Gramatica limbii române titularizare/definitivat învățământul primar

                              Atributul și propoziția subordonată atributivă    Precizează felul atributelor din enunțurile de mai jos și cazul în care se află acestea:       Florile din vază au un miros minunat. Războiul contra drogurilor este de durată. Casa Ioanei este în construcție. Iarba înverzită a câmpiei este încântătoare. Sora Ioanei, Mara, a fost bine intenționată. I-am dat lui Ion, fratelui tău, cartea. Băiatul deștept merge la olimpiada de matematică. Cartea citită era foarte interesantă. Mâna tremurândă i-a trădat emoția. Copilul său era cel accidentat. Nicio lucrare nu era de nota zece. Ioana însăși a vizitat muzeul. Nu se știe care elev a spart geamul. Ce carte citești? Altă fată a fost văzută în parc. Patru fete au plecat la plimbare. A treia concurentă a ieșit învingătoare. Cărțile pentru el sunt la Ioana. Casa lor este pe malul mării. Ochii-i albaștri l-au impresionat. Acelea, ele, sunt colegele mele. Ziua de azi a fost minunată. Strigătul ”ura” l-a uimit.     Înlocuiește atributele adjectivale din enunțurile de mai jos cu atribute substantivale:   Rasele canine sunt diverse. Transportul feroviar este mai ieftin decât transportul aerian.   Adaugă câte un atribut substantivelor subliniate, astfel încât descrierea să inspire voioșie. Precizează felul atributelor adăugate. Fata a împins poarta grădinii și a văzut o potecă ce ducea spre o casă. În fața ușii era un câine, care dormea pe un covoraș. Indică atributele verbale din textul de mai jos și arată prin ce se exprimă:  Bucuria de a vedea primii fulgi de nea, vine, uneori, chiar de Moș Nicolae. Bătrânii spun că zăpada căzând lin reprezintă fire din barba sfântului căruia Dumnezeu i-a dat grija de a ține din scurt Soarele.astrul are un drum de urmat, dar caută mereu un mijloc de tras pe sfoară paza. Sfântul îl prinde, dar Soarele, care are aerul de a spune că într-o zi va scăpa de supraveghere, nu se astâmpără. Transformă atributele substantivale din enunțurile de mai jos în atribute pronominale și indică felul acestora. Cartea copilului se află pe masă. Cadourile de la colegi l-au bucurat. Lupta contra leneșilor este declarată. Construiește enunțuri în care să ai atribute exprimate prin:   Pronume nehotărât în D: Numeral ordinal în G: Locuțiune verbală la infinitiv: Substantiv propriu în D: Interjecție: Pronume posesiv în G: Locuțiune substantivală în Ac.   Împarte enunțurile următoare în propoziții și precizează felul elementelor introductive (de relație):   Problema că el nu vine la petrecere este de discutat. Dorința să cânte la pian era puternică. Motivul de s-a retras acolo l-au aflat toți. Întrebarea dacă să renunțe îl macină. Nu-l cunosc pe elevul care va veni. La întrebarea care fată a câștigat concursul nu știu răspunsul. Locurile oricui întârzie vor fi reținute. Orașul unde m-am născut este minunat. Vremea când eram copil mă fascinează încă. Felul cum s-au purtat m-a dezamăgit. Cele câte auzi sunt minciuni.   Construiește enunțuri în care propoziția ”dacă va pleca” să fie, pe rând, predicativă, subiectivă și atributivă. Completează spațiile libere cu propozițiile subordonate atributive potrivite:   Aceasta este cartea................................................. ................ Omul.................................................... ........era vecinul vostru. Femeia.................................................. ....nu știe despre ce vorbim. El este băiatul................................................ ..................................   Completează enunțurile cu propoziții regente potrivite pentru următoarele subordonate atributive:   ...................................................... ..............pe care l-am cunoscut cu un an în urmă. .........................pe care am construit-o acum trei ani.............................................. ........................................câte spui..................................................... ...................... ..................................................pe care trebuie să le îndeplinești...........................   Contrage propozițiile atributive de la exercițiul anterior. Recunoaște propozițiile subordonate atributive din textele următoare:   ”Toți acești oameni, în imaginația cărora vrăjile au ocupat întotdeauna zone întinse și fierbinți, poposesc pe malul Oltului, punând la cale sfidătoarea lor faptă. E munca unei veri întregi pe care o au în față, și, pentru acest lung răstimp, ei se instalează în preajma gropilor de lut și a cuptoarelor fumegânde.”          (Geo Bogza) ”Când, mânați de neastâmpăr și mistuiți de infinite aspirații, navigatorii vechimii au născocit corăbii cu care s-au avântat pe ocean să-l cucerească, poate că nu prin mintea tuturora a trecut gândul, și nici prin inimă fiorul, că, în realitate, oceanul e acela care i-a născocit pe ei, pentru a cuceri, prin ei, pământul.”(Geo Bogza)       BIBLIOGRAFIE: Amalia Dumitriu, Mihaela Jianu, Constanța-Valentina Mihăilă, ”Gramatică. Clasa a VIII-a”, ed. Cartea de buzunar, București,2005, pag.36-40. Alexandru Crișan, Sofia Dobra, Florentina Sâmihăian, ”Limba română. Manual pentru clasa a VIII-a”, ed. Humanitas Educațional, 2012, pag.118-127. Adrian Nicolae Romonți, Claudia Topan (coord.teste), Diana Florentina Basalic, Emilia-Alina Pop, Lavinia Fetti, Mimi Dumitrache, Monica Cristina Anisie, Marius Popa, ”Ghid complet pentru Evaluarea Națională 2016. Limba și literatura română. Clasa a VIII-a”, ed. Delfin, București,2015, pag.145-152.

  Pronumele   Definitie – este partea de vorbire flexibila care tine locul unui substantiv     Felurile pronumelui:   1. Pronumele personal – desemneaza diferite persoane, el are forme diferite pentru cele trei persoane: la singular (eu, tu, el/ea) si la plural (noi, voi, ei/ele).   La dativ si acuzativ se folosesc si formele neaccentuate si cele accentuate.   Forme accentuate :   Nominatv: eu       tu       el(ea)      noi        voi        ei(ele) Genitiv:        lui(ei)                                           lor(are pers.a III-a) Dativ:       mie     tie      lui(ei)      noua      voua      lor Acuzativ: (pe)mine         (pe)el      (pe)noi   (pe)voi   (pe)ei/ele (pe)tine          (pe)ea Vocativ:              tu!                                 voi!     Forme neaccentuate :   Nominativ,Genitiv si Vocativ nu au forme neaccentuate Dativ:     imi,mi      iti,ti    îi,i           ne,ni      vă,vi     le,li Acuzativ: ma,m-      te,te-  îl,l,o        ne         vă         îi,l,le     Observam: – ca pronumele personal are forme pentru vocativ numai la persoana a doua singular si plural – la cazul acuzativ, formele accentuate sunt insotite totdeauna de prepozitii (pe,la,spre,de la, cu etc) – pronumele dânsul,dânsa,dânșii,dânsele sunt pronumel personale la persoana a II-a. NU SUNT PRONUME DE POLITETE     Functiile sintactice ale pronumelui personal:   a) subiect : in N: Ea(Dânsa) a publicat o carte. G: Ai lui au plecat in excursie. (exceptie) Ac: Au plecat dintre noi la mare. (exceptie)   b) nume predicativ : in N: Colegul meu este el. G: Stiloul este al lui. D: Noi suntem asemenea lui. Ac: Cartea este pentru el.   c) atribut pronominal:  – in G: Poseta ei (dânsei) este frumoasa.. – in G (cu prepozitie sau locutiune prepozitionala):   Decizia impotriva ei a fost nedreapta. Vilele din jurul lui sunt grozave. – in D cu prepozitie : Succesul gratie lui a fost mare. – in D posesiv, fara prepozitie : Haina-ti este moderna.   Fata îi este pătată. – in Ac : – cu prepozitie : Cadoul pentru el este valoros. – cu locutiune prepozitionala : Calatoria impreuna cu el este relaxanta. – in N (atribut apozitional): Prietenul meu, el (dânsul), va pleca. – in G (atribut apozitional) : Cartile Sorinei, adica ale ei, sunt aici. – in D(atribut apozitional): Sabinei, adica ei, i-am spus adevarul. – in Ac(atribut apozitional): Pe Wanda, adica pe ea, am vazut-o in parc.     d) complement direct  – in Acuzativ:   L-am vazut pe strada pe Vlad. (c.d. anticipat)          c.d.   Pe Robert l-am vazut. c.d.           c.d. reluat   e) complement indirect – in D:     I-am dat o carte lui Stefan. c.i. anticipat       c.i.    Lui Cristian i-am dat o carte. c.i.             c.i. reluat – in Ac: Ieri ma gandeam la voi. – in G:   Luptam contra lui.     f) complement de agent : Lucrarea a fost compusa de el     g) complement circumstantial de loc : – in G: M-am oprit inaintea lor. – in D: Am mers in fata-i. – in Ac: Toti alergam spre voi.     h) complement circumstantial de timp: – in G: Am sositinaintea lor. – in D: Am venit la facultate inaintea-i. – in Ac: Toti alergam spre voi.     i) complement circumstantial de mod: – in G:  Stiloul este la fel de bun ca al lui. – in D:  Am invatat asemenea lui. – in Ac: Liliana scrie ca mine. (complement de mod comparativ)     j) complement circumstantial de cauza : – in G:   Am pierdut din cauza lui. – in D:   Am intarziat din cauza-i. – in Ac:  Tata m-a pedepsit pentru tine.     k) complement circumstantial de scop: – in G: Toata viata ai muncit in scopul lui.     l) complement circumstantial conditional: – in G:  In locul lui nu ti-as fi dat. – in D: In locu-i n-as fi venit.     m) complement circumstantial concesiv: – in G: In ciuda lui n-as fi venit. – in D: In ciuda-ti tot am venit.

Pronumele personal de politete are forme numai de persoana a II-a si a III-a persoana a II-a :  N – Ac :   dumneavoastra(d-ta), mata, matale sg-pl:      dumnevoastra G.-D, sg:  dumitale Sg-pl:      dumneavostra V:            dumneata!, dumneavoastra! persoana aIII-a: N.G.Ac.D : dumnealul, dumneaei, dumnealor Forme reverentioase : Domnia ta, Domnia voastra, Domnia lui, Domniile voastre, Domniei tale, Domniilor lor Locutiuni pronominale de politete : Excelenta Sa, Maria Sa, Alteta Sa, Inaltimea Sa, Majestatea Sa, Sanctitatea Sa, Prea Fericitul (patriarh), Inalt Prea Sfantul, Sfantia Sa…etc Pronumele de politete au aceleasi functii sintactice ca si pronumele personal. Cateodata poate fi atribut adjectival : Am nevoie de un om ca dumneata.

  Stilul individual și stilurile funcționale.          Stilul functional este o varietate a limbii specializata (individualizata prin particularitati de limba) în redarea continutului unui domeniu sociocultural. Stilurile functionale îsi datoreaza aparitia unor factori extralingvistici: dezvoltarea culturala a societatii, specializarea unui grup de vorbitori pentru o anumita activitate profesionala si cunoastere umana, iar profilul specific al stilurilor functionale este determinat de toti factorii lingvistici implicati în delimitarea stilurilor colective. Clasificarea stilurilor s-a facut în functie de exprimarea oamenilor, de apartenenta lor la un anume grup social, fapt ce imprima vorbirii sau scrierii anumite particularitati comune grupului respectiv. Asadar, stilurile limbii române se clasifica în functie de urmatoarele criterii:          Stilul artistic se identifica prin: limbaj conotativ, caracter individual, unicitate (fiecare scriitor are stilul sau personal) si inovare a expresiei; bogatie lexicala, stilistica; polisemie, contextual variabile.                Stilurile nonartistice se remarca prin limbaj denotativ; caracter colectiv; expresie caracteristica prin utilizarea unor formule si constructii consacrate de uz comun si repetabile la nivelul colectivitatii vorbitorilor; claritate, concizie; cuvinte monosemantice se adreseaza intelectului, ratiunii; independenta (sau cât mai putina dependenta) de context. „Stilurile functionale nonartistice mai sunt numite limbaje de specialitate sau sectoriale” [8, p. 21-22].              Caracteristicile fiecarui stil functional sunt determinate de specificitatea situatiei si a elementelor de comunicare, de functiile si finalitatile mesajului scris sau oral.         Consideram ca pentru identificarea stilurilor functionale ale limbii române este important sa se cunoasca care sunt functiile limbii, deoarece criteriul functiei dominante a limbii prezente într-un anume text este folosit pentru întelegerea corecta a diverselor variante stilistice ale limbajului uman [a se vedea: 9, p. 87-94]. Majoritatea textelor îndeplinesc mai multe functii, dar pentru clasificarea lor la un stil sau altul, la un tip de text sau altul, un rol decisiv îi revine functiei dominante. De exemplu, functia referentiala este dominanta în comunicate oficiale, buletine, chestionare, referate, dari de seama, texte tehnico-stiintifice; cea persuasiva – în ordine, decizii, dispozitii, regulamente, discursuri politice, reclame etc.; cea expresiva – în memorii, confesiuni, comentarii, interpretari critice etc.; cea fatica – în saluturi si formule conventionale, texte de receptare a mesajului telefonic etc.; cea metalingvistica – în analizele gramaticale, în dictionare, în texte cu caracter didactic; cea poetica, în operele literare, dar si în unele mesaje publicitare [8, p. 21-22; 10, p. 16-26].          În cele ce urmeaza vom examina succint stilurile nominalizate anterior, în baza consultarii unor lucrari apartinând mai multor autori (D. Irimia, I. Toma etc.), care au investigat subiectul în discutie.   Stilul beletristic (artistic) are drept caracteristica fundamentala functia poetica (expresiva, sugestiva) a limbajului si se foloseste în operele literare în proza, versuri si în cele dramatice. Tot la acest stil pot fi raportate eseurile, jurnalele, memoriile, amintirile si tot ceea ce se numeste literatura artistica. Stilul literaturii artistice se individualizeaza prin urmatoarele trasaturi:   – utilizarea imaginilor artistice, a cuvintelor cu sens figurat care, prin muzicalitate si forta sugestiva, contureaza imagini plastice în constiinta cititorului;   – dominatia cuvintelor expresive, a figurilor de stil, a topicii si punctuatiei relevante pentru anumite stari afective ale autorului sau pentru ideile pur intelectuale sau notionale ale textului;   – destinatar precis – mai ales imaginatia si sensibilitatea cititorului, ideile fiind asadar, îmbracate în haina expresiei figurate si sugestive a textului beletristic; – varietatea elementelor lexicale – cuvinte din fondul principal lexical, arhaisme, regionalisme, neologisme, elemente de jargon si argou care au ca scop reflectarea realitatii prin imagini sugestive si crearea unor efecte de natura emotionala; – dominatia aspectului conotativ asupra celui denotativ, deoarece cuvintele obtin sensuri noi, figurate, prin polisemie si se individualizeaza prin bogatie sinonimica si multitudine de sensuri secundare; – prezenta valentelor stilistice ale partilor de vorbire; – valorificarea resurselor expresive ale tuturor nivelurilor limbii: fonetic, lexical, morfologic, sintactic, inclusiv a punctuatiei (fara ca aceasta sa fie considerata ca fiin nivel al limbii); – exploatarea elementelor de prozodie si de versificatie (în genul liric); – ocurenta relativ sporita a subiectivitatii limbajului (pronumele pers. de pers. – eu, ma, mi; verbe la pers. I; invocatii, exclamatii, interogatii retorice; descrieri de natura, care exprima în mod direct trairi, sentimente etc.); – caracterul individualizat al stilului [13]; – mesajul dominat de functia poetica a limbajului, centrata asupra lui însusi, ceea ce îi asigura limbajului o structura care îl face perceptibil la nivelul formei si adesea usor de fixat în memorie. Prin functia poetica, un mesaj nu mai e un simplu instrument informativ, ci un text interesant în sine: placut, frumos, obsedant, amuzant etc. Pregnanta mesajului e produsa de simetrii, repetitii, rime, ritm, sensuri figurate etc. Functia poetica se manifesta desigur în poezie, dar nu numai în ea; e prezenta în vorbirea curenta, în expresii si locutiuni populare, în sloganuri, proverbe etc.   Exemplu de text artistic: „Avea în sufletul ei ceva ce nu putea sa spuna nimanui, iar aceasta nu pentru ca s-ar fi silit, ci pentru ca nu stia nici dânsa ce are. Se temea ea însasi de sine, simtea c-o apuca din când în când o pornire navalnica si-i vine sa se duca, ea singura nu stia unde, si sa faca, ea singura nu stia ce. Mii si mii de primejdii, nenorociri peste nenorociri, zbuciumari peste zbuciumari, o viata plina de nevoi si de dureri: le presimtea, le vedea, le stia parca pe toate cum vin” [14, p. 44-45].   Stilul stiintific se utilizeaza în lucrarile cu caracter stiintific, tehnic (articole stiintifice, lucrari de specialitate scrise de cercetatori, savanti etc.); comunicarea este lipsita de încarcatura afectiva, accentul cade pe comunicare de notiuni, cunostinte, idei etc., functia limbajului este cognitiva, iar semnificatiile unitatilor lexicale sunt eminamente denotative. Stilul stiintific dispune de urmatoarele caracteristici indispensabile: – transmiterea informatiilor asupra unor fenomene, obiecte, procese menite sa dezvolte teorii, conceptii si idei, sa relateze rezultatele obtinute prin investigarea diferitor domenii ale realitatii sau sa precizeze tehnologii cu caracter aplicativ; – realizarea comunicarii prin notiuni stiintifice, rationamente riguroase, clare, precise; – evidentierea ideilor adresate logicii umane, dar nu sensibilitatii omului; – utilizarea unui vocabular stiintific, a unor termeni neologici si de specialitate cu circulatie internationala; – prezenta unor elemente expresive, cuvinte cu valoare afectiva cu scopul de a întari un punct de vedere al autorului, de a sublinia o concluzie, exprimând si adeziunea afectiva a autorului la pozitia intelectuala ilustrata prin argumentatie logica; – dominatia sensurilor denotative, adica utilizarea cuvintelor în sens propriu, a termenilor de specialitate care vizeaza precizia comunicarii; – manifestarea apare în trei moduri de comunicare (monolog scris – lucrari, documente, monolog oral – prelegeri, expuneri, dialog oral – dezbateri, colocvii); – prevalarea functiei exclusiv referentiale; – respectarea proprietatii termenilor; – orientarea mesajului de la emitator spre receptor: emitatorul poate fi specializat (chimist, psiholog, medic etc.), în timp ce receptorul poate fi specializat sau nespecializat, astfel încât relatia emitator-receptor poate fi determinata de emitator prin numirea publicului-tinta sau nedeterminata; – finalitatea mesajului, manifestata în informare, educare, publicitate; – potentialul emotional al mesajului (critic, polemic, neutru); – prezenta unui vocabular specific pentru fiecare domeniu stiintific – utilizarea unor abrevieri, simboluri, semne conventionale, formule stereotip; – transmiterea informatiei prin diverse tipuri de texte (argumentativ, descriptiv, informativ, explicativ, injoctiv). – prezenta unor texte specifice: a) expozitive – tratatul, disertatia, studiul, articolul, reflectia, sinteza, eseul, referatul, comunicarea, conferinta, alocutiunea, nota;   b) descriptive: caracterizarea, raportul, informarea, cronica, recenzia; – identificarea datorita unor calitati generale distincte: obiectivitate, neutralitate, concizie, claritate si precizie [15, p. 244-246]. Exemplu: „Energia cinetica a unui corp aflat în miscare este acea energie datorata miscarii (de translatie) cu viteza v. Ea este egala cu lucrul mecanic.     Stilul publicistic (jurnalistic) este caracteristic atât pentru mass-media scrisa (ziare, reviste, articole de presa ce dezbat distincte probleme economice, culturale, stiintifice, sociale, politice etc.), cât si în cea audiovizuala (editorial, reportaj, interviu, slogan publicitar, stire, declaratie de presa etc.). Modalitatile de comunicare sunt: - monologul scris (în presa si publicatii), monologul oral (la radio si televiziune), dialogul oral (dezbaterile publice), dialogul scris (interviuri consemnate în scris). Stilul publicistic se individualizeaza prin urmatoarele caracteristici de limba: – exprimarea clara a mesajului, accesibil cititorului cu o cultura medie, având finalitate concreta informarea publicului si comentarea – pe întelesul tuturor – a ideilor si problemelor de interes public; – redactarea informatiei în mod clar, succint, precis si la obiect; – utilizarea unui lexic bogat si variat, menit sa convinga si sa provoace, în acelasi timp, stari afective; – orientarea spre influentarea opiniei publice (discurs persuasiv); – exprimarea pronuntata a unei atitudini; – amalgamarea unor caracteristici de limba specifice celorlalte stiluri; – mediatizarea evenimentelor; – utilizarea unor titluri socante, inedite, eliptice (adeseori formate dintr-un singur cuvânt), având menirea sa atraga atentia [15, p. 248-252]; – utilizarea limbii literare, dar si a unor formulari tipice limbajului cotidian; – receptivitatea la termenii ce denumesc notiuni noi (neologisme), preocuparea pentru inovatia verbala (creatii lexicale proprii), utilizarea unor procedee menite a provoca curiozitatea cititorilor; utilizarea unor constructii retorice (repetitii, interogatii, enumeratii, exclamatii etc.) si a sinonimelor; – tendinta eliminarii conjunctiilor copulative; – reflectarea obiectiva a realitatii imediate, inclusiv cu mijloace extralingvistice (fotografie, caricatura, harta, schema, statistica, tabel); – utilizarea frecventa a unor texte specifice pentru genurile informative (stirea, nota, reportajul, transmisia directa, cronica, afisul, interviul, comunicatul) si pentru cele analitice (articolul de ziar, foiletonul, editorialul, tableta, glosa, recenzia, comentariul, discutia, polemica, caricatura, portretul, pamfletul); aceste forme de texte situându-se la granita cu literatura beletristica în intentie si în ceea ce priveste mijloacele stilistice folosite.   Stilul colocvial (familiar) se utilizeaza în sfera relatiilor de familie, în viata cotidiana. Se caracterizeaza prin simplitate, degajare si naturalete. Este stilul functional folosit de toti vorbitorii unei limbi si se evidentiaza prin urmatoarele caracteristici: – potential afectiv deosebit; – utilizarea spontana, neintentionata a limbii; – încalcarea frecventa a regulilor gramaticale; – folosirea elementelor de argou sau jargon; – manifestarea particularitatilor regionale sau socioprofesionale ale limbajului; – folosirea diminutivelor, augmentativelor, substantivelor în vocativ sau a verbelor la imperativ; – întrebuintarea cliseelor verbale, a abrevierilor de tot felul, a elipsei, ca urmare a vorbirii dialogate, precum si a mijloacelor extraverbale (mimica, gestica) care permit întreruperea comunicarii, restul fiind sugerat; – utilizarea zicalelor, proverbelor, locutiunilor si expresiilor, prin evitarea cuvintelor abstracte care sunt substituite prin perifraze; – urmarirea unei finalitati precise a mesajului – informare, educare, divertisment, publicitate [19, p. 103-243]. Pornind de la definitia lui St. Ullmann – „stilistica se ocupa cu valorile expresive si evocative ale limbii” [11, p. 9], St. Munteanu contesta proprietatea termenului stil functional, disociaza limbajul functional de stil, respectiv lingvistica de stilistica.   Si ca urmare ajunge la concluzia ca stilul este propriu stilisticii literare, iar limbajul – stilisticii functionale: „noi credem ca termenul stil îsi gaseste motivarea întrebuintarii lui în stilistica literara, pe care o concepem ca o stilistica a mijloacelor de expresie artistica.   Celelalte stiluri ale limbii literare (neartistice): administrativ, stiintific, publicistic sunt variante functionale ale limbii literare si pot fi desemnate prin denumirea mai veche de limbaje, tot astfel si stilurile popular, familiar, argotic – a caror cercetare ramâne, ca si aceea a limbii literare, pe seama lingvistului, nu a poeticianului. Atât unele, cât si altele intereseaza stilistica nu ca elemente apartinând unor stiluri constituite, ci ca procedee menite sa creeze efecte de evocare” [12, p. 86-87].   sursa: diacronia.ro

Numele și prenumele ______________________                                                        Data _________________                                                                                             Predicatul – fișă de lucru       „Au înfrunzit pădurile. Plugarii ară. Copacii au dat floare. Pajiștea e și ea numai flori. Mierla șuieră în zăvoi. Noaptea cântă privighetoarea. Cucul își strigă numele în pădure.   Pretutindeni vezi păsărele cu paiele-n cioc, ca să-și facă cuib moale și călduros. Au sosit și rândunelele,care le alungă din cuiburile lor pe obraznicele vrăbii ce s-au adăpostit acolo peste iarnă.”  – (Primăvara după George Coșbuc)       1. Ce fac rândunelele ?   _________________________________________________________   _________________________________________________________       2. Scrie ideile principale ale textului.   _________________________________________________________ _________________________________________________________   _________________________________________________________ _________________________________________________________       3. Scrie cuvinte înrudite cu cuvântul „frunză”.   __________________________________________________________ __________________________________________________________       4. Scrie cuvinte cu înțeles asemanator pentru cuvintele:   pădure – _____________   copacii – _____________   zăvoi – ______________   cioc – _______________   au sosit – _____________   alungă – ______________       5. Scrie cuvinte cu înțeles opus pentru cuvintele :   moale – _____________   căduros – ____________   au sosit – ____________   alungă – _____________   acolo – ______________   acolo – ______________   au dat – ______________       6. Subliniază predicatele cu o linie, după ce ai pus întrebarea potrivită în paranteză.   a) Plugarii ară. (_____________________)   b) Mierla fluieră în zăvoi. (_______________)   c) Noaptea cântă privighetoarea. (___________________)   d) Cucul își strigă numele în pădure. (_________________)       7. Pune întrebarea și subliniază predicatele verbale din următoarele proverbe:   a) Graba strică treaba. (__________________________)   b) Lăcomia pierde omenia. (_______________________)   c) Ziua bună se cunoaște de dimineață. (_______________)       8. Completează spațiile punctate cu predicatele, din paranteză.   a) Buturuga mică ______________carul mare   b) Leneșul mai mult ____________________   c) Toamna ___________________bobocii.   (se numără, răstoarnă, aleargă)       9. Găsește predicate potrivite în următoarele propoziții.   a) În pădure ___________________ cucii.   b) În livadă____________________ pomii.   c) Fluturii_____________________ în voie.       Succes !!

Pronumele reflexiv   Pronumele reflexiv ţine locul ţine locul obiectului asupra căruia se exercită acţiunea verbului, exprimând identitatea între obiect şi subiectul verbului.   Particularităţi – are numai cazurile dativ şi acuzativ – are forme proprii numai pentru persoana a II-a – acuzativ: se, -s; dativ: îşi, -şi – la persoana I şi a II-a, rolul de pronume reflexiv îl îndeplinesc formele neaccentuate de dativ şi acuzativ ale pronumelui personal – pronumele reflexiv neaccentuat poate fi folosit singur sau însoţit de pronume accentuat: mă apăr pe mine, îmi aduc mie   Funcţii sintactice 1. Nume predicativ: Roadele erau pentru sine. 2. Atribut pronominal: Lauda de sine nu este bună. 3. Atribut pronominal (dativ posesiv): Îşi puse căciula pe cap. 4. Complement direct: Eu mă trezesc devreme. 5. Complement indirect: Munceşte pentru sine. 6. Complement de agent: Convins de sine însuşi, nu se mai temea. 7. Complement circumstanţial de mod: Se înţelegea de la sine că va veni. 8. Complement circumstanţial de loc: El o apropie de sine cu fiecare zi.

Definitia pleonasmului : PLEONASMUL este o greşeală de exprimare, care constă în folosirea alăturată  a unor cuvinte sau a unor construcţii cu acelaşi înţeles: Iata o scurta lista a acestora si sa incercam sa fim atenti cand le folosim in vorbirea curenta: – zboruri aeriene – perioada de timp -averse de ploaie – poarta de acces – luni de zile – lihnit de foame – hit de mare succes – vizibil cu ochiul liber – a cobori jos – a urca sus – enorm de mult – a aduce aportul – cobaii de experienţă – a avansa înainte – contrabandă ilegală – averse de ploaie – babă  bătrână – concluzie finală – caligrafie frumoasă – conducere  managerială – cel mai superior – a conlocui laolaltă – a cere o solicitare – a conlucra împreună – a conţine în cuprins – copartener – a dăinui permanent – a ecraniza un film – genunchiul  piciorului – hemoragie de sânge – a îngheţa de frig – mijloace mass-media – perioadă de  timp – persuasiune convingătoare – a poposi pentru odihnă – a prefera mai bine a rămâne în continuare – a relua din nou – a  repeta încă o dată – a rescrie iar – a reveni din nou – scurtă alocuţiune – a urma în  continuare – vestigii trecute

PUNCTUAŢIE ŞI ORTOGRAFIE PUNCTUAŢIA – un sistem de semne grafice care reglementează organizarea textului în propoziţii şi fraze; – ne arată intonaţia, pauzele, întreruperea şirului vorbirii etc.   ORTOGRAFIA – semne grafice auxiliare folosite la nivelul CUVÂNTULUI; – semnele ortografice leagă sau separă cuvinte, redau pronunţarea cuvintelor, marchează căderea unor litere dintr-un cuvânt etc. În analiza semnelor de punctuaţie şi ortografie se urmăreşte : 1. nivelul sintactic si 2. nivelul stilistic S.G. DENUMIRE   SEMN GRAFIC NIVELUL SINTACTIC NIVELUL STILISTIC   [ . ] PUNCTUL a) Ca semn de punctuaţie: -se pune la sfârşitul propoziţiilor enunţiative (afirmative sau negative): Maria citeşte. Maria nu citeşte. b) Ca semn ortografic este folosit după majoritatea abrevierilor: ex.: etc.; ian.; nr. Marchează pauza ce se face între propoziţii/fraze independente ca sens.     [? ] SEMNUL ÎNTREBĂRII Semn de punctuaţie; – se pune la sfârşitul propoziţiilor/frazelor interogative (afirmative sau negative) – Unde mergi? – Nu ai învăţat? Marchează intonaţia propoziţiilor interogative: – Dar tu ştii pentru ce loc e concurs, Ghiţă? (I. L. Caragiale, Triumful talentului) – Şi… nu te doare capul când citeşti? (Max Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată)   [!] SEMNUL EXCLAMĂRII Semn de punctuaţie; – se foloseşte după interjecţii sau vocative: -Ho,ho! Câţi pofteşti. (I. Creangă, Ivan Turbincă) – Nu se poate, domnule director! v-aţi înşelat! (I. L. Caragiale, Triumful) – se pune la sfârşitul pripoziţiilor/frazelor exclamative sau imperative (afirmative sau negative) – Ce frumoasă eşti! – Nu este adevărat! – Vino, băiatule! Interjecţiile şi vocativele exprimă stări efective: – bucurie – revoltă Marchează intonaţia;   [,] VIRGULA a) Ca semn de punctuaţie desparte – părţi de propoziţie în cadrul propoziţiei 1.Desparte termenii unei enumeraţii: Am cumpărat cireşe, mere, pere şi banane. 2.Desparte un substantiv de o apoziţie/ apoziţia de restul propoziţiei. Zeus, fiul lui Cronos, … 3. Desparte substantivul în vocativ de restul propoziţiei. Şi-n tine, călătorule-o să plouă (Ion Pillat, Iarnă) Priveşte-le,nebunule, deaproape! (Radu Stanca, Arhimede şi soldatul) * – O Doamne, ce copile obositor / Oftează gerul. (Ana Blandiana, Întrebări) Prima virgulă are rolul de a izola subst. în vocativ de restul enunţului. Cea de-a doua virgulă separă vorbirea directă de vorbirea indirectă. – delimitează propoziţii în cadrul frazei:   2.Desparte propoziţia incidentă de restul propoziţiei – Sunt o vulpe, zise vulpea.   3.Desparte propoziţiile coordonte/subordonate de restul propoziţiilor: A venit, dar nu a spus nimic. Că eşti un om onest, o ştie oricine.   4. Marchează juxtapunerea; M-ai ajutat, te voi ajuta şi eu. b) Ca semn ortografic se foloseşte ca şi cratima; ea leagă cuvinte: foarte, foarte; cioc, cioc; singur, singurel; etc. Marchează pauza din rostire   Desparte vorbirea directă de vorbirea indirectă   În enunţul dat, virgula se foloseşte pentru a izola o construcţie incidentă reprezentând cuvintele naratorului (zise vulpea) de restul enunţului, alcătuit din cuvintele personajului (Sunt o vulpe).   [;] PUNCTUL ŞI VIRGULA Semn de punctuaţie Acest semn este mai mult un mijloc stilistic decât gramatical, deoarece depinde de cel care scrie textul. Este folosit pentru claritatea unităţilor sintactice, în cadrul enunţurilor lungi.   [:] DOUĂ PUNCTE Semn de punctuaţie Se foloseşte înaintea: – vorbirii directe: Goe zice cu ton de comandă: – Mam mare, de ce nu mai vine? (I.L.Caragiale) – citării unui text; – unei enumerării: Iubita mea avea ten ciocolatiu, ochi verzi, nas cârn şi un râs dumnezeiesc. – unei explicaţii: Avea o singură problemă: să ajungă la timp. – unei concluzii: S-a antrenat zilnic: va învinge.   [-] LINIA DE DIALOG ŞI DE PAUZĂ Semn de punctuaţie Linia de dialog marchează începutul vorbirii directe: -Mamă, sună! Linia de pauză delimitează: – construcţia incidentă: …osul – la început numai plesnit – s-a crăpat de tot, şi puiul a căzut cu o aripă moartă. (I.A.Brătescu-Voineşti, Puiul) – o apoziţie: Şi singur un nor mai sclipeşte pe ceruri – un păstrăv de-argint. (Ion Pilat, Imagini, toamna)   Linia de pauză marchează: -elipsa unui verb copulativ sau a predicatului.   Construcţia incidentă ne oferă o explicaţie suplimentară.   Pune în relief o metaforă: aerul toamnei este atât de limpede, încât norul care pluteşte pe cer pare un păstrăv argintiu dintr-o apă de munte. Ex.: Din punctul de vedere al copacilor, / soarele-i de-o dungă de căldură, / oamenii – o emoţie copleşitoare… (N.Stănescu, Laudă omului) Omiterea verbului copulativ a fi este semnul unui limbaj poetic concentrat, dens.   […] PUNCTELE DE SUSPENSIE Semn de punctuaţie – marchează o pauză mare în cursul vorbirii; – marchează lipsa unor propoziţii sau fraze: Şi mai întâi poezia este un product de lux al vieţii intelectuale, une noble inutilité, cum a zis aşa de bine Mme de Staël.[…] (Titu Maiorescu, O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867)   – subliniază ultimul cuvânt antepus lor: Mulţi copii îşi zic încet: „Dacă aş putea face cutare!” şi aşteaptă cu nerăbdare fericita zi a libertăţii…şi a prostiilor. (Hector Malot, Singur pe lume) Indică o întrerupere în cadrul vorbirii datorată intervenţiei neaşteptate a unui interlocutor:   E vorba de o problemă mult mai mre, să nu-şi piardă oamenii credinţa în… – În ce mama dracului? A urlat Costică. (D.R.Popescu) – indică vorbirea incoerentă: Nu ştiu ce să spun…cred că are dreptate…poate că…, dar, totuşi… Marchează intenţia eului liric de a ne lăsa pe noi să terminăm gândul, ideea. Sâmburele crud al morţii e-n viaţă… Şi-n mărire/ Afli germenii căderei. […] (Mihai Eminescu, Memento mori) Evidenţiază o pauză afectivă care subliniază ideea de libertate a vârstei copilăriei.   [ -] CRATIMA a) Ca semn de punctuaţie se foloseşte în: -repetiţii: încet-încet a început să meargă. – expresii sau numerale care arată o aproximare: tura-vura; talmeş balmeş; două-trei zile; şapte-opt copii. -între cuvinte care arată limitele unei distanţe ori ale unui interval de timp: şoseaua Bucureşti – Ploieşti; perioada 1 mai – 1 iunie.   b) Ca semn ortografic se foloseşte în interiorul unui cuvânt sau între cuvinte pentru a lega sau despărţi elementele;   1. Marchează elidarea unor litere: jelui-m-aş; ţi-l 2. Leagă elementele unui cuvânt compus: bună-credinţă; după-masă; pierde-vară. 3.Uneşte elementele unei locuţiuni: calea-valea, 4. Leagă un substantiv de adjectivul posesiv (gradele de rudenie sau relaţiile sociale): mă-sa, ta-su; măria-sa. 5. Leagă articolul hotărât enclitic de: – numele literelor: X-ul -substantive provenite din numerale cardinale: 10-le -substantiv provenit din abreviere: pH-ul 6. Leagă formaţia –lea/-a la numeralul ordinal scris cu cifre: al X-lea; a V-a. 7. În abrevieri: d-ta; P-ţa; N-V. 8. Leagă interjecţii repetate: ho-ho-ho; bla-bla-bla. 9. Nu leagă cuvinte, ci evită formarea hiatului: E-un gândăcel urât şi prost (Otilia Cazimir, Licuriciul)   Indică rostirea fluentă, fără pauză a cuvintelor.   1 Ex.: Lumea senină, / Luna cea plină / Şi marea lină / Icoană-i sunt. (M.Eminescu, Prin tăcute nopţi) Cratima etermină rostirea legată a două părţi de vorbire diferite (subst. şi pronume) prin elidarea sunetului î, în scopul păstrării ritmului şi măsurii versului (a muzicalităţii)   9.Evitarea hiatului duce la un ritm rapid de rostire. [’] APOSTROFUL Singurul semn exclusiv ortografic. – marchează absenţa accidentală a unor sunete/grupuri de sunete/cifre Dar cerul e atât de greu de stele / C-atârnă uneori pân`la pământ (Ana Blandiana, Despre ţara din care venim) Apostroful marchează căderea accidentală a sunetului ă. Notează realităţi fonetice din vorbirea familiară, neglijentă, populară sau regională, un tempo rapid sau deficienţe ale unor vorbitori. 89; vin; da; fiincă eu sunt slab; cea mai `naltă.   [„”] GHILIMELELE Semn de punctuaţie care semnalează: 1. Reproducerea unui enunţ spus sau scris de cineva: Viziunea poetului este transcrisă nu o dată sub semnul unei evidente detaşări: „ Treburile lumii acesteia / Sunt bătute de vânturi ca trestia”   2. Cuvinte care sunt folosite cu alt sens decât cel obişnuit: Valoarea „estetică”a unei asemenea lucrări nu ne impresionează. 3. Existenţa sensului figurat al unui cuvânt. 1. Fol, fol, fol, o mestecă… …> (B.Ştefănescu Delavrancea, Hagi Tudose) Ghilimelele marchează vorbirea indirectă a personajului principal. 2. Arată ironia cu care se rosteşte cuvântul estetică.   3.Evidenţiază faptul că naratorul / eul liric nu se referă la sensul sensul propriu, ci la sensul figurat al unui cuvânt: Nu înţelesei numaidecât ce putea să însemne cuvintele „Dicţionar universal”; dar deschizându-l la întâmplare, simţii obrajii îmbujorându-se de plăcerea descoperirii […] „Biblia” asta avea să-mi explice toate acelea peste care treceam cu amarnică întristare. (Panait Istrati, Căpitan Mavromati) „Biblie” – cate fundamentală posesoare a tuturor răspunsurilor   [( )] PARANTEZELE Semne de punctuaţie ce marchează: – un plus de informaţie în interiorul unei propoziţii/fraze; – o explicaţie – în piesele de teatru se dau între paranteze rotunde indicaţiile scenice: Ex.: Mă înrebam câteodată ce crede ea despre mine, ce fel de suflet ascunde sub epresia atât de schimbătoare a feţei (căci erau zile când se urâţea şi zile când era frumoasă de nu mă puteam sătura privind-o). (Mircea Eliade, Maitrey) Paranteza încadrează o intervenţie a personajului-narator, care explică o afirmaţie anterioară.

Definitie: Predicatul este partea principală de propozitie care arată ce face, cine este, cum este, ce este subiectul. Predicatul răspunde la întrebările: Ce face subiectul? Ce este subiectul ? Cum este subiectul ?   B. Clasificare   1. Predicat verbal 2. Predicat nominal   1. Predicatul verbal – exprimat printr-un verb la modul personal, arată ce face subiectul, impreuna cu Sb. Sau fără el poate contrui o propoziție de sine stătătoare Exp. – verb la modurile personale: Indicativ: Eu merg la scoala. Imperativ: Du-te! Conjunctiv: Să citim cu toții. Conditional-optativ: Ar compune o scrisoare. Verb la cele 3 diateze: Activă: Eu învăț la gramatică. Pasivă: El este invățat de profesor. Reflexivă: El iși face temele. – Intejecție predicativă: Hai la noi!, Iată o vază! – Locuțiuni verbale: Îmi aduc aminte de tine., A luat-o la fugă pe drum.   Predicatul nominal Predicatul nominal este alcătuit din verb copulativ + nume predicativ.   Verbul copulativ: – face legătura între subiect şi numele predicativ; – nu are înţeles de sine stătător, fiind verb nepredicativ; – nu este la un mod personal în predicatul nominal. Verbul copulativ de bază este a fi. Mai pot funcţiona ca verbe copulative şi verbele: a deveni, a ajunge, a se face, a ieşi, a rămâne, a însemna.   Numele predicativ precizează caracteristica subiectului.   Numele predicativ poate fi exprimat prin:   1. Substantiv: Omul este o fiinţă raţională. Masa este de brad. Casa este a bunicului.   2. Adjectiv: Cerul este senin.   3. Pronume: – Acesta e caietul tău? – Da, e al meu.   4. Numeral: El este a treilea.   5. Verb la infinitiv sau supin: Datoria noastră este de a învăţa. Ei sunt de invidiat.   6. Adverb: Aşa este el.   Numele predicativ este: – simplu = când este exprimat printr-un singur termen ( Ina este cuminte.); – multiplu = când este exprimat prin doi sau mai mulţi termeni ( Ina este cuminte şi simpatică.). Între termenii numelui predicativ multiplu se pune virgulă sau se pune un cuvânt de legătură: şi, sau, ori etc. Verbul a fi este: copulativ ( Mănuşile sunt groase.); predicativ ( Dan este acasă.); auxiliar ( El ar fi mers acasă.)

Tautologia este figura de stil care constă în repetarea unei părți de propoziție sau a unei propoziții prin aceleași cuvinte, dar cu funcții sintactice diferite, având rolul de a sublinia o calitate sau o acțiune. Exemplu: Casa (subiect) este casă(nume predicativ) și masa este masă.   Tautologia se deosebește de pleonasm prin faptul că se repetă același termen, dar cu alt sens. Specific tautologiei este intonația.   Argoul este un limbaj secret elaborat de un grup social inchis cu intenția de a nu fi înțeles de ceilalți vorbitori. Termenii argotici circulă mai mult oral și se modifică frecvent, pentru că își pierd caracterul secret. Exemplu : diriga (diriginta) - șase = atenție ! - facultate - inchisoare - a da o țeapă - a înșela - mișto - frumos - nașpa - urât, rău....etc   Jargonul - este limbajul unei pături „culte” ce vrea să se distingă printr-o exprimare care să impresioneze prin folosireaa greșită a unor cuvinte de origine străină. - se poate vorbi de o „modă” a grecismelor în secolul al XVIII-lea, de una a franțuzismelor în secolul al XIX-lea și de una a cuvintelor englezește, chiar și în zilele noastre Exemplu : „ma șer”, „furculosion”, „vichend”...etc

În limba română, se vorbește adesea greșit. Adică, se folosesc sintagme sau expresii incorecte, fiind percepute ca fiind corecte. Sunt des întâlnite pleonasmele prin folosirea unor cuvinte în plus, dar și alte erori gramaticale. Iată câteva dintre cele mai frecvente greșeli întâlnite în gramatică și comunicare în limba română: “Nu sunt total de acord cu tine!” – greșit. Corect este “Nu sunt de acord cu tine!” sau “Nu sunt în totalitate de acord cu tine!” “Am vise grandioase” – expresie greșită. Corect este: “Am visuri grandioase.” Precizăm că visele sunt imaginile și procesele psihice care survin în timpul somnului, iar idealurile la care sperăm sunt visuri. Așadar, nu trebuie să confundăm aceste sensuri. “Îmi cer scuze” – greșit. Folosind expresia „îmi cer scuze” înseamnă că îţi ceri singur scuze. În momentul în care te adresezi unei altei persoane, ar trebui să spui “Îţi cer scuze” sau “Îți prezint scuze”.  Normele de politeţe ne sugerează faptul că scuzele ar trebui să fie prezentate, şi nu cerute. “Am luat la cunoştinţă” – formulare greșită. Corect este “Am luat cunoştinţă (de ceva)”. “Te-aș ruga să iai ceva din magazin.” – în acest caz, este greșită conjugarea verbului la persoana a doua singular. Corect este să iei. Eu iau, tu iei, el/ele iau. “Să crești mare!” În acesc caz, vorbim de un pleonasm. Este firesc faptul că omul când crește, se face mare. Nu-i așa?  La o adică, poți spune “Să crești sănătos!” “Părerea mea personală este…” – greșit! Din nou, vorbim de un pleonasm. Este evient că este părerea ta este personală, deci poți să nu mai specifici acest lucru. Corect este “Părerea mea este…”. “În această perioadă sunt mai muți viruși.” Pluralul corect este virusuri. Confuzia vine de la faptul că există şi pluralul viruşi, dar acesta se referă la virusul informatic. Asta înseamnă că ambele forme sunt corecte, dar au altă semnificație. “În această perioadă sunt mai multe virusuri.” este corect. “Eu vroiam să mă mărit.” – greșit! Corect este “Eu voiam să mă mărit.” “Nu se merită să-ți cheltuiești banii!” – greșit. Corect este “Nu merită să-ți cheltuiești banii!” O altă observație: atunci când vor să evite o cacofonie, mulți folosesc conjuncția “și” ca o intercalare care salvează, oarecum, comunicarea. De exemplu “Ca colaborator, nu sunt de acord u acest proiect.” În acesc caz, mulți intervin cu conjuncția și, formând fraza: “Ca și colaborator, nu sunt de acord u acest proiect.” Ei bine, asta nu e cea mai fericită variantă de exprimare! Ai putea formula propoziția și altfel, de exemplu: “În calitate de colaborator, nu sunt de acord cu acest proiect.”

Aplicații - Fonetică - Exerciții   1. Ce este fonetica ? 2. care sunt sunetele limbii române ? 3. Cum se redau în scris sunetele ? 4. Scrie cinci cuvinte care conțin numai vocale și consoane. 5. Scrie cinci cuvinte care conțin vocale, semivocale și consoane.     6. Ce sunt diftongii ? Exemplifică.   7. Ce sunt triftongii ? Exemplifică.   8. Scrie numărul de litere si de sunete din cuvintele: a) zece................................................... .............. b) lux  ....................................................... ........... c) chip ....................................................... .......... d) geantă ....................................................... ..... e) magiun ....................................................... .... f) unghi  ....................................................... ....... 9. Se dau cuvintele: cheie, vedeau, știucă, real, grâu, miau, floare, iaz, zmeioacă, mereu. Scrie pe cele trei coloane cuvintele care conțin diftongi, triftongi și hiat.   Diftongi                                                          Triftongi                                             Hiat ............................                              .......................................                   ..................................... ............................                              .......................................                   ..................................... ............................                              .......................................                    ....................................   10. Scrie câte un cuvânt în care grupurile de sunete „eu”, „ia”, să fie pe rând diftongi și hiat.   11. Desparte în silabe cuvintele de mai jos și scrie regula pe care ai folosit-o: covrig...........................................                                            printre......................................... aude............................................                                            jertfă   ........................................ sculptură......................................                                           atletic  ........................................ nevinovat.....................................                                           preface ...................................... îmbogățire ..................................                                            inestetic ....................................   12. Alcătuiește câte un enunț cu fiecare dintre cuvintele de mai jos, respectând sensul fiecăruia, dat de accentul specificat:  copii - copii          imobil - imobil       13. Desparte în silabe următoarele cuvinte și pune semnul „/” pe silaba accentuată:                       cafea, bolnav, antic, simbol, februarie, duminică.   14. Scrie câte două cuvinte în care sunetul „x” să se pronunțe „cs” și „gz”      

Pronumele şi adjectivul pronominal relativ   Pronumele relativ se foloseşte numai în frază şi este element de relaţie între regentă şi subordonată, păstrându-şi funcţia sintactică în propoziţia subordonată. Forme: – simple: care, cine, ce, cât, câţi, câte – compuse: ceea ce   Funcţii sintactice 1. Subiect: Am citit această carte care a fost interesantă. 2. Nume predicativ: Spune-mi ce a devenit Dan. 3. Atribut adjectival: Am aflat ce carte ai ales. 4. Atribut pronominal: Acesta este romanul în paginile căruia m-am regăsit. 5. Complement direct: Am cumpărat cartea pe care mi-ai recomandat-o. 6. Complement indirect: Iată caietul căruia i-am schimbat coperta. 7. Complement de agent: Ştiu de cine ai fost certat. 8. Complement circumstanţial de mod: Ştiu precum te porţi. 9. Complement circumstanţial de loc: N-am aflat lîngă cine s-a mutat. 10. Complement circumstanţial de timp: Am aflat după cine a sosit. 11. Complement circumstanţial de cauză: Nu ştiu de ce te-ai supărat. Pentru a stabili funcţia sintactică a pronumelui relativ din subordonată, se face abstracţie de propoziţia regentă, iar în subordonată se pune întrebarea părţii de propoziţie care determină pronumele relativ.   Pronumele şi adjectivul pronominal negativ Pronumele negative apar în propoziţii cu verbul la formă negativă şi ţin locul unor substantive din propoziţia afirmativă corespunzătoare.   Clasificare a) simplu: nimic, nimeni b) compus: nici unul, nici unii, nici una, nici unele Forme cazuale: nimănui, nici unuia, nici unora Pronumele negativ nimic este invariabil.   Funcţii sintactice 1. Subiect: Nimeni nu a răspuns. 2. Nume predicativ: – nominativ: El pare nimeni. – genitiv: Creionul nu este al nimănui. – acuzativ: Cadoul nu estepentru nici unul dintre ei. 3. Atribut pronominal genitival: Scrisoarea nici uneia dintre fete n-a ajuns. 4. Atribut pronominal (acuzativ): Felicitarea pentru nimeni nu a fost atât de emoţionantă pentru el. 5. Complement direct: Nu am cumpărat nimic. 6. Complement indirect: – dativ: Nu-i dau nimănui dreptul de a mă insulta. – acuzativ: Nu am discutat cu nimeni despre voi. 7. Complement de agent: El nu a fost ajutat de nimeni. 8. Complement circumstanţial de loc: Nu s-a aşezat lângă nimeni. 9. Complement circumstanţial de timp: N-a sosit după nimeni. 10. Complement circumstanţial de mod: Nu citeşti ca nimeni. 11. Complement circumstanţial de cauză: Cearta dintre ei n-a fost din cauza nimănui. Adjectivul pronominal negativ determină un substantiv, cu care se acordă în gen, număr şi caz. Funcţie sintactică: atribut adjectival   Exemplu: Nici un elev nu a venit.   Pronumele şi adjectivul pronominal de întărire   Pronumele de întărire, folosit astăzi numai ca adjectiv pronominalm însoţeşte un substantiv sau un pronume personal cu scopul de a preciza persoana desemnată de acesta. Adjectivul de întărire însoţeşte un substantiv sau un pronume, insistând asupra lor. Adjectivul de întărire se acordă în gen, număr şi caz (dacă determină un substantiv) şi se acordă şi în persoană (dacă determină un pronume). Exemple: Ele însele au plecat. Copiii înşişi au luat hotărârea. Înseşi fetei i se păruse curios.

Articolul. Felurile articolului   Articolul este partea de vorbire flexibila care sta pe langa substantiv, individualizandu-l.  Clasificarea articolelor:   Articolul hotarat : – enclitic – asezat la sfarsitul  substantivului   Exemplu : Nominativ-Acuzativ: elevul elevii; eleva elevele Genitiv-Dativ: elevului elevilor; elevei elevelor  Vocativ: elevule elevilor; elevo, elevelor   – proclitic – asezat inaintea substantivului   Exemple : I-am povestit lui Aurel cele întâmplate. I-am povestit lui Daian cele întâmplate.   Articolul nehotarat    se aseaza înaintea sustantivelor care denumesc obiecte necunoscute îndeajuns vorbitorului.   Nominativ-Acuzativ: un elev, nişte elevi; o eleva, nişte eleve Genitiv-Dativ: unui elev, unor elevi; unei eleve, unor eleve   Articolul posesiv-genitival   – se aseaza inaintea unui substantiv (pronume) in genitiv sau inaintea unui numeral ordinal şi leaga, de obicei, numele obiectului posedat de cel al posesorului.   Forme:   substantiv: a elevei; al elevului; ai elevilor; ale elevelor. pronume:   Nominativ – Acuzativ al meu a mea ai mei ale mele   Genitiv – Dativ alor mei alor mele   numeral: al doilea, a doua   Articolul demonstrativ(adjectival) –  insoteste un adjectiv sau un numeral, stabilind legatura dintre aceste parti de vorbire si substantivul determinat (cel, cea, cei, cele). Observatii:   Se numeste articol demonstrativ, deoarece provine din forma veche a pronumelui demonstrativ : cel (acel), cea (aceea), cei (aceia), cele (acelea) sl adjectival, deoarece, de obicei, insoteste un adjectiv.   Articolul demonstrativ (adjectival) se acorda in gen, numar si caz cu substantivul determinat de adjectivul sau de numeralul pe care-l insoteste:  N./Ac.  eleva cea silitoare D./G.   elevei celei silitoare In concluzie, articolul are urmatoarele caracteristici:   –      reprezinta o clasa morfologica restransa –      nu are autonomie semantica; –      nu indeplineste functii sintactice; –      serveste numai ca instrument gramatical auxiliar pentru flexiunea altor parti de vorbire.

ACCENTUL   Pronunțarea mai puternică a unei silabe dintr-un cuvânt se numește accent. Silaba respectivă se numește silaba accentuată.   În limba română acentul nu are loc fix. El poate sta: a) pe ultima silabă: careu, alerga, tipar, marcaj, castan, tablou, calculator, românaș, cărau, dușman, maior, locotenent;   b) pe penultima silabă: cărare, pădure, căldură, bibliotecă, masă, piatră, câmpie, neamuri, apă;   c) pe antepenultima silabă: vrabie, tulbure, prepeliță, imaginea, semnificație, botanică, expresie, strugure;   d) pe o silabă mai îndepărtată față de ultima silabă: veveriță, doisprezece.   Accentul are rolul:   1. de a diferenția uneori sensul cuvintelor: - acele (ceasornicului) - acele (pronume) - torturi (prăjituri festive) - torturi (cazne) - veselă (fetiță) - veselă (totalitatea vaselor folosite la masă) Aceste cuvinte care se scriu la fel dar se pronunță diferit prin accent se numesc omografe.   2.de a pronunța corect cuvintele : duminică, fenomen, caracter, ianuarie, butelie.   3. de a deosebi persoana gramaticală a unor verbe din conjugarea I, la modul indicativ, timpul prezent și perfect simplu: adună (prezent) - adună (perfect simplu) sui (prezent) - sui (perfect simplu) cântă (prezent) - cântă (perfect simplu)   4. de a construi ritmul poeziei: „Sea-ra lim-pe-de și blân-dă Se co-boa-ră pes-te văi.”    (Otilia cazimir)   „În va-duri a-pe re-pe-zi curg. Și vu-iet dau în ca-le.”   (George Coșbuc)