Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru

Tristan si Isolda - Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru     N obilii mei ascultători, mi-aţi poruncit să vă cint, astăzi, legenda lui Tristan şi a Isoldei cea bălaie,[i] zise poetul cîntăreţ, în după-amiaza următoare. Pe fruntea lui cădeau pieziş raze de soare purpurii, făcîndu-i parcă o cunună. Iar degetele-i lungi şi slabe îi lunecau uşor pe harpă. Şi, de sub degetele sale, se-mprăştiau sunete-n stoluri ca nişte păsări cîntătoare, dar nevăzute de ceilalţi. Departe, o corabie îşi fîlfîia pînzele-n vînt, asemeni unui pescăruş cu aripile legănate de undele văzduhului. — Spre-acele zări este Cornwalul, arătă el spre Anglia. De-acolo ne-au venit strămoşii după ce-a fost înfrînt Artur, cîndva, sub ghearele trădării, lăsînd în urma lui durere. Dar mai-nainte, cînd Artur stătea încă pe tronul lui, în Cornwal stăpînea un rege al cărui nume era Marc. Din Tintagil — castelul său — regele Marc veghea şi el ma­rea şi coastele britone, să nu le calce vreun duşman. Şi la nevoie se-nsoţea cu alţi buni prieteni, ca Rivalen, regele de la Loonois. Tocmai fusese-o bătălie, înverşunată, de curînd. Marc se aflase-n bătălie într-o primejdie de moarte. Rivalen nu precupeţise sîngele lui ca să-l salveze. Fără de sabia lui Rivalen, Marc s-ar fi dus lîngă strămoşi, în cripta de la Tintagil. Şi de vărsase atîta sînge, Rivalen — pe lîngă dorinţa de-a fi alături de-un bun prieten, de-a-mpiedica pe anglo-saxoni să năvă­lească în Cornwal — mai avusese un motiv. Acesta era dragostea. Rivalen o iubea pe sora lui Marc din Cornwal, pe Blanchefleur. Socotind că-i prea tînără şi nu a sosit încă vremea să fie soaţă unui rege, Marc amîna căsătoria, deşi fata era şi ea îndrăgostită de Rivalen. După această bătălie, Marc hotărî ca, drept răsplată, Blan­chefleur să poată face nunta cu regele din Loonois. Cine erau mai fericiţi decît Rivalen şi Blanchefleur în timp ce urcau împreună, la sărbătoarea nunţii lor, pe drumul presărat cu flori şi în uralele mulţimii, de la capelă spre castel? Însă în ziua următoare — pe cînd Blanchefleur cînta la geam, hrănindu-şi păsărelele, un emisar din Loonois vesti pe regele Riva­len că ţara lui e cotropită, în întregime, de duşmani. Un duce trădător, Morgan, un prieten al saxonilor, năvălise în Loonois, arzînd casele şi prădînd. Rivalen trebuia să plece degrabă spre ţinutul său, să-l apere, mai înainte de-a fi cu totul ruinat. Luîndu-şi dar tînăra soţie şi cavalerii, se porni cu o corabie spre ţară. Cu grijă, îşi ascunse-ntîi soţia sa la Kanoël, în cel mai întărit castel, dînd-o în paza lui Rohalt, un vasal bun şi credincios. Apoi, strîngîndu-şi toţi baronii, începu lupta cu Morgan. La început îl birui. Porni în urmărirea lui. Dar luptele nu se sfîrşiră. Timpul trecea chinuitor pentru Blanchefleur, ce-şi dădea sea­ma că va fi mamă în curînd. Aşa se scurseră pe-ncetul nouă luni de-aşteptare grea. În cea de-a noua se văzu un călăreţ venind în goană către castelul Kanoël. Călăreţul îşi purta lancea înfăşurată în mătase. Însă măta­sea era neagră, neagră — aşa cum e durerea. Numaidecît se lăsă puntea. Abia atunci se dumiriră că solul aducea cu sine scutul şi lancea lui Rivalen, însîngerate amîndouă. Blanchefleur îl aştepta pe tron. Cavalerul îngenunche şi îi rosti vestea cea rea. Morgan, învins şi umilit, îl atrăsese într-o cursă pe regele din Loonois, şi prin trădare-l ucisese. Mormîntul regelui Rivalen se-afla acum pe coasta mă­rii, în scobitura unei stînci, deasupra căreia erau o cască şi o sabie. Regina, fără nici o vorbă, se-ntoarse în odaia ei. Ochii se­caţi nu-i lăcrămau. Doar buzele îi erau albe, şi dinţii-i clănţă­neau uşor. În dimineaţa ce urmă, regina născu un băiat cu părul cum e spicul copt. Îl sărută, şi-şi dete duhul. Jalea domnea în tot castelul. Consiliul cavalerilor se întruni numaidecît şi îl alese pe Rohalt ca să conducă Loonois-ul pînă ce fiul lui Rivalen va putea să primească tronul. Şi fiindcă pruncul n-avea nume, şi trebuia să i-l aleagă, Rohalt rosti în acest fel: — Alt nume nu-i mai nimerit pentru feciorul lui Rivalen, venit pe lume într-o vreme cînd suferinţa ne-nconjoară, decît Tristan — fiul tristeţii. — Morgan şi cavalerii săi, dacă vor şti că a rămas din spiţa regelui un prunc, vor încerca să ni-l ucidă, mai spuseră alţi ca­valeri. Tristan va trebui ascuns. — Nu vor afla, zise Rohalt. Despre Tristan vom spune toţi că-i al meu şi-al soţiei mele. Vă învoiţi? — Ne învoim! — Juraţi deci că vom păstra taina! — Jurăm! au glăsuit baronii. Tristan a rămas pentru toţi fiul baronului Rohalt. Şapte ani au trecut apoi. Şapte ani grei, fiindcă Morgan era acum stăpînul ţării. La şapte ani, cum se cuvine, Tristan a fost încredinţat unui bărbat, ca să-l învăţe să mînuiască armele. Bărbatul era Gorvenal, fostul scutier al lui Rivalen. Şi Gorvenal la învăţat, plin de răbdare, cîte toate, pe lîngă arta de-a lupta. Tristan domesticea şi fiare. Imita graiul păsărilor. Era un cîntăreţ la harpă neîntrecut în Loonois. Ştia să compună şi versuri. Avea doar cincisprezece ani, însă părea de optsprezece. Era voinic şi cînd trecea călare-ntre ceilalţi scutieri, mulţi îl asemuiau cu Borvo, zeul poeziei şi cîntării la celţii de odinioară. Iar tinerele baronese se prăpădeau de dorul lui, şi-şi fluturau batis­tele, şi încercau în fel şi chip să-l fure cu privirile. El rămînea nepăsător. Le răspundea curtenitor, dar rece ca un sloi de gheaţă. — Fiul baronului Rohalt, îşi şopteau nobilele doamne, nu ştie ce e dragostea. Este frumos, la fel ca Borvo, dar inimă n-are de loc. E îngheţat ca tatăl său, ce nu cunoaşte altceva decît calul şi luptele. Însă baronul se mîndrea şi se uita cu bucurie cum fiul re­gelui Rivalen se făcuse, prin îngrijirea lui Gorvenal, un tînăr vrednic, puternic, îndrăzneţ, serios, ai cărui ochi nu se lăsau furaţi de fiecare doamnă ce îi zîmbea de la balcon. „Va fi un rege drept şi bun, îşi spunea-n taină, deseori. Tris­tan ne va scăpa ţinutul de regele Morgan cel Rău”. Numai că toate visurile, toate speranţele — pe care şi le făcuseră Rohalt şi prietenii lui de credinţă, că fiul regelui Riva­len o să domnească-n Loonois, spre spaima trădătorilor — s-au risipit, aşa cum zboară petalele de trandafir, cînd se porneşte vîntul rece. Tristan sta într-o zi pe ţărm. Cînta un lais compus atunci, visînd cu ochii-n depărtări. Iar glasul lui umplea văzduhul. Delfinii se săltau din apă şi pescăruşii se lăsau, din zbor, alăturea de el, ca să-i asculte cîntecul. Dar, spre nefericirea lui, nişte piraţi din miazănoapte se coborîseră pe ţărm, în timpul nopţii, şi pîndeau din dosul unor stînci înalte. Văzînd că pînă şi delfinii stau să-i asculte cîntecele, piraţii s-au mirat nespus. —  Vom lua pe un astfel de tînăr comori întregi, dacă-l vom vinde, şi-au spus piraţii între ei... Şi, făurindu-şi iute-un plan, piraţii s-au zvîrlit asupra fiului regelui Rivalen, l-au cetluit în ştreanguri tari, i-au pus în gură un căluş, l-au dus pe o corabie, şi au pornit spre miazănoapte, unde domneau regii normanzi, cu gîndul să li-l vîndă lor. Tristan, deşi legat în ştreanguri, nu încetase să se zbată. Braţele tari i se-ncordau, slăbind mereu frînghiile. Şi cine îndrăznea să se-apropie, să strîngă iarăşi nodurile, primea cum­plite lovituri, cu capul şi picioarele. Cu cît se zbătea el mai tare, pe mare se iscau furtuni. Fur­tunile se înteţeau la strigătele lui Tristan. Corabia era purtată ca o sărmană ţandără peste întinsul apelor şi trosnea din încheieturi. Puntea era mereu spălată de valurile înălţate pînă la cerul plumburiu. Şi cînd a vrut să se apropie maimarele piraţilor de Tristan, fiul lui Rivalen, un val mare la răsturnat, şi-abia de a scăpat cu viaţă, cu ajutorul alor săi. De trei zile pluteau pe mare, şi nici o clipă nu-ncetase vîntul turbat, ce înteţea din ce în ce mai mult furtuna. —  Se pare, zise un pirat, că acest tînăr cîntăreţ e îndrăgit de zeul mării. De cînd l-am cetluit în ştreanguri furtunile nu se opresc. — Aşa e, spuseră şi alţii. Să-l azvîrlim, legat, în mare, să se-nece. —  Nu, nu! se-mpotrivi pe dată maimarele piraţilor. Dacă se-neacă, s-ar putea să pătimim şi alte rele. Mai bine-l aruncăm în apă, dezlegat, şi ducă-se unde-o pofti. Să se înece sau să scape, cum o fi voia zeului. Furtuna răscolea adîncul, săpînd asemenea prăpăstii în faţa corăbierilor, încît îi prindea ameţeala, numai uitîndu-se în jos. —  Să-i dăm dar drumul? întrebară cîţiva piraţi, cuprinşi de frică, pe cel care îi conducea. — Daţi-i! răcni el prin furtună. Tristan, auzind ce vorbeau, stătu o clipă locului. Unul veni cu-o sabie şi-i tăie toate ştreangurile. Iară Tris­tan, cînd se văzu eliberat din legături, ca un leu tînăr se-azvîrli peste bordul corăbiei, pe coama-naltă a unui val. Şi valul îl purtă deasupra, peste întinsu-acelei mări, pînă cînd se zări un ţărm. Valul atunci îl aruncă pe-o plajă largă, aurie; porni cu zgo­mot înapoi şi se topi-n adîncul mării. Furtuna încetă pe loc. Ud tot, Tristan de Loonois se ridică şi o porni pe ţărmul unde tatăl său debarcase cu ani în urmă, ca să-i dea ajutor lui Marc. Tot de aici plecaseră el şi Blanchefleur spre Loonois, feri­ciţi, însă şi mîhniţi de ştirea care le sosise că ducele Morgan, vicleanul, le jefuia ţinuturile, arzînd ce nu putea răpi. Tristan trecu printr-o pădure, şi-ntîlni nişte vînători. Aceştia hăcuiau un cerb pe care îl vînaseră, şi-l despicau simplu, în patru, după-obiceiul locului. Însă prinţul din Loonois îi învăţă să-i scoată pielea, să-l cureţe de măruntaie şi să aleagă pentru rege şi pentru cavalerii săi coapsele, muşchii şi ficatul. De altă parte aşeză capul, picioarele, spinarea, bucata moale de la pîntec — bune de fript pentru scutieri, paji, vînători şi alţi slujbaşi. Apoi orîndui şi ceata. Şi spuse vînătorilor să sune în anume fel cînd se apropie de castel, aşa ca regele să ştie că poartă-n furci, cu ei, un cerb. Astfel făcură vînătorii, şi regele se minună, aflînd aceste noi deprinderi aduse de la Loonois.[ii] Ţinuta prinţului Tristan, chipul de-o mare frumuseţe şi felul de-a vorbi ales, însă modest, curtenitor, îi minunară pe baroni. Îl întrebară cine e şi cu ce rost a venit în Cornwal, iar el răspunse că e fiul unui neguţător breton, plecat în lume, s-o cunoască. Seara, în timp ce cînta bardul regelui Marc, Tristan luă harpa şi îl acompanie încet. Sunetul harpei întrecu tot ce ştiau regele Marc, baronii lui şi bardul însuşi despre acest fel de-a cînta. Căci de pe coardele subţiri şi-armonioase se-auzi, la început, susurul ploii de primă­vară, prin frunziş, apoi cum ploaia înceta, şi sturzii, grangurii moţaţi şi celelalte păsărele porniră iar să ciripească. Un căprior boncăni tare, chemîndu-şi soaţa în desiş. Albinele sălbatice zumzăiau parcă de-undeva, atît de-aproape, că mesenii priviră toţi în jurul lor. Şi, la sfîrşit, Tristan sună din harpa lui, ca dintr-un bucium, îndemnînd la petrecere, la veselie şi la danţ. Regele Marc luă-n mînă cornul prins în verigă de aramă, care-i ţinea loc de potir, şi închină către baroni: — Fiţi veseli, strigă el, seniori, cum ne îndeamnă acest tînăr. Şi dete vinul peste cap. Prin barba-i roşie, vîrstată cu firişoare argintii, un pîrîiaş gălbui de vin se strecură pînă pe haină. — Tinere oaspete, grăi. Te facem bard la curtea noastră, şi, de eşti vrednic, precum pari, şi-n meşteşugul armelor, te vom arma şi cavaler. Tristan se ridică atunci şi mulţumi regelui Marc de cinstea ce i se făcea. Un simţămînt nelămurit îl îndemna spre acest om, ce-i era unchi, fără ca el să ştie încă acest lucru. Aşa a început Tristan şederea sa în Tintagil. A luat parte la multe lupte şi întreceri cavalereşti. Şi el în toate era primul, fie că purta armele — pe mare, ca şi pe uscat, — fie la marile ospeţe, cînd le cînta baronilor. Se spune că nu se afla nici o copilă în Cornwal să nu fi fost îndrăgostită de tînărul din Loonois. Dar, tot ca şi în ţara sa, nici uneia nu îi spusese vreun cuvînt de dragoste. Inima-i nu ştia să mintă. El se gîndea numai la ziua cînd se va-ntoarce-n ţara sa şi-l va goni din Loonois pe ucigaşul lui Rivalen. Astfel de gînduri nutrea el. Nu avea timp de dragoste. Şi s-a-ntîmplat că tot atunci, Rohalt, cu o corabie, colinda dintr-o ţară-ntr-alta, să îl găsească pe Tristan. Cutreierînd, de la o vreme, Rohalt a poposit şi-n Cornwal. Vă-nchipuiţi ce bucurie a fost pe Rohalt, credinciosul, cînd la aflat în Tintagil pe cel atîta de căutat. Şi-au povestit unul şi celălalt cîte trăiseră-ntre timp. Rohalt a spus că-n Loonois oamenii nu mai pot să-ndure asprimea regelui Morgan. Şi toţi nutresc încă nădejdea că fiul nobilei Blanchefleur şi-al lui Rivalen se găseşte încă în viaţă, şi-o să vie, să-l izgonească pe tiran. Cu-acest prilej, bunul Rohalt destăinui şi lui Tristan, şi re­gelui din Tintagil, că erau rude apropiate, Tristan fiind lui Marc nepot. Regele Marc îl sărută şi apoi îi mărturisi: —  Fără de tatăl tău, nepoate, astăzi nu mai eram în viaţă. Şi Cornwalul era pierdut în ghearele saxonilor. Venind însă aici, la mine, el şi-a primejduit regatul. Morgan i-a atacat ţinutul, cît timp Rivalen a lipsit. Şi de-aici li s-a tras şi moartea, întîi lui, apoi mamei tale. Încît, Tristan, sînt vinovat pentru că îţi lipsesc părinţii, şi n-ai nici ţară, şi nici tron. — Ţara mi-o voi recuceri, se hotărî pe loc Tristan. Şi îmi voi răzbuna părinţii. — Iar loc de tată, dacă vrei, am să-ţi ţiu eu, glăsui Marc. Se-mbrăţişară amîndoi, ca rude bune, şi Tristan, fiind prinţ de sînge fu armat numaidecît de unchiul său. Apoi feciorul lui Rivalen se pregăti să se întoarcă în ţara sa, în Loonois. La despărţire, Marc îi spuse că nu mai este-atît de tînăr, că voinicia i-a scăzut, şi tare i-ar fi trebuit un braţ şi-o minte iscu­sită cum le avea numai Tristan. Ce se va face fără el? Tristan zîmbi, dar nu promise că se va-ntoarce-n Tintagil. Se urcă pe corabie, şi marinarii ridicară pînzele-n vînt. Şi ea porni. —  Prea multe amănunte nu ştim asupra felului în care s-au dat luptele-n Loonois, contra cotropitorilor, zise poeţul cîntăreţ. Pesemne, însă, cavalerii şi tot poporul s-au unit, aflînd că s-a înapoiat prinţul Tristan, moştenitorul drept legiuit al lui Rivalen. El a luptat cu vitejie, avînd alături pe Rohalt, şi Mor­gan a fost biruit. Dar cînd au vrut să-i dea coroana, prinţul Tristan şi-a amin­tit cum Marc din Cornwal îi spusese că se socoate tatăl său, că-i singur, cam slăbit de vreme, şi-are nevoie de-un braţ tînăr. Pe de-altă parte se simţea îndatorat şi lui Rohalt, ce îl ferise-n vre­muri grele de duşmănia lui Morgan, şi apărase Loonois-ul. Şi-aşa, în timp ce-l îmbiau să ia coroana şi să urce pe tronul regelui Rivalen, prinţul Tristan le-a cuvîntat: —  E drept ca tatăl să domnească înaintea fiului său. Şi pînă astăzi eu am fost moştenitorul lui Rohalt. Şi-aşa voi fi şi de-azi-nainte. Îl rog deci să primească tronul. Cît mă priveşte, voi răspunde dorinţei unchiului meu Marc, şi mă voi duce în Cornwal. Rohalt nici nu gîndea să urce pe tronul regelui Rivalen. Însă Tristan a stăruit. —  Cel puţin dacă n-aţi pleca, a dat atunci răspuns Rohalt, la stăruinţa lui Tristan. Tot aşa l-am rugat cîndva pe tatăl vos­tru, pe Rivalen, fie-i slăvită amintirea, să nu se ducă în Corn­wal. Din prietenie pentru Marc, Rivalen a plecat. De-aici s-a tras nenorocirea. Mi-e teamă pentru voi, Tristan. Auzind vorbele acestea, Tristan zîmbi încrezător: —  Seniore, rege, spuse el, Marc mă iubeşte ca pe-un fiu. Şi nu-nseamnă că nenorocul, dacă la urmărit pe tata, o să mă bată şi pe mine. Eu voi pleca. Am hotărît... Dar cînd se-napoia în Cornwal, află, de cum atinse ţărmul, că Marc e tare supărat. Tristan încălecă pe calul ce era gata pregătit şi-l aştepta de mult în port, şi porni iute spre castel. Acolo, în sala cea mare, Marc adunase toţi baronii. În faţa tronului stătea un uriaş cam de patru metri, într-o armură de oţel. Uriaşul se numea Morholt. Era cumnatul regelui ce stăpînea ţara Irlandei. Lîngă el mai erau, de-asemeni, alţi doisprezece cavaleri, avînd toţi armele în mîini. Uriaşul tocmai cuvînta: — Cornwalul a plătit tribut Irlandei patruzeci de ani. De cincisprezece ani încoace însă nu vreţi să-l mai plătiţi. Tributul se socotea astfel: în primul an ne dăruiaţi aramă — trei sute de livre; în cel de-al doilea, argint; aur în cel de-al treilea — mereu aceeaşi cantitate. În cel de-al patrulea, ei bine! rîse Mor­holt, lărgindu-şi gura, de îi ajunse la urechi — dădeaţi trei sute de băieţi, pe care noi vi-i făceam robi, şi încă trei sute de fete, cu care să ne desfătăm, cînd ne întoarcem din război. Regele nos­tru vă întreabă: Vreţi să plătiţi ce datoraţi? Corabia noastră e-n port. De nu, avem oştirea gata. Şi sîntem gata de război... Marc nu privea către Morholt. Dar Morholt întrebă din nou: — Vreţi să plătiţi, sau vă răpunem?... Deşi — rîse din nou Morholt, lovind cu lancea de podea, de zgudui întreaga sală şi s-auzi pînă în port — s-ar mai găsi un mijloc ca să scăpaţi de datorie, şi asta pentru totdeauna... Regele Marc ridică fruntea, baronii se neliniştiră, şi Morholt batjocoritor, urmă cuvîntul început: — Puteţi scăpa, precum v-am spus, doar dacă unul dintre voi cutează să îmi stea în faţă. Să ne luptăm cu armele... Morholt rîdea clocotitor, izbindu-şi palma de genunchi. La fel rîdeau şi cavalerii care erau lîngă uriaş, în sala tronului lui Marc. — De e vreunul, eu sînt gata să ne luptăm cum o vrea el. Luăm cîte-o barcă şi plecăm pe-o insulă în largul mării, căci nu doresc să fiţi de faţă cînd îl voi hăcui-n bucăţi, ca pe un iepure sau cerb. Şi-acolo o să ne-nfruntăm... Marc îşi plecase iarăşi capul. Baronii se-ascundeau pe rînd, în spatele coloanelor, căci se temeau toţi de Morholt. — Atunci, de nu vreţi să luptaţi, înseamnă că plătiţi tribu­tul, întinse mîna către rege uriaşul Morholt din Irlanda. Marc era gata să rostească: „Plătesc tributul”, cînd, deo­dată, din cealaltă parte a sălii, o voce spuse răspicat: — Mă voi lupta eu cu uriaşul, pentru poporul din Cornwal. Oricît era de greu, Morholt se răsuci ca o sfîrlează. Întotdeauna el fusese trimis de regele Irlandei să ceară altor ţări tribut. Şi nicăieri nu-i răspunsese încă nimeni în acest fel. Se-ntoarse deci şi îl văzu pe tînărul Tristan păşind cu pasul sigur către Marc. —  Rege, vă rog îngăduiţi-mi să dau eu lupta cu uriaşul. Mi-aţi cerut braţul. Îl aveţi. Azi m-am întors din Loonois, unde nu am primit coroana, ca să vă stau în ajutor. De ce să piară Cornwalul? În sala mare-a tronului era tăcere ca de moarte. — Unchiule Marc, îngăduiţi să ne-nfruntăm cu armele! rosti iar tînărul Tristan. — Pe Morholt nu la învins nimeni! răspunse rar rege­le Marc. — Aşa e. Nimeni nu la-nvins, şoptiră-nspăimîntaţi baro­nii. Altfel ne-am fi luptat şi noi. Iar cavalerii lui Morholt îşi zăngăniră armele şi rîseră, strigînd aşa: — Şi nimeni nu-l va birui... Morholt privea triumfător spre rege şi baronii săi. — Poate că eu îl voi învinge! zise Tristan, neşovăind. Regele Marc se ridică: — Tristan, sînteţi nepotul meu şi cavalerul cel mai brav. Vă-ncredinţez onoarea mea, soarta ţinutului Cornwal şi viaţa celor şase sute de tineri, ce ne sînt ceruţi astăzi de regele Irlan­dei. Morholt, cînd vreţi să vă luptaţi? — Mîine în zori, răspunse el, izbind iar lancea de podea, nedumerit de ceea ce se petrecuse pe negîndite-n Tintagil. A doua zi de dimineaţă, Morholt şi Tristan se urcară în cîte-o barcă fiecare. Marc şi baronii adunaţi pe ţărmul mării se uitau cum pleacă bărcile în larg. Iar tinerii şi fetele, pe care îi cerea Morholt, erau de-asemenea pe mal, cu părinţii şi rudele. Fetele şi femeile plîngeau pe tînărul Tristan, ştiind că nu se va întoarce. Barca uriaşului Morholt avea pînzele purpurii, şi-a lui Tris­tan pînzele albe. Morholt acostă cel dintîi. El îşi legă cu grijă barca de un copac, de lîngă mal. Dar Tristan, după ce ajunse, împinse cu piciorul barca în care se aflase el. —  De ce faci asta? întrebă uriaşul Morholt pe Tristan. —  Pentru că unul dintre noi nu se va-ntoarce-n Tintagil, răspunse tînărul Tristan. Şi bătălia începu. Toţi cei care erau pe mal au stat trei zile ascultînd. Nici unuia nu i-a fost foame, nu i-a fost sete, şi nici somn. Ciocniri de arme se-auzeau, şi gemete cîteodată. Dar nici o barcă nu sosea în portul de la Tintagil. În cea de-a treia zi, deodată, se auzi un răcnet groaznic. — Tristan al nostru a murit! strigară cei din Tintagil. Pen­tru ce l-am lăsat să plece? Într-adevăr, la puţin timp, barca uriaşului Morholt, cu pînzele ei purpurii, se apropie de Tintagil. — Trăiască neînvinsul Morholt! urară tare cavalerii tri­mişi de regele Irlandei. Iată-l, din nou a biruit! Ucis este Tris­tan al vostru. Numai că de la prora bărcii se zări, făcînd semn cu mîna, Tristan, şi nu uriaşul Morholt. — Cum? Cum? ţipară irlandezii. Morholt e mort? Nu... nu se poate. Ce o să spună regele, dar mai ales regina noastră, care-i e soră lui Morholt? Însă poporul din Cornwal îl luă pe umeri pe Tristan, îi cîntă imnuri ce-n vechime li se cîntau eroilor, îi azvîrli cununi de flori şi îl slăvi ca pe un zeu. — Tristan al nostru ne-a scăpat copiii şi oraşul nostru! Slavă şi cinste lui Tristan! Cum l-ai învins? Hai, povesteşte! — Morholt m-a încolţit cumplit, răspunse tînărul erou. Era gata să mă răpună. L-am doborît însă cu lancea. Cu ghioaga i-am sfărîmat coiful. Şi l-am lovit cu sabia. Însă acuma... şi eu simt că mă pierd... cad... o, rege Marc... Atunci abia văzură Marc, baronii lui şi tot poporul, că de sub coasta lui Tristan, din partea dreaptă izvora un pîrîiaş de sînge negru. Sîngele mirosea urît. Baronii se îndepărtară, neputînd îndura mirosul. Trimiseră însă un vraci. Acesta, după ce privi sîngele care izvora din rana prinţului Tristan, îi spuse regelui că rana e făcută de-o suliţă al cărui vîrf a fost muiat, mai înainte, în otravă. Şi nici un leac nu se cunoaşte contra otrăvii folosite... Doar irlandezii de-ar putea... Numai că ei n-or să-l ajute nicicînd pe un duş­man al lor. Purtat pe-o targă de mulţime, Tristan fu dus pîn-la castel. Dar nu rămase lîngă el decît scutierul Gorvenal, care atunci îl însoţise din Loonois în Tintagil. Şi Gorvenal îl străjuia, fără să ţină socoteală că Tristan era otrăvit, şi-i oblojea rana deschisă, din care sîngele curgea. Dar cînd Tristan îşi reveni, ceru să fie dus, pe targă, într-o colibă lîngă ţărm. Apoi rugă pe Gorvenal să-i afle-o barcă fără vîsle. Să-i pună-n barcă numai apă, într-un burduf, să-şi ude gura. Şi să-i dea harpa de argint, pe care a-nvăţat să cînte de cînd era de şapte ani. Tristan nu mai avea putere să mînuiască sabia. Şi vîsla îi era prea grea, doar coardele subţiri şi lungi de mai putea să le mîngîie. Iar marea... marea îl chema cu necuprinsul ei albastru, cu valurile-i înspumate şi cu singurătatea ei. Privea în larg fără puteri şi îl ruga pe Gorvenal: — Grăbeşte-te, grăbeşte-te!... Căci Gorvenal întîrzia dinadins şi nu pregătea cele cerute de Tristan. — Şi unde oare te vei duce, nefericitul meu copil? întrebă, întristat, scutierul. Şi cine te va îngriji? Cine-o să-ţi spele rănile?... Tristan încercă să zîmbească: — Marea cu stropii ei de spumă o să mă spele, Gorvenal, vîntul o să mă răcorească. Şi alinare-mi va aduce harpa, cu cîntecele ei. Fii fără grijă, Gorvenal. Nu ştiu, dar am o presimţire că noi doi ne vom revedea. Du-mă cu barca pînă-n larg, şi-apoi întoarce-te acasă... Plîngînd, scutierul Gorvenal îl urcă-n barcă pe Tristan. Vîsli pînă în largul mării. Acolo-l sărută pe frunte, şi lăsînd barca-n voia ei, sări în apă şi porni, înotînd, către Tintagil. Iar cînd ajunse el pe ţărm, barca nici nu se mai zărea. Tristan plutea, purtat de valuri, spre depărtatul necuprins. Marea-l spăla cu stropi de spumă, şi vînturile-l răcoreau. Buzele şi le umezea cu apa dulce din burduf. Drept alinare avea harpa. Îl îngîna marea cea largă cu şoaptele adîncurilor. Şi luna noaptea presăra păienjenişul ei de raze pe rănile prin care viaţa i se scurgea încetişor. Cînta şi se uita la cer. Bolta era ca de cristal. Visa că e pe-o pajişte, lîngă castelul părintesc, într-un turnir, şi doamnele îl aclamau din răsputeri. În ochi îi licări, o clipă, numai umbra unui surîs. Mîna cu care mîngîia coardele harpei lunecă... Capul i se lăsă pe spate, pe partea dinapoi a bărcii. Doar coardele, pe care mîna lipsea acum, mai fremătau. În jur i se făcu-ntuneric. „A venit noaptea?” se gîndi. Apoi nu mai ştiu nimic. Moartea venise, pe furiş, lîngă Tristan, şi îl privea. Trecu timp cît o fi trecut... Lui Tristan îi părea acum că-i pe nisip la Tintagil, întors după înot, din larg. Şi mama sa, doamna Blanchefleur — pe care nici n-o cunoscuse — venise-alături şi-i punea mîna ei albă, răcoroasă, pe fruntea lui înfierbîntată de soarele toro­pitor. Şi mîna ei era uşoară; şi se simţea atît de bine. Vru să sărute mîna mamei. Întredeschise puţin ochii. Dar îi închise de îndată... Unde era? Şi ce văzuse? Văzuse parcă o-ncăpere în care toate străluceau ca soarele-ntr-o zi de mai. Dar ce anume le făcea să aibă-această stră­lucire nu putea încă să-şi dea seama. Deasupra lui, uşor plecată, era o zînă, sau un înger, fiindcă o fată pămînteană nu putea fi aşa frumoasă. Părul i-era ca aurul. Şi-i luneca moale pe umeri, în vălurele, ca mătasea. O mînă i-o ţinea pe frunte, vrînd să-i alunge fierbinţeala, şi cu cealaltă încerca să-i picure uşor pe buze o băutură aromată, din buruieni întăritoare. Numai o clipă-şi cufundase Tristan privirea în azurul ochi­lor zînei, şi simţise că îl cuprinde o ameţeală. „Ce-nseamnă asta? se gîndi. Şi ce vrajă mă împresoară?” Tristan cel îndrăzneţ şi mîndru, Tristan ce nu privea spre doamne cînd fluturau batistele şi-aruncau flori în drumul său, acum nu-ndrăznea să-şi deschidă ochii din nou şi să se uite spre zîna cea cu păr de aur, de teamă ca ea să nu piară. Îi simţea mîna, şi pe buze picurul dulce-aromat al băuturii-ntăritoare. Totuşi, gîndi că trebuie să-ncerce iarăşi s-o privească. Deschise ochii cu curaj, şi ea-i păru şi mai frumoasă. — De-aş avea harpa, să o cînt, cît timp mai este lîngă mine, şopti Tristan pe negîndite. Ea-l auzi. Se ridică. — Cine sînteţi? îl întrebă. — Un cîntăreţ, zise Tristan, în urechi încă ascultînd ecoul glasului copilei. Nu... nu plecaţi! o rugă el. Sînteţi o zînă, sau un înger?... Dar fata rîse cristalin, cum sună nişte clopoţei: — Sînt fata regelui Irlandei. Numele meu este Isolda. — Isolda... repetă Tristan numele fetei, uşurel. Isolda cea cu păr de aur... Isolda,... sună ca un cîntec... Şi fata regelui Irlandei îi povesti că într-o seară, nişte pes­cari — ce se-ntorceau cu bărcile pline de peşte, către portul din Weisefort, castelul regelui Irlandei — au auzit sunînd pe mare o muzică fără pereche. —  „Cine să fie?” se-ntrebau. „A-nviat bardul Ossian? Sau e vreo muzică zeiască?” Tot cercetînd, au găsit barca în care se afla Tristan. Plutea în voia valurilor. Cînd l-au găsit, Tristan zăcea aproape fără răsuflare. Mîinile îi căzuseră cu cîteva clipe-nainte de pe coardele de metal. Dar coardele mai fremătau. Văzînd că e un cîntăreţ, şi e-n primejdie de moarte, pes­carii n-au mai pregetat. Un cîntăreţ e ca şi-un zeu, căci muzica este cerească. L-au luat îndată-n barca lor. L-au dus în portul Weisefort. Femeile pescarilor au încercat să-l lecuiască pe tînărul gă­sit în barcă, de soţii lor, cu harpa-n braţe. Dar văzînd că nu reuşesc, ele-au vestit-o pe regină. — Regina este mama mea, zise Isolda lui Tristan. Şi se pricepe cel mai bine să lecuiască un bolnav. Ştie să facă bău­turi cu fel de fel de vrăji şi taine, din buruieni, frunze şi flori. Multe le-am învăţat şi eu. Atîta i-a-ntrebat regina pe cei ce te-au găsit pe mare: Dacă nu eşti cumva din Cornwal. Pe oricine-ar fi ajutat, însă nu şi pe-un cornwalez. Pentru că unchiul meu, Morholt, cel mai de seamă luptător pe care îl avea Irlanda, a fost ucis de-un prinţ, Tristan. Şi acest prinţ este din Cornwal. Tu, bardule, de unde eşti? —  Eu... m-am născut în Loonois, spuse Tristan, fără să mintă. Dar... nu-ncetaţi... mai povestiţi!... o rugă el, dornic s-audă şi mai departe glasul fetei... Pe mine cine m-a-ngrijit?... Cine m-a scos din gheara morţii, dîndu-mi a doua oară viaţa? Isolda îşi înclină capul. —  Regina, fiind încă în doliu, după Morholt, fratele său, v-a dat în seama mea — şopti. V-am îngrijit cum am putut. Sînt fericită că-n sfîrşit v-aţi vindecat... şi, în curînd, o să puteţi pleca acasă... „Mai bine nu mă deşteptam, gîndi Tristan, închizînd ochii. Aşa, va trebui să plec... Isolda, sufletul mi-e plin de chipul, de făptura ta!...” Zilele verii au trecut. Şi toamna iar şi-a trimis solii, vîntul hain şi ploile. Tristan era gata de drum. Nu mai putuse amîna nici un minut înapoierea. Acuma, sănătos fiind, nu mai putea să stea ascuns, şi ar fi fost recu­noscut de cavalerii irlandezi, care fuseseră în Cornwal. Barca se zbuciuma la ţărm, legată cu un lanţ de fier. Tristan se avîntă în barcă. Începu să ridice pînza. Isolda era la ponton. Vîntul sufla şi-i lipea rochia de trupul-nalt şi subţirel. Îi răvăşea părul de aur. În ochii ei se răsfrîngeau tristeţea zilelor de toamnă şi negurile de pe mări... Vîntul bătu în pînza bărcii. Barca zvîcni. Şi se porni — cal nărăvaş — săltînd pe valurile mării. Şi, curînd, nu se mai văzu. În castelul din Tintagil, Tristan, pentru a zecea oară, îi povestea regelui Marc cîte se petrecuseră pe drum, ca şi la Weisefort. Se re-ntorsese primăvara. Printr-o fereastră se zăreau ma­rea, cu valurile-albastre, bătînd asemeni unei inimi, cocorii lunecînd pe cer şi bărcile pescarilor, ieşind întîia oară-n larg, după viforniţele iernii. Într-o livadă de pe ţărm îşi desfăceau merii, pe ramuri, florile mici, roz-sîngerii. Parfumul lor se risipea cu dărnicie în văzduh şi ajungea pînă la Marc. Regele sta pe-un jilţ de lemn, lîngă fereastră, şi-asculta cîte îi povestea nepotul. Chipul său aspru, împodobit de barba roşie-argintie, i-era uşor brăzdat de timp. — Este atîta de frumoasă copila regelui Irlandei? îl în­treabă el pe Tristan. — Nici visele nu pot să-ţi spună, zise Tristan înflăcărat. Nici zînele nu pot să aibă un păr de aur ca al ei. Regele Marc zîmbi uşor, băgînd de seamă-nflăcărarea fiului sorei lui, Blanchefleur. Privindu-l, regele văzu cît de frumos era Tristan. Ochi-i erau învăpăiaţi, cînd arăta către Irlanda, acolo unde se afla neasemuita lui Isolda. Ce bine s-ar fi potrivit! (Căci Marc parcă vedea şi el aievea fata din Irlanda, atît de bine zugrăvită în povestirea lui Tristan.) „Dar Tristan este încă tînăr, îşi spuse-atunci regele Marc, şi-n viaţă o să întîlnească şi alte fete, negreşit. Eu nu am iubit niciodată, veşnic prins numai cu războiul. Şi sînt puţin trecut cu vîrsta. Nu mai am vreme să aştept”. În timpul cît regele Marc se frămînta cu-aceste gînduri, s-au anunţat cîţiva baroni. De mult, aceştia îl rugau să-şi ia, în sfîrşit, o soţie. Mulţi dintre ei se mai temeau că Marc, fără moştenitori, va lăsa tronul lui Tristan. Asta nu le era pe plac. Invidia era de vină. Fiindcă Tristan îi biruise în orice joc cavaleresc, şi la turnire, şi-n întreceri. Iar doamnele prea-l admirau şi îi făceau toate ochi dulci, şi la petreceri fiecare ar fi danţat numai cu el. Cavalerii îl pizmuiau, şi tare n-ar mai fi dorit să-l vadă pe la Tintagil, necum urmaş la tronul ţării. Îl întrebară deci pe rege de s-a gîndit la vreo soţie. Şi cam pe cînd căsătoria? Altminteri ei îl părăsesc. Se-ntorc în caste­lele lor şi îi rămîn lui Marc duşmani. Pe cînd îi glăsuiau astfel, în încăpere au pătruns două gin­gaşe rîndunele, ţinînd în ciocuri două fire de păr ca aurul curat. Rîndunelele-au coborît şi-au pus în faţa lui Tristan acele fire de păr blond. Tristan s-a-nveselit atunci: — Acestea-s fire din cosiţa Isoldei cea cu păr de aur, unchiule Marc, a rostit el. Prin ce vrajă le-or fi adus rîndunelele pîn-la noi? Regele Marc s-a hotărît. — Seniori, baroni, a rostit el, m-aţi întrebat cine-i mirea­sa. E fata din al cărui păr au fost smulse aceste fire... Cine por­neşte s-o aducă? — Dar asta e o viclenie, au spus baronii, mîniaţi. Tristan o fi pus-o la cale. Cine cutează să se ducă pe pămîntul duş­manilor? — Cine? a zîmbit regele, şi s-a întors către nepot. Tristan se ridică îndată de pe jilţul pe care sta alături de regele Marc. Afară sunau clopotele cu dangătul lor cel mai trist. Poate murise cineva. — Tristan! a spus regele Marc. Eu te-am armat. Îmi eşti vasal. — Vasalul, au grăit baronii — sperînd că Tristan va pieri, dacă va merge în Irlanda — nu trebuie să şovăie cînd e vorba de suzeran. — Eu mă voi duce în Irlanda, a spus Tristan baronilor. Şi faţa-i era palidă.[iii] S-a-mbarcat pe-o corabie, cu o ceată de cavaleri, îmbrăcaţi ca neguţători. Şi au plutit către Irlanda. Pe de-o parte, Tristan voia s-ajungă cît mai repede şi s-o revadă pe Isolda, şi pe de alta ar fi vrut să nu ajungă niciodată s-o ia şi s-o ducă lui Marc. Cînd au sosit la Weisefort, locuitorii din oraş umblau de colo pînă colo, înfricoşaţi şi tremurînd. Tristan şi cavalerii lui şi-au întins întîi mărfurile pe cheiul de la Weisefort, ca să nu işte bănuieli, apoi au întrebat ce este şi ce se-ntîmplă în oraş. O femeie le-a povestit că un balaur se-aşezase la marginea oraşului, şi-n fiecare zi cerea să i se dăruiască-o fată. Muriseră atîtea fete, încît peste puţină vreme n-ar fi rămas decît Isolda. Şi monstrul înfricoşător ar fi cerut-o şi pe ea. De-aceea, regele Irlandei a dat de veste-n toată lumea că cine va putea ucide balaurul o să primească mîna frumoasei lui Isolda. — Şi azi, le-a povestit femeia, s-au dus din nou cîţiva ba­roni, în frunte cu Aguyngueran, intedentul castelului, să lupte cu balaurul. De altfel, nu e zi în care să nu încerce cîţiva tineri. Dar, care cum îl văd în faţă se-ntorc şi fug de rup pămîntul... altminteri sînt ei sfîşiaţi. Tristan, aflînd toate acestea, se-ntoarse la corabie, îşi luă un cal şi armele, şi, fiindcă oamenii fugeau, se întoarse neobser­vat, să-ntîmpine balaurul. Acesta avea un corp lung de patru stînjeni şi mai bine, acoperit cu solzi lucioşi. Din ţeastă îi creşteau trei coarne, ca nişte suliţe de fier. Urechile îi atîrnau pînă aproape de pămînt, şi botul cu colţi ascuţiţi era mai larg ca un butoi. Iară din bot, ca tuturor balaurilor de pe lume, îi curgeau flăcările-n valuri. Tristan se avîntă cu calul înaintea balaurului şi îl izbi întîi cu lancea. Lancea se frînse-n solzii lui. Balaurul se răsuci, îşi roti coada şi izbi cu coarnele groase, de fier, mugi şi apucă în gheare scutul cel mare al lui Tristan, sfărîmîndu-l ca pe-un nimic. Tristan lovi cu sabia. Dar sabia nu-l pătrundea. Deodată, fierul îi străpunse o parte moale de la gît. Tristan o     trase. Lovi iar. Şi aşa îi sfîrtecă gîtlejul. Din acel loc ţîşniră-afară valuri de foc şi de miasme. Tristan lovi, lovi, lovi... Monstrul se prăbuşi în bot, vărsînd cele din urmă flăcări. Apoi se răsturnă, zvîcnindu-şi coada şi ghearele de fier, iar ochii i se stinseră. Atunci prinţul de Loonois îi tăie limba, s-o păstreze ca măr­turie-a faptei sale. Vru să pornească spre castel. Merse puţin, şi dintr-o dată simţi în cap o ameţeală. Începu să se clatine. Se tîrî totuşi mai departe, şi-acolo, lîngă-o mlaştină, căzu cu faţa la pămînt. Miasmele ce le vărsase monstrul încornorat, din gît, îl otră­viseră pe prinţ. În acel timp, atras de zgomot, s-a ivit, cum se povesteşte, Aguyngueran, de undeva. Văzîndu-l pe Tristan zăcînd şi-nţelegînd că va să moară, îl trase pînă-ntr-un desiş, şi-acolo-l înveli cu frunze. Tăie apoi cu sabia capul dihăniei răpuse, şi se întoarse la castel, spunînd c-a dat o luptă grea, însă este învingător şi c-o va cere pe Isolda, dreaptă răsplată pentru el. Isolda însă, bănuind că-i la mijloc o-nşelăciune, ştiindu-l pe Aguyngueran că-i un fricos fără pereche, se hotărî să cerceteze, la faţa locului, ea însăşi, să vadă ce s-a petrecut. Şi chemînd-o pe Brangien, slujitoarea ei de credinţă, şi în­soţite de un cîine, se duseră în locul unde zăcea balaurul răpus. Se-ntunecase, cînd ogarul, adulmecînd totul în preajmă, descoperi ascuns sub frunze pe-adevăratu-nvingător. — Acesta este cîntăreţul pe care ni la adus marea din Loonois, tresări fata. Pe care noi l-am vindecat. S-o fi întors să mă salveze şi să mă ceară de nevastă. O, zei, dar este-aproape mort! Aguyngueran a vrut să-l piardă, şi la tîrît aci-n tufiş. Să-l ducem iute la castel. Să-i salvăm viaţa... Repede... El pentru mine s-a întors... Pentru mine putea să moară... Isolda şi cu slujitoarea îl ridicară pe Tristan şi îl suiră pe un cal, ducîndu-l pînă la castel. Aci-l urcară pe furiş pînă în camera Isoldei. Îi scoaseră îndată-armura. Şi-alt slujitor îl dezbrăcă. Corpul aproape îngheţat i-l adînciră într-o baie, pregătită cu buruieni care cresc numai în Irlanda. Dar dezbrăcîndu-l slu­jitorul găsi şi limba de balaur, ascunsă în armura lui, dovada netăgăduită a vitejiei lui Tristan. Îi deteră şi-o băutură făcută tot din buruieni. Şi-n timp ce el îşi revenea, Isolda şi cu Brangien începură să-i cureţe sabia, hainele şi-armura. Sabia lui o luă Isolda. Era îngustă, mlădioasă. Cu ea lovise pe balaur. Şi, încercînd s-o cureţe, descoperi o ştirbitură. Isoldei inima-i stătu. În craniul unchiului Morholt, cînd el fusese-adus din Cornwal, se găsise o bucăţică ruptă din sabia duşmană, care-i scur­tase zilele. Bucata de oţel aflată în capul unchiului Morholt era aici, într-o cutie. O scoase şi o aşeză în ştirbitură săbiei. Într-adevăr, se potrivea. Tristan tocmai îşi revenise. Se ridicase şi-o privea. — Ştiu cine eşti! îi spuse ea. Iar noi cu toţii am jurat, cînd te găsim, să te ucidem, şi astfel să îţi răsplătim moartea vitea­zului Morholt. Eu îmi voi face datoria... — Ucide-mă, zise Tristan. Sabia e în mîna ta. Dar vreau să-ţi amintesc, Isolda, că nu eu am venit aici ca să-l lovesc pe unchiul tău. Ci el ne-a provocat la luptă, cu silă şi batjocură. Lupta s-a dat cinstit, pe faţă, aşa cum a poftit Morholt. De scă­pa el, eram eu mort. Acuma poţi să mă loveşti... — De ce?... De ce, strigă Isolda, mi-a fost sortit să fiu sal­vată de ucigaşul lui Morholt? Ştiu... ştiu ce vrei acum, Tristan. La fel ca şi uriaşul Morholt, care îşi alegea din Cornwal pe cele mai frumoase fete, ai venit să mă cucereşti şi să mă duci în ţara ta, şi-aşa să te răzbuni pe noi... — Aşa gîndeşti? zise Tristan. Cată atunci în haina mea şi vei găsi un medalion. Îţi va vorbi el pentru mine... — Brangien, caută medalionul, zise Isolda slujitoarei. Şi-n medalion, cînd îl deschise, găsiră cele două fire de păr, ca aurul curat, aduse-n cioc de rîndunele, pînă-n castelul Tintagil. Isolda se împurpură. — Tristan, rosti ea prinţului. Mă iartă pentru-nvinuiri. În două zile trebuia ca preaviteazul cavaler ce-l doborîse pe balaur să vie-n faţa regelui şi să o ceară pe Isolda, aducînd mărturiile. Aguyngueran orînduise ca-n sala tronului să fie aşezat capul de balaur, pe cîţiva bolovani de piatră. Pe cînd rîdea el bucuros cu prietenii şi aştepta să se iveas­că regele, începură să intre-n sală şi cavalerii lui Tristan. Aceştia lepădaseră hainele de neguţători şi îmbrăcaseră veşminte bogate şi strălucitoare. — Cine sînt cavalerii-aceştia? îi întreba Aguyngueran pe cei mai apropiaţi baroni. Cum au sosit tocmai în ziua cînd eu o peţesc pe Isolda, pe fiica regelui Irlandei? Dar nimeni nu ştia să spună. Şi Aguyngueran îşi începu o cuvîntare încărcată cu fel de fel de linguşiri faţă de regele Irlandei, arătînd capul de balaur. Că-i retezat, zicea, de el, şi c-a scăpat-o pe Isolda de un sfîrşit îngrozi­tor. Deci, cucerind-o pe prinţesă, ea trebuie să fie-alui. După ce îşi sfîrşi cuvîntul, se ridică blonda Isolda. — Rege! îi spuse tatălui. Este-un bărbat aici în sală care îţi poate dovedi că baronul Aguyngueran este şi laş, şi mincinos. Însă trebuie să-mi juraţi, întîi de toate, că-i iertaţi greşelile sale mai vechi, oricît ar fi ele de mari. — Îţi jur, surîse regele. Atunci Tristan se arătă. Şi regele se minună văzîndu-l cît era de mîndru, în hainele-i de purpură, şi-avînd o sabie la şold bătută în mărgăritare. Însă baronii irlandezi care fuseseră în Cornwal îl cunoscură pe Tristan. — El e Tristan, strigară ei. E ucigaşul lui Morholt... —  Dar regele i-a dat iertare! le opri strigătul Isolda. Şi el a scăpat Weisefortul, şi pe copilele Irlandei, şi chiar pe mine, spuse ea. Tristan ceru baronului Aguyngueran s-arate limba balaurului doborît. Acesta nu avea de unde. Tristan, în schimb, făcu dovada. —  Îl numesc, glăsui Tristan, pe-acest baron, Aguyngueran, şi mincinos, şi ucigaş, căci a voit ca eu să mor, şi, dacă el nu recunoaşte, îi cer să ne luptăm chiar azi cu săbiile-n faţa voastră. Aguyngueran, înspăimîntat, recunoscu învinuirea. Isolda era fericită. Regele spuse hotărît: — Tristan! Ai dovedit deplin în ce măsură-ai meritat-o pe fata mea, blonda Isolda. Îţi ascultăm acum cuvîntul... Tristan, înfierbîntat de luptă, uitase că venise-acolo, nu pentru el, ci pentru Marc. Acuma se dezmetici. O cîştigase pe Isolda şi o pierdea-n acelaşi timp. Şi-a dus uşor mîna la piept, şi a privit-o pe Isolda pînă-n străfundul ochilor, de parcă i-ar fi spus adio! Apoi a glăsuit astfel, deşi simţea în inimă durerea care-l străpungea: —  O cer în faţa tuturor pe fiica voastră, ca soţie şi ca re­gină pentru Marc, unchiul meu, regele din Cornwal, al cărui sol sînt în Irlanda. Isoldei nu-i venea să creadă. Aşadar, totul nu fusese decît minciuni şi amăgire? Vorbele lui şi medalionul... şi firele de păr, pe care prin vrăji, ea i le trimisese în ciocul rîndunelelor?... —  V-o dau, a rostit regele. Prin luptă dreaptă aţi cucerit-o. Şi este-o cinste pentru noi — ca şi un semn de prietenie — că fata mea va deveni regină, de-astăzi, în Cornwal... Tristan se apropie de fată. Şi regele îi uni mîna cu-a fetei lui, blonda Isolda. Fecioara a înclinat capul. Iar părul ei cel mătăsos i-a curs pe piept în rîu de aur, cum lacrimi îi curgeau din ochi. —  Mai bine nu te-aducea vîntul, Tristan, pe coastele Ir­landei, a spus încet de tot Isolda. Acum mi-ai furat dragostea. M-ai amăgit şi mă azvîrli în braţele unchiului tău. Simt că prin tine am să pier... Dar cine-a stat să ia aminte la lacrimile unei fete? Şi nunta s-a făcut îndată, chiar în castelul Weisefort. La nuntă, locul regelui din Cornwalul îndepărtat la ţinut solul lui, Tristan, cum era datina pe-atunci. El i-a dat dragei lui inelul. I-a ţinut mîna albă, mică, şi i-a jurat să o iubească, plin de credinţă, pîn-la moarte. Se petrecea la fel ca-n visul ce şi-l ţesuseră amîndoi. Se-aflau la nuntă împreună. Îşi jurau vorbe de credinţă. Cu toate astea, era altfel. Soţul Isoldei se numea — nu cum sperase ea, Tristan — ci Marc, un om necunoscut. Tristan salvase viaţa fetei, şi ea pe-a lui, de două ori. Trăiau, de fapt, unul prin altul. Şi totuşi viaţa-i despărţea. Legea cea aspră îi răpise lui Tristan sufletul din piept. — De-acum-nainte merg spre moarte, îşi murmura sieşi Tristan. Mi-am împlinit îndatorirea de sol, curtean şi cavaler. Dar cum aş mai putea trăi, ştiind că ea-i soaţa lui Marc şi că eu singur i-am adus-o? Nu. Înţeleg că s-a sfîrşit. După ceremonia nunţii, s-au urcat în corabia care îi aştepta la ţărm. Mama Isoldei, pricepută la vrăji şi băuturi de leac, mai îna­inte de plecare a pregătit o băutură pe care-a dat-o Brangienei. — Copila mea, i-a spus regina. Şi tu ai să te duci în Corn­wal. Ai crescut cu Isolda mea, aveţi aproape aceeaşi vîrstă. Şi ai slujit-o cu credinţă. Îţi dau această băutură. E o licoare ferme­cată. E un filtru de dragoste... Şi regina i-a arătat un şip plin cu un vin roşcat. Băutura era făcută din nişte flori şi buruieni, care cresc numai în Irlanda. Şi ea avea puteri vrăjite. Dacă doi tineri îl sorbeau, ei se legau pe veşnicie cu-o dragoste nemărginită. Nici moartea nu-i mai despărţea. — Vinul acesta ai să-l dai Isoldei mele şi lui Marc, cînd va fi ziua cununiei, i-a spus regina Brangienei. Slujitoarea a luat licoarea şi a ascuns-o-ntr-o lădiţă, unde erau şi alte şipuri. Însă pe-acest şip de la urmă la însem­nat cu-o panglicuţă, ca nu cumva să se încurce cu celelalte dinainte. Cu bucurie şi tristeţe călătorea din nou Tristan spre ţara unchiului său Marc. Cu bucurie, fiindcă ea era alăturea, pe pun­te. Şi cu tristeţe, căci Isolda urma să fie-a altuia. Călătoreau de patru zile. Isolda, într-un cort, pe punte, cu slujitoarea Brangien, şedea ascunsă şi plîngea. Lui Tristan nici nu-i răspundea, dacă-i punea vreo întrebare. Se întîmplase ca atunci să fie nişte zile calde. Cerul era de-un roşu stins, cum e nisipul din Cornwal. Şi vîntul, ca o pa­săre ce-a ostenit deasupra mării, îşi închisese aripile. Iar pînzele corăbiei se-asemănau cu un cimpoi din care aeru-a ieşit. Atîrnau moi şi dezumflate. Căldura îi înăbuşea. Şi cavalerii îl rugară pe comandantul lor, Tristan, să-ngăduie să se oprească pe-un ţărm unde creşteau copaci, ca să mănînce nişte fructe şi să bea apă proaspătă, să stea o clipă la răcoare, să prindă astfel noi puteri. Tristan le-ndeplini dorinţa. Şi-aşa se coborîră toţi. Pe punte nu se mai găseau decît Isolda şi cu el. Isolda a ieşit din cort şi, sprijinită de un stîlp, privea ca oarbă peste mare. Nici n-auzea din depărtare vocile celor debar­caţi, strînşi laolaltă, bucuroşi, lîngă izvorul răcoros. Tristan se apropie de ea. Obrazul fetei se roşise, încins de-atîta fierbinţeală cîtă aveau văzduhurile. Şi-o milă mare îl cuprinse, căci o vedea cît suferă. Nenorocirile Isoldei de la Tristan i se trăgeau. De nu sosea el în Irlanda, n-ar fi văzut-o şi nici Marc n-avea de unde s-o cunoască, n-ar fi ajuns soţia lui. Voind să-i domolească setea, Tristan intră iute sub cort, unde ştia că Brangien are şipuri cu băuturi. De-o parte era o lădiţă. Şi în lădiţă se găseau mai multe sticle şi sticluţe. Una avea o panglicuţă prinsă la gît cu un semn roşu. „Pesemne asta-i băutura ce-i place cel mai mult Isoldei, gîndi Tristan numaidecât, şi Brangien a însemnat-o”. Tristan luă şipul şi fugi, pe punte, unde sta Isolda. Fără o vorbă, i-l întinse. Isolda, negîndind nimic, pe cît era de încălzită, luă şipul şi sorbi cu sete. Mai rămăsese jumătate din vinul roşu, pregătit cu-atîta grijă de regină. Dar fetei îi era destul. Şi-napoindu-i lui Tristan sticla cu vinul fermecat, el bău ce mai rămăsese. În acea clipă se-ntorceau cavalerii de pe uscat. Cu ei venea şi Brangien. Ea îi văzu pe cei doi tineri privindu-se, parcă ei înşişi s-ar fi sorbit atunci cu sete. Văzu şi sticla însemnată cu panglicuţă roşie. Era însă golită toată. Şi înţelese că acolo o întîmplare-ngrozitoare se petrecuse-n lipsa ei, fiindcă Isolda şi Tristan sorbiseră vinul cel roşu, dat la plecare de regină, acel filtru de dragoste, a cărui vrajă nu putea să o mai risipească nimeni. Brangien începu să plîngă. Înţelegea că-i vina ei, căci nu veghease-ndeajuns. — O! Nici nu pot să povestesc ce s-a mai întîmplat atunci, grăi poetul cîntăreţ. În inimă ei au simţit un foc aprins şi un vîrtej, pe care nu ştiu să le cînt. Ştiu însă că s-au sărutat, în timp ce Brangien plîngea.[iv] — Am încercat să mă-nfrînez, a spus Tristan. Am vrut să fiu bun cavaler, şi bun nepot, şi am făcut tot ce-am putut, deşi am suferit că Marc ne-a silit să ne despărţim. Dar inima nu vrea s-asculte. Eu nu ştiu ce s-a petrecut... Şi-ntr-adevăr, pînă atunci nu aflaseră de licoare, căci Bran­gien ţinuse taina. Şi amîndoi nu pricepeau de ce — oricît se străduiau să-şi stăpînească inima — ea-i îndemna unul spre altul, fără s-o poată înfrîna. — Corabia zboară prea iute către Cornwal, şoptea Isolda spre dragul ei Tristan, oftînd. Aş vrea s-o pot ţine pe loc. Sau s-o scufund în apa mării. Cu tine să rămîn mereu... Însă corabia plutea... Şi-oricît de-ncet a plutit ea, tot a ajuns pînă-n Cornwal. Străjerii-au trîmbiţat de sus, de pe creneluri, cu putere. Regele-a coborît pe ţărm, cu cavalerii-n urma lui. Şi el a prins-o pe Isolda de mîna albă şi subţire — luînd-o din mîna lui Tristan — s-o ducă în castelul său. Era nespus de fericit, văzînd-o pe blonda Isolda atît de dul­ce, de gingaşă, de tînără şi proaspătă. „Ea o să-mi dea iar tinereţea”, se bucura regele Marc. Faţa lui aspră, înconjurată de barbă scurtă, roşie, însă vîrstată cu argint, se luminase şi zîmbea. Iară Tristan plîngea pe ţărm, singur, uitat de toată lumea, în genunchi, la debarcader — în timp ce marea îl stropea cu va­lurile sale reci — gîndind la părul ei de aur, la buzele ca de coral şi la privirea ei din urmă, de căprioară înjunghiată, cînd Marc a tras-o spre castel. Îi venea să ia sabia şi să alerge după Marc. Şi să i-o smulgă pe Isolda, pe draga lui, fără de care ştia că nu poate trăi. Dar legile erau mai tari decît pornirea lui nebună. Şi toate-nvăţăturile, ce le primise de copil, îl ţintuiau şi îi dădeau puterea de-a lupta cu el, de a-şi înfrînge, la sfîrşit, dragostea cea mis­tuitoare. Şi anii-au început să curgă. Isolda era, lîngă Marc, regină în ţinutul Cornwal. Iară Tris­tan numai baron. De cîte ori se întîlneau, Tristan i se pleca supus, Isolda se uita la el cu o privire-ndurerată. Apoi se întorcea spre ceilalţi şi le zîmbea, însă silit. Tristan se stăpînea cu greu. Amîndoi sufereau cumplit. Iată însă că un alt nepot al lui Marc, ducele Andret, duşman de moarte-al lui Tristan — şi numai din invidie — le pîndea fiecare pas. Iar din privirile schimbate de cei doi tineri, şi-a dat seama că ei încă se mai iubeau. Şi-mpreună cu alţi baroni, s-a furişat pe lîngă rege strecurîndu-i, pe nesimţite, otrava bănuielilor. — Reginei încă-i este drag Tristan, prinţul de Loonois, care pe ea a cucerit-o, cu armele, precum se ştie, şi v-a adus-o pîn-aici numai fiindcă era vasal, şi trebuia să se supună. Se vede asta din priviri. Mai bine-i ca Tristan să plece. Numele vostru ne e sfînt! Să nu se-ntmîmple ceva rău... au glăsuit linguşitorii. Regele Marc s-a încrunat. L-a chemat pe Tristan la sine, şi i-a cerut să părăsească, pentru o vreme, Cornwalul. Să plece chiar a doua zi. Tristan a vrut să se supună. Şi era gata să pornească. Însă l-a săgetat un gînd: Cum ar putea pleca din Corn­wal, fără să-i spună rămas bun Isoldei lui cu păr de aur? Dar dacă nu se mai revăd? Dacă el moare între timp de dorul care-l chinuie? Sufletul îi ardea în piept. Şi-aşa s-a hotărît s-o vadă întîi de toate pe Isolda, orice-ar fi fost să se-ntîmple, şi să îi spună rămas bun. Luîndu-l pe Gorvenal cu sine, Tristan s-a dus într-o căsuţă din Tintagil şi s-a ascuns. Cu ajutorul Brangienei, multcredincioasa slujitoare, i-a dat Isoldei întîlnire la poalele unui copac, a unui pin, într-o livadă, lîngă un lac, la marginea castelului. Isolda s-a cutremurat. Dacă venea, făcea o faptă prin care-l supăra pe Marc. Dar, dacă nu voia să vie, nu era oare şi mai rău? Tristan nu deznădăjduia? Şi-n deznădejde nu putea — el, ce era vijelios! — să îşi reteze firul vieţii? Isolda deci s-a hotărît să-l întîlnească pe Tristan. Dar la castel se mai afla şi-un pitic cocoşat: Frocin. Frocin era şi vrăjitor. El se aliase cu Andret, fiindcă Tristan era frumos, era iubit, îi ajuta pe cei sărmani şi lupta-n apărarea lor, cum se-ntîmplase cînd Morholt venise să ia tinerii, cu ani în urmă, în Irlanda. Acum, prin vrăji, Frocin aflase de întîlnirea lui Tristan cu multiubita lui Isolda, sub acel pin de lîngă lac. Îl înştiinţase pe Andret, şi-acesta pe regele Marc. Regele, auzind aceasta şi dorind să se-ncredinţeze, cu ochii lui, de ce se-ntîmplă, s-a urcat seara în copac, luîndu-şi şi arcul cu săgeţi. Peste puţin, într-adevăr, veni Tristan lîngă copac. „Aşadar, nu este minciună, îşi spuse Marc. Am să-l ucid” — şi-şi puse o săgeată-n arc. Insă Tristan, cum sta pe ţărm, şi privea visător, în lac, îi văzu umbra regelui care-şi punea săgeata-n arc. Cum s-o vestească pe Isolda, şi cum să nu se dea de gol? Teamă-i era doar pentru ea. Îşi muncea mintea ce să facă, se frămînta... dar prea tîrziu... Isolda lui se şi ivi, albă, subţire, diafană, plutind parcă prin­tre copaci. — Tristan, rosti ea, unde eşti? În acea clipă, cum şoptea, apropiindu-se de copac, luna se arătă senină şi lucitoare printre crengi. Ca şi Tristan, văzu şi ea umbra lui Marc cu arcu-n mîini. „Nu e nimic, gîndi Isolda. Regele are ce-auzi.” Şi-i spuse tare lui Tristan: —  Tristan, deşi am fost a ta, şi tu m-ai dat regelui Marc, cum altul nu ar fi făcut-o, duşmanii nu se potolesc. Şi totul din invidie. În jurul nostru s-a ţesut un des păienjeniş de intrigi. De-aceea eu te sfătuiesc să pleci din Cornwal chiar acum şi să nu te mai înapoiezi, chiar dacă ai să fii rugat. Regele şi-a plecat urechea la glasul clevetirilor. Şi nu doresc să-ţi afli moartea, fiindcă ai fost preacredincios cuvîntului ce i l-ai dat... — Acelaşi lucru-l socoteam şi eu, preanobilă Isolda. Vreau să v-asigur c-am să plec, şi încă pentru totdeauna, dar ţin să vă spun rămas bun, ca uneia ce-i datorez viaţa mea toată, spuse el. Regele atunci se ruşină de bănuielile avute. Coborîndu-se din copac, luă pe Isolda şi Tristan, şi îi întoarse la castel. Dar le ceru ca niciodată blonda Isolda şi Tristan să nu-şi vorbească între ei, decît doar în prezenţa sa. Duşmanii nu se liniştiră nici după această întîmplare. Andret, Frocin şi cu ceilalţi stăteau, neobservaţi, de veghe: doar-doar vor dibui ceva... să-i poată spune regelui, şi să-l răpună pe Tristan. Iar el n-avea altă dorinţă, decît să schimbe un cuvînt cu cea mai dragă decît viaţa, sau cel mult să-i atingă mîna, mîna ei aibă şi micuţă, luată de Marc din mîna lui. Însă-şi da seama că pîndeau duşmani la fiecare colţ, că ea era-n primejdie, că însuşi Marc încuraja această goană-n urma lor. Pe vremea-aceea, regele dormea cu rudele-apropiate în una şi aceeaşi sală. Numai că iată, într-o seară, cînd ceilalţi se culcaseră, regele Marc îi porunci nepotului Tristan să plece în zori de zi la Camelotr la curtea regelui Artur, cu o scrisoare de la el. Apoi, cam către dimineaţă, regele Marc se ridică, urmat şi de ceilalţi baroni, ieşind afară din castel. Tristan nu se mai stăpîni. „Este prilejul, se gîndi, să schimb o vorbă cu Isolda, mai ales fiindcă am să plec, astăzi, la regele Artur, şi nu ştiu dacă-n calea mea nu mi s-a-ntins cumva vreo cursă, şi dacă n-am să pier pe drum.” Se ridică din pat, cu grabă. Era în revărsat de zori. Şi între patul regelui şi cel al său văzu, pe jos, un strat sub­ţire de făină. Îşi dete seama deîndată. Frocin făcuse acest lucru. Şi regele era-nţeles şi cu Frocin, şi cu Andret. Totuşi dorinţa de-a vorbi cu fiica regelui Irlandei birui pre­vederile. Ca să nu calce prin făină, dar să ajungă la Isolda, se încordă, făcu un salt, şi-ajunse alăturea de ea. În clipa cînd sări Tristan, intrară-n sală regele, baronii lui şi vrăjitorul. Regele porunci să-i lege şi pe Isolda, şi pe el. Să nu se facă judecată. Dar să se pregătească rugul. Şi cei ce se iubeau să ardă, să fie prefăcuţi în scrum. Ziua veni însîngerată, în sunete de trîmbiţe. Crainicii regelui chemară pe cornwalezi să se adune, să vadă execuţia. — Nu vrem să moară nici Tristan, acela care ne-a scăpat, prin lupta lui, de irlandezi, şi nici regina cea frumoasă, buna Isolda, nu... nu vrem, striga mulţimea-nfuriată. Dar regele nu ţinu seamă. Şi cînd rugul se ridică, trimise-ntîi după Tristan. Pe cînd îl aduceau pe cale, în ştreanguri, ca pe un tîlhar, îi întîlni bunul Dinas, un baron prieten lui Tristan. Şi acesta, cu sabia, îi tăie legăturile. — Nu se cuvine, zise el, ca un baron, cum e Tristan, să fie dus legat în ştreanguri. De fuge, aveţi săbiile... Porniră apoi mai departe, trecînd pe lîngă o capelă. Oamenii se opreau aici să se închine uneori. Capela se găsea pe-o stîncă, la marginea unei prăpăstii. Şi-avea o scobitură-n piatră, pe unde iarna ieşea fumul. — Mai înainte de-a muri, rosti Tristan baronilor care-l călă­uzeau spre rug, daţi-mi voie să intru-aici şi să îmi fac o rugăciune. Şi fiindcă îi îngăduiră, Tristan pătrunse în capelă. Dar cum era de subţirel şi mlădios, se strecură prin coşul cel îngust de piatră, ieşi afară şi sări, de sus, în valurile mării.[v] Şi marea clocotea acolo ca un balaur printre stînci. —  S-a înecat, spuse Dinas, văzîndu-l cum se prăbuşise. S-a pedepsit singur Tristan. Vestiţi-l pe regele Marc. —  Dacă-i aşa, glăsui Marc, cînd auzi această ştire, să mi-o aduceţi pe regină. Isolda fu şi ea adusă. Însă mulţimea clocotea. —  Nu vrem s-o ardeţi pe regină! Isolda e nevinovată! Altă pedeapsă-i puteţi da... Atunci... atunci se arătă, în faţa regelui, un om respingător peste măsură, şi care se numea Yvain. Trupul i-era tot plin de plăgi. Obrazul lui părea mîncat pe jumătate de un lup. Din nas n-avea decît un ciot. Şi era îmbrăcat în zdrenţe murdare şi mi­rositoare. Mulţimea toată-i făcu loc, fiindcă Yvain era lepros. În urma lui Yvain mergea, tăcută şi îngrozitoare, o ceată mare de leproşi toţi plini de răni putregăite şi toţi cu zdrenţele curgînd, răspîndind o duhoare grea, ce-i îneca pe privitori. Femeile-şi acoperiră ochii, să nu-i vadă trecînd. Însă Yvain cu soţii săi veniră la trei paşi de rege. —  Măria voastră, îi zise el, cu-o voce spartă, ascuţită, vreţi s-o ucideţi pe Isolda, c-a stat de vorbă cu Tristan. Dar, ia gîndiţi-vă că rugul o s-o prefacă prea curînd într-o grămadă de cenuşă. Şi suferinţa-i s-a sfîrşit. Noi sîntem ocoliţi de oameni şi arătaţi cu degetul. Neveste nu avem de mult. Daţi-ne-o dară pe Isolda!... Isolda se va-mbolnăvi de lepră, ca şi noi ceilalţi. În loc de rochii foşnitoare şi blănuri scumpe, de samur, o să-i atîrne zdrenţele. Ce vreţi pedeapsă mai grozavă? Trupul ei alb va putrezi, încă de vie, rege Marc!... — Nu!... Nu mă daţi leproşilor! plîngea pe rug blonda Isolda, cutremurîndu-şi umerii de-nfiorare şi de spaimă. Mai bine daţi foc rugului. Numai că regele rînji cu gura strîmbă spre Isolda. Mînia îl făcea nebun. —  Luaţi-o! strigă leproşilor. Să putrezească vie fiind. Şi chipul ei frumos acum să facă silă tuturor... Yvain se repezi ca fiara. Dezlegă legăturile. Mulţimea se ruga în cor: — Nu, rege Marc! Nu face asta! Căci cerul te va pedepsi... — Luaţi-o! răcni încă o dată regele Marc către leproşi. Aceştia o înconjurară, şi-n groaza celor ce priveau fapta cea crudă a lui Marc, şi fără de asemănare cu nici o alta pe pămînt, Yvain o trase pe Isolda, de păr, către sălaşul lor, săpat în stîncă, lîngă mare. Oamenii se împrăştiară, şi-şi blestemară regele, afară numai de Andret, piticul blestemat Frocin, şi alţi cîţiva baroni vicleni... Atîta doară că Tristan, sărind în mare, nu săvîrşise fapta asta pentru el, ci doar cu gîndul la Isolda, voind s-o scape de osîndă. Iar el putea apoi să moară. Din fericire, chiar de mic făcuse-astfel de sărituri, pe coas­tele din Loonois, apoi, de-asemeni, în Cornwal. Avu noroc. Nu se lovi. Şi, înotînd sub apa mării, se-ntoarse repede la ţărm. În vremea asta, Gorvenal, de ajuns de prevăzător, trăgînd nădejde că Tristan totuşi scăpase, îl căuta. Se întîlniră amîndoi pe-o plajă lîngă Tintagil, acum pustie, fiindcă toţi fuseseră chemaţi de Marc, să vadă execuţia. Gorvenal îi aduse calul. Ba îi dădu şi sabia, pe care el i-o tăinuise sub mantie, cînd îl legau din ordinul regelui Marc, în zorii zilei, la castel. Tristan încălecă pe loc, şi vru să plece către rug, să lupte iar pentru Isolda. Nu făcu însă zece paşi, şi un convoi se arătă. Convoiul era de leproşi. În fruntea lor păşea Yvain, trăgînd de pletele-i de aur pe-o tînără fără puteri, care abia se mai zbătea. Ceilalţi ţipau de bucurie, şi ca maimuţele săreau, fiindcă cea mai frumoasă fată din cîte se găseau pe lume era acuma prada lor. În timp ce ei ţipau bezmetici, îl şi văzură pe Tristan. Convoiul stătu locului. Numai Yvain o mai ţinea de plete pe blonda Isolda. — Isolda! o chemă Tristan, Isolda, iată, sînt aici! şi s-avîntă către leproşi. Cînd leproşii se risipiră, şi nu rămase decît ea, trîntită pe nisipul plajei, cu părul revărsat în valuri, oftînd ca un copil bol­nav, Tristan o ridică sfios. — Tristan, îi şopti ea. Tristan, ţi-am adus numai nenoroc... Tristan o mîngîie pe păr. Urcă pe cal, cu ea în braţe. Şi, însoţiţi de Gorvenal, se-ascunseră într-o pădure, să stea în ea cu fiarele, fiindcă la curte cu baronii şi regele nu mai puteau. Tristan de mic crescuse-un cîine, pe care îl chema Husdent. De cînd fusese luat Tristan de cavaleri şi dus spre rug, Husdent nu mai mînca nimic. În schimb nu înceta o clipă să-şi muşte lanţul, să se zbată, scurmînd podelele de piatră. Întreg castelul răsuna de lătrături şi urlete. Regele Marc nu mai putea o clipă să închidă ochii. Au hotărît deci să-i dea drumul, dar să vadă pe unde-o ia, poate că-i duce spre Tristan. Fiindcă Yvain îi înştiinţase că nici Tristan nu era mort, şi că le-o luase pe Isolda. Să afle unde s-au ascuns. Cîinele, negru şi voinic, scăpînd din lanţ, o luă la fugă întîia oară spre capelă. Şi o porni spre plaja mării. De-aici o luă către pădure. Şi-n pădure-i pierdură urma. Dar el ajunse la Tristan. Pădurile creşteau pe-atunci atît de mari şi încîlcite, încît era nespus de greu ca să-i mai afle pe fugari. Afară de-asta, prin hăţişuri nu se putea merge în grup. Şi nimeni nu avea curajul să-l întîlnească pe Tristan — decît dacă erau mai mulţi. Căci Tristan i-ar fi pedepsit. Desigur, i-ar fi doborît. Săgeata lui nu dădea greş. Şi-aşa, baronii hotărîră să se oprească deocamdată, dar să-l trimită pe Frocin, poate că el îi va găsi. La început Tristan făcu iubitei sale, în pădure, o colibă din ramuri verzi, şi-o presără toată cu flori. Dar iată că veni şi toamna. Săpă atuncea un bordei. Tristan dresase pe Husdent ca să-i ajute la vînat, fără să latre nicidecum. De cum afla unde-i vînatul, cîinele îi călăuzea, în linişte — sau pe Tristan, sau pe scutierul Gorvenal. Husdent părea un cîine mut. Numai cînd buna lui stăpînă, Isolda, îl mîngîia blajin, Hus­dent abia de mîrîia, închizînd ochii, bucuros. Vara mîncaseră şi fructe: mere şi pere de pădure. Dar iarna aveau numai carne, bine-nţeles, cînd o găseau. Hainele lor, subţiri, de vară, erau acum ferfeniţite. Tristan şi Gorvenal scutierul au trebuit să pregătească, în iarnă, blănuri de-nvelit. Isolda nu era deprinsă cu greaua viaţă de pădure. Pe lîngă frig şi umezeală, răbdau de foame deseori, sau mîncau numai rădăcini. Dar ei nu vedeau toate astea. Căci dragostea le da puteri. Tristan îi închina Isoldei versuri în fiecare zi. Seara se-aşeza lîngă foc, cu harpa-n braţe, şi-i cînta. Şi-n versuri nu-i vorbea decît de ce simţea inima lui, văzînd-o cît e de frumoasă, şi ştiind cît de dragă i-e. Păcat că nu şi-a scris Tristan aceste lais-uri de amor, şi astfel nu ni s-au păstrat. Căci alte lais-uri mai frumoase nu s-au mai scris de cînd e lumea, şi, sigur, nici nu s-or mai scrie... Isolda era fericită, fiindcă Tristan era cu ea; şi nu ştiau că, prin pădure, Frocin, piticul, îi căuta. Şi-acesta, pînă la sfîrşit, a putut să le dea de urmă, să le descopere sălaşul, vestindu-l pe regele Marc. Trecuse vitregia iernii. Şi păsărelele cîntau. Pădurea înver­zise toată. Fiori răsăreau prin luminişuri. Era o zi moleşitoare. Tristan şi cu blonda Isolda se întorseseră-n coliba de primă­vară, din bordei. Iară Tristan împrospătase coliba lor cu ramuri verzi şi presărase în ea flori. Gorvenal nu era acasă. Se dusese la vînătoare, luîndu-l cu el şi pe Husdent. Nefiind cîinele la colibă, regele şi suita lui se apropiară de colibă, privind printr-o deschizătură. Într-un colţ se afla ulciorul, alături un arc cu săgeţi, o suliţă şi două ghioage. De-o ramură, ca de-un cîrlig, spînzurau cîteva veşminte. Mai multe piei de animale erau azvîrlite într-un colţ. Şi-n mijloc se vedea un pat. Era un pat făcut din ierburi, şi presărat apoi cu flori. Pe pat se-odihneau amîndoi. Dar între ei lucea, albastră, lama tăioasă-a unei săbii: semnul deplinei curăţii. Regele Marc, care venise aprins de gînduri ucigaşe, se-nveseli numaidecît. După ce fără îndurare o dăduse leproşilor, în acea zi de neuitat, pe cea care-i era soţie, regelui îi păruse rău. Fiindcă atunci cînd rămăsese fără de tinereţea ei, înţelesese că-i bătrîn. Şi ar fi vrut s-o ia-napoi. Acum se bucura din plin, văzînd lama strălucitoare pusă ca stavilă-ntre ei. Plin de prudenţă, regele se aplecă, luă sabia, şi o înlocui cu-a sa. Iară Isoldei îi schimbă inelul, cu inelul lui. Aceasta trebuia să-nsemne că i-a găsit; este-ntre ei; şi ar fi gata de iertare. Cînd s-au trezit şi au văzut sabia regelui în locul aceleia a lui Tristan, iară pe degetul Isoldei inelul său, au înţeles că îi pîndea primejdia. Nu mai aveau unde fugi. Mai se găsea-n acele locuri, într-o chilie, de sub munte, şi un călugăr pustnicit. Acesta se numea Ogrin. Ogrin îi certa pe Tristan de cîte ori îl întîlnea, spunîndu-i că trebuie-ntoarsă Isolda stăpînului ei. Aflînd de-această întîmplare, Ogrin îl certă şi mai rău. Dar Tristan se împotrivi: — Isolda nu-i a lui. I-a mea. Eu am văzut-o-întîia oară şi m-am îndrăgostit de ea. Şi ea pe mine m-a ales... Bătrînul pustnic se-ncruntă: — Regele Marc ţi-a arătat întotdeauna dragoste. Şi tu îi datorezi la fel... — Eu, pentru el, am părăsit regatul de la Loonois. Şi cu credinţă l-am slujit, înfruntînd moartea şi luptînd şi cu uriaşul irlandez. Iară Marc cum m-a răsplătit? Prin vorbe, da, el mă iubea ca pe o rudă apropiată. Dar cu fapta m-a osîndit, folosind drepturile sale, de rege şi de suzeran, să-i dau pe draga mea Isolda, pe care nici n-o cunoştea.[vi] — Noi de aceea ne-am născut... Sîntem făcuţi de Dumnezeu să suferim pe-acest pămînt! hotărî pustnicul, lovind cu cîrja într-un copac. — Nu cred, îi răspunse Tristan. Ne-am născut să fim feri­ciţi, şi nu să trăim în dureri. Durerile noi ni le facem. Ni le fac oamenii haini, acei ce sînt lipsiţi de suflet. Afară de-asta, vreau să ştii că am murit de două ori: şi de otrava lui Morholt, ca şi de a balaurului. Şi Dumnezeu m-a părăsit. De-asemeni şi regele Marc. Iară Isolda mi-a dat viaţa... — Regele Marc îi este soţ... — Da. Însă eu am cucerit-o, prin jertfa mea, luptîndu-mă... — Sfînta biserică romană i-a unit printr-o legătură ce nu poate fi desfăcută... — Pe noi ne-a unit dragostea. Amîndoi am băut licoarea, a cărei vrajă nici un preot nu poate să o risipească. — Lui Marc i-a jurat ea credinţă... — Dar eu i-am ţinut mîna-n mînă, atunci, în ziua cununiei. Isolda nu la vrut pe Marc. Pe ea n-a întrebat-o nimeni! Iar regele, ca suzeran, cu sprijinul bisericii, în numele lui Dumnezeu, mi-a luat-o pe Isolda mea.[vii] — Tristan, glăsui pustnicul, ameninţînd cu semnul crucii. Şi în faţa lui Dumnezeu, ca şi în faţa legilor, Isolda însă a rămas soaţa lui Marc, regele tău... — Regele Marc a azvîrlit-o leproşilor, şi a sortit-o unei pieiri chinuitoare. Arunci ceva, şi-i tot al tău, fiindcă eşti tare şi-aşa vrei? Eu am scăpat-o, e a mea... — Dar nu uita c-o chinuieşti, ţinînd-o în mizerie, de-atîta vreme, de doi ani. Oamenii toţi o vor huli. Acuma-i încă tînără. Dar nu gîndeşti la bătrîneţe? Dacă nici tu nu vei mai fi, va ajunge o cerşetoare, aşteptînd mila tuturor. Iar după moarte, lîngă tine, în iad îşi va găsi sălaş... Tristan se prăbuşi-n genunchi. — Nu pentru mine, pentru ea, te roagă să nu sufere... — Numai un drum e, fiule, rosti pustnicul la sfîrşit. Marc este gata să vă ierte. Dă-o-napoi soţului său, cruţ-o, Tristan, şi de ruşine, şi de osînda veşnică. Iar tu însuţi porneşte-n lume, cît mai departe de Cornwal, şi uit-o... uit-o pe Isolda. Căieşte-te cît mai e timp. Numai aşa poţi împăca şi legea, şi biserica... Şi, ca s-o cruţe pe Isolda de alte multe suferinţe, Tristan atunci s-a-nduplecat. Cu moartea-n suflet s-a întors Isolda la stăpînul ei. Tot astfel a plecat Tristan. Mai înainte de-a pleca, în sala tronului, a spus: — Cine cutează să arunce vreo vorbă rea despre Isolda să îşi susţină-nvinuirea, luptîndu-se cu armele! Nici un baron nu i-a răspuns. Cine-ndrăznea să îl înfrunte pe preaputernicul Tristan, ce-l doborîse pe Morholt? La despărţire, el i-a dat Isoldei sale pe Husdent. Dacă Isolda-i poruncea, cîinele sfîşia pe-oricine. Şi ea i-a dăruit inelul pe care îl purta în deget, în ziua cînd la întîlnit întîia oară pe Tristan — un inel mic, făcut din jasp. Şi anii iar au început să treacă unul după altul... Feciorul regelui Rivalen s-a reîntors în Loonois, primit cu cinste de Rohalt, care a vrut iar să-i dea tronul. Însă Tristan nu la primit. De-aici s-a dus în Galia, la nobilul duce Gilain. Şi ducelui i-a cîştigat, la şah, un căţeluş vrăjit, adus din insula Morganei, din Avalonul depărtat. La gît acest căţel vrăjit — cu blana în zece culori — purta un clopoţel de aur. Şi cine-asculta sunetul acestui clopoţel de aur îşi uita suferinţele. Tristan i la trimis Isoldei, printr-un poet al ducelui, ca ea să-şi uite dragostea şi să îl uite şi pe el. Însă Isolda n-a primit ca doar Tristan să sufere, iar ea să îşi aline dorul. „În bucurie, şi-n dureri, eu sînt legată de Tristan”, şi-a spus încet blonda Isolda, şi-a zvîrlit într-un lac adînc vrăjitul clopoţel de aur. Dar nici Isolda şi nici Tristan nu mai puteau să vieţuiască departe unul de cellalt. Tristan îşi petrecea tot timpul doar în războaie, socotind că armele îl vor lovi, şi astfel o să se sfîrşească. Mult timp la slujit pe Artur, pe regele Britaniei, fiind soţ cu cavalerii săi în luptele din Frizia, Spania şi Germania. Dar moartea-l ocolea mereu, poate anume ca să-i lase întreagă, mare, suferinţa. — Pe cînd lupta prin Spania, a auzit că pe la noi, prin ţinu­tul Bretaniei, zise poetul cîntăreţ, pustia contele Riol, stăpîn al domeniului Nantes. Iar ducele Bretaniei — Hoël era numele lui — se retrăsese la Carhaix, castelul de pe ţărmul mării, în care locuim azi noi. Şi în castel se închisese cu Kaherdin, feciorul său, şi cu iubita lui copilă, ce se chema, printr-o-ntîmplare, Isolda cu mîinile albe. Riol voia să ia cu sila pe fiica ducelui Hoël. Cavalerii Mesei Rotunde — dintre care prinţul Tristan făcea de multă vreme parte — aveau întîia datorie de-a-i ajuta pe cei mai slabi, de-a-nfrunta pe năvălitori. Pornindu-se către Carhaix, Tristan îi ajută în luptă pe duce şi pe fiul său. El însuşi îl luă prizonier pe contele Riol de Nantes, şi-acesta fu zvîrlit curînd într-o temniţă cu guzgani. Isolda cu mîinile albe era scăpată de Riol. Şi tatăl, ducele Hoël, şi fratele ei, Kaherdin, nu mai puteau de bucurie, căci con­tele Riol era un om de o cruzime rară. Şase neveste avusese, una mai mîndră decît alta. Şi toate şase se găseau în cripta din caste­lul lui. Isolda cu mîinile albe ar fi avut aceeaşi soartă, dacă Riol n-ar fi ajuns înlănţuit în temniţă. Kaherdin, fiul lui Hoël, era un tînăr de ispravă, sincer şi foarte inimos. Se-mprietenise cu Tristan, şi-l socotea ca pe un frate. Îl preţuia, fiindcă Tristan nu cunoştea frica de moarte, ba dimpotrivă, se vîra acolo unde vieţile erau cosite cel mai des. Tristan, cu firea lui deschisă — deşi atîta de mîhnit — îi devenea, drag orişicui, prin chipul său încîntător, prin zîmbetul curat şi bun, prin cîntecele lui la harpă. Ducele nu mai contenea cu laudele şi să-l cinstească. Iară Isolda, fiica lui, îl privea doar şi suspina. — Un astfel de viteaz e bine să fie înrudit cu noi! a rostit ducele Hoël. Şi-mpreună cu Kaherdin s-au înţeles să facă astfel, încît Tristan s-ajungă soţul Isoldei cu mîinile albe. Tristan iarăşi nădăjduia că draga lui cu păr de aur, avînd micuţul clopoţel al zînelor din Avalon, şi ascultîndu-i sunetul, o fi-nceput poate să-l uite, să-şi liniştească sufletul. „Dar dacă eu, gîndea Tristan, nu pot să mă mai stăpînesc, şi plec la ea, şi iar o tulbur, şi-o fac din nou să sufere? Primind această cununie, aş aşeza o stavilă în calea nebuniei mele şi a dorinţei arzătoare pe care-o am să o revăd, şi-abia de pot s-o mai înfrîn...” Şi-astfel, Tristan s-a învoit să facă nunta cu Isolda, copila ducelui Hoël. Nunta a fost însă ciudată. Corul cînta, şi ducele a unit mîna lui Tristan cu-a fiicei sale preaiubite. Isolda cu mîinile albe i-a jurat lui Tristan credinţă. Dar el, parcă plutea în vis. Privea spre duce, spre mireasă, asculta glasul preoţilor, însă în minte nu vedea decît un păr moale, de aur, şi auzea doar glasul celei care era în Tintagil. — Blondă Isolda! şoptea el. Blondă Isolda, iartă-mă!... Iar ducele, şi oaspeţii, şi preoţii nu-nţelegeau ce-i cu Tristan şi de ce spune astfel de vorbe încîlcite, cînd nici mireasa nu e blondă — ci are părul castaniu — şi nici n-are de ce-l ierta, ci este toată numai zîmbet, şi fericire şi-aşteptare. În sfîrşit, nunta s-a făcut. Şi însoţiţi ele Kaherdin, mirii s-au dus în încăperea unde urmau să locuiască. Tristan a vrut să-şi scoată haina. Atunci i-a lunecat din deget inelul cel verde de jasp. În ochi i s-a ivit din nou Isolda cea cu păr de aur. Şi, surîzînd şi mai mîhnit, Tristan şi-a-ntins pe jos mantia, culcîndu-se chiar lîngă prag, lăsîndu-şi singură mireasa. Şi cum asemenea-ntîmplări sînt anevoie-a le ascunde, ducele şi feciorul său au aflat ce se petrecuse. Kaherdin l-a întîmpinat, într-o zi, pe Tristan în prag. I-a spus că îi aflase taina. Şi, în numele sorei sale, se socoteşte înjo­sit. Pentru ce o dispreţuieşte pe fiica ducelui Hoël, Isolda cu mîinile albe? Atunci Tristan n-a mai putut să îşi ascundă gîndurile. Fiindcă ţinea la Kaherdin, Tristan l-a chemat în grădină să-i povestească viaţa lui. Şi-apoi singur să judece. Şi, ascultîndu-l pe Tristan cît suferise cînd Isolda, de mînă cu regele Marc, s-a îndreptat către castel, iar el, rămas pe ţărmul mării, îngenunchiase şi plîngea, Kaherdin s-a simţit mişcat. Şi şi-a dat seama că Tristan avea gîndul cel mai curat. Dar ori de cîte ori voia să o privească pe mireasă, în minte-i apărea cealaltă, Isolda lui cu păr de aur, cu ochii parcă-nlăcrimaţi — şi sufletul îi îngheţa. Kaherdin însă l-a rugat să n-o lase pe sora sa. Să se retragă, dacă vrea, aşa precum ceruse singur, într-o-ncăpere, sus, în turn. Tristan s-a-nvoit bucuros. Alţi ani apoi de-atunci s-au scurs. Dar nici Isolda, nici Tristan n-au încetat să sufere. Cum au putut trăi, nu ştim, unul departe de cellalt.[viii] Ea era tot şi tot mai pală, şi mai slăbită, şi mai tristă. Iar el lupta ne­contenit. Barzii cei vechi mai povesteau că totuşi, pe ascuns, Tristan, nemaiputindu-se opri, s-a dus s-o vadă pe Isolda. Întîi ca un neguţător, pe urmă ca un pelerin. Dar n-a putut nici să-i vor­bească. A treia oară s-a-mbrăcat în hainele unui nebun, pe cap cu părul tuns în cruce, cu hainele în cinci culori. Şi, ţopăind ca un bufon şi făcînd zeci de strîmbături, pe buze cu rîs mincinos, a ajuns pînă la castel. Regele Marc şi toţi curtenii au rîs în hohote văzîndu-l. Dra­ga lui nu la cunoscut sub haina asta de bufon. Şi numai cîinele, Husdent, s-a repezit, cu labele, pe pieptul lui, lingîndu-i faţa şi mîinile stăpînului.[ix] Isolda se temea într-una de cursele baronilor. Însă atunci a înţeles, ceea ce inima-i spunea, că-n faţa ei era Tristan. Cîteva clipe şi-au vorbit, singuri fiind într-o-ncăpere. — Iubita mea, i-a spus Tristan. Acuma trebuie să plec. Şi ştiu că n-am să te mai văd. Şi fără tine am să mor. —  În sufletul meu n-ai să pieri, i-a şoptit stins blonda Isolda. Se pare că şi Marc aflase cine se-ascunsese atunci sub hainele împestriţate şi sub tunsoarea caraghioasă, şi hotărîse să-l vîneze ca pe un lup, ce da tîrcoale unei mioare în ocol. Tristan s-a întors la Carhaix, luînd parte şi la alte lupte şi-ajutîndu-l pe Kaherdin. Se povesteşte într-un cîntec că Marc ar fi trimis cîndva să i s-aducă, din Irlanda, otrava-n care se muiau săgeţile şi sabia. Şi, după-această întîmplare, Tristan a fost lovit în luptă, la poalele unui castel, pe care-abia îl cucerise, cu o săgeată otrăvită. Cine-o fi tras nu s-a aflat; nu ştim de Marc e vinovat. Atîta ştim despre Tristan c-a fost adus lungit pe scut. — Urcaţi-mă sus, în castel, a glăsuit încet Tristan. Să pot vedea întinsul mării şi zările către Cornwal. Şi tu, i-a spus lui Kaherdin, te du degrabă la Isolda. Spune-i că i-am fost credin­cios pînă în ultima clipită. Marc nu se poate supăra. Eu l-am cinstit îndeajuns, şi nu i-am înjosit onoarea, chiar dacă mi-a răpit iubita. Isoldei dă-i acest inel, pe care ea-l purta în deget în ziua cînd ne-am cunoscut. Roag-o să vină, dacă vrea, ca să ne spunem bun rămas. Şi, dacă vine, să înalţi pe catargul corăbiei o pînză albă; dacă nu, să ridici alta-ntunecată ca noaptea-n care mă cobor... — Tristan, nu trebuie să mori, i-a dat răspunsul Kaherdin. Isolda cea cu păr de aur mă va urma, fără-ndoială. Şi fericirea ta furată de Marc din Cornwal se va-ntoarce... — Te du... degrabă, Kaherdin. Şi nu întîrzia pe drum, căci clipele-mi sînt numărate... Aleargă la blonda Isolda... Şi Kaherdin s-a repezit cu o corabie uşoară, zburînd pînă la Tintagil. Iară Isolda, auzind, s-a ridicat albă din jilţ. — Ţi-am fost supusă, rege Marc. Te-am ascultat întotdea­una, şi cînd mi-ai zdrobit inima, aşa cum cereau datina şi legile bisericii. Acuma însă vreau să plec. Să-i spun rămas bun lui Tristan. El m-a adus în ţara asta. Şi pentru tine s-a luptat. Şi mă voi duce, rege Marc, să-i alin ultima clipită, de te-nvoieşti tu sau de nu[x]... Marc a-nţeles că orice rău îşi are marginile sale. Şi a încu­viinţat Isoldei să-l urmeze pe Kaherdin. Şi a plutit corabia, pînă ce s-a zărit, departe, castelul duce­lui breton;. Atunci feciorul ducelui şi-a amintit să-nalţe pînza, cu veste bună, pe catarg. Dar între marinarii-aceia cîţiva erau tocmiţi de Marc, cum spun unele cîntece, sau de Isolda cu mîini albe, aşa cum grăiesc altele. Pînza pe care-au înălţat-o nu a fost albă ca de nea, ci neagră cum este mormîntul. Kaherdin n-a băgat de seamă. Tris­tan privea de la fereastră. Cînd a văzut corabia, la început s-a-nveselit; dar, cînd a zărit pînza neagră, ochii i s-au înceţoşat, inima i-a-ncetat să bată. Corabia sosind la ţărm, Isolda a sărit grăbită şi a fugit către castel, cu mîinile împreunate, cu rochia albă fluturînd. — Tristan! striga ea. Am venit... Tristan, aşteaptă-mă, Tristan!... Dar el dormea somnul cel lung, lîngă fereastra mititică, de unde se puteau privi zările largi, către Cornwal. — Tristan, mai stai încă puţin! Aşteaptă-mă să viu şi eu!... Dar clopotele mînăstirii de pe faleza din Penmarch şi-ale capelei din Carhaix vesteau plecarea lui Tristan. Cînd a intrat în încăpere, Isolda cu mîinile albe plîngea la căpătîiul lui. — Doamnă, i-a glăsuit Isolda cu păr de aur, este vremea să îmi daţi mie locul vostru. Lăsaţi-mă să mă apropii. Mi-am cîştigat, prin suferinţă, dreptul de-a fi în veci cu el.[xi] Barzii spuneau că după moarte au fost aduşi la Tintagil, şi amîndoi înmormîntaţi în cîte-o raclă de smarald. Regele Marc nu s-a-nvoit ca să rămînă împreună. Da'n noaptea cînd i-au îngropat, a răsărit un trandafir din racla prinţului Tristan. Şi trandafirul a crescut. A-mbrăţişat racla Isoldei. Marc a cerut să se reteze din rădăcină trandafirul. Dar în cealaltă dimineaţă crescuse iar, mai înflorit.[xii] Degeaba îl tăiau, căci noaptea creştea la loc, şi-nvăluia lă­caşul somnului Isoldei. Au fost siliţi să-l lase-aşa. Dragostea lor a biruit[xiii]...   [i] Povestea lui Tristan şi a Isoldei face parte dintre cele mai îndră­gite şi mai cunoscute legende din evul mediu, avînd largă răspîndire pînă în zilele noastre. Originea sa este foarte veche. Face parte din le­gendele celtice, şi, ca şi legenda lui Artur, are legături directe cu mito­logia. În biografia poetică a lui Tristan (Drystan) găsim multe elemente comune cu acelea ale lui Borvo (un fel de Apolo celtic). Tristan pare a fi fost pentru celţi un erou deosebit. Dintr-o serie de detalii ale legen­dei ne dăm seama că, prin Tristan, vechii celţi (poate chiar cu multe secole înaintea erei noastre) întruchipau forţa şi mintea omenească atotbiruitoare în mijlocul naturii sălbatice şi adeseori primejdioase. Tristan ştie să vieţuiască în adîncul pădurii, găsindu-şi în ea un adăpost sigur, hrană şi îmbrăcămintea necesară, asemeni primilor celţi. Ştie să navigheze, şi cutreieră mările din sudul Britaniei, în Irlanda, în Galia (Franţa) şi în Armoricum (peninsula bretonă), indicînd astfel strînsele legături care au existat între aceste ţinuturi locuite odinioară de celţi. Arma lui preferată este arcul, instrumentul muzical cel mai ales, harpa, în fiinţa lui sînt contopiţi un Heracle şi un Orfeu celtic. El este un luptător fără prihană, în slujba celor slabi, şi totodată un mare artist, care cultivă frumosul şi compune versuri, rostite apoi cu acompania­ment de harpă.   [ii] Mulţi presupun că Tristan era — la vechii celţi — şi născocitorul artei de a vîna, ca şi al aceleia de a naviga.   [iii] Cu multă măiestrie au încercat să motiveze poeţii cavaleri, în versurile lor, de ce Marc îngăduie şi într-un anume fel chiar îl îndeam­nă, fără nici o remuşcare, pe nepotul său, pe care susţinea că-l iubeşte ca pe un fiu, să plece într-o expediţie, despre care îşi dădea perfect de bine seama că era atît de periculoasă, încît putea să-l coste viaţa. Fiindcă, pretindeau ei, baronii îl obligau neapărat să se căsătorească şi să aibă un copil, şi în acest fel moştenirea coroanei să nu-i revină lui Tristan — pe de-o parte — şi, pe de alta, fiindcă regele credea că fata cu părul de aur nu va putea fi cucerită.   [iv] Goidelii, strămoşii irlandezilor (tot o ramură a celţilor), dădeau mirilor, în seara nunţii, nişte băuturi făcute din plante, pe care ei le sorbeau împreună. Simbolul se pare că era acela al beţiei comune a dra­gostei, pe care trebuiau s-o trăiască tinerii căsătoriţi. În legenda lui Tristan, acestei licori i se acordă de obicei un rol hotărîtor, deşi tinerii se cunoscuseră şi, cu siguranţă, se îndrăgiseră mai dinainte. Prin efectul ei justifică poeţii şi comportarea de mai tîrziu a eroilor.   [v] Alte variante arată că Tristan a sărit pe o lespede de piatră. În Cornwal există chiar o astfel de lespede la ţărmul mării, numită: „Sal­tul lui Tristan”. Am preferat însă varianta populară germană, mai vero­similă a saltului în apă.     [vi] Legenda cuprinde, în esenţa sa, un protest violent împotriva celor puternici. Aceştia, la adăpostul legilor stabilite de ei şi consfinţite de biserică, îşi puteau permite să despartă pe doi tineri care se iubeau, săvîrşind astfel — cum spune un învăţat francez — „o nelegiuire legală”. Se presupune chiar că, în forma iniţială a legendei, Marc o răpea făţiş pe iubita nepotului său, şi îşi legaliza crima prin căsătorie. Din nefericire nu ni s-au păstrat nici cîntecele barzilor celţi, nici măcar forma în care s-a concretizat legenda în Anglia, după invazia anglo-saxonă. Avem numai nişte fragmente din poemele compuse de doi truveri din secolul al XII-lea: Béroul şi Thomas. Pe baza lor s-au scris iniţial două versiuni în limba germană, de către Eilhart d'Oberg şi Gottfried von Strassbourg; apoi una în limba norvegiană, de un călugăr Robert şi, mai tîrziu, altele în limbile engleză, franceză, italiană etc. În povestirea acestei legende ne-am orientat — în ce priveşte în special organizarea materialului şi unele întregiri — întîi după prelucra­rea europeană cea mai cunoscută, aceea a lui Joseph Bédier, apoi după lucrările germane ale lui Will Vesper şi W. Golther, socotite a fi cele mai fidele textului vechilor poeme. Am ţinut seamă de o serie de studii făcute asupra legendei de unii oameni de ştiinţă, ca: J. Frappier, P. Ionin, Robert de Beauplan etc. Ne-am întors, de cîte ori am simţit nevoia, la versiunile originale ale lui Béroul şi Thomas, publicate în redactarea lui E. Muret şi J. Bédier, pre­cum şi la unele versiuni populare, germane, engleze şi franceze, contem­porane, căutînd să desprindem de-acolo tîlcurile mai adinci şi mai apro­piate de înţelegerea noastră de astăzi ale legendei.     [vii] Probabil că legenda lui Tristan a suferit prin secolele XI—XII mari transformări, ca şi multe altele, pentru a putea fi pe placul ascul­tătorilor de la curte. Cu acest prilej s-au ivit şi numeroase variante. Gustav Cohen, un cercetător francez, în lucrarea sa: „Un grand roman­cier d'amour et d'aventure au XII-e siècle: Chrètien de Troyes” scrie pe bună dreptate: „Ceux qui font profession de conter et qui parlent de la légende de Tristan la traitent bien diversement”. Cu toate acestea, se pare că în toate variantele legenda păstrează clară înfierarea căsătoriei impuse şi nefireşti între un vîrstnic şi o tînără. Cere dreptul femeii de a-şi alege singură soţul. Şi cîntă forţa incompa­rabilă şi eternă a iubirii, singura în drept să unească pe doi tineri într-o adevărată căsătorie.     [viii] Emoţionant este redată această idee în versurile poetei Marie de France: „Chevrefeuil” — „Caprifoiul”, plantă care se agaţă — în lais-ul poetei — de ramurile unui alun, şi nici alunul nu mai poate trăi fără caprifoi, nici caprifoiul, dacă nu rămîne încolăcit pe ramurile alunului. Prin această alegorie poeta compară pe cei doi tineri care nu pot trăi unul fără de celălalt.     [ix] Scena se găseşte şi într-un mic poem francez, şi într-o legendă în proză. Ea a fost povestită magistral de Joseph Bédier, urmînd în spe­cial poemul.     [x] De cele mai multe ori, în legende, Isolda este arătată plecînd pe ascuns din Cornwal, alteori este atrasă de Kaherdin sau de un alt trimis al lui Tristan. Nouă ni s-a părut mai sugestivă versiunea în care Isolda, chemată de Tristan la ultima lor întîlnire, îi mărturiseşte făţiş lui Marc acest lucru, ridicîndu-se, cu un curaj demn de sentimentele ei, împotriva autorităţii sale.     [xi] Cîteodată, ca în poemul „The last Tournament” de Alfred Tennyson, finalul este altul. Regele Marc îi urmăreşte pe îndrăgostiţi şi îl ucide pe Tristan în braţele Isoldei, făcîndu-şi singur dreptate. Dar în majoritatea variantelor — în proză şi în poezie — ca şi în „Tristan and Iseult” de Mattew Arnold, cei doi eroi mor împreună.     [xii] Pentru a menaja susceptibilităţile regale, poeţii cavaleri nu precizau întotdeauna că trandafirul (sau o altă plantă), care răsărea — potrivit legendei — din mormîntul lui Tristan şi îl învăluia pe acela al Isoldei, a fost smuls din ordinul lui Marc, şi lăsau această faptă pe seama altor oameni.     [xiii] Finalul legendei înseamnă nu deznădejdea, cum au afirmat unii, ci, dimpotrivă, optimismul celtic, bineînţeles în limitele înţelegerii epocii respective. Separarea impusă celor doi tineri nu a putut să înfrîngă tăria sentimentelor acestora. Dragostea lor dăinuieşte dincolo de viaţă în legendă. Aşa se şi explică de ce această legendă a inspirat pe atîţia artişti care au creat o serie întreagă de opere. Se apreciază însă unanim că dintre toate, cea mai importantă creaţie rămîne drama muzicală a lui Richard Wagner. Aria Isoldei, prin care ea îşi manifestă dorinţa de a-l urma pe Tristan, este socotită drept una dintre cele mai frumoase şi mai zguduitoare pagini de operă din muzica universală.    

  Artur si Cavalerii  Mesei Rotunde - Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru   A ici... aici! strigă poetul, făcînd un semn cu mîna spre călăreţi. Opriţi-vă! Caii negri ca smoala, strînşi în zăbale, se opriră, lovind pămîntul cu copitele şi nechezînd. Ţărmul aspru şi dantelat — cu colţi de piatră vineţi ieşind din mare şi o puzderie de insuliţe zvîrlite parcă de cineva, de sus, şi risipite pînă-n larg — se cobora în acest loc. Şi-o plajă prunduită mărunt, şi numai bună pentru acostat se arătă deo­dată dintre stînci. Era de dimineaţă, într-un ceas nu prea departe de amiază. Marea suna înăbuşit din tobele ei nevăzute, ascunse în adînc. Şi valurile jucăuşe îşi repezeau corniţele de spumă, ca ale unor iezi neastîmpăraţi, pînă pe prund. Apoi, oftînd uşor, se retrăgeau. Grupul de călăreţi venea de la Carhaix, castelul mîndru, cocoţat, ca un cuib de vultur, pe promontoriul din Penmarch, unde se-afla pe acea vreme ducele de Bretania. În frunte se găseau, de-altminteri, tînărul fiu al ducelui şi cu poetul de la curte, un bărbat încă nu prea vârstnic, într-o haină portocalie, cu guleraş îngust, de blană, şi cu o harpă după umăr. Cîteva doamne îi urmau, şi şapte sau opt cavaleri le înca­drau cu curtenie. La o distanţă nu prea mare, se-nvălmăşeau, pe cai de rînd, cîţiva oşteni urmaţi de slugi, gata oricînd la o poruncă. Poetul îi călăuzea. Şi-aşa, cum se găsea călare, le arătă celor din jur plaja ivită dintre stînci. — Aceasta este, seniori, plaja pe care am făgăduit să v-o arăt azi-dimineaţă. Aici au debarcat britonii,[i] cînd au venit din insulă, după ce regele Artur[ii] a pierdut cea din urmă luptă. Fiindcă voiau să fie liberi, nu robi anglo-saxonilor... El sări cel dintîi din şa. Apoi tinerii cavaleri. Iar aceştia le ajutară şi pe doamne să se coboare, luîndu-le de pe cai, de mijloc. O ceaţă tulbure, lăptoasă îşi tîra pîntecul pe mare, aseme­nea unui balaur. Iarba se clătina pe dealuri. În depărtare se zărea un munte-nalt, avînd pe culme un turn străvechi şi ruinat. Slugile puseră covoare. Se aşezară toţi pe ţărm. Şi fiul ducelui rosti: — Ne-aţi promis, nobile poet,[iii] nu numai să ne arătaţi locul unde au debarcat strămoşii, cînd au venit din insulă, ci să ne povestiţi, de-asemeni, cîte ceva despre Artur şi despre cava­lerii lui. Poetul se-aşeză pe-o piatră. Un slujitor i-aduse harpa.[iv] Era o harpă nu prea mare. Dar rama ei de lemn dreptun­ghiulară — doar puţin arcuită sus — era bătută în argint. — Cîntaţi, preanobile poet, stărui fiul ducelui. — Sînt multe secole de-atunci. Rege-al britonilor era tînărul Uther Pendragon. Şi, deşi tînăr, Pendragon luptase cu neîn­fricare contra celor care-ncereau să-i năpădească ţărmurile. Şi avusese Pendragon izbînzile acelea toate, fiindcă ştia să preţuiască sfaturile celor bătrîni şi-nţelepciunea barzilor. Cine mai poate azi să vadă în viitor, cum vedeau barzii în vremurile de demult? Cine mai ştie şi mai poate să cînte azi cum cîntau ei? Iar dintre toţi barzii aceştia cel mai de seamă a fost Merlin.[v] — Merlin era fiu de zeiţă... Îndrăgostită de un demon... spuseră-ncet cîteva doamne. — Cînd a crescut ceva mai mare, a plecat să cunoască lumea. A trecut munţi, cîmpii şi ape, şi-a ajuns la o peşteră, unde se adunau toţi barzii în zilele cînd înverzeau stejarii din Britania, urmă poetul povestirea. Merlin a ascultat acolo vechile cîntece britone. Le-a ascul­tat zile şi nopţi. Şi-a citit dintr-o carte veche, scrisă cu litere de aur, de Ossian, marele bard.[vi] Din carte şi din cîntece, învăţăcelul a-nţeles mai mult decît toţi ceilalţi tineri care erau în peşteră. A-nvăţat să citească-n stele şi să ghicească viitorul şi gîndurile oamenilor. Iar într-o zi, cînd s-a trezit, şi soarele scălda-n lumină grota şi falnicii stejari foşnitori de pe malul mării, Merlin avea la gît un lanţ din veriguţe de aramă, de care atîrna o stea din aurul cel mai curat, şi-n braţe mîngîia o harpă făcută toată din argint, pe ea cu pietre de smaragd, cum nu se mai văzuse încă, şi poate nu s-o mai vedea.[vii] Merlin porni atunci să cînte, şi glasul lui răsunător vesti că se va naşte-un prunc în castelul lui Pendragon. Şi-acesta îi va birui pe duşmanii britonilor. Iar barzii înţeleseră că tînărul fusese-ales de zîna Inspi­raţiei să fie primul dintre ei, şi că fusese dăruit şi cu puteri vrăjitoreşti. Îi puseră eşarfa-albastră — pe care-o purtau vrăjitorii, peste umăr şi peste mijloc — şi o cunună de mesteacăn, de prinţ al bar­zilor regali. Merlin făcu apoi un cerc în faţa grotei cu un băţ. Puse o piatră-n acest cerc şi, făcîndu-se nevăzut, ajunse-n cîteva clipite înaintea lui Pendragon.[viii] Pendragon se găsea în luptă cu ducele de Tintagil, ce-ngăduise ca saxonii să debarce pe-un ţărm de mare, aflat în stăpînirea lui. Merlin, cu darul ce-l avea, făcu să se încheie pace pentru cîteva săptămîni, iar ducele de Tintagil să fie invitat de rege cu doamna sa la un ospăţ. Soţia ducelui, Igraena, avea un păr cum e mătasea şi-un zîmbet ca al primăverii. Şi-n timp ce se găseau la danţ, Merlin aprinse o făclie într-un ungher întunecos, şi inima lui Pendragon, atît de rece pînă-atunci, se încălzi pentru Igraena. Ba, profitînd de un prilej, regele îi măr­turisi că o iubeşte şi nu poate să mai trăiască fără ea. Igraena se-nroşi la faţă, auzind vorbele acestea, şi ducele de Tintagil — crezînd că doamna-i e bolnavă — o întrebă ce s-a-ntîmplat. Ea se împurpură mai tare. Şi, fiind femeie credin­cioasă, îi spuse soţului său totul. Ducele, mîniat la culme, porunci doamnei şi suitei să îl urmeze şi să plece, pe dată, toţi de la ospăţ. Această faptă, nu frumoasă — cu care şi-a-nceput Merlin meşteşugul de magician — n-a fost de nimenea lăudată. Dar tainele vrăjitoreşti sînt anevoie a le cunoaşte. Şi astăzi n-am putea pricepe de ce Merlin şi-a oprit ochii asupra doamnei duce­lui, şi nu asupra alteia. Fiindcă femei erau pe-atunci, la curtea regelui, destule, şi toate mîndre, pe alese. Şi, cum-necum, lui Pendragon alta nu i-a mai trebuit, în afară doar de Igraena. Bine-nţeles că după asta războiul a reînceput. Ducele şi-a ascuns soţia în castelul său Tintagil, şi el însuşi s-a tras cu oastea în alt castel, la Terrabil. Şi fiind atît de-ndrăgostit, regele Uther Pendragon l-a chemat pe Merlin la sine şi l-a rugat să-i dea o mînă de ajutor, ca s-o cîştige pe doamna de la Tintagil. Merlin a surîs mulţumit. Totul se petrecea întocmai precum pusese el la cale. — Sir Uther, i-a spus regelui. Chemîndu-mă, aţi făcut bine. Din cîţi pot face vrăji pe lume, eu singur pot să vă ajut ca să pătrundeţi la Igraena, şi ea însăşi, de bună voie, să vă încolăcească gîtul cu braţele-i albe şi moi. Altminteri nimeni n-ar fi în stare să ia castelul Tintagil, căci zidurile-i sînt prea tari. Însă vă cer şi eu în schimb... — Orişice-ar fi eu îţi voi da, s-a bucurat mult Pendragon. — Vă cer, a repetat Merlin, ca primul prunc ce-l veţi avea de la preanobila Igraena, să mi-l daţi mie să vi-l cresc. Şi să aveţi încredere în bardul vostru vrăjitor. Cît veţi trăi să nu-ntrebaţi unde va fi acest copil şi ce se va-ntîmpla cu el. Destinul său va fi măreţ... — Alt preţ nu poţi să-mi ceri, Merlin? l-a întrebat regele Uther. — Preţul nu-i hotărît de mine. Vi-l cere chiar viitorul ţării şi al poporului briton. Anglii, şi iuţii, şi saxonii, cu bărcile lor ascuţite, vă dau tîrcoale ne-ncetat. Voi nu-i vedeţi cum ne-nconjoară, ca lupii stîna-n miezul iernii, ca să ne verse sîngele? — Bine, Merlin. Să fie astfel, dacă tu crezi că se cuvine... a glăsuit regele Uther. Şi pe Igraena cînd o văd? — O veţi vedea în noaptea asta. Daţi ordin cavalerilor ca să atace Terrabilul — unde se află ducele, alături de saxonii lui — cu cît mai multă violenţă, şi să dureze luptele, dacă se poate, pînă-n zori. — Aşa voi face! s-a-nvoit regele Uther Pendragon, mistuit de dorinţa sa de a-ntîlni-o pe ducesă. Şi luptele au re-nceput cu o-ndîrjire fără seamăn. Între timp, bardul-magician a făcut nişte semne-n vînt, a luat o ramură de pin şi a înfipt-o în pămînt. Şi-a scos din deget un inel. L-a dat regelui Pendragon şi i-a cerut să se gîndească la înfăţişarea ducelui, duşmanul său din Terrabil. Cum şi-a pus regele inelul, gîndindu-se la-nfăţişarea duş­manului din Terrabil, chipul i s-a schimbat îndată. La fel şi trupul, hainele, ba chiar şi sabia, şi calul, şi vorba, şi mişcările. Regele Uther Pendragon s-a prefăcut numaidecît în ducele de Tintagil. Merlin l-a dus lîngă un lac, şi regele, oglindindu-se, s-a minunat nespus de mult de-această vrajă a lui Merlin. Apoi, călare, a pornit către castelul Tintagil. Acolo, cum se înţelege, străjile-ndată i-au deschis, crezînd că-i însuşi ducele. Regele a pătruns în curte, a urcat scările în fugă. Şi, fără să mai stea pe gînduri, a deschis uşa la iatacul în care se afla Igraena. Ea sta visînd lîngă fereastră, ţinînd o harpă mică-n mînă. Şi prin fereastră se zărea doar o fişie subţirică de cer catifelat, albastru, pe care stelele clipeau. — Sir Tintagil? s-a mirat ea, căci îl ştia la bătălie. Cum aţi venit? Nu vă luptaţi? Cum aţi ieşit de sub asediu? Regele Uther Pendragon şi-a retras oare cavalerii? — Nu. Nu, Igraena, a rostit cu răsuflarea-ntretăiată falsul duce de Tintagil. Dar am venit, luptînd cu lancea, pentru că dorul mă ardea, să vă cuprind din nou în braţe. Iar saxonii m-au ajutat să pot ieşi de sub asediu. Veniţi, şi-ncolăciţi-mi gîtul cu braţele. Atît aştept... Ducesa, după cît se spune, nu-l iubea mult pe soţul său, şi prietenia cu saxonii nu-i-o încuviinţa de loc. Dar fiind soţie preasupusă, s-a îndreptat spre domnul său şi i-a încolăcit gru­mazul, mai blîndă ca o mieluşea... De dimineaţă, falsul duce şi-a luat rămas bun de la doamna din Tintagill, şi a plecat. Merlin îl aştepta pe cîmp, cîntînd din harpa lui măiastră. Ascultind cîntecul acesta, a ştiut Uther Pendragon care e drumul cel mai bun, pe unde se putea feri de cavalerii ducelui, şi mai cu seamă de saxoni. Pe malul unui rîuleţ, Merlin şi Uther s-au oprit. Regele i-a înapoiat bardului-vrăjitor inelul. Acesta l-a stropit cu apă. A spus apoi nişte cuvinte, din care Uther n-a-nţeles decît că-i rostea numele. A scos, la urmă, o oglindă. Regele s-a privit în ea. Şi-aşa, uitîndu-se-n oglindă, a văzut cum i se schimbau ochii şi trăsăturile. Şi s-a făcut iar Pendragon. Şi-acum mai trebuie să spun că ducele de Tintagil murise-n seara din ajun — cu patru ore înainte ca regele să fi ajuns lîngă frumoasa lui Igraena. Murise la primul atac, lovit cu-o lance în grumaz de-un cavaler al regelui. Vă-nchipuiţi cît s-a mirat doamna Igraena, auzind că ducele a fost răpus încă de la lăsarea serii... şi totuşi la ea a venit cu patru ceasuri mai tîrziu. După această întîmplare — mîndra Igraena rămînînd vădu­vă fără apărare, şi regele neavînd soaţă — au sosit nişte peţitori la castelul din Tintagil. Şi au cerut-o pe Igraena să fie, în Britania, doamna lui Uther Pendragon. Cu peţitorii se dusese şi bardul-vrăjitor Merlin. El trebuia să o convingă. Ce i-o fi spus nu se mai ştie. Dar peţitorii s-au întors cu mare zarvă la castel, ca să-i vestească regelui răspunsul bun din Tintagil. S-a făcut nunta, şi-au trecut lunile cîte se cuvin. Doamna Igraena a născut cel dintîi prunc soţului său. Era un băieţel vioi, cu nişte ochi licăritori, de culoarea oţe­lului. Pe cap avea un păr roşcat, ca frunza de mesteacăn toamna. Au vrut să-i dea o jucărie, dar el a cerut sabia. A prins-o bine de mîner şi-a ridicat-o drept în sus, parcă era un beţişor. Igraena s-a înfricoşat. — Ce prunc i-acesta? a zis ea. Are putere de bărbat... — Nu ştiu cum e, i-a răspuns Uther, însă copilul e promis mai înainte de-a se naşte. Şi astăzi trebuie să-l dăm... — N-am să vi-l dau, a spus Igraena, şi lacrimile i-au ţîşnit din ochi, ca apa din fîntînă. Vreţi să mi-l luaţi, pricep prea bine, fiindcă-e al lui Tintagil. — Nu! Nu-i al lui! a grăit Uther. Este al meu. Şi iată cum... Şi regele i-a povestit cum a sosit el la castel, atunci, în noaptea bătăliei, cu-nfăţişarea ducelui, şi cum, drept preţ pentru aceasta, a promis că-şi va da copilul unui vestit bard-magician. Acum acel ce-l ajutase a venit ieri să-şi ceară preţul, şi nu-l mai poate amîna, decît călcîndu-şi vorba dată. Şi vorba nu şi-o va călca... căci i-ar putea pîndi primejdii din partea vrăjitorului. Şi apoi, ca s-o liniştească, i-a povestit cum prezisese Merlin că flăcăiaşul lor va împlini nişte isprăvi fără de seamăn pe pămînt, luptînd pentru Britania. — Dac-i aşa, a zis regina, cu lacrimile şiroind, înţeleg c-am să-mi pierd copilul şi că nu-l voi mai revedea. Cel puţin hai să-i dăm un nume. Ca astfel să mi-l strig în gînd, cînd o să mă cu­prindă dorul de bietul băieţaş pierdut... — N-avem, iubita mea Igraena, după făgăduiala dată, nici măcar dreptul să-i alegem numele care l-am dori. Numele său a fost ales... — A fost ales? Fie şi-aşa... a hotărît buna Igraena, dîndu-şi copilul soţului, să-l ducă din braţele ei în cele ale lui Merlin. — A fost ales! Dar tu şi eu nu-l vom cunoaşte niciodată, pentru că el va străluci abia cînd noi o să dormim, jos, în cripta castelului, somnul odihnei veşnice... După aceea, regele a coborît pe o scăriţă, cunoscută numai de el, ieşind afară din castel, unde îl aştepta Merlin. Vrăjitorul a luat copilul, l-a vîrît sub mantia sa, şi, fără de niciun cuvînt, s-a îndreptat pe-o potecuţă, către desişul codrului. Şi astfel s-au despărţit Uther şi nobila doamnă Igraena, pe totdeauna de copil. De ce-a făcut aceasta toate Merlin noi nu putem pricepe! De ce-a ales-o pe Igraena să fie mamă şi de ce l-a despărţit apoi de ea pe băieţaşul nou-născut rămîne-o taină pentru noi!... Destul e că Merlin, plecînd, s-a dus la un castel, pe care îl stăpînea baronul Hector, un bun vasal al regelui. A pus copilul lîngă pod, şi-alăturea un bileţel: „Aveţi grijă de-acest băiat, ca şi cum ar fi fiul vostru. Nu­mele lui este Artur. Şi nu povestiţi nimănui că este un copil găsit. Altminteri, vor cădea pe voi blestemele mele cumplite. Dacă însă veţi asculta tot ceea ce v-am îndemnat, veţi coborî în casa voastră mulţumire şi bogăţii”. Şi jos semna: „Un vrăjitor”. Pentru că nobilii pe-atunci prea rar cunoşteau vreunul car­te, sir Hector a chemat la sine pe trei călugări învăţaţi. Tustrei au privit bileţelul. Şi după-o trudă de trei ceasuri i-au tîlcuit cuvintele. Sir Hector, un om temător de forţele vrăjitoreşti, a luat aminte şi-a cerut soţiei şi vasalilor să nu sufle nici un cuvînt despre această întîmplare. —  Artur va fi ca şi al nostru. Toţi cîţi îl vor vedea să creadă că e născut din spiţa mea. Ne-am înţeles. —  Ne-am înţeles! au spus soţia şi vasalii. Şi-au început să treacă anii. Artur creştea mult mai voinic decît ceilalţi copii din casă. La patru ani trăgea cu arcul, doborînd ursul în pădure. La şase ani se lua la trîntă cu un flăcău de optsprezece. La zece, ar fi fost în stare să lupte chiar într-un turnir. Însă, deşi creştea în casă, trecînd drept fiul lui sir Hector, baronul nu se bucura ca băieţaşul pripăşit s-o ia-naintea celor­lalţi născuţi chiar de soţia sa... Şi Artur n-a crescut ca prinţ, ci ca un băietan de rînd. Căra şi lemne din pădure, ştia să cureţe vînatul, să-l pregătească pen­tru iarnă, să pescuiască, să vîslească, ştia să lupte-n orice fel, cu sabia, ghioaga sau pumnul. Iară la trîntă era primul în toată Ţara Galilor. — În timpul cît Artur creştea, precum cîntau străvechii barzi, Merlin a venit în pădurea numită astăzi Brocéliande,[ix] spune poetul arătînd, departe-n zare peste munţi. — Şi-acolo a întemeiat faimoasa şcoală a zînelor, îşi arată priceperea feciorul ducelui breton. —  Da. Şcoala zînelor, surîde poetul tînărului prinţ. —  Pe Viviane[x] cum a întîlnit-o? întreabă glasul de vioară al unei doamne subţirele. —  Viviane, îi răspunde poetul, era fata unui senior cu nu­mele de Dyonas. Avea cam cincisprezece ani. Casa lui Dyonas era lîngă pădurea Brocéliande. Într-o zi, fata se plimba printr-o poiană din pădure. De-odată-i iese înainte un tînăr îmbrăcat în haine dintr-o mătase liliachie. De gît, cu un lănţug de-aramă, îi atîrna o pelerină. Pe cap purta o tichiuţă ornată cu-n panaş din pene albe şi negre, de cocor. Tînărul, salutînd copila, a întrebat-o unde-i drumul. Ea i-a răspuns după cuviinţă, dar, cum se-ntîmplă-ntotdeauna, au mai schimbat cîteva vorbe. Şi Viviane a-ncercat să afle cine era chipeşul tînăr şi de-avea rang cavaleresc. Tînărul i-a destăinuit că-i doar în parte cavaler. Dar meşteşugul lui de bază este acel al artelor. Iar numele îi e Merlin. —  Ce arte îndrăgiţi anume? a vrut copila să mai ştie. —  Arta de-a ghici gîndurile, de a putea citi-n viitor, de-a schimba înfăţişarea oricărui om, cum doresc eu... Copila a bătut din palme. —  Dar arta de-a schimba un pom într-o grădină încărcată cu trandafiri? Asta o ştiţi? Drept alt răspuns, Merlin a scos un beţişor din buzunar şi a făcut cu el un semn, către-un stejar negru bătrîn. Şi îndată s-a arătat o grădină plină cu flori, în locul unde înainte fusese numai un copac. Viviane a bătut iar din palme, şi a sărit într-un picior, ispi­titoare şi zglobie: —  Ce frumuseţe!... Ce parfum!... Merlin, seniore, vă im­plor. Învăţaţi-mă şi pe mine arta aceasta minunată. Merlin privea şi el uimit la fata cea fermecătoare. — Bine. De vrei, atuncea vino mîine, în zori, lîngă fîntîna ce e în mijlocul pădurii... — Lîngă fîntîna Baranton? — Da, lîngă ea, zise Merlin. Te-aştept. Dar să nu întîrzii. Şi-apoi, fără de rămas bun, Merlin pieri din ochii fetei. A doua zi cine venea, pîn-să răsară soarele, printre copacii Brocéliandei? Cred că vă-nchipuiţi: Viviane. Hăţişuri şi tufe de scai, pe care pîn-atuncea fata nu le vă­zuse niciodată, i se iveau într-una-n cale. Îi rupeau rochia de mătase, îi zgîriau faţa, mîinile şi, mai ales, picioarele. Era toată plină de răni. Altă copilă s-ar fi-ntors, de oboseală şi de spaimă, căci prin pădure ţopăiau şi nişte cete de pitici, nu mult mai mari ca nucile, care ţipau, se legănau prin crengile copacilor sau i se agăţau de rochie. Dar ea n-avea decît o grijă: să nu-ntîrzie vreun minut de la-ntîlnirea cu Merlin. Astfel ajunse la fîntînă. Lîngă fîntînă, aşezaţi în iarba moale, se găseau un bătrîn gîrbovit şi sur, cu-o barbă pînă la pămînt, în faţă cu-o carte de aur, şi, lîngă el, zece pitici şi alte unsprezece fete. Acestea erau toate zîne. Una din ele preschimba tocmai o floare-ntr-un pîrîu. Aceasta se numea Morgana.Era o soră a lui Artur. Dar fraţii nu se cunoşteau. Fiindcă, aşa cum povesteam, Artur fusese luat de mic, dus în castelul lui sir Hector şi se găsea încă acolo obişnuindu-se cu munca şi meşteşugul armelor. Viviane a cunoscut îndată în dascălul îmbătrînit trăsăturile tînărului pe care-l întîlnise ieri. —  Tu eşti Merlin! i-a rostit fata. Şi vrăjitorul s-a mirat c-a putut fi recunoscut. Morgana s-a uitat atunci cu luare-aminte la Viviane. Ea, dintre toate zînele pe care le-nvăţa Merlin, ştia cele mai mul­te taine. —  Merlin, i-a spus zîna Morgana. De astăzi ne vom des­părţi. Mi-am terminat învăţătura. Dar... i-a zîmbit ea răutăcioa­să, să ştii că noua ucenică te va întrece într-o zi, în tot ceea ce ştii să faci... Te-aş sfătui să te păzeşti... Vrăjitorul s-a-nfiorat. O presimţire l-a cuprins. S-a uitat bine la Viviane. Dar ea era atît de mică, şi de firavă, şi de albă, încît n-ai fi putut să crezi că ar putea măcar să calce un fir de iarbă în picioare. Necum să poată face rău. —  Merlin! l-a strigat ea cu-o voce subţire şi copilărească. Sînt dornică să aflu totul. Haide, arată-ne ce ştii... Şi a-nceput învăţătura. Mulţi ani s-a ocupat Merlin de-nvăţătura zînelor. De-atunci s-au înmulţit atîta zînele din Bretania! —  Pentru că numai pe la noi, prin ţinutul Bretaniei, şi peste Marea Mînecii, în Anglia, se mai găsesc zîne din vremea lui Mer­lin. Din alte părţi s-au risipit. Eu astfel ştiu, şi-aşa vă spun, făcu poetul un popas din povestirea lui, lăsînd pentru o clipă harpa jos. După un timp porni să cînte din nou despre zîna Morgana. Zîna Morgana-şi făurise, în Brocéliande, un castel mare, ne­văzut. Avea şi-n adîncimea mării un alt palat, alb, de cleştar, de aur şi mărgăritare. Şi-acolo îi slujeau Morganei sute de zîne mai micuţe, peşti, şi delfini, şi-alte dihănii: broaşte ţestoase, crabi şi melci, dar de-o mărime uimitoare. Şi mai avea o insulă, cu numele de Avalon, ca şi castelul, nevăzută, departe-n largul mărilor. Numai că despre-acestea toate veţi mai afla foarte curînd. A povestit apoi poetul despre Viviane cea mititică. Şi ea se prefăcuse-n zînă, cu-nvăţătura lui Merlin. Avea un lac în stăpînire. Un lac, de-asemeni nevăzut. Lacul era în Brocéliande. Pe suprafaţa lui pluteau nuferi ca nişte flori de gheaţă. Şi frunzele late şi mari acopereau străfundul lui, unde Viviane îşi făurise ca şi Morgana, un palat. Palatul ei adăpostea pe un copil numit Lancelot,[xi] menit a fi cel mai viteaz dintre vitejii regelui regilor, Artur. Acolo îl creştea Viviane, după ce i-l răpise mamei şi tatălui: regele Ban, domn în ţinutul Benoïc. Şi unii cred că îl răpise, sfătuită de ma­gician. Pentru că bardul-vrăjitor îşi alegea din insule sau de-aici, din Bretania, pe cei care erau meniţi să fie soţii lui Artur în mari isprăvi cavalereşti. — Nu-l uitaţi însă pe Artur! glăsui fiul ducelui. Ne-aţi povestit despre Merlin. Întoarceţi-vă la Artur... — Mă voi întoarce la Artur, zise poetul cîntăreţ. La el mă voi întoarce-acum. Ascultaţi ce vă povestesc[xii]... În vremea cînd se petreceau în Brocéliande acestea toate, Artur se făcuse-un flăcău, cum altul nu se mai afla pe coas­tele Britaniei. Se povesteşte că, luptînd cu nişte cete de saxoni, Artur a înfruntat el singur cîteva sute de duşmani şi a luat prizonieri doi regi, eliberînd trei mii de robi, care se şi aflau în bărci, laolaltă cu prăzile. Era un tînăr foarte înalt, cu părul roşu-auriu şi ochi albaştri-cenuşii. Purta vestă şi pantaloni făcuţi din piele de viţel, avînd la brîu un pumnal lung şi-n mîna dreaptă o suliţă. Şi alteori avea şi-o ghioagă, bătută cu ţinte de fier. Vai de acela ce era izbit de ghioaga lui Artur. N-ar fi putut scăpa cu zile, nici măcar dacă ar fi fost un zeu. De altfel, cine îl vedea trecînd cu calul, în galop, pe coas­tele Britaniei, pîndind cetele de saxoni, ieşindu-le singur în cale, fără să vrea l-asemuia cu zeul Gwydion,[xiii] acela ce-i ocroteşte pe britoni. Ar fi acum să mai adaug, iubiţii mei ascultători, spunea poetul cîntăreţ, că în anii aceia crunţi saxonii năvăliseră spre toate coastele britanice. Păreau o mare înfuriată, tălăzuindu-şi apele, ca s-acopere insula, să o sfărîme în bucăţi. Regele Uther Pendragon, tatăl viteazului Artur, era şi el mereu în şa. Însă abia mai prididea să facă faţă luptelor, care aveau loc pretutindeni, pe coastele Britaniei. De-atîta trudă, de necazuri, regele Uther şi Igraena, prea-credincioasa lui soţie, încărunţiseră ca munţii iarna, cînd cad zăpezile. Şi, rămînînd tot singură, şi-ngrijorată pentru rege, care lupta fără odihnă, Igraena s-a simţit bolnavă. A bolit ea ce a bolit, în taină, fără să se plîngă, şi într-o zi şi-a închis ochii, plecînd de pe acest tărîm. Uther i-a supravieţuit încă doi ani, şi tot mai greu putea să pună stavilă atacurilor de pe coaste. A venit apoi bătălia de pe cîmpia Saint-Albans. O! Ce-au mai plîns pe harpe barzii, cînd bătălia s-a sfîrşit. Cu eroism s-au apărat britonii de năvălitori. În faţa lor, unde-au căzut, erau movile de saxoni, cu tru­puri goale pîn-la mijloc, cu braţele puternice, avînd încheietura mîinii, în care ţineau suliţa, strînsă într-un inel de fier. Pendragon a văzut prăpădul, şi-a înţeles că-n acea zi saxo­nii deschiseseră o poartă spre Britania. Cu numai cîţiva călăreţi, regele Uther Pendragon s-a întors în castelul său. Trei zile n-a scos nici o vorbă. În cea de-a patra şi-a chemat baronii împrejurul lui. —  Seniori vasali, le-a rostit el. Am fost învins, cum ştiţi voi toţi — prima înfrîngere din viaţă. Un zid s-a sfărîmat în faţa saxonilor năvălitori. Braţul îmi este ostenit. Am avut numai un fecior. Nu ştiu ce s-a ales de el, fiindcă e-n casa altuia... Şi zicînd astfel, şi-a-ndreptat privirile spre magician. Merlin l-a întrerupt pe rege şi l-a-ntrebat atunci aşa: —  De-aţi şti c-o să se-arate vrednic de neamul şi de spiţa voastră, luptînd pentru Britania, redîndu-i toată strălucirea, aţi vrea să-l binecuvîntaţi? —  Din toată inima! a spus, răsuflînd greu, regele Uther. Îi las şi sabia aceasta... —  De sabie n-are nevoie, căci regii din Britania au datoria să-şi cîştige sabia singuri, cum ştiţi bine, aşa precum v-aţi cîştigat-o şi voi, Uther, odinioară... — Merlin, cum spui tu e mai bine. Veghează-l pe feciorul meu... Nu-l lăsa pradă fiarelor care ne sfîşie pămîntul. Îmi promiţi tot ce-ţi cer, Merlin? Merlin a clătinat din cap, în semn că o să facă totul, aşa cum regele-i cerea. Apoi Uther s-a îndreptat către arhiepiscopul de Canterbury şi i-a spus: —  Să mă-ngropaţi în criptă, jos alături de Igraena mea... Arhiepiscopul, şi el, s-a înclinat spre Pendragon: —  Va fi astfel precum doriţi, senioare Uther Pendragon. Dar încă nu v-a venit vremea să-nchideţi ochii. Încă nu... Numai că Uther îşi plecase capul pe-o parte şi dormea... Au trebuit să îl întindă baronii pe o năsălie. L-au îngropat apoi în pripă, căci timpurile erau grele, şi baronii s-au adunat să-l aleagă pe noul rege. —  Merlin, spune-ne unde este fiul acela al lui Uther, des­pre care ne-a amintit în ultimele sale clipe, strigau baronii într-un glas. Altminteri o să punem rege pe cel mai vrednic dintre noi. Arhiepiscopul aşteaptă hotărîrea ce o vom lua. Dar vrăjitorul le-a răspuns: —  Are dreptul să fie rege numai acela care poate să-şi cu­cerească sabia din insula zînei Morgana... — Din Avalon,[xiv] din insula cea nevăzută a Morganei?... Cine poate pătrunde-acolo? Cum este acea sabie? —  Sabia este făurită pe-o nicovală, sub pămînt, în focul care arde veşnic, de Ogyrvan,[xv] bardul gigant. Mînerul ei e de onix, iar lama de oţel curat, strălucitor ca diamantul. Se află pe un munte înalt, în gheara vulturului negru. Iar muntele e străjuit de balaurul cu trei boturi ca trei vulcani, din care curg, ziua şi noaptea, pălălăi. Cine se duce să o ia? Din cîţi baroni au încercat însă s-ajungă-n Avalon, nici unul nu s-a mai întors. Zînele le-au încurcat drumul, ori ei înşişi s-au înecat în valurile clocotinde din jurul Avalonului, văzînd teribilul balaur azvîrlind foc asupra lor. Într-o zi, tînărul Artur se războia tocmai pe ţărm cu-o cea­tă de năvălitori. Îi biruise şi-i silise să se înapoieze-n bărci. Ostenit, după bătălie, el se opri la un izvor, să soarbă apă proaspătă. Pe cînd sorbea, văzu un bard, la subţioară cu o harpă, oprindu-se chiar lîngă el. —  Tinere sir, îi grăi bardul. Al cui pămînt este acesta ce-l apăraţi cu-atîta rîvnă? — Pămîntul i-al britonilor, răspunse tînărul Artur. Al lor este din moşi-strămoşi. Şi al lor trebuie să rămînă. De-aceea mă lupt pentru el. Dar de-ntrebaţi de acest colţ de arătură şi pădu­re, sau de castelul ce-l vedeţi că-i înălţat pe promontoriu, sînt stăpînite de sir Hector, părintele meu preaiubit. —  De vreţi cu-adevărat victoria contra năvălitorului, îi spuse iarăşi vrăjitorul, eu pot să vă dau ajutor să dobîndiţi o sabie cum nu s-a mai văzut pe lume. —  Unde e sabia aceasta? —  Este acolo-n Avalon! îi arătă Merlin cu mîna, undeva către asfinţit. Şi cine are sabia nu poate fi înfrînt nicicînd, decît dacă ar fi trădat de cineva din neamul său... —  Am să mă duc s-o cuceresc! se hotărî pe loc Artur. —  Călăuză am să-ţi fiu eu! surîse bardul, mulţumit. O barcă se afla la ţărm. Urcară amîndoi în ea. Marea porni să se agite. Dar Artur nu se-nfricoşa. Vîsli. Vîsli plin de curaj. Vîsli o zi, o săptămînă, poate şi două, sau o lună, şi, iacătă, văzură marea fierbînd, fierbînd ca-ntr-un cazan sub care focul e aprins. Din sînul mării se-nălţau fum, pietre şi bucăţi de fier. Toate ţîşneau întîi în sus, şi cădeau apoi ca o ploaie peste oricine în­drăznea să-şi ducă barca mai departe. Dar insula nu se zărea. Merlin făcu întîi o vrajă rotind în văzduh braţele şi rostind nu ştim ce cuvinte, şi insula se arătă. Abia atunci văzu Artur că insula era-nverzită, plină de pomi şi de grădini. În mijlocul ei se găsea un palat mare, de cleş­tar. Şi din palat — de la ferestre — şi din grădini se iţeau zîne, privind mirate la Artur. În insulă era şi-un munte. Şi muntele era păzit de un balaur cu trei boturi, cam de mărimea a trei case, suite una peste alta. În vîrful unei stînci, pe munte, se vedea desluşit un vultur cu penele negre-tăciune, ţinînd o sabie în gheare. Şi sabia părea de flăcări, atît de tare strălucea. —  Vulturul negru ţine-n gheare sabia care e călită de Ogyrvan, în focul veşnic din mijlocul pămîntului, îl lămuri bardul Merlin pe feciorul lui Pendragon. Balaurul îl străjuieşte. De obi­cei doarme în pace. Dar, cum vede pe cineva străin în locurile-acestea, începe să arunce flăcări. Te încumeţi să lupţi cu el pentru gloria celţilor?... — Mă încumet! zise Artur. — Cu pumnalul şi suliţa? — Cu pumnalul şi suliţa. — V-am încercat doar, sir Artur, spuse atunci bardul Mer­lin. Însă aţi fi pierit luptînd, şi celţii au multă nevoie de braţul vostru de oţel. Am eu cu totul un alt mijloc să domolim pe-acest balaur, străjer al Avalonului. Şi Merlin începu să cînte din harpa lui o melodie, cum cînta numai Ossian. Iară balaurul, pe dată, auzind cîntecul de harpă, îşi lăsă capetele hîde la marginea grădinilor, şi începu să sforăie. Artur a tras barca la ţărm. Şi Morgana s-a coborît din palatul său fermecat şi a luat mîna lui Artur. — Sînt sora ta! l-a-ncredinţat, deşi lui nu-i venea să crea­dă. Pînă azi nu m-ai cunoscut, căci Uther Pendragon te-a dat, de mic, acestui vrăjitor. Şi el te-a încredinţat, la rîndu-i lui sir Hector, ca să te crească. I-adevărat ce spun, Merlin? —  I-adevărat, a rostit bardul. Voi aveţi dreptul la coroana regelui Uther Pendragon. Urcaţi! Luaţi-vă sabia din gheara vul­turului negru. Şi să ne-ntoarcem, plini de fală, pe pămîntul strămoşilor. Să adunaţi în jurul vostru cei mai de seamă cavaleri, Să-i goniţi pe năvălitori. Artur a urcat muntele în goana mare, ca şi cum nu ar fi mers, ci-ar fi zburat. Sabia azvîrlea în juru-i un şuvoi luminos de raze. Şi razele se-mprăştiau în culori ca de curcubeu. Din cînd în cînd, din ea ţîşneau fulgere lungi strălucitoare, ce-i luau vederea lui Artur. Însă acesta, fără teamă s-a căţărat pînă pe culme. Vulturul, privit de departe, nu arăta atît de mare. Însă de-aproape se vedea că e înalt cît un stejar. O aripă de-a lui putea să învelească o clădire. Ciocul său ameninţător părea un paloş arcuit. Şi labele-i erau armate cu zece căngi tari, de oţel. Iar glasul lui — cînd croncănea spre tînărul cel îndrăzneţ, care urca spre cuibul său — se-asemăna cu tunetul. Zărindu-l pe prinţul Artur, vulturul se-nălţă în aer. Apoi se repezi deodată să-i vîre sabia în piept. Artur cu suliţa-l lovi. Dar pasărea nu se lăsă, şi, rotindu-se prin văzduh, îl atacă din nou pe tînăr. Acesta se prinse cu-o mînă de-un colţ de stei, şi cu cealaltă izbi tare cu suliţa. Luptînd cu sîrg, lovind mereu, se căţără pînă pe culme. Aici cuprinse vulturul întîi de cioc, apoi, sărind, îl apucă bine de gît, şi-l strînse-n braţele-i voinice. Degeaba pasărea-ncerca să-l sfîşie cu ghearele. Zadarnic îşi mai rotea ciocul. Tunetul din gîtlejul ei se peschimba în horcăit. — Cruţă-mă, prinţule Artur, rosti atunci cu glas de om. Ai cucerit cea mai de preţ comoară a britonilor: sabia de oţel al­bastru, făurită în focul veşnic. Numai că ia aminte bine. Dacă o prinde-n mîna dreaptă, în timpul luptei, un viteaz, îi dă acestuia curajul de-a-nvinge orişicîţi duşmani. Dar dacă o atinge-un laş, ea îi înţepeneşte braţul. Te încumeţi şi-acum s-o iei? Artur nu răspunse nimic. În schimb întinse mîna dreaptă. Luă sabia. Şi pe mînerul ei citi: „Această sabie vrăjită — flacără vie de oţel — se numeşte Excalibur. Ea nu poate fi stăpînită decît de regele Artur, în apă­rarea libertăţii şi gloriei britonilor”. Fiul lui Uther coborî, şi, jos, zînele-l aşteptau, avînd în mijloc pe Morgana. Cu toate intonau un cîntec prin care îl slăveau pe fiul rege­lui Uther Pendragon şi al preanobilei Igraena. Merlin le însoţea cu harpa. Bardul îi puse lui Artur deocamdată o cunună din rămurele de stejar. Şi îl conduse pîn-la ţărm, sprijinindu-l de braţul stîng, cum se cuvine regilor. La rîndul său, zîna Morgana, regina valurilor mării, îi aşternu perne brodate cu aur şi cu nestemate, şi-o-nvelitoare pe mătase, în barca ce sta priponită c-un lanţ de-aramă, lîngă ţărm. Şi-n cîntecele zînelor, barca porni, fără vîslaşi, spre largul mării liniştite de astădată prin puterea şi prin poruncile Morganei[xvi]. La Londra,[xvii] adunaţi în sala cea mare-a tronului regal, baronii şuşoteau într-una: — Pe cine să-l alegem rege, ca să ne fie nouă bine? Şi fiecare ar fi vrut ca să se urce el pe tron. Arhiepiscopul era pe jilţul lui, cu cîrja-n mînă, şi le grăia baronilor: —  S-au scurs, de cînd l-am coborît pe Uther Pendragon în criptă, cîteva luni, şi de atunci nici un viteaz n-a cucerit sabia regilor britoni, de care ne vorbea Merlin. — Ce-a spus Merlin e doar poveste, glăsuiră mai mulţi baroni. Sabia de pe Avalon nici nu există-n adevăr... Afară bubuia furtuna, cu trîmbe de zăpadă lungi, bătînd în toate zidurile şi zgîlţîind ferestrele. —  A venit vremea, rosti altul, să-l alegem pe noul rege. Saxonii ne înghesuie, iară noi stăm şi aşteptăm să se ivească vreun viteaz cu-o sabie din Avalon... —  Cînd o să sune miezul nopţii, aşa precum ne-am înţeles, şi o să vie Anul nou, îl vom alege negreşit, strigă puternic alt baron. Arhiepiscopul să-şi facă, după datină, întrebarea de-i sabia la cineva... —  El să îşi facă datoria. Noi nu ne supărăm de loc... rîseră-n hohot alţi baroni. Tocmai în clipa cînd rîdeau, porniră clopotele Londrei să bată pentru miezul nopţii. Arhiepiscopul, gemînd de bătrîneţe, se-nălţă din jilţul lui şi aşteptă să înceteze clopotele. Se ridicară şi baronii. Vîntul bătea vijelios peste întreg întinsul Londrei, şi clopo­tele răsunau ...trei... şase...nouă ... unsprezece ....şi încă una ... miezul nopţii... —  Seniori baroni, zise bătrînul. Acum a venit Anul nou. Eu vă voi face întrebarea: E cineva, între voi toţi, care a fost în Avalon, să ne aducă sabia făurită pentru urmaşul regelui Uther Pendragon? —  Nu. N-a fost nimeni. Nu se vede? se bucurară toţi baronii. Şi fiecare-n mintea sa se şi închipuia pe tronul regelui coborît în criptă. În acea clipă, cîntau barzii că s-ar fi auzit un glas, de undeva, de la ferestre. Poate era al lui Merlin! — Ba da! O are cineva... — Şi paşi au răsunat pe trepte. Şi-n sala mare a intrat un tînăr cu-o glugă pe cap, avînd o sabie în mînă. Iar sabia arunca flăcări, şi-un trăsnet scurt a izbucnit, c-un bubuit îngrozitor, lovind o bîrnă din tavan. Şi bîrna s-a aprins pe loc. Sub flăcările orbitoare, care ţîşneau din sabie, toţi baronii şi-au plecat ochii, strigînd însă din răsputeri: — Arde palatul!... Ardem toţi! S-aducă apă slujitorii!... — Nu e nevoie! a rostit bardul Merlin, ivindu-se din spa­tele unei coloane. Bîrna de sus e putredă. Şi doar ce-i putred o să ardă. De astăzi, în Britania, va fi un nou cîrmuitor. În jurul lui or să se-adune alţi cavaleri, cei mai viteji. Ei or să înnoiască lumea, în numele a ce e drept, înălţător, cinstit şi bun. Şi Merlin a făcut un semn, iar flăcările-au pîlpîit tot mai încet, tot mai încet, pînă ce nu s-a mai văzut nici o scînteie în tavan. Atunci Artur şi-a coborît sabia sa înflăcărată, şi şi-a vîrît-o-n cingătoare. Şi cum şi-a desprins degetele de pe mînerul preţios s-au stins pe loc şi flăcările. Arhiepiscopul, baronii şi slujitorii grămădiţi la uşi, ca nişte ciorchini vii, au îndrăznit să îl privească îndeaproape pe Artur. — Cine sînteţi? l-a întrebat arhiepiscopul pe prinţ. — Eu sînt cel care vă aduce sabia scumpă, de oţel, luci­toare ca diamantul, făurită de Ogyrvan pentru spaima duşma­nilor, a spus fiul lui Pendragon. — Vouă vi se cuvine tronul, a zis arhiepiscopul. — Ba nu-i aşa! au protestat baronii, nedîndu-i răgaz. Coroana nu poate fi luată de nimeni, oricît de viteaz, de nu are sînge regal. — Aşadar, trebuie să spun, a cuvîntat din nou Merlin, că acest tînăr prinţ Artur este fiul lui Pendragon, crescut în casa lui sir Hector, şi dus acolo chiar de mine. — Asta nu e adevărat... Nu poate fi adevărat... au protestat în cor baronii, bătînd cu săbiile-n masă. Să stea sir Hector mărturie... Pe cînd se petreceau acestea, poporul, oamenii de rînd — aflînd că un viteaz, Artur, îşi cucerise sabia stăpînită de vulturul din insula zînei Morgana, şi va porni cu ea la luptă contra năvălitorilor — se adunase furnicar înaintea palatului şi-a catedralei: —  Artur vrem să ne fie rege! Cu el în frunte vom lupta contra saxonilor. Artur!... Artur!... Vrem pe Artur! Au fost siliţi să cheme-n grabă pe sir Hector de la castel, ca să depună mărturie. Mărturia a fost depusă în noaptea care a urmat. Sir Hector a destăinuit că Artur nu e fiul lui, ci e doar un copil găsit lîngă podul castelului. Şi cel dintîi a-ngenunchiat chiar el, în faţa lui Artur, jurînd că îi va fi vasal. Pe urmă s-au plecat şi ceilalţi, deşi pe-ascuns mai murmu­rau că poate nu-i Artur feciorul regelui Uther Pendragon, şi-o fi orînduit Merlin doar lucrurile-n aşa fel, încît să iasă cum vrea el. N-au mai avut însă ce face. Mărturisirea se făcuse de către bardul vrăjitor şi sir Hector, în prima noapte care-i urma Anu­lui nou. Iar sabia era acolo şi începea să verse foc, de cum îi atingea mînerul fiul lui Uther Pendragon. Au fost siliţi să-l recunoască drept rege în Britania. Arhiepiscopul i-a pus pe cap coroana strămoşească. Baronii l-au condus în grup pînă la tronul mult rîvnit de fiecare dintre ei. Cu toţii au îngenunchiat şi i-au jurat supunere. După ce i s-a pus coroana, şi după ce s-a aşezat pe scaunul tatălui său Uther, noul rege a glăsuit: —  Vă mulţumesc că m-aţi ales, dar eu nu pot să socotesc că am ucenicit destul. Şi am de gînd să intru-n garda vreunui rege din vecini, pentru un timp, şi să-l slujesc numai ca sim­plu cavaler. — Cum? Regele Britaniei să fie simplu cavaler, în garda nu ştim cărui rege? au exclamat, uimiţi, baronii. — Am hotărît. Şi-aşa va fi, le-a grăit regele Artur. Spuneţi-mi numai în ce ţară atacă azi mai crunt saxonii? Baronii-au privit stingheriţi unii spre alţii. Nu ştiau. Numai Merlin, scoţînd bagheta, rotind-o împrejurul său şi ascultînd-o la ureche, i-a răspuns astfel lui Artur: — Regele cel mai încercat de năvălirile saxone se numeşte Leodogan, şi el domneşte-n Carmelida. —  Rege Artur, au spus baronii. Leodogan nu vă cunoaşte, căci n-a fost la încoronare. Dar el o să se-nfăţişeze. Vă va jura supunere, va deveni vasalul vostru. Şi nu se cade să slujiţi, voi, suzeranul, un vasal. Artur a rîs însă cu poftă: —  Deocamdată n-a jurat, şi nu-i sînt încă suzeran. Şi nu am să mă ruşinez, de voi sluji în garda lui. Voi lua cu mine pe Merlin. Cine mai vrea să ne-nsoţească? S-au ridicat numaidecît doi viteji din Britania: regele Ban de Benoïc şi regele Bohor de Gannes. Amîndoi se găseau la Lon­dra. Fuseseră la-ncoronare şi erau ispitiţi să meargă în ajutorul Carmelidei. S-au mai găsit şi-alţi cavaleri dornici de luptă şi onoare. Caii au fost înşeuaţi. Cavalerii-au încălecat, şi după o călă­torie, nici mult prea lungă, dar nici scurtă — pe mare ca şi pe uscat — au fost pe ţărmurile unde Leodogan se războia cu tribu­rile de saxoni. Îndată au intrat în luptă. Merlin cînta oştenilor. Şi tînărul Artur, avînd la dreapta şi la stînga sa pe cei doi regi: Bohor şi Ban, s-au repezit ca nişte lei în mijlocul saxonilor, urmaţi de ceilalţi cavaleri. Duşmanii, cîţi vedeau ţîşnind din sabia lui Artur flăcări, urlau de spaimă şi fugeau. Cumplită a fost bătălia. Ţărmul a fost însîngerat. Şi cape­tele retezate ale saxonilor cădeau ca nişte nuci, toamna, din pom. De n-ar fi fost atunci în luptă Artur, Merlin, Bohor şi Ban, şi ceilalţi cavaleri britoni, Leodogan şi-ar fi pierdut întreg pămîntul Carmelidei. Aşa, saxonii-au fost înfrînţi. Şi cîţi au mai scăpat cu zile abia de au putut sări în bărcile lor lungi, de lemn, vîslind către Saxonia. După ce au fugit saxonii, Leodogan i-a invitat, cu curtenie, pe Artur, pe ceilalţi regi şi cavaleri, să vină în castelul său. Intrînd cu toţii în castel, s-au întins nişte mese lungi. În faţa meselor erau patru bufoni şi doi jongleri, ca să distreze oaspeţii. La masă se găseau şi doamne. Şi printre ele, cea dintîi, încîntătoarea Guinever, fiica regelui Carmelidei. Atît de mîndră era fata, ca rosmarinul cînd se-nalţă în mie­zul verii prin grădini. Ea sta la masă-n faţa lui. Şi-Artur nu bea, nici nu mînca, ci se uita la Guinever. Către sfîrşitul ospăţului, Guinever a turnat în cupe vin aro­mat, cu mîna sa, cum era datina britonă. Cu-acest prilej a glăsuit: —  Prea nobili cavaleri, vă rog să-mi faceţi cinstea şi să beţi acest vin pregătit de mine cu-arome aduse din Orient. —  În cinstea voastră îl voi bea! i-a răspuns regele Artur. În vremurile de demult, vechii britoni nu-şi întrebau oaspeţii nici cum se numesc, şi nici din ce ţinuturi vin. Dar regele Leo­dogan era curios peste măsură să ştie cine îl salvase în lupta dată cu saxonii. A întrebat deci pe ascuns pe cîţiva dintre cavaleri. Dar ei n-au vrut să-i dea răspuns, fiindcă Artur voia să fie în faţa lui Leodogan numai un simplu cavaler. Şi-a mai trecut o săptămînă. Saxonii iar au încercat să pătrundă în Carmelida, dar sîngele lor a roşit mai tare valu­rile mării. S-a petrecut şi-a treia oară acelaşi lucru, cînd saxonii au năvălit în Carmelida, cu o mulţime de aliaţi, avînd în frunte, de-astă dată, pe ducele Germaniei. Această luptă a fost mai grea, şi-a durat mult mai multă vreme. Însă Artur, cu cei doi regi şi cavalerii ce-l urmau, au rămas tot învingători. Şi-aşa, pacea s-a înscăunat. Bătrînul rege al Carmelidei ar fi voit să mulţumească în chip cu totul deosebit acelor cavaleri străini, al căror nume nu-l ştia. Artur se pregătea să plece. Îi venea însă foarte greu. Gui­never, floarea Carmelidei, îi tulburase inima. De-aceea s-a înve­selit cînd bătrînul Leodogan i-a invitat să mai ia parte la încă un mare ospăţ. Cu-acest prilej s-au pregătit nişte serbări strălucitoare. Şi-n timp ce se-nchinau la masă potirele pline cu vin, Merlin îl urmărea pe-Artur, cum nu-şi mai dezlipea privirea de pe fru­moasa Guinever. —  Mărite rege, i-a spus el, atunci, în taină, lui Artur. Nu socotiţi c-a venit vremea să vă alegeţi o soţie? — Aşa e, sir! au glăsuit Bohor, şi Ban, şi cavalerii. Acum vă trebuie-o regină. Şi Guinever e şi frumoasă, şi înţeleaptă, e şi blîndă. Fericit cine o va lua pe fata asta de soţie. Artur era însă pierdut. Nu avea timp să le răspundă. — Iubiţi, Artur, pe cineva? a stăruit bardul Merlin. Regele a mărturisit: — Da, o iubesc pe Guinever. — Atunci e foarte bine, sir. Peţiţi-o, deci pe Guinever. Ne va fi o stăpînă bună. Artur s-a-nveselit pe loc, şi l-a rugat pe bardul său ca s-o ceară pe Guinever tatălui ei, Leodogan. Vorbea Artur, însă cu ochii o cerceta mereu pe fată, mîndrindu-se că ea avea un mijlocel — să-l prinzi în palmă — şi glezne albe, braţe lungi, umerii drepţi, şi peste umeri un păr de aur revărsat. Iar faţa... faţa-i semăna cu soarele de dimineaţă, cînd se iveşte peste culmi, atît de tare-i strălucea în prospeţimea tine­reţii, şi-a frumuseţii fecioreşti. S-a întîmplat că tot în noaptea cînd s-a desfăşurat ospăţul, să nu se poată stăpînî nici regele din Carmelida şi să-l întrebe pe Merlin — a doua sau a treia oară — cine era stăpînul lui. — Stăpînul meu, a răspuns bardul, este cel mai viteaz bărbat din cîţi se află pe pămînt. Poartă numele de Artur. El va uni Britania într-un mănunchi, precum a fost în vremurile de demult. Toţi regii îi vor fi vasali. Iar eu, de vreţi poate să ştiţi sînt bardul-magician Merlin. Am darul de a prevesti. Şi ce vă spun se va-ntîmpla... Leodogan s-a minunat: — Acesta este deci Artur? El va fi suzeranul meu. Păcat că nu are regină... — La fel am cugetat şi noi, a zis şiretul bard Merlin. Şi tocmai îi căutăm soţie... — De ce să vă mai osteniţi, a spus regele Carrnelidei, cînd, iată, am eu o copilă, ce-i ca un nufăr răsărit şi gata, gata să-nflorească? — Fata-i frumoasă, e cuminte, s-a învoit bardul Merlin. Ştie să cînte, să danţeze... Are atîtea însuşiri, încît un lucru nu-nţeleg: cum de nu ai căsătorit-o pînă acuma, cu vreun alt rege? — A fost peţită deseori, i-a dat răspuns Leodogan. De asta nu vă fie grijă. Dar n-am vrut s-o căsătoresc cît timp eram tot în război. Nici peţitorii nu-mi plăceau. Dar pe Artur l-aş vrea de fiu. — Atunci nunta-i ca şi făcută, l-a-ncredinţat bardul Merlin. Şi lui Artur îi place fata. Apoi Merlin l-a înştiinţat pe regele Britaniei c-a peţit-o pe Guinever. Artur a dănţuit cu ea. Leodogan s-a ridicat la masă cu o cupă-n mînă şi i-a vestit pe cavaleri că-n două zile o să fie logodnă mare la castel. Poate s-ar fi făcut şi nunta. Însă Artur a primit ştire că tatăl său adoptiv, Hector, a fost învins în Logria, de două cete de saxoni, şi stă acolo asediat. A cerut voie deci să plece socrului său, Leodogan, ca să-l salveze pe sir Hector de cetele de-asediatori. Nunta s-a amînat cu-o lună. În dimineaţa despărţirii, potrivit datinii britone, logodnica s-a-nfăţişat cu un lighean de-argint în mînă, în care era apă caldă. I-a spălat regelui Artur mîinile, gîtul şi obrazul. Şi după ce i le-a spălat, i le-a uscat cu un şervet brodat chiar de mîinile ei. L-a ajutat să îşi îmbrace armura grea de cavaler. A-ngenunchiat în faţa lui, punîndu-i pintenii de aur. Şi, la sfîrşit, i-a aşezat pe umeri o mantie scumpă, albă ca gîndul ei curat, bătută toată-n diamante. Acesta era darul său făcut în clipa despărţirii. Amîndoi s-au îmbrăţişat. Şi Artur şi-a pus singur coiful. Cavalerii-au încălecat şi au pornit în trap întins către ţinu­tul lui sir Hector. Din fericire pentru toţi, cavalerii au ajuns la timp, tocmai în ceasul cînd saxonii încercau să se caţere pe zidurile castelului. Cu piepturile dezvelite, pline de păr încîlcit, roşu şi cu mus­tăţile lor lungi, aproape pînă la urechi, cu gleznele şi braţele prinse-n inele de aramă, saxonii păreau nişte fiare. Dar cavalerii lui Artur, în frunte cu Bohor şi Ban, i-au luat în lănci, ca în frigări, i-au sfîrtecat cu săbiile, şi capetele retezate le-au zvîrlit, de pe stînci, în valuri. Apoi, ca o trîmbă de vînt, au măturat şi alte cete care se mai găseau pe ţărm. Aşa a dobîndit Artur înc-o victorie de seamă. Au urmat multe altele sub flamurile libertăţii. Saxonii însă s-au înţeles să se unească şi cu anglii, să-i ia alături şi pe iuţi. Ba au chemat în ajutor şi alte neamuri de germani. Şi împreună s-au pornit să-l nimicească pe Artur. Această mare bătălie de care pomenesc toţi barzii, ce trebuia să hotărască soarta poporului briton, a avut loc la Argoëd, pe coastele oceanului. Merlin însuşi a-ncălecat, urmînd în luptă pe Artur. Se povesteşte că pe valea ce duce de la Argoëd către un golf cu-acelaşi nume, se întinsese-un lac de sînge. Un lac de sîngeotrăvitor, căci era sînge de duşmani. Şi sîngele s-a închegat. Şi multă vreme n-au crescut în valea de la Argoëd nici flori, nici pomi, nici buruieni. Şi căpri­oarele fugeau la trei zile de mers de-acolo. Nici cîinii nu se apro­piau. Caii săreau şi nechezau. Doar bufniţele şi şacalii, şi şobo­lanii albi de stînci se povesteşte că trăiau în valea de la Argoëd. În noaptea dinaintea luptei, Merlin visase o zeiţă — zeiţa Inspiraţiei. Şi-n somn zeiţa-i glăsuia: — Merlin, de vrei, ne logodim. Şi-atunci tu vei putea cînta atît de minunat la harpă, încît toţi cei ce-or auzi vor merge ne-nfricaţi la luptă. Ca totul să se împlinească spre binele britonilor, şi ca Artur să biruie, tu trebuie însă să-mi juri credinţă. Şi să-mi mai juri că niciodată nu vei fi pradă vreunei fete, femei sau zîne, pe pămînt, oricît ar fi ea de frumoasă. Primeşti, Merlin, logodna mea, şi-mi juri ceea ce ţi-am cerut? — Primesc! a glăsuit Merlin. Şi-ţi jur, zeiţo, să-mplinesc dorinţa-ţi, fără şovăire. Zeiţa Inspiraţiei i-a pus pe deget un inel. S-a făcut apoi nevăzută. Trezindu-se de dimineaţă, Merlin avea, într-adevăr, pe dege­tul său inelar, veriga ce-o primise-n vis. Şi luîndu-şi harpa, a-nceput să le cînte britonilor victoria pe care ei urmau s-o aibă-n acea zi. Cuvintele i le şoptea zeiţa Inspiraţiei. Cavalerii-au pornit la luptă, iar Merlin le-a cîntât astfel, încît aceştia n-au ştiut ce este frica nici o clipă. Au mers la moarte surîzînd, strigînd, parcă erau la nuntă: — Trăiască regele Artur! Trăiască neamul de britoni! Cînd s-a sfîrşit, într-un tîrziu, această glorioasă luptă, nu mai era nici un duşman. Artur a poruncit ca bardul să-l înso­ţească spre castel, mergînd alături, mînă-n mînă. Pe-o pernă roşie, de mătase, dusă de pajii regelui, se aflau sabia şi harpa, încrucişate, laolaltă, în semn că arta ajutase ca armele să biruie. Mulţimile eliberate întîmpinau pe-nvingători, şi mai cu seamă pe Artur, cu cîntece şi aclamaţii. A fost cea mai mare victorie avută de britoni vreodată. Şi veştile s-au răspîndit în toate ţările germane, pînă departe, către nord. Şi scalzii, cîntăreţii lor, spuneau că regele Artur nu e un om obişnuit. Ci-i însuşi zeul Gwydion, care a luat chip omenesc, aşezîndu-şi pe cap coroana regelui Uther Pendragon, spre gloria britonilor. Pacea orînduindu-se, Artur l-a trimis pe Merlin, cu o sută de cavaleri, la socrul său, Leodogan, ca să i-o dea pe Guinever. Nunta s-a săvîrşit la Londra. Guinever a primit coroana. Baronii au îngenunchiat, jurînd că vor păzi onoarea lui Artur de Britania şi a reginei Guinever. Şi-atunci, precum se povesteşte — poate cu sfatul lui Mer­lin — Artur s-a dus într-o pădure, unde creştea un stejar falnic. Vîrful lui se-nălţa la cer, acest stejar fiind semănat de însuşi zeul Gwydion. Artur a pus să îl reteze, şi a făcut din lemn o masă, ce n-avea cap, şi n-avea coadă. O masă mare şi rotundă.[xviii] La masă puteau să încapă o sută cincizeci de persoane. Şi regele a dat de ştire: — Cîţi or să stea în jurul Mesei — o sută cincizeci de viteji — regi, sau baroni, sau cavaleri, vor fi egali toţi între ei. Vor avea cinste deopotrivă. Datoria lor cea dintîi este s-ajute pe cei slabi, bătrînii şi femeile. Să lupte pentru libertate, contra năvăli­torilor. Onoarea să le fie scumpă, cum li-e lumina ochilor. Pur­tările cît mai alese. Şi toate biruinţele să şi le-nchine fiecare — ca un omagiu meritat — acelei doamne căreia i-a dăruit şi inima. Astăzi, cînd au scos capu-n lume Invidia şi Lăcomia, cavalerii Mesei Rotunde vor trebui să-i ocrotească pe cei lipsiţi de apărare şi-astfel să apere dreptatea.[xix] După această cuvîntare, s-a dat de veste tuturor că în caste­lul lui Artur, pe coasta Ţării Galilor — s-a aşezat Masa Rotundă, şi pot să vină-n jurul ei cavalerii cei mai viteji, mai drepţi, mai nobili şi mai buni. N-a trecut mult, şi la castel au început să se adune bărbaţii cei mai îndrăzneţi. Şi printre cei dintîi au fost regele Ban de Benoïc şi regele Bohor de Gannes, care îl însoţiseră pe regele Artur în lupta din Carmelida, cu saxonii; feciorii regelui Bohor: Lionel şi Bohor de Gannes, veri buni şi prieteni cu Artur bine-nţeles, Leodogan, deşi era bătrîn ca lumea, dar se simţea tot în putere şi dornic de a fi şi el bun cavaler între ceilalţi. Au mai venit Ivain şi Keu — ultimul fiind frate vitreg lui Artur de Britania, căci era fiul lui sir Hector, Gawain şi Mordred — doi nepoţi — şi numeroşi alţi cavaleri. Dar printre ei, cel mai de seamă era Lancelot, fiul lui Ban, nepotul lui Bohor de Gannes. —  Pe el, reaminti poetul tinerilor ascultători, de mic îl răpise Viviane, zîna din fundul lacului. Se prefăcuse-n lebădă, cît timp copilul se juca pe-o pajişte, lîngă castel, şi, după ce-l ademenise să se urce pe gîtul ei, pornise repede în zbor. În fundul lacului crescuse, într-un palat de marmură, dar asta nu-l împiedicase să iasă şi pe ţărm, afară, şi să cutreiere pădurea şi tot ţinutul Brocéliandei. Prin vrăjile ce stăpînea, Viviane menise ca băiatul să-şi uite casa şi părinţii, şi să-şi închipuie să zîna e mama lui adevărată. Într-o zi, tînărul văzu prin pădure doi cavaleri, călări pe nişte armăsari care-şi muşcau zăbalele, şi armele lor îi făceau să semene cu nişte zei. Salvaseră pe o copilă răpită de nişte tîlhari, înapoind-o tatălui. Părintele ei ar fi vrut să le dea aur şi veşminte din cele mai costisitoare, dar ei se-mpotriveau, spunînd că nu le trebuie răsplată. —  N-aţi auzit de cavalerii Mesei Rotunde? au zis ei. Noi facem parte dintre soţii lui Artur de Britania, şi-aceasta ne e datoria: să-i ajutăm pe cei mai slabi sau cei lipsiţi de apărare. Lancelot s-a-napoiat acasă, în ziua-aceea, turburat. —  Mamă, i-a rostit el Vivianei, în timp ce intra în palat. Cine e regele Artur, şi ce este Masa Rotundă? — De ce? l-a întrebat Viviane, cu inima strînsă de teamă, fiindcă ea socotise altfel: să-l ţină pe Lancelot de-a pururi — voios şi pe vecie tînăr — în palatu-i de marmură, ferit de pri­mejdiile vieţii. Şi-i ascunsese pîn-atunci cîte se povesteau prin lume despre Artur, Masa Rotundă şi despre faptele-mplinite de îndrăzneţii-i cavaleri. Dar după ce frumosul tînăr îi povesti tot ce văzuse, şi stărui în întrebare, zîna Viviane îşi dete seama că în zadar se străduise ca să-i ascundă atîta vreme isprăvile cavalereşti. Cît se temuse ca flăcăul să nu afle despre Artur şi despre Masa lui Rotundă, şi să nu fie ispitit să li se-alăture şi el! Şi iată că în Brocéliande intraseră nişte tîlhari care răpiseră o fecioară. Cavalerii Mesei Rotunde porniseră numaidecît, şi o salvaseră pe fată. Aşa-i văzuse tînărul şi le aflase faptele. Zîna Viviane fu nevoită să-i povestească pe-ndelete despre Artur, Masa Rotundă, şi despre-o seamă de isprăvi săvîrşite de cavaleri. Iar el, ascultînd-o pe zînă, simţea în sine o putere care-i creştea neîncetat în braţele lui tinereşti. Cînd zîna îşi sfîrşi povestea, tînărul puse întrebarea: — Mamă, te rog să-mi spui şi mie dacă la Masa lui Artur se mai găseşte vreun loc liber? — Se mai găseşte! oftă zîna. Ştiam eu c-ai s-ajungi acolo. Am încercat să te împiedic, sau cel puţin să te-ntîrzii. Dar văd că nu e cu putinţă. Peste trei zile te voi duce pînă la tronul lui Artur, să te armeze cavaler. Şi, pentru că ne despărţim, mă văd silită să-ţi destăinui că tu nu eşti copilul meu. Ci, tată ţi-e regele Ban, iar mamă ţi-este doamna lui, din castelul de Benoïc. Mai înainte de-a pleca către castelul lui Artur, cred că e bine să te duci să-i săruţi mîna mamei tale şi să te pleci regelui Ban, ca să-ţi dea binecuvîntarea. Te-aşteaptă grele încercări. Lancelot a împlinit întocmai ceea ce îi ceruse zîna. S-a dus întîi la Benoïc, spre bucuria mamei sale şi a părin­telui său Ban, care îl socoteau pierdut. Şi ei l-au binecuvîntat. După aceea, însoţit de doamna lacului, Viviane, Lancelot a pornit spre Artur. — Au trecut marea chiar prin locul în care sîntem noi acum, zice poetul cîntăreţ, şi-au ajuns în Britania. De-aici, călări s-au îndreptat către castelul lui Artur. În acea zi, Artur vîna. În pădure, la Camelot. Deodată a văzut sosind, pe drumul ce tăia pădurea, un cor­tegiu impunător. În frunte se aflau doi paji, ducînd doi cai albi de căpestre. Pe unul dintre cai era un pavilion[xx] de cîmp uşor, însă bogat împodobit. Pe celălalt se legănau două cufere încărcate cu veş­minte cavalereşti. Urmau patru scutieri călări, purtînd o cască  argintată, un scut, de-asemeni argintat, o lance şi o sabie. Şi după ei veneau Lancelot şi doamna lacului, Viviane, pe alţi doi cai acoperiţi cu huse albe, de mătase, şi-avînd pe spate şei de fildeş, pe care meşteri iscusiţi gravaseră scene de luptă. Rochia Vivianei, din samit, era tivită cu hermină. Şi tînărul purta pe umeri o mantie largă, de serj, ce-i flutura uşor în vînt. Armurile, îmbrăcămintea, armele, husele şi caii erau de culoarea zăpezii. Zîna Viviane se-asemăna cu o petală de crin alb. Era pură şi graţioasă. Nu-i dădeai paisprezece ani. Şi, dacă regele Artur nu ar fi fost căsătorit, inima i s-ar fi zbătut, văzînd-o pe zîna Viviane. De Lancelot ce să vă spun? Ochii-i albaştri scînteiau. Trupul lui zvelt se legăna uşor în pasul calului. Şi-n mîna dreaptă ţinea frîul, iar stînga sprijinită-n şold. Calul lui se afla în urma calului zînei, la trei paşi. Şi după ce regele Artur s-a-ntîlnit cu Lancelot şi zîna, au mers cu toţii la castel. Sus, pe terasă, se găsea regina, doamna Guinever. — Acesta este tînărul pe care l-a crescut, în lacul din Brocéliande, zîna Viviane, a spus regele Guineverei. Ce ziceţi, doamnă, ce voinic? Priviţi ce ochi cutezători! Însă regina nu avea nevoie să-i arate altul ce fel de ochi are flăcăul. Ea îi văzuse singură. Şi-acuma se înspăimînta de ce simţea-n inima ei. Încerca să se stăpînească, să-şi pună frîu sim­ţirilor. Dar, printr-o vrajă neştiută, simţea că o iubire nouă o va lega de-acest flăcău. Cu-aceeaşi tainică simţire, Lancelot înţelegea prea bine că Guinever a lui Artur va fi singura fiinţă-n lume de care se va-ndrăgosti. În el se da o luptă cruntă: „Cum îndrăznesc să-mi ridic ochii către soţia lui Artur, ce-a-ntemeiat Masa Rotundă, şi căruia vreau să-i slujesc pînă la moarte, cu credinţă? îşi spunea tînărul în sine. Vreau să-mi smulg dragostea din piept — cu inima, dacă-i nevoie. Deşi, văd bine, n-am să pot. Orice îndrăgostit visează să îşi trăiască dra­gostea. Doar eu voi fi silit să lupt ca ea să nu mi se-mplinească. Numai în taină am să-nchin toate victoriile mele iubitei doamne Guinever...” Şi astfel şi-a făcut intrarea, la curtea regelui Artur, Lancelot, care va deveni cavalerul cel mai temut dintre toţi cîţi a adunat Masa Rotundă-n jurul ei.[xxi] Viviane s-a-napoiat acasă, în palatul de marmură pe care şi-l făcuse-n lac, cu ajutorul lui Merlin. I-a fost însă nespus de greu să se întoarcă singură. O îngro­zea pustietatea. Îi era ciudă că pleca, lăsîndu-l pe Lancelot la curte. Şi, în necazul ei, credea că Merlin este vinovat. De nu făcea el vrăjile, Artur nu se urca pe tron, şi nu avea Masa Ro­tundă. Lancelot, atunci, îi rămînea. Şi mai ştia zîna Viviane că Merlin, bardul, o-ndrăgea. L-a poftit deci s-o însoţească, ca să revadă Brocéliande, unde fusese-odinioară faimoasa şcoală a zînelor. Merlin s-a-nduplecat îndată. Zîmbetul ei îl ameţea, ademenindu-l s-o-nsoţească. S-au prefăcut în două păsări, zburînd către Bretania. Aici, într-un amurg de vară, Viviane a început să-i spună cît e de singură şi tristă în lacul său din Brocéliande. — Merlin, rămîi în Brocéliande, i-a şoptit la ureche zîna şi i-a cuprins gîtul cu braţul. Pădurea fremăta domol. — Să-mi dai sărutul de logodnă şi să îmi spui cuvîntul ma­gic prin care eu te pot păstra pe totdeauna lîngă mine. Nu vreau să rămîn singură, l-a mai rugat zîna pe bard. Merlin parcă era în vis. În starea asta era gata să-i spună zînei orişice. Dar se-auzi atunci un glas, sunînd ca harpele cereşti: — Merlin, nu-ţi călca jurămîntul! Ţi-am pus în deget un inel... Zîna, speriată, tresări. Merlin se deşteptă din somn şi-şi trecu mîna peste ochi. Zeiţa Inspiraţiei — căci ea era — îi porunci: — Întoarce-te lîngă Artur. Acolo este locul tău... Merlin se ridică îndată. Îşi luă harpa din nou în braţe şi, făcînd semne cu bagheta, se prefăcu în norişor. Un norişor alb-sîngeriu, plutind către Britania. Şi-aşa s-a-ntors lîngă Artur. Harpa lui a sunat din nou, cît timp Artur s-a războit cu picţii, cu caledonienii şi scoţii cei înverşunaţi.[xxii] A cîntat apoi şi în lupta dusă în ţările germane, pînă în Scandinavia. Cavalerii Mesei Rotunde s-au umplut toţi de glorie, în lup­tele acestea grele, prin care se asigurau hotarele Britaniei. Dar primul între cavaleri a rămas tot Lancelot du Lac. De zeci de ori a înfruntat moartea pe mări sau pe uscat. Sabia lui a retezat mai multe capete duşmane decît taie secerătorul spi­cele, cînd se pîrguiesc. La-napoiere a fost primit, la porţi, de însăşi Guinever, care, la-ndemnul lui Artur, i-a sărutat obrazul drept — răsplata celui mai viteaz. Acest sărut al Guineverei i-a tulburat mai mult simţirea fiului adoptiv al zînei. Şi, ca să-şi uite patima şi să nu aibă a roşi în faţa regelui Artur, Lancelot s-a dus departe-n lume, să dea lupte ca­valereşti. Cu calul a cutreierat insulele britanice, şi-a avut zeci de biruinţe. A trecut şi pe continent, în locul unde se născuse. Pre­tutindeni a împărţit dreptatea celor în nevoie, dar gîndul de la Guinever nu a putut să şi-l desprindă. Şi-a cucerit şi un castel, pe care-l stăpîniseră germanii îna­inte vreme, devenind duce de Guiene. Un singur lucru n-a putut: să dobîndească un potir cu în­suşiri miraculoase, al cărui nume era Graalul.[xxiii] Pe-acesta-l cău­tau cavalerii Mesei Rotunde de mult timp, socotind că aflarea lui le va aduce biruinţe şi fericire veşnică. Atîta numai că potirul nu putea fi zărit de nimeni de n-avea inima curată, aşa cum este lacrima. Iară inima lui Lancelot se mistuia pentru soţia lui Artur de Britania. Umblînd aşa, mereu pe drumuri, Lancelot află că în Corbin, oraşul regelui Pelles, era un vrăjitor cumplit care făcuse mul­te rele. Auzind veştile acestea, cavalerul porni-ntr-acolo. Vrăjitorul luase pe fata regelui din Corbin cu sila şi o-nchisese într-un turn. Stătea fata de ani de zile în gheara vrăjitorului, şi nimeni nu putea s-o scape. Cîţi îl chemaseră să lupte, ca s-o salveze pe copilă, pieriseră lîngă Corbin. Acum l-a chemat şi Lancelot pe preahainul vrăjitor. Acesta s-a schimbat în urs, apoi într-o cumplită haită de lupi turbaţi şi sîngeroşi, iar, la sfîrşit, într-o panteră. Însă Lancelot, fără de teamă, l-a nimicit pe vrăjitor, după o luptă de cinci zile. Spărgînd apoi şi nişte porţi, a intrat într-o încăpere cu pereţii de fier încins, unde sta fata zăvorîtă şi toro­pită de dogoare. Copila se numea Elaine, şi vrăjitorul o-nrobise fiindcă ea nu-l voia de soţ. Eliberînd-o pe Elaine, cavalerul Mesei Rotunde închise-n camera de fier pe nemilosul vrăjitor, înteţind mai-nainte focul. Mulţimea, văzînd fapta asta, îi ieşi lui Lancelot-nainte, rugîndu-l să-i dea ajutor să scape şi de-un şarpe groaznic. Şarpele-acesta vieţuia într-o groapă de lîngă ţărm, unde-l pusese vrăjitorul. Şi îi dădeau dihaniei pe lună cîte un copil, ca să se sature cu el. Altminteri, intra în oraş şi săvîrşea mai mari cruzimi. Fără să stea de loc pe gînduri, urmat de oamenii de rînd, cavalerul porni spre ţărm. Şarpele tocmai aştepta să i se-aducă prada vie. Era flămînd şi şuiera. Cavalerul Mesei Rotunde sări în groapa şarpelui şi-l ciopîrţi cu sabia. Bucăţile tăiate însă ţîşniră singure afară şi se schimbară-n porci mistreţi. De fiare se-ngriji mulţimea, le doborî cu ghioagele. Astfel scăpă Lancelot pe rege şi orăşeni de vrăjitor, ca şi de nesătulul şarpe. Şi regele, drept mulţumire, oferi cavalerului ţara şi pe copila sa. Cavalerul ar fi primit, de nu ar fi fost Guinever, clipă de clipă-n mintea lui. Dar el, în chip curtenitor, respinse toate da­rurile, şi vru să plece mai departe. Şi toate-ar fi fost foarte bune, dacă Elaine n-ar fi simţit că îl iubeşte pe acela care-i dăduse libertatea şi o scăpase de la chin. Fata avea o doică, Brisen. Ea ştia vrăji nenumărate. —  Brisen, a chemat-o Elaine. Am să te rog un singur lucru. Să faci în aşa fel, încît să mă sărute cavalerul mai înainte de-a pleca. Şi Brisen a făcut astfel, încît nobilul cavaler să soarbă o cupă cu vin. Însă vinul era vrăjit.[xxiv] Cum a sorbit cupa cu vin, lui Lancelot i s-a năzărit că Elai­ne ar fi Guinever. Şi că frumoasa Guinever nu e soţia lui Artur, ci este chiar soţia lui. De braţ, ca nişte tineri soţi, s-au afundat printre copacii pădurii de lîngă castel. Şi Lancelot a îmbrăţişat-o pe fiica rege­lui Pelles. Dar cum i s-a desprins din braţe, a înţeles cine era şi ce s-a întîmplat cu el. —  Îmi vei plăti, i-a strigat el copilei regelui Pelles. Jura­sem să nu-mbrăţişez nici o femeie, toată viaţa, fiindcă iubesc pe o regină. Dragostea mea nefericită nu se va împlini nicicînd, dar mi-am călcat azi jurămîntul, din vina ta. Te voi ucide... Elaine i-a căzut în genunchi, spunîndu-i cît îl îndrăgea, şi că un nobil cavaler nu poate omorî pe-aceea căreia el i-a dăruit mai înainte libertatea. L-a mai rugat apoi, plîngînd, să o păstre­ze de soţie. Cavalerul i-a dat iertarea, dar a plecat şi mai mîhnit, spre alte lupte vitejeşti, ca s-o uite pe Guinever, care nu-i mai ieşea din minte. La timpul ce se cuvenea, Elaine a dobîndit un fiu, numit de mamă Galaad. Cînd Galaad a împlinit vîrsta de foc a tinereţii, a cucerit singurul scaun — numit „scaunul primejdios” — ce-l mai avea Masa Rotundă neocupat pînă atunci. Şi-avînd un cuget nepătat şi-o vitejie fără seamăn, Galaad a plecat în lume să cucerească vasul Graal. După lupte nenumărate a izbutit să afle Graalul, spre mulţumirea lui Artur. —  Astfel s-a împlinit şi-această atît de mare-nfăptuire, rosti poetul cîntăreţ, pe care astăzi nu v-o spun, căci iată, se coboară noaptea, şi stelele clipesc pe cer. Va trebui să ne întoarcem, în scurtă vreme, la castel. —  Nu mai-nainte de-a sfîrşi însă legenda lui Artur, îl rugă fiul ducelui. — Şi-am vrea să ştim: cu Guinever, şi cu Lancelot, şi cu Merlin ce s-a mai petrecut apoi? rosti alt tînăr cavaler. Poetul îşi urmă povestea: — Pe timpul cînd domnea Artur şi mai era Masa Rotundă, iubirea se socotea sfîntă, era nobilă şi frumoasă. Cavalerii curtau o fată cam şapte ani, mai înainte de-a dori să se logodească. Doar rareori era altfel... Căci de-ndrăzneau să ia cu forţa vreo copilă sau vreo doamnă, plăteau nesocotinţa asta, cum a plătit Méliagrance, despre a cărui făptuire, nevrednică de-un cavaler, am să vă povestesc acum... Venise toamna, timpuriu, şi păsărelele plecau. Cavalerii Mesei Rotunde se întorceau, cînd venea toamna, de pe-unde colindaseră. Şi fiecare-şi povestea faptele ce le săvîrşise. Lui Artur îi plăcea s-audă pe cavaleri istorisind cum îm­părţiseră dreptatea, în numele Mesei Rotunde, prin braţul lor neobosit. Iară reginei Guinever, în vremea asta, îi năzărea să rătă­cească prin pădure, privind copacii desfrunziţi. Într-o zi, pe cînd se plimba, urmată de trei cavaleri, văzu că este-nconjurată de peste-o sută de bărbaţi în frunte cu Méliagrance. Méliagrance, un cavaler care-l ura mult pe Artur, dar o-ndrăgea pe Guinever, se hotărîse s-o răpească, s-o ducă în castelul lui. Această faptă josnică n-o săvîrşise pînă-atunci, fiindcă în preajma Guinever ei erau mereu mulţi cavaleri şi se-ntorsese şi Lancelot, în ospeţie, la Artur. Atunci însă Lancelot şedea cu regele Artur la masă şi-i po­vestea o întîmplare trăită, nu de mult, pe mări. Lîngă regină se găseau numai sir Keu, sir Sagramor şi sir Gawain — cel mai iubit dintre nepoţii lui Artur. Méliagrance, încercuindu-i, ceru reginei să-l urmeze. — Vreţi să-l dezonoraţi pe rege? O să plătiţi această faptă! răspunse, mîndră, Guinever. În apărarea Guineverei, Gawain sări primul la luptă urmat de Sagramor şi Keu. Dar numărul îi copleşi. Răniţi, ei încă se luptau, cînd Guinever — voind să scape pe cei trei cavaleri cu viaţă — îi strigă trădătorului: — Încetaţi lupta! încetaţi... Vă voi urma, Méliagrance, dar numai dacă îmi cruţaţi pe cei trei nobili cavaleri care mi-au stat în apărare, şi îi lăsaţi să mă urmeze acolo unde mă veţi duce... Regina Guinever plîngea. Méliagrance, preamulţumit că izbutise într-un fel, s-a gră­bit să se învoiască, poruncind oamenilor lui să înceteze bătălia. Apoi conduse la castel — ce-i drept, cu multă curtenie — pe doamna regelui Artur, ca şi pe cei trei cavaleri, gata mereu s-o ocrotească, deşi se aflau greu răniţi. Méliagrance nădăjduia că fapta lui n-o să se afle, fiindcă o săvîrşise tainic, repede şi pe neaşteptate. Însă regina, cumpărînd un paj de-al lui Méliagrance, îl şi porni spre Camelot, ca să vestească mişelia. De cum se-află la Camelot trădarea lui Méliagrance, Lancelot ceru îngăduinţa să îl răzbune el pe rege. Artur primi, şi cavalerul îşi chemă pajii să-l îmbrace în hainele grele, de fier, îşi luă armele şi porni, cu grabă mare, spre castelul vicleanului Méliagrance. Pesemne însă că trădarea — ce şi-ncepuse a-şi face loc prin tărîmul Britaniei — umbla de-o parte şi de alta. Méliagrance află şi el că Lancelot este pe drum, gata să lupte şi să ia castelul unde se afla soţia regelui Artur. Şi-orîndui treizeci de oameni în calea lui, cu arcuri bune, să stea de veghe toată vremea, ascunşi în dosul unor ar­bori, la marginea pădurii. — Cînd îl vedeţi că se arată, ţintiţi cu arcurile bine, le porunci el oamenilor. Dar nu-l ochiţi pe cavaler, ci-i doborîţi doar armăsarul. Pe jos el nu poate veni, fiindcă armura i-e prea grea... Slugile lui Méliagrance au împlinit poruncile. Iar cavalerul a rămas fără de armăsarul lui. Nu mai putea înainta decît ca melcul, sub armură.[xxv] Tocmai trecea o cărucioară pe două roate mari, de lemn, trasă de doi cai răpciugoşi, bătrîni, cu pielea jupuită, trimisă de Méliagrance s-aducă lemne din pădure. Vizitiii erau un tînăr şi un bătrîn, bunicul lui. Aceştia la-nceput au rîs, auzindu-l pe cavaler că vrea să urce-n cărucioară, pe urmă s-au împotrivit, de teamă să nu-i pedepsească stăpînul lor, Méliagrance. Lancelot n-avea chef de glume, cînd era vorba de regină. Ameninţind cu sabia, el s-a urcat în cărucioară. Şi cei doi vizitii l-au dus în rîsul celor ce-l vedeau, în huiduieli şi în ocări, căci îl credeau vreun condamnat, vreun pus la stîlpul infamiei — pînă aproape de castelul vicleanului Méliagrance. Văzîndu-l pe Lancelot ajuns la poalele castelului, Mélia­grance s-a înspăimîntat şi a rugat-o pe regină să mijlocească pentru el, făgăduindu-i să-i dăruiască întreg ţinutul şi castelul, jurînd că îi va fi vasal. Regina s-a înduplecat, şi-a mijlocit de la fereastră cruţarea lui Méliagrance. Acesta i-a cerut iertare, recunoscîndu-se vasal, şi dîndu-i lui Lancelot castelul, domeniul şi oamenii săi. De-atunci Lancelot a fost numit, în loc de „cavalerul alb”, cum se chemase pîn-atunci, fiindcă umbla numai în alb, „Cava­lerul cu cărucioara”. După această întîmplare, duşmanii regelui Artur şi ai regi­nei Guinever au început să uneltească. În frunte se găsea Mordred. Acesta îşi făcuse planul să pună mîna într-o zi pe cununa Britaniei. Se-nţelesese cu saxonii ca să le vîndă ţara lor. Şi, fiind nepotul lui Artur, îi urmărea orice mişcare, îi ştia toate gîndurile. Trădarea îşi făcuse aripi şi zbura prin Britania. După o veche prevestire, dacă trădarea se-ntrona, cavalerii Mesei Rotunde aveau să-şi piardă gloria, să piară unii în război, ceilalţi, luptîndu-se-ntre ei. Cît timp viteazul cavaler Lancelot era lîngă Artur, Mordred era neputincios. Cum putea să-l înlăture? Mordred ştia despre Lancelot că o-ndrăgea pe Guinever. În­ţelegea şi că regina avea aceleaşi simţăminte pentru viteazul cavaler. Şi-atunci Mordred a pus la cale să folosească dragostea, şi chiar prin ea s-azvîrle ura între Artur şi cel mai bun dintre toţi cavalerii săi. Fără Lancelot, Masa Rotundă nu mai avea nici un temei. Şi fără de Masa Rotundă, Artur îşi înjumătăţea puterile de luptător. — Ascultaţi cum a izbutit Mordred în uneltirea lui, rosti poetul cîntăreţ către ascultătorii săi. Întîi acesta aşteptă o zi cînd regele urma să plece, cu soţii săi, la vînătoare. Ticlui apoi o scrisoare, să pară a fi chiar a reginei, prin care ea chema să-i vină Lancelot în ajutor, zicînd că o pîndesc nişte primejdii. Bine-nţeles că în scrisoare cavalerul era rugat să nu destăinuie secretul nici unui om din Camelot, însă să vină negreşit. Mordred fugi, după aceea, la Artur, şi-l vesti, în taină, c-a doua zi soţia sa are-o-ntîlnire cu Lancelot, în încăperile reginei. Regele, om cinstit şi drept, l-a mustrat aspru pe Mordred că răspîndeşte astfel de zvonuri asupra credincioasei doamne şi a iubitului său prieten şi vasal credincios Lancelot. Totuşi, cînd regele-ntrebă ce cavaleri îl însoţesc a doua zi la vînătoare, Lancelot răspunse că nu merge, fiindcă se simte cam bolnav. Atunci Mordred se apropie de regele Artur şi-i spuse, cu o privire veninoasă, că zvonul se adevereşte. Lancelot rămîne la castel, lîngă regina Guinever. — Lancelot îmi este prieten bun. El nu îmi va păta onoarea, glăsui regele Artur, neascultînd nici de-astă dată pe trădătorul său nepot. Şi făcu semnul de plecare. Toţi cavalerii se porniră, urmîndu-l pe regele Artur, însoţiţi de scutieri şi paji, în sunetele cornului. Castelul rămăsese singur. Sau cel puţin aşa părea. Pe turnurile lui înalte fluturau flamurile albe, şi la crene­luri se vedeau coifurile străjerilor. Nu se mai auzea nici cornul, nici larma vînătorilor. În acea clipă, sir Lancelot — fără lance sau sabie — ieşi pe-o sală întunecată şi podită cu lespezi mari. Coborî într-un balconaş, trecu iar printr-un coridor, ocolind toate locurile de unde putea fi văzut de slujitoarele reginei, şi, iată... Încă­perea ei. Deschise uşa şi intră. Era încă în zori de zi. Însă regina-l însoţise pe soţul său pîn-la peron, şi se-mbrăcase într-o rochie de culoarea lăstunului, cu mînecile foarte largi. Trecuseră atîţia ani de cînd venise la castel şi o văzuse pe regină. Dar pentru el era aceeaşi, aşa cum o cîntau poeţii: oglindă vie-a frumuseţii. Nu se schimbase cu nimic. Înaltă, albă, cu obrazul ca piersicile cînd se coc, Guinever îl privi mirată, cînd îl văzu, pe negîndite pătrunzînd în odaia ei. Ochii ei negri-cenuşii îi erau calzi şi mîngîioşi. Părea doar puţin palidă. — Regină, rosti cavalerul, îngenunchind în faţa ei. Stau şi aştept poruncile. M-aţi chemat, iată, şi-am venit. Orice-mi veţi cere am să fac. Guinever n-apucă să spună nici un cuvînt, că de pe sală se 308 auziră glasuri aspre, sunet de arme, tropote. Mordred, nepotul lui Artur, îl părăsise pe acesta şi se-ntor- sese pe ascuns, cu alţi vreo zece cavaleri. Şi-acestora le povestise că Lancelot are întîlnire cu Guine­ver, în mare taină. Şi ei, dacă-i sînt credincioşi, au datoria să-i găsească şi să le-arate tuturor că Lancelot este trădător. Lucrul se petrecuse-ntocmai. Şezînd la pîndă, cavalerii văzură pe Lancelot trecînd, să­rind dintr-un balcon într-altul, intrînd în camera reginei. Şi, pe cînd el sta-ngenunchiat şi aştepta poruncile reginei sale, Mordred strigă către ceilalţi: — Ieşiţi, şi să-l legăm în lanţuri. E înţeles cu Guinever. A fost chemat chiar de regină. Dezonorează pe Artur. Auzind zgomotele-acestea, regina a pălit la faţă, cu toate că pe inimă nu se ştia cu nici o pată. Ea îl iubise pe Lancelot. Dar, ca şi el, se străduise să-şi înăbuşe dragostea. —  Guinever, zise cavalerul, ridicîndu-se în picioare. Nu mi-aţi scris ieri?... Nu m-aţi chemat? Nu aţi fost în primejdie? — Nu v-am chemat, murmură ea. Dar acum moartea vă-nconjoară. Desigur că e o capcană. —  Ieşiţi afară, Lancelot! Voi l-aţi dezonorat pe rege! Şi ştiu că sînteţi înăutru, striga Mordred, cu glasul spart. Predaţi-vă de bunăvoie. —  Nu, nu vă duceţi, vă ucid, îl îndemnă încet regina. Ei ştiu, Lancelot, că n-aveţi arme... —  Veniţi voi singuri şi mă luaţi, spuse la rîndu-i cavalerul, celor care-l chemau de-afară. Mordred nu îndrăzni să intre. Împinse însă pe-alt baron, pe uşă-n camera reginei. Lancelot îl prinse iute-n braţe. Şi pînă să apuce-acesta să îşi înalţe sabia, îl trînti, cu o lovitură, pe lespezile încăperii. Îl dezarmă apoi îndată. Luă scutul şi sabia-n mînă. Şi des­făcu larg de tot uşa. — Nemernicilor! le strigă. Aţi pus la cale-o mîrşăvie. Mi-o veţi plăti şi chiar acum! — Fugiţi! ţipă atunci Mordred, ştiind că-i cel mai vinovat. Lancelot pe toţi ne va răpune. Şi baronii se risipiră, ca nişte potîrnichi fricoase, care-ncotro, cît ai clipi. După ce fură iarăşi singuri, Lancelot îi grăi iar reginei: —  Mordred şi cu ceilalţi baroni or să alerge la Artur, şi or să ne învinuiască de ceea ce n-am făptuit. Sîntem prada unei minciuni şi v-am pricinuit un rău, pe care-l cred nimicitor. Sînt gata să vă iau cu mine, să v-ascund în castelul meu şi să vă apăr pîn-la moarte. — Nobile prieten, spuse ea. Dacă aş face acest lucru, ar însemna să recunosc că-s vinovată, şi de-acea am fugit de la Camelot. Rămîn aici, şi-am să dau seama în faţa regelui Artur. Lancelot îngenunchie din nou, se ridică, îşi luă adio, coborî scara fără grabă, încălecă pe-un cal — şi-n trap porni către cas­telul său. Mordred, în acest timp, fugi cu ceilalţi pînă la Artur, începînd să-i învinuiască pe Guinever şi pe Lancelot că au avut o întîlnire în încăperile reginei. Lui Artur nu-i venea să creadă. Însă cei nouă cavaleri — căci unul era leşinat sub năprasnica lovitură primită-n camera reginei — jurară pe ce-aveau mai sfînt că nu era nici o minciună în tot ceea ce povesteau. S-a făcut foarte multă zarvă. Unii strigau că-i vinovată soţia regelui Artur, şi alţii că este curată cum curge apa din izvor. Pentru că nu se împăcau, după străvechea datină, au hotărît s-o judece în consiliul cavalerilor, fără ca soţul să ia parte. Şi judecata să se facă în catedrala de la Londra. Artur s-a retras în castel. Şi consiliul a judecat-o. Mordred era acuzatorul. Fără ruşine, ticălosul a-nvinuit-o pe regină de-nşelăciune şi trădare, drept mărturie aducîndu-l pe cavalerul doborît de Lan­celot cu o lovitură. Sentinţa dată de consiliu, rostită de arhiepiscop, a fost că doamna Guinever, dezonorînd rangul regal, va trebui să fie arsă pe un rug mare,-n piaţa Londrei. Ultimul ei cuvînt a fost: — Spuneţi-i regelui Artur că mor, dar sînt nevinovată. Şi nu mă-nfricoşez de rug... Dar lacrimile îi curgeau, în pîrîiaşe, pe obraz. Artur, cînd a aflat sentinţa adusă de arhiepiscop, şi-a plecat fruntea şi a spus: — Deşi dovezile sînt clare, mi-e teamă că aţi osîndit pe o femeie fără vină. Lancelot va încerca s-o scape. De va veni cu armele, va trebui să îi răspund. De-aici o să se nască ura. Tocmai aşa s-a petrecut. Reginei i s-au sfîşiat a doua zi hainele scumpe. Şi, învelită într-un sac, a fost urcată de călugări pe rugul unde-o aştepta supliciul arderii pe-ncetul. Pe cînd ea se afla pe rug, şi un călugăr se-apropia cu o făclie, să dea foc grămezilor de uscături, în piaţa Londrei au pătruns, călări şi bine înarmaţi, cu zgomot, zece cavaleri. În frunte se afla Lancelot, cu sabia în mîna dreaptă. — Faceţi-mi loc! porunci el, împingînd sutele de oameni care se grămădiseră şi o jeleau pe Guinever, cea osîndită pe nedrept. Cavalerii din jurul lui îi încolţiră pe Mordred, ca şi pe cava­lerii săi, dîndu-le lovituri cu lancea. Lancelot, călare cum era, tăie cu sabia frînghia ce o ţinea pe Guinever legată de stîlpul din mijloc. Şi ea, încă înspăimîntată, se pomeni luată în braţe de îndrăzneţul cavaler. Calul porni în tropot mare. —  Trăiască Lancelot viteazul! Trăiască doamna Guinever! Ceilalţi îi ocroteau din urmă pe Lancelot cu regina-n braţe. Şi lui i se părea c-aleargă, nu spre castelul său, ci-n rai. În timp ce ei fugeau astfel, Mordred îl şi vesti pe rege de cele ce s-au petrecut. Artur se găsea în castel, ascuns în cea mai mititică şi mai pustie încăpere. Era cu faţa prinsă-n pumni. —  Masa Rotundă a pierit. După această întîmplare, mulţi cavaleri mă vor trăda. Duşmanii au să ne atace. Britania va suferi... — Lancelot nu trebuie lăsat. Să-i luăm castelul cu asalt, îl îndemnă pe loc Mordred, bucuros că se dezbinau cavalerii Mesei Rotunde, şi planul lui se împlinea. Lancelot a fost un trădător... — Lancelot a fost un cavaler, îi glăsui dreptul Artur. A apărat-o pe regină. Şi eu, cu toate că nu cred în vina lui, sînt nevoit să-l asediez şi să-l atac, pentru că mi-a ştirbit onoarea, venind cu arma-n piaţa Londrei... Luptele au durat mult timp. Lancelot şi-a apărat castelul, căutînd să nu-i pricinuiască regelui său prea multe pierderi. Nici regele nu l-a lovit pe cavaler atît de greu, şi nici castelul nu i-a ars. Din prietenia de-altădată atîta le mai rămăsese. Luptau să-şi apere onoarea — unul pe-a lui, şi celălalt pe a reginei Gui­never — dar nu voiau să se ucidă, şi nici să-şi facă prea mult rău. Pînă la urmă, sir Gawain, şi alţi vreo cîţiva cavaleri, ce îndrăgeau Masa Rotundă, au stăruit pentru-mpăcare, căci lupta nu se mai sfîrşea. Regina s-a înapoiat, călăuzită de Lancelot şi-o suită de cava­leri, înveşmîntaţi în velur alb şi cu eşarfe argintii, pe cai cu huse de mătase. Lancelot însă n-a mai rămas la Camelot, lîngă Artur, ci, mîhnit, s-a înapoiat în castelul său din Guiene. Nici Artur n-a rămas acasă. Şi, fiindcă în regatul Franţei se ridicaseră duşmani şi uneltiseră cu Roma împotriva Britaniei, şi-a pregătit două corăbii, îmbarcîndu-se la Cardiff, cu o sută de cavaleri. —  A debarcat în Armorica, aici, pe plaja unde stăm, le arătă din nou poetul acelora ce-l ascultau, şi a înaintat spre Franţa. Acolo lupta s-a decis într-o ciocnire violentă, ce-a avut loc între Artur şi renumitul rege Flore. Flore biruise pe danezi şi-nspăimîntase omenirea, dar îl trădase pe Artur. Acum Artur îl pedepsea. Flore nu fusese doborît încă de nimeni pîn-atunci. Artur l-a culcat în ţărînă, şi capul i l-a retezat. Regatul Franţei s-a supus. Abia se întorsese-acasă. Se pregătea să stea la masă cu oaspeţii ce şi-i poftise, regii Islandei, Danemarcii, şi încă şapte sau opt regi, cînd de afară s-a vestit că au sosit la Camelot cei doisprezece senatori ai împăratului roman. Aceştia, îmbrăcaţi în toge, pe creştet cu cununi de aur, intrînd în sală au grăit: — Ne-a trimis împăratul Romei, preaputernicul Lucius, să vă certăm, rege Artur. Voi, călcînd legile divine şi ale Romei, aţi învins în luptă pe regele Flore. Regele ne era vasal, şi Franţa atîrna de noi, şi ne plătea tribut anual. Să ne daţi Franţa înapoi! Artur, ascultînd vorbele azvîrlite de senatori, simţea cum sîngele începe să-i clocotească în tot trupul. Ruşinea îi potopea pieptul — faţă de oaspeţii străini şi faţă de baronii săi — fiindcă fusese insultat în casa şi la masa lui. Dar fiind el gazdă, şi avînd în faţă nişte soli străini, ce mai erau şi foarte vîrstnici, s-a stăpînit, şi n-a pus mîna pe sabia Excalibur, ca să le taie capetele şi să-i înveţe să se poarte. — Seniorilor, le-a răspuns el, ridicîndu-se în picioare şi încercînd să fie calm. Voi, care vă numiţi romani, deşi vă trageţi dintr-un neam născut pare-se-n altă ţară,[xxvi] şi lumea toată vă urăşte, pentru că vreţi să stăpîniţi ce este al celorlalte neamuri, sînteţi acum oaspeţii mei. Potrivit datinei britone, noi vă poftim întîi să staţi la masa noastră, să mîncaţi, dacă vă plac mîncărururile, şi să sorbiţi cupe cu vin. — Noi nu ne aşezăm cu sclavii, a spus aspru un senator. Aţi uitat oare că aţi fost învinşi cîndva de Iuliu Cezar, c-aţi fost siliţi să daţi tribut? Roma vă cere azi din nou să deveniţi supuşii ei şi să plătiţi ce se cuvine stăpînitorilor de drept. Artur a rîs: —  Noi, sclavii voştri? E drept c-am fost învinşi de Cezar, fiindcă eram neînarmaţi, năzuiam să trăim în pace. Însă britonii n-au pe lume nimic mai scump ca libertatea. Şi, după secole de luptă, v-au azvîrlit legiunile în apa mării, o ştiţi bine... Sau poate nu vă amintiţi? — Pentru noi aţi rămas tot sclavi! Vă cerem Franţa şi tributul... l-a întrerupt, cum nu se cade, bătrînul senator pe rege. Şi dacă nu vă veţi supune, Roma, cu toate oştile, se va-ndrepta asupra voastră, şi vă va nimici astfel, ca nici urma să nu rămînă din tot ce este azi briton. Artur a rîs atunci mai tare: — Îngăduiţi-mi, a zis el, să mă consult cu cavalerii. S-au retras într-o încăpere alăturată din castel, şi regele i-a întrebat pe regii prieteni şi baroni: —  Ce spuneţi voi de cutezanţa pe care o arată Roma? —  Ne mirăm cum v-aţi stăpînit! şi-a dat părerea sir Gawain. —  Regele Flore a uneltit cu Lucius, împăratul Romei, a rostit regele Islandei, să vă ia iarăşi libertatea. Iar soarta Franţei s-a decis în lupta dreaptă-ntre doi regi. — Răspunsul care se cuvine e unul singur: „armele”, a spus regele Danemarcii. Mordred a prins această vorbă: — Plecaţi! l-a îndemnat şi el. În ţară voi rămîne eu. Vă sînt nepot şi cavaler. V-am dovedit că-s credincios. Lăsaţi-mă guvernator. Voi străjui tronul, castelul, şi pe regina Guinever. — Aşa voi face! a zis Artur. S-au întors unde senatorii îi aşteptau plini de mîndrie, şi Artur i-a vestit că-i gata să se-nfrunte cu oastea Romei, dar liber­tatea nu şi-o vinde, şi nici n-o dă de bunăvoie. Cînd senatorii au adus răspunsul regelui Artur, Lucius, împăratul Romei, şi-a anunţat pe toţi aliaţii c-a venit timpul să doboare pe Artur de Britania, şi să-i ia ţara în robie. Pe-ascuns, dar cu-nvoirea Papei, acesta a chemat la luptă şi pe toţi regii sarazini, măcar că ei erau păgîni, blestemaţi de biserică. Roma strînsese două sute de mii de oameni înarmaţi. Sara­zinii din Spania trimiteau încă jumătate. Iar sudanul din Babilon făgăduia-mpăratului, dacă-i ia fata de nevastă, că-i dă încă cincizeci de mii. Dar cununia să se facă în legea sarazinilor. — Pentru ca ţara lui Artur să fie-a mea, a răspuns Lucius, vă iau copila de soţie, în legea voastră sarazină, şi-o fac împără­teasa Romei. În totul, se strînsese oaste, în tabăra romanilor, pînă la cinci sute de mii. Artur avea a zecea parte. Şi el s-a îmbarcat la Dover, cu cavalerii credincioşi, încredinţîndu-i lui Mordred, înşelătorul său nepot, castelul, tronul şi regina. A trecut marea şi-a ajuns pe coasta Franţei, la Calais, toc­mai în ziua cînd veneau, din miazăzi, ostile Romei, îndreptîndu-se spre Paris. Dar din Paris i-a sosit ştire că Franţa ţine cu Artur, şi doar pe el şi-l vrea stăpîn, şi nu pe Lucius al Romei. Lupta s-a dat peste trei zile, lîngă Paris, pe o cîmpie, la marginea unor păduri. Izbind în piept oştirea Romei, cît era ea de numeroasă, Artur a-mpins-o înapoi. Gawain i-a răpus pe sudan şi pe regele Spaniei. Şi Artur de Britania, tăindu-şi o cărare largă, a pătruns pîn-la pavilionul în care se găsea-mpăratul, sub ocrotirea a cinci mii de cavaleri bine-narmaţi. Acolo a fost o luptă scurtă. Împăratul a vrut să fugă, cu cavalerii lui cu tot. Artur însă l-a urmărit şi, ajungîndu-l, l-a silit să muşte repede ţărîna. Armura din aur curat a împăratului roman zăcea acum într-o băltoacă. Cei doisprezece senatori, lăsîndu-şi fala la o parte, au venit iarăşi la Artur, avînd cenuşă peste plete. Cu umilinţă l-au rugat să-i ierte pentru cele spuse, acolo, în Britania şi l-au poftit să se îndrepte către întinsurile Romei şi să primească-a fi-mpărat. — Trăiască împăratul Romei şi-al lumii! a strigat Gawain, bunul nepot al lui Artur. Dar bine nu s-a stins ecoul acestui strigăt, cînd sir Keu l-a înştiinţat că au sosit patru soli din Britania, de la regina Guinever. — Rege Artur, au grăit solii, ne pare rău că vă aducem veşti proaste de la Camelot. — Ce s-a-ntîmplat? a vrut să ştie Artur, în mintea căruia gîndul trădării n-avea loc. — Cum aţi plecat din portul Dover, l-au lămurit solii pe dată, Mordred a început trădarea. A răspîndit nişte scrisori, de bună seamă mincinoase, venite, zicea el, din Franţa, prin care se vestea în ţară că aţi murit lîngă Paris. Apoi, făgăduind că el, de va fi rege, va-nceta orişice luptă cu duşmanii, predînd ţara saxo­nilor, mulţi cavaleri fără de suflet, ce nu pun preţ pe libertate, au şi trecut de partea lui. Poporul e nemulţumit. Însă Mordred îl asupreşte prin cava­lerii trădători, care nădăjduiesc să aibă, sub cîrmuirea lui, ono­ruri, şi să-şi adune bogăţii. —  Mordred a îndrăznit cumva s-atingă şi Masa Rotundă? a-ntrebat tînărul Gawain. Mordred s-a şi urcat pe tron. Şi cea dintîi poruncă a lui a fost să spargă în bucăţi Masa Rotundă a lui Artur. Apoi i-a poruncit reginei să se gătească pentru nuntă. Vrea, peste două săptămîni, ca să o ia el de soţie, au răspuns solii, plecînd capul. Rege Artur, în clipa asta, cînd voi sînteţi stăpînul lumii, va trebui să vă gîndiţi să vă recuceriţi soţia, castelul şi Britania.[xxvii] Artur, pentru întîia oară, şi-a dat seama — dar prea tîrziu — că-n lume este şi trădarea. — Să se ridice tabăra, a poruncit el lui Gawain, să pornim spre Britania! În drum, aş vrea să vă mai spun, trecînd pe lîngă Brocéliande, şi făcînd tabăra acolo, Merlin s-a dus în timpul nopţii să o revadă pe Viviane. Gîndul la ea nu îi da pace. Noapte de noapte o visa. Zîna era-n palatul său, din lacul fermecat şi-adînc, unde crescuse Lancelot. Luna ţesea pînze de-argint pe suprafaţa lacului. —  Viviane! a strigat-o Merlin. Şi zîna s-a înfăţişat, sub forma unei flori de nufăr, la supra­faţa lacului. S-a întrupat apoi în zînă şi l-a cuprins pe după gît, cum făcuse şi-odinioară. —  Merlin, tare sînt singură. Merlin, nu mă mai părăsi, învaţă-mă acel cuvînt cu care să te pot lega de mine pentru totdeauna... —  Artur va da ultima luptă, şi trebuie să-l însoţesc, a rostit bardul-vrăjitor, în timp ce lacul şi pădurea se clătinau sub ochii săi, şi lumea-ntreagă îi părea un vast ocean de muzică. Am venit doar să te revăd. În ochii zînei, verzi ca lacul, s-a ivit o lucire rea: —  Artur mi l-a luat pe Lancelot, şi tot Artur mi l-a gonit... —  Artur i-un rege bun şi drept, a glăsuit bardul Merlin. Şi trebuie să-l însoţesc. —  Pleacă, dar dup-această luptă întoarce-te iarăşi, Merlin. —  Aşteaptă-mă. Mă voi întoarce... —  Ca să te cred, lasă-mi în gaj harpa pe care ai primit-o în peştera lui Ossian. Zîna l-a strîns mai tare-n braţe, lipindu-se de pieptul lui. Merlin n-a mai putut gîndi. I-a dăruit harpa de-argint, bătută-n pietre nestemate, cum n-a mai fost şi nu va fi vreo altă harpă pe pămînt. Viviane a luat această harpă şi, sărutîndu-l înc-o dată, s-a făcut iar floare de nufăr, şi-apoi a dispărut în lac.[xxviii] Merlin s-a-ntors la tabără. În zori, au pornit mai departe. S-au îmbarcat toţi cavalerii, într-o tăcere ca de moarte. Artur cel drept, de cînd aflase că Mordred, cavalerul său, îl înşelase şi-l minţise, vînzînd ţara saxonilor, nu mai ştia ce-i zîmbetul. Chipul lui nobil, altădată senin şi vesel, se-ncruntase. Îşi amintea de prevestirea făcută de Merlin cîndva, că-n ziua cînd se va ivi trădarea în Britania, va fi învins şi nimicit. Britania se şi vedea, cu coastele ei nisipoase, săltîndu-se parcă din valuri, ca să-l zărească pe Artur. Însă pe ţărm nu erau prieteni, să îl aclame, ca-n trecut, ci cavalerii trădători, şi-alături cete de saxoni, ce-i doreau moartea lui Artur. — Eu voi începe debarcarea, vesti Artur pe cavaleri. Gawain însă-l rugă pe rege: — V-am însoţit neobosit în toate bătăliile. Vă rog ca azi să mă lăsaţi să comand eu în locul vostru corpul briton de debarcare! — De ce îmi ceri favoarea asta? îl întrebă regele Artur. Gawain i se uită în ochi, deschis, cinstit, ca totdeauna: — Findcă voi aveţi doi nepoţi: unu-i Mordred, şi altul eu. Iar Mordred v-a dezonorat, trădîndu-vă şi vînzînd ţara, şi sfărîmînd Masa Rotundă. Vreau ca întîia lovitură să şi-o primească de la mine. Şi se rugă atît de mult să-i dea lui cinstea de-a-nfrunta pe trădători, la debarcare, încît Artur încuviinţă. Şi făcu planul de bătaie: — Voi veţi atinge primul coasta... Vedeţi c-or să vă-ntîmpine cu-o ploaie de săgeţi la mal... Întindeţi puntea şi săriţi, ferindu-vă cu scuturile, şi atacaţi numaidecît, căutînd să despărţiţi saxonii de cavalerii lui Mordred. Mai dete-apoi şi-alte porunci, şi bătălia începu. În timp ce Gawain acosta cu cea dintîi corabie, şi altele se apropiau, la dreapta şi la stînga ei, în sunetul trompetelor, se auzi şi-un cînt de harpă. Un glas jalnic o însoţea. Artur întoarse puţin capul, şi îl văzu pe bardul său — nu cu o harpă de argint, cum avusese-n Avalon — ci cu o alta, fără preţ. Merlin nu mai era Merlin, ci-un cîntăreţ ca toţi ceilalţi. — Merlin, întrebă regele, unde ţi-e harpa de argint? Merlin roşi, şi nu răspunse. Şi bătălia a urmat. Trei zile s-au luptat cu furie. Gawain a căzut între primii. Sîngele lui a înroşit nisipurile de la Dover. Dar, înainte de-a muri, a doborît trei regi saxoni. Pe ceilalţi doi i-a retezat bunul său prieten Sagramor. Şi portul Dover a fost luat din mîinile saxonilor. Cînd l-a văzut pe Gawain mort, palid, cu părul năclăit de sîngele prelins din tîmplă, inima lui Artur s-a frînt. Şi poate pentru-ntîia oară regele a scos din piept un geamăt. Mordred, văzînd înfrîngerea, a încercat să se ascundă în turnul castelului Dover. Însă oamenii din popor — aflînd că Artur nu e mort, că s-a-ntors în Britania şi-i izgoneşte pe saxoni şi cavalerii trădători — au ieşit înaintea lui. Şi, blestemîndu-l pe Mordred, aceştia l-au împiedicat să se ascundă în castel şi l-au lovit cu bolovani. De spaimă-atunci nemernicul s-a retras către Winchester, unde se grămădiseră anglii prădalnici şi saxonii. Artur însă l-a urmărit. L-a ajuns lîngă Winchester. Şi l-a silit iarăşi să lupte. A luat apoi şi Winchester-ul, cu sprijinul poporului, nimicindu-i şi pe saxoni, şi pe mişeii lui Mordred. Luptau însă unul la zece, şi cavalerii lui Artur se-mpuţinau din ce în ce. E drept că în Britania, spre miazăzi şi spre apus — afară de ţinutul Cornwal — nu mai era nici un duşman. Mordred, cu cîţi îi rămăsese, se retrăsese în Cornwal. Artur l-a urmărit şi-aici, dînd cea din urmă bătălie, pe ţăr­mul mării-ntr-un amurg. Cu sabia-i Excalibur, din care se ridicau flăcări şi ţîşneau trăsnete într-una, Artur şi-a doborît duşmanii, pînă-a rămas doar unul singur, trădătorul baron Mordred. Printre movile de cadavre, Artur, cu sabia în mînă, îl urmă­rea neobosit. Fugind, cu ochii rătăciţi, şi avînd spume-n jurul gurii, Mor­dred se-mpiedică deodată. Artur ajunse lîngă el. Lupta ţinu foarte puţin. Artur ridică sabia. Dar, folosind această clipă, preaticălosul cavaler săvîrşi ultima lui crimă. Apucă lancea şi, de jos, o-nfipse-n pieptul lui Artur. Excalibur căzu de-asemeni pe capul lui Mordred, tăindu-l, de sus şi pînă jos, în două. Artur se clătină uşor şi se lăsă într-un genunchi, cu ochii împăienjeniţi, dar ţinînd sabia în mînă. Din urmă, slab şi-nsîngerat, venea ultimul cavaler pe care-l mai avea Artur, sir Keu, fratele lui de lapte. Şi acesta se repezi să îl ajute pe Artur.[xxix] —  Să vă urc iute pe un cal şi să ne ducem la castel, zise sir Keu, îngrijorat. —  Nu, frate, îi răspunse Artur. Acuma nu mai e nevoie. Sîngele mi s-a scurs din trup. Te rog, ca ultimă dorinţă, ia-mi sabia Excalibur şi arunc-o în apa mării... —  Sabia voastră fermecată nu trebuie zvîrlită-n valuri. Daţi-mi-o mie, sir Artur. Voi încerca s-o onorez, şi după ce nu veţi mai fi. — Nu, dragul meu baron şi frate, a spus încet de tot Artur. Eu i-o menisem lui Lancelot. Însă de el m-a despărţit Mordred, prin viclenia lui. Dacă Lancelot era cu noi, n-am fi trăit acest prăpăd. Aruncă sabia în mare... nu mă sili să-ţi poruncesc... Sir Keu a trebuit s-asculte. Azvîrlind sabia în mare, din valuri s-a ivit o mînă. O mînă albă de femeie. A prins sabia de mîner şi a rotit-o de trei ori. Din apă s-a auzit cîntec. Voci blînde, line, de femeie. Şi harpe răsunau din valuri. Iar marea foşnea liniştită lîngă stîncile încruntate, pe care-şi dormeau cavalerii Mesei Rotunde somnul veşnic, alături de duş­manii lor. Sir Keu s-a-ntors lîngă Artur, vestindu-l că i-a-mplinit voia. — Acuma pleacă! l-a rugat. Şi să purtaţi din gură-n gură, din veac în veac, cuvintele pe care azi ţi le rostesc. Artur se va înapoia. Artur nu moare niciodată, ca gloria britonilor. Sir Keu l-a sărutat pe-Artur. — Pleacă, şi nu întoarce capul, a spus şi mai încet Artur. Sir Keu s-a depărtat plîngînd. Dar n-a putut să se abţină. Şi, ascunzîndu-se în dosul unei stînci mari, a încercat să vadă ce se mai întîmplă. Zîna Morgana, într-o rochie ţesută din brocart de-argint, s-a arătat din apa mării. Sub razele amurgului apa părea însîngerată. Regina valurilor mării era urmată de-un cortegiu de zîne, cu harpele-n mîini. Cîntînd, ele s-au apropiat de locul unde sta Artur. Morgana l-a cuprins de mijloc, şi, sprijinindu-l, l-a adus pînă la ţărm, unde deodată s-a ivit o corabie. S-au suit în corabie. Vîntul a început să sufle, şi a purtat corabia către insula Avalon. Abia se depărtaseră, şi pe cîmpie a ajuns Lancelot, în goana cea mai mare, vestit, se pare, de Merlin. El străbătuse-o cale lungă, pe mare, ca şi pe uscat, dar ajun­sese prea tîrziu. Se spune că atunci Lancelot a plîns pe coastă ca un prunc, şi-l striga-ntr-una pe Artur, căindu-se că nu-i venise regelui său în ajutor. Lancelot a-nmormîntat vitejii care căzuseră pe ţărm. Şi a clădit o mînăstire în acel loc al bătăliei, în care s-a călugărit. Regina, doamna Guinever, a-mbrăcat rasa monahală, trăind încă puţină vreme, după sfîrşitul lui Artur, în rugăciuni şi umilinţă.[xxx] Pe Merlin, fiindcă îşi pierduse harpa de-argint şi nu-l slu­jise cum se cuvine pe Artur în ultimele bătălii, se zice că mulţi­mile îl huiduiau şi îl goneau, iar copiii-l loveau cu pietre. Atunci, voind să fie liberi, s-au îmbarcat strămoşii noştri de pe coasta Cornwalului, plutind pe-ntinsul mărilor pînă-aici, în Bretania, să-şi afle o nouă patrie. Cît îl priveşte pe Merlin, el s-a întors în Brocéliande. Zîna Viviane i-a luat bagheta, făcînd un cerc în jurul lui. L-a adormit, l-a fermecat. La dus în fundul lacului cel nevăzut de muritori. De-atunci Merlin doarme vrăjit, în palatul de marmură, cu capul pe genunchii zînei, ce îl veghează ne-ncetat, rămînînd veşnic tînără.[xxxi] Însă barzii cei vechi cîntau că nu se ştie dacă-n ziua cînd Artur se va-napoia, la rînd cu cavaleri lui, luaţi de Morgana-n Avalon, şi va suna tare din corn, ca să ne cheme iar la luptă, Merlin nu s-o trezi şi el. Şi, luîndu-şi harpa de argint din braţele zînei Viviane, n-o face să răsune iar cîntece vechi, ce nu le ştim, şi-abia atuncea le-om afla. — Aceasta, e nobile doamne, şi mari seniori, vechea poves­te, aşa precum o ştiu şi eu, despre Artur şi cavalerii vestitei lui Mese Rotunde. Mîine, de mai aveţi răbdare, din nou ne-om aduna pe ţărm, şi-aşa cum v-am făgăduit, am să vă spun altă poveste. Noaptea s-a coborît. Priviţi! Să ne întoarcem la castel...   [i] Vechii locuitori ai insulei britanice (Anglia propriu-zisă) se nu­meau britoni sau briţi şi erau de origine celtică. În secolul I al erei noastre, Britania a fost subjugată de romani. Britonii, mai cu seamă cei din regiunile muntoase ale Ţării Galilor (Wales), au luptat din greu contra legiunilor romane. La începutul secolului al V-lea, romanii au părăsit ţara. Britania n-a rămas însă multă vreme liberă. Curînd au început invaziile triburilor germanice: ale saxonilor, care veneau din teritoriul aflat între rîurile Elba şi Rin, ale anglilor şi ale iuţilor, din Danemarca de azi, şi, îndeosebi, din Iutlanda. Anglo-saxonii s-au purtat cu cruzime faţă de populaţia celtică lo­cală, exterminîndu-i pe britoni, transformîndu-i în sclavi sau oameni dependenţi, care munceau pentru ei şi le plăteau tribut. Ca să-şi păs­treze libertatea, o parte din aceste triburi şi-au părăsit ţara. Au emigrat cu bărcile, din insulă, peste mare, ajungînd pînă în Peninsula Armoricum, pe continent. (A se face deosebire între Ţara Galilor, situată în vestul Angliei şi Galia de pe continent — Franţa de astăzi.) Britonii, stabilindu-se în Armoricum, au numit pămîntul acesta, situat la ţărmul mării, între gurile Loirei şi Senei, în amintirea ţării părăsite de ei, Mica Britanie sau Bretania. Este provincia Bretagne, la început ducat independent, apoi — prin căsătoria Anei de Bretania cu Carol al VII-lea, în 1491 — unită cu Franţa. În ce priveşte vechiul nume al peninsulei bretone: Armoricum, acesta însemna, în limba celtică, Ţărmul mării. La începutul acestei povestiri, imaginarul poet breton încearcă să evoce ascultătorilor săi istorica sosire a britonilor pe coasta de apus a Franţei, în secolul al VI-lea, căutînd chiar să indice unul dintre locurile de debarcare. Menţionăm că în tot cursul povestirii vom folosi numele de Bri­tania, pentru a desemna teritoriul actualei Anglii, şi pe acela de Bre­tania, cînd vrem să indicăm peninsula franceză.   [ii] Britonii s-au apărat cu vitejie în faţa atacurilor copleşitoare anglo-saxone (numite de obicei, în legende, numai saxone). Luptele au durat un secol şi jumătate. Şi chiar la capătul acestei perioade îndelun­gate, tot mai rămăseseră în partea de apus a Britaniei, în regiunile Wales şi Cornwal, ca şi în nordul Scoţiei sau în Irlanda, uniuni de tri­buri care s-au consolidat în principate şi regate celtice neatîrnate. Irlanda, de altfel, şi-a mentinut independenţa pînă la sfîrşitul secolului al XV-lea. Lupta eroică, de apărare a libertăţii în faţa năvălirilor anglo-saxone, a fost cîntată cu mult patos de către barzii celti, încă din secolul al V-lea. Poporul a întruchipat acest ideal de independenţă într-un personaj istorico-legendar numit Artur. Artur era simbolul eroismului, al spiritului de neatîrnare, al dem­nităţii, onoarei, dreptăţii, cinstei şi multvisatei măreţii celtice. De aceea, barzii i-au acordat în cîntece multe dintre însuşirile zeului lor Gwydion. Deşi un erou legendar, Artur are la bază un personaj istoric autentic. Acesta a fost căpetenia unei uniuni de triburi celtice, care a apărat cu curaj partea de vest a Marei Britanii (Wales) de năvălirile saxone. Isto­ricul Nenius, în „Historia Britonum” scrisă probabil pe la sfîrşitul se­colului al VIII-lea sau începutul celui de-al IX-lea, confirmă această realitate (ce e drept, contestată de alţii). Domnia lui Artur este plasată, după unele păreri, între anii 450-475, după altele, între anii 516-537 (542?). Încă din primul an al domniei are o mare biruinţă asupra saxonilor. Urmează alte lupte. Iar moartea i-ar fi survenit în Cornwal, de mîna nepotului său Mordred, care-i tră­dase pe britoni şi se aliase cu duşmanii. În cîntecele barzilor şi în legende, aceste modeste date istorice au căpătat însă proporţii extraordinare. Artur a fost înfăţişat nu ca şeful unei uniuni locale de triburi celtice, ci ca un mare rege al insulelor bri­tanice, cărora el le asigurase libertate deplină, nimicindu-i duşmanii şi ajungînd, cu cavalerii săi, pînă în ţările scandinave, în Franţa, în Italia etc. Cade însă şi el pînă la urmă, dar lovit de trădare. În imaginaţia poporului, Artur nu moare. Ci, rănit numai, este dus în Avalon — o insulă a zînelor din mijlocul Oceanului — unde el aş­teaptă clipa cea mai potrivită să se întoarcă, spre a reface imperiul şi gloria de altădată a celţilor.   [iii] La nici un alt popor din Europa vestică se pare că nu au fost onoraţi poeţii-cîntăreţi mai mult decît la celţi. Aceştia se numeau barzi şi formau un fel de castă privilegiată, venerată şi protejată de legi. Celţii credeau că barzii lor primeau de la zei nişte însuşiri deosebite, avînd chiar uneori puterea să facă farmece, spre binele poporului lor. În afară de aceasta, barzii erau socotiţi păstrătorii tradiţilor populare. Datorită lor s-a perpetuat spiritul eroic de luptă împotriva invadatorilor. Fiind socotiţi instigatori la revoltă, romanii au încercat de altfel să-i distrugă, dar ei au fost ascunşi şi apăraţi de popor, îndeosebi în regiunea Wales, în Scoţia şi în Irlanda. Aşa se explică faptul că îi găsim pe barzi în Irlanda pînă la sfîrşitul secolului al XVII-lea, iar în Scoţia pînă la mijlocul secolului următor. Moştenitorii barzilor celţi — poeţii-cîntăreţi din Bretania — se bu­curau, de asemenea, de o trecere deosebită, atît în mijlocul poporului, cît şi al marii nobilimi.   [iv] Poeţii bretoni, cei populari (jonglerii), cît şi cei nobili, cavaleri (numiţi în nordul Franţei truveri, şi în sud trubaduri), au preluat de la barzi şi instrumentul muzical numit harpă. Se pare că harpa a fost adusă întiia oară în Irlanda, din Egipt. (Între Egipt şi lumea celtică au existat legături de negoţ, încă din cele mai vechi timpuri). De la irlan­dezi, harpa s-a răspîndit în toată Britania, în ţările scandinave, la ger­manii de miazăzi, în Franţa etc. Harpele erau de mai multe mărimi, dar toate aveau coardele de lungime inegală şi se cînta la ele, ca şi astăzi, cu degetele de la ambele mîini în acelaşi timp. De asemeni, erau harpe cu rame simple, de lemn, sau unele — adevărate bijuterii — cu rame din metale preţioase, de argint sau de aur, şi împodobite cu pietre nestemate.   [v] Merlin descinde, ca şi alte personaje ale legendelor arturiene, direct din mitologie (bardul-magician Myrdiin). El cunoaşte toate ştiin­ţele, ştie să vadă în viitor, poate să le înveţe şi pe zîne meşteşugul de a face farmece (pînă ce va cădea el însuşi pradă uneia dintre zînele instruite de el). Pe lîngă darul magiei, pe care şi-l foloseşte aproape exclusiv în slujba regelui Artur şi al mitului pe care acesta îl reprezintă, Merlin are şi darul inspiraţiei, fiind considerat un fel de Orfeu celtic. El poartă în deget inelul de logodnă cu zeiţa Inspiraţiei, şi în braţe o harpă de argint. Cu timpul, gravitatea cu care era privit Merlin în cîntecele barzilor celţi începe să se piardă, şi el devine, în unele legende, eroul unor întîmplări pline de haz.   [vi] Ossian — fiul unui rege celt independent, pe nume Find-Fingal, a cărui domnie este plasată în secolul al III-lea, în ţinutul Morven — se pare că a fost unul dintre cei mai însemnaţi barzi. În Walles, Scoţia şi Irlanda, se mai pot vedea şi astăzi nişte grote, numite ale lui Ossian, în care se spune că ar fi locuit faimosul bard, împreună cu învăţăceii săi. Tot acolo pretind unele tradiţii că Ossian şi-ar fi scris sau dictat unui învăţăcel poemele. Despre această presupusă carte se aminteşte în poves­tirea noastră. Cunoscînd vechile cîntece şi legende celtice ajunse pînă în zilele sale, învăţătorul scoţian James Macpherson a scris în anul 1763 aşa numitele „Opere ale lui Ossian” („The Works of Ossian”). Deşi create de el însuşi, pe motive tradiţionale, Macpherson a pretins că opera sa reprezintă numai traducerea poemelor originale ale lui Ossian. În jurul acestor scrieri au fost dispute înverşunate, unii susţinînd origina­litatea poemelor, alţii contestînd-o. Adevărul s-a dovedit pînă la urmă. Dar opera lui Macpherson, avînd calităţii remarcabile, a produs o puter­nică impresie asupra celor mai mari scriitori din Europa, ca: Goethe, Herder, M-me de Staël, Chauteaubriand, Byron, Lamartine şi Puşkin. Despre împăratul Napoleon se spune că citea şi recitea cu pasiune aceste poeme. În poeme sînt cîntate faptele glorioase ale regelui Fingal şi ale osta­şilor săi, care au murit apărîndu-şi ţara, şi se deplînge lipsa de curaj şi micimea sufletească a celor care l-au urmat.   [vii] Steaua semnifica la celţi darul profeţiei, iar harpa era simbolul inspiraţiei.   [viii] Mitologia cetlică se aseamănă, din unele puncte de vedere, cu cea greco-romană. Găsim, de pildă, acelaşi interes pentru întîmplările miraculoase: transformări, dispariţii şi apariţii neaşteptate. Pădurile şi lacurile sînt populate cu zîne, genii ale apelor — un anumit fel de nimfe zeiţe — uriaşi, pitici etc., etc. În plus, există vrăjitori — unii buni, alţii răi. Literaturile engleză, franceză şi germană şi-au însuşit multe din aceste elemente ale mitologiei celtice. În această privinţă am da ca un exemplu elocvent numai elementele mitologice celte care se găsesc în creaţia celui mai mare scriitor anglo-saxon, William Shakespeare (vezi, bunăoară, „Visul unei nopţi de vară”, „Macbeth” etc.).   [ix] Antica pădure Brocéliande, legată, în majoritatea legendelor arturiene, de numele lui Merlin, se găseşte în Bretania, în apropiere de loca­litatea Ploermel, în aşa-zisa „Vale a zînelor”. Se pare că într-adevăr aici, într-un destul de larg amfiteatru, înconjurat de păduri dese şi miste­rioase, ar fi fost cîndva unul dintre cele mai importante locuri de închi­năciune celtice. În pădurea Brocéliande, turiştilor li se arată faimoasa fîntînă Baranton, despre care se spune că era locul preferat de petrecere al zînei Viviane, două pietre mari acoperite cu muşchi, şi aşa numitul mormînt al magicianului Merlin.   [x] Legenda zînei Viviane a fost povestită, cu multă pricepere, după vechile legende, de scriitoarea Yvonne Ostroga, în volumul: „Quand les Fées vivaient en France”, prefaţat de acad. Paul Bourget.   [xi] Lancelot du Lac (numit astfel pentru că fusese crescut de zîna Viviane, doamna lacului) este cavalerul cel mai frumos, mai puternic şi mai viteaz al regelui Artur. Fiind socotit de origină bretonă, în poemele franceze i se acordă o atenţie deosebită.   [xii] Inspirîndu-se din legendele orale şi din cronici, în secolul al XII-lea Geoffroy de Monmouth a scris primele povestiri despre Artur în „Historia Regum Britanniae”. Tot el ne-a lăsat şi „Vita Merlini” şi „Prophetia Merlini”. Pe la sfîrşitul secolului al XII-lea, o poetă: Marie de France (fran­ceză de origină, după cum îi spune numele şi se recomandă ea însăşi: „Marie, j'ai nom, et suis de France”), care trăia în Anglia, la curtea rege­lui Henric II Plantagenetul, compune o serie de poeme epice scurte, numite lais-uri (din celticul laid-cîntec). În aceste lais-uri — un fel de mici nuvele în versuri, ca: „Lanval”, „Chèvrefeuille” etc. se găsesc multe elemente arturiene. Însă acela care face celebru, prin creaţia sa literară, ciclul legendelor despre Artur şi cavalerii Mesei Rotunde, este poetul Chrétien de Troyes. Acesta — folosind atît povestirile în limba latină ale lui Geoffroy de Monmouth, cît şi poemele create în Anglia — scrie, după anul 1160, în versuri octosilabice, o serie de epopei renumite, intitulate: „Erec et Enide”, „Cligès”, „Le Chevalier au lion”, „Le Chevalier à la charette” şi „Perceval le Gallois”. Toate aceste opere au fost scrise pentru contesa de Champagne, fiica lui Ludovic al VII-lea, mare amatoare de povestiri cu aventuri şi dragoste. Aceste creaţii artistice valoroase ale lui Chrétien de Troyes, cel mai talentat truver al epocii sale, sînt adevărate romane în versuri, şi ele au găsit mulţi imitatori. Astfel, atît în Anglia, cît şi în Germania, au apărut în secolele XIII-XIV numeroase romane legate de personalitatea legendară a lui Artur, Merlin şi a unor cavaleri ai Mesei Rotunde, ca: Lancelot, Gawain, Ivain, Perceval etc. Cel mai bun roman arturian englez este considerat: „Sir Gawain şi Cavalerul Verde”, însă operelor engleze le sînt superioare cele germane ale poetului Wolfram von Eschenbach. Operele acestea cuprind însă, în esenţă — în măsura în care au asi­milat vechile cîntece şi legende populare — chemarea la luptă a barzilor pentru apărarea libertăţii celtice. Dar în ele se afirmă, în acelaşi timp, mesajul poeţilor cavaleri, care reflectă aspiraţiile oamenilor din epoca feudală maturizată, cînd condiţiile economice se schimbaseră, ca urmare a dezvoltării comerţului cu ţările orientale şi a intensificării relaţiilor băneşti. Poeţii recomandă astfel un minim de dreptate şi omenie, prin acordare de ajutor celor slabi şi lipsiţi de apărare. Condamnînd brutali­tatea din epoca eroică de consolidare a feudalismului, ei opun, groso­lăniei războinicilor,gingăşia feminină. De aceea creează pentru femeie şi dragoste un adevărat cult, nădăjduind poate ca astfel lumea să devină mai bună, mai blîndă şi mai frumoasă. Din această pricină — alături de principiul onoarei — iubirii i se acordă locul cel mai înalt în literatura cavalerească. Iată de ce literatura cavalerească a însemnat totuşi o manifestare progresistă a culturii medievale, care a captivat interesul cititorilor secole de-a rîndul (pînă ce s-a banalizat în unele forme desuete). În lucrarea de faţă am încercat să scoatem la iveală, alături de stră­vechile elemente celtice, o parte din ceea ce au avut mai valoros, ca idealuri etice, romanele cavalereşti. De cel mai mare ajutor în această privinţă ne-au fost opera lui Edmond Faral: „La légende arthurienne” — în care se găsesc publicate vechi date şi texte istorice şi legendare cu privire la regele Artur, lais—urile Mariei de France, operele lui Chrétien de Troyes, lucrarea lui Thomas Malory: „Morte Darthur” — în redactarea lui William Caxton, Jaques Boulanger: „Les romans de la Table ronde”, Alexandre Arnoux: „La légende du Roi Arthur et les chevaliers de la Table ronde”, precum şi o serie de studii elaborate de Joseph Bédier, E. Schuré, Jean Frappier, Germaine Sneyers, Robert Lafont etc.   [xiii] Zeul Gwydion semnifica, la început, în Ţara Galilor, numai forţa solară. Pe urmă a devenit un zeu cu însuşiri războinice, un fel de Odin celtic, care avea însă, în timp de pace, misiunea de a asigura oamenilor dreptatea, belşugul şi progresul.   [xiv] Avalon era o insulă imaginară, aşezată în mijlocul „mării săl­batice”, păzită de un balaur îngrozitor şi care se găsea sub stăpînirea zînei Morgana. Aici se povestea că erau primiţi în ospeţia zînei Morgana cei mai mari viteji, pentru odihnă, păstrîndu-şi tinereţea veşnică.   [xv] Gigantul Ogyrvan era socotit drept cel dintii bard. Fiica lui era Gwenhwyar, luată de soţie de zeul Gwydion. Din numele ei a derivat acela al soţiei lui Artur: Guinever sau Gènievre.   [xvi] În alte legende, Artur îşi capătă sabia în ziua de Crăciun, scoţînd-o dintr-o crăpătură a unei stînci ivite, prin farmec, în faţa catedralei din Londra, după ce toţi baronii nu izbutiseră să facă acest lucru. Am preferat însă motivul celtic mai vechi, aşa după cum este consemnat parţial în „La Bretagne chevaleresque” şi „Merlin” de Edouard Schuré, şi cum s-a păstrat, de altfel, pînă în zilele noastre, în multe povestiri populare, nu numai în Bretania, ci şi în Anglia. De asemenea, după alte legende, Merlin nu se iveşte lîngă Artur, decît după ce acesta este înscăunat ca rege. La fel ca în povestirile ante­rioare, ne-am silit să reducem contradicţiile ce se ivesc în nenumăratele versiuni ale legendelor arturiene la fiecare pas.   [xvii] După Geoffroy de Monmouth, numele oraşului Londra vine de la acela al zeului celtic Ludd, frate cu zeul Gwydion. Legenda spune că zeul Ludd ar fi fost unul dintre cei dintîi regi britoni. Colina Ludgate din Londra nu este, după această legendă, decît mormîntul său. Se pare, de altfel, că, într-adevăr, pe această colină a fost cîndva un templu celtic, în mijlocul unei dese păduri de stejari.   [xviii] Masa Rotundă se iveşte o dată cu evoluţia legendei arturiene, dar ea îşi are origina tot în vechile tradiţii şi credinţe celtice. Sfatul celţilor se aduna totdeauna în cerc. Masa rotundă însemna la celţi per­fecţiunea, contopirea raţiunii cu sentimentul, puritatea, conştiinţa şi dragostea dintre oamenii însufleţiţi de aceleaşi aspiraţii. Geoffroy de Monmouth nu pomeneşte însă Masa Rotundă. Prima menţiune ne-o dă Robert Wace, cel mai vechi truver cunoscut. Din ver­surile aşa-numitului „Roman de Brut” reiese lămurit că Artur însuşi ar fi făcut-o, pentru ca toţi cavalerii Mesei Rotunde să se poată aşeza în jurul ei cu drepturi egale. Mai tîrziu, legendele au evoluat, unele arătînd că Masa Rotundă ar fi fost creată, prin vrajă, de Merlin, iar altele că ar fi fost dată ca zestre Guineverei de către tatăl său Leodogan din Carmelida, care la rîndul său ar fi primit-o, în urma unei fapte de arme, de la regele Uther Pendragon, tatăl lui Artur. Noi am ales versiunea după care Artur însuşi şi-a făurit Masa Rotundă dintr-un stejar semănat de zeul Gwydion. Oricum ar fi însă, de la această legendară masă arturiană se zice că ar fi rămas tradiţia ca, atunci cînd este nevoie să se ia unele hotărîri importante de către nişte persoane care să aibă drepturi egale, indiferent de funcţiile lor, acestea să se aşeze la o „masă rotundă”.   [xix] Poeţii legau numele lui Artur nu numai de ideea de libertate, ci şi de aceea de drepta-te (de care au fost atît de însetaţi şi oamenii din evul mediu). De aceea prezentau, în operele lor, pe cavalerii Mesei Ro­tunde ca fiind animaţi de cele mai nobile sentimente şi avînd o desăvîrşită curăţie sufletească. Celţii credea că, avînd puritate, omul este capabil să atingă perfec­ţiunea prin forţele sale şi să învingă în orice împrejurare. Potrivit acestor credinţe, se arată în legende cum cele mai grele întreprinderi, ca aflarea Graalului, bunăoară, vor putea fi duse la bun sfîrşit numai de către acei cavaleri care au viaţa sufletească de o cură­ţenie desăvîrşită, cum sînt Galaad sau Perceval. Iar Artur va fi înfrînt, numai cînd între cavalerii Mesei Rotunde îşi va face loc gîndul necurat, minciuna, intriga şi trădarea.   [xx] Cavalerii, în vreme de campanie, îşi aduceau cu ei un pavilion, în care să locuiască. De cele mai multe ori, pavilionul era format numai dintr-un cort simplu, aşezat pe un schelet de lemn sau de fier. Cîteodată pavilionul, mai cu seamă cînd era vorba de înalţi demnitari sau regi, era o adevărată căsuţă. Scutierii duceau armele, scutul şi casca. Iar caii erau înveliţi în huse — îmbrăcăminte de pînză sau chiar de stofă — care-i acopereau aproape în întregime. Uneori li se puneau şi lor nişte paveze de fier peste mijloc şi nişte apărători de piele groasă, sau tot din metal, la cap.   [xxi] Lancelot — cum s-a mai spus— este personajul care, alături de Artur, devine eroul celor mai numeroase cîntece, legende şi romane. Din analiza evoluţiei acestui personaj se poate observa cel mai bine cum temele populare antice, cîntate de barzii bretoni, au fost remodelate de recitatorii erudiţi din Franţa şi transformate în aventuri de curte şi amoroase. Cîntecele despre Lancelot au fost purtate din Bretania în Champagne. La cererea lui Filip de Flandra, ca să-i facă plăcere con­tesei Maria, pe care o adora, talentatul poet Chrétien de Troyes scrie, între altele, „Le Chevalier à la charette”, cea mai tipică poveste medie­vală de aventură şi dragoste. Aici, ca şi în alte povestiri, pentru a le face mai picante, se ajunge ca să i se impute lui Lancelot, direct, legături amoroase, vinovate, cu regina Guinever. Astfel, din lais-urile bretone, poetul face o opera franceză, de curte, în care aventurile de dragoste primează. De altfel, de la Chrétien de Troyes înainte, în romanele cavalereşti iubirea devine un fel de religie. În afară de marile romane în versuri, ca acela amintit mai înainte, despre Lancelot s-a scris şi un roman fluviu, în proză, compus în cinci părţi. Cele cinci părţi sînt inegale ca valoare şi par a fi fost scrise fie­care de altă persoană, probabil într-o confrerie — asociaţii de menestreli din evul mediu. În lucrarea de faţă încercăm să dăm mai puţină atenţie acestei evo­luţii tîrzii a structurii personajului şi să scoatem, în schimb, la lumină — în limitele posibile şi cu transformările impuse, absolut necesare — aspectul său celtic mai vechi.   [xxii] Picţii, caledonienii şi scoţii îşi aveau aşezările pe teritoriile de astăzi ale Scoţiei şi Irlandei.   [xxiii] Anumite povestiri de origină celtică arată pe Artur pornind în­tr-o expediţie pe mare, ca să găsească o căldăruşă magică, care avea virtuţile unui talisman, fiind purtătoare de noroc. Într-un poem galic se arată chiar cum Artur, la întoarcerea din această expediţie, nu mai avea cu sine decît şapte oameni în viaţă, din cetele ce-l însoţiseră la plecare. Legenda, după creştinarea ei, s-a transformat, în sensul că talismanul-căldăruşă celtic a devenit aşa numitul Graal. Acesta era un potir imaginar, în care, după legendele biblice, Iosif din Arimateea ar fi adu­nat cîteva picături din sîngele lui Isus, în timp ce acesta se găsea pe cruce. Aflarea Gaalului ar fi avut consecinţe favorabile pentru activitatea cavalerilor Mesei Rotunde. El nu putea fi aflat decît de către un cava­ler de o mare puritate sufletească. Fiindcă Lancelot iubea pe soţia suze­ranului său, nu putea fi el omul acesta. De aceea, poeţii au născocit legătura fără de voie a lui Lancelot cu fiica lui Pelles, care l-a născut pe Galaad, cavalerul fără pată. Un alt cavaler neprihănit, căruia, de asemenea, i se atribuie aflarea Graalului este „Perceval le Gallois”, cum se intitulează şi unul din romanele lui Chrétien de Troyes. După Chrétien de Troyes tema a fost reluată de poeţii Wolfram von Eschenbach şi de Robert de Boron. O operă muzicală celebră „Parzival” (Perceval) — a scris, pe tema Graalului, marele compozitor german Richard Wagner.   [xxiv] Băutura vrăjită — filtrul — despre care se spune că putea să aibă influenţă şi asupra sentimentelor oamenilor este tot de origină cel­tică. Vom regăsi o astfel de băutură şi în legenda următoare.   [xxv] Armurile cavalerilor medievali erau neînchipuit de grele. Aceş­tia se îmbrăcau întîi cu o cămaşă de zale, apoi puneau o platoşă, sub care se agăţau nişte pulpane din fîşii de oţel, care atîrnau în faţă, dar erau despicate la spate, ca nobilul să poată sta călare. În picioare încălţau nişte ghete acoperite cu benzi de oţel, îşi puneau jambiere pe pulpe şi apărătoare pe coapse. Pe braţe aveau, de asemeni, nişte apărători, şi mănuşi de fier pe mîini. Pe cap purtau casca, de care atîrna o pînză de oţel pe ceafă, şi avea o vizieră în faţă, ce se putea ridica şi coborî după dorinţă. Lancea şi sabia erau şi ele foarte grele, încît ne mirăm astăzi cum de le mînuiau cavalerii cînd luptau cu ele. Este de la sine înţeles că, purtînd asemenea poveri complicate, de fier, cavalerii nu se puteau îmbrăca singuri şi nici nu se puteau deplasa decît călare. Aşa se întîmplă cu Lancelot, căruia în drum spre castelul Méliagrance i se doboară calul. Neputînd nici să se dezbrace singur, şi nici să meargă mai departe pe jos, este nevoit să se urce într-o cărucioară, spre hazul tuturor, căci un asemenea mijloc de transport era socotit degradant în evul mediu. În cărucioară erau duşi numai condamnaţii, sau cel mult călătoreau cu ea oamenii de rînd. Pe această temă, Chrétien de Troyes a scris renumitul roman: „Le chevalier à la charette” — temă reluată şi în alte multe povestiri.   [xxvi] Este o aluzie la legenda prin care Roma a fost întemeiată de supravieţuitorii de la Troia, după ce cetatea lor a fost nimicită de ahei, în frunte cu regele Agamemnon.   [xxvii] Un rol important îl au în legendele Mesei Rotunde cei doi ne­poţi ai lui Artur: Gawain şi Mordred. Originea lor — ca personaje de legendă — este mitologică. Gawain este personificarea luminii şi a bine­lui. Numele lui celtic este Gwalchmai — şoim de mai. El este întotdea­una de partea lui Artur. Celălalt este Mordred, în mitologia celtică Medrawt, simbolul întunericului şi răului. El îi trădează pe Artur şi pe cavalerii Mesei Rotunde, aducînd sfîrşitul gloriei şi libertăţii britone.   [xxviii] Într-un poem de o mare frumuseţe intitulat: „Viviane”, scris de poetul englez lord Alfred Tennyson — care este şi autorul poemelor arturiene: „Idilele regelui” — Viviane îl ia de la început ca pradă pe Merlin, fermecîndu-l cu vorbele ei de dragoste. În alte cîntece, Merlin este vrăjit de Viviane şi închis sub o piatră, într-un izvor, sau în lacul nevăzut din pădurea Brocéliande.   [xxix] Ultimii cavaleri rămaşi în viaţă sînt, după unele legende, sir Lucain şi fratele său, sir Bédivier; după altele sir Keu şi sir Girflet (sau numai singur sir Keu). Pe unul din aceştia îl însărcinează Artur să-i arunce sabia în mare sau într-un lac, ca s-o vestească astfel pe zîna Morgana de sfîrşitul lui, dar aceştia (în anumite versiuni) încearcă s-o ascundă sau s-o fure. Artur îşi dă seama că ei nu au aruncat sabia în apă, îi ceartă şi-i sileşte să-i îndeplinească voia. În acest chip sabia se reîntoarce în insula Avalon.     [xxx] Prin creştinarea legendei arturiene s-au introdus în ea unele elemente religioase, cerute de biserică. Unul dintre acestea este şi călu­gărirea personajelor rămase în viaţă. Într-o versiune a legendei, Lan­celot, călugăr, a rămas să vegheze, pînă la moarte, sau mormintul lui Artur, sau capela ridicată pe locul unde regele şi-a avut sfîrşitul.     [xxxi] După cum pieirea lui Artur însemna sfîrşitul virtuţii şi al liber­tăţii celtice, adormirea lui Merlin, sub vrăjile zînei Viviane, semnifica încheierea epocii de creaţie a barzilor.  

Viteazul  în Piele de Tigru - Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru     T ot în aceeaşi zi — cînd minesengerii cîntau, pe puntea unei corăbii de pe Rin, legenda înţeleptei Gudrun — pe o potecă-ngustă,şerpuitoare, agăţată de unul dintre munţii prăpăstioşi ai Georgiei[i], urca domol un grup de cîntăreţi. Bărbatul care păşea-n frunte avea în braţe-un ciong.[ii] Ceilalţi duceau cu ei cimpoaie sau tobe. Şi cel din urmă ţinea de căpăstru un cal cu coamă vînătă, ce clătina pe spate doi desagi, în care se găseau veşmintele de lînă, călduroase, şi-un cojoc bun de aşternut. Printre coroanele copacilor se vede-n înălţimi un vultur, şi, doar puţin mai jos de locul unde pluteşte el, ţîşneşte dintre stînci o fortăreaţă. Pe zidurile ei se află, de strajă, cîţiva oşteni, în mîini cu suliţe şi arcuri, care — aşa cum stau, cu căştile rotunde pe cap şi îmbrăcaţi în hainele de zale — seamănă, în bătaia soarelui, cu nişte torţe vii. —  Hei! Cine sînteţi voi? le strigă cîntăreţilor, zărindu-i, unul dintre oştenii de pe ziduri. Nu mai înaintaţi un pas, sau veţi primi în piept cîte-o săgeată... Auzind vorbele străjerului, coloana se opri. Vîntul foşnea printre copaci, ţiuind ca-ntr-o zi de toamnă. Bărbatul, care merge-n frunte, ridică-n braţe ciongul, arătîndu-l. Ceilalţi îi repetară gestul, făcînd acelaşi lucru cu tobele şi cu cimpoaiele. — Sîntem gruzini, la fel ca voi, glăsui primul. — Gruzini, adăugară şi ceilalţi. Şi cîntăreţi... — Am auzit, vorbi din nou conducătorul grupului, că prea­măritul eristav,[iii] avînd de împlinit porunci de la slăvitul nostru rege, ar fi sosit în fortăreaţă. Iar noi, cum sînt poruncile, am şi venit la fortăreaţă, să-i dezmierdăm urechile cu cîntece şi cu poveşti. — Dacă-i aşa, coborîţi puntea, rosti căpetenia străjii, oşte­nilor din jurul său. E limpede că-s cîntăreţii. Măritul eristav i-aşteaptă... Cei şase cîntăreţi intrară, după ce puntea se lăsă. Legară calul de un stîlp, apoi păşiră mai departe, în curtea mică, întu­necoasă, podită cu lespezi de piatră, dreptunghiulare, cenuşii. Un izvoraş murmura dulce, în partea de apus a curţii, curgînd direct din muntele pe care se-nălţa zidirea. Un canar auriu cînta în colivia lui de fier, înălţînd imnuri soarelui ce nu se revărsa aici, decît numai o dată-n zi, la ceasul cînd venea amiaza. Şi fiindcă-acum era amiaza, curtea se lumina pe-ncetul. Şuvoiul cald curgea de sus, dezmorţind lespezile reci, izvorul şi bietul canar. Şi tot în acest ceas ieşi în curte, să se-ncălzească, mult prea-măreţul eristav, un bărbat vîrstnic, uscăţiv, cu nas subţire, co­roiat, şi buze galbene, ca iasca. Acesta era îmbrăcat cu un caftan din stofă scumpă, la guler cu blană de jder. Pe deasupra, purta un şal. Şi el se aşeză pe-un jilţ adus îndată de oşteni. Cei şase cîntăreţi i se plecară. Eristavul le măsură dintr-o ochire hainele cu mîneci largi şi găitane, cămăşile din pînză albă şi încălţările de piele, legate cu curele lungi. — Vă aşteptam, le spus el, scurt, ţintuindu-i cu o privire ca de pasăre răpitoare, în timp ce-n jur se adunau mai toţi oşte­nii de pe ziduri. Bărbatul care avea ciongul îngenunchie pe-o lespede în faţa eristavului. Şi ceilalţi, ca la o poruncă, făcură toţi acelaşi lucru. — Stăpîne, zise. Porunceşte! Ştim să-ţi cîntăm legende vechi, cum e a regelui Vahtang, acela care, urmărind un fazan roşu, l-a ţintit în locul unde e Tbilisi,[iv] şi a întemeiat oraşul. Ştim cîte povestiri pofteşti. Dar mai-nainte de orice ştim să-ţi cîntăm din Rustaveli[v] — rege-al poeţilor kartveli[vi]... — Cîntaţi-mi, dar, din Rustaveli: „Viteazul în piele de tigru”, dete răspunsul eristavul. Altă poveste mai frumoasă nu cred să se mai afle... — Aşa e, ziseră oştenii. Altă poveste mai frumoasă nu ştim să se mai afle.   Întîiul dintre cîntăreţi făcu atunci un semn cu mîna. Şi-o tobă durui mărunt. Un cimpoi îşi vesti intrarea, c-un ţipăt lung, catifelat. Şi toate celelalte tobe îşi împletiră sunetele cu cele-ale cimpoaielor. Se auzi pe urmă ciongul. Pe strunele-i armonioase, întîiul dintre cîntăreţi îşi plimbă degetele lin, făcîndu-l parcă să vor­bească. La urmă glasul începu:   —  Se povesteşte că-n Arabia, în ţara cea mistuită de arşiţe, domnea cîndva un împărat cu numele de Rostevan. Şi avea craiul acesta avuţii în aur, nestemate şi castele — cît nu se poate-nchipui. Dar toate avuţiile acelea nu preţuiau în faţa împăratului cît Tinatina, fata lui. Şi asta pentru că, aşa cum a descris-o Rustaveli, n-avea pereche-n frumuseţe, decît cu stelele din cer.[vii] Dar, de era frumoasă fata, la fel de chipeş, se găsea la curtea împăratului un făt-viteaz, cu numele de Aftandil. El străjuia pămîntul ţării, conducînd ostile arabe, el era flacăra pustiului, fulger nimicitor pentru duşmani. Oh! Fetele, cînd îl vedeau pe Aftandil, zburînd cu călăreţii săi peste colinele arabe, îşi pierdeau cumpătul şi suspinau. Pri­veau pierdute-n urma lui, dorindu-şi-l toate de soţ. Numai că el iubea doar una şi-aceea era Tinatina. În vremea cînd vă povestesc, craiul se hotărîse însă — simţindu-se cam ostenit — s-o urce lîngă el, pe tron, pe multgingaşa Tinatina. Şi-apoi încetul cu încetul, s-o înveţe să cîrmuiască, astfel ca, în puţină vreme, doar ei să-i rămînă coroana. Aflînd aceasta Aftandil s-a întrebat în sinea lui: „Dacă se va urca pe tron, mai am eu dreptul s-o-ndrăgesc?” „De ce nu? şi-a răspuns tot el. Deşi-s conducător de oaste, neam de emiri, bogat, puternic, stăpîn peste-un întreg ţinut, nu-i cer nimic iu­bitei mele, afară doar de-un singur drept, acela de-a-i sluji cu cinste. De a lupta-n numele ei, şi de-a muri, de-o fi nevoie, cu chipu-i scump în inimă”. Deci, după ce craiul arab i-a-ncredinţat copilei sceptrul, aşezîndu-i cu mîna lui pe frunte coroana de aur, bătută în mărgă­ritare, după ce i-a dat sfaturi bune, cum trebuie să stăpînească un imperiu atît de mare, a hotărît şi un ospăţ la care să se ve­selească.[viii] Pe cînd toţi petreceau în tihnă, iar Tinatina întindea celor din jur — curtenilor şi slujitorilor săi — aur, şi nestemate, pe tipsii (cum era datina arabă), Rostevan s-a posomorît. Vizirul ţării, Aftandil şi alţi emiri, văzînd pe chipul lui Rostevan amărăciune, s-au adunat în jurul său. — Mărite crai, l-au întrebat, de ce te-ai întristat deodată? Au, poate, nu-ţi este pe plac că Tinatina dăruieşte curtenilor şi căpeteniilor de oaste atîtea pietre preţioase, şi pungi cu bani, şi vase scumpe? Întîi, craiul n-a vrut să spună de ce-l cuprinsese mîhnirea pe negîndite, la ospăţ. Însă văzînd neliniştea din ochii dragei lui copile, s-a îndurat să le răspundă: — Vedeţi voi, anii vieţii mele eu înţeleg că-s pe sfîrşite. În urma mea las o copilă. Şi ea-i crescută cu blîndeţe, iar vremu­rile sînt prea grele. Afară de-Aftandil, eu nu văd pe altul s-o poată ajuta, cu braţul tare, la necazuri. Şi chiar el, este mult prea tînăr. Bărbăţia — la noi, arabii — e măsurată prin virtutea de a şti să ţintim cu arcul. Îmi pare rău, dar socotesc să Tinatina n-o să aibă un braţ voinic şi un ochi ager, aşa cum l-am avut doar eu. Socot că un ţintaş ca mine nu mai e-n toată-mpărăţia... Aftandil a-nceput să rîdă. — De ce rîzi? s-a supărat craiul. Tînărul i-a cerut iertare: — N-am vrut să te mîhnesc, slăvite. Dar vorbele ce le-ai rostit au făcut să-mi răsară-n minte un gînd destul de îndrăzneţ. De nu te superi, ţi-l voi spune... — Fii fără grijă, i-a spus craiul. Doresc să-ţi aflu acest gînd... — N-ai vrea cumva, mărite crai — pentru a şti care din noi e cel mai bun ţintaş din ţară — să pornim la o vînătoare? Săgeţile ţi le cunoaşte oricine în Arabia. Pana lor este poleită. Şi ale mele se cunosc. Au crestătură la mijloc. Deci cîte fiare au să cadă sub arcul tău şi-al meu, vom şti cu cea mai mare uşurinţă... Craiul l-a-mbrăţişat pe tînăr: — Îndemnul tău îmi e pe plac. Să ne gătim de vînătoare, mîine, cînd zorile răsar. Oştenii să ne fie martori. Te voi învinge, Aftandil. — Mărite crai, cum ţi-a fi voia! a rîs tînărul comandant al oştilor Arabiei, privind ţintă spre Tinatina. A doua zi de dimineaţă, cum fusese-nţelegerea, craiul, voinicul Aftandil, curteni, oşteni şi slujitori, cu arcuri şi tolbe pe spate, s-au şi pornit la vînătoare. Şi cînd sălbăticiunile înfricoşate-au năvălit, mînate de hăitaşi, din urmă, cel dintîi craiul le-a ţintit. Apoi voinicul Aftandil. Nici o săgeată nu zbura fără să îşi atingă ţinta. Fiarele-ngenunchiau străpunse, cu boturile la pămînt. Sîngele lor uda ţărîna. Soarele strălucea-n înalt. Un pîrîu murmura pe-o vale. Şi Aftandil rîdea voios, cu hohote răsunătoare. — E ceasul cînd vom număra sălbăticiunile vînate şi vom vedea cîte săgeţi lipsesc din fiecare tolbă! hotărî dintr-o dată craiul. — Martori, treceţi şi număraţi fiarele şi săgeţile! le ceru tînărul comandant oştenilor din urma sa. Se începu numărătoarea. Şi după ce se termină, văzură că pe Rostevan îl întrecuse Aftandil, căci cel din urmă doborîse douăzeci de sălbăticiuni mai mult decît stăpînul său. Toţi se-aşteptau ca Rostevan să se arate mîniat. Dar craiul se înveseli şi porunci să se gătească la umbra dea­să, sub copaci, un ospăţ pentru vînători. Simţea bătrînul Rostevan pe Aftandil ca pe un fiu, şi inima i se-ncălzea, ştiind că draga lui copilă va avea un ocrotitor, aşa cum îi fusese el. Şi astfel, craiul, Aftandil şi toţi oştenii lor, călări, căutînd un loc pentru popas, ajunseră de la o vreme pe ţărmul unui pîrîiaş, ce izvora din nişte oaze limpezi şi pline de verdeaţă. Pe acel ţărm şedea un tînăr întristat, care lăcrăma. Obrazul lui lucea-n lumină, cum este soarele-n amiaz, cînd se înalţă do­gorind şi te orbeşte, de-l priveşti. Iară pe trupul musculos flăcăul avea un veşmînt croit din blana unui tigru. Chiar şi turba­nul de pe cap era făcut dintr-o fîşie tăiată din această blană. La brîu avea o sabie, şi-alăturea un buzdugan. Şi totuşi tînărul plîngea şi suspina neostenit. Durerea lui era atîta de-adîncă şi zguduitoare, încît nu văzu călăreţii, nu le-auzi nici vocile. Şi craiul, minunat la culme de o asemenea-arătare, porunci unui rob să meargă şi să-l pofteas­că pe străin să vie înaintea sa şi să îi spună cine e. Acesta se şi repezi să ducă vorba craiului. Însă străinul, cufundat în preamîhnita lui gîndire, nici nu-l văzu, nici auzi, şi nici nu-i dete vreun răspuns. „Pesemne mă nesocoteşte!” cugetă craiul Rostevan, şi, mîniat, strigă spre oaste să plece doisprezece oameni şi să-l aducă pe-acel tînăr legat în ştreanguri de mătase. Şi doisprezece călăreţi şi-au şi scînteiat săbiile, şi-au pregă­tit frînghiile cu care să-l ia rob pe tînăr, şi-au tropotit spre pîrîiaş. Numai că tînărul acela — purtînd pe el veşmînt de fiară — fără măcar să-ndrepte ochii către oştenii craiului, a-ncălecat atunci pe-un cal, care păştea în iarbă, alături. Oştenii l-au înconjurat, desfăcîndu-şi frînghiile. Dar cel în­conjurat de ei nici nu s-a ostenit să-şi scoată sabia scumpă de la brîu. Ţinea un bici în mîna dreaptă. Şi, cînd i-a fulgerat cu biciul, toţi doisprezece au căzut, într-o clipită, la pămînt. — Să se pornească toată oastea, a mai răcnit, înfuriat, cra­iul şi să-mi aduceţi pe străin, să mi-l zvîrliţi în pulbere, aici la picioarele mele. La semnul împăratului, oastea sălbatică, pe cai, se avîntă către străinul care pornise-n trap domol spre hotarele Arabiei. Doar Aftandil nu se mişcă. El îl privea încremenit, ameţit parcă de o vrajă, pe tînărul înveşmîntat în haina galbenă de blană. Şi oastea, repezindu-se, părea că îl va mătura pe viteazul cel misterios, că-ntr-o clipită îl va lua şi-l va tîrî pînă la crai. Atîta numai că străinul nici măcar nu s-a tulburat. Sabia-i cu mîner de aur, bătută-n pietre nestemate, a rămas neatinsă-n brîu. Şi tînărul şi-a rotit iarăşi doar biciu-i înfricoşător peste oştirea craiului. Şi aceasta s-a prăvălit parcă lovită de un val. Apoi s-a dus şi dus a fost... Calu-l purta ca-ntr-un vîrtej. Pînă să se dezmeticească Rostevan-craiul şi Aftandil, vitea­zul în piele de tigru a pierit, parcă n-ar fi fost... A rămas craiul locului, mai tulburat ca la-nceput: „Cine-o fi fost acest viteaz? Ce taină o ascunde oare? De ce era atît de plîns? De ce atît de mînios?” Şi cum de nu s-a-nspăimîntat de-un împărat cum era el, însoţit de o-ntreagă oaste, şi de-un voinic ca Aftandil? — Aftandil, tu pricepi ceva? voi să ştie Rostevan. — Mărite crai, glăsui el. Totul s-a petrecut prea iute. Şi nu pot să să mă dumiresc. De nu ar fi atîţia martori: curteni, ostaşi şi slujitori, aş socoti că am visat... sau că-i doar o închipuire... Văzîndu-l pe acel viteaz, cu haina din piele de tigru, m-am simţit parcă-nfiorat, n-am izbutit nici să deschid gura, şi să-l provoc la luptă. Ce-a fost nu pot să înţeleg... Craiul privea posomorit, ascultîndu-l pe Aftandil. — De azi-nainte — a rostit el lui Aftandil şi celorlalţi — să ştiţi că eu nu mai am tihnă, pînă nu aflu desluşit cine este acest viteaz, care e numele ce-l poartă şi pricina durerii lui.   După ce s-au întors acasă, Rostevan a trimis în lume o mulţime de slujitori, să facă tot ce-or fi în stare şi să-l găsească pe viteazul care îi doborîse-oştenii, numai cu plesnete de bici. Slujitorii au colindat Arabia şi alte ţări, scotocind casele de-a rîndul, căutîndu-l vreme de un an, dar nu l-au aflat nică­ieri. Înapoindu-se pe urmă, slujitorii-au îngenunchiat în faţa stăpînului lor, mărturisindu-şi neputinţa de a-l găsi pe-acel viteaz: — Stăpîne, oricît l-am căutat, şi cît am întrebat prin lume, n-am putut să descoperim vreun tînăr în blană de tigru... De vrei, poţi să ne pedepseşti, dar noi ne ştim nevinovaţi. Am încercat să te slujim neobosiţi, fără răgaz, aşa precum ne-ai po­runcit. — Plecaţi! le-a şoptit Rostevan, privind spre zări posomorît. Şi slujitorii au plecat, păşind lin de-a-ndaratelea. S-au dus însă la Tinatina, îngenunchind şi-n faţa ei şi povestindu-i ce-au păţit: — Crăiasa noastră, i-au spus ei. Tatăl tău este mîniat că n-am putut să-i împlinim poruncile ce ni le-a dat... Mîngîie-l tu pe Rostevan... S-a întristat şi Tinatina. Ştia că de mai mult de-un an Rostevan mînca doar în silă. Nu mai voia să se-odihnească şi se muncea atît de mult în cugetu-i neliniştit, că însăşi ea, copila lui, prinsese teama că-ntr-o zi tatăl său nu cumva să piară. Dar dintr-o dată Tinatina zîmbi acelor slujitori ce-i stăteau încă la picioare: — Nădăjduiesc să-i pot aduce mîngîiere tatălui meu... Plecaţi. Nu fiţi îngrijoraţi... Şi Tinatina l-a chemat tainic pe Aftandil al ei, într-un amurg înfiorat de vîntul care susura, de şoaptele pustiului şi clipoceala din havuz, şi i-a grăit încetinel: — Mă iubeşti tu cu-adevărat, preaîndrăzneţe Aftandil? — Mai mult decît flămîndul hrana sau decît însetatul apa, mai mult decît iubeşte-arabul oaza-nverzită, răcoroasă, decît iubeşte vraja nopţii privighetoarea cea măiastră. Sînt gata, scumpă Tinatina, să fac orice în lumea asta, doar ca să văd cum înfloreşte zîmbetul pe obrazul tău... — Atunci ascultă, i-a spus ea. Ştii bine, tata nu mai are linişte să se odihnească din ziua cînd l-a întîlnit pe-acel străin viteaz şi tînăr, care purta blană de tigru. Vrea să cunoască taina lui. Numai tu ai putea s-o afli. Du-te şi-l caută pe viteaz. Trei ani ai vreme să-l găseşti. După trei ani întoarce-te. De nu vei izbuti nici tu, înseamnă că acea-ntîmplare a fost numai o nălucire, şi-acel viteaz nici nu există. Iar cînd te vei întoarce acasă doresc să fiu soţia ta. Şi Tinatina şi-a plecat fruntea ei cea încununată pe umărul lui Aftandil. Tînărul a cuprins-o atunci peste mijlocul mlădios şi i-a rostit vorbele-acestea: — Mult preaiubită Tinatina, îmi eşti crăiasă şi stăpînă. Însă de-ai fi cea de pe urmă fecioară a pustiului, din dragostea care ţi-o port, aş împlini voinţa ta, de-ar fi chiar să plătesc cu viaţa. Dar nu. Voi fi biruitor, căci tu-mi vei fi mereu în gînd. Mă duc acum la tatăl tău ca să-l vestesc ce-am hotărît. Apoi pornesc către ţinutul al cărui domn şi emir sînt, să pun la cale treburile, pe timpul cît voi lipsi eu. Şi după-aceea calul meu va alerga ca vijelia, către hotarele arabe. Pornesc, şi am să aflu taina. Şi dacă nu voi fi în stare, nu merit să fiu soţul tău... N-a apucat să mai grăiască nici un cuvînt spre el fecioara, şi-a auzit afară tropot de armăsar zorind ca vîntul peste pustiul argintat de razele blînde-ale lunii.   Şi-a zburat Aftandil prin lume, dintr-un hotar în celălalt. Trei ani a tot zburat prin lume, fără să poată da de urma străi­nului misterios, care purta blană de tigru. A suferit foamea şi setea, a dormit pe pămîntul gol, privind lucirea stelelor. A tremurat ades de frig. Şi uneori a fost muşcat, în inimă, de deznădejde. „Socot că e mai bună moartea, îşi spunea în acele clipe, decît să mă întorc acasă, fără vreo veste pentru crai...” Şi iarăşi îşi venea în fire, şi singur se îmbărbăta: „Cît timp mai am încă putere, voi lupta fără de răgaz să împlinesc vrerea iubitei şi-ndatorirea ce mi-am luat-o!” Şi călărea tot mai departe, şi mai departe, către zări... Călătorind aşa, odată, pe cînd trecea printr-o pădure, a întîlnit cîţiva bărbaţi. Unul din ei era rănit. Abia putea să mai respire. Trupul îi era plin de sînge. — Ce e cu voi? a vrut să ştie tînărul călăreţ arab. Şi-acei bărbaţi, tremurînd încă, i-au lămurit că erau trei prinţi plecaţi la vînătoare. Umblau fără de slujitori, căci le plăcea să fie singuri. Dar, cu puţin mai înainte, văzuseră într-o vîlcea un tînăr făr de pereche, mîndru şi zvelt, voinic ca leii. Călărea pe un cal mai negru decît e noaptea înnorată. Sabia şi-o ţinea la brîu. Privea în jur fără să vadă. Şi, ceea ce era ciudat, purta o haină şi-un turban croite din blană de tigru. — Unul din noi, au rostit prinţii, i-a dorit hainele şi arma, celălalt calul... Şi acesta, l-au arătat ei pe rănit, gîndea să-l poată face rob. De aceea l-a chemat la luptă... Dar tînărul nu i-a răs­puns scoţîndu-şi sabia din brîu, ci l-a plesnit numai cu biciul, şi iacătă-l cum a ajuns. Nu ştim de mai scapă cu viaţă... Apoi, fără să ne privească, s-a depărtat în trap uşor, cum zboară ceaţa către nori. — Şi-acuma, spuneţi, unde e? a tresărit ca dintr-un somn emirul din Arabia. —  Priveşte! încă-l poţi zări. Se urcă, printr-o rarişte, colo, spre culmea dealului... i-au arătat ei pe voinicul, pe care Aftan­dil al nostru de trei ani îl căuta prin lume. De bucurie, Aftandil ar fi dorit să chiuie, să joace singur prin pădure, dar vreme n-avea de pierdut. Luîndu-şi rămas bun de la prinţii care-l plîngeau pe cel rănit, porni la rîndu-i prin vîlcea, pe urma călăreţului, care gonea nepăsător, urcînd spre culmea unui deal. L-a urmărit vreo două zile şi două nopţi, fără oprire. Ar fi putut să-l şi ajungă, pentru că tînărul viteaz în haină din blană de tigru călărea deseori şi-n trap. Dar hotărîse-n sinea lui să fie mai prevăzător. În cea de-a treia zi văzu că se-apropiau de-un şir de munţi înneguraţi şi păduroşi. La poalele lor se zărea un rîu scli­pind ca o oglindă. Şi, lîngă rîu, îşi arăta o peşteră gura sa neagră. Tînărul în piele de tigru îşi îndreptă calul spre rîu, şi, străbătîndu-l printr-un vad, trecu pe malul celălalt. Auzind tropotul prin vad, o fată gingaşă, subţire, cum e suliţa trestiei, frumoasă ca un trandafir, dar tristă şi înlăcrimată, ieşi din peşteră pe ţărm şi prinse calul de dîrlog. Voinicul sări de pe cal. Amîndoi se îmbrăţişară. —  Surioară dragă, grăi el, Asmata, fiinţă ne-ntinată, am fost iarăşi la ţărmul mării, dar valurile ei albastre nu pot să-mi mai arate drumul către iubita mea furată... pierită ca într-un mormînt... Astfel rosti frumosul tînăr, îmbrăţişînd-o pe copilă. Şi-apoi, cu feţele mîhnite, pătrunseră în peşteră. Aftandil n-auzea ce-şi spun. El se urcase-ntr-un copac, şi de acolo îi privea, întrebîndu-se-n sinea lui de tainele ce le-ascun­deau toate aceste întîmplări. Şi, fiindcă nu putea pricepe, rămase noaptea să vegheze, să vadă ce se mai întîmplă în peştera de lîngă rîu. Noaptea trecu în linişte. Spre dimineaţă, tînărul în haina de blană de tigru ieşi iarăşi din peşteră, îşi luă rămas bun de la fată, încălecă pe calu-i negru, trecu rîul, prin vad, în goană, şi se pierdu în depărtări. „Acum cred c-a sosit prilejul să dezleg taina pentru care am plecat din Arabia!” cugetă-n grabă Aftandil. Şi, coborîndu-se din locul unde veghease toată noaptea, se avîntă şi el pe cal, trecînd la rîndul său prin vad. Fata, auzind pasul calului, crezu că poate se întoarce, din cine ştie care pricini, acela care-abia plecase, şi ieşi iar din peşteră. Cînd îl văzu pe Aftandil, falnic, cu faţa măslinie, şi înarmat, venind spre ea, o luă la goană ca o ciută: — Tăriei!... Unde eşti, Tăriei? striga, de spaimă, alergînd, şi lacrimi îi curgeau pe chip. Lasă-mă... Lasă-mă... Străine... Lasă-mă, nu te apropia... Îl ruga ea pe Aftandil. Numai că Aftandil ştia c-acesta, fără îndoială, îi era sin­gurul prilej de-a afla ceea ce dorea. Din goană, cum era călare, se aplecă şi prinse fata, o trase lîngă el, pe şa: — Frumoasă fată, spuse el. Nu-ţi fie frică. Nu mai plînge. Sînt un om bun şi n-am venit cu gînd ascuns la peşteră... — Dar cine eşti? se zbătea fata. — Vei afla-ndată, îi răspunse. Pe-acela care a plecat, zburînd cu calul prin poiene, pentru iubita mea îl caut, de trei ani, poate şi mai bine... Şi, oprind calul, Aftandil se coborî cu fata-n braţe. Îi dete drumul, şi-ncepu să-i povestească cine este, de unde vine, pen­tru ce. Îi spuse şi de Tinatina, de craiul Rostevan, de toate. Îi arătă că nu putea s-ajungă soţul Tinatinei, decît dacă dezlega taina. Fata se linişti pe-ncetul. — Atunci eşti un medjnun, viteze, îi grăi ea înduplecată, adică un îndrăgostit, ca-n cîntecele de demult. Medjnunul nu poate fi decît cinstit, gata de luptă, de jertfă pentru draga lui... — Sînt un medjnun, răspunse el. — Dacă-i aşa, îi rosti ea, cred c-aş putea să te ajut. Sper să-l înduplec pe Tăriei, viteazul în piele de tigru, să nu îţi facă nici un rău... Şi, dac-o vrea, ţi-o povesti durerea care-l mistuie... — Copilă, cum să-ţi mulţumesc? izbucni Aftandil voios, văzînd că gingaşa fecioară îi răspundea cu prietenie. — O fac în numele iubirii, îi răspunse mişcată fata, ascunzîndu-l în peşteră. Seara, cînd munţii îşi aprind coamele verzi sub purpuriul soarelui care asfinţeşte, şi luna îşi arată chipul din undele mării albastre, Tăriei se-auzi sosind. Calul lui tropoti pe prund. Asmata îi ieşi în cale, şi, ca în seara dinainte, îi prinse calul de dîrlog. Se-mbrăţişară amîndoi. Tăriei intră în peşteră, şi copila îi aşternu, într-un ungher, o blană moale, pe care să se odihnească. În acest timp, i se frigea, pe jar, carne de căprioară, cîteva fructe se aflau pe o tipsie de metal, şi apă rece de la rîu îl aştepta într-un ulcior. Dar pînă să se frigă carnea, Asmata-l luă cu binişorul, spunîndu-i cît e de grea viaţa, cînd n-ai alăturea un prieten. — Tu fugi de oameni. Nu e bine! îi rosti fata mai departe. — Aşa e! murmură Tăriei. Ce bine este să ai prieteni! Prieteni cari să te-nţeleagă, să-ţi fie sprijin la durere şi bucurie, orişicînd. — De-ar fi vreunul în peşteră, l-ai lăsa tu nevătămat? îl întrebă la urmă fata. — Îţi jur că astfel m-aş purta... Atunci Asmata-ntinse mîna şi-l arătă pe Aftandil, ascuns în fundul peşterii. — Încrede-te în el, Tăriei. E un medjnun, asemeni ţie... Tăriei i-a dat mîna, frăţeşte. Amîndoi s-au cuprins în braţe, legîndu-se să fie prieteni. La rugămintea lui Tăriei, cel dintîi tînărul arab începu să-şi istorisească întîmplările vieţii sale. Focul din vatra încropită în peştera întunecată le zvîrlea umbre peste chipuri. Într-un tîrziu, Tăriei a spus: — Văd, o iubeşti pe Tinatina. Dar eu sînt mai nefericit. Tu ştii unde îţi e iubita. Ştii că te-aşteaptă, c-o găseşti la-napoierea ta acasă. A mea însă a fost furată, şi-o caut prin lume necurmat, fără să pot s-o mai găsesc. Marea mi-a-nchis cărările... Ascultă, dacă vrei să afli, la rîndul tău, ce-am pătimit... Şi Tăriei a început să-şi depene povestea lui. — De loc eu sînt din India... Dar India, deşi e una, era-mpărţită-n şapte ţări. Şase din ele s-au unit de mult sub craiul Parsadan. Numai a şaptea rămăsese încă sub craiul Saridan. Saridan a fost tatăl meu. Şi dorind el ca India să fie mai puternică, şi-a unit şi ţinutul său cu toate celelalte şase.[ix] În semn de cinste, tatăl meu a primit de la Parsadan înalta slujbă de-amirbar, con­ducător al oştilor. La moartea bunului meu tată, fiindcă atuncea împlinisem vîrsta de cincisprezece ani, craiul a socotit că-i bine să fiu numit eu amirbar. Tu zici că eşti conducătorul oştilor din Arabia. După cum vezi, în India, aveam şi eu aceeaşi slujbă. Şi tot ca tine, Aftandil, am îndrăgit-o pe copila celui care mi-era stăpîn, pe fata împăratului: draga-mi Nestana-Daredjana. Nu­mele ei se tîlcuieşte prin „Fata-cea-fără-de-seamăn-cu-nici-o- alta-pe-pămînt”! Fiindcă, aşa cum credem noi cei care sîntem indieni, nu poate fi asemuită decît cel mult cu soarele în frumuseţe, strălucire, lumină binefăcătoare, în tot ce este bun şi drept! Aftandil sta şi asculta cele rostite de Tăriei, fără să scoată vreun cuvînt. Dar auzind despre Nestana, fata de care povestea Viteazul în piele de tigru, gîndul arabului fugea către iubita-i Tinatina. Numele ei se tîlcuia, de-asemeni, în „Rază de soare”. — Şi, cum spuneam, urmă Tăriei, pentru copila lui, Nestana, Parsadan construi palate cu temelie de bazalt, cu bolta-n licăr de rubine şi cu grădini înmiresmate, cum doar prin vis se pot visa. Privighetori zburau prin ramuri de chiparoşi şi trandafiri îm­purpuraţi, cum sînt obrajii unei fecioare-ndrăgostite. Iar ape limpezi clipoceau, ţîşnind din largi fîntîni de aur. Ca să vegheze peste toate: peste palate şi grădini, şi, mai ales, peste Nestana, slăvitul nostru împărat pusese pe o soră-a lui, al cărei nume e Davara. — Să o fereşti de ochi străini, altminteri vei plăti cu capul, îi hotărîse Parsadan. Cu toate astea, într-o zi, cînd veneam de la vînătoare lao­laltă cu împăratul, eu am zărit-o pe Nestana. Era-mpreună cu Asmata şi alte două slujitoare, care-o vegheau şi zi, şi noapte, după poruncile Davarei, într-un turn al palatului. Văzînd atîta frumuseţe, sufletul mi s-a tulburat. Mi s-a-mpăienjenit privirea. Am ameţit şi am căzut. Împăratul se-ngrijorase. Vracii nu ştiau ce să-mi facă. Doar eu înţelegeam prea bine că m-am îndrăgostit pe viaţă de fata împăratului. Ce nu ştiam, era că fata se-ndrăgostise, ca şi mine, cît ne privisem ochi în ochi, o clipă poate, nu mai mult. După un timp, cu îndrăzneală, Nestana mi-a trimis pe-Asmata cu un răvaş, în care ea mărturisea că mă iubeşte, că ştie tot ce pătimesc şi că va fi numai a mea. Dragostea ne prinsese-n laţul ei fermecat pe amîndoi, şi-Asmata, fata asta blîndă, pe care-o vezi aici cu mine, însoţindu-mă la necaz, purta scrisorile-ntre noi. Numai că tot pe acea vreme, hataii,[x] neam de trădători, unelteau contra Indiei, gîndind că pot să o dezbine. Ţara era-n primejdie. „Du-te, înfrînge-i pe hatai, îmi mai scria Nestana mea, şi-ntoarce-te cu glorie”.[xi] I-am trimis ştire hanului hatailor să se supună lui Parsadan şi să-nceteze cu uneltirile-i viclene. Însă hanul lor mi-a răspuns că nu-i pasă de craiul nostru. Am ridicat atunci oştirea şi am pornit către hatai, Mai înainte de-a pleca, am avut însă fericirea de-a o vedea pe draga mea. M-am furişat pînă-n iatacu-i. Asmata m-a călăuzit. Şi am aflat-o pe Nestana odihnindu-se pe o scoarţă din ţesătură ruginie, într-un veşmînt verde ca frunza, şi-alături se gă­sea o pernă. Pe pernă m-am aşezat eu. Fecioara mi-a mărturisit că nu mai poate să-şi ascundă sim­ţirile ce mi le poartă. Şi că de la-ntîia privire schimbată de noi amîndoi s-a socotit că mi-e soţie, cu inima, pînă la moarte. — Dar înainte de orice, India e-n primejdie. Du-te şi-nvinge-i pe hatai, m-a mai rugat iubita mea. Dorinţa ei mi-era poruncă, şi zîmbetul ei, talisman. Cu toată oastea după mine, m-am repezit ca o furtună către Hataia răzvrătită. În zadar hanul din Hataia a vrut să-mi întindă-o cursă, să mă-nvingă prin şiretlic. Oştenii mei s-au avîntat ca ulii între prepeliţe, sîngele s-a vărsat ca apa, şi duşmanul a fost învins. Cei mai mulţi au pierit în luptă, ceilalţi ne-au căzut prizo­nieri, şi i-am legat de cai cu ştreanguri. Pradă am luat nenumă­rată. Şi regele hatailor îmi cerşea viaţa pentru-ai săi, şi pentru sine mai întîi. Eram rănit, dar nu-mi păsa. I-am trimis împăratului prada pe-o mie de cămile şi de catîri buni de samar. Iar dragei mele i-am aflat un veşmînt scump, cum nu se vede, dintr-o urzeală de mătase, în ţesătura căreia părea că strălucesc tăciuni şi licăresc mărgăritare. Aflînd de-această biruinţă, Parsadan însuşi a venit să mă întîmpine pe cale. S-a-ntins o masă ca-n poveşti, şi Parsadan m-a întrebat cum am de gînd să-l pedepsesc pe hanul căzut mie rob. I-am dat răspuns că socotesc iertarea cea mai dreaptă faptă pentru cel slab şi biruit. Împăratul mi-a dat dreptate, şi i-a dat drumul hanului, să se întoarcă-n ţara lui. Ce-a fost apoi, arabule, cu greu mai pot să-ţi povestesc. Mulţimea ne-a primit cu slavă, cu strigăte şi cu urale. La fereas­tră, Nestana mea mă aştepta sorbindu-mă din ochii ei străluci­tori. Împărăteasa m-a cuprins, sărutîndu-mă ca o mamă. Şi împăratul mă lăuda, spunînd că-s ca şi-un fiu al lui. De fericire, nu vedeam nimic din ce se petrecea în jurul meu şi la palat. Gîndeam că a sosit prilejul să-i cer mîna Nestanei mele. ...Cînd împăratul m-a poftit să vin la curte într-o zi. M-a aşezat la dreapta lui, în faţa celorlalţi curteni, şi ne-a vestit c-a hotărît să o mărite pe Nestana. Soţul ales iubitei mele, de cînd avea doar patru ani, era feciorul şahului din marea cetate Horezm,[xii] cel mai puternic din­tre crai, după stăpînul Indiei. Cortegiul din Horezm sosise. Nunta urma să aibă loc, şi fiul şahului privea prea mult către Nestana mea. — Nu vreau să fiu decît a ta, spunea Nestana-nfiorată. Şi de mă laşi în braţele celui venit de la Horezm, te socotesc un trădător. Cu tine vreau să-mpărăţesc, după ce tata va muri, nu cu-n străin din altă ţară... Plîngea, şi, deznădăjduită, căta în ochii mei scăpare. Pe minte mi s-a coborît o ceaţă neagră, ca de moarte. N-am putut să mă stăpînesc. M-am repezit doar cu o sută de oşteni credincioşi — ca vîntul — în tabăra Horezmului. Şi, pînă să se dumirească, mirele din Horezm pierise. Poţi tu să crezi, arabule, că n-a fost mică supărarea împă­ratului Parsadan! Dacă eram în faţa lui, mă ucidea, cred, deîndată. N-aş fi îndrăznit să îi răspund.[xiii] Însă, cu călăreţii mei, mă aflam dincolo de porţi. Şi nu ştiam că-n vremea asta stăpînul Indiei dăduse poruncă grea unor oşteni s-o pedepsească pe Davara, fiindcă aceasta nu aflase că fiica lui mă îndrăgea. Davara, fiinţă fără suflet, a biciuit-o pe Nestana, pînă aproape să-i ia viaţa. A dat-o apoi unor robi s-o ducă dincolo de mare, şi-acolo să o părăsească, lăsînd-o pradă fiarelor. Şi ea însăşi, cruda Davara, şi-a vîrît un jungher în piept. Asmata, izbutind să scape din mîinile lui Parsadan, m-a tot căutat pînă-n cetatea ce-mi rămăsese moştenire de la părintele-mi iubit — şi unde eu mă-adăposteam — rugîndu-mă s-o scap, prin luptă, pe Daredjana de la moarte. M-am repezit la ţărmul mării cu o ceată de credincioşi. Ne-am suit pe-o corabie şi am colindat un an de zile marea şi ţărmurile sale. Soţii mei de călătorie au pierit toţi, în luptele date cu cei ce locuiesc ostroavele şi ţărmu­rile, şi în furtunile cumplite care ne-au încercat mereu. Dar pe Nestana-Daredjana n-am izbutit s-o regăsesc. Într-un tîrziu, după un an, cum îţi spuneam chiar adineauri, numai eu singur m-am întors Am regăsit-o pe Asmata. Şi de-atunci nu mai pot să văd chip omenesc în ochii mei. Fug de cetăţi şi de mulţimi. Alerg doar în locuri pustii şi vieţuiesc în peşteră, îngrijit de fecioara asta, pe care-o socotesc drept soră şi care, ca şi mine, plînge pe cea pierdută pentru noi... Tăriei oftă, şi-n ochii lui roua durerii străluci. Iar Aftandil îl întrebă: — Şi cum, n-ai aflat nici o urmă, n-ai auzit nici un cuvînt despre fata pe care-o cauţi? Viteazul în piele de tigru îşi frînse un geamăt în piept. — Odată, spuse mai departe, am întîlnit pe-un alt voinic, pe craiul Nuradin-Pridon, dintr-un oraş de lîngă mare, ce e numit Mulgazanzar.[xiv] În ziua cînd l-am întîlnit, ţărmul îi era cotropit de o mul­ţime de vrăjmaşi. Văzîndu-l că e-n cumpănă, m-am repezit în ajutor. Duşmanii au fost biruiţi. Drept mulţămită, acest crai m-a poftit în oraşul său, fiind primit ca un împărat. Povestindu-i apoi c-o caut de-a lungul coastelor pe-aceea căreia i-am jurat credinţă, regele insulei mi-a spus că a zărit cîndva-ntr-o barcă doi bărbaţi înfiorători, ducînd cu ei pe o copilă de-o frumuseţe fără seamăn. Barca plutea întins pe mare. Şi pînă să-şi dea seama bine craiul Pridon ce se-ntîmpla, urma ei s-a pierdut în zare. Am înţeles că-n acea barcă fusese însăşi draga mea. Jalea m-a potopit mai aspră, inima mi s-a sfîşiat. Nestana mi se depărta din calea tristei mele vieţi. Pridon a legat prietenie cu mine pînă la mormînt şi s-a jurat să cerceteze mereu întinsul mărilor cu vestiţii lui corăbieri. Dar pînă azi, precum se vede, n-a izbutit încă nimic. De-amărăciune şi durere, te miri că mi s-au rătăcit, de la o vreme, minţile? Că umblu singur prin coclauri, cum am fost şi-n Arabia, sau mă ascund în peşteră? Asmata, singură, surioara, mi-a rămas pe acest meleag. Şi amîndoi fără nădejde, dar zi de zi, şi ceas de ceas, gîndim la draga mea Nestana, şi dorul nu ni-l ostoim. Alerg din cînd în cînd la ţărmuri. Privesc marea fără sfîrşit, şi deznădejdea îmi apasă inima parcă şi mai mult, mai ales cînd îmi amintesc că-n lume mai e bucurie, dar eu nicicînd n-o s-o mai am. Aceasta mi-e povestea, frate. Du-te acum la craiul tău, şi, povestindu-i întîmplarea, slujind-o pe iubita ta, încîntătoarea Tinatina, fii fericit tu, Aftandil!... Aftandil, care-l ascultase pe Tăriei pînă atunci, fără a-i spune vreun cuvînt, se ridică, îl luă de umeri, îmbrăţişîndu-l voiniceşte. — Mi-ai povestit despre Pridon că s-a legat să te ajute. Dă-mi voie-acum, Tăriei, să fac pentru tine acelaşi lucru. Pornesc azi spre Arabia, însă nici două luni n-or trece şi-o să mă înapoiez. Toţi trei, tu cu Pridon, cu mine, vom da de urmele Nestanei, oriunde ar fi şi-o vom salva, prietene drag!... Şi-aşa s-a pornit Aftandil, înapoi, spre Arabia. Calul lui a zburat ca gîndul, peste coline şi cîmpii. N-avea răbdare să ajungă lîngă iubita-i Tinatina, să-i ducă dezlegarea tainei viteazului înveşmîntat în haine din blană de tigru, să-i liniştească inima tatălui ei, lui Rostevan. Oştenii ce erau pe turnuri, din depărtare, l-au zărit. Chim­vale, surle, harfe, tobe — toate-au sunat în cinstea lui. Nimeni n-a fost mai fericit în acea zi ca Tinatina. Ochii ei străluceau ca para. Buzele îi erau mai roşii, obrajii mai îmbujoraţi. Nici craiul Rostevan, bătrînul, nu ştia cum să se arate mai mulţumit că-l revedea. În toată vremea cît fusese tînărul comandant de oşti plecat să-l caute pe Tăriei, Rostevan se temuse-n sine să nu se afle acest lucru peste hotarele arabe. Duşmanii să nu năvălească, ştiind că sabia-i lipseşte. Şi-acum, că se-ntorsese-n ţară, că totul se sfîrşise bine, era nespus de mulţumit. Îi povestea lui Aftandil prin ce îngrijorări trecuse. Iar Aftandil nu îndrăznea să-i spună de făgăduiala ce i-o făcuse lui Tăriei, de-a se întoarce-n două luni la peştera de lîngă rîu. Astfel trecu o săptămînă, trecură două, şi-ncă una. Pe Aftandil îl urmărea vedenia viteazului, în haina-i gal­benă de tigru, rătăcind trist şi-nsingurat, pe ţărmul mării argintii, cătînd în toate zările, cu palma streaşină la ochi, plîngînd ades nealinat. N-avea o clipă linişte. În sinea lui se întreba: „Dacă-ntr-o zi Tăriei îşi pierde minţile cu desăvîrşire şi se azvîrle de pe-o stîncă în valul mării, şi se stinge? Va trebui să am curajul şi să-l vestesc pe Rostevan că sînt dator să nu întîrzii nici o clipită, şi să plec, aşa cum am făgăduit. Tăriei nu poate să trăiască, de nu o salvăm pe Nestana din ghearele cui s-o afla”. Atît îl urmăreau de mult pe Aftandil aceste gînduri, încît umbla tot tulburat. Nu-i mai plăceau petrecerile, nici cîntecele fermecate ale fecioarelor arabe, noaptea cînd cerul înstelat pare-un turban imens, albastru, bătut în ţinte aurite şi coborît peste pustiu. Nu-i mai plăceau nici jocurile cu săbiile din zorii zilei, cînd cerul pare o tipsie pe care-Abhar cel din legendă a încărcat-o cu jăratic, ca să-şi hrănească armăsarii ţinuţi legaţi de-un stîlp de aur, la vămile văzduhului. Nu-i mai plăcea viteazului decît să-şi mîngîie mereu luciul tăios al săbiei, rămasă de la tatăl său, şi arcul să şi-l încordeze. Iar într-o noapte înstelată se strecură chiar sub fereastra iubitei sale Tinatina, şi-i glăsui: — Stăpîna mea, acum e vremea să pornesc spre peştera însingurată. Ţi-am povestit despre Tăriei. Tu îmi cunoşti făgăduiala... Tăcerea nopţii-ncremenise lîngă fereastra zăbrelită unde frumoasa Tinatina privea tristă spre Aftandil. — Pleci iar? şopti ea, în sfîrşit. Ştiu, jurămîntul a ţi-l ţine e lucrul cel mai preţuit. Dar eu? La mine te-ai gîndit? Ce mă voi face-n lipsa ta? Astfel îl întreba fecioara, înfiorîndu-se de spaima că Aftan­dil — în luptele la care sigur va lua parte — ar putea să fie rănit, sau doborît de vreun duşman. — Tu ştii, îi spuse el în şoaptă, că nu e prieten cel pe care suferinţele prietenului îl pot lăsa nepăsător... Doresc ca mîine, prin vizir, să-l vestesc şi pe tatăl tău. Deşi el se va mînia... — Îi va fi teamă pentru ţară, cum i-a mai fost şi în trecut. Să nu se afle că lipseşti, că sabia-ţi nu este gata să apere Arabia. Dragul meu, nu te supăra. Noaptea trecuse şi lăsase în inima lui Aftandil hotărîrea de-a nu se abate de la ceea ce socotea că e-ntîia-i datorie. Aşa cum bănuise el, Rostevan, auzind vestirea că Aftandil iar va pleca, se mîniase-ngrozitor. Văzînd deci că nu-i altă cale, tînărul comandant de oşti plecă în taină spre Tăriei, lăsînd în urmă-i un răvaş către craiul Arabiei, în care îi cerea iertare pentru-ndrăzneala de-a porni fără de învoiala lui, şi îl ruga, în cazul cînd nu avea să se mai în­toarcă, să-i împlinească-un testament. Testamentul suna astfel: „Doresc să fie eliberaţi toţi robii din ţinutul meu. Averile să mi se-mpartă celor săraci, bolnavi şi slabi. De-asemeni vreau să se ridice case pentru copiii-orfani şi să se construiască poduri peste prăpăstii, peste rîuri, la îndemîna orişicui. Cu dărnicie să se dea tuturor ce-au de trebuinţă”.[xv] Aşa se face că din nou roibul lui Aftandil zbura peste coline, prin pustiu. Sabia de oţel albastru a cavalerului arab se pregătea de bătălii, pentru Tăriei, prietenul său, în vreme ce în mintea lui strălucea chipul Tinatinei şi-i auzea cuvintele: —  Du-te, iubite, şi-l ajută pe prietenul tău indian. Şi întoarce-te-n Arabia — şi cu Tăriei, şi cu Nestana, şi cu Pridon, de vor voi. Iar eu te voi primi cu flori. Şi a zburat, a tot zburat, pînă ce a ajuns arabul la peştera lui Tăriei. Acesta se îmbolnăvise de suferinţă şi necazuri. Şi-şi cam pirduse minţile. Cu greu l-a trezit Aftandil şi l-a făcut să înţe­leagă că el venise să-l ajute. Dar şi mai greu l-a hotărît să se îndrepte către ţărm, şi să-i arate încotro este oraşul lui Nuradin-Pridon, cu care Tăriei legase cîndva trainică prietenie. Într-acolo-a călătorit Aftandil şaptezeci de zile, şi-a ajuns în Mulgazanzar, oraşul craiului Pridon. (Prinţul arab plecase singur, fiindcă Tăriei era bolnav.) După ce craiul a aflat că Aftandil e prietenul lui Tăriei din India, n-a ştiut cum să-l ospeţească, cu ce daruri să-l mai îmbie şi cum să-i facă mai plăcută şederea în oraşul lui. I-a arătat, la rîndul său, unde zărise, într-o zi, barca în care o copilă era purtată de doi oameni cu chipuri înfiorătoare. — Uite, de-a lungul ţărmului, a rostit craiul Nuradin, a plutit barca, într-acolo, unde zăreşti un promontoriu. Pînă să chem vreo cîţiva oameni şi să pornim în urmărire, barca s-a şters din ochii mei... — Am să încerc eu să găsesc unde au dus-o pe Nestana! i-a glăsuit lui Nuradin-Pridon tînărul cavaler arab. — Îngăduie-mi, a spus Pridon, să-ţi dau patru însoţitori, o platoşă ce e făcută în aşa fel, încît securea sau paloşul nu o pot sparge, şi-un cal mai aprig decît focul, mai iute decît zboară vîntul. — Primesc, s-a-nvoit Aftandil. Acuma, ca şi Tăriei, mi-eşti frate. Tustrei sîntem uniţi în gînduri şi în simţiri, pînă la moarte. — Să ai în toate biruinţă, i-a mai urat Pridon, voios, lui Aftandil, la despărţire. Şi de găseşti cumva vreo urmă, cheamă-mă, frate, cît mai grabnic. Ca vrabia am să mă salt. Abia aştept să-mi scald şi eu sabia-n sîngele vrăjmaş al celor care au zdrobit fericirea lui Tăriei, răpindu-i pe Nestana lui. S-au strîns în braţe cu căldură. Şi Aftandil, prinţul arab, a purces iarăşi mai departe. Tărie-n tot ce săvîrşise îi da doar chipul Tinatinei, purtat de el în inimă... A umblat peste munţi şi văi, şi prin pustiuri, şi prin codri, întrebîndu-i pe fiecare de n-au zărit-o pe Nestana, tîrîtă de doi oameni răi. Au trecut astfel, cum se spune, trei luni şi încă zece zile. Şi cum călătorea, pe cale a întîlnit o caravană, care venea de la Bagdad, cu multe mărfuri pe cămile. Neguţătorii se aflau pe ţărm, lîng-o corabie. Dar nu-ndrăzneau să-şi urce marfa, fiindcă piraţii bîntuiau. — Vai nouă, strigau negustorii, piraţii-au să ne jefuiască. Ba, poate, au să ne ucidă. Mai înainte au dat foc altei corăbii din Bagdad. Ce ne vom face noi pe mare?... Aftandil, auzindu-le cuvintele de deznădejde, i-a-mbărbătat, încredinţîndu-i că e oştean arab, armat, şi nu se teme de pri­mejdii, şi că el îi va apăra... Neguţătorii, liniştiţi, s-au urcat pe corabie. Şi-ntr-adevăr, după scurt timp, din zări s-au arătat piraţi, cu flamuri negre pe catarg. Neguţătorii, îngroziţi, s-au ascuns iute pe sub bănci, pe după uşi, în saci şi-n lăzi, şi, tremurînd, îşi aşteptau sfîrşitul — spintecaţi de săbii sau arşi în focul ce urma să mistuie corabia. Doar Aftandil — cu-o ghioagă-n mînă — şi oamenii lui Nuradin au rămas neclintiţi pe punte. Piraţii — care cum săreau pe vasul neguţătoresc — erau primiţi cum se cuvine. Lupta s-a dat mai multe ceasuri. Marea era învolburată. Însă viteazul comandant al oştilor Arabiei, pînă la urmă, i-a răpus pe toţi piraţii, curăţind apele de ei. Prăzile lor: mărfuri şi aur, covoare, pietre preţioase au fost aduse de pe vasul pirateresc pe celălalt. Corabia piraţilor a fost arsă în largul mării. Neguţătorii nu ştiau cum să-l mai laude pe viteaz, şi îl numeau „stăpînul” lor. — Cum am putea să-ţi mulţumim, multpreaviteazule arab? îl întrebau neguţătorii. Ale tale sînt prăzile smulse de voi de la piraţi, de-asemeni mărfurile noastre. Îţi datorăm şi vieţile, căci fără tine ajungeam să hrănim peştii mărilor. Aşa strigau neguţătorii, sărutîndu-i lui Aftandil mîinile şi picioarele, lăudîndu-l cît puteau mai tare, cu cele mai alese vorbe. Dar Aftandil n-a vrut să audă, n-a luat nimic din avuţii. — Drumul meu are alte ţeluri; mărfurile nu-mi trebuiesc. De vreţi însă să mă slujiţi, puteţi s-o faceţi. Iată cum!... — Oricum ar fi, noi o vom face, au glăsuit neguţătorii. — Să mă ascundeţi printre voi! Să mă daţi drept neguţă­tor, conducătorul caravanei. Să nu povestiţi nimănui că sînt oş­tean, şi ce-am făcut. — Atîta tot? — Atîta tot! Neguţătorii s-au mirat că tînărul oştean arab doreşte-atîta de puţin. Dar au primit numaidecît propunerea ce le-o făcea. Vorba lui le era poruncă. L-au îmbrăcat cu un caftan şi straie de neguţător. Şi-au plutit apoi mai departe. Marea era prielnică. În puţin timp, s-a arătat la ţărmul mării un oraş, cu turle şi cu case mari, cu grădini pline de verdeaţă. Zeci de corăbii-şi legănau catargele, ca nişte aripi, în portul acestui oraş. Iată oraşul Gulanşaro,[xvi] au glăsuit neguţătorii. Aici se face dever bun. Putem să poposim la ţărm. Şi, după ce au coborît de pe puntea corăbiei, neguţătorii şi-au întins mărfurile-ntr-o piaţă mare, aflată aproape de ţărm. Ţărmul şi piaţa, unde ei îşi desfăcuseră tarabe, aparţinea unui bărbat, al cărui nume era Usen. Usen, bărbat cinstit şi vrednic, avea slujba de staroste peste negoţul din oraş. Şi, după obiceiuri vechi, orice neguţător venea trebuia să-şi înfăţişeze marfa, întîi şi-ntîi, lui Usen. Aşa au fost siliţi să facă şi cei care veniseră cu Aftandil în Gulanşaro. Numai că Usen se-ntîmplase să nu fie atunci acasă. Plecase-ntr-o călătorie. Şi locul său i-l ţinea Fatma, soţia starostelui Usen. Prin tîrg se răspîndise vestea că au sosit în Gulanşaro nişte neguţători vestiţi, cu mărfuri scumpe din Bagdad. Şi că în fruntea lor se află un tînăr chipeş ca un zeu. Oamenii se îngrămădeau să-l privească pe Afatandil. Fatma, femeie primitoare, i-a pregătit şi un ospăţ. Ospăţul s-a întins cam mult — durînd aproape toată noap­tea. Şi, dintr-o vorbă-n altă vorbă, limbile s-au mai dezlegat. După ce Fatma a aflat cum înfruntase Aftandil cetele de piraţi, pe mare, a început să-i povestească, la rîndul ei, o întîmplare care o zguduise mult. — Şedeam odată, i-a spus Fatma, la o fereastră şi visam, privind către aria mării. Deodată-am auzit ţipînd şi-am văzut o corabie sau, mai curînd, o barcă mare, în care doi oameni urîţi, negri, buzaţi şi fioroşi, care veneau din India, duceau o fată pri­zonieră. Fata era de-o frumuseţe cum nu mi-a mai fost dat să văd. Ea se zbătea-n braţele lor. Îndată am trimis un pîlc de oameni credincioşi, s-o scape. Aceştia s-au grăbit spre barcă. Indienii-au sărit la ei. Şi-n lupta ce s-a dat pe ţărm, indienii şi-au pierdut viaţa. Pe fată am ascuns-o aici, în casa unde te găseşti. I-am dat veşminte strălucite, căci părea fată de-mpărat... — Cum se chema această fată? întrebă Aftandil deodată, străbătut de o bănuială. —Nestana-i era numele... —Nestana? strigă Aftandil. Hai spune... spune mai de­parte... Şi Fatma-şi continuă povestea, arătînd cele ce urmează: —Atît era fata de mîndră, încît am socotit că-i bine să o ascund, să n-o arăt, ca nu cumva să-i vie gîndul cuiva s-o fure şi s-o vîndă... Îmi era dragă, ca şi cum ar fi fost chiar copila mea. Ziua, pe-ascuns, mergeam la ea, o priveam ceasuri nesfîrşite, şi nu mă săturam s-o văd. Toate-ar fi fost bune şi astăzi, dacă Usen, bărbatul meu, n-ar fi pălăvrăgit prea mult în faţa împăratului ce stăpîneşte Gulanşaro. Iar împăratul are-un fiu. Şi-acesta, auzind că fata este atîta de frumoasă, a poruncit să fie-adusă cu grabă mare la palat. A venit oaste de la curte şi-a luat-o pe biata copilă. Au îmbrăcat-o în veşminte de aur şi mărgăritare. Pe pletele ei în­creţite, cu firele ca de mătase, curtenii i-au pus o cunună din pietre roşii, de rubin. Împăratul şi curtea sa, mulţimea care o zărise, nu mai vor­bea în vremea asta decît de frumuseţea fetei, strălucitoare ca de astru. Iar eu plîngeam, căci mi-era dragă, şi îmi era milă de ea, ştiind că e nefericită. Soţul meu Usen nu-ndrăznea, după prostia ce-o făcuse, nici să se mai întoarcă acasă. Aşa se scurse ziua, noaptea, şi încă nu mă ostoiam, cînd au­zii de-afară: „Fatma!... Fatma, surioară, unde eşti?” — Era Nestana? pricepu ce se întîmplase Aftandil. —  Nestana, da! glăsui Fatma. Nestana dăruise totul: ru­bine şi mărgăritare, aur, colane şi brăţări, eunucilor care o pă­zeau. Şi-aceştia, lacomi de-avuţii, în timp ce ceilalţi petreceau, o sloboziseră pe fată. Fugiseră apoi şi ei. Am luat-o în braţe pe copilă, vărsînd din ochii-mi rîu de lacrimi. Nu ştiam unde s-o ascund. Dar ea, nespus de curajoasă, n-a vrut să stea, şi mi-a cerut să-i dau un cal înşeuat. Îndată i-am pregătit calul. Copila a sărit pe el. Ne-am să­rutat, şi ea s-a dus. Abia s-a smuls din braţe-mi fata, că au şi năvălit oştenii de la palat cu zarvă mare, şi au căutat-o peste tot. Dar cum puteau s-o mai găsească? Nestana se dusese-n lume. Zadarnic o mai urmăreau. Aftandil, ascultînd povestea, nu îşi credea urechilor. O re­găsise pe Nestana? Viteazul în piele de tigru o va putea îmbră­ţişa? Călătoria sa fusese cu-atîta spor, de la-nceput? — Şi-acuma unde e Nestana? izbucni el, nerăbdător. —  Nestana?... Îşi plecă ea fruntea, şi lacrimile începură să-i curgă-n poală, în şirag. Am uitat, prietene, să-ţi spun că, dîndu-i cal, i-am dat şi arme, şi-am îmbrăcat-o ca flăcău, ca să poată călători mai lesne către ţara ei... Dar... dar... oftă femeia, pe drum a fost descoperită că nu era flăcău, ci fată... — De cine? sări Afatandil, zvîcnindu-i inima în piept. —  De blestemaţii vrăjitori pe care îi numim kadjeţi.[xvii] Aceştia cutreieră lumea şi, unde pot, fac numai rău. Au o re­gină ca un diavol ce locuieşte-ntr-o cetate de care, dacă te apro­pii, eşti doborît de-un fel de raze, ce se împrăştie din ziduri. Zece mii de oşteni kadjeţi sînt straja zidurilor negre, şi alţi trei mii păzesc la porţi. De vor ei pot să te orbească, să te prefacă în cenuşă, pot seca marea într-o clipă, şi vara o prefac în iarnă, răscolesc vînturi, ploi, zăpezi, şi încă multe alte rele pot săvîrşi, pe voia lor. Acolo, în neagra cetate, au pitulat-o pe Nestana, şi Dulardhut, reaua regină, a hotărît să o mărite cu un nepot al ei, Rosan. Toate acestea le-am aflat de la un rob, care-a scăpat de la kadjeţi, printr-o-ntimplare pe care nu ţi-o povestesc... — Nici nu am vreme pentru asta, rosti atuncea Aftandil. Şi trebuie să afli, Fatma, că eu, de sînt în Gulanşaro, pentru Nestana am venit... — Pentru Nestana? — Vreau s-o scap... — Dar tu eşti un neguţător, a spus femeia, hohotind. Nici nu ştii cum se ţine arma... — Nu ştiu? a rîs şi Aftandil. Atunci, priveşte... a zis el, ducîndu-se să-şi ia veşmîntul de mare cavaler arab. Şi-a luat şi sabia ascunsă între mătăsuri şi covoare. Ce zici acum? a între­bat. Eu, Fatma, sînt conducătorul oştilor din Arabia. Crăiasa mea e Tinatina, şi-n numele ei am venit, ca să-l ajut pe Tăriei, un amirbar din India. Lui Tăriei i s-a răpit comoara inimii: Nes­tana. Şi în numele prieteniei mă voi lupta, cu preţul vieţii, ca ea să fie liberă şi să trăiască fericită în braţele viteazului în hai­nă din blană de tigru. — Numai tu singur vrei să lupţi? s-a temut Fatma pentru tînăr. — Încă un prieten mai avem, a răspuns Aftandil, voios. Pe craiul din Mulgazanzar. Tustrei sîntem uniţi ca fraţii, în numele sfintei dreptăţi, al dragostei şi libertăţii... Astfel glăsui Aftandil. Iar Fatmei nu-i venea să creadă că preachipeşul cavaler, ce semăna cu un luceafăr, era tînărul oaspete, venit aseară-n casa ei, în haine de neguţător. Prin grija Fatmei, ce ţinea în casă pe un rob kadjet, a fost vestită şi Nestana că se cunoaşte soarta ei. Şi că-n curînd cei trei fîrtaţi vor porni să o libereze din gheara vrăjitorilor şi a reginei Dulardhut. Aftandil a trimis îndată craiului Nuradin o ştire, pe ţărmul din Mulgazanzar, că a găsit-o pe Nestana. Aflînd de-aceste întîmplări, Tăriei întîi şi-a pierdut firea. Bucuria l-a copleşit. Dar apoi, liniştindu-se, împreună cu Aftan­dil, a pornit spre Mulgazanzar, unde îl aştepta Pridon. Îi însoţea însă şi-Asmata. Craiul Pridon a înarmat trei sute dintre-oştenii săi. S-au suit pe corăbii bune şi au plutit spre ţărmurile bles­temaţilor vrăjitori. Numai Asmata a rămas în ţara craiului Pridon, urîndu-le vitejilor să izbîndească-n drumul lor. Lui Tăriei nu-i venea să creadă că se îndreaptă către locul unde era Nestana sa, că o s-o vadă în curînd. I se părea totul un vis. Şi-n gînd cînta imnul de slavă nepreţuitei prietenii. Fiindcă fără de prietenia strînsă cu ceilalţi doi viteji, Nestana ar fi fost pierdută, şi el însuşi ar fi pierit încrîncenat, stors de durere, de dorul pentru draga lui.[xviii] După ce au plutit trei zile, în zare li s-au arătat tărîmurile ceţurilor în care locuiau kadjeţii. Au tras la ţărm cu multă grijă, şi-acolo au ţinut un sfat. Noaptea era în toiul ei. Luna lucea deasupra mării ca o făclie vînătă. Caii abia se auzeau peste pustiul mohorît şi străjuit de stînci uriaşe, în care nu hălăduiau decît şerpi negri, cucuvele şi-un soi de lei înaripaţi. Pe jos era numai cenuşă, şi paşii cailor sunau înăbuşit, ca pe-un covor. Întîi văzură turlele castelului kadjeţilor. Apoi, din desişul de stînci, se dezveli zid după zid. Pe lîngă porţile de fier erau miile de străjeri, înţepeniţi ca nişte stane. Din ochii lor ţîşneau scîntei, iară din săbii izvorau un fel de raze-ucigătoare, în stare să-ardă inima şi s-o preschimbe toată-n scrum. — Sînt de părere, a spus Pridon lui Tăriei şi Aftandil, să mă lăsaţi s-arunc spre turnuri o sfoară lungă, de mătase. Pe ea mă caţăr pînă sus. Cînd s-o isca acolo larmă, străjerii ce sînt lîngă porţi se vor urca şi ei spre turle. Atunci să năvăliţi voi doi şi oştenii din ţara mea. — Ba nu, s-a grăbit Aftandil să îşi rostească gîndul lui. Mai bine, şi fără primejdii, e să mă schimb de haine eu, să spun că-s un neguţător şi-aşa să intru în castel. Acolo-am să scot sabia — şi vai şi-amar de vrăjitori!... — Ce spuneţi voi e înţelept, a spus la urmă Tăriei. Dar eu doresc să intru-n luptă de la-nceput cu vrăjitorii. Vă sfătui deci ca fiecare, cu cîte-o sută de oşteni, să lovim porţile kadjete. Noi trei sîntem, şi ele-s trei... Vă învoiţi? — Ne învoim... Poate-aţi văzut cîndva furtuna dezlănţuită între munţi! Sau aţi călătorit vreodată prin vreun pustiu bătut de vînt, cînd cerul se întunecă, şi valuri roşii, de nisip, zboară pe sus ca nişte duhuri, şuierînd înfiorător! Sau marea poate aţi văzut-o cînd se frămîntă uneori, gemînd sub ceruri plumburii, răscolindu-şi adîncurile! Aşa s-au năpustit vitejii asupra porţilor kadjete. Şi cel dintîi şi cel mai straşnic s-a luptat însuşi Tăriei. Sub mîna lui s-au prăbuşit cei mai mulţi dintre vrăjitori. Porţile au căzut şi ele, ca zidul stufului din baltă, călcat de mîndrii călăreţi, luptători pentru libertate. Pentru că sfînta liber­tate dă aripi celor ce-o iubesc. Şi razele ucigătoare ale vrăjmaşilor, kadjeţi, şi zidurile, lanţurile, armele cele mai tăioase nu pot să se împotrivească celor ce luptă pentru ea. Oamenii înrobiţi acolo de nemiloşii vrăjitori, ieşind afară, s-au unit cu cetele de luptători. Iar surlele kadjeţilor şi urletele lor de groază răsunau peste şapte mări. Armele celor zece mii de străjeri vrăjitori cădeau în bălţile fierbinţi de sînge, şi-acolo-şi pierdeau strălucirea. Este drept că şi jumătate din cei trei sute de oşteni, veniţi alături de Pridon, şi-au dat, de-asemeni, vieţile. Dar viaţa dată de-un viteaz în numele a ce e drept, şi lumi­nos, şi-adevărat, nu e pierdută în zadar. Kadjeţii au fost nimiciţi. Regina lor s-a aruncat din turlă, sfărîmîndu-se. Ţara de veacuri subjugată a văzut, în sfîrşit, pierind ceaţa care-o acoperea. Soarele a lucit mai viu. Codrii au foşnit reînviaţi, izvoarele au murmurat, şi marea a-nceput să cînte. Vitejii au purces spre casă, cu voioşie şi cu cîntec. Primul popas a fost făcut în Gulanşaro, în oraşul unde fusese-ntîi Nestana. Şi buna Fatma, revăzînd-o, a-mbrăţişat-o ca pe-o fiică, şi-a plîns, însă de bucurie. Nestana, sărutîndu-i mîna, i-a mulţumit Fatmei, din suflet. Iar vitejii i-au dăruit grămezi întregi de nestemate, aduse din Kadjetia şi au silit-o să le ia, căci nu voia să le primească. După aceea au plecat către ţinutul lui Pridon. Aici îi aştepta Asmata. Şi ea nu se mai sătura să o sărute pe Nestana, de bucurie c-o vedea. Amîndouă şi-au povestit — cîte-şi pot spune două fete, despărţite de-atîta timp, şi care-s bune prietene, aproape ca două surori. Bine-nţeles că a urmat nunta, prin care s-a-mplinit iubirea lui Tăriei pentru Nestana, şi a Nestanei pentru el. Iar nunta a fost ca-n poveşti. Oaspeţii au fost cu miile. Vinul a curs neîncetat, ca rîul ce vine din munte. Chimvalele şi tobele, trîmbiţele şi harfele se-ntreceau, care mai de care, să îi aţîţe pe nuntaşi la danţuri care nu-ncetau, decît ca să înceapă iarăşi. Viteazul în piele de tigru şi cu Nestana lui de mînă au stră­bătut Mulgazanzarul, prin mijlocul unei mulţimi ce le ura viaţă-ndelungă, dragoste fără de sfîrşit şi-un număr mare de urmaşi. Sfîrşindu-se această nuntă, au pornit spre Arabia. Acolo s-a-ncins altă nuntă, tot pe atîta de frumoasă, între viteazul Aftandil şi preafrumoasa Tinatina. Rostevan, craiul cel bătrîn, a hotărît, cu-acest prilej, că el se trage la o parte şi îi lasă cîrmuitori, peste ţara Arabiei, pe fiica lui şi Aftandil. Între timp, fiindcă-n India murise craiul Parsadan, tatăl Nestanei-Daredjana, a fost ales ca împărat Viteazul în piele de tigru, viteazul fără de pereche, şi-a devenit şi ea crăiasă. Nunta lor a fost cea mai mare. Şi Tăriei le-a dăruit văduvelor, orfa­nilor şi altor oropsiţi ai vieţii daruri din cele mai de preţ. La fel au făcut şi Pridon şi craiul din Arabia. Despărţirea a fost mai grea. Dar cei trei prieteni şi-au jurat să stea uniţi pînă la moarte. Să fie gata-n orice clipă să-şi sară iute-n ajutor, dacă va fi cîndva nevoie. Nevestele lor, de asemeni, îmbrăţişîndu-se fierbinte au hotărît să se socoată surorile cele mai bune. Aşa s-au despărţit aceia care luptaseră-mpreună ca binele să biruie şi fericirea să domnească. Şi fiecare a pornit spre ţara sa de baştină. Ciongul tăcuse. Şi tăceau tobele şi cimpoaiele. — S-au despărţit dară vitejii, rosti la urmă cîntăreţul. Dar inimile le-au rămas pentru vecie împreună, să cînte-un imn înălţător: imnul cel sfînt al prieteniei şi al unirii-n luptă dreaptă, pentru ca omul să-şi trăiască, în libertate, zilele şi dragostea pe-acest pămînt...   [i] Georgia sau Gruzia, aşezată în Caucaz, pe ţărmul Mării Negre, este un ţinut cu o istorie şi o cultură milenară. De pămîntul acesta se leagă numele lui Prometeu, cel atît de cîntat de poeţii elini. Aici (în străvechea Colhida), pe malul rîului Rion, în palatul soarelui, se spune că ar fi fost dumbrava unde era păstrată lîna de aur, pe care o rîvneau elinii. După ce argonauţii, în frunte cu Iason, au răpit lîna de aur, colhidienii au pornit în urmărirea lor. Ajungînd pînă la ţăr­murile noastre, ei au pus — după cum spune legenda — temeliile ora­şului Tomis (Constanţa de astăzi). Mica şi muntoasa Georgie este o ţară plină de frumuseţi şi bogă­ţii. Pe teritoriul ei se găsesc atît piscurile acoperite cu zăpezi veşnice ale Caucazului, cît şi ţărmurile Mării Negre, ce nu cunosc iarna în această parte a lumii. De-a lungul istoriei sale, poporul georgian a avut de înfruntat invaziile perşilor, grecilor, romanilor, arabilor, horezmienilor, mongolilor etc. Poporul a luptat însă neobosit, întotdeauna, pentru libertatea şi unitatea sa. Sub domnia regelui Gheorghe al III-lea, şi mai ales a fiicei sale Tamara (1184-l213), Georgia îşi realizează, printr-o luptă îndîrjita, unitatea şi integritatea. Însă, curînd, năvălirile mongolilor pun capăt acestei independenţe. Ţara este sfâşiată în mai multe părţi. Jaful în­trece orice măsură. Deoarece mulţi dintre nobilii feudali pactizaseră cu năvălitorii, iar alţii priveau nepăsători, poporul georgian s-a răscu­lat în mai multe rînduri. În anul 1260, cînd are loc povestirea noastră, s-a dezlănţuit o astfel de răscoală (majoritatea răsculaţilor fiind ţă­rani), care de altfel a fost înăbuşită în sînge. La începutul secolului al XIX-lea, în faţa repetatelor invazii tur­ceşti, un rege georgian a făcut alipirea Georgiei la Rusia. Din anul 1921, „Ţara dintre zăpezi şi portocali” poartă numele de Republica Socialistă Sovietică Georgiană.   [ii] Ciongul este un instrument tradiţional muzical cu coarde, semănînd în parte cu vechea cobză românească. De multe ori cîntecul ciongului este însoţit de cimpoaie şi tobe.   [iii] Eristav, stăpîn al unei provincii, în Georgia sclavagistă şi feu­dală, asemănător, într-o anumită măsură — ca rang şi funcţie admi­nistrativă — cu ducii europeni.   [iv] Legenda spune că regele Vahtang I Gorgasali (Cap de lup) ar fi plecat odată din capitala sa, Mţheta, la vînătoare. Urmărind un fa­zan, a ajuns între trei munţi plini de semeţie. Aici Vahtang a săgetat fazanul. Pasărea a căzut într-un loc de unde ţîşnea un izvor cu apă fierbinte. Pînă să ajungă regele la izvor, fazanul a fost gata fiert şi bun de mîncat. Fermecat de frumuseţea acelui loc apărat de munţi, şi unde izvorau din pămînt ape fierbinţi, Vahtang a hotărît să ridice aici noua sa capitală, căreia i-a dat numele de Tbilisi (tbili, în limba geor­giană, însemnînd cald), în amintirea acestei întîmplări.   [v] Şota Rustaveli este cel mai însemnat dintre poeţii georgieni. El s-a născut în satul Rustavi, pe la sfârşitul secolului al XII-lea. Viaţa şi activitatea sa poetică sînt învăluite în legendă. Într-o miniatură tîrzie, din secolul al XVII-lea — operă a unui pictor anonim — se poate vedea un bărbat frumos, tînăr şi visător, cu ochii migdalaţi şi faţa smeadă. Acesta este aşezat pe moliciunea unui covor ţesut din fire de mătase verde. Mîna i-a alunecat în lături. Tînărul pare că visează, cum­păneşte, dar se poate bănui că peste o clipă pana sa va începe să aştearnă din nou, pe albeaţa hîrtiei, semnele negre ale cuvintelor alese cu migală şi meşteşug. S-a spus despre tînărul pictat în această miniatură că ar fi Rustaveli, omul care a înaripat, cu arta lui, generaţii după generaţii. În 1960 s-a descoperit, sub un strat de vopsea de pe zidul unei mînăstiri, unde a locuit înainte de moarte poetul, un portret — de astă dată absolut autentic — reprezentîndu-l bătrân. Poetul — aşa cum spune tot legenda, şi după cum se dovedeşte din opera sa — era un om foarte cult. Călătorise în Bizanţ şi în alte centre vestite. Cunoştea filozofia platoniană, poemele homerice, literatura lui Firdousi şi Nizami, şi cîte altele, pe care nu le mai înşirăm aici. Ba, după cît se povesteşte, poetul ar fi fost şi un slujitor de seamă al frumoasei regine a Georgiei: Tamara. Dornică de a fi slăvită, regina i-a cerut lui Şota Rustaveli să creeze o operă poetică fără de seamăn pe lume, pe care să i-o dedice ei. Poetul i-a ascultat porunca, dar a scris o epopee la care el visa mai de mult. A scris: „Viteazul în piele de tigru”. Cu multă iscusinţă şi-a aşternut Rustaveli versurile sale în aceas­tă operă. El povesteşte acolo despre arabi, indieni şi alte soiuri de oameni din Asia sau Africa. În realitate însă ne descrise evenimente ale Geor­giei din timpul său: natura patriei, spiritul georgian, felul de viaţă şi obiceiurile lui. Poetul afirmă, în prolog, că opera „Viteazul în piele de tigru” îşi are izvorul într-o povestire persană:   Am aflat izvod poveştii de obîrşie persană, Ce-a trecut din mînă-n mînă — perlă fără de prihană — În istorii vechi kartvele ce-au dat versului meu hrană, Însetat de-aceea care-mi răscoleşte-n suflet rană.   Se prea poate ca poemul să aibă la bază vreo legendă persană, care, fie că a fost cunoscută direct de poet, fie că a pătruns în alte legende georgiene, de unde a luat-o apoi Rustaveli, deşi mulţi cercetători con­testă acest lucru. O dovadă că poate să fie astfel o constituie însă şi versurile din încheierea poemului:   ...Scris-am eu astă poveste cu viteji de peste zare; Fapte mîndre din vechime, datini luai din vechi izvoare, Şi le-am pus în stihuri pentru a urechii încîntare.   Oricum ar fi, eroii şi faptele cuprinse în poem au trecut — ca şi viaţa autorului lor — în legenda populară georgiană. Acest fapt ne-a făcut să prezentăm în proză, tinerilor noştri citi­tori, alături de celelalte legende cîntate în marile poeme din veacul de mijloc, şi „Viteazul în piele de tigru”, deşi opera aceasta este singura care are un autor binecunoscut. De altfel, trebuie să precizăm că „Viteazul în piele de tigru” a fost scris cam totodată cu „Cînteeul despre oastea lui Igor”, în vremea cînd în Franţa se născuse „Cîntecul lui Roland”, şi cînd se alcătuiau, în Ger­mania, „Cîntecul Nibelungilor”, iar în Spania „Cidul”. Opera seamănă, în esenţa ei, cu un bun roman cavaleresc, având destule puncte comune cu asemenea romane, cum ar fi acela din ciclul „Cavalerilor Mesei Ro­tunde”, de pildă. Se mai spune că poetul Rustaveli ar fi fost îndrăgostit de stăpîna sa, căreia i-a şi închinat marele său poem:   Eu, Rustaveli, plăsmuindu-mi cIntecul, eram nebun, Viaţa chiar mi-aş da-o celei căreia oşti se supun. Sînt sleit. Îndrăgostitul nu-i cruţat... Şi-aş vrea s-o-mbun. Să mă ierte prin iubirea-i, ori de tot să mă răpun.   Regina Tamara, după legendă, l-ar fi încărcat la început pe poet cu onoruri, i-ar fi aşezat cu mîna ei o cunună de lauri pe frunte, sărbătorindu-l ca pe un rege. De aceea, este aproape de neînţeles cum tot ea s-a putut îndura, mai târziu, să-l exileze pe poet, ca altădată împăratul Augustus pe Ovidiu. Se prea poate ca dragostea poetului faţă de Tamara să se fi răcit cu vremea, ca inima lui să se fi îndreptat către o altă femeie, şi lucrul acesta s-o fi mîniat pe regină, care s-a hotărât să-l pedepsească. Mai este posibil si ca dragostea poetului pentru stăpâna lui să fi iscat gelo­zia prinţului osetin David Soslan, al doilea soţ al Tamarei, şi acesta să fi cerut înlăturarea rivalului său de la curte, şi chiar din ţară, cu toate că finalul poemului este închinat de Rustaveli lui David, pe care îl numeşte zeu. În orice caz — aşa sau altminteri — poruncile Tamarei nu puteau fi călcate, şi Rustaveli, acest „Homer al Georgiei”, cum a mai fost nu­mit, a închis ochii într-o chilie mînăstireaseă din Ierusalim, acolo unde i s-a găsit portretul pe zid. A închis ochii, ars de dorul Georgiei sale scumpe, al poporului şi al prietenilor, blestemînd poate pe aceia care îi dăduseră cea mai grea osîndă ce se poate da unui om: de a muri departe de ţărmul pe care s-a născut. El a murit, dar opera sa: „Viteazul în piele de tigru” (în original: Vephis-tcaosani) a rămas, fiind considerată cel mai măreţ monument al literaturii georgiene şi unul dintre cele mai importante ale lumii.   [vi] Georgia se numeşte, în limba poporului său, Kartlia, iar locuito­rii îşi spun kartveli.   [vii] În versurile poemului „Viteazul în piele de tigru”, Tinatina este este descrisă astfel:   Iar urmaşi, decît o fiică, n-avea alţi Rostan asemeni; Soarele, luceferi, stele — fetei lui îi erau gemeni, Şi nebun stătea privind-o orişicare dintre semeni. Ca s-o lauzi, n-ar ajunge graiuri cîte-n prunduri cremeni..   [viii] În istorie, la fel s-a petrecut cu regina Tamara. Tatăl ei, regele Gheorghe al III-lea (1154—1184), i-a încredinţat tronul şi coroana, încă de cînd era în viaţă, fapt cu totul neobişnuit, nici în Georgia, nici în ţările învecinate. Tamara a domnit pînă în anul 1213, şi meritele ei con­stau în faptul că s-a străduit să realizeze unitatea ţării. Graniţele Georgiei se întindeau, în această perioadă, de la ţărmurile Mării Negre, la acelea ale Mării Caspice. Poemul „Viteazul în piele de tigru” s-a născut ca o reflectare a dorinţei şi luptei poporului georgian pentru unitate, integritate teritorială, dezvoltarea economică şi culturală.   [ix] Prin această idee a unirii tuturor ţinuturilor Indiei, sub un sin­gur stăpînitor, Rustaveli susţinea de fapt, în poem eforturile pentru unificarea Georgiei, depuse de regina Tamara, împotriva feudalilor care urmăreau fărîmiţarea ei.   [x] Se pare că prin hatai Rustaveli înţelege anumite triburi mongolo-tătare care sălăşluiau pe undeva, spre nord.   [xi] Epoca la care se referă poemul se caracterizează prin continua primejdie a invaziilor din afară. De aceea, în versurile sale, Rustaveli face mereu îndemnuri de împlinirea îndatoririlor patriotice din partea fiecărui locuitor, în sensul de a lupta pentru apărarea ţării.   [xii] Horezmul a fost un stat puternic, ale cărui frontiere — în se­colele XII-XIII — erau rîurile Eufrat, Volga şi Golful Persic. Georgia a avut de, suferit în cursul istoriei sale multe atacuri din partea Horezmului.   [xiii] Tăriei arată că, dacă ar fi fost lovit de împăratul său, n-ar fi răspuns nu din teamă, sau din lipsă de putere, ci pentru că aşa cereau obiceiurile cavalereşti, care pătrunseseră, în bună parte, în secolele XII-XIII, şi în Georgia. Georgia se găsea la încrucişarea drumurilor din­tre occidentul european şi orientul asiatic, şi primise influenţe din amîndouă părţile.   [xiv] Nu se cunoaşte nici un ţinut sau oraş Mulgazanzar. Numele aces­ta — ca şi altele din povestire (de pildă acela al Nestanei) — este per­san. Se pare că înseamnă „oraşul de lîngă ape”. Astfel de numiri sînt puse de Rustaveli probabil pentru a dovedi că poemul său are la bază o legendă persană (vezi citatul de la nota 5). Victor Kernbach face în „Prefaţa” tălmăcirii sale următoarea inte­resantă supoziţie, referitor la această problemă: „Desigur, însă, că izvoarele de altă natură, înrîuriri laterale au exis­tat. Ele fac parte din şcoala artistică a fiecărui poet. Şavteli, Ceahruhadze, Honeli, Tmogveli şi anonimii poeţi populari au fost dascălii na­ţionali ai lui Rustaveli. Dascăl i-a fost şi Homer, dascăl i-a fost şi Firdousi. În anumite privinţe, elementele mitologice şi fantastice, hiperbolizările dezvoltate pe panta fabulaţiei au, în Asia (şi nu numai în Asia), origină comună. Aşa se explică, bunăoară, o asemănare uimitoare între prietenia (născută dintr-un conflict), dintre Aftandil şi Tăriei, eroii lui Rustaveli, şi prietenia lui Ghilgameş şi Enkidu, din străvechiul poem babilionian, descoperit şi restabilit la vreo şase secole după moartea lui Rustaveli. Dar legendele trăiesc milenii, perpetuate de popor, din gene­raţie în generaţie, şi n-ar fi exclus ca această asemănare să-şi aibă izvo­rul într-o inspiraţie de natură folclorică. Într-o măsură, trimiterea lui Aftandil de către Tinatina prin lume, spre cucerirea dragostei pe calea sacrificiilor, seamănă bine şi cu cazul lui Harap-Alb, ceea ce nu înseam­nă că Ion Creangă ar fi cunoscut opera lui Rustaveli. Dar străvechile legende au penetrat, în felurite basme, în folclorul tuturor popoarelor, şi aici poate să stea tot secretul sursei de „obîrşie persană” a poemului rustavelian”.   [xv] Testamentul lui Aftandil, prin care acesta hotărăşte să fie eli­beraţi robii şi ajutaţi cei sărmani, nu este altceva decît un îndemn direct, în acest sens, al poetului Rustaveli, adresat celor puternici din zilele sale.   [xvi] Nu se cunoaşte unde ar putea să fi fost Gulanşaro, deşi după după descrierea lui, ca un centru comercial, cu foişoare şi cerdacuri, s-ar putea să fie un oraş grecesc. Numele, tot în persană, înseamnă „oraş al trandafirilor”.   [xvii] Kadjetia era o ţară imaginară a răului, locuită de vrăjitori. Una dintre cele mai realiste imagini a cetăţii kadjete ne-a dat-o pictorul georgian S. Cobuladze. Cetatea se ridică pe un munte înalt, aşa cum se văd în Georgia multe aşezări medievale, dominînd împrejuri­mile cu severitatea ei cenuşie, tainică şi ameninţătoare. Iată cum sînt descrişi kadjeţii în versurile lui Rustaveli:   Iar „kadjeţi” le zice numai că trăiesc ei laolaltă, Şi întru vrăjitorie iscusinţă au înaltă. Vatămă toată lumea, şi-mpotriva lor unealtă Nimeni n-are. Ei pe-oricine ca pe-un jir de praf îl saltă.   Şi minuni jac: ei duşmanii şi-i orbesc ori şi-i descarnă, Vînt turbat stîrnesc, corăbii de pe mare le răstoarnă. Ca pe glie merg pe ape, seacă mări, pot ploi să cearnă, Şi de vor, din zi jac noapte şi din arşiţă jac iarnă.   De-asta zisu-le-au vecinii, lor, kadjeţi sau vrăjitori: Dar sînt oameni ca şi noi, întrupaţi şi muritori.   [xviii] Ca şi în povestea franceză a contelui Roland, în naraţiunea despre Viteazul în piele de tigru, un loc important îl ocupă ideea nece­sităţii prieteniei dintre oameni, în lupta pentru biruinţa binelui, a iu­birii şi fericirii pe pământ. Poemul lui Rustaveli merge mai departe, arătînd rostul prieteniei dintre oameni de diferite naţionalităţi: Aftandil este arab, Tăriei indian, iar Pridon Nuradin din ţinutul imaginar Mulgazanzar. Pe toţi îi uneşte însă ideea că, alăturîndu-se unul altuia, pot nimici răul şi pot face să biruie astfel dreptatea şi adevărul. „Cine nu caută prietenia aproapelui acela îşi este lui însuşi un duş­man de moarte”... se spune în poem. Prin toate aceste elemente, şi prin altele, prietenia este înfăţişată ca un sentiment uneori mai înalt chiar decît dragostea. De pildă, Aftan­dil îi spune vizirului: „Ai uitat, vizirule, că prietenia este mai dezin­teresată decât dragostea...” Deşi dragostea, la rândul ei, este cântată ca sentimentul care poate da naştere celor mai nobile fapte. Tăriei luptă împotriva duşmanilor Indiei, din dragoste pentru Nestana. Aftandil plea­că să-l caute pe Tăriei, din iubire pentru Tinatina. Eroii au încredere în oameni, în prietenie, în dragoste. Ei sînt optimişti, convinşi că fericirea se poate afla nu prin credinţa în nu ştiu care zei, ce-i vor aduce, după moarte, în cer, ci prin prietenia şi dragostea pe care le pot avea nu­mai pe pămînt. Poemul reflectă, în acelaşi timp, drepturile femeii la fericire. Ele îşi aleg pe acela pe care-l vor de soţ, şi numai lui îi dăru­iesc dragostea. Au personalitate. Iau parte la conducerea statului. Raţio­nează la fel de lucid ca şi bărbatul, şi sfaturile lor sînt pline de în­ţelepciune.      

Gudrun - Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru   Corabia plutea pe Rin, în jos, spre Marea Nordului. Se auzea muget de valuri. Cîntecul despre Sigfrid se sfîrşise. Frumoase sînt legendele cu întîmplări de pe uscat, glăsui un neguţător cu-o faţă mare, roşie. Dar mie, unul — vă spun drept — îmi plac mai mult acelea-n care se-amintesc fapte din vechime, trăite-n largurile mării... Poate unde călătorim atîta cu corăbiile!... adăugă alt neguţător. Şi noi am vrea să auzim acum poveşti din lumea mării, rostiră mai mulţi marinari.[i] De se-nvoieşte-naltul oaspe, care se află-aici pe punte, alături de suita sa — atîţia prea cinstiţi vasali — noi am putea să vă cîntăm despre fermecătoarea Gudrun,[ii] au răspuns minesengerii. Baronul îşi mişcă panaşul, în semn că el se învoieşte. Şi cavalerii-ncuviinţară: Puteţi cînta! Vă ascultăm... Cîntaţi-ne, vă ascultăm! ziseră şi neguţătorii. Ne vor cînta şi despre Gudrun, strigară ceilalţi călători, nestăpînindu-şi bucuria. Apoi se făcu linişte. Şi, în acordurile rottei, se-ncepu cîntecul străvechi. Tinerii amintiră-ntîi că peste apele din nord vîntul se-abate deseori. Marea vuieşte din adînc, sub ghearele furtunilor. Bărbaţii din aceste locuri sînt înalţi, aspri şi vînjoşi. Vorbesc puţin. Dar armele le poartă-adesea-n bătălii, şi nu se îngrozesc de mare, nici cînd ea se învolburează, izbindu-se de stînci, urlînd, nici cînd pe faţa ei se văd corăbii pline de duşmani, cu suliţele scînteind, plutind spre porturile lor. Pentru că ei nu ştiu ce-i tea­ma de coasa nemiloasei morţi. Şi totuşi, pe aceste ţărmuri creşteau copile mlădioase, cu ochii limpezi azurii, frumoase — cum spuneau poeţii — ca Frija cea cu păr de aur, soaţa puternicului Odin, stăpînul zeilor ger­mani. Iar dintre toate-aceste fete, cea mai gingaşă a fost Gudrun, fiica lui Hetel cel bătrîn, regele hegelingilor, care-a domnit în Matelana.[iii] Şi, cît era ziua de mare, Gudrun gonea cu calul său, ca o walkirie, pe ţărmuri, sau prin vîlcele, sau pe munţi. O-nsoţea doar o prietenă, blînda fecioară Hildeburg, copila unui prinţ danez, care căzuse într-o luptă. Fiind orfană, îşi aflase în Matelana adăpost, de cînd era încă micuţă. Aici crescuse lîngă Gudrun şi lîngă fra­tele ei Ortwin, pe care-i socotea drept fraţi. Se zbenguiseră-mpreună toţi trei în Marea Nordului. Şi se-avîntaseră în valuri, rîzînd de furia apelor. Sau călăriseră pe caii, repezi ca vîntul ai lui Hetel. Şi Wate, căpitanul oastei, îi învăţase să se lupte cu sabia, arcul sau lancea. Numai că, iată, crescuseră cu toţii mari. Ortwin era flăcău în lege. Şi dintr-o dată se simţise sfielnic lîngă Hildeburg. Gudrun rîdea cînd o vedea pe Hildeburg cum se roşeşte, cînd Ortwin o poftea la danţ. Dar şi ea se simţea mai altfel. Căta spre zări şi suspina, şi aştepta să se ivească, din ceaţa mării, cineva pe care încă nu-l aflase. Alteori îi venea să plîngă. O-mbrăţişa pe Hil­deburg, prietena dragă, şi-i spunea: O, Hildeburg, simt o durere că îmi străpunge inima. Nu înţeleg nici eu de ce... O presimţire grea m-apasă... Ce-o să se-ntîmple-n viitor? Era rîndul lui Hildeburg să rîdă de tristeţea ei. Dar grabnic se risipea totul. Încălecau din nou pe cai, şi-n goana mare tro­poteau către castelul-nalt, de piatră, unde în fiecare seară cîntau poeţi rătăcitori — cum îi plăcea regelui Hetel. Fetele se înfiorau cînd auzeau cum răzbunase mîndra Crimhilda de la Worms moartea iubitului ei soţ. Cît l-a-ndrăgit! îi şoptea Gudrun prietenei sale Hilde­burg. Şi Hildeburg se-mpurpura, cătînd spre Ortwin, ce era acum şi el între bărbaţi, purtînd o sabie la brîu, sorbind din cupă hidromel. Iar cîntăreţii, după ce stăteau cîtăva vreme-n Matelana, ple­cau pe cale, mai departe, purtînd pe umăr, agăţată, rotta, sau fidelul sau harpa.[iv] Se îndreptau spre-alte castele. Şi-acolo-aceştia povesteau că se găsesc la Matelana două fecioare minunate. Una e Hildeburg, daneza. Pare c-a îndrăgit-o Ortwin şi că-i va fi noră lui Hetel. Cealaltă se numeşte Gudrun şi e copila regelui. Cînd rîde ea, socoţi că sună toţi clopoţeii de argint ce-i poartă Frija pe veş­minte. Ochii ei sînt tulburători. Sub vînturile aprige cresc florile arareori. Dar iată că pe stîncile şi în nisipul Matelanei a răsărit un trandafir, cum nu s-a mai văzut nicicînd în ţările de miază­noapte. Aşa o cîntau pe prinţesă poeţii cavaleri, în versuri. Şi cîntecele lor zburau pe aripile vîntului, pînă în locurile unde părnîntu-şi are căpătîiul şi începe domnia gheţei. Curînd, nu era loc pe lume să nu se fi aflat de Gudrun şi frumuseţea-i fără seamăn, de darurile ei alese, ca: bunătatea, graiul dulce, inima-i dreaptă şi curată. Şi-n cîntec nu-i mai spuneau Gudrun, copilei de la Matelana, ci Trandafirul Nordului. Aflîndu-se acestea toate, au început să se ivească pe ţărmu­rile Matelanei corăbiile cu peţitori. Şi primul s-a înfăţişat vestitul rege din Morlanda,[v] un tînăr-nalt şi încruntat, cu-o-nfăţişare maiestuoasă, înveşmîntat numai în aur şi-nconjurat de cavaleri cu haine scumpe, de mă­tase, peste armurile de fier. Purta tot numele de Sigfrid, ca şi viteazul de la Xanten, dar nu era bălai ca el. Ci avea pletele şi barba roşii ca purpuriul serii. Era însă bogat, puternic, şi dobîndea tot ce-şi dorea, cu bra­ţul şi cu sabia. În ţara sa erau copile frumoase cum sînt florile. Dar auzise că se află, pe coasta hegelingilor, un trandafir atît de mîndru, că nu era altul la fel. Şi-a hotărît să-l aibă el, să-l răsădească în Morlanda, ca să-l desfete-n ceasurile cînd se-ntorcea de la război. Cu trei corăbii s-a dus Sigfrid şi a cerut-o de soţie pe Gu­drun, tatălui său Hetel, spunînd că-n schimb o să-l ajute pe rege oricînd va voi ca să se lupte cu duşmanii sau să-şi apere Ma­telana. Hetel se bucura să aibă de partea lui un prinţ ca Sigfrid. Însă regina, doamna Hilda, s-a-mpotrivit, n-a vrut ca Gu­drun să ia pe umerii ei fragezi, prea timpuriu, o căsnicie. Şi Hetel a încuviinţat aceste gînduri ale Hildei. Mai treacă doi, poate trei ani, şi vom mai sta atunci de vorbă, spusese Hetel, la sfîrşit. Sigfrid, regele din Morlanda, se încruntase auzind un răs­puns care nu-l dorea. Bine, să fie precum spuneţi. Însă nicicînd n-aş vrea să aflu că vreun alt prinţ s-ar bucura să aibă trecere mai multă în faţa voastră, rege Hetel! grăise Sigfrid, mohorît. — Nu. De-asta să nu aveţi grijă, i-a dat răspuns regele Hetel. Şi Sigfrid s-a întors acasă. Însă-nainte de-a pleca s-a îngri­jit ca să-i rămînă un credincios în Matelana. El trebuia să înştiinţeze pe tînărul rege-al Morlandei de tot ce se-ntîmpla-n castel. După corăbiile lui Sigfrid au poposit şi altele în largul port al Matelanei. Într-un amurg s-a arătat un vas cu pînze, dintre ceţuri. Vasul s-a îndreptat spre port. Străjerii l-au văzut din turlă. Oş­tenii au sărit la ţărm, cu lăncile, să stea de pază. Însă din vas s-a coborît un cavaler cărunt şi mîndru, într-o mantie de mătase. A spus că el este trimisul stăpînului din Niderlanda. Regele său, tînărul Herwig,[vi] întreabă pe regele Hetel dacă poate veni ca oaspe, în Matelana, în trei zile. Lui Hetel i-a plăcut că Herwig are purtări cavalereşti. Şi l-a poftit să-i viziteze castelul oricînd va voi. Într-adevăr, peste trei zile, corăbiile din Niderlanda s-au arătat la orizont. Pluteau ca nişte lebede, mari, albe şi puţin greoaie, avînd sus, pe catarg, emblema regatului din Niderlanda — un mistreţ negru, cu colţi mari. Pe plaja mării se-adunase curtea lui Hetel să-i primească. Şi de pe stînci privea mulţimea. Iar din castel — la o fereastră — vegheau Gudrun şi Hildeburg. Primul vas care a sosit a fost acela al lui Herwig. Frumos tînăr mai era Herwig! Cu umeri largi, mijloc; sub­ţire, sprinten, voinic şi mlădios. Sabia îi bătea pămîntul. S-au îndreptat către castel, pe drumul pietruit cu lespezi. Însă, în vreme ce urcau, Hetel a observat că Herwig şi ca­valerii Niderlandei nu poartă mantii preţioase, nu au nici zale de argint, iară mînerele, la săbii, nu sînt bătute-n pietre scumpe, ci le sînt simple, de oţel. Ştia că regele-i sărac, dar cît e de sărac văzuse abia în acea zi, avîndu-l în vizită la Matelana. L-a ospeţit totuşi pe Herwig cu cinste, ca pe orice rege. Dar tînărul nu avea tihnă. Dorea s-o vadă pe Gudrun. Şi s-a-ntîmplat ca într-o zi să se găsească pe o bancă, într-una din grădinile castelului din Matelana. Şezînd, visînd, a auzit o voce caldă de fecioară cîntînd un cîntec de demult. S-a ridicat, s-a furişat, şi pe-o terasă a văzut-o pe Gudrun lîngă colivii. Îşi hrănea păsărelele. Poate chemată de privirea regelui Herwig, s-a întors. Şi, dintr-o dată, ochii lui albaştri şi străbătători au întîlnit ochii Gudrunei. Din acea clipă, cît se spune, Gudrun l-a îndrăgit pe Herwig, care venea din Niderlanda — precum venise altădată Sigfrid la draga lui Crimhilda. Herwig atunci şi-a făcut vînt, şi-a sărit zidul, pe terasă. A-ngenunchiat în faţa ei, scoţîndu-şi sabia de la brîu şi atingînd cu ea pămîntul, semn de supunere deplină. I-a sărutat mîna copilei şi apoi i-a rostit aşa: — Gudrun, mă-nchin în faţa ta. Eşti mai frumoasă şi mai albă decît au rostit cîntăreţii. Nici soarele, cînd se revarsă în zorii zilei, peste mare, nu e ca tine de bălai. Inima-mi s-ar opri să bată, de nu ai vrea să-mi fii soţie, tu, Trandafir al Nordului. Gudrun, simţindu-i sărutarea pe mîna dreaptă, a pălit. Iar inima-i bătea nebună, într-un vîrtej ameţitor. Şi îi venea parcă să strige: El este cel mult aşteptat. O!... Herwig, fii bine venit! A doua zi s-au revăzut. S-au revăzut şi-a treia zi, şi alte multe seri în şir. Ba, într-o seară, tînărul i-a pus în deget un inel. Gudrun a sărutat inelul; l-a ascuns într-un văl subţire. Şi vălul l-a vîrît în sîn. Şi-apoi, într-una dintre zile, Herwig şi-a luat inima-n dinţi şi i-a cerut regelui Hetel să-i dea mîna copilei sale. Însă acesta i-a răspuns că Sigfrid, regele Morlandei, a fost cel dintîi peţitor. I-a făcut o făgăduială. El nu-şi poate călca cuvîntul. Iar fata-i şi prea tînără. Tuturor le plăcuse Herwig, numai că era prea sărac, şi ei doreau pentru prinţesă un regat mare şi puternic... De-aceea Hetel l-a-ndemnat să se întoarcă-n Niderlanda, altă soţie să-şi găsească, uitînd-o pe Gudrun a lui. Cuprins de prea mare mînie, s-a-ntors Herwig în Nider­landa. Nu îi mai trebuia nici hrană, nici somn sau vreo petre­cere. Doar cîntece mai asculta, rostite lin de minesengeri. Şi sunetele unei rotte îi aduceau lacrimi în ochi, fiindcă îi aminteau de ceasul cînd dăruise dragei sale inelul şi o sărutase. Totuşi a încercat s-o uite, şi a plecat în bătălii, pe tot întinsul mărilor. Şi pretutindeni căuta moartea; însă moartea îl ocolea. Şi dorul îi creştea într-una. Curtenii chibzuiseră să îl însoare cu prinţese care de care mai frumoase. Dar el pe Gudrun o iubea şi o vedea mereu-nainte-i, fie plimbîndu-se-n grădina castelului din Matelana, fie în ziua despărţirii, cînd ea îşi flutura năframa de pe turnul cel mai înalt, părînd un porumbel de nea, ce se topea încet în soare. Numai că-n timp ce el lupta, voind s-o uite pe copilă, la Matelana a sosit alt prinţ şi mai din miazănoapte. Era fiul regelui Ludwig din Nordlanda cea friguroasă,[vii] şi purta numele de Hartmut.[viii] Odinioară, pe cînd Hilda era tînără şi frumoasă, regele Hagen, tatăl ei, l-avea pe Ludwig ca vasal. Nordlanda era socotită ca zestrea tinerei prinţese. Însă Ludwig s-a răzvrătit, nu a mai vrut să-l recunoască drept suzeran pe tatăl Hildei, şi şi-a călcat astfel credinţa faţă de regele Irlandei. Din zestrea Hildei s-a pierdut această ţară de la nord. Însă nici Hilda, şi nici Hetel, căruia ea în tinereţe îi ferme­case inima şi îl făcuse s-o răpească, nu se-mpăcau cu acest gînd. Îl socoteau pe cruntul Ludwig tot un vasal, ca-n alte vremi. Şi iată că acum feciorul lui Ludwig cel necredincios plecase cu corăbiile să ceară în căsătorie pe fata Hildei şi-a lui Hetel, pe Trandafirul Nordului. La drept vorbind, regele Ludwig nu l-ar fi îndemnat prea mult pe fiul său Hartmut să plece. Cugetul lui nu-i prea da pace că îşi călcase jurămîntul faţă de Hagen, tatăl Hildei. Dar soaţa lui, reaua Gerlinda, îl aţîţa necontenit: — Normanzii, spunea ea lui Hartmut, sînt astăzi regii mă­rilor. Ludwig e rege peste regi. Şi dacă Gudrun e atîta de chi­peşă, precum se spune, ea trebuie să fie-a ta... Hartmut deci a plecat s-o ceară pe Gudrun tatălui ei, Hetel, regele hegelingilor. Ajuns însă la Matelana, s-a dat drept doar un prinţ saxon, venit într-o călătorie cu o suită nu prea mare, de doisprezece cavaleri. Hartmut era înalt ca bradul. Mergea cu pasul legănat, cum merg pe punte marinarii. Avea o faţă măslinie, arsă de vînturile mării. Era chipeş la-nfăţişare. Rar fată care să-l zărească, să nu suspine după el. E drept că inspira şi teamă. Pentru că Hartmut ţinea veşnic mîna pe garda săbiei, din cingătoarea lui de aur. Se mînia din te miri ce, şi-ntr-o clipă zbura capul celui cu care se certa. Obişnuit numai cu lupta, căta bănuitor în preajmă, ca nu cumva să îl lovească vreun duşman neaşteptat. În război era nemilos, şi vai de ţara sau castelul unde lovea Hartmut cu oastea. Rareori rămînea vreo casă nearsă şi neje­fuită, rareori rămîneau oamenii vii. Acesta era peţitorul Hartmut din ţara Nordului. Şi el a cumpărat o slugă ca să-i arate, pe furiş, pe Gudrun, cît e de frumoasă. Şi ce-o dorise pîn-atuncea pe principesa Matelanei, dar ce-a dorit-o mai tîrziu, după ce-a izbutit s-o vadă! Atunci s-a-nfăţişat lui Hetel şi Hildei sale, aducînd din pîntecul corăbiei daruri în aur şi argint, stofe şi pietre preţioase, mărturisind şi cine e. Eu sînt fiul regelui Ludwig, a spus el plin de curtenie. Între regatul Nordului şi cel al hegelingilor e duşmănie de mult timp. N-aţi vrea să se încheie pacea? Iată, eu mă ofer chezaş. Daţi-mi pe fiica voastră, Gudrun. Noi amîndoi vom stăpîni, cîndva, cele două regate unite bine-ntr-un mănunchi... Hilda nu l-a lăsat pe Hartmut să-şi termine cuvintele: E vreme multă, a spus ea, de cînd Ludwig, vasalul nos­tru, a-ntîrziat să ne trimită omagiul său şi darurile. Întoarce-te la tatăl tău şi spune-i că noi aşteptăm tributul încă neplătit mai mult de douăzeci de ani... Hartmut era un prinţ puternic, crud, ne-ntrecut în bătălie, dar nu lipsit de-nţelepciune. S-a stăpînit şi a urmat: Voi spune tatălui meu totul... Dar vă întreb încă o dată: primiţi ca Gudrun?... Însă Hilda se şi sculase de pe tron şi se pornise spre cămări, lăsînd pe Hartmut în mijlocul neterminatei cuvîntări. Hetel s-a ridicat şi el: Nu, Hartmut, i-a grăit la rîndu-i, pe Gudrun n-o vom da ca pradă normanzilor, de bună voie... N-a mai avut Hartmut ce face. Şi-a strîns în grabă cavalerii, s-a suit pe corabie, pornind spre Ţara Nordului. Negru de-atîta supărare, Hartmut s-a-ntors în ţara sa, şi s-a jurat că nu va trece prea multă vreme şi, cu oastea, îl va smulge din Matelana pe Trandafirul Nordului. Cu sila o să facă nuntă, cum voiesc eu, a strigat Hartmut în faţa cavalerilor. Gudrun trebuie să fie-a mea!... Au trecut astfel şase luni. Şi regele din Niderlanda, frumo­sul Herwig, dîndu-şi seama că n-o poate uita pe Gurdun, a hotărît s-o cucerească în luptă dreaptă, sau să moară. Şi-a pregătit corăbiile cu trei sute de cavaleri şi au pornit spre Matelana, avînd la proră steaguri negre, în semn că vin cu armele şi sînt gata pentru război. Din largul mării i-a strigat re­gelui hegelingilor, care era urcat pe ziduri cu luptătorii Mate­lanei: De nu mi-o dai de bună voie, pe Gudrun, astăzi, de soţie, fii gata să ne înfruntăm!... Regele Hetel i-a răspuns: Să hotărască armele!... Şi trîmbiţele au sunat. Iar cavalerii lui de fier, în frunte cu bătrînul Wate, s-au repezit să-ntîmpine pe regele din Niderlanda. Pe-aceleaşi ţărmuri, unde Herwig i se plecase dragei sale, acum suna vaierul morţii şi săbiile se ciocneau. Dar cavalerii Niderlandei, deşi erau mult mai săraci, erau mai încercaţi în lupte. Oastea lui Hetel da-napoi. Ortwin căzuse prizonier. Sîn- gele şiroia pe ţărm. Şi-atunci... atunci s-a arătat în mijlocul oştenilor, alergînd fără nici o teamă, albă, ca o zeiţă-a păcii şi-a înţelegerii-ntre oa­meni, fecioara cea neprihănită, fiica regelui Matelanei. Lăncile se loveau cu scrîşnet. Şi săbiile se ciocneau, făcînd un zăngănit năprasnic. Ea alerga printre oşteni, vîrîndu-se unde era măcelul mai înverşunat, fluturînd o năframă albă. Pace! le striga tuturor. Nu mai loviţi. Gîndiţi-vă că aţi fost prieteni altădată, că aţi stat la aceeaşi masă şi-aţi ciocnit cupele de vin. Pentru ce să vă omorîţi? Pentru ce vă priviţi cu ură?... Mai bine amintiţi-vă cîte văduve vor rămîne şi cîţi oameni schilozi vor fi. Cîţi prunci vor plînge după tată. Cîtă durere, cîte lacrimi, cîte suspine s-or isca în urma răz­boirii voastre. Fereşte-te! îi striga Hetel. Ce cauţi aici, copila mea? Pacea o caut, iubite tată! Pacea-ntre voi, asta doresc. Căci lumea nu-i orînduită ca oamenii să se sfîşie şi să îşi verse sîngele, ca fiarele fără de cuget... Pe-ncetul sunetul cel aspru al armelor se potolea.[ix] De vreţi o victimă a urii, uite, loviţi-mă pe mine. Dar cruţaţi celelalte fiice, şi fii, şi văduve, şi mame, de jalea care va urma. Herwig, strigă apoi Gudrun, apropiindu-se de-acela care venise cu război. Hai! domoleşte-ţi supărarea şi-ntinde-o mînă prietenească regelui Hetel, tatăl meu.[x] Herwig şi Hetel ascultară. Îşi întinseră mîinile, şi amîndoi se-mbrăţişară. Şi în acea clipită plaja păru o mare pe furtună. Astfel de strigăte ţîşniră din piepturile celor care pînă atunci se omorau. Trăiască preabuna prinţesă! Trăiască Gudrun! se-auzea. Femeile plîngeau pe ziduri, de bucurie că vedeau săbiile iar vîrîte-n teacă. Copiii alergau la porţi, se aruncau în braţele pă­rinţilor scăpaţi de moarte. Şi cei care luptaseră pînă atunci cu-nverşunare îşi strîngeau mîinile, zîmbind. Ortwin a fost eliberat. Răniţii-n grabă oblojiţi. Morţii culeşi şi duşi la groapă. Apoi stăpînul Matelanei a dat de veste tuturor că-n timp de două săptămini Gudrun o să se logodească, şi-n două luni va face nunta cu regele din Niderlanda. Uralele au izbucnit, şi s-au pornit către castel. Şi iată c-a sosit şi ceasul logodnei, cel mult aşteptat!... Herwig credea şi nu credea că stă cu draga lui alături, mînă în mînă, gînd în gînd, şi-aşa vor sta pe totdeauna. Hetel tocmai se ridicase să le ureze fiicei sale şi regelui de Niderlanda zile senine, fericite şi dragoste neîntinată. Ţinea o cupă grea, de aur, plină cu vin, în mîna dreaptă. Şi apucase să rostească. Fiţi fericiţi, Gudrun şi Herwig... cînd, dintr-o dată, de afară, s-au auzit glasuri de spaimă. Doi cavaleri din Niderlanda veniseră la Matelana, ca să aducă-o veste neagră iubitului lor stăpîn Herwig. Sigfrid, regele din Morlanda, cel dintîi dintre peţitorii la mîna albă a Gudrunei — căruia Hetel îi dăduse, cîndva, şi unele spe­ranţe — se mîniase-ngrozitor. Aflase că viteazul Herwig o va avea el de soţie. Şi, însetat de răzbunare, ştiind că Herwig nu-i acasă, se năpustise-n Niderlanda, arzîndu-i ţara, jefuind-o. Auzind vestea asta Hetel a pus la loc pe masă cupa. Gudrun a început să plîngă. Herwig s-a ridicat din jilţ. Şi-a îmbrăţişat logodnica şi i-a rostit înflăcărat: Gudrun, mă duc să-mi apăr ţara năpăstuită de duşmani. Regele Sigfrid de Morlanda, din gelozie pentru tine, a săvîrşit această crimă. Te voi urma şi eu curînd, a glăsuit regele Hetel. Îi eşti logodnic fetei mele, îmi eşti ca fiu... Voi porunci să se armeze întreaga flotă-a Matelanei. Wate se va-ngriji de tot. Şi vom porni-n cîteva zile spre ţara ta, s-o apărăm. Ortwin a cerut învoirea de a pleca şi el la luptă, alăturea de tatăl său şi de logodnicul Gudrunei. După ce Herwig a plecat, Hetel s-a pregătit de drum. Coră­biile au fost încărcate cu arme, cai de soi, bucate.. Şi în trei zile au pornit, conduse de bătrînul Wate, spre ţărmurile Niderlandei. Au plutit ei ce-au tot plutit pe mările însingurate, şi au ajuns de la o vreme. Ţărmul era tot pustiit. Tabăra regelui Morlandei se-afla pe-o coastă, lîngă locul unde se înălţa castelul. Vasele lui se legănau, prinse cu lanţuri, lîngă mal. Mult mai încolo, bine-ascunse după o stîncă, se găseau co­răbiile regelui Herwig. El încercase să dea lupta cu oştile regelui Sigfrid, dar avînd cavaleri puţini nu izbutise să-l înfringă şi să-l alunge de pe ţărm. Ţara era întreagă arsă. Iară castelul sfărîmat. Ferestrele şi uşile se clătinau, desprinse-n vînt. Venind şi Hetel, bătălia a re-nceput cu toată furia, pe mare, ca şi pe uscat. Luptaţi! striga tînărul Herwig, cetelor lui de cavaleri. Doborîţi-i fără cruţare pe-aceia care au dat foc căminelor în lipsa noastră. Luptaţi! îi îndemna şi Hetel pe cavalerii Matelanei. Am venit ca să răzbunăm pe ginerele nostru, Herwig. Luptaţi! striga la rîndu-i Sigfrid. Am fost dezonorat ca rege. Şi am pierdut-o pe frumoasa copilă de la Matelana. Her­wig şi Hetel să-mi plătească. Şi s-au luptat ei multă vreme. În bătălia cea cumplită coră­biile s-au aprins. Vîntul bătea din răsărit şi înteţea rugul imens, ce strălucea pînă departe, pe suprafaţa apelor. Din toată flota morlandeză, ca şi din cea a Matelanei, şi-a Niderlandei, s-au ales numai cîteva cioturi negre şi răvăşite prin­tre valuri, şi-o mînă de cenuşă albă, pe care-a spulberat-o vîntul şi-au înghiţit-o apele. Nici zece ani de-atunci-nainte nu mai puteau fi de ajuns ca toate-aceste trei regate, învrăjbite de război, să îşi refacă flotele. Ce nebunie sînt trufia şi vrajba oarbă dintre regi, zicea poetul minesenger, căci moartea hîdă, sărăcia şi deznădejdea le-nsoţesc!... Cum povesteam, trei regi erau atunci pe ţărm, cu ostile, cîte scăpaseră din valuri. Nici Sigfrid nu putea să plece, să mai ajungă în Morlanda. Nici Hetel şi cu fiul său, tînărul Ortwin, nu aveau cum să se-ntoarcă-n Matelana. Iar Herwig, regele logod­nic, nu era-n stare să-i ajute. Nu-i rămăsese nici o barcă. Nu avusese-o flotă mare nici înainte de război. Acum n-o mai avea de loc. Trecuseră cîteva zile. Răbdau din greu de frig, de foame. Luptele nu mai încetau. Pe cînd se frămîntau cu toţii, neştiind ce-ar putea să facă, pe mare s-a văzut o barcă. Barca a acostat la ţărm. Din ea s-a coborît un crainic, venit tocmai din Matelana. Cerul să fi căzut pe Hetel, şi nu l-ar fi lovit mai rău, decît vestea-nspăimîntătoare pe care i-a adus-o solul. De cum plecaseră la luptă regele Hetel şi cu Ortwin, cineva, nu se ştia cine, dar o iscoadă-n orice caz — a dat de ştire în Nordlanda. La-ndemnurile soaţei sale, Ludwig şi-a şi strîns cetele: Aşadar, a venit momentul!... a glăsuit spre cavaleri. În Matelana nu e nimeni, care s-o poată apăra. Hetel — cînd fiul nostru Hartmut i-a peţit-o pe fata lui — ne-a rostit vorbe de ocară. Iar Hilda încă şi mai şi. A spus că noi sîntem prădalnici... Sîntem piraţi, a vrut să spună. Să-i arătăm, dar, ce putem, bătrînului preatrufaş, Hetel. Iar Hilda mi-a cerut tribut. Hai să-i plătim; dar cum ştim noi! Gerlinda-i aţîţa mai rău pe Ludwig şi pe fiul său: Duceţi-vă! Veniţi cu Gudrun! Şi ardeţi toată Matelana. Să-i frigeţi inima reginei care-a-ndrăznit să ne înfrunte. Şi, numai în puţine zile, Ludwig şi Hartmut, cu normanzii, pe corăbii, avînd la proră capete mari, verzi, de balauri, au şi ajuns în Matelana. Ca fiarele s-au repezit, arzînd pămîntul Matelanei. Nu se vedea în toată zarea decît pojarul caselor. Şi nu se auzeau decît plînsete, vaiet şi suspin. Corăbiile normanzilor, pline de-atîtea avuţii, te miri că nu se scufundau. Ba mai urcaseră-n corăbii şi cele mai frumoase fete de pe pămîntul Matelanei. Şi între ele se afla şi Gudrun cea fermecătoare. Pe Gudrun? Mi-au luat-o pe Gudrun? striga bătrînul rege Hetel. Şi-au luat-o şi pe Hildeburg? a tresărit cu spaimă Ortwin. Da, da, le-au luat pe amîndouă. Au luat şi-alte şaizeci de fete, îi încredinţa crainicul. Nici nu pot povesti durerea ce-a bîntuit în Matelana. Mamele hohoteau pe ţărm şi îşi smulgeau cosiţele văzînd pe fiicele lor dragi pierdute pentru totdeauna în ceţurile nordului... Şi însăşi buna doamnă Hilda s-a tîrît la picioarele regelui Ludwig din Nordlanda, rugîndu-l să ia orice vrea din Matelana, dar să-i lase pe dulcea sa copilă, Gudrun. Ludwig, cu inima de gheaţă, a dat răspuns că doamna Hilda l-a socotit cîndva vasal. Şi-o suzerană nu se cade să se tîrască în ţărînă, în faţa unui biet vasal, ba să-i mai ceară şi favoruri... Dar Hartmut? Hartmut ce-a făcut, cînd mi-a răpit logodnica?... Cum s-a purtat el cu Gudrun? ...îl cerceta pe vesti­tor şi regele din Niderlanda. Hartmut?... Ar însemna să mint, dacă n-aş spune c-a avut faţă de ea purtări frumoase. I-a oferit prinţesei braţul, s-o urce pe corabie. Dar Gudrun n-a vrut să primească sprijinul său, şi-a urcat mîndră, urmată-întîi de Hildeburg, şi-apoi de celelalte fete. În cală pregătiseră un lăcaş căptuşit cu stofe şi cu covoare, pentru fete. Atîta am putut să văd. La despărţire i-a strigat reginei Hilda: Mamă scumpă, spune-i lui Herwig că-i rămîn pe totdea­una credincioasă. Dragostea mea, chiar de departe, va fi o floare neatinsă. Şi tu, mamă, nu suferi. Eu am puterea să aştept ca să se-ntoarcă iar lumina, după întunecimea nopţii. Nu ştiu de ce se află oameni ce vor să-şi afle mulţumirea din suferinţa altora... Dar nu vreau să se verse sînge, nici chiar pentru salvarea mea. Pe-aceste vorbe-ale Gudrunei, cala a fost acoperită. Glasul fetei înăbuşit. Regina Hilda a rămas pe ţărmul Matelanei noastre, între dărîmături şi fum, privind corăbiile normande, care se depăr­tau de ţărm. De-atuncea însă e bolnavă. Nici astăzi nu şi-a revenit. O, rege Hetel! a strigat frumosul şi viteazul Herwig. Dragostea mea pentru Gudrun a cufundat ţările noastre în lacrimi, sînge şi amar. Încerc azi ultimul asalt contra lui Sigfrid de Morlanda. Am să-l înving. Şi-n noaptea asta o să pornesc în urmărirea lui Hartmut, prinţul de la nord, şi-mi voi redobîndi iubita... Asaltul însă nu l-a dat. Wate i-a sfătuit pe Hetel şi pe Herwig să-ncheie pace cu Sigfrid, regele Morlandei. Acum duşmanul nostru-i Ludwig. Sigfrid nu-l va ierta nici el pe regele normanzilor, c-a năvălit în Matelana şi ne-a răpit-o pe Gudrun, i-a învăţat bătrînul Wate, care era şi bun războinic, dar şi un sfetnic încercat. Hetel a socotit că sfatul e înţelept, şi l-a primit. Herwig a judecat la fel. Şi Ortwin s-a-mpăcat cu gîndul că trebuie să-ncheie pace. Un sol cu flamura regală s-a dus în tabăra lui Sigfrid. Iar Sigfrid, cînd a auzit că Ludwig a venit cu flota şi a răpit-o pe Gudrun, s-a învoit să facă pace cu cei doi regi: Hetel şi Herwig. Pacea s-a încheiat îndată, pe ţărmurile Niderlandei. Dar ce folos? Fără corăbii erau parcă legaţi de mîini. Toţi regii se-adunaseră pe acea coastă-a Niderlandei, cătînd fără nădejdi spre larg. Wate se frămînta zadarnic. Şi, tot zadarnic, le cînta bătrînul minesenger Horand un cîntec vechi despre strămoşii regelui hegelingilor, care-au pierit luptînd pe mări. Pe cînd se petreceau acestea, s-a arătat, pe negîndite, din depărtare un catarg. De Niderlanda se-apropia un vas mare, plutind încet. Vin alţi duşmani! a strigat Wate. La arme! au poruncit Hetel, Herwig şi Sigfrid, de îndată. Şi cavalerii — în armuri, cu lănci şi săbii — s-au grăbit să fie gata de război. Dar cînd se apropie mai bine corabia aceea mare, se desluşi c-avea pe punte nu nişte cavaleri sub arme, ci doar nişte sărmani fugari. Erau pe punte şi femei, bătrîni, bolnavi de toată mîna. Veneau dintr-un ţinut pe care îl pustiiseră, de-asemeni, piraţii mărilor, normanzii, şi îşi căutau un adăpost, pe-un ţărm cît mai îndepărtat. Numai că fiind marea furioasă, toţi suferiseră din greu. Aveau nevoie de odihnă, de îngrijire şi de apă, pentru bol­navi, pentru copii.[xi] Un bătrîn ce şedea la proră, ţinînd loc de conducător, a strigat către cavaleri: Îngăduiţi, oameni ai luptei, să poposească pentru-o vreme, aici, nişte năpăstuiţi? Îngăduim, a răspuns Herwig, ca un stăpîn al locurilor. Şi ancora s-a coborît, cu scîrţîit, în apa mării. Fugarii şi-au făcut pe ţărm o tabără pe timpul nopţii. Nu mai puteau de fericire că simt, din nou, sub tălpi, pămînt. Atunci însă... atunci, lui Wate, războinicul mult încercat, i-a încolţit un gînd viclean. Ce-ar fi să ia corabia acestor bieţi oameni fugari şi să pornească-n urmărirea jefuitorilor normanzi? Gîndul şi l-a şoptit lui Hetel. Hetel l-a-mpărtăşit lui Herwig, şi-apoi lui Sigfrid de Morlanda. S-au înţeles doar din priviri. Din gură-n gură, cavalerii au purtat ordinul lui Hetel. Degeaba Horand, cîntăreţul, s-a dus-naintea regilor, spunîndu-le că nu e bine să săvîrşească-o nedreptate. Hetel l-a-mpins pe cîntăreţ, s-a urcat cel dintîi pe punte, şi a strigat celorlalţi regi ca să ia pildă de la el. Pînă să poată vedea bine sărmanii oamenii ce se-ntîmplă, cavalerii s-au îmbarcat. Cîţi au vroit să le stea-n faţă, au fost trîntiţi pe loc în valuri. S-a dat semnalul de plecare. Şi-n blestemele celor care vedeau c-au fost prădaţi de regi, corabia a şi pornit. În acel ceas, se povesteşte că s-a-nteţit mai rău furtuna. Dar nici unul n-a ţinut seama de urletele vîntului şi de mînia apelor, de moartea care îi pîndea din hăurile vinete. Corabia plutea cu greu. Părea în noapte, o fantomă, care aici urca pe creste, şi-aici se prăbuşea sub valuri. Şi înfruntînd acea furtună, au plutit fără de răgaz, spre coas­tele normanzilor. Aici ar fi de povestit că şi Ludwig cu fiul său, plecînd cu prada din castelul regelui Hetel, au avut parte pe drum doar de furtuni. Şi fiind vasele prea-ncărcate cu-atîta pradă: avuţii, aur, obiecte, stofe scumpe şi cele şaizeci de copile, abia puteau înainta, căci vîntul le bătea în faţă. De-aceea Ludwig hotărî să s-abată din drumul lor şi să găsească o insulă unde să facă un scurt popas. Dar Hetel, Herwig, Sigfrid, Ortwin şi ne-ntrecutul bătrîn Wate, cu oastea lor de cavaleri, îi urmăreau neobosiţi. Voiau să apuce să se bată cu răpitorii chiar pe mare, pînă cînd ei nu ajungeau în întăritul lor Nordland. Acolo nu puteau pătrunde. Aveau doar o corabie. Şi nici gînd nu putea să fie ca să-şi refacă marea flotă pierdută lîngă Niderlanda, încă mulţi ani de-atunci încolo. Şi plutind ei, cum povesteam, au întîlnit nişte pescari. Iar aceştia văzuseră corăbiile normanzilor trase pe-un ţărm de insulă. Era insula Wolpensand.[xii] De-acolo hotărîse Ludwig să-şi ducă pe-ndelete prada pînă în ţara lui normandă, cînd se va potoli furtuna. Hetel a poruncit îndată să se îndrepte cîrmele către insula Wolpensand. Au plutit dar, nu multă vreme, şi Herwig i-a strigat lui Hetel: Iată-i! Piraţii nordului, într-adevăr, se-află-aici, au acostat în Wolpensand. Îngăduiţi, o, rege Hetel, să-ncepem lupta chiar acum. Săriţi pe ţărm, a grăit Hetel, şi nu vă-nduioşaţi de nimeni care va cere îndurare... Tîlharii mi-au răpit copila, pe Hildeburg — prietena ei — iubita inimii lui Ortwin, şi-averile din Matelana. Logodnicele noastre sînt acolo-n tabăra lui Ludwig, în braţele normanzilor, şi noi vrem să le răzbunăm! au strigat tare cavalerii. Şi lupta a-nceput îndată cu-o furie nemaiîntîlnită. Armu­rile şi căştile lovite de securi şi spade, de lănci şi pietre, scînteiau. Iar gemetele de durere ale oştenilor căzuţi umpleau tot cerul nordului. Întreaga zi ei s-au luptat. Şi cîntăreţii povestesc că de atîtea izbituri săbiile se-nroşiseră, parcă erau vîrîte-n foc. Nici dintr-o parte, nici dintr-alta, nu dădea nimeni înapoi. Ba, parcă se-ndîrjeau mai mult. În acest timp veni şi noaptea. Jerbele de scîntei ţîşneau din săbiile înroşite pe ţărmul mării-n Wolpensand, ca-n fierăria unde Surt, gigantul înfrico­şător,[xiii] îşi pregăteşte armele să lupte cu zeii germani şi să-i doboare din înalt. Totuşi scînteile acestea nu puteau risipi întreaga întunecime ce cădea ca un linţoliu peste zi. Pe cer nu se vedeau nici luna, nici stelele strălucitoare. Iară în noaptea tot mai neagră, nimeni nu mai era în stare să desluşească-n vălmăşag cine era, sau nu, duşman. Prietenii îi loveau pe prieteni. Şi sîngele curgea-n zadar. Încît măcelul a-ncetat. Abia se potolise lupta, şi cavalerii se găteau pentru odihnă, desfăcîndu-şi armele lor zăngănitoare, alţii legîndu-şi rănile, cînd peste locurile luptei s-a auzit un glas puternic: Hei, rege Ludwig, te-am căutat întreaga zi în bătălie. Dar te-ai ascuns ca un mişel. Te temi să dai ochii cu mine? Jefuitor, tîlhar de rînd, care ataci femeile cînd nu-s acasă luptătorii! Vino, de-ai cît de cît obraz faţă de cavalerii tăi... Vino să ne-nfruntăm în săbii!... Strigase Hetel spre normanzi. Un murmur viu s-a înălţat din tabăra duşmanilor. Cu astfel de cuvinte grele nu mai fusese înfruntat nicicînd vreun alt rege normand. Ludwig a şi luat sabia şi a răspuns din cortul său: Viu, rege Hetel, nu ai teamă. Viu ca să-ţi sap aici mormînt... Şi, la lumina focurilor din cele două tabere, s-au arătat Ludwig şi Hetel purtîndu-şi săbiile-n mîini. Hetel avea pe cap un coif, împodobit cu-aripi de-oţel. Lui Ludwig îi lucea pe frunte coroana de rege normand. S-au repezit ca nişte lupi. Furtuna se mai potolise. Marea gemea încetişor, ca fiara după ce-i rănită, şi lingea ţărmul nisipos. Şi aerul era ca plumbul. Atîrna greu şi mohorît peste tărîmul nordului. Nici la un pas n-ar fi zărit Ludwig pe Hetel, hegelingul, de n-ar fi fost aprinse focuri în taberele oştilor. Şi săbiile s-au izbit. Din ele-au izbucnit scîntei. Şi după-o luptă de trei ceasuri, unul pe altul s-au rănit. Hetel a căzut jos, pe pietre. Armura lui era cam grea. S-a ridicat însă gemînd şi iar s-a repezit spre Ludwig. Pînă la urmă însă Ludwig a izbutit să îi înfigă lui Hetel lancea sub bărbie. Bătrînul rege-al Matelanei a-ngenunchiat şi, horcăind, şi-a plecat capul spre pămînt. Wate a şi sărit atuncea, cercînd să-l sprijine pe rege. Dar Hetel i-a şoptit o dată cu ultimul suspin al său: Wate, aştept să mă răzbuni!... Lui Wate i s-a scurs pe chip o lacrimă pînă în barbă. Nu lăcrămase niciodată acest puternic luptător. Fii sigur, rege, c-am s-o fac. Închide ochii liniştit. Wate îşi va păstra cuvîntul. Ludwig o să-şi sfîrşească viaţa sub mîna şi sabia mea... i-a rostit el cu glas adînc. Apoi l-a ridicat pe Hetel şi l-a purtat domol, în braţe, spre focul hegelingilor. Toţi cavalerii îl urmau, alături de Ortwin şi Herwig, cîntînd un cîntec vitejesc, rămas din timpurile vechi. Dincolo-n tabăra vrăjmaşă, Gudrun şi cu soaţele ei ascultau cîntecul acela în care se vorbea de Odin, cel ce-i primeşte pe războinici. Iară walkiriile sale le-ntind cupe cu hidromel. Ştia că-i cîntec pentru morţi. Auzise şi bătălia, şi clinchetele armelor. Dar nu putea de loc să creadă că cel răpus e tatăl său. Sta-n cortul ei şi asculta, strînsă-ntre fetele răpite din Matelana, de normanzi. Un fior rece-o scutura. Iară inima i se strînsese ca sub o volbură de gheaţă. Sta-n cortul ei şi tremura. Şi regele normanzilor era destul de greu rănit. Sîngele îi curgea din braţ. Dar fiul său îl ajută să se întoarcă pînă-n cort, unde îl obloji cu grijă. Hartmut, îi spuse regele, după ce rana se închise. Pe cît mă pricep eu la lupte, mîine în zori vom fi învinşi. În tabăra lor este Wate. De el mă tem eu cel mai mult... Furtuna s-a cam potolit. Sînt de părere să plecăm acum cît ei sînt tulburaţi şi nu au timp să privegheze corăbiile de la ţărm. Va fi aşa cum porunceşti, a răspuns Hartmut tatălui. Ai grijă ca pe nesimţite... să ne urcăm şi să pornim. Lasă aicea corturile, să nu se ştie c-am plecat... Dar Gudrun s-ar putea să strige, şi să-i vestească pe ai săi... Ameninţ-o că de-o să strige le omorîm pe Hildeburg, ca şi pe celelalte fete... De mila lor ea va tăcea... Cum a cerut regele Ludwig, aşa a poruncit şi Hartmut. Şi spre norocul lor bătea vîntul spre Ţara Nordului. Încet, încet, s-au strecurat, s-au urcat iute pe corăbii, au întins toate pînzele, şi au plutit către Nordlanda. Spre dimineaţă, hegelingii au ridicat un rug uriaş. L-au aşezat, pe rug, pe Hetel, cîntîndu-i cîntece de jale. Şi Ortwin, cu o faclă-n mîini şi cu durerea strînsă-n                                       piept, a aprins crengile de pin. Focul a izbucnit uşor, licăritor şi cu scîntei, învăluind trupul lui Hetel. Cenuşa lui au aşezat-o într-o urnă scobită-n piatră, clădind deasupră-i o movilă, în care au înfipt o lance. Apoi, neîncetînd să cînte, cavalerii şi-au pus din nou căştile lor grele, de fier, şi s-au întors către duşman. Dar pas de unde să-l mai ia. Mai erau corturile-n zare, însă normanzii nicăieri. Au cercetat loc după loc, prin Wolpensand, şi n-au găsit nici rămăşiţă de normand. Plecaseră, neîndoielnic. Herwig era cel mai furios. Fusese-acolo, lîngă Gudrun, şi-acuma iarăşi o pierdea. S-o luăm îndată după ei şi să-i ajungem, să-i lovim! îşi îndemna el cavalerii. Ortwin, tu ne vei însoţi?... Sigur că da, glăsuia Ortwin. Ludwig şi Hartmut vor plăti crimele ce le-au săvîrşit... Wate, să ne gătim de drum!... Sigfrid, regele din Morlanda, era gata, de-asemenea, să-i însoţească pe regele din Niderlanda şi pe Ortwin de Matelana. Bătrînul Wate-şi înălţase flamura spre oştenii săi, cînd iarăşi Horand, cîntăreţul, s-a dus în faţa regilor, spunîndu-le în acest fel: V-am sfătuit şi-n Niderlanda ca să nu faceţi nedreptatea ele a răpi corabia acelor bieţi oameni fugari. N-aţi ascultat, şi iată, Hetel e sub movila de pe ţărm. Gîndiţi-vă că-n vremea asta normanzii s-au depărtat mult. Şi vîntul, care-a bătut ieri spre miazănoapte, s-a-ntors. Astăzi ne este împotrivă. Pînă s-ajungem în Nordlanda, Ludwig va fi la adăpost. Castelul va fi apărat. N-o să putem să debarcăm. Oştenii ne sînt osteniţi. Să ne întoarcem. Şi să-ncepem să construim o nouă flotă. Să pregătim alţi cavaleri. Şi astfel vom putea-ntr-o zi să debarcăm noi în Nordlanda. Pe Ludwig să-l urcăm în lănci... Cei trei regi au rămas pe gînduri. Cîntăreţul ştia ce spune. Drumul nu le era cu spor. Pierdeau zadarnic alţi oşteni. Sigfrid a rostit cel dintîi: Horand a spus doar adevărul... Ortwin a întărit şi el: Cred că Horand are dreptate... Şi Herwig, cel mai îndîrjit, a trebuit să se supună părerii celorlalţi doi regi, pentru că singur n-avea cum să mai ajungă pînă-n nord. Plini de mîhnire, cei trei tineri, cu cavalerii ce-i aveau, s-au dus către corabie. Au plecat — Sigfrid în Morlanda, Ortwin spre Matelana lui, şi Herwig către Niderlanda. Nu au rămas în Wolpensand decît cîteva corturi goale şi o movilă de pămînt, avînd o lance-nfiptă-n ea. La despărţire, cei doi tineri, Ortwin şi Herwig şi-au jurat că orice-ar fi să se întîmple, să se întoarcă într-o zi şi să-şi scape iubitele din ghearele duşmanilor. Cunoscînd dar acestea toate, spuseră minesengerii, să ne întoarcem iar la Gudrun, la Hildeburg şi celelalte copile de la Matelana. Aflaseră pe drum că Hetel fusese doborît de Ludwig. Gudrun plînsese disperată. Ajunse apoi în Nordlanda, la ţărm au fost întîmpinate de Gerlind, soţia lui Ludwig, şi de Ortrun, copila ei. În sfîrşit, a rostit regina, fiica lui Hetel cel trufaş bine­voieşte să coboare pe ţărmul unui prinţ normand... Şi, izbucnind în rîs sălbatic, mîndra Gerlind a mai urmat: Ce zicea tatăl tău, fetiţo? Că Ludwig e vasalul său, şi Hartmut, viteazul meu fiu, nu este demn de mîna ta? Ei bine, a sosit şi vremea ca să te rogi tu singură de Hartmut să-ţi fie bărbat. Gudrun abia se coborîse pe ţărmul aspru din Nordlanda. Durerea pentru tatăl ei o mistuia pînă-n adînc. Nu ştia ce-i aduce soarta aici, în Ţara Nordului, şi totuşi s-a întors spre Gerlind şi a privit-o drept în ochi: Vă înşelaţi! i-a spus reginei. Eu sînt logodnica lui Herwig! Şi am să fiu soţia lui. Herwig nu este un războinic din cei ce jefuiesc cetăţi, cînd sînt plecaţi apărătorii. Nu luptă cu femeile, nu lasă pruncii-nfometaţi, şi mamele jelind amar. Şi totuşi, nu mă aşteptam din partea voastră, doamnă Gerlind, să insultaţi pe o prinţesă, în loc să-i uraţi „bun venit”, cum este datina la noi... Gerlind a pus mîna pe spadă. Şi capul blond al dulcei Gudrun ar fi căzut atunci în mare, de nu ar fi oprit-o Hartmut. Mamă, a glăsuit reginei. Eu am făcut, e drept, o crimă, doar ca s-o dobîndesc pe fata regelui hegelingilor! Şi nu doresc s-o pierd acum, prin vorbele necugetate pe care le-aţi schimbat voi două... Ortrun!... a grăit sorei sale, te rog, ai grijă tu de ea. Cu vremea se va îmblînzi şi va primi să-mi fie soaţă. Du-te, Gudrun, du-te cu Ortrun. Poţi să o iei pe Hildeburg şi poţi să iei şi alte fete din cele-aduse în corăbii să te slujească, să te simţi, la noi, la fel ca şi în Matelana... Aşa a-nceput, în Nordlanda, captivitatea-ndelungată, în care Gudrun a zăcut vreme de treisprezece ani. La început, Gudrun a fost tratată ca un oaspete. Lîngă ea şedeau Hildeburg şi toate celelalte fete. Ba, după cît se poves­teşte, se-mprietenise şi cu Ortrun, sora cea mică-a prinţului. Ortrun era gingaşă, bună. Se-nduioşa pînă la lacrimi de soarta fetelor răpite. Iară Gudrun îi era dragă şi încerca s-o mîngîie. Cînta ca să-i aline dorul de mamă, frate şi logodnic. — O să vă-ntoarceţi într-o zi, spunea Ortrun către Gudrun. Fratele meu va înţelege că tu nu poţi să-l îndrăgeşti. Şi am să-i mai vorbesc şi eu. El nu-i atît de rău cum pare. Luptele l-au asprit prea mult. Mai greu va fi cu mama noastră. Regina Gerlind e prea mîndră, şi s-a simţit greu insultată, cînd tatăl tău, regele Hetel, l-a izgonit din Matelana pe Hartmut care te peţea... Dar o să treacă toate astea. Sînt sigură că o să treacă... Haide acum să ne plimbăm cu toate fetele pe ţărm şi să privim mînia mării... Ortrun o lua de gît pe Gudrun, o-mbrăţişa cu dragoste şi-i dezmierda părul de aur, ce-i luneca-n cosiţe lungi şi mătăsoase, pîn' la glezne. Uneori însă, venea Hartmut. Ce-i drept, era politicos, însă întunecat la faţă, şi ochii-i scînteiau sub frunte, ca două flăcări albăstrii. Gudrun, de ce nu te-nvoieşti să-mi fii soţie, şi, curînd — cînd se va stinge tatăl meu — regina mea peste Nordlanda. Tu ştii că luptătorii noştri stăpînesc toate apele. Iar eu voi fi stăpînul lor. Vei fi regină peste regi. Uită-l pe Herwig. E departe. Din Niderlanda nu mai vine nimeni aicea să te scape. Tu, Tran­dafir al Nordului, eşti cea mai potrivită soaţă pentru un luptător ca mine. Fii înţeleaptă, te supune... Şi am să-ţi fac o nuntă mare, cum nu s-a mai văzut pe lume. Iară la nuntă am să-ţi dau un munte-ntreg de nestemate. Îl am ascuns în tainiţe pentru aceea ce va fi soţia şi stăpîna mea. Nici o regină n-o să aibă veşminte mai costisitoare, din catifele şi mătăsuri, podoabe de argint şi aur, sute de cai negri ca noaptea, cu care poţi călători pe nesfîrşitele-mi întinderi, sub ceţurile nordului. Ba îţi voi face şi-un castel mai-nalt decît oricare altul, şi-l voi podi cu mozaic, ca regii de la miazăzi; pe-acoperiş voi pune aur şi îţi voi face o gră­dină chiar în castel, cum am aflat că ar avea regii mauri. Pri­meşte doar să-mi fii soţie, şi nu mă umili prea mult. Gudrun îi asculta cuvîntul. Ochii i se uscau de plîns şi faţa i se împietrea. Îşi strîngea pletele la sîn, se ridica, şi, cu mîndrie, îi răspundea prinţului Hartmut: Nu eu te umilesc pe tine, deşi ai merita s-o fac. Cuvîntu-mi ar putea să fie ca piatra sură, colţuroasă, să te lovească în obraz, chiar dac-ar fi să-mi aflu moartea, după aceea, de la voi... M-ai luat din casa părintească, pe care-ai jefuit-o toată. Şi, mai ales, m-ai dspărţit de Herwig, logodnicul meu, căruia eu îi voi rămîne credincioasă pînă la moarte. De ce nu vrei să îndrepţi răul pe care tu mi l-ai făcut? Să ne laşi să plecăm acasă, şi-apoi să se încheie pace? Tu nu poţi înţelege, Hartmut, că răul ne-ndreptat aduce întotdeauna un alt rău? Nădejdea voastră stă-n aceea că Herwig nu va îndrăzni să vină-n întăritul Nordland! Credeţi că el nu va-nfrunta pe aprigii oşteni normanzi, fiindcă voi ştiţi că n-are flotă, că e un rege prea sărac. Dar nu vă legă­naţi în vise nici tu, nici mama ta, Gerlind. Chiar dacă nu sînt lîngă Herwig, chiar dacă nici nu voi mai fi, mă simt a lui cu sufletul. Lanţul cel dulce-al dragostei ne-a legat strîns pe amîndoi. Ş-aşa va fi pe veşnicie. Te rog acum însă să pleci, să mă laşi iară singură, să nu mă întristezi mai mult. Şi Hartmut, Hartmut îndrăzneţul, lovit de vorbe-atît de grele — recunoscînd că-i adevăr în tot ce-i spusese copila smulsă de el din Matelana — îşi aplecă pe dată fruntea, ieşind afară din odaie. Regina Gerlind îl văzu şi crunt se mînie în sine. Era nespus de rea regina. Ochii îi erau ca de şarpe, şi gura, cu buze subţiri, scotea doar cuvinte de hulă. Toţi luptătorii din Nordlanda, cît erau ei de îndrăzneţi, sim­ţeau o teamă-n inimă, numai cînd o vedeau pe Gerlind. Căci ea se supăra prea lesne, şi-atunci pe nimeni nu ierta. Pe Ludwig ea-l făcuse crud. Ea îl silea pe prinţul Hartmut să fie neîndurător. Ea-i trimisese-n Matelana, să o răpească pe Gudrun. Şi-acum, văzînd pe fiul ei izgonit iarăşi de copilă, se mîniase şi mai rău. Prin vorbele-i meşteşugite, îl îndemnă pe prinţul Hartmut să plece la un nou război, cu oştile, pe-ntinsul mării. — Pleacă, şi lasă-mă pe mine să o înduplec între timp, îi glăsui regina Gerlind. Cînd ai să te întorci acasă, ea singură se va ruga... Da, în genunchi se va ruga, să te-nvoieşti a-i fi tu mire... Hartmut a plecat la război, precum îl îndemnase Gerlind şi cum încuviinţase Ludwig. Corăbiile-i au umplut marea. Şi în corăbii, luptătorii, înarmaţi, dîrji şi fioroşi, cîntau cu glasuri groase astfel:   — O! Halala! Pe lumea asta Noi sîntem regii mărilor, Săbii de aur vrem s-avem, Şi cele mai frumoase fete Să ne danţeze-n danţ vioi, In timp ce vom sorbi din cupe Licoarea dulce: hidromel. O! Halala! Pornim la luptă. Coastele s-or împurpura, Curînd, de focurile noastre Şi sîngele care va curge... O! Halala! Pornim la luptă Noi sîntem regii mărilor...   Dar abia dispărură-n zare corăbiile, avînd la proră capete mari, verzi, de balaur, abia de se topiră-n ceţuri lucirile de lănci şi săbii, şi glasurile aspre, groase, se mistuiră-n depărtări, că Gerlind se şi repezi în încăperile Gudrunei. Nu ai primit să fii regină... ei, bine, vei fi slujnică! îi strigă fetei, cu mînie. Mamă! se ridică Ortrun numaidecît în apărare. Nu este drept... Ce vrei să faci? Tu, Ortrun, îi mai rosti Gerlind, ai dovedit o slăbiciune ne-ngăduită pentru Gudrun, ce ne jigneşte pe noi toţi... Vei sta de astăzi înainte închisă în odaia ta. Cu Gudrun nu mai poţi vorbi. Pieri dinainte-mi chiar acum!... Şi apoi Gerlind porunci ca fetele din Matelana să-şi schimbe-ndată toate rochiile cu haine proaste, peticite. De-azi-nainte o s-aveţi grijă de păsări şi de porci. Veţi locui cu slugile! ţipă regina mai departe. Iară Gudrun va spăla rufe, şi va dormi, nu-n încăpere, ci jos, în grajdul vitelor, pe paie umede, murdare! Dacă îi hotărîţi Gudrunei această nemiloasă soartă, vreau s-o împărtăşesc şi eu! zise şi Hildeburg, daneza. Fratele ei, Ortwin, acela ce stăpîneşte Matelana, îmi este drag, iar eu, cu Gudrun, de mici am crescut împreună, nedespărţite niciodată. Bine, de ţii atît la ea, şi nu vreţi să vă despărţiţi, dormi şi tu, Hildeburg, în grajd! Dar veţi spăla-mpreună rufe. Şi nu uita că în curînd vine toamna cu ploile. Apoi şi iarna, cînd pe-afară va ninge şi va îngheţa. Ce zici? Acum mai dormi cu Gudrun? Adevărata prietenie nu se-nspăimîntă nici la greu, i-a dat răspuns trufaşei Gerlind, prinţesa Hildeburg, daneza. Şi, precum a hotărît Gerlind, toate fecioarele răpite au fost îndată coborîte în încăperea slugilor, iar Gudrun şi cu Hilde­burg într-un grajd vechi, dărăpănat. Venise toamna cea vrăjmaşă. Marea vuia şi se izbea, ca un balaur negru-vînăt, de stîncile Ţării de Nord. Şi, printre stînci, în haine rupte, desculţe şi mai mult flămînde, Gudrun şi Hilde­burg spălau, zi după zi, rufele-n mare. Mîinile le-ngheţau în apă. Vîntul le biciuia obrajii. Şi-adeseori cădeau pe cale, cînd se-ntorceau către castel, împovărate tot mai mult, cu muncă, de regina Gerlind. Noaptea, cînd se culcau trudite, n-aveau cu ce se înveli, şi tremurau ca două frunze, pînă în ziua următoare, cînd, nedor­mite, se sculau, luau legăturile cu rufe şi se porneau iar către mare. Gudrun, grăia cîteodată cu deznădejde Hildeburg, pri­veşte c-a trecut şi toamna. A venit iarna cea geroasă. Pămîntul tot e îngheţat. Şi primăvara se apropie. Curînd apoi va fi şi vara, cînd bărcile normanzilor or să se-ntoarcă de la pradă. Hartmut, sătul de aşteptare, te va sili atunci la nuntă. Şi pe noi ne va mărita cu luptătorii lui sălbatici. Ce-o fi cu Herwig şi cu Ortwin? Poate că nu vor mai sosi! Şi Hildeburg o lua pe Gudrun de gît şi începea să plîngă. Nu trebuie să ne lăsăm pradă tristeţei, Hildeburg. Her­wig, desigur, va veni! Şi cu el va sosi şi Ortwin, fratele meu, iubitul tău, îi spunea Gudrun prietenei. Fii tare, draga mea, fii tare! Mai e puţin şi vom scăpa... Şi cîntăreţii povesteau, în vremurile de demult, că-n acest fel a trecut vara. Şi-au mai trecut şi alte veri. Hartmut s-a-ntors cu luptătorii. Au adus iarăşi pradă multă şi fete — care mai de care mai mîndre, mai încîntătoare. Dar Hartmut nu voia să ştie decît de Gudrun cea frumoasă, de Trandafirul Nordului, cea prefăcută-n slujnică de mama lui, de cruda Gerlind. Şi ea îl înfrunta mereu. Va veni Herwig, îi spunea. Şi mă va lua-ntr-o bună zi. Sînt sigură că va veni. Decît să fiu soţia ta, mai bine mor pe ţărmul mării! Atunci să moară, zicea Gerlind, aflînd ce-i răspunsese Gudrun fiului său, prinţului Hartmut. Şi o punea la munci mai grele, s-o nimicească mai curînd. Şi au trecut şi alte toamne. Au venit alte ierni la rînd. Şi treisprezece ani s-au scurs, parcă s-ar fi tîrît pe drum. Gerlind se făcea tot mai aspră şi chinuia nespus pe fete. Cînd viscolul sufla turbat şi îngheţa totul în jur, cînd fiarele se ascundeau, de spaimă, în bîrlogul lor, Gerlind le trimitea pe Gudrun şi Hildeburg la ţărmul mării, cerîndu-le ca rufele să-ntreacă-n albul lor zăpada. Nu le ţinea pe-acestea-n viaţă decît dorul de-a-şi revedea iarăşi căminul părăsit şi pe logodnicii iubiţi. Gudrun îi arăta atunci prietenei sale Hildeburg inelul scump, micuţ, de aur, pe care i-l dăduse Herwig în seara cînd s-au logodit. Şi Hildeburg, roşindu-se, scotea şi ea din sîn inelul pe care îl primise-n dar de la îndrăgostitul Ortwin. Şi-aşa doar se mai mîngîiau, în toiul nopţilor de iarnă, cînd valurile se izbeau de stîncile din ţărm, urlînd, şi viscolul se strecura şi-n adăpostul lor de lemn, întunecos şi îngheţat. Acuma trebuie să spunem că în castelul Matelanei, la fel ca şi în Niderlanda, se făcuseră pregătiri. Herwig nu mai avea răbdare. Era sărac, şi cu greutate putuse să adune aur, ca să îşi facă noi corăbii. Nopţile, toate nopţile, nu se gîndea decît la Gudrun. Se zvîrcolea şi făcea planuri cum o s-ajungă în Nordlanda şi cum o s-o îmbrăţişeze pe credincioasa sa iubită. Oamenii lui, trimişi anume să cerceteze ce se-ntîmplă în ţinutul normanzilor, aflaseră că draga lui îndura chinuri peste chinuri, fiindcă nu se-nvoia să fie noră lui Ludwig şi Gerlindei. Ortwin şi Wate, de asemeni, pregăteau o oştire nouă. Puţini mai rămăseseră dintre bătrînii cavaleri care fuseseră cu Hetel, regele mort în Wolpensand. — Oastea pierdută-ntr-un război se-nlocuieşte anevoie, glăsuia cîntăreţul Horand. La fel este cînd tai pădurea. Copacii se doboară lesne, dar alţii se ridică greu. Numai că Wate se-ngrijise să pregătească noi războinici, chiar din clipa cînd se-ntorsese din lupta de la Wolpensand. El strînsese pe toţi băieţii mai mari de şase-şapte ani şi-i învăţase să se lupte cu sabia, lancea şi arcul. Să călărească, să vîslească, să înoate în apa rece, să ia cu asalt zidurile. Şi-acuma, după-atîţia ani, în Matelana se găsea o oaste mult mai pregătită decît o avusese Hetel. Primiseră şi ajutoare: corăbii noi şi cavaleri de la regele din Morlanda. Ceasul cel mare se-apropia. Veştile alergau mai iute, din Niderlanda în Morlanda, şi de-acolo la hegelingi. Şi prin răvaşe se vorbea numai de Gudrun, Hildeburg, de celelalte prizoniere, ca şi de Hartmut şi de Lud­wig, şi, mai ales despre Gerlind, „căţeaua cu părul cărunt şi cu colţii înveninaţi”, cum o numea într-una Wate. Ceasul cel mare se-apropia!... Venise iarăşi primăvara. Era pe la-nceputul ei. Sloiuri, ce-i drept, se mai vedeau în mare aproape peste tot. Însă şuvoaiele din munţi curgeau cu coame pe spinare. Şi păsările se-ntorceau la cuiburile părăsite. Soarele ridicase capul său lucitor, de după nori, cătînd cu ochii mari spre oameni. Gudrun cu Hildeburg erau, într-una din aceste zile, pe ţăr­mul mării şi spălau. Picioarele le sîngerau pe sloiurile de la ţărm. În acea zi nin­sese iar. Vîntul sufla din miazăzi. Ele spălau cu hărnicie. Deodată au văzut zburînd o lebădă deasupra lor. Lebădă, în acele zile, cînd soarele şi-arată chipul, dar vîntul încă şuieră, nu mai văzuseră nicicînd. Fetele şi-au înălţat capul. Cosiţele le fluturau. Şi lebăda le glăsui: Dragele mele chinuite, Gudrun şi Hildeburg, să ştiţi că vremea rea se depărtează, şi vor veni zile senine... Astfel le spuse lebăda, şi-ntinzîndu-şi aripile, se depărtă din nou spre larg. Ele tot nu se dumireau şi nu puteau să înţeleagă că lebăda care vorbise nu era pasăre de rînd, ci era zîna mărilor, care voia să le vestească despre sfîrşitul suferinţii pe care o-nduraseră. Lebădă!... Lebădă!... mai stai, strigară după ea, în cor, şi Hildeburg, şi blonda Gudrun. Dar pasărea nu se întoarse, şi dispăru cît ai clipi. Noaptea aceea fetele se frămîntară necurmat, gîndind la ce-avea să se-ntîmple. Vestiră şi pe celelalte tovarăşe de suferinţă despre ciudata lebădă venită pînă în Nordlanda, să le aducă bucurie, şi care — lucru minunat — le cunoştea şi numele. A doua zi se începu altă viforniţă pe mare. Soarele-şi ascun­sese faţa sub nişte nori întunecoşi. Un vînt tăios le muşca trupul celor două sărmane fete, plecate cu mormane grele de rufe, să le spele-n mare. Din larg, valuri se năpusteau pe ţărm, cu spumă în torente. Şi valurile le-ngheţau mîinile şi picioarele. Iar prin veşmintele subţiri vîntul trecea în voia lui. Pe cînd spălau cu-atîta trudă rufele celor din castel, Gudrun auzi, dintr-o dată, un plescăit în apa mării. Ridică fruntea puţintel, şi într-o barcă ea zări doi tineri ca­valeri vîslind. Hildeburg! Vin doi cavaleri, apucă Gudrun s-o vesteas­că. Priveşte... Vin spre noi cu-o barcă... Hai să fugim şi să ne-ascundem, răspunse fata ruşinată. Căci avem rochii peticite, sîntem ca roabele, desculţe, şi cavale­rii au să rîdă sau au să ne dispreţuiască. Fetele se şi pregătiră s-o ia la fugă, după stînci. Gudrunei insă îi scăpă din mînă o cămaşă scumpă, care era chiar a reginei. Marea o luase şi-o ducea. Dar unul dintre cavaleri prinse cu vîsla rufa albă. Vîntul sufla şi-i răvăşea Gudrunei părul peste ochi. Faţa abia i se vedea. Şi cavalerul întrebă: Vă rugăm, nu vreţi să ne spuneţi al cui este acest castel? Al regelui Ludwig, normandul, răspunse Hildeburg, da­neza. Dă-ne cămaşa, să plecăm... Aşadar, e adevărat, se bucurară cavalerii, sărind numaidecît pe ţărm. Ne-a îndrumat bine pescarul cu care am vorbit în larg... Dar de-o prinţesă n-aţi aflat — pe nume Gudrun? Nu-i pe-aici? mai spune unul dintre ei. Gudrun simţi că-şi pierde firea. Coşul pe care îl ţinea îi lunecă, şi rufele se risipiră toate-n valuri. Gudrun? şopti încet copila, Gudrun? Ea a murit de mult... Atunci tînărul nou sosit îşi puse mîinile pe ochi şi începu să hohotească. Gudrun?... Gudrun s-a prăpădit?... Nu pot să cred!... Nu pot să cred!... Noi am întîrziat prea mult... Dar Hildeburg, altă prinţesă? mai întrebă şi celălalt tînăr. De soarta sa nu ştiţi nimic? Hildeburg? A murit şi ea, spuse, la rîndul său, daneza. Ortwin — căci el era acesta — se făcu galben ca un mort. Văzînd însă prinţesa Gudrun că dragii ei — iubit şi frate — se află-atît de zguduiţi, n-a vrut să-i mai îndurereze. Şi-a dat cosiţele de-o parte, ţinîndu-le cu mîna dreaptă, şi apropiindu-se de Herwig, i-a spus: Atîta m-am schimbat că nu mă mai poţi recunoaşte, tu, rege Herwig şi logodnic? Nici tu pe mine? a rostit şi Hildeburg dragului său, chi­peşul prinţ al Matelanei. Voi sînteţi? au strigat cei doi, şi ameţiţi de bucurie, nu ştiau cum să le privească, ce să le-ntrebe mai întîi, şi ei înşişi ce să le spună. Pînă la urmă, fără vorbe, tuspatru s-au cuprins în braţe. Şi amîndoi şi-au sărutat iubitele cu mîini asprite, aproape goale-n vîntul rece şi sub ninsoarea cenuşie, din cerul trist al nordului. Haideţi, veniţi cu noi în barcă, glăsui Herwig, mai întîi, strîngînd-o pe Gudrun la piept. Nu pot să te mai las aici... Nu, Herwig... şi nu, dragă Ortwin, spuneau Gudrun şi Hildeburg. Noi nu putem veni cu voi. Mai sînt şi celelalte fete. Herwig şi Ortwin au zîmbit: Poate credeaţi că le-am uitat? Nu. Anii-aceştia n-au trecut, dragele noastre, în zadar. În Niderlanda, Matelana şi în Morlanda s-a făcut o flotă nouă, şi acum venim să vă scăpăm pe toate. Şi mai dorim să pedepsim întreaga crimă săvîrşită de Lud­wig, regele normand. În largul mării se găsesc corăbiile şi cava­lerii, care aşteaptă doar un semn, ca să pornească la atac... Acum plecăm să vestim flota. Şi-amîndoi au sărit în barcă şi s-au îndepărtat de ţărm, fluturînd mîinile spre fete. Ele-au mai stat încă puţin, şi Gudrun i-a spus prietenei: Haide acuma la castel! Dar rufele? s-a-ngrozit fata. Stăpîna ne va biciui. Robia ni s-a terminat, a grăit Gudrun. Lasă-le! De mîine vom fi libere. Şi Gudrun a-nceput să rîdă, întîia oară de cînd Hartmut o adusese în Nordlanda. Apoi au plecat amîndouă pe calea-ntoarsă, spre castel. Regina le-a văzut venind. Unde sînt rufele, răspundeţi, slujnice leneşe? Răspun­deţi!... De nu, pun să vă biciuiască... Gudrun i-a dat răspuns reginei, ca-ntotdeauna, liniştită, şi neplecîndu-se de fel: Ar trebui să vă gîndiţi, cel puţin azi, cum vă purtaţi cu noi, prinţese-n ospeţie. Şi aş putea să vă vestesc că mîine, poate, eu voi fi stăpînă în castelul vostru... Gerlind a încremenit. Vei fi stăpînă? a zis ea. Atunci... dacă-nţeleg eu bine... te învoieşti a fi lui Hartmut soţie, începînd de mîine. Şi nemaiaşteptînd regina nici un răspuns de la Gudrun, s-a îndreptat spre sala unde sta Hartmut — încruntat — pe-un jilţ şi asculta un cîntăreţ spunînd povestea despre Tyr, steaua noro­cului în viaţă, steaua care-i călăuzea pe oamenii din nord, pe mări.[xiv] Feciorul meu, i-a spus lui Hartmut. Cu biciul şi cu sufe­rinţa am îmblînzit-o pe fecoiara regelui omorît de Ludwig. Du-te şi o ia în stăpînire. Va asculta porunca ta... Hartmut s-a ridicat din jilţ. Gudrun? Mi se supune mie, acum, după atîţia ani? Şi, alergînd, s-a dus spre locul unde era Gudrun, în zdrenţe, şi-l aştepta. Ştia că Hartmut o să vină. Mi-a spus regina că de mîine doreşti a fi aici stăpînă... a grăit Hartmut răguşit. Doresc, şi cred că am să fiu, i-a dat răspuns fiica lui Hetel. Regina se grăbise-n urma prinţului Hartmut, fiul său. Aduceţi preotul îndată ca să-i cunune-n seara asta pe Hartmut şi prinţesa Gudrun, porunci unor slujitori. Hildeburg se uita uimită. Nu cunoştea planul Gudrunei, şi tremura de frig şi spaimă. Ce ai de gînd? o întrebă. Am să-ţi răspund, dar mai tîrziu, îi murmură Gudrun zîmbind. Apoi se-ntoarse spre regină: Gerlind, voi m-aţi numit prin­ţesă. Dar eu mă văd încă în zdrenţe. Să mi se dea deci straiele cu care am venit aici, îi spuse ea, poruncitoare. Prinţesa Hilde­burg, de-asemeni, vreau să-şi primească hainele potrivite cu ran­gul său. Şi toate celelalte fete să fie iar înveşmîntate, precum erau în acea zi, cînd prinţul Hartmut le-a răpit. Nu azi, ci mîine am să fiu în braţele mirelui meu. Dar pîn-atuncea vreau să am suita ce mi se cuvine. Voia i-a fost îndeplinită. Veşmintele le-au fost aduse tutu­ror fetelor, îndată. Şi Gudrun a plecat spre sala unde se pregătise cina, urmată de-un măreţ alai. În capul mesei şedea Ludwig, şi, lîngă el, de-o parte, Ger­lind, de cealaltă, prinţesa Gudrun. Pe chipul ei se întorsese lumina de odinioară, şi strălucea de bucurie, nu fiindcă se găsea la masă cu regele şi cu regina, ci pentru că-n curînd urma să fie lîngă dragu-i Herwig. După ceremonia mesei, Gudrun s-a ridicat îndată, şi-urmată de alaiul său s-a dus în încăperile unde dormiseră-nainte de a fi fost trimisă-n grajduri. Acolo, ea şi Hildeburg au povestit şi celorlalte ce s-a-ntîmplat de dimineaţă, cum au venit Herwig şi Ortwin, şi cum le vor elibera, poate chiar în aceeaşi noapte. S-au strîns apoi lîngă ferestre, privind cerul de plumb nor­mand, desigur, cea din urmă oară. Spre dimineaţă, s-au văzut întîi nişte catarge mici, apoi corăbiile de luptă. Pe punţi se aflau hegelingii, cavalerii din Nider­landa şi cei ai regelui Morlandei. Pînzele erau vinete. Trompetele au început să sune tare, de pe ziduri. Ludwig şi Hartmut au ieşit pe ţărm, cu săbiile-n mîini, ur­maţi de luptătorii lor. Gerlind s-a înarmat şi ea. Şi minesengerii cîntau că lupta care a urmat a fost atît de-ngrozitoare, cum nu se mai văzuse încă, în miazănoapte, pîn-atunci. Wate, cu barba spulberată, şi sabia în mîna dreaptă, căută în primul rînd pe Ludwig. Găsindu-l, l-a-ncolţit pe dată. Ludwig s-a tot dat înapoi — pînă se-mpiedică de-o stîncă, şi acolo Wate-i tăie capul. Hetel!... aşteaptă... Vine Ludwig, aşa cum ţi-am făgă­duit! a strigat Wate, cu glas gros, spre zările înnegurate, unde credea că e Walhala. În vremea asta, prinţul Hartmut lupta, la rîndul lui, cu Ortwin. Şi fiind un luptător destoinic şi mai puternic decît Ortwin, era mai gata să-l răstoarne, cu lancea, şi să îl ucidă. Dar chiar atunci fiul lui Ludwig ridică ochii spre castel. Şi în dreptul unei ferestre văzu pe mama sa, Gerlind, dîndu-i unui oştean o armă, şi înţelese că regina trimisese pe-un ucigaş ca să îi ia viaţa Gudrunei. Îşi dete seama totodată că ceea ce voia Ger­lind întrecea orişice măsură, faţă de-o fată chinuită vreme de treisprezece ani. Şi neţinînd seama de sine că se afla-n primejdie, Hartmut îi porunci de jos normandului care pleca să o lovească pe Gu­drun: Mişelule, n-o asculta pe mama mea, regina Gerlind! Să nu-i faci nici un rău prinţesei, altminteri vei avea de-a face cu mine însumi, mai tîrziu. Normandul s-a înspăimîntat de-ameninţările lui Hartmut. N-a ascultat-o pe regină. Şi Gudrun a rămas în viaţă. Această faptă l-a salvat, după aceea, şi pe el, precum se va vedea îndată. Căci Herwig a băgat de seamă că Ortwin e ame­ninţat de Hartmut, prinţul din Nordlanda. Şi-a sărit iute-n aju­torul fratelui preaiubitei sale, lovindu-l pe Hartmut cu lancea. Era chiar gata să-l răpună. Şi poate îl şi răpunea, dar Ortwin l-a rugat să-l ierte, spunîndu-i că Hartmut oprise mîna oştea­nului normand, trimis la Gudrun, s-o ucidă. Astfel l-au luat doar prizonier. La porţile-nalte, de fier, pe care le-ncuiase Gerlind, Wate, cu hegelingii lui, loveau cu-atîta-nverşunare, încît părea că însuşi Tor se coborîse din Walhala şi izbea tare cu ciocanul, dorind să intre în castel.[xv] Porţile au fost sfărîmate. Şi Gerlind, prea înfricoşată, aflînd că Ludwig a căzut şi că normanzii sînt învinşi, şi-a pus haine de slujnică, şi a fugit pînă la Gudrun. Căzîndu-i înainte, îi să­ruta picioarele şi o ruga, plîngînd, s-o ierte, să o scape de he- gelingi. Gudrun, cu inimă miloasă, văzînd-o în nenorocire, şi-a uitat toată supărarea şi a ascuns-o în încăpere, după o draperie largă. Tocmai atunci intra şi Wate. Necruţător, războinicul a întrebat-o unde-i Gerlind. Şi cum Gudrun n-a vrut să-i spună, Wate şi-a pus oştenii săi să scotocească peste tot, pînă-au aflat-o pe regină. Degeaba Gudrun l-a rugat să mai amîne pedepsirea. Wate nu s-a înduplecat. El a tîrît-o pe Gerlind, de sub ochii fecioarei Gu­drun, pe scările de la intrare, şi-acolo, dintr-o lovitură i-a des­părţit capul de trup. Voia s-o taie şi pe Ortrun, ca fiind din neamul ucigaş. Abia a apărat-o Gudrun, povestindu-i despre copilă că, încă de la în­ceput, îi dovedise dragoste şi îi fusese ca o soră în vremurile de restrişte. Pînă în ultimele zile nu încetase să o roage pe mama ei să se-mblînzească şi să nu le mai chinuie pe Gudrun şi pe Hildeburg. Dintre oştenii nordului prea puţini au scăpat cu zile. Caste­lul a fost ars şi el. Şi toate-ntăriturile au fost sfărmate, nimicite, şi pietrele zvîrlite-n valuri. Wate voia să-i pedepsească şi mai departe pe normanzi. Şi Herwig, Ortwin şi oştenii regelui Sigfrid din Morlanda erau chiar gata pregătiţi să intre în afundul ţării, să jefuiască şi să ardă. Însă tot Gudrun i-a rugat să mai amîne hotărîrea, zicînd că îi este dor de Hilda, de mama ei ce o aşteaptă de-atîţia ani, cu-nfrigurare. Să nu mai întîrzie deci pe coastele normanzilor. Numai la vorbele acestea, regii şi cu bătrînul Wate s-au învoit să mai amîne, pentru o vreme, pustiirea pămînturilor de la nord. Încet, încet s-a stins şi focul. Şi trîmbiţele-au amuţit. Her­wig cu Ortwin şi cu Wate, cu fetele eliberate, au pornit către Matelana. În drum, au făcut un popas pe coastele Wolpsensand, unde-ntre timp se înălţase un monument regelui Hetel, alături de o mînăstire. S-au plecat toţi şi-au pus coroane la capul celui ce pierise în luptă cu bătrînul Ludwig. Ca prizonieri, aveau cu ei pe Hartmut şi pe sora lui — pe care-o ocrotea Gudrun — şi zece cavaleri normanzi. Pe Hartmut a vrut să-l înjunghie de două ori bătrînul Wate, pe cînd călătoreau pe mare. Dar Herwig iar i-a amintit cum el a scăpat-o pe Gudrun, cînd mama lui, reaua regină dăduse ordin s-o ucidă. Şi l-a rugat să mai amîne şi-această pedepsire. A doua oară l-a scăpat, de-aceeaşi moarte, prinţul Ortwin, spunînd că vrea să-l aibă rob. Vă-nchipuiţi, de bună seamă, cum i-au primit în Matelana pe-aceia care se-ntorceau — mai ales pe prinţesa Gudrun şi pe prinţesa Hildeburg. Ţărmul vuia de aclamaţii. Wate o însoţea pe Gudrun. Şi fata a căzut la pieptul mult încercatei sale mame. Mama şi-a luat cu ea copila într-un iatac şi-au stat de vor­bă. Şi-au amintit de fostul rege, de zilele de multe trecute. Au plîns şi s-au îmbrăţişat. Apoi s-a dat un ospăţ mare, la care-a luat parte şi Sigfrid, venit anume din Morlanda. Şi, la acest ospăţ de seamă, Wate, cu glasul răguşit, fiindcă sorbise multe cupe, a început să cînte tare gloria hegelingilor ce pier luptînd pe-ntinsul mării şi-n insulele nisipoase, căci ei se urcă în Walhala şi stau alăturea de Odin. A luat apoi încă o cupă cu hidromel şi a golit-o în cinstea celui îngropat în Wolpensand, sub o movilă, în care a înfipt o lance. Hetel! a glăsuit bătrînul, scoţîndu-şi sabia din teacă, şi stînd parcă în faţa umbrei pe care-ar fi dorit s-o vadă. În nord am contenit măcelul, doar fiindcă Gudrun se grăbea să îşi îm­brăţişeze mama. Şi socotesc că am greşit. Căci setea mea de răz­bunare nu este încă potolită. Şi cred, Hetel, că nici a ta. Voi face însă din feciorul, pe care l-ai adus pe lume, cel mai răz­boinic dintre regi. Eu îl voi însoţi în lupte şi îl voi sfătui pe Ort­win. Şi nu voi avea linişte pînă ce ultimul normand nu va plăti, cu viaţa lui, moartea ta de la Wolpensand. Iar Ortwin va avea alături pe Herwig, ginerele tău, ca şi pe Sigfrid din Morlanda. Îi voi sluji pe cîteştrei, şi-i voi uni pentru război!... Spunînd cuvintele acestea, Wate şi-a ridicat spre slăvi sabia lată, de oţel, de-atîta ori însîngerată, şi-a mai strigat din răs­puteri: În numele strămoşilor, care nu cunoşteau iertarea, îi voi uni pe tineri pentru război!... Uneşte-i, însă pentru pace! a glăsuit atunci Gudrun, ridicîndu-se de la masă şi apropiindu-se de Wate. Sînge a curs, şi prea destul. Castele-au ars, şi au pierit atîţia prunci nevinovaţi. Nu răzbunare, ci dreptate, iată ce doresc tinerii! I-adevărat ce spune Gudrun, a întărit şi Hildeburg. Şi Hilda a rostit la fel. Tu, Wate, nu te supăra, a mai urmat prinţesa Gudrun, lipindu-se de pieptul lui, ca-n vremea cînd era micuţă şi cînd Ortwin o necăjea. Tu ne-ai crescut cînd eram mici. Ne-ai fost asemeni unui tată. Dar suferinţă a fost destulă. Vrem pace, Wate, nu război... Şi tot atunci, se povesteşte că ar mai fi sosit acolo, pipăind lespedea cu băţul, şi cîntăreţul regilor, Horand, cu părul alb ca spuma de pe întinsul mărilor. În urma luptelor purtate, bătrînul îşi pierduse văzul. Şi el a început să cînte cu glasul lin, tremurător: Gudrun a noastră-are dreptate. Ascultaţi!... O să vină ziua cînd oamenii vor azvîrli, ca nişte lucruri ruşinoase, săbiile, lăncile, torţele cu care aprind căminurile. Prea mult sînge a fost vărsat din voia asprilor războinici... Wate privea descumpănit. Dar nu-şi cobora sabia. Cu barba şi părul vîlvoi, se-asemăna cu zeul Odin. Deodată se-nroşi la chip. O depărtă puţin pe Gudrun, şi glăsui cu glas de tunet, privindu-l cu dispreţ pe Horand: Vreţi pace? Asta-i slăbiciune. Cît timp trăieşte încă Hartmut, fiul lui Ludwig şi-al Gerlindei, va nutri-n inima-i de fier ură faţă de Matelana şi de noi, care l-am învins... Vreau răzbunare pîn-la capăt... Gudrun, tu nu te-amesteca în treburile regilor... Şi tu, Horand, mai bine taci. Nu-i nici un drum spre prietenia cu cei din nord. Aşa să ştiţi!... Gudrun privi întîi la Wate, apoi la Herwig şi la Sigfrid, şi spuse tuturor astfel: Întotdeauna e o cale ce duce către prietenie. Şi datoria cea dintîi a unui rege ar trebui să fie tocmai de a afla această cale. Mă ierţi că am vorbit şi eu, amestecîndu-mă, nu, Wate? — în treburile regilor!... Oaspeţii s-au pornit să rîdă. Cupele iarăşi s-au umplut. Prin­ţesele au dănţuit. Dar vorbele ce s-au rostit nu le-a putut nimeni uita. Şi tot mai mult îşi făceau drum, spre inimile tuturor, cuvin­tele prinţesei Gudrun. Mai toţi doreau să fie pace, afară doar de-unii războinici, precum era bătrînul Wate! Dar cum puteau să fie Hilda, Herwig şi Sigfrid foarte siguri că Hartmut, dac-ar fi fost liber, n-ar fi pornit, un nou război? Astfel se întrebau cu toţii. Şi nimeni nu găsea răspuns. Cu toate astea se-auzise că Hartmut era vizitat de-o altă principesă: Hergart. Hergart era sora lui Herwig. Cît timp fuseseră plecate Gu­drun şi Hildeburg în nord, doar Hergart de-o mai mîngîiase şi îi ţinuse de urît reginei hegelingilor. Şi ei îi era tare milă de acest prinţ rănit normand. Hartmut fusese greu lovit în bătălia lui cu Herwig. Cînd l-au adus în Matelana se afla în primejdie. Căci rănile-i erau deschise şi avea mare fierbinţeală. Vracii spuneau că va muri. Ortrun primise-ncuviinţarea să-şi îngrijească fratele. Iar Hergart s-a împrietenit cu Ortrun, chiar de la-nceput. Amîndouă l-au îngrijit pe Hartmut, prinţul de la nord, pînă ce s-a făcut mai bine. Şi azi aşa, şi mîine-aşa, lui Hartmut i s-a făcut dragă copila ce îl îngrijea alăturea de sora lui. Fără de ea nu mai putea să stea tihnit o zi întreagă. Inima lui, sălbăticită de aţîţările Gerlindei, se îmblînzea încetişor, şi-n fie­care zi mai mult. Privirea i se înmuia, ca gheaţa într-o zi cu soare. Sînt vinovat, mărturisea sorei lui Herwig prinţul Hartmut. Mai drept era dacă muream. Aş vrea să-ndrept totul acum, să schimb firea normanzilor, dar am făcut atîta rău, încît le simt privirile celor din jur, ca nişte lănci. Ar mai fi vrut ca ea să ştie că-i singura lui alinare pe care şi-o mai poate-afla, dar nu-ndrăznea să glăsuiască. Gemea în sine, şi tăcea. Într-o zi, după vindecare, pe cînd şedea el în grădină, cu capu-n palme, pe o bancă, aude-o vorbă cunoscută. Stăteau de vorbă, pe-altă bancă, regina Hilda şi cu Hergart. Era o seară minunată. Cerul părea bătut în ţinte de aur şi de pietre scumpe, ca mantia împărătească. Marea vuia încetişor, ca rotta bătrînului Horand. Începem să uităm mîhnirea, spunea regina, doamna Hil­da. În castelul din Matelana vezi numai tineri fericiţi... Gudrun se va căsători cu Herwig. Ortwin cu Hildeburg, daneza. Sigfrid a cerut-o pe Ortrun... Ortrun e o copilă bună. Merită şi ea fe­ricirea... Mai sînt unii nefericiţi! a suspinat prinţesa Hergart. De cine vrei să spui anume? s-a mirat mult regina Hil­da. Cine mai e nefericit? E Hartmut, prinţul din Nordlanda. Suferă mult, o ştiu prea bine. Şi se căieşte preadestul... De unde ştii, a zis regina, că suferă atît de mult? Şi ce-i dori tu pentru el? Eu?... aş dori să fie liber. Nu cred că va mai face rău... Te-nşeli, a grăit iarăşi Hilda. Aşteaptă numai răzbunarea. Oameni ca el nu uită lesne înfrîngerile suferite. Urăsc prea mult pe-nvingători. — Totuşi, a stăruit copila... şi-a mai rostit încă ceva; dar Hartmut n-a mai auzit cuvintele spuse la urmă. Din acea zi, prinţul Nordlandei s-a luminat puţin la faţă, şi-o privea cu alţi ochi pe Hergart. Şi nu mai suferea ştiind că Gudrun va fi a lui Herwig, în vara ce se apropia. Cînd s-a-ntîmplat, nu prea se ştie. Nu ştiu nici vechii minesengeri. Însă regina i-a chemat pe toţi sfetnicii Matelanei, pe ca­valeri, şi i-a-ntrebat: Noi socotim că prinţul Hartmut a suferit din plin, pierzîndu-şi castelul, rudele apropiate şi cavalerii cei mai buni. Şi ar fi bine să-l iertăm. Ce ziceţi? Sînteţi de părere? Să nu-l iertăm, a strigat Wate. Fiul Gerlindei, al şer­poaicei, nu merită nici o iertare. Mai bine-i retezam eu capul. A luat atunci cuvîntul Horand: Pe cît ştiu eu, a grăit el, prinţul din nord e un viteaz. Mai bine să ni-l facem prieten. De-am mai găsi şi vreun temei prin care să-l legăm de noi... Temeiul este şi găsit... a spus, zîmbind, frumoa­sa Gudrun, privind către prinţesa Hergart, care s-a-mpurpurat de tot. A mai trecut puţină vreme. Hilda şi-a-mpodobit castelul cu flori, covoare, stofe scumpe şi-aurării scoase din lăzi. Şi-n faţa cavalerilor, l-a chemat mai întîi pe Ortwin. I-a aşezat pe cap coroana de rege-al hegelingilor. Şi Wate i-a dat sabia ce o purtase tatăl său. Iar Hilda i-a dăruit mîna prinţesei Hildeburg, daneza, pe care Ortwin o iubea încă de cînd era copil. Pe Herwig l-a unit cu Gudrun. Uralele s-au auzit, spun unii, pînă în Nordlanda. După aceea l-a chemat pe regele Sigfrid de Morlanda. Pe el l-a cununat cu Ortrun. Amîndoi se-ndrăgiseră. Şi cel din urmă-a-ngenunchiat, în faţa Hildei, însuşi Hartmut. A cerut tuturor iertare, şi-n primul rînd frumoasei Gudrun. Ea l-a iertat şi i-a adus de mînă pe fecioara Hergart, sora lui Herwig, soţul ei. Şi alte şaizeci de fecioare, care fuseseră cu Gudrun în Nordlanda cea friguroasă, şi-au adus mirii-n faţa Hildei. Hilda le-a dat încuviinţarea să facă nunta lîngă regi, şi pe mirese le-a-nzestrat. Nunta s-a început cu zgomot, şuvoi de băuturi şi rîset. În Matelana se vedeau pe străzi, pe case, numai flori. Tinerii-ndrăgostiţi danţau. Cît a durat, nunta, nu ştim. Desigur, multă, multă vreme, însă ce ştim e că la nuntă Gudrun a cerut mirilor să-şi jure unul altuia că-şi vor fi prieteni credincioşi, că nu se vor certa nicicînd şi vor păstra între ei pacea atîta cît vor vieţui.[xvi] Apoi Ortwin şi Hildeburg au petrecut perechile care plecau spre ţara lor, urîndu-le la toţi drum bun. Lacrimi au curs, bine-nţeles, mai ales Hildei, fiindcă Gu­drun se depărta din nou de ea. Dar şi-au promis să se revadă cît de curînd şi cît mai des. Marea era strălucitoare, parcă-nvelită în argint. Şi nici un vînt, din cele rele, nu bîntuia de nicăieri. Pe mare-au plutit trei corăbii, cu trei perechi de-ndrăgostiţi, către trei ţări şi trei castele din larga Mare a Nordului. Şi Horand sta pe ţărm, cătînd spre depărtări necunoscute, pe care nu le pot privi decît acei fără de văz. Sta şi cînta încetinel, mîngîind strunele de rottă: — Eu ştiu că o să vie-o zi cînd strigătele de război vor tre­bui să se preschimbe, pe veci, în cîntece de pace!... Şi-aceia care-l ascultau, stînd, lîngă cîntăreţ, pe ţărm — mai ales oamenii de rînd — spuneau că el are dreptate şi că zăreşte peste veacuri...   [i] Mulţi istorici literari, ca de pildă Dr. Johannes Scherr, în „Allgemeine Geschichte der Literatur” afirmă că epopeea „Cîntecul Nibelun­gilor” este „Iliada” germanilor, iar „Gudrun” este „Odiseea” lor. Ca şi „Iliada”, „Cîntecul Nibelungilor” se desfăşoară mai mult pe „pămîntul tare”, glasul cel mai puternic este al urei şi dorinţei de răzbunare, iar finalul său este tragic, lăsînd în urmă numai ruine şi moarte. Pe cîtă vreme epopeea „Gudrun”, la fel cu „Odiseea”, se petrece mai mult în largul mărilor, este dominată de ideea de iertare şi împăciuire, iar sfîrşitul ei este fericit, urmat de-o serie întreagă de nunţi. Alt învăţat, Dr. Karl Lüpeck, afirmă în a sa „Geschichte der Literatur aller Völker”' că „Gudrun” reprezintă cea mai desăvârşită „poezie germană a mărilor”, din toate timpurile. Este nespus de greu însă să reproduci frumuseţea originală a unei astfel de poezii, scrisă în limba unui popor care are alte deprinderi de viaţă şi tradiţii decît noi, şi într-o epocă atît de depărtată.   [ii] Numele străvechi, de origină scandinavă, pare că nu este, de fapt, Gudrun, ci Kudrun, aşa cum se arată în majoritatea ediţiilor ger­mane. Epopeea „Gudrun” are probabil înfăţişarea actuală, pe baza pre­lucrării cântecelor populare — care au circulat prin toate ţinuturile locuite de germani — de către un poet cavaler rătăcitor, cam prin anii 1210—1212. În orice caz, este limpede că, alături de „Cîntecul Nibelun­gilor”, cea mai de seamă creaţie poetică populară a germanilor din evul de mijloc este „Gudrun”. Poema aceasta are la origină o legendă despre o prea frumoasă fiică de rege, răpită de un prinţ din miazănoapte şi dusă-n ţara lui. Epopeea „Gudrun”, ca şi „Cîntecul Nibelungilor” de altminteri, laudă în versurile ei statornicia neclintită în dragoste, tăria în faţa crudelor lovituri ale soartei. Şi, totodată, evocă obiceiuri şi o lume care de mult au dispărut. În versurile ei răsună încă strigătele de luptă ale normanzilor, războinicii neîndurători, care porneau cu îndrăz­neală, în cete de cîte 60—100 de oameni, pe bărcile lor lungi, avînd la proră capete înfricoşătoare de balauri, sculptate în lemn, şi cutreierau întinsul mărilor. Se ştie că normanzii pluteau astfel, fără busolă, urmînd cel mai adesea „calea lebedelor”, pînă în Anglia, Islanda sau Groen­landa. Pătrundeau însă şi în Oceanul Atlantic, şi în Marea Mediterană. Acostau, de obicei, la gurile marilor rîuri, ca: Tamisa, Rinul, Sena etc. şi de acolo pătrundeau în interiorul ţărilor, dînd foc castelelor, oraşe­lor şi satelor, luînd bogate prăzi: aur, obiecte scumpe şi cele mai frumoase fete.   [iii] Hegelingii, despre care se povesteşte în epopeea „Gudrun” se găseau undeva pe coastele şi insulele Mării Nordului, cel mai probabil în Frizia. Se pare că ţinutul hegelingilor ar fi fost pe acele vremuri unul dintre cele mai înfloritoare. Se cunoaşte, de altfel, în istorie atacul unui prinţ normand asupra Friziei în anul 887, atac care s-a soldat cu înfrîngerea invadatorilor. În privinţa stabilirii locului unde s-a aflat ţara hegelingilor şi a configuraţiei sale, o contribuţie importantă se pare că a avut-o G. Martinius, în lucrarea sa: „Das Land der Hegelingen wiedergefunden ostfriesischen Harlingerlande”, Norden, 1879. Epopeea s-a născut, ca mai toate marile poeme medievale, dintr-o serie de cîntece lirico-narative, în care realităţile istorice s-au amestecat cu o mulţime de elemente legendare. Aceste cîntece au evoluat, fiind purtate dintr-un loc într-altul, şi au fost închegate de cîntăreţii nor­manzi într-un tot unitar, desăvîrşindu-se, după cît cred cei mai mulţi cercetători moderni, în secolul al XI-lea. În cuprinsul epopeii se găsesc trei părţi distincte. În cea dintîi este vorba de un rege legendar, probabil tot islandez, dar care dom­neşte, după legendă, undeva prin Olanda şi al cărui nume este Sigband. Fiul acestuia, Hagen, un copil de numai 7 ani, a fost răpit de un grifon (animal mitic, zburător, jumătate leu, jumătate vultur) şi dus pe o insulă pustie. Aici copilul, după ce înfruntă toate vitregiile vieţii în sălbăticie (evocînd, în cîntece de o mare frumuseţe, lupta primară a omului cu forţele oarbe ale naturii), salvează trei fiice de rege, răpite şi ele de grifon, şi se căsătoreşte cu cea mai frumoasă dintre ele, Hilda. În partea a doua a epopeii, Hagen şi Hilda au o fiică, căreia i-au dat tot numele de Hilda. Fiindcă Hagen îşi păzeşte cu străşnicie fiica, şi-i ucide pe cei care i-o cer de nevastă, regele hegelingilor, Hetel, se hotărăşte s-o dobîndească prin viclenie. El trimite trei oameni credincioşi: pe războinicul Wate, neguţătorul Frute şi cîntăreţul Horand — acesta din urmă un fel de Orfeu germanic. Ei se prefac că sînt neguţători. Horand o vrăjeşte pe prinţesa Hilda cu cîntecele sale şi o atrage pe corabia hegelingilor, ca să-i arate frumuseţile aduse de Frute, şi, sub apărarea armelor teribilului Wate, corabia porneşte în larg. Hagen o urmăreşte. Ar fi început un război groaznic. Dar Hilda intervine şi aduce pacea între tatăl ei şi răpitori. Această acţiune a Hildei prevesteşte pe aceea, mai amplă, a Gudrunei, reprezentînd, în acel ev războinic, dorinţa de viaţă paşnică a femeii germane. Partea a treia a epopeii, şi totodată cea mai importantă -— care poartă şi numele eroinei sale principale, fiind un adevărat imn închi­nat păcii şi bunei înţelegeri — este povestită în lucrarea de faţă. Tex­tul original al epopeii a fost copiat întîia oară din ordinul împăratu­lui Maximilian, pentru biblioteca castelului Arnbras din Tirol. Aici a fost găsit în anul 1819, a fost publicat în mai multe ediţii, transpus în germana modernă şi comentat de o serie de specialişti, ca A. Keller, K. Simrock şi alţii.   [iv] Pe lîngă rottă, instrument asemănător chitarei antice, cîntăreţii germani mai foloseau fidelul (totuna cu viela franceză şi vihuela spa­niolă) şi harpa. (O harpă mică avînd 5 pînă la 9 coarde.)   [v] Morlanda sau Moorlanda înseamnă în limba germană ţinut mlăş­tinos. Trebuie să fie vorba despre vreo regiune mlăştinoasă de la ţăr­murile Mării Nordului, poate la nord de gurile Rinului.   [vi] Scandinavii folosesc în legendă, în loc de Herwig, mai mult numele de Sigurd. Dar Sigurd nu este altceva decît forma veche, la germanii de nord, a lui Sigfrid. S-a preferat însă numele de Herwig, deoarece cîntăreţilor li s-a părut probabil nepotrivită întrebuinţarea, în cuprinsul aceluiaşi poem, a unui nume în două feluri: Sigfrid şi Sigurd. (În poeme figurează atît Sigfrid de Morlanda, cît şi Sigurd de Niderlanda.). Niderlanda înseamnă Ţara de jos. Prin acest nume se înţelege astăzi Olanda. În epopee, Herwig nu este însă decît regele unui ţinut nu prea mare, probabil acela care se întinde la miazăzi de locul unde Rinul se varsă în Marea Nordului şi care se numeşte acum Seelanda.   [vii] Nordlanda înseamnă ţara de la miazănoapte, aşa cum erau de­numite în general regiunile locuite de normanzi. Am „evitat intenţionat numele de Normandia, pentru a nu se confunda cu regiunea care poartă acest nume pe coastele de vest franceze, cu toate că sînt unii cercetători care cred, pe baza faptelor istorice amintite mai înainte, că ţara regelui Ludwig s-ar fi putut să se afle şi acolo. După cele mai autorizate păreri, Nordlanda, despre care se cîntă în această epopee, pare să fi fost pe coastele Danemarcii actuale, poate în peninsula Jutlanda.   [viii] Ordinea în care s-au prezentat peţitorii la Matelana este varia­bilă în diferite variante ale legendei, care circulă şi azi în ţările de miazănoapte ale Europei. Uneori, după Sigfrid se prezintă Hartmut, şi al treilea — Herwig. Alteori vine de la început Hartmut. În expresiva traducere a prof. Virgil Tempeanu,( „Gudruna" — Editura pentru literatură universală — Bucureşti, 1966.) începutul poe­mei sună astfel (cap: „Cum Hartmut a peţit-o pe Gudrun”):   Faima se răspîndise pîn' la normanzi, că fată Cum e domniţa Gudrun nici c-a trăit vreodată, Aşa era de mîndră la trup, aşa de-aleasă, Că Hartmut, craiul falnic, dorea de mult să-i fie-a lui mireasă.   Sîntem însă datori să precizăm că în povestirea de faţă, ca şi în celelalte, n-am urmărit să dăm doar o transcriere sau un rezumat al respectivei epopei, ci ne-am străduit să folosim acele elemente — fie ale poemelor, fie ale variantelor în proză — care ni s-au părut a fi cele mai autentice, mai semnificative, cu rezonanţele cele mai adînci şi mai apropiate de idealurile epocii noastre. Iată de ce, în elaborarea acestei povestiri, am încercat să creăm o sinteză între vechile legende orale scandinave — cel mai adesea daneze, cu largă circulaţie în ţările nordice — şi textele traduse în limba germană modernă, prelucrate sau comentate de specialişti ca: K. Müllenhof, J. Haupt, W. Wilmanns, Hermann Schneider, Paul Piper, Otto Jiriczek, H. A. Junghaus. Dintre lucrările româneşti am avut la îndemînă atît o povestire în proză, tipă­rită la Piatra Neamţ, în tipografia „Lumina” (alături de „Cîntecul Nibelungilor”), sub semnătura lui V. A. Trifu, cît, mai ales, frumoasa tra­ducere în metrică originală germană, amintită mai înainte, a prof. Virgil Tempeanu.   [ix] În legendele germane ale evului de mijloc, aşa după cum s-a mai arătat şi în primul volum al acestei lucrări, femeia joacă un rol precumpănitor. Ea poate să aţîţe pasiunile, ura şi dorinţa de răzbunare cum se întîmplă bunăoară cu Brunhilda şi Crimhilda în „Cîntecul Nibelungilor” — şi poate să le înfrîneze, sau cel puţin să le îmblân­zească, aşa cum se petrece cu Hilda, Gudrun, şi cu celelalte personaje feminine din această epopee maritimă germană.   [x] În poemul amintit (în traducere românească), Gudrun se adre­sează astfel tatălui său:   — „Atîta sînge curge, o, Hettel, scumpe tată, Acuma către vale, că zidurile toate Sînt din belşug stropite. Mai răi ca dînşii oaspeţi nu se poate!”   Iar, în continuare, regelui din Niderlanda îi grăieşte în felul următor:   — „Vă rog ca împăcarea acum să se grăbească, Ca braţele să poată odihna s-o găsească! De dragul meu s-o faceţi! O, Herwig, mare rege, Să-mi spui ce prieteni, oare, mai buni decît pe noi îţi poţi alege?”     [xi] Alteori, pe cele cinci corăbii sosite în Niderlanda se găsesc nişte pelerini care se întorc din Ierusalim.     [xii] Asupra locului unde se găseşte insula numită Wolpensand sau Wulpensand s-au făcut numeroase presupuneri. Cîntăreţii se referă fie la o insulă de lîngă coasta vestică a Danemarcii, fie la o alta, de la gura rîului Schelde (Escaut).   [xiii] După străvechile legende scandinave, sfîrşitul domniei zeilor germani — crepusculul zeilor, cîntat şi în muzică de Richard Wagner — urma să aibă loc după o îngrozitoare bătălie cu giganţii. În această bătălie, Surt, o fiinţă fabuloasă, trebuia să-i conducă pe giganţi la luptă crîncenă împotriva zeilor.   [xiv] Normanzii nu se orientau după steaua polară, ci după o alta — steaua dublă din constelaţia Girafei — pe care o socoteau o stea a norocului şi căreia-i aduceau jertfe. Steaua aceasta purta numele lui Tyr, un zeu mai vechi decît Odin în mitologia scandinavă.   [xv] Alături de Odin (zeul războiului), cel mai important zeu la popoarelor nordice era Tor (numit de germanii din miazăzi Donar), un fel de Zeus — Jupiter, care putea azvîrli tunete şi fulgere din cer. El era reprezentat întotdeauna cu un ciocan în mîna dreaptă.   [xvi] Pentru aceste motive ale legendei, Gudrun a fost socotită, în ţările din miazănoapte, drept o eroină nu mai puţin însemnată decît aceia care luptau pentru ţara lor cu armele. Însă o eroină de altă ca­tegorie. O eroină a păcii. Căci dorinţele ei de bună înţelegere şi prie­tenie între popoare — deşi exprimate în legendă de o prinţesă — apar­ţineau în fond cîntăreţilor. Iar cântăreţii nu făceau decît să reflecte cele mai fierbinţi aspiraţii de pace ale mulţimii, şi mai ales ale femeilor din popor, sătule de atîtea măceluri, jafuri şi nedreptăţi săvîrşite de regii şi războinicii lor din evul mediu. Finalul poemului este cum nu se poate mai grăitor în această privinţă:   ...Jurară să stîrpească Pe-acei ce vor în lume zavistia şi ura să domnească.

Guillaume d’Orange - Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru       Să ne oprim o clipă în orăşelul Angoulême, unde am ascultat  cîndva, pe treptele unei fîntîni, legenda despre Charlemagne şi despre cei căzuţi eroic în lupta de la Roncevaux. Menestrelul[i] a ostenit. Pune viela la o parte, şi-aşteaptă darurile contelui, ale celor­lalţi mari seniori, ale călugărilor, stareţului, scutierilor, şi-ale mulţimii. Acestea-s strînse într-un săculeţ lucios şi negru făcut din piele groasă, de catîr. În vremea asta, menestrelul se apleacă, ia apă-n pumni şi-şi udă faţa. Vrea să şi soarbă puţintel, însă hangiul de la „Căpăstrul de argint” — fiindcă era şi el de faţă — aduce un ulcior cu vin. Este un vin chihlimbariu, dulceag şi cu miros de flori. — Bea, menestrelule, spune hangiul, un bărbat 'nalt, cu nasul roşu. Ţi-ai binemeritat această gustoasă băutură... Oamenii rîd şi aplaudă cu bucurie, în vreme ce hangiul îşi şterge de şorţul verde de la brîu mîinile mari, pe care se preling stropii dulci şi chihlimbarii. În săculeţ s-a strîns destul. Contele însuşi îi trimite vreo cîţiva galbeni printr-un scutier şi, fiindcă i-a plăcut de cîntăreţ, îl cheamă-n seara aceasta la castel. Mulţimea de meseriaşi, calfe, oşteni şi vînători, care-şi fă­cuse socoteala că menestrelul va rămîne printre ei şi va cînta la han, în cursul nopţii, murmură şi-i nemulţumită. Dar nobilii şi stareţul nu iau în seamă împotrivirea lor... Şi menestrelul însoţeşte alaiul contelui către castel. Aşa se face că în acea seară, în timp ce-n vatra sălii de pri­mire din castel se frig, în lungile ţepuşi de lemn, cinci căprioare dintr-o dată, iar doamnele, cu pălării înalte, acoperite cu voa­luri, chicotesc lîngă cavaleri — poetul cîntăreţ îşi înstrunează iar viela. Făcliile au fost aprinse, şi umbrele lor joacă sprinţare peste tot, sub bolţile înalte, cu grinzi de lemn, pe mesele unde-s aduse ulcioarele, pocalele şi talerele din metal scump, avînd deasupra încrustate, de meşterii din Angoulême, scene de vînătoare şi război. Cîinii aşteaptă de pe-acum, în jurul meselor, cu ochii aţin­tiţi către stăpîni, oasele ce-au să li se-azvîrle. Contele, sfătuindu-se cu oaspeţii, a hotărît să li se cînte de către menestrel „gesta” baronului[ii] Guillaume d'Orange. Vînatul a fost fript şi este-adus întreg pe mese, doar cu picioarele tăiate de la genunchi, şi avînd frunze verzi în jurul botului şi la urechi. Nobilii-şi scot cuţitele şi taie hălci întregi de carne, avînd grijă, bine-nţeles, ca părţile cele mai bune să le ofere doamnelor. Vinul rubiniu şi puţin sticlos este turnat de paji în cupe. Şi menestrelul glăsuieşte: Aşadar, astă-seară doriţi să vă cînt „gesta” despre Guil­laume... Precum ai auzit, rosteşte, cu gura plină, unul dintre seni­orii de la masă, întărind hotărîrea contelui. Guillaume d'Orange a fost un mare nobil, ca şi noi, şi nu o dată l-a întrecut în vitejie pe însuşi Charlemagne. Cît despre Louis, nici nu mai amintim... Aşa e! spun şi doamnele, îmbujorate de vinul în care au şi-nceput să-şi moaie buzele. Iară Vivien, rosteşte-alt cavaler, ridicînd cupa, nu a fost cu nimica mai prejos decît Roland la Roncevaux... Să ascultăm!... Să ascultăm!... cutează să rostească (dar mai încet, ca să nu-i supere cu îndrăzneala lor pe marii nobili) pajii cu plete lungi, tăiate rotund deasupra umerilor, şi slujitorii ce au în grijă focul, frigările, ca şi butoaiele pline cu vinuri de toate felurile, rostogolite pînă lîngă mese, şi chiar oştenii îm­brăcaţi în cămăşi de zale şi înarmaţi cu lănci şi săbii, ce stau de pază pe la uşi. Dacă-i aşa, mai spune menestrelul, făcînd o plecăciune, întîi spre conte, ca stăpîn al casei, apoi spre doamne şi spre dom­nişoare, ca şi spre ceilalţi mari seniori ce stau la mese aş vrea să v-amintesc, la început, de ziua cînd bătrînul Charlemagne se-ntorcea de la Roncevaux... Da, da! Cînd se-ntorcea pe la Narbonne, îl întrerupe contele pe menestrel, zvîrlind un ciolan cîinilor, ce se reped şi mîrîie asupra lui, pînă ce unul mai voinic îl smulge celorlalţi şi se ascunde să-l roadă într-un colţ. Întocmai cum aţi spus, încuviinţează menestrelul, făcînd să sune coardele vielei. Deşi pierise regele Marsiliu, castelul din Narbonne mai era încă în mîna sarazinilor... Şi împăratul, trist cu barba-n piept, s-a-ntors către baronii săi şi le-a rostit: — Acela dintre voi, seniori, care va cuceri Narbonne-ul, izgonindu-i pe sarazini, îl va primi din partea mea, ca fief[iii] no­biliar, pe veci... Mulţi cavaleri, precum se ştie, s-au şi pornit cu armele. Dar cel care a izbutit să-i izgonească pe mauri a fost tînărul Aymeri. Era întîia bucurie adusă împăratului, după moartea pairilor săi, şi mai ales a lui Roland, în strîmtoare, la Roncevaux. Şi Charlemagne i-a dăruit castelul cu întreg ţinutul, aşa precum făgăduise. Primindu-l, tînărul senior a jurat împăratului că el şi toţi feciorii lui vor ţine armele în mîini, şi nicicînd nu vor osteni, luptînd contra duşmanilor, cît timp aceştia vor roi pe la hotare, ameninţînd castelele şi-oraşele. Aymeri a avut şapte fii. Şi fiecare a luptat, cucerind împă­ratului castele şi fiefuri noi din gheara sarazinilor, pînă departe-n Spania. Dar, dintre cei şapte feciori, cel mai viteaz a fost Guillaume. Guillaume, ajuns la vîrsta tinereţii, trebuia să se-nfăţişeze, cum îi ceruse tatăl său, înaintea lui Charlemagne, şi să-i aştepte poruncile de suzeran. Numai că tînărul Guillaume, plecînd către Aix-la-Chapelle, n-a vrut să i se dea favoruri de către împăratul Carol, pe care vitejia lui nu le-ar fi meritat din plin. Şi-a hotărît ca mai-nainte de a sosi la Charlemagne să dobîndească o victorie asupra sarazinilor. Astfel de om era Guillaume! spun toţi mesenii închinînd din nou potirele cu vin. Grăieşte bine menestrelul... Zi-i mai departe... Ascultăm... Cîinii se-nvălmăşesc în ceată pe oasele aruncate de conte, doamne şi seniori, mîrîind sau lătrînd furioşi. Grăsimea scursă din frigări sfîrîie ascuţit pe vatră şi-mprăştie în toată sala un fum rînced, înecăcios. Şi vinul curge ne-ncetat. Şi cîntăreţu-şi soarbe cupa, în care i s-a turnat vinul, apoi urmează astfel: Pe cînd Guillaume cu-o mică trupă de călăreţi trecea pe cale, iată, de pe un deal umbrit de o pădure de mesteceni, în trap, coboară o oştire de sarazini în şiruri lungi. Lăncile lor luceau în soare şi scuturile zăngăneau peste ar­murile de fier. Această oaste sarazină, care venea din Spania, avînd în frunte pe Tiebaut, un rege ce călcase Franţa şi arsese oraşele de multe ori pînă atunci, se îndrepta către Orange. Orange-ul era stăpînit de un alt sarazin: Clariel. Iar Clariel avea o soră. Orable se numea fecioara şi ea era făgăduită, de cînd avea doar nouă ani, bătrînului rege Tiebaut. Drept gaj de nuntă, rege­le primise-un cal numit Baucent, un cal ce semăna leit cu-acela al lui Charlemagne. Acum Tiebaut şi sarazinii, cu flamurile înălţate, cu lănci şi scuturi, se-ndreptau călări spre bogatul Orange. Aici urmau să facă nunta Tiebaut şi sora lui Clariel. Căpetenia sarazinilor, observînd grupul de francezi şi aflînd cine îi conduce, strigă trufaşă lui Guillaume: În numele prinţesei mele, Orable, cea mai minunată din­tre toate fecioarele, vreau să te nimicesc, Guillaume. Primesc această înfruntare! Am auzit de frumuseţea turburătoare a prinţesei. Ea e ca un boboc de floare, a rîs fiul lui Aymeri. Şi tu ai barba cenuşie, urechile-ţi sînt clăpăuge, ple­tele albe, şi pe spate porţi o cocoaşă ca un sac... Da, sînt urît şi sînt bătrîn, dar te întrec în voinicie, şi am să te răpun, Guillaume. Trupul ţi-l voi purta tîrîş pînă-n castelul din Orange. Şi cîinii ţi-l vor sfîşia, chiar la ospăţul nun­ţii mele cu sora regelui Clariel, rosti la rîndul lui Tiebaut, învineţindu-se la chip. Guillaume îl luă peste picior: Calul pe care călăreşti ştiu că e gajul tău de nuntă, dă­ruit ţie de Orable. Numele său este Baucent. De-aceea jur că ţi-l voi lua. Şi, fiindcă eşti bătrîn, Tiebaut, am să te las să scapi cu viaţă. Dar gloata am să ţi-o răpun. Iar tu nu ai să poţi fugi, decît călare pe un cal bătrîn ca tine, fără dinţi, şi căruia-i voi tăia coada. Aşa a şi făcut viteazul. Înălţînd flamura de luptă, Guillaume s-a năpustit cu grupul de cavaleri către duşman, în numele iubitei Franţe. De dimineaţă pînă seara s-au înfruntat cu-nverşunare. Şi, cînd pe cer a ieşit luna, mai trăiau nouă sarazini. Iar între ei era Tiebaut, ce călă­rea din răsputeri către castelul din Orange. Şi regele Tiebaut zorea pe-un cal de rînd fără de coadă. Căzuse de pe calul său, lovit de lancea lui Guillaume. Şi mîndrul armăsar Baucent era sub şaua lui Guillaume. Norocul lui Tiebaut a fost că a ajuns pînă-n Orange, cu calul şchiopătînd sub el, şi s-a ascuns lîngă Clariel.[iv] Un cîntăreţ, strămoşul meu, mai povestea despre Guillaume că, urmărindu-l pe Tiebaut, s-ar fi dus pînă la Orange. Şi-acolo a strigat spre străji să iasă-afară ori Tiebaut, ori Clariel, cu cîte-o trupă de sarazini, şi să se lupte cu unul singur: cu Guillaume. Şi cine-o fi să biruie, al lui să rămînă castelul. Dar nici Tiebaut, nici Clariel, nici altul dintre sarazini n-au îndrăznit să îl înfrunte. Şi francezii au rîs cu poftă, numindu-i laşi, iepuri fricoşi, şi cum le-a mai venit la gură. Însă acel strămoş al meu, mai glăsuieşte menestrelul, spu­nea, în cîntecele sale, că doar o fată a-ndrăznit să se arate la fe­reastră şi să-l privească pe Guillaume. Şi-aceasta ar fi fost Orable. Văzîndu-l cît era de chipeş, şi de voinic, şi de viteaz, şi-apoi zărindu-i pe Tiebaut şi Clariel cum tremurau, numai la gîndul că Guillaume era-n apropierea lor, copila s-a cutremurat. Un simţămînt cu totul nou i s-a născut în inimă. — Pe cît cînta strămoşul meu, nici flăcăul lui Aymeri nu a rămas nepăsător în faţa frumuseţii fetei, şi-ntre ei doi, cît s-au privit, şi-a ţesut firul dragostea.[v] În acest fel vom înţelege de ce fecioara i-a trimis, pe ascuns, veste lui Guillaume, să se ferească de o cursă în care îl trăgea Clariel — ca altădată pe Roland, curtenii regelui Marsiliu. Tot pe ascuns i-a dat de ştire că e silită de Clariel să se mă­rite cu Tiebaut; dar visul ei e să ajungă numai mireasa lui Guillaume. O vrăjitoare iscusită, venită din Arabia, ce stăpîneşte nişte taine cum încă nu s-au cunoscut, va face ca bătrînul mire să nu îşi poată împlini dorinţa de-a o lua cu el. N-am să vă spun, cu amănuntul, întocmai cum s-a petrecut. Atîta pot să povestesc că, făcînd nu ştiu care vrăji, de cîte ori voia Tiebaut să se apropie de Orable, vedea în faţă-i lei şi urşi. Şi-nfricoşat o lua la fugă... Pînă la urmă, regele a fost silit s-amîne nunta, şi s-a întors în Spania. Vedeţi ce-a săvîrşit Orable, din dragoste pentru Guil­laume? îşi spun seniorii între ei. Şi doamnele suspină toate: Dar ce bărbat era Guillaume!... De la Orange, Guillaume s-a dus — urmează iarăşi me­nestrelul — la curtea din Aix-la-Chapelle, la împăratul Charlemagne. Vestea despre izbînda sa asupra oastei sarazine, aproape toată nimicită, sosise înaintea lui. Şi împăratul Charlemagne rîsese pentru-ntîia oară de cînd pierduse pe Roland, aflînd cum a fugit Tiebaut pe un cal şchiop şi fără coadă, şi cum nici el, nici Clariel, şi nici alţi cavaleri duş­mani nu îndrăzniseră să iasă şi să se lupte cu Guillaume. Fapta aceasta l-a-ndemnat pe împăratul Charlemagne să aibă-ncredere în el şi să-l armeze cavaler. Este al doilea Roland, a spus bătrînul împărat seniorilor ce-l îndemnau să mai amîne hotărîrea. Nu numai că-l armez în­dată, dar lui îi voi încredinţa vechea mea sabie, Joyeuse, ce o păstram pentru Roland. Cu ea o să apere Franţa, cînd Charle­magne nu va mai fi... Louis, fiul împăratului, văzînd că tatăl îşi desprinde din cin­gătoare pe Joyeuse, ce şi-o dorise el atîta, după sfîrşitul lui Ro­land, se spune c-a pălit de ciudă. Hei, cum să nu! spun oaspeţii contelui de la Angoulême. Era doar vorba de Joyeuse, de sabia lui Charlemagne... Şi, spune-ne, întreabă ei, a fost de-atunci a lui Guillaume? A lui a fost mîndra Joyeuse, şi multe fapte-a săvîrşit cu ea fiul lui Aymeri, luptînd cu toţi năvălitorii. Şi-a mai trecut încă un an, sau poate doi, sau chiar mai mulţi. Îmbătrînise împăratul, şi-nţelegea că i s-apropie ceasul odih­nei veşnice. După ce şi-a zidit mormîntul în biserica mînăstirii din dra­gul său Aix-la-Chapelle, a poruncit să se adune la curte cei nedreptăţiţi, care doreau să facă plîngeri. Şi el să le facă dreptate. Într-o duminică de vară, a strîns apoi pe toţi baronii în catedrală şi le-a spus: Seniori baroni, simt că făclia zilelor mele se va stinge. Nu-mi mai pot îmbrăca armura, pe cal nu mai pot galopa, şi oastea n-o mai pot conduce. Coroana mi-a ajuns prea grea. Am însă, precum ştiţi, un fiu. Louis! se întoarse împăratul către feciorul său, vorbindu-i c-un glas încă atît de straşnic că geamurile-au zăngănit. Uite, coroana-i lîngă tine. Doar să întinzi mîna s-o iei. Şi o poţi lua, dac-ai să-mi juri că nu vei face niciodată vreo nedreptate nimănui, că ai să ocroteşti orfanii, bătrînii şi pe văduve.[vi] Şi nu uita! a urmat el, cu glas şi mai răsunător. De-ţi pui coroana mea pe frunte, duşmanii Franţei sînt şi-ai tăi, ai dreptul să-i asediezi şi să le arzi castelele. Poţi să-i ucizi fără de milă. Şi, de asemeni, prietenii iubitei Franţe sînt ai tăi, şi trebuie să-i onorezi. Glăsuind astfel, Charlemagne şi-a îndreptat privirile către bătrînul Aymeri, care venise din Narbonne cu toţi cei şapte fii ai săi, avînd în dreapta pe Guillaume. Prietenii Franţei sînt şi-ai tăi! a glăsuit încă o dată, cu glas puternic, Charlemagne. Dar dacă tu, a mai spus el, cutremurînd clopotniţa, simţi încolţind în inimă gîndul cel negru al minciunii, al nedreptăţii sau trădării, ce-ncearcă pe prinţii cei răi, te rog, Louis, să nu te-apropii de aurul coroanei mele Bătrînul împărat era acum ca o viforniţă. Ochii lui fulge­rau pe Louis. Louis, hotărăşte! a mai tunat încă o dată Charlemagne, şi clopotele, zguduite de glasul său, au răsunat ca-n ceasuri de primejdie. Louis, palid, slab, înveşmîntat în haina scumpă de brocart, s-a clătinat. A întins mîna către coroana imperială, ce strălucea ca o văpaie pe altarul din catedrală, dar şi-a retras-o deîndată. Iar Charlemagne s-a mîniat: Aşadar, Louis, nu îndrăzneşti!... Astfel de fiu am cres­cut eu? Am să-ţi tai pletele chiar azi şi-am să te-nchid în mînăstire. Eşti bun doar să tragi clopotele în zilele de sărbătoare... În acea clipă a sărit, din umbră, unde se găsea, cel mai vi­clean dintre baroni, Arneis, conte de Orleans, cu toţi vasalii după el. Mărite Charlemagne! a spus, Louis, fiul vostru, e prea tînăr. Dar dacă-mi daţi mie regenţa — nu pentru mult, pentru trei ani — sînt sigur c-am să izbutesc să fac din el un cavaler de care să puteţi fi mîndru. La capătul acestor ani eu însumi îi voi da coroana. Charlemagne sta în cumpănă. Vasalii contelui d'Orleans îl îndemnau pe împărat să-i dea lui Arneis regenţa. Trădare! îşi şopteau ceilalţi. Coroana trebuie s-o aibă doar fiul împăratului, căci gloria lui Charlemagne se va răsfrînge-asupra lui, şi sarazinii se vor teme. Numai că nimeni nu-îndrăznea să-i spună împăratului, des­chis, ceea ce cugeta. Deodată dintre cavaleri — cît timp Arneis lua coroana să şi-o pună pe capul său — se-avîntă tînărul Guillaume: Charlemagne, asta e trădare şi mişelie! strigă el. Lăsaţi Franţa lui Arneis? Şi fără altă încuviinţare, Guillaume îi smulge contelui co­roana ce-o purtase Carol, şi o pune la locul ei. Vrea să-l străpungă pe Arneis cu sabia nepreţuită, primită de la Charlemagne. Însă îşi aminteşte-ndată că trădătorii nu-s ucişi cu spada-n luptă vite­jească. Îl ia pe Arneis de plete, îl trage din biserică, tîrîş, pe les­pezi, şi-l doboară cu pumnul, ca pe-un ticălos, spărgîndu-i osul de la tîmplă. Se-ntoarce, ia din nou coroana — în timp ce toţi seniorii tac, privind uimiţi către Guillaume — şi i-o pune pe cap lui Louis. Voi sînteţi împăratul nostru, urmaş de drept lui Charlemagne. Şi noi o să vă apărăm, şi vă jurăm credin­ţă, sire! Jurăm credinţă! strigă toţi. Abia acum îşi vine-n fire Carol cel Mare şi grăieşte: Louis, fără acest cavaler n-ai fi fost astăzi împărat. Fii demn de Franţa, onorează-l dă-i dreptul ce i se cuvine şi bizuieşte-te pe el... Ultimul sfat care ţi-l dau este să fii cît mai viteaz, însă prudent şi înţelept în toate-mprejurările, ca să păstrezi glo­ria Franţei. Astfel l-a-ncoronat Guillaume pe feciorul lui Charlemagne. Vestea despre faptele celui ce-i era fiu lui Aymeri s-a răspîndit pînă departe în lumea sarazinilor. Iar sarazinii-au hotărît să-i nimicească pe Guillaume, cel mai de frunte cavaler al împă­ratului francez. Şi pornind iarăşi un război, sarazinii-au trimis în luptă pe un emir gigant, Corsolt, nebiruit încă de nimeni, ca să se lupte cu Guillaume. Lupta a fost nespus de grea. Francezii s-au temut că fiul lui Aymeri va fi învins. Însă Guillaume nu s-a lăsat, şi l-a lovit atît de tare pe sarazin cu ghioaga-n cap, încît acesta a căzut ca bolovanul de pe cal. Văzîndu-l cum s-a prăvălit, toţi sarazinii au strigat: Corsolt a căzut de pe cal şi clipele-i sînt numărate! Guillaume, în mînă cu Joyeuse, s-a repezit iar la gigant. Acesta era în genunchi şi cu-amîndouă mîinile îşi rotea sabia-n văzduh, nădăjduind să scape astfel de moartea care-l aştepta. Învîrtind astfel sabia, Corsolt i-a tăiat însă nasul, lăsîndu-l cîrn şi-nsîngerat. Neţinînd seamă nici atunci de sîngele ce-i şiroia, Guillaume s-a repezit cu furie şi l-a străpuns cu sabia pe cel mai tare şi-ndrăzneţ dintre emirii sarazini. Aflîndu-se şi de această nouă victorie-a lui Guillaume, mulţi regi creştini şi sarazini i-au dăruit fiicele lor, ca şi domenii necuprinse, numai să vină lîngă ei. Însă Guillaume le-a dat răspunsul că nu-şi trădează suze­ranul. Şi va rămîne-n slujba Franţei pînă la ultima suflare. Abia se terminase lupta cu sarazinii, şi-a venit un emisar de la palat ca să-l vestească pe Guillaume că Charlemagne s-a stins din viaţă şi-a fost înmormîntat la Aix. Numai că-ndată după asta, contele Richard de Rouen, năvălind din Normandia, cu oastea lui de cavaleri, a pătruns în palat la Louis. L-au luat cu ei pe împărat şi l-au închis în mînăstirea numită Saint-Martin din Tours. Louis este acuma-detronat, îi dă de ştire emisarul. Îi vor tăia părul pe creştet, şi-l vor sili — vor şti ei cum! — ca să rămînă-n mînăstire îmbrăcînd rasa de călugăr. După aceea, trădătorul doreşte să-l încoroneze pe Acelin, feciorul său, duş­manul lui Carol cel Mare, aşa cum şi-a jurat de mult. Cît timp trăiesc, a spus Guillaume, îmi voi păstra cuvîntul dat lui Charlemagne în ziua cînd s-a-ncoronat feciorul său, în catedrala de la Aix. Şi-a şi pornit, ca vijelia, cu ceata lui de cavaleri. A ajuns în oraşul Tours, aproape cam de miezul nopţii. Îndată i-au încer­cuit pe cavalerii trădători în mînăstirea Saint-Martin, şi zorii zilei au adus altă victorie lui Guillaume. Richard şi Acelin au fost pedepsiţi cu spînzurătoarea, la porţile oraşului. Călugării-au fost biciuiţi. Şi Louis a că­zut în genunchi, sărutîndu-i picioarele lui Guillaume, sal­vatorul său. Nu, asta nu se poate, sire! i-a spus fiul lui Aymeri. Eu v-am jurat să apăr Franţa şi coroana lui Charlemagne. Şi nu-mi fac decît datoria. Vă rog deci să vă ridicaţi. Iar voi, Guillaume, conte viteaz, veţi fi de azi prietenul meu, a glăsuit în lacrimi Louis, şi sper că îmi veţi fi şi rudă, căci vreau să mă căsătoresc cu sora voastră, cu Blanchefleur. Mîine voi merge să-i cer mîna părintelui său Aymeri. Vom fi astfel ca nişte fraţi!... Guillaume s-a-nveselit, aflînd că fiul lui Carol cel Mare o lua pe sora sa Blanchefleur şi o făcea împărăteasă. Amîndoi s-au îmbrăţişat. Nunta s-a făcut repede. Şi Guillaume a plecat din nou să se lupte cu sarazinii, în vreme ce-mpăratul Louis a rămas să-şi petreacă-n tihnă luna de miere cu Blanchefleur. Luna de miere s-a lungit însă trei ani, ba şi mai bine, în mari petreceri la Paris. Louis n-avea griji şi nici necazuri. Guillaume, cu sabia în mînă, casca pe cap, şi în armură, i-a-nvins întîi pe sarazinii care-atacau hotarele neosteniţi, an după an. Apoi a dat o luptă grea şi cu germanii, ce vroiau să sfîşie pămîntul Franţei. A cucerit imperiului: Bretania, Pointou, Provenţa şi-alte ţinuturi stăpînite mai înainte de duşmani, în timp ce Louis sta la banchete, la joc de table şi la şah, cu alţi tineri de vîrsta lui. Odată, într-un scurt răgaz pe care i-l dădeau duşmanii, Guil­laume se întorsese-acasă şi se găsea la vînătoare. Tocmai vînase cîţiva cerbi. Pădurea era înverzită, căci era iarăşi luna mai. Soţii viteazului cîntau. Cînd, înaintea lor ieşi un tînăr cavaler, Bertrand, nepot de frate lui Guillaume. Bertrand! se bucură Guillaume. De unde vii? Ce s-a-ntîmplat? Seniore, îi răspunse-acesta. Am să vă spun tot adevărul. Acuma vin de la palat. Împăratul a împărţit baronilor fiefuri mari. Le-a dat domenii şi castele acelor ce petrec cu el. Şi numai voi aţi fost uitat. Cred că aţi fost nedreptăţi. Guillaume atunci s-a mohorît, dar i-a răspuns nepotului: Nu-i nimic. Vina e a mea. N-am fost de prea mult timp la Louis... Intrînd în oraşul Paris, pe podul mic, Guillaume s-a dus în galop pînă la palat. Acolo a descălecat, şi cum era, cu arcu-n mîini şi-n hainele de vînătoare, a intrat trîntind uşile. Louis s-a-nspăimîntat, zărindu-l. Şi, ridicîndu-se-n picioare, l-a invitat să se aşeze lîngă el, pe un jilţ înalt. N-am să mă-aşez, i-a spus Guillaume, însă-aş vrea să-ţi reamintesc că regi creştini şi sarazini mi-au dăruit fiicele lor şi mari averi, ca să-i slujesc. Şi-aş fi putut, în acest fel, să fiu atîta de puternic, încît să tremuri cînd mă vezi. Dar eu nu sînt decît al Franţei, şi după jurămîntul dat lui Charlemagne, sînt şi al tău. Toţi nobilii care primiseră fiefuri noi îi făceau semne mo­narhului să-şi ţină firea şi să-l înfrunte pe Guillaume. Iar Louis, prinzînd puţin curaj, îi rosti astfel contelui: Seniore, ai vorbit destul. Oricine altul mi-ar fi spus cu­vinte asemănătoare, le-ar fi plătit cu viaţa. Te iert doar fiind­că-mi eşti cumnat!... Aşa!? a rîs atunci Guillaume. Ce nobil eşti, seniore Louis. Îţi sînt cumnat? Ţi-ai amintit? Dar uiţi că te-am înco­ronat, că te-am salvat din mîinile lui Richard de Normandia? Uiţi că mi-e faţa rău ciuntită? Îmi e atîta de ciuntită încît roşesc cînd mă găsesc în mijlocul baronilor. Şi pentru ce am suferit? Ca să-ţi aduc ţie Provenţa. Am să-ţi reamintesc şi regii pe care i-am înfrînt în luptă, ca să-ţi măresc domeniile. Pe Amarande şi pe Julien, şi pe Guy de Germania. Dar de Othon îţi amin­teşti? Înconjurase pe francezi, şi tu, desculţ, înfricoşat, fugeai de la un cort la altul, strigîndu-mă cu disperare. Ţi-am salvat viaţa, cavalerii, iar pe Othon, rege german, ce ar fi luat în stăpînire şi coroana lui Charlemagne, îl ţii şi azi închis în turn... Mai e nevoie să-ţi trezesc memoria... cumnate Louis? Nu, nu-i nevoie, a zis Louis, plecîndu-şi capul, ruşinat. Ştiu c-am greşit faţă de tine. Ai luptat mult. Şi eşti sărac, mult mai sărac decît oricare dintre baronii de la curte. Marchizul Beranger e mort. Îţi dau domeniile sale. Şi pe soţia lui ţi-o dau. E o femeie minunată. Va fi de azi soţia ta. Şi două mii de cavaleri, ce-au fost vasali marchizului, te vor sluji de azi-nainte... Guillaume aude şi mînia îi potopeşte iară pieptul de luptător cinstit şi drept. Ascultaţi, voi duşmani ai Franţei, ascultaţi azi cum îm­păratul răsplăteşte pe cavalerii ce-şi dau chiar viaţa pentru el! a răcnit contele Guillaume, reamintind celor de faţă o întîmplare petrecută în urmă numai cu un an: într-o luptă cu sarazinii, Louis, cum îl ştiţi fără curaj, se răsturnase de pe cal. Fugea de colo pînă colo şi aştepta să vină moartea. Cînd, îl zăreşte Beran­ger. Neţinînd seama de nimica, de viaţa lui şi de copilul care abia i se născuse, marchizul a gonit călare pînă la locul unde Louis căzuse între mărăcini. Descălecînd, i-a dat lui calul, l-a ajutat să-ncalece. Louis a fugit, scăpînd de moarte. Şi-n locul său i-a înfruntat pe sarazinii ce soseau marchizul Beranger vitea­zul. Iată al cui domeniu astăzi... mi-l dăruie cumnatul Louis. Dar vreau să ştie toţi seniorii că oricine va cuteza să intre în acest castel, dezmoştenind pe văduva şi pe fiul lui Beranger, cu sabia scumpă Joyeuse, primită de la Charlemagne, eu însumi am să-i retez capul... Vă mulţumesc, conte Guillaume, rostesc baronii care ţin de marchizatul Beranger. Sînteţi cu-adevărat urmaşul lui Charle­magne, slăvit să fie, şi odihnească-se în pace, în mînăstirea de la Aix! Louis îşi plecase-atîta capul, încît fruntea îi atingea genunchii slabi şi colţuroşi. Şi abia-abia de murmură: Conte... cumnate, iartă-mă! îţi dau un sfert din toată Franţa, cu Chartres, cu Orleans, şi Tours, cu oraşe şi catedrale, castele, doamne şi ţărani. Nobile cavaler, primeşte darul acesta ce ţi-l fac, ca o răsplată pentru toate... — Ha...ha...ha...ha...! a rîs Guillaume. Atît am vrut. Să recunoşti, cumnate Louis, că-mi eşti dator un sfert din Franţa. Dar nu primesc nimic. Nu vreau să clevetească pairii tăi că-ţi iau bucata de la gură. Ştii ce-ţi cer eu? Împăratul a-ncremenit. Mai mult de-atîta îi va cere? Poate-i va cere toată Franţa. Îţi cer ce nici nu te-ai gîndit că ai putea să-mi dai. Îţi cer oraşul Nîmes întîi. Apoi Orange-ul fastuos, ţinutul de pe rîul Rhone şi porturile Spaniei. Dar bine, s-a bîlbîit Louis, acestea nu sînt ale noastre. Sînt ale sarazinilor... îţi baţi de mine joc, Guillaume! Nu. Nicidecum, i-a grăit el. Sînt ale sarazinilor. Vreau însă să le cuceresc. Ia stai... a cugetat Louis, înseamnă că tu vei avea... prea mult pămînt... un singur conte... Le voi avea prin luptă dreaptă, izgonindu-i pe sarazini, şi tu, ca suzeran al meu, vei primi tot ce se cuvine... Aşa mai merge — a spus Louis, despovărat puţin de spaimă. Îţi dăruiesc ce mi-ai cerut. Şi poţi să mi le cucereşti... Numai că... pleci la luptă singur. Eu nu pot să îţi dau, Guillaume, nici unul dintre cavaleri. Şi altceva ce-ţi mai doreşti?... Doresc să-mi dai mănuşa ta, în semn că îmi încredin­ţezi domeniile pe care eu, în numele Franţei, şi-al tău, le voi lua de la sarazini... Îţi dau mănuşa, a spus Louis, trăgîndu-şi-o cam şo­văielnic. Şi mai doresc să dau de ştire vitejilor din toată Franţa că pot să vină lîngă mine. Cavalerii cei mai săraci, cu cai de rînd şi haine proaste, au să cîştige bogăţii. Scutierii au să fie armaţi şi-or să devină cavaleri. Şi pe tinerii din popor, ce vor să lupte pentru Franţa, sînt gata să îi fac scutieri... Şi pe tinerii din popor? se minunează toţi baronii. Da, da! le rîde-n nas Guillaume. Apoi, în timp ce-şi ia adio, îi mai spune cu voce tare: Îţi dau şi eu un sfat acum: nu-i crede pe linguşitori şi pe trîndavi, cumnate Louis. Se gîndesc numai la petreceri, însă la greu te vor lăsa... Guillaume a părăsit apoi palatul împăratului. Scutierii lui au dat de ştire că-acei ce sînt viteji să vie, să se lupte cu sarazinii. În curînd oastea a fost strînsă. Erau în jurul a trei mii, cei mai mulţi dintre ei fiind tineri. Printre aceştia se găseau unii ce nu aveau nici cal. Alţii, în loc de suliţă, ţineau în mînă cîte-un par. Însă nicicînd nu se-ntîlnise o oaste-atît de-nflăcărată, dor­nică de victorie, cum era oastea lui Guillaume.[vii] Întîi Guillaume a hotărît să intre în oraşul Nîmes. Dar Nîmes-ul era întărit şi, ca şi Troiei de demult, nu ar fi izbutit să-i spargă nici zidul, nici porţile tari. Atunci a socotit că-i bine să folosească-un vicleşug. Aşa cum şi-a ascuns Ulise oştenii într-un cal de lemn, Guillaume i-a vîrît în butoaie. Butoaiele le-a pus în care. El şi cu cîţiva cavaleri s-au prefăcut că-s cărăuşi şi aduc miere şi-alte mărfuri, pentru stăpînii de la Nîmes. Străjerii-au văzut carele, şi lîngă ele cîţiva oameni, mînînd domol boii-njugaţi. De unde să le dea prin minte că-n ele-ar putea fi oşteni? Carele au intrat agale, scîrţîind din încheieturi, în marele castel din Nîmes. Au tras acolo într-un loc, de unde trebuiau cărate butoaiele în pivniţă. Deodată tînărul Guillaume a pus mîna pe o secure ce o ţinea un sarazin, şi din cîteva lovituri a sfărîmat butoaiele. Cavalerii-au ţîşnit afară. I-au dezarmat pe sarazinii care păzeau intrările. S-au repezit pe scări, în sus. Au cucerit întreg castelul şi toate armele din el. L-au prins pe regele din Nîmes şi l-au urcat pe un crenel. De spaima morţii regele a poruncit oştirii sale să se predea francezilor. Guillaume a devenit stăpînul unui înfloritor ţinut. Şi-a-nveşmîntat toţi cavalerii în stofe scumpe şi mătăsuri, le-a dat armuri, şi cai de preţ, şi arme de Arabia. Şi-a-nceput alte bătălii. S-a întîmplat, în vremea asta, ca Guillaume să fie chemat; de tatăl său, la un consiliu în Narbonne. Se aflase despre Garin — unul dintre cei şase fraţi ai lui Guillaume — că se găsea în temniţă la Clariel. Garin dispăruse de mult, într-o luptă cu sarazinii, şi toţi credeau că a murit. Acum însă venise veste că se găseşte la Orange. Că zilnic este chinuit. Însă regele Clariel e gata să-i elibereze, în schimbul micului Vivien, feciorul contelui Garin. Regele din Orange voia să-l crească pe micul Vivien, în vîrstă doar de şapte ani, asemeni unui sarazin. Să şi-l facă un luptător de-ncredere, cu care el să îi lovească pe francezi. Aymeri şi feciorii săi s-au sfătuit vreme-ndelungă ce e mai bine de făcut. Mama micuţului Vivien nu se-ndura să-şi lase fiul deşi-i era dor de Garin. Nădejdea rămăsese la Guillaume. Garin este un luptător, a rostit el pînă la urmă. Vivien e încă un copil. Nu poate purta armele. Este mai bine pentru Franţa să fie un războinic liber. Pînă va fi mare Vivien, o să găsim noi vreun mijloc să-l salvăm de la Clariel. Vom mai vedea ce va mai fi... Unchiule, a spus şi Vivien, luîndu-l de mînă pe Guil­laume, îţi mulţumesc că-l scapi pe tata. Mie de loc nu-mi este frică. Mă voi duce la sarazini, dar voi rămîne tot francez. Mama a izbucnit în lacrimi. Dar Guillaume l-a îmbrăţişat şi l-a lăudat mult pe Vivien, fiindcă, deşi era copil, avea un suflet de viteaz. Şi-atunci cînd tu vei creşte mare, i-a mai spus unchiul său Guillaume, vom lupta amîndoi, Vivien, ca să-i gonim pe sarazini. Micuţul a bătut din palme, de bucurie, auzind făgăduiala lui Guillaume. Şi Aymeri a hotărît că se vor duce la Orange, să facă schimbul cu Garin. În castelul de la Orange, bătrînul rege Clariel, avînd la dreapta pe Orable, i-a primit, mîndru, pe francezii veniţi acolo fără arme. Garin, adus din temniţă, aproape mort de slăbiciune şi chi­nurile îndurate, a fost dat contelui Guillaume, în schimbul mi­cului Vivien. Mama plîngea îndurerată, crezînd că nu o să-l mai vadă. Voind să aibă o amintire, ea i-a tăiat un smoc de păr şi-o bucă­ţică de hermină, din haina pe care-o purta. Lăsaţi-mă să rămîn eu, îi implora Garin pe toţi. Mi-l vor ucide pe Vivien. Dar sarazinii i-au împins, i-au scos pe toţi din încăpere, şi-apoi afară din castel. Cît timp au stat însă acolo, Guillaume a privit-o din nou, îndeaproape, pe Orable. Atunci cînd o zărise el, întîia dată, la fereastră, mai era încă o copilă. Fusese numai un boboc, şi se schimbase-n trandafir. Inima i s-a tulburat lui Guillaume, as­prul luptător. Zadarnic îşi tot spunea el că nu se cade să-ndrăgească pe-o soră a duşmanului. Inima nu voia să ştie de-aceste gînduri înţelepte. Iar fata, după ce francezii au părăsit cu toţi castelul, a pri­vit lung în urma lor şi l-a rugat pe Clariel ca să i-l dea ei pe Vivien, pînă se va mai înălţa. Aşa se face că Vivien, în loc să fie-ncredinţat vreunui cava­ler arab, a fost crescut chiar de Orable. Ea îl ţinea mereu în preajmă de cîte ori cînta la harpă, de cîte ori ieşea călare, şi-adeseori îl întreba de-şi aminteşte de Guillaume, de faptele-i de vitejie sau despre bunătatea lui. Şi mai vroia încă să ştie de-i îndrăgit cumva de doamne la curtea împăratului... Vivien nu prea-i putea răspunde. Era prea mic, nu cunoş­tea atîtea cîte ar fi vrut să afle de la el Orable. În schimb, îşi amintea mai des de mama sa, şi-atunci plîngea. A mai trecut astfel un timp. Guillaume cucerise, prin luptă, alte ţinuturi şi castele, şi era cel mai mare nobil, cel mai bogat şi cel mai vrednic dintre toţi cavalerii Franţei. Îşi ţinuse făgăduiala făcută împăratului, de-a-şi dobîndi sin­gur fiefuri, răpite sarazinilor. Nici un alt conte nu avea vasali mai buni, mai credincioşi, decît Guillaume cel cu nas scurt. Numai Orange-ul rămăsese neluat. Şi Guillaume nu îl ataca, de teamă că, izbind castelul, să nu cumva să sufere aceea pe care-o iubea. Nu ştia cum ar fi făcut să ia Orange-ul fără luptă, şi fără sînge, fără morţi. Ar fi-ncercat el vicleşugul cu care cucerise Nîmes-ul, dar sarazinii-l cunoşteau şi erau mai prevăzători. Dar iată că-ntr-o bună zi, la Nimes, în faţa zidurilor, se ară­tă un sarazin. Cei de pe ziduri vor să ştie cine este şi ce doreşte. Eu sînt feciorul lui Garin, nepotul contelui Guillaume. Şi numele îmi e Vivien, le glăsuieşte sarazinul. Am numai hai­nele schimbate. Să intre, tună contele, auzind cine e la porţi, şi chiar el însuşi lasă podul. Aleargă înaintea lui, îl strînge-n braţe şi-l întreabă: Ai reuşit să fugi, Vivien?... Guillaume plînge de bucurie că-l are-n braţe pe Vivien. Se bucură pentru părinţii ce-or să-l revadă pe copilul socotit mort de-atîţia ani. Vivien!... Vivien!... rosteşte el, şi-i udă tot chipul cu lacrimi. Hai, spune... Povesteşte-ne!... Ce s-a mai petrecut cu tine?... Şi tînărul îi povesteşte cum l-a-ngrijit buna Orable, cum i-a fost mamă şapte ani. De cîte ori a vrut Clariel să-l ia, să-l crească-n duşmănie faţă de Franţa şi francezi, fata i-a stat în apărare, şi l-a ţinut tot lîngă ea. Acum, de vreo cîteva zile, Clariel s-a dus dintre cei vii. Regină a rămas Orable. Dar sarazinii toţi îi cer să-şi respecte făgăduiala. Să se mărite cu Tiebaut, căci singură-n castelul ei nu va putea să şi-l păstreze, cît timp hălăduieşte-n Franţa teribilul conte Guillaume.[viii] Şi Tiebaut ce are de gînd? Tiebaut vine la Orange. Atunci, a hotărît Guillaume, trebuie s-ajung acolo eu înaintea lui Tiebaut. A sosit vremea ca Orange-ul să intre-n stăpînirea Franţei... Şi ca frumoasa lui regină să fie-acum soţia mea... a murmurat doar pentru el. Cum ai să faci lucrul acesta? Tu ai să mă călăuzeşti. Cunoşti toate intrările şi vorbeşti limba sarazină. La rîndul meu, am să mă-mbrac şi eu în haine sarazine. Iar dragostea şi cu curajul au să ne fie sfetnici buni. Fără folos au încercat cavalerii să-i schimbe gîndul, arătîndu-i că-i nebunesc. Guillaume a rămas neclintit. Numai cu cîţiva credincioşi şi cu nepotul său, Vivien, Guil­laume a plecat spre Orange. În Franţa s-a-ntins iute vestea că Guillaume a pornit să ia Orange-ul de la sarazini. Mulţimile, auzind ştirea, plîngeau pe uliţi şi spuneau: S-a dus de azi nădejdea noastră. Louis ştie numai să pe­treacă sau să se-nchine cuvios. Dar cine-o să ne stea în frunte, cînd vom lupta cu sarazinii, dacă Guillaume se prăpădeşte? Rău au făcut că l-au lăsat să se pornească spre Orange, numai cu cîţiva cavaleri... Atîta că, doar în trei zile, Guillaume, Vivien şi cavalerii, toţi îmbrăcaţi ca sarazini, au şi ajuns lîngă Orange. Vivien a intrat în castel şi a vestit-o pe regină că i-a adus un bijutier, ce vine din Arabia. Păcat numai că este mut. De vrea regina să-l primească, va avea însă ce-admira. Regina a binevoit să-ncuviinţeze lui Vivien să-l aducă pe bijutier. Şi astfel a pătruns Guillaume, în ziua-aceea, în castel. Iară castelul din Orange era minune de frumos. Deasupra fiecărei porţi lucea cîte-un vultur de aur. Sălile largi, din marmură, aveau pereţii-mpodobiţi cu stofe scumpe şi covoare. Dintr-o fîntînă izvorau ape-n culori de curcubeu, în mijlocul grădinilor pline de păsări şi de flori. Şi-ntr-o grădină, pe o bancă cioplită numai din smarald, şedea Orable, aşteptîndu-l. Cosiţele-i erau de aur, trupul subţire, delicat, iar ochii îşi schimbau culoarea — cînd verzi, cu aur, cînd căprui. Guillaume, învelit în burnuz, căzu reginei la picioare. Arată-ne ce ai adus, făcu ea semn spre cel sosit. Şi el îi arătă inele, topaze pentru cingători, safire de pus la ureche, mărgăritare pentru păr, şi ametiste, şi rubine. Regina le privea pe rînd, dar pe furiş căta spre meşter, să-i vadă chipul cît mai bine. Iar ea era atît de mîndră, de parfumată, de suavă, zîmbea atît de-ncîntătoare, încît Guillaume nu mai putu să-şi ţină firea prea mult timp. Regină! îi şopti, prinzînd-o în braţe pe cea îndrăgită. Mărturisesc că sînt Guillaume, căruia tu i-ai scris cîndva, jurîndu-i c-ai să fii a lui. Priveşte ce ţi-am pus în deget! Este inelul de soţie. De astăzi eşti numai a mea... Atunci Orable îl cuprinse la rîndul ei pe după gît: Ştiu, ştiu, Guillaume, te-am cunoscut din clipa cînd te-ai arătat. Şi am să fiu soţia ta. Sînt mîndră de acest inel. Dar n-am răgazul să-l admir, fiindcă acuma mi-este teamă că ai să fii des­coperit, căci în Orange eu sînt păzită de douăzeci de mii de oameni, necruţători ca nişte lupi... Contele-şi pregăti pumnalul: Am să mă lupt cu toţi, regină! Am lîngă mine pe Vivien, şi încă şase cavaleri... Regina tremura de spaimă: Nu, nu, Guillaume!... Nu te lupta. Căci am un plan cu mult mai bun. întoarce-te cu grabă-n Nîmes. Eu, între timp, îmi chem emirii, şi-am să le poruncesc să plece, cu oastea, în întîmpinarea regelui sarazin Tiebaut. Cum pornesc ei, tu te întorci cu cavalerii de la Nîmes, să iei Orange-ul. Facem nunta. Şi... te mai rog, a spus regina, să dai cruţare-n ziua nunţii tuturor sarazinilor care au fost supuşii mei. Fii sigură c-aşa voi face, a-ncredinţat-o, blînd, Guillaume. Guillaume iar a îmbrăţişat-o. S-a învelit apoi mai bine cu burnuzul peste obraz, să nu fie recunoscut, şi, împreună cu Vi­vien şi cu cei şase cavaleri, a părăsit grăbit Orange-ul. Toate s-au petrecut întocmai, precum le-a ticluit Orable. Emirii au plecat cu oastea, lăsînd numai cîţiva oşteni de strajă, să urce şi să lase podul pe care se intra-n Orange. De cum s-au depărtat emirii, s-a arătat oastea franceză. Orable a dat ordin gărzii să lase podul de îndată. Şi ea, urcată pe un cal acoperit cu stofe scumpe, şi însoţită de o sută de fete-n văluri liliachii, intonînd cîntece de nuntă, le-a ieşit în întîmpinare celor care veneau din Nîmes. Tobele au bătut prelung şi trîmbiţele-au dat de ştire tuturor de pe-acest pămînt că dragostea li se-mplinea lui Guillaume şi reginei lui. S-au întors apoi la castel, şi-au făcut nunta repede. Pe ziduri a fost înălţat steagul francez al lui Guillaume. La nuntă, fata şi-a schimbat numele vechi, arab, Orable, într-altul, ales de Guillaume. Şi acest nume a fost Guiborg.[ix] Noaptea s-a scurs în cîntece, în dansuri şi în veselie. Guillaume şi draga lui soţie ar fi dorit ca acea noapte să nu se mai sfîrşească-n veci. Dar zorii au adus cu ei bătăi de tobe, tropote şi strigăte de-ameninţare. Se întorseseră emirii cu regele maur Tiebaut şi se mirau văzînd pe ziduri pe cavalerii lui Guillaume. Contele-a fost îndată gata să iasă şi să-nceapă lupta. Ştia că-i poate nimici, fiindcă-i avea în cîmp deschis. Însă Guiborg i-a amintit ce-i promisese la plecare: că-i va cruţa pe sarazinii care-i fuseseră supuşi. A ieşit însă ea, Guiborg, pe zidurile din Orange, înveşmân­tată într-un văl, cum este caisa pîrguită, şi cu obrajii rumeniţi. Emirii au îngenuncheat. Doar Tiebaut a rămas ţanţoş, pe calul său negru, arab, privind-o pe Guiborg cu ură. În tot Orange-ul şi-n castel s-a făcut linişte deplină. Emirii mei! a spus Guiborg. Îmi iau adio de la voi. Orange-ul nu a fost al nostru. Noi, sarazinii, l-am răpit cu sila, vărsînd sînge mult. Sîngele trebuie plătit. Şi eu îl voi răscumpăra. Căci inima mi s-a aprins de cînd eram copilă încă, pentru Guil­laume, cel mai viteaz dintre toţi cavalerii Franţei. Uitaţi-vă la regele venit aici din Spania. Este urît, bătrîn şi rău. Nu vreau să fiu a lui Tiebaut, pe care nu mi l-am ales. Eu sînt astăzi a lui Guillaume. Părăsiţi deci acest ţinut. Luaţi-vă şi familiile. Soţul meu nu vă va lovi. Îşi va păstra acest cuvînt. Dar cine va mai cuteza s-ameninţe pămîntul Franţei să ştiţi că-i şi duşma­nul meu. Astfel a glăsuit Guiborg, făcîndu-le un semn de-adio, şi-a coborît pe scările unde o aştepta Guillaume. Atunci Tiebaut a scos un urlet: La luptă, sarazini! La luptă! Avem oastea din Spania şi pe aceea din Orange. Să luăm castelul încă azi. Să-i spînzurăm şi pe Orable, şi pe Guillaume, aici, la porţi! Sînt însetat de răzbunare... Barba lui albă-i flutura, iară buzele-i veştede şi dinţii gal­beni îi erau scăldaţi în spumele turbării. Sarazini! urla ca o fiară. Să pornim la atac acum. Să ne gîndim încă o clipă la cele ce ne-a spus Guiborg, mai şovăiau cîţiva emiri. Dar Tiebaut nici n-a vrut s-audă. A poruncit să li se taie capetele acelora ce mai stăteau în cumpănă, şi-a-nceput mînios atacul. Cavalerii s-au apărat. Şi sarazinii n-au putut să se apropie de castel. Pînă la urmă, chiar Tiebaut a trebuit însă să fugă, căci oastea îi era slăbită, şi-şi dădea seama că Guillaume, doar cu o singură izbire, putea să i-o sfărîme toată, şi el să cadă prizonier. Oşteanul care se luptase cel mai aprig în apărarea Orange-lui a fost Vivien, nepotul contelui Guillaume, crescut în castel de Guiborg, care-l iubea ca pe un fiu. După plecarea lui Tiebaut, cu-ntreaga oaste sarazină şi emi­rii — spre Spania — a fost chemat să-şi ia răsplata nepotul con­telui Guillaume. În marea piaţă din Orange, de faţă stînd toţi cavalerii, Guil­laume armează mai întîi o sută de tineri francezi, ce-şi dovedi­seră virtutea în numeroase bătălii.[x] La urmă se iveşte-n piaţă Vivien, ce călca pe covorul gros, din mătase vişinie, întins pe pietre pînă-n locul unde, pe-o bancă de argint, aşteaptă contele Guillaume alături cu Guiborg a lui. Statura sa atletică, umerii largi, şi talia îngustă, se potrivesc cu părul blond, căzîndu-i în bucle pe umeri, cu fruntea-i largă, pasul zvelt şi cu privirea lui deschisă. Guillaume îi prinde pintenii, îi pune platoşa şi casca şi îi încinge sabia. Pe urmă îi rosteşte-aşa: Să fii ca şoimul între păsări. Să ai curaj, forţă, credinţă. Să-i loveşti pe duşmanii tăi, care-s şi-ai suzeranului. Seniore, răspunse Vivien. Vă jur, în faţa tuturor, că nici­odată vreun duşman nu va putea să se apropie de cel care vă e nepot, mai mult decît lungimea lăncii, şi niciodată n-am să fug de pe cîmpul de bătălie, oricîţi duşmani m-ar ataca... Cuvîntul rostit de Vivien cutremură pe cei de faţă. Căci nu era vreun cavaler care, rănit şi copleşit de numărul duşmanilor, să nu-şi afle scăparea-n fugă. Doamna Guiborg îl strînge-n braţe, ca pe un fiu ce va pleca la luptele cavalereşti, iar ochii mari îi lăcrimează. Nu plîngeţi, doamnă, spune el. Păstraţi-vă amărăciunea pentru cînd n-oi mai fi în viaţă. Astăzi uraţi-mi doar „drum bun”! Victoria să-ţi încunune cu lauri fiecare luptă! urează contele Guillaume nepotului său la plecare. C-un singur salt, Vivien e-n şa. Calul îi simte pintenii, şi se saltă-n două picioare. Trîmbiţa sună-asurzitor, şi cei o sută de voinici, abia armaţi în ziua asta de contele Guillaume d'Orange, îşi şi înalţă lăncile — şi caii tropotesc pe pod. Toţi ies afară din Orange, alergînd către bătălii. Au trecut de atunci trei ani. Vivien a avut lîngă el doar şapte dintre verii săi, toţi fii de conţi, la fel ca el, din familia Aymeri, şi o sută de luptători. Dar s-au mai strîns apoi şi alţii, şi ajunseseră cinci mii. Mulţimile, înflăcărate de lupta lor, îi ajutau să-i gonească pe sarazini din Aquitania, Toulouse, Provenţa şi alte regiuni. N-a mai rămas nici un oraş în ghearele duşmanilor. Urmărindu-i pe cei învinşi, au debarcat şi-n Spania. Le-au cucerit castelele. Unul singur le-a rezistat, un castel ce era zidit de-un neam de sarazini giganţi, care făcuseră mult rău, jefuind Franţa an de an. Acest castel a fost aprins. L-au ars pînă la temelii. Şi cei cinci sute de giganţi, ascunşi în el, au fost răpuşi, plătindu-li-se crimele. Şi pe vrăjmaşii fără viaţă i-au suit pe-o corabie. Iar ea a fost încredinţată unor alţi patru sarazini, ca s-o ducă lui Deramed, cel mai crud dintre regii lor. Deramed se afla-n Cordova, într-un palat din marmură, pe-un tron din fildeş şi din aur, şi-n faţa sa, îngenunchiaţi pe-un covor de mătase albă, erau alţi patruzeci de regi. Şi, între aceştia, şi Tiebaut. Se sfătuiau de patru zile. Deramed tocmai le spunea: Avem o oaste cum n-a fost de cînd e lumea şi pămîntul... Sînt cinci sute de mii de oameni. Priviţi, cîmpiile sînt pline nu­mai cu săbii de oţel, cu căşti şi lănci strălucitoare! Va trebui să luăm din nou oraşele, castelele şi tot ce este mai frumos, tot ce a fost eliberat pînă acuma de Guillaume şi de Vivien, ne­potul său... Dar sarazinul n-a putut să-şi termine cuvintele, şi-au şi sosit-naintea lui cei ce-aduseseră răpuşii de săbiile lui Vivien. Deramed şi-a vîrît în barbă ghearele şi-a început s-o smulgă. Cine-a făcut lucrul acesta? răcnea la rîndu-i Tiebaut. Vivien, nepotul lui Guillaume. Şi-a spus că să vă fie pildă, rosteau trimişii sarazini. Pentru că limba v-a rostit cuvintele francezului, vă zvîrl drept hrană cîinilor! i-a şi osîndit Deramed. Cei veniţi cu corabia au fost ucişi şi daţi la cîini. Şi, la ordinul regelui, ce poruncea celorlalţi regi, au început să se îmbarce, în multe sute de corăbii, oştirile de sarazini, cu cai, cu arme, cu merinde, cu tot ce-aveau de trebuinţă, ca să-i răpună pe francezi. Drumul victoriei trebuia să-nceapă de la Aliscans,[xi] pe-o plajă unde se găseau Vivien cu cavalerii săi. Voiau apoi să ia Orange-ul şi să ajungă la Paris. Marea gemea sub apăsarea corăbiilor sarazine. Cerul era ca păcura. Şi pe-o corabie mai mare, pe-un tron de aur, Deramed şedea-ncruntat şi blestema. Blestema şi-şi jura în sine că pe Guil­laume şi pe Vivien el singur o să-i spînzure. Pe plaja de la Aliscans, la poalele unui castel, Vivien şi-a întins corturile. Şi-n corturi se găseau cinci mii de tineri luptă­tori francezi. Numai cinci mii de luptători. Marea vuieşte, şi deodată deasupra ei răsună zgomot de corn, de fluier şi de tobe. Flota duşmană se arată de după nişte stînci înalte. Se des­făşoară repede, umplînd toată lărgimea zării. Iar pînzele-s atît de albe, şi laturile vaselor atîta de împodobite cu aur de Arabia, încît marea se luminează pînă-n străfundurile ei. Cavalerii s-au adunat în rînduri strînse, înarmaţi, urmîndu-l fără şovăire pe Vivien, comandantul lor. Cei şapte veri ai lui Vivien sînt, de asemeni, lîngă el. Prin ei va da comenzile. Dar unul dintre ei rosteşte: Senior Vivien, de fiecare dintre ai noştri se găsesc, în tabăra lui Deramed, cîte o sută de duşmani. Ştim c-aţi jurat să nu fugiţi, oricît de mulţi ar fi vrăjmaşii. Dar nu vă călcaţi jurămîntul, de vă retrageţi în castel, unde vom fi la adăpost. Şi, între timp, daţi-i de ştire unchiului vostru din Orange, să ne vie în ajutor... Dar solul trebuie să plece chiar în clipita asta, altminteri va fi prea tîrziu... Seniorii mei, spuse Vivien. Onoarea noastră ne sileşte să nu chemăm în ajutor, cît timp încă nu ne-am luptat. Vreţi oare s-aruncăm ocara asupră-ne şi-a celorlalţi, care se trag din Aymeri? Şi-n cîntece vreţi să se spună că ne-am ascuns într-un castel, pînă-am primit întărituri? Asta n-o voi îngădui!... Ce nenoroc ne aşteaptă astăzi! grăiesc şi ceilalţi fii de conţi. Vivien, cel care ne conduce, este mult prea orgolios. Cum să luptăm cu sarazinii? Dacă ar fi doar nişte porci, şi-ar trebui — ca să-i ucidem — să trudim cel puţin o lună. Noi nu ne vom mai revedea castelul, pruncii sau soţia... Vivien le-ascultă vorbele. Seniorilor, rosteşte el. Aceluia ce-i vin în minte — în clipele acestea grele, cînd sarazinii-au debarcat, şi-naintează-n rînduri strînse — castelul, pruncii sau soţia, şi nu gîndeşte doar la Franţa, poate să plece dintre noi. Nu se numeşte ca­valer! Cei şapte fii de conţi atunci au strigat tare, într-un glas: Montjoie! Vivien, vă vom urma! Sarazinii s-au revărsat ca valurile peste ţărm. Primul rînd a început să cadă. A căzut şi al doilea. Şi-al treilea s-a prăbuşit. Şi încă douăzeci de rînduri de sarazini s-au spulberat sub lăncile francezilor. Numai că veneau altele şi altele... cum vin lăcustele flămînde spre lanurile de grîu copt. Vivien priveşte împrejur. Seniori! le glăsuieşte el celor trei mii de cavaleri ce se găsesc încă în şa. Să răzbunăm pe cei căzuţi! Strigătul de atac: „Montjoie” iese din toate piepturile ca­valerilor lui Vivien. Armele-şi sună cîntecul. Lăncile se ciocnesc cu lănci, şi să­biile se izbesc cu săbiile duşmanului. De trei ori tînărul Vivien şi-a dus la luptă cavalerii. N-au mai rămas decît cinci sute. Şi toţi au armurile, caii şi săbiile-mpurpurate, de parc-ar fi plouat cu sînge. Şi nu-i nici unul dintre ei să nu fi fost lovit de lănci, de buzdugane şi săgeţi. Vivien însuşi se află-n frunte, şi-n jurul lui se face gol. Cad sarazinii ca o pleavă. Seara învăluie cu umbre întregul ţărm la Aliscans. Curînd se va lăsa şi noaptea. Giulgiul ei o s-acopere această plajă, unde Franţa a-ntîmpinat pe sarazini, unul în faţa a o sută. Şi morţii n-or să se mai vadă. Vivien abia-şi mai mişcă braţul. Trupul îi este plin de răni. Pînă răsar iar zorile, îi spun cei şapte fii de conţi, nici unul nu vom mai trăi. Nici unul nu-l va revedea pe nobilul conte Guillaume. De ar fi fost astăzi aici — noi aşteptîndu-l în castel — ar fi pierit toţi sarazinii. Vivien, ce ordine ne daţi? Vivien îl cheamă pe Girart, cel mai drag dintre verii săi. Vere, îi glăsuieşte el. Ne-am luptat azi din răsputeri. Putem să intrăm în castel. Şi tu aleargă la Guillaume. Spune-i tot ce s-a petrecut. Aşteptăm ajutorul său. Şi cavalerii, cu Vivien, intră-n castelul de pe ţărm, în care valurile bat, tocmai în clipa cînd pe cer răsare şi întîia stea. Girart goneşte peste cîmp. Calul îi cade. El se smulge din scările de-argint curat şi fuge, fuge să aducă ajutor celor de pe ţărm. Casca îl strînge. Şi-o azvîrle. Armura i se pare grea. Şi ea rămîne părăsită. La fel se-ntîmplă şi cu lancea, cu-ncălţămintele de fier. Păstrează numai sabia. Şi-aleargă. Cade. Iar se saltă. Abia mai poate respira. Aerul e, în pieptul său, fierbinte, ca într-un cuptor. Trece o zi, şi încă una. Girart aleargă ne-ncetat. „Repede!... îşi şopteşte el. Mai repede!... Mai repede!...” şi goneşte mai încordat. Ajunge pînă la Orange. Guillaume e-n sala de primire, cu buna lui doamnă Guiborg. Soarele a apus de mult, şi bolta este presărată cu picături de diamant. Guillaume priveşte pe fereastră şi vede-un tînăr alergînd din răsputeri către castel, numai cu o sabie în mînă. Lumina lunii îl spoieşte cu varul ei şi nu se văd rănile ce-i brăzdează chipul. Dar contele îl recunoaşte. Coboară înaintea lui. Moartea s-a cuibărit pe plaja unde-am luptat cu sara­zinii, gîfîie ostenit Girart. N-a mai rămas decît o mînă de cavaleri, dar toţi răniţi. Ei vă aşteaptă în castel să le veniţi în ajutor. Doamna Guiborg este aproape şi-aude veştile aduse. Seniore, îi rosteşte ea lui Guillaume, dragul ei bărbat, e ceasul încercărilor. Ca să-ţi aduni o oaste mare, desigur, nu mai este timp. Vivien al nostru e rănit. Iar cavalerii din Orange, dacă ar şti cît sînt de mulţi duşmanii debarcaţi pe plajă, n-ar porni cu curaj la luptă. Dă-mi voie, pentru-ntîia oară — şi pentru cea din urmă oară — să rostesc, astăzi, o minciună, şi cincispre­zece mii de oameni, cu flamurile fluturînd, vor porni către Aliscans. Să fie precum gîndeşti tu, îngăduie Guillaume soţiei. Ea îşi usucă lacrimile, urcă pe scări şi intră-n sala unde se află cavalerii. Seniori! le glăsuieşte ea, c-o veselie mincinoasă. Sara­zinii au debarcat pe plaja de la Aliscans. Însă ai noştri i-au învins. Deramed a murit cu barba într-o mocirlă mucedă. Şi cei care-au rămas cu zile s-au ascuns într-o insulă. Duceţi-vă şi-i nimiciţi. Seniorul meu o să vă dea fiefuri din domeniul său. Iar cui îi tre­buie soţie, eu am aproape două sute de fete care mă slujesc, fiice-ale regilor învinşi. Ştiu să danseze şi să cînte. Sînt îmbră­cate în mătăsuri. Au toate lăzi cu nestemate. Şi vi le dau, să vi le-alegeţi... dar numai celor mai viteji. Baronii sar cu zgomot mare. Doamnă Guiborg, noi sîntem gata. Contele nostru unde e? Lui i s-a-nşeuat Baucent, şi-acum i se îmbracă-armura. Ne-o îmbrăcăm, pe loc, şi noi... În donjon, turnul cel mai-nalt, la Aliscans, stă azi Vivien, şi cată către depărtări, încotro a plecat Girart. Castelul este-ncercuit. Şi luptătorii nu mai au merinde — decît caii morţi — şi apă-n valurile mării. De nu vine curînd Guillaume, cine o să-l mai apere? Seniori, grăieşte soţilor nepotul contelui Guillaume. Nu auziţi dinspre Orange un sunet, încă slab, de corn? Nu, n-auzim, spun cavalerii. Febra vă sună în urechi... şi ce-auziţi sînt năluciri... Seniori, rosteşte iar Vivien. N-auziţi tropotul de cai? E doar marea cu valurile, ce izbesc în castelul nostru, mai murmură un cavaler. Nimic nu e adevărat. Pînă diseară vom muri. Dar, dintr-o dată, toată plaja parcă se saltă în picioare, Vi­vien ridică braţele. La orizont, dinspre uscat, pe o colină, se arată Guillaume în faţa oştilor. Vivien apucă-n mînă cornul. Sună din el atît de tare, că rănile-i se redeschid. Aduceţi-mi calul şi lancea, şi daţi-mi cîţiva stropi de vin, din ce păstraţi pentru-ntîlnirea cu nobilul conte Guillaume. Vreau să plătesc duşmanilor sîngele fraţilor căzuţi... rosteşte către cavaleri. Vivien este urcat pe cal, i se dau hăţurile-n mîini, i se în­cinge sabia. Buzele i se umezesc. Nici unul dintre cavaleri n-a vrut întîi să îl ajute, pentru că el e plin de răni. Numai voinţa îl mai ţine. Încolo este ca şi mort. Însă Vivien le-a poruncit. Vasalii trebuie s-asculte. Podul se lasă, şi mănunchiul de cavaleri însîngeraţi se-avîntă iar spre sarazini. Guillaume ar vrea să se apropie de dragul său nepot Vi­vien, să-l sprijine în bătălie. Dar iureşul duşmanului nu-i dă răgaz nici o clipită. Îşi fac doar semn cu lăncile. Şi Guillaume strigă lui Vivien: Întoarce-te cît mai e timp! Eşti prea slăbit. Intră-n castel!... Montjoie! îi răspunde Vivien. Seniore unchi, eu mi-am jurat să cad cu faţa la duşman, aşa cum a căzut Roland. Lui Guillaume îi dau lacrimile. Doamna Guiborg, la des­părţire, l-a rugat să-şi călăuzească astfel în luptă cavalerii, în­cît să nu piardă nici unul. Dar mai-nainte de oricine, să i-l aducă pe Vivien. Numai că asta nu se poate. E limpede de la-nceput că sarazinii-i vor învinge. Cavalerii sînt osteniţi de goana-n care au venit. Soarele îi izbeşte-n faţă, şi-abia de-şi mai zăresc duşmanii. Sîngele curge în şuvoaie. Armurile, pe care caii calcă în tropot, bubuie. Iară francezii-s prea puţini. Se-neacă-n marea sarazină. Duşmanii i-au încercuit. Deramed, căţărat cu tronul pe-un deal clădit din cei ră­puşi, face cu sabia un semn. Să mi-i ucideţi mai întîi pe Guillaume şi nepotul lui! Ziua a devenit ceţoasă. În depărtări bat clopote. Şi pe va­luri se leagănă, ca vîrfurile crengilor dintr-o pădure-n toiul iernii, catargele corăbiilor. Atîta sînge n-a mai curs decît în valea Roncevaux! În jurul celor care cad, se văd movile sarazine. Şi cea mai-naltă dintre ele este în faţa lui Vivien. Dintre oştenii contelui au mai rămas întîi o mie, pe urmă-o sută, apoi zece. Şi-acum, cînd seara s-a lăsat, n-a mai rămas decît Guillaume. Pe el nu l-au putut răpune. Sabia lui a retezat atîta oaste sarazină, cîtă au douăzeci de regi. Dorind parcă s-acopere prăpădul de la Aliscans şi-nfrîngerea francezilor, noaptea s-a coborît mai iute şi cerul s-a înno­urat. Nu se zăreşte la un pas. Numai movila de duşmani culcaţi în tină de Vivien, şi cea pe care se găseşte tronul lui Deramed se văd — îngrozitoare monumente clădite de zeul Război. Guillaume nu mai are nici cal. Baucent al său s-a prăpădit, împiedicîndu-se de morţi, bîjbîind doar cu mîinile, contele-l caută pe Vivien, lîngă movila de duşmani. Ştia prea bine că e mort, căci l-a văzut chiar el căzînd. To­tuşi îl strigă-ncetinel. Îi răspund numai bufniţele. Îl caută, îl caută, şi-l găseşte. Îl recunoaşte deîndată. Nepotul lui ţine în mînă — şi-abia de i-o poate desprinde — sabia albă de oţel, ce are un mîner de aur, semănînd cu un şoim în zbor, pe care el însuşi i-a dat-o la Orange, cînd l-a înarmat. Îl ia în braţe ca pe-un prunc, să nu-l găsească sarazinii, atunci cînd or să-i caute trupul. Să nu mai poată Deramed să-i taie capul fără viaţă, să i-l înfigă într-o ţeapă, şi-aşa să-l ducă-n Spania. În barba lui Guillaume curg lacrimi însîngerate şi amare. Vivien! şopteşte el. Vivien! Eşti încă un copil, şi-ţi dai, cu-atîta generozitate, viaţa ta netrăită Franţei. Plînge Guillaume. Şi, cînd ajunge lîngă zidul castelului, sapă cu sabia o groapă. Pe fundul ei pune un scut. Deasupra trupul lui Vivien. Şi-alături de el armele. îl acoperă cu alt scut. Şi grămădeşte bolovani, ca să nu scurme nici şacalii, nici lupii şi nici sarazinii. Îngenunchează lîngă groapă. Plînge-ndelung, cu hohote. Apoi, Guillaume porneşte singur, cu capu-n piept, către Orange. Merge pe jos, dar nu mult timp. Luna îşi scoate dintre ne­guri un ciob scînteietor de-argint. Şi, în lumina ei, zăreşte pe un emir, care pornise, cu zece oameni înarmaţi, să cerceteze locurile. „Pentru Vivien îi voi răpune!” îşi spune contele Guillaume. Şi singur, fără cal, Guillaume începe lupta. Cît ai clipi, sînt doborîţi. Guillaume le lasă armele. Se mulţumeşte să ia calul. Urcă pe el. Şi îşi urmează, în acest fel, drumul călare. Era şi timpul potrivit. La Aliscans — cum poruncise regele Deramed — duşma­nii, cu facle-n mîini, cercetau plaja, căutînd pe contele Guil­laume şi pe nepotul lui, Vivien, să li se taie capetele, să fie duse-n Spania, să li se-arate tuturor, şi să se afle că, din Franţa, cei mai viteji apărători s-au dus în lumea morţilor. Dar, negăsindu-i pe cei doi, Deramed, spumegînd de furie, a bănuit numaidecît despre Guillaume că s-a salvat, luîndu-l cu el şi pe Vivien. A chemat iute patru regi şi le-a strigat să se pornească repede-n urma lui Guillaume, să-l întoarcă la Aliscans, ca el să-i poată tăia capul. Au pornit ei, dar prea tîrziu. Guillaume sosise la Orange. Guiborg îl aştepta pe ziduri. Unde sînt cavalerii noştri? Unde-i nepotul tău Vivien? îl întreba ea lăcrămînd. Nu pot să cred că te-ntorci singur. Şi-n urma ta, în depărtare, zăresc ostile sarazine...[xii] Guiborg!... Guiborg!... am fost învins. Numai eu am scăpat cu viaţă, deşi aş fi dorit să mor. De-aceea vreu să merg la Louis. El este împăratul Franţei. Nădăjduiesc să-mi dea o oaste, cu care să mă pot întoarce, să-i nimicesc pe ucigaşii nepo­tului nostru Vivien. Atîta mă nelinişteşte: că vei rămîne sin­gură. În Orange nu se mai găsesc astăzi decît femeile. Dragul meu soţ, i-a rostit ea, voi înarma femeile, şi cu ele voi apăra Orange-ul pînă te întorci. Du-te şi ai încredere în devotata ta Guiborg... Un cal aleargă peste dealuri. În şa, pe el, călătoreşte un bărbat între două vîrste, ţinînd în mînă pe Joyeuse. Dar capul i-e plecat spre piept. Şi-n barbă, cele dintîi fire, albe ca fulgii de zăpadă, i-au răsărit abia de-o zi. Bărbatul nu zăreşte luna, nici soarele nu vrea să-l vadă, nici cîmpul înflorit, nici pomii. Vede doar sînge-n ochii lui şi trupul zvelt al lui Vivien aşezat între două scuturi. Iată castelul din Laon, unde şedea-mpăratul Louis, la acea vreme petrecînd, cu toţi baronii lîngă el, şi-l aştepta pe Aymeri, cu doamna şi toţi fiii săi, să-i viziteze în curînd, ca s-o revadă pe Blanchefleur. Louis tocmai ridica o cupă, cînd un baron i-a dat de veste c-afară-i contele Guillaume, slab, prăfuit, fără de cască, trist şi învins, şi cere voie să intre la-mpăratul său. Guillaume? s-a mirat împăratul. Acest nebun se răz­boieşte de ani şi ani cu sarazinii, şi nu poate să înţeleagă că trebuie să părăsim castelele de la hotare în mîinile duşma­nilor. Cei mai mulţi dintre cei de faţă, dornici să stea şi să pe­treacă, l-au aprobat pe împărat: Mai bine intre sarazinii, decît să ne dăm viaţa noi! Vremea lui Charlemagne s-a dus! a rîs însăşi împă­răteasa. Tocmai atunci intră Guillaume. Barba îi este răvăşită. Louis, spune împăratului. Am fost învins la Aliscans. Orange-ul este asediat, şi-i apărat doar de femei. Vivien, nepo­tul meu, e mort. Şi Deramed aduce încă, din Spania, sute de mii de sarazini, ce-s înarmaţi, aşa cum nu s-a mai văzut. Şi tronu-ţi e primejduit. Eu am jurat să nu gust carnea, nici vinul să nu mai mi-l beau, să nu mă culc lîngă Guiborg, să dorm pe scîndură sau lut, atîta timp cît sarazinii ameninţă imperiul Franţei. Însă venind aici, la tine, nici un paj nu s-a repezit să-mi ţină calul, lîngă scări. Baronii nici nu mă privesc. Chiar sora mea, împărăteasa, văd că se uită cu dispreţ, fiindcă mă vede azi învins. Ne-am săturat să tot aflăm cum umbli ca o vijelie dintr-un hotar într-alt hotar, şi cum mulţimea te aclamă, fiindcă te lupţi cu sarazinii. Acuma însă eşti sărac şi Louis nu te va ajuta!... l-a înfruntat împărăteasa. O să găsim noi vreun mij­loc să-l împăcăm pe Deramed. Aşa e, dă din cap şi Louis. Blanchefleur a mea are drep­tate. Prea mult te-ai vînturat, Guillaume, şi oaste noi nu vrem să-ţi dăm... Guillaume ridică sabia, şi toţi baronii-nţepenesc, căci nu e la palat vreunul să poată sta-naintea lui. Aşadar, însăşi sora mea e cea care-l împiedică pe Louis să-şi facă datoria. Dacă e astfel, va muri... Louis tremură şi se ascunde în spatele unei coloane. La Guillaume nu poate privi. Pe faţa lui nu se mai vede decît o cruntă hotărîre de a-i pedepsi pe cei prea laşi. Poate Blanchefleur ar fi murit, poate ar fi pierit şi alţii sub acea crîncenă mînie, de nu sărea în apărare Aelis cea îm­bujorată, copila împăratului. Guillaume o numea Căprioara. Unchiule, iart-o! cădea fata în genunchi înaintea lui. Nu mă lăsa fără de mamă. Adevărat e, ţi-a greşit. Dar dacă trebuie să curgă sîngele azi, cu orice preţ, taie-mi mai bine mie capul. Şi Aelis şi-a plecat pe masă capul cu pletele bălaie, lăsîndu-şi gîtul dezvelit. Nu era fată mai frumoasă, în toată-mpărăţia Franţei, decît gingaşa Aelis. Şi toţi baronii o-ndrăgeau. Iar cei fără soţii n-a­veau alt vis decît s-o ştie stăpînă în castelul lor. Cîţi fii de împăraţi şi regi nu au cerut-o pe Aelis! Dar ea vedea numai pe unul. Acela-i însă prea sărman, deşi e mai voi­nic ca toţi, şi se numeşte Rainouart. Acuma Aelis aşteaptă ca unchiul ei să-i taie capul. Împărăteasa a fugit şi Louis abia de mai respiră. Dar Guillaume se înduplecă. O mîngîie pe Căprioară şi o ridică-ncetinel, privindu-i ochii-nlăcrămaţi: Pentru tine o voi ierta, deşi nu merită Blanchefleur... S-a întîmplat ca-n acea clipă să intre-n sala tronului Aymeri, cu soţia lui, şi cu ceilalţi şase feciori. Şi-aflînd ei despre ce e vorba, Aymeri a promis astfel: Guillaume, eu cel dintîi îţi dau cavalerii mei din Narbonne şi aurul tot din castel. Şi noi, au spus cei şase fraţi, venim cu tine şi-ţi aducem cîţi luptători şi arme-avem. Atunci au mai sărit şi alţii, care stăteau mai la o parte: Vă însoţim şi noi, Guillaume! Dar feciorul lui Charlemagne ce ne-aduce la Aliscans? a stăruit iarăşi Guillaume. Abia de data asta Louis a-nţeles, poate, c-a greşit: Îţi dau şi eu o-ntreagă oaste, arme şi bani. Asta îţi dau. Dar îţi pun cîteva condiţii. Întîi, să nu mă luaţi cu voi... pentru că sînt... prea prins, cum ştiţi, cu grijile împărăţiei. Nu, nu te luăm, a rîs Guillaume. O să ne descurcăm şi singuri... şi altceva ce îmi mai ceri? Să stai astăzi cu noi la masă. Şi să-l sărbătorim cu toţii pe Aymeri, pe tatăl vostru, venit aici de la Narbonne... Guillaume s-a îmblînzit pe loc, auzind despre tatăl său. A făcut semn că se-nvoieşte să stea la masă cu Louis şi cu îm­părăteasa. Împărăteasa s-a întors. I-a cerut lui Guillaume s-o ierte, făgăduindu-i c-o să fie, de-atunci-nainte, soră bună. Pe Aymeri l-au aşezat în capul mesei, cu soţia. Lîngă el pe Guillaume d' Orange. Abia pe urmă, lîngă ei, s-au aşezat Louis şi ceilalţi. La coada mesei, părăsit, sta un voinic cu trup uriaş, care era foarte stîngaci. Răsturna toate cupele în rîsetele celorlalţi. Spre el îşi tot îndreaptă ochii Aelis, fără încetare, neţinînd seama de aceia care mereu fac haz de el. Cine e tînărul acela? întreabă Guillaume pe-mpărat, zărind-o iarăşi pe Aelis cum îl priveşte, printre gene, pe chipe­şul flăcău uriaş. L-am cumpărat, răspunde Louis, de la nişte neguţători. Numele lui e Rainouart. Se zice că-i fecior de rege. Dar fraţii lui, dorind să-i ia moştenirea de la părinţi, i-au dat nu ştiu ce băutură, făcîndu-l să se ameţească, şi l-au vîndut piraţilor. Aceştia l-au vîndut, de-asemeni, unor neguţători, pe mare. Şi de la ei l-am cumpărat. Are putere fără seamăn. Smulge o casă din pămînt. Ştiindu-l însă prostănac, îl ţin doar la bucătărie. Azi abia i-am îngăduit să intre-n sala de ospăţ, însă să stea la coada mesei, pentru că rîd mai toţi de el. E o povară, crede-mă.[xiii] De stă degeaba, dă-mi-l mie, i-l cere contele Guillaume. Doresc să-l iau la bătălie şi să-i încerc puterile. Ia-l dacă vrei! Mănîncă mult! se bucură-mpăratul Louis. Vrei, tinere, să mergi cu mine la Aliscans? zice Guil­laume. Merg, cum să nu, spune uriaşul. Poate-am noroc să-i întîlnesc pe-aceia care m-au vîndut. Am o măciucă pentru ei. Uite-o acolo, răzimată, făcută dintr-un trunchi întreg, legată cu cercuri de fier. Aceasta este arma mea. Cei de la masă izbucnesc în hohote prelungi de rîs. Numai Guillaume e mulţumit c-are şi-un astfel de voinic. Oastea se strînge. Şi porneşte întîi şi-ntîi către Orange. Orange-ul a fost pustiit. Din toată fosta-i strălucire n-a mai rămas decît un turn. Turnul cel mare: Gloriete. L-au apă­rat femeile, conduse de doamna Guiborg. Totul din preajmă a fost ars. Cioturi de bîrne, pietre spar­te, cioburi de sticlă-s peste tot. Grădinile-s părăginite. Şi păsă­rile au zburat. Turnul — atîta a scăpat, şi asta fiindcă e făcut numai din piatră de granit. Iar înăuntru, la creneluri, au stat femeile-n armuri, cu căşti pe cap, şi s-au luptat la fel ca şi bărbaţii lor. Sarazinii, văzînd că turnul nu poate fi luat cu asalt, au fost siliţi să se retragă din nou pînă la Aliscans. Acolo se vor întări, şi-or să pornească iar la luptă să-l facă prizonier pe Louis, pe fiul lui Carol cel Mare. A uitat însă Deramed că mai e viu încă Guillaume. Şi Guillaume porunceşte astfel: Mîine sîntem la Aliscans şi vom începe bătălia! Dar la Orange cine rămîne? se-ngrijorează Aymeri, uitîndu-se spre nora sa, care îi e nespus de dragă, fiindcă o ştie şi vitează, şi credincioasă soţului. La Orange, să păzească turnul, o să rămînă Rainouart. El face cît o-ntreagă oaste, zîmbeşte contele Guillaume. Oastea porneşte-acum în tropot. Răsună cîmpul pînă-n zări. Praful se-nalţă în văzduh, ca nişte nori ce umplu cerul. Guil­laume, conducătorul oştii, este în fruntea tuturor. Astăzi se va hotărî lupta dintre francezi şi sarazini. Iată castelul Aliscans. La poalele lui e-ngropat viteazul tînăr între scuturi. De pe dealul unde-au ajuns, văd marea plină de corăbii. Numărul lor este prea mare, şi nu l-ar putea socoti nici birnicii-mpăratului. Deramed şi-a adus alte oşti. Sînt turci, persieni şi sarazini, şi alte cincisprezece neamuri, cu alţi vreo douăzeci de regi. Francezii nu sînt nici un sfert. Şi, dintre ei, vreo zece mii, cavalerii-mpăratului, văzînd mulţimea de corăbii, încep să tre­mure ca varga. O să pierim şi noi cu toţii, murmură ei înfricoşaţi, aşa cum a murit Vivien. Contele de Orange se-ntoarce către aceşti fricoşi şi spune: Sîntem în pragul bătăliei. De ea atîrnă soarta Franţei. Cui îi e teamă să se-ntoarcă. Noi o să ne luptăm şi singuri. Fără s-aştepte altă vorbă, aceştia se întorc şi fug. Ceilalţi le-aruncă vorbe grele, îi numesc laşi şi trădători. Numai că frica-i copleşeşte. Şi asta-i face pe fricoşi să se zoreas­că şi mai tare pe calea ce duce-napoi. În acest timp, Guillaume începe să rînduiască oştile: cine să meargă înainte, cine să vie după ei, cine să facă legătura. Le cercetează armele. Le dă apoi parolele. Acelaşi lucru se întîmplă şi în tabăra sarazină, unde stăpîn e Deramed, iar, ajutorul lui, Tiebaut. Doar cei fricoşi gonesc pe cale să se ascundă unde pot. În drumul lor l-au întîlnit pe preavoinicul Rainouart. El rămăsese la Orange. Însă nu avea linişte. Doamnei Gui­borg i se părea că-l cunoaşte pe Rainouart, de undeva, şi că-l văzuse foarte de mult, cînd era mică. L-a întrebat cine era, dar el nu a vrut să-i răspundă. I-a cerut însă să-i dea voie să nu mai stea ca un trîndav pe lîngă turnul din Orange, ci să plece la Aliscans ca să-l vegheze pe Guillaume, în timpul marei bătălii. Doamna Guiborg s-a învoit. Doar mai păzise şi-nainte Orange-ul, cu femeile. Să plece deci Rainouart iute, şi să-l ve­gheze pe Guillaume. Ba, la plecare, i-a încins şi-o sabie peste mijloc, pe cea mai mare din castel. Acum, aflînd în drumul său pe cavalerii de la curte, Rai­nouart se înfurie tare, şi, dînd o dată cu măciuca, doboară pa­tru dintre ei. Laşilor! strigă Rainouart. Aţi părăsit oastea franceză? credeaţi că aţi scăpat de moarte? Dar eu am să vă culc pe toţi!... Iartă-ne!... Iartă-ne, seniore! Ne întoarcem la Aliscans, şi o să fim cei mai viteji... Ne vom lupta-n primele rînduri... strigă ceilalţi, înfricoşaţi. Bine, grăieşte Rainouart. Eu o să merg pe urma voastră. Cine va da un pas-napoi să-şi ia adio de la viaţă... Aşa se face că Guillaume văzu deodată pe fugari ve­nind în goană înapoi, cerîndu-i umiliţi iertare şi dreptul de a se lupta cu sarazinii, pîn-la moarte, aflîndu-se-n primele rîn­duri. Guillaume a început să rîdă. Oastea întreagă-a rîs de ei. Dar nu era timp mult de glumă. S-a dat semnalul de atac: trei sunete de corn mai lungi, urmate de alte trei scurte. Tot cîmpul s-a înfiorat. Marea a clocotit şi ea. Vîntul a în­cetat să sufle. Soarele s-a-nălţat pe cer, privind cele două mari oşti, gata să-nceapă bătălia. Montjoie, seniori! a spus Guillaume. Montjoie! s-a auzit pe dealul unde era oastea franceză, ca un ecou ce-a răsunat pînă aproape de Orange. Scutul cel mare-al lui Guillaume lucea pe deal ca o oglindă şi îi orbea pe sarazini. Sabia lui părea de foc. Primele rînduri se-ntîlnesc. Cad cei dintîi dintre francezi, dar şi un val de sarazini. Francezii se reped din nou. Guillaume îşi taie-o cale largă, pătrunde între sarazini. Şi moartea, care se-arătase miloasă cu năvălitorii, seceră-acum cu miile. Chiar laşii, ce fuseseră întorşi de Rainouart la luptă, se do­vedesc viteji. Astăzi duşmanul tremură. Montjoie! se-aude peste tot. Iar Rainouart dă cu măciuca, doborîndu-i pe călăreţi. Caii rămaşi fără stăpîn nechează şi o iau la goană. Rainouart nu se mulţumeşte. Intră voios şi-n apa mării, şi răstoarnă, corăbiile, cum ai întoarce nişte străchini. Deramed începe să urle. Fugiiiţi!... Hai să fugim cu toţii!... Cerul ne-a părăsit de tot... Guillaume şi diavolul acesta cu o măciucă-n mîna dreap­tă ne vor ucide negreşit... Aşa urla şi-şi smulgea barba: Atîta oaste sarazină, şi alte douăzeci de neamuri, şi-atîţia regi căzuţi în luptă!... Moartea este la Aliscans, lîngă Guil­laume şi Rainouart, însă ne seceră pe noi... Şi-ntr-adevăr, pînă la urmă, cînd sarazinii doborîţi au fost zvîrliţi în apa mării, atît erau de-nghesuiţi, că se făcuse-un fel de pod. Franţa era din nou salvată. Guillaume s-a-ntors lîngă Guiborg. Rainouart a mărturisit doamnei Guiborg că erau fraţi. Tatăl lor, rege sarazin, răpise o biată femeie din comitatul de Toulouse. Aceea era mama lor. Ca să nu afle acest lucru, fata, de mică a fost dusă la Clariel, fratele vitreg. Şi-aici s-a hotărît ca ea să se mărite cu Tiebaut, un soţ de arme-al tatălui. La fel a fost cu Rainouart. Fiindcă avea mamă franceză, fraţii lui vitregi l-au vîndut. Rainouart, după bătălie, a devenit baron al Franţei. Guil­laume a peţit pentru el pe Aelis cea drăgăstoasă, pe fiica împă­ratului, care abia îl aştepta. La nunta lor au petrecut cei mai vestiţi seniori de-atunci, şi prinţi, şi regi, şi împăraţi. Şi-a mai trăit mulţi ani Guillaume. Şi a luptat încă destul, şi l-a avut pe Rainouart alăturea în orice luptă. De-aceea l-a ales urmaş. După ce a murit Guiborg, Guillaume a cugetat că-i drept ca să nu se mai bucure nici el de bunurile lumii, cînd draga lui era-n mormînt. S-a retras într-un loc pustiu, hrănindu-se numai cu fructe şi cu legume, bînd doar apă, gîndindu-se numai la ea. De-acolo — spun legendele — a mai ieşit însă o dată, ca să-l salveze iar pe Louis, de sarazini şi de saxoni. S-a reîntors după aceea în locurile dintre munţi, unde-şi făcuse o colibă, numai din ramuri de stejari, ca să trăiască-n pustnicie.[xiv] Iar cînd a fost să-nchidă ochii, se zice că ar fi şoptit acelora care aflînd că e pe moarte s-au grăbit să vină la coliba lui: — Noi toţi murim, dar vreau ca Franţa să fie liberă me­reu şi să nu moară niciodată. Şoptind cuvintele acestea, el şi-a dat ultima suflare. Şi-atunci, poate printr-o-ntîmplare, dintr-un hotar în alt hotar, în Franţa, cît e ea de mare, au sunat toate clopotele. Şi-aşa sunau de tînguios, că mulţi au început să plîngă. Vestea s-a răspîndit ca vîntul: „Guillaume s-a stins. Şi-n veci de veci nimeni nu-l va putea uita!”...     [i] Guillaume d'Orange este un personaj istoric, la fel de real ca şi Roland, Cidul sau Igor. După notele lăsate de el însuşi pe un act din anul 804, este fiul contelui franc Theodoric şi al Audei. (Auda-Oda, la rîndul ei, este fiica lui Garol Martel, majordom al statului franc între anii 715—741). Împăratul Carol cel Mare (Charlemagne), căruia Guil­laume îi era rudă apropiată, îl numeşte în anul 790 conte de Toulouse. În această calitate devine unul dintre cei nouă conţi însărcinaţi să admi­nistreze regatul Aquitaniei, creat de Carol cel Mare, pentru fiul său Louis. Lui Guillaume i se încredinţează apărarea zonei celei mai primej­duite de invazia sarazinilor, ca şi însăşi viaţa regelui Louis, ce locuia la castelul Narbonnais de Toulouse. (Louis, primul urmaş pe tronul lui Carol cel Mare, este cunoscut în istorie sub numele de împăratul Ludo­vic cel pios.) Trei ani mai tîrziu, în anul 793, Guillaume izbuteşte, într-adevăr, după lupte grele, şi prin mari sacrificii omeneşti, să oprească atacul armatelor sarazine, care luaseră Narbonne şi ameninţau oraşele Carcasonne şi Toulouse, şi să salveze astfel Franţa. Peste încă doi ani reuşeşte chiar să treacă la contraofensivă. În anul 805 zdrobeşte puternica rezis­tenţă din Munţii Pirinei, pătrunde în Spania şi cucereşte Barcelona. Pe urmele victoriilor lui Guillaume, fiul lui Carol cel Mare, Louis, vine în Spania să primească actul de supunere al regelui musulman, care stăpînise mai înainte Barcelona. În anul următor, bătrîn şi ostenit, contele Guillaume se retrage într-o mînăstire, din care se pare că a mai ieşit încă o dată, înainte de moarte, aşa cum consemnează legenda, pentru a lua parte la o ultimă acţiune războinică. Moare în 812. Vitejia lui Guillaume şi biruinţele dobîndite de el împotriva celor ce ameninţau libertatea şi integritatea Franţei au impresionat încă din timpul vieţii sale pe oamenii din popor. Aceştia au văzut, în condiţiile de atunci, pe omul care întruchipa o bună parte din aspiraţiile lor. Astfel s-au creat pe seama lui şi a vitejiei sale o mulţime de cîntece lirico-narative. Fantezia cântăreţilor populari a făcut să înflorească din aceste cîntece imaginea unui erou care şi-a închinat viaţa apărării hota­relor Franţei, în faţa atacurilor sarazine. Mai tîrziu, cântecele acestea adunate de către poeţii cavaleri — trubadurii şi truverii — au fost prelucrate în sensul intereselor marilor feudali. În faţa epopeii imperiale carolingiene, care-l prezenta pe Carol cel Mare drept cel mai mare apărător al unităţii, măririi şi libertăţii Franţei (din cadrul căreia face parte şi „Cîntecul lui Roland”), apare acum marea epopee feudală. Eroul ei este Guillaume. În această epopee, familia imperială — şi, mai ales, Louis, primul său moştenitor — este pusă în inferioritate, uneori direct ridiculizată, scoţîndu-se în evidenţă, dimpotrivă, vitejia, devotamentul marilor feudali. Se arată că lor li se datoreşte, într-o mare măsură, înfrângerea musulmanilor invadatori, şi deci libertatea şi gloria Franţei din epoca de la sfîrşitul secolului al VIII-lea şi începutul celui de-al IX-lea, şi se încearcă să se tragă de aici o serie de concluzii înguste, generatoare, în folosul clasei feudale. Pentru noi, epopeea lui Guillaume d'Orange (figura lui fiind reali­zată în legendă, ca şi aceea a lui Charlemagne, din contopirea faptelor mai multor personaje cu nume asemănătoare), are importanţă prin aceea că reflectă, în tot ce are mai valoros, marile şi permanentele idealuri populare ale epocii respective, slăvind prin eroul ales principiul liber­tăţii şi vitejia. Legenda ne-a fost păstrată în numeroase cîntece (aproape douăzeci), majoritatea tipărite în limba franceză şi traduse în cele mai importante limbi vest-europene, după textele vechi, originale, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Dintre acestea, un loc deosebit îl ocupă aşa-numitul „La Chançun de Willame” (Cîntecul lui Guillaume), al cărui manuscris din secolul al XIII-lea a fost des­coperit în chip senzaţional abia în anul 1903, ca proprietate a bibliofi­lului englez George Dunn. Manuscrisul se găseşte în prezent la British Museum, fiind scris în dialect anglo-normand şi cuprinzînd un total de 3.553 de versuri asonante. În alcătuirea lucrării de faţă s-au folosit textele originale, tipărite, ale „cîntecelor” din ciclul lui Guillaume d'Orange, aşa cum au fost men­ţionate pe parcurs, o serie de legende populare franceze pe această temă, precum şi unele studii şi prelucrări, de: Gaston Paris, Marcelle et Georges Huismann, Joseph Bédier, Ferdinand Lot, M. Ph. Aug. Becker, A. Jeanroy, Paul Tuffrau etc.     [ii] Titlul de baron, în ierarhia nobiliară franceză, este mai mic decît acela de conte şi mai mare decît cel de cavaler. Totuşi, nobilii de la curtea lui Charlemagne, a lui Ludovic piosul şi a celorlalţi monarhi feudali care le-au urmat, sînt numiţi de obicei, în cîntece, cavaleri, dar cel mai des baroni. Paul Tuffrau (în opera citată mai sus) precizează: „Guillaume d'Orange a fost marele baron, după cum Charlemagne a fost marele împărat”.     [iii] Domeniul dat în stăpînire de un împărat, rege sau mare senior, vasalului său, cu obligaţia ca vasalul să-l ajute la vreme de război, se numea, în orînduirea feudală, fief.     [iv] Aceste amănunte legendare, aflate în cîntecele şi povestirile în proză despre copilăria şi tinereţea lui Guillaume sînt, în cea mai mare parte, produsul fanteziei trubadureşti, adevăratele date biografice fiind redate de noi mai sus.     [v] În cîntecul „Les enfances Guillaume” se arată că Orable (sau Oriabel) l-ar fi îndrăgit pe Guillaume fără să-l vadă, doar auzind despre vitejia lui. Ni s-a părut însă mai plauzibilă — pentru cititorul de astăzi — versiunea orală franceză a legendei, după care sora lui Clariel (sau Clariaus) l-ar fi văzut pe Guillaume de pe zidurile Orange-ului, şi astfel s-ar fi îndrăgostit de el.     [vi] Cîntecele medievale franceze fac adeseori aluzii la spiritul de dreptate pe care trebuie să-l dovedească cei puternici faţă de popor.     [vii] În acest capitol al povestirii, se pot observa multe puncte comune între trăsăturile şi întâmplările lui Guillaume cu acelea ale Cidului. Ca şi eroul spaniol, Guillaume este nedreptăţit de monarh şi pleacă să-şi cucerească singur fiefurile de la sarazini. Dar, tot ca şi Cidul, feudalul francez rămîne credincios suzeranului său — aşa cum cerea pe atunci morala cavalerească — cu toate că-l dispreţuia.     [viii] Ca în toate legendele evului mediu, şi — de altfel — ca în toate cele din antichitate, cîntăreţii au creat o mulţime de versiuni, ale căror date se bat uneori cap în cap. Baza episodului luării Orangelui se găseşte, desigur, în cîntecul cu acelaşi nume: „Chanson de la Prise d'Orange”. Dar în unele legende Orange-ul este cucerit ca şi Nîmes-ul, Guillaume prefăcîndu-se că este negustor — şi abia atunci dobîndeşte şi calul Baucent. În această versiune, tatăl lui Clariel murise de mult, spînzurat de Aymeri la Narbonne. De asemeni, Vivien nu este schimbat cu tatăl său, Garin, la Orange, ci la Luiserne. De aceea, la Nîmes, la Guillaume, nu vine Vivien, ci un alt cavaler evadat. Iar Vivien are o serie de aventuri, ajunge în mîinile piraţilor, de unde scapă, îşi alcătu­ieşte o armată şi luptă şi el contra sarazinilor. Contradicţiile de acest gen — destul de numeroase, atât în textele originale, cît şi în diferi­tele studii şi prelucrări care au fost consultate — am încercat să le rezolvăm prin ponderea acordată celor mai cunoscute forme orale.     [ix] Numele dat de cîntăreţi, în legendă, soţiei lui Guillaume — Guiburc sau Guiborg — provine din cel istoric, real: Vuitburgh. Cîntăreţii au mai născocit, ca să înfrumuseţeze legenda, despre Guillaume, că Vuitburgh-Guiborg nu era o prinţesă francă, ci una arabă, al cărei nume ar fi fost Orable sau Oriabel. În acest fel, căsătoria lui Guillaume a căpătat şi ea un caracter aventuros, oarecum romantic, ca de altfel tot episodul cu cucerirea Orange-ului. Într-unele din variantele legendei, nunta lui Guillaume are loc înainte de sosirea lui Tiebaut, într-altele, dimpotrivă, abia după înfruntarea pe care Guiborg o face regelui sara­zin din Spania.     [x] Tinerii care urmau să fie armaţi îşi dovedeau mai întîi bărbăţia, participînd încă din adolescenţă la o serie de lupte, unde deprindeau temeinic meşteşugul armelor. Numai aceştia, numiţi „bacheliers”, puteau deveni apoi cavaleri.     [xi] În ce priveşte plaja de la Aliscans, numită şi L’Archamp sau Larchamp, nici istoricii, nici geografii, nici literaţii nu s-au putut pune încă de acord întru totul, ca în cazul Roncevaux-ului. Trebuie să fi fost vreo bătălie, undeva, pe vreun ţărm de mare, a cărei amintire — bine­înţeles mult înflorită cu vremea — să fi fost păstrată de cîntăreţi. În ce priveşte poziţia geografică a plajei de la Aliscans s-a presupus că ar putea să fie sau pe coastele Spaniei, pe lîngă Barcelona, sau la Oceanul Atlantic, cam prin locul Bordeaux-ului de astăzi, dar cel mai probabil pare că „gesta” se referă la partea de miazăzi a Franţei, în zona oraşului Arles. În orice caz, bătălia — pregătită poetic cu meşteşug, de către cîntăreţi, în „Chanson de la Chevalerie Vivien”, şi desfăşurată larg în poe­mul „Aliscans” — urmăreşte să creeze un fel de paralelă eroică între Roland şi Vivien. Ca şi Roland, Vivien nu cheamă pe unchiul său în ajutor decît în ultima instanţă. Şi, tot ca Roland, Vivien moare pe cîmpul de luptă, sacrifieîndu-şi tînăra lui viaţă pentru patria amenin­ţată de duşmani.     [xii] Scena legendară a sosirii lui Guillaume la castelul Orange se aseamănă întrucâtva cu aceea a reîntoarcerii lui Ştefan cel Mare la cetatea Neamţului, cîntată în poezia epică de poetul Dimitrie Bolintineanu. În majoritatea cîntecelor franceze, soţia lui Guillaume nu-l pri­meşte în castel, pînă ce acesta nu obţine mai întâi o biruinţă împotriva unei armate sarazine, care ducea cu ea nişte prizonieri francezi.     [xiii] Ca şi alte figuri asemănătoare din folclorul românesc şi universal, Rainouart apare la început ca un prostănac, de care rîd toţi, şi care este aşezat la coada mesei. Mai târziu el îşi va arăta calităţile şi va deveni urmaşul lui Guillaume. În „Chanson de Rainouart” sînt încă multe alte episoade, unele pline de umor popular francez. Multe cîntece îl arată pe Rainouart drept fiu al regelui Deramed sau Desrame, căsă­torit cu o femeie franceză răpită, prin care se justifică bunele lui senti­mente faţă de Franţa.     [xiv] Ultimele legendare înîtmplări din viaţa lui Guillaume d'Orange sînt povestite în „Chanson du Moniage Guillaume”. În legendă, Guillau­me se retrage întîi la mînăstirea din Aniane, apoi întemeiază, alături de oraşul Montpellier, sihăstria care se va numi mai tîrziu: „Saint- Guilhem-du-Desert” — Sfîntul Guillaume din Pustiu.