri primitive de apărare începeau să scoată capul.
Mai ales că se adăogau şi alte grozăvii. Prin ceţurile piscurilor se arătau vedenii fantastice. Umbre de uriaşi călcau pe babilonii de nori puhavi. Din negurile oarbe, năboind noianuri, pe văi, se desfăceau deodată pale ce cotropeau turmele, ameţeau ciobanii şi, urcând înapoi, luau cu ele, pradă, două-trei vite rătăcite.
Până la urmă, duhurile trebuiau chemate în ajutor şi puterile oculte puse în mişcare.
Şapte sate de sub brâul Sturului se sfătuiau îngrijorate, vânturându-şi amintirile.
De sus, de la vărat, veneau necontenit veşti tot mai rele. Nu trecea o săp-tămână să nu se fure o junice, să nu fie sfârtecat un bou. Se alesese îndeosebi o bală de urs jăcman, dedulcit la carne, care băgase în boale pe cirezari. Ăsta era cu adevărat Necuratul. Mirosea cursele, ocolea capcanele, se strecura nevăzut şi ţâşnea, parcă da cu bobii, tocmai când nimeni nu se aştepta. Îi brodea pe toţi ori pe ceaţă, ori la masă, ori la somn. El înşfăca tacticos vita şi pleca cu ea pe coclauri, sub nasul ciobanilor prostiţi, urmărit cu alai de hăieli şi lătrături neputincioase.
Dinspre partea ăstuia ar fi avut de furcă chiar boierii de la Bucureşti, darmite un păstor, cât de neînfricat, cu bâta goală.
Trebuia altfel şi altceva. Ca la o mare cumpănă, se scormoniră straturile de oameni vechi, se prefirară bordeiele cu moşnegi, până ce într-un corn de cătun uitat s-a scornit un unchiaş fără ani, fără nume, în minţile căruia stăruiau bătrânele solomonii. Nu mai avea de-a face aproape cu nimeni. Hărţuit de popi, prigonit de învăţători, târât de doftori pe la judecăţi, ajuns de hula tineretului, ca să scape, se-ngropase de viu în hobaia asta, unde, lepădându-şi numele, trăia şi-hăstrit, cu câteva oi, o vacă şi-un cârd de găini la un loc. Îşi tăinuia cu mare grijă meşteşugul.
Puţinii care-l mai cunoşteau îi ziceau „moşul cu căciulă-mpletită.”
Atâta ştiau despre el, că, vară-iarnă, poartă un fel de scufă ţuguiată, împletită gros din fire de lână, ca un ciorap lucrat în igliţe.
— Am moştenit-o din moşi-strămoşi, răspundea el cui îl poreclea Căciu-lă-împletită. Altădată, când m-am pomenit eu, numai oamenii de seamă purtau aşa ceva. Acum am rămas singur cu cinstea asta.
Şi îşi îndesa cuşma năzdrăvană ca o za mlădioasă, fără să ştie că la obârşia ei sta căciula sacră peste care preoţii păgâni, străvechii magi, îşi aşezau ca peste o căptuşeală mitrele şi regii coroanele. Era vestita cuşmă a căciulaţilor, semnul oamenilor liberi şi de neam, din care se alegeau cârmuitorii noroadelor de rând.
Solia îl află trebăluind şi-l înconjură umilită.
Bătrânul, încredinţat că s-a întors roata şi i-a venit vremea, a ascultat plânge-rile şi ieşi din găoacea cuminţeniei. Vechea trufie că ştie şi poate îl umplu iar. Şi, fără să mai cugete cât şi cum, se făgădui pe loc să cureţe muntele de spurcăciuni. Vrăjitoria îi era ca o înaltă boierie plină de îndatoriri. închinarea smeritei gloate, căzută cu rugăciuni s-o ajute şi s-o scape, îl învestea c-o autoritate de mult mocnită în el.
Şi, dintr-o dată, în locul lui se ivi alt om. Schimbarea se petrecu pe neaşteptate, în văzul oamenilor, ca o transfigurare. Ochii spălăciţi întineriră, albastrul lor sleit bătu iar în oţeliu întunecat. Obrajii se rumeniră, chipul i se netezi. Scutură cuşma, şi pletele cărunte i se revărsară pe grumaz. Trupul gubav i se îndreptă şi un piept voinic ieşi înainte, ca un ceardac deasupra brâului.
Puteri adânc tescuite îi zbucniră în priviri, în gesturi, în glas. Şi din uscăţivul unchiaş năpârli un stăpân tare pe poruncile lui, cerând supunere şi ascultare.
În faţa lui oamenii uimiţi începură să clipească şi fără să vrea să-şi ferească ochii. Însufleţirea îl aprinsese într-atât, că parcă dogorea din el ceva fierbinte.
Înfăţişarea asta nu ţinu mult. Se potoli şi se stinse.
Sătenii, sfioşi, îl ispitiră ce le-ar pretinde, temători să nu le ceară sufletele.
— Nimic, răspunse el. A întrebat numai câţi văcari sunt la cirezi.
— Şapte.
— Bine, a mormăit. Îi mai trebuie. Dar are să-şi aleagă el ajutoarele.
— Muieri sunt acolo?
— Niciuna.
— Şi asta e bine. Nici să nu cuteze vreuna să suie cât o fi el acolo.
Ca un stăpân a dat apoi drumul oamenilor, care îl părăsiră îndoielnici: dacă nu ia bani, nu face lucru de ispravă. El s-a apucat să-şi vază de treburi. A cotrobăit în bordei, şi-a aninat de umăr o traistă înţesată cu meremeturile lui, şi-a înfipt la brâu fluierul, a trecut la spate ca o dăsagă cimpoiul cu două ţevi. Şi a pornit.
Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi dramaturg, a fost unul dintre numele reprezentative pentru tradiţionalismul interbelic românesc. Influenţat de Alecsandri, Vlahuţă şi Coşbuc, Voiculescu a debutat în 1916 cu volumul Poezii, stilul său căpătând puternice influenţe expersioniste (după cum demonstrează poemele din volumele ulterioare: Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964) ş.a.m.d. A fost, de asemenea, medic şi doctor în medicină la Bucureşti şi a ţinut conferinţe radiofonice pe teme de medicină pentru ţărani. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri fantastice, romanul Zahei orbul. Dintre piesele sale de teatru amintim Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală şi Pribeaga. În 1941 a primit Premiul Naţional pentru poezie, însă între 1958 şi 1962 a fost închis pe motive politice.
ÎNTORS PRIVESC SPRE CINA MEA (din lăuntru). Cum fiecare celulă îşi ia partea ei de hrană. Cum aleargă bunătăţile, cum se împart la masa interioară merindele cărate de slujitorii roşii. Cum blidurile trec prin faţa tuturor mesenilor pline cu carnea aţâţătoare şi pâinea dătătoare de putere. Creierul, din jilţu-i de fildeş înalt, ca un rege îşi scoate cel dintâi halca mare şi inima îşi toarnă vin şi ficatul îşi trage zahărul, iar rinichiul apucă sarea.
Iar colo în colţ un mădular slab şi oropsit se întinde să apuce şi el o bucăţică şi mă doare flămânzeala lui.
Mâncaţi, beţi la masa mea lăuntrică, pururi întinsă şi luminată. Umpleţi-vă de forţa lumii ciocnită în cupe umplute de slujitorii roşii. Dar nu uitaţi că sângele e numai un semn şi aerul abia un simbol.
Toate merindele sunt aduse de afară de peste graniţele mele, merinde depărtate din streinătate, ostile plătite cu jaf şi ucidere, cumpărate cu moarte şi mâncându-se în taină.
Tatăl nostru care face din moarte viaţă, un chip trecător al eternităţii şi durerea o formă a sfinţeniei, pentru că sufletul e pur şi mintea înaltă deasupra cumplitului ospăţ, să poruncească cu linişte îndepărtarea necurăţeniilor.
[mss. în posesia familiei]
Tatăl nostru.
TATĂL NOSTRU este foarte puţin o rugăciune. Dintre toate, este aceea în care nu cerem, nu cerşim aproape nimic. Afară de pâinea noastră şi aceasta numai pentru fiinţare, restul este crez şi descoperire, îndemn şi mărturisire. Nu e individual. Cine-l spune vorbeşte în numele tuturor şi mărturiseşte pentru toată omenirea. În el domină obştescul şi socialul care îşi cer împlinirea. Chiar pâinea dacă o ridicăm la simbolul ei spiritual se preface din hrană în principiul existenţei, pentru care din spaimă de neant ne rugăm să nu fie retras.
TATĂL.
CREATORUL începe prin cea mai mare şi înfricoşată taină a noastră, prin a se descoperi ca tată, iar noi făptura şi copii ai Lui. Orice ar fi El pe planul creaţiei, al existenţei, este Părinte. Este de la început răspuns la toţi ce-L socotesc un constructor, principiu abstract închis în sine şi pentru sine, Inteligenţa primordială, număr unic care se multiplică, Arhitect sau Mag, scamator. Nimic din toate astea, ci tată, persoană cu toată bunătatea, mila, îngăduinţa şi dragostea de părinte. În Tatăl nu [indescifrabil, probabil sălăşluiesc] toate divinele însuşiri, cine i Le poate socoti, ci numai acele iradiate pentru zămislire, alese din absolutul divin şi întoarse duh spre nefiinţa în care s-a precipitat viaţa şi moartea. alt soi de viaţă.
Prin această solicitudine El este Tată plin de toată grija şi răspunderile graţiei dumnezeieşti şi Duhului. [.]
Aceste raze, raze – misterul Fiului – mănunchi s-au strâns şi mai laolaltă şi s-au personificat în Fiul, cel de la început în Tatăl.
Dar El nu e limitat numai la această fâşie de activitate cosmica, plăsmuitoare şi întreţinătoare. Plenitudinea Lui se limitează în acest chip doar pentru noi. Numai aşa îl putem oarecum ajunge şi cunoaşte ca tată, numai prin acestea se poate spune că e imanent. Toate celelalte infinite puteri şi măriri nemăsurate strălucesc de cealaltă parte a existenţei, creaţie dincolo de Sine ca Dumnezeu Tată [indescifrabil] niciodată ascuns, etern El este totodată nonexistenţa care ne înconjoară. Cosmosul ca oceanul [cu] un biet atol – cosmos ieşit tot din plasma Lui a toate făcătoare.
Ce poate şti un prunc despre părintele său, un împărat, cârmuitorul celei mai mari împărăţii? El plânge şi cere să-L aibă necontenit lângă dânsul, să-l apere şi să-l îngrijească. Cum să ştie că munca Tatălui este în pâinea pe care o mănâncă, în laptele pe care îl bea, în vestmântul care îl îmbracă, mâna Lui în lemnul şi soba care-l încălzeşte. Grija Lui în patul şi aşternutul care-l adoarme, în pereţii casei care-l ocrotesc, în mâna slugilor care-l slujesc. Părintele absent, plecat după alte treburi şi în împlinirea altor activităţi, s-a lăsat pre El copilului în tot ceea ce-l ţine, îl viază şi creşte şi-l slujeşte. Tatăl are o mie de chipuri în care să-i aibă de ştire şi să-l vegheze în orice clipă cu toată dragostea şi puternica lui bunătate de Tată.
AL NOSTRU.
A DOUA mare revelaţie pe care domneasca rugăciune ţine să ne-o descopere este că Tatăl nu e al meu sau al tău, este al nostru al tuturor. Şi dintr-o dată se hotărăşte frăţia şi solidaritatea, nu numai umană ci întreg cosmică. De la început, axiomatic, oricine nu ţine seama de toţi ceilalţi nu-i este fiu. Numai toţi la un loc, întrupaţi într-un bloc, suntem fiul. Cine-l cheamă dezbinat numai pentru sine, răznit de ceilalţi, îl cheamă împotriva lor şi nu e ascultat.
Rugăciunea ne învaţă astfel că trebuie când ne rugăm să ne gândim la toţi, când cerem să solicităm pentru alţii, numai aşa căpătăm şi noi. Tatăl nu are preferinţe şi predilecţii, toţi sunt ai lui egali înaintea dragostei şi bunătăţii sale. Harul Lui infinit nu se poate micşora, revărsa numai unuia. Cât de mare, e tot prea mic pentru imensitatea, bunătatea lui Dumnezeu.
Fără să ştii, fără să vrei, rugându-te pentru tine îl chemi asupra tuturor. De ce să nu faci asta cu bună-ştiinţă, de ce să nu te creşti singur şi să te potenţezi la multiplul omenirii şi al creaţiei întregi, măcar în clipa rugăciunii. Atunci poţi cu adevărat deveni universal, om cosmic, reprezentant al frăţiei întru Dumnezeu, aşijderi Domnului Hristos, emanaţie sublimă a umanităţii îndreptându-şi vârful spre Tatăl.
Al nostru este Tatăl, rugăciunea către El, oricine ar face-o cât de singur şi mic, să fie ca şi cum ar fi a noastră, din partea noastră a tuturor pentru Tatăl nostru. Asta mai arată ce păcat de moarte este ura şi pisma unuia asupra celorlalţi copii ai Domnului. Ce nelegiuire este să te rogi pentru răul altuia, să chemi urgia asupra fratelui tău. Şi mulţi îndrăznesc să facă asta în rugăciune, cu aceleaşi buze şi în aceleaşi cugete cu care cer pentru ei binele şi ajutorul. Cel ce se roagă împotriva altuia se roagă împotriva lui.
SFINŢEASCĂ-SE NUMELE TĂU.
PRECUM ÎN CER AŞA ŞI PRE PĂMÂNT.
S-AR PĂREA ciudată această cerere a noastră, oricum de prisos, numele lui Dumnezeu e sfânt şi fără noi. Noi cerem numai îngăduinţa să-L sfinţim şi noi pre pământ împreună cu cei ce zi şi noapte cântă în cer: „Sfânt, sfânt, sfânt.”
Dumnezeu nu are nume, ceea ce se înţelege prin numele lui Dumnezeu (I. H. V. E.) e totalitatea ştiinţei şi cunoştinţei noastre despre El. Mintea noastră îl cuprinde şi îl sfinţeşte, adică I se închină şi-L adoră pe Dumnezeul cunoaşterii în acest chip. Numele Lui este înţelepciune, Slujba sunt legile armoniei universale, artelor roditoare, principiile universului, destăinuirile fizicei şi hyperfizicei, Luminile raţiunii, Rigorile logicei, Splendorile adevărului, Puterile numerelor, Rânduielile cunoaşterii, Însuşirile sufletului, Tainele trupului, Bunătatea, Frumuseţea, Ordinea, Desăvârşirea spre care tind toate şi la care vor ajunge toate. Pe unele ca acestea cerem şi ne rugăm să ne dea puterea şi capacitatea să le sfinţim, să le adorăm. Acestea sunt razele dumnezeieşti ale căror lumini scriu şi revelează numele Lui în creaţie.
Numele lui Dumnezeu este starea Lui de creaţie, Cuvântul, şi-L rugăm să nu încetăm o clipă de a o sfinţi şi noi, ca să participăm şi noi la sfinţenia Lui.
Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi dramaturg, a fost unul dintre numele reprezentative pentru tradiţionalismul interbelic românesc. Influenţat de Alecsandri, Vlahuţă şi Coşbuc, Voiculescu a debutat în 1916 cu volumul Poezii, stilul său căpătând puternice influenţe expersioniste (după cum demonstrează poemele din volumele ulterioare: Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964) ş.a.m.d. A fost, de asemenea, medic şi doctor în medicină la Bucureşti şi a ţinut conferinţe radiofonice pe teme de medicină pentru ţărani. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri fantastice, romanul Zahei orbul. Dintre piesele sale de teatru amintim Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală şi Pribeaga. În 1941 a primit Premiul Naţional pentru poezie, însă între 1958 şi 1962 a fost închis pe motive politice.
CUPRINS:
ALTE POVESTIRI 2
AMINTIRI DESPRE PESCUIT 3
FATA DIN JAVA 17
LIMANUL 33
LIPITOAREA 44
LOBOCOAGULAREA PREFRONTALĂ 56
LUPTA CU ÎNGERUL 69
MOARTE AMÂNATĂ 73
PETRECERE. REGELE CEL DREPT 81
DEŞERTĂCIUNEA PEDEPSITĂ 82
SACUL CU CARTOFI 83
ŞARPELE ALIODOR 137 [ŞCOALA NOUĂ] 150
FATALITÁ 154
PERNA DE PUF 156
SCHITUL DE CEARĂ 175
SEZON MORT 186
UN CARACTER 206
VACA BLESTEMATĂ 211
VISCOLUL 220 [DRUM ŞI POPAS] 241
I. PREGĂTIRILE 241
II. DRUMUL 242
III. AM AJUNS 244
IV. 245
V. 246
MOMÂIA 248
CIOBĂNILĂ 254
FARSA 274
GOSPODĂRIE 291
MICUL ÎNVĂŢĂTOR 294
OLARUL EROIC 300
PROBA 308
SINGURI 321
REVOLTA DOBITOACELOR 326
FÂNUL 334
GUJĂLIE 337
O SCRISOARE DE DRAGOSTE ÎNCHIPUITĂ 342
POVESTIRI RELIGIOASE 349
CIORBĂ DE BOLOVAN 350
ADEVĂRUL 377
COPACUL LUI IUDA 388
DEMONIACUL DIN GADARA 391
TOIAGUL MINUNILOR 414
BUNA VESTIRE 419
MÂNTUIREA SMOCHINULUI 423
SPIRITUL RĂSCUMPĂRĂTOR DE MOARTE 445
TATĂL NOSTRU 446
ADDENDA 458 [BUCĂŢI… DE LA UN PRIETEN] 459
CHIPAROSUL DIN LIDO 461
PALATUL DE MARMURĂ NEAGRĂ 462
AUR 463
GHEŢARUL 465
DEZNĂDEJDEA OCEANULUI 466 [ASTĂZI ÎMPLINESC DOUĂZECI ŞI CINCI DE ANI] 468
FILE RUPTE 472
UN MEŞTER VRĂJITOR 475
EXEMPLUL PIERSICULUI 485
PRIN MUNŢI 487
TOAMNĂ TÂRZIE 496
Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi dramaturg, a fost unul dintre numele reprezentative pentru tradiţionalismul interbelic românesc. Influenţat de Alecsandri, Vlahuţă şi Coşbuc, Voiculescu a debutat în 1916 cu volumul Poezii, stilul său căpătând puternice influenţe expersioniste (după cum demonstrează poemele din volumele ulterioare: Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964) ş.a.m.d. A fost, de asemenea, medic şi doctor în medicină la Bucureşti şi a ţinut conferinţe radiofonice pe teme de medicină pentru ţărani. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri fantastice, romanul Zahei orbul. Dintre piesele sale de teatru amintim Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală şi Pribeaga. În 1941 a primit Premiul Naţional pentru poezie, însă între 1958 şi 1962 a fost închis pe motive politice.
CUPRINS:
SATUL MAGIC 2
PESCARUL AMIN 3
LOSTRIŢA 26
IUBIRE MAGICĂ 37
LACUL RĂU 72
ULTIMUL BEREVOI 83
ÎN MIJLOCUL LUPILOR 102
SCHIMNICUL 117
MISIUNE DE ÎNCREDERE 153
CAPUL DE ZIMBRU 180
CAPUL DE ZIMBRU 181
ISPITELE PĂRINTELUI EVTICHIE 202
CHEF LA MĂNĂSTIRE 260
BEHAVIORISM 291
CĂPRIOARA DIN VIS 316
TAINA GORUNULUI 331
ALCYON sau DIAVOLUL ALB 344
SAKUNTALA 376
POEMUL HANULUI CU URŞI 458
HANUL 458
URŞII 460
CĂMĂRILE ÎMPĂRĂTEŞTI 463
HORA 465
GROAPA ÎNGERILOR RĂI 472
SATUL MAGIC.
PESCARUL AMIN.
Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi dramaturg, a fost unul dintre numele reprezentative pentru tradiţionalismul interbelic românesc. Influenţat de Alecsandri, Vlahuţă şi Coşbuc, Voiculescu a debutat în 1916 cu volumul Poezii, stilul său căpătând puternice influenţe expersioniste (după cum demonstrează poemele din volumele ulterioare: Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964) ş.a.m.d. A fost, de asemenea, medic şi doctor în medicină la Bucureşti şi a ţinut conferinţe radiofonice pe teme de medicină pentru ţărani. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri fantastice, romanul Zahei orbul. Dintre piesele sale de teatru amintim Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală şi Pribeaga. În 1941 a primit Premiul Naţional pentru poezie, însă între 1958 şi 1962 a fost închis pe motive politice.
Pescarul Amin de Vasile Voiculescu
Nu se ţine minte de când Dunărea, umflată de ploi şi zăpoare, nu se mai vărsase atât de năprasnic ca în primăvara aceea. Fluviul era un imens şir de dâmburi rostogolitoare, din coastele cărora se năruiau afară din matcă puhoaie nebune, ce împingeau, înghesuiau în bârdanele bălţilor, în câmpia oablă, în toate râurile şi gârlele duiumurile de ape furioase ce nu-l mai încăpeau.
Şi, cu ele odată, duiumuri de peşte, de toate soiurile, de toate mărimile, de la somnii şi crapii cât viţeii, la fâţişoarele cât gângăniile. Izbiţi de sloiuri, buimăciţi de mâl, târâţi de iuţeala vijelioasă a şihoaielor, tărbăciţi de valuri, peştii căutau scăpare la maluri şi curgeau de-a valma cu inundaţia, în toate bălţile, lacurile, ghiolurile, gârlele şi prevalurile din laturi.
Vremea pescuitului întârzia. De Dunăre, nici vorbă. Dar chiar în bălţile necontenit frământate de năboaie nu se putea arunca plasă ori năvod: se făceau ferfeniţă. Peştele, mahmur, se ţinea numai la adânc, pe funduri, în nomoale şi cotloane. Deasupra se învăluiau cârduri piuitoare de pescăruşi, chitind zadarnic prada în undele sterpe. Roiuri de raţe fără de rost, liote de lişiţe alungate, vârtejuri de gâşte deznădăjduite, spârcaci necăjiţi, bâtlani amărâţi, babiţe îmbufnate, cormorani bosumflaţi se foiau în toate părţile, căutând tihnă pentru puiţat. Toţi, oameni şi lighioi, aşteptau cu ochii pe mâniile dezlănţuite.
În sfârşit, pe la jumătatea lui aprilie Dunărea se îndură. „Delta, scufundată în noiane, ieşi din haos. Satele, până atunci ca nişte cetăţi asediate de hoardele apelor, se despresurară. Pustiul bălţilor prinse să se însufleţească. La limanuri, pe după coturi, se iviră tot felul de barcazuri vâslind spre aşezările de pescuit.
Marea baltă a Nazârului îşi primi şi ea oamenii. O ceată cu un brigadier în coastă, porni din sat, în câteva bărci, spre capătul de către Dunăre. Acolo, la coada ei, balta se leagă de fluviu printr-un grumaz, o gârlă, lungă de câţiva kilometri şi îngustă ca la zece stânjeni. Este Pocioveliştea, un vechi fund de albie, un preval, pe alocuri foarte adânc. Prin acest gâtlej năvăleşte o dată cu inundaţia sumedenie de peşte în baltă. Şi tot prin el fug înapoi când apele se trag, supte de Dunărea în scădere.
Atunci, la acea vreme potrivită a înapoierii, pescarii trebuie să le taie calea, să nu scape în fluviu, unde-i cheamă aprinsele legi ale biologiei lor. Clipa prielnică o simt, cei dintâi, somnii. Ei dau semnalul şi pornesc cu urdiile de crapi şi celelalte seminţii dunărene după ei, într-o migrare fantastică. E de ajuns o noapte, ca balta până atunci doldora să rămână săracă. Înştiinţaţi de semnele adunate din străvechime, pescarii nu le dau răgaz. Cu multă vreme înainte ei se pregătesc de pândă şi-i aşteaptă la locuri prielnice, cu capcanele întinse.
Ca în toate primăverile, pocioveliştenii pătrunseră în gârlă şi o străbătură mai mult de jumătate. Într-un loc prevalul se strâmtează dar repede, scăpat din strungă, el îşi lărgeşte numai-decât albia într-un mare ochi de ape rotitoare, lat şi adânc, după care se gâtuie din nou, alcătuind cele două sugrumături o bulboană, un ghiol, prin care curge mai departe. Aici este vestitul vad de pescuit cu garduri al Pocioveliştii. Două rânduri de bulumaci, bătuţi pieptiş de-a curmezişul gârlei, ţin calea apelor: un rând la capătul de către baltă al bulboanei, celălalt la capătul de către Dunăre, între ele, ochiul ghiolului.
Scheletul capcanei, bulumacii negri, ieşiţi ca nişte catarge din apă, stau acolo neclintit de zeci şi zeci de ani. Numai gardurile ce se încheie între ei se aduc din sat în fiecare primăvară.
Aici traseră oamenii luntrele la mal să descarce materialul pentru clădirea prinzătorii. Brigadierul se iţea de colo până colo, dând porunci anapoda: un ăla butucănos negru şi buzat, făcut din proaspăt şef. Îngâmfat şi gură mare, se căznea grozav să facă pe deşteptul. Altfel, prost pe toate părţile şi în toate felurile.
— Amine, porunci el, văzând că oamenii habar n-au de el. Amine, hai sus.
Un pescar arătos se desprinse din ceată şi-l urmă. Amândoi, căţăraţi pe o grindă prinsă de-a lungul stâlpilor, ca o punte de la un ţărm la celălalt, cercetară, loviră, hâţânară fiecare taraş în parte, ciocăniră, bocăniră de jur împrejur schelăria. Sub ei gârla curgea sumbră, iute şi aspră din Dunăre spre baltă, printre bulumacii negri, de care se izbea cu un vuiet greu şi înăbuşit o duduiala adâncă, subpământeană, ce umplea de freamăt neîntrerupt lemnăria şi îi tremura şi pe ei.
Coborâră.
— Nici o grijă, încredinţa şeful pe oameni. Ţine şi o mie de ani. Le mai tragem nişte maiuri în cap, numai aşa, de petrecere.
— Tigvele, mă! Unde-s tigvele? se zborşi către oameni.
Doi săriră într-o luntre, vâsliră până la cel dintâi stâlp, de care se căzniră să lege o tigvă goală. Curentul le-o smulgea din mâini ca vijelia un zmeu de hârtie. Legară apoi alta de piciorul din mijloc şi o a treia de stâlpul de lângă malul dimpotrivă. Câteştrele trăgeau ţintă ca nişte săgeţi spre baltă. Sforile le zbârnâiau tari şi încordate sârmă.
— Hm! Apele trag grozav la baltă. După tigve nici într-o săptămână nu se întoarce cumpăna. Tu ce zici, Amine?
— Ia fugi încolo, domle, cu copilăriile dumitale! Ce ştiu capetele alea seci? Nu te uita la faţă: apele îşi mută umbletele de la fund. Acolo se petrece întâi schimbarea. Dedesubt stau puterile.
— Ei, dar tu ce crezi? Pe când?
Amin nu spuse nimic. Gol, intră încet lângă mal, cu mâinile prinse în stuf. Dar apele nu-l răbdară. Îi loviră cu violenţă picioarele şi-l răsturnară. Trebui să înoate până la un stâlp, de care să se caţere, ca să se întoarcă.
— Azi nu, poimâine seară vă spui, hotărî el, şi se trase deoparte, să aprinză focul.
Zilele şi nopţile următoare au stat pe rând cu ochii pe tigve şi auzul aţintit la vâjâitul apelor, adulmecând o schimbare.
A treia seară Amin intră iar. Înainta greu până la întâiul stâlp. Apa îi venea la gât şi-l bătea cu spume şi bolboroseli. Pieptul, mâinile, picioarele îi zbârnâiau în chipuri deosebite, după deosebitele niveluri la care şedeau în gârlă, şi pipăiau ca nişte antene iuţelile curenţilor, durităţile ca de corp tare ale izbirii apelor în toate caturile trupului şi trăgeau încheieri. Tălpile, mai ales, prubuluiau, măsurau, luau înştiinţări despre gândurile apelor de la fundul unde aleargă peştii. Se afundă, tot, de câteva ori; zăbovi în adânc şi ieşi, hotărât.
— De azi în trei zile trebuie să fim cu gardurile încheiate.
Tovarăşii îl priveau întrebători.
— Lângă maluri apele se înmoaie. Nu mai trece mult şi încep să se-ntoarcă.
— Dar mijlocul?
Şi brigadierul arătă spre chinga şihoaielor din miezul gârlei: se smucea învolburată şi făcea să tremure stâlpii.
— Nici mijlocul nu mai are putere. L-am luat în piept. Balta umflată are să borască pe curând în Dunăre.
Şi spuse asta parc-ar fi văzut-o aievea icnind.
— Păi nu vezi că n-au gând să intre în cumpănire? Apele Dunării stau tot mai sus, îl sâcâi şeful.
— Ce, eu parcă zic c-au intrat? Dar mi-am înfipt palmele pe fund. Gârla nu mi le-a mai smuls. Ba, uite, m-a lăsat să-i fur asta.
Şi-şi desfăcu pumnii plini de nisip.
— Nisipul ca nisipul, dar peştii? Că de ei este vorba. Mai urcă din Dunăre?
Şi brigadierul, grozăvit, îl privea încruntat.
— Cât am prefirat apele nu s-a strecurat niciunul. Dunărea a înţărcat, cum ştii.
— Atunci ce fac?
Amin zâmbi.
— Stau în baltă, gata, strânşi ca oştile, şi aşteaptă poruncă de la împăratul lor, vreun somn înţelept, să ne treacă pe sub nas cât stăm de vorbă şi nu ne apucăm de treabă. Hai, băieţi!
Şi, fără să mai spuie altceva, înşfăca o bucată de gard şi intră cu ea în apă.
Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi dramaturg, a fost unul dintre numele reprezentative pentru tradiţionalismul interbelic românesc. Influenţat de Alecsandri, Vlahuţă şi Coşbuc, Voiculescu a debutat în 1916 cu volumul Poezii, stilul său căpătând puternice influenţe expersioniste (după cum demonstrează poemele din volumele ulterioare: Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964) ş.a.m.d. A fost, de asemenea, medic şi doctor în medicină la Bucureşti şi a ţinut conferinţe radiofonice pe teme de medicină pentru ţărani. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri fantastice, romanul Zahei orbul. Dintre piesele sale de teatru amintim Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală şi Pribeaga. În 1941 a primit Premiul Naţional pentru poezie, însă între 1958 şi 1962 a fost închis pe motive politice.
Perna de puf de Vasile Voiculescu
TÂNĂRUL SCRIITOR, CARE, cu numele de Al. Philadelf, iscăleşte nuvele şi povestiri din ce în ce mai preţuite, nu se lasă numai în seama talentului său firesc. El se îngrijeşte să-şi agonisească necontenit şi de pretutindeni material de tot soiul, temelia aşezării lui artistice, şi să-şi înmulţească cunoştinţele culese din toate tărâmurile. Nu se leapădă şi nu dispreţuieşte nimic. Variind aria subiectelor, lărgeşte şi adânceşte fondul şi prin artă îndatorează forma să-şi dilate şi multiplice tehnica, să-şi intensifice şi mlădieze stilul, altoit cu regimuri noi, silit să-şi descopere singur expresiile proaspăt potrivite şi numai cu asta originale.
Practicând metoda asolementului literar, nu exploatează până la sleire o vână. [Un teren ce-i dase roade.] O lasă odihnei şi trece în alt domeniu: de la viaţa cea mai banal reală şi autentică, la fantasticul cel mai pur şi straniul absolut. Dinamica sa disciplină artistică îl urcă şi coboară prin toată claviatura genurilor, îl poartă, ucenicind, pe toate treptele frumosului, ca să deprindă mânuirea tuturor uneltelor spiritului, de la intuiţie la raţiunea strictă şi analiza cea mai subtilă. El îşi impunea cultura instinctelor, pe lângă aceea a inteligenţei şi a imaginaţiei, ca astfel înarmat să câştige nu măiestria, anchiloza meşteşugului, ci plinătatea.
Unul din mijloacele mai la-ndemână, când nu trece peste graniţă, este peregrinarea prin diferitele ţinuturi ale ţării, cu aşezarea în localităţile ce-i deschid zări inedite şi cine ştie ce alte ciocniri de aspecte şi probleme neîntâlnite încă de interesul său creator.
În Bucureşti, deşi are baştină lui, o casă moştenită de la părinţi, se mută mereu dintr-un cartier în altul, pentru câteva zile sau o săptămână, ori se schimbă de colo-colo în sânul aceleiaşi mahalale, după belşugul informaţiilor şi originalitatea documentării, care să-i dea ghes la lucru, să-i învioreze inspiraţia şi să-i mărească imaginaţia. Căci pentru el, spre deosebire de fantezie, care e de soiul visului, imaginaţia e de natura raţiunii, o raţiune superioară, liberă, descătuşată de toate formalităţile strâmte şi încete ale raţiunii obişnuite.
Odată, un prieten care copilărise în cartierul evreilor, îi povesti despre un obicei al acestora de a înăbuşi pe muribund cu o pernă apăsată pe faţă, în puful moale al căreia li se culege agonicilor sufletul, uşurându-le şi astfel caznele morţii.
Văzuse, spunea prietenul, în casa ceauşului sinagogei, lângă care locuise şi cu ai cărui copii se juca, sumedenie de perne câştigate în chipul acesta. Lumea care ştia nu le cumpăra. Se îngrozea să pună capul pe o pernă umplută de ultimele suspine ale agonicului. Ceauşul le trimitea în alte părţi sau îşi înzestra fetele cu ele.
— Ce înseamnă ceauş? întrebă scriitorul, emoţionat de izvodul unui subiect senzaţional.
— Un fel de paracliser al sinagogii, îl lămuri prietenul. Un slujitor laic care se îndeletniceşte cu morţii, îi spală, le curăţă măruntaiele, îi înfăşoară în giulgiu; în sfârşit, îngrijeşte de tot ritualul, foarte amănunţit, al ceremonialului înmormântării.
Entuziasmat, Philadelf aleargă la prietenul şi confratele său mai mare, scriitorul G., fervent iudaizant, amic al poporului evreu, cunoscut cu toţi rabinii şi învăţaţii Israelului românesc. Bătrânul, după ce-l îmbrăţişa acoperindu-l cu patrafirul bărbii lui albe, îl ascultă zâmbitor.
— Se poate tot ce-mi spui tu, făcu el îngăduitor. Eu nu ştiu. Dar dacă nu este o simplă poveste de folclor sau o invenţie a creştinilor, cum bănuiesc, ci o practică adevărată, atunci să ştii de la mine că nici un ovrei în toate minţile n-are să ţi-o mărturisească. Pentru asta nu-ţi dau nici o recomandaţie către amicii mei de acolo. Ar fi să-ţi tai de la început orice sorţi de izbândă. Fii prudent, caută pe ocolite, poate ai noroc. Pe urmă vii şi-mi spui şi mie, sau îmi citeşti ce ai scris, să mă bucur.
Aşa s-a pornit Philadelf, într-un început de vară caldă, să cerceteze partea de miazăzi a capitalei. Fermecat de neaşteptatul labirint evreiesc înfăşurat în jurul Văcăreştilor, el îşi strânse tot mai în loc colinda. Între Udricani – Sfânta Vineri şi Dudeşti, adulmecă o întreagă altă lume, amestec străvechi cu ultra nou, îmbinări de rămăşiţe bătrâneşti cu îndrăzneli şi apucături moderne. Foarte rare, ici-colo, tihnite căsuţe vechi de pe vremea lui Tudor, acoperite cu şindrilă, pridvoare pe stâlpi de lemn şi băbuţe în poartă; sau ruinate case boiereşti, prizărite între ţâfnoase clădiri gen steamer sau siloz, pline ca nişte stupi de o seminţie în veşnic neastâmpăr, veselă, guralivă, certăreaţă, promiscuă şi gesticulantă, revărsată în stradă la orice oră, ca în aşteptarea unei corăbii gata să intre în port.
Senzaţia o autentificau variate miasme, de coloniale stătute şi necurăţenii azvârlite în drum, de băcănii cu mirodenii exotice şi dughene cu izuri de ţâri şi mezeluri trecute dincolo de marginile consumării, învârstate de exalaţiile ce veneau pe răsuflătorile pivniţelor doldora de mărfuri.
Seara, pe la colţurile unde pândeau cârciumi, văzduhul învăluit în fum şi mi-roase de grătar prindea gust de băuturi aromate, anison, portocală şi secărică, în-tărit de îngustimea ulicioarelor neaerisite.
Între vechiul teatru Jigniţa, cu înfăţişarea lui de magazie, sala Tomis şi noul Baraşeum, se revărsau atunci cele douăsprezece triburi regăsite: întâlneai caftane şi levite orientale, laibăre lungi, talare vărgate, caţaveicile şi şalurile moştenite de la strămoşii veniţi din Polonia, perciunii de sub jobene soioase, bărbile sure de sub tichiile hahamice, toate de la anume ceas eclipsate de şicul celei mai rafinate mode pariziene, purtată de tinereţea sionistă locală cu dezinvoltura şi eleganţa unei desăvârşite graţii apusene.
Vrăjit, Philadelf hotărî să se aşeze pe timp nelimitat acolo. Cu capul întors spre zidurile caselor, izbit în piept cu toţi trecătorii, el căuta ceasuri întregi ferestre cu bilete de închiriat. Vrea să se cuibărească într-una din acele case-vapor, la o nobilă familie evreiască, de unde, ca de pe o punte de navă, să privească marea frământată de sub el şi, ca un scafandru, să coboare afund în inima întregului sistem omenesc de acolo, pe care-l simţea bogat şi adânc.
I-a fost însă cu neputinţă să găsească singur. S-a adresat samsarilor, care l-au îmbiat cu imobile de vânzare. N-a fost mai norocos cu bărbierii la care a intrat sub pretext să se radă. Figaroul, perdăfuindu-l, făcea politică sionistă şi propagandă pentru emigrare, plângându-se că nu mai poate răsufla de înghesuiala concurenţei.
Obosit, a bătut la o cărturăreasă, a cărei firmă i-a trezit o lucire de speranţă: „ <Estera „ prezice trecutul, prezentul şi viitorul, consultă pentru afaceri, găseşte lucrurile pierdute, ajută la realizarea dorinţelor„. Dedesubt, cu alt soi de litere: „ discreţie absolută”.
Era o oră nepotrivită, când patroana se odihnea. A fost totuşi primit. I s-a servit, după datină, cafeaua, în care se ghiceşte şi în caimacul căreia scriitorul, cu agerimea lui critică de analist, ghici o muscă. Asta nu-l împiedică deloc ca persoana sibilei să-i fie dintr-o dată foarte simpatică. Impresie vădit împărtăşită şi de partea cealaltă. Avea în faţa lui o fostă glorioasă, acum prea corpolentă, frumuseţe, în care pâlpâia nestinsă, ca într-un vechi vulcan înăbuşit de scorii, restul focurilor lăuntrice, azi puse, ca un prinos adus amintirilor, în slujba altora. Ochii micşunii, mari cât nişte farfurioare din tacâmul unei păpuşi de copil bogat, păstrau, pălite, nostalgicele lor splendori, care emoţionară pe scriitor. I-ar fi sărutat pentru nesecatele lor râvne cu care l-au învăluit, pâlpâietori. Lacomă de pasiunile celorlalţi ajunseseră hrana ei zilnică, pe care şi le asimila cu ardoare; scriitorul se văzu, profesional, întrecut cu mult, un ucenic în faţa maestrului, şi îi pizmui depozitul sacru de taine încredinţat ei spre fructificare.
— Dumneavoastră n-aţi venit pentru chestiuni de inimă, îl descifră ea uşor, privindu-l drept. Vă aduce altceva.
El consimţi, înclinând capul. Ea lăsă cafeaua răcită şi luă întâi pachetul de cărţi în mâini. Duhul sombru al divinaţiei o umbri îndată. Culoara ochilor se întări spre violet sălbatec, trăsăturile feţei se strânseră, chipul întreg se concentră în jurul lor, odaia se strâmptă şi se posomori.
— Dumneavoastră aţi pierdut ceva, un lucru. şi umblaţi după el. Ridică privirile ca să se orienteze în gândurile răsfrânte pe faţa tânărului şi aşteptă confirmarea.
— Nu l-am pierdut, nu-1 aflu, o îndrumă el cu răspuns de şaradă.
— Dacă nu l-aţi pierdut, înseamnă atunci că îl doriţi, vreţi să-l aveţi, bâjbâi ghicitoarea, întâmpinând cu mare băgare de seamă subţirimea de gând şi cuvânt a scriitorului, pe care-1 simţi făcut din alt aluat decât cei mai aleşi clienţi ai ei.
— Să vedem unde se găseşte. – şi se aplecă întunecată peste tabloul pestriţ al cărţilor. Dumneavoastră nu doriţi lucruri care se pot apuca şi prinde cu mâna, încheie ea scurt şi strânse hotărât cărţile. Nu sunteţi un client pentru mine: aci adânc, aci împrăştiat, dumneavoastră aveţi nevoie mai degrabă de un rabin deştept. Eu descurc alt soi de afaceri, solide.
— Nu te supăra, o opri cu însufleţire Philadelf, aş fi nemângâiat.
— Nu mă supăr, ghicesc, îl tăie femeia.
— Lasă-mă, atunci, să-ţi spun adevărul, cum trebuia să fac de la început, se mărturisi tânărul, decis să o biruie, să o câştige, cu o lovitură dreaptă.
Şi-i povesti greutăţile în legătură cu profesiunea lui de scriitor, nevoia să-şi îmbogăţească, cu studii şi cercetări mereu înnoite, ceea ce-l adusese pe locurile acelea.
— Dumneavoastră căutaţi în biata noastră mahala peripeţii ca într-o Americă, îi zâmbea, interesată, ascultându-i spovedania.
— Sunt tot atât de extraordinare şi cele de aici, fără să fie aşa departe. şi-i surise şi el. Şi eu sunt tot un fel de ghicitor, un cărturar ca dumneata, o măguli el, vorbindu-i serios. Dar în loc să vină lumea la mine, să o jefuiesc de secrete pe care să le zugrăvesc în cărţile mele, trebuie să umblu după ea. Dar suntem amândoi din aceeaşi plămadă, neamul neastâmpărat, iscoditor al cercetătorilor flămânzi de taine străine. Şi cred că în privinţa asta aş avea multe de învăţat de la dumneata.
— Vreţi adică o odaie într-o familie aristocrată, rezumă potolită Estera. Dar nu e bine sus, la etajul bancherilor şi capitaliştilor. Ăia sunt la fel pretutindeni, la noi ca şi la dumneavoastră, graşi, suri, chei, nesimţitori. Nici o deosebire, decât, poate, ai noştri mai răi. Ceea ce căutaţi dumneavoastră se găseşte jos, în casele mici, murdare şi înghesuite, furnicar de lume vie, în curţile strimte, pline de puiţă pistruiată, în dosnicele uliţi habotnice ale ghetoului. Aştep-taţi-mă puţin.
Se întoarse numaidecât, după ce azvârlise un şal scump pe umeri şi-şi luase o Umbreluţa în mâini. Era acum o cucoană mare ce impunea respect necondiţio-nat. Philadelf [în mss.: Philaret] se sculă în faţa ei, plin de admiraţie.
Mergeţi cu mine! Poftiţi! Am ceva potrivit pentru dumneavoastră.
Şi-l conduse pe câteva străduţe întortocheate din spatele Baraşeumului, într-o fundătură, la capătul căreia se opri.
În dosul unei porţi şubrede se descoperea o şuviţă de ogradă ierboasă şi strâmptă, unde păşiră nesupăraţi: era un drum de servitute ce ducea departe, în adânc, la o căsuţă pitulată ca o minune în palma verde a unei bătături, plină de nalbă şi muşeţel.
Madam Sura, strigă autoritară doamna Estera.
Se arătă o bătrânică măruntă, slabă, numai ochi şi nas, care o salută cu umi-linţă. Scriitorul văzu numaidecât că poartă perucă.
— Ce face domnul David? întrebă cucoana.
— E tot aşa cum îl ştiţi. – şi oftă.
— Să n-aveţi nici o teamă, se întoarse ea către tânăr. David Haimer, fratele dânşii, este bolnav de nervi, boală veche, mai bine de cincisprezece ani. Nu se ia. A căpătat-o ca pedeapsă. Madam Sura, dumnealui este de-al nostru. Caută o fată bună să se însoare. Dar dumneata nu te amesteci, şi-o alege singur. Îi trebuie numai loc de unde să se uite bine de jur împrejur şi să ochească.
Madam Sura se ploconi.
— Îl iei în gazdă şi-i dai odaia mare. Ai grijă numai dimineaţa de o gustare şi multă, multă curăţenie. Plăteşte bine. La revedere. Am să mai vin.
Şi, înclinând cu măreţie de regină frumosul ei cap brun cu ochi micşunii, îşi luă rămas bun.
— Pentru orice nedumerire şi lămuriri, vă adresaţi lui David, care e burduf de învăţătură, dar nu şi de minte, spuse ea tânărului. Puteţi începe chiar cu el, e cel mai interesant de aici. Madam Sura are să vă poftească cât mai multă lume, de toate felurile, şi tineret şi bătrâni, adăugă ea.
— Dumneavoastră ştiţi că la noi nu mai calcă nimeni, se plânse amărâtă bătrâna.
— Au să vie la dumnealui, o puse scurt la locul ei madam Estera. Dumneata numai să mă asculţi. Dânsul nu stă mult. Vrea în scurtă vreme să cunoască toată mahalaua.
Astfel Philadelf se aşeză oaspete al văduvei Sura ca într-un atol liniştit, bătut jur împrejur de spumegătoarea mare evreiască, în care se aventurase. Îi plăcea odaia. Făcu vizită bolnavului, un bătrân prematur, cu chip de cretă albă, sfinţit de barba unui Dumnezeu.
Şi începu să se mişte chiar din primul ceas. Consumă câte ceva în vreo trei birturi economice. Stete în cafenele şi ceainării, târgui în dughene, dete ocol halei cu vechituri, intră în Calea Văcăreşti, unde fiecare curte era un bazar cu zeci de tarabe, barăci şi prăvălioare, în care se întâlneau cele mai neaşteptate şi heteroclite lucruri, cioburi, fiare vechi, evantaie, pene de struţ, cărţi şi lacăte fără chei. Apoi se plimbă, amestecat în gloata forfotitoare, încoace şi încolo. Spre seară, însoţit de madam Sura, intră la vecini, familii modeste, unde fu primit cu bunăvoinţă, graţie recomandărilor de mai-nainte ale gazdei, care dase sfoară-n mahalaua aţâţată de curiozitate.
Ajutat de temperamentul lui poetic, firesc scriitorului, de marele lui dar de asimilare, aproape mimetic, sporit de jocul rolului în care se producea, un „căutător de mireasă”, ieşi lesne din toate încercările. Cu nemţeasca lui fără greş, se descurcă uşor în idiş, vorbind înţelepţeşte cu bătrânii, discutând aprins cu tinerii, glumind spiritual cu fetele. Atunci a folosit din plin întinsele lui lecturi biblice, iniţierile în Kabala, cunoaşterea autorilor iudaici iubiţi, Şalom Aş, Şalomalech, An Ski, Izrael Zangwil şi toţi aşii literaturii mondiale evreieşti. Astfel că nu a dat nimic de bănuit şi trecu o săptămână încântătoare, plină de inedit. Primul carnet, doldora de note, şi-l încheie cu observaţia: „poporul evreu e calomniat pe nedrept de către toţi, începând cu Dumnezeul lor, Iehova, care le face mofturi şi greutăţi, ca un iubit prea mult adorat de ibovnica lui”. Mai târziu adăugase: „vorbesc de popor, nu de elită.”. Cât despre misterul pernei de puf, înăbuşirea agonicilor, ceauş de sinagogă, nu dibuise până acum nici un grăunte de aluzie măcar, să-i poată lua urma. Nădejdea şi-o puse în David.
Înainte de culcare intra la el, totdeauna cu un coilic cald, portocale, un cornet de migdale ori o pungă de cireşe şi sta până târziu, când îl gonea, ca pe un strigoi, cântatul cocoşilor. Bolnavul îi era recunoscător nu numai pentru curtea ce-i făcea, cât mai ales pentru prilejul ce-i da să-şi împlinească nestinsa lui patimă talmudică de vorbă, de discuţie şi dezbatere, de care fusese atâta amar de ani lipsit.
Chiar din prima zi Philadelf îi aflase taina.
— De ce aţi tras la păcătosul ăla? îl întrebase cu o mutră scârbită una din proaspetele cunoştinţe.
— Aveţi dumneavoastră o cameră mai bună? cercă să-i scoată indirect motivul nemulţumirii, scriitorul.
— Nu pentru cameră. Pentru el. Ăsta, trebuie să o ştiţi, nu merită nici măcar un scuipat să strici pe el.
Şi îi spuse cu dezgust că David este un nemernic, un blestemat heimkehr, un ovrei spurcat, care se lepădase de legea părinţilor şi se botezase, pentru ca apoi, zvârlit cu piciorul de goi, să întoarcă spatele lui Hristos şi să ceară din nou intrarea în sinagogă.
Toate astea i le-a spus, în urmă, pe adevăratul lor şart şi înţeles, însuşi David. Şi scriitorul îi pricepu îndoita râvnă şi mereu descumpănită căutare. Revenise la Moise, dar nu uitase pe Iisus. În adâncul sfintei sfintelor din sufletul lui, îi părea rău şi jinduia în ascuns după marea pace creştină. Avea pururea în nări paradisi-aca mireasmă a bisericii.
— Mi-e aşa dor de mănăstire, se mărturisea el, povestindu-i cutremurătoarele impresii din schitul unde fusese închinat, îşi săvârşise iniţierea şi se preoţise. Rana ce-i făcuse în inimă dulcele, neînduplecatul Mântuitor, nu se putea tămădui, decât atinsă tot de El.
De atunci, ani întregi, zbătându-se el însuşi între cele două ţărmuri vrăjmaşe, fără a să poată ieşi pe unul din ele, zănatic, hulit de rabini, dispreţuit de preoţi, ră-tăcise nefericit, când dispărând, când apărând, pierdut prin oraşele din provincie, pretutindeni ca un câine lepros, găsise adăpost la soră-sa, care, înfruntând toată ura coreligionarilor, se milostivi să-l primească.
El, talmudistul neîntrecut, kabalistul fără pereche, cunoscătorul din fir a păr a ligii vechi şi celei noi, teologul mistic, a cărui minte, de o ascuţime aproape neomenească, se ridicase până lângă tronul Treimei, el care ar fi fost o lumină înaltă în Israel sau o strălucită faţă a ortodoxiei, se ascundea acum ca o sălbăticiune răufăcătoare într-un chiler întunecos al Surei, unde [într-un alt mss., adăugat de scriitor: aşteptând să moară] citea, medita, se frământa într-o veşnică aiurare. Sunetele clopotelor îl chinuiau ca nişte instrumente de tortură. Ele îi aminteau de spusele duhovnicului care-l creştinase, că întreg Vechiul Testament fusese un mare clopot de aur, dar un clopot mut. Hristos este inima lui, limba dumnezeiască venită să-1 împlinească, să-i dea glasul auzit peste toată lumea veacurilor.
Şi el era acum un asemenea clopot. Smulsese pe Iisus din miezul său şi, pustiu, amuţise lăuntric. Scotea numai vaiere la toate loviturile din afară. Dar, dârz şi mândru, se îndărătnicea la suferinţă [într-un alt mss., fraza continuă cu: îm-potrivindu-se cu încrâncenare sie însuşi] şi nu vrea să se mai întoarcă. Rareori se strecura afară, pe uliţe, şi numai noaptea, ca să nu-l cunoască nimeni. Atunci, uneori, se pomenea dând fără să vrea ocol vreunei biserici. Mânios, îi întorcea repede spatele şi alerga să se închidă în casă.
Apostatul rămăsese totuşi omul blând şi cucernic. Convorbirile şi disputele cu Philadelf îl înzdrăveneau, îl aduceau din nou pe lume, îi puneau la loc raţiunea în ţâţâni. De la el numai, scriitorul culesese un caiet de însemnări pentru „ o viaţă de sfânt blestemat” ce-şi propunea să scrie, şi despre care vorbise lui David şi-i luase învoirea.
La un paşnic miez de noapte bogat în destăinuiri, când tânărul crezu că rodul prieteniei şi încrederii se copsese îndeajuns şi poate fi despicat, îndrăzni să-1 întrebe despre întunecata poveste a pernei de puf.
Chipul apostatului se făcu şi mai alb, de o albeaţă dureroasă în lumina ga-zorniţei care-1 îngălbenea puţin. O tremurătură cu neputinţă de stăpânit îl cutreieră tot, de la tufişul bărbii, scuturate de vântul spaimei, la mâinile apucate de zvâcnituri brusci. Picioarele slăbănoage săriră din genunchi ca sub nişte lovituri peste tendoanele unde se caută reflexele. Şi căzu, înţepenit, pe spătarul scaunului. Philadelf sări să-l sprijine, îl luă în braţe, îl întinse pe pat, unde criza se ogoi într-o molcomă bâiguială neînţeleasă. Plin de teamă şi mustrări, tânărul îl veghe îndelung şi nu-1 părăsi decât adormit. A doua zi dimineaţă intră îngrijorat, să-şi ceară iertare.
— Eu trebuie să mă rog de iertare, îl linişti bătrânul. M-aţi luat fără veste. Dar nu face nimic. Şedeţi! Am să vă spun totul. Aşa este. În anume împrejurări, anume bolnavi, chiar nu tocmai în agonie, sunt ajutaţi să moară, înăbuşiţi cu o pernă de puf. Dar nu asta şi nu aci este taina.
Şi ochii îi luciră, înrăiţi.
— Nu ca să li se uşureze chinurile agoniei. – şi se opri gâfâind. Philadelf deschisese gura aţintită la el, parcă să îmbuce, ca pe-o bucată de pradă, destăinuirea.
— Şi nu li se face tuturor această onoare, urmă David, apucat de un rânjet mai mult lăuntric.
— Nu?
Scriitorul, în aşteptare, îşi înălţă umerii, îşi îndreptă statura, îşi lărgi cu o respiraţie adâncă pieptul, parcă să-şi mărească volumul pentru capacitatea tainei ce presimţea.
— Noi, ovreii, suntem blestemaţi să nu uităm niciodată că suntem blestemaţi, şi în viaţa asta şi în cea viitoare, din pricina lui Hristos. Şi dacă ne facem că uităm, acoperind sub necurmate griji, sbătăi şi strădanii, ca într-o nebunie, această plagă vie, apoi nesmintit ea se deschide la unii în ceasul morţii. Şi când Azrael vine să le ia sufletul, unii ca aceştia încep să se roage încet, sau să ţipe tare: „ Tevila,. Tevila”, şi glasul talmudistului ţâşni ascuţit, pronunţând cuvântul ca într-o clipă a agoniei.
Scriitorul se ridicase în picioare şi se înclina ca îndoit de un vânt puternic peste bătrânul ce-şi dase capul pe spate, căutându-i gura neagră, din care să nu-i scape nici un cuvânt.
După ce-şi veni în fire, David urmă:
— Staţi, vă rog! Philadelf se aşeză la loc.
— Şi acolo, în faţa arhanghelului prădător de suflete, ovreiul se zvârcoleşte ca un vierme sub călcâi, se chinuie şi imploră, în limba străveche cunoscută de Iehova şi de duhurile lui: Tevila, Tevila, adică botez, botez.
Tânărul nu mai răsufla.
David suspina adânc, un suspin lung, cu gura închisă şi aerul tras anevoie şi numai pe nări.
— Atunci, ca să nu moară în nelegiuire, familia bagă repede în odaie pe ceauşul de la sinagogă, care pândeşte ceasuri ori zile întregi în dosul uşii, cu perna de puf în braţe. Înţelegeţi, e nu numai dureros, dar chiar o pildă rea, care lesne găseşte imitatori în familie, să auzi un tată scump, ori un frate drag, cerşind în pra-ful morţii îndurarea botezului. Atunci toţi ceilalţi ies din odaie şi rămân numai ci trei.
— Care trei? tresări Philadelf.
— Muribundul, ceauşul şi îngerul morţii. Nu fac trei? se schimonosi David. Pe urmă. – dar tăcu.
— Pe urmă, îl îndemnă ca un ecou surd tânărul.
— Pe urmă ies numai doi: îngerul morţii, cu sufletul scăpat de ispita botezului, şi ceauşul cu perna, care-i rămâne plată.
Înăuntru rămâne mortul cu faţa vânătă de năduşala pufului, şi nasul strâmb de apăsarea ceauşului, dacă bolnavul a fost mai voinic şi nu se lăsa. Atunci slujitorul sinagogei are de furcă până-l potoleşte şi-l dă liniştit familiei.
Se lăsă o tăcere lugubră.
— Ai fost şi dumneata un asemenea bolnav greu?
— Da, spuse bătrânul, tremurând. Dar atunci eram în putere. Philadelf nu-l întrebă mai mult.
— Sura, strigă David, Sura. Femeia se ivi.
— Du pe domnul Philadelf, chiar azi, în vizită la Malamet.
— La Malamet? se sperie ea.
— Da, la ceauşul sinagogii noastre, şi privi cu înţeles spre tânăr. Are o fată frumoasă, urmă el pentru soră-sa, îi dă zestre bună, numai perne de puf mari şi mici peste două sute. Fac o avere. Îi spui că este poruncă de la doamna Estera să-l primească şi să-i arate codana. Adică, stai. mai bine, se răzgândi el, să treci tu întâi şi să aranjezi vizita.
— Dar David, tu nu ştii? Ceauşul Malamet este bolnav greu, pe moarte.
— Cu atât mai bine, cu atât mai bine, se bucură bătrânul, frecându-şi mâinile. Poate avem ce studia, şi zâmbi înspre scriitor.
Philadelf pricepu cu cine se luptase odinioară, într-un ceas greu, apostatul şi de ce în toată casa Surei nu se găseşte nici o pernă de puf. Pentru el a trebuit să împrumute de la vecin.
— Du-te, Sura, o îndemnă David, fă ce-ţi spun! La nevoie dumnealui zice că vrea să cumpere perne, multe perne de puf. Plăteşte bine. Ah, adaugă că dânsul este un mare doctor şi poate consulta pe bolnav, gratis bine înţeles. Laudă-l că vindecă toate celea. M-a tămăduit şi pe mine.
Malamet ceauşul, servitor de credinţă şi intendent al sinagogii, locuia pe strada Căuzaşi, într-o căsuţă vagon, cu o curte îngustă şi besnoasă, unde Philadelf intră chiar în amiaza aceea, condus de madam Sura. Fură întâmpinaţi de soţia bolnavului, o evreică ştearsă, firavă, şi vârâţi fără nici o ceremonie într-o încăpere mare, unde de jos şi până-n tavan se înghesuiau, teancuri, perne de toate formele şi mărimile.
Scriitorul tocmai îi dete arvună pentru douăzeci din cele mai mari, cu înţelegerea să vie până-n seară fata, domnişoara Raşela, să ridice restul de bani. Marfa, trece a doua zi sau mai târziu domnul doctor să o ridice şi poate chiar să mai aleagă.
Amândoi, şi tânărul şi madam Sura, se interesară de sănătatea domnului Malamet, de domnişoara Raşela, care nu se arătă. Aşteptară să fie poftiţi în salon, măcar la o dulceaţă. Nimic. Trebuiră să plece.
Au pândit zadarnic până noaptea să vie fata după plată. Nu s-a ivit.
David se arătă foarte nemulţumit, aproape supărat, de neispravă.
— Cum staţi cu doamna Estera? întrebă pe scriitor.
— N-am mai văzut-o, mărturisi acesta.
— Rău aţi făcut, n-o întrece nimeni. – şi fraza începută o sfârşi în gând. Dar să încercăm deocamdată altfel. Mergem acolo împreună. Au să fugă în faţa mea toţi, ca javrele când văd lupul.
În vastul, solstiţiarul amurg de iunie ce se lăsa domol peste oraş, David, învăluit în talarul lui de bumbac sur bătut cu fire albe, ieşi împreună cu prietenul său. Clipea ca o bufniţă prinsă de lumină. Era ceasul şapte şi jumătate seara, în una din cele mai lungi şi strălucite zile ale anului. Cerul apusului, scăldat într-o imensă glorie de aur în toate feţele, de la aurul alb şi portocaliu la cel roşu şi verde, înflăcăra în apoteoza lui tot orizontul, cu dealul Mitropoliei profilat în fund. Şi cu cât coborau treptat spre valea Dâmboviţei, alte lumini se învăpăiau, mai apropiate, slăvind Spitalul Brâncovenesc, aureolând biserica Domniţa Bălaşa, nimbând morga, cheiurile poleite în lâna de aur a teilor înfloriţi, sub care se mişcau oameni bătuţi şi ei în aur, ca nişte fiinţe extraordinare.
Philadelf mergea şi visa. Strada Cauzaşi îl strămută în trecut, la luptătorii cauzei naţionale, conspiratorii de la '40 şi '48, care sălăşluiseră şi complotaseră împotriva stăpânirilor străine, pe acele meleaguri.
Se trezi în curtea ceauşului. David bătu. Ieşi fata. În întunericul dintre case nu se vedea bine. Ea nu cunoscu pe evreul blestemat.
— Ce doriţi?
— Cu domnul Malamet.
— E puţin bolnav.
— Atunci cu madam Malamet. Mata eşti domnişoara Raşela? Spune-i că a venit un prieten.
Tânărul o petrecu din ochi cum intra în casă. Era brunetă, sveltă, destul de frumoasă, în sălbăticia ei feciorelnică.
Se întoarse cu mamă-sa. Evreica încremeni, vru să fugă, se împiedică.
— O clipă numai, ascultă Debora! În interesul tău, pentru scăparea lui Malamet.
Si punându-şi mâna pe ea, o stăpâni.
— Vino-ncoa, mai la o parte! Zăpăcită, ea îl urmă. Se petrecu o scurtă convorbire, adică două-trei îngăi-mări ale ei şi un răspuns la câteva fraze ale lui, spuse la ureche.
Bagă bine de seamă, sfârşi el tare. E o chestie mai presus de viaţă şi de moarte. Mulţumesc, am eu grijă singură, zise femeia găsindu-şi stăpânirea, şi se smulse de lângă el, respingându-l cu oroare.
— Nu vrei să-l vadă doctorul? Dumnealui e un medic vestit.
— Nu, nu e nevoie acum. Altă dată. Avem doctorul nostru. Şi trebuiră să se retragă, bătuţi.
— I-am împlântat cuţitul în inimă. şi în creier, spuse într-un târziu evreul. Am încredinţat-o că, fără greş, Malamet are să ţipe, Tevila, Tevila, Tevila, şi are să ceară botezul. Nu de altceva, dar el trebuie să-şi amintească în ceasul morţii că a auzit vorba asta de sute de ori, bâiguită de sutele de guri pe care le-a înăbuşit şi de la care s-a molipsit. Are să strige şi el la fel: Tevila!
Tăcu.
— Şi? făcu Philadelf, uimit de îndrăzneala bătrânului. Şi se opri în loc, să-1 asculte.
— Şi m-am oferit să stau eu acolo, la pândă, după uşă, cu perna. De ce să cheme ceauşul din celălalt capăt al târgului? Îi fac eu acest mic serviciu. Până să vie acela, Malamet moare blestemat.
Scriitorul se simţea şi aici întrecut, un biet şcolar care învăţa o lecţie grea, dar mare.
Şi o începu.
Ziua îşi vedea de alte treburi, urmărea alte piste, făcea vizite numeroase, până sus la protipendadă, avea întâlniri, ghiftuindu-şi carnetele cu buchiile lui mărunte cât nişte purici leşinaţi. Noaptea cobora cu David, ca pentru o slujbă rituală, la casa ceauşului. Aci bătrânul ciocănea în uşă. Când deschidea cineva, se interesa de bolnav, afla că e din ce în ce mai rău şi se propunea iar pentru înfricoşatul serviciu, ca să fie refuzat. Nu stăruia.
— Noi stăm aici, la îndemână, se ploconea el supus şi nu pleca.
Oprea lângă el pe Philadelf şi aştepta, veghind răbdător, afară. Până târziu sta şi trăgea cu urechea sub fereastra odăii bolnavului, cu perdelele lăsate.
Până la urmă, ciocăniturile lui la uşă rămaseră neascultate. Nu mai deschise nimeni. Ceea ce-l îndârji şi mai mult în răbdătoarea-i aşteptare la geamul ceauşului.
Într-o noapte de acestea, o mişcare grabnică, o fugă zăpăcită în casă. Lumina speriată a lămpii alerga de colo-colo prin ferestrele casei vagon. Se auziră vaiere. David zgâlţâi uşa. Se opinti s-o descuie, s-o clintească din loc. Nu putu. Alergă la fereastra joasă, sparse geamul, smulse perdeaua. Nimeni nu se sinchisi. În spaima dinăuntru putea pătrunde oricine din afară, fără să mai fie băgat în seamă.
David trase lângă el pe scriitor şi priviră lacom: în odaia răvăşită, agonicul se zbătea în aiurări şi gemea ca o geamandură în vijelie.
— Nu mai e nevoie să sărim noi pe fereastră în ajutor, spuse calm evreul. Auzi-l, spune Tevila, cere cufundarea, botezul! Şi David îşi freca mâinile. „Sus”, „pe el”, „Debra”, „nu te lăsa”, îndemna el ca la o întrecere.
Nevasta agonicului, cu o pernă mare în mâini, se căznea să i-o lipească pe faţă şi se lupta să-1 înăbuşe. Dar nu izbutea. Malamet, învoinicit de delir, de furiile agoniei, o îndepărta cu braţele întinse, cărora femeia le punea mereu înainte, ca o pavăză, puful.
La un moment dat el izbuti să înhaţe perna, să i-o smulgă şi s-o arunce. Femeia rămase descoperită înaintea bolnavului, care, sculat în şezut, nebun, îi înfipse mâinile-n gât şi prinse s-o strângă. Ea ţipă, începu să horcăie, slăbind. David se pregătea iar să sară. Dar înţepeniră. De dincolo, se repezi fata, cu părul negru răsfirat pe spate, învolburată în lunga cămaşă albă de noapte. Zbură în-tâi în spatele bolnavului, pe care-l apucă şi-l culcă înapoi pe pat. Stând aşa, o clipă, la căpătâiul lui, ca arhanghelul Azrael. În a doua clipă se plecă fulger, ridică perna şi trecu lângă maică-sa în faţa bolnavului, pe capul căruia trânti puful. În a treia (clipă) se şi aruncase în pat. Puse genunchiul în perna moale şi apăsă, apăsă, lung, nesfârşit, până ce mama sa o dete la o parte şi o scoase din cameră.
Scriitorul se mulţumi cu această ultimă scenă. Se desprinse nesimţit de la fereastră, lăsând pe David lipit acolo. Nu se mai întoarse nici la madam Sura.
Şi multă vreme a ocolit cartierul pernelor de puf.
SFÂRŞIT
Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi dramaturg, a fost unul dintre numele reprezentative pentru tradiţionalismul interbelic românesc. Influenţat de Alecsandri, Vlahuţă şi Coşbuc, Voiculescu a debutat în 1916 cu volumul Poezii, stilul său căpătând puternice influenţe expersioniste (după cum demonstrează poemele din volumele ulterioare: Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964) ş.a.m.d. A fost, de asemenea, medic şi doctor în medicină la Bucureşti şi a ţinut conferinţe radiofonice pe teme de medicină pentru ţărani. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri fantastice, romanul Zahei orbul. Dintre piesele sale de teatru amintim Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală şi Pribeaga. În 1941 a primit Premiul Naţional pentru poezie, însă între 1958 şi 1962 a fost închis pe motive politice.
CUPRINS:
IUBIRE MAGICA
POVESTIRI, II
Viscolul: r Căprioara din vis Taina gorunului Fata din Java; Farsa:; J limanul '.;: Proba: 5 Şarpele AJiodor 1 Iubire magică: Lacul rău:; Ultimul berevoi Lipitoarea l '.
ZAHEl ORBUL, ROMAN Partea I
„I. Panteră
IJ. Groapa gunoaielor î î
III. Lupta cu bezna: J ţ
IV. Popa Gioarsă: î! î y. Cerşetorii: î S S J
119
VI. Popas.;: 223
VII. Vânătorii de lipitori… 228
VIII. Nerăbdare. 230
IX. Pe drumurile ţării… 233
X. Bâlciul. 237
XI. în vârtejurile puhoaielor. 245
XII. La curtea lui Lagradora. 251
XIII. Grădina. 261
XIV. Ispita.; 287
XV. Dragoste de orb.: 270
Partea a H-a
Ocna…:288
Partea a III-a
Rătăcirile – Limanul: 369
Partea a IV-a în satul Cervoiului: '. „. l. 389
Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi dramaturg, a fost unul dintre numele reprezentative pentru tradiţionalismul interbelic românesc. Influenţat de Alecsandri, Vlahuţă şi Coşbuc, Voiculescu a debutat în 1916 cu volumul Poezii, stilul său căpătând puternice influenţe expersioniste (după cum demonstrează poemele din volumele ulterioare: Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964) ş.a.m.d. A fost, de asemenea, medic şi doctor în medicină la Bucureşti şi a ţinut conferinţe radiofonice pe teme de medicină pentru ţărani. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri fantastice, romanul Zahei orbul. Dintre piesele sale de teatru amintim Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală şi Pribeaga. În 1941 a primit Premiul Naţional pentru poezie, însă între 1958 şi 1962 a fost închis pe motive politice.
Era În toiul verii. Bucureştii clocoteau în vipii ca o cetate blestemată peste care se vărsase asfalt încins. Fâşii de trotuare năclăioase ca hârtia de prins muşte te înhăţau gata să-ţi tragă pantofii din picioare. În catranul lor se înşirau, aidoma unor urme de fosile, formele tuturor încălţămintelor perindate, la un loc cu labe primitive neîncălţate încă, enigme pentru viitorii geologi.
Duhori de benzină, ulei prăjit şi cauciuc ars de la automobile, învrâstate cu altele, de mititei fripţi şi carne la grătar, adaose cu împuţiciuni de gunoaie neridicate şi râgâielile gurilor de canale, ar fi făcut pe un rătăcit din altă lume să se creadă într-o nouă Gomora, în ceasurile cele mai grele ale bătăii ei de către Dumnezeu.
Ţi-era groază să răsufli. Nu trăgeai în piept decât dogoare îngroşată cu trâmbe de praf şi nisip, răscolite de goana maşinilor cu eşapamentele deschise. Ţi-era spaimă să te mişti: pentru un pas, pentru un gest, te năpădeau pâraie de sudori, pe care trebuia să le pui la loc bând de două ori pe atât sifon. Apa nu era îngăduită. Ceea ce se scurgea pe ţevi era cu neputinţă de înghiţit. Venea, când se îndura să curgă, o leşie caldă şi leneşă, amestecată de-a dreptul cu clor, ca şi când stomacurile băutorilor ar fi fost spălătorii chimice.
Toate astea pătrundeau, ajungeau şi până la mine, în subsolul unde îmi strămutasem masa de scris, dar nu mă atingeau. Faţă de temperatura şi fierberea mea proprie, lipărul de afară nu mai însemna nimic. Eram un tânăr vulcan în plină erupţie literară.
Stam cufundat până peste cap în al doilea volum al meu de poezii, pe care-l pregăteam pentru toamnă, întregit cu un apocalips în versuri. Şi nu mai ştiam de nimic altceva pe lume.
Primul volum, debutul, Stele negre, avusese un răsunător succes. Şi pentru cei 19 ani ai mei laudele criticilor, curtea revistelor literare, avansul editorilor, entuziasmul generaţiei mele şi pizma cu mârâieli a înaintaşilor alcătuiau un cocteil atât de ameţitor, că mă făcea nesimţitor nu numai la neplăcerile ce soseau din afară, dar chiar la o primejdie adevărată. M-ar fi putut străpunge şi pe mine cineva cu spanga, ca pe Archimede, fără să bag măcar de seamă.
Mă aflam singur şi fericit în toată casa. Părinţii plecaseră la Sinaia, oaspeţii unui frate al mamei, care închiriase acolo o vilă întreagă şi trăia pe picior princiar. Unchiul Miti colindase lumea ca să facă avere, şi acum se întorcea miliardar ca să epateze, în lipsă de altcineva, familia. Eu nu-l văzusem până atunci. Nu mă născusem când el părăsise ţara. În ultima vreme se aşezase în Java, unde, intrat în uriaşele plantaţii de arbori ai cauciucului, se îmbogăţise fabulos.
Dar excesele de excitante, o febră tropicală şi clima neprielnică îl aduseseră în aşa hal de şubrezenie, că a trebuit să părăsească măcar pentru câteva luni afacerile şi să se strămute într-o regiune salubră. Şi-a adus aminte atunci de ţară şi deveni iar dintr-o dată fratele dulce al mamei. De unde până atunci fusese numai unchiul din America şi apoi unchiul din Java, care-ţi trimite la zece ani o dată o fotografie cu un cec pentru bomboane şi haine, ne-am trezit cu el peste noi, rudă nelipsită, cu amestec în treburile cele mai intime ale familiei şi mai ales mentor îndrăcit.
Dintr-o dată, cum m-a văzut şi m-a sărutat, am ajuns slăbiciunea unchiului din Java, care – aşa, gata crescut – mă adoptă cu entuziasm. Şi îşi puse ca ultim scop să mă formeze după ideile şi gusturile lui. Mama, bineînţeles, era în al nouălea cer. Tata, biet profesor de liceu, intimidat şi precaut – era vorba de miliarde – nu se împotrivea pe faţă. Eu eram de-a dreptul ostil, ca un prinţ moştenitor bizar şi îndărătnic, care dă cu piciorul tronului.
Cât şezuse în Bucureşti, unchiul locuise în hotel, dar venea de mânca şi sta toată ziua la noi. Bineînţeles, toată cheltuiala o ducea el. Dar pe mine mă plictisea cumplit. Nu mai sfârşea cu sfaturile practice, teoretice, cu aforismele şi apoftegmele lui de viaţă, parcă el, cum i-am spus-o de la obraz, cu asta câştigase banii.
Până la urmă a hotărât, cu de la sine putere, să las literele şi să trec la Politehnică, pe care s-o isprăvesc americăneşte, în vreo şapte-opt luni, cât mai are el de stat în ţară, ca apoi să mă ia numaidecât în Java, la exploatările lui, unde e nevoie de un inginer-şef de încredere. M-am făcut foc, am refuzat categoric şi exasperat, până la urmă i-am răspuns numai cu obrăznicii. Am avut din pricina asta o ceartă cu mama, care ne-a ţinut supăraţi până la plecarea lor. Noroc că prăpădul căldurilor l-a gonit pe exoticul meu unchi la Sinaia, unde a luat cu el şi pe ai mei. Şi eu am rămas singur, de capul meu, plin numai cu versuri de apocalips.
Stam astfel sihastru, în subsolul asudat, în cordială înţelegere cu şobolanii, şi nu mâncam decât pepeni. Mi-i aducea servitoarea, reci, de la gheaţă, cu miezul roşu brumat ca de o chiciură, şi binecuvântam stepa şi arşiţa care zămislesc astfel de minuni, pepenii verzi.
Într-o zi, tocmai când scriam poemul mistic al tiparului, solie anume trimeasă pentru poet de marea Sargaselor, o claxonare în faţa casei, din ce în ce mai lungă, mai insistentă, mă întrerupse. Nu m-am clintit însă. Am aşteptat. Larma devenea însă exasperantă. Servitoarea nu ieşea. Acum claxonul încetase, dar începu să sune soneria turbată. Plictisit, am tras o pijama peste adamis-mul meu paradisiac şi m-am hotărât să urc. Un Lincoln-Zephir splendid stopase la scară şi şoferul măreţ îmi întinse încruntat un plic. Am vrut să cobor ca să-l desfac jos.
— Nu, vă rog să daţi imediat răspunsul, îmi porunci tare omul de sub şapca galonată şi livreaua arogantă.
Asta mă supără grozav. Am simţit imediat că am de-a face cu un emisar al unchiului din Java. Îi întorsei spatele şi cu aceeaşi mişcare îi trântii uşa în nas, lăsându-l să aştepte.
Am citit scrisoarea. Nu mă înşelasem: era de la unchiul Miti, care mă chema să vin numaidecât la Sinaia: murea de dorul meu – cumpărase maşina pe care o trimetea numai pentru mine, să mă plimbe în fiecare zi la Braşov şi la Sibiu. Câteva rânduri adaose de mama îmi aminteau şi mă rugau să nu lipsesc: a doua zi era aniversarea zilei de naştere a tatii. O sărbătoare intimă, dar de o gingaşă şi emoţionantă solemnitate, ce se desfăşura totdeauna numai între noi trei. Cu o lună înainte colindam librăriile, căutând cartea cea mai jinduită de el, care trebuia legată bibliofilic, cu cifrul lui aşezat în anumit loc. Florile, schimbul de îmbrăţişări, prăjiturile care-i plăcuseră lui în copilărie, sticla de vin rar, destupată cu pompă, din care gustam fiecare abia câte un deget, prefăcându-ne că ne place, de toate astea mă lipseam acum din pricina afurisitului de unchi, care se vârâse între noi şi ne strica, cu banii şi cu tirania lui, viaţa. Mă apucasem să scriu un refuz drastic. Era un chip de a mă răzbuna.
Dar din nou îmi căzu sub ochi rugămintea mamei şi o listă de târguieli pe care să le aduc, în frunte cu tradiţionala sticlă de vin. Şi m-a înduioşat. Dar nu m-am dat bătut de tot. Am lăsat şoferul să aştepte. M-am urcat abia peste o oră. Moţăia la volan. L-am chemat şi l-am luat de sus.
— Ţine lista asta şi banii, îi poruncii. Cumpără tot ce scrie aici şi vino astă-seară la ora şapte.
Am ordin să vă aduc imediat, cercă el să mă intimideze.
La ora şapte. Şi i-am trântit uşa-n nas.
M-am muncit să înnod firul. M-am căznit să cad iar în transă. A fost cu neputinţă să mai scriu: tiparul îmi scăpa printre degete.
Unchiul Miti găsise chip şi de acolo, de departe, să mă sâcâie şi să-mi alunge inspiraţia. Cuvânt să-mi fie şi mai nesuferit.
Acum lipsit de protecţia muzelor, începusem să simt apăsarea şi mizeria Bucureştilor. Nu suferisem toată luna de căldură cât am suferit în după-amiaza aceea, aşteptând şoferul. Îmi părea aproape rău că-l expediasem cu atâta uşurătate.
Mi-era teamă că ar putea să nu mai vie. Atins în susceptibilitatea lui de slugă de casă mare, ar fi putut să plece înapoi, spunând că eu am refuzat să merg. La gândul ăsta, broboanele de sudoare îşi dublau volumul şi-mi curgeau cu gâdilituri mai ales pe spate, ca nişte gângănii care mi-ar alerga pe piele.