Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru

                Ghilgames   Aceasta este cea mai veche poveste a lumii. „Străbunica poveştilor”. Din ea, ca dintr-un izvor lim­pede, s-au născut toate celelalte. Cu gesturi largi, parcă de vrajă, un bărbat vîrstnic, înveşmîntat într-o mantie ca de rege, şi-avînd pe frunte o bentiţă purpurie, povesteşte mulţimii adunate la poalele curmalilor legendele despre Ghilgameş. Ziua e caldă, aburită şi nisipul luceşte stins. Ne aflăm cu două mii şi mai bine de ani înaintea erei noastre pe ţărmul rîului Eufrat. Pescarii, agricultorii, olarii, ţesătorii şi alţi meşteşugari, cres­cătorii de boi şi cai, neguţătorii de carne, de bere, de ulei îndesesc rîndurile. Sudoarea curge-n pîrîiaşe pe chipurile înfierbîntate. Şi răsuflările, din cauza înghesuielii, sînt grele. Dar nimeni, nimeni nu se-ndură să plece şi să nu mai asculte ce se cîntă despre Ghilgameş.[ii] Cei doi soţi ai povestitorului, care-i acompaniază glasul cu un soi de cimpoi, un fluier şi două tobe împerecheate, au început un cîntec vesel, reamintind celor de faţă clipa cînd s-a născut Ghil­gameş.   — Mamă i-a fost zeiţa Ninsun, aceea care se-ngrijeşte de focul ce arde veşnic în vatra zeului cu păr de aur, zeul soarelui şi-al dreptăţii, al cărui nume este Şamaş. Iar tatăl său un spiriduş, numai pe jumătate zeu. Cealaltă jumătate fiindu-i alcătuire pămînteană. Cum s-a născut micul Ghilgameş, zeii l-au înzestrat cu haruri. Şamaş a revărsat asupră-i o frumuseţe fără seamăn. Enlil, zeul pămîntului străbun şi al văzduhului albastru, i-a dăruit statura mîndră, 'naltă de unsprezece coţi şi pieptul larg de nouă palme. La rîndul său, nici asprul Adad, zeul furtunii îndîrjite, n-a vrut să rămînă dator. L-a hărăzit cu-o vitejie ce nu putea fi înfrînată nici chiar de forţele zeieşti. Şi Ea, cel şerpuitor, i-a dăruit înţelepciune. Şi, înălţîndu-se flăcăul cu voia zeului Anu,[iii] urcat fu-n jilţul strămoşesc de rege al Urukului. Tînăr, voinic şi plin de sevă, dornic de tot ce-i bucurie şi des­fătare şi putere, Ghilgameş dete-un chiot straşnic. Lacom, el începu să soarbă plăcerile cu însetare, ca soarele de dimineaţă, ce seacă apa bălţilor unde se scaldă bivolii, cu căldura-i toropitoare. Şi porunci să se adune cei şapte înţelepţi vestiţi, ctitorii lumii de atunci şi ai civilizaţiei, ca să pună noi temelii cetăţii pe care-o stăpînea. Iar toţi flăcăii să s-adune şi, zi şi noapte, să trudească. Şi să ridice metereze, un templu fără de pereche şi un lăcaş tru­faşei Iştar, zeiţa dragostei aprinse, a înmulţirii oamenilor, dar şi-a pieirii lor prin harţă şi prin războaie sîngeroase. Voios, neobosit, Ghilgameş îşi preschimbă cetatea sa într-o bijuterie rară, fără să-i pese cît de cît de truda şi de suferinţa ace­lora ce o creau, ba cerîndu-le şi mai mult, alte şi alte giuvaeruri, din ce în ce mai măiestrite. Mîhniţi de nepăsarea lui, locuitorii din Uruk s-au plecat zeilor plîngînd. Jalea lor s-a înălţat spre cer, a ajuns pînă la Anu, cel mai puternic dintre zei. Ghilgameş nu se mai sfieşte în a-i trudi pe toţi feciorii şi a-i slei de întreaga vlagă, dezlănţuind asupra lor corvezi prin care-i chinuieşte, şi zi şi noapte, neîncetat. E nesătul de glorie. La fel, pe fete şi neveste le tîrăşte în casa lui, înjosindu-i pe toţi bărbaţii, chiar cînd sînt stirpe de războinici. Nu se satură de plăceri. Zeul Anu ştia că forţei nu îi poţi pune stavilă, decît aşezîndu-i în faţă altă forţă asemănătoare. Două focuri cînd se-ntîlnesc, se contopesc unul cu altul şi, la sfîrşit, se potolesc. Dădu poruncă lui Aruru, zeiţa zămislirilor, şi, ea alergă în pustiu. Frămîntă lutul umezit şi făuri din el o fiinţă, de-o putere copleşitoare, cu trupul învelit în păr, asemeni fiarelor din codri, — cu numele de Enkidu. Un vînător ce se-ascunsese într-un tufiş, zări uriaşul. Şi nu stătu de loc pe gînduri. Porni, îndată, spre Uruk, ca să-l vestească pe Ghilgameş. — E un uriaş nemaivăzut, îi povesti el lui Ghilgameş. Cutre­ieră, neobosit, pădurile şi mlaştinile. Soţi îi sînt fiarele vrăjmaşe şi multe ale vietăţi ce trăiesc în sălbăticie. Se hrăneşte la fel cu ele. N-a văzut încă nici un om. Ghilgameş cugetă un timp. Iată ce trebuie să faci, îl sfătui pe vînător. Să iei cu tine o femeie, o fiică a plăcerilor, şi să i-o duci lui Enkidu. Aceasta să-i iese-nainte, să-şi dezvăluie farmecele şi uriaşul s-o îmbrăţişeze. Va învăţa ce-i dragostea. Şi dragostea-l va preschimba din soţ al fiarelor în om. Totul s-a petrecut întocmai. Enkidu i-a picat în mreje fru­moasei fete din Uruk. Ce-i drept e drept, îmbrăţişînd-o, Enkidu şi-a pierdut din vlagă. Şi fiarele-au fugit de el, simţind că nu mai e de-al lor. În schimb, s-a făcut mult mai chipeş şi mintea i s-a limpezit. Fata i-a povestit apoi c-ar fi, dincolo de păduri, o aşezare omenească, bogată-n temple şi zidiri care de care mai măiestre, ce poartă numele Uruk. Acolo, i-a mai şoptit ea, sub zîmbete şi mîngîieri, viaţa-i plăcută şi senină, cu copile ispititoare ce se întîlnesc la orice pas. Veselia-i la ea acasă. Ghiduşii te silesc să rîzi, chiar cînd ai inima amară. Iar cîntăreţii te răsfaţă, noapte de noapte, cu poveşti. Acolo rege e Ghilgameş, cel mai puternic dintre oameni. E ca un taur în cireadă. Pasul i-e sprinten şi semeţ. Şi chipul i-e strălucitor de tinereţe şi vigoare, încredere şi bărbăţie. Enkidu s-a lăsat vrăjit de şoaptele acelei fete. — Haide şi du-mă la Uruk, s-a hotărît el într-o zi. În templele zeilor voştri. Şi la Ghilgameş ce-l vestit. Vreau să-l înfrunt şi să-i rostesc : — Sînt un fiu al pustiului, împletitură de puteri strîns înno­date de Ninurta, zeul războiului cel crunt. M-am născut în sălbă­ticie şi nu mă înfricoşez de nimeni. Nu mă tem nici măcar de tine. În acea noapte, cînd uriaşul îi rostea fetei planul său, Ghilga­meş abia se culcase. Dar nu se cufundase bine în somnul cel odih­nitor, că visele îl şi încearcă. Are de-a rîndul două vise. Întîi, vede, cu ochii minţii, un cer senin şi plin de stele. Dar, dintre stele, se desprinde un bolovan rotund şi greu. Atît de greu că, la-nceput, oricît dorea să-l dea de-o parte, nici nu-l poate clinti din loc. Pe urmă, visul se strămută chiar în cetatea sa, Uruk. Iar în cetate se ivise, căzută, poate, tot din cer, o secure înspăimîntătoare, la fel de mare şi de grea ca bolovanul dinainte, în jurul căreia poporul se bulucea, neostenit, s-o vadă şi s-o cerceteze. Pe amîndouă, el, Ghilgameş, după strădanii fără număr, a izbutit pînă la urmă să le-aşeze la picioarele mamei sale. Zeiţa Ninsun, mama lui, îi tîlcuieşte visele fiului său, cînd se trezeşte. — Bolovanul ca şi securea nu-s altceva decît o fiinţă. — Ce fel de fiinţă, vreau să ştiu, de-mi poţi răspunde, scumpă mamă? — O fiinţă tare deosebită. O întruchipare a tăriei. Tăria însăşi. Ea soseşte, este pe drum şi va ajunge, mai curînd decît crezi, la tine. Şi vine să te ocrotească. Să-ţi fie prieten credincios. În vremea asta, Enkidu, care pornise în zori la drum, călăuzit cu sîrg de fată, întîlneşte pe-un călător. Şi chipul călătorului era negru şi mohorît. Enkidu l-a întrebat de ce pe faţa lui nu se zăreşte nici o urmă de bucurie, de ce-i atît de întristat? Călătorul i-a dat răspuns: — De vrei să îmi cunoşti tristeţea şi revolta care mă-ncearcă — şi nu numai revolta mea, ci-a tuturor bărbaţilor — vino cu mine în Uruk. Acolo este o Casă a Nunţii. Şi vei vedea, cu ochii tăi, cum regele se bucură, cu lăcomie, de plăceri. Sileşte fetele-fecioare — a silit şi pe fata mea — înainte de măritiş, să vină în braţele lui. Nevestele-au ajuns de rîs. Iar flăcăii, cei mai voinici, sînt prinşi cu-arcanul şi tîrîţi la muncile cele mai grele, în rînd cu bivolii şi boii. Cine mai poate îndura? Aflînd de cele ce se-ntîmplă, Enkidu simte o strînsoare şi o mînie în inimă. — Unde e? Vreau să-l întîlnesc şi să-l înfrunt fără cruţare. Oamenii din Uruk văzîndu-l pe Enkidu intrînd pe Porţi şi pătrunzînd apoi în Piaţă, mergînd întins spre Casa Nunţii, îl pri­vesc lung şi îşi grăiesc : — Ca Ghilgameş e la statură, dar mijlocul i-e mai subţire. Se vede că nu s-a hrănit decît cu ierburi tinere şi lapte proaspăt supt de-a dreptul din ugerele caprelor şi ale altor vietăţi, ce zburdă în sălbăticie. Doar oasele îi sînt mai mari, ca să îşi sprijine pe ele greutatea trupului uriaş. Enkidu nu vede nimic. N-a văzut Porţile, nici Piaţa. Nici templele cele măreţe, nici oamenii cei chinuiţi. Atîta este de pornit, încît nu vrea nimic să vadă în afară de Casa Nunţii. Dar aici, în această zi, în locul fetelor-fecioare şi a nevestelor răpite se găsea doar zeiţa Iştar. Enkidu nu o bagă în seamă pe Iştar cea ispititoare. Ci îl aşteaptă pe Ghilgameş să sosească la Casa Nunţii. Trece un timp şi iacătă-l pe mîndrul fiu al dulcei Ninsun. Soseşte-n pasul lui vioi, obişnuit, şi se îndreaptă spre casa desfă­tărilor. Enkidu îi iese înainte. — Opreşte-te! îi strigă el. Ghilgameş nu este deprins să-i taie drumul cineva, fie el mu­ritor sau zeu, şi nici să primească porunci. — Dă-te în lături! îi ordonă. Şi cît spune cuvintele, are răgazul să-i măsoare lui Enkidu, din ochi, puterea. Umerii celui odrăslit în mijlocul pustiului, după porunca zeilor, sînt tari ca nişte stei din munte. Muşchii lui par curmeie lungi, încolăcite şi înnodate. Şi pumnii bolovani desprinşi, sub trăznete nimicitoare, în timpul marilor furtuni. — Vino să ne prindem la luptă! Marelui rege din Uruk îi tremură, de supărare, muşchii puter­nici, noduroşi. Braţele i se întind spre Enkidu, ca într-un vîrtej. Amîndoi se cuprind de mijloc. Se opintesc ca taurii. Se strîng şi se smucesc în lături. Se împing şi se tîrăsc pe drum. Uşa, întîi, se prăbuşeşte. Apoi zidul se clatină. Şi oamenii, îngrămădiţi, nici nu-şi pot crede ochilor cum de nici unul nu se-ndoaie şi nu se frînge de mijloc. Amîndoi par deopotrivă. Pămîntul se cutremură de izbiturile cumplite şi geme în adîncul lui. S-au luptat vreme îndelungă, izbindu-se unul pe altul, pînă cînd regele Ghilgameş îl prinse strîns pe Enkidu şi îl sili să înge­nuncheze. Abia atunci îşi desfăcu Ghilgameş braţele de fier din jurul mijlocului celui ce se născuse în pustiu. Lupta fusese pe dreptate şi Enkidu se ridică fără de nici o vrăjmăşie. Ba, dimpotrivă, înţelese că rostul lui era să fie frate de soartă cu Ghilgameş şi prietenul lui cel mai bun. Se îmbrăţişară ca doi fraţi născuţi dintr-o aceeaşi mamă. Şi-aşa, ţinîndu-se de umeri, o căutară pe blînda Ninsun. Şi ea îi binecuvîntă. — Care este destinul nostru? o întrebară amîndoi. — Prin lupta dată între voi, cinstită şi neîntinată, v-aţi cunos­cut puterile şi-aţi dovedit că meritaţi să vă legaţi prin prietenie. Nimic nu este mai presus ca simţămîntul prieteniei şi-al dragostei care-i uneşte pe cei mai vrednici dintre oameni. Inimile se curăţă de tot ce au întunecat. Şi cugetele se apropie în hotărîrea de-a înfrînge şi-a nimici ce e mai rău pe-această lume încă plină de suferinţă şi întuneric. Fiţi voi, pentru de-a pururi, pilda cea mai deplină a prieteniei, ce luptă, în numele lui Şamaş, pentru drep­tate şi lumină. Prietenii îşi string mîinile. Enkidu simte ce-l aşteaptă în luptele ce vor urma. N-are pute­rea lui Ghilgameş. Îi e ruşine de el însuşi şi ochii i se umezesc. Dar nu stă-n cumpănă de loc. Prietenia, dacă-i curată, e cingătoarea cea mai scumpă, de care nu te mai desparţi nici cînd treci de hotarul vieţii. Şamaş, soarele sclipitor, zeul dreptăţii şi-al luminii, de sus, din cerul fără nori, îi priveşte pe cei doi prieteni. Păru-i de aur flutură. Mîna-i îi binecuvîntează. Cine nu ştie că Humbaba cel neînvins e însuşi răul? Lăcaşul lui e-n întuneric. E în Pădurea Cedrilor. Pădure adîncă păstră­toare a mii de spirite haine cu fire înfricoşătoare. Enlil i-a încre­dinţat, în taină, lui Humbaba, pe lîngă Forţă, şi şapte Furii, casă-i stea oricînd alături, la nevoie. Cînd Humbaba deschide gura azvîrle foc, aduce moarte, cînd urlă se clatină lumea. — Noi ne vom făuri securi şi săbii tari, grăi Ghilgameş. Cu ele vom reteza cedrii, ca să se risipească bezna, care domneşte în pădurea ce zămişleşte-ntr-una răul, şi-l vom răpune pe Humbaba. Bătrînii-i văd pe cei doi prieteni cum îşi iau arcurile în spate, cum se înarmează cu securi şi săbii lungi şi ascuţite. — Gîndiţi-vă, îi previn ei, că Humbaba e ca şi-un zeu. Menit a fi învingător în orice luptă pe pămînt. Pădurea i-e prielnică şi întunericul la fel. Vouă vă vor fi duşmănoase pădurea şi întune­ricul. Nu plecaţi, căci puteţi pieri! — Bătrînilor, nu tremuraţi, grăieşte regele Ghilgameş. Meş­terii ne-au făurit arme. Şamaş ne-a binecuvîntat. Şi mama mea, Ninsun, la fel. Pe Enkidu mi l-a învestit cu semnul unei legături ce nu se poate sfărîma, de prieten, de supus, de frate. Pornim voioşi, măcar că drumul e presărat tot de primejdii. Nu ştim nimica despre lupta ce ne aşteaptă cu Humbaba. Ştim doar că, la capătul ei, dreptatea trebuie împlinită, iar răul nimicit deplin. Întunericul risipit în numele zeului Şamaş. — Bine, de nu se poate altfel, se deteră învinşi bătrînii, vedem că nu e nici o cale să vă oprim, să nu plecaţi. Mergeţi cu bine, biruiţi şi vă întoarceţi sănătoşi. Vă binecuvîntăm şi noi! Dar Enkidu, tu să ai grijă, să-l ocroteşti pe Ghilgameş. Astăzi nu mai e ca-nainte şi are o menire-naltă, ca rege al Urukului.   Plecară cei doi fraţi de luptă şi merseră, neobosiţi, trei zile-n şir, atîta cale cît ar fi străbătut-o alţii într-o lună şi jumătate. Şi iată-i c-au ajuns în faţa Porţilor-Mari-ale-Pădurii unde-se-naşte-ntr-una-răul şi unde e sălaşul muced al întunericului crîncen. Paznicul se află la Porţi, o arătare prea hidoasă, fără de chip şi inimă. Zărindu-i pe prietenii noştri, luă din grămada de alături o cămaşă de zale tari şi şi-o turnă, pe loc, pe trup. De toate avea şapte cămăşi. Cînd le-mbrăca pe toate şapte, nu mai putea fi biruit. Dar nu-mbrăcase decît una şi Ghilgameş se repezi. Paznicul începu să ţipe şi să alerge prin pădure. Enkidu, însă, îi tăie calea. Şi Ghilgameş îl înşfăcă. Urmă o trîntă, nu prea lungă, şi paznicul fu doborît. Întîia treaptă spre victorie o urcaseră prietenii, trecuseră acum de Porţi şi cercetau uimiţi pădurea. Vedeau Muntele Cedrilor unde-şi avea un alt sălaş zeiţa Iştar cea trufaşă. Copacii-şi înălţau spre boltă coroanele îmbelşugate. Şi mii de curpeni se-agăţau de ramurile cedrilor înmiresmînd pădurea toată. Îşi pregătiră săbiile şi merseră încă trei zile, căutîndu-i urma lui Humbaba, dar fiara nu se arăta. După a treia zi de drum, se pregătiră de odihnă. Se sprijiniră spate-n spate, veghind, cu grijă, încordaţi, dar somnul cel înşelător îi fură, pe neaşteptate. Deodată regele Ghilgameş se trezi, ca strigat de-un glas. Şi-i povesti lui Enkidu că-n visele ce le visase în scurtul timp cît aţi­pise văzuse un munte răsturnat. — Muntele acesta e Humbaba! fu de părere Enkidu. În curînd el va fi învins. Merseră apoi mai departe, cincizeci de leghe îndoite. Şi, cînd ajunseră, săpară o groapă şi turnară apă curată, ne-ncepută, spre slava zeului Şamaş. Ghilgameş se urcă pe-o coastă şi-acolo risipi făină, mărunt cernută şi curată, la fel ca apa, pentru Şamaş. Gîndul să le fie curat şi inima neîntinată, iar fapta plină de lumină. Noaptea Ghilgameş iar visă. Ploua cu sînge şi cu foc. Focul se stinse într-un tîrziu şi rămase numai cenuşă. Prevestirile erau rele. Enkidu se cutremură. — Dacă te temi, întoarce-te! — Nu mă întorc, rămîn cu tine. Prietenia îmi e mai scumpă decît chiar viaţa, Ghilgameş. — Să-ncepem dar să tăiem cedrii, lăcaşul întunericului. — Pînă atunci nu s-auzise nici un zgomot în tot adîncul. Pă­durea nici nu răsufla. Crudul Humbaba aştepta clipa cea potrivită a luptei. Pe negîndite, răsună un urlet înspăimîntător : — Cine-a îndrăznit să-mi calce codrii! Cine îmi taie cedrii mei? Glasul stîrni înfiorare, dar Şamaş-cu-părul-de-aur îi îm­boldi pe cei doi prieteni, sfătuindu-i din înălţimi: — Mergeţi 'nainte, fără teamă, şi înfruntaţi-l pe Humbaba. Astăzi va fi pieirea lui. Lupta nu ne simţim în stare să o descriem pe-ndelete. Hum­baba, monstrul, se ivise, ca un munte ce se prăvale deasupra muri­torilor. Răgetele lui răscoleau văile, munţii, pe de-a rîndul. Şi apele se revărsau. Cerul vuia. Şi tot pămîntul stătea în aşteptare mută. Ce va urma? Şi ce va fi? Vor izbuti cei doi voinici să-i ţină piept acestei fiare, înteţită de şapte Furii, sprijinită de tot ce-i rău? Lupta s-a dat într-o încleştare atît de aprigă încît privirile se rătăceau, urechile-şi pierdeau auzul, nu mai ştiai cine izbea, cine se cuprindea cu cine. Şi, totuşi, sorţii înclinau mai mult spre partea lui Humbaba. (Adeseori se întîmplă astfel şi răul izbîndeşte întîi.) Noroc numai că zeul Şamaş, auzind vocea lui Ghilgameş, care-l chema într-ajutor, trimise, în graba cea mai mare, vîntul sălbatic, cel de gheaţă, cel cu nisip, cel cu furtună, de miazănoapte, cu vîrtejuri, cu fierbinţeală şi cu ploaie. Opt vînturi îl înconjurară şi-l ameţiră pe Humbaba. Acesta, rătăcit, văzu că Furiile au pierit şi spiritele cele rele s-au risipit de-asemenea, luate de vînturile tari ale zeului luminos. — Iartă-mă! Iartă-mă, Ghilgameş, începu să se jeluiască. Îţi voi da cedrii cei mai falnici şi mă voi face servul tău. Dar cru­ţă-mi numai zilele... — Humbaba trebuie să piară. El e izvorul răului, răsună iar glasul lui Şamaş. Pădurea Cedrilor e oul în care se cloceşte bezna, care ascunde crimele. Auzindu-i vocea lui Şamaş, Ghilgameş ridică securea, trase şi sabia din teacă. Lovi, şi Humbaba urlă. Enkidu îl izbi şi el, de şapte ori fără cruţare. Şi Humbaba se prăbuşi. Cedrii cei-nalţi vuiră greu, ştiind că vor fi retezaţi pînă la unul de eroi. Eliberară prizonierii din tai­niţele codrilor, în care îi ţinuse monstrul. Tăiară capul lui Hum­baba, îl aduseră la Uruk şi îl înfipseră într-o ţeapă, să vadă toţi c-a fost răpus. Izvorul răului pierise prin vitejia lui Ghilgameş şi-a soţului său, Enkidu. Proaspăt spălat şi pieptănat, schimbat în veşminte curate, cu-o legătură purpurie pe fruntea lată, Ghilgameş, biruitor al rău­lui, este slăvit de întreg poporul. Tineri şi vîrstnici îl aclamă. Tobele, fluierul, cimpoiul nu cîntă decît pentru el şi pentru dragu-i Enkidu. Zeiţa dragostei, Iştar, văzîndu-l cît este de mîndru şi mai frumos ca niciodată se-aprinse toată de iubire pentru strălucitorul tînăr. — O, Ghilgameş, îl roagă ea. Fii soţul meu şi îţi voi da ceea ce nici nu poţi visa. Palatul meu e fără seamăn. Aurul şi pietrele scumpe împodobesc fiece colţ. Ogrăzile-mi sînt minunate! Animalele se-nmulţesc sub mîna mea, ca într-o poveste. Boi mai puternici ca ai mei n-au fost şi nu vor fi pe lume. Caii aleargă ca în zbor. Şi ce-ţi doreşti tu poţi avea numai gîndind la acel lucru. — Nu stărui, o rugă el. Dragostea-ţi nu mă ispiteşte. E tre­cătoare ca un foc ce se stinge sub gerul iernii. Te cunosc mult prea bine, Iştar. Ai înşelat atîtea fiinţe. Le-ai mîngîiat cîteva clipe. Apoi le-ai părăsit, rîzînd. Pe unele le-ai blestemat şi le-ai lovit, nelegiuito! Dragostea ta nu-mi trebuie. Zeiţa n-a putut să-ndure cuvîntul tînărului rege. Nu îndrăz­nise încă nimeni s-o certe astfel pe Iştar. Şi nici să o batjocorească. — Vei plăti, s-a înfuriat ea. Căci dragostea unei zeiţe nu se respinge-n nici un fel. S-a avîntat apoi spre cer. Lacrimile-i curgeau şiroaie. — Tată şi mamă,[iv] a strigat, în faţa zeului Anu, cel mai puternic dintre zei, şi a Antuei, soaţa sa. Ghilgameş m-a batjocorit. Mi-a înşirat păcatele, mi-a amintit blestemele, m-a ocărit, m-a izgonit. Tată, te rog, hohotea ea, răzbună-mă şi făureşte-mi acel Taur Ceresc de care mi-ai amintit de-atîtea ori. Taurul vreau să-l nimicească, să-l străpungă pe regele Urukului. Iar, dacă nu mi-l făureşti, voi sfărîma zăvoarele Porţilor Iadului. Şi morţii se vor întoarce pe pămînt. Vor fi mai mulţi decît cei vii. Tatăl, Anu, îşi vedea fata hotărîtă să împlinească teribila-i ameninţare. Duşmănia ei e cumplită. — Vei avea taurul ceresc, dacă dorinţa ta e asta şi vrei ca Ghilgameş să piară. Dar ştii bine că, făurindu-l, vor fi şapte ani fără rod, şi Urukul va flămînzi. — Nu-ţi fie teamă, scumpe tată, l-asigură zeiţa Iştar. Am strîns eu grîne pentru oameni şi iarbă pentru animale. Şi nimeni nu va flămînzi. Deci dă-mi mai iute taurul. I-l făuri zeul Anu. Şi, încrîncenată de mînie, Iştar îl duse pe pămînt. Taurul pustii cîmpia cu răsuflarea lui fierbinte. Sorbi apele rîului. Crăpă pămîntul. Şi căzură, în crăpături, sute de oameni. Iar, printre ei, şi Enkidu. Dar Enkidu nu se lăsă. Se încordă. Sări-napoi. Nimeni n-ar fi putut sări. Ci el ajunse înapoi de unde lunecase-n hău. Apucă taurul de coadă. Degeaba Taurul Ceresc, mugind, se mai silea să scape. El îl ţinu ca-nlănţuit. Şi Ghilgameş se apropie. Smulse sabia de la brîu şi lovi Taurul Ceresc sub coarnele sale uriaşe, croite din lapislazuli, în ceafa ca sculptată-n piatră.[v] Taurul se împletici, botu-i însîngeră ţărîna. Inima lui încă fierbinte i-o scoaseră şi i-o închinară zeului Şamaş, soarele. Iştar se tînguia pe ziduri şi-l blestema pe Ghilgameş că-i uci­sese taurul. Enkidu nu-i iertă blestemul cu care-i lovea prietenul. Şi, în numele prieteniei, îi smulse taurului umărul. Şi i-l zvîrli în obraz fiicei zeului preaputernic Anu. Zeiţa Iştar le chemă pe toate preotesele din templul ei şi împre­ună jeliră moartea taurului, stropindu-i umărul cu lacrimi. In acest timp trecu Ghilgameş, în carul lui cel scump de aur. Alături era Enkidu. Mulţimea îi sărbătorea aruncînd flori asupra lor. — Cît de frumos eşti tu, Ghilgameş! strigau toate fecioarele, pe care le întîlneau în drum. Şi prietenul tău, Enkidu, nu e nici el de lepădat. La palatul împodobit al regelui ce o înfruntase pe Iştar cea ispititoare se pregăteau serbările. Şi Ghilgameş şi Enkidu urmau să fie încununaţi cu cununa eroilor.   Numai că zeii nu puteau să ierte umilinţele îndurate de Iştar cea ispititoare din partea celor doi viteji. Cum nu puteau ierta nici moartea lui Humbaba şi-a Taurului cel făurit de zeul Anu, şi nici tăierea Cedrilor. Toate fuseseră ursite de zei în sfatul lor ceresc. Răul şi Binele alături. Lumina şi întunericul. Şi, în deosebi, ce nu se cade a fi atins de pămînteni, locul puternicilor zei în tot ce se petrece în lume. Degeaba îi apără Şamaş pe Ghilgameş şi Enkidu. Zeii-l mustrară şi pe el. Prea se-arătase toată vremea cu prietenie lîngă ei, prea le dăduse mult curaj. Pedeapsa trebuia să vină, fiindcă doi pămînteni nevrednici călcaseră orînduirea, hotărîrile zeilor. Cine va fi lovit întîi? Sfatul decise : Enkidu. Şi Enkidu se îmbolnăvi. Frigurile-l cuprinseră. Viaţa i se scurta mereu. Şi Ghilgameş, care-l veghea, înţelese că şi-l va pierde. Durerea lui se făcu munte. Nu e nimic mai greu pe lume ca despărţirea de un prieten. Şi Enkidu se zbuciuma. Deplîngea traiul liniştit din vremea cînd vieţuia încă departe, în sălbăticie. De n-ar fi venit vînătorul şi nu l-ar fi privit în taină! De n-ar fi avut apoi parte de dragostea unei femei! De n-ar fi plecat în Uruk! Blestemaţi fie toţi aceia care l-au preschimbat, pe-ncetul, din fiară-n om. — De ce blestemi? l-a certat Şamaş, ivindu-se în înălţimi. Prin dragoste, te-ai ridicat pe scara firii omeneşti. Ai priceput ce-i omenia. Şi te-ai smuls din sălbăticie. Ai gustat hrană pregătită, asemeni zeilor din cer. Şi ai sorbit, ca regii, bere. Ca ei, te-ai odihnit pe jilţuri şi laviţe împodobite. Şi prietenie ai legat cu cel mai mîndru, mai puternic şi mai frumos dintre bărbaţi, Ghilga­meş cel neînfricat. Priveşte-l plînge lîngă tine. Şi-a adus toţi locui­torii Urukului să te jelească. Şi-atunci cînd îl vei părăsi, nu va putea îndura mîhnirea şi va pleca pe urma ta! Enkidu se mai linişti şi încercă să-şi îndulcească vorbele care le rostise. Apoi îşi povesti un vis : — Se prefăcuse-n porumbel. Şi-un grifon îl purtase-n gheare pînă-n sălaşul lui Irkalla, zeul Infernului cel hîd, al beznelor fără sfîrşit, în ţara celor fără viaţă. Ghilgameş înţelese visul. El alergă la mama sa. O imploră să îl ajute. Enkidu să rămînă-n viaţă. Ninsun îl mîngîie pe rege, dar nu fu-n stare să-l ajute. Voinţa zeilor cereşti, aţîţaţi de trufaşa Iştar, nu se putea îmblînzi deloc. Zece şi încă două zile se scurseră astfel, de-a rîndul, pli­ne de lacrimi şi suspine. Şi, cînd se împliniră toate, Enkidu nu mai respiră, ochii lui stinşi nu mai văzură chipul drag al lui Ghilgameş. Plînsul regelui din Uruk[vi] întrece acum orice măsură. Dispe­rarea îl stăpîneşte. El îşi azvîrle straiele, îşi smulge părul, îl cuprinde pe Enkidu, fratele său, în braţe, hohotind sălbatic. — O, prietene, grăieşte el, fie ca munţii, şesurile, cărările pă­durilor, cedrii cei pustiiţi de noi, rîul Eufrat, locuitorii străvechiu­lui Uruk să plîngă pieirea ta, cum plîng şi eu. Căci tu ai fost braţul meu drept, securea, spada, scutul meu! Şi regii vin să ţi se plece, să-ţi sărute picioarele. Iar eu voi porunci, îndată, meşte­rilor neîntrecuţi să-ţi făurească o statuie din aur şi lapislazuli, ca-n veacuri cei ce vor veni să-l cunoască pe Enkidu, cel mai drag şi mai credincios prieten şi frate de pe lume. Şase zile şi şapte nopţi Ghilgameş nu se dezlipi de trupul prietenului său, jelindu-l fără de răgaz. Abia în cea de-a opta zi, umplu, în zori, un vas cu miere şi altul cu uleiuri verzi. Le-orîndui pe amîndouă pe-o masă scumpă de măslin şi le închină zeului Şamaş. Îşi puse pe spinare o cergă. Şi se porni la drum să-l caute pe Utanapiştim, străbunul, bătrînul cel nemuritor. Nu se putea împăca nicicum cu gîndul morţii prietenului. Voia să caute Nemurirea şi Tinereţea veşnică.[vii] Merse şi merse îndelung. înfruntă sute de duşmani, haite de fiare flămînzite şi spirite răufăcătoare. Oamenii-scorpii îl opriră dar dacă înţeleseră că el e două treimi zeu şi numai o treime om, îl sfătuiră să străbată drumul pe care soarele călătoreşte, în timpul nopţii, prin ceţuri negre ca mormîntul şi peste piedici fără număr, pînă ce dă iar de lumină. Grădina zeilor i-acolo, minune nemaiîntîlnită, cu flori de aur şi cu fructe numai din pietre preţioase. Rîuri limpezi îi udă iarba şi florile înmiresmate şi vînturi calme o răcoresc. Se odihni puţină vreme, prinse puteri şi, după sfatul zeului care-l ocrotise întotdeauna, soarele-cel-cu-păr-de-aur, plecă s-o caute pe Siduri. Siduri era o hangiţă ce cunoştea destule taine. La început ea se sperie, cînd Ghilgameş bătu la porţi. Obrazul lui i-era brăzdat şi faţa arsă de nelinişti, de suferinţe şi încercări. I se păru un ucigaş. Se linişti doar cînd află că e regele din Uruk, ce vrea să afle Nemurirea. Hangiţa zîmbi milostivă. Nemurirea nu-i pentru oameni. Zeii şi-o ţin de partea lor. Pămîntenii au datoria să îşi trăiască viaţa dată, precum le-o hotărăşte cerul. Pot însă încerca să-şi smulgă oricît de multe bucurii. Cîntul şi jocul, mai ales, desfătările dra­gostei, hrana aleasă, băutura, veşmintele de soi şi rîsul. Aceasta-i tot ce pot avea în afară de suferinţe. Dar Ghilgameş se ţinu tare. Gîndul lui era numai unul. Ama­ra soartă a oamenilor de-a se preface-n pulbere, după-o prea scurtă vieţuire. Cum să lupţi împotriva morţii? Şi unde-i Utanapiştim, străbunicul preaînţelept, ca să-l întrebe care-i taina de-a deveni nemuritor? Hangiţa se înduplecă şi-i povesti despre bătrînul pe care îl căuta Ghilgameş că locuieşte peste mare. Dar cine oare îndrăzneşte să plutească pînă acolo? Ar întîlni apele-morţii. Apele cele-ntunecate, prin care numai Urşanabi-luntraşul cel fără pereche, sluga lui Utanapiştim — ce are nişte statuete, înzestrate de zei cu haruri neînţelese pentru oameni — abia, abia poate vîsli. Ghilgameş se însenină. „Aşadar, iată care-i calea!” Numai că şi Iştar veghea. Ea-l rătăci pe Ghilgameş. Şi el se repezi, furios, şi, fără nici o pricină, sfărîmă statuetele. Cum să te mai avînţi pe ape? Drumul părea curmat aici şi ţinta regelui Ghilgameş pierdută pentru totdeauna. Numai că bunul Urşanabi mai cunoştea încă o cale. Dacă Ghilgameş izbutea să taie din pădurea deasă — ce se-ntindea în apropiere — de două ori cîte şaizeci de prăjini lungi — ce măsurau fiecare şaizeci de coţi — le smolea, le scobea cu grijă pe toate cît de-un lat de vîslă şi le-aducea lui Urşanabi, putea fi încă o speranţă. Ghilgameş scoase sabia. Se năpusti-n pădurea deasă. Tăie prăjinile dorite. Le smoli, apoi le scobi. Le aduse lui Urşanabi, urcară în luntre şi plutiră. Trebuia să străbată marea într-o lună şi jumătate. Ei ajunseră în trei zile, prin sîrguinţa lui Ghilgameş. Ajunseră la apa-morţii. Şi Urşanabi-l învăţă pe Ghilgameş să vîre-n apă, la rînd, toate prăjinile. Numai mîna să şi-o ferească de undele ucigătoare. Se sfîrşiră prăjinile. — Ce-i de făcut? Îşi desfăcu Ghilgameş brîul şi îşi făuri din el parîmă. Iar straiele lui Urşanabi, smulse în grabă, le-nălţă, cu mîna lui, în chip de pînză. Aşa, cu greu, mereu pîndiţi de moartea cea neiertătoare, ajun­seră într-un tîrziu la ţărmul unde se afla bătrînul Uta-napiştim. Acesta şi soţia lui erau din stirpea celor vechi, care scăpaseră cu bine din Potopul ce înecase, odinioară, întreg pămîntul. — Şezi lîngă mine, îl pofti străbunul pe urmaşul său, văzîndu-l supt de oboseală. Ce s-a-ntîmplat? Hai povesteşte! Ghilgameş s-aşeză pe prund. Şi-i depănă, pe îndelete, viaţa şi luptele purtate alăturea de Enkidu. Cum biruiseră împreună pe Humbaba şi taurul cel făurit de zei în cer. Şi-apoi cum zeii, aţîţaţi de Iştar cea necruţătoare, le-a dat pedeapsa cea mai cruntă. L-au cufundat pe Enkidu în somnul cel mai greu, al morţii. Le-a despărţit o prietenie cum nici că mai fusese alta. Văzîndu-şi prie­tenul cum doarme, fără putinţă de-a se-ntoarce, el însuşi s-a în­fricoşat. Aceasta-i soarta oamenilor? Să biruie-n atîtea lupte, dar să fie călcaţi de moarte? Şi ce e viaţa? Ce e moartea? Ce se petrece „dincolo”? A purces deci pe calea lungă şi bîntuită de vrăjmaşi către el, Uta-napiştim, străbunul lui, ce dobîndise, precum se ştie, Nemuri­rea. Poate se-ndură, se-nvoieşte să-i dezvelească marea-taină. Poate-l ajută şi pe el să aibă o Viaţă Veşnică. Bătrînul Uta-napiştim l-a privit îngăduitor. — Ascultă-mă, i-a grăit el, fiindcă-ai bătut atîta cale, şi-ai îndurat atît de multe, doar ca să afli adevărul, îţi voi spune ce s-a întîmplat, cum am aflat despre Potopul[viii] pe care zeii-l pregă­teau şi cum de-am reuşit să scap. Ea, zeul înţelepciunii — care spusese adeseori că eu sînt cel mai cumpănit dintre bărbaţii muritori — luase parte la adunarea din Şuruppak, a zeilor, de pe malul Eufratului. Acolo Enlil a stri­gat că oamenii s-au înrăit, crimele, ura, duşmănia se-nmulţesc ca ciupercile. Şi a propus să se înece pămîntul sub puhoi de ape. Anu şi-a dat încuviinţarea şi-astfel s-a hotărît Potopul. Numai că Ea mi-a trimis un vis prin care mă vestea de ceea ce urma să vină şi mă-nvăţa să construiesc o corabie foarte mare, pe care să mă salvez eu, soţia, rudele, tot tribul şi animalele pe care voiam să le păstrez în viaţă. Acelora ce mă-ntrebau de ce ridic corabia — corabie cu şase caturi — eu trebuia să le răspund că Enlil, zeul, mă urăşte. Şi eu doresc să mă strămut, cu întreg avutul, neamurile, slujitorii şi prie­tenii, în ţinuturile lui Ea, cel ce iubeşte-nţelepciunea. Şapte zile am construit-o — cu tribul meu — corabia. Cînd am sfîrşit, am încărcat-o cu ce era de trebuinţă : hrană, băuturi şi veşminte. Am urcat animalele. Pe urmă, i-am poftit pe oameni. Semnalul sorocit al ploii şi-al revărsărilor de ape mi-l anun­ţase zeul Şamaş. Am ferecat uşile bine. L-am chemat pe Puzur-Amurri, ma­rinarul cel mai vestit, şi i-am încredinţat, de grabă, cîrma coră­biei în mîini. De sus, zeul Enlil răcnea că a venit ceasul cel mare al pedep­sirii oamenilor. Zeul Nergal, ce stăpîneşte ţinutul negru al morţilor, desfăcu stăvilarele şi apele se revărsară. Cu torţe aprinse alergau spiritele pămîntului şi ce nu se-neca ardea. Ploile nu mai conteneau. Şuvoaiele urlau în munţi, spălau cîmpiile de case, de oameni şi-alte vietăţi. Prăpădul se-ntinsese atît că nu mai putea fi oprit. Înşişi zeii se-nspăimîntară de ce dezlănţuiseră şi se uitau, din înălţimi, la apele clocotitoare, fără să ştie ce să facă şi cum să le poată opri. Iştar care, ca de-obicei, îl aţîţase pe Anu, îndemnîndu-l să încuviinţeze pieirea muritorilor, acuma se certa pe sine : „De ce-am vorbit atît de crunt în adunarea zeilor? Tocmai eu care-i zămislisem pe pămînteni, prin voia mea, i-am lăsat pradă apelor, fără să mişc măcar un deget, ci apăsîndu-i cît mai mult!” Şase zile şi şapte nopţi furtuna a tot bîntuit, pînă cînd vîntul, ostenit, şi-a lăsat aripile-n jos. De grab', am deschis o fereastră. Apa învăluise totul, nici un zgomot nu s-auzea. Pierise tot ce era viaţă. Corabia se înţepenise în coasta muntelui Nitsir. Dînd drumul unui porumbel, am vrut să văd ce se întîmplă. Neavînd unde să s-aşeze, porumbelul s-a întors la noi. Am slobozit şi-o rîndunea. Cu ea s-a petrecut la fel. Abia în ziua următoare, cînd am dat drumul unui corb, acesta nu s-a mai întors, căci apele începuseră să se retragă în matca lor.      Atunci am deschis uşile, dîndu-le voie tuturor să se împrăştie în lume. Iar eu am adus sacrificii puternicilor zei cereşti. Am săpat gropi şi-am turnat apă, neîncepută, de izvor, făcîndu-le astfel libaţii. Zeii s-au adunat voioşi, amirosind miresmele. Şi Iştar i-a poftit pe zei să se bucure de libaţii. — Numai Enlil n-aş vrea să vină, a spus Iştar, încrîncenată, fiindcă el a urzit Potopul. Dar iată că sosi şi Enlil mai mîniat decît oricînd. Aflase că scăpasem noi. — Cine oare a destăinuit vreunuia din pămînteni că-n cer se pregătea Potopul? Nu cumva Ea înţeleptul? răcnea el fără stavilă. Ea nu se înfricoşă, ci îl răspunse lui Enlil: — Cum ai putut pune la cale fără să cîntăreşti destul o faptă atît de dureroasă? — Pe pămînt erau mult prea mulţi păcătoşi şi răufăcători. — Bun. Să-i fi pedepsit pe ei, dar nu întreaga omenire. Crezi că e drept să sufere nevinovaţii pentru-aceia care n-au cugetul curat? Şi eu mai află că n-am spus nici unui om vreun cuvinţel despre ce puneai tu la cale. Ci i-am trimis numai un vis făpturii mele credincioase, bunului Uta-napiştim. Ascultîndu-l pe zeul Ea, Enlil şi-a îmblînzit pornirea. Căinţa părea că-l încearcă. S-a urcat pe corabie. Ne-a luat de mîini pe amîndoi, pe soţia mea şi pe mine. Ne-a îndemnat să îngenunchem şi, binecuvîntîndu-ne, a hotărît să vieţuim, de-atunci-nainte, în acest loc, la marginile apelor. Dar nu ca oameni, ci ca zei, nemu­ritori asemeni lor. Bătrînul Uta-napiştim îşi isprăvise povestirea : — Tu cum socoţi că ai putea, îl întrebă el pe Ghilgameş, să îl convingi pe zeul Enlil că meriţi să ai nemurirea? Haide să te pun la-ncercare. Sileşte-te să nu adormi şase zile şi şapte nopţi. Te prinzi? — Mă prind, zise Ghilgameş. Dar nu stătu cîteva clipe şi-o ceaţă îi cuprinse ochii. Somnul îl coborî ca-n moarte. Şase zile şi şapte nopţi nici că se mai trezi din somn. Nici nu ştia ce e cu el. Să fi fost voia lui Enlil? A lui Iştar, marea zeiţă, zeiţa care-l duşmănea? A lui Anu stăpînul lumii peste cer şi peste pămînt? Cine-ar putea să înţeleagă? În fiecare zi soţia lui Uta-napiştim cocea cîte o pîine pentru el şi făcea cîte-un semn pe zid. Cînd se trezi, totuşi, din somn, Ghilgameş se înfioră. — Oriunde sînt, oriunde merg, şi chiar în somn, glăsui el, moartea se află lîngă mine. Se povesteşte că Ghilgameş, atunci sau poate mai tîrziu, sau mai-nainte, nu se ştie, prin voia lui Ea, slăvitul, ar fi grăit cu Enkidu, cu duhul lui, cel slobozit cîteva clipe din Infern. Şi Ghilgameş l-ar fi întrebat ce-i „dincolo” şi care-i legea ce cîrmuieşte subpămîntul? Iar Enkidu i-ar fi răspuns, că „dincolo” nu-i decît jale şi pul­bere fără hotar.[ix] Noroc că vorba dintre ei a fost curmată tot de zei, tot din voinţa zeilor, ce-ngăduiseră şi-aşa, la rugămintea lui Ghilgameş, mai mult decît puteau chiar ei îngădui celor-de-jos. Altminteri, regelui Ghilgameş, cuvintele lui Enkidu i-ar fi strivit şi cugetul, şi tot adîncul inimii. Bătrînul Uta-napiştim, înţelegîndu-i suferinţa, i-a poruncit lui Urşanabi să-l ducă pe urmaşul lui de pe tărîmul apelor către pămîntul părintesc. Atîta că, mai înainte, trebuia să se cureţe de tot ceea ce-l întinase. Să se ducă la un izvor ce se afla pe ţărmul mării. Să-şi zvîrle pieile de fiare ce îl acoperiseră. Şi, curăţat de răni cu plăgi, să îşi îmbrace un veşmînt nou. Chiar legătura de la frunte să-i fie mereu proaspătă. Şi-aşa să plece spre Uruk. Se pregătea tocmai de drum, cînd soaţa străbunului său spuse lui Uta-napiştim : — Îl vezi? A îndurat destul. A colindat pe mări şi ţări. Şi-acum se-ntoarce în Uruk. Ar trebui să-i faci un dar. Bătrînul i-arătă o plantă cu florile mirositoare şi toată zim­ţată de spini, asemeni unui trandafir. — Creşte numai pe fundul mării. Este doar una singură. Şi dacă te hrăneşti cu ea nu mai mori şi nu-mbătrîneşti. Fericit pînă peste poate, Ghilgameş s-azvîrli în mare. Căută-n- delung pe fundul ei. Şi, iat-o, floarea e aici. „Ce norocos sînt! se gîndi. Cînd îmi pierdusem orice vise, nu mai aveam nici o nădejde, am dobîndit tot ce rîvneam. Abia aştept s-ajung acasă. Prin planta asta minunată, vom izgoni din Uruk moartea. Şi bătrîneţea, şi urîtul. Spaimele ce ne mistuie.” Înşfăcă floarea fermecată, neţinînd seama că în palmă i se-nfigeau spinii-ascuţiţi şi din carne îi curgea sînge. Se-ntoarse, bucuros, pe mal. Îi mulţumi străbunului şi soaţei lui, din inimă. Se urcă în corabie, alăturea de Urşanabi, visînd, vesel, la zilele de tinereţe fericită pe care-avea să le trăiască în Urukul lui strămoşesc. Călătoriră aşa o vreme. Făcură întîi un popas. Se odihniră şi plecară cu corabia mai departe. La cel de-al doilea popas, regele zări un pîrîu. Un izvor îl hrănea cu apă limpede şi îmbelşugată. Încins şi bucuros, Ghilgameş gîndi ce bună ar fi o scaldă. Dar, în timp ce se cufunda în undele răcoritoare, un şarpe fu atras de planta pe care regele Ghilgameş şi-o ascunsese în veşminte. Mireasma ei îl tulbura. Şarpele se tîrî uşor şi mîncă planta fermecată. Îndată solzii îi căzură şi-şi îmbrăcă o piele nouă, întinerind cît ai clipi. Ghilgameş, cînd se-napoie, văzu tot ce se petrecuse. Planurile-i se năruiră. Durerea veche-l copleşi. — De ce m-am zbuciumat atît? Pentru cine m-am străduit şi mi-am sleit puterile? se-ntreba el nedumerit. Nepieritor nu e nimic. Totu-i firav şi trecător. O, Şamaş, unde e dreptatea? O zi gemu lîngă izvor, muşcîndu-şi pumnii disperat. Soarele-cel-cu-păr-de-aur strălucea în înaltul bolţii. — Lumina Lui e fără moarte, se dumiri atunci Ghilgameş. Noaptea n-o poate birui. Şi faptele vitejilor pentru binele oame­nilor şi adevărul lor, la fel. Şi cîntecele despre cei ce nu-şi precupeţesc puterea înfruntînd forţa răului. Aceasta-i NEMURI­REA LOR.                 [i] Este vorba nu numai de cea dintîi epopee a lumii, de prima ca­podoperă a literaturii universale, ci şi de întîiul imn închinat forţei omului în lupta pentru biruinţa binelui. Creată în mileniul al III-lea î.e.n. (adică aproape cu 5.000 de ani în urmă), sub formă de poeme şi balade sumeriene, preluate de babilonieni, ea a fost unificată, probabil, de un poet necunoscut din sec. al XII-lea î.e.n. şi a fost descoperit în biblioteca regelui Assurbanipal, înscrisă pe 12 tăbliţe de argilă arsă. În limba română, epopeea a apărut pînă astăzi în trei versiuni: 1) I. Mihălcescu, la Casa Şcoalelor, 1921, după traducerea germană a lui A. Ungnad şi H. Gressmann ; 2) Virginia Şerbănescu şi Al. Dima, la E.L.U., 1966, după traducerea franceză a lui Rene Labat, şi 3) Athanase Negoiţă, la Editura Ştiinţifică, 1975, după traducerea lui E. A. Speiser, compa­rată cu aceea a lui A. Heidel şi A. Schott.   [ii] Ghilgameş, erou real, devenit în cîntecele sumeriene personaj legendar. A fost regele vechiului oraş Uruk, din sudul Mesopotamiei (descoperit sub zidurile actualului oraş Warka, cam la 220 km depăr­tare de Bagdad).   [iii]  Anu, divinitate asiro-babiloniană, zeul suprem al cerului.   [iv] Scena are multe asemănări cu plîngerile zeiţei Afrodita şi răz­bunările ei faţă de aceia care nu-i respectau îndeajuns puterea şi cultul. Iată cum sună, în transpunerea Virginei Şerbănescu şi Al. Dima — transpunere pe care am utilizat-o şi noi, ca bază, în această repovestire — plîngerea zeiţei Iştar :   — „Tată, făureşte Taurul Ceresc, care să-l omoare pe Ghilgameş, şi să-l umple de groază pînă în lăcaşul său. Dacă nu făureşti pentru mine Taurul, voi sfărîma porţile iadului, le voi dărîma uşorii, le voi sparge în bucăţi pragul, voi aduce morţii din groapă pe pămînt, şi morţii vor fi atunci mai numeroşi decît viii!"   [v] Lupta cu Taurul Ceresc reprezintă iarăşi un moment spectacu­los. Fără să vrem, ne gîndim mai ales la luptele lui Heracle cu diferitele fiare şi monştri, întruchipări ale răului şi primejdiilor ce bîntuiau odi­nioară pămîntul.   [vi] Plînsul regelui din Uruk, la moartea prietenului său Enkidu, ne readuce în minte jalea şi mînia lui Ahile la moartea lui Patroclu. Însă intensitatea celui dintîi, în aceeaşi transpunere amintită mai sus, este cu mult mai impresionantă.   „...Fie ca toate cărările lui Endiku, în Pădurea Cedrilor, să te plîngă, să nu tacă zi şi noapte! Să te plîngă Bătrînii întinsului Uruk, Urukului-celui-Împrejmuit, care cu mîinile întinse ne binecuvîntau la plecare. Să te plîngă întinsele piscuri ale munţilor sălbatici, pe care împreună ne-am urcat de-atîtea ori! Să te plîngă, să te jelească şesurile, ca o mamă să te plîngă, Să te jelească... cedrii pe care i-am pustiit cu mînia noastră! Să te plîngă ursul, hiena, pantera, tigrul, cerbul, leopardul, leul, bivolul, căprioara, antilopa, toate fiarele sălbatice! Să te plîngă Ulaiul, pe al cărui ţărm am hoinărit! Să te plîngă Eufratul cel limpede, din care am scos apă pentru burdufurile noastre! Să plîngă locuitorii întinsului Uruk, Urukului-celui-Împrejmuit!"   [vii] Dorinţa de nemurire, ca şi de „tinereţe fără bătrîneţe" este unul dintre cele mai vechi vise ale omenirii. Şi basmele noastre cuprind frec­vent această năzuinţă.   [viii] După cum se vede, mitul Potopului îşi are origina nu în fabu­laţiile ebraice sau eline, ci în cîntecele sumeriene. Uta-napiştim, bătrînul înţelept, străbunul lui Ghilgameş, este cea dintîi întrupare a legen­darilor Noe ori Deucalion.   [ix] Puţine versuri ni se pare a fi fost scrise mai zguduitor şi mai adînc, în literatura universală, ca dialogul dintre Ghilgameş şi umbra lui Enkidu — ieşită pentru puţin timp din Infern (dialog cuprins în Tableta a douăsprezecea — transpus, de astă dată, după traducerea francezului G. Contenau) :   —„Spune-mi, prietene, spune-mi, prietene, spune-mi care-i legea lumii subpămîntene pe care o cunoşti!" —„Nu, nu ţi-o voi spune, prietene, nu ţi-o voi spune, dacă ţi-aş destăinui legea lumii subpămîntene pe care o cunosc, te-ai porni pe plîns!" —„Ei bine, fie, vreau să mă pornesc pe plîns Ce ţi-a fost drag, ce-ai mîngîiat şi era pe placul inimii tale, este astăzi pradă viermilor, ca o haină veche. Ce ţi-a fost drag, ce-ai mîngîiat şi era pe placul inimii tale, este astăzi acoperit cu pulbere. Toate acestea sînt acum cufundate în pulbere, Toate acestea sînt acum cufundate în pulbere."    

Cneazul Igor - Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru       Închipuiţi-vă, dragi cititori, că ne aflăm în Rusia, cu cinci sau şase veacuri în urmă, pe ţărmul unui rîu. Rîul acesta poate să fie Niprul, sau Donul, sau Doneţul. Pe ţărmul rîului, într-o poiană smălţuită, şi-au făcut tabără nişte viteji ce merg la oaste să-şi apere pămîntul strămoşesc. Este-un amurg tăcut. Cerul s-a făcut roşu. Vîntul adie uşurel. Pe rîu alunecă o barcă. Vîslele plescăie. Stropii scurşi de pe vîsle lucesc o clipă, purpurii, în lumina amurgului, apoi se sting îndată-n bezna rece a apei curgătoare. Greierii ţîrîie subţire prin iarbă. Florile-şi strîng petalele înfiorate de răcoarea serii. În tabără a poposit, în seara asta, şi-un cîntăreţ. Este un cîntăreţ bătrîn, bătrîn, aproape orb. Ştie să povestească legendele străvechi. Glasul şi-l însoţeşte cu o guslă[i]. Poartă o haină lungă, albă. Barba şi pletele-i sînt ninse. Se sprijină de-o parte într-un toiag, de alta, pe umărul unui copil, un băieţaş de şapte sau opt ani. Copilul are o faţă rotundă, luminoasă. Părul bălai îi flutură pe umeri. Prinsă de gît cu un curmei, are o traistă în care păs­trează bucatele primite de la femeile miloase de prin sate sau de la trecători. Copilul se deprinde de pe acum cu meşteşugul de-a şti să cînte şi să povestească, pe sunete de guslă, legendele din alte vremuri ale Rusiei. — Ascultaţi, ascultaţi, dragii mei, spune bătrînul, povestea despre cneazul Igor şi oastea lui. Iar degetele cîntăreţului mîngîie coardele. Şi coardele suspină sub degetele sale bătrîne şi tremurătoare. Bărbaţii s-au strîns în jurul lui, uitînd de cină şi de focul care se stinge în poiană, cu sclipiri albăstrui. — Spune, bătrîne, spune! îi grăiesc ei. Tu eşti la fel de vechi ca lumea. Nu cumva ai văzut cu ochii tăi pe cneazul Igor şi pe vitejii lui? Pe cer s-a aprins prima stea. Pîlpîie către tabăra oştenilor. Curînd o să răsară şi luna, dincolo de acoperişul negru, zimţat, al codrului. Moşneagul cată-n jur. Ochii îi sînt înceţoşaţi. îşi clatină ple­tele albe şi răspunde: Pe cneazul Igor nu l-am cunoscut. Nici pe vitejii lui nu i-am văzut. Am auzit însă că nişte moşi-strămoşi ai mei ar fi pierit lîngă scăriţa de aur[ii] a lui Igor, pe cîmpul dintre Don şi Mare. Asta am auzit. Poate c-a fost aşa. Se poate... Se prea poate... — Moşule, moşule, întreabă ascultătorii. Dar cum s-a întâm­plat ca Igor să fie-nfrînt? Cum a putut să-şi piardă oastea? Era viteaz doar, nu? — Ehei, ehei!... oftează moşul. Igor să nu fi fost viteaz? Era viteaz, cum nu se poate spune. Însă a săvîrşit Igor mare greşeală. A săvîrşit mare greşeală, oftează el adînc. N-a ştiut să asculte la vreme glasul poporului. Greşeala lui să nu se mai repete... Dar hai mai bine să-mi încep povestea. Dă-mi, nepoţele, gusla!... În liniştea-nserării se aude limpede pînă şi plescăitul bros­cuţelor în apă, se aude zvonul firului de iarbă sub alinarea vîntului. — Începe, moşule, se bucură oştenii şi se strîng mai aproape. Gusla răsună dulce, de parcă ea vorbeşte, parcă ar spune ea povestea cneazului Igor şi a oştirii sale. — Ascultaţi, feţii mei? — Ascultăm, moşule! — Aţi auzit de Novgorod-Seversk?[iii] — Am auzit!... — Ei bine, ca să-nţelegeţi totul pe deplin, am să vă poves­tesc întîi ceva ce nu-i cuprins în cîntecele bătrîneşti, însă socot c-aşa a fost, aşa s-a petrecut[iv]... — Poţi să ne povesteşti. Noi te vom asculta pînă la cap... — Era o zi de primăvară timpurie. În ziua aceea, la Nov­gorod-Seversk lumea se vîntura încoa şi-ncolo prin cetate. Bărbaţi, femei, şi chiar copii umblau pe uliţe, glăsuind tare între ei. Iar alţii se adunaseră în piaţă. Oştenii cneazului se străduiau să-i risi­pească. Aşa erau poruncile lui Igor. Însă mulţimea nu se dădea- napoi. — Plecaţi încolo, oameni buni, spuneau oştenii. Cneazul o să se supere. Astăzi e vorba să sosească nişte soli... Oamenii tot nu se lăsau. — Ştim!... Ştim!... răspundeau ei. Astăzi or să sosească soli din Kiev. Bine ar fi să-nţeleagă cnejii. N-ar mai putea hainii poloveţi[v] să-şi joace caii aproape în fiecare an peste pămînturile noastre... — N-ar mai putea să ne ia fetele, să ni le facă roabe, ţipau cu glasuri ascuţite şi cîteva femei. — Tăceţi!... Tăceţi, odată!... se repezeau iarăşi ostaşii. Iacătă, solii marelui cneaz din Kiev au şi sosit în piaţă. În vremea asta, într-adevăr, solii din Kiev, călări pe nişte cai pietroşi, negri ca păcura, acoperiţi cu postav roşu sub şeile de lemn, treceau prin mijlocul mulţimii, către palatele lui Igor. Pala­tele erau clădite din bîrne, pe temelii de piatră, cu turlele rotunde, aurite, împodobite cu preafrumoase sculpturi în lemn. Cei ce sosiseră erau şase bărbaţi spătoşi, trecuţi de vîrsta mijlocie, purtînd pe chipuri urme de răni adînci şi vechi. Se vedea bine că erau oameni de vază şi de credinţă ai cneazului cel mare din Kiev. Se vedea asta nu numai după îmbrăcămintea lor bogată şi după steaguri, ci şi după armele ce le purtau. Solii priveau de-altminteri cu prietenie către bărbaţii din popor ce se descopereau şi se plecau-naintea lor, lăsîndu-şi pletele să lunece peste obrazurile aspre, făcînd cu mîinile cîte o te­menea, de la piept la pămînt... Femeile, înghesuite în spatele bărbaţilor, priveau spre soli cu gurile căscate şi încercau să-şi potolească pruncii, care săltau în jurul lor ca nişte iezi neastîmpăraţi. În sfîrşit, solii ajungînd chiar lîngă treptele palatului s-au coborît fără de grabă de pe cai, aşa cum se şi cuvenea din partea unor oameni cu vază, sosiţi din partea cneazului cel mare de la Kiev. Şi-au descins armele în semn de pace şi de gînduri bune, dîndu-le slujitorilor care-i urmau la mică depărtare, de-asemenea călări. Şi-au netezit cu palmele pletele şi bărbile stufoase. Şi-au scuturat după aceea cizmele de tina adunată pe ele în drumul lung prin stepă, izbindu-le de lespezile mari de piatră, cu care era podită intrarea în palat. Apoi au început să urce pe scări, spre sala largă, sprijinită pe stîlpi, unde îşi primea cneazul Igor solii. Cneazul era acolo, aşezat pe un jilţ sculptat cu măiestrie în lemn, închipuind un şoim în zbor, avînd aripile de aur. Igor era în acel timp un bărbat nu prea tînăr. Avea chiar trei feciori din cea dintîi căsătorie. Totuşi în părul lui ca spicul de secară nu se zărea nici un fir argintiu. Avea nişte ochi vii, străpungători, de culoarea oţelului. Se povestea că-n bătălie ochii cneazului Igor ardeau atît de tare, încît îi ţintuiau pe poloveţi şi-i împietreau mai înainte ca viteazul să-i fi izbit cu sabia sau suliţa în piept. Acuma Igor aştepta, privind spre porţile deschise, de unde trebuiau să se ivească solii lui Sviatoslav. După ce trîmbiţaşii au sunat, şi pîlcul de oşteni de la intrarea de sub boltă s-a dat în lături, lăsînd drumul deschis, solii, doi cite doi, au mers pînă în faţa jilţului pe care sta, sprijinindu-se-n sabie, cneazul de Novgorod-Seversk. Aici s-au plecat de mijloc, scoţîndu-şi cuşmele de blană scumpă, de biber, făcînd o plecăciune adîncă în faţa cneazului. — Ce veste îmi aduceţi de la iubitul meu văr, Sviatoslav? i-a întrebat acesta, cercetîndu-i, cu ochii oţeliţi, pînă-n adîncul sufletului, căutînd parcă să afle, mai dinainte ca solii să vorbească, cu ce gînduri veneau. — Slăvit să fii tu, Igor, viteaz între viteji, a răspuns unul dintre soli, cel mai bătrîn, o căpetenie de oaste, avînd o brazdă adîncă pe obraz, de la ureche pînă la colţul stîng al gurii — de bună seamă urmă a unei răni, pe care-o căpătase-n luptă. Vă­rul tău, Sviatoslav, marele cneaz de Kiev, stăpînul nostru-al tuturora, îţi trimite numai urări de bine, însă îţi pune o-ntrebare: De ce n-ai vrut să-l însoţeşti în vara care a trecut, în lupta contra poloveţilor de lîngă Nipru, duşmanii noştri sîngeroşi ce ne calcă hotarele? Tu nu ştiai că poloveţii vor să reteze şi dru­murile noastre de negoţ către Bizanţ,[vi] vor să ne ia în stăpînire toată ţara? Acuma el te cheamă din nou. îi cheamă pe toţi cnejii Rusiei, şi-n primul rînd pe tine, Igor, cel mai viteaz şi mai puternic, să vă uniţi. Şi împreună să-i nimiciţi pe poloveţi. Unde-i unire e putere... În timp ce vorbea solul, fruntea cneazului Igor se-nourase ca o zi cînd bat furtunile în stepă. — Stai, solule, a rostit Igor, în timp ce ochii lui zvîrleau scîntei, nu mă certa ca pe o slugă a marelui cneaz Sviatoslav. Ştiu că stăpînul tău e ager la bătălie, ca un leu, deşi este împovărat de ani. Ştiu că, în lupta de lîngă Nipru, l-a prins în laţ pe hanul poloveţ, Cobiac, cum prinde vînătorul lupul, şi l-a dus la dînsul în cetate[vii]. Ştiu toate astea, solule, însă mai ştiu şi eu că Igor, cneazul din Novgorod-Seversk, nu vrea să lupte pentru slava lui Sviato­slav, ci pentru-a lui... Destul vă-mpăunaţi voi, kievanii, cu timpu­rile lui Vladimir, acela care a stăpînit odinioară toate pămînturile noastre şi adunase-ntreg poporul într-un mănunchi[viii]. Nu! Nu doresc să-i mai aduc mărire lui Sviatoslav. Daţi-i acest răspuns. Vreau ca şi Novgorod-Severskul să strălucească cel puţin deopo­trivă cu Kievul, dacă nu şi mai mult. Şi asta, solule, prin lupta şi prin braţul meu, ce nu sînt mai prejos decît ale lui Sviatoslav. Aşa să-i dai răspunsul marelui cneaz de Kiev... În sala largă, boltită şi luminată de făclii, deşi afară era ziuă şi soarele lunii april lucea biruitor peste cetate, se făcuse o linişte ca de mormînt. Către sfîrşitul cuvîntării sale, Igor se ridicase de pe jilţ şi, apropiindu-se de solul cel bătrîn, îi glăsuise ultimele cuvinte aproape în obraz, cu glasul apăsat. Solul, auzind cele spuse de Igor, îşi coborîse în schimb fruntea din ce în ce mai mult, de parcă l-ar fi-ncovoiat mîhnirea şi nu ar fi putut să-şi mai păstreze capul pe umeri, sus. Totuşi, cînd Igor, încă încruntat, se-napoiase pe jilţul său cio­plit în forma unui şoim în zbor, solul lui Sviatoslav îşi înălţase iarăşi fruntea, privind în ochii cneazului de Novgorod-Seversk, şi-i răspunsese-ndurerat: — Aşa-i voi spune, preamărite, vărului tău, deşi greşeşti... Adu-ţi aminte de hotărîrea luată de cneji, la Liubeci, în urmă cu 88 de ani[ix]. Gîndeşte-te încă o dată, Igor, dacă faci bine ceea ce faci. Uneşte-te cu noi, şi-i vom învinge mult mai lesne, şi pentru totdeauna, pe poloveţi... — Taci, solule... Nu mai grăi nimic, să nu mă mînii... a rostit Igor, tăind vorba bătrînului. Să-i spui lui Sviatoslav că în curînd o să audă despre înfrîngerea deplină a celor ce lovesc Rusia, şi des­pre noul drum către Bizanţ, croit de luptătorii Novgorod-Severskului. Aşa să-i spui, a zîmbit Igor, străluminat în el de gîndul pe care şi-l nutrea de multă, foarte multă vreme. — Aşa-i voi spune, s-a plecat solul cel bătrîn în faţa cnea­zului, şi lîngă el şi ceilalţi soli. Amar... Amar se va-ntrista stăpînul nostru cînd va afla... După aceea solii, punîndu-şi din nou cuşmele, s-au coborît pe scări şi s-au săltat îndată pe cai. Merindele de drum, îmbiate de slugile lui Igor, n-au vrut să le primească nici unul. Cui putea să-i mai ardă de merinde cînd se-ntorceau la Kiev cu răspunsul pe care îl rostise Igor? Oamenii ce se vînzoliseră în toată vremea asta pe uliţe şi-n piaţa din mijlocul cetăţii, cu ochii către palatele lui Igor, se gră­mădeau acum în jurul solilor. — S-au unit cnejii?... S-au unit?... striga mulţimea. Rusia a stat totdeauna stavilă... stavilă neclintită împotriva puhoaielor. — A stat, fiindcă a fost unită, spuneau cei mai bătrîni, clătinîndu-şi mustrător capetele sure. Cnejii de astăzi s-au unit? Pe săbiile lor stă cumpănită soarta întregii ţări... — Nu! Cneazul din Novgorod-Seversk nu vrea să lupte ală­turea de Kiev, răspundea tuturor solul cel bătrîn, acela ce avea pe chip brazda de sabie. Degeaba îl tot cheamă Sviatoslav. Glasul lui nu vrea să-l audă. Se crede cel mai vrednic să apere Rusia, să-i nimicească, singur, pe poloveţi... O să vedem ce-o să mai fie... Şi, spunînd vorbele acestea, îşi strîngea calul între pulpele vînjoase, mînîndu-l către miazăzi, urmat de ceilalţi soli şi de slu­gile care-i însoţeau. — Sărmană ţară, murmurau bătrînii, ascultînd cele ce spu­sese solul. Cnejii sînt prea trufaşi. Igor e un viteaz, dar nu-nţelege că numai în unire stă puterea, cum spun şi cîntecele vechi... Pe uliţe se potolise larma. Femeile tăceau, privindu-şi temă­toare bărbaţii, fraţii sau feciorii, şi suspinau: — Cîţi dintre dragii noştri n-or să se mai întoarcă? Singuri copiii, ne-nţelegînd îngrijorarea părinţilor, îşi purtau joaca mai departe. Schimbător cerul lui april pornise să se-nnegureze. Un vînt subţire, înşelător, sufla dinspre asfinţit, făcînd femeile-mbrăcate în bluze sau cămăşi de in şi cînepă să se-nfioare. Sus, în palate, cneazul Igor plecase către iatacul soţiei sale, Iaroslavna[x], să-şi potolească supărarea care îi cuprinsese pieptul, o dată cu sosirea solilor. Sabia lui, bătută-n pietre scumpe, lovea podelele de lemn, sunînd cu vuiet la fiecare pas, parcă-nsoţea cu glasul ei de-oţel clocotul care bîntuia inima-nfierbîntată a lui Igor. — Dragul meu, soţul meu, opreşte-te, şoptea duioasa Iaros­lavna. Apleacă-ţi pletele, iubite, la pieptul meu, şi mă ascultă... Dă la o parte supărarea... Poate-i mai bine cum spunea solul lui Sviatoslav. Unindu-vă voi, cnejii, poloveţii or să fie goniţi, şi pacea va domni-n cetăţi. Soţia lui Igor din cea de-a două căsătorie, Iaroslavna, era fra­gedă şi gingaşă ca un lujer. Abia ieşise din copilărie, cînd cneazul o ceruse de nevastă, cu un an măi-nainte, vrăjit de ochii ei frumoşi şi de purtările-i alese, de mersul mlădios şi de pieliţa ca de piersică, de pe obraz. Dar mintea ei era-nţeleaptă. Acum tînăra cneaghină se alipise de soţul său, pe care îl iubea mai mult decît orice pe lume. Îl cuprinsese drăgăstoasă cu braţele pe după gît silindu-se să-l mîngîie, să-l sfătuiască, aşa precum îi porunceau ei însăşi cugetul şi inima, cinstit şi fără şovăială. Numai că Igor, auzindu-i sfatul, se desprinsese din îmbră­ţişare. — Nu, Iaroslavna, draga mea, nu vreau s-aud astfel de vorbe, îi răspunsese el aprins. Tu eşti mai mîndră ca oricare dintre feme­ile Rusiei. Eşti floare într-un cîmp de ierburi. Eşti diamantul din cunună. Eşti aurul ce străluceşte lîngă podoabe ruginite. Vreau să-l întrec în vitejie pe Sviatoslav. Nu uita că sînt mult mai tînăr decît marele cneaz din Kiev. Am să-i înving în luptă pe toţi duş­manii. Tu ştii ce doresc eu? Ţie-ţi pot spune. Vreau să deschid o cale nouă, şi mult mai scurtă, către Bizanţ, mai apropiată şi mai prielnică pentru negoţ decît „drumul de la varegi la greci”. Calea cea nouă o voi deschide pe rîurile Oscol, Doneţ şi Don. La ea mă tot gîndesc de ani de zile. A venit vremea să o-nfăptuiesc. Tu trebuie să-înţelegi!... Cetatea noastră o să ajungă în strălucire vechiul Kiev. Numele meu o să întreacă, iubito, pe al lui Vladimir. Iar tu, frumoasă-ntre frumoase, vei fi, alăturea de mine, cea mai slăvită dintre toate prinţesele de pe pămînt... — O, cneazule, şoimul meu drag, suspina dulce Iaroslavna, Vladimir şi-a învins vrăjmaşii fiindcă în jurul său erau toţi cnejii şi întreg poporul. Iar tu eşti singur, dragul meu... — Cinstea mea o să fie cu atît mai mare, dacă îi voi învinge singur. Dar nu sînt singur, Iaroslavna. Vitejii mei mă vor urma. Şi tu-mi vei însoţi tot drumul cu dragostea care mi-o porţi. Haide, nu plînge, Iaroslavna. Soţiile vitejilor nu plîng. Dă-mi coiful!... Un slujitor să-nşeueze roibul. Vreau să grăiesc mulţimii. Îmbrăţişează-mă. Sărutul tău îmi va aduce noroc, frumoasă şi mult iubită Iaroslavna... Cît timp vorbise cneazul Igor cu soţia sa, mulţimea se strînsese în piaţă, în jurul unui boian,[xi] un meşter cîntăreţ din guslă. Pe vremurile acelea cîntăreţii erau cinstiţi nu numai de popor, ci şi de cneji. Şedeau pe jilţuri, alăturea de ei, şi sorbeau vinul din cupe de argint. Mulţimea, adunată-n jurul acelui cîntăreţ, a început să-l roage: — Ia cîntă, meştere boian, un cîntec. Gusla străbună este ca pana în mîna ta, şi cîntecele strămoşeşti ne cuprind inima de vrajă. Ia cîntă tu un cîntec vechi, din vremurile cînd unirea aducea cne­jilor puterea asupra celor ce vroiau s-adulmece pradă-n Rusia. Ia cîntă, meştere, ia cîntă!... Cîntăreţul abia îşi luase-n braţe gusla, abia de îşi lăsase palma peste întinsele ei coarde, abia dăduse primul sunet, cînd tropot straşnic de copite s-a auzit. — Ia stai, boiane, stai o clipă, i-a strigat tare cneazul Igor, îţi dăruiesc o guslă nouă. În loc de lemn, va fi de aur, şi coardele vor fi făcute numai şi numai din argint. Să cînţi însă acum un cîntec în care să arăţi că nu-i cu-adevărat viteaz acela care se bizuie pe alţii, şi nu pe sabia-i tăioasă. Cîntă, boiane, hai, porneşte, cîntă tu slava aceluia ce va porni ca-n zbor de luptă. Cîţi mă iubesc să mă urmeze împotriva poloveţilor, năpîrcile de la hotare. Cei­lalţi să stea lîngă neveste, să stea ascunşi pe lîngă vetre şi să se spele cu cenuşă pe ochii tulburi, de fricoşi. Cîntă, boiane, cîntă tare, s-audă toţi, şi peste veacuri, cum cneazul Igor nu se teme, şi pleacă singur la război! Aşa cum glăsuia viteazul, stînd drept pe cal, avînd în mînă sabia scumpă cu mînerul bătut în pietre preţioase, părea însuşi cumplitul Stribog, zeul furtunilor în care crezuseră strămoşii. Mulţimea, la-nceput tăcută, încet, încet, se-nsufleţea. Cerul se răzbuna şi el. Norii se risipeau, purtaţi de vînturi. Iară bărbaţii se adunau în jurul cneazului, strigînd: — Ba nu, şi noi te vom urma, deşi ştim că greşeşti, vrînd să ai singur gloria de-a birui pe poloveţi. De-aceea i-ai gonit pe solii vărului tău, azi, din Seversk. Însă noi nu te vom lăsa, fiindcă vrem să apărăm Rusia de hoardele de poloveţi. Ni-s sufletele în­cărcate de ură împotriva celor care ne-au pîngărit pămîntul. Tu nu ne-ai dus la luptă în ziua cînd Sviatoslav din Kiev a chemat cnejii. Dacă erai şi tu cu ei — nu doar un han, ci pe toţi hanii i-ai fi adus tîrîş de barbă. Hai dară să spălăm ruşinea de a fi stat atunci deoparte, cînd alţii se aflau în luptă. Să-i înfruntăm acum noi singuri. Sau poate vor veni şi alţii, din Cernigov, din Rîlsk, din Trubcevsk sau din Putivl...[xii] Sîntem puţini, dar vom lupta pînă la moarte lîngă tine pentru Rusia, mama noastră. — Aşa vă vreau! glăsuia Igor. Pregătiţi lăncile şi scuturile. Săbiile ni le vom uda curînd cu sînge poloveţ. Cîntă, boiane, cîntă izbînda! Cîntă pe Igor şi ai săi!... Adunaţi sape şi topoare! Hai­deţi, viteji, să apărăm pămîntul sfînt al Rusiei!... — Haideţi, viteji!... striga mulţimea. Haideţi la luptă şi izbîndă! Glorie Novgorodului de miazănoapte!... În timp ce Igor glăsuia mulţimii şi-o-nflăcăra, sus, în palate, Iaroslavna se năpustise în iatacul soţului său. Sub rochia albă şi subţire, pieptul i se zbătea mai aprig decît o mică porumbiţă înspăimîntată de-un vultan. Cosiţele-i curgeau în rîuri lungi, mătăsoase, pe poclada ce învelea patul lui Igor. — Iubitul meu, şoptea domniţa, o teamă neagră mă sfîşie. Eşti singur ca un căprior în zorii zilei prin pădure, şi nu zăreşti, colo-n desişuri, mistreţii care te pîndesc. Dar jos îl auzea pe Igor: — Haideţi, viteji, veniţi la luptă! Veniţi, şi-o să vă răcoriţi tot necazul pe poloveţi... — Venim!... Venim!... strigau bărbaţii, zvîrlindu-şi cuşmele în sus. Iar făurarii aprindeau, grăbiţi, focuri în fierării, şi ciocăneau, şi meştereau, pe nicovale, coifuri, săbii, cămăşi de zale, scuturi şi vîrfuri de săgeţi, şi cîte sînt de trebuinţă cînd se începe un război. Femeile, în vremea asta, zoreau prin casă să gătească merin­dele pentru aceia care plecau să-nfrunte moartea, slujind pămîntul strămoşesc, alăturea de cneazul Igor. Cînd a fost totul, totul gata, Igor a dat semnalul de plecare.[xiii] Podul cetăţii s-a lăsat. Şi oastea de pedeştri şi călăreţi, cu flamurile fîlfîinde, cu tobele bătînd, s-a scurs afară din cetate, înşiruindu-se pe drumul care ducea către Doneţ. Pe lîngă Igor, călărea Vladimir, fiul său iubit, pe un cal murg cu coama lungă, neastîmpărat ca şi stăpînul său. Igor îi dăruise lui Vladimir dreptul de cneaz peste Putivl, cetate mare şi-ntărită, care fusese ridicată în calea cetelor năvă­litoare din miazăzi sau răsărit. Frumos, cu chip ca de fecioară, dar cu-o mustaţă aurie abia mijindu-i, Vladimir se mistuia de nerăbdare de-a intra-n sfîrşit în luptă. Punea ades mîna la şold pe sabia-i scînteietoare. Atunci surîsul îi scălda faţa într-o lumină dulce şi cînta vesel cu oştenii:   „Haideţi, să-nceapă bătălia! Rusia e măicuţa noastră, Şi ea ne cheamă s-o scăpăm De cetele năvălitoare. Haideţi, viteji, haideţi la luptă!”   Igor se legăna în şa. Zîmbea şi el, privindu-şi fiul, voinic, frumos şi-nsufleţit, în aşteptarea bătăliei. În vremea asta Iaroslavna, urcată-n turla cea mai-naltă, îi urmărea cum se pierdeau, se prefăceau parcă în umbre, care şi ele se topeau în ceţurile dimineţii. Abia de se mai auzea din depărtare cîntecul:   „Haideţi, să-nceapă bătălia! Rusia e măicuţa noastră, Şi ea ne cheamă s-o scăpăm...”   Şi glasurile se stingeau... Dar ea mai făcea încă semne de bun rămas, cu o năframă de mătase, către oştirea ce se pierdea în depărtări, şi către Igor cel iubit. Pe urmă, cneaghina şi-a pus palmele albe peste ochi. A izbuc­nit în hohote. Atît de furtunos plîngea, că jupîniţele adunate în jurul ei n-au mai putut s-o domolească. Abia au dus-o în iatac. Nu se-ndura să se coboare din turla de unde-l privise pe soţul ei plecînd la luptă. — Nu te mîhni atît, domniţă, glăsuiau jupîniţele. Cînd a mai fost vreodată cneazul Igor învins în luptă? Duşmanii, cît îl vor vedea, o să se simtă săgetaţi de-o spaimă fără de pereche. Şi or să fugă de la Don. Vino-ţi în fire, Iaroslavna. Soţul tău va sosi curînd şi noi îl vom primi cu flori. — Sînt prea puţini oştenii noştri, suspina tristă Iaroslavna. Nicicînd nu m-am temut ca astăzi de sorţii unei bătălii. Iată, nu s-a-mplinit nici anul de cînd sînt cneaghină-n Seversk, şi inima îmi este arsă de-o presimţire-ntunecată pentru bărbatul meu iubit. Dea domnul să se-ntoarcă acasă curînd, biruitor şi teafăr, acel ce mi-e stăpîn şi soţ... — Aşa va fi, n-ai nici o teamă, rîdea fratele cneaghinei, cnea­zul Galiţchi Iaroslavici, căruia Igor îi lăsase spre ocrotire şi spre pază cnezatul şi pe Iaroslavna, pe timpul cît dura războiul. Cnea­zul Galiţchi, spunînd asta, îşi mîngîia barba subţire, mătăsoasă, cu fire roşii-argintii, cum este coada de vulpoi. Dar pînă să se întoarcă Igor, să fim stăpîni, surioară dragă, să nu se simtă lipsa lui... — Te rog să iei în mînă, singur, cnezatul, şi să-l cîrmuieşti, zicea cneaghina Iaroslavna. Pe mine mă doboară jalea. Simt c-am să plîng necontenit. Şi nu vreau să se vadă plînsu-mi, sau să se-audă prin cetate... În sinea lui, cneazul Galiţchi se bucura că va rămîne singur stăpîn pe Novgorod, dar nu vroia ca Iaroslavna să vadă asta. De-aceea îi spunea: — Faci bine, draga mea surioară, că nu te-amesteci la dom­nie. Astea sînt treburi bărbăteşti, obositoare pentru tine. Mai bine ai să stai închisă aci-n iatac, să plîngi de vrei, iar jupîniţele din juru-ţi să-ţi îngrijească sănătatea... — Îţi mulţumesc, iubite frate, se alina puţin domniţa. Îmi eşti un frate credincios, în acest ceas de cumpănă pentru cnezatul de Seversk. Igor va şti să-ţi mulţumească atunci cînd se va-napoia... Pe cînd schimbau aceste vorbe Galiţchi şi cu Iaroslavna, oas­tea lui Igor se-adîncea în stepele fără hotar. Pas după pas ei se-apropiau de lupta cea încrîncenată. Venise-n stepă primăvara, cu cerneri albe de lumină, cu păsă­rele cîntătoare şi cu covoare smălţuite de zeci şi zeci de mii de flori. Văzduhul proaspăt şi curat purta în el miresmele mulţimilor de flori din stepă. Pîraiele curgeau în şopot peste tăpşanele-nverzite. Iar coifurile ascuţite, şi zalele zornăitoare, şi săbiile, şi scutu­rile luceau sub razele aurii. Oamenii încă mai cîntau... Oştirii de la Novgorod i se alăturaseră întîi o ceată din Putivl, şi apoi alta de la Rîlsk. Ceata din Rîlsk avea în frunte pe Svia­toslav, un tînăr cneaz. Acesta îi era nepot cneazului de la Nov­gorod. De asemeni, li s-au adăugat cîteva pilcuri de coui, trimişi de alt cneaz, Iaroslav, ce cîrmuia la Cernigov. Şi-au mers, au mers, precum se spune, pînă cînd a ajuns oştirea pe ţărmurile Doneţului. Cerul fusese pîn-atuncea senin ca fruntea fără gînduri, ca apa fără vălurele, ca inima unui copil. Iar soarele sclipea pe boltă, zvîrlindu-şi razele lui calde peste vitejii oşteni ruşi. Tocmai se pregăteau să treacă, printr-un vad, rîul zgomotos, cînd pe neaşteptate cerul a prins să se întunece. Soarele s-a făcut verzui. A început să pîlpîie ca un tăciune învelit în vatră de un gospodar. S-a micşorat apoi mereu. S-a schimbat într-o seceră, care-şi avea tăişu-ntors către oştirile lui Igor.[xiv] — Ce se petrece sus în cer? glăsuiau unii dintre ei. Nu cumva este un semn rău? — S-a stins lumina soarelui! se minuna şi Vladimir. Deo­dată am rămas în beznă. — Semn rău!... Semn rău! E semn de moarte... zicea un preot lîngă Igor. Poate e chiar sfîrşitul lumii. Săriţi mai bine de pe cai şi pocăiţi-vă în tină. Să nu ne pedeapsească domnul... Şi tot atunci se mai iscase şi un vifor. Din cuiburi, sutele de păsări, smulse de vînt şi spulberate, zburau bezmetice, ţipînd. Unele lunecau pe ape, plutind ca nişte frunze moarte, iar altele cădeau în stoluri printre oştenii cneazului. Lupii şi urşii, din păduri, cu ochii arzători, ţîşneau spre ţărmul rîului, urlînd. Caii se-nspăimîntau de ei, şi, nechezînd, săreau sălbatici, trîntind pe unii călăreţi. Spaima lor nu a fost prea mică. Cîţiva au şi-nceput să-l roage pe cneazul Igor să se-ntoarcă. Alţii credeau că vrăjitorii din tabe­rele poloveţe au făcut poate farmece, ca duhurile-ntunecate să le stea piedică în drum sau chiar să le urzească moartea. Oastea se clătina la ţărm din îndîrjita ei pornire. Dar Igor, călărind în trap prin faţa oştilor ruseşti, a început să le rostească: — Fraţilor ruşi, vă spun curat, doresc să beau apă din Don! Ce? Voi nu ştiţi că lîngă Don îşi au sălaşuri poloveţii? Nu v-amintiţi cînd vă ardeau casele-n stepă? Aţi uitat? Atunci poate că aţi văzut copii străpunşi de suliţe. Sau aţi văzut fecioarele tîrîte-n ştreanguri, pîngărite. Satele noastre au fost călcate şi arse pînă-n temelii. Iar ţestele bătrînilor au fost zdrobite sub copite. Şi voi mai şovăiţi la ţărm? Mai este numai o postaţă pînă la celălalt rîu, Oscolul. Acolo ne vom întîlni cu cetele lui Vsevolod, fratele meu, pornite din cetatea Kursk. Vitejii lui au fost născuţi în sunete de trîmbiţă, şi alăptaţi au fost de mame numai din vîrf de suliţă. Ei sar ca lupii pe duşmani şi-i aduc cneazului lor slavă. Sînteţi voi mai prejos ca ei? Ochii lui Igor îi ţintea pe toţi oştenii, ca un fulger. Şi ei au răspuns într-un glas: — Nici noi nu sîntem mai prejos! Se va vedea cînd vom lupta... — Aşa vă vreau, voinicii mei, le spunea iarăşi cneazul Igor. De la Oscol mai e puţin şi, iată, o să se-arate Donul, cu malurile-i înverzite. Eu, unul, vă mărturisesc că n-am să iau în seamă cerul. Mă-ncred în voi, şi vreau să sorb, din coiful lucitor, de aur, apă din Donul liniştit. De nu voi bea, mai bine pier tăiat de săbii poloveţe. Cîţi iubesc Rusia să vină! Şi, strunind calul, cneazul Igor a tăiat apele de-a dreptul, fără să mai privească-n urmă. După el au pornit în trap Vladimir şi cu Sviatoslav. Furtuna încă nu trecuse. Soarele tot nu se ivise întreg pe cerul Rusiei, dar oastea s-a pornit să strige, acoperind sub mii de glasuri vîntul şi urletele aspre ale dihăniilor din codri şi ţipetele păsărilor. — Venim şi noi în urma ta!... Şi l-au urmat pe cneazul Igor, prin clocotul Doneţului. Lîngă Oscol, au poposit vreo două zile ca să-l aştepte pe Vsevolod, cneazul de Trubcevsk, cu ceata de viteji kurskani. Erau acuma laolaltă Igor şi Vsevolod, fîrtaţii, şi cei doi tineri, Sviatoslav şi Vladimir, fiul lui Igor. În toţi avea nădejde Igor, dar cel mai mult în Vsevolod, cnea­zul cel aprig ca un zimbru, de care se temeau toţi hanii poloveţilor.[xv] Tuspatru cnejiii au mers-nainte, pînă la rîul Salniţa, ce-şi poartă apele curate printre mesteceni albicioşi. Aici s-au întîlnit cu pîlcul de cercetaşi trimişi de Igor să afle unde-s poloveţii. — Măria-ta! i-au spus lui Igor oştenii cercetaşi, îndată ce l-au văzut între mesteceni. Ceata de poloveţi se află pe ţărmurile Siurlei, alt rîuleţ, nu prea departe. Sînt mulţi cum este iarba-n stepă. Au arme, arme, cu duiumul. Noi ne-am ascuns în buruiene şi am privit înmărmuriţi cum ceasuri lungi se perindau, călări, pe malul Siurlei. Cetele lor sălbatice treceau urlînd ca lupii iarna. Poate-i mai bine pentru toţi să ne-ndreptăm acum spre vetre şi să ne-ntoarcem altădată. Pe ţărmul Siurliei pîndeşte moartea cu colţii ei rînjiţi către oştirile lui Igor. Atît am vrea noi să-ţi vestim... Aflînd aceste ştiri aduse de cercetaşi, couii s-au înspăimîntat. Au început să murmure: — Noi nu vrem să ne pierdem viaţa. De sînt atît de mulţi duşmani, ne vom înapoia la vetre. Nu vrem să ne primejduim.[xvi] Dar Igor s-a urcat cu calul pe o movilă înverzită, de unde stăpînea cu ochii toată oştirea, şi a spus: — Ne-au adus vestea cercetaşii că poloveţii-şi plimbă caii de cum treci Siurlia micuţă şi te îndrepţi spre Caiala[xvii] şi către Donul liniştit. Unii au fost străpunşi de spaimă, aflînd că-s poloveţii ca frunza. Aceştia nu iubesc Rusia. Nu vor să moară pentru ea. Noi, ceştilalţi, nu cumpănim de se plăteşte libertatea cu viaţa noastră. Nu-i aşa? Era, se spune, tot spre seară. Umbrele îi învăluiau, şi nimeni nu ştia că moartea, cu aripile ei cernite, le da tîrcoale multora. — Ba e aşa, au spus oştenii, din nou însufleţiţi de Igor, şi toţi couii şi-au lăsat fruntea în pămînt. — Noi mergem, Igor, mai departe. Haide să trecem Salniţa, au glăsuit oştenii ruşi. — De vreme ce-am plecat cu voi, au spus couii, vă-nsoţim. în glasurile lor era însă un necaz stăpînit. Igor şi-a scos liniştit coiful, şi-a şters sudoarea cu-o năframă dată de mîndra Iaroslavna. A făcut semn după aceea spre oastea lui., să treacă rîul. Au mers apoi întreaga noapte. Au mers şi dimineaţa toată. Şi spre amiază au ajuns la apa mică a Siurliei.[xviii] Iar dincolo erau duşmanii, călări pe cai, încrîncenaţi, cu arcurile gata-ntinse. Igor a ridicat o mînă, şi cel dintîi s-a repezit, prin apă, către poloveţi. Sîngele a-nceput să curgă ca vinul roşu la ospăţ. Loviţi, hainii poloveţi au lăsat totul şi-au fugit. Au lăsat care, arme, haine, chiar şi merindele de drum. Oştenii cneazului au luat atîta pradă de la ei, încît nu încă­peau în care grămezile strălucitoare de aur roşu şi argint, de săbii, scuturi, suliţe, zale de fier, şi chingi, şi şei, şi alte multe scumpătăţi. Cei doi hani poloveţi, pe nume Conceac şi Gza, fugeau călări. Fugeau de nu li se vedea nici urma, ca nişte iepuri încolţiţi de vînători şi de ogari. — Văzut-aţi, fraţilor? spunea în bătălie cneazul Igor. A început cu voie bună ospăţul luptei cel dorit... — A început, cneazule Igor, strigau oştenii mulţumiţi. Şi-aşa va fi pîn-la sfîrşit, cu toate semnele din cer. Un pîlc de călăreţi, în frunte cu tînărul cneaz Sviatoslav, îi urmărea pe cei învinşi. Cînd s-au întors urmăritorii, era tîrziu, tîrziu de tot. În stepă se făcuse noapte. Dar licuricii scînteiau, ca picături rupte din cer, din înălţimea stelelor. Igor a spus către ai săi: — Nu-i bine să rămînem în cîmp, în nişte locuri cunoscute doar de viclenii poloveţi. Hanii au fost învinşi de noi, şi urmăriţi de Sviatoslav; însă în zori se vor întoarce, după mirosul sîngelui. Sînt ca şacalii, îi cunosc. Aici sîntem lîngă Caiala. Ar fi bine să ne întoarcem şi să ne odihnim tihniţi, în timpul nopţii, undeva, pe lîngă rîul Salniţa. Cînd vor veni, nu vor găsi decît hoituri de poloveţi. Atunci ne repezim din nou. Ce ziceţi? Ce zici, Sviatoslav? Tînărul cneaz era trudit. Caii abia se mai tîrau. — Duceţi-vă, a răspuns el. Noi nu putem să vă-nsoţim. O să rămînem tot aici, şi om vedea ce va mai fi... — Asta nu este cu putinţă, a sărit însă Vsevolod. Rămînem, ori plecăm cu toţii. Soarta, oricum ar fi să fie, e mai uşor cînd o-mparţi cu cei pe care îi iubeşti. — Aşa e, s-a-nvoit şi Igor. Vom face tabăra aici. Ştiu c-or să fie ceasuri grele, dar nu ne temem, orice-o fi... Şi-ndată s-au întins pe cîmp corturi de pînză pentru cneji. Iar oastea s-a culcat pe iarbă, sub pîlpîirea stelelor. Cei mai mulţi se uitau spre cer, dar gîndurile le fugeau la soaţe dragi şi la copii. Curînd îi vor învinge-n luptă pe poloveţi şi vor sosi biruitori în Novgorod, Kursk sau Putivl. Mulţimea-i va împodobi cu cununi verzi şi flori de cîmp. Şi ei vor glăsui voioşi celor care-i vor întreba cîte greutăţi au îndurat pîn-au învins pe poloveţi. Astfel visau vitejii ruşi, privind lucirea stelelor, şi nici nu le trecea prin gînd că-n acel ceas, ca nişte vulpi, duşmanii lunecau prin stepă, învăluindu-i nesimţit. Ruşii, cîţi nu dormeau, cîntau... Cîntau încă vitejii ruşi. Iar poloveţii, furişaţi, încercuiau tot acel cîmp. Zorii s-au revărsat în stepă, însîngeraţi şi mohorîţi. Nori negri şi bolovănoşi erau purtaţi de-un vînt hain. Iar printre nori ţîşneau ades fulgere verzi şi tunete. — Hei, o să plouă, cum se vede, spuneau unii dintre oşteni. — Da, o să plouă cu săgeţi, răspundea zimbrul Vsevolod. Şi iată că, pe neaşteptate, oastea de poloveţi s-avîntă asupra cetelor ruseşti, ca nişte lupi flămînzi pe-o stînă. Iar vînturile suflă, suflă, purtînd săgeţile duşmane spre Igor, Vsevolod şi-ai lor. Pămîntul duduie năprasnic de tropotul copitelor. Apele se-nroşesc şi curg cu spume către marea largă. Pulberea înveleşte oastea într-o mantie galbenă. Gîtlejurile-s înecate. Sudoarea curge purpurie. Şi zalele parcă-s aprinse; iar săbiile par făclii. Cel mai viteaz s-arată Igor. Duşmanii cad în jurul său cum cade pleava cenuşie în toiul secerişului. Şi lîngă el luptă, zdrobind ţeste duşmane, Vsevolod. Oriunde se ivesc ei doi, sau Vladimir, sau Sviatoslav, duşmanii fug care-ncotro, sau cad mormane la pămînt. Au uitat cnejii de belşug, de casele împodobite şi de soţii. Nu se gîndesc decît la luptă. Acum, joacă în hora morţii. Igor călăuzeşte hora. Aşa se scurge toată ziua. Şi noaptea trece-nsîngerată. Trece apoi încă o zi; după aceea încă una... S-au mai văzut pe lume lupte, dar cruntă cum este aceasta nu s-a văzut încă vreodată. Caii au sîngele la glezne. Norii, care se buluciseră în zorii zilei peste cîmp, fuseseră purtaţi de vînturi şi risipiţi în patru zări. Şi soarele de primăvară ardea ca-n miezul lui cuptor. Ruşii, purtaţi de bătălie, se depărtaseră. Lipsiţi de apă, însetau. Şi arcurile se uscau de seceta-nspăimîntătoare. Nu mai puteau să le întindă. Ar fi vroit să se apropie de rîu, să-şi moaie mîinile sau cape- tele-nfierbîntate de coifurile de oţel. Erau însă încercuiţi, şi poloveţii nu-i lăsau să se apropie cît de cît de unduirea apelor. Dar chiar aşa flămînzi, şi arşi, şi însetaţi, ar fi luptat zile şi nopţi, fără oprire, vitejii ruşi, de nu dădeau-napoi couii. Ei nu puteau uita că Igor îi biciuise cu cuvîntul pe ţărmurile Salniţei, învinuindu-i că-s fricoşi. Luptaseră fără avînt, şi cum dăduseră de greu, fugiseră care-ncotro. Mii, mii şi mii de poloveţi se aruncau mereu în luptă. Igor părea un leu rănit. În jurul său zburau în cerc sute de capete duşmane, ca nucile toamna, din pom, cînd bate nucul gospodarul. Leşuri se adunau grămezi. Numai că alte mii săreau, şi alte mii, asupra lui. Şi-ntr-un sfîrşit, viteazul Igor căzu în tină, biruit. În locul brîului de cneaz a fost cuprins în ştreanguri negre şi cetluit ca orice rob. Vladimir cel frumos şi tînăr, şi Sviatoslav, la rîndul lor, căzură învinşi de poloveţi. Tîrîţi erau acuma cnejii pe drumul greu al robilor. S-au bătut mult vitejii ruşi. Au trecut zile trei la număr de cînd luptau neîncetat. Dar astăzi toţi s-au despărţit... Cei mai mulţi au pornit ca umbre către ţinutul morţilor. Ceilalţi, puţini, cîţi mai trăiau, cu zimbrul Vsevolod în frunte, deşi ştiau că vor cădea şi ei curînd, curînd de tot, mai purtau armele în mîini şi încercau să ţină piept mulţimilor de poloveţi. Din săbii mai aveau doar cioturi. Pierdute erau scuturile. Şi lănci nu mai ţineau în mîini. Pe capete coifuri n-aveau. Iar poloveţii îi loveau neîncetat, neîncetat, cu suliţe şi cu săgeţi. Într-un tîrziu au fost zdrobiţi. Au fost legaţi şi Vsevolod, şi alţi vreo cincisprezece ruşi. Au fost tîrîţi, la rîndu-le, în lanţuri către miazăzi. Ospăţul nunţii sîngeroase a încetat. S-au îmbătat toţi oaspeţii. Nu mai răsună cîntece. Au tăcut toţi vitejii ruşi!...[xix] Din toţi pe care îi privise, din turlă, mîndra Iaroslavna, în ziua cînd plecau la luptă, mai trăiau doar cîţiva viteji. Iar Igor, cel ce zădărîse întregul rău, prin dezunire, Igor ce visa gloria doar pentru Novgorod-Seversk, se prăvălise din mărire, din cinstea lui de domn şi cneaz. Şaua de aur şi-o schimbase în şaua neagră a robiei. — Mai bine vreau să vă dau viaţa, decît să mă luaţi rob, striga. Amară... mult... prea mult amară îmi este vina, hohotea. O, fraţii mei iubiţi de luptă, cum v-am mînat eu către moarte. Cît rău v-am căşunat eu vouă, iubiţii mei oşteni viteji. Şi încerca să-şi sfarme fruntea cu lanţurile de la mîini. Nu vă mai spun ce-a fost în ţară, cînd s-a aflat că toată oastea pierdută era pentru veci. Femeile plîngeau cernite pe la răscruci şi glăsuiau: — Unde sînt dragii noştri? Unde? Au adormit pe tot­deauna în nişte locuri depărtate, pe lîngă repedea Caiala. Oasele lor au fost călcate de caii poloveţilor. De astăzi cine să-i mai vadă, decît în vise, uneori, însîngeraţi şi mohorîţi? Gemeau oraşele de spaimă. Obida năpădise ţara din Novgorod pînă la Don. Iar poloveţii pătrundeau călări, cu suliţele-n mîini. Jefuiau sate şi cetăţi, răpeau fecioare şi copii. Şi ce nu luau ardeau în foc. Păleau şi florile pe cîmpuri, iarba se vestejea şi ea, copacii îşi plecau de jale frunţile pînă la pămînt. Nădăjduise cneazul Igor ca Novgorodul să întreacă prin strălucire vechiul Kiev. Vroise să fie cîntat în cîntece de toţi boianii. Şi se luptase cu duşmanul, avînd numai o oaste mică şi cîţiva prieteni credincioşi. Crezuse Igor că-i de-ajuns să fii voinic şi să n-ai teamă, ca să-i învingi pe cei vicleni. Uitase ce spunea poporul, că nu e soartă mai amară decît a celui ce rămîne singur la ceas de cumpănă. Singur era acuma, singur, legat în lanţuri, obidit. Oastea sa de viteji fusese zdrobită toată pe un cîmp, între Caiala, Siurlia şi Donul veşnic liniştit. Fiarele din păduri veneau să lingă sîngele vărsat din rănile încă deschise, sîngele vitejesc al celor jertfiţi pentru pămîntul rus. Corbii se grămădeau pe cîmpuri şi ciuguleau cu lăcomie ochii şi buzele-mpietrite, şi trupurile ce păstrau sub ele încă armele. O! Cum gemea-n robie Igor! Cum mai gemea... Ştia prea bine că hainii jefuiau prin ţară. Oastea lor năvălea turbată, în mîini cu torţele aprinse. O! Cum gemea-n robie Igor, şi Rusia ardea în flăcări. Hanul Gza călărea în goană, cu cetele, către Putivl, şi Conceac, spre Pereiaslavl şi Rimov.[xx] Amar era pe ţara rusă! Nimeni, nimeni nu mai cînta... Marele cneaz de Kiev, Sviatoslav, înţeleptul, n-aflase încă vestea înfrîngerii lui Igor. Cneazul era bătrîn, cu barba argintie, lungă pînă la brîu. Deşi atît de-n vîrstă, sta tot ne-ncovoiat pe jilţul său de aur, din luminatul Kiev. Poloveţii-i ziceau Sviatoslav cel cumplit. Numai cît auzeau numele cneazului, şi îi treceau răcori. Cu o vară-nainte el făcuse prăpăd în oastea poloveţă. Trecuse atunci cneazul, vajnic, peste cîmpii. Tulburase din mers rîuri şi lacuri line, cu colbul ridicat de caii săi în tropot. Iară pe hanul Cobiac, cel crîncen cum e fiara, îl smulsese din cort, ca viforul ce poartă zăpada peste cîmp. Astfel de om era bătrînul Sviatoslav, vărul cneazului Igor, acel ce-i îndemna pe cnejii din Rusia să se lege-n mănunchi. El trimisese soli lui Igor şi-l chemase să-l însoţească-n luptă. Şi Igor îi gonise pe solii de la Kiev, plin de înfumurare. Plecase la război cu oastea lui puţină, cu fratele, cu fiul şi cu nepotul lui. Sviatoslav se mîhnise. Totuşi, în gîndul său îi dorise izbîndă vărului din Seversk. Adesea se-ntreba: „Ce-o fi cu cneazul Igor? Ce s-a-ntîmplat cu oastea-i? Oare or izbuti să-nfrîngă pe duşmani?” Fusese o zi tristă cu cer înnourat. Noaptea, bătrînul cneaz se zbuciumase mult în patul său de aur. În zori, cînd se trezise, che­mase împrejuru-i curtenii, căpitanii, şi le grăise astfel: — Fraţii mei, ascultaţi! În noaptea ce-a trecut, eu am visat un vis care m-a tulburat. Am să vi-l spun şi vouă. Se făcea că fusesem învelit într-un giulgiu, de parcă eram mort. Cineva îmi dăduse să beau vin mestecat cu venin şi cu fiere. Pe pieptul meu, duşmanii zvîrleau mărgăritare din nişte tolbe mari. Acesta-i semn de lacrimi. Palatu-mi daurit era lipsit de grinzi. Şi corbii croncăneau sus, pe acoperiş. Ce ziceţi voi de vis? Mă tot gîndesc la Igor. Nu cumva a căzut?[xxi] S-au plecat toţi curtenii în faţa cneazului, s-au plecat căpitanii cu ochii la pămînt, şi i-au răspuns aşa: — Măria-ta, ne iartă că îţi aducem ştire primită astă-noapte. Pe capetele noastre s-a prăvălit amarul. Şoimilor ce-au zburat să bea apă din Don li s-au frînt aripile, duşmanii le-au tăiat. Iar ei sînt ferecaţi în lanţuri poloveţe. Înmărmurit a stat bătrînul, aflînd vestea. Fusese el lovit, în zeci de bătălii, de duşmani sîngeroşi. Dar astfel de durere nu încercase încă. „Cum? Igor a căzut? Nu este cu putinţă. Şi zimbrul Vsevolod? Şi Vladimir cel tînăr, şi nepotul lui Igor, Sviatovlav, cneazul de Rîlsk?... Oastea lor a pierit?” Şi-a dus mîna la frunte, revăzîndu-i în minte, falnici, nebi­ruiţi. Nu îi venea să creadă. S-a ridicat pe urmă bătrînul Sviatoslav, marele cneaz de Kiev. S-a ridicat din jilţ şi-a rostit un cuvînt ce nu se uită-n veci. De aur i-a fost vorba, şi udată cu lacrimi. — Fiii mei, a zis el, Igor şi Vsevolod, v-aţi grăbit să plecaţi în stepa poloveţă, ca să vă aflaţi slavă. Numai că fără slavă şi fără biruinţă aţi înfruntat duşmanul... Aşa grăia bătrînul, cătînd spre zarea depărtată, unde zăceau în lanţuri Igor şi Vsevolod. Aşa grăia, cu jale, marele cneaz de Kiev, bătrîn, însă puternic ca un stejar de veacuri. Curtenii, căpitanii de oaste, slujitorii, toţi cîţi erau de faţă nici nu mai răsuflau. Tăceau şi ascultau cele ce rostea cneazul. Doar ochii lor priveau spre cneaz şi lăcrămau, căci adevăr spunea bătrînul Sviatoslav. — Va trebui să luăm iar armele în mîini. Să uităm oboseala, şi haina bătrîneţii s-o azvîrlim în lături. Să fim cum este şoimul ce-n pragul primăverii îşi schimbă penele, şi-ntinerit goneşte pe orice zburătoare de lîngă cuibul lui. Păcat că nu sînt cnejii adunaţi laolaltă... Dar nu e prea tîrziu!... Glasul bătrînului crescuse ca un tunet. — Uniţi-vă! spunea. Să se oprească drumul duşmanilor Rusiei, cu suliţi ascuţite. Lăsaţi zavistiile! Puneţi-vă piciorul în scăriţă de aur! Săltaţi pe cai cu toţii, şi să ieşim la luptă, stavilă neclintită, zid de nebiruit! Să pornim şi pe Don cu luntrile, la vale. Să izgonim duşmanul! Să-l înecăm în Mare! Să răzbunăm pă- mîntul pe care ne-am născut, şi anii de obidă, şi rănile lui Igor! Să ne unim cu toţii! Aşa vom birui... Şi cît era de mare, întreg poporul rus a fost cutremurat de cuvîntul de aur, cuvînt stropit cu lacrimi de cneazul cel bătrîn şi înţelept din Kiev. Cei doi hani, Gza şi Conceac, au fost înfricoşaţi, aflînd că va să vie oastea lui Sviatoslav. Şi, fiind cuprinşi de teamă, n-a trecut multă vreme şi hanii s-au pornit spre marea cea verzuie, cu cete răzleţite, făcînd în cale jafuri, lăsînd pămîntul ars. Să lăsăm însă vechea cetate Kiev, pe Sviatoslav, curtenii şi căpitanii lui să îşi urmeze lupta, iar noi să ne întoarcem în cetatea Putivl. Acolo se dusese, sub ziduri întărite, cneaghina Iaroslavna, cum poruncise Igor în ceasul cînd pleca. Şi sta sub ocrotirea fratelui său, Galiţchi. Unul dintre oştenii lui Igor izbutise să scape de robie. El se-ntorsese acasă şi povestise totul. Cneaghina rămăsese dintîi ca înlemnită, aflînd grozava veste adusă de oştean.[xxii] În primele clipite nici n-a putut să plîngă. Scosese doar un geamăt, ca o ciută rănită. Simţise c-o să cadă. Şi-abia de se tîrîse pînă-n iatacul său. Aici se prăbuşise fără de cunoştinţă. Zile şi nopţi, domniţa plutise ca o frunză pe aripile vieţii. Viaţa i se păstrase doar într-un fir subţire. N-avea în vremea asta decît un gînd: pe Igor. N-avea decît o vorbă. O rostea zi şi noapte. Şi vorba era — Igor. Chipul i se topea sub lacrimi şi arşiţe. Slăbea necontenit. Era pe pragul morţii. Şi totuşi, cneaghina nu se lăsa învinsă. Deşi era atît de tînără, firavă, ea se lupta cu moartea. Dragos­tea ei curată pentru soţul plecat, inima ei fierbinte o ajutau să lupte şi să biruie boala. — Igor trebuie să scape! murmura în răstimpul cînd îşi venea în fire. — N-ai grijă, Iaroslavna, ziceau, înlăcrămate, jupîniţele toate. Sviatoslav de la Kiev a pornit cu oştirea. Se dau lupte în stepă. Cnejii acuma văd greşeala săvîrşită. Poate se vor uni, şi Igor o să scape din ghearele robiei. Va veni lîngă tine... Iaroslavna zîmbea atunci visului drag de a-l vedea pe Igor întors în părintescul său Novgorod-Seversk. Atîta doar că-n vremea cît ea zăcea bolnavă, luptîndu-se cu moartea, fratele ei, Galiţchi îşi făcea alte planuri: „Igor e în robie. Vladimir, Sviatoslav şi Vsevolod la fel. Dacă nu se întorc, poate că moştenirea îmi e sortită mie. De ce să nu culeg roadele astea coapte, ce-mi cad singure-n poală? Şi, pînă una, alta, aş vrea să mai petrec!...” Şi-n loc să pregătească lupta de apărare a cetăţii Putivl, Galiţchi a-nceput să stea la zaiafete. Uitase şi de Igor, de sora sa bolnavă, de văduve, orfani, uitase de duşmanii care, lovind Rusia, se-ndreptau spre Putivl, cu foc şi sabie. Ca să petreacă-n voie, a-nlăturat întîi pe curtenii lui Igor şi ai lui Vladimir. A chemat lîngă sine pe nişte dezmăţaţi, pe nişte pierde-vară şi fără căpătîi, şi chiar cîţiva fugari din oştile lui Igor. A pus să se dea cep butoaielor cu vinuri. A adus măscărici. Şi-a poruncit să vină cea mai frumoasă fată ce locuia-n cnezat, să petreacă-mpreună. Fata n-a vrut să vină. Şi-atunci cneazul Galiţchi a poruncit să fie adusă cu de-a sila. Răpită-n toiul nopţii, fata a fost tîrîtă la palat, unde cneazul tocmai benchetuia. — Fie-ţi milă, Galiţchi, se ruga biata fată, plîngînd cu hohote. Sînt numai o copilă. Tatăl meu a pierit în luptă lîngă Igor şi lîngă Vladimir. De ce mă înjoseşti?... Ştirea că noul cneaz a răpit o copilă a prins însă s-alerge. Întîi a fost o şoaptă care-a trecut furiş, pe la uşi şi ferestre. Apoi s-a făcut zvon... pînă ce-au aflat toţi cîţi locuiau acolo, în cetatea Putivl. Dintre bărbaţi, acasă erau mai mult bătrînii. Ceilalţi pieriseră lîngă rîul Caiala. Erau însă-n cetate toate femeile. Ele s-au adunat pe uliţe, strigînd. Şi, grămădindu-se, s-au îndreptat buluc către palatul unde se desfăta Galiţchi. Oştenii ce stăteau de strajă n-au dat voie cetelor de femei să intre înăuntru. Dar ele au ţipat de jos, către ferestre: — Galiţchi, e destul! Ajunge cu dezmăţul! Noi sîntem vă­duve. Igor şi Vladimir sînt robi la poloveţi. Şi tu benchetuieşti? Dă-ne înapoi fecioara pe care ne-ai răpit-o! Altmin­teri vei plăti... Făceau atîta larmă, încît cneazul Galiţchi şi-a întrebat curtenii: — Ce spun femeile? — Spun să le dai copila, altminteri vei plăti... Dar sînt vorbe de clacă şi de femei nebune. Nici nu le lua în seamă... a glăsuit un tînăr din ceata lui Galiţchi. — Trimiteţi doi oşteni, a rîs cneazul Galiţchi, să le lovească bine cu bicele-mpletite şi să le ia la goană. Să nu le mai aud. — Aşa te vrem, Galiţchi! glăsuiau dezmăţaţii. Doar nu te-nfricoşezi de cîteva femei. Tu ai să fii stăpîn pe Novgorod- Seversk. Trăiască noul cneaz!... Şi-au deşertat cu toţii cupele mari cu vin. Copila se ruga în genunchi de Galiţchi: — Nu mă mai înjosiţi, tatăl meu a pierit în luptă, lîngă Igor. Corbii l-au ciugulit. Mama îl mai jeleşte. Inima mi-e cernită... cneazule, te îndură... Galiţchi n-o lua-n seamă. Nimeni n-o asculta. Rîdeau cu toţii-n hohot de lacrimile ei. Cînd..,. pe neaşteptate o uşă s-a deschis, cu zgomot, într-o parte. Un curtean şi-a-ndreptat privirea către uşă, şi n-a mai scos o vorbă. Doar cu o mînă-ntinsă arăta lui Galiţchi uşa ce se afla chiar în spatele lui. Ceilalţi s-au înturnat, să privească şi ei. Galiţchi, de asemeni... şi a rămas trăsnit. În uşă se afla cnea­ghina Iaroslavna... Domniţa era trasă şi albă la obraz. Curteanul o ţinea sprijinită de braţ. Femeile cetăţii, văzînd că nu se-ndură Galiţchi să le dea copila înapoi, urcaseră grămadă în încăperea unde se afla Iaroslavna. Domniţa nu avea străjeri la uşa ei. Nu se păzea de nimeni. Era blîndă şi bună. Oamenii o iubeau. Şi-i spuseseră totul femeile, domniţei. Întîi, cîte făcea Galiţchi prin cetate: petreceri fără seamăn şi multe nedreptăţi. Apoi, cum poruncise să fie luată fata şi adusă la palat. Ba, după toate astea, îi arătaseră ce se vorbea-n Putivl, cum Galiţchi rîvneşte să-i ia scaunul lui Igor. Deşi încă bolnavă, cneaghina se grăbise spre sala de ospeţe, chemînd în urma ei o ceată de oşteni şi un curtean destoinic. Intrînd în încăpere, Iaroslavna spusese fratelui său aşa: — Nemernic eşti, Galiţchi! Dă-i drumul bietei fete! Fata se ridicase cu pletele roşcate revărsate pe umeri, fugind lîngă domniţă. La semnul cneaghinei, mănunchiul de oşteni a şi pătruns în sală. Aceşti oşteni erau dintre cei credincioşi cneaghinei Iaroslavna. Cu suliţele-ntinse ei au încercuit ceata de dezmăţaţi. — Ce faci? ţipa Galiţchi cu limba-mpleticită. — În timp ce unii pier sau suferă amarnic, tu te-mbuibi, petrecînd. Şi-ai vrea să te-nscăunezi în cnezatul lui Igor. Dă-mi sabia, Galiţchi! Tremurînd ca un laş, el şi-a întins sabia. — Luaţi-l sub pază bună! Duceţi-l la hotare, şi-acolo daţi-i drumul să plece unde-o vrea, a mai zis Iaroslavna. De azi nu mai mi-e frate. Pe ceilalţi îi vîrîţi în beciuri, să-i găsească Igor, cînd s-o întoarce, şi să-i judece el. Din sala de ospeţe mesele au fost luate, vinul a fost vărsat înapoi în butoaie. Bucatele au fost strînse şi duse în cămări. Cneaghina a cerut o sabie de aur şi s-a urcat în jilţ. Era mai palidă decît un mort. — Pînă se-ntoarce Igor, îi voi ţine eu locul, a spus ea cu glas stins. Îşi strîngea pumnii mici, să se păstreze tare, să nu se prăbuşească de pe jilţul de lemn. — Cine ţine la Igor să vină lîngă mine! a mai grăit din nou. Să apărăm Putivl!...[xxiii] Oştenii de credinţă, cei ce ţineau la Igor, s-au grămădit voioşi în jurul cneaghinei. Pe cînd se petreceau aceste întîmplări, au venit la Putivl doi vestitori călări. Aduceau ştiri de spaimă. S-apropiau mulţi poloveţi de cetatea Putivl. Mulţimea adunată în jurul cneaghinei a glăsuit atunci: — Să vie!... Nu ne temem! Zidurile sînt tari. Avem porţi straşnice şi metereze bune. Avem încă bucate, şi arme sînt de-ajuns. Cneaghino, vom lupta... Nu te uita că sîntem mai mult bătrîni, femei şi copii, în cetate. Dă numai o poruncă. Să ni se-ncredinţeze armele ce-s lăsate de Igor, pentru ca să le-avem la vreme de nevoie, şi sîntem gata toţi să ne urcăm pe ziduri şi să ne apărăm... — Să se dea armele! rosti cneaghina. Şi sute de voci s-au auzit: — Trăiască Iaroslavna! Şi-ndată s-au deschis uşile la cămări, şi s-au scos armele. S-au strîns toţi cete, cete, bătrîni, femei, copii, şi s-au urcat pe ziduri. S-au pregătit, de-asemeni, ulei înfierbîntat, şi apă clocotită, şi bolovani, şi lemne de azvîrlit în capul celor care doreau să intre în Putivl. Întîia zi s-a scurs fără de tulburări. A doua zi, la fel, fără nici un necaz. Însă în cea de-a treia, s-a arătat în stepă un nour uriaş de praf. Veneau călări duşmanii. În fruntea lor era chiar sîngerosul Gza. Hanul era călare pe-un armăsar ca neaua, cu şaua de argint şi frîiele de aur. Cine-l vedea pe Gza se şi înspăimînta. Era crîncen, urît. Privea încrucişat, şi gura-i era strîmbă, parcă rînjea mereu. La brîu avea un paloş puţin încovoiat, cu mînerul bătut în pietre preţioase şi teaca de argint. Pe cap purta căciulă din blană de samur şi avea un caftan ţesut numai din fir. Ajungînd cu urdia la poalele cetăţii, a-nceput să răc­nească: — Predaţi-vă, voi, oameni din cetatea Putivl! Rusia e pierdută. Igor ne este sclav, şi Vladimir la fel. Dacă nu vă predaţi astăzi de bunăvoie, mîine vă vom supune cu armele, şi nimeni nu va scăpa cu viaţă. Aşa, noi nu vă cerem decît fecioarele, copiii şi avutul. Încolo vă iertăm. Deschideţi porţile! — Vino de le deschide, a răspuns un bătrîn cu barba colilie. Doreşti copiii noştri, fecioarele şi-avutul? Noi o să-ţi dăruim pietre şi apă fiartă, săgeţi şi suliţe. Altceva ce mai vrei, han fără de obraz? Hanul s-a înnegrit la chip, plin de mînie, auzind vorbele bătrînului oştean. S-a ridicat în scări şi a ţipat la oaste. — Loviţi şi luaţi chiar astăzi Putivl, şi vi-l dau trei zile pentru jaf. A patra zi îl ardem, şi plecăm înapoi. Şi cetele lui Gza, urlînd ca nişte fiare, s-au repezit spre ziduri, cu funii împletite şi scăriţe de lemn. Săgeţile zburau. Din prăştii ţîşneau pietre. Apa ce mărginea cetatea era plină de duşmani poloveţi, care-notau spre ziduri. Dar nici cei din cetate nu erau mai prejos. Unii înfierbîntau cazanele cu apă, alţii fierbeau uleiul, şi le turnau în capul celor ce încercau să se urce pe ziduri. Copiii aduceau doniţele cu apă şi se-ngrijeau de foc sau puneau la-ndemînă săgeţi şi suliţe. Crezuse hanul Gza că-n cetatea Putivl, de nu mai este Igor, nimeni nu stă de veghe, iar porţile-s deschise, poate intra cine pofteşte. Şi vedea, mîniat, că nu era aşa, deşi făgăduia cetelor sale jafuri, fecioare, pietre scumpe şi alte avuţii. Ruşii au luptat cu sîrg ziua, pînă spre seară, şi au pierit puţini. Mai mulţi s-au dus vrăjmaşii în ţara morţilor, loviţi în cap cu pietre sau opăriţi cu apă şi ulei clocotit. Noaptea a coborît albastră şi tăcută peste dîrzul Putivl, apă­rat de bărbaţi bătrîni şi de femei. Totuşi, din depărtări s-auzea hanul Gza cum ţipa la oşteni şi îi ameninţa: — De nu-mi veţi lua nici mîine cetatea, vreau să ştiţi c-am să vă pedepsesc, iară pe cei mai leneşi cred c-am să-i şi ucid... în schimb, pe cei mai vrednici îi voi scălda în aur şi mii de scumpătăţi... A doua zi, în zori, lupta iar a-nceput, dar, ca şi-n prima zi, hainii poloveţi n-au izbutit să urce pe ziduri, în Putivl. A treia zi şi-a patra nimic nu s-a schimbat. Gza se înverşuna să ia totuşi Putivl. I-a dat foc din trei locuri. Poloveţii săreau spre zidurile tari, şi tot mai mulţi piereau. Ruşii se apărau de ei, neînfricaţi. Apa ce-nconjura cetatea se umpluse de hoituri poloveţe, şi se făcuse pod. Cneaghina Iaroslavna era mereu pe ziduri. Crescuse în puteri de cînd erau primejdii, şi parcă se-ntărea doar cînd gîndea că este datoare să ferească Putivul de duşmani, cît timp va lipsi Igor. Urca pe metereze, şi-atunci chipul ei palid se rumenea puţin. Uneori înflorea pe buzele-i subţiri cîte-o urmă de zîmbet, văzînd cum ştiu să lupte, alături de bărbaţi, femeile cetăţii. — Aşa să lupt şi eu! îşi spunea Iaroslavna. Şi am să-nving! Am să-l revăd pe Igor... Ar fi totuşi să spunem că se împuţinau mereu săgeţile. Lem­nele cam lipseau. Uleiul se sfîrşise. Bucatele nici ele nu mai erau destule. I-aşteptau zile grele pe cei încercuiţi. Dar iată, într-o zi s-a arătat în zare un mic vîrtej de praf. Şi din el s-a desprins, după ce a ajuns la oastea poloveţă, un sol, un bărbat tînăr, înarmat pînă-n dinţi. Solul, descălecînd, s-a prăvălit în praf, sărutîndu-i caftanul hanului poloveţ, şi i-a rostit astfel: — Mărite Gza, mă iartă că-ţi aduc veşti nu bune. Sviatoslav de la Kiev se îndreaptă spre noi cu oastea-i de viteji. S-au împărţit în cete. Unii plutesc pe Don cu luntrile de lemn. Iar alţii vin spre Rimov, călări, ca o furtună. Slăvitul nostru Conceac te-ndeamnă să te-ntorci, la Suroj,[xxiv] de îndată. Şi el va părăsi Rimovul cucerit. Altminteri s-ar putea să ţi se taie drumul... — Dar nu am luat Putivl! a răcnit Gza, izbind cu cizma în pămînt. Nicicînd nu vom putea să-i nimicim de tot pe ruşi. Bine că îi avem cel puţin robi pe Igor şi pe fîrtaţii lui. Rusia e slăbită, oricum, de lipsa lor. Să se ridice asediul, deşi ne vom întoarce curînd, iar la Putivl, ca să ne răzbunăm... Şi cum a spus el asta, tobele au bătut. Cailor li s-au pus şeile pe spinare. Corturile au fost strînse, şi hanul, încruntat, cu mîna a făcut semnul să pornească urdiile la drum. Oamenii din Putivl priveau, şi nu credeau. Nu le venea să creadă. Să plece-aşa, deodată? Nu e o viclenie? Dar au văzut prea bine cum toţi se depărtau, fără gînd să se-ntoarcă. Au ieşit din cetate. S-au bucurat nespus. Scăpaseră de moarte. Şi iată că din zare se iveşte alt sol. De astă dată rus. Era un sol trimis de cneazul Sviatoslav. Şi acesta vestea celor de la Putivl că hanii poloveţi au făcut cale-ntoarsă, înfricoşaţi pesemne de oştile din Kiev. Primejdiile s-au dus. — În schimb se pregăteşte, mai spunea solul rus, o altă bătălie, ţintind sălaşurile unde se află robi Igor şi soţii săi. Cneaghina Iaroslavna să fie liniştită. Fără nici o-ndoială, nu va trece mult timp şi Igor va scăpa, se va întoarce acasă, în Novgorod-Seversk. — Şi-acuma, dragii mei, a spus bătrînul cîntăreţ celor care-l înconjurau în poieniţă, e timpul să ne coborîm pe Don, către Suroj, unde se-nşiruiau, la vremea cînd are loc povestea noastră, sălaşu­rile poloveţe. Cei doi hani se-ntorseseră acolo, de teama oştilor din Kiev. Stăteau la pîndă; aşteptau să vadă ce se mai întîmplă. Şi-ar trebui să amintesc că aveau hanii bogăţie, cît nu se poate-nchipui. Conceac avea şaizeci de corturi, şi Gza cincizeci, pline cu aur. Aveau veşminte de mătase, covoare scumpe, giuvaeruri, cai, boi, asini, cămile, turme de oi, cirezi de vite. Aveau şi robi nenumăraţi. Şi Conceac mai avea şi-o fată, smeadă, cu ochii de tăciune, ce cînta ca o ciocîrlie în fiecare dimineaţă, vrăjindu-i inima lui aspră, încrîncenată-n bătălii. Cam pe ascuns, unii spuneau că mama fetei nu fusese o poloveţă, ci rusoaică. O luase Conceac în robie dintr-un oraş, nu ştiu de unde. Şi, fiind atîta de frumoasă, vroise s-o ia de soţie nu numai Conceac, ci şi Gza. Fiindcă nu se înţelegeau, cei doi hani s-au luptat trei zile. învingătorul a fost Conceac. Şi el a luat-o de nevastă. Iar soaţa i-a născut o fată. Hanul s-a-nveselit nespus cînd s-a născut copila asta. A po­runcit în cinstea ei petreceri fără de pereche, cu danţ, cu muzică, întreceri între oştenii poloveţi, cu caii şi cu armele. Atîta că-n puţină vreme mama copilei a murit. Deasupra patului de aur, unde zăcea soţia-i moartă, Conceac a pus să se ridice un gorgan mare cît un munte. Iar în mormînt i-a aşternut tot ce-i era de trebuinţă pentru tărîmul celălalt.[xxv] Pe nici o altă soaţă Conceac nu o-ndrăgise atît de mult. Fata crescuse fără mamă, între femeile de casă şi roabele hanului Conceac. Era frumoasă ca o floare, subţire, dulce, mlădioasă.   Cu-o lună-n urmă, cînd o parte din oastea de poloveţi îi adusese la Suroj pe cnejii Igor, Vladimir, şi Vsevolod, şi Sviatoslav, fata abia-mplinise cincisprezece ani. Deşi cnejii erau legaţi cu lanţuri — pentru că se zbăteau să scape şi să sară la poloveţi — mulţimea de femei şi fete se-nfricoşa privind la ei. Igor şi Vsevolod erau ca nişte lei prinşi în capcană. Ochii lor fulgerau în jur. Iar Vladimir şi Sviatoslav, tineri de tot, nu încetau să-i blesteme pe poloveţi. Cînd a trecut prin faţa ei şirul de ruşi căzuţi ca robi, copila hanului şedea cu alte fete deopotrivă pe un tăpşan şi se uitau. Cîntaseră. Azvîrleau flori asupra cetei de oşteni care îi aduceau pe ruşi. Deodată, fata l-a zărit pe Vladimir, cneaz de Putivl. Haina lui era ruptă toată. Fruntea-i era însîngerată. Picioarele îi şchiopătau, lovite de săgeţi şi săbii. O mînă-i spînzura de gît, legată cu o funie, iară cealaltă era strînsă în lanţul gros, care-l unea cu Sviatoslav, cneazul de Rîlsk. Vladimir, astfel închingat, se-asemăna cu-n şoim rănit, cu aripa însîngerată şi legat zdravăn în lănţug. — Tată, mai bine să murim, decît să fim purtaţi în lanţuri, striga într-una Vladimir, sporind durerea cneazului. — Mai bine, fiul meu, mai bine! Poate vom izbuti cumva! glăsuia Igor din Seversk, căutînd să-şi liniştească fiul. Lupta ni s-a sfîrşit cu rău... Şi numai eu sînt vinovat... Şi numai eu vreau să plătesc. Cu toate că-i ştia duşmani, fata lui Conceac a rămas mişcată pînă în adînc de chipurile prinşilor. Vorbea cu prietenele ei: — Uitaţi-vă cît suferă, ştiindu-se în lanţuri robi, trecînd pe dinaintea noastră. Şi mai ales tînărul cneaz, cu ochi albaştri şi senini... Fetelor, nu ştiţi cine e? — Este feciorul cneazului Igor din Novgorod-Seversk, şi se numeşte Vladimir, i-au dat răspunsul fetele, după ce au sărit să-ntrebe pe un oştean ce e şi cum. — Este atîta de frumos, cum n-am văzut nici un flăcău, a mai rostit fata lui Conceac, roşindu-se toată la chip, urmărindu-l pe Vladimir, pînă ce-a fost vîrît în cort. În acea noapte l-a visat. I se părea că Vladimir luptase iar cu hanul Conceac, şi-l doborîse la pămînt. Conceac ruga pe fiica lui să-i sară iute-n ajutor. Vladimir o ruga la fel. Ea-l ajuta pe Vladimir, şi tatăl ei se prăpădea. Înspăimîntată, Conceacovna s-a deşteptat atunci din vis. Era scăldată în sudori. S-a şters la ochi, să-i piară visul acesta mult prea nebunesc. Stelele tot mai scînteiau, ca rătăcite prin văzduh, deşi era aproape-n zori. Chipul lui Vladimir trăia nespus de viu în ochii ei, îndurerat. Parcă-l vedea mergînd în şir, strigînd mereu spre cneazul Igor: — Tată, eu vreau mai bine moartea, decît din corturi poloveţe să ne privească ochi haini!... A doua zi de dimineaţă fata a cerut îngăduinţă de-a se îngriji de Vladimir, Sviatoslav, Vsevolod şi Igor. — Sînt cneji de seamă şi viteji, spunea sfioasă Conceacovna. Sînt plini de răni. Şi nu se cade să nu ne îngrijim de ei. Şi hanul Cobiac, cînd a fost dus de barbă în cetatea Kiev, a fost îndată lecuit de rănile care le-avea. Sîntem datori şi noi la fel... Ruşii la început n-au vrut, şi nu ar fi primit, desigur, nici pînă la sfîrşit vreo milă de la duşmanii lor de moarte. Însă văzînd-o pe copilă atît de bună, de duioasă, cu-ncetul s-au mai îmblînzit. Sviatoslav s-a învoit primul să fie oblojit de fată, apoi vărul său Vladimir, Vsevolod, zimbrul de la Trubcevsk, şi cel din urmă, cneazul Igor. La rugăminţile copilei, mai apoi, cnejii au fost lăsaţi să umble liberi printre corturi, în tot sălaşul poloveţ.   Acum, după ce hanii se-ntorseseră de la Putivl şi Rimov, cnejii au fost poftiţi chiar la petreceri. Ei n-au primit. Doar Vladimir s-a dus o dată, să vadă fetele danţînd... fiindcă danţa şi Conceacovna. Pe nesimţite şi hoţeşte, dragostea se cam furişase şi-n inima lui Vladimir. Voia să-nlăture iubirea: „E fata hanului duşman, care ne ţine prinşi”, îşi spunea el, scrîşnind din dinţi. „Dar fata e nevinovată de tot ce făptuieşte tatăl. Şi mama ei a fost rusoaică. Şi este bună. Mă iubeşte. Neîndoios că mă iubeşte. Am drept s-o fac să sufere?” se răzgîndea iar Vladimir. Şi tot căutîndu-şi, lui şi fetei, pricini de dezvinovăţire, s-a pomenit că într-o seară s-a întîlnit cu Conceacovna pe ţărmul mării, într-un loc de unde apa se zărea sclipind sub revărsarea lunii. Fără de vorbe, amîndoi s-au apropiat unul de celălalt şi şi-au strîns mîinile tremurătoare. S-au aşezat apoi pe-o piatră, şi Conceacovna i-a cîntat lui Vladimir un cîntec vechi, învăţat de la o rusoaică, tot roabă la poloveţi. Vladimir a cuprins-o-n braţe, şi-au stat aşa pînă în zori, cînd n-a rămas să lumineze cerul înalt decît o stea. O stea ţesută din văpăi, ce se numea, pe acea vreme, la poloveţi, „steaua tăcerii”.[xxvi] Atunci abia s-au despărţit, şi Conceacovna a jurat că nu va fi decît a lui, a nimănuia sau a morţii. În acea noapte, cneazul Igor s-a zbuciumat nespus de mult. Aflase că feciorul său e-ndrăgostit de Conceacovna. O rană grea, primită-n piept, nu i se lecuise încă. Îi sîngera neîncetat şi îi sleia puterile. Dar nu-l durea atît de tare rana aceasta sîngerîndă, cît ştirea că feciorul lui se întîlnea cu Concea­covna pe malul mării de argint. „Fata duşmanului Rusiei, a celui ce ne ţine prinşi, să fie soaţa sau iubita fiului meu, cneaz de Putivl? Nu! Niciodată! Niciodată n-o să îngădui crima asta!” Aşa îşi spunea cneazul Igor, privind din cortul lui de pînză, spre miazănoapte, spre Seversk, unde ştia că-l aşteptau prietenii săi din ţara rusă şi mult iubita-i Iaroslavna. Ce dor... Ce dor i-era de ea!... O, de-ar scăpa el din robie, n-ar mai avea deloc răgaz, şi s-ar uni cu ceilalţi cneji, şi-n primul rînd cu Sviatoslav, bătrînul înţe­lept din Kiev... Îşi recunoaşte azi greşeala!... Şi ar dori s-o spele-n sînge!... E drept că-n seara ce trecuse, oşteanul poloveţ, Ovlur, care fusese pus de Conceac să-i stea de veghe zi şi noapte, se strecurase-n cortul lui şi îi şoptise la ureche nişte cuvinte- mbietoare. — Cneazule Igor, i-a spus Ovlur. Tu poate nu mă mai ţii minte, dar mi-ai făcut cîndva un bine. Eu am fost rob la Novgorod. Eram rănit. Stam să-mi dau duhul. Tu ai fost bun, şi-ai poruncit să mi s-aducă oblojeli. Vracii tăi m-au scăpat de moarte. Mi-ai dat apoi drumul să plec. În bătălie te-am văzut. Erai viteaz făr' de pere­che. Şi-am plîns cînd tu ai căzut rob, şi Conceac te-a tîrît în lanţuri. Pe hanul Conceac îl urăsc. Mi-a smuls o roabă dobîndită cu preţul vieţii, cneazule, şi, fiindcă m-am împotrivit, m-a biciuit cu mîna lui. M-am jurat pe norocul meu să te ajut să fugi de-aici. Şi vreau să fug şi eu cu tine. Să-ngădui să te însoţesc. Să mă aşez în Nov­gorod şi să-ţi fiu slugă credincioasă.[xxvii] Igor a stat puţin pe gînduri. Putea să fie o-nşelăciune pusă la cale chiar de han. Să-l vadă dacă vrea să fugă, ca să îl poată omorî. Dar nu: Ovlur era cinstit. Căta în ochii cneazului deschis şi fără şovăială. — Hai, cneazule, hai să fugim! — Nu pot să fug, i-a răspuns Igor, în taina nopţii. Vreau să-mi smulg singur libertatea, cu sabia, în luptă dreaptă. Şi rana care-o am în piept mă pustieşte de puteri. Şi-apoi nu pot să-i pără­sesc pe Vladimir, pe Vsevolod, pe Sviatoslav şi pe ceilalţi. — Te vei întoarce cu oştirea şi-i vei scăpa în puţin timp, i-a şoptit iarăşi poloveţul. Dar trebuie să scapi tu-ntîi... — Nu, fără ei nu pot să plec, a spus cu hotărîre Igor. Şi poloveţul a plecat din cort, cuprins de întristare. La nici un ceas după ce Ovlur se strecurase-n cortul lui, făcîndu-i astfel de-mbieri, s-a auzit sunet de trîmbiţi, şi-a venit însuşi hanul Conceac. Hanul era un bărbat vîrstnic, nu prea înalt, foarte voinic. Avea o barbă neagră-noapte, care era însă cănită — obicei vechi la poloveţi. Barba îi flutura pe piept. Călca mărunt şi îndesat. Era-mbrăcat într-un caftan dintr-o mătase galbenă, împodobit cu pietre scumpe, ce-nchipuiau pajişti cu flori. La brîu i-atîrna sabia bătută în mărgăritare. Iară la gît purta mărgele şi o pafta de ametist. A deschis cortul cneazului şi, cu un zîmbet prefăcut, încărcat de făgăduieli, Conceac a păşit înăuntru. Slugile i-au întins trei perne peste covoarele din cort, şi hanul s-a aşezat jos, încrucişînd picioarele. A făcut semn să plece toţi: slugi, păzitori, oşteni, curteni, şi să rămînă numai Igor. — Viteze cneaz! i-a rostit hanul, cînd au rămas numai ei singuri. Tu eşti ca vulturii din munţi, semeţ, puternic, îndrăzneţ; dar ruşii nu te preţuiesc. Locul lui Sviatoslav din Kiev s-ar cuveni să fie al tău. Noi am putea să te-ajutăm, dacă ai vrea să ne fii prieten... — Nu-mi trebuie scaunul din Kiev, şi nici nu vă doresc de prieteni, a răspuns Igor încruntat. Nu-mi doresc decît libertatea... — Fata mea, a grăit iar hanul întunecîndu-se puţin, s-a-ndrăgostit de fiul tău. Şi îl doreşte chiar de soţ. — Nu voi îngădui nicicînd astfel de nuntă, hanule. — Am biciuit-o pe copilă pentru această dragoste, s-a- negurat mai tare hanul. Mi-o cer un rege şi-un sultan pe fata mea, cneazule Igor. Numai că dragostea robeşte mai rău ca laţul poloveţ. Şi eu am fost îndrăgostit, odinioară, de-o rusoaică, şi ştiu ce-n- seamnă acest chin. Fata mea, fără Vladimir, se va stinge ca un opaiţ cînd suflă vîntul furtunos, ca stelele în zori de zi. Iată de ce am socotit că-i bine să ne împăcăm... Hanului îi lucea privirea ca unei bufniţe în noapte, şi mîna-i luneca pe barbă. — Cum socoteşti tu împăcarea? a-ntrebat aprig cneazul Igor. — O socotesc în acest fel, a spus Conceac, mieros. Ţie îţi dau îndată drumul. Le dăm drumul şi celorlalţi, dacă ne juri că nici­odată... dar niciodată, cneazule, n-ai să mai vii-mpotriva noastră. Şi dacă juri lucrul acesta, cînd ne vei cere sprijinul, noi vom fi gata să ţi-l dăm. Voi, cnejii, vă certaţi adesea. Noi stăm de veghe la hotare, şi cînd spui tu, am şi pătruns, ţi-am şi venit într-ajutor. Iară pe Vladimir ţi-l cer copilei mele de bărbat. Să locuiască amîndoi la mine sau în Novgorod. Tu singur ai să hotărăşti. Deşi mi-eşti rob, te las s-alegi. Întinde mîna, cneazule, cum este datina la voi, să ne-mpăcăm, să facă nunta copila mea cu Vladimir. Hanul îi întinsese mîna. Dar cneazul nici nu i-o privi. După un timp se ridică de pe jilţul cu trei picioare, pe care îl avea în cort. Vroia să fie liniştit, deşi inima-i clocotea de-nverşunare şi mînie. — Hanule, tu nu ne cunoşti, grăi el în cele din urmă, deşi de-atîtea ori ai fost cu hoardele în ţara noastră. Noi nu ne vindem patria. Eu, cneazul Igor nici atît. Nici nu ne dăm copiii noştri cuiva zălog, de bunăvoie. N-o să am niciodată pace, atîta timp cît pe pămîntul nostru vor mai păşi cotropitori. Sînt rob la voi, dar am să scap. Am să mă-ntorc cu armele, şi vă voi izgoni din ţară. însă nu singur, cum crezi tu. Cu Sviatoslav şi ceilalţi cneji. Ştiu care-mi este datoria. O vei afla curînd şi tu... Hanul, ascultînd ce spunea Igor din Novgorod-Seversk, sări în sus şi smulse pînza care era în loc de uşă. Ieşi afară şi strigă: — Acesta-i ultimul cuvînt? — E cel din urmă, hanule! — Atunci ai să pieri în robie! Şi hanul, tropăind furios, pornise către cortul său. Faţa lui neagră şi umflată se buhăise şi mai mult. Dinţii îi clănţăneau de furie. Izbea cu băţul lui de han pe toţi cei care-i întîlnea. Oştenii tremurau de teamă. Cînd era hanul supărat, ades reteza capete şi din senin, din te miri ce. Şi-acum nu era supărat, era mai mult, era ca marea către iarnă, cînd se pornesc furtunile, lovind în ţărm, urlînd, gemînd şi înecînd ce-i stă în cale. Cneazul să nu mai aibă voie să se preumble printre cor­turi! răcnea pe cale hanul Conceac. L-am socotit ca oaspete, nu rob de rînd; dar el mă-nfruntă. Aţi înţeles? Am înţeles! se clătinau toţi sfetnicii şi dîrdîiau ca prinşi de friguri. Şi ceilalţi ruşi să nu mai poată umbla cum crede fiecare. Să stea în corturile lor... Dar Vladimir? Doar Vladimir poate să umble, însă vegheat de voi mereu...[xxviii]   Şi se cuvine să mai ştiţi că-n timp ce Igor cugeta la vorbele spuse de Conceac şi la-mbierile lui Ovlur, iar rana îl durea în piept, pe zidurile din Putivl urcase iarăşi Iaroslavna. Urcase mândra Iaroslavna. Şi sta de veghe pînă seara, şi-apoi din noapte pînă-n zori, cătînd spre zarea depărtată, spre ţărmul mării de Suroj, pe care îl vedea în minte, unde ştia că este Igor, în corturile poloveţe. Plîngea, plîngea biata domniţă pe zidurile din Putivl, zi după zi, ceas după ceas. Ştia că Igor este prins. Totuşi nădăjduia domniţa că într-o zi soţul iubit va izbuti să-şi rupă lanţul şi va porni ca şoimu-n zbor. ...Întîi îl va vedea micuţ, micuţ de tot, un punct în zare. Îl va cunoaşte imediat. Cu mîna îi va face semn. Va fi apoi mereu mai mare. Şi ea va alerga pe scări, să-i iasă în întîmpinare. Îl va primi la sînul ei, ca pe-un copil întors acasă, dup-o călătorie lungă, în care-au fost mii de primejdii, şi el a fost ades lovit. Se spune, dragii mei, se spune, că Iaroslavna sta pe ziduri, urcată sus, şi-aşa plîngea: — De ce atîta nedreptate? Doamne, de ce loveşti atît pe cei viteji şi îndrăzneţi? Trupul puternic al lui Igor a fost împuns de suliţe, săgeţi cu vîrfurile-ntoarse i s-au vîrît adînc în carne, şi săbiile l-au tăiat, securile l-au ciopîrţit. O, de-aş putea să mă prefac într-un cuc mititel şi ager, să zbor pînă la soţul meu. Să iau un peticel vrăjit, dintr-o blăniţă a unui breb[xxix], şi rănile să-i oblo­jesc, şi sîngele să i-l opresc. Doar voinicia-i de oţel a mai păstrat viaţa în Igor şi n-a lăsat-o să se-nalţe, ca o săgeată, către nori... Ascultînd jalea Iaroslavnei, legenda zice că un cuc s-a înălţat de prin desişuri, a smuls cu ciocul ascuţit un peticel dintr-o blăniţă a unui breb, un breb vrăjit. Cu peticelul prins în cioc, a zburat chiar la cneazul Igor, i-a oblojit rana din piept. Şi rana i s-a-nchis. Şi cneazul Igor era iarăşi puternic ca odinioară. — Cine eşti tu, cuc mititel, ce rana grea mi-ai oblojit şi puteri noi mi-ai dăruit? întreba poate cneazul Igor. — Eu sînt dorul soţiei tale, sînt grija şi cu lacrimile, dădea răspuns micuţul cuc. Tu rupe-ţi lanţurile de rob, şi vino lîngă Iaroslavna. Ea te aşteaptă colo-n turn, colo-n cetatea din Putivl... Iar în Putivl, Iaroslavna şedea pe ziduri, şi plîngea, şi certa vîntul viforos. În toiul nopţii îl certa: — O, vîntule, tu, viforos, de ce-ai suflat atît de tare, şi pen­tru ce ai slobozit, pe lungi şi nevăzute aripi, săgeţile duşmanilor către oştenii celui drag? Nu-ţi ajungea să zbori pe sus, nu-ţi ajungea să goneşti norii? De ce-ai bătut în bucuria, singura bucu­rie-a mea, în cneazul Igor, soţul meu, cum baţi în firul de năgară? Iar vîntul glasu-i auzea, şi, domolit, se ascundea în iarba deasă ca un şarpe. Ca şarpele mi se tîra prin buruieni, foşnind mîhnit. — Oh, Iaroslavna, draga mea, răspundea vîntul domolit, cu jalea ta cum mă sfîşii!... Am să-l ajut pe soţul tău... Am să-l ajut... Am să-l ajut... Venise iarăşi zori de zi, cu cerul larg împurpurat. Şi Iaroslavna, tot pe zid, plîngea şi se ruga mereu: — Tu, Niprule, ai sfărîmat munţii de piatră poloveţi. Tot tu ai purtat luntrile cneazului Sviatoslav, mai an, pînă la oastea lui Cobiac. Leagănă-l, Niprule, acum şi pe doritul soţ al meu, du-l către casă, Niprule, ca să nu mai trimit mereu lacrimi şi jale pîn' la el. Niprul la rîndu-i asculta. — Oh, Iaroslavna, zicea el. Cu jalea ta parcă mă seci. Am să-l ajut pe soţul tău... Şi Iaroslavna mai certa pe craiul zilei lucitor, soarele care se-nălţa. — Tu, de trei ori prealuminate, ce tuturor eşti cald şi mîndru, pentru ce oare ai trimis razele tale prea fierbinţi peste oştenii cneazului? Tu fără apă i-ai lăsat şi arcurile le-au plesnit, tolbele li s-au închircit. De ce, de ce i-ai obidit? Iar soarele se-ntuneca. Şi soarele aşa-i grăia: — Oh, Iaroslavna, mă dobori, cu plînsul tău neostoit... Am să-l ajut pe soţul tău... Am să-l ajut...![xxx]   Freamătă-n miez de noapte marea, purtînd pe ea vîrtej de neguri. Poartă pe ea jalea iubitei, şi gemetele Iaroslavnei, şi gîndurile ei de dor. Lui Igor i se luminează mintea deodată, ca sub trăznet. Ştie, pe clipă, ce să facă, ce drumuri poate să apuce, şi cum poate scăpa din lanţuri, să meargă-ntins spre ţara lui, spre tronul părintesc, de aur. Lîngă el se iveşte Ovlur: — Haide, stăpîne, să fugim! — Bine, se învoieşte Igor, căruia-i cresc puterile mai mult la gîndul libertăţii. Adu-mi iute o sabie şi pregăteşte cîţiva cai... A bătut ceasul libertăţii. Aude parcă peste mare plînsul şi jalea Iaroslavnei, aude jalea Rusiei. A luat în mînă sabia. Ovlur i-a vestit pe ceilalţi. Şi toţi s-au furişat din corturi. Igor i-aşteaptă lîngă ţărm călare. Va da semnalul de plecare — un fluierat ca de nagîţ. Toţi se strecoară acum spre ţărm. Şi Vladimir e printre ei. El a-ndrăgit pe Conceacovna, însă i-e dor, un dor nespus de casă şi de mirosul cîmpului sorbit din goana calului, în stepele marii Rusii. Şi Vladimir e printre ei... Dar ochii dragostei nu-s orbi. Ochii iubirii văd şi-n beznă, aud şi şoapta gîndului. O umbră caldă, mlădioasă şi-ngrijorată se iveşte. „Vladimir! Unde-i, Vladimir?” Umbra aleargă-n taina nopţii. Taie calea fugarilor. Se lipeşte de Vladimir, şi gîtul i-l încercuieşte. — Nu pot trăi fără de tine. Dacă tu pleci, eu am să mor. Ia-mă cu tine, Vladimir! Vladimir îi desface braţul încercuit pe gîtul lui. — Iubita mea, am să mă-ntorc. Cu tatăl meu am să mă-ntorc. Te voi smulge cu sabia din corturile hanului. Acuma lasă-mă să plec... Ea cade în genunchi şi plînge: — Nu pleca, dragul meu! Mai stai! Ţii minte ce-ţi spuneam pe ţărm? O fată nu poate iubi decît o dată, pe vecie. Nici un minut nu mai pot sta fără de tine. Nu pleca... Tînărul cneaz o-mbrăţişează şi-o sărută pe pletele de abanos, pe ochii-nlăcrămaţi, şi fuge să-i mai ajungă pe ceilalţi. — Stai! strigă ea, cu disperare. Ia-mă cu tine sau rămîi!... Slugile hanului aud strigătul fetei, şi răsar, s-azvîrl spre ţărmuri. Zadarnic mai fluieră Igor. Zadarnic mai încearcă Ovlur să facă drum fugarilor. Poloveţii i-au prins în lanţuri.. Au prins pe cneazul de Putivl, pe cei din Trubcevsk şi de Rîlsk. Numai pe Igor nu l-au prins. Cu sabia şi-a făcut drum. Ca helgea[xxxi] albă a sărit într-un tufiş, de-acolo-n altul. Apoi în altul; iar în altul, pînă la marea vineţie... Ce dulce e să fugi spre casă, spre ţara ta care te-aşteaptă, cînd ai fost prins ca leu-n cuşcă! Ce bine este să alergi în aerul curat al nopţii, cînd ştii că ţinta ta se cheamă nepreţuita libertate! Ce bine este să goneşti, cînd te aşteaptă Iaroslavna!... Şi el fugea ca helgea albă. A înotat un timp prin Don. S-a săltat repede pe-un ţărm. Şi-ncălecînd un cal din stepă, s-a avîntat către Doneţ, zburînd prin neguri ca un şoim, urmat de credin­ciosul Ovlur. Pornind Igor spre libertate, tobele au început să bată. Focuri uriaşe au fost aprinse, să-mprăştie umbrele nopţii. Conceac, cu barba răvăşită, umbla ca tigrul printre corturi. Gza, celălalt han, urla sălbatic. — O mie de oşteni să sară în urma mea, poruncea Gza. — Şi altă mie-n urma mea, striga mai tare hanul Conceac. — O să-l ajungem negreşit! O să-l tăiem cu săbiile! — Iar trupul astfel ciopîrţit o să i-l ridicăm în furci. Caii, în tropot, au ţîşnit, purtînd oştenii-înzăuaţi. Pe două drumuri s-au pornit, cu cei doi hani în fruntea lor. Urlînd ca lupii au pornit. Igor zbura însă prin stepă, şi în zadar mai alergau caii cei iuţi în urma lui, ducînd pe Conceac şi pe Gza. În curînd iată şi Doneţul. Pe-aici trecuse Igor într-o zi, cu oastea lui, spre bătălie. Aici se arătase semnul care a-nfricoşat oştenii. Şi iacătă-l din nou aici. Goneşte către Novgorod. Caii pe care-i călăriseră Ovlur şi el, repezi ca vîntul, sînt trudiţi. Ajunşi aici se-mpiedică. Cad în genunchi. Alunecă. Abia de mai răsuflă bieţii. În inimi parcă au ciocane. Bat, bat şi bat, şi se sfîrşesc. Dar cneazul Igor nu se lasă. Trece Doneţul şi ascultă ce-i spune apa rîului: — Cneazule Igor, nu ţi-e mică fala pe care-ai dobîndit-o, dar nici mînia hanilor, că le-ai scăpat, nu e mai mică. Mai mare însă decît toate va fi în ţară bucuria, cînd ruşii vor afla că vii... Şi cneazul Igor îi răspunde Doneţului cu glas voios: — Nici fala ta, de azi-nainte, Doneţule, nu va fi mică. Ai legănat un cneaz pe ape; nagîţii tăi, şi pescăruşii, şi lebedele l-au păzit. I-ai aşternut pe ţărmul tău un pat de ierburi moi şi calde. Cu bura ta l-ai încălzit, la poalele unui copac. Şi l-ai hrănit cu peştii tăi. I-ai şoptit vechi poveşti ruseşti, în freamătul domol de ape. Doneţule, vei fi cîntat!... Trece Doneţul cneazul Igor, şi-n urma lui gonesc şi hanii Conceac şi Gza, ca doi lupi suri. Fuge din nou prin stepa largă; dar teama nu-l zoreşte-acum, ci dorul pentru Iaroslavna. El tot ca şoimul se avîntă, deşi goneşte fără cal; iar Ovlur, Ovlur îl urmează, abia ţinîndu-i urmele. Ce bine e să treci prin stepă, să te zoreşti spre casa ta! Ţărcile se pornesc să ţipe. Corbii-n schimb nu mai croncănesc, iar ciorile au amuţit. Numai ciocănitoarele, tot ciocănind, i-arată dru­mul, în timp ce alte zburătoare se-nalţă-n slavă şi vestesc, prin cîntec vesel, răsăritul. Conceac şi Gza nu-l vor ajunge! Hanii s-au oprit locului. S-au întîlnit şi s-au oprit. Nu, nu mai pot să-i prindă urma. Acum Igor e-n ţara Lui. Codrii şi stepa îl slujesc. — Amar, amar va fi de noi, se tînguieşte hanul Gza. Şoimul cel ager ne-a fugit. — Dar îl avem pe şoimuleţ, pe Vladimir tot îl avem. Şi-l vom păstra pe şoimuleţ, ţinut în cuşcă, lîng-o fată, cea mai frumoasă şi mai dragă. Şi şoimul nu ne va lovi, să nu-i ucidem şoimuleţul, rosteşte Conceac, cercetînd stepa întinsă a Rusiei. — Să nu fugă şi şoimuleţul, ducînd cu el fata cea dragă, se căina iar hanul Gza. C-atunci vor năvăli toţi şoimii, şi ne vor ciocăni în frunte. Hanule Conceac, eu mă tem!...   Ceru-i de aur luminat. Fetele cîntă vesele; iară flăcăii se gră­besc să iasă-n calea cneazului. Îi aduc cneazului un cal. Aruncă scuturile-n sus, şi paloşele scînteiază. Boianul îşi ia-n mînă gusla, şi-n cîntul lui rosteşte astfel: — Hei, bună-a fost învăţătura! Pentru vecie a rămas. Igor, ascultă-i pe bătrîni. Ascultă-l şi pe Sviatoslav — cuvîntul cneazu­lui din Kiev. Tot în unire stă puterea!... Încîntătoarea Iaroslavna era în turn, încă plîngînd, cînd trîmbiţele au sunat, şi cîntece s-au auzit. Din turn s-a repezit vîrtej. Igor, asemeni unui şoim, venea întins spre cuibul lui. S-au întîlnit în pragul porţii aşa cum îşi dorise ea. Ea-l adusese. Numai ea!... Mulţimea se îngrămădise în jurul lor, şi îi privea. Igor s-a oprit lîngă porţi: — Iertaţi-mă, a rostit el. Mare a fost greşeala mea. Acum însă o voi spăla. Ne vom uni cu ceilalţi cneji. Eu însumi am să merg la Kiev... — Cinstite Igor, bine spui, au glăsuit atunci bătrînii. — Pămîntul îl vom răzbuna. Şi celor duşi le vom aduce prinosul nostru, a spus Igor, plecîndu-se către popor. Pe cîţi se află în robie îi vom scăpa. — Pe Vladimir? — Pe Vladimir, pe Vsevolod şi Sviatoslav, şi cîţi se mai găsesc acolo. În toate turlele băteau clopote limpezi, de aramă. Igor s-a dat jos de pe cal. Iaroslavna s-a apropiat de cel atît de aşteptat. S-au luat de mînă şi-au urcat, sus, în pristolul părintesc, el, cneazul Igor şi cu ea, cea mai iubită-ntre soţii. Clopote se-auzeau bătînd ca într-o zi de sărbătoare. Şi trîmbiţele sfîşiau văzduhurile dimineţii, vestind întoarcerea lui Igor în toate cele patru zări.   *   Povestea noastră despre Igor şi oastea lui s-a isprăvit... Bătrînul care a cîntat-o acolo, în poiana smălţuită, în tabăra oştenilor, ridică degetele ostenite de pe guslă. Focul s-a stins. Toţi au uitat de cină. Un pîlc de nori, aduşi de vînt, se leagănă-n văzduh, ca luntrile Lui Sviatoslav pe Don. Luna este ascunsă după nori. Barba moşneagului pare o pată albă în întunericul de nepătruns. Rîul se scurge-n noapte, murmurînd. Cîntă şi el legenda despre Igor şi oastea lui vestită de viteji...   [i] Gusla rusească era un instrument popular, un fel de psalterion, avînd o cutie de lemn, de obicei de arţar, plată, cu cinci pînă la şapte coarde. Coardele erau ciupite cu mîna sau cu o pană, cu un plectru. Cu ea se acompaniau, începînd probabil cam de prin secolul al VI-lea, cîntăreţii şi povestitorii de inline (de la rusescul „bîli” — ceea ce a fost), sau starine (din rusescul „starina” — vreme veche). Prin bîline şi starine se înţelegeau cîntecele populare epice ruseşti despre faptele eroice ale vitejilor şi despre evenimentele de seamă din viaţa poporului. Cuvîntul guslă vine de la slavul „gudeti”, care înseamnă a cînta din coarde, a le face să răsune.   [ii] În cîntecele vechi ruseşti se spune uneori că un anume viteaz a luptat sau a murit lîngă scăriţa de aur a unui comandant de oşti. Bătrînul cîntăreţ vrea să facă aluzie aici la toţi acei străbuni care au luptat sau au pierit, urmîndu-l pe Igor la lupta împotriva poloveţilor. În „Cîntecul oastei lui Igor” se spune bunăoară:   Puneţi picioru-n scăriţe de aur, pentru obida vremii noastre, domnilor, să apărăm Ţara rusească, rănile lui Igor să le răzbunăm, Igor fiul aprig al lui Sviatoslav!   [iii] Novgorod-Seversk, sau Novgorodul de miazănoapte, cetate din cnezatul cu acelaşi nume, se afla între Nipru şi Don, pe ţărmul rîului Desna, la nord-est de Kiev, nu prea departe de Cernigovul de astăzi, într-o regiune înfloritoare, dar primejduită de atacurile popoarelor no­made, cum au fost la început pecenegii, apoi poloveţii, care se aşezaseră în cîmpiile din sudul Rusiei.   [iv] Episodul care urmează este închipuit. Se bazează însă pe afirma­ţia istorică, după care cneazul Sviatoslav din Kiev (1182-l194) întreprin­sese în anul 1184 o campanie pe rîul Nipru, împotriva poloveţilor. Igor şi ceilalţi cneji din Seversk nu vruseseră să ia parte la această campanie. „În schimb — aşa cum arată Mihai Beniuc în introducerea sa la «Cîntecul oastei lui Igor» — tocmai cînd Sviatoslav se străduia să adune într-un mănunchi pe toţi cnejii, pentru a porni o expediţie în vara anu­lui următor, 1185, cnejii din cnezatul de Novgorod-Seversk, sub condu­cerea lui Igor Sviatoslavici, în primăvara aceluiaşi an, pornesc ei cam­pania împotriva poloveţilor, de data aceasta nu înspre Nipru, ca Sviatoslav, ci înspre Don.” Am socotit deci foarte posibil ca Sviatoslav — dorind să-i unească pe cneji în luptă — să fi trimis în primul rînd o solie lui Igor, cel mai însemnat dintre cnejii Severskului. Iar Igor tre­buie să fi respins acea solie, de vreme ce nu s-a unit cu Sviatoslav, ci a plecat numai cu cnejii subordonaţi lui, din Seversk spre rîul Don.   [v] Poloveţii sau cumanii — cum erau numiţi în apus, popor nomad de păstori războinici, năvăliseră din Asia şi luaseră în stăpânirea lor stepa dintre Volga şi Nipru, împingîndu-i pe pecenegi către Dunăre. De aici, începînd din secolul al XI-lea, ei atacă necontenit cele treisprezece cnezate ruseşti, ca: Novgorod-Seversk, Pereiaslavul şi mai ales Kievul, încercînd să le distrugă.   [vi] Vechea Rusie făcea comerţ intens cu bizantinii pe calea apelor, numită „din varegi la greci”, adică pornind de la Neva, prin lacul Ladoga, Volhov, lacul Ilmen, afluenţii Dvinei apusene, Nipru, ajungînd pînă la Marea Neagră. La cataractele Niprului, luntrile erau trase de pe apă pe uscat, pînă la locul unde rîul era iarăşi navigabil. Aici însă îi atacau adeseori poloveţii pe negustorii ruşi, jefuindu-i.   [vii] Bătălia dată de marele cneaz al Kievului, Sviatoslav, în anul 1184, împotriva poloveţilor de la Nipru, s-a terminat cu o biruinţă. Cu acest prilej a fost luat prizonier chiar hanul poloveţ Cobiac. Dar biruinţa nu a fost totuşi hotărîtoare, tocmai pentru că la chemarea lui Sviatos­lav din Kiev nu răspunseseră toţi cnejii, şi îndeosebi cnejii din Novgo­rod-Seversk.   [viii] Statul kievian ajunsese la cea mai înaltă dezvoltare sub cneazul Vladimir (978-l015). Acest puternic stat începe însă să se dezbine în cursul secolului al XII-lea datorită certurilor şi ambiţiilor cnejilor. Este epoca de răscruce a istoriei poporului rus, cînd popoarele nomade lovesc cu tot mai multă îndîrjire întîia sa organizaţie de stat, „Rusia Kieviană”.   [ix] În anul 1097 cnejii se adunaseră la Liubeci şi hotărîseră să ispră­vească cu dezbinările dintre ei. S-a spus cu acest prilej: „De ce să ducem noi ţara rusească de rîpă, uneltind unul contra altuia, în timp ce poloveţii ne sfîşie ţara şi se bucură că ne luptăm între noi? De azi înainte să fim uniţi cu toţii”.   [x] Pe soţia lui Igor o chema, de fapt, Eufrosina. Ea era însă fiica cneazului Haliciului Galiţiei, Iaroslav (1153-l187), şi de aceea, în legen­de, cronică şi cântece, este numită Iaroslavna. Căsătoria Iaroslavnei cu Igor avusese loc în anul 1184.   [xi] Boian pare a fi fost un mare cîntăreţ şi povestitor, care a trăit pe la sfîrşitul secolului al X-lea sau începutul celui de al XI-lea, şi care a uimit lumea cu neasemuita sa artă. El a intrat în legendă. A devenit un fel de Orfeu al Rusiei. Mai tîrziu, pentru cinstirea lui, au fost nu­miţi boiani şi alţi cîntăreţi iscusiţi. Cu vremea, numele acesta a trecut şi asupra unor instrumente bogate în armonii. Astăzi boian este numit adesea acordeonul.   [xii] Cernigovul (care există şi astăzi) şi Trubcevskul erau două ce­tăţi, cea dintîi la miazăzi, cea de-a doua la miazănoapte de Novgorod-Seversk, pe ţărmurile rîului Desna. Dincolo de acest rîu, în apropiere de locul de unde izvorăşte Doneţul de nord, era Rîlskul; iar la sud de Rîlsk era Putivl. Se pare că toate aceste cetăţi făceau parte pe atunci din cnezatul de Seversk.   [xiii] Plecarea lui Igor la bătălie a fost în ziua de vineri, 23 aprilie, anul 1185.   [xiv] Pe timpurile acelea oamenii trăiau în ignoranţă. De aceea nu puteau înţelege fenomenul aşa de simplu al eclipselor de soare. Ei socoteau lucrul acesta ca un semn prevestitor de nenorociri. Eclipsa de soare, care a înfricoşat pe oştenii lui Igor, scăzîndu-le curajul în luptă, a avut loc la 1 mai 1185. Se ştie că în timpul eclipselor animalele şi păsările devin neliniştite, şi uneori se stîrnesc vînturi sau se petrec alte fenomene terestre. Despre această faimoasă eclipsă se aminteşte în toate tradiţiile orale, se scrie şi în letopiseţele ruseşti şi în „Cîntecul oastei lui Igor”. În acest cîntec, eclipsa de soare are loc, după poetul anonim — care a urmărit în acest fel să scoată mai multe efecte artistice — la începu­tul campaniei. Urmînd exemplul poemului, compozitorul Borodin, în celebra sa operă muzicală — „Cneazul Igor” (compusă pe un proiect de libret schiţat de Stasov) face ca eclipsa să aibă loc, pe scenă, în prolo­gul operei sale, în timp ce Igor se pregăteşte de plecare din cetatea Putivl. Letopiseţele ruseşti redau însă eclipsa, potrivit adevărului istoric, nu la începutul campaniei, ci după plecare, în momentul cronologic al ajungerii lîngă rîul Doneţ. Noi am încercat să păstrăm adevărul istoric, şi totuşi să folosim, în sinteză, cele mai valoroase elemente, în primul rînd ale tradiţiilor populare, ale letopiseţelor ruseşti, ale vestitului poem şi ale operei muzicale.   [xv] Pe vremurile acelea triburile de poloveţi se întinseseră pînă în sudul Moldovei şi al Munteniei, pînă sub poalele Carpaţilor, sub numele de cumani.   [xvi]  Couii erau un neam de mongoli, foşti nomazi, care se stabili­seră în mai multe părţi ale Rusiei. Se pare însă că ei veniseră în aceas­tă luptă împotriva poloveţilor mai mult din dorinţa de-a prăda decît din prietenie faţă de ruşi. De aceea este explicabil că ei vor ceda cei dintîi în faţa duşmanului, determinînd, în bună parte, înfrîngerea lui Igor.   [xvii] Caiala este rîul în apropierea căruia a suferit Igor marea sa înfrîngere. Se presupune că rîul Caiala este în realitate vechiul Calmius, care se vărsa în Marea Azov.   [xviii] Potrivit informaţiilor istorice, prima ciocnire dintre ruşi şi po­loveţi s-a dat tot într-o zi de vineri — deci cam la o săptămînă de la plecarea cnejilor din Novgorod-Seversk — aproape de amiază.   [xix] Nespus de mişcătoare sînt versurile din „Cîntec”, care evocă sfîrşitul bătăliei:                                      Aici nu mai ajunse vinul sîngelui, aici au isprăvit ospăţul vitejii ruşi, aici şi-au îmbătat nuntaşii, şi s-au întins ei înşişi în ţărînă, pentru ţarina rusească. Se vestejeşte iarba de durere, copacul se îndoaie cu amar pînă-n pămînt.   [xx] După înfrîngerea lui Igor, hanii poloveţi au vrut probabil să dea o lovitură decisivă. Să cucerească Putivl, care se pare că era una dintre cele mai puternice fortăreţe şi totodată să atace Kievul. Ca să poată lovi Kievul, ei şi-au propus să pună stăpînire mai întîi pe Pereiaslavl şi pe Rimov, cetăţi aflate mai la miazăzi de Kiev, pe partea cea­laltă a Niprului, de unde să poată apoi izbi în voie cetatea de scaun a lui Sviatoslav.   [xxi] Poetul anonim, care a creat „Cîntecul oastei lui Igor”, a dat dovadă în opera sa de o înaltă măiestrie artistică. Între momentele cele mai grăitoare ale poemului se numără atît „Visul lui Sviatoslav”, cît şi „Cuvîntul său de aur”. „Visul” a fost creat anume cu scopul de a arăta previziunea cneazului că Igor şi cu soţii săi, care plecaseră singuri la luptă, vor fi înfrînţi. El bănuia această înfrîngere mai înainte de a-i fi fost comunicată de către curteni. Această previziune şi-o mărturiseşte poetic, cu ajutorul simbolurilor şi metaforelor cuprinse în aşa-numitul vis. Mai impresionant este „Cuvîntul de aur amestecat cu lacrimi”, ros­tit de Sviatoslav. Acest „cuvînt” constituie cea mai înaltă expresie a ideilor patriotice cuprinse în „Cîntec”. Prin el, autorul poemului exprimă de fapt propriile sale simţăminte şi indirect simţămintele poporului, exprimă chemarea înflăcărată la unire.   [xxii] În opera „Cneazul Igor” de Borodin, terminată însă de Rimski Korsakov şi Glazunov, Iaroslavna află despre căderea lui Igor abia după ce-l izgoneşte pe fratele său, Galiţchi, din cetatea Putivl.   [xxiii] Toată această scenă a pregătirii şi apărării cetăţii Putivl este imaginară.   [xxiv] Surojul este vechiul nume al Mării Azov, pe ţărmurile căreia sălăşluiau triburi de nomazi poloveţi.   [xxv] Poloveţii credeau într-o închipiută viaţă dincolo de mormînt. De aceea puneau în morminte obiecte necesare în viaţa de toate zilele. Gorganele ridicate deasupra mormintelor se numeau la vechii ruşi kurgane.   [xxvi] Este vorba de „luceafărul de dimineaţă”, numit de poloveţi „steaua tăcerii”. În opera „Cneazul Igor”, Borodin a creat melodii fermecătoare pe tema dragostei dintre Vladimir şi Conceacovna. Cum îşi poate însă oricine închipui, nu există nici un fel de date exacte asupra originii pe care o avea Conceacovna, după mamă, nici asupra felului cum s-a ţesut dragostea dintre cei doi tineri, nici asupra modului cum a reac­ţionat cneazul Igor la auzul acestei veşti. Sînt doar presupuneri că astfel trebuie să se fi petrecut.   [xxvii] În acest fel a încercat autorul acestei cărţi să-şi tălmăcească de ce un poloveţ, Ovlur, îl ajută cu atîta devotament pe Igor să scape din robie.   [xxviii] În opera lui Borodin e înfăţişat hanul Conceac încercînd să-l ademenească pe Igor de partea lui, prin daruri, roabe frumoase şi chiar o serbare dată în cinstea lui.   [xxix] În poem se cîntă:   La Dunăre s-aude glasul Iaroslavnei; ca cucul, nevăzut ea cîntă-n zori. — „Zbura-voi — zice ea — ca un cuc pe Dunăre, muia-voi în apele Kaialei mînecă de breb, obloji-voi cneazului sîngerînde rănile pe trupul său voinic”.   Se pare că ruşii vechi atribuiau blăniţei de breb — un animal în­rudit cu castorul, şi care a trăit odinioară şi pe la noi — calitatea de a putea lecui rănile, oprind curgerea sîngelui.   [xxx] Plînsul Iaroslavnei din „Cîntec” — pe care noi cu greu îl putem reproduce în proză — şi apoi din opera muzicală a lui Borodin, are şi o nuanţă socială, cetăţenească, patriotică. Iaroslavna ceartă vîntul şi soarele nu numai pentru că au pricinuit suferinţa lui Igor, ci şi pentru că au lovit în oştirea rusă.   [xxxi] Hermina se mai numeşte şi helge.

Roland - Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru     Pe aripile gîndului acuma să zburăm peste oraşe, peste sate, peste fluvii, şi să ne pogorîm în Franţa, în orăşelul Angoulême, din secolul al treisprezecelea. Este duminică după-amiază. Pe treptele unei fîntîni de piatră, la umbra unui stejar falnic, a poposit un menestrel, un poet-cîntăreţ rătăcitor.[i] Poartă o haină scurtă, neagră, din catifea, şi pe deasupra o mantie prinsă cu un lănţug de gît. În mînă ţine o vielă.[ii] În jurul lui s-au aşezat pe jilţuri cîţiva seniori: stăpînul locu­lui - un conte; un stareţ; patru cavaleri; apoi călugări şi scutieri. Pe margine se găsesc pajii. În urma lor s-au strîns mulţime de meseriaşi, calfe, oşteni, oameni de pe moşia contelui şi vînători. Cu învoirea contelui, stăpîn peste acel ţinut, menestrelul a recitat pînă atunci patru sau cinci poeme: „Chansons de geste”.[iii] Nefiind un poet nobil - un poet cavaler, ca trubadurii sau truverii - neavînd haine scumpe, nici slujitori, contele i-a îngă­duit să cînte aici, pe treptele fîntînii, nu în castelul său. Poetul este însă meşter. S-a străduit să cînte astfel, încît să placă tuturor. Iar cei îngrămădiţi în urma jilţurilor l-au aplaudat din toată inima, bătînd din palmele butucănoase: ― Bravo, iubite menestrel!... Mai cîntă-ne... mai cîntă-ne... Şi contele i-a-ntins o pungă cu cîţiva galbeni lucitori. Aplauzele au contenit. Pe la ferestrele înguste ale caselor din împrejurimi s-au ivit sumedenie de capete de fete şi femei, purtînd bonete albe peste bucle. Şi ele sînt numai urechi, dornice să audă cîntul şi să-l vadă pe menestrel. Şi menestrelul se înclină întîi spre conte şi spre stareţ; după aceea spre ferestre, şi face-un semn cu mîna spre mulţime: ― Ce mai doriţi să ascultaţi? ― Cîntaţi-ne despre Roland! răspunde mîndru contele. ― Să auzim cum s-a născut, cum a trăit în sărăcie şi s-a luptat cu Olivier, pînă ce s-au împrietenit, se bucură cei din popor. ― Să ne arăţi cum l-a slujit pe suzeran,[iv] pe Charlemagne,[v] cum şi-a dat viaţa pentru el, mai glăsuieşte contele. Fetele chicoteau la geamuri. ― O să aflăm şi despre Oda, iubita lui... o să aflăm... Şi stareţul face un semn: ― Să nu uitaţi însă că Roland a luptat pentru Charlemagne, să-i nimicească pe păgîni... Poetul se înclină iarăşi: ― Am să vă cînt tot ce doriţi!... Cîţiva copii s-au ghemuit în preajma treptelor fîntînii. Un scutier vrea să-i izgonească. Se strîmbă fioros. Dar ei nu-l văd, şi cată ţintă cu ochii către menestrel. Acesta glăsuieşte iarăşi: ― Roland a fost cel mai viteaz dintre toţi cavalerii Franţei. El nu s-a născut în palate. Mama sa l-a născut la Sutri. L-a născut în Italia. Acolo, într-o peşteră, a văzut el lumina zilei. ― Cum s-a-ntîmplat? Am vrea să ştim! strigă un tînăr potcovar. Mama lui nu se numea Berta? ― Se numea Berta, şi era sora lui Carol cel vestit. Aţi auzit de Charlemagne? ― Am auzit!... Am auzit!... ― Ei bine, Charlemagne vestitul avea, la vremea cînd urmează aceste întîmplări ciudate, pe care vi le povestesc, o vîrstă tare-naintată. Cîţi ani socotiţi voi c-avea? ― Avea o sută!... strigă unul dintre oştenii contelui. ― Sau poate două, strigă altul. A fost un împărat de seamă... ― Avea aproape două sute,[vi] se învoieşte cîntăreţul. Şi-avea o barbă cum e neaua. Cînd călărea în fruntea oastei, barba îi flu­tura pe piept, ca un troian împrăştiat de vînturi, în mijlocul iernii. Calul se apleca cu pîntecul pînă-n pămînt cînd Carol se-avînta pe el. Şi menestrelul mai urmează, în timp ce sunetul vielei s-aude încet, încet şi grav, ca viersul cîntecelor vechi despre Roland şi Charlemagne. ― El cucerise toată lumea,[vii] dintr-un hotar într-alt hotar, izgonindu-i pe sarazini. Era groaza păgînilor. Stareţul rîde mulţumit: numai tînărul potcovar strigă din nou: ― Să lăsăm asta. Cum e cu Berta vrem să ştim... ― Berta era o fată blondă, frumoasă ca atîtea fete pe care le zăresc la geamuri, numai că se îndrăgostise de-un cavaler, pe nume Milan. Se-ndrăgostise pe ascuns... Stareţul se cutremură; dar orăşenii rîd cu poftă. Rîde şi con­tele cu ei. Văzîndu-l pe stăpînul lor că ride, rîd şi cavalerii, vasalii săi, rîd şi scutierii şi cei vreo şapte sau opt paji. Pe la ferestre rîd de-asemeni femeile, dar pe ferite; iar fetele se înroşesc şi-şi trag înapoi capetele acoperite cu bonete. ― Dar Carol nici n-a vrut s-audă ca sora lui să se mărite cu Milan, un biet cavaler ce nu avea nici un castel, nici o feudă şi nici şerbi. Milan nici nu era prea nobil, şi-apoi era şi prea sărac. Lui Carol nu-i plăcea de fel. Dar Berta îl iubea pe Milan, şi fără să mai ceară voia lui Charlemagne s-a măritat. ― Cine a măritat-o? Cine ? rîde un frînghier, un tînăr cu o cămaşă galbenă. ― Cine? Un preot, se-nţelege... ― Dar cum?... Dar cum?... El nu ştia că nu se învoieşte Carol? ― Ştia... Dar ce nu face punga?... în toiul unei nopţi de vară, Berta s-a strecurat din casă, şi preotul a măritat-o. Stareţul îl ameninţă pe menestrel; dar ceilalţi rîd şi îşi fac sem­ne: „Punga, cîte nu poate face punga, cînd este plină ochi cu aur?” ― Şi, după ce s-a măritat, a fugit cu frumosul Milan. Au fugit ei, au tot fugit... Şi şi-au căutat un adăpost, unde Berta să poată naşte. Aflînd Carol această faptă, s-a mîniat îngrozitor. A vrut să-i prindă, să-i închidă într-o pivniţă cu guzgani, să-i lase să moară de foame. Şi, fiindcă n-a putut să-i prindă, a cerut papii de la Roma să-i gonească, pe Milan şi soţia lui, din mij­locul creştinilor. Papa i-a excomunicat.[viii] Şi cei doi tineri rătăceau din colţ în colţ, ca nişte cîini înfo­metaţi, lipsiţi de adăpost şi hrană. Aurul ce-l aveau cu ei, cînd au plecat, s-a risipit curînd de tot. Hainele li se ponoseau. Totuşi au mers, au mers mereu. Au ajuns în Italia. Au întrebat de-un loc ascuns. Şi astfel au ajuns la Sutri. Nişte ţărani le-au arătat o peşteră ferită-n munte. Acolo s-au adăpostit, şi Berta a născut un prunc. Pruncul era însuşi Roland. Din mijlocul celor de rînd se aud suspine. Iar la geamuri multor femei li s-au umplut ochii de lacrimi şi şoptesc: ― Bietul Roland, cum s-a născut!... ― Acolo, îşi urmează viersul poetul nostru, a crescut micul Roland, în sărăcie, din mila unor bieţi ţărani, ce le dădeau cu bu­nătate cîte ceva din tot ce-aveau. Viaţa lor era tare grea. Bărbatul Bertei nu putea să dobîndească mai nimic. Nici nu era deprins cu truda, ca orice nobil cavaler. Era un tînăr uşuratic. Dragostea lui s-a stins curînd. Au început lacrimi, suspine din partea Bertei şi mustrări. Au început apoi şi certuri. Destul că într-o zi, sătul de lipsuri, cavalerul Milan s-a hotărît să plece-n lume. Lăsîndu-i pe Berta şi Roland singuri şi fără nici un sprijin, Milan, cu sabia la şold, a plecat după aventuri. S-a dus şi nu s-a mai întors. Berta a rămas singură, înlăcrămată, neştiind cum ar putea să mai trăiască... Roland avea vreo şase ani, însă crescuse zvelt, înalt. Părea că are doisprezece, sau poate cinsprezece ani. Nimeni dintre ceilalţi băieţi nu se putea lupta cu el. Copiii îl urmau orbeşte, şi-i ascultau poruncile. Şi fiind el cam dezbrăcat, fiii ţăranilor din Sutri s-au hotărît să-l înveşmînte. Doi dintre ei s-au înţeles s-aducă pînză, din care Berta să-i croiască lui Roland o cămaşă lungă, şi poate nişte pantaloni. Dar n-au vorbit mai înainte dacă s-aducă pînză albă sau colorată în vreun fel. Astfel s-a întîmplat că Roland a primit de la un copil o fîşie de pînză albă, şi altul i-a adus în dar o pînză cum e flacăra. Roland le-a luat pe amîndouă. A mulţumit copiilor din Sutri şi a glăsuit: ― Cînd voi ajunge cavaler, am să-mi aleg culorile roşu şi alb,[ix] în amintirea acestui dar făcut de voi. Aşa s-a şi făcut pe urmă. Copiii ţineau mult la Roland, fiindcă avea inimă bună, era-ndrăzneţ, dar prietenos, îi împăca de se certau şi era gata să-i ajute, orice necaz ar fi avut. Contele din acel ţinut avea un fiu, pe Olivier. Şi Olivier era voinic. Deşi avea tot şase ani, părea de doisprezece ani, şi poate chiar de cincisprezece, aşa cum părea şi Roland. Într-o zi Olivier s-a luat la ceartă cu cîţiva copii. Cîinele lui muşcase pe unul dintre ei. Copiii au lovit cîinele, şi Olivier s-a în­furiat. I-a luat de-a rîndul la bătaie. Tocmai venea atunci Roland. Roland a vrut să-i apere pe prietenii săi de la Sutri. S-a repezit la Olivier. S-au luat la luptă amîndoi, şi s-au bătut de dimineaţă pînă la prînz, neîncetat. Olivier l-a trîntit pe Roland. Şi Roland l-a trîntit, de asemeni, pe fiul contelui din Sutri. Nici unul nu s-au biruit. Atunci copiii au strigat: ― Amîndoi sînteţi doi voinici! Este păcat să vă loviţi. Împrieteniţi-vă mai bine. Cei doi băieţi s-au descleştat. S-au privit amîndoi în faţă. Şi-ndată s-au împrietenit. Şi-au jurat să se sprijine. Au devenit ca doi buni fraţi. După această întîmplare, n-a trecut însă multă vreme şi Oli­vier cu tatăl său au plecat spre cetatea Vienei, unde unchiul lui Olivier era numit guvernator. Roland s-a întristat atîta, încît a început să plîngă, întîia oară-n viaţa lui. A plîns cîteva zile-n şir. Pînă la urmă i-a trecut, dar nu şi-a uitat prietenul. Adeseori vorbea de el. Şi iar au trecut cîţiva ani. Roland creştea. Se făcea mare şi devenea tot mai voinic. Au mai trecut vreo şase ani. Dar iată, într-o bună zi s-aude-n Sutri că soseşte mult prea-viteazul Charlemagne. Era în trecere spre Roma. Urma să fie-ncoronat ca împărat de însuşi papa. Pînă atunci nu avusese pe cap coroană împărătească. Papa îl socotea doar rege. Iar Charlemagne îi trimisese poruncă să se pre­gătească să-i dea coroana, că de nu o să-l gonească de la Roma. Acuma, împlinindu-şi gîndul, se apropia cu toţi vasalii de Roma cea strălucitoare... Era aşa cam spre amiază, cînd ei au poposit în Sutri. S-au întins iute corturile şi mesele pentru popas. Iar Charle­magne cu toţi pairii[x] s-au aşezat la un ospăţ. Li s-au adus bucatele: carne, şi vin, şi nişte fructe. Roland, ascuns după un trunchi, privea cum s-aduceau buca­tele, şi împăratul Charlemagne le împărţea cu mîna lui. Mama sa Berta nu-i spusese că Charlemagne e unchiul său. El se uita la Charlemagne, acel cu barba albă cum e floarea cireşilor în primăvară; dar mai mult se uita la carnea gătită pen­tru cavaleri. Trebuie să vă spun că Roland şi mama sa, prinţesa Berta, erau flămînzi de vreo trei zile. Nu mai aveau în peşteră nici o fărîmă de mîncare. Fusese secetă, şi era foamete la Sutri. Şi nu-l durea atît pe Roland, pentru el, că era flămînd, cît îl rodea amărăciunea că mama sa nu avea hrană. Văzînd atîtea bunătăţi în talerele de pe mese, Roland n-a mai putut să rabde. S-a repezit. A smuls o tavă plină ochi cu bucăţi de carne, şi a fugit spre peşteră, să i le ducă mamei sale. Un cavaler, băgînd de seamă, a început să strige tare: ― Săriţi! Prindeţi pe acel tînăr. A luat o tavă cu fripturi... Deşi se petrecuse totul atît de repede, se spune că Charlemagne a fost uimit şi de curajul, dar şi de chipul lui Roland. ― Urmăriţi-l pe acest băiat. Aflaţi îndată cine este, şi aduceţi-mi-l aici, a dat poruncă Charlemagne. La chip acest băiat ciudat arată cum eram şi eu cînd aveam treisprezece ani... Cavalerii s-au avîntat pe urmele băiatului. Şi au ajuns la peşteră. Roland, văzînd că se apropie grupul de cavaleri, a şi pus mîna pe-o măciucă, gata să dea lupta cu ei. Poate că ar fi-nceput lupta, dar mama lui, prinţesa Berta, s-a grăbit să-i oprească mîna. Şi a strigat spre cavaleri: ― Nu vă uitaţi, seniorilor, că mă găsiţi astăzi în zdrenţe. Eu sînt sora lui Charlemagne. Prinţesa Berta mă numesc. Cu toţii au descălecat. Şi au îngenunchiat în faţa prinţesei Berta, aducîndu-i omagiile cavalereşti. Apoi i-au însoţit pe ea şi pe-ndrăzneţul Roland în faţa lui Carol cel Mare. Charlemagne, care se-arătase atît de crunt odinioară, ascultînd trista povestire a sorei sale părăsite de uşuraticul ei soţ, s-a-nduioşat şi a iertat-o. A poruncit să fie dusă cu o trăsură la palat, slujită de trei mari seniori. Iar pe Roland l-a încercat în luptele cavalereşti. Şi-ncredinţîndu-se că e viteaz, i-a pus coiful cu creastă-naltă. I-a dat în mîna dreaptă o lance, de care atîrna un stindard. I-a pus tunică ostăşească. Şi sub tunică, o cuirasă de oţel bun. L-a învestit drept cavaler.[xi] ― Feuda o veţi dobîndi prin luptă, cavaler Roland, din ţara sarazinilor, a spus la urmă Charlemagne. Roland, la rîndu-i, a jurat, după datina cavalerilor, că va lupta pentru acela ce-i devenise suzeran, pentru onoare, bătrîni, văduve şi orfani. Va ţine la cuvîntul dat. N-o să se lupte niciodată în doi contra unuia singur. Şi de va fi să cadă-n luptă, va fi cu faţa la duşman.[xii]  După aceste jurăminte, Carol i-a dat şi sabia. Era o sabie vestită, cu numele de Durandal, care fusese a lui Hector, fiul lui Priam de la Troia, ucis în luptă de Atila.[xiii] I-a dat şi-un cal, pe Veillantif, un armăsar fără pereche. Şi l-a făcut pair al Franţei. Apoi, cu mare bucurie, în sunete de trîmbiţe, oastea de cava­leri francezi s-a-ndreptat spre oraşul Roma. Charlemagne îl ţinea pe Roland numai alăturea de el, şi-l întreba necontenit cum vieţuiseră de greu în peştera întunecată, el şi nefericita Berta. Tot povestindu-şi, au ajuns pînă lîngă oraşul Roma, unde au fost primiţi de papa. Roland a stat de faţă, între toţi ceilalţi cavaleri, cînd însuşi papa de la Roma i-a pus lui Charlemagne coroana de împărat, şi i-a dat sceptrul bătut în pietre preţioase. Au petrecut aici un timp. După aceea, împăratul cu cavalerii au plecat să lupte cu aceia care primejduiau într-una frontierele iubitei Franţe, şi mai ales cu sarazinii. Pe nimeni nu ura mai mult Carol cel Mare decît pe regii sara­zini care ocupaseră pe atunci Spania şi care tot puneau la cale să intre şi-n iubita-i Franţă.[xiv] Aflînd că în cetatea Vienei se găsise un trădător, prieten al sarazinilor, Carol cel Mare l-a cerut. Şi fiindcă aceasta nu l-a dat, a pornit cu toţi cavalerii să împresoare şi să ia cetatea Vienei cu asalt. Roland a mers cu Charlemagne pînă la Viena. Cetatea au împresurat-o, şi ar fi cucerit-o sigur, de nu ar fi venit vestea că la hotare dă tîrcoale regele sarazin Marsiliu. Grăbit să isprăvească asaltul şi să se-ntoarcă spre Marsiliu, Charlemagne a trimis solie conducătorului cetăţii, contele Guerin de Montglave. I-a spus că vrea să hotărască soarta cetăţii printr-o luptă între doi cavaleri de frunte. Unul trimis de Charlemagne, altul de Guerin de Montglave. Guerin de Montglave s-a învoit. Charlemagne a ales drept cavaler, care să lupte, pe Roland, deşi toţi cavalerii Franţei vroiau să aibă ei onoarea de a lupta pentru împărat.[xv] La rîndul său, contele Montglave s-a hotărît pentru Olivier, nepotul lui cel mai iubit şi cel mai îndrăzneţ oştean ce se afla-n cetatea Vienei. Heralzii[xvi] au ieşit în cîmp. Au vestit începutul luptei. Roland lupta întîia oară pentru bătrînul Charlemagne. Nu cunoştea blazoanele. Şi nu ştia cu cine luptă. Olivier nu cunoştea nici el pe cel care avea să-i stea-mpotrivă. Cei doi cavaleri viteji au îmbrăcat armuri de fier. Şi-au pus coifurile, lăsîndu-şi peste feţe vizierele ce nu aveau decît două deschizături, prin care să poată privi. Călări pe cai, avînd în mîini lănci ascuţite, se reped unul asupra celuilalt.[xvii] Şi lupta între ei porneşte. Armurile răsună tare, cu zăngănit, de izbituri, însă nici una nu se sparge. Se reped iar, îşi dau ocol. Şi se înfruntă ca doi lei, unul şi celălalt furioşi. Cînd se lovesc de astă dată, la amîndoi, într-o clipită, li se frîng lăncile-n bucăţi. Îşi scot atuncea săbiile. Sabia tînărului Roland abia de-ar ridica-o cinci. Olivier are, de-asemeni, o sabie de oţel, cam cît e statul unui om. Se ciocnesc fără de cruţare. Se clatină sub izbituri. Dar încă nu se dau bătuţi. Sar de pe cai şi se-ncleştează, unul pe celălalt, cu mînie. Amîndoi, în aceiaşi clipă, îşi smulg de pe cap coifurile, îşi ridică pumnalele. Şi sînt gata să se înjunghie. Dar deodată, şi Roland, şi Olivier, se recunosc. Se-mbrăţişează bucuroşi. Şi Roland strigă: ― Sînt învins! ― Eu mă predau! zice cu lacrimi şi Olivier. Fratele meu, bunul meu Roland. Aşadar noi ne-am întîlnit, şi vom rămîne îm­preună, pînă la moarte, amîndoi. S-au apropiat de locul luptei şi Charlemagne, şi contele ce cîrmuia cetatea Vienei. S-au împăcat. Şi contele s-a închinat lui Charlemagne. I-a-ncredinţat pe trădător. Olivier a cerut să plece alături de Roland şi Carol, şi Mont­glave a încuviinţat. Aşa s-a întărit atunci mult preavestita prietenie şi însoţire pîn' la moarte dintre Roland şi Olivier. Cîte n-au făptuit, pe urmă, ei amîndoi în bătălii!... Trofeele[xviii] duşmanilor, luate de Roland în război, erau atît de numeroase, încît fuseseră agăţate de trunchiurile de stejar ale unei întregi păduri. La fel trofeele lui Olivier. Mulţimea, care îl ascultă pe cîntăreţ, a amuţit. Pe trepte, chiar lîngă copii, s-au aşezat cîţiva oşteni şi potcovarul guraliv. Viela sună-ncetişor. Şi menestrelul îşi deapănă tot mai înflă­cărat povestea despre Roland şi Charlemagne: ― Pe urmă Roland l-a-nsoţit pe Carol şi în Spania, trecînd de Munţii Pirinei, să apere Franţa de-ameninţarea sarazinilor. Şapte ani s-a tot luptat Carol. A luat din mîinile vrăjmaşe, sarazine, ţinutul Spaniei: cetăţi, oraşe şi castele. Nu mai era necucerit decît oraşul lui Marsiliu, Saragosa.[xix] Şi în oraşul Saragosa, temutul rege sarazin, Marsiliu, acela care se-nchina lui Mahomed şi lui Apolo, chemase pe seniorii săi, pe un peron de marmură.[xx] Peronul era străjuit de douăzeci de mii de oameni. ― Seniorii mei, le-a spus Marsiliu, Carol din Franţa ne în­vinge. Eu sînt pe pragul prăbuşirii. Ce sfat îmi daţi? Cum ne salvăm noi de la moarte şi ruşine? Toţi sarazinii au tăcut. S-auzeau numai răsuflări grăbite şi înfricoşate. Toţi sarazinii au tăcut. Doar Blancandrin, mare senior, sfetnicul cel mai înţelept al regelui din Saragosa, cel mai viteaz şi iscusit dintre ei toţi, a glăsuit către Marsiliu: ― Nu te înspăimînta, o, rege. Trimite vorbă deîndată lui Charlemagne, stăpînul Franţei, că doreşti să i te supui, că-i dă­ruieşti urşi, lei şi cîini, şi şapte sute de cămile, şi patru sute de catîri, purtînd saci cu argint şi aur, aur cu care-şi va plăti din plin pe toţi oştenii săi. S-a războit destul pe-aici. E timpul să se-ntoarcă acasă, la Aix, unde-i castelul său. Să-i spui doar că la sărbătoarea lui Saint-Michel, patronul Franţei, o să vii acolo-n Aix, şi vei primi, în catedrală, legea creştină, părăsind pe Mahomed, profetul sfînt, şi pe Apolo cel măreţ, cărora noi ne închinăm. Dacă va cere şi ostateci, nu şovăi, dă-i, o, rege, dă-i dintre copiii noştri. Eu trimit pe feciorul meu. Să moară, dacă e nevoie, dar să nu pierdem noi pămîntul cel cucerit în Spania şi rangurile de nobleţe, şi să ajungem cerşetori. Şi eu îţi jur, rege Marsiliu, pe barba mea în­cărunţită, pe mîna care poartă spada, că Charlemagne o să se-nşele. El crede în cuvîntul dat. O să-şi ridice ostile, şi se va-napoia în Franţa, crezînd că noi îi vom fi prieteni. De sărbătoarea Saint-Michel, o să te-aştepte-n catedrală. Şi, fiindcă nu o să vii, inima lui orgolioasă va clocoti ca un vulcan. Va ucide pe fiii noştri. Dar e mai bine să-i ucidă, decît să pierdem Spania... Iar între timp ne-om întări, şi n-or să mai cuteze să ne-nfrunte pe teritoriul stăpînit de noi. ― Poate că e mai bine astfel, au rostit sarazinii-n cor, ascultîndu-l pe Blancandrin. Marsiliu şi-a sfîrşit consiliul. C-un semn din deget, a chemat zece dintre seniorii săi, avînd în cap pe Blancandrin. ― Seniorii mei, le-a spus Marsiliu, duceţi-vă la Charlemagne, în mîini cu ramuri de măslin, ca semn de pace şi credinţă. Încredinţaţi-l că-nainte de-a trece luna am să fiu la Aix cu-o mie de supuşi, ca să primesc legea creştină, şi să devin vasalul său. Luaţi cu voi zece catîri albi, trimişi de prinţul din Sevilla, cu frîiele numai din aur şi cu şeile de argint. Călăreţii să aibă-n braţe verzi şi lungi ramuri de măslin. Stăpînul Franţei o să cadă în cursa pe care i-o-ntindem... În acest timp, Charlemagne sosise într-o cetate, la Cordova. Îi sfărîmase zidurile. Şi cu maşini nemaivăzute, ce le-adusese în război, maşini ce azvîrleau ghiulele pînă la trei sute de paşi, îi doborîse turnurile. Pradă de aur şi argint, armuri de preţ şi fete mîndre luaseră cavalerii săi. Nu rămăsese în Cordova nici un picior de sarazin. Cîţi n-au vrut să i se supună au fost tăiaţi cu săbiile. Într-o zi, Charlemagne şedea la poalele unui palat impunător, din marmură, într-o livadă înflorită. În jurul lui se află conţii, baronii şi toţi ducii săi. Stau pe covoare de mătase şi joacă un joc nou, zis „table”, cu nişte zaruri mici, de os. Alţii se străduiesc la şah. Şi cei mai tineri îşi încearcă îndemînarea şi puterea în lupta ce se cheamă scrimă. Bătrînul împărat se află în umbra unui pin măreţ, pe-un tron făcut întreg de aur. Lîngă el stau seniori iubiţi, cum sînt Ro­land şi Olivier. Şi-n jurul lor sînt, ca un zid, francezii cincispre­zece mii. Trimişii lui Marsiliu au sosit, s-au închinat în faţa lui. Blancandrin îi rosteşte astfel: ― Aduc salutul lui Marsiliu! El vrea să fie, Charlemagne, vasalul vostru preasupus. Apoi îi spuse tot ce-i poruncise regele său, Marsiliu. Auzind cele cuvîntate de trimis, Carol şi-a lăsat barba-n piept şi a stat astfel cugetînd. A stat un timp îndelungat. Întotdeauna cugeta mult înainte de-a vorbi. Abia pe urmă a grăit: ― Marsiliu e duşmanul meu. S-a dovedit adeseori că-i min­cinos. În ce măsură pot să cred cuvintele ce mi le spuneţi? ― Vă dăm ostateci cîţi ne cereţi. Printre ei e şi fiul meu, a spus şiretul Blancandrin. Seara venise-mpurpurată. S-a ridicat un cort în care, sub pază, au fost găzduiţi cei zece trimişi sarazini. Ei au stat astfel pînă în zori, cînd împăratul şi-a chemat din nou consiliul de seniori. Au venit lîngă el Ogier, marele duce, şi Roland, arhiepiscopul Turpin, Olivier, prieten cu Roland, şi alţi mulţi nobili, şi-ntre ei se mai găsea şi Ganelon, tatăl vitreg al lui Roland.[xxi] Şi Charlemagne a glăsuit: ― Seniorilor! Ne-au venit soli din partea regelui Marsiliu. El ne trimite lei, cămile şi aur de Arabia. Ne cere-n schimb să ne întoarcem, şi ne promite că va fi pe viitor un vasal supus, îmbrăţişînd credinţa noastră. Ne jură că nu va nutri vreodată gînduri duşmănoase faţă de scumpa noastră Franţă. Ce spuneţi voi?... ― Să fim prudenţi! au răspuns cei mai mulţi seniori. ― Nenorocire-i, dacă-l credeţi pe sarazinul trădător, a spus şi tînărul Roland. Nu ştiţi c-a mai trimis odată cincisprezece păgîni de-ai lui cu ramuri de măslin în mîini, ca pînă la sfîrşit Marsiliu să ne înşele, şi să pierdem pe doi seniori, aflaţi la el. Să continuăm acest război, aşa precum l-am început, să asediem şi Saragosa, să-l pedepsim pe trădător. Să nimicim puterea celui ce stă lîngă hota­rul Franţei, cu gîndul numai de-a lovi... Carol şedea cu barba-n piept, fără să spună vreun cuvînt. Cei­lalţi francezi tăceau şi ei. Numai contele Ganelon s-a ridicat plin de mîndrie: ― Nenorocirea se pogoară asupra împăraţilor care-i ascultă pe nebuni. Marsiliu vi se-ncredinţează cu mîinile încrucişate, vă recunoaşte suzeran şi vă promite să urmeze credinţa voastră. Ce mai vreţi? A spus apoi ducele Naimes: ― Dacă Marsiliu ne trimite ostateci buni, putem să-l credem. Războiul a durat prea mult. Doar nu o să-şi ucidă proprii lor fii... Nu putem crede că au să fie-atît de cruzi. ― Seniorilor, a rostit Carol. Pe cine spuneţi să-l trimitem la Saragosa, în cetate, ducînd bastonul şi mănuşa regelui sarazin, Marsiliu, s-aleagă pacea sau războiul? ― Îngăduiţi-mi să plec eu! a rostit ducele de Naimes. ― Nu, nu, a răspuns Charlemagne. Sînteţi bătrînul înţelept de care am nevoie aici... ― Îngăduiţi-mi să plec eu! s-a repezit tînărul Roland. ― Sînteţi prea mîndru şi prea aspru, conte Roland, a glăsuit la rîndul său şi Olivier. Cred că-i mai bine să plec eu. ― Nici unul dintre voi nu pleacă, le-a dat răspunsul Charle­magne. Am alte planuri pentru voi. Ce alt mare senior ar fi?... ― Atunci contele Ganelon este seniorul potrivit! a spus din nou tînărul Roland, crezînd că-i face o favoare aceluia pe care Berta îl luase în căsătorie, după întoarcerea în Franţa. Însă contele Ganelon s-a-nfricoşat şi a strigat: ― I-o nebunie ce aud! Tocmai pe mine, tată vitreg, s-a găsit Roland să arunce solia asta la Marsiliu? Dacă mă-ntorc am să-i răspund c-un rău care-o să-l coste scump... ― Cuvintele de-ameninţare nu le primesc! a rostit Roland. Vă socoteam un înţelept potrivit pentru asemenea solie. Şi dacă Charlemagne primeşte, mă duc îndată-n locul vostru... Şi contele Roland a rîs; iar Ganelon s-a simţit ars de acest rîs, ca de-un cuţit, mai ales pentru că vedea pe toţi ceilalţi dîndu-i dreptate nepotului lui Charlemagne. ― Sire! i-a spus lui Charlemagne contele Ganelon atunci. Mă duc la regele Marsiliu, dar pe Roland nu-l mai iubesc, şi nu-l mai socotesc ca fiu. Mă duc, dar ştiu că nu mă-ntorc, cum nu s-au mai întors nici ceilalţi seniori trimişi la Saragosa. ― Veţi merge, a spus Charlemagne, fiindcă aşa vă poruncesc. Şi i-a întins întîi bastonul, apoi, din mîna lui, mănuşa. Dar cînd s-o prindă Ganelon, mănuşa i-a scăpat în iarbă. Ganelon a încălecat pe calul său numit Tachebrun; a luat în mînă sabia ce purta numele Murgleis, şi a pornit spre Saragosa. În drum l-au aşteptat trimişii regelui sarazin, Marsiliu, în fruntea lor cu Blancandrin. Blancandrin călărea acuma alăturea de Ganelon, mergînd în trap spre Saragosa. Îi dăruise lui Ganelon un cal de preţ. Şi sara­zinul glăsuia cu vorbe pline de dulceaţă: ― Carol e mare şi puternic. Şi-a biruit pe toţi duşmanii. A biruit şi Anglia. De ce rîvneşte la ţinutul ce este cucerit de regele Marsiliu? ― Aşa este voinţa sa. Nu-i om în toată lumea asta să fie pe măsura lui... i-a dat răspunsul Ganelon. Şi-i urăşte pe sarazini. Aţi năvălit în Spania. Aţi fi intrat poate şi-n Franţa, de nu se afla Charlemagne. Întoarceţi-vă-n ţara voastră... ― Francezii sînt viteji şi nobili, a rostit iarăşi Blancandrin. Dar unii conţi îi fac rău lui Charlemagne, cînd îi dau sfaturi prin care-l mînă la pieire... ― Nu e adevărat ce spuneţi despre seniori, a zis francezul, afară numai de Roland, care-ntr-o zi o să plătească purtarea lui nesăbuită... Tot călărind, s-a arătat zidul cetăţii sarazine. De pe ziduri îl aclamau soţiile seniorilor, şi chiar regina lui Marsiliu. Strigau în cor: „Trăiască Franţa!” Vroiau să se prefacă prieteni, şi nu duş­mani de moarte ai Franţei, precum erau de fapt. La umbra unui pin era tronul înalt, acoperit de stofe scumpe şi mătăsuri. Pe tron sta regele Marsiliu. În jurul lui, ca o pădure, se aflau douăzeci de mii de oameni, cu suliţe şi platoşe. ― Rege Marsiliu, Charlemagne cere să vă supuneţi lui şi să primiţi credinţa noastră. Dacă nu îl veţi asculta, o să vă lege, o să vă ducă la Aix, în capitala sa, şi-acolo vă veţi pierde viaţa, în chipul cel mai ruşinos... Marsiliu s-a schimbat la faţă şi a pus mîna pe o lance, gata s-o zvîrle-n Ganelon. Dar contele şi-a tras din teacă sabia doar puţin de tot, de-un lat de palmă. Şi-a azvîrlit din spate haina de zibelină şi a spus: ― Nu mor fără să iau cu mine pe cei mai buni seniori ai voştri! Mai bine ascultaţi ce spune, prin gura mea, chiar Charle­magne. Dacă vă veţi supune-ndată, puteţi păstra, dar ca vasal, jumătate din ţara voastră. Cealaltă parte o va lua orgoliosul conte Roland. De nu-i veţi asculta porunca, vă va lega pe-un cal de rînd, şi-o să vă ducă pîn' la Aix, şi-acolo vă va tăia capul... ― Te voi ucide, Ganelon, a strigat regele Marsiliu. Dar contele, avînd în mînă sabia sa tăioasă, Murgleis, se spri­jinise de un pin, şi era gata să dea lupta. În vremea asta, Blancandrin i-a şoptit regelui Marsiliu ce ură avea contele contra feciorului său vitreg: ― El este gata să trădeze!... şoptea în taină Blancandrin. ― El este gata să trădeze, şopteau şi ceilalţi sarazini. ― Aşaa? Atunci se schimbă totul... Seniorule, a zis Marsiliu, mie îmi place să-mi vorbeşti de Charlemagne. Pe cît ştiu eu, a vieţuit cam două veacuri. Paşii săi au călcat pămîntul în lung şi-n lat. Pavăza lui a primit în luptă sute de mii de lovituri. Toţi regii de odinioară, care erau duşmanii Franţei, au ajuns nişte cerşetori. Cînd oare se va odihni? ― Charlemagne este un viteaz. Eu nu pot înceta să-l laud, a spus contele Ganelon. Şi cît timp vor trăi cei doisprezece pairi, care formează avangarda, cu douăzeci de mii de oameni, cei mai buni cavaleri francezi, nimeni nu-i poate sta-mpotrivă... ― Ce-i de făcut? l-a întrebat regele sarazin pe conte, ştiind că-i gata să trădeze. Hai, vino să ne răcorim colea, la umbra pinu­lui, pe marginea unei fîntîni, în care apa murmură.[xxii] Şi Ganelon s-a aşezat pe marginea unei fîntîni, la umbra unui pin înalt. Nu se priveau nici unu-n faţă. Marsiliu îl vedea pe conte în luciul apei, pe furiş. Ganelon îl privea la fel pe regele din Saragosa. ― Ce-i de făcut? a zis Marsiliu. ― Carol cel Mare e viteaz. Carol şi-a regăsit nepotul, pe prea-trufaşul conte Roland, şi vrea să-i facă-n dar ţinutul ce-i stăpînit de sarazini. Şi chiar oraşul Saragosa ar vrea să-l dea contelui Roland, a spus regelui Ganelon. Vrea să-şi asigure hotarele din partea sarazinilor. Cît vor trăi contele Roland şi Olivier, prietenul lui, Carol va fi biruitor... Nimeni nu-i poate sta-mpotrivă... ― Seniore, a zis iar Marsiliu. Eu pot să strîng cam pa­tru sute de mii de cavaleri în luptă, şi să-l lovesc pe Charle­magne. ― V-aţi pierde oastea în zadar, a spus contele Ganelon, pri­vind în apă pe Marsiliu. Asta ar fi o nebunie. Nimeni nu-l poate birui. Mai bine este să-i trimiteţi lui Charlemagne comorile pe care le-aţi făgăduit, să-ndestuleze pe seniori. Trimiteţi şi pe fiii voştri ostateci împăratului. Şi el se va întoarce-n Franţa... Prin grija mea, or să rămînă în ariergardă toţi pairii, cu Olivier şi cu Roland, şi douăzeci de mii de oameni, floarea oştirilor franceze, în trecătoarea Roncevaux... Voi o să-i atacaţi acolo cu sutele de mii de oameni, pe care ştiu că îi aveţi, şi o să-i omorîţi pe toţi. Murind aceşti seniori viteji, şi partea cea mai bună a oastei, războiul o să înceteze. ― Puteţi jura, a spus Marsiliu, că va fi astfel precum spuneţi, în trecătoarea Roncevaux? ― Mă jur pe luciul săbiei ce poartă numele Murgleis, a ros­tit tare Ganelon. Dar cînd s-a jurat Ganelon pe luciul săbiei Murgleis, din slăvi s-a auzit un tunet. Şi a-nceput să bubuie cu lovituri ca de ciocan. Fulgere lungi au spintecat cerul de sus şi pînă jos. Un vifor s-a dezlănţuit. Pinul sub care se aflau s-a clătinat pîn' la pămînt, gemînd cu vorbe ca de om: ― „Un prăpăd groaznic va veni!” Marsiliu şi cu Ganelon s-au ridicat şi au fugit. Din fugă, regele a spus: ― Roland va fi de noi ucis! ― Sînt dornic ca să mă răzbun! a şuierat şi Ganelon. Pinul din marginea fîntînii a fost izbit atunci de trăsnet, şi ars pînă la rădăcini. ― Charlemagne va fi nimicit, a glăsuit aspru Marsiliu. ― Pe Roland vreau să mă răzbun, a şuierat iar Ganelon. Pe Olivier şi pe pairi vreau să mă răzbun, fiindcă ţin la el. Şi regele a poruncit să se deschidă uşile sălilor pline de comori şi să se-ncarce pe catîri sute de saci umpluţi cu aur, să vie şi ostatecii. L-a sărutat pe Ganelon. I-a dăruit o sabie şi, i-a mai dăruit un coif. Soţia regelui Marsiliu, cu numele de Branimonda, vicleană ca şi regele, i-a dăruit lui Ganelon două coliere de ametist, granate şi aur curat pentru soţia contelui. ― Pentru ca să nu fie bănuieli, a mai spus contele Ganelon, fiul meu cel adevărat, ce se numeşte Baudouin, se va găsi-ntre cavalerii-ariergărzii, cînd vor intra în trecătoare. Doresc să fie ocrotit. Cum o să faceţi acest lucru? Marsiliu a luat o platoşă, adusă din Arabia, şi i-a dat-o lui Ganelon. ― E platoşa ce-o purtam eu. Să-o îmbrace Baudouin. Toţi sarazinii vor cunoaşte-o. Şi nimeni nu-l va mai lovi. Catîrii erau încărcaţi. Regele sarazinilor i-a mai grăit lui Ganelon: ― Seniore Ganelon, duceţi lui Charlemagne aceste daruri, şi nu uitaţi ce mi-aţi jurat pe luciul săbiei Murgleis. Şi iarăşi s-au îmbrăţişat Ganelon, regele, regina, Blancandrin şi alţi sarazini. Fusese larg deschis drumul trădării. Şi într-o noapte, Charlemagne visa că ţinea-n mîna dreaptă lancea, şi Ganelon s-a repezit, i-a smuls-o şi i-a sfărîmat-o. I-a rupt-o cu atîta furie, că aşchiile au zburat pînă-n înaltul cerului.[xxiii] Spre dimineaţă, Ganelon s-a înfăţişat lui Charlemagne cu aurul, ostatecii şi jurămîntul lui Marsiliu. ― Seniori, vă strîngeţi armele, pornim spre patrie, spre Franţa!... a dat poruncă Charlemagne. Cine va fi în ariergardă?... ― Roland, frumosul meu fiu vitreg. Nu e nimeni mai brav ca el, s-a auzit glasul trădării, glasul contelui Ganelon. Olivier, prietenul lui bun. Toţi cei doisprezece pairi. ― Cine va fi în avangardă? ― Ogier din Danemarca, sire. N-aveţi pe nimeni mai destoi­nic, a rostit iarăşi Ganelon. ― Fiţi sigur, conte Ganelon, mie nu-mi va cădea din mînă arma, cum v-a căzut vouă mănuşa, în faţa împăratului... a rîs din nou tînărul Roland. Rămînem noi în ariergardă, Olivier, eu şi toţii pairii. Ganelon a scrîşnit din dinţi. Faţa lui verde ca veninul se înverzise şi mai mult. Prin văile din Pirinei, patru sute de mii de oameni, de sara­zini, treceau călări, cu scuturile agăţate de gîturile cailor, avînd pe ei cămăşi de zale, coifuri pe cap, săbii în dreapta, lănci în stînga, şi inimile-ncrîncenate... E miezul nopţii. Ei gonesc. Se urcă-n vîrful munţilor. Aşteaptă zorii lucitori. Prin trecătoarea Roncevaux trece acuma avangarda, cu con­tele Ogier, danezul. Trece şi Charlemagne, bătrînul. Ducele Naimes e lîngă el. Urmează apoi grosul oastei. ― Duce, rosteşte Charlemagne, nu am greşit eu, ascultîndu-l pe Ganelon, să las în urmă floarea oştirilor franceze, din douăzeci de mii oameni, şi toţi tinerii cei mai vrednici, pairii mei cei mai destoinici, cu Roland şi cu Olivier? Ducele Naimes tace mîhnit. Charlemagne a trecut în Franţa. Ariegarda e-n Spania. Se-nşiră ca un fir de aţă prin trecă­toarea Roncevaux, avînd în frunte pe Roland. Tobele sună pe coline. Caii aleargă, tropăind. Răsună mii de trîmbiţe. Trădarea îşi arată glasul. Iar ziua se înfăţişează cu faţa clară, luminată, făcînd să stră­lucească, roşii, armurile francezilor... Lupta e gata să înceapă între francezi şi sarazini. Şi ajungînd cu povestirea aici, ar fi să spunem că, auzind cum s-a-ntîmplat cu Roland şi cu Olivier, şi douăzeci de mii de tineri, floarea oştirilor franceze, care erau în ariergarda armatelor lui Charlemagne, vînduţi de contele Ganelon, mulţimea ce-asculta pe menestrel se frămînta cu furie. ― Iată un nobil cum trădează, atunci cînd vrea să se răz­bune! Nu ţine seama de credinţă, de jurăminte, prietenie... Nu ţine seama de nimic... Vitejii îşi vor pierde capul. ― Lăsaţi... Tăceţi!... glăsuiau alţii. Să-l auzim pe menestrel! Bietul Roland, ce-l mai aşteaptă!... Spune, iubite menestrel, spune ce s-a mai petrecut!... Şi menestrelul povestea cum s-au ivit în Pirinei oştile rege­lui Marsiliu. ― Zgomotul armelor de oţel şi nechezatul cailor se auzeau pînă departe, în trecătoarea Roncevaux. Olivier, prietenul lui Roland, auzea zgomotul de arme şi nechezatul cailor. El călărea pînă pe-o culme. Privea în zări şi ce vedea? Oştirea regelui Mar­siliu înveşmîntată în oţel, sute de mii de sarazini, care sub raza dimineţii păreau un rug aprins pe creste, un foc imens, fără hotar. ― Senior Roland, a grăit el, socot că vom avea o luptă cu sarazinii lui Marsiliu. Ne-a trădat poate Ganelon... ― Taci, Olivier, a zis Roland. Ganelon îmi e tată vitreg. Nu mai rosti nici un cuvînt de hulă împotriva lui. N-ascult cu inima uşoară. Olivier călărea-n galop, pe altă creastă, şi vedea cum sarazinii-ncercuiesc, în trecătoare, pe francezi, din toate cele patru zări. ― Senior Roland! glăsuia el. Sunaţi din cornul scump de fildeş, de aur şi cristal, spre Franţa, ca să audă Charlemagne şi să ne vină-n ajutor. Oriunde cercetez în munte văd numai sarazini călări, cu coifurile lucitoare, bătute-n pietre preţioase, din care parcă ţîşnesc flăcări, cu scuturile agăţate de gîturile cailor, şi-n vîrful lăncilor avînd flamuri, pe care sînt brodate, cu fire scumpe, de mătase, luna şi soarele din cer. Dar contele Roland zîmbea spre prietenul său Olivier, şi-i răspundea neînfricat: ― Seniore, eu m-aş ruşina să mă întorc în patrie, în dulcea Franţă, dacă astăzi n-aş fi în stare să o apăr şi aş chema în ajutor pe Charlemagne şi grosul oastei. De trei ori l-a-ndemnat prea bine contele Olivier pe Roland să sufle-n cornul său cel scump şi să-l cheme pe Charlemagne, ca să le vie într-ajutor.[xxiv] Olivier era înţelept. Roland n-a vrut însă s-asculte. Din îndrăzneală şi mîndrie, Roland n-a vrut s-asculte sfatul. ― Nu, conte Olivier, zicea tînărul Roland prietenului. Nu vreau să-mi înjosesc părinţii, neluptînd azi cu sarazinii, oricît sînt ei de numeroşi. Nu vreau să arunc dezonoarea asupra dulcei mele Franţe. Sabia dragă, Durandal, dată mie de Charlemagne, în al cărei mîner de aur au fost puse cîndva relicve,[xxv] se va scălda curînd în sînge. Eu vă asigur că nici unul din sarazini nu va rămîne cu viaţă-n bătălia asta. Contele Olivier trecea şi el în rîndurile oastei. ― Nu aţi vrut, conte, s-ascultaţi pe Olivier, prietenul vostru, glăsuia el către Roland. Uriaşă e armata care ne-ncercuieşte în Roncevaux. Munţii sînt plini de călăreţi: văile şi cîmpiile, vîlcelele, pădurile, stîncile şi prăpăstiile. Iar noi avem o oaste mică, pe lîngă ei. Dacă-l chemaţi pe Charlemagne, nu ne pîndea azi un dezastru... Acum vă ascult ordinul. ― E blestemat acela care poartă în piept o inimă, în care-şi are cuibul teama... mai rostea tînărul Roland. Şi striga către cavaleri: Seniori viteji! Ştiţi doar cu toţii că împăratul ne-a lăsat în ariergardă, fiindcă nu e nici unul printre cei din juru-mi să nu iubească dulcea Franţă. Loviţi duşmanul fără milă! Eu voi izbi cu Durandal, sabia mea mult încercată... Şi călărind pe armăsarul cu foc în vine, Veillantif, Roland pornea semeţ în fruntea oastei, urmat de Olivier, Turpin şi de ceilalţi seniori francezi. ― Regele sarazinilor îşi prăvăleşte ostile sale peste noi. Cu lovi­turi de sabie îi vom plăti această faptă... rostea spre cavaleri Roland. Iară din munte, ca o mare ce se revarsă peste ţărmuri, năvălea oastea sarazină, cu lăncile, cu săbiile, cu arcurile, spre fran­cezi, avînd în frunte pe Aelroth, nepotul regelui Marsiliu, ce se jurase să-l ucidă cu mîna lui chiar pe Roland. Ostile erau faţă-n faţă. ― Strigaţi, francezi! spunea Roland. Să se audă pînă-n cer strigătul vostru vitejesc... ― Montjoie![xxvi]... strigau toţi cavalerii. Întîmpinînd pe sa­razini. Însă cel care călărea în fruntea sarazinilor, nepotul regelui Marsiliu, a glăsuit către Roland: ― Nebun este acela care v-a părăsit în Spania. Acum Franţa voastră dulce îşi va pierde pe veci onoarea, şi Charlemagne mîna sa dreaptă. Auzind vorbele pe care nepotul regelui Marsiliu i le rostise în obraz, Roland şi-a simţit inima străpunsă ca de un pumnal. Nu l-a lăsat pe sarazin să îşi termine cuvîntarea. ― Primeşte-ţi plata, i-a strigat. Franţa îşi va păstra onoarea. Loviţi-i, cavaleri, cu sete... Şi, ridicînd pe Durandal, l-a izbit groaznic pe Aelroth, culcîndu-l în ţărîna rece. Un duce al sarazinilor, fratele regelui Marsiliu, care avea o frunte largă, cam cît lăţimea unui scut, şi ochii depărtaţi de nas, vrea să-l răzbune pe Aelroth. ― Acum ai să te lupţi cu mine! Franţa-şi va pierde azi onoarea, şi Charlemagne mîna sa dreaptă, l-a înfruntat necruţător, şi a-ntins lancea spre Roland. Dar tînărul Roland a dat, cu sabia sa Durandal, în trupul sarazinului, sfărmîndu-i scutul, zalele, coiful şi lancea, lăsîndu-l fără de suflare. Locul vuia de lovituri. Se încleştaseră în luptă întîia parte a oştirii regelui sarazin, Marsiliu - în număr de-o sută de mii - şi cu mănunchiul de francezi. Roland, gonind cu Veillantif, avînd în mîini pe Durandal, făcea în jurul său un gol. Şi cetele de sarazini se prăbuşeau ca firul ierbii în timpul verii, cînd cosaşul străbate cîmpul înverzit. Alăturea de el lupta şi înţeleptul Olivier. Sabia lui, zisă Hauteclaire, care fusese altădată a unui împărat roman, şi-avea mînerul tot de aur, căptuşit însă cu cristal, în care se-ascundeau relicve, ca şi în Durandal, sclipea de sînge sarazin. Arhiepiscopul Turpin, în zalele de cavaler, slujind mai mult iubita Franţă decît amvonul catedralei striga: ― Montjoie!... seniori francezi. Onoare nouă, ce luptăm cu mii şi mii de sarazini... Loviţi, ucideţi pe duşmani! De-asemenea, cei doisprezece pairi ai Franţei nu erau mult mai prejos decît Turpin sau Olivier, decît Roland, ne­biruitul. Dintre francezi au căzut mulţi, ce nu aveau să-şi mai revadă părinţii, rudele, copiii, şi nici mult îndrăgita Franţă. Dar dintr-o sută şi mai bine de mii de sarazini, pe care-i adusese-aici Marsiliu, n-a mai scăpat nimeni cu zile. A încetat o clipă lupta. Francezii îşi deplîngeau morţii şi îi căutau neosteniţi, printre mormanele uriaşe de sarazini, care zăceau în jurul şi deasupra lor - cum se luptaseră vitejii pînă la ultima suflare. În acest timp, în patrie pornise o furtună mare. Vîntul urla. Cădeau de sus fulgere verzi, nimicitoare. Trăznete doborau copacii. Pămîntul se cutremura. Şi de la Saint Michel-Peril, pînă la Reims din Besancon, pînă la portul din Wissant, nu era nici o casă-ntrea- gă, nezguduită de cutremur, cu zidurile necrăpate. Şi cerul se înnegurase, parcă era spoit cu smoală. Iară-n cumplita trecătoare, la Roncevaux, în Pirinei, Marsiliu însuşi se-arăta călare, urmat de trei sute de mii de oameni. Coifu­rile duşmanilor, bătute în mărgăritare, şi scuturile lor de aur, zalele scumpe de oţel, şi lăncile, şi săbiile, avînd mînere de argint, umpleau tot locul de luciri şi scînteieri nemaivăzute. Atunci a început atacul arhiepiscopul Turpin. Încălecînd calul pe care îl dobîndise într-o luptă, cînd ucisese pe un rege din Dane­marca, a strigat: ― Montjoie! Seniori şi cavaleri ai dulcei Franţei, la atac!... ― Montjoie! răspundeau cavalerii, cîţi mai puteau să ţină-n mînă săbii sau lănci încă întregi. Războiul a pornit din nou. Cei mai viteji erau în frunte: Roland, Olivier şi Turpin, urmaţi de toţi pairii Franţei. Pe cîţi lovea contele Roland, cu Durandal, îi spinteca din creş­tet pînă la mijloc, tăind şi caii de sub ei. Olivier reteza pe alţii. Totuşi, din ce în ce mai mulţi cădeau din cavalerii Franţei. Dar răpuneau mai înainte zeci, sute, mii de sarazini. Unul singur dintre francezi nu primea nici o lovitură. Era fiul lui Ganelon. ― Conte Roland, uitaţi-vă, nu-i lovitură să-l atingă pe Baudouin, acela care e vlăstarul lui Ganelon, i-a arătat un cavaler. Un sarazin care-a fost prins mărturiseşte că platoşa pe care-o poartă este a regelui Marsiliu. Şi tot el ne-a mărturisit trădarea mişeleas- că a lui Ganelon. Roland strigă spre Baudouin: ― Platoşa ta-i semnul trădării? Răspunde, fratele meu vitreg! Ruşinea ne acoperă... Ganelon ne-a vîndut pe aur regelui sarazinilor, şi te-a cruţat numai pe tine. Platoşa e a lui Marsiliu. ― Dacă tatăl meu a făcut trădarea, eu îi voi scoate inima cu sabia ce-o port în mînă! a spus tînărul Baudouin. Platoşa mi-o azvîrl îndată. Şi cavalerul şi-a azvîrlit platoşa care-l ocrotea. S-a avîntat în bătălie, lîngă Roland şi Olivier. Neocrotit de platoşă, tînărul conte a simţit cum o lance îl fulgeră, din spate pînă în grumaz. ― Vezi Roland? Nu sînt trădător!... Roland s-a oprit locului: ― Montjoie! Ai să fii răzbunat. Ganelon va fi pedepsit. Tu ai căzut între viteji... Şi lupta s-a înverşunat. Sîngele se vărsa-n şiroaie, care-necaseră strîmtoarea şi îi stro­pea pe cavaleri. Caii călcau numai pe leşuri. Picioarele le lunecau în roşia, calda băltoacă. Şi sarazinii năvăleau din ce în ce mai mulţi, în jurul francezilor tot mai puţini. ― Seniore, frate Olivier, rostea acum Roland, cum am putea să-i dăm de veste, pînă-n Franţa, lui Charlemagne, că noi pierim? Spuneaţi cîndva să sun din corn... Să vie şi să ne răzbune... Olivier s-a-ntors spre Roland, spunîndu-i cu-amărăciune: ― Ar însemna, conte Roland, să insultaţi părinţii voştri, şi să dezonoraţi chiar Franţa... Aşa ziceaţi mai adineauri. Şi eu vă spun, conte Roland, că nu cred s-o mai revedeţi pe Oda, pe surioara mea, care vă e logodnică. Cît v-a iubit biata de ea! Şi cît va plînge, auzind că aţi căzut la Roncevaux. Roland, o clipă stînd din luptă, a rostit: ― De ce vă mîniaţi atîta? îmi sînteţi frate drag şi prieten. Pe blînda Oda o iubesc. O să mă doară despărţirea. Dar gîndul mi-e la dulcea Franţă, şi la poporul ameninţat de sarazini. Pentru ei trebuie să luptăm. ― N-aţi ascultat ce v-am rostit. Nu aţi sunat la timp din corn. Bravura nu e întinată de o-nsoţeşte prevederea. Din vina voastră au pierit atîţia nobili cavaleri. Au pierit toţi pairii Franţei. Şi prietenia ce ne leagă atît de mult pe amîndoi se va sfîrşi în astă-seară. Nici nu o să apară luna, şi-amîndoi ne vom despărţi de Franţa şi de toţi cei dragi... Arhiepiscopul Turpin, prinzînd o clipă de răgaz, s-a apropiat de ce doi tineri şi le-a rostit: ― Nu vă certaţi! Totul s-apropie de sfîrşit. Dacă sunaţi din corn, Roland, nu ne mai poate ajuta nici împăratul Charlemagne. Totuşi, el se va reîntoarce, şi ne va răzbuna din plin. Sunaţi din corn, conte Roland! Roland şi-a dus la gură cornul din aur, fildeş şi cristal, şi a sunat atît de tare, încît tîmplele i-au plesnit, şi sîngele, ca un val roşu, l-a podidit peste armură. Charlemagne a auzit cornul. ― Staţi! a zis el către seniori. Roland ne cheamă într-ajutor. Dar a sărit şi trădătorul: ― Nu credeţi asta, Charlemagne, a rostit el. Nu ştiţi mîndria lui Roland? Mai bine ar pieri ucis, decît să cheme într-ajutor. Sigur, e la vreo vînătoare. Se veseleşte, aşa cum este tinereţea. Mergeţi în tihnă mai departe. Şi fiul meu este cu el... Roland sună în corn din nou. Trupul i-e ud, nu de sudoare, ci sîngele l-a potopit. ― Staţi! dă iar ordin Charlemagne. Sunetul cornului acum e mistuit parcă-n durere. Roland e în primejdie. ― Nu vă temeţi, zice Ganelon. Şi fiul meu este cu ei... ― Ba da, spune ducele Naimes. Sînt sigur că a fost trădat. Şi trădătoru-i Ganelon! Doar el a vorbit cu Marsiliu... La un semn al lui Charlemagne, Ganelon a fost prins în braţe de cavaleri, legat în ştreanguri, agăţat de un cal de rînd, şi fiecare l-a lovit cu latul săbiei, în spate. Treizeci de mii de trîmbiţaşi sună răspunsul lui Roland. Char­lemagne şi-a şi-nturnat calul. Cu barba albă pînă-n brîu, avînd în mînă pe Joyeuse, sabia lui fără pereche, goneşte în galop, urmat de contele Ogier, ducele Naimes şi alţi seniori, cu toţi vasalii după ei. În trecătoarea Roncevaux lupta aproape s-a sfîrşit. E drept că regele Marsiliu a părăsit cîmpul de luptă, după ce contele Roland i-a retezat, cu Durandal, mîna ce ţinea sabia, de-a dreptul de la-ncheietură. Olivier însă a murit. Mai înainte de-a muri, Olivier l-a rugat pe Roland: ― Sîngele mi s-a scurs din trup. Frîul calului nu-l mai ţin. Şi calul mă poartă spre margini. Simte şi calul c-am să mor... Dar vreau să mor între duşmani. Roland, seniore, prinde frîul, şi tra- ge-mă în iureş iar... Roland a prins calul de frîu. L-a tras spre iureşul duşman. Sarazinii, cît l-au văzut pe Olivier lîngă Roland, s-au îngrozit. Olivier a murit în şa, cu sabia Hauteclaire în mînă, între duş­manii sarazini, ce tremurau de teama lui, ca frunza plopului în vînt. Din toţi cei douăzeci de mii, n-au mai rămas decît doi oameni: Turpin şi contele Roland. Acum se stinge şi Turpin, arhiepiscopul de Reims, lovit de lănci şi de săgeţi, dar tot în şa, între duşmani. ― Montjoie! strigă din nou Roland, deşi e sfîrtecat cu totul de tăieturi de sabie. Şi porneşte, pe Veillantif, spre sarazini, neîn­fricat. Abia se ţine însă-n şa. Dar sarazinii nu-ndrăznesc să se apropie de Roland. ― Nimeni nu-i poate sta-mpotrivă, glăsuiau ei. Şi de departe - auziţi - sună în trîmbiţe francezii! Şi se întoarce Charle­magne. Hai să fugim! Hai să fugim! Cîţi au rămas încă în viaţă, din marea oaste sarazină, se-ntorc şi fug înspăimîntaţi. Roland simte că i-a sosit sfîrşitul. Vrea să-şi sfărîme sabia, să n-o găsească vreun duşman. De trei ori dă cu sabia, dă cu nădejde într-o stîncă. Sabia nici nu se ştirbeşte, dar stînca se despică-n două.[xxvii] Se lasă-atunci lîngă un pin, punînd sub el, la adăpost, cornul de aur şi de fildeş, şi sabia sa, Durandal. ― O, Durandal, şopteşte el, cu tine eu am biruit atîţi duşmani ai dulcei Franţe, cîte fire de păr se află în barba - albă cum e floarea în luna lui aprilie - a celui ce mi-e suzeran... Să intri-n mînă de viteaz... Şi se lungeşte lîngă pin, cu faţa către Spania, către duşmanul care fuge, lăsînd în urmă-i nori de praf. ― Cînd Charlemagne o să ajungă în trecătoarea Roncevaux, va şti că am căzut cu faţa tot îndreptată spre duşman, că-n luptă am fost victorios! îşi spune el încetişor. Iar gîndurile lui din urmă i se îndreaptă către ţară, spre Franţa sa prea mult iubită. îşi lasă fruntea lin pe braţul atît de ostenit de luptă şi îşi dă ultima suflare. După încă puţină vreme, Charlemagne a sosit acolo, în tre­cătoarea Roncevaux. Amurgul coborîse roşu. Curînd avea să vie noaptea. Dar Charlemagne şi-a îndreptat ochii spre slavă. S-a rugat s-adaste încă puţin ziua, pînă-şi sfîrşeşte răzbunarea. Soarele a stat locului. Într-un galop, ca o furtună, Charlemagne a zburat cu oastea pe urmele acelora ce-i uciseseră vitejii. În luptele care-au urmat, acei care fugiseră din trecătoarea Roncevaux şi-au plătit crimele, răpuşi de sabia lui Charlemagne, iar alţii au pierit de teamă. Şi-a fost luată Saragosa, cetatea sarazinilor. Regele lor, crudul Marsiliu, s-a azvîrlit, îndurerat, pe zidurile sfărîmate de ostile lui Charlemagne, şi-a plîns pînă şi-a dat sfîrşitul. Cînd a ajuns în patrie, la Aix, în capitala lui, şi a urcat pe treptele palatului de marmură, Charlegmane a găsit o fată gingaşă, albă, tremurînd. Se numea Oda,[xxviii] şi era sora contelui Olivier, cea mai frumoasă dintre toate copilele întregii Franţe. ― Unde îmi e logodnicul? Unde-i Roland, ce îmi jurase că am să fiu soţia lui? a-ntrebat ea cu glas sfios. Lui Charlemagne i s-au umplut ochii de lacrimi şi a spus: ― Roland s-a stins ca un viteaz, căzînd cu faţa spre duşman. Trupul lui şi-al lui Olivier le-am aşezat într-un mormînt de mar­moră din catedrala de la Blaye. Şi inimile lor le-am pus într-o cutie preţioasă, din aur şi din pietre scumpe. Ţie-ţi voi da, fru­moasă Oda, pe fiul meu, pe Louis, de soţ, şi ai să fii împărăteasă... Fata n-a spus nici un cuvînt. A suspinat, pală la faţă ca frunza din octombrie, a căzut jos şi a murit, în timp ce toţi seniorii Franţei plîngeau în hohote pe Roland, iar Charlemagne îşi smulgea barba, gemea cu inima zdrobită de-o suferinţă fără seamăn. Pe urmă a fost judecata contelui Ganelon, acela care trădase Franţa, pe Charlemagne şi oastea de cavaleri, la Roncevaux. El a fost strîns legat cu lanţuri de patru armăsari sălbatici, care l-au rupt în bucăţele. Şi-alăturea au fost ucişi alţi treizeci de bărbaţi din neamul contelui trădător, Ganelon. Aceştia au fost spînzuraţi, ca să se ţină minte bine că nu e vină mai grozavă decît aceea de-a trăda patria şi pe cei viteji. Iară mulţimea, ascultîndu-l pe menestrel, plîngea şi ea soarta cea tristă a lui Roland, viteazul de la Roncevaux, căzut cu faţa la duşman. Şi aplauda însufleţită, cînd auzea că Ganelon a fost, în fine, pedepsit. Şi multă, multă vreme, oamenii, care cunoşteau cîntul stră­vechi despre Roland, s-au dus în orăşelul Blaye, să pună flori pe trei morminte de marmură albă ca neaua, care, precum zice legen­da, aparţin lui Roland, Olivier şi Odei.[xxix] Aşa-l slăveau ei pe Roland... Aşa-i slăveau pe cei viteji!   [i] Menestrelii erau poeţi-muzicanţi medievali, care cîntau sau re­citau poeme, şi alteori chiar povesteau în proză. însoţindu-şi glasul cu diferite instrumente. Ei nu erau de origină nobilă, ca trubadurii sau truverii. La început, menestrelii fuseseră adesea numai nişte slujitori ai poeţilor cavaleri-trubadurii sau truverii, ale căror poeme le cîntau sau le psalmodiau cu voce tare. Mai tîrziu, prin secolele al XII-lea şi al XIII-lea, încep să devină independenţi. Pe lîngă poemele create de trubaduri, compun şi ei altele, sau le prelucrează pe cele vechi. Cu toate că ei continuă să oglindească în cîntece concepţii impuse de bise­rică sau nobilimea feudală, se remarcă totuşi la menestreli apropierea de creaţia populară, şi chiar unele accente critice la adresa bisericii şi nobilimii. Menestrelii erau de altfel mult iubiţi de popor, ca şi jonglerii (alţi cîntăreţi, cărora le-au urmat şi cu care se şi confundau uneori), pe cînd trubadurii şi truverii erau apreciaţi în special de aristocraţie.   [ii] Viela este strămoaşa îndepărtată a viorii de astăzi. Istoria ei este legată de aceea a menestrelilor. La început (secolul al XI-lea), se cînta la vielă, învîrtindu-se dintr-o manivelă. Însă în secolul al XIII-lea ea avea cinci coarde, pe care se cînta cu un arcuş. În 1225, strada Rambuteau - din Parisul de azi - se numea „strada cîntăreţilor de vielă", şi cincizeci de ani mai tîrziu şi-a schimbat numele în „strada menestre­lilor". Viela s-a transformat, la începutul secolului al XV-lea, în violă, şi-abia pe urmă s-a născut vioara.   [iii] „Chansons de geste" sînt acele poeme epice franceze în care se povestesc fapte de arme, de vitejie, bazate pe anumite întîmplări istorice sau legendare. Vine de la latinul „gesta" sau „res geste", adică fapte de război, întîmplări însemnate.   [iv] Pînă în secolul al XI-lea, în Franţa se desăvîrşeşte procesul de feudalizare. Din cauza transformărilor economice, şi datorită nivelului scăzut de dezvoltare a forţelor de producţie, pămînturile ajung în mîinile marilor nobili. Stăpînul întregului pămînt era socotit regele sau împăratul, care îl împărţea ducilor, conţilor, episcopilor şi stareţilor marilor mînăstiri. Regele era suzeranul, iar ducii, episcopii etc., marii săi feudali. La rîndul lor, marii feudali erau suzeranii baronilor şi viconţilor, şi aceştia ai cavalerilor. În schimbul feudelor pe care le primeau de la suzeranii lor, nobilii feudali trebuiau să vină în ajutorul suzeranului la război, şi la nevoie să moară pentru el. Aveau, de asemenea, şi alte obligaţii de ordin material, iar suzeranul trebuia să-i ocrotească pe va­salii săi. Toată această organizare nu avea alt scop decît menţinerea exploatării ţărănimii, pe umerii căreia apăsa întreaga ierarhie feudală.   [v] Carol cel Mare (768-814) este cunoscut în poemele eroice fran­ceze sub numele de Charlemagne. În cursul unei domnii de 46 de ani, el a pus stăpînire pe aproape toate ţinuturile care fuseseră în stăpînirea imperiului roman de apus, purtînd aproape 50 de campanii militare. Războaiele sale aveau ca scop cucerirea de noi teritorii şi mărirea statului franc, creat pe pămîntul fostului imperiu roman de apus. La anul 800, papa Leon III l-a încoronat ca împărat. Pînă atunci fusese numai rege al francilor. Deşi a fost un cîrmuitor crud, a dovedit calităţi mari pe cîmpul de luptă, fiind de o vitejie neobişnuită. Ca şi tatăl său, Pepin cel Scurt, şi mai ales ca bunicul său, Carol Martel, cu care uneori se şi confundă în legendă, Carol cel Mare a luptat cu îndîrjire contra arabilor, sarazinilor încă de la începutul secolului al VIII-lea, ei intraseră în Galia de Sud (Franţa de sud, de astăzi), cu scopul de a o lua în stăpî­nire. Carol cel Mare a creat la frontieră o regiune de apărare, numită marca spaniolă. Acest lucru a înflăcărat mult imaginaţia populară, care a întruchipat în aceste fapte idealurile sale de apărare a patriei. De aceea luptele date de el au intrat mai tîrziu în aşa-numitul ciclu de „legende carolingiene". Pe seama isprăvilor lui şi ale căpete­niilor sale s-au alcătuit adevărate epopei populare. Epopeile populare au fost însă prelucrate mai tîrziu, în spiritul clasei dominante, de către poeţii cavaleri, ca Theroulde şi alţii. Astfel, dintr-o mare epopee popu­lară s-a născut şi cîntecul despre Roland. Însă legenda populară a fost mistificată, deşi din ea s-au mai păstrat destule urme, fie în „Cîntec” fie în alte renumite „chansons de geste".   [vi] De fapt, la data cînd se născuse Roland, Carol cel Mare nu era nici el decît un copil de 7-8 ani, dar imaginaţia populară îl vedea un bătrîn cu o barbă imensă, albă, în vîrstă de cel puţin o sută de ani. De asemeni, nu se confirmă istoric nici o înrudire între Roland şi Carol, deşi în legendă Roland apare ca nepotul împăratului.   [vii] Legenda arăta şi alte fapte care contravin istoriei. De pildă, se povestea că împăratul Carol cucerise şi Anglia, Irlanda, Constantinopolul etc., pe unde piciorul lui nu a călcat niciodată. Imperiul său, împreună cu teritoriile dependente, a cuprins, în perioada de maximă înflorire, aproape toată întinderea Germaniei, Franţei, Belgiei, Olandei, Luxem­burgului, Elveţiei, şi o parte a Italiei de astăzi. De aceea era socotit îm­părat al lumii. Sub influenţa bisericii se arăta în poeme că împăratul Carol nu lupta cu alt scop decît acela de a izgoni pe păgîni, pe sarazini, nume prin care poeţii medievali înţelegeau la început pe arabi, apoi pe mauri, şi în cele din urmă pe toţi musulmanii laolaltă. Fără îndoială că lupta împotriva arabilor, care pătrunseseră în Europa şi ameninţau şi Franţa, ocupa un loc important în acţiunile lui Carol cel Mare, dar nu acesta era scopul său de bază, ci întinderea, întărirea şi totodată apărarea imperiului său.   [viii] Excomunicarea însemna nu numai alungarea cuiva din sînul comunităţii religioase creştine, ci un blestem îngrozitor. Nimeni nu avea voie să-i hrănească, să-i adăpostească sau să dea cel mai mic ajutor excomunicaţilor, sub ameninţarea unei pedepse asemănătoare.   [ix] Fiecare nobil îşi avea culorile sale, pe care şi le punea pe veş­minte, pe învelitoarea calului, pe armură sau scut. Roland avea - după legendă - culorile roşu şi alb.   [x] Pairii (se pronunţă perii) - dar pentru a se evita confuzii s-a scris în original) erau cei mai de frunte nobili ai Franţei. Se alegeau doisprezece pairi. Se numeau astfel pentru că toţi aveau drepturi egale în faţa împăratului. (De la latinul „par – egal”). Printre pairii legen­dari ai lui Carol cel Mare se numărau, afară de Roland şi Olivier de Montalban: Solomon, rege al Bretaniei; Namo, duce de Bassani; arhi­episcopul Turpin; Ogier, danezul; prinţul englez Astolfo; Florisamart, stăpînul turnului Sylvan; vrăjitorul Malagigi şi alţii.   [xi] Învestitura era, în evul mediu, de obicei un act solemn, prin care un mare senior numea, confirma cuiva demnitatea de cavaler. (De la latinul „investire".)   [xii] În epoca feudală s-a dezvoltat o anumită morală, numită cava­lerească, dominată de ideea credinţei faţă de suzeran. Vasalul trebuia să vină oricînd în ajutorul suzeranului său şi să-şi dea la nevoie viaţa pentru el.   „Fiecare cavaler e obligat să îndure Pentru senior arşiţa, frigul şi lipsurile. El nu trebuie să-şi cruţe nici sîngele, nici trupul!"   spune Roland în preajma luptei de la Roncevaux.   [xiii] Poeţii medievali făceau şi alte confuzii mari. Astfel se spunea că Hector a fost ucis de Atila. (Noi ştim, din „Iliada" lui Homer, că l-a răpus Ahile.) Ei mai atribuiau eroilor stăpînirea asupra unor săbii sau cai vestiţi, cu însuşiri excepţionale.   [xiv] Pentru a justifica toafte acţiunile războinice ale lui Carol cel Mare, în cîntecele lirico-narative din evul mediu se amintesc de multe ori intenţiile duşmănoase ale sarazinilor împotriva Franţei, sau se acuză de trădare şi prietenie cu sarazinii alţi regi şi prinţi, pe care i-a atacat şi i-a supus Carol cel Mare.   [xv] Elemente ale legendei despre naşterea, copilăria şi tinereţea lui Roland se aflau probabil, odinioară, în cîntecele lirico-narative şi apoi în epopeea populară. Ele au ajuns pînă la noi - bineînţeles mult trans­formate - şi în povestirile în proză, ca şi în numeroase prelucrări ale unor autori ca Th. Bulfinch, M. Sanders ş.a.   [xvi] Heralzii erau un fel de ofiţeri care purtau blazonul stăpânului lor şi-i anunţau sosirea. Seniorii îşi comunicau poruncile prin heralzi vasalilor lor. Tot prin ei se făceau declaraţiile de război sau se organi­zau festivităţile. Blazonul era un semn distinct, pe care-l avea nobilul, închipuind un leu, o floare, un zid de cetate etc.   [xvii] În catedrala din oraşul Angouleme se găseşte, într-adevăr, un basorelief, reprezentînd doi cavaleri în luptă. Se spune că ar fi Roland şi Olivier, luptîndu-se în faţa Vienei.   [xviii] Armura unui duşman de frunte ucis, în evul mediu, se agăţa, de multe ori, pe un trunchi de copac, sub numele de trofeu.   [xix] Legenda povestită de cîntăreţ se bizuie pe o întîmplare reală, petrecută în trecătoarea Roncevaux, din Munţii Pirinei. După o incursiune în Spania, care durase cîteva luni, în care timp Carol făcuse o mulţime de cuceriri, armata sa se reîntorcea prin trecătoarea Ronce­vaux din Munţii Pirinei, la 15 august 778. Nişte cete de munteni, care la trecerea spre Spania călăuziseră armatele lui Carol, îi atacă la îna­poiere ariergarda, răpesc prăzile pe care aceasta le purta şi dispar în ascunzişurile lor, fără ca să mai poată fi vreodată prinşi şi pedepsiţi. Cu acest prilej au pierit mai mulţi cavaleri, între care şi contele breton Hrodland - Roland. Probabil că aceştia s-au apărat cu multă vitejie, pentru că, din acest episod istoric modest, a înflorit legenda, apoi poema atît de cunoscută, „Cîntecul lui Roland", cel mai bun şi mai vechi mo­nument al epopeii medievale franceze. Numai că în legendă războiul lui Carol cel Mare durează şapte ani, nu cîteva luni, cum a fost în reali­tate. Înfrîngerea de la Roncevaux se datoreşte, în imaginaţia poetului, nu lipsei de tactică, aşa cum a fost într-adevăr, ci trădării contelui Ganelon. De asemenea, în legendă se arată că Charlemagne a răzbunat pe cei căzuţi în luptă. Tot în legendă, evenimentele au fost mutate din secolul al VIII-lea - cînd de fapt au avut loc - în secolele al XI-lea şi al XII-lea, transformînd chipul lui Roland în acela al unui vasal ideal care moare fără şovăire pentru suzeranul său. Prima transcriere a acestui cîntec se află într-un manuscris de la Oxford, şi datează din secolul al XII-lea. Însă, pentru întîia oară, el pare să fi fost scris de un cîntăreţ breton sau normand (poate Theroulde). Pe lîngă ideile simple şi rigide ale lumii feudale, care se desprind din acest cîntec, se preamăreşte aici vitejia în luptă pentru Franţa şi sentimentul nobil al prieteniei. Roland este puternic, curajos, are cultul onoarei, şi ultimele lui gînduri, înainte de a muri, sînt pentru „dulcea Franţă". Datorită acestor virtuţi, pe care cîntăreţii populari le-au întruchipat în figura lui Roland, se explică faptul că legenda şi poema respectivă au dăinuit de-a lungul veacurilor.     [xx] Poetul îşi închipuia că sarazinii aveau seniori, conţi şi duci, ca regii şi împăraţii Franţei, şi că aveau aceleaşi obiceiuri cavalereşti. Şi mai credea că sarazinii se închinau lui Mahomed şi... lui Apolo.     [xxi] „Cîntecul lui Roland" indică pe Ganelon drept tată vitreg al principalului erou al poemului. Alte explicaţii nu se dau.     [xxii] Episodul legendar al fîntînii se găseşte în aproape toate versiu­nile orale. El lipseşte din „Cîntec”. Multe alte episoade introduse şi de noi, după legendele franceze, în această povestire, au fost preluate şi prelucrate, din versiunile orale, şi în lucrări poetice tîrzii, ca: „Orlan­do furioso” - „Roland furios” (Orlando este numele italian al lui Ro­land), de Ludovico Ariosto (1474-1533); „Orlando inamorato” - „Roland îndrăgostit”, de Matheo Mario Bojardo (1430-1494); „Romans de Chevalerie” - „Romanele cavalereşti” - de contele de Tressan etc. După unele din aceste izvoare, Roland nu ar fi fost atacat la întoarcerea din Spania, ci ar fi fost atras anume în trecătoare de Marsiliu, sub pre­textul că vine acolo să plătească tributul.     [xxiii] Visul lui Carol cel Mare este asemănător cu acela din „Cîntecul oastei lui Igor”, al cneazului Sviatoslav. Carol cel Mare vizează că Ganelon îi rupe lancea din mîna dreaptă. Lancea îl reprezintă pe Ro­land. Acest procedeu poetic, de a folosi visul şi simbolurile lui, îl găsim deseori şi în alte opere literare sau în legendele evului mediu.   [xxiv] În legendă şi cîntec, Olivier este arătat mai înţelept şi mai pru­dent. El îl roagă de trei ori pe tînărul Roland să sune din faimosul său corn, şi astfel să cheme pe Charlemagne în ajutorul ariergardei, încer­cuită de sarazini; dar acesta refuză cu mîndrie, crezînd că ar fi înjosit dacă ar trebui să cheme în ajutorul său pe împărat şi grosul oastei. Numai în clipa cînd constată că totul este pierdut îi cheamă, însă nu­mai cu scopul de a răzbuna înfrîngerea suferită prin mişelie şi trădare.     [xxv] Feudalii obişnuiau să pună în interiorul mînerelor săbiilor dife­rite moaşte şi relicve, bucăţele de lemn, oase etc., sperînd că le vor purta noroc în bătălie. Bineînţeles că toate acestea erau numai nişte superstiţii, şi nu ajutau cu nimic, aşa cum s-a întîmplat şi cu Roland.     [xxvi] Strigătul de luptă al francezilor: Montjoie ! - devenit mai tîr­ziu tradiţional - era legat, după unele legende, de numele săbiei lui Charlemagne, Joyeuse.     [xxvii] O veche pictură franceză, pe sticlă, aflată în muzeul Luvru, reprezintă această scenă: Roland încercînd să-şi sfărîme sabia, despicînd o stîncă în două, şi mai departe, tot Roland sunînd din corn. În faţa sa se vede toată oastea de cavaleri răpuşi. Impresionant reproduc legendara bătălie de la Roncevaux şi miniaturile din „Marile cronici franceze”.     [xxviii] Numele ei în cronicile din literatura medievală franceză este Aida-Auda.     [xxix] După o legendă, la Blaye, ar fi fost înmormîntaţi Turpin, Oli­vier şi Roland; după alta, Olivier, Oda şi Roland.  

  Sigfrid şi Crimhilda - Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru     Sîntem de astă dată pe o corabie, cam tot în vremea cînd în  Franţa un menestrel ne povesteşte despre Roland, neînfri­catul. Corabia a plecat din Mannheim,[i] pe Rin în jos. Are în cală lucruri scumpe: ţesături, fire de mătase, şi lănci, şi săbii din Strassburg. Sînt ale contelui de Utrecht.[ii] Un cavaler trimis de conte este pe punte şi veghează, avînd cu el zece oşteni. Oştenii-s bine înarmaţi. Ei stau pe margini, străjuind corabia să n-o lovească tîlharii apelor — piraţii — ce bîntuiau atunci pe Rin. În partea dinapoi a punţii se mai găsesc, îngrămădiţi, şi nişte călători de rînd: ţărani, calfe de meseriaşi, pescari şi cîteva femei. Nobilul cavaler din Utrecht le-a-ngăduit să-l însoţească, în jos, pe Rin, dacă-i aduc, pentru călătoria asta, bucate, băuturi şi vin. Fiindcă nevoia nu te-ntreabă de ai sau n-ai, ei i-au adus cele cerute şi-au căpătat îngăduinţa să urce pe corabie, în partea dina­poi a punţii.   Şi-acum plutesc uşor pe ape nobilul cavaler din Utrecht şi amărîţii poporeni. Corabia se leagănă deasupra Rinului albastru. E primăvară şi cocorii se-ntorc la cuiburile lor, cu fîlfîit moale de aripi. Crestele munţilor mai sînt strălucitoare sub zăpada ce nu s-a topit încă toată.   Pe ţărmuri se zăresc copii, care se joacă şi fac semne corăbiei cu mîinile, ce par albi porumbei în zbor. — Se apropie Wormsul, strigă o calfă de dulgher. Priviţi! Priviţi!... Într-adevăr, curînd, se vede pe-o stîncă-naltă, cenuşie, un castel vechi cu turnurile crenelate, castelul regilor burgunzi.[iii] Mai jos sînt case învelite cu olane roşii sau cu ţiglă. La chei, sub plopii argintii, ce tremură uşor în vînt, se află-o barcă. Şi în barcă se văd doi tineri minesengeri,[iv] ce-şi flutură năframele.   Corabia-şi încetineşte uşorul ei alunecuş pe apele fremătă­toare. Şi, agăţaţi de-o funie, tinerii cîntăreţi se urcă, spre bucuria tuturor. Trufaşul cavaler din Utrecht, la rugămintea tinerilor de-a le da voie să-l însoţească şi ei pe Rin, în jos, încuviinţează, întrebînd însă cam bănuitor: Puteţi veni cu noi. Aş vrea să ştiu însă mai înainte unde doriţi s-ajungeţi?   Cavalerul este un bărbat foarte-nalt, din garda contelui de Utrecht. Are o frunte-ngustă şi ochi vineţi, privind tăios spre cîntăreţi. La brîu poartă o sabie uriaşă. Gîndim s-ajungem în Frislanda.[v] Am auzit că pe-acolo s-ar fi găsind mulţi iubitori de cîntece şi de poeme! zice unul din minesengeri, un tînăr blond, cu obrajii rumeni, înveşmîntat cu pantaloni din postav negru şi haină stacojie, de Strassburg. Atunci aveţi acelaşi drum cu noi, mai spune iarăşi cavale­rul. Nu vă vom cere să plătiţi pentru călătoria asta. O să vă punem la-ncercare meşteşugul. Poate vreţi să cîntaţi ceva... De e nevoie, plătim noi, dăm mînă de la mînă şi plătim, strigă cei care se găsesc în partea dinapoi a punţii. Numai să cînte pentru noi tinerii minesengeri... Ochii vineţi ai cavalerului se luminează pentru-o clipă. Tare-l încearcă lăcomia. Se stăpîneşte însă şi răspunde: Tăceţi din gură, voi de-acolo, oameni de rînd. Tăceţi din gură... Tinerii cîntăreţi sînt oaspeţi şi nu ne vor plăti nimic... dacă ne vor cînta pe drum... Acesta-i lucru prea uşor, spune şi cellalt cîntăreţ, un tînăr vesel, dar plăpînd, purtînd o haină cenuşie. Şi noi îl facem cu plăcere. Este doar meşteşugul nostru. De vreţi, începem chiar acum... Ce aţi dori să vă cîntăm? Cîntaţi-ne despre burgunzi, mormăie-naltul cavaler. Aici e Wormsul, deci rostiţi Cîntecul Nibelungilor...[vi] O să cîntăm, spun tinerii. Este un cîntec de demult. Crîncene întîmplări s-au scurs aici, la Worms, peste burgunzi. Cîte-a văzut bătrînul Rin în scurgerea lui necurmată! Începeţi... hai, începeţi cîntul, strigă pescarii şi ţăranii cei grămădiţi în fundul punţii. Nu-i sărbătoare mai frumoasă decît s-asculţi un cîntăreţ. Cei doi tineri se saltă sprinteni pe un colac mare de sfoară. Unul îşi ia în braţe rotta[vii] şi-i mîngîie coardele lungi, privind spre depărtările încununate de zăpezi, apoi către cetatea Worms. Şi celălalt, după ce face o plecăciune cu boneta în mînă, grăieşte spre ascultători, arătînd zidurile sure: Aici, în Worms, pe stînca asta, sus, în castelul cenuşiu, au vieţuit, cu multe veacuri în urmă, viforosul Dancrat şi soaţa lui, regina Ute, cu fiii lor Gunter, şi Gernot, şi Giselher. De-acolo, unde vedeţi turla că săgetează înălţimea, străjuia regele adesea apele Rinului spre Strassburg sau către Marea Nordului. Şi vai de-acel ce cuteza să se apropie de ţinutul burgunzilor, fără să aibă la provă semnul alb al păcii! Regele şi cu fiii lui, însoţiţi şi de alţi viteji, ca Tronje Hagen[viii] negurosul, sfetnicul cel mai de credinţă, sau Volker cel într-una vesel, Dankwart, şi Rumhold, şi mulţi alţii săreau pe cai sau în corăbii ce pururea erau la chei, strînse în lanţuri şi parîme, şi nu putea nici un duşman să urce pînă la castel.   Pentru că lîngă doamna Ute mai avea regele acolo un bobocel de copiliţă, cu obrăjorii albi şi rumeni, cu buzele însîngerate şi ochi albaştri cum e cerul în primăvară dimineaţa şi cu surîs dulce, sfielnic, şi-o voce lină, mîngîioasă, mai mîngîioasă decît e cîntecul de rottă. Era comoara regelui cea mai de preţ, cea mai aleasă, pe care şi-o veghea ziua şi noaptea cu feciorii şi cu oştenii cei mai buni.   Comoara se numea Crimhilda...   Castelul se mai vede încă. Priviţi acolo unde bate raza de soare-ntr-o fereastră cu gemuleţe colorate. Acolo spun alţi minesengeri, mai vîrstnici şi mai înţelepţi, că ar fi fost odaia fetei. De-acolo ea privea în zare, visînd în visele-i de fată la cel care urma să vină, s-o ia şi s-o facă regină în nu se ştie care ţară.   Rinul i se părea atuncea — sub strălucirea soarelui — că e un rîu mare de aur. Pomii şi verdele din pajişti i se păreau că-s po­leiţi, şi căprioarele din munte, care veneau să se adape, păreau nişte făpturi din basme.   Aşa se scurgea viaţa ei, la adăpost de orice patimi, de griji sau chiar de întristări. De la o vreme însă Dancrat s-a petrecut din lumea asta, cum se petrece orice fiinţă. Ultimul lui cuvînt a fost spre Gunter, cel care-i urma, fiind cel mai mare dintre fraţi: Să aveţi grijă de Crimhilda, să nu o bată vînturi aspre şi să-i găsiţi un mire vrednic, cel mai viteaz dintre viteji, care s-o poată ocroti...   Burgunzii l-au aşezat pe Dancrat, după străbune obiceiuri, într-un mormînt ce se mai vede într-o ogradă, la castel, punîndu-i căpătîi o spadă. Şi Gunter s-a încununat în locul tatălui său, Dancrat, avînd pe fraţii lui alături, pe Gernot şi pe Giselher. Tronje Hagen să-ţi ajute la treburile cîrmuirii şi sfatul său să i-lasculţi, îl îndemnase mai-nainte Dancrat pe fiul său urmaş. Şi-acum, lîngă regele Gunter şi lîngă fraţii săi iubiţi, şedea de veghe veşnic Hagen, cu chipul său cel neguros. Se spune că în toată lumea nu era om mai iscusit decît acest Tronje Hagen. Ba, după unii cîntăreţi, cunoştea şi vrăjitorii. Nu era taină cît de mare ca el să n-o poată afla. Umbla doar îmbrăcat în negru. Barba şi părul le-avea negre, ochii mereu întunecaţi. Altminteri era devotat pînă la moarte regelui. Nici nu avea altă credinţă Tronje Hagen pe pămînt, decît slujirea celui care îi era rege şi stăpîn.   Şi, trebuie să mai povestim că după moartea tatălui, într-o zi, se afla Crimhilda sus, la fereastră, şi-mpletea la o dantelă sub­ţirică. Mai multe fete se găseau în jurul ei, cosind, ţesînd, pălă­vrăgind de toate cele cîte-s în lună sau în stele. Din întîmplare se găsea alăturea regina Ute. Toate copilele rîdeau. Numai Crimhildei îi curgeau pe obrăjori cîteva lacrimi. Ochii-i erau nespus de trişti. Ce e cu tine, fata mea? a întrebat-o doamna Ute. Crimhilda şi-a înălţat chipul spre mama ei şi i-a răspuns: Slăvită doamnă şi măicuţă, nu ştiu de trebuie să-ţi spun... Şi nu ştiu dacă n-o să rîzi, auzind povestirea mea.   Mama a dat însă din cap şi i-a făcut un semn cu mîna, în chip că nu va rîde nimeni de cele ce vor auzi. Iată ce este, a spus Crimhilda. În noaptea asta am avut un vis de tot tulburător.[ix] Mi se părea că mă găseam într-un ţinut necunoscut, unde trăiam într-un castel, fără de voi, cei cunoscuţi şi apropiaţi atîta mie. N-aveam decît un singur prieten şi-apărător. Era un şoim ce săgeta văzduhurile şi se-ntorcea pe mîna mea. Îl dezmierdam, şi-mi era drag. Dar iată, din înalt, deodată, se reped două păsări negre. Socotesc că erau doi vulturi. Nu am putut să-i deosebesc. Mă-nconjura o pîclă deasă. Şi vulturii aceştia doi s-au repezit spre şoimul meu. Unul i-a-nfipt ciocul în spate. Celălalt l-a smuls cu ghearele. Penele i le-au răvăşit. Inima i-au mîncat-o toată. Sîngele lui a-nroşit ţărîna. Stătea — parcă îl văd în vis — întins, cu-aripile lăsate, cu ochii goi, de sînge stors... Nu pot să spun, iubită mamă, cît m-a mîhnit visul acesta. M-am trezit plină de sudori şi-nlăcrămată, suspinînd. Am plîns, şi mai oftez şi-acum... Mă-ntreb ce poate însemna... Ce tîlcuri îi pot oare da...   Regina Wormsului a stat cîteva clipe, cugetînd. Se spune că regina Ute era nespus de înţeleaptă. Şi apoi, mîngîindu-şi fata, i-a tîlcuit visul aşa: Socot că şoimul tău din vis trebuie să fie un bărbat, care-o să-ţi fie ţie drag. Nu ştiu de îţi va fi şi soţ. El o să aibă doi duşmani de neam înalt, poate regesc, care o să-i scurteze viaţa cu armele lor ascuţite. Însă tu nu te întrista. Poate şi visele ne mint. Eşti prea frumoasă, şi prea bună, ca să nu ai destul noroc lîngă bărbatul ce te-o lua de soaţă, în castelul său...   Crimhilda s-a-nroşit la chip: Nici nu gîndesc să mă mărit! a şoptit ea. Am auzit că multe sînt primejdiile ce le cuprinde dragostea. Mai bine vreau să stau într-una lîngă măicuţă, lîngă fraţi. Ehei, numai de s-o putea, a surîs blînda doamnă Ute. De pe acum ne tot vin soli, din susul Rinului, din jos, şi chiar de peste ţări şi mări. Pesemne, minesengerii ce vin adesea la castel şi te-au văzut la ospeţe duc vestea-n lume peste tot de mîndra fru­museţe-a ta... Atîţia prinţi ţi-au cerut mîna. Tu-i tot respingi — dar pînă cînd?   Şi-adevărat, că pîn-atuncea sosiseră sute de soli, atraşi ca fluturii în noapte de razele unei făclii. Vestea de frumuseţea fetei o duceau minesengerii tuturor regilor din lume, prinţilor, cavalerilor şi tuturor vitejilor. Tot pe atunci, se povesteşte că în tărîmul Niderlandei — Ţara de jos a Rinului — ocîrmuia regele Sigmund, în marea lui cetate Xanten.[x]   Dacă mai sus străjuia Rinul bătrînul rege burgund, Dancrat, jos îl veghea regele Sigmund. Şi-aşa, precum spun cîntăreţii din vremurile de demult, regele Sigmund şi cu soaţa, iubita lui regină Siglind, aveau în casă şi-un fecior de-o frumuseţe, vitejie şi isteţime fără seamăn. Nicicînd n-a fost altul ca el. Se chema Sigfrid — păr bălai, Sigfrid cu paloşul de foc, Sigfrid, cel mai bun călăreţ şi cel mai bun vîslaş pe Rin şi-n toată Marea Nordului. Grozavi bărbaţi trăiau şi-n Xanten. În Ţara Rinului de jos, se ştie, nu se află munţi să ocrotească de duşmani cetăţile şi satele. Rinul i-asemeni unui drum pe care umblă orişicine, la voia lui, şi orişicînd. Primejdiile-s mult mai mari decît în susul rîului. Din Marea Nordului s-avîntă piraţii des şi jefuiesc. De nu eşti de ajuns de tare şi inima de-ţi tremură cît de puţin în vreo clipită, eşti mult prea lesne doborît.   Oamenii Rinului de jos ştiu asta bine, şi de-aceea se pregătesc să lupte straşnic şi să-i răpună pe vrăjmaşi. Iar pe pămîntul Niderlandei, cel mai bun dintre cavaleri, cel mai viteaz şi cel mai vrednic era frumosul tînăr Sigfrid. Cînd îşi punea coiful de aur, sabia scumpă de argint şi-ncăleca pe un cal alb, Sigfrid părea un zeu picat din înălţimile Walhalei — lăcaşul zeilor germani — un zeu strălucitor ca Balder, dar mai puternic decît el.   Nimica nu-l înfricoşa pe tînărul cel semeţ, Sigfrid. In luptă era ca un fulger. Iar la petreceri, glasul lui suna voios, răsunător, intonînd cîntece străvechi, prin care cei vii proslăveau pe cei viteji, căzuţi în luptă, duşi în Walhala de walkirii,[xi] spre desfătare veşnică. Iar tatăl său, bătrînul Sigmund, îl privea plin de bucurie şi de tristeţe totodată. Inima lui se veselea ştiindu-l pe feciorul său neîntrecut între bărbaţi, deşi abia-i mijise barba blondă ca aurul curat. Şi-apoi îl potopea tristeţea, pentru că preafrumosu-i fiu părăsea deseori cetatea, pleca să cerceteze lumea. Şi nu ştia dacă-ntr-o zi nu-l vor lovi nişte haini, cu mişelie, pe la spate.   Mai se găsea atunci pe lume şi ţara Nibelungilor. O, ce întu­necată ţară. Ţară de neguri şi păduri. Copacii creşteau groşi şi strîmbi. Apele se scurgeau mîloase. Iarba se tîra pe pămînt, nu creştea moale, mătăsoasă, ci era aspră, scîrţîia cînd sufla vîntul peste ea, ca nişte crengi de lemn uscat. Iar oamenii priveau pieziş. Nu se-auzea pe-acolo rîset, ci gemete de schingiuiţi, şi răcnete, şi blesteme. Nimănui nu-i plăcea să umble prin astfel de ţinut, în care soarele nici nu pătrundea printre desişurile negre, şi mohorîte, şi-ncruntate.[xii] Doar Sigfrid, preaviteazul Sigfrid, nu se sfiise, şi umbla prin ţara Nibelungilor cu calul său, şi-o cerceta.   Şi tot umblînd, vrînd să cunoască această ţară a negurilor, s-a rătăcit printr-o pădure. Pădurea se-ntindea adînc, pe nişte munţi prăpăstioşi. Rătăcind el mereu prin munte, s-a auzit zgo­mot de glasuri, de răcnete şi blesteme. Se certau, se băteau de moarte doi prinţi din neamul Nibelung. Aceştia-şi omorîseră tatăl doar cu o zi în urmă. Îl căsăpiseră să-i ia comorile ce stăpînise şi care se aflau acolo, în munţii cei prăpăstioşi, ascunse într-o tainiţă. Comorile acestea mari fuseseră odinioară în stăpînirea unor duhuri. Erau, de altfel, făurite de-acele duhuri, sub pămînt, şi cuprindeau vase de aur, cupe înalte de argint, armuri şi scuturi, căşti şi săbii, care sclipeau ca focuri vii. Mai erau haine şi covoare ţesute tot în fire scumpe, bătute-n pietre preţioase. Iar nestematele stăteau în grămezi mari de dia­mante, smaragde şi mărgăritare, rubine şi-alte pietre scumpe, cum nu se mai găsesc în lume. Atît de multe se aflau în tainiţa sub-pămînteană, că nu ar fi putut încape în nu ştiu cîte mari clădiri.   Întîiul rege-n acea ţară, cu numele de Nibelung, printr-un mijloc pe care nimeni nu l-a aflat nici în legendă, pusese mîna pe comoară.   Şi, punînd mîna pe comoară, acele duhuri neştiute ar fi rostit un greu blestem: „În mîna cui or să ajungă comorile ce ni s-au luat de către regii Nibelungi, să piară înecat în sînge! Fierul de sabie sau lancea să îl străpungă, negreşit. Fiul să-şi duşmănească tatăl, soţul soţia, prietenia să nu-mblînzească inima celui ce va rîvni comoara. S-aducă-n jurul ei doar moarte, cumplită moarte şi durere, şi răz­bunări nemaivăzute... Aşa ursim... Aşa să fie!” Astfel spuseseră la urmă acele duhuri din legendă.[xiii] Şi-ntr-adevăr, zice povestea că-ntîiul rege al ţării, Nibelung, fusese doborît de-un frate care-i rîvnea averile. Toţi regii care i-au urmat din neamul lui, toţi regii Nibelungi, ce stăpîniseră comoara, fuseseră răpuşi de fier.   Cei doi prinţi care se băteau în faţa tînărului Sigfrid erau din neamul Nibelung. Ei se chemau: cel mare, Schillung, iară mezinul Nibelung, la fel ca regele strămoş. Ei se certau pe moştenire. Şi nu ştiau cum s-o împartă, fiindcă şi unul şi cellalt vroiau mai mult de jumătate.   Sigfrid tocmai se apropia. Tinere, i-au glăsuit ei. Împarte-ne comoara asta, şi îţi vom dărui o spadă ce poartă numele de Balmung. Ea e făcută în Islanda de un fierar care bătea pe nicovală, altădată, sub muntele cel înalt, Hecla, spade şi zeilor din cer.[xiv] A fost purtată cu-ndrăzneală de primul rege, Nibelung. Primeşti tu să ne faci dreptate?... Primesc, cum nu, a rostit Sigfrid.   Sigfrid era cinstit din fire. El nu ştia că cei doi prinţi nici nu gîndeau să-i dea pe Balmung. Vroiau numai să se slujească de el cît o-mpărţi comoara, şi apoi să-i scurteze viaţa, ca tatălui lor doborît.   Şi Sigfrid a descălecat şi a-mpărţit în jumătăţi comoara cea fără pereche. A pus o parte din comoară pe coasta unui munte-nalt. Şi-n faţa lui, pe un alt munte, a pus cealaltă jumătate. Făcuse împărţeala dreaptă. Dar fraţii, prinţii Nibelungi, au început să strige tare şi să-l blesteme pe flăcău căci fiecare dintre ei vroia mai mult de jumătate. Ba, prinţul Schillung, furios, şi-a ridicat iute pumnalul ca să-l lovească-n inimă pe tînărul Sigfrid din Xanten. Dar Sigfrid n-a rămas dator şi l-a lovit cu sabia, tăindu-i capul din grumaz. De nu ar fi ştiut să lupte, lui Sigfrid i-ar fi fost, desigur, ziua aceea cea din urmă; căci Nibelung, celălalt prinţ, cuprins de-o ură-ncrîncenată, s-a repezit asupra lui cu-o lance care scînteia, gata să i-o înfigă-n trup. Numai că Sigfrid s-a ferit cu dibăcie de duşman, şi l-a răs­puns cu sabia, culcîndu-i fruntea în ţărînă. Cum au căzut aceşti doi prinţi, s-au deschis porţile de fier ce ţineau tainiţa-ncuiată. Şi lîngă porţi, scînteietoare, într-o firidă de argint, era sabia făurită în atelierul zeilor de sub prăpăstiosul Hecla. Sigfrid a vrut să o apuce, dar porţile s-au strîns la loc. Au stat aşa cîteva clipe, şi iată, s-au deschis din nou. Sigfrid, fără să stea pe gînduri, s-a repezit, a smuls pe Bal­mung din albul ei lăcaş de-argint. Tocmai atunci, ca nişte fiare s-au repezit la el, cu arme, doisprezece uriaşi. În urma lor veneau călări vreo şapte sute de oşteni, înalţi cît trunchii de stejari. Lupta a fost destul de grea, dar Sigfrid tot i-a biruit. Şi i-a legat pe toţi în ştreanguri, să-i ducă prizonieri în Xanten. Dar cum sfîrşise treaba asta şi-abia-ncercase să răsufle, s-a şi simţit cuprins din spate de nişte braţe ca de fier. Sigfrid era atît de tare, că nimeni nu ar fi putut să-i prindă mîna nici o clipă. Şi iată că mîna sa dreaptă, în care ţinea sabia, i-era acuma ţintuită. Viteazul s-a întors să-şi vadă duşmanul care îl prinsese în braţe cu-atîta putere. În spate nu se zărea nimeni, şi nici în faţă, nici pe lături. Duşmanul era nevăzut. Totuşi s-a străduit viteazul să lupte cu acea făptură pe care n-o putea zări. Şi s-a luptat o zi şi-o noapte. Şi soarele, şi stelele cătaseră la lupta asta îndîrjită, pe care Sigfrid o dădea cu-o fiinţă atît de misterioasă. Trecuse apoi dimineaţa. Se apropia şi miezul zilei, şi lupta nu se mai sfîrşea. Cînd, iată, Sigfrid se smuceşte şi-şi scapă mîna din prinsoarea acelui cleşte de oţel. Şi, învîrtind-o prin văzduh, căutînd să-şi dibuie duşmanul, care-l lovea cînd dintr-o parte şi cînd dintr-alta, fără milă, mîna sa prinde o fîşie lucie, moale, de mătase. Trage fîşia şi în mînă zăreşte-o glugă al­băstrie. Gluga căzuse de pe capul unui pitic bătrîn, dar zdravăn. Iar gluga era fermecată. Ea făcea nevăzut pe-acela care şi-o aşeza pe cap. Îi da-n acelaşi timp putere de zece ori pe cît avea. Fără de gluga fermecată, ce-o purtase pîn-atunci, piticul nu mai cuteza să îl înfrunte pe viteaz. Căzuse pe o latură şi se ruga smerit de Sigfrid: Sînt regele piticilor care sălăşluiesc în munte şi străjuiesc comorile, avutul Nibelungilor. Mă cheamă Albrich, şi voi fi de azi-nainte sluga ta... Sigfrid s-a-nduplecat de Albrich. Era bătrîn, cu barba albă. Şi avea ochii albaştri, buni, cătînd spre tînăr cu credinţă. Comorile sînt ale tale, căci tu le-ai cucerit în luptă, a mai rostit piticul Albrich. Sigfrid, atît de ostenit, vroia să-şi spele puţin faţa, să bea cîteva-nghiţituri dintr-un izvor ce murmura încetişor printre copaci. Însă în clipa cînd a vrut să soarbă din izvor, întreaga lume s-a clătit sub şuierul unui balaur, care stătea şi el de strajă lîngă comoara nibelungă, într-o adîncitură largă, o peşteră de sub pămînt. Balaurul şedea de veacuri în peşteră şi dormea dus. Lui îi era sortit de duhuri să doarmă-n voie, liniştit, cît timp era sabia Balmung în tainiţa comorilor. Numai cînd sabia aceasta ar fi căzut în mîinile unui voinic venit din lume, el trebuia să se tre­zească şi să-l ucidă pe voinic. Ca să-nţelegeţi ce balaur s-a-nfăţişat atunci lui Sigfrid, vă spun că el putea cuprinde sub trupul său toată pădurea. Botul îi era plin de flăcări şi ochii îi ardeau ca para. Pe cap avea o creastă-naltă, roşie, ca scăldată-n sînge. Pielea-i era învă­luită în nişte plăci mari. Ghearele lui erau uriaşe. Unde călcau, săpau o vale. Cînd Sigfrid a luat sabia din tainiţa comorilor, balaurul s-a deşteptat. A căscat larg şi s-a tîrît din peştera adîncă-afară. A aşteptat însă ca Sigfrid răpus să fie de pitic. Văzînd învingător pe Sigfrid, după o luptă atît de lungă, balaurul s-a repezit asupra lui, c-un şuier groaznic, pe cînd voinicul, însetat, se apleca să soarbă apă. Sigfrid, auzind şuierul, s-a-ntors fulgerător spre monstru, cu sabia Balmung în mînă. Dar prea tîrziu. Balaurul, deschizînd botul, l-a şi cuprins într-o clipită. Viteazul tînăr s-a văzut în mijlocul unui noian de flăcări care îl ardeau. Şi dinţii aprigi de balaur s-au strîns ca nişte porţi de fier. Oricare altul ar fi fost în locul lui ar fi pierit. Dar Sigfrid, cu o încordare uriaşă, dincolo de fire, a ridicat în sus pe Balmung şi a înfipt-o-n cerul gurii monstrului înfiorător, mai înainte ca acesta să-l strivească. Sabia i s-a-nfipt în creier balaurului fioros. Botul i s-a deschis c-un răget, scos din adîncul trupului care se zvîrcolea de jos, doborînd sute de copaci, răsturnînd stîncile din munţi, vărsînd din el valuri de sînge purpuriu şi înfierbîntat. Din sîngele care-i cursese balaurului, se făcuse un lac roşu, în vîlcea. — Stăpîne, a zis Albrich lui Sigfrid, tu ne-ai învins prin vitejie, şi, după datinile vechi, te vom sluji, eu şi piticii, şi luptă­torii ne-nfricaţi ce se găsesc în toată ţara, şi-aşteaptă doar porunca mea. Dă-mi voie să-ţi dau un sfat. Dacă te vei scălda îndată în balta asta roşie, în sîngele balaurului, vei dobîndi atîta forţă, încît nimeni din lumea asta nu va putea să-ţi stea-mpotrivă. Iar trupul tău, scăldat în sînge, nu va mai fi pătruns în veci de lance, spadă sau săgeată, cuţit de fier sau orice armă. Nici focul nu te va mai arde. Vei deveni invulnerabil. Sigfrid l-a ţintuit în ochi pe Albrich cu privirea lui senină, dar străpungătoare. Dacă mă minţi, piticule, şi-n ceasul morţii de mă aflu, să ştii că am să mă răzbun. Nici tu nu vei scăpa cu zile. Încrede-te, a spus piticul. Nu te înşel. Noi, cei de-aici, sîntem cumpliţi, da-n luptă dreaptă. Nu ştim de loc să înşelăm... Doar regii noştri-au fost mişei. Grăbeşte-te însă, pentru că sîngele acesta va împietri curînd de tot... Sigfrid s-a dezbrăcat de haine şi s-a zvîrlit numaidecît în balta roşie, fierbinte. Tot corpul şi l-a scăldat Sigfrid, făcîndu-se invulnerabil. Nu­mai pe umărul său stîng i-a căzut dintr-un tei o frunză. Piticul Albrich a vroit să-nlăture această frunză, dar timpul de scăldat trecuse. Lui Sigfrid i-a rămas pe umăr un loc micuţ, în care spada putea să-şi înfigă tăişul. Dar cine-ar fi putut să afle această taină a lui Sigfrid, pe care-o cunoşteau doar el şi regele piticilor? Aşa a devenit stăpîn Sigfrid pe marile comori ale regilor Nibelungi, pe spada Balmung cea vestită, ca şi pe gluga fermecată a regelui piticilor, glugă ce făcea nevăzut pe cel ce şi-o punea pe cap, şi-i înzecea puterile. Cînd a plecat, l-a însoţit piticul Albrich pe tot drumul. Şi oriunde făceau popas, Albrich chema pe luptătorii din ţara Nibe­lungilor să i se plece noului stăpînitor al ţării lor. Cu toţii îl jurau credinţă, lui şi urmaşilor lui Sigfrid. Credinţă îi jurau pe Balmung, sabia Nibelungilor. Aşa s-a dus Sigfrid la Xanten, lăsînd comoara blestemată a Nibelungilor sub paza lui Albrich cel cu barbă albă şi-a celorlalţi pitici ai săi.[xv] Pe cînd se-napoia la Xanten, voinicul Sigfrid auzea, nu pentru prima oară, pretutindeni unde făcea cîte-un popas, c-aici, la Worms, într-un castel, pe ţărmul Rinului de aur, se afla cea mai mîndră fată din cîte se aflau pe-atunci în ţările din miazănoapte. Mulţi cîntăreţi o proslăveau în cîntece şi în poeme. Şi poves­teau cum veneau regii, prinţii, baronii şi vitejii să-i ceară mîna ei micuţă regelui Gunter de la Worms şi mamei sale, doamna Ute. Dar ea nu îndrăgea pe nimeni. Vroia să stea mereu fecioară, lîn­gă regină, mama ei, şi lîngă fraţii mult iubiţi. Sigfrid, auzind veştile, se-nflăcără atît de mult, încît o visa deseori pe sora regelui burgund, Crimhilda cea fermecătoare. Şi-n visele lui o vedea aşa cum era ea, aievea, pentru că vechii cîntăreţi ştiau să zugrăvească-n versuri oamenii tocmai cum erau. Ştiau să-i cînte-n aşa fel, încît parcă îi şi vedeai. Sosind apoi Sigfrid la Xanten, privea corăbiile plutind pe apa Rinului în jos. Şi nu trecea corabie să n-aducă şi vestea asta, că-n regatul burgunzilor creşte o fată ca un vis. „Ferice cine va putea să-i dobîndească dragostea şi s-o ia în castelul lui”, spunea oricare că­lător. Sigfrid nu mai putea să rabde dorul care îl mistuia. De cînd se întorsese-n Xanten, doar de Crimhilda auzea, doar la Crimhilda se gîndea. Vroise el, ce-i drept, să uite, să-şi izgonească gîndurile. Pleca ades la vînătoare, în nişte codrii nepătrunşi, sau pes­cuia în largul mării, cînta sau petrecea cu soţii, tineri şi ei, feciori de prinţi, dar alinare nu-şi găsea. Şi într-o zi s-a-nfăţişat tatălui său, bătrînul Sigmund: Tată, i-a glăsuit flăcăul. Voi pleca în cetatea Worms, voi îndura oricît pe lume şi voi sluji burgunzilor, luptînd cu spada pentru ei, numai s-o capăt pe Crimhilda. Mă simt cuprins de-o dragoste nemărginită pentru ea... Sigmund a vrut să-i stea-mpotrivă. O presimţire îl făcea să nu se învoiască lesne cu cererea fiului său. Dar Sigfrid era hotărît s-o dobîndească pe Crimhilda, cu orice preţ ar fi plătit această vajnică dorinţă. Tatăl i-a dat cu întristare fiului său voie să plece şi să o afle pe Crimhilda. Şi Sigfrid a pornit călare pe ţărmul Rinului, albastru cum este cerul dimineaţa, învăpăiat către amiază, şi-nsîngerat în faptul serii — către Crimhilda mult visată, însoţit doar de cîţiva prieteni. Erau cu toţii treisprezece. Vocile lor umpleau văzduhul cu cîntece răsunătoare. Rinul lucea ca o oglindă şi răsfrîngea în apa lui chivere de argint şi aur, lănci lungi, cu vîrfuri ascuţite, şi chi­puri falnice de tineri din Xanten, din Ţara de jos. Iar între ei, ca zeul Balder, şi mai frumos, şi mai viteaz, voinicul şi bălaiul Sigfrid. Goneau pe ţărmul Rinului şi, în a cincea zi de cale, au şi zărit în depărtări turnul cel alb şi crenelat în care se aflau străjerii regelui Gunter de la Worms. Vestit îndată de străjeri, regele Gunter i-a ieşit lui Sigfrid în întîmpinare. Era urmat de Giselher şi Gernot, fraţii săi, ca şi de Hagen, unchiul lui, marele sfetnic de la Worms. Cine să călărească oare spre noi, cu-atîta îndrăzneală? l-a-ntrebat regele pe Hagen. Hagen era cel mai umblat din cîţi curteni erau pe-atunci în ţările din miazănoapte. Faţa îi era încruntată. Părul, ca de tăciune stins, îi flutura aspru pe umeri. Şi-n păr avea fire de-argint, pen­tru că Hagen era vîrstnic, slujise nu ştiu cîtor regi. Şi Hagen, fără să dea greş, i-a răspuns regelui aşa: Acest voinic ce călăreşte în fruntea altor doisprezece, după veşminte şi curaj, poate fi numai unul: Sigfrid. Vine tocmai din Niderlanda, Ţara de jos. Şi tatăl său, bătrînul Sigmund, stăpîneşte cetatea Xanten, cetate care-i aşezată pe ţărmul Rinului, spre mare. Cu Sigfrid nu te poţi lupta. Este voinic, cum nu se află al doilea pe tot pămîntul. Şi a învins pe mulţi duşmani, prin lupte date faţă-n faţă. Luptînd astfel a dobîndit comoara Nibelungilor, care se zice că aduce stăpînilor ei nenoroc. Are de-asemeni spada Bal­mung, care retează dintr-o dată cîte treizeci de capete. Are şi-o glugă fermecată, a regelui piticilor, ce face omul nevăzut şi-i înzeceşte forţele. Şi, dacă e să vă spun tot, a biruit şi un balaur ce străjuia lîngă comoară. Şi după ce l-a biruit, sfătuit de piticul Albrich, s-a scăldat în sîngele lui şi-a devenit invulnerabil. Nici o săgeată, spadă, lance, pumnal sau piatră nu-i pot face cel mai mic rău, nu-l pot răni. Iar la plecare, însuşi Albrich, cu toată ceata de pitici, l-a-nsoţit pînă la hotar pe-acest voinic, Sigfrid din Xanten. Unde era vreo aşezare, îi striga Albrich pe războinici să vină şi să i se-nchine lui Sigfrid, noul lor stăpîn. Acesta-i cel care soseşte, pe cît pot eu să socotesc. Rege, tu fii prevăzător... Tocmai se apropiase Sigfrid de porţile cetăţii Worms. Voi nu sosiţi din Niderlanda? Tu nu eşti feciorul lui Sigmund şi al Siglindei de la Xanten? l-a întrebat regele Gunter.[xvi] Eu sînt, a răspuns mîndru Sigfrid. Şi văd că aţi ieşit cu arme. Am auzit că voi, burgunzii, sînteţi îndrăzneţi. Dacă e-ntr-adevăr aşa trimiteţi pe cel mai viteaz, cel mai puternic ca­valer, cu lancea sau cu sabia, să ne întrecem amîndoi... Gunter a pus mîna la şold, să-şi scoată sabia din teacă. Dar Hagen l-a ţinut de braţ: Nu te pripi. Mai ai răbdare. Pe Sigfrid nu-l poţi birui. Gunter s-a domolit puţin. Nu înţeleg de ce vorbeşti atît de-nverşunat cu mine, a rostit iară către Sigfrid. Am auzit că tu, rege burgund, nu vorbeşti altfel nimănui, decît cu armele în mîini, i-a dat răspuns bălaiul Sigfrid. Şi totuşi, dacă vă-nvoiţi, doresc a fi prieten cu voi... Obrazul regelui burgund s-a luminat numaidecît. La fel s-au luminat la chip şi fraţii: Giselher şi Gernot. Doar Hagen a rămas cu ochii întunecaţi, în timp ce Sigfrid era primit cu bucurie sub zidurile de la Worms. Au răsunat, după aceea, jocuri şi cîntece la curte. Sigfrid cînta şi petrecea. În luptele cavalereşti era în fruntea tuturor. La trîntă, la zvîrliri cu lancea, la alergări, la călărit, nu putea nimeni să-l întreacă. Cînta, lupta şi petrecea, dar gîndul lui era mereu numai la sora regelui, Crimhilda cea cu păr de aur. — Unde o fi Crimhilda oare? Cum aş putea s-o zăresc? tot se-ntreba bălaiul Sigfrid. Şi nu ştia că-n vremea asta, la o fereastră zăbrelită, Crimhilda sta şi-l cerceta. Ochii albaştri ai copilei străluceau de-o lumină nouă, privind la chipeşul flăcău. Şi dragostea ca o făclie dogori­toare i-aprindea inima, visele-i de fată. A mai trecut, se povesteşte, încă un an, acolo-n Worms. Lui Sigfrid i-a fost dat s-o vadă numai o dată pe Crimhilda. Ieşise lîngă mama sa, la o serbare, în cetate, urmată de tinere fete şi multe doamne de onoare. Văzuse tînărul din Xanten, în mintea lui, chipul Crimhildei strălucitor ca o cunună încărcată de nestemate, dar cum era într-adevăr tot nu-şi putuse-nchipui. Privea la ea ca ameţit, orbit de frumuseţea ei, de gingăşia-i de fecioară, de mersu-i lin şi unduios. Privea, şi nu-i venea să creadă. „Aceasta-i, aşadar, Crimhilda? Atît e de încîntătoare?” Cît o iubise mai-nainte pe sora regelui burgund, cum o iubea însă de-atunci! A izbucnit în vremea asta năpastă grea peste burgunzi. Saxonii cu paloşe late şi coifuri de argint cu coarne, asemenea celor de taur, însoţiţi de ostaşi danezi, temuţi arcaşi şi lăncieri, au năvălit peste burgunzi. în fruntea lor erau doi regi: Luaeger din Saxonia şi Ludegast din Dania.[xvii] Gunter era îngrijorat. Duşmanii aduceau cu ei şaizeci de mii, ba şi mai bine de luptători mult încercaţi. Aflînd Sigfrid această ştire, i-a cerut regelui burgund numai o mie de oşteni ca să-i gonească pe vrăjmaşi. Gunter s-a-nvoit bucuros. Şi Sigfrid, cu-o mie de oameni şi cu cei doisprezece prieteni aduşi din Xanten, s-a pornit să-ntîmpine pe cei doi regi. În luptele care s-au dat, Sigfrid şi-a dovedit credinţa şi prie­tenia pentru Gunter, fratele celei mult prea dragi. Cei doi regi din Saxonia şi Dania au căzut prinşi. Oastea lor a fost sfărîmată. Morţii nu i-au mai numărat. Nu avuseseră burgunzii de cînd erau aşa izbîndă, deşi nu se aflau pe-atunci alţi luptători mai încercaţi. Iară victoria dobîndită cu-atîta faimă împotriva ostaşilor năvălitori se datora numai lui Sigfrid. În timp ce şirul nesfîrşit de prizonieri intra în Worms, regele Gunter poruncise serbări strălucitoare în cinstea oaspetelui său, biruitor peste duşmani. Iară primirea glorioasă a celor care se-ntorceau trebuia să o facă ea, Crimhilda cea fermecătoare, în piaţa mare de la Worms, aşa cum hotărîse Gunter. Bine-ai venit, i-a spus Crimhilda lui Sigfrid, care se afla alături de regele Gunter. Şi şi-a lăsat mîna ei mică în palma lui, mîngîietoare. A trebuit să-l şi sărute pe buzele-i înfierbîntate, cum era datina burgundă, atunci cînd se-ntorceau vitejii. Fata, simţindu-i arzătoarea lui răsuflare, s-a roşit ca macul gingaş din grădină, s-a clătinat de-o ameţeală neînţeleasă pentru ceilalţi. Şi era gata să se piardă, de nu ar fi ţinut-o Sigfrid. Domniţa mea, i-a grăit el, credinţă-ţi jur acum, de-a pu­ruri. Odihnă eu n-o să mai am pînă ce tu nu vei vroi să-mi împli­neşti aprigul dor ce m-a mînat pînă la Worms. Atîta. Alta nu şi-au spus. Dar inimile s-au legat, pînă la moarte, amîndouă, acolo-n piaţa Wormsului. Sigfrid, atît de îndrăzneţ în lupte şi în bătălii, era sfielnic în iubire. Nu ştia cum să-şi spună dorul, s-o ceară fratelui ei, Gunter, pe mult iubita lui Crimhilda. Dar într-o zi, regele Gunter a început să povestească de marea insulă Islanda, care se-ntinde-n miazănoapte, în oceanul furtunilor şi al gheţurilor veşnice. Acolo, a-nceput să spună, regină este o fecioară de-o fru­museţe uimitoare, al cărei nume e Brunhilda.[xviii] Sigfrid ştia şi el povestea. Frumoasă tare e Brunhilda, a glăsuit regelui Gunter. Însă e mîndră peste fire. Mulţi şi-au pierdut pînă azi capul. Vin regi de pe întreg pămîntul să-i ceară mîna preafrumoasei, dar ea îi pune-ntîi să lupte. Luptă-n întrecere cu ea. Pînă azi n-a învins-o nimeni. Şi cine-i biruit pe dată e osîndit să-şi piardă capul. Ţărmul oceanului e plin de capete regeşti pierdute, ce stau înfipte-n suliţe. Gunter l-a luat de braţ pe Sigfrid. I-a spus în şoaptă, la ureche: Acuma îmi eşti prieten bun. Mi-ai salvat ţara de duşmani. M-ai ajutat în clipe grele. Aş vrea şi eu să-ţi spun ceva... Spune, s-a învoit şi Sigfrid. De mult rîvnesc eu la Brunhilda. Dar pînă azi n-am în­drăznit să mă pornesc către Islanda. Deunăzi am vorbit cu Hagen. El zice că-s prea mari primejdii. Dar orişicîte ar fi să fie, nu pot trăi fără Brunhilda. De asta m-am încredinţat. Şi-am cugetat că, fiindu-mi prieten, ai să-mi dai iarăşi ajutor. Te încumeţi să mă-nsoţeşti pînă-n tărîmul îngheţat din mările furtunilor? Mă încumet, iubite rege, a spus Sigfrid cu prietenie. Gricît ar fi Brunhilda asta de aspră, fii sigur, Gunter îţi va fi regină în Burgundia. Ne va-nsoţi aici, la Worms, supusă ca o mieluşea. Pe ţărmul insulei Islanda capul tău nu va fi înfipt. Dar îţi pun o condiţie... Oricare-o fi, ţi-o-ndeplinesc, a dat răspuns regele Gunter. Numai s-o capăt pe Brunhilda. O cer şi eu pe sora ta. Dă-mi-o de soaţă pe Crimhilda, a îndrăznit, în sfîrşit, Sigfrid. Crimhilda?... Tu?... s-a mirat Gunter. Vroia să stea mereu fecioară lîngă regină, mama sa, şi lîngă fraţi... Ei bine, fie. Ţi-o jur, Sigfrid, va fi a ta!... Tinerii şi-au dat apoi mîna, pecetluindu-şi amîndoi făgăduin­ţele făcute. Şi iată, în puţină vreme, corabia de lemn burgundă luneca mai întîi pe Rin, zvîcnea pe Marea Nordului şi s-azvîrlea în ropotul furtunilor, ce bîntuiau neîntrerupt la miazănoapte, în ocean. Pe ea se urcaseră Sigfrid, Gunter şi Hagen negurosul, şi prietenul lui Hagen, Volker,[xix] din neamul căruia se trag toţi cîntăreţii de pe Rin. Cumplită a fost călătoria. De nu era Sigfrid la cîrmă, se scu­fundau, de bună seamă. Numai o mînă de voinic ca a lui Sigfrid a putut să-nfrunte furia apelor. Corabia era zvîrlită încoa'şi-ncolo peste valuri, parcă era o jucărie. Hăuri de ape se căscau. De sus cădea o grindină ca nişte bice arzătoare. Pînzele se făceau ca lemnul, sub frigul cel străpun­gător. Frînghiile înţepeneau de sus şi pînă jos, sub gheaţă. Marea urla înverşunată. Drumul părea fără sfîrşit. Numai că, într-o dimineaţă, furtunile s-au potolit. În depăr­tare s-a văzut castelul 'nalt, strălucitor, clădit pe stîncile Islandei, în care locuia Brunhilda. Victorie nouă! au strigat Sigfrid şi Gunter laolaltă. Iată şi ţărmul mult dorit! Iată şi stîncile Brunhildei! Şi Gunter l-a îmbrăţişat pe prietenul său cel bun, Sigfrid, ce-l însoţise în Islanda. Volker, poetul cavaler, a început să cînte vesel. Din roita sa ţîşneau spre slavă sunete limpezi, argintii, care urcau pînă-n Walhala, cum spuneau vechii cîntăreţi, şi-l desfătau pe cruntul Wotan. Şi Wotan le îngădui să se apropie de Islanda şi de cetatea de pe stînci, cu numele de Isenstein. El aruncă jos în ocean, o toporişcă de argint. Ea se făcu un pescăruş. Şi pescăruşul arătă lui Sigfrid, ce era cîrmaci, unde era ţărmul prielnic să poată lăsa ancora. Tustrei erau prea bucuroşi că ajunseseră la ţintă, doar Hagen cel întunecat îi privea aspru, mustrător. Dar Gunter, Sigfrid şi cu Volker n-au luat în seamă la chipul rece şi încruntat ce-l avea Hagen. Au tras corabia la ţărm şi au sărit pe gheaţă, sprinteni. Numai că nici n-au prins să vadă îm­prejurimile albite, şi s-au văzut împresuraţi. Oşteni cu feţe mohorîte îi împungeau cu suliţe. S-a auzit apoi un tropot şi s-a ivit mîndra Brunhilda, marea regină a Islandei, călare pe un armăsar alb ca zăpada şi focos. Părul îi luneca pe spate, în lungi cosiţe încreţite. Purta în mîna dreaptă lancea, spadă la şold şi un pumnal, iar scutul agăţat de şa. Pe frunte avea o coroană cu două aripe de vultur, din aurul cel mai curat. Avea pe ea şi platoşă. Purta şi zale de oţel, şi o mantie roşie, care îi flutura în vînt. Era frumoasă, însă aspră. Semăna cu-o walkirie. Cătînd acum spre cei sosiţi pe ţărmurile insulei, văzu şi pe viteazul Sigfrid. Şi pentru-o cilpă s-a gîndit că nu s-ar întrista de loc dacă i-ar fi el peţitor. Totuşi, s-a încruntat la faţă. Le-a grăit tare, răspicat: — Cine sînteţi? De-unde veniţi pînă-n Oceanul Îngheţat? Şi cu ce drept călcaţi aici, pe stîncile din Isenstein? Ea întreba mai mult pe Sigfrid, luîndu-l, după înfăţişare, ceea ce şi era, un prinţ. Dar Sigfrid a privit spre ea nepăsător şi i-a răspuns că el e numai un scutier. Iară stăpînul lui e Gunter, rege peste Burgundia. Ceilalţi doi îi sînt cavaleri, şi sfetnici buni şi apropiaţi. Apoi s-a dat mai la o parte, luînd scutul regelui în mînă, făcîndu-se că-i slujitor. Vroia să fie cît mai şters în ochii reginei Islandei şi-astfel să-l poată ajuta mai cu folos pe fratele iubitei sale. Se pare, spun mulţi minesengeri, că în această întîmplare este izvorul suferinţelor de mai tîrziu. Sigfrid nu s-a uitat la ea şi nici n-a gîndit s-o peţească, spunînd că-i numai un vasal al regelui Burgundiei. Pe nimeni nu ierta Brunhilda, de nu se arăta destul de fer­mecat de frumuseţea-i de fecioară. — Bine, a glăsuit regina, auzind vorbele lui Sigfrid. Cunoaş­teţi însă legea mea. Ne vom lua la întrecere. Dacă mă biruieşte Gunter, îl voi urma în ţara lui. De nu, el îşi va pierde capul, îl voi înfige-n suliţă pe ţărmurile oceanului. Şi corbii îl vor ciuguli. În timpul cît rostea Brunhilda vorbele-acestea, regele se-ngălbenise la obraz. Hagen o blestema, scrîşnind. Dar Sigfrid s-a dat lîngă rege şi i-a şoptit încetişor să nu se teamă, fiindcă el va fi mereu în preajmă. Regina şi-a cerut îndată scutul de aur şi oţel. Trei bărbaţi greu l-au ridicat; însă Brunhilda l-a-nşfăcat cu mîna stîngă, ca pe-un fulg, şi a cerut şi suliţa. Suliţa, după cum se spune, era făcută dintr-un trunchi şi ghintuită cu oţel, cam la o sută de ocale. Vreo trei sau poate patru oameni abia, abia de o tîrau. Brunhilda însă a cuprins-o, cum iei o aşchie în mînă. Fii gata, rege, i-a strigat lui Gunter de Burgundia. În acest timp, tînărul Sigfrid se strecurase pe corabie. Acolo îşi pusese gluga piticului Albrich pe cap, şi se făcuse nevăzut. Se-napoiase lîngă Gunter şi îi şoptise la ureche: Ia mîna, rege, de pe scut. Lasă-l să-l sprijin numai eu, cînd zvîrle suliţa Brunhilda... Regele Gunter se întoarse să vadă cine îi vorbeşte. În spate însă nu văzu decît pe Hagen, încruntat. Şi tot atunci simţi o mînă ce nevăzută-i prinse scutul. Brunhilda nu putea zări că nu mai ţinea Gunter scutul. Era cam la cincizeci de paşi. Doar Volker se uita mirat cum scutul nu se mai găsea în mîna regelui şi, totuşi, se ţinea singur în văzduh, parcă plutea pe nişte aripi. Brunhilda cînd a strigat tare: „Fii gata, rege!” s-a lăsat puţin pe spate, şi cu toată puterea pe care o avea a zvîrlit suliţa spre Gunter. De n-ar fi fost alături Sigfrid, Gunter cădea sub lovitură. Dar prinţul Niderlandei, Sigfrid, a sprijinit atît de bine scu­tul în mîna lui de fier, că nici măcar nu s-a clintit. Atît doar că din el au curs, sub străşnicia izbiturii, buchete roşii de scîntei. Pe urmă Sigfrid a-nălţat suliţa grea de-unde căzuse şi-a cumpănit-o-n mîna dreaptă, în timp ce, de asemenea, Gunter se pre­făcea c-o ţine el, A îndreptat-o spre regină; dar nu cu vîrful ascuţit, de teamă să nu o ucidă. Cu partea boantă a-ndreptat-o, ţinînd-o bine de tăiş. Şi-atît de tare a aruncat-o, că scutul i-a căzut reginei din mînă şi ea însăşi s-a clătinat. Din scutul ei şi din armură au ţîşnit flăcări, nu scîntei. A mai urmat o încercare, cu azvîrlirea unei stînci. Şi, la fel, Sigfrid, nevăzut, a biruit-o pe Brunhilda... De faţă se aflau vreo şapte sau chiar opt sute de viteji din marea insulă Islanda... Brunhilda a fost nevoită să-şi păstreze cuvîntul dat. Fuseseră atîţia martori, şi toţi văzuseră prea bine că regele Burgundiei o învinsese pe regină. De furie, apriga Brunhilda a luat suliţa din nou şi-a arun­cat-o spre castel. Suliţa a străpuns trei ziduri şi s-a oprit într-un portal. Ia-mă cu tine, a spus ea regelui Gunter, îmblînzită. Voi fi regina ta la Worms, şi tu vei fi, peste Islanda, stăpîn, de azi, în locul meu. Ce bucurie a avut Gunter! Mai-mai că nu se poate spune. Dar şi mai mare bucurie a simţit Sigfrid cel bălai. El se-ntorsese la corabie. Pusese iar gluga la loc, într-o lădiţă, sub o bancă, şi se grăbise la castel. Aici făcuse pe miratul. Nu-ncepeţi lupta amîndoi? o întrebase pe Brunhilda. Am fost puţin pînă la ţărm, să văd de-i legătura bună, dacă frînghia care ţine corabia nu s-a slăbit. Brunhilda a căzut în cursă. A socotit că-ntr-adevăr Sigfrid lipsise în tot timpul cît se-ntrecuse ea cu Gunter. Un scutier bun, i-a răspuns ea, nu îşi lasă stăpînul singur tocmai cînd se începe lupta. Întrecerea a avut loc şi Gunter m-a învins pe mine. După-nţelegerea avută, voi fi acum regina lui... Sigfrid s-a înroşit puţin. Poate ar fi răspuns Brunhildei pentru asemenea cuvinte, cu altele încă mai tari. Dar bucuria că-n curînd urma s-o vadă pe Crimhilda, pe draga lui, i-a-năbuşit toată mînia. Volker cînta din rotta sa un cîntec despre biruinţă. Sigfrid îl însoţea cu glasul pe cavalerul cîntăreţ. Doar Hagen nu-şi mai descrunta ochii săi reci şi-ntunecaţi. Nu lua parte la veselia ce-i cuprinsese pe ceilalţi, şi-n primul rînd pe însuşi Gunter, ce-şi vedea visul împlinit. Brunhilda a orînduit după aceea o serbare în cinstea oaspe­ţilor săi. Ochii ei, tot ca ai lui Hagen, erau vineţi şi mohorîţi. Şi-n noaptea care a urmat, au început să se ivească în Isenstein, cetatea ei, războinici înveliţi în zale, cu coifuri şi-arme de oţel. Priveau ciudoşi în jurul lor, vorbeau în şoaptă sau tăceau. Lui Hagen nu i s-a părut că e vreo bună prevestire. A spus-o şi regelui Gunter; Gunter, lui Sigfrid şi lui Volker. Serbarea trebuia să fie în Isenstein peste opt zile. Nu cumva la serbarea asta Brunhilda uneltea ceva? Nu cum­va oştile reginei aveau poruncă să-i lovească? Pentru că inima Brunhildei era-ngheţată. Se vedea. Gunter n-o ispitea de loc. Bles­tema ziua cînd văzuse corabia burgunzilor sosind la ţărm, în Isenstein. La rugăminţile lui Gunter, Sigfrid a plecat cu corabia în ţara Nibelungilor. Nimeni nu l-a văzut că pleacă dintre oştenii gheţu­rilor. Şi-a pus pe cap gluga lui Albrich şi, neştiut, s-a coborît în ţara Nibelungilor. De-acolo s-a întors, pe urmă, cu-o mie de oşteni viteji, călări pe cai, împodobiţi numai în aur şi argint. Erau urcaţi toţi pe co­răbii, ţinîndu-şi suliţele-n mîini. Brunhilda s-a mirat nespus: Ce este cu oştirea asta ivită pe neaşteptate? Gunter i-a tălmăcit astfel: Cînd am venit noi în Islanda nu am vrut să te supărăm, şi ne-am lăsat toată oştirea în largul mării undeva. Acum fiindcă ne-am hotărît să facem nunta în curînd, am făcut semne, de pe ţărm, că vasele cu călăreţii pot să s-apropie şi să lase ancora lîngă Isenstein. Brunhilda n-a avut ce spune. Serbarea s-a grăbit puţin. Lup­tătorii din Isenstein n-au mai privit pieziş la Gunter. Şi, după încă şapte zile, Brunhilda, Gunter, Sigfrid, Volker şi veşnic negurosul Hagen, cu oastea şi cu două sute de doamne şi fete din casă, cu mult bagaj şi bogăţie, s-au urcat iarăşi pe corăbii. Au plutit timp de nouă zile, înfruntînd marea furtunoasă, pînă la gura Rinului. De-aici Sigfrid s-a despărţit de Gunter şi Brunhilda, şi, călă­rind un cal ca vîntul, s-a grăbit spre cetatea Worms. Îl urmau douăzeci de oameni. Regina Ute şi Crimhilda, Gernot, şi Giselher, şi ceilalţi, aflînd că Gunter a învins, nu ştiau cum să-i mulţumească lui Sigfrid pen­tru vestea asta. Ei toţi credeau că singur Gunter a înfrînt trufia frumoasei Brunhilda. S-au pregătit odăile. Doamnele şi domniţele şi-au făcut rochii cu paftale şi cu mărgele colorate. Şi-au scos din lăzi colanele, brăţările cu pietre scumpe, cununile de nestemate şi blănurile cele bune, numai hermină şi samur. Caii au fost înşeuaţi cu şei înalte, de argint. Şi cavalerii s-au armat cu săbii late, aurite. Şi astfel au întîmpinat cortegiul cel strălucitor, în care se aflau regina din Isenstein, regele Gunter, Hagen şi Volker cîntăreţul, şi doamnele şi fetele venite tocmai din Islanda, şi cavalerii nibelungi şi cei ai trufaşei Brunhilda. Primirea ce li s-a făcut a-ntrecut orice-nchipuire. Domniţele Burgundiei, cu flori în plete, le-au cîntat. Cava­lerii le-au dat onorul, cu flamurile ridicate. Şi vorbele de bun sosit Brunhildei le-a rostit Crimhilda. Cu dragoste apoi Crimhilda a-mbrăţişat-o pe regina cea aspră a islandezilor. I-a sărutat obrajii palizi şi ochii cei întunecoşi. Cu sărutări a-ntîmpinat-o şi doamna Ute pe Brunhilda, şi cei doi fii ai ei mai mici: principii Giselher şi Gernot. Mai toţi îi lăudau frumuseţea, deşi oricine îşi da seama, afară poate doar de Gunter, că-ntre Crimhilda şi Brunhilda, mai mîndră era cea dintîi. S-au întins apoi multe mese. Pahare s-au ciocnit voios. Şi Sigfrid i-a reamintit lui Gunter ce-i făgăduise mai înainte de ple­care către ţinuturile Islandei: dacă se-ntorc iarăşi la Worms, avînd cu ei şi pe Brunhilda, îngăduie căsătoria Crimhildei cea cu păr de aur. Gunter a-ncuviinţat îndată şi fără nici o şovăială nunta lui Sigfrid cu Crimhilda. Ba încă a mai poruncit ca nunta sa şi a lui Sigfrid să fie în aceeaşi zi. Nunţile au fost fără pereche. Iară petrecerea pornită nu s-a sfîrşit vreo două luni. În capul mesei erau Gunter şi cu Brunhilda cea trufaşă şi dincolo, la celălalt capăt, se aşezaseră pierduţi, cu ochii-n ochi şi mînă-n mînă, Sigfrid cu scumpa lui Crimhilda. Iată-ne, sîntem împreună, a rostit blînd frumosul Sigfrid. Astfel vom sta întotdeauna... Da. Dragostea care ţi-o port nu are seamăn, şi îţi jur că ea nu va slăbi o clipă, cît timp va bate inima în pieptul meu... a spus Crimhilda. Brunhilda îi privea-ncruntată. Venin avea în inimă. Eu nu-nţeleg de ce îi dai unui vasal atîta cinste. Sigfrid ştiam că ţi-e scutier, a zis Brunhilda către Gunter. Dar regele a zîmbit vesel. O fi cum spui, dar ţin la el mai mult decît la fraţii mei. O să-nţelegi poate vreodată aceste vorbe, draga mea. Brunhilda ar fi vrut să spună mai nu ştiu ce, mai nu ştiu cum, dar Gunter i-a tăiat cuvîntul. Şi prin aceasta i-a sporit nesăbuita ei mînie contra lui Sigfrid şi-a Crimhildei. După ce s-a sfîrşit ospăţul, mirele a dorit să intre şi el în că­mara Brunhildei. Regina l-a împiedicat. Nu îl iubea de loc pe rege, şi fiindcă Gunter stăruia, a luat o centură lungă şi l-a legat cu ea pe rege. Apoi, aşa strîns în centură, l-a atîrnat de-un cui, în grindă. Întreaga noapte a gemut regele, stînd legat în grindă. Doar dimineaţa i-a dat drumul soţului său aspra Brunhilda. A doua zi, sărmanul Gunter era nespus de abătut. Sigfrid l-a întrebat ce are. Gunter i-a spus de-a fir-a-păr cum nu i-a îngăduit Brunhilda să intre în odaia ei, şi, fiindcă el a stăruit, l-a legat strîns cu o centură. L-a agăţat apoi în grindă. L-a ţinut astfel toată noaptea. Doar dimineaţa i-a dat dru­mul, însă i-a glăsuit aşa: De astă dată ţi-am dat drumul. Dacă nu o să-ţi fie-nvăţ, şi ai să mai încerci să intri vreodată în odaia mea, am să te leg din nou de grindă, şi-am să te las ca să te vadă toţi slujitorii din palat... Şi să rîdă cu hohote... Asta e totul? a spus Sigfrid. Ascultă, frate, ce te-nvăţ. Diseară cînd sfîrşim ospăţul, urmeaz-o iarăşi pe Brunhilda. Ea, sigur, se va-mpotrivi. Numai că-n spate voi fi eu, pe cap cu gluga fermecată. Şi, nevăzut, te-oi ajuta... Gunter s-a învoit, fireşte. Seara, Brunhilda l-a oprit din nou să intre în cămară. Dar Sigfrid care îi urma, pe cap cu gluga fermecată, a suflat iute în făclie. Gunter s-a dat mai la o parte. Şi Sigfrid, nevăzut în prag, a şi cuprins-o de mijloc pe mult prea apriga Brunhilda. A început lupta cu ea. Sînt rege şi stăpîn aici, şoptea Sigfrid, lăsînd să creadă că e Gunter. Dă-te, Brunhilda, la o parte. Castelul este tot al meu, şi pot să intru unde vreau. S-au luptat ei un timp în prag. Şi Sigfrid, pînă la sfîrşit, a biruit-o pe Brunhilda, oricît era de-nverşunată şi de puternică regina. Degeaba îşi mai pregătise Brunhilda lunga-i cingătoare, ca să-şi anine iar în grindă bărbatul, pe regele Gunter. Abia putea să mai respire, strînsă de braţele lui Sigfrid ca nişte cleşti tari, de oţel. Simţea că de va mai lupta cît de puţin, acolo-n prag, o să se stingă negreşit. Şi Brunhilda s-a domolit. Te rog, îndură-te, dă-mi drumul, iubite soţ, glăsuia ea, crezînd că-n faţa sa e Gunter. De astăzi poţi intra oricînd şi-aici, în încăperea mea, cum intri orişiunde vrei în tot acest castel al tău. De astăzi am să te ascult şi nu te voi mai supăra, dar cruţă-mi viaţa, plîngea ea. Sigfrid îndată i-a dat drumul şi l-a împins pe întuneric, în faţa ei, din nou pe Gunter, care stătuse lîngă uşă. Numai că-n timpul luptei Sigfrid îi smulsese mîndrei regine a Islandei lunga centură aurită pe care ea o pregătise, gîndind că-l va lega pe Gunter, ca şi cu-o seară mai-nainte. Ajuns acasă, vesel, Sigfrid a povestit totul Crimhildei. I-a ară­tat şi cingătoarea. Crimhilda a luat cingătoarea cumnatei sale, şi, rîzînd, a azvîrlit-o într-o ladă, ca nici să nu se mai pomenească de tot ce suferise Gunter de la soţia sa, Brunhilda. Şi totul a rămas uitat... A mai trecut încă un timp... cînta tînărul minesenger, în vreme ce corabia, plutind pe Rin, se apropia de întăritul castel Mainz. Rinul intra de-aici în munţi. Soonwaldul se ivea din stînga, împădurit şi misterios. Şi Westerwaldul aştepta din dreapta, ame­ninţător, cu stîncile lui cenuşii, rostogolite pînă-n ţărm. Crimhilda-i arăta Brunhildei o dragoste caldă, de soră. Însă regina din Islanda în sufletu-i nu avea tihnă şi nu putea să se împace. Odinioară, în Islanda, ea crezuse că Sigfrid a venit s-o ceară de soţie. Acesta-i răspunsese însă că este doar vasalul rege­lui Gunter, de la Worms. Şi-acuma îl vedea în cinste, nu ca vasal, ci ca un prieten, şi mai cu seamă însurat, şi peste fire fericit lîngă iubita lui Crimhilda. Acest necaz, pe cît se spune, a tot crescut, a tot crescut... Într-o zi au venit din Xanten soli de la Sigmund şi Siglinda. Şi solii îi rugau pe Sigfrid şi pe Crimhilda să pornească de­grabă către Niderlanda. Sigmund era cam ostenit. Vroia să-i lase cîrmuirea feciorului său cel plecat de-atîta vreme la burgunzi. Ascultînd ruga tatălui, Sigfrid a luat-o pe Crimhilda şi — după ce s-au despărţit de Ute, doamna, şi de fraţi — amîn- doi au plecat spre Xanten, cu mult bagaj şi însoţiţi de cava­lerii nibelungi. Drumul l-au făcut tot pe apă, plutind pe lîngă Mainz şi Koln, pînă ce au ajuns la Xanten. Pe ţărm se aflau regele şi regina aşteptînd. Ce mult s-a bucurat Siglinda de-o noră atît de-ncîntătoare, cum era tînăra Crimhilda! Sigmund nu se mai sătura s-o tot pri­vească şi să-i spună: Acum îl înţeleg pe Sigfrid... De aş fi fost în anii lui şi eu plecam să-mi cuceresc o soaţă cum eşti tu, Crimhilda... Cu rîsete şi voie bună au pornit apoi la palat, urmaţi de doamne, cavaleri, de slujitori şi de oştire. Mult s-au mirat toţi poporenii văzînd oştenii nibelungi, înalţi, şi neguroşi, şi zdraveni, înveşmîntaţi numai în aur, şi în argint, şi în oţel, cu lăncile în cumpănire, trecînd în tropot prin oraş. S-au aşternut mese bogate. Au avut loc serbări, turnire.[xx] După aceea însă Sigmund a-ncredinţat fiului său ocîrmuirea peste oraş şi peste ţară, în faţa dregătorilor şi a întregului popor. Sigfrid a fost încununat. Şi a-nceput să cîrmuiască, avînd la dreapta pe Crimhilda. Soţia, deşi tînără, îl sfătuia cu-nţelepciune şi dragoste în orice pricini. Şi, fiindcă el, mai bătăios, era adesea pus pe lupte şi pe războaie cu vecinii ea-l domolea de multe ori. Au trecut astfel zece ani. Blonda Crimhilda-i dăruise soţului său un băieţel. Era voinic, bălai şi rumen. Semăna picătură ruptă cu tatăl său, viteazul Sigfrid. Cum să-l numim? a-ntrebat ea cînd s-a născut. Mai este vorbă? a zis Sigfrid. Gunter, ca pe fratele tău. Iată prilejul fericit ca să ne arătăm iubirea pe care-o purtăm amîndoi cumnatului meu de la Worms. Şi pruncul a luat numele lui Gunter, regele burgund. Aflind Gunter această ştire, tocmai în vremea cînd Brunhilda îi dăruise şi ea un prunc, tot băieţel, şi tot voinic, a hotărît să-i dea, de asemenea, numele dragului cumnat. Băiatul său s-a numit Sigfrid. Cu acest prilej, Brunhilda a început iarăşi să-ntrebe pe soţul său: Sigfrid ştiam că ţi-e vasal. Aşa mi-a spus odinioară. Vasalii trebuie să vină în fiecare an, supuşi, la suzeran şi să-l salute, ba uneori s-aducă bir. Sigfrid de ce n-a mai venit? Gunter s-a mîniat puţin. I-a răspuns totuşi liniştit: Ţi-am spus, şi iarăşi îţi repet: Sigfrid nu mi-e de loc vasal. Îmi e doar prieten şi cumnat. Totul n-a fost decît o vorbă fără noimă, azvîrlită odinioară în Islanda. Însă ce-i drept, îmi este dor şi mie de surioara mea, de soţul ei şi de băiatul care-a primit numele meu. Fiindcă au venit zilele verii, şi ţara mi-e scăldată-n flori, iară pe Rin apele curg mai aurite ca oricînd, am cugetat noaptea trecută că ar fi bine să-i poftim să vină în cetatea Worms, să mai petrecem împreună. Să fie precum socoteşti! a spus Brunhilda încruntată. Pofteşte-i după cum ţi-e voia, pe sora ta şi pe vasal... După ce a rostit cuvîntul care îl supăra pe Gunter, regina s-a întors cu faţa spre o fereastră, şi-a tăcut. Ea nu putea nicicînd să ierte — deşi trecuseră atîţia şi-atîţia ani de cînd era regină în Burgundia — că Sigfrid o nesocotise, zicînd că e numai vasal şi n-are dreptul s-o peţească. Otravă mai avea Brunhilda, de bună seamă-n inimă, că nu era-n locul Crimhildei şi n-avea ea de soţ pe Sigfrid, cel mai frumos şi mai viteaz dintre bărbaţii ce trăiau în acea vreme pe pămînt. Gunter s-a încruntat din nou, a vrut să mai spună ceva, însă regina se-ntorsese cu faţa aspră spre fereastră, curtenii îi priveau miraţi, şi-atunci a dat poruncă astfel: Să plece soli în Niderlanda şi să-i poftească-aici, la Worms, pe Sigfrid şi Crimhilda. Nu i-am văzut de zece ani. Ne este tare dor de ei, de soră, ca şi de cumnat. Solii, cu daruri, au plecat. S-au dus la Xanten într-un suflet. Sigfrid, cu inima deschisă, s-a veselit primind poftirea. Plecăm, Crimhilda, de îndată, a hotărît bălaiul Sigfrid. Îmi e atît de dor de Gunter. Şi de Brunhilda mi-este dor. Mi-aduc aminte cînd am fost cu Gunter să o cucerim din depărtata ei Islandă. Preţul victoriei erai tu. Ei, anii, anii cum se duc... Ai astăzi douăzeci şi şase. Mai ieri aveai doar cincisprezece. Crimhilda nici nu mai ştia de bucurie ce să facă. Pornea un lucru, îl lăsa... Strîngea pe micul prinţ la piept şi-i povestea cum este ţara Burgundiei, pe Rin, în sus. De n-ar fi fost drumul prea lung, îl lua cu ea pînă la Worms. Aşa-l lăsa ca să mai crească şi să se facă mai voinic. S-au pregătit vreo şapte zile. Au luat cu ei şi multe daruri pentru bătrîna doamnă Ute, şi pentru Gunter şi Brunhilda, şi pentru Gernot, Giselher, Hagen şi ceilalţi de la Worms. Sigfrid şi-a luat în braţe fiul. L-a sărutat de multe ori. Gunter cel mic — avea un an — l-a strîns şi el de gît pe Sigfrid. Nici nu vroia să-i mai dea drumul. Ţipa, plîngea, şi nu-l lăsa pe tatăl său, Sigfrid, de gît. Cu greu de tot s-au domolit. Abia i l-au desprins din braţe. A rămas însă suspinînd, în timp ce ei plecau pe drum, călări, pe ţărmul Rinului. Grea despărţire a fost asta. Mereu îşi aminteau de Gunter, fiul lor mititel, pe cînd se depărtau într-una de Niderlanda şi intrau, cu caii şi poverile, pe drumurile dintre munţi. Străjerii, ce stăteau de veghe ziua şi noaptea, la hotar, au dat de ştire prin trimişi, care zburau pe cai ca vîntul, că sosesc oaspeţii doriţi. Gunter, Brunhilda, doamna Ute, fraţii mai mici şi sfetnicii le-au ieşit în întîmpinare. Ce-mbrăţişări, ce vorbe bune, ce veselie-a fost atunci, nici nu se poate povesti. Mesele nu se ridicau. Întrecerile se sfîrşeau, dar de îndată le luau locul alte întreceri vitejeşti. Şi alte lupte începeau între vitejii cavaleri. Turnirele, spun cîntăreţii, că ar fi fost poate o sută, în timpul cît au stat ca prieteni Sigfrid şi draga lui Crimhilda în marele castel din Worms. Sigfrid a-nvins în vremea asta pe toţi cît s-au încumetat să-ncerce a lupta cu el. A strîns vreo treizeci de cununi. Apoi stindarde, suliţe, spade, pumnale şi blazoane. Trofeul lui se ridica pe-o latură a castelului, împovărat de arme, zale şi tot ce-a dobîndit luptînd. Timpul trecea plăcut şi vesel. Petrecerea era în toi. A venit însă un turnir din care s-a iscat urgia. Crimhilda sta lîngă Brunhilda, şi amîndouă se uitau la soţii lor cum se luptau pe cîmpul îngrădit cu steaguri. Sigfrid trîntise de pe cal pe-un luptător sosit anume din ducatul Carintiei ca să-şi încerce vitejia. — Nimeni nu-i mai viteaz ca Sigfrid, şi nici mai tare decît el, strigase veselă Crimhilda. Însă regina de la Worms s-a învolburat pe sub sprîncene. Ochii i s-au întunecat mai mult decît de obicei. Şi a rostit aspră Crimhildei: Crezi tu, dar nu-i aşa, Crimhilda. Se află unul mai viteaz. Cu zece ani mai înainte, cînd au venit Gunter şi Sigfrid în depăr­tata mea Islanda, Sigfrid a spus că e scutier. Şi-n vremea cît a durat lupta s-a depărtat şi s-a ascuns. Iar Gunter s-a-ntrecut cu mine, m-a biruit ca un viteaz. Un suzeran e mai puternic decît oricare din vasali... Crimhilda s-a simţit lovită de vorbe, ca de un cuţit. Sigfrid — vasal, spui tu, Brunhilda? Nu e vasalul nimă­nui. Află ce-ţi spun: Acolo, în Islanda, Sigfrid te-a-nvins, nu, cum crezi Gunter. Sigfrid! Ce spui? Mă faci să rîd. L-am văzut bine eu pe Gunter, zvîrlindu-mi lancea, apoi stînca... L-ai văzut? Nu l-ai văzut bine! în spatele lui era Sigfrid, pe cap cu gluga fermecată, pe care-o are de la Albrich. Şi-a rîs Crimhilda, mulţumită, fiindcă putuse să rostească astfel de vorbe despre Sigfrid, soţul atîta de iubit. E o minciună fără seamăn! s-a-nverşunat mai rău Brun­hilda. Dacă era aşa cum spui, Gunter nu m-ar fi biruit în seara-a doua după nuntă. N-ar fi putut intra-n odaie. Sau de intra, n-ar fi scăpat de cingătoarea-mi aurită. Sta agăţat şi-acum în grindă, în hohotele tuturor. Turnirul tocmai se sfîrşise. Reginele s-au ridicat, fără să-şi termine cuvîntul. A doua zi s-au întîlnit pe drumul spre biserică. Brunhilda se grăbea, urmată de o suită numeroasă, să urce treptele de piatră. Crimhilda s-a ivit şi ea, înconjurată de-o mulţime de doamne şi tinere fete ce o-nsoţeau din Niderlanda. Întîi se cade să se urce pe trepte cea care-i soţia regelui suzeran, a spus mîndra Brunhilda cu glas tare, ca să audă toţi din jur. După aceea se cuvine să urce şi soţia vasalului: Sigfrid îi e vasal lui Gunter. Mă mir, i-a spus, jignită greu, Crimhilda, că o femeie cum eşti tu ocupă tronul de regină. Brunhilda s-a făcut ca ceara. Ce vrei să spui? a-ntrebat ea. Ce vreau să spun? a rîs Crimhilda. Îmi vorbeai ieri de cingătoarea cu care l-ai legat pe Gunter. Dar unde-i cingătoarea asta? Spuneai cîndva că ai pierdut-o. Nu ai pierdut-o, fiindcă uite-o... Şi, dîndu-şi grabnic la o parte mantia care o-nvălea, i-a arătat soaţei lui Gunter, pe rochie, strînsă, cingătoarea lungă, de piele aurită. Sigfrid te-a biruit şi-atunci, avînd pe cap tot gluga ferme­cată. Pe întuneric n-ai zărit că Gunter s-a dat la o parte, şi Sig­frid s-a luptat cu tine. Cînd te-a lăsat, ţi s-a desprins în mîna-i cingătoarea asta. Iată dovada. Ce mai spui? Lumea, auzind gălăgie, s-a adunat în jurul lor. Vorbele spuse de Crimhilda au umplut inima Brunhildei de-o ură fără de pereche. S-a dus la Gunter. A ţipat: I-adevărat ce-mi spune soaţa lui Sigfrid, care ţi-e vasal?... Vreau răzbunare... Răzbunare!... Vreau moartea celui ce m-a-nfrînt! Gunter şedea posomorit. Ceilalţi îşi fereau ochii-n lături. Doar Hagen se uita spre rege, murmurînd ameninţător: Taina acum nu mai e taină. O ştie fiecare om. Şi mai toţi rîd pe înfundate. Regina s-a făcut de rîs. Regele Gunter tot la fel. Chiar eu, care te-am însoţit cînd ai adus-o pe Brunhilda, voi fi acuma ponegrit. Făptaşul trebuie să plătească... Făptaşul trebuie ucis... Era nespus de amărît Sigfrid de ce se petrecuse. Inima îi era curată. Îl ajutase doar pe Gunter, fiindcă-l rugase el prea mult, şi pentru că-l socotea frate. Şi de-i mărturisise taina Crimhildei sale-n acea noapte, făcuse asta tot cu gîndul de-a avea cugetu-mpăcat faţă de soţia lui iubită. Cu ce era el vinovat că nu se potolea Brunhilda, şi căuta pricină într-una, şi-l umilise şi pe el, şi pe iubita lui Crimhilda? Fusese-o sfadă-ntre prinţese. Putea să se găsească-o cale ca totul să fie iar bine. Sigfrid se dusese la Gunter să-l liniştească, să-l împace. Crim­hildei îi părea, de-asemeni, nespus de rău de toată cearta. Ar fi cerut chiar ea Brunhildei, cu vorbe bune, împăcarea. Dar Brun­hilda nici n-o privea şi nu vroia s-o mai audă. Din toată marea veselie care fusese la-nceput, acuma nu mai rămăsese decît mînie, priviri rele şi şoapte negre, veninoase. Mai ales Hagen, negurosul, îl aţîţa mereu pe rege: Nu trebuie să-l ierţi pe Sigfrid. Numai prin moartea lui se spală ruşinea care-ai îndurat-o... Acuma ştie toată lumea că pe Brunhilda n-ai învins-o, ci că ţi-a dăruit-o Sigfrid. Şi dacă Sigfrid o să piară, nu mai rămîne nici un martor, şi poţi să spui iarăşi ce vrei... Pe-ascuns întunecatul sfetnic se-nţelesese cu Brunhilda şi îi jurase s-o răzbune, luînd viaţa celui ce era oaspete în Burgundia. De-aceea-i cerea învoire regelui Gunter să-l ucidă pe tînărul rege din Xanten. Gunter, uitînd de prieteşugul de altădată, de ajutorul ce-l pri­mise de-atîtea ori de la Sigfrid, s-a învoit mult prea uşor, dorind să-şi liniştească soaţa din negrăita ei mînie. Amîndoi, Hagen şi cu Gunter, au pus la cale-un vicleşug. S-au prefăcut că supărarea s-a risipit şi au uitat-o. Cu toţii iar zîmbeau lui Sigfrid cu bunăvoie şi-l pofteau pe la ospeţe şi turnire. Regina însăşi, prefăcută, o lua de mijloc pe Crimhilda şi-o săruta, zicînd că pacea este mai bună decît cearta. De multe ori se-ntîmplă astfel. Vicleanul îţi surîde-n faţă, şi-n spate pregăteşte arma cu care te va-njunghia. Şi, precum uneltiseră, Gunter şi Hagen au tocmit vreo pa­truzeci de vînzători să vină şi să se prefacă fugari din ţara danilor. Aceştia au venit la curte şi s-au plecat regelui Gunter. Sig­frid era şi el de faţă. Hagen orînduise astfel ca tînărul soţ al Crimhildei să se găsească la castel. Regele Ludegast, danezul, cu Ludeger, craiul saxon, pe care voi i-aţi biruit cu zece ani mai înainte, au pornit iarăşi să v-atace, au spus fugarii mincinoşi. Şi plănuiesc să ardă Wormsul. Sigfrid, cu inima curată, nebănuind înşelăciunea, a glăsuit numaidecît: Să vină, dacă vor să piară. Acuma nu-i vom mai ierta. Regele Gunter are prieteni. Mă voi lupta eu pentru el. Hagen atîta aştepta. Făcînd semn regelui, a spus: Sigfrid e cel dintîi viteaz din cîţi se află pe pămînt. Aş zice, luminate rege, să primim rugămintea lui. O şi primim, a răspuns Gunter. Însă îl însoţim şi noi. Să ne gătim deci pentru luptă. Peste cinci zile vom porni eu, Sigfrid şi cu tine, Hagen, şi alţi războinici încercaţi, ce nu se tem nici de saxoni, şi nici de oştenii danezi. A fost pentru întîia oară cînd Hagen a zîmbit puţin, ca şi cum într-o zi noroasă s-ar arăta pe cer o geană abia mijită de lumină. Apoi s-a-ntunecat la loc şi a dat fuga la Brunhilda, să-i povestească tot ce-a fost şi cum l-au înşelat pe Sigfrid. S-au sfătuit iar amîndoi. Hagen i-a povestit Brunhildei că Sigfrid e invulnerabil. însă tot el şi-a amintit că tînărul din Niderlanda avea un loc unde putea să fie străbătut de armă.[xxi] Cum să aflăm, a spus Brunhilda, unde-ar putea fi el lovit? Voi afla eu, a răspuns Hagen. Sigfrid va trebui să piară. Crimhilda mă socoate prieten, crede că ţin la ea, fiindcă-i sînt unchi. Îmi va mărturisi ea însăşi această taină, în curînd. Şi asta îi va fi osînda... Hagen şi-a luat după aceea o-nfăţişare prefăcută şi a căutat-o pe Crimhilda. Şi făcînd pe îngrijoratul i-a glăsuit în acest fel: Ştiu că iubitul tău bărbat s-a cufundat odinioară în sînge roşu, de balaur. A devenit invulnerabil. Însă mai ştiu că tot atunci pe trup o frunză i-a căzut, de sus, dintr-o coroană a unui tei. Locul cel neatins de sînge e singurul lui beteşug. Acolo poate fi lovit. Ca unchi ce-ţi sînt, rudă de-aproape, ca sfetnic al Burgundiei, mă-ngrijorează acest lucru. Mă tem ca-n bătălia asta Sigfrid să nu fie lovit... Mă tem. Am nişte presimţiri... Crimhilda s-a înfiorat. Dragostea uneori e oarbă. Nu-nţelege înşelăciunea. Unchiule Hagen, a zis ea, căzînd în cursa mişelească, decît să fie lovit el, mai bine piară lumea toată. Sigfrid e tot ce am mai scump... Hagen pentru a doua oară s-a luminat atunci puţin. Ştiu, a spus el, şi tocmai de-asta am venit eu acum la tine. Cunoşti, de bună seamă, taina. Ştii locul unde-i vul­nerabil... Da, îl cunosc a zis Crimhilda, dar nu am voie să ţi-l spun. Şi nu-l voi spune nimănui... Sigfrid s-ar mînia grozav... I-adevărat, a rostit Hagen, că Sigfrid n-ar îngădui. El este tînăr şi viteaz. Socoate c-ar fi înjosit, dacă ar fi păzit de altul, în timpul unei bătălii. Eu însă îţi sînt rudă bună. Taina n-am s-o împărtăşesc nici unui om. Îţi jură Hagen! Şi ştii că eu nu-mi calc cuvîntul. Te sfătuiesc ca, pe ascuns, să-i coşi, Crimhilda, pe veşmînt, în locul unde-i vulnerabil, un semn micuţ, neobservat, cu nişte aţă roşie. Doar eu voi şti semnul acesta. Şi-l voi păzi de lovituri pe soţul tău mult îndrăgit în iureşul războiului. Îţi spun din nou: am presimţiri. Socot că nu ai vrea să-l pierzi... Crimhilda a oftat adînc: Nu ştiu de pot să mă încred... Încrede-te, îţi sînt unchi bun şi îţi vreau numai binele. Şi, temătoare de primejdii, Crimhilda s-a-nvoit să coasă, cu aţă roşie, un semn pe tunica soţului său. Cu mîna ei îi arăta duşmanului locul în care Sigfrid putea fi nimerit. Şi-atunci, se spune în legendă că Hagen a zîmbit din nou, în acea zi, a treia oară. Planul îi izbutea deplin. I-a dat de ştire şi Brunhildei. Gunter a fost şi el vestit. Gunter se zice c-ar fi stat încă o clipă-n cumpănă: Ucidem pe un oaspete, apărător, rudă şi prieten, a mur­murat încet, în barbă. Dacă se află crima asta, ce or să spună peste veacuri poeţii-n cîntecele lor? Sîngele lui ne va păta coroa­na, tronul şi pe noi... Coroana de Burgundia a fost pătată tot prin Sigfrid, a grăit Hagen, îngheţat. Şi ca să nu ai remuşcări, voi lua crima asupra mea. Eu voi vărsa sîngele lui... Gunter întîi n-a spus nimic. Barba îi tremura uşor. A-ncuviinţat apoi din cap: Bine, să fie omorît. Sîngele îl vei vărsa tu! Şi, precum uneltise Hagen, Crimhilda a cusut pe haina soţului său, tînărul Sigfrid, în locul unde lovitura putea fi dată cu folos, un semn micuţ cu aţă roşie, o cruciuliţă cît un bob. A doua sau a treia zi, oştile au pornit la drum. Sigfrid şi-a-mbrăţişat soţia. Crimhilda i s-a strîns la piept. Inima îi bătea Crimhildei, de parcă îi sărea din piept. Sigfrid, păzeşte-te, te rog... Ochii albaştri lăcrămau. Crimhilda, nu te îngriji. Tu ştii că sînt invulnerabil. Sîn­gele roşu, de balaur, mă va feri de-orice primejdii... Pe spate însă ai un loc... a spus Crimhilda-ncetinel. Pe-acela nu mi-l ştie nimeni, decît tu singură, iubito, a rîs cu voie bună Sigfrid. Crimhilda s-a făcut ca ceara. A vrut să mai spună ceva, dar Sigfrid a îmbrăţişat-o. Şi-a pus coiful şi a plecat. Oştile se porniseră, dar ea mai sta lîngă un stîlp, sus, în cer­dac, şi tremura. Cu mîna îi mai făcea semn. Nu, Sigfrid... Sigfrid, nu pleca... De la un alt balcon privea Brunhilda, săgetîndu-l pe Sigfrid cu ochii, de parcă îl muşca. Gunter era în fruntea oastei, Sigfrid alăturea de el. În urma lor călărea Hagen. — Sigfrid!... striga încă soţia lui Sigfrid cel cu păr bălai. Dar Sigfrid n-o mai auzea. Şi doamna Ute se-apropie de fiica ei, o mîngîie şi îi strînse mîinile reci. Brunhilda nu se mai vedea. Însă Crimhildei îi păru că mai aude-un rîs hain, şi izbucni în hohote... Oastea înainta acum prin codrii deşi, greu de pătruns către ţara saxonilor. Merseră ziua şi noaptea. Se depărtaseră destul. Ce-ar fi să şi vînăm ceva în drumul nostru? a spus Hagen, cercetînd mai ales pe Sigfrid. Să vînăm, a grăit şi Gunter. Şi, după vorba sfetnicului, s-au împărţit în două cete. Era către ceasul amiezei. Sigfrid a pornit prin pădure şi, cum era de priceput în meşteşugul vînătoarei, a doborît un cerb, un zimbru, vreo nu ştiu cîte căprioare, un cerb sălbatic, mai mulţi ţapi, şi mai la urmă un mistreţ. Toată oştirea nu vînase atîta cît aducea Sigfrid. Focul fusese aprins în sihlă. (Sihlă, sihle, s.f. - Pădure deasă de copaci tineri; hățiș) Se apropia timpul de masă şi de odihnă, cînd, deodată, suna­ră iarăşi buciumaşii. Un urs uriaş, scăpat de săbii şi buzdugane, se-arătă. Sigfrid încălecă din nou. Ursul fugea către desişuri. Voinicul se azvîrli din şa. Îl cuprinse la o strîmtoare. Îi sări-n spate. Îl trînti şi dete-o luptă piept la piept. Ursul întinse labele. Vroia să-l muşte. Mormăia. Sigfrid îi apucă gîtlejul. Îi tăvăli botu-n pămînt. Scoase curmeiul şi-l legă, apoi îl luă tîrîş cu el. Ce chiote s-au auzit în tabără cînd a sosit Sigfrid cu ursul lui tîrîş! Apoi a fost întinsă masa. Şi-au mîncat carne din vînatul îm­belşugat adus de Sigfrid. Dar vin n-avem? întrebă Sigfrid. Să bem şi să cîntăm în cor... Vinul? se prefăcea uimit sfetnicul regelui din Worms. De vinuri am uitat de tot. Dar ştiu, dacă ţi-e sete, Sigfrid, într-o vîlcică, un izvor cu apă cum nici n-ai gustat... Să bem şi apă, a spus Sigfrid. Unde cunoşti izvorul, Hagen? Pe-aici... Pe-aici!... a răspuns Hagen, călăuzindu-l pe viteazul din Niderlanda spre adîncul codrului. Uite izvorul... uite-l ici... Şi Hagen l-a adus pe Sigfrid în faţa unui mic izvor ce mur­mura printre copaci. Dă-mi spada Balmung, dă-mi şi lancea, i-a spus cu vicle­nie Hagen. Apleacă-te şi soarbe apă. Încrede-te. Îţi sînt doar unchi, prin soaţa ta, dulcea Crimhilda. Sigfrid i-a dat vicleanului armele sale neînfrînte. S-a aplecat să soarbă apă. Atunci Hagen a repezit lancea de fier în locul unde Crimhilda îi făcuse semnul cusut cu aţă roşie. Fierul i-a atins inima. Oricare altul s-ar fi stins numaidecît sub tăietură. Dar Sigfrid încă răsufla. A căutat sabia sau lancea. Şi n-a găsit decît un scut. Hagen fugise imediat. Ca iepurele alerga. Dar Sigfrid, luînd în mînă scutul, l-a aruncat în urma lui, atît de tare, că vicleanul s-a prăvălit sub lovitură. Dacă era în loc un paloş, nu putea Hagen să mai scape. Apoi Sigfrid a lunecat cu ochii împăienjeniţi. Izvor de sînge gîlgîia din rana inimii deschise.[xxii] Gunter venise lîngă el să vadă dacă a murit. O, Gunter, a mai şoptit Sigfrid, deschizînd pentru-o clipă ochii. N-a fost o crimă mai nedreaptă decît aceasta a lui Hagen. V-am stat ades în ajutor. Şi iată care mi-e răsplata. Ai grijă cel puţin de ea, biata şi scumpa mea Crimhilda. Şi fereşte-o de nedreptăţi... Pajiştea toată, înflorită, era acum scăldată-n sînge roşu, fierbinte, de viteaz. Hagen a chemat slugile. Sigfrid a fost urcat pe-un scut de aur roşu, sîngeriu, precum se spune în legendă, să fie dus Crim­hildei sale. Sigfrid a fost ucis, se pare, a grăit Hagen, de un tîlhar care a vrut să-i prade hainele de aur. Tîlharul apoi a fugit. Au trecut Rinul înspre seară. În taină au urcat pe drumul care ducea către castel. L-au dus la uşile Crimhildei şi l-au lăsat fără o vorbă, ca să-l găsească ea în zori. Nici unul n-a avut curajul, nici Hagen, nici regele Gunter, nici unul dintre cavaleri, ca să se ducă la Crimhilda şi să îi spună că e mort soţul său cel atît de drag. În zori, cînd s-a trezit Crimhilda, o slugă a venit pierdută: Mărită doamnă!... a strigat, şi n-a mai spus nici un cuvînt. Îşi ţinea doar mîna la piept, şi răsufla fără suflare. Plîngea, şi nu se auzea. Atîta-ncremenise biata. Mărită doamnă... E afară... Ce este-afară? Cine este? s-a înălţat din jilţ Crimhilda. Şi galbenă s-a năpustit pînă-n pridvoarele de piatră. Acolo, jos, întins pe scut, pătat de sînge, palid, Sigfrid. Degeaba au mai vrut s-o ţină domniţele din preajma ei, Crim­hilda a căzut pe trupul lipsit de viaţă al lui Sigfrid. I-a ridicat chipul frumos cu pletele ude de sînge. L-a sărutat, l-a mîngîiat, de parcă era încă viu. Oh! Sigfrid... Sigfrid... a spus ea. Aşadar iată cum te-ntorci. Unde îţi e privirea mîndră, şi Balmung cum te-a părăsit? Dar ştiu eu... ştiu... nu voinicia te-a biruit, ci mişelia...[xxiii] Pieptul i se zbătea Crimhildei sub plînsul aprig, hohotit. Cu lacrimile îi spăla ochii-ngheţaţi şi gura rece. Îl săruta, şi iar plîngea: De-aş şti eu cine-s ucigaşii, Sigfrid, cum te-aş mai răzbuna!... Sigfrid, cum am să te răzbun!... Bănuiesc cine-s ucigaşii... îţi jur... îţi jur... iubite Sigfrid, în acest ceas de neuitat... Întins pe scut, Sigfrid era ca Balder, zeul luminos, ucis de Loki cel viclean. Părul lui blond ca aurul era tot năclăit de sînge. Ochii albaştri, zîmbitori, nu mai vedeau chipul Crimhildei. Şi mîna-i nu mai ţinea spada, spada lui, Balmung cea vestită, făcută sub muntele Hecla de-un făurar al zeilor. Spada era acum la Hagen, în cingătoarea de argint. S-au adunat şi cavalerii din ţara Nibelungilor: înalţi, puter­nici, viforoşi. Regină, i-au spus ei Crimhildei, lasă-ne să te răzbunăm. Lasă-ne să luptăm cu Gunter, şi toţi burgunzii lui trufaşi, lasă-ne să distrugem ţara unde un oaspete-i ucis cu-o lovitură pe la spate... Crimhilda hohotea încet şi-l săruta mereu pe Sigfrid. Nu-i auzea. Nu-nţelegea: Stăpînă, au spus cavalerii, lasă-ne cel puţin să-l luăm, să-i facem o raclă de aur, strînsă în chingă de oţel, bătută în măr­găritare şi în rubine sîngerii. Lasă-ne, eşti stăpîna noastră. Crimhilda nu spunea nimic. Plîngea şi nu spunea nimic. Iară doamnele-o sprijineau, ca să nu se mai prăbuşească. Toate plîngeau cu hohote. Din aurul ce îl aveau pe arme, straie şi pe cai, cavalerii au făcut raclă. Au strîns-o-n chingă de oţel. Au scos toate rubinele, mărgăritarele lucioase şi celelalte nestemate, şi le-au bătut pe această raclă. Sigfrid dormea somnul cel veşnic. Şi lîngă el, îngenuncheată, era Crimhilda, fără glas, ţinîndu-l încleştat de gît. La început se tînguise. Faţa gingaşă a reginei pălise ca o flacără cînd trece noaptea şi s-arată lumina răsăritului. Gura ei bîiguia cuvinte neînţelese pentru ceilalţi. Apoi pe-ncetul se-mpietrise. Ochii ei blînzi, înlăcrămaţi, se-ntunecaseră deodată şi se făcuseră tăioşi. Izvorul cald al ochilor se potolise pe încetul, pînă secase la sfîrşit. A stat aşa timp de trei zile, obraz lîngă obraz cu Sigfrid. Nu ştia nimeni dacă nu e de-asemeni moartă lîngă el. Într-un tîrziu, s-a ridicat, pală, cu ochii rătăciţi, în rochia albă, dar pătată de sîngele roşu-al lui Sigfrid. Crimhilda nu vedea pe nimeni dintre cei care se aflau în larga sală-ndoliată. Apropiaţi-vă şi-o mîngîiaţi, a rostit Gunter către preoţi. Amintiţi-i despre blestemul care apasă-ntotdeauna pe-aceia care stăpînesc comoara Nibelungilor. Cîţi au avut-o pînă azi, au pierit doborîţi de fier. Sigfrid o stăpînise-n urmă şi, iată-l, zace fără viaţă. Preoţii s-au înfăţişat Crimhildei să o mîngîie. Plecaţi! le-a glăsuit Crimhilda. Credeam că este sus un cer al bunătăţii şi dreptăţii, care iubeşte ce-i frumos... Lui m-am rugat şi zi, şi noapte să-mi ocrotească dragostea. Şi cerul ce-a făcut? Răspundeţi!... Priviţi şi voi. Sigfrid e mort. Iară duşmanii cei vicleni se află-n jur. Se veselesc. Eu nu mai cred în cer de azi. Cerul îi sprijină pe răi. Eu singură am să-l răzbun pe Sigfrid, pe bărbatul meu! Vreau răzbunare!... Voi plecaţi! Tu, rege Gunter, mă ascultă. Cer, după datina burgundă, să vie fiecare prinţ şi fiecare cavaler să i se plece mortului. Încuviinţezi? — Încuviinţez! a dat răspuns regele Gunter, în faţa cava­lerilor. Şi, în castelul de la Worms, au început să se perinde, după străvechea datină, toţi cavalerii regelui, ca să-i sărute mîna dreaptă lui Sigfrid cel ucis de fier. Au venit Giselher şi Gernot, fraţii Crimhildei, mai întîi. I s-au plecat tăcuţi lui Sigfrid şi nu s-a întîmplat nimic. Ei nu ştiau de uneltirea lui Gunter, Hagen şi-a Brunhildei. Vino şi tu, unchiule Hagen, a spus Crimhilda celui care lovise pe viteazul Sigfrid şi sta întunecat deoparte. Hagen a şovăit o clipă, dar apoi a călcat trufaş spre racla cea scumpă, de aur, în care Sigfrid sta culcat. Spada sa, Balmung, ce-o răpise lui Sigfrid printr-o viclenie, lovindu-se atunci de lespezi, se zice că a dat un vaiet. Parcă plînsese cineva. Parcă se auzise-un ţipăt. Toţi ochii s-au întors spre Hagen. Dar Hagen, îmbrăcat în negru, precum umbla întotdeauna, cu barba neagră şi o cută între sprîncenele stufoase, a călcat ţanţoş înainte. S-a dus în faţa mor­tului şi i-a prins mîna s-o sărute. Numai că, în aceeaşi clipă, cum spun poveştile străvechi, rana lui Sigfrid s-a deschis şi sîngele a gîlgîit pentru a doua oară, roşu, mînjind pe degete pe Hagen. Aşadar, tu eşti criminalul!... a glăsuit încet Crimhilda. Nu, nu m-am înşelat de fel în bănuieli. Nu, nu e el! a rostit Gunter, gîndind să-şi apere părtaşul la fapta cea înjositoare. Hagen este nevinovat. Tîlharii l-au ucis pe Sigfrid, colo-n pădure, la izvor, ca să-i ia hainele de aur. Ţi-o jură fratele tău, Gunter... Şi regele a jurat strîmb ca s-o înşele pe Crimhilda. Dar, ea Crimhilda, n-a răspuns. A dat un geamăt şi-a căzut din nou cu fruntea lîngă Sigfrid, plîngînd şi hoho­tind amar. Abia au smuls-o pe Crimhilda. Abia l-au îngropat pe Sigfrid, căci ea-l ţinea cu mîinile şi nu-i lăsa să îl cufunde în groapa care se căsca neagră şi rece lîngă el. Cînd s-a sfîrşit, s-a dus ca oarbă, urmată de suita sa, în altă casă de la Worms. N-a vrut să şadă în castel lîngă Brunhilda, lîngă Gunter şi Hagen, pe care-i ura. Tatăl lui Sigfrid i-a cerut să vină în cetatea Xanten şi să fie la adăpost de cine ştie ce duşmani. O aştepta şi micul Gunter, dornic să-i mai audă glasul, să fie mîngîiat de ea. Însă Crimhilda se schimbase.[xxiv] Dorinţa de-a plăti cu sînge, sîngele care se vărsase, o făcea să se-mpotrivească dorului de-a-şi vedea copilul. Îi era teamă că văzîndu-l se va muia şi nu va fi în stare să-şi urmeze gîndul, pe care îl nutrea-n ascuns. Tînăra, vesela Crimhilda, care zburda odinioară, care cînta neîncetat, acum era tăcută, tristă. Îşi petrecea întreaga zi lîngă mormîntul încă proaspăt al celui care se dusese din lumea asta. Şi plîngea. Ochii, senini mai înainte, nu i se mai uscau de plîns. Nu mai avea alt gînd Crimhilda, decît pe-acela de-a plăti lui Hagen şi regelui Gunter crima făcută la izvor. De fapt, ar fi putut Crimhilda să-i învoiască pe oştenii veniţi din ţara nibelungă — care atîta aşteptau — să ia în mînă armele şi să lovească în castel. Dar ea ştia că regele are o oaste numeroasă. Poate nu ar fi izbutit să-i biruiască pe burgunzii regelui Gunter şi-ai lui Hagen. Şi atunci totul s-ar fi sfîrşit. De-aceea îi şi învoise pe cavalerii nibelungi să se întoarcă-n ţara lor. Şi aştepta. Nu ştia ce. Dar aştepta şi se gîndea. Mult, în adînc, se tot gîndea. Şi sufletul i se-mpietrea din ce în ce mai mult... Şi se mai spune că nici Hagen nu socotea că-i de ajuns cîte făcuse mai-nainte lui Sigfrid şi Crimhildei sale. Şi-a uneltit — fără-ndoială, tot laolaltă cu Brunhilda — să-i ia Crimhildei şi comoara, comoara Nibelungilor, care trecuse-n stăpînirea ei. Şi Hagen l-a-ndemnat pe Gunter să-i ceară sorei lui, Crim­hildei, s-aducă-n Worms marea comoară din ţara Nibelungilor. Crimhilda, care se gîndea numai la răzbunarea ei, a socotit că este bine să aibă-n mîna sa comoara. Şi i-a trimis în acea ţară pe Gernot şi pe Giselher. Ei au plecat numaidecît la regele pitici­lor, i-au cerut cheile comorii, în numele soaţei lui Sigfrid. Au grămădit comoara toată în numeroase care largi, au gră­mădit-o şi-n corăbii, care-au plutit pe rîul Rin. Şi-aşa s-au dus pînă la Worms. Abia a încăput comoara în zecile de încăperi, în turlele şi pivniţele ce se găseau în marea casă pe care-o locuia Crimhilda. Lîngă comoară se găsea şi o vărguţă fermecată, de care se putea sluji să-şi împlinească multe planuri. Cum au adus comorile, Crimhilda a-nceput să-mpartă aur, argint şi pietre scumpe, în amintirea soţului, tuturor celor ce veneau pînă la pragul ei să-i ceară. Părea că liniştea începe să se aştearnă peste toate. Sigfrid, în clipa morţii lui, ceruse regelui să-i jure că îi va ocroti soţia, averea ei şi drepturile. Crimhilda l-a rugat pe Gunter să-i întărească jurămîntul. Şi Gunter i-a jurat, fireşte. Însă, în taină, a vorbit cu Hagen, cu sfetnicul său. Şi Hagen l-a-nvăţat aşa: Crimhilda-mparte aurul şi capătă sute de prieteni ce într-o zi ne pot izbi cu arme şi cu duşmănie şi ne pot cere socoteală, aflînd că noi l-am doborît pe Sigfrid! Afară de-asta, te întreb: cuvine-se ca ea să aibă acea vărguţă fermecată, ce-i poate fi de mult folos, cînd va dori să se răzbune? De ce să aibă ea, Crimhilda, atît noian de avuţie, şi tu, rege-n Burgundia, să fii pe lîngă ea sărac! Nu! Trebuie să-i luăm comoara, să-i luăm vărguţă, să-i luăm tot... Regele Gunter i-a răspuns că a lovit-o prea de-ajuns ca să-ndrăznească să-i mai ia şi moştenirea de la Sigfrid. I-a şi jurat s-o ocrotească. Dacă i-ar lua acum comoara şi ar aduce-o la castel, ar fi învinuit de toţi că nu-şi păstrează jurămîntul şi-ar întări şi bănuiala că tot ei au fost ucigaşii. În altă parte n-are unde să poată ascunde-atîta aur... Eu ştiu un loc, a spus iar Hagen, unde putem adăposti marea comoară nibelungă, fără s-o poată afla nimeni. Într-un tîrziu, putem s-o scoatem, s-o folosim cum vom pofti... Care e acel loc ferit, unde-am putea adăposti comoara Nibelungilor? a întrebat regele Gunter, cuprins şi el de lăcomie. Care? Apele Rinului, i-a dat răspuns sfetnicul Hagen, rînjind ca fiara înfuriată, cînd este gata să sfîşie. O cufundăm într-o vîltoare, într-un loc cunoscut de mine. Pe cei care ne-or ajuta, îi căsăpim după aceea. Taina rămîne s-o cunoaştem numai noi doi, tu şi cu mine. Şi doar tîrziu, cînd vom dori, o scoatem iarăşi la iveală... Vom fi cei mai bogaţi din lume... Şi Hagen a rînjit din nou. Planul e bun, a grăit Gunter. Şi amîndoi s-au înţeles ca regele să se prefacă faţă de sora lui, Crimhilda, că pleacă-ntr-o călătorie. În acest timp, sfetnicul Hagen să smulgă aurul Crimhildei prin mişelie, cu putere, şi să-l cufunde-n rîul Rin, într-un loc neştiut de nimeni. Planul urzit în acel ceas a fost dus la îndeplinire. Gunter s-a prefăcut că pleacă. Şi-n vremea asta, cu urgie, Hagen a năvălit în casa Crimhildei cea nefericită şi i-a răpit toată comoara. Mormanele de-argint şi aur, şi lăzile cu nestemate, obiecte scumpe: cheutori, paftale mîndre, cingători, şiraguri de mărgări­tare, mii de inele preţioase, cercei sclipind de diamante, şi de ru­bine, şi safire, şi cîte, cîte alte lucruri, şi chiar vărguţa fermecată au fost lăsate într-o noapte în apele rîului Rin. Şi-acei care l-au ajutat au fost apoi măcelăriţi. Stăpîni peste marea comoară, prin crimă şi prin tîlhărie, erau acum regele Gunter şi sfetnicul său de credinţă, întunecatul, crudul Hagen. Pe urmă, Gunter s-a făcut că se întoarce de la drum. Crim­hilda i s-a jeluit şi i-a cerut să-l pedepsească pe-acela care-o jefuise şi să-i dea înapoi comoara. Regele s-a făcut întîi că-i dă dreptate sorei sale şi că-i va lua viaţa lui Hagen pentru această tîlhărie. Însă a amînat osînda, zicînd că nu-l poate ucide, pînă nu află mai întîi unde a dus Hagen comoara. Să nu se piardă pe vecie. Şi-aşa, tot amînînd într-una au trecut iute cîţiva ani. Lumea a început să uite preamişeleasca întîmplare. Şi Hagen s-a întors la curte la fel de tare şi trufaş precum fusese şi-nainte. Crimhilda a-nţeles minciuna. Şi setea ei de răzbunare a crescut tot şi tot mai mult. Şi, niciodată de atunci, Crimhilda nu s-a învoit să intre în castel, la Gunter, să stea cu regele la masă. Iar spre Brunhilda şi spre Hagen nu arunca decît priviri de ură şi dispreţ adînc. „Veni-va ceasul socotelii! îşi spunea ea neîncetat. Nu trebuie să-mi pierd răbdarea. Or să-mi plătească ei, mişeii, moartea lui Sigfrid cel bălai, iubitul meu pe veşnicie”.[xxv] Şi aştepta, şi aştepta să se ivească vreun prilej. Iară prilejul s-a ivit mai iute decît socotise. Domnea, în timpurile-acelea, peste oştirile de huni, un rege aprig, numit Etzel de către cei din miazănoapte — Atila, cum îi spunem noi. Despre el se vorbea în şoaptă. Cetele lui de călăreţi zburau în cele patru zări ca viscolul nimicitor. Cine ar fi-ndrăznit să stea cu armele în faţa lui, şi să-l înfrunte pe Atila? Numai c-atîta de războinic precum era craiul Atila, pe-atît încă se povesteşte că iubea el şi cîntecul. La curtea lui veneau adesea şi cîntăreţi din miazănoapte. Toamna, tîrziu, şi-n toiul iernii, cînd s-aduna toată oştirea în jurul său, la Etzelburg, şi vîntul şuiera prin pustă, aducînd ploaie sau zăpadă, craiului îi plăcea să stea pe-un jilţ de lemn, între oşteni, şi să asculte cîntăreţii veniţi din ţări îndepărtate. Iar cîntăreţii îi rosteau despre viteazul tînăr Sigfrid, ucis cu lancea, la izvor, şi despre jalea fără margini a soaţei lui, blonda Crimhilda. „N-a fost şi poate n-o să fie alta atît de credincioasă soţului său, şi după moarte, cum e Crimhilda de la Worms — spuneau în versuri cîntăreţii. Cît e Crimhilda de frumoasă, de albă şi cu graiul lin, nu ştim să mai fi fost vreodată femeie pe întreg pămîntul. Crimhilda nu are pereche în nici un fel, rege Atila...” Regele nu avea soţie. Tînăr nu mai era de mult. Era bărbos, scurt de statură, însă puternic şi-ndrăzneţ. Viaţa şi-o petrecuse-n lupte. Feciorii îi pieriseră în bătălii pe-ntinsul lumii. Avea castele fără număr, dar îi plăcea mai mult să stea pe şa, în goana calului. Sau într-un cort, pe pusta largă, sub pîlpîirea stelelor, şi să viseze biruinţe. Acuma însă el, Atila, biciul de foc necruţător, uitase setea de mărire, şi-n sunetele unei harpe, şezînd pe jilţul lui de lemn, între oşteni cu lănci în mînă, visa pe preamîndra Crimhilda. Da. Pe Crimhilda o visa şi şi-o dorea cruntul Atila. Pe cea mai albă dintre toate femeile de pe pămînt, pe dulcea soaţă a lui Sigfrid vroia s-o aibă de regină. Şi, dornic să-şi trăiască visul, Atila a trimis la Worms solie îmbrăcată-n aur, cu daruri neasemuite, să roage pe mîndra Crim­hilda a-i fi soţie şi regină, în larga ţară a hunilor. Solia lui era formată din Rudiger, mare margraf,[xxvi] alţi cava­leri, vasali ai săi, şi o ceată mare de huni. — Să nu vă-ntoarceţi fără ea, a poruncit craiul soliei. Arătaţi-i cît o iubesc şi c-o voi face fericită. Solia a sărit pe cai, şi-n tropot aspru de copite a pornit spre oraşul Worms, să ducă gingaşei Crimhilda vorbele craiului stăpîn peste cetele hunilor. Sosiţi la Worms, primiţi la curte, solii i-au arătat lui Gunter dorinţa craiului Atila de-a se-nsura cu sora lui. Regele Gunter s-a-nvoit. Se bucura s-o ştie dusă, să poată scoate la lumină comoara Nibelungilor din apele rîului Rin şi să se bucure de ea. Dar Hagen cel prevăzător i-a şoptit tainic la ureche să nu o lase pe Crimhilda să plece-n ţara hunilor. Atila este prea puternic. Şi, prin Atila, ar putea Crimhilda să-şi atingă ţelul, să-i pedepsească într-o zi. La fel l-a sfătuit Brunhilda. La rîndul său, mîndra Crimhilda întîi n-a vrut să părăsească oraşul unde dormea Sigfrid. Nici nu vroia să ia de soţ pe Etzel, craiul hunilor: bătrîn, urît, scurt, încruntat — ea, care se îndrăgostise de mlădiosul tînăr Sigfrid, cu păr bălai şi ochi albaştri, care cînta şi dănţuia şi-i luminase inima cît fusese soţia lui. Dar s-a gîndit că se ivise prilejul cel mai nimerit să-şi împli­nească vechiul gînd: gîndul ei de-a se răzbuna. „Mă voi jertfi pe mine însămi!” a socotit blonda Crimhilda, şi s-a-nvoit, cu moartea-n suflet, să fie soaţa lui Atila. S-a dus întîi şi şi-a plecat genunchii unde zăcea Sigfrid, lîngă mormîntul lui din Worms. Şi i-a cerut îngăduinţa să plece, ca să-l răzbune. Ochii-i ardeau ca flacăra. Sigfrid, rămîi cu bine, Sigfrid... şoptea ea, albă la faţă ca o moartă. Mă duc, şi am să te răzbun... S-a ridicat apoi şi-a mers unde o aştepta solia. Primesc, a spus soaţa lui Sigfrid. Voi fi regina hunilor. Pregătiţi cele de cuviinţă, şi am să părăsesc oraşul unde am păti­mit atît. Nimeni nu mai avea ce spune, nici regele, nici sfetnicii. După ce s-a gătit de drum, Crimhilda a pornit călare spre Etzelburg, castelul sumbru unde o aştepta Atila. Caii goneau şi ea plîngea. Ceata de huni o însoţea pe cel din urmă drum al său. Şi-aşa, gonind călări cu toţii, după un drum destul de lung, şi după multe întîmplări, s-au apropiat de la o vreme de locurile stăpînite de hunii regelui Atila, de locurile depărtate, unde urma să se petreacă cea mai grozavă întîmplare şi răzbunarea cea mai cruntă din cîte le-au cîntat, pe vremuri, poeţii de la miazănoapte. Craiul Atila a primit-o pe mult dorita lui mireasă cu un alai ne-nchipuit, format din cete de războinici şi cavaleri înzăuaţi, pentru că lîngă hunii săi avea în slujbă cavaleri din alte ţări, ca Rudiger, margraf vestit, Ditrich de Berna, Hildebrand, şi alţi vasali care-l slujeau. Coruri din sute de fecioare cîntau Crimhildei, azvîrlind asupra ei cununi de flori, cînd regele a-ntîmpinat-o pe ţărmurile Dunării şi a primit-o-n cortul lui. N-a fost vreun om mai fericit decît regele hunilor cînd a văzut-o pe Crimhilda. Şi nu a mai avut de-atunci altă dorinţă mai fierbinte decît ca dulcea lui mireasă să-i dăruiască un fecior. Crimhilda se găsea acum în ţara hunilor lui Etzel. Şi regele acesta hun, aspru, războinic, nemilos, în faţa căruia o lume înge­nunchea şi tremura, îşi adora tînăra soaţă, atît de albă, de fru­moasă, venită din Burgundia. Deşi era destul de vîrstnic, se-ndrăgostise de Crimhilda cu patimă, ca un flăcău. Îi citea voile din ochi şi, cu puterea lui uriaşă, i le-mplinea numaidecît. Mai ales că blonda Crimhilda i-a dăruit, în scurtă vreme, şi-un băieţaş numit Ortlib, regele ar fi fost în stare să-i dea şi stelele de aur ce strălucesc noaptea pe cer. Orice regină ar fi fost îndeajuns de fericită să aibă un astfel de soţ, care să-i pună la picioare tot ce poftea, cît ai clipi. Numai Crimhilda suferea cînd se vedea lîngă Atila, bărbos şi-atîta de urît, ea ce fusese altădată iubita inimii lui Sigfrid, cel mai frumos dintre viteji. Dorul de cel ucis de Hagen o mistuia încă şi-acum, cu-aceeaşi aprigă vîlvoare. Şi nu voia nimic mai mult decît să-şi împlinească visul de a plăti moartea lui Sigfrid. De-aceea doară se-nvoise să vie-n ţara hunilor, fiindcă ştia despre Atila că e bogat şi e puternic. Şi se gîndise că prin huni va putea ea să pedepsească moartea întîiului său soţ. Ce-ar fi urmat n-o mai privea, nu mai vroia nimic să ştie... Şi iată că vine o zi cînd însuşi regele Atila a întrebat-o pe Crimhilda de ce o vede tot mîhnită, de ce-i cu ochii-nlăcrimaţi, şi nopţile de ce nu doarme, de ce suspină ne-ncetat? Ce suferinţă o mistuie? Spune-mi, regina mea frumoasă, rosteşte regele Atila, ce alinare pot s-aduc mîhnirii care te frămîntă? Numai o vorbă de-ai să-mi spui, şi ce nu poate face altul am să fac eu. Pun pentru tine ţara hună, spada, coroana şi oştenii în cumpănă, doar să-ţi aduc pe buze zîmbetul cel dulce şi rumeneala în obraji. Spune-mi ce ţi-ai dori, Crimhilda? Spune-mi cum să te ajut? Eşti bun şi nobil, a zis ea. Dar tu nu poţi să înţelegi că eu mă trag din altă ţară. Mi-e dor de apa Rinului, cu limpezimea-i de cristal sub scînteierea soarelui. Mi-e dor, Atila, şi de cerul sub care am copilărit şi de pădurile umbroase pe unde mă jucam ca fată. De munţi şi de cîmpii mi-e dor. Dar mult, mai mult decît de toate, mi-e dor să mai aud cuvinte rostite-n limba strămoşească. De fraţii mei, să-i văd, mi-e dor... Ca să pleci în Burgundia ar fi prea greu, a spus Atila. Drumul e lung, obositor. Dar am s-aduc Burgundia aici, în ţara hunilor. Cum? Ai să vezi numaidecît... Şi regele-a bătut din palme. Un sfetnic s-a înfăţişat. Şi lui i-a poruncit Atila s-alcătuiască o solie de cîntăreţi ce cunoşteau limba burgundă şi ţinutul regelui Gunter, de la Rin. Să li se dea poveri de aur, şi haine scumpe, şi-o scrisoare cu o pecete tot de aur. Ajuns la Worms, să cheme curtea, pe Gunter şi pe fraţii săi, ca şi pe sfetnicul lor, Hagen, pe cavalerii regelui şi toţi cîţi or mai vrea să vină la Etzelburg în ospeţie. Reginei mele îi e dor de fraţii ei, de toţi burgunzii, a spus Atila solilor. Venind aici, Crimhilda mea o să-i audă şi-o să-i vadă, şi astfel sufletul ei s-o alina. Dacă nu vor primi poftirea — s-a încruntat regele Atila — pot să se teamă de război! Eu însă îi doresc ca prieteni şi rude dragi ale Crimhildei. Solii au şi încălecat pe caii iuţi ai lui Atila şi s-au pornit în goană mare spre ţara Rinului de sus, unde era Burgundia. Sosind la Worms solii aceştia, şi-nfăţişîndu-se lui Gunter cu atîtea daruri şi scrisori, regele s-a înveselit, dorind să şteargă vrăjmăşia ce îi putea aduce vreodată şi alte supărări. Precum se vede, a zis el, sora mea a uitat cu totul cearta cea veche dintre noi. Şi soţul ei vrea să ne aibă ca oaspeţi dragi, în ţara sa. Ei bine, noi o să primim, şi vom porni spre Etzelburg, cît de curînd se va putea... Gunter s-a bucurat, şi-asemeni s-au bucurat şi fraţii lui, principii Giselher şi Gernot. S-au bucurat şi cavalerii, cărora le fusese dragă blonda Crimhilda, cînd era prinţesă în Burgundia. Numai preamohorîtul Hagen nu s-a înseninat de loc. Crimhilda n-a uitat nimic. Ea n-o să ierte niciodată moar­tea lui Sigfrid cel răpus de mîna noastră, la izvor. Comoara Nibelungilor, pe care i-am răpit-o noi, cufundînd-o într-o vîltoare din apa Rinului albastru, o să ne-o ceară iar Crimhilda. Sînt de părere să nu mergem în ospeţie la Atila. Ne-aşteaptă moartea, rege Gunter... Dar cei doi fraţi au stăruit pe lîngă Gunter să pornească. Sigur, Crimhildei îi e dor. Să nu o facem să ne-aştepte, spuneau ei care mai de care. Gunter, ce şovăise-ntîi la vorbele întunecate ale lui Hagen, unchiul său, ascultîndu-i pe cei doi fraţi şi-mbrăţişîndu-i, le-a rostit: — Aşa e. Voi aveţi dreptate. Crimhilda se găseşte astăzi în depărtatul Etzelburg. Se simte tare-nstrăinată, cum ne-au încre­dinţat şi solii. Vrea să ne vadă. Îi e dor. Tu, Hagen — s-a-ndreptat spre sfetnic — dacă ţi-e teamă, nu veni. Rămîi la Worms, la adăpost. Dar noi plecăm cu toată curtea spre ţara regelui Atila. Hagen s-a încruntat mai tare. Sînteţi nechibzuiţi, le-a spus. Acolo ne aşteaptă moartea. Dar am să merg şi eu cu voi. Să nu creadă blonda Crimhilda că m-am temut de mîna ei. Şi totuşi vă mai rog ceva... Rosteşte iute, eu sînt gata să-ţi fiu pe plac, unchiule Hagen, a dat răspuns regele Gunter. Lăsaţi-mă să-mi aduc pe cei mai vrednici cavaleri, să ne-nsoţească la Atila. Ştiţi doar că hunii sînt războinici. Primejdii pot să se ivească, oricum, în chip neaşteptat. Şi cavalerii mei să aibă sub hainele de purpură şi de mătasă zale bune, armuri şi săbii ascuţite. Cu asta vă-nvoiţi măcar? Cu asta ne-nvoim, fireşte, a rîs spre el regele Gunter. Apoi s-au pregătit de drum, deşi la rîndul ei, Brunhilda a stăruit şi s-a rugat de Gunter să nu se pornească spre ţara regelui Atila, cu toată curtea de burgunzi. Nu vreau să rămîn văduvă, zicea Brunhilda. Nu pleca. Copilul vreau să aibă un tată! Nu vă încredeţi în Crimhilda. Crimhilda se va răzbuna... Ea nu ne poate uita crima... Dar Gunter nu a ascultat aceste vorbe ale Brunhildei. A stăruit în hotărîre. Şi, după cum spun cîntăreţii, în scurtă vreme au pornit cu toţii către Etzelburg. Şi-au mers, au mers, se povesteşte, au trecut prin Pădurea Neagră şi au ajuns de la o vreme pe ţărmul Dunării de sus. De-acolo se-ntindea pămîntul regelui hunilor cel aprig. Hotarele i le păzeau vasalii, cavalerii săi. Regele Gunter, cu glas tare, a poruncit să se adune toţi cava­lerii laolaltă. Şi să se facă tabără. Să se aprindă un foc mare. Să se desfunde trei butoaie cu bere şi cu hidromel. Şi cine vrea să dănţuiască. Venise seara. Peste apă plutea o boare argintie, împurpurată de amurg. Cerul părea, în depărtare, spre Etzelburg, pătat cu sînge. Iară lui Hagen, mare sfetnic şi comandant al oştilor, i se tot năzărea că vede în apa Dunării lucind ochii lui Sigfrid cel ucis. Ochii aceştia îl priveau cu o mînie fără seamăn. Poate ca să se liniştească, Hagen s-a depărtat cu calul de ta­băra regelui Gunter. A călărit, îngîndurat, pe malurile Dunării, pînă ce zvonul veseliei nu s-a mai auzit de loc. Deodată — slab ca o părere — a auzit un clipocit în valurile Dunării. Ager cum era totdeauna, Hagen şi-a îndreptat privirea spre locul unde auzise zgomot în apă. Şi a văzut în Dunăre că se zbenguiau nişte copile minunate. Iară pe ţărm stăteau zvîrlite pene de lebădă ca neaua. Hagen a înţeles îndată că fetele ce se jucau erau zînele Dunării. Ele veneau către amurg şi se scăldau în apa clară, îşi puneau apoi penele şi se schimbau în lebede, zburînd uşor spre asfinţit. Fără să stea de loc pe gînduri, Hagen le-a şi luat penele care zăceau pe pajişte, şi a strigat cu glas puternic: Zînelor, dacă nu-mi răspundeţi la întrebarea ce v-o pun, nu mai primiţi aceste pene. Ba am să le arunc în foc. Voi vă veţi pierde toată vraja şi, devenite muritoare, o să pie­riţi în Dunăre... Zînele s-au speriat de moarte şi, depărtindu-se de ţărm, nu­mai cu capetele afară, se jeluiau şi se rugau de Hagen cel ne-ndurător să nu le ardă penele. Cosiţele lor lungi, de aur, păreau, sub focul revărsat din zariştea văzduhului, nişte comori care pluteau pe-ntunecimea Du­nării. Şi pălălăile aurii îi aminteau cruntului Hagen comoara Nibelungilor, scufundată-n rîul Rin. Totuşi nu s-a înduplecat şi a strigat din nou spre zîne: Să-mi spuneţi, zînelor din valuri, care va fi destinul nos­tru, al celor ce călătorim spre ţara regelui Atila? De nu-mi veţi spune adevărul, nu voi avea milă de voi, şi am să vă ard penele! Atuncea una dintre ele, regina zînelor din valuri, i-a dat astfel răspunse lui Hagen: De ne sileşti, atuncea fie! Află că o să fiţi primiţi la Etzelburg cu voie bună, cu cîntece şi ospeţe. Regele hunilor vă este cu gînduri bune pînă azi... Nu minţi? Nu mint! a grăit zîna. Luaţi-vă dară penele! Şi Hagen a zvîrlit în valuri penele albe ce le luase. Era în sine mulţumit. Teama cea rea îl părăsise. Zînele s-au înveşmîntat. S-au prefăcut în lebede şi au zburat spre asfinţit. Numai regina a rămas, rotindu-se prin înălţime, deasupra ţărmului, zicînd: Hagen, eşti fiul Aldrianei, mătuşa mea, şi ai să afli ce ţi-am ascuns pînă acum, de teama să nu ne opreşti penele albe, ce ne dau putinţa să zburăm prin aer. Atila, regele, vi-i prieten, însă Crimhilda vă urăşte. Cît mai e timp, opriţi-vă din nebunescul vostru drum, a spus regina zînelor, şi a pierit peste păduri. Iar Hagen a încălecat mai mohorît decît oricînd, pornind şi el spre tabără. Acolo, toţi se străduiau ca să găsească vreun mijloc să treacă apa Dunării. Pe ţărmul celălalt era numai o plută şi-un plutaş. Însă acela nu vroia să-i treacă apa pe burgunzi, de teamă că vin cu război. Hagen aflase de la zîne c-avea plutaşul un fîrtat, de care-i era tare dor. Dîndu-se drept acel fîrtat, curteanul l-a făcut să vie cu pluta pînă la ţărmul unde era regele Gunter cu cavalerii, aşteptînd să poată trece Dunărea. Era aşa cam spre amurg, şi-a trebuit să se apropie plutaşul bine ca să vadă de e fîrtatul lui, sau ba. Cînd a văzut înşelăciunea, s-a mîniat. A vrut să plece. Dar Hagen i-a sărit pe plută. Plutaşul l-a lovit cu vîsla pe sfetnicul cel neguros. Hagen s-a prăvălit pe scînduri, dar iute-a sărit în picioare. A scos din teacă sabia şi, cu o singură mişcare, i-a zvîrlit capul de pe umeri. Apoi au început să treacă oameni şi cai, pe rînd, pe rînd. Aşa au trecut toată noaptea. Cînd a fost mai spre dimineaţă, pe plută s-au urcat şi Gunter, Gernot, şi Giselher. După ce au ajuns la ţărm, Hagen a poruncit ca pluta să fie spartă în bucăţi. Iar bucăţelele de lemn să fie arse, şi cenuşa să fie aruncată-n valuri. De ce ai dat porunca asta? l-a întrebat regele Gunter. Pentru că bănui, rege Gunter, c-or să urmeze zile grele, şi, cînd se vor ivi primejdii, doresc ca nici un cavaler să nu gîndească-n mintea lui c-ar fi vreo cale de scăpare. Drum de întoar­cere nu e. Să lupte astfel mai cu spor... Gunter a rîs din nou de Hagen. Nu te-am văzut, unchiule Hagen, de cînd te ştiu atît de negru în presimţiri. Dar te înşeli... Totul o să se-ntîmple bine. Încrede-te-n regele tău! Şi Gunter şi-a biciuit calul, pornind ca vîntul înaintea coloa­nei lungi de cavaleri, către cetatea Etzelburg. Vroia s-arate că nu are într-însul nici un fel de teamă. Şi totuşi, parcă dintr-o dată, ascultînd vorbele lui Hagen, îl săgetase un fior. Şi-au tot gonit aşa, călări, pînă ce s-a zărit castelul margrafului de Rudiger, vasalul regelui Atila. Acolo au făcut popas. Margraful i-a primit cu cinste. I-a găzduit. I-a omenit. Le-a-ntins mese îmbelşugate. Şi-avea margraful o copilă frumoasă, proaspătă şi albă, aşa cum e un ghiocel, cînd se iveşte din zăpadă. La masă cînd au fost să stea, Volker cel vestit a început să cînte. Cînta atîta de măies­tru, că inimile s-au muiat. Cînta cum vine un războinic din luptă la soţia sa şi îşi găseşte mîngîiere. Şi-n acea clipă copiliţa lui Rudi­ger şi-a îndreptat ochii spre Giselher, viteazul, fratele regelui burgund. El iarăşi se uita la ea cu dragoste şi se gîndea că mult i-ar place să o aibă la Worms, ca soaţă, în castel. Hagen cel priceput la toate a înţeles ce se-ntîmpla. I-a poves­tit taina lui Gunter. Şi Gunter s-a înveselit. Şi fiindcă Rudiger era margraf vestit şi prea bogat, cunoscut peste mări şi ţări, i-a peţit-o pe fiica lui pentru mezinul Giselher. Rudiger, şi mai mult ca Gunter, s-a bucurat de-această ştire. Fata era de măritat. Şi s-a-nvoit numaidecît. Spre încântarea soaţei sale, ce purta numele Gotlinda, Rudiger a orînduit logodna între Giselher şi preaiubita lui copilă. Tinerii s-au îmbrăţişat şi şi-au jurat în veci credinţă. El a făgăduit să vină la-napoiere şi s-o ia, cu toată zestrea ei, la Worms. Însă pentru că se grăbeau să plece către Etzelburg, au fost siliţi să se despartă. Ea, subţirică şi sfioasă, ţinea pe Giselher de mînă. Abia se stăpînea sărmana să nu-i ţîşnească lacrimile din ochii dulci, verzi-cenuşii. Dar cu mîhnirile copilei şi-ale lui Giselher cel tînăr nu puteau totuşi să-ntîrzie. Şi cetele de cavaleri, avînd în fruntea lor pe Gunter, trebuiau iară să pornească. Mai înainte de plecare, Rudiger şi soţia lui le-au adus daruri tuturor, dar mai ales lui Gunter, Gernot şi Giselher, logodnicul. Apoi lui Hagen negurosul. Hagen însă n-a vrut să ia decît un scut mare, de-oţel. De ce nu vreţi şi alte daruri, aur şi pietre preţioase? a vrut să ştie Rudiger. Mă-nfăţişez unei regine-naintea căreia nu stau cu pietre scumpe, ci cu scutul, a rostit negurosul Hagen, dar Rudiger n-a priceput, el nu ştia de ce e vorba. Şi-apoi au pornit în galop. Au gonit iarăşi peste cîmpuri, şi prin păduri, şi peste ape, pînă ce s-a văzut în zare cetatea rege­lui Atila. Heralzii au sunat prelung din trîmbiţele de aramă. Şi cava­lerii au pornit să cînte tare un cîntec vechi despre strămoşii lor burgunzi. Cîntînd s-au apropiat de zidul ce mărginea, pînă departe, cetatea Etzelburg. Porţile mari, grele, de lemn, legate-n fier şi în aramă, s-au deschis înaintea lor. Şi-n faţa cetelor de huni s-a ară­tat însuşi Atila. Ţinea în mînă un buzdugan, cum era datina la Huni. Bine-aţi venit în ţara noastră, le-a strigat regele Atila. Şi cavalerii i-au răspuns: În pace am venit la tine, cu bucurie, ca la rude... Apoi Atila s-a retras să mai dea unele porunci. Sosind Crimhilda, i-a îmbrăţişat pe Gernot şi pe Giselher, fraţii mai mici, dar n-a rostit nici un cuvînt lui Gunter, regele burgund. Nici măcar nu i-a întins mîna, şi nici nu s-a uitat la el. Hagen atunci s-a mîniat şi a strigat către Crimhilda: Astfel primeşte o regină un rege, care-i e şi frate? Crimhilda s-a întors spre el, l-a fulgerat cu o privire şi i-a răspuns cu un glas tăios. Cine eşti tu, tîlhar de rînd, care cutezi să-mi mai vor­beşti? Cum de mai poţi deschide gura în faţă-mi cu obrăznicie? Sau ai venit să-napoiezi aurul ce mi l-ai furat? Păcat că nu mai sînt cu mine oştenii Nibelungilor pe care îi cîrmuia-nainte Sigfrid. Ţi-ar reteza capul de cîine, şi ochii care mă privesc neruşinaţi i-ar lua în suliţi... Hagen a înţeles că moartea se învîrteşte-n jurul lui, cu coasa ei neiertătoare. A hotărît să-şi vîndă capul pe cît se va putea de scump. Şi a-nfruntat-o pe Crimhilda: Noi sîntem astăzi Nibelungii, pentru că noi avem comoara. Iară comoara e ascunsă în adîncimea Rinului. Doi oameni îi cunosc sălaşul. Unul sînt eu. Celălalt Gunter. Dacă pierim, piere comoara, pentru că Rinul nu vorbeşte. Ea va rămîne pe vecie aco­perită de vîltori, aşa cum am urzit chiar eu... Crimhilda-şi întorsese capul şi se făcea că nu-l aude. Doar buzele şi le muşca, cu dinţii albi, pînă la sînge. Şi-n acea noapte, cum se spune, Crimhilda n-a dormit o clipă, tot socotind cum să-şi atingă ţelul pe care-l urmărea de-atîţia ani, neostenită. E drept că nici oaspeţii ei nu prea s-au odihnit acolo în Etzelburgul lui Atila. Hagen a stat mereu de veghe, pînă în revărsat de zori. Ba mai venise lîngă el şi preamăiestrul cîntăreţ Volker, cel totdeauna vesel, prietenul său nedespărţit. Spre ziuă, o ceată de huni trimişi de regina Crimhilda au încercat să urce scara spre încăperile de sus, unde se odihneau burgunzii. Hagen, simţindu-i, a fost gata să şi dea lupta cu duşmanul; dar Volker a-nceput să cînte un cînt burgund din vremea veche, şi hunii, cunoscînd că este la uşa regelui o strajă, s-au şi retras, pe nesimţite. Atila, plin de prietenie, străin de ce se petrecea, a pus la cale serbări mari, în cinstea oaspeţilor săi, în zilele care-au urmat. Crimhilda nu-i împărtăşise nimic din tot ce plănuia. El nu ştia că-n vremea asta un sol umbla printre burgunzi şi-i întreba pe fiecare dacă s-ar învoi să-l dea în mîna hunilor pe Hagen. Solul era trimis în taină chiar de soţia lui, Crimhilda. Noi nu ştim dacă Hagen e vinovat într-adevăr, îi răspun­deau toţi cavalerii. Noi nu-i cunoaştem faptele. Dar dacă este, numai Gunter poate să-i ceară socoteală, cum e legea cavalerească. Noi nu putem să hotărîm. Crimhilda s-a încrîncenat mai rău, aflînd această veste. „Nu-l dau pe Hagen? Foarte bine. De e aşa, nu am ce face. Gîndeam că vor scăpa ceilalţi; dar vor pieri pînă la unul, plătind cu sîngele vărsat nedreapta moarte a lui Sigfrid.” Şi într-o ziuă, la amiaz, au fost poftiţi la un ospăţ regele, principii şi Hagen, ba chiar şi cîntăreţul Volker, într-o clădire ridicată anume în ograda largă. Iar într-o altă încăpere. îndepăr­tată, din castel, au fost chemaţi să se înfrupte, la nişte mese îmbelşugate, toţi ceilalţi cavaleri burgunzi. Atila a venit la masă, neînarmat şi, bucuros, i-a aşezat în jurul lui pe Gunter, pe Hagen, pe Giselher şi Gernot, şi chiar pe cîntăreţul Volker. Burgunzii au primit poftirea, dar au venit cu armele, încinşi cu spadele tăioase, cu suliţele-n mîna stîngă, iar scuturile şi le-au pus la îndemînă pe podele. Atila s-a uitat mirat la rudele Crimhildei sale. Dar socotind c-aşa-i, pesemne, datina cavalerilor, să stea cu armele la masă, a cerut să s-aducă bere şi hidromel pentru burgunzi, la fiecare-un butoiaş. Iar el însuşi a cerut vin într-un vas pîntecos de lut. Crimhilda sta şi ea la masă, dar nu vorbea, nici nu rîdea, doar cu urechea asculta ceva ce numai ea ştia că trebuie să se întîmple. Mai încălzindu-se Atila de vinul care-l tot sorbea, a poruncit să i s-aducă feciorul lui şi al Crimhildei, un pui bălai ca mama lui, care avea numai doi ani. Priviţi ce fiu mi-a dăruit iubita mea soaţă Crimhilda, a glăsuit mîndru Atila. Şi şi-a dat fiul, să-l alinte, regelui Gunter de la Worms. Gunter l-a pus în braţele lui Giselher. Acesta l-a trimis lui Gernot, Gernot lui Volker. Şi acesta l-a dat, la rîndul său, lui Hagen. Cînd Ortlib se găsea la Hagen, s-a auzit un zvon de arme, şi-n sala mare a năvălit Dankwart, frăţînele lui Hagen. Trădare! a strigat acesta. Cum? Cine-a spus acest cuvînt, a-ntrebat regele Atila. Eu spun, a strigat iarăşi Dankwart. Toţi cavalerii — cîţi erau cu mine, afară din castel — au fost răpuşi prin mişelie. Ni s-a adus un vas cu vin de către prinţul Bodelin, fratele regelui Atila. Vinul ni l-a trimis Crimhilda. Ni s-a cerut să închinăm în în cinstea prinţului Ortlib. Cîţi au băut au căzut morţi. Ceilalţi au fost măcelăriţi de către miile de huni conduşi de prinţul Bodelin. Numai eu nu am vrut să-nchin, şi am scăpat apoi luptînd... cu greu am ajuns pîn-aci.[xxvii] Hagen s-a săltat de pe scaun: Pentru Ortlib aţi închinat? Ei bine, să trăiască Ortlib! Şi şi-a rotit spada sa, Balmung, retezînd capul prinţului. Crimhilda a-nceput să ţipe, să blesteme cu deznădejde. Atila şi-a ridicat fiul, care-i căzuse mort pe lespezi, urlînd ca fiara şi gemînd, bătîndu-se în piept cu pumnii, smulgîndu-şi părul, ca nebun, pentru că îşi iubea mult fiul. Burgunzii şi-au prins scuturile. Hunii şi-au scos din brîuri arme: pumnale şi toporişti late. Şi lupta a-nceput cumplită, cu spade, suliţi şi topoare. Mese zburau prin încăpere. Butoaie se rostogoleau. Laviţe lungi, grele, de lemn, trosneau, unii izbindu-se pe alţii. Şi urletele s-auzeau pînă la marginea cetăţii. Iar sîngele curgea ca un pîrîu pe lespezi. Lupta atît de-nvolburată a durat doar cîteva ceasuri. Toţi hunii cîţi erau acolo şi-au pierdut vieţile, pe rînd, sub armele burgunzilor. La masa cea îmbelşugată, unde domnise veselia, nu mai erau decît Atila, cu fiul său Ortlib în braţe, şi lîngă el căta Crimhilda spre bătălia-ngrozitoare, cu o privire rătăcită, şi rostea numele lui Sigfrid. Locul unde şedeau la masă era mai înalt cam cu cinci şchioape, şi bătălia se vedea în fiecare colţişor. Suliţi zburau în jurul lor, şi toporişte, şi pumnale, dar ei nu se clinteau din loc. Cînd hunii ce erau în sală au fost răpuşi pînă la unul, şi n-au rămas decît Atila lîngă Crimhilda, regele Gunter le-a rostit: Plecaţi acum! Atila, cu Ortlib în braţe, încovoiat, a ieşit primul. Barba îi şiroia de lacrimi. În urma lui păşea Crimhilda, cu ochii scînteind de ură şi c-un pumnal în mîna dreaptă, şoptind tot numele lui Sigfrid. În acest timp se adunau alte cete de huni afară, în jurul sălii de ospeţe. Ieşind Crimhilda în ogradă, l-a arătat pe micul Ortlib, ucis cu sabia de Hagen, şi a strigat spre luptătorii ce s-adunau în jurul ei: Oşteni, în numele dreptăţii, daţi-mi pe Hagen mort sau viu... Prinţul Ortlib a fost ucis de-aceeaşi mînă ca şi Sigfrid. De-aceeaşi mînă ce-a răpit comoara Nibelungilor. Hunii s-au repezit ca lupii peste cei zăvoriţi în sală. Eu vă ordon ca să luptaţi, a rostit Gunter alor săi. Şi lupta a-nceput din nou. În fruntea cavalerilor erau Gunter şi Giselher. Şi lîngă ei se afla Hagen, cu sabia Balmung în mînă. Gernot căzuse cel dintîi, şi lîngă el se prăbuşise Volker, veselul cîntăreţ. În timp ce lupta se dădea tot mai avană-ntre oştenii regelui hunilor, Atila şi cavalerii de la Worms, Crimhilda a făcut un semn. Cincizeci de huni s-au repezit cu lungi făclii din lemn de brad şi şomoioage unse-n smoală. Le-au săltat pe acoperiş. Acoperişul, fiind de lemn, s-a şi aprins numaidecît. Grinzile s-au pornit să ardă, cu vîlvătăi, peste oştenii regelui Gunter de la Worms. Pereţii s-au aprins şi ei. Din faţă îi lovea duşmanul, iară din lături şi de sus îi pîrjolea focul uriaş, aprins şi înteţit de huni, cu şomoioagele de paie şi smoală care clocotea. Spre seară, lupta a încetat. Burgunzi în viaţă n-au rămas decît doar doi: Gunter şi Hagen. Ei singuri, şi tot mai luptau, făcînd prăpăd între oştenii regelui hunilor, Atila. Cereţi-le să se predea, a spus Crimhilda la sfîrşit, văzînd că lupta nu-ncetează. Ne vom preda, au spus cei doi, dacă primim făgăduinţa că nu vom fi ucişi cu mîinile legate. Promiteţi-le orice, a poruncit atunci Crimhilda. Dar cum au lăsat armele, cei doi au fost cetluiţi în fiare şi în ştreanguri groase, vîrîţi în temniţe adînci. Crimhilda a cerut să-i vadă. Lui Gunter i-a vorbit întîi: Frate, i-a glăsuit Crimhilda, ţinînd în mîna ei pe Balmung. A fost un şoim pe nume Sigfrid. Cu voia ta a fost răpus de veşnic mohorîtul Hagen. Cu voia ta mi s-a răpit comoara Nibelungilor, tot de duşmanul meu, de Hagen. Spune-mi unde-i acum comoara? Trimite-ţi şoimul să ţi-o afle, a răspuns Gunter sorei sale, ştiind că îl aşteaptă moartea. Abia şi-a sfîrşit vorbele, şi capul regelui burgund a fost rete­zat de pe umeri. L-a cercetat apoi pe Hagen: Tu, cavaler fără credinţă, ucigaş şi tîlhar de rînd, ai să-ţi plăteşti, în sfîrşit crima. Dar stai... poate te răzgîndeşti. Spune-ne unde e comoara Nibelungilor, pe care-a cucerit-o Sigfrid? În care loc, în rîul Rin, ai scufundat-o..., unchiule? Nu îţi sînt unchi. Îţi sînt duşman. Întreabă-ţi fratele, pe Gunter... Gunter? a spus atunci Crimhilda. Regele Gunter a tăcut... Hagen nu s-a înspăimîntat. Ştia că tot ar fi zadarnic. Moartea era chiar lîngă el, şi-l aştepta să-l ia în braţe. A rîs Crimhildei în obraz, cu un rîs aspru, ca un strigăt. I-a răspuns batjocoritor: De tace Gunter, tac şi eu. Un vasal nu poate vorbi-naintea suzeranului. Toţi cîţi au stăpînit comoara, afară doar numai de tine, s-au dus din lume. Plec şi eu. Şi poate c-ai să pleci şi tu. Şi duc cu mine, în mormînt, taina pe care vrei s-o afli. Cum a rostit ultima vorbă, a lunecat şi capul lui, tăiat cu Balmung de Crimhilda, în ţipetele hunilor, care săltau în jurul ei. — Sigfrid, acum eşti răzbunat. Sîngele tău a fost spălat de un puhoi întreg de sînge... a spus Crimhilda cu glas tare, privind cu ochii rătăciţi, undeva către asfinţit, unde ştia că doarme Sigfrid. Pot să mă liniştesc şi eu... Şi lacrimi i-au ţîşnit din ochi. Sabia i-a căzut din mîini. Dar Hildebrand, vasal războinic şi vestit făurar de arme la curtea regelui Atila, care nu cunoştea povestea crimei lui Hagen şi-a lui Gunter, a ridicat sabia Balmung: — Ne-ai poruncit, a zis Crimhildei, să ne luptăm cu oaspeţii. Ca buni vasali te-am ascultat, deşi nici nu ştiam ce urmăreşti de fapt. Barba mea albă mi-e pătată cu sîngele burgunzilor. Atila, care nu cunoaşte cuvîntul milă, s-a-ngrozit de-atîtea crime săvîrşite. Ultimii doi ni s-au dat prinşi. Unul ţi-e frate, altul unchi. Ne-ai poruncit să le jurăm că nu-i vom omorî legaţi. Noi le-am jurat, dar tu ai călcat jurămîntul nostru. După legea cavalerească aceasta e o mişelie. Se cade să plăteşti şi tu... Şi Hildebrand cu sabia a străpuns inima Crimhildei. Ea a căzut cu un oftat, purtînd încă-n privire umbra lui Sigfrid cel atît de drag. — Astfel s-au petrecut, scumpi prieteni, prea sîngeroasele isprăvi la Worms, apoi la Etzelburg, spunea pe punte cîntăreţul ascultătorilor uimiţi, în vreme ce corabia se legăna uşor pe Rin, ieşind din munţi, trecînd de Koln şi îndreptîndu-se spre Xanten, cetatea de unde plecase Sigfrid s-o caute pe Crimhilda, pe cînd era doar o copilă, şi fraţii ei o îndrăgeau. Rotta mai răsună o dată. Şi cîntecul se termină cu vorbele ce s-au păstrat, din cîntăreţ în cîntăreţ, de-a lungul vremurilor duse: — Amar cînd aurul domneşte şi porunceşte oamenilor... Amar, amar de cei nedrepţi!...   [i]  Mannheimul, aflat în partea de sus a Rinului, la confluenţa sa cu rîul Necar, deşi înfiinţat pe la anul 800, era încă în secolul al XIII-lea o aşezare nu prea însemnată.În schimb Strassburgul, care se află în Alsacia, tot pe ţărmul Rinului, era încă de pe atunci un centru comercial important.   [ii]  Utrechtul se află în Olanda, nu prea departe de vărsarea Rinului în Marea Nordului.   [iii]  Regatul burgunzilor germani, o ramură a vandalilor, a fost înfi­inţat pe Rin la anul 413, avînd capitala la Worms, oraş ce există şi în zilele noastre. În anul 437 regatul a fost nimicit, în cursul unui atac al hunilor, şi ultimul rege burgund, pe nume Gundichar, a fost ucis cu acest prilej. Cetele de burgunzi rămase în viaţă, după acest dezastru, au părăsit ţinutul Rinului, îndreptîndu-se mai întîi spre Sabaudia (Savoia de astăzi), apoi spre regiunea cursului superior al Rhonului şi al Saonei, întemeind un nou regat. Teritoriul acestui nou regat burgund a fost mai tîrziu înglobat statului franc de apus, adică Franţei de astăzi.   [iv] Numele german original este Minnesănger (transmis la noi — minesenger, se citeşte însă minezengher) şi înseamnă cîntăreţ al iubirii înalte. Minesengerii erau nişte poeţi şi muzicanţi cavaleri, asemănîndu-se în multe privinţe cu trubadurii. Se cunosc minesengeri mari crea­tori, ca Walter von der Vogelweide (1160-1230), Hartmann von der Aue (1170-1210) sau Wolfram von Eschenbach (1170-1220). Alţi minesengeri mai tineri sau lipsiţi de importanţă se mulţumeau numai să cînte sau să recite operele marilor poeţi. De asemenea, unii erau nobili bogaţi şi puternici, îşi cîntau operele în castelele regilor şi ale marilor aristocraţi de la curte. Alţii, mai puţin nobili, în ce priveşte originea, şi mai săraci, cîntau cel mai adesea prin pieţele oraşelor, prin tîrguri, uneori chiar prin sate, prin porturi sau pe corăbii — cum se întîmplă în povestirea noastră — sau pe la curţile micilor nobili provinciali. De multe ori între aceşti minesengeri aveau loc întreceri în ce priveşte măiestria. Se cu­noaşte o faimoasă întrecere la Wartburg în 1207). (Această întrecere a fost de altfel ilustrată într-o miniatură aflată într-un manuscris din secolul al XIV-lea.) Mai tîrziu aproape toţi minesengerii, ca şi truba­durii sau truverii francezi au început să se coboare din castele în pieţele oraşelor şi să cînte pentru mulţime. În Germania minesengerii au putut fi întîlniţi la mijlocul veacului al XIV-lea. In această epocă ei nu mai creau, ci se mărgineau în a cînta operele înaintaşilor, adaptîndu-le gus­tului ascultătorilor.   [v]  Comitatul Frislandei sau Frizia era în partea de nord a Olandei de astăzi.   [vi]  În şirul marilor legende din veacul de mijloc, aceea despre Sig­frid şi Crimhilda ocupă un loc cu totul deosebit. În ţesătura ei s-au împletit cele mai vechi poveşti mitologice ale nordului, cu fapte istorice reale petrecute în secolele al V-lea şi al VI-lea, cu întîmplări şi obi­ceiuri din vremea cînd s-a definitivat poema, adică din secolul al XII-lea. Ca să înţelegem mai bine toate acestea va trebui să ne întoarcem, însă, în primele secole ale erei noastre, în Scandinavia şi în Islanda. Mai ales în Islanda. Pămînturile acestea stîncoase, îngheţate, cu fiorduri dantelate, sînt leagănul poveştilor despre imaginarii zei ai lumii de la miazănoapte. Şi oamenii din miazănoapte luptau din greu cu vitregiile naturii: zăpada, îngheţurile, mările pline de furtuni. Iubeau lumina soarelui, dar ea pierea aproape întotdeauna sub ceţuri şi întunecimi. Atunci ei au creat un fel de Apolo al nordului, pe zeul Balder, tînărul şi frumosul zeu al luminii. Acesta era invulnerabil. In fruntea călăre­ţilor săi, înarmaţi cu lănci şi săbii, zeul luminii, Balder, îl înfrunta ade­seori pe întunecatul stăpînitor al ţării ceţurilor: prea mohorîtul Niflheim. Urînd lumina şi dreptatea, Loki, zeul răutăţilor, descoperă singurul mijloc prin care Balder putea fi doborît. Şi îl răpune printr-o viclenie. Povestea aceasta despre Balder şi Loki, care întruchipa lupta dintre lumină şi întuneric, dintre bine şi rău, a fost cîntată în imnurile nordice veacuri de-a rîndul şi ea se află de fapt la baza cîntecului şi legendei despre frumosul Sigfrid. Dar iată că întîmplări istorice reale vin să înflăcăreze inimile oamenilor de la miazănoapte. Triburile germanice încep să se tălăzuiască şi să izbească imperiul roman de apus, căutînd să-i preia bogata moştenire. Adeseori regii acestor triburi se luptă însă şi între ei şi se distrug fără cruţare. Vechile poveşti mitologice ale nor­dului, care oglindiseră odinioară numai forţele naturii, întruchipîndu-le în zei, capătă de atunci înainte şi atribute istorice, sociale. Noi nu ştim dacă Sigfrid, frumosul şi viteazul prinţ din Niderlanda, a existat în realitate. Dar socotim că tot aşa precum Roland, Cidul sau Igor au vieţuit într-adevăr, trebuie să fi fost cîndva şi un Sigfrid. Poporul n-a cîntat decît pe cei mai dragi eroi ai săi. Dar dacă Sigfrid o fi existat, la fel ca şi în poemele despre Roland sau Cidul, caracterul de bază al eroului a fost cu siguranţă mult schimbat. Legenda despre luminosul zeu Balder a căpătat un caracter istoric. S-au născut alte cîntece ale căror urme le găsim circulînd în Scandinavia şi prin Germania, cu mult înainte de anul 1000. Tot astfel după cum descoperim multe elemente ale legendei consemnate de istorie, ca însuşi numele de Nibelung; uci­derea regelui burgund Gundichar de către huni la anul 437; cearta din­tre două regine: Brunhilda a francilor şi Fredegonda a Neustriei; sau, răzbunarea reginei Clotilda asupra altui rege burgund din secolul al VI-lea, care-i omorîse părinţii. Preluînd aceste străvechi cîntece, poeţii cavaleri ai evului mediu de mijloc le-au adaptat gustului epocii în care trăiau. Au împletit pe firul povestirii şi alte întîmplări din stricta con­temporaneitate şi le-au împrumutat eroilor legendei purtările şi obice­iurile cavalereşti ale timpului lor. Aşa s-a încheiat probabil, pe la anul 1210 în Austria, forma definitivă a „Cîntecului Nibelungilor”, sub pana unui poet rătăcitor necunoscut. Recopiată, poema ne-a rămas în aproape douăzeci de manuscrise cu mici deosebiri între ele, constituind cel mai important monument al literaturii germane vechi şi unul dintre cele mai valoroase ale literaturii universale.   [vii]  Minesengerii cîntau acompaniindu-se fie cu fidelul — acelaşi instrument ca şi viela menestrelului, însă cu patru coarde — fie cu o harpă mică, numai cu cinci pînă la nouă coarde, moştenită de la cîntăreţii vikingilor, dar mai ales cu rotta, un instrument asemănător cu citara antică, însă de formă lungă şi rectangulară, ale cărei coarde erau ciupite cu ajutorul unui plectru de fildeş sau de metal.   [viii]  După mulţi cercetători în problemele de mitologie nordică, Ha­gen nu întruchipează decît pe întunecatul zeu Loki din legendele scan­dinave, acela care a doborît prin viclenie pe zeul luminii Balder, perso­nificat în legenda Nibelungilor prin bălaiul Sigfrid.   [ix]  Vedem din nou, ceea ce remarcăm şi în legendele anterioare, pro­cedeul artistic al multor poeţi din evul mediu de a folosi alegoria visului pentru a putea prevesti întîmplări care urmează. În cunoscuta epopee germană, tălmăcită şi în limba română, povestirea începe chiar prin acest vis, care trebuie să anticipeze moartea dramatică a lui Sigfrid.   [x]  Xantenul este un mic orăşel în partea de jos a Rinului, în apropiere de locul unde fluviul pătrunde în Olanda. Niederland în­seamnă de altfel ţara de jos, pentru că de la Xanten înainte Rinul coboară mereu pînă se varsă în Marea Nordului. Astăzi numele de Niederland îl poartă Olanda.   [xi]  Walkiriile erau în mitologia scandinavă nişte zeiţe în slujba puternicului Odin. Legendele le înfăţişau călărind pe nişte cai albi, îna­ripaţi. Ele reprezentau, de fapt, victoriile eroilor. Iar cînd vitejii cădeau în luptă, walkiriile se avîntau, precum spuneau legendele, le smulgeau sufletele şi le duceau stăpînului lor Odin, în Walhala. Aici, slujiţi tot de walkirii, eroii petreceau pe veşnicie, în lupte, jocuri de mari petreceri vesele, la care se sorbeau din plin bere şi hidromel. Richard Wagner în celebra sa tetralogie „Inelul Nibelungilor” face adeseori apel la aceste legende scandinave. De altfel, a doua parte a tetralogiei o constituie drama muzicală „Walkiria” (prima este „Aurul Rinului”, a doua „Wal­kiria”, a treia „Sigfrid” şi a patra „Amurgul zeilor”). Paginile acestor drame muzicale sînt superbe, mai ales în „Walkiria” renumita caval­cadă a walkiriilor. [xii]  Ţara Nibelungilor era socotită a fi fost undeva prin Norvegia, în vreo regiune cu păduri dese şi misterioase. Nici nu este de mirare acest lucru fiindcă legenda s-a născut în cele mai de nord regiuni ale Europei. Imaginaţia vechilor scandinavi popula această regiune cu fel de fel de monştri, balauri, pitici, oameni ciudaţi şi cruzi, păduri întu­necate şi comori fără seamăn.   [xiii]  Prin acest simbol al comorilor blestemate de duhuri, vechii cîntăreţi scandinavi înfierau pe toţi aceia care săvârşeau nelegiuiri nu­mai pentru a stăpâni averi nemăsurate, ca apoi cu ajutorul lor să să­vârşească alte crime împotriva umanităţii. De altfel compozitorul Richard Wagner a dat aceeaşi semnificaţie personajelor tetralogiei sale „Inelul Nibelungilor”. În această operă, după propriile sale mărturisiri, a pro­testat prin mijloace artistice „împotriva domniei aurului în lume şi împotriva tiraniei legilor făcute de stăpînii aurului”.   [xiv]  Acest legendar fierar al scandinavilor era un fel de Hefaistos nordic, care făurea însă numai arme de luptă. Tot aşa cum în Lemnos, bunăoară, fumul care se ridica altădată din vulcani făcea să se creadă că dedesubt este fierăria subpământeană a zeului cel urît şi şchiop, la fel fumul care se înălţa dintr-un vulcan al muntelui Hecla făcea pe islan­dezi să creadă că sub munte este un mare atelier de arme.   [xv]  Multe din aceste elemente ale legendei nu sînt menţionate în epopeea germană, „Cîntecul Nibelungilor”. Ele se găsesc însă în poves­tirile şi cântecele de care s-a ţinut seamă permanent la alcătuirea aces­tei lucrări. Nu trebuie să uităm — aşa cum s-a arătat şi mai înainte — că la baza tuturor ciclurilor de poezie germanice vechi stau „Eddele” scandinave. „Edda” însemană „strămoaşa” în limba scandinavă, pentru că ea cuprinde într-o formă poetică cele mai vechi legende ale norman­zilor, cîntate odinioară de scalzi — poeţii scandinavi.   [xvi]  Aici e timpul să observăm că formulele de adresare diferă de la unele legende la altele. Am văzut de pildă la „Roland” că aceste for­mule sînt foarte complicate. Chiar într-o împrejurare grea şi plină de primejdii, când moartea era aproape, Olivier nu uită să-i vorbească prie­tenului său Roland, la plural, într-o formă ceremonioasă: „Senior Ro­land, îi spune el, sunaţi din cornul scump de fildeş, de aur şi cristal spre Franţa...” Această formă ceremonioasă o conţine în original poema „Cîntecul lui Roland”, reflectând o anumită mentalitate a epocii feu­dale în care a fost scrisă şi noi am considerat că este bine să o păstrăm. În schimb, la „Igor” ca şi la „Sigfrid şi Crimhilda” formulele de adre­sare sînt simple: „Tu nu eşti feciorul lui Sigmund?” Trebuie să pre­cizăm că şi în acest caz ne-am orientat în primul rînd după poemele de largă circulaţie. Atît în „Cîntecul oastei lui Igor”, cît şi în „Cîntecul Nibelungilor”, ca şi în „Edda” scandinavă (care stă la baza epopeei germane) se folosesc aceste forme simple de vorbire pe care ni le-am însuşit.   [xvii]  Saxonii erau un trib germanic. În prima jumătate a secolului al XIII-lea ei se constituiseră într-un ducat la sud-est de Frizia. În ce-i priveşte pe dani este vorba de strămoşii danezilor de astăzi.   [xviii]  De fapt, în dramele sale muzicale, Richard Wagner — urmând modelele scandinave mai vechi ale legendei — arată că Sigfrid, după ce răpune pe balaurul Fafner şi pune stăpânire pe un inel fermecat şi pe comoara Nibelungilor, porneşte nu în căutarea Crimhildei, ci a unei walkirii, o zeitate feminină ocrotitoare a eroilor, Brunhilda. El ajunge pînă la stânca unde doarme walkiria, înconjurată de un cerc de foc. Walkiria fusese condamnată la acest somn de puternicul zeu Wotan (Odin la scandinavi), pentru că nesocotise un ordin al său; ea se afla într-un somn magic pe un munte înalt, înzăpezit, de unde trebuia s-o salveze Sigfrid (Sigurd la scandinavi). Sigfrid o salvează şi astfel se înfiripă dragostea dintre ei doi. De altfel, pe muntele Felberg, aproape de Frankfurt am Main, se găsesc nişte stînci mereu înzăpezite, numite „patul Brunhildei”. De aici spuneau unii poeţi că ar fi fost salvată Brunhilda de Sigfrid. În „Cîntecul Nibelungilor” străvechea legendă a fost transformată.  Amestecul  zeilor scandinavi  a  dispărut. Brunhilda se găseşte într-adevăr pe nişte stînci înzăpezite, dar ca regină a Islandei, de unde Sigfrid vine să o cucerească, drept soţie prietenului său Gunter. Trebuie să mai adăugăm că în alte legende se arată că Sigfrid fusese despărţit de walkiria Brunhilda, logodnica sa, după ce o salvase de pe stîncă, printr-o viclenie a mamei Crimhildei. Mama Crimhildei îi dăduse lui Sigfrid, după aceste legende, o „băutură a uitării”. Sigfrid o părăseşte pe Brunhilda, o uită şi se căsătoreşte cu Crimhilda. Mai tîrziu, într-adevăr el o cucereşte pe Brunhilda lui Gunter. Gunter se căsătoreşte cu Brunhilda. Iar Brunhilda începe să-l urască pe Sigfrid, fiindcă o uitase şi se răzbună, pricinuindu-i moartea.   [xix]  Între diferitele variante ale legendei sînt mici deosebiri. Astfel, uneori se arată Volker însoţindu-l pe Gunter în călătoriile lui, alteori Dankwart, fratele lui Hagen. Tot aşa, în unele variante, Sigfrid o cu­noaşte pe Crimhilda în cursul primului an petrecut la Worms, în altele abia după înfrîngerea saxonilor.   [xx]  Turnirele erau nişte serbări cavalereşti, în cursul cărora cava­lerii se întreceau în lupte cu lancea, sabia etc.   [xxi]  Motivul acesta apare şi în „Iliada”. Ahile, ca şi Sigfrid, are un loc vulnerabil. La Ahile locul vulnerabil este călcîiul.   [xxii]  Se mai pot identifica aici, în legenda despre Sigfrid, urmele mitului solar pe care acesta îl întruchipa cu multe secole în urmă la scandinavi. În legendă Sigfrid ucide întîi balaurul şi se scaldă în sîngele lui, căpătînd puteri înzecite. Aici pare a fi vorba de răsăritul roşu al soarelui care creşte în putere spre miezul zilei. Apoi bălaiul Sigfrid (soarele în putere) este lovit de întunecatul Hagen (simbolul nopţii care se apropie) şi piere într-un lac de sînge (amurgul purpuriu).   [xxiii]  Sfîşietor răsună şi pînă astăzi, în poemă, plînsul cel jalnic al Crimhildei, cînd şi-a văzut la uşa ei iubitul înecat în sînge:   Lăsîndu-se a fi purtată spre locul unde trupul viteazului zăcea, Faţa lui frumoasă ridicîndu-i cu dalba ei mînă i-o mîngîia. Şi oricît era spoit de sînge, de îndată cum spui, l-a cunoscut, Că, spre jalea ei, însuşi viteaz domnitoru de pe al Nibelungilor ţinut!   Cu bocet duios tînguindu-se crăiasa, jălea sărmana ca pentru sine: „Că nu un paloş sfărîmatu-i-a scutul. Văleu, nefericita de mine! Ucisu-l-ai prin vicleană uneltire, răpus a fost numai prin trădare, Să fiu să ştiu că cine-i vinovatul, cu cît of i-aş dărui nesăţioasă răzbunare”.   Şi toţi acei care ţineau de casă aşijderi în gura mare bocit-au, Curteni şi jupîniţe pe-ntrecute după mîndru crai iubit tinguit-au, Dîndu-şi seama că de-acum mai departe nu l-or vedea pînă-n vecie. Vai, cu cîtă hăinie dase el Hagen ascultare la verşunata Brunhildei mînie!     [xxiv]  Specialiştii remarcă în operele literare create pe baza legendelor nordice că unele personaje nu au acelaşi caracter de la început pînă la sfîrşit, ci caracterul lor se schimbă o dată cu evenimentele pe care le trăiesc. Aşa de pildă, Crimhilda, care era atît de blîndă şi supusă, devine după moartea lui Sigfrid de o cruzime neobişnuită şi aproape de necrezut.     [xxv]  În marile cîntece ale lumii din miazănoapte, cum sînt: „Cînte­cul Nibelungilor” sau „Volsungasaga” islandeză, se află un element nou faţă de celelalte epopei ale evului mediu de mijloc. Am văzut, de exem­plu, în „Igor” şi „Roland” că predomină voinţa bărbaţilor. În legendele de la miazănoapte, dimpotrivă, acţiunile se desfăşoară în urma pasiu­nilor şi a voinţei femeilor. Brunhilda este aceea care cere înfiorătoarea crimă împotriva lui Sigfrid. Iară Crimhilda va tulbura, în legendă, câte­va regate, dezlănţuind teribila ei răzbunare împotriva fratelui şi a un­chiului său, care-i uciseseră soţul. Acest fapt ne dovedeşte nouă un lucru — afirmat de altfel şi de Friedrich Engels — şi anume, că la popoarele germanice „urme de matriarhat se mai găsesc pînă tîrziu, în evul mediu.” „Ei (adică triburile germanice), spune Friedrich Engels, vedeau în femeie ceva sfînt şi profetic şi sfatul ei era ascultat în ches­tiunile cele mai importante”. Aşa se explică de ce legendele ne-o arată pe Crimhilda cum, pas cu pas şi cu răbdare, pregăteşte pedepsirea lui Hagen şi a lui Gunter. Ea rămăsese în Worms cu scopul de a plăti moar­tea lui Sigfrid, deşi avea un fiu încă mic şi acesta se găsea la Xanten, în Niderlanda. Nici dragostea pentru copil, pe care o are orice mamă, nu-i stăvileşte Crimhildei acest gînd. Pentru împlinirea lui îşi jertfeşte copilul, se jertfeşte şi pe ea. Această voinţă neînduplecată la o femeie, în vederea pedepsirii cu orice preţ a sîngelui vărsat prin mişelie, se explică prin acele deprinderi gentilice care mai străduiau încă la po­poarele din miazănoapte, în epoca îndepărtată pe care o oglindesc în parte aceste legende.     [xxvi] Margraf (în limba germană Markgraf) înseamnă conducător al unei provincii de frontieră.     [xxvii]  În epopeea citată de noi, Bodelin, fratele lui Atila, la îndemnul Crimhildei, i-a atacat cu armele pe burgunzii adunaţi în jurul lui Dank­wart. Noi am preferat varianta care ni s-a părut mai expresivă a legen­dei, în care Bodelin aduce vasul cu vin otrăvit, cerîndu-le să închine în cinstea lui Ortilb. Asasinarea lui Ortilb, ca răzbunare, de către Hagen apare astfel mai justificată.

Cidul - Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru       Iată-ne acum în Spania, la Toledo, tot în acelaşi secol, la o serbare populară. O mulţime gălăgioasă, bărbaţi de toate vîrstele, femei şi cîrduri de copii s-au adunat pe un tăpşan, la margi­nea oraşului. Pentru copii s-au ridicat cîteva scrîncioburi de lemn. Scrîncioburile se-nvîrtesc, şi rîsetele ascuţite ale copiilor s-aud pînă departe, în oraş. Tobele bat. Tinerii cîntă. O fată este în mijlocul unui mănunchi de danţatori şi se roteşte mlădioasă. Pare o pasăre în zbor. Ochii ei negri scînteiază. Obrajii i s-au rumenit de vîlvătaia danţului. Bărbaţii bat pasul pe loc sau se-nvîrtesc în jurul ei, ţinîndu-şi palmele pe talie. Apoi s-avîntă, se rotesc în nişte cercuri furtunoase. Cei mai bătrîni privesc la ei. Gîndul le fuge în trecut, la anii cînd la fel erau de tineri şi de furtunoşi. Şi bat din palme, strigînd „bravo”! cînd fata s-a oprit din danţ, zvîcnindu-şi braţele în sus, ca o chemare spre văzduh. Căldurile toropitoare din miezul zilei s-au lăsat purtate peste văi de vîntul răcoritor dinspre apus. Pasărea serii se coboară din vîrful munţilor, învăluind locul în umbre. S-au aprins şi făcliile. Preagrasul cîrciumar don Pedro, acela care stăpîneşte hanul „La berbecul de aur”, a întins mese lîngă pinii din marginea tăpşanului. La mese stau cîţiva hidalgos[i] ce beau vin negru şi mănîncă peşte sărat sau caltaboşi aduşi pe tavă de hangiu şi fetele care-l ajută. Mai sînt apoi neguţători ce stau sorbind vin din ulcele, şi mai ales meşteşugari — vestiţi făuritori de săbii şi alte arme din Toledo, olari, sticlari sau postăvari. Mai la o parte, în picioare, beau vinul negru al lui Pedro oamenii mai umili: păstori veniţi cu lapte şi brînzeturi la tîrgul mare din Toledo, ţărani sosiţi şi ei cu treburi, rămaşi aici să înnopteze. Se mai găseşte la o masă un cîntăreţ, poftit anume. În cinstea lui s-a pregătit vinul cel mai gustos pe care îl are Pedro-n hanul său. S-a fript un miel într-o frigare. Şi s-au mai copt nişte aluaturi ce-s tăvălite întîi în miere şi apoi în nucă pisată. Copiii îşi ling degetele, mîncînd din dulciurile acestea. După ce s-au îndestulat toţi comesenii, cîntăreţul, un bărbat smead, cu plete negre pe sub basmaua de mătase, cu o eşarfă peste mijloc şi-o vestă vînătă, cu nasturi mari de argint vechi, îşi ia ghitara[ii] şi pătrunde pînă în mijlocul mulţimii, care-l aplaudă-nsufleţită. Ca de atîtea alte ori el va cînta zeci de romanţe — romanceros — şi mai ales va aminti isprăvile pe care Cidul — Campeadorul[iii] le-a săvîrşit în viaţa sa. Cîntecul nostru se începe, glăsuia el, în timp ce-şi mîngîia ghitara, într-o înserare minunată, cînd vîntul poartă pe meseta[iv] aroma ierburilor arse de soarele din timpul zilei, şi sunetele de cimpoaie, şi cîntecele înfocate ale fecioarelor spaniole. Diego Lainez din Bivar[v] şedea în casa lui de piatră, privind mîhnit, printr-o fereastră îngustă, cu pereţii groşi, către meseta şi ciobanii care intrau în curtea lui să ducă oile spre staule. Cerul era roşu ca para pe care o aprind ciobanii cu buruienile uscate la sărbătoarea mieilor, cînd pornesc turmele spre munte, unde-s păşunile mai verzi. Dar inima lui don Diego era mai neagră decît scrumul, care rămîne-n zorii zilei, cînd sărbătoarea s-a sfîrşit, şi se coboară iar tristeţea în ochii fetelor, ce-şi văd iubiţii părăsindu-le. Să tacă fetele! striga de la fereastră don Diego. Să tacă şi cimpoaiele, nu pot să mai aud nimica. Nu înţelegeţi? Şi don Diego îşi punea palmele sale scorojite peste urechi, şi se izbea mereu cu fruntea de masa ce se afla acolo-n mijlocu-ncăperii. Nefericit sînt, se văita. Spada îmi tremură în mîini, şi nu mai pot să mă răzbun... Cum l-aş ucide pe Lozano, pe contele al cărui glas răsună-ntîiul printre nobili la curtea regelui Fernando.[vi] M-a insultat la vînătoare. M-a insultat în plină zi, pentru că fără voia mea am trecut pe pămîntul lui, şi i-am vînat un iepure. A-ndrăznit să mă pălmuiască. Supuşii mei toţi au văzut. Nici nu mai pot să părăsesc castelul strămoşesc, de piatră. Şi de-aş ieşi, mi-aş pleca fruntea în faţa tuturor, umil şi ruşinat peste măsură. Nu pot să dorm, nici să mănînc. Aaa!... ce soartă ticăloasă, să fii bătrîn, neputincios. Mai fericit aş fi să mor. Şi iar îşi izbea fruntea albă de masă, hohotind amar, în timp ce în ograda largă tăcuseră toţi slujitorii, iar oile se grămădeau, împinse de ciobani, cu sila, într‑un saivan încăpător... — Să vie fiii mei tuspatru! strigă bătrînul don Diego. Să vină chiar acum la mine, aşa precum le poruncesc! Şi fiii lui Diego Lainez, ascultînd glasul mînios, s‑au şi grăbit spre tatăl lor. — Tu, cel mai mare, a spus Diego, vino să‑ţi spun ceva, în taină... Fiul s‑a apropiat în grabă. Tatăl i‑a prins în gură degetul mic al mîinii drepte, şi l‑a muşcat atît de crîncen, în cioturile‑i de măsele, că era gata să‑i desprindă oasele din încheieturi. Fiul a dat un răcnet groaznic. Lacrimile l‑au năpădit şi a început să‑şi roage tatăl: — Lasă‑mă, tată, fie‑ţi milă, mă strîngi de‑o să-mi pierd răsuflarea. Şi se ruga atît de jalnic, că tatăl şi‑a descleştat dinţii. — Nu eşti bun de nimic, băiete. Te vaieţi ca o biată babă. Tu n‑ai să poţi să mă răzbuni. Acelaşi lucru s‑a întîmplat şi cu fiul al doilea. Apoi cu cel de‑al treilea. La sfîrşit a venit Rodrigo, care era şi cel mai tînăr dintre feciorii lui Diego.[vii] Rodrigo nu s‑a-nfricoşat, n‑a plîns şi nici nu s‑a văietat, cînd tatăl l‑a muşcat de deget. A rostit ameninţător: — Mare noroc ai că‑mi eşti tată! De nu mi‑ai fi, numai c‑un deget ţi‑aş scoate inima din piept... Tatăl auzind vorba asta, l‑a-mbrăţişat şi i‑a grăit: — Feciorul sufletului meu, mînia ta îmi potoleşte nemărginita mea mîhnire. Şi supărarea ta îmi place. Inima mea, privindu‑te, simte o caldă mîngîiere. Tu îmi vei răzbuna onoarea. Nemernicul conte Lozano m‑a insultat la vînătoare. Deşi eşti tînăr, cel mai tînăr, şi încă n‑ai fost în războaie, sînt sigur că‑l vei pedepsi. N-o să te sperie gloria marelui conte de Lozano, puterea lui şi tot trecutul său vitejesc, neîntrecut, nici cetele de călăreţi ce‑i are sub comanda lui, în slujba regelui Fernando. Du‑te, Ro­drigo, şi îmi spală ruşinea ce am îndurat‑o, fiindcă am ajuns neputincios. Tînărul fiu al lui Diego s‑a repezit la panoplie, şi, luînd o spadă, i‑a răspuns: — Din fiecare lacrimă pe care ai vărsat‑o, tată, mi s‑a născut în inimă o flacără nimicitoare. Prin tine, contele Lozano ne‑a păl­muit întreaga spiţă. Îţi jur că am să te răzbun... Şi, fără să mai stea pe ginduri, Rodrigo a încălecat, pornind galop peste meseta. A galopat, a galopat, şi‑n depărtare l‑a zărit pe marele conte Lozano, urmat de slujitorii săi. Din goana calului Rodrigo i‑a strigat contelui: — Opreşte! cine loveşte pe un bătrîn neputincios nu‑i un viteaz, conte Lozano. Pata cu care ai mînjit obrazul lui Diego Lainez o voi spăla numaidecît cu spada, în sîngele tău... — Hai, băieţele, dă‑te-n lături, i‑a răspuns contele Lozano. Să nu pun să te pedepsească slugile mele, chiar acum, cu biciul, trîntit jos, la scară, să plîngi şi să‑mi cerşeşti iertarea... Pleacă, atîta cît te rog. — Sînt tînăr, a răspuns Rodrigo. însă onoarea nu aşteaptă ca să‑i încărunţească părul, atunci cînd este înjosită.[viii] Fereşte‑te! începem lupta... Lozano i‑a strigat: — Mori, cîine. De e aşa nu te mai iert... Dar n‑a sfîrşit cuvintele, şi spada cea strălucitoare a lui Ro­drigo a fulgerat. Lupta nu a durat prea mult. Săbiile se ciocneau flămînde, răspîndind jerbe de scîntei. Caii săltau sub călăreţi şi îşi muşcau zăbalele. — Te voi răpune ca pe‑un miel! clocotea contele Lozano. Rodrigo nu spunea nimic. Îşi sălta calul ne‑ncetat în lupta cea încrîncenată, ce se iscase pe meseta, sub ochii slujitorilor. Doar sabia i se rotea, din ce în ce mai strîns, spre conte. — Am să‑ţi iau inima, Rodrigo, în vîrful spadei, şi‑am s‑o dau tatălui tău ca‑ntr-o frigare, mai rîdea contele cel aprig. Numai că rîsul contelui s‑a şi schimbat în rînjet, pentru că spada lui Rodrigo îi lunecă peste grumaz. Îi despărţi capul de trup, şi slujitorii începură să strige tare, spre castel: — Feciorul lui Diego Lainez a tăiat capul contelui! Săriţi!... Săriţi într‑ajutor!... Iară Rodrigo‑n vremea asta, luînd capul contelui de plete, în goana calului sălbatic a pornit în galop spre casă. Diego Lainez sta‑n odaie, cu capul toropit pe masă, şi lăcrăma neîncetat. — Ruşine mie, murmura. Însă Rodrigo a intrat cu paşi răsunători în casă şi‑a zvîrlit pe podele capul marelui conte de Lozano. — Tată, a spus, ridică‑ţi fruntea. Alba ta frunte a fost spă­lată cu spada ce mi‑o vezi în mînă. Ochii duşmanului privesc de jos acum spre chipul tău. Şi mort e cine a‑ncercat să ne răpească ieri onoarea...[ix] Bătrînul şi‑a ridicat fruntea. A văzut capul lui Lozano şi a strigat, cu ochii‑n lacrimi: — Fiul meu preaiubit, Rodrigo, lasă‑mă să te‑mbrăţişez. Aşază‑te în locul meu, pe acest jilţ înalt, de lemn. Acela care îmi aduce capul duşmanului de moarte, tăiat în luptă vitejească, va fi capul familiei. Şi tatăl îl îmbrăţişa, şi‑l dezmierda pe fiul său, şi îl silea să se aşeze pe scaunul de stăpîn al casei. În vremea însă cînd Rodrigo era în braţele bătrîne, slăbite şi tremurătoare ale părintelui său drag, s‑au auzit de pe meseta ţipete înfricoşătoare. S-au arătat din depărtări alţi călăreţi, înconjuraţi de‑un nor de praf, ce cuprindea întreg podişul. — Maurii!...strigau călăreţii. Maurii au intrat cu oastea iar pe pămînturile noastre. Dau foc şi pradă satele. În urma lor arde pămîntul. Iau fetele, femeile, pentru haremuri şi oştire. Regele n‑a ieşit la luptă să‑şi apere feudele. Poate îi e frică de moarte. Nici marii nobili n‑au ieşit. Nu le e scumpă libertatea. Dar noi vom muri pentru ea. Vom apăra Castilia, de‑atîtea ori ameninţată de maurii năvălitori. Vom muri pentru libertate! Ne trebuie un conducător!... Rodrigo s‑a desprins din jilţul unde‑l ţinea părintele. A aler­gat iute‑n ogradă. Dintr‑un salt a şi fost în şa. A galopat peste meseta, în calea călăreţilor. — Opriţi‑vă, le‑a poruncit. întoarceţi caii şi veniţi în goana mare după mine. Spada cu care am spălat onoarea lui Diego Lainez vă va conduce azi în luptă. — Dar eşti prea tînăr, i‑au răspuns toţi călăreţii, într‑un glas.. Nu ai nici douăzeci de ani... — Nu vîrsta hotărăşte‑n luptă, ci vitejia şi puterea, a grăit tînărul Rodrigo. Veniţi acum, vă poruncesc!... Şi ca un trăznet din văzduh, au pornit în întîmpinarea mau­rilor năvălitori. Atîta aştepta mulţimea de labradores - ţărănimea, meş­teşugarii din oraşe - să lupte şi să izgonească, de pe pămîntul strămoşesc, pe maurii năvălitori. Pe cale s‑au tot strîns oşteni. S-au strîns ca apele‑n şuvoi. Avînd în frunte pe Rodrigo, călări, cu armele în mîini, întîmpinîndu‑i pe mauri, i‑au biruit într‑un scurt timp. — Cidule, se rugau maurii, stăpîne, lasă‑ne cu zile!... Însă Cidul nu se‑ndura: — Prea mult sînge aţi vărsat voi, tot cotropind Castilia. E vremea să vă nimicim. Şi maurii au pierit toţi. Robii au fost eliberaţi, bărbaţi, femei, mai ales fete. Iară mulţimea, adunată în jurul tînărului fiu al lui Diego, îi striga: — Trăiască tînărul Rodrigo! El ne conduce să‑i gonim din ţara noastră pe mauri. Toţi îl iubeau şi îl slăveau. N-a fost, pe cît se povesteşte, vreun alt tînăr luptător mai îndrăgit de tot poporul, decît era atunci Rodrigo. Regele, auzind aceasta, i‑a trimis fiului lui Lainez o mantie, o sabie şi o bonetă de postav. Fernando de Castilia a socotit că tînărul fiu al lui Lainez îi poate fi de mult folos, şi l‑a chemat la curtea lui. Mulţimea l‑a oprit însă trei zile în mijlocul ei, spre a‑l săr­bători şi l‑a numit de‑atunci Campeadorul, apărătorul Spaniei. În astă vreme, cînd Rodrigo era slăvit pentru victorie, în mij­locul poporului, la curtea din oraşul Burgos se‑nfăţişase o copilă. — Rege Fernando, plîngea ea. Sînt fiica contelui Lozano, cel care v‑a slujit cu cinste, şi care a fost doborît de fiul lui Diego Lainez. Am! venit să vă cer dreptate. Şi regele care n‑ascultă o rugăminte, cînd e dreaptă, nu merită să mai domnească, nu merită să urce‑n şa, să‑şi pună pintenii de aur, nici să‑şi mai dumice pe taler pîinea cea dulce de secară. — Regele la‑nceput se‑ncruntă. Apoi răspunse tinerei ce sta‑n genunchi în faţa lui, înveşmîntată încă‑n negru. Dacă pe fiul lui Diego îl pedepsesc, aşa cum spui, frumoasă fiică‑a lui Lozano, poporul se va răzvrăti. Mulţimile nădăjduiesc că fiind conduse de Rodrigo vor goni oştile maure departe, către miazăzi, poate le vor zvîrli în mare. Ţăranii liberi, orăşenii, şi şi chiar mărunţii cabaleros luptă fiindcă‑s conduşi de el. Eu şi cortesu[x] socotim c‑avem nevoie de Rodrigo. Nu pot să‑ţi împli­nesc, Himena,[xi] dorinţa de a‑l pedepsi... — Ba da, a spus tînăra fată, uimind pe rege şi pe nobili. El mi‑a răpit ultimul sprijin, pe tatăl meu. Sînt singură. Vă cer să‑l pedepsiţi, Fernando, ca el să‑mi dea sprijin în viaţă, cîte zile eu voi trăi. — Dar bine, cum? a spus Fernando. Vorbeşte limpede, Hi­mena. Nu înţeleg ce vrei să spui... Tînăra fată s‑a-nroşit: — Îi cer să mă ia de soţie. Să vie pe tărîmul nostru. Aceasta să‑i fie pedeapsa. Iară castelul lui Lozano să strălucească prin Rodrigo, acest viteaz fără pereche. Şi astfel să‑şi plătească vina că l‑a răpus pe tatăl meu... Regele a‑nceput să rîdă. — Am auzit întotdeauna că‑n inimile fetelor se află taine ne­pătrunse de cugetul bărbaţilor, a spus Fernando, la sfîrşit. Acuma văd că aşa e. Himena ne‑a cerut osîndă pentru feciorul lui Diego. Şi ca pedeapsă‑l vrea de soţ. Dar ce mai vorbă, încuviinţez să fie pedepsit Rodrigo, şi să se‑nsoare imediat... Şi fără să mai stea pe gînduri, Fernando a trimis răvaş lui don Diego din Bivar să vie cu feciorul său, ca să‑i sărute întîi mîna, apoi să‑l dea de soţ Himenei pe acest tînăr ne‑nfricat. Diego a ascuns răvaşul, să nu‑l găsească fiul său. Rodrigo a băgat de seamă: — Tată pentru ce te fereşti? Ce răvaş oare ţi‑a trimis astăzi regele? Diego n‑a putut s‑ascundă: — Regele nostru porunceşte să ne înfăţişăm la curte, dar eu vroiam să mă duc singur. Tu rămîi, fiule-n Bivar. — Nu, tată, i‑a răspuns Rodrigo. Oriunde o să mergi, de astăzi, voi merge alăturea şi eu, ca să‑ţi fiu sprijin la nevoie...   Cu trei sute de cavaleri, prieteni şi rude, don Diego şi fiul său cel mic, Rodrigo, călăresc spre oraşul Burgos. Toţi poartă haine de mătase, numai Rodrigo e‑n armură. Toţi au pe creştet pălării, numai Rodrigo poartă coif. Regele îi întîmpină: — Vă mulţumesc că aţi venit... Unii curteni din casa lui Lozano s‑aud spunînd cu glas încet: — Rodrigo l‑a răpus pe conte. Şi iată, e primit cu cinste. — Eu sînt gata să mă răscumpăr sau să plătesc cu sabia, s‑aude glasul lui Rodrigo. Toţi care murmurau tac mîlc. Nu se aude nici o şoaptă. Tatăl îi spune fiului: — Hai acum să descălecăm, să sărutăm mîna întinsă a no­bilului don Fernando, care e suzeranul nostru. Şi don Diego se coboară, sărută mîna regelui. Rodrigo sare de pe cal, dar spune tatălui său astfel: — Pe oricine m‑ar fi‑ndemnat să mă cobor şi să sărut rege­lui mîna sa întinsă, l‑aş fi lovit cu sabia. Fiindcă mi‑o ceri tu, te ascult... Cînd a îngenuncheat Rodrigo, spada i‑a lunecat din brîu, sunîndu‑i ameninţător. Regele s‑a înspăimîntat. A sărit de pe tronul său. Însă fiul lui don Diego şi‑a ridicat spada căzută şi l‑a între­bat pe don Fernando pentru ce l‑a chemat la curte. Regele s‑a mai liniştit. S-a aşezat din nou, şi‑a zis: — Pentru că tu i‑ai doborît acestei nobile Himena sprijinul cel mai de nădejde, am socotit că trebuie s‑o ocroteşti de azi‑nainte. Şi am crezut că ar fi bine să te căsătoreşti cu ea. Himena vrea să‑i fii tu soţ... Rodrigo, care la‑nceput crezuse că vor fi primejdii, şi îşi ţinea mîna pe spadă, s‑a aplecat către Himena şi i‑a grăit în acest fel: — Să ştii că eu nu l‑am ucis pe don Lozano, tatăl tău, ci l‑am învins în luptă dreaptă, de la bărbat la alt bărbat. Şi vina de a‑l fi răpus în luptă dreaptă pe Lozano o voi plăti fiindu‑ţi ţie apărător, tată şi soţ, pînă la căpătîiul vieţii. Primesc această cununie, rege Fernando, mă supun... Cer mîna ta, dona Himena![xii] Şi astfel, dintr‑o întîmplare sîngeroasă, pe meseta, s‑a pornit nunta lui Rodrigo cu fiica contelui Lozano. Ca dar de nuntă a primit Cidul vreo cîteva feude, şi între altele Cardena şi aşezarea de păstori de la Soldana, lîngă munţi. Fernando vroia să‑l cîştige pe Cid, ca pe‑un oştean supus. Ştia prea bine că nu poate să se încreadă în curteni. Vroia să aibă un vasal pe care îl iubea poporul: toţi orăşenii, labradores, gata să moară lîngă el. S-a hotărît să se serbeze cununia în catedrala de la Burgos, apoi la rege în palat. În ziua cînd s‑a făcut nunta, mireasa era îmbrăcată într‑un veşmînt alb, din dantele. Peste mijloc purta un brîu dintr‑o mătase liliachie. Iară la gît îi atîrna un lanţ de aur, cu medalii. Deasupra avea o mantie tot albă, însă căptuşită c‑o ţesătură argintie, care îi flutura în mers. La rîndul său, fiul lui Lainez avea o haină de postav negru, lucios, strînsă pe talie, însă cu mînecile largi. De sub tunică se vedea cămaşa albă ca o spumă, dintr‑un tul de Arabia. Şi pan­talonii negri, strimţi, aveau vipuşcă violetă, lată cam de trei de­gete. Pe părul cum e abanosul avea Rodrigo o bonetă, dintr‑un postav roşu închis. Şi în bonetă se afla înfiptă o pană de cocoş. La brîu ţinea o spadă scumpă. Spada şi‑o cîştigase-n luptă. Calul pe care‑l călărea îl dobîndise tot în luptă. Era un cal arab, subţire, lung şi înalt, şi foarte iute. Înţelegea tot ce‑i spunea stăpînul său, Campeadorul. Şi calul se numea Babieca. Un episcop şi zece preoţi i‑au cununat pe don Rodrigo şi nobila dona Himena. Naş era însuşi regele.[xiii] După ce slujba s‑a sfîrşit ce‑i doi miri s‑au îmbrăţişat. Încă o dată, feciorul lui Diego Lainez i‑a jurat fetei lui Lozano c‑o va iubi pînă la moarte. În calea lor mulţimile se adunau, strigînd voioase: — Trăiască tînărul Rodrigo, cel mai viteaz dintre viteji şi duşmanul maurilor! Şi azvîrleau ghirlande verzi în drumul călăreţilor. Pe la ferestre şi grilajuri se atîrnaseră covoare, eşarfe gal­bene de in şi stofe colorate viu. Bărbaţii aruncau cu mîna boabe de grîu asupra lor, după datina castiliană. Cîţiva năstruşnici, deghizaţi ca diavoli, tauri sau mauri, să­reau, speriind femeile. Cîntau cîntece deocheate. Alţii rîdeau sau aplaudau. Lumea cînta şi ea în cor. După ce au ajuns cu toţii la porţile palatului, naşul, regele Fernando, i‑a îndrumat pe miri în sala unde se‑ntindeau mese cu zeci de bunătăţi: viţei întregi fripţi în frigare, păstrăvi în unt, crapi în aluat. Apoi brînzeturi, prăjituri, dulceţuri, fructe fel de fel şi pîine albă, de grîu nou. Nu vă mai spun ce vin era... Şi petrecînd, tot petrecînd, danţînd sardana[xiv] şi glumind, a trecut şi de miezul nopţii. Dar nici nu se sfîrşeşte nunta, şi trîmbiţele se aud. — Maurii iar au năvălit! vesteşte un cavaler pe rege. Fernando face ochii roată la toţi mesenii, şi întreabă: — Cine ia astăzi armele? Toţi nobilii se fac că au cîte un ghimpe la călcîi. Cată mai mult către podele. Nici unul nu priveşte‑n sus. Numai Rodrigo glăsuieşte: — Să mi se‑nşeuezee calul! Să mi s‑aducă armele! Nici nu mă voi întoarece‑acasă, pînă ce nu voi dobîndi cinci regi mauri ca prizonieri... Şi regele se‑nveseleşte. — Du‑te, Rodrigo, şi să vii biruitor din nou la Burgos!... Himena e înlăcrămată, Rodrigo o îmbrăţişează, şi‑n noaptea nunţii iar porneşte ca o furtună, spre mauri. — Încotro năvălesc maurii? a‑ntrebat el pe luptătorii ce se strînseseră în preajmă‑i. — Spre Montes-Doca, au răspuns, cu ochii ţintă la Rodrigo, de unde aşteptau porunci. — Acolo să pornim şi noi. Şi într‑un iureş a pornit spre Montes-Doca, urmat de mii de labradores şi însoţit de cavaleri. Cetele de mauri umblau prin sate, jefuind, dînd foc. Rodrigo s‑a luptat cu ei, şi i‑a învins, la rînd, pe toţi, luîndu‑le prada şi dînd drumul bărbaţilor, femeilor şi fetelor ce erau robi. Cu toţii mulţumeau, plîngînd. După mai multe lupte grele, s‑au apropiat de Montes-Doca, unde maurii petreceau în danţuri şi în cîntece, în timp ce sîngele curgea ca un rîu roş pe uliţe. Viteazul fiu al lui Diego s‑a repezit către castelul ce se afla în Montes-Doca, unde şedeau, la un ospăţ, cinci regi şi peste două sute de căpetenii de mauri, şi roabele le dănţuiau. — Predaţi‑vă, le‑a strigat el. Dar toate căpeteniile şi‑au scînteiat săbiile albe, şi lupta a‑nceput grozavă. Mese şi scaune, vase scumpe, pocale, talgere de aur zburau prin încăperea largă. Şi mai ales, zburau, tăiate de fiul lui Diego Lainez, zeci, zeci de capete maure. Nici unul dintre luptătorii maurilor nu au scăpat; iar regii s‑au înfăţişat, îngenuncheaţi, lui don Diego, tîrîndu‑şi frunţile pe lespezi. — Stăpîne! Cidule, i‑au spus. Primeşte‑ne ca slujitori. De astăzi ne vei fi stăpîn. Noi o să‑ţi adăpăm calul. Şi noi ţi‑l vom înşăua. Unul din noi o să te‑mbrace, şi altul o să te hrănească, numai nu ne răpune viaţa... Rodrigo a făcut un semn şi, în uralele mulţimii de prizonieri spanioli scăpaţi din mîinile maurilor, cei cinci regi au pornit în urma lui don Rodrigo - a Cidului - ca nişte slujitori de rînd. Aşa i‑a dus pînă‑n Bivar. Acolo au fost găzduiţi în încăperea slugilor. După ce i‑a ţinut un timp, Cidul le‑a-ngăduit celor cinci regi să plece, dacă jură că se vor socoti vasali, vor drege tot ce au stricat în satele Castiliei, vor mai plăti şi un tribut, şi nu vor mai porni cu oastea contra spaniolilor nicicînd... Cei cinci regi au jurat credinţă, pe legea lor, şi au plecat. Ba, se mai spune că, ajunşi în cele cinci cetăţi maure, regii l‑au lăudat mult pe Cid, zicînd că nu‑i doar un viteaz neînfricat, biruitor, ci şi o inimă aleasă. Apoi regii maurilor au trimis repede tributul, aşa precum juraseră.   Dar luptele cu alţi regi mauri au mai urmat, multe ca frun­zele şi iarba. Rodrigo cu o oaste mică de caballeros înarmaţi, urmaţi de orăşeni şi de ţărani, s‑a năpustit din Alicante la Oporto, şi din Malaga la Bilbao,[xv] străbătînd toate zările. A intrat poate şi‑n Cordova, în parcurile din Granada, şi în Alhambra, în Sevilla. Zeci de oraşe a călcat Cidul-Campeador, în luptă cu nemiloşii regi mauri. Au trecut lunile pe rînd. Himena a tot aşteptat, mai cu răbdare la‑nceput, şi rău mihnită mai apoi. Soţul său rar se arăta, numai în treacăt, prin Bivar. După ce luase Calahorra, îi biruise pe mauri, gonindu‑i din alba Coimbra. Aici, după izbînda dobîndită, Fernando îl armase pe don Rodrigo cavaler, făcîndu‑l port-stindard al său. Regele‑i încinsese spada cu mîna lui peste mijloc. Era o spadă făurită chiar în Toledo de un meşter. Numele său nu i‑l mai ştim... Îl învestise cavaler, ştiindu‑l sprijin de nădejde în luptele cu maurii. Viteaz ca el nu se afla altul în toată Spania. Iară poporul îl iubea. Regele i‑a încins deci spada, spunîndu‑i astfel. — Ruy Diaz,[xvi] viteze Cid-Campeador, te armez astăzi cava­ler al curţii mele castiliene. Te vei purta ca un vasal dreptcredincios, şi eu în schimb îţi acord ocrotirea mea. L-a sărutat apoi pe buze, ca mărturie a dragostei. Regina i‑a adus un cal purtat de cei doi paji ai săi. Iară Urraca, fiica lor, infantă de Castilia, s‑a apropiat; a cerut voie viteazului Campeador să‑i pună chiar cu mîna ei pintenii la încălţăminte, semnul celei mai mari cinstiri. Rodrigo a încuviinţat, şi fiica regelui Fernando, aplecîndu‑se de mijloc, i‑a pus doi pinteni lungi, de aur. Urraca, după cît se spune, l‑ar fi‑ndrăgit pe don Rodrigo încă de mult. Şi ar fi vrut să‑l ia de soţ. Însă era doar un hidalgo obiş­nuit, neînsemnat. Regele n‑ar fi îngăduit. Acum era un infanson.[xvii] Era şi cavaler al curţii, şi port‑stin­dard al lui Fernando. Regele însuşi îl armase. Era iubit în toată ţara. Nu era nimeni mai viteaz. Însă era căsătorit, iară soţia şi‑o iubea. I-a pus deci pintenii de aur, şi unii spun c‑a lăcrămat infanta de Castilia, atuncea cînd s‑a ridicat şi l‑a privit pe don Rodrigo, viteazul Cid-Campeador. După aceste întîmplări, oriunde se arăta Cidul, maurii erau izgoniţi, iar el trecea biruitor. Dar iată că, pe lîngă ei, se mai iveşte alt duşman. Şi nu maur, ci un creştin. Se spune că‑mpăratul Henric, ce domnea în Germania, s‑a înţeles cu papa Victor să ceară din Castilia tribut, sub numele că el conduce pe regii creştini. Iar din acest tribut urma să ia o parte însuşi papa. Scrie deci papa o scrisoare, cerîndu‑i regelui Fernando să pună pe popor noi biruri. Iară din banii adunaţi să‑i dea un tribut greu lui Henric. „De nu veţi asculta porunca, spunea‑n scrisoare papa Victor, vom veni în Castilia cu oastea şi te vom sili, rege Fernando, să plăteşti un tribut poate întreit.” Primind Fenando vestea asta, adună nobilii în pripă, şi‑ncep să ţină sfat cu toţii. Nobilii glăsuiesc ca unul: — Numaidecît să ne supunem! Cine poate lupta cu papa şi toate oştile creştine, pe care le adună Henric, cînd avem pe mauri în coaste? Nu se sfîrşise‑ntreg consiliul, cînd Cidul a intrat în sala unde şedeau în adunare nobilii şi cu regele. Abia se întorsese dintr‑o luptă, şi doar o zi de poposise‑acasă. — Să‑l întrebăm şi pe Ruy Diaz dacă e bine să plătim vreun tribut împăratului, a spus îndată don Fernando. Rodrigo s‑a-ncruntat la chip. De supărare, vinele i s‑au umflat ca nişte şerpi. — Castilia e liberă! a răspuns el cu voce tare. Cine vă‑ndeamnă la tribut vă‑ndeamnă şi la dezonorare. Fernando s‑a sculat din jilţ! — Ai rostit bine, Ruy Diaz. — De vrea război, facem război. Papa şi Henric vin însoţiţi de regi vasali, mai zise Cidul. Noi o s‑aducem pe ţărani, meşteşu­gari şi cavaleri. Şi‑o să vedem de partea cui va fi dreptatea la sfîrsit. Nobilii mari şi‑au plecat ochii din nou către podelele palatului regal din Burgos. Au sunat trîmbiţe în sate şi în oraşe, pretutindeni, şi toţi vitejii au sosit la Burgos, pregătiţi de luptă. Cam nouă mii de luptători s‑au adunat acolo‑n Burgos. Co­mandant peste ei l‑a pus regele pe Campeador. Nobilii mari nu au plecat. Cu toţii au rămas acasă. Din partea papei şi‑a lui Henric, pe cavaleri îi comanda Raymond, contele de Savoia. Armele lor sclipeau în zări. — Predaţi‑vă-mpăratului, au spus heralzii lui Raymond, tri­mişi Campeadorului. Plătiţi tributul chiar acuma, sau nu va mai rămîne viu nici un oştean, nici un scutier din oştile Castiliei. — Să vină şi să‑şi ia tributul din mîna mea, a răspuns Cidul. Şi luptele au început. S-au luptat unsprezece zile. Raymond, contele de Savoia, a fost trîntit cu cal cu tot de‑o lovitură a Cidului. Deşi contele de Savoia fusese biruit de Cid, şi trebuiau să‑ncheie pace, Henric şi papa au trimis o nouă oaste să‑l lovească cu mişelie pe Rodrigo. Şi l‑au lovit pe negîndite, crezînd că îl vor birui. Înfrîntă‑a fost însă oştirea papei. Atît de rău a fost înfrîntă, încît pînă la urmă papa s‑a rugat să‑nceteze lupta, zicînd că nu mai vrea nici un tribut, nici pentru el, nici pentru Henric. Toţi regii adunaţi la Roma au spus atuncea papii Victor: — Cidul este nebiruit. Să încetăm războaiele. Mai bine să ni‑l facem prieten... Nu ne mai trebuie tribut. Au trimis soli să‑ncheie pace. Şi don Rodrigo s‑a întors cu slavă în Castilia. Însă abia s‑a-ntors Rodrigo, şi n‑a trecut decît o zi, c‑a început un nou război. Trecuse vreme‑ndelungată de cînd Rodrigo se afla mereu numai în bătălii. Curînd Himena trebuia să fie mamă. Şi într‑o zi s‑a hotărît să se adreseze regelui. A luat o pană şi i‑a scris: „Ce folos că m‑am măritat cu‑acel pe care l‑am dorit, dacă sînt veşnic singură. Mi‑aţi spus că‑mi daţi ocrotitor, în loc de tată, pe Rodrigo. Nu am pe unul, nici pe cellalt. Nu îl lăsaţi să se întoarcă pe soţul meu, mărite rege, decît numai o zi pe an. Cînd vine, calul său Babieca este întreg stropit cu sînge. Rodrigo abia de‑şi usucă spada de roua bătăliilor, şi trîmbiţele‑ncep să sune. La uşă se adună cete de cavaleri, cu lănci şi săbii. Rodrigo sare‑n fruntea lor, şi nu mai văd decît departe un nor uriaş, galben, de praf. Rămîn iar singură un an. Vă rog, răspundeţi‑mi, o, rege, alţi cavaleri nu mai aveţi? Alţi nobili nu mai ştiu să lupte? Cînd se va termina războiul? Curînd eu trebuie să nasc, şi mi‑aş vrea soţul lîngă mine. Răspundeţi‑mi, de socotiţi, însă rupeţi scrisoarea mea, să n‑o citească ochi străini, şi să nu rîdă de Himena”. Regele a primit scrisoarea, şi i‑a răspuns grabnic Himenei. Îi era teamă ca Himena să nu‑l cheme cumva pe Cid. Şi el, îngri­jorat, să se întoarcă. „Cidul nu luptă pentru mine, ci apără întreaga ţară, i‑a răs­puns regele Fernando. De ce‑i nedreptăţiţi pe rege şi soţul vostru, atît de rău? Nu‑i scrieţi însă lui să vină la naşterea care s‑apropie. La cel dintîi sunet de arme, Cidul ar fi din nou în şa. Maurii nu ne dau răgaz. Dar dacă el n‑o fi de faţă la naşterea copilului, regele o să vă trimită sute, şi poate mii de daruri. Şi de s‑o naşte un băiat, o să primească de la mine o sabie de‑argint şi‑un cal; de va fi fată, va avea şi zestre pentru măritiş. Scrisoarea voastră n‑o voi rupe. Şi vă doresc să‑aveţi un prunc vioi, frumos şi sănătos.” După ce s‑a născut copilul, Rodrigo s‑a întors acasă. Era o fată, şi Himena l‑a implorat să nu mai plece, să nu rămînă văduvă, cu un copil micuţ în braţe. Rodrigo i‑a făgăduit, dar n‑a putut nici două zile să‑şi păs­treze acest cuvînt. A trebuit să plece iar, la sunetul de trîmbiţe.   Şi‑a mai trecut încă un timp, şi don Fernando a murit. Mai înainte de‑a muri, Fernando şi‑a-mpărţit în trei pămîntul care‑l stăpînea, şi l‑a lăsat feciorilor. I-a dat Castilia lui Sancho; regatul Leon lui Alfonso; şi Garcia a luat ţinutul Galiciei, din miazănoapte. Pe cînd se împărţeau acestea, au venit cele două fete, donele Urraca şi Elvira. — Tată, a glăsuit Urraca. Toţi au primit cîte ceva. Pe noi, fetele, ne-ai uitat. Noi o să rătăcim prin lume, sărace, goale, şi flămînde. — Cine‑a vorbit? a spus Fernando, aproape gata să‑şi dea duhul. — Dona Urraca, fiica voastră, i‑a dat răspunsul un călugăr. — Urraca să aibă Zamora, cetatea ei de reşedinţă. E o cetate întărită. Nimeni n‑o poate cuceri, a murmurat atunci Fernando. Toro să fie a Elvirei. Cine va îndrăzni să ia fetelor mele moştenirea să fie blestemat de mine şi de voi toţi. Ziceţi „amin”. — Amin!... au spus toţi cei de faţă. Numai don Sancho a tăcut. Atît a mai rostit Fernando. A închis ochii şi‑a murit. Cei trei infanţi s‑au despărţit, devenind fiecare rege pe teri­toriul dobîndit prin moştenire de la tată. Elvira a plecat la Toro. Iară Urraca, la Zamora. Cidul l‑a însoţit pe Sancho, ce dobîndea Castilia. Era urmaşul lui Fernando, şi lîngă el urma să stea. Ca şi Fernando, noul rege l‑a şi trimis pe Cid în luptă, să‑i izgonească pe mauri, să‑i apere Castilia. Şi nu s‑a mulţumit cu asta. A început război don Sancho şi contra celorlalţi doi regi, care‑i erau fraţii săi buni. Întîi contra lui Garcia, să‑i ia Galicia‑nsorită. Iar Cidul l‑a urmat pe Sancho, şi pentru că‑i era vasal, dar mai mult - poate - că dorea unirea celor trei regate. Numai unite într‑un mănunchi, precum fuseseră‑nainte, puteau să poarte mai departe războiul pentru libertate. Garcia a fost prins de Cid şi închis în castelul Luna. Galicia a fost unită cu regatul Castilia. Puterile Castiliei au mai crescut încă puţin cu ostile Galiciei. Şi iar don Sancho a lovit pe celălalt frate, don Alfonso. I-a luat şi lui regatul Leon. Acesta a fugit de teamă chiar la Toledo, unde rege era maurul Ali Maimon. Nu mai avea decît Zamora de cucerit, şi apoi Toro, şi ar fi stăpînit don Sancho întreg regatul tatălui, al vechiului rege Fernando. Ca‑ntotdeauna, regele a poruncit să‑l însoţească în luptă vestitul Cid-Campeador. Oricît de mult dorea unirea, Cidul acum a dat‑napoi. Cînd don Fernando îl făcuse odinioară cavaler, dona Urraca se plecase să‑i lege pintenii de aur, cu mîna ei, şi lăcrămase. Şi asta Cidul nu uita. El l‑a rugat pe suzeran să nu se ducă la Zamora, unde dom­nea dona Urraca, sau cel puţin să ia pe altul şi să‑l lase pe el la Burgos. Dar datoria de vasal e crudă şi ne‑nduplecată. Don Sancho nu s‑a învoit. Cidul a trebuit să meargă, cu cei trei sute de viteji, în fruntea oştilor lui Sancho. Pe drum, don Sancho îi spunea: — Doresc atît de mult Zamora, încît aş da în schimbul ei toată Castilia străveche; căci nu am în Castilia altă cetate cum e ea. Seamănă cu un cuib de vultur. Din cuib poţi orişicînd sări şi să loveşti orice duşman, însă în cuib n‑ajunge nimeni... Du‑te acuma la Urraca şi porunceşte‑i să predea Zamora fără‑mpotrivire, în schimb, eu am să‑i dăruiesc un alt castel care l‑o vrea. De nu va asculta porunca, vom lua Zamora cu asalt. Atunci nu va primi nimic, decît pîinea de cerşetoare. Cidul era adînc mîhnit, totuşi a trebuit să meargă unde îi poruncea don Sancho. Vasalul este nevoit s‑asculte pe stăpînul său, alminteri e dezonorat. Dintr‑un turn, unde se găsea, Urraca îl privea pe Cid cînd pătrundea în curtea castelului şi‑l întreba: — Ce vînt te‑aduce, Ruy Diaz? Mi‑aduci veşti bune de la Sancho? Cidul s‑a încruntat puţin: — Veşti rele vă aduc infantă. Şi i‑a spus vorbele lui Sancho. Urraca a‑nceput să plîngă. Nobilii s‑au strîns lîngă ea. Au întrebat‑o ce se‑ntîmplă. Cînd au aflat, unul din ei, un cavaler, Arias Gonzalo, a glăsuit: — Nu ne predăm. Sancho, nici ajutat de Cid nu va putea să ia Zamora. Noi vom muri ca gentilomi, în apărarea doamnei noastre. Daţi‑i acest răspuns, Urraca. Plîngînd, Urraca i‑a rostit lui Ruy Diaz: — Nu ne predăm! Du‑i vestea asta lui don Sancho! S-a‑ntors Rodrigo la don Sacho şi i‑a adus acel răspuns. Don Sancho s‑a mîniat rău: — N-ai stăruit destul, Rodrigo! Şi am văzut de la‑nceput că nu vrei să te străduieşti. De nu ai fi fost cavaler al tatălui meu, don Fernando, de nu l‑ai fi slujit cu cinste, îţi luam viaţa numaidecît... Aşa te cruţ, însă îţi cer să părăseşti Castilia. Cidul n‑a rostit nici o vorbă. Recunoştinţa regilor în ceasuri grele se cunoaşte. S-a dus s‑o vadă pe Himena. Abia născuse înc‑o fată. Şi‑a luat rămas bun de la ea şi de la fetele micuţe. A părăsit Castilia. Nu avea unde să se ducă. Şi‑a lăsat calul, pe Babieca, să meargă unde o voi. Calul l‑a dus pînă‑n Toledo. Recunoştinţa regilor în ceasuri grele se cunoaşte! Numai că Sancho, fără Cid, era ca spada fără mînă. Zamora n‑a putut-o lua. Şi, sfătuit de ceilalţi nobili, Sancho a trimis o solie Campeadorului, rugîndu‑l să-l ierte că l‑a izgonit. „Ca suzeran îţi poruncesc, însă ca prieten te implor să te întorci cît mai degrabă!” îşi încheia scrisoarea Sancho. Nevoia l‑a silit pe Sancho să se arate prietenos! Cidul a fost înduplecat, şi s‑a întors iar la Zamora. Sancho l‑a-ntîmpinat în drum. Iar oastea s‑a înveselit că se înapoiase Cidul. Lupta a început din nou. Au mai trecut cîteva zile, şi Sancho de Castilia a fost lovit de‑un ucigaş. A fost lovit în spate Sancho. Nu e vreo vină mai grozavă decît să iei viaţa cuiva prin lovi­tură mişelească. Sancho a fost lovit în spate cu un pumnal negru, arab. Don Sancho zace‑n cortul său şi se apropie de sfîrşit. Suflă din ce în ce mai greu. Sancho n‑a fost un rege drept. El a unit însă Castilia şi cu Galicia şi cu Leon. Poporul era bucuros. De mult rîvnise la unire. Mai lesne se putea lupta contra viclenilor mauri, dacă erau uniţi cu toţii. Însă un rege drept n‑a fost. Şi‑a lovit fraţii. I-a prădat. Pe cei viteji i‑a umilit. Biruri a pus mereu prea mari. Poporul n‑a ţinut la Sancho. Rodrigo n‑a ţinut nici el, dar lovitura pe la spate este o crimă‑ngrozitoare, după legea cavale­rească. Şi ea nu poate fi iertată. Regele a murit acum. Mîinile‑i sînt încrucişate. La capul lui lucesc făclii. Şi tabăra s‑a ridicat de lîngă zidurile Zamorei. Oştirile s‑au depărtat, ducînd cu ele pe don Sancho. După ce s‑a sfîrşit şi slujba înmormîntării lui don Sancho, în Burgos a sosit Alfonso. El trebuia să stăpînească ţinuturile lui Fernando, pe care le unise Sancho. Domniseră Fernando, Sancho, şi‑acuma se‑nscăuna Alfonso. Toţi cavalerii s‑au plecat noului rege, don Alfonso, i‑au sărutat mîna sa dreaptă, cum cerea datina străveche, recunoscîndu‑l suzeran. Numai Rodrigo a stat drept în faţa regelui Alfonso, căutîndu‑i ochii şi rostind: — De vă sărut acuma mîna, vă recunosc de suzeran, cum e legea cavalerească. Dar nu v‑o sărut, don Alfonso, pînă ce nu‑mi juraţi întîi, cu doisprezece cavaleri din neamul vostru, că nu sînteţi amestecat în omorîrea fratelui, a lui don Sancho. S-a răspîndit pe‑aici un zvon şi trebuie să‑l risipiţi, prin jurămînt, în catedrală, mai înainte de‑a urca pe tronul din Castilia. Vorbele spuse de Rodrigo erau atît de îndrăzneţe, că don Alfonso s‑a cutremurat. Şi rege nu putea să fie, dacă Rodrigo‑i sta-mpotrivă şi nu‑i săruta mîna dreaptă. Avea doar trei sute de oameni don Ruy Diaz - Campeadorul, însă viteji ca nişte lei. Alfonso ar fi fost biruit, izgonit din Castilia. Cu spatele încovoiat, urmat de doisprezece nobili din neamul lui, Alfonso a intrat în biserică, şi don Rodrigo i‑a rostit: — Juraţi‑ne acum, Alfonso, că n‑aveţi nici o legătură cu asasinarea lui don Sancho. Juraţi‑ne că, de minţiţi, să fiţi ucis, dar nu de nobili, ci de un trădător de rînd, cum s‑a-ntîmplat şi lui don Sancho. Şi nu într‑o cetate mare, ci pe un cîmp însingurat. Nu cu o spadă sau pumnal, avînd mînerul tot de aur, ci cu o seceră de fier. Inima să vă fie smulsă, dată la cîini, de‑i vino­vată de omorîrea fratelui. Regele s‑a îngălbenit. N-a mai putut să scoată‑o vorbă. Atîta doară că un nobil s‑a apropiat şi i‑a şoptit: — Juraţi, Alfonso, n‑aveţi teamă. Nu s‑a văzut încă vreodată un papă excomunicat sau rege ispăşind vreo crimă... Juraţi. Pe urmă veţi vorbi cu Cidul altfel de cuvinte... Şi Alfonso şi‑a venit în fire. A răspuns tare Cidului: — Jur toate astea, dacă vrei!... Nobilii au jurat şi ei: — Jurăm şi noi lîngă Alfonso! Auzind vorbele rostite de rege şi de cavaleri, Campeadorul şi‑a plecat genunchiul drept şi‑a sărutat mîna noului rege Alfonso: — De astăzi sînt vasalul vostru, după legea cavalerească. Acum puteţi să‑mi porunciţi, şi vă voi împlini porunca fără cîrtire, don Alfonso. Cum l‑a văzut pe don Rodrigo îngenuncheat, recunoscîndu‑l ca suzeran, regele Alfonso şi‑a îndreptat pe loc spinarea. S-a în­cruntat şi‑a glăsuit: — Acum, Rodrigo, eşti silit să‑mi împlineşti orice poruncă. Cine îşi calcă legămîntul faţă de suzeranul său este pe veci dezo­norat. Şi pentru că m‑ai bănuit, te exilez pentru un an. Soţia şi copilele vor sta însă aci, la noi, închise într‑o mînăstire. Rodrigo l‑a privit în faţă pe noul rege don Alfonso: — Aceasta vi‑i prima poruncă de cînd v‑aţi înscăunat, o, rege. Şi mă goniţi pentru un an. Eu însă voi sta patru ani departe de Castilia. Spada mea o să vă lipsească. Dar ea nu se va odihni. Spada mea va elibera pămînturi noi de sub mauri. Pe mauri îi voi izgoni. Ce voi elibera, o, rege, va fi noua Castilie![xviii]   Cu trei sute de cavaleri, toţi unul şi unul, tineri vrednici, toţi încercaţi din greu în luptele cu maurii, avînd lănci albe şi lucioase, scuturi rotunde, lustruite, de‑argint, cu ciucure la mijloc, Cidul s‑a îndreptat spre casă. Dar în Bivar, cînd au intrat, nici un om nu se‑arăta pe cale. Casele erau zăvorite. Obloanele erau lăsate. Regele poruncise astfel. Chiar casa lui era închisă. Şi porţile aveau un lacăt şi trei zăvoare mari, de fier. Oamenii lui erau plecaţi, goniţi din casa părintească. Abia‑abia, într‑un tîrziu, s‑a arătat o copiliţă. Avea nouă sau zece ani. I-a adus apă Cidului; plîngînd, i‑a glăsuit aşa: — Alfonso ne‑a trimis poruncă să te lăsăm fără adăpost, să nu‑ţi dăm mîncare sau apă. Şi dacă nu vom asculta, o să ne scoată la toţi ochii şi ne va arde casele. Iar unora le va lua viaţa. Oamenii regelui Alfonso văd tot ce facem şi ce spunem. Tare vom fi nefericiţi... Cidul nu i‑a răspuns copilei. A-ncălecat iar pe Babieca. Ochii‑erau înlăcrămaţi, privindu‑şi casa părintească. Din spatele feresterelor, printre grilajuri, se uitau bărbaţii şi femeile, plîngeau cu lacrimi arzătoare şi glăsuiau: — Se duce Cidul. Castilia va fi orfană de spada cea mai ascuţită. Bivarul va fi întristat. Crud este regele Alfonso cu cel mai bun dintre vasali. Maurii iar vor năvăli, aflînd că nu mai este Cidul. Frică le este de mauri. Însă maurii sînt departe. Mai frică li‑e de don Alfonso. Regele este lîngă ei. Pedeapsa lui e şi mai aspră, decît goana maurilor prin satele Castiliei. Crud este regele Alfonso!... Cidul nu are nici un ban. Averea sa şi‑a cheltuit-o în luptele date sub Sancho şi sub Fernando, cu maurii. Ce i‑a rămas i‑a luat Alfonso, învinuindu‑l - mincinos - că Cidul şi‑a oprit o parte dintr‑un tribut dat de mauri. Cidul nu are nici un ban şi îl aşteaptă zile grele. — Ce ne vom face? întrebă Cidul pe cavalerii credincioşi. — Să‑mprumutăm, dar cu ce gaj? glăsuiesc cîţiva cavaleri. — Cunosc doi oameni, zice Alvar, care ne vor împrumuta. Se numesc Vidas şi Raquel. Noi le vom da în gaj o ladă sau două, pline cu pietriş. Lor le vom spune că‑i argint. Sînt sigur că au să ne creadă... Toţi cred în tine, Cidule... Cidul primeşte acest sfat. Îşi pune însă faţa‑n palme şi glăsuieşte amărît: — Nevoie, ticăloasă eşti! Cum sileşti tu pe unii oameni, care din fire sînt cinstiţi, să facă fapte ruşinoase, spre a scăpa din gheara ta... Trimite apoi pe Alvar, să‑i cheme pe cei doi bărbaţi care pu­teau să‑l împrumute. Pune în două lăzi pietriş. Le‑nchide bine şi le‑arată lui Vida şi Raquel, zicînd: — Doresc să mă împrumutaţi cu o mie de fiorini. Drept gaj vă dau aceste lăzi, ce‑s încărcate cu argint. Să le păstraţi pînă la ceasul cînd am să pot să vă plătesc... Cei doi s‑au privit doar o clipă unul pe altul, şi‑au răspuns: — Nobile Cid, vă primim gajul. Vă dăm de două ori pe‑atît, în schimbul gajului de argint. Unul din ei a scos o pungă. Altul un săculeţ rotund, şi i‑au numărat Cidului, nu cît ceruse el, o mie, ci două mii de fiorini. Aşa, cam spre sfîrşitul nopţii, Cidul cu garda de viteji s‑au îndreptat spre mînăstirea unde urmau să vieţuiască soţia Cidului, Himena, şi fiicele încă micuţe, spre mînăstirea din Cardena. În zorii zilei răsunau clopote‑n toate turlele, vestind ple­carea Cidului. Heralzii regelui Alfonso vesteau şi ei pe la răscruci că Cidul a fost exilat pe un an din Castilia. Şi oamenii se întrebau: „Cum rămîne Castilia, fără de spada Cidului? Cine‑o să lupte pentru ea? Granzii şi regele Alfonso? Fără de Cid nu pot lupta. Crud este regele Alfonso cu cel mai bun dintre vasali!” La mînăstirea din Cardena, Cidul, cu ochii înecaţi de lacrimi, îşi strînge‑n braţe soaţa şi fiicele încă micuţe, ce se numesc Sol şi Elvira. Abia de se poate desprinde din braţele celor prea dragi, ca unghia ruptă din carne. Iar clopotele sună într‑una, vestind plecarea Cidului din ţinu­tul Castiliei, după porunca lui Alfonso. Şi pleacă Cidul. Călăreşte în fruntea cavalerilor. De cum ies din Castilia, ei îşi înalţă suliţele. Stindardele lor fîlfîie. Mulţimea vine lîngă el. Toţi cunosc faima Cidului. Toţi îl iubesc şi îl aclamă, cu toate că regele Alfonso l‑a gonit din Castilia. Apoi Cidul şi luptătorii, trecînd prin Aragon, ajung de la o vreme‑n Alcocer. Aşază tabăra pe‑un dîmb, în douăzeci de corturi mari. De pe‑acest dîmb se năpustesc către cetăţile maure. Cei trei sute de cavaleri se‑acoperă de glorie. Unde izbeşte don Rodrigo, ziduri de piatră cad sfărmate. Castelele se prăbuşesc. Regii mauri, înfricoşaţi, îi trimit soli la Alcocer, să‑i dea tribut în aur, fete fru­moase şi cai arabi... Dar el respinge acest tribut. — Tot ce‑mi doresc e libertatea pentru Spania! Şi asta o voi dobîndi numai cu spada mea în luptă, le spune tuturor Rodrigo. Nici fetele nu le primesc. Eu mă gîndesc doar la Himena, soţia mea cea mult iubită, care se află‑n mînăstirea San-Pedro, din Castilia. Cidul, şi mai înverşunat, se avîntă‑n luptă. Şi astfel el libe­rează şi Toledo de sub stăpînul ei maur, gonindu‑l pe Ali Maimon, prietenul regelui Alfonso. Regele Alfonso se mînie, şi‑i cere Cidului să‑l lase pe Ali Maimon să se întoarcă în Toledo. — Cum? Regele Castiliei doreşte să rămînă încă mauri în Spania? Spuneţi‑i că nu mă‑nvoiesc. Toledo va rămîne liber... le‑a spus Cidul celor care veneau din partea lui Alfonso. Mai mult încă, doresc să intru curînd şi în Valencia. Şi nu era pe acea vreme vreo cetate mai rîvnită de toţi regii maurilor decît Valencia cea albă, mărgăritarul mărilor, împresu­rată de livezi, şi de grădini, şi de parfum... Ea avusese mulţi stăpîni mauri. Unul pe altul se goneau. Cidul vroia să fie Valencia numai a Spaniei. Trimite deci soli pretutindeni, poftind pe cei ce sînt viteji să se adune‑n jurul său. Trei zile îi va aştepta. În cea de‑a patra va începe războiul. S-au adunat cu grabă mare sute şi sute de hidalgos, de labradores, de orăşeni, care doreau şi ei să intre în frumoasa Valencie, alături de viteazul Cid. Lupta a început cumplită şi nouă luni n‑a încetat. Abia în cea de‑a zecea lună, pe porţile oraşului a intrat Cidul, victorios. Mulţimea din Valencia s‑a bucurat că vine Cidul, şi l‑a primit cu braţele deschise, cu surle şi cu mii de daruri. Regii mauri s‑au mîniat însă grozav. Cel mai puternic dintre toţi e regele Marocului. El îşi adună cei mai buni, cei mai viteji oşteni mauri. Şi cu treizeci de mii de oameni porneşte spre Valencia. — Valencia trebuie să fie numai a regilor mauri, strigă el spre oştenii săi. Maurii se grăbesc călări spre cetatea Valencia. Cidul le iese înainte. Cum se izbeşte valul mării de stîncile din ţărm, aşa au izbit şi maurii în oştile lui don Rodrigo. Maurii strigă, se jelesc, cînd Cidul îi rostogoleşte şi îi împinge, valvîrtej, către corăbiile lor. Puţini se mai întorc acasă. Regele din Maroc îşi smulge barba sa lungă, cenuşie, răcneşte ca un leu rănit: — Blestemat fie don Rodrigo! Blestemată Valencia! Atîta oaste am pierdut sub zidurile ei dorite de către toţi regii mauri. Trei ani s‑a războit Rodrigo. A intrat într‑al patrulea, de cînd se luptă cu maurii, să libereze de sub ei cetăţile, oraşele. Trei ani s‑au scurs de cînd Alfonso l‑a gonit din Castilia. Şi inima‑i i-e arsă‑n flăcări de dorul scumpei lui Himena, pe care Cidul o iubeşte mai mult ca sufletul din piept. Oriunde poate intra Cidul. Oştilor lui nimic nu‑i poate sta în cale, cînd lovesc. Doar în Castilia nu poate. Îi e vasal lui don Alfonso. I-a sărutat mîna lui dreaptă. Iar după legea cavalerească, cine îşi calcă jurămîntul e socotit drept trădător, poate fi omorît cu pietre. Onoarea lui este pierdută pentru el şi copiii săi. De‑aceea Cidul îi trimite lui don Alfonso pe Alvar, cu bogăţii nemaivăzute, cu o sută de cai mauri şi douăzeci de regi învinşi; ba îi trimite şi o sută de chei ale oraşelor eliberate, cerîndu‑i să-i înapoieze din mînăstire pe Himena şi cele două fete dragi. Tot prin acelaşi sol trimite lui Vidas şi Raquel, în Burgos, cei două mii de fiorini, dîndu‑le şi‑o despăgubire de cinci sute de fiorini. Îi spune lui Alvar Fanez: — Cere lăzile înapoi. În ele nu era pietriş, ci aurul cuvîntului pe care mi l‑am dat în Burgos. Alvar Fanez ajunge‑n Burgos, se‑nfăţişează lui Alfonso şi îi aduce darurile: — Tot ce vedeţi, rosteşte el, e cîştigat cu sabia de la mauri. Cidul, nobile don Alfonso, a liberat mai mult pămînt decît întreg regatul vostru. Este Noua Castilie. O dăruieşte patriei! Cît timp Cidul va ţine‑n mînă spada lui cu mîner de aur, nici un maur n‑o să cuteze să atace Castilia. El vă trimite aceste daruri, şi‑n schimb vă cere pe Himena de la San-Pedro din Cardena. Un grand, auzind cuvîntarea, s‑a sculat de pe jilţul său şi i‑a grăit lui don Alfonso: — Nu‑l credeţi. Cidul e viclean. V-aduce daruri numai pentru a‑şi revedea familia. Apoi el o să ne lovească. Nu va cruţa Castilia. — Tăceţi, i‑a strigat solul lui don Rodrigo. Nu vă îngădui. Cît timp Cidul nu e de faţă, eu însumi sînt Campeadorul, şi cine îmi ştirbeşte cinstea mi‑o va plăti cu viaţa sa. Rege, nu ascultaţi minciuna care v‑a fost acum rostită. Campeadorul nu dă lupte, decît pentru eliberarea pămîntului de sub mauri. De nu‑şi păstra cuvîntul dat, Cidul putea oricînd să intre în Burgos ca biruitor. El ar fi luat‑o pe Himena, fără a trebuii s‑o ceară. Alfonso atunci s‑a ridicat şi l‑a cuprins pe solul lui Ruy Diaz pe după umeri. Caii au fost înşeuaţi şi amîndoi s‑au îndreptat spre mînăstirea din Cardena. — Dona Himena, a spus Alfonso, nobilul vostru soţ v‑aşteaptă în oraşul Valencia. Puteţi pleca oricînd voiţi... Himena a‑nceput să plîngă. Neaşteptata bucurie aproape că îi luase graiul. S-a pregătit apoi de drum. Şi însoţită de trimisul soţului ei şi de o gardă de cavaleri, dona Himena a plecat, luîndu‑şi cu ea şi fetele. A străbătut întîi Navarra, după aceea Aragonul. A ajuns în Valencia. Cidul le‑a ieşit înainte la două leghe jumătate, într‑o pădure de stejari. Himena şi copilele i‑au sărutat Cidului mîna. Dona Himena i‑a grăit: — Don Ruy Diaz, îţi mulţumesc că mi‑ai redat din nou onoarea. Fetele, iată‑le aici. M-am străduit să le cresc bine. Singur te poţi încredinţa. Cidul şi‑a-mbrăţişat soţia şi fiicele. — Himena mea prea mult iubită, şi voi, fetele mele dragi, veniţi cu mine în cetate, le‑a chemat el. De cînd v‑aştept!... Cred că‑nţelegeţi bucuria lui don Rodrigo, re‑ntîlnindu-şi soţia şi copilele, după atîta despărţire. Dar nici Himenei nu‑i venea să‑şi creadă ochilor, urcînd în prea măreţul Alcazar,[xix] palatul regilor mauri, ce stăpîniseră‑nainte Valencia strălucitoare. La marginea Valenciei se legăna albastra mare, şi valurile‑i scînteiau ca mii şi mii de‑oglinzi, asemeni celor din palat. Iar ca­sele se ridicau între grădini înmiresmate, pline de flori şi cîntece. — Acesta‑i darul ce ţi‑l fac, glăsuia Cidul soaţei sale, astăzi, cînd iar ne revedem. Iar ea de‑atîta fericire plîngea domol la pieptul lui, în timp ce vîntul aducea pînă la ei răcoarea serii şi cîntecul unui juglar, ce suspina pe o ghitară, acolo, lîngă Alcazar. N-a trecut mult, şi din Castilia i‑a venit ştire Cidului că suze­ranul, don Alfonso, cere pe cele două fete, pe donele Sol şi Elvira, ca soaţe pentru doi infanti.[xx] Unul din miri era Diego, celălalt se numea Fernondo. Erau mari conţi de Carrion. Tot cam pe acea vreme, Cidul a primit o solie mare, venită tocmai de departe, de la sultanul Persiei. Solia i‑a adus în dar săbii şi stofe preţioase, cai de Arabia sălbatici şi o cutie cu o unsoare făcută de un vraci persan. Chiar mort să fi fost cineva, de era uns cu alifia pe care i‑o aduceau solii, rămînea‑ntreg şi părea viu, zece sau douăzeci de ani. Solia i‑a spus Cidului că el, sultanul Persiei, îl socoteşte mult mai mult decît pe‑un conte sau un rege pe nobilul Campeador. Deşi este un cavaler ce‑i duşmăneşte pe mauri şi‑i goneşte din Spania, ar vrea totuşi să‑i fie prieten. Şi‑l pofteşte-n ţinutul lui, în Persia îndepărtată, ca oaspete cînd o dori. Cidul i‑a răspuns cuviincios, după ce‑a primit solia, că‑i mul­ţumeşte pentru daruri. Pe sultan l‑ar dori de prieten, dar s‑a jurat, pe spada sa, că nu va face prieteşug cu vreun arab, atîta timp cît Spania nu va fi încă în întregime liberă. Şi cum regele îl chema la Burgos, în vederea nunţii, Cidul s‑a pregătit de drum. Conţii de Carrion, aceia care îi cereau fetele, nu îl iubeau de fapt pe Cid. El nu era conte ca ei, ci doar un nobil de la ţară, ce lupta pentru Spania, alături de mici caballeros, de orăşeni, de labradores de tot felul. „Dar e bogat, îşi spuneau ei. Stăpîneşte Valencia. Fetele or să aibă zestre mai mare ca nişte prinţese. Şi e puternic, respectat, deşi nu este mare nobil. Să i le luăm noi de soţii pe donele Sol şi Elvira.” Mai înainte de a pleca însă la Burgos, Cidul a întrebat pe soaţa sa, dona Himnea, să spună ea cum socoteşte o astfel de căsătorie. Dona Himena i‑a răspuns: — Nobleţea ta este în fapte, a lor e numai în blazon.[xxi] Nu‑mi place încruscrirea asta. Dar dacă regele ne roagă, nu ştiu cum o să spunem nu... Cidul a ascultat tăcut cele rostite de Himena. I-a dat dreptate‑n tot ce‑a spus. Şi‑a plecat la Burgos cu o sută de cavaleri. Regele l‑a întîmpinat la două leghe depărtare cu o suită nume­roasă. Apoi l‑a poftit în palat. Voia să facă o împăcare de­plină cu don Ruy Diaz. L-a dus chiar în iatacul său, şi acolo i‑a glăsuit: — Infanţii stăruiesc prea mult. Ei socotesc mare onoare să poată lua‑n căsătorie pe fetele lui Ruy Diaz, care e astăzi mai presus decît mulţi regi, prin vitejie, deşi e doar un infanson. Va­lencia e căpătată nu printr‑un drept de moştenire. E plătită cu sîngele. Ar fi şi‑o cinste pentru mine să devenim rude apropiate. Te rog să te‑nvoieşti, Ruy Diaz, cu cererea‑n căsătorie a conţilor de Carrion! Văzînd atîta stăruinţă, nădăjduind în prietenie, în cinste şi în adevăr, Cidul s‑a învoit şi el la nunta celor două fete. Regele i‑a chemat atunci pe cei doi conţi de Carrion, şi‑n faţa granzilor spanioli le‑a cerut să‑i sărute mîna viteazului Campeador. Alăturea de cei doi conţi, care se bucurau nespus că vor lua în căsătorie pe donele Sol şi Elvira, Cidul s‑a reîntors în Valencia, unde îl aştepta Himena. A pus să se orînduiască nunta copilelor iubite, cu toată onoa­rea cuvenită unor infanţi de Carrion, nepoţi ai regelui Alfonso. Nunta s‑a săvîrşit cu pompă, în oraşul Valencia, vreme de o lună şi mai bine. Mirii şi‑au luat în seamă zestrea. Şi fiecăruia i‑a dat Campeadorul cîte‑o spadă. Diego a primit pe Colada, iară Fernando pe Tizona. — Să fiţi amîndoi demni de ele, le‑a glăsuit Campeadorul, căci eu le‑am smuls duşmanilor, în luptă crîncenă, dar dreaptă. Iar laşii nu le pot purta... A mai trecut apoi o vreme. Era într‑o după-amiază. Cidul se odihnea pe‑o bancă de marmură, acoperită cu perne şi cu stofe scumpe, pe o terasă din palat. Abia de închisese ochii. Alăturea şedeau Bermudo, un bun scutier al Cidului, şi ginerii săi amîndoi. Cidului îi plăcea să aibă în cuşti lei, tigri şi‑alte fiare. Deodată s‑au auzit glasuri care umpleau întreg castelul: — A scăpat leul cel mai crud din cuşca lui... Săriţi! Săriţi! Într‑adevăr, chiar pe terasa unde se odihnea Rodrigo, a năvă­lit un leu de o mărime uimitoare. Bermudo, vrednicul scutier, şi‑a scos din teacă sabia, să‑l apere pe don Rodrigo. Dar ginerii, ca nişte iepuri, au luat‑o care încotro. Fernando a nimerit sub banca pe care se odihnea Cidul; iară Diego a fugit într‑un loc rău mirositor. Trezit de ţipetele scoase de ginerii săi, don Rodrigo şi‑a ridi­cat îndată capul; dar văzînd leul, a zîmbit. Cu glasul lui răsunător, obişnuit să poruncească oştenilor în bătălii, a chemat leul lîngă el. Leul îndată s‑a supus, plecîndu‑i-se la picioare. Venind apoi şi paznicii, s‑au minunat văzînd cum Cidul cheamă leul cel fioros, şi‑acesta intră în cuşca lui. După ce a vîrît în cuşcă leul cel fioros, Cidul s‑a-ntors. Văzîndu‑i pe cei doi infanţi de unde ies, s‑a mîniat. S-a mohorît şi le‑a rostit: — Cum aţi putut fugi voi, conţi, avînd la cingătoare nişte spade bune, ca Tizona şi Colada? În paza voastră vream să las pămînturile liberate şi oraşul Valencia. În mîna voastră mi‑am dat eu copilele mult iubite. V-am crezut nişte cavaleri, şi voi sînteţi nişte fricoşi. Vă‑nchipuiţi că s‑a aflat numaidecît în tot oraşul ce făptuiseră infanţii. Şi toţi rîdeau în hohote. Cidul mîhnit peste măsură, s‑a avîntat atunci pe cal, şi în galop a‑nconjurat de zece ori Valencia, să nu‑şi mai vadă ginerii, să‑şi răcorească sufletul. De‑atunci-nainte, cei doi gineri l‑au urît mult pe Ruy Diaz. Şi încă o‑ntîmplare ce‑a urmat le‑a crescut ura şi mai mult. Au venit veşti de la Sevilla că regele Marocului, Bucar cel înfricoşător, se pregăteşte să atace şi să ardă Valencia. — Prea mult au îndurat maurii ca Cidul să‑i tot biruiască, glăsuia regele Bucar. Acum, lîngă Castilia stăveche a lui don Fer­nando, este Noua Castilie, eliberată de Rodrigo. Va trebui să‑l doborîm şi să‑i smulgem Valencia. Şi s‑au mai scurs cîteva zile. Din depărtare s‑au văzut norii de praf roşu, înălţaţi de tropotul copitelor. Lîngă cetate au ajuns mulţimile de călăreţi şi altele de pedes­traşi. Stăpînul din Maroc sosise cu alţi vreo douăzeci de regi, să zdrobească Valencia şi să‑l ucidă pe Rodrigo. Rodrigo şi‑a urcat soţia şi fetele în Alcazar. Ginerii s‑au urcat şi ei. Da‑n timp ce Cidul fremăta, în aşteptarea bătăliei, ei tre­murau cuprinşi de teamă, şi căutau locuri să s‑ascundă. — Voi doi puteţi rămîne‑n turn, le‑a spus Cidul plin de dis­preţ. Puteţi privi de lîngă soaţe cum vor lupta bărbaţii jos. Aci sînteţi la adăpost... Conţii de Carrion, simţind vorbele Cidului căzînd ca nişte lănci asupra lor, au murmurat: — Venim şi noi!... — Dacă veniţi, nădăjduiesc să nu mă faceţi de ocară şi să fugiţi pe undeva. — N-o să fugim, au răspuns ei, deşi în mîinile de laşi spadele albe tremurau. Tocmai atunci au fost vestiţi şi cîţiva soli de la Bucar. Solii mauri s‑au arătat în faţa Cidului, zicînd: — Stăpînul nostru ne trimite să vă rostim că mult prea mult aţi adus rău maurilor. El vă cere Valencia. Şi dacă nu vă veţi supune, are mulţimi de călăreţi şi pedestraşi, are maşini cu care poate azvîrli pietre în zidurile Valenciei, încît sigur veţi fi învinşi... Cidul le‑a dat atunci răspuns solilor regelui Bucar: — Trufia voastră nu e bună. Ea nu o să v‑ajute-n luptă. Armele voastre nu‑s mai tari decît dragostea de pămîntul pe care noi l‑am moştenit, pe care voi ni l‑aţi răpit şi ni l‑aţi stăpînit cu sila. Aştept pe regele Bucar, să ne ciocnim cu armele. Solii s‑au întors la Bucar, să‑i dea răspunsul Cidului. Rodrigo a‑mpărţit poruncile de trebuinţă. Şi iată, dincolo de ziduri au sunat surle şi trompete. Tobele‑au început să bată. Himena şi fetele ei nu auziseră pînă atunci vreodată tobele bătînd. Spaniolii nu foloseau tobe. De zgomotul asurzitor, femeile s‑au îngrozit. Credeau că tre­mură pămîntul. Conţii s‑au îngrozit mai mult decît toate femeile. Cidul i‑a liniştit pe toţi: — Tobele bat pieirea lor, a celor ce ne‑au năpădit... Să se deschidă porţile... Porţile s‑au deschis cu zgomot. Puntea cetăţii s‑a lăsat, şi luptătorii au năvălit pe punte‑n urma Cidului. Maurii i‑au întîmpinat, şi lupta a şi început. Surlele ţiuiau spre boltă. Trompetele ţipau în vînt. Tobele bubuiau amarnic, şi armele se şi izbeau cu scrîşnet aspru, de oţel. Din turn priveau dona Himena şi fetele cum unii se luptau, apărînd libertatea, alţii dornici s‑o gîtuie. Praful se înălţa în slavă roşu şi galben‑auriu, încît abia se mai vedeau toţi cavalerii între ei. Maurii dădeau chiote. Sîngele lor umplea cîmpia. Sub săbiile spaniolilor se prăbuşeau cu miile. Oriunde era bătălia mai grea şi mai înverşunată, se nă­pustea Campeadorul, şi vai de cei ce întîmplarea îi aşeza în calea lui. Bucar, regele din Maroc, a fost rănit şi a fugit. Alţii - cam optsprezece regi - au fost luaţi prinşi şi făcuţi servi, acolo, în Valencia. Numai doi regi s‑au mai întors, alături de Bucar, acasă. Toţi cavalerii s‑au luptat neînfricaţi, zdrobind maurii, urmîndu‑l pe Campeador. Numai ginerii săi, infanţii, nepoţii regelui Alfonso, se furişaseră ca laşii într‑o pădure-nvecinată, gata să fugă mai departe, dacă era Cidul învins. Au stat acolo tremurînd, pînă ce s‑a sfîrşit războiul. Atunci abia au cutezat să iasă iarăşi la iveală. Ba chiar, obrăznicindu‑se, au cutezat să se strecoare în fruntea cavalerilor, alăturea de don Rodrigo. Credeau că nimeni n‑a văzut fapta lor mult prea ruşinoasă. Numai că fapta ruşinoasă nu poate fi nicicînd ascunsă. Oame­nii din Valencia rîdeau cu hohote de conţi, şi‑i arătau cu degetul: — Iată cum ştiu să lupte conţii, nobilii mari. De n‑ar fi Cidul, cu ţăranii şi orăşenii, cu cavalerii lui mărunţi, acum era Valencia în palma regelui Bucar. Aşa s‑a-ntîmplat deseori, cînd s‑au pierdut cetăţile în ghearele maurilor... Văzînd că nu le‑a izbutit ticăloşia, şi că sînt acum de rîsul tuturor, cei doi infanţi de Carrion s‑au înţeles cu unchiul lor, contele Assur Gonzalez, ce se găsea‑n Valencia, să‑i facă Cidului un rău şi să‑l lovească-n inimă. Cei mici la suflet îi urăsc întotdeauna pe cei mari, pe cei puternici şi viteji. S-au înţeles să se răzbune pe cel ce le făcuse cinstea de a‑i primi-n palatul său şi a le da copilele, tot ce avea mai scump pe lume. Au spus că se întorc în Burgos, la Alfonso. C-ar vrea pe urmă să‑şi revadă domeniile Carrion. Şi şi‑au cerut soţiile, să‑i însoţească pe‑acest drum. Tatăl nu putea să‑i oprească pe soţi să‑şi ia soţiile. Însă le‑a glăsuit astfel: — Vă dăruiesc fetele mele să vă urmeze, cum doriţi, însă vă cer să vă purtaţi plini de respect şi dragoste, cum m‑am purtat şi eu în viaţă cu nobila dona Himena... Cei doi conţi au făgăduit. Cidul i‑a pregătit de drum. Le‑a dat cincizeci de‑nsoţitori, hrană de‑ajuns, îmbrăcăminte şi multe da­ruri pentru rege. El însuşi i‑a-nsoţit un timp, vreo patru leghe şi mai bine. Apoi şi‑au luat cu toţii adio, şi cei doi conţi de Carrion, avînd cu ei soţiile, fetele Cidului, s‑au dus către Castilia. Însă conţii de Carrion puseseră cu unchiul lor la cale o faptă‑atît de ticăloasă, cum nu se poate‑nchipui. Mult îl urau pe don Rodrigo, fiindcă‑i certase cu asprime, văzîndu‑i cît sînt de fricoşi. Dar neputînd lupta cu el, pentru că tremurau în faţă‑i, vroiau să se răzbune, laşii, lovindu‑şi bietele soţii. Nemernică, urîtă faptă e să loveşti pe o femeie, cînd vrei să lupţi cu un bărbat!... Şi, ajungînd într‑o pădure, au zis că vor să se‑odihnească. Au îndemnat pe‑nsoţitori să meargă singuri mai departe. Au coborît de pe catîri. Le‑au desfăcut şi frîiele. Apoi, ca nişte lupi flămînzi, s‑au repezit la cele două sărmane fete ale Himenei şi ale Campeadorului. Le‑au dezbrăcat pe amîndouă şi le‑au legat de doi stejari. — Ne răzbunăm pe tatăl vostru, scrîşneau din dinţi cei doi nemernici, înveşmîntaţi în haine scumpe şi cu blazonul aurit. Şi le‑au lovit cu frîiele, pînă ce le‑au umplut de sînge. Ele strigau, dar oamenii ce trebuiau să le păzească se depăr­taseră cu mult, şi nu puteau să le audă. Apoi conţii de Carrion, mulţumindu‑se cu aşa ispravă, s‑au dus şi le‑au lăsat acolo, înlănţuite de copaci, singure, în tăcerea nopţii ce coborîse între timp, gîndind că au să le sfîşie fiarele din acea pădure, şi urma crimei va pieri, iar ei vor ticlui desigur o minciună. Luna privea spre cele două copile ale lui Rodrigo şi‑ale Himenei, şi plîngea. Privighetorile cîntau în jurul lor şi le jeleau. Şi frunzele se clătinau, de jalea asta, în copaci. Dar don Rodrigo avusese la rîndul său o bănuială. În urma lor, la două ceasuri, a poruncit să plece Ordono,[xxii] să cerceteze ce se întîmplă, de nu au ginerii vreun gînd. Bietele fete, biciuite, plîngeau, plîngeau în taina nopţii... Sosi însă călare Ordono. El dezlegă numaidecît pe fetele lui don Rodrigo. Le‑nveli în mantia lui. Le duse‑ntr-un sat apropiat, scăpîndu‑le de frigul nopţii, ca şi de fiarele flămînde, care urlau necontenit. În zori, l‑a şi vestit pe Cid un călăreţ trimis de Ordono. Copilele au fost aduse a doua zi‑n Valencia. Nu vă pot spune ce durere l‑a încercat atunci pe Cid!... A vrut să se şi năpustească, cu spada‑ntinsă, către Burgos, spre curtea regelui Alfonso, şi singur să‑şi facă dreptate faţă de conţii Carrion. L-au oprit însă fetele, şi mai ales dona Himena. — Acela care s‑a luptat cu‑atîţia regi viteji, mauri, şi i‑a învins în luptă dreaptă, îl sfătuia dona Himena, nu‑i poate onora cu spada pe nişte laşi care lovesc femeile într‑o pădure, chiar dacă sînt nobili spanioli... Trei cavaleri plini de credinţă, auzind vorbele Himenei, au stăruit să lupte ei în numele lui don Rodrigo, ca să îl cruţe de ruşinea de a lovi pe nişte laşi cu spada lui biruitoare. În zilele care au urmat, Cidul a cerut regelui, prin solii săi, să hotărască ziua şi ceasul judecăţii. Alfonso a primit cererea, şi‑a hotărît ca judecata să aibă loc, cum cerea Cidul - nu în vechea Castilie, ci în Noua Castilie, în marele oraş Toledo. În ziua hotărîtă regele aştepta‑n Toledo; conţii de Carrion erau de faţă; numai Rodrigo nu venea. Şi au trecut treizeci de zile... Atunci infanţii au strigat: — Să fie Cidul osîndit! E trădător. Se vede bine. Nu a venit la judecată... Regele însă le‑a răspuns: — Nu pot să‑l osîndesc pe Cid. Aici e curtea din Toledo. Este Noua Castilie. Toledo el l‑a liberat. Noua Castilie întreagă ar fi a lui, dacă Rodrigo nu ar fi vrut ca să unească pămînturile strămoşeşti. Toţi caballeros din cetate, toţi labradores ţin cu el. Ar putea să se şi răscoale. Trebuie să mai aşteptăm... Conţii erau grăbiţi să scape. Regele se grăbea şi el; dar se temea de orăşenii şi ţăranii care ţineau nespus la Cid. În acea zi a venit Cidul cu trei sute de cavaleri. S-a‑nfăţişat lui don Alfonso, la judecata din Toledo. Cei trei sute de cavaleri erau înveşmîntaţi la fel. Aveau şi armele la fel. Toţi purtau săbii de Toledo, bătute‑n pietre pre­ţioase şi cu mînere de argint. În fruntea lor era Rodrigo, înveş- mîntat într‑o mantie albă ca neaua de pe munţi. Armura era sub mantie, şi sabia în cingătoare. Babieca s‑a oprit în faţa curţii regale a lui Alfonso. Şi au descălecat, întîi Rodrigo, pe urmă ceilalţi cavaleri. Rodrigo i‑a sărutat mîna regelui său. Regele l‑a poftit să stea pe o bancă de marmură. Toţi cavalerii lui Rodrigo s‑au înşirat în jurul curţii, cu mîinile la cingători. — Spuneţi, nobile Ruy Diaz, a spus Alfonso. Povestiţi tot ce s‑a-ntîmplat. Curtea şedea şi asculta. Rodrigo a‑nceput să spună cele care s‑au petrecut. — Viaţa mi‑am dus‑o în onoare, am luptat pentru Spania... Acum onoarea mi‑e pătată de cei doi conţi de Carrion... Eu cer o dreaptă judecată... — Era mult sub mîndria noastră, au strigat conţii Carrion, ca să avem nişte soţii dintr‑o familie măruntă, de infansoni, noi care sîntem neam de regi... Cidul n‑a vorbit conţilor. Spre ei ochii nu şi‑a-ndreptat. A rostit însă regelui: — Nu i‑am rugat să‑mi ia din casă fetele mele preaiubite. Aţi stăruit mult, don Alfonso, să primesc încuscrirea asta, pe care eu nu am dorit‑o, iară Himena a respins‑o. Le‑am dăruit şi două săbii: alba Tizona şi Colada, neîntrecută‑n ascuţiş. Tizona, ştiţi, mi‑am dobîndit‑o, luptîndu‑mă la Barcelona; iară Colada la Brianda. Cu ce sînt vinovate oare aceste săbii minunate ca să atîrne‑n cingătoarea unor nevrednici, unor laşi? Mai înainte de orice să mi se‑napoieze săbiile!... Unii spun că în acea clipă cei trei sute de cavaleri au glăsuit ca un ecou: — Să i se‑napoieze săbiile! Conţii ar mai fi vrut să spună că nu se învoiesc cu asta; dar cavalerii Cidului rosteau mereu ca un ecou: — Să i se‑napoieze săbiile!... Alcazii sau judecătorii care alcătuiau curtea regală, aşa au hotărît şi ei: — Să i se‑napoieze săbiile!... Regele a încuviinţat. Conţii au trebuit să scoată, din cingătorile de aur, acele săbii de oţel, şi să le‑ntindă Cidului. Cidul le‑a luat, le‑a cîntărit. Şi‑a dăruit-o pe Tizona vitea­zului oştean Bermudo şi pe cealaltă, pe Colada, lui Ordono, scutierul său. — Mai bine stau în mîna voastră, deşi nu sînteţi conţi sau granzi, ci nişte simpli caballeros. Dar ştiu că le veţi onora în lupta pentru patrie. Apoi s‑a-ntors din nou spre rege: — Acestor conţi, rege Alfonso, eu le‑am făcut o nuntă mare. Pentru ei m‑am îndatorat ca să le dau o zestre bună. Le‑am dăruit haine brodate, lanţuri de aur şi mătăsuri. Pe fete le‑am înveşmîntat în rochii fără de pereche, purtate numai de regine. Şi ei au luat tot acest aur, plecînd către Castilia. Au luat întreaga avuţie. Dar fetele mi le‑au lăsat fără veşminte peste trupuri, într‑o pădure de stejari. Lupii au fost mai buni ca ei. Nu le‑au făcut cel mai mic rău... Le cer înapoi aurul! — Cere înapoi aurul! s‑au auzit iar cavalerii. Conţii ar fi vroit să spună că tot ce‑i dat rămîne dat, dar cavalerii glăsuiau: — Să i se dea şi aurul! Alcazii au grăit şi ei: — Să i se dea şi aurul. Infantii socoteau că, dînd înapoi Cidului avutul şi săbiile, au scăpat, dar Cidul a rostit din nou: — Un cavaler este dator să apere orice femeie. Aşa jură cînd e armat. Cu‑atît mai mult pe‑aceea care îi e soţie, mamă, soră sau rudă cît de depărtată. Conţii nu numai că n‑au stat în apărarea soaţelor, dar le‑au bătut cu frîiele. Maurii înşişi nu‑ndrăznesc să‑şi lovească femeile. Fetele mele preaiubite au fost de conţi dezonorate, dar lovit greu am fost şi eu. Jignirea se plăteşte‑n sînge. Conţilor, vă provoc la luptă pe voi şi pe don Gonzales, pe unchiul vostru cel mişel, care v‑a sfătuit la rău, cînd era în Valencia. Cei trei sute de cavaleri au glăsuit ca un ecou: — Să fie osîndiţi să lupte! Şi curtea a încuviinţat ca infantii de Carrion şi unchiul lor să se măsoare cu trei scutieri ai Cidului. — Dreptate vor avea aceia ce vor ieşi învingători. Ceilalţi să fie socotiţi mincinoşi, laşi şi trădători, a hotărît la urmă curtea. Cei doi infanţi de Carrion, auzind hotărîrea luată, s‑au în­grozit şi‑au cerut curţii numai o mică păsuire, să se gătească pentru luptă. Alcazii au încuviinţat. Pînă să se sfîrşească totul, venise‑amurgul la Toledo. Era o seară străvezie. Luna lucea printre copaci şi argintea palatele. Se aprindeau făcliile. Cidul se pregătea să plece, cînd l‑au vestit că e căutat de patru soli din Aragon, şi de alţi patru din Navarra. Trimişii adu­ceau scrisori. Într‑una îl ruga don Pedro, regele Aragonului, să‑i dea pentru fiul său, Sancho, moştenitorul tronului, pe dona Sol, scriind aşa: „Vă voi rămîne‑ndatorat pe totdeauna, Ruy Diaz, dacă‑mi veţi face această cinste, şi veţi da mîna fiicei voastre fiului meu moştenitor. Nu e pe lume alt viteaz mai mare decît Mio Cid, apărătorul Spaniei.” Iară regele din Navarra cerea, la rîndu‑i, pe Elvira - nu mai puţin înflăcărat şi respectuos pentru infantul Garcia. Cu solii şi cu cavalerii, Campeadorul s‑a pornit îndată spre Valencia. Şi‑ajuns acolo a poruncit să se şi pregătească nunta. Valencia s‑a-nveselit. Şi nunţile s‑au început, durînd vreo nu ştiu cîte luni. În acest timp, cei doi infanţi din casa de Castilia porniseră spre Carrion, şi nu s‑au mai înapoiat. Nimica nu‑i înspăimînta mai mult ca gîndul de‑a lupta. A trebuit să meargă curtea de la Toledo pe domeniul acelor conţi atît de laşi. Conţii, văzîndu‑i pe scutierii cu care urmau să se lupte, au încercat să îi omoare în timpul nopţii, pe ascuns. Dar uneltirea s‑a aflat. Au fost siliţi să vie‑n faţa arbitrilor şi să dea lupta. Bermudo, lupta cu Fernando, iară Diego cu Ordono.[xxiii] Un­chiul lor, răul Gonzales, avea în faţă pe scutierul cu numele de Nuno Bustos, alt cavaler neînfricat al lui Rodrigo de Bivar. Bermudo, Ordono şi Bustos, în numele marelui Cid, i‑au doborît pe cei trei conţi, silindu‑i să muşte ţărîna şi să se recunoască‑nvinşi. Chiar regele a trebuit, după atîta dezonoare, să îi declare trădători, sperjuri, şi laşi, şi mincinoşi. Dreptatea s‑a făcut deplină. Prin vitejie s‑a făcut... ...Şi încă ani, şi ani în şir, Cidul a dat şi alte lupte, eliberînd multe cetăţi. Ba, era gata să pornească şi‑n Africa, după mauri, cînd i s‑a apropiat sfîrşitul. Bătrîn, cu barba‑ncărunţită, Cidul era în Alcazar, lungit pe patul său de aur, şi‑şi aştepta ceasul din urmă.[xxiv] Vestea că e în pragul morţii se‑ntinsese ca fulgerul în Spa­nia, şi oamenii plîngeau pe străzi, şi la răspîntii, prin sate şi oraşe... — Se duce Cidul, murmurau. Cum va rămîne Spania?... Numai că vestea se aflase şi în cetăţile maure. Regii mauri s‑au bucurat: — Iată că se sfîrşeşte Cidul. E timpul să pornim din nou. Întîi să luăm Valencia, oraşul cel mai minunat, cu verzi grădini şi cu palate, cu bogăţii şi fete mîndre, şi cu fîntîni răcoritoare, oraşul care‑i aşezat pe ţărmul mării argintii... Şi tobele au prins să bată în Spania şi‑n Africa. Regii mauri s‑au adunat. Erau cu toţii cam treizeci. În fruntea lor era Bucar, cel mai puternic dintre ei. — Pînă ajungem noi sub ziduri, Cidul s‑a stins, îşi spuneau toţi. Noi vom lovi Valencia... Şi o vom lua... Vom birui... Aha, ce‑o să ne desfătăm, cum vom petrece în oraşul pe care l‑a stăpînit Cidul!... Oştile lor se îndreptau în goană spre Valencia, cu suliţele lungi de‑oţel şi săbiile ascuţite, gata de luptă şi de moarte. Iar focuri, focuri s‑aprindeau în urma lor prin Spania. Cidul, lungit pe patul său, abia mai respira încet, încet ca un suspin. Viaţa mai pîlpîia în trup ca o făclie cînd se stinge, cînd e aproape de sfîrşit. Şi‑afară, dincolo de ziduri, răpăiau tobe şi sunau arme, cu glasuri de oţel. Cidul abia mai răsufla. Pe cei din jur nu‑i mai vedea, ochii i se topeau în ceaţă. Numai auzul lui, deprins cu zgomotul de bătălii, tot mai simţea oştirile maurilor şi‑atacul ce se pre­gătea. — Aud afară, spunea el, arme maure răsunînd şi tobe ce cheamă la luptă. Iar eu, peste cîteva clipe, voi trece de hotarul vieţii. Nu pot să salt din patul meu, spada îmi va cădea din mîini. Dar vrea să dau ultima luptă, şi după ce n‑oi mai fi viu... Ascul­taţi dară ce vă spun! Cum închid ochii, luaţi‑mi trupul şi mi‑l îmbălsămaţi pe dată. Mi‑l ungeţi cu‑acea alifie ce mi‑a trimis-o‑n dar, de mult, sultanul Persiei. Cînd voi fi uns, o să par viu. Urcaţi‑mă apoi pe cal, legat bine cu nişte ştreanguri, şi spatele ţinut în scînduri. Pune‑ţi-mi sabia în mînă! Urmat de luptătorii care m‑au însoţit şi‑n timpul vieţii, duceţi‑mă în luptă. Şi ce va fi se va vedea. Las tot avutul din Bivar săracilor ce rătăcesc cu tal­gerul în mîna dreaptă peste meseta castiliană. Aveţi grijă de calul meu şi îngropaţi‑l dacă moare, să nu‑l sfîşie cumva cîinii. Pe mine să mă‑nmormîntaţi la mînăstirea din Cardena. Şi nu vreau ca la‑nmormîntare să curgă lacrimi nimănui. Lacrimile Himenei mele m‑or mîngîia îndeajuns... Aşa a spus viteazul Cid, cu cea din urmă răsuflare. A închis ochii şi‑a murit, făcînd un semn către Himena - care zăcea la capul său, îngenuncheată, şi plîngea - să‑i împlinească voile numaidecît, fără zăbavă. Porunca lui le era sfîntă. Îmbălsămîndu‑l şi ungîndu‑l cu-acea unsoare fermecată de la sultanul Persiei, don Ruy părea c‑a ră­mas viu. Faţa‑i era tot proaspătă. Şi trupul nu i s‑a-mpietrit. S-au scurs douăsprezece zile de cînd Rodrigo se stinsese. Maurii tot băteau la porţi. Ameninţau să le sfărîme. Şi precum poruncise Cidul, i‑au luat trupul lipsit de viaţă; i l‑au suit pe cal, în şa, legat cu ştreanguri de mătase. Pieptul şi spatele l‑au prins, pe sub veşminte-n nişte scînduri. I-au strîns şi sabia de mînă, cu‑o cureluşă subţirică. Dona Himena a hotărît să se deschidă porţile, cînd a bătut de miezul nopţii. În fruntea oastei era Cidul. În urma lui s‑au aşezat, în rînduri strînse, cavalerii. Babieca, ce era deprinsă, de la stăpînul ei, ca‑n luptă să se repeadă spre mauri, a şi pornit către duşmani. Regii mauri, văzînd că vine Babieca în galop spre ei, iară pe şa se află Cidul, voinic tot ca odinioară, cu sabia lucioasă‑n mînă, s‑au îngrozit şi au strigat: — Fugiţi, căci Cidul n‑a murit! Se prăvăleşte‑asupra noas­tră. Vai nouă... Hei, fugiţi... fugiţi!... În urma lor s‑au avîntat în galop aprig cavalerii, conduşi de vrednicul Fanez, şi‑au nimicit mii de mauri. Vreo zece mii s‑au înecat. Alţi zece mii au căzut prinşi. Cam douăzeci de regi mauri au căzut morţi, şi alţi vreo zece prizonieri. Astfel, şi‑a-nvins, şi după moarte, Cidul-Campeador duş­manii. Cei vechi spuneau odinioară - şi‑aşa am să vă spun şi eu - că regii din Castilia, din Aragon şi din Navarra, regii din toată Spania au venit să îi sărute mîna dreaptă, să i se‑nchine, umiliţi, celui care fusese Cidul şi apărase Spania, eliberînd ora­şele şi biruindu‑i pe mauri. Trupul lui, precum el singur hotărîse înaintea morţii, a fost dus în Castilia, în mînăstirea din Cardena. Şi‑acolo, fiindcă părea viu, nu l‑au închis într‑un mormînt. L-au aşezat pe‑un jilţ înalt, avînd în mîna dreaptă spada, şi‑alături celelalte arme. În fiecare an poporul se aduna şi îl slăvea, făcea în cinstea lui serbări. Legendele ne spun că Cidul a stat acolo zece ani. Apoi l‑au aşezat într‑un mormînt. Oasele lui s‑au mistuit în veacurile ce s‑au scurs. Au rămas numai amintirea şi cîntecele de demult despre viteazul don Rodrigo, numit Cidul-Campeador, care‑a luptat pînă la moarte pentru iubita‑i patrie.   [i] Caballeros sau hidalgos sînt cavalerii spanioli, nobilii cei mai mici în ierarhia feudală a Spaniei. Unii dintre ei erau foarte săraci. De obicei, hidalgos erau vasalii infansonilor, nobilimea mijlocie; aceştia erau la rîndul lor vasalii baronilor (numiţi în Aragon ricos hombres); iar baronii aveau ca suzeran pe rege. Cei mai mulţi nobili spanioli, aceia care se aflau direct în jurul regelui, erau granzii. Obligaţia vasa­lilor era de a participa la expediţiile războinice întreprinse de suze­ranii lor.   [ii] Ghitara este urmaşa directă a vielei menestrelilor (vihuela, în limba spaniolă), cu care cîntau poeţii şi cântăreţii rătăcitori spanioli, numiţi juglari. Aceştia erau asemenea jonglerilor francezi (tot cîntăreţi populari, care se confundau uneori cu menestrelii). Pe la sfîrşitul seco­lului al XV-lea se pare că vihuela începuse să se transforme în ghitară, devenind apoi - după cum se ştie - instrumentul naţional al spa­niolilor.   [iii] Cidul a existat în realitate. El era un mic cavaler castilian, pe nume Rodrigo Diaz de Bivar. În istorie, Rodrigo n‑a fost decît un căpi­tan în ostile regilor Fernando, Sancho şi Alfonso al Vl‑lea. S-a născut în anul 1043 şi a murit în anul 1099, la Valencia. Se ştie că teritoriul unde se află astăzi Spania fusese invadat de mauri cu începere din anul 711, cînd faimosul prinţ al deşertului Tarik a trecut prin Gibraltar. (De atunci, „coloanele lui Heracle”, cum i se spunea strîmtorii în antichitate, s‑au numit „djebel Tarik” - stîncile lui Tarik - Gibraltar). Pe tot acest teritoriu nu rămăseseră, după invazia maurilor, decît unele stătu­leţe independente, dintre care cel mai important era regatul castilian, stăpînit de Fernando şi urmaşii săi din secolul al XI‑lea. Noi vom vorbi în legendă de Spania, pentru o mai bună înţelegere, deşi se ştie că po­porul spaniol a început de fapt să se alcătuiască, în forma sa actuală, abia în cursul Reconquistei; iar limba spaniolă lua fiinţă în această perioadă, avînd la bază dialectul castilian. Valuri de sînge s‑au vărsat pentru Reconquista - lupta împotriva arabilor. Cele mai mari sacrificii le‑a făcut poporul, mai ales ţărănimea, apoi populaţia orăşenească şi micii cavaleri. Reconquista a durat cam de la sfîrşitul sec. VIII-lea, pînă în anul 1492, o dată cu cucerirea Granadei. Însă etapa cea mai drama­tică şi mai spectaculoasă, care a lăsat urme în legendă, este acea din perioada cînd a trăit şi a luptat Cidul. Pe seama lui s‑au creat o mul­ţime de cîntece şi de legende. Două poeme despre Cid sînt deosebit de importante. Unul este „Cîntec pentru Cidul meu”, creat în anul 1140 şi al doilea „Rodrigo” (compus în secolul al XIV-lea, dar păstrat numai într‑o prelucrare din secolul al XV-lea). Personajul principal al legen­delor despre Cid Campeador (Cid - stăpîn, campeador - ostaş) este unul dintre cei mai viteji căpitani ai luptei pentru Reconquistă, pe nume Rodrigo Diaz de Bivar. Acesta, deşi în realitate istorică a fost un feudal adeseori crud şi lipsit de scrupule, a căpătat, în imaginaţia cîntăreţilor, cele mai nobile trăsături, devenind un reprezentant de frunte al aspi­raţiilor naţionale spaniole. Din aceste poeme şi din altele s‑au născut ulterior aşa‑numitele romanceros, care tratează, în spirit popular, epi­soadele cele mai caracteristice şi îndrăgite ale legendei Cidului Cam­peador. Trecerea aceasta de la vechi cîntece la poemă, şi de aici înapoi la cîntece, la romanţe, ca şi transformările succesive, potrivite cu gustul maselor de ascultători ai fiecărei epoci, au prelungit viaţa legendei Ci­dului. Au făcut ca versurile sale să răsune mai târziu în lucrări renumite, ca tragedia „Cidul” a marelui scriitor francez Corneille, sau opera lui Massenet, cu acelaşi nume. Aceasta fără să mai amintim lucrarea spa­niolă „Las mocedades dell Cid”, de Don Guillen de Castro y Belvis, de piesele lui Manuel Fernandez y Gonzalles şi Juan B. Diamante, ca şi de prelucrările în diferite limbi, ca: „Der Cid - nach spanischen Romanzen besungen” a lui Joh. G. Herder, „II Cantare del Cid” a cura di Giulio Bertoni, „La legende du Cid Campeador, d'apres les textes de l'Espagne ancienne”, de Alexandre Arnoux etc., care ne‑au fost şi nouă un preţios ghid în alcătuirea acestei lucrări, pe baza vechilor poeme şi romanţe spaniole.   [iv] „Meseta” este marele podiş spaniol. Se numeşte astfel, pentru că are înfăţişarea unei mese. Ocupă aproape jumătate din suprafaţa Peninsulei Iberice. Meseta este despărţită în două de Sierra de Guadarrama, Sierra de Gredos, Sierra de Toledo şi Sierra de Gata. (Prin sierra se înţeleg lanţurile de munţi, cu vîrfuri ca un ferăstrău.) Meseta de miazănoapte, de care este vorba în povestirea noastră, are o înălţime de 8-900 m şi constituie platoul Vechii Castilii. Meseta de miazăzi, înaltă de 6-700 m, formează platoul Noii Castilii. Aici se găseşte şi Madridul.   [v] Bivarul este o mică localitate din vechea castilie, de pe meseta de miazănoapte, la o mică depărtare de oraşul Burgos, odinioară reşe­dinţa regală. Aici îşi avea proprietatea sa tatăl Cidului, Diego Lainez, urmaşul unuia dintre primii judecători ai Castiliei.   [vi] Fernando I, regele Castiliei în 1033, al Leonului în 1037, al Galiciei în 1054. La moartea sa, în anul 1065, şi‑a împărţit regatul între fiii şi fiicele sale.   [vii] În unele cîntece se spune că Rodrigo era fiul natural al lui Diego Lainez, mama sa fiind o femeie din popor.   [viii] În capodopera „Cidul”, a scriitorului francez Corneille, se spune:   „Je suis jeune, il est vrai, mais aux âmes bien nee La valeur n‑attend pas le nombre des annees”.   („E-adevărat, sînt tînăr, dar pentr-un suflet mare Valoarea nu aşteaptă ca vîrsta s-o măsoare"  — Traducere de St. O. Iosif.)   Aici lupta se dă, ca şi în unele variante spaniole, între Rodrigo şi conte, fără nici o prezenţă străină. De altfel uciderea contelui Lozano se face, după unele romanţe, cu pumnalul, nu cu sabia.   [ix] Asupra materialului poetic al vechii Spanii după care ne‑am călăuzit, al condiţiilor şi al concepţiei în care a fost creat, ni se furni­zează informaţii într‑o serie întreagă de studii şi texte comentate critic, atît de autori spaniolii ca Ramon Menendez Pidal sau Gonzales Palencia Angel, cît şi de alţii, arabi (Ibn-Abd al Hakam), sovietici (B. M. Karass), germani, francezi, mexicani, brazilieni etc. Un interesant studiu îl con­stituie: „Historia de la literatura nacional espagnola” de Ludwig Pfandi.   [x] Cortezul era numai adunarea nobililor şi a clericilor. De la mij­locul secolului al XIII-lea înainte încep să intre în cortez şi reprezen­tanţii oraşelor.   [xi] În limba spaniolă se scrie Jimena. Transcriem însă Himena, aşa cum se pronunţă.   [xii] În tragedia Le Cid, Corneille a schimbat aceste fapte povestite în romanceros. Corneille a trebuit să dea lui Rodrigo şi Himenei trăsă­turi ce se potriveau cu gustul celor ce au trăit cam cu o jumătate de mileniu mai tîrziu, în Franţa. Şi fiind un meşter iscusit, punînd mult patos şi lirism, marele scriitor francez clasic Corneille a dat lumii o capodoperă. În romanceros, isprăvile lui don Rodrigo de Bivar nici nu se sfârşesc aici, ca în tragedia lui Corneille. Ele abia încep, după ce Himena devine soţia lui don Rodrigo, la rugămintea regelui.   [xiii] În istorie, naşul tinerei perechi n‑a fost, ca în legendă, don Fer­nando, ci fiul său Alfonso al VI‑lea. Faptul că Rodrigo se căsătorea cu fiica duşmanului ucis de el nu trebuie să ne mire, după cum nu trebuie să ne mire nici faptul că dona Himena îl cerea de soţ. (De altfel nici uciderea tatălui Himenei nu a fost confirmată de istorie.) Erau atunci cu totul alte moravuri, mai dure. De aceea Corneille, în tragedia lui, a simţit nevoia să modifice datele legendei spaniole. Astfel, el a arătat că Cidul şi Himena se iubeau mai dinainte; iar Himena, deşi îl adora pe don Rodrigo, îi cere moartea, şi nu acceptă să se căsătorească cu el, decît după o serie de întîmplări şi condiţii puse de ea, ca să‑şi poată înăbuşi, în acest fel, remuşcările.     [xiv] Un fel de horă. Numele sardanei vine de la Cerdana, locali­tate catalană.     [xv] Aceste localităţi sînt fiecare în alt punct cardinal al Spaniei.     [xvi] Ruy Diaz nu este altceva decît prescurtarea numelui lui don Diego.     [xvii] Infansonii erau nobilii de categorie mijlocie. Prin posesiunile pe care le căpătase de la rege, şi prin căsătorie, Rodrigo devenea mai mult decît un hidalgo, devenea un infanson. În calitatea sa de port‑stindard regal, în bătălie avea dreptul să‑l reprezinte pe suzeran.     [xviii] Din acest loc legenda se bazează în cea mai mare parte pe „Poema de Mio Cid” şi pe romanţele alcătuite pe temeiul ei.     [xix] Alcazar se numea palatul regilor mauri. Alcazare se găseau şi în Cordova, Sevilla etc.     [xx] Infanţii erau copiii născuţi din famliile regilor Spaniei şi Portu­galiei, care nu erau însă prinţi.     [xxi] Fiecare familie nobilă avea un anumit blazon, un însemn, care se punea pe scut, pe stindard şi pe alte obiecte. După acest blazon se ştia ce loc ocupa respectiva familie în ierarhia nobiliară, şi cît de veche îi era nobleţea.     [xxii] După alte cîntece, nu Diego Ordono, nepotul Cidului, a aflat în pădure pe donele Elvira şi Sol, ci Alvar Fanez.     [xxiii] În unele romanţe se arată că sabia Colado a fost primită de Alvar Fanez, nu de Ordono (Ordonez). Tot aşa, în locul lui Ordono se vede Martin Antolinez luptînd la Carrion.     [xxiv] În realitate, Cidul a murit destul de tînăr, după cum confirmă istoria, la vîrsta de 56 de ani, în anul 1099, în Valencia.