Cărți Dezvoltare Personală - Părinți și copii. Cărți Psihologie

 

Adele Faber • Elaine Mazlish Lisa Nyberg • Rosalyn Anstine Templeton       Comunicarea eficientă cu copiii Acasă şi la şcoală Ediţia a IlI-a       Traducere din limba engleză de IRINA NEGREA                                 ADELE FABER este absolventă a Queens College, fiind licenţiată în artă teatrală; a obţinut o diplomă de master în educaţie la Universitatea din New York şi a predat în câteva licee din New York timp de opt ani. ELAINE MAZLISH este absolventă a Universităţii din New York, licenţiată în artă teatrală şi a lucrat cu copii la Grosvenor House şi căminul Lenox Hill. De asemenea, este artist profesionist şi compozitor. Prima colaborare dintre cele două autoare s-a concretizat prin apariţia volumului Liberated Parents, Liberated Children, în care îşi împărtăşesc experienţa acumulată în cei zece ani de practică alături de psihologul pentru copii Haim Ginott, în cadrul grupului de pregătire pentru părinţi. Volumul a câştigat premiul Christopher, fiind considerat un „succes literar care promovează cele mai înalte valori ale spiritului uman". După publicarea cărţii, ambele autoare au călătorit în toată lumea pentru aşi prezenta în faţa părinţilor, a profesorilor, tuturor persoanelor implicate în educarea copiilor, cursurile şi seminariile lor pline de umor şi inspiraţie. Activitatea lor ulterioară în ceea ce priveşte preşcolarii, adolescenţii şi părinţii a fost concentrată într-un documentar TV, transmis în serial de postul CBS. Experienţa acumulată a condus la apariţia mai multor lucrări de mare succes, vândute în milioane de exemplare (ima dintre acestea nominalizată în topul de carte al publicaţiei New York Times), şi la susţinerea de seminarii care le-au dat părinţilor ocazia de a exersa capacităţile de comunicare predate în fiecare dîntre cărţile publicate de ele. Lucrarea de faţă este câştigătoare a premiului de excelenţă pentru probleme familiale în procesul de educaţie, acordat de Child Magazine. Cele două autoare simt membre de onoare ale Facultăţii New School for Social Research din New York şi Family Life Institute al C.W. Post College din cadrul Long Island University. Ele au participat la importante discuţii televizate în cadrul emisiunii realizate de Oprah, „Good Morning America". La elaborarea acestei cărţi au mai participat LISA NYBERG — profesoară la Brattain Elementary School din Springfield, Oregon, şi RosALYN TEMPLETON — profesoară formatoare la Bradley University din Peoria, Hlinois.             CUM S-A NĂSCUT IDEEA DE A SCRIE ACEASTĂ CARTE   Germenele acestei cărţi a încolţit pe vremea când, ca tinere mame, participam la întnmirile vmui grup de părinţi condus de regretatul psiholog pentru copii, doctorul Haim Ginott. După fiecare şedinţă, mergeam cu maşina acasă împreună şi ne minunam de eficienţa noilor abilităţi de comunicare pe care le deprindeam, regretând, totodată, faptul că nu le cimoscuserăm cu ani în urmă, ahmci când meseria noastră era de a lucra cu copiii — una dintre noi în liceele din New York City, iar cealaltă în diferite locuinţe din Manhattan. Nu aveam cum să anticipăm atunci ceea ce urma să se dezvolte din acea experienţă iniţială. Două decenii mai târziu, cărţile pe care le scrisesem pentru părinţi depăşiseră tirajul de două milioane de exemplare vândute şi fuseseră traduse în peste zece limbi; conferinţele pe care le ţinusem în aproape fiecare stat din SUA şi în aproape fiecare provincie din Canada atrăseseră un public numeros şi entuziast; peste 50 000 de grupuri folosiseră programele noastre audio şi video pentru seminarii, în diferite locuri de pe mapamond, cum ar fi Nicaragua, Kenya, Malaiezia sau Noua Zeelandă; şi, în toată acea perioadă de 20 de ani, aflam neîncetat de la profesori ce schimbări introduseseră la clasă, după ce fie asistaseră la prelegerile noastre, fie participaseră la cursurile ţinute de noi sau citiseră vreuna dintre cărţile     noastre. Inevitabil, ne îndemnau să scriem o carte similară şi pentru ei. Un profesor din Troy, Michigan, scria: „După ce am adunat o experienţă de mai bine de 20 de ani lucrând cu elevi turbulenţi şi vulnerabili, am fost sincer uimit de numărul strategiilor pe care le-am învăţat din cărţile scrise de voi pentru părinţi... în prezent, specialiştii districtului în care lucrez pe post de consultant pentru profesori proiectează un nou plan referitor la disciplina în şcoli. Am ferma convingere că informaţiile din cartea voastră trebuie să servească drept piatră de temeUe acestui nou plan. V-aţi gândit să scrieţi o carte special pentru profesori?" O asistentă socială de la o şcoală din Florissant, Missouri, ne-a scris: „Recent, le-am dat părinţilor din districtul meu programul vostru pentru seminar, intitulat „Cum să le vorbeşti copiilor pentru a te asculta". Una dintre mame, care este şi profesoară, a început să aplice noile metode la ea în clasă şi a observat, astfel, o diminuare considerabilă a problemelor comportamentale. Rezultatul a fost remarcat de către directoarea instituţiei, care era foarte îngrijorată de înmulţirea cazurilor de pedepse corporale şi eliminări în şcoala ei. A fost atât de impresionată de schimbările produse în acea clasă, încât m-a rugat să organizez un seminar pentru tot corpul didactic." Consecinţele au fost spectaculoase. A fost înregistrată o scădere însemnată a „cererilor" de corecţie, o diminuare a numărului de eliminări, o reducere a absenteismului, iar, după toate aparenţele, respectul de sine a crescut în toată şcoala.    

Cuprins:           Introducere 5           1. Reproducerea umană 7           Anatomia aparatului genital masculin… 7           Anatomia aparatului genital feminin… 9           Noţiuni de reproducere umană 11           Avortul provocat şi complicaţiile lui… 12           2. Igiena regiunii ano-vulvare în timpul şi în afara menstruaţiei 15 îmbolnăvirea organelor genitale prin nerespectarea regulilor de igienă 16           Alimentaţia deficitară, excesele alimentare, alcoolul şi tutunul 18           3. Igiena genitală, activitatea sexuală. Activitatea fizică, regimul de muncă 21           4. Alimentaţia raţională a femeii gravide 28           Suferinţe de origine alimentară ale mamei şi ale fătului 31           Depistarea precoce a semnelor de disgravidie şi im portanţa dispensarizării 32           Regimul igieno-dietetic în pregătirea pentru naştere 33           5. Alimentaţia dezechilibrată. Deficitul şi excesul ponde ral – cauze ale disgravidiilor 37           Boli de origine alimentară ale embrionului şi fătului 39           Medicamentele şi sarcina 40           Pag.           Fi. Necesitatea examenului medical la prima băniiială de sarcină. Regimul igieno-dietctic în primele trimestre de sarcină 42           7. Ce trebuie să ştie o lăuză 54           Prevenirea tulburărilor psihice în lăuzie… 53           Igiena locuinţei 59           8. Exerciţii de cultură fizică meilicnlă în sarcină şi lăuzie 60 sa n „41. (} ii” ti m ' b '->Jii           Introducere l           Naşterea este un fenomen fiziologic, este încununarea dragostei şi bucuriei de a exista a femeii. Nici o familie nu este realizată complet, nu simte că fiinţează deplin dccât numai dacă aduce pe lume copii. Aceştia sunt oglinda cuprinzătoare a vieţii conjugale, armonia ci, clesăvârşirea ci.           Dar, până a ajunge la această absolută maturitate, cuplul are nevoie de cunoaştere, de autocunoaştere, ac responsabilitate, de înţelegere şi de altruism. Toate acestea se cer într-un cadru socio-economic favorabil, ce ajută efectiv tânăra familie – societatea noastră socialistă.           În acest context, dorim să punctăm necesitatea unei pregătiri ştiinţifice pentru naştere. Cotisiderăm că este indicat ca partenerii (soţ, soţie) să aibă cunoştinţe suficiente despre anatomia şi fiziologia actului reproducerii, despre întreaga evoluţie intrauterină a oului pină când acesta se transformă în nou-născut, despre transformările care se petrec în organismul matern cit şi despre regimul igieno-ăietetic şi de viaţă pe care trebuie să-l urmeze gravida, sub supravegherea medicului obstetrician. Toate aceste date nu au ah scop decât acela de a asigura o desfăşurare normală a sarcinii şi, implicit, a naşterii.           Dorim să explicăm tinerelor femei că sarcina şi naşterea sunt fenomene fiziologice, şi că, în condiţiile unei supravegheri atente, printr-o strânsă colaborare cu personalul medico-sanitar, riscurile sunt eliminate.           Procedând astfel, evidenţiem necesitatea unei înţelegeri depline între soţi – la bucuria aducerii pe lume a unor copii frumoşi şi sănătoşi, tata aducându-şi o contribuţie importantă.           Educaţia cuţilului marital pentru viaţă şi pentru a da viaţă începe din adolescenţa, familia şi şcoala având un rol esenţial în determinarea comportamentului sexual ulterior.           În sistemul nostru social, întemeierea familiei este privită ca un act de maximă responsabilitate, acordân-du-i~se în acest fel cadrul necesar unei permanenţe. Consultaţia premaritală, asigurată de cadre medicale superioare, face un bilanţ exact, obligatoriu şi necesar al stării de sănătate a partenerilor. Acest fapt vine în sprijinul evidenţierii ş'i menţinerii unei capacităţi de procreere optime.           Încheiem, sperând că această broşură adresată viitoarelor mame va aduce suficiente argumente pentru cea mai nobilă menire a omului: aceea de a da viaţă fiinţei prin fiinţă.           Reproducerea umană, naşterea           Anatomia aparatului genital masculin           Aparatul genital masculin este format din două testicule, două canale deferente, veziculele seminale, prostata, canalele ejaculatorii şi penisul.           Testiculele sunt glandele sexuale masculine, sunt în număr de două şi sunt adăpostite în scrot. Scrotul este un sac cutanat, împărţit în două compartimente – câte unul pentru fiecare testicul. Testiculul, format din corpul glandei şi epididim, este acoperit de un ţesut fibros organizat într-o membranătunica albuginee. El conţine ţesut propriu, canalicule seminifere, vase şi nervi, în canaliculele seminifere se găsesc celulele Sertoli şi celulele de origine ale spermatozoizilor, între canalicule se descriu alte celule – Leydig, care produc secreţia internă a testiculului: testosteronul, hormon masculin, în partea superioară a testiculelor se găseşte epididimul care colectează canalele efercute şi se continuă cu canalele deferente. Acesta este lung de aproximativ 45 cm şi pătrunzând în abdomenul inferior face legătura cu veziculele seminale.           Veziculele seminale sunt situate între vezica urinară şi rect, înapoia prostatei. Legătura între ele şi urctră – situată în penis – se face prin canalele ejaculatoare.           Pe parcursul acestui drum spermatozoizii se maturizează complet şi, împreună cu secreţiile veziculelor seminale şi ale prostatei, dau naştere lichidului de ejaculare, sperma.           Penisul îşi are originea în iperineu, prin rădăcina sa, de la nivelul simfizei pubiene devenind organ liber. El se termină prin gland, care este o formaţiune tron-conică acoperită de un pliu cutanat – prepuţ. Structural penisul cuprinde urctră, corpii cavernoşi, vase, muşchi şi nervi. Uretra, canalul de conducere a urinii şi spermei, se deschide în afară prin meatul urinar. Corpii cavernoşi umplându-sc cu sânge atribuie penisului rigiditatea necesară copulării. În şanţul format de gland cu prepuţul (=. Şanţul balanoprepuţial) se găsesc glandele care secretă smegma cu miros caracteristic, substanţă necesară lubrifierii glandului.           Întregul aparat genital masculin, dar mai ales glan-dul şi prepuţul beneficiază de o bogată inervaţie.           Prostata, glandă exclusiv masculină, secretă un Ji-chid albicios care intră în componenţa spermei.           Controlul aparatului genital masculin este dependent de sistemul nervos şi de cel endocrin, orice tulburare în acec-t rrbilibni nvând repercusiuni asupra capacităţii de reproducere.           Anatomia aparatului genital feminin           După aşezare se descriu: organele genitale interne: ovarele, trompele, uliTiil! Ji vagina;           — Organele genitale externe: vulva formată din muntele lui Verius, labiile mari, labiile mici sau nim-l'i'lo, tlilorisul, vestibulul Vaginal, introitul vaginal şi C.landele vulvo-vaginale Bartholin şi Skene.           Ovarele sunt glandele sexuale sau gonadele. Ele formează ovulele şi le expulzează, ciclic, lunar în momentul ovulaţiei, fiind capabile de a fi fecundate. Această funcţie se numeşte gametogeneză. Ovulele au şi un rol endocrin, de a secreta hormoni, deosebit de important: secretă estrogenii şi progesteronul. Echilibrul necesar acestei activităţi este asigurat de releul hipotalamo-hipofizoovarian care cuprinde o regiune nervoasa – hipotalamusul şi una glandulară – hipo-fiza situate la baza creierului.           Ovarele au o greutate de 5 -8 g, sunt ovoidale cu următoarele dimensiuni: 5/3/1 cm; au culoare albicioasă şi sunt de consistenţă elastică. Ele sunt mobile în cavitatea pelviabdominală, fiind suspendate de organele vecine şi de perete prin ligamente şi formaţiuni vasculonervoase.           Trompele uterine sau salpingele pornesc de la nivelul coarnelor uterine şi se îndreaptă lateral, spre pereţii laterali ai excavaţiei pelvine terminându-se în pâlnie aproape de ovare. Această ultimă porţiune se numeşte pavilion si, datorită conformaţiei, asigură captarea ovulului.           Uterul este uri organ muscular de forma unei pere cu vârful în jos. Are: 1. Un vârf = col care proemină în vagin şi care are două orificii: unul extern şi altul intern; întreg acest dispozitiv. Având cel mai important rol în protejarea prin închiderea lui a sarcinii; 2. Un corp; 3. O porţiune între col şi corp numită istm şi fundul uterin de la care pornesc trompele.           Uterul este căptuşit de o mucoasă numită endome-tru şi care, în afara sarcinii, se elimină parţial la menstruaţie. Când apare sarcina, endometrul se transformă în vederea menţinerii acesteia.           Vaginul este un organ tubular continuat şi răsfrânt în sus pe col şi inferior terminat la vulvă. Est e extensibil, permiţând contactul sexual şi naşterea – el participând la crearea canalului necesar trecerii fătului din uter la exterior. La intrarea în vagin, o cută a mucoasei formează o membrană subţire, perforată numită himen care se rupe la primul contact sexual.

          Acest articol identifica câteva tipuri de personalităţi dificile şi va oferă câteva păreri despre cum sa te descurci în compania unor astfel de oameni.           Comunicarea cu persoanele dificile este un fapt de fiecare zi. Cu cat te vei descurca mai bine, cu atât mai uşor îţi va fi sa îţi duci sarcinile la capăt şi sa te integrezi – în cariera şi în afara ei.           Chiar daca eşti un sociabil înnăscut, cu siguranţă ştii câteva persoane care îţi pun temperamentul la grea încercare. Fie ca aceştia sunt colegi, superiori, sau cei cu care lucrezi zi de zi, capacitatea de a te descurca cu ei va fi critica pentru succesul tau în cariera.           1. Cel care loveşte în spate.           Acesta este cel care îţi trădează încrederea şi poate fi letala pentru careira ta. Fie ca motivele lor sunt lipsa de încredere în sine sau ambiţie nemăsurată, cei care lovesc în spate stau pe poziţie nerăbdători sa lovească.           Din păcate aceştia nu sunt uşor de identificat, decât daca au re [putati formata.           Dar iată nişte simptome care te vor ajuta sa ii identifici.           E cineva cu care nu prea ai avut de-a face şi care brusc e fermecător cu tine?           • Îţi pune prea multe întrebări personale?           • Ai aflat cumva ca cineva se interesează despre cum te descurci, ce faci pe ceilalţi?           Acestea sunt semne ca cineva vrea sa strângă informaţii pe care sa le folosească împotriva ta.           Pentru oamnei de acest fel chiar şi o propoziţie de genul “Mi-ar plăcea sa stau în New York într-o zi” ar putea fi folosita să-l facă pe sef sa creadă ca nu eşti dedicat companiei şi slujbei şi planiesti sa pleci. Cei care lovesc în spate vor sa urce pe scara avansărilor în orice fel pot şi daca te vadca pe o ameninţare vor prinde ocazia şi te vor discredita.           Cum sa te porţi cu cei care lovesc în spate.           Fii atent ce spui în momentul în care intri într-o companie. Fii prietebnos şi cordial fara să-ţi dai la iveala gândurile cele mai ascunse unor oameni pe care nu-L cunoşti defel.           Oricât de bun te consideri în judecarea oamenilor, cea mai bune apărare împotriva celor care lovesc în spate nu expune în totalitate planurile tale, probleme personale, sau stiluri de viaţă ciudate. Grupul poate fi tolerant fata de situaţii diverse în prezent, dar asta nu înseamnă ca şi cei din compani ta vor accepta.           2. Atotştiutorii.           Spre deosebire de cei care lovesc în spate, care lucrează în secret, atotştiutorii îşi fac prezenta simţită. Atotştiutorii au fost în companie de ceva timp şi în consecinţă, se simte superior fata de toţi ceilalţi pentru ca au aflat multe despre companie.           Totuşi, atotştiutori nu sunt la nivel executiv; din contra, atotştiutorii sunt la baza piramidei.           De obicei cei de felul acesta sunt absolvenţi sau tineri.           Trăsături.           Fie ca urmare a caracterului sau a educateii, atotştiutorii par încrezători în ei şi cu un cap deasupra celorlalţi.           Deseori ii dispretiesc pe cei care ii contrazicCrezand ca stiu toate răspunsurile, cer respect şi dac sunt atacaţi pe un domeniu pe care il cunosc se irita.           Cum sa te porţi cu atotştiutorii.           Daca nu poţi sa ii eviţi, încearcă următoarele:           Fii pe cat de politicos şi noncomabtiv posibil.           Recunoaşte sfaturile şi experienta lor, apoi continuă-ţi treaba.           Nu le sugera noi metode unui atotştiutor. Rasounsul s-ar puteasa fie o privire rece şi un comentariu negativ de genul “n-o sa meargă niciodată” sau “noi nu facem asa.”           Controlează de doua, trei ori tot ce trimit unui atotştiutor. Nu-l da ocazia şi satisfacţia sa vadă ca ai greşit.           Intreba-L sa le arăţi ca le respecţi experienta. Probabil ca o persoana de genul acesta a purtat o ciuda multa vreme, pentru ca simte ca nimeni nu-L respecta opinia. Demonstrându-L disponibilitatea de a-l asculta, ii vei mângâia orgoliul şi il poţi transforma într-un aliat.           Daca seful tau e atotştiutor.           Cel mai bun mod să-l faci să-ţi accepte ideea este să-l faci sa creadă ca e ideea lui. Cum?           Explicând problema, menţionând soluţia în treacăt şi apoi negând-o la fel de repede. Daca spui,           “Asta nu va merge niciodată aici,” atotştiutorul probabil va susţine ideea. doar să-ţi demonstreze ca el are dreptate şi tu nu.           3. Martirul.           Martirii îşi petrec vreamea plângându-se, oftând şi plângându-se de probleme, dureri de cap, program lung şi munca grea. Daca le oferi ajutor sau dai sugestii, martirul o va respinge rapid, pentru ca o soluţie la problema va distruge actul sau de maritriu.           Jocul martirului este sa arate cat de stresat este, pentru ca martirii trăiesc pentru mila.           Pe da alta parte, daca sunt ignoraţi, vor deveni şi mai dispreţuitori şi se vor îndepărta.           Astfel ca cel mai bun lucru de făcut este:           Sa le spui lucruri pe care vor sa le audă dar pe care le aud rar.           Ai putea spune, “Ionuţ, chiar eşti cel mai ocupat dintre cei din departament. Şi crede-mă, oamenii vad.” O data ce primeşte atenţia după care ofta, martirul se va lumina şi se va plânge mai putin.           4. Prima dona.           Va face acest cuvânt sa va gândiţi la secretara directorului?           Stereotip sau nu, prima dona este de obicei secretara supra-protectiva care apar agresiv biroul sefului. Înregistrează fiecare vizitator sau telefon către sef şi îşi extinde puterea la limite. Este 3 foarte posibil ca prima dona să-şi păstreze postul pentru ca ii mângâie ego-ul sefului şi il face face simtă important. Şi ea, la randul ei, cere respect egal.           Ce se întâmplă daca iriţi o prima dona           • Mesajele pe care le laşi nu vor ajunge niciodată în biroul sefului.           • Întâlnirile vor fi anulate sau amânate consant.           • Corespondenta şi documentele lăsate vor cădea într-o gaura neagra.           Cum sa te porţi cu prima donele.           Evit-o cat de mult posibil. Daca trebuie sa va întâlniţi, fiţi cordial şi ne-amenintator în atitudine, ton şi cuvinte. Dar tine mnte ca nu trebuie sa ajungi cel mai bun prieten sau aliat ci doar sa evitaţi sa deveniţi obiectul furiei sale. Pentru ca daca nu sunteţi la fel de important ca seful ei, cu siguranţă nu o veţi cuceri.           5. Manipulatorul.           Manipulatorii ii fac pe ceilalţi sa acţioneze în modul dorit de ei, prin farmec epsronal sau simpatie.           Tu, victima, probabil nu vei realiza ca ai fost prinsa într-o munca ce nu intra în atribuţiile tale pana nu e prea târziu.           Cum acţionează un manipulator?           Un manipulator în acţiune va începe prin a deschide conversaţii obişnuite. Ca o întâmplare va adăuga, “Apropos: ai putea să-mi faci o favoare?” sau “ma întreb daca ai putea sa ma ajuţi cu ceva pentru ca sunt foarte prins şi tu te pricepi la research (sau organizare, sau scris sau orice altceva de care are nevoie).”           Sau poate îşi va deghiza cererea sub forma unei oportunităţi pe care o poţi fructifica prin luarea unei responsabilitai în plus care va arata de ce eşti în stare. Manipulatorul nu va acorda credit nimănui pentru ce a făcut pentru el. Aşa poţi diferenţia manipulatorul de o persoana care pur şi simplu cere ajutor şi va recunoaşte ajutorul oferit.           Alt scenariu ar fi să-ţi spună cat de supra-lncarcat este, şi, n-ar fi minunat daca ar putea 4 să-l ajute cineva sa termine sa poată pleca din birou pe la 7.           Cum sa răspunzi la manevrele manipulatorilor:           • “Te-aş ajuta cu placere, dar trebuie sa termin întâi cu seful meu.”           • “Mi-ar plăcea sa te ajut, dar şi eu sunt încărcat azi. Daca am timp liber, cu cea mai mare placere. Dar după cum vad, voi lucra toată noaptea, la fel ca tine!”           • “De fapt şi eu as avea nevoie de putin ajutor. Facem următoarele: Te ajut în seara asta daca stai maine după-amiază şi ma ajuţi sa termin materialul.” Daca persoana în cauza este manipulator şi are ca scop sa primească ceva pe degeaba, probabil va dispărea în viitor.           6. Bârfitorul.           Exista cel putin unul în fiecare birou: cineva caruie ii place sa vorbească – şi sa judece – tot ce fac ceilalţi.           Bârfitorii trag putere şi satsfactie din faptul ac sunt surse de informaţie. Şi nu au prejudecăţi ca răspândesc informaţii personale sau intime. Pentru ca cei de acest fel nu numai imparstie, ci şi creează zvonuri majoritatea din ce spun nu este autentic 100 %.           Cum sa răspunzi la atacurile bârfitorului.           Refuza cu tact sa răspunzi sau sa contribui la ce zice sau schimba subiectul politicos.           Foloseşte o abordare directa spunând, “Tudor este un tip amabil şi nu vreau sa vorbesc despre asta în absenta lui. Putem vorbi despre altceva?”           Opreşte zvonul înainte să-l înceapă şi transmite clar ca nu eşti interesat. Dar cu politeţe, pentru ca altfel zvonarul se va introarce împotriva ta.           Insa cea mai buna apărare împotriva zvonurilor este sa nu vorbeşti despre tine oricui la început.           7. Verificatorul.           Vreificatorii sunt peroane care, când deleagă, nu vor lăsa pe nimeni sa facă treaba singuri. La fiecare ora, verificatorul va suna sa întrebe, “Cum merge?”. Poate ca o astfel de persoana este un 5 delegator care nu are încredere în cei cărora le deleagă sarcini. Poate nu are destula treaba. Sau poate este doar nerăbdător, presat de timp şi de altcineva. Oricare ar fi motivul, tu vei fi cel iritat, presat şi pus la colt.           Cum să-ţi iei verificatorii din spinare?           Asigură-l ca dai întreaga atenţie proiectului şi daca ai întrebări sau probleme vei apela la el.           Oferă-te sa il informezi despre progreze constant. Daca mesajul tot nu atinge tinta, transmite direct: “Nu crezi ca timpul tau este prea valoros sa ţi-l petreci evaluând fiecare pas din acest proiect? Am hotărât deja un program şi daca apar probleme te voi anunţa.”           De îndată ce va înţelege ca vei face o treaba mai buna în linişte, cu siguranţă ca mania verificării va scădea şi îţi va fi acordat spatiu de acţiune. Şi mai ales daca predai proiectul la timp şi la înălţime vei câştiga încrederea unei astefl de persoane pentru data viitoare.           În orice organizatie vei avea de a face cu cel puţin un tip dintre toate acestea, in modul cel mai fericit şi daca nu reusesti sa le schimbi compo rtamentul, cel putin trebuie sa inveti sa te descurci in lucrul cu astfel de persoane. Pentru ca cu cat faci mai bine acest lucru, cu atat vei da rezultat e mai bune. (Anonim)

Introducere Un tată poate uneori să-şi iubească prea mult fiica? Destinul de femeie al  fiecărei fete depinde de relaţia pe care o are cu tatăl ei. Această relaţie îi va  consolida întreaga existenţă atunci când, din fetiţă, ea va deveni adolescentă,  apoi femeie, iubită sau soţie. A înţelege relaţia pe care o fată o are cu tatăl ei înseamnă a înţelege rolul  pe care acesta îl joacă în formarea ei ca tânără şi, apoi, ca femeie. Amprenta  lăsată este pozitivă atunci când fiicele se simt încurajate de dorinţa taţilor şi de  nevoia ca aceştia să fie mândri de ele: mândria este un stimulent  nemaipomenit, fără egal pentru viaţa profesională, familială şi amoroasă, şi  fetele au nevoie să fie motivate de dorinţa paternă, cu condiţia ca aceasta să nu  fie una superficială sau egoistă. Dar această amprentă poate fi şi una negativă  atunci când, de exemplu, există prea multă iubire sau când relaţia a lăsat o  rană adâncă. În ziua de azi, numeroase femei aşteaptă de la un bărbat ca el să fie la  înălţimea tatălui lor, dar să nu aibă defectele acestuia, ci să le trezească  admiraţia şi, în acelaşi timp, să ştie să le dea afecţiunea pe care n-au primit-o  îndeajuns sau deloc. Oare faptul că aşteptările legate de „tatăl ideal” nu le-au  fost satisfăcute să fie motivul pentru care ele continuă uneori să-l caute mult  timp? Oare pentru că vor un bărbat care să aibă toate calităţile tatălui lor,  unele fete nu găsesc „perla rară” care ar putea să se ocupe de ele şi să le ajute să se realizeze în viaţa lor de femei? Toţi taţii au un rol determinant în destinul fiicelor lor, şi asta se  adevereşte încă din primele zile, din primele luni de viaţă. Aşadar, cum trebuie  ei să se comporte pentru a elibera fetei lor acest paşaport de feminitate de care  ea va avea atâta nevoie mai târziu pentru a-şi edifica viaţa de femeie? Ce  trebuie ei să facă şi ce trebuie să nu facă pentru ca fiica lor, crescând mare, să  poată fi fericită alături de ei, datorită lor, şi nu împotriva lor? Bineînţeles, nu  putem rezuma povestea unei femei la relaţia pe care o are cu tatăl ei, dar câte  satisfacţii şi insatisfacţii feminine pot fi totuşi analizate în cadrul ei, dacă ne  dăm osteneala să ne gândim la acest lucru! Rolul şi funcţia taţilor nu mai sunt aceleaşi ca acum cincizeci de ani.  Locul pe care îl ocupă sau pe care ar trebui să-l ocupe lângă fiica lor, încă din  primii ani de viaţă ai acesteia, s-a schimbat considerabil. S-a trecut de la un  model patriarhal, inaccesibil, la un model paternal cu care o fiică poate direct  să se identifice, cu condiţia ca acest lucru să merite efortul. Şi, inevitabil,  relaţia între un tată şi fiica lui s-a modificat din această cauză. Astăzi, un tată  participă afectiv şi concret la formarea fiicei lui încă din primele ei luni de viaţă;  toate studiile pe această temă confirmă acest lucru. Ce transformare în doar  câteva decenii! Astăzi, mai mult decât ieri, fetele se pot identifica cu tatăl lor în  toate domeniile vieţii: în viaţa şcolară, în modul lor de viaţă, în independenţa pe  care o au, în viaţa afectivă şi amoroasă, în reuşita socială. Aşteptările lor în  privinţa tatălui s-au schimbat dintr-o dată în mod profund. Care sunt ele? Cum  se manifestă şi ce semnifică în realitate? Se ştie că relaţia dintre o mamă şi fiica  ei este marcată de ambivalenţă, că relaţia dintre un tată şi fiul lui este  dominată de complicitate şi rivalitate şi că între o mamă şi fiul ei predomină  dragostea şi nevoia de distanţare. Dar între un tată şi fiica lui ce există de fapt?  Cum poate fi calificată această legătură şi cum pot fi explicate principalele  dificultăţi întâlnite în epoca noastră? Chiar dacă este diferită pentru fiecare  fiică în parte, inclusiv în cadrul aceleiaşi familii, cred că povestea care îl leagă  pe un tată de fiica lui are la bază lucruri nerostite, rezultat a unei pudori la fel  de puternice ca şi sentimentele trăite, dar şi a furiei şi decepţiilor acumulate  de-a lungul timpului. Este şi cazul fetelor care conştientizează faptul că tatăl  lor nu s-a detaşat suficient de propria lui copilărie şi continuă să proiecteze  asupra tuturor femeilor, inclusiv asupra fiicei lor, imaginea propriei lui mame. * * * Caterina de Medici, mamă a trei regi ai Franţei*, îşi datorează energia,  forţa de caracter şi gustul pentru putere descendenţei ei paterne, care a făcut  din Florenţa, în epoca tatălui său, Lorenzo al II-lea, şi în cea a bunicului său,  Lorenzo Magnificul, centrul Europei? Dacă e să judec după Caterina de Medici,  devenită regină a Franţei prin mariajul cu Hen-ric al II-lea (1547), a guvernat  Franţa, după moartea acestuia (1599), ca regină-mamă în timpul domniei celor  trei fii ai ei: Francisc II, Carol al IX-lea şi Henric al III-lea. (N. F.) Experienţa mea profesională, amprenta pe care o lasă un tată asupra  fiicei lui nu e rezervată doar regilor şi prinţeselor. Să ne întoarcem la tinerele  femei de astăzi. Cum să nu considerăm că relaţia cu tatăl lor le-a marcat, într-o  anumită privinţă, existenţa? Să luăm cazul lui Anaâs. Această tânără femeie  modernă, căreia îi place independenţa, nu este mulţumită de relaţia ei de  cuplu. Ea spune că ar vrea să se simtă iubită, liberă, susţinută şi  „impresionată”. Să-l luăm acum pe tatăl lui Anaâs. Ca mulţi bărbaţi din  generaţia lui, era un tată autoritar, uneori coleric, dar care îşi iubea copiii; un  bărbat distant, dar care reuşise pe plan social; un bărbat foarte implicat, de  asemenea, în viaţa lui ex-trafamilială, fie ea profesională sau extraconjugală.  Când era mică, lui Anai’s i-ar fi plăcut ca tatăl ei să fie mai prezent, să-i  vorbească mai des, să se intereseze mai mult de ea. Ar fi vrut să simtă că ea era  totul pentru el, dar tatăl ei nu era genul de bărbat care să-şi arate  sentimentele. Ajunsă la vârsta maturităţii, această femeie de treizeci de ani,  inteligentă şi debordând de energie, doreşte, desigur, ca multe dintre  contemporanele ei, ca soţul să o ajute, să împartă cu ea bucuriile şi dificultăţile  cotidiene, să nu o decepţioneze tot timpul, dar ea doreşte, de asemenea, mai  mult decât atât, să poată regăsi în relaţia cu el unele sentimente pe care i le-a  trezit tatăl ei. Acest „tip de tată” a suscitat la fiica lui un amestec de furie,  admiraţie şi pudoare.

O scrisoare de la Steve Dragii mei cititori, Daţi- mi voie să vă povestesc câteva lucruri despre mine, înainte să începeţi lectura propriu- zisă a acestei cărţi, pentru a putea cu - noaşte persoana din spatele cuvin - telor. Oamenii cred deseori că sunt tată de băieţi, pentru că am scris despre băieţi şi le- am pledat cauza timp de mulţi ani. De fapt, primul nostru copil a fost băiat (acum e bărbat). Atunci când prietenii ne- au întrebat ce ne- am dori în continuare, am răspuns că nu contează şi chiar cre - deam că aşa este. Dar, în momentul în care s- a născut fiica noastră – printr- o cezariană de urgenţă, în timpul căreia mi- am dat toată silinţa să nu leşin –, am fost copleşit de bucurie. Nu- mi venea să cred cât de fericit eram. Fericirea aceasta nu a dispărut niciodată. Am scris despre băieţi din tr- un singur mo tiv – reprezentau un domeniu cu probleme se rioase, iar deontologia îmi cere să mai dau o mână de ajutor acolo unde este nevoie de mine. În vremurile acelea, fetele nu puneau mari probleme. Însă cam acum cinci ani, lucrurile au început să se schimbe. A început să se remarce o scădere bruscă şi accentuată a sănătăţii mintale a fetelor. Cazurile de anorexie şi automutilare, care altădată erau extrem de rare, apăreau acum în orice şcoală şi la orice colţ de stradă. Dar, mai mult decât atât, fetele erau mai stresate şi mai deprimate decât ori - când. Fetele nu se nasc urându- şi trupul. Nu se nasc urân du- şi viaţa. Se întâmpla însă ceva care le otrăvea sufle tul. Ceva ce părea să fie o pro blemă a începutului adolescenţei şi care, cu fiecare an ce trece, pare a se instala din ce în ce mai devreme. Ca răspuns, s- a dezvoltat o întreagă mişcare mondială în sprijinul fetelor – susţinută de avocaţi, terapeuţi şi cercetători –, care a încercat să mobilizeze părinţii şi comunitatea. Mulţi din - tre aceşti oameni îmi erau prieteni şi împreună am simţit nece - sitatea unei cărţi simple şi pe înţelesul părinţilor, care să- i ajute pe aceştia din urmă să repună adolescenţa fetelor pe făgaşul cel bun. Cartea la care ne gândeam este cea pe care o aveţi chiar acum în mână. Creşterea unor fete puternice se face încă din fragedă pruncie. Trebuie să le iubim şi să luptăm cu tot ceea ce- ar putea să le doboare. Trebuie să facem cele mai bune ale - geri, deoarece lumii de azi nu pare să- i pese de fete, văzân - du- le doar ca pe nişte instrumente de a pro duce bani. Bineîn ţeles că unele dintre aceste probleme au fost şi rămân mereu ac - tuale. Fetele au trebuit să fie puternice dintot deauna. Adolescenţa unei fete este o căutare, o călătorie de- a lun - gul căreia adună înţelepciunea necesară pentru a deveni femeie. În această căutare, noi suntem călăuzele fiicelor noastre. Pen - tru a le fi călăuze, avem nevoie de hărţi de calitate, exemple bune de urmat şi o privire limpede. Poate că fiica dumneavoastră e încă bebeluş. Poate este adolescentă. Orice vârstă ar avea, sper ca această carte să vă în curajeze, să vă dea energia de a transforma lumea într- un loc mai bun pentru ea şi pentru toate celelalte fete. Şi mai sper că vă va ajuta să îi dăruiţi toată dragostea de care sunteţi în stare. Cu stimă, Steve Biddulph

CUM S-A NĂSCUT IDEEA DE A SCRIE ACEASTĂ CARTE Germenele acestei cărţi a încolţit pe vremea când, ca tinere mame, participam la întnmirile vmui grup de părinţi condus de regretatul psiholog pentru copii, doctorul Haim Ginott. După fiecare şedinţă, mergeam cu maşina acasă împreună şi ne minunam de eficienţa noilor abilităţi de comunicare pe care le deprindeam, regretând, totodată, faptul că nu le cimoscuserăm cu ani în urmă, ahmci când meseria noastră era de a lucra cu copiii — una dintre noi în liceele din New York City, iar cealaltă în diferite locuinţe din Manhattan. Nu aveam cum să anticipăm atunci ceea ce urma să se dezvolte din  acea experienţă iniţială. Două decenii mai târziu, cărţile pe care le  scrisesem pentru părinţi depăşiseră tirajul de două milioane de  exemplare vândute şi fuseseră traduse în peste zece limbi; conferinţele  pe care le ţinusem în aproape fiecare stat din SUA şi în aproape fiecare  provincie din Canada atrăseseră un public numeros şi entuziast; peste  50 000 de grupuri folosiseră programele noastre audio şi video pentru  seminarii, în diferite locuri de pe mapamond, cum ar fi Nicaragua,  Kenya, Malaiezia sau Noua Zeelandă; şi, în toată acea perioadă de 20  de ani, aflam neîncetat de la profesori ce schimbări introduseseră la  clasă, după ce fie asistaseră la prelegerile noastre, fie participaseră la  cursurile ţinute de noi sau citiseră vreuna dintre cărţile noastre. Inevitabil, ne îndemnau să scriem o carte similară şi pentru ei. Un profesor din Troy, Michigan, scria: „După ce am adunat o experienţă de mai bine de 20 de ani lucrând cu  elevi turbulenţi şi vulnerabili, am fost sincer uimit de numărul strategiilor  pe care le-am învăţat din cărţile scrise de voi pentru părinţi... în prezent,  specialiştii districtului în care lucrez pe post de consultant pentru profesori  proiectează un nou plan referitor la disciplina în şcoli. Am ferma  convingere că informaţiile din cartea voastră trebuie să servească drept  piatră de temeUe acestui nou plan. V-aţi gândit să scrieţi o carte special  pentru profesori?" O asistentă socială de la o şcoală din Florissant, Missouri, ne-a scris: „Recent, le-am dat părinţilor din districtul meu programul vostru pentru  seminar, intitulat „Cum să le vorbeşti copiilor pentru a te asculta". Una  dintre mame, care este şi profesoară, a început să aplice noile metode la ea  în clasă şi a observat, astfel, o diminuare considerabilă a problemelor  comportamentale. Rezultatul a fost remarcat de către directoarea instituţiei,  care era foarte îngrijorată de înmulţirea cazurilor de pedepse corporale şi  eliminări în şcoala ei. A fost atât de impresionată de schimbările produse  în acea clasă, încât m-a rugat să organizez un seminar pentru tot corpul  didactic." Consecinţele au fost spectaculoase. A fost înregistrată o scădere  însemnată a „cererilor" de corecţie, o diminuare a numărului de eliminări,  o reducere a absenteismului, iar, după toate aparenţele, respectul de sine a  crescut în toată şcoala. 3 Un consilier educaţional din New York City scria: „Sunt profund îngrijorat de numărul tot mai mare de copii care  aduc la şcoală cuţite şi arme. Nu pot să nu mă gândesc, totodată, că  soluţia nu constă în întărirea pazei sau în înmulţirea detectoarelor  de metale. O comunicare mai bună ar putea aduce, în schimb,  rezolvarea acestor probleme. Poate că, dacă ar cimoaşte metodele  despre care scrieţi voi, profesorii ar fi mai bine pregătiţi să îi ajute  pe aceşti copii nervoşi să îşi controleze furia fără a apela la violenţă.  Ce-ar fi să se scrie o carte pentru profesori, directori de şcoală,  părinţi-pedagogi, asistenţi ai cadrelor didactice, şoferi de autobuze  şcolare, secretare etc.?" Am analizat cu seriozitate aceste sugestii, dar în cele din urmă am  convenit că nu ne putem asuma responsabilitatea de a scrie o carte  pentru profesori. în fond, nici nu mai eram în domeniu. Au urmat, apoi, apelurile telefonice decisive din partea Rosalynei  Templeton şi a Lisei Nyberg. Lisa preda la clasa a treia şi a patra, la  Brattain Elementary School din Springfield, Oregon. Rosalyn preda  cursuri pentru viitori profesori, la Bradley University din Peoria,  Illinois. Amândouă ne-au împărtăşit îngrijorarea lor în privinţa  practicilor coercitive şi punitive utilizate în mod obişnuit în şcoli,  pentru a-i determina pe copii să fie cuminţi. După cum ne-au spus,  de multă vreme căutau materiale care să le ofere profesorilor metode  alternative, menite să-i ajute pe elevi să ajungă să se controleze şi să  se disciplineze singuri. Atunci când au dat peste cartea How to Talk So  Kids Will Listen and Listen So Kids Will Talk {Cum să le vorbim copiilor  pentru a asculta şi cum să ascultăm, astfel încât să ti facem să vorbească), au  avut convingerea că era exact ceea ce căutau ele şi ne-au cerut  permisiimea de a scrie o adaptare pentru profesori. Tot discutând, a devenit limpede că aveau o vastă experienţă.  Amândouă doamnele predaseră în şcoli situate în oraşe, comune şi  localităţi rurale din diferite părţi ale ţării; ambele îşi luaseră doctoratul în  educaţie; şi amândouă erau invitate să conducă seminare la diverse  consfătuiri ale profesorilor. Dintr-odată, proiectul pe care pregetasem atâta  vreme să îl punem în practică devenea fezabil. Dacă, pe lângă experienţele  noastre din timpul orelor de clasă şi toate materialele pe care le adunasem  de la profesori în ultimii 20 de ani, puteam să apelăm şi la experienţele  trecute şi prezente ale acestor doi dascăli, nu mai exista niciun motiv de  reţinere. în vara aceea, Rosalyn şi Lisa au venit cu avionul pentru a ne cunoaşte.  De la bun început ne-am simţit bine împreună. După ce am dezbătut ce  formă ar putea îmbrăca această nouă carte, am hotărât ca povestea să fie  spusă din punctul de vedere al unei tinere profesoare, care încearcă să  înveţe nişte metode mai bune de a se face înţeleasă de către elevi.  Experienţa ei avea să fie un amalgam al tuturor experienţelor trăite de noi.  Naraţiunea urma să fie completată şi îmbogăţită cu elemente din lucrările  noastre anterioare: benzi desenate, rezumate recapitulative, întrebări şi  răspunsuri, precum şi povestiri ilustrative. însă, pe măsură ce discutam, devenea tot mai evident că, dacă voiam să  oferim o imagine completă a ceea ce implică educarea unui copil, era  necesar să privim şi dincolo de orele de clasă şi să acordăm o atenţie egală  primului şi nelipsitului dascăl din viaţa unui copil — părintele. Tot ceea ce se petrece  la şcoală între 9:00 a.m. şi 3:00 p.m. este profund influenţat de ceea ce se întâmplă  înainte şi după aceea. Indiferent cât de bine intenţionat ar fi atât profesorul,  cât şi părintele, dacă nu dispun amândoi de instrumentele menite să îi ajute  să îşi realizeze aceste gânduri bune, copilul va fi cel care va........

Orele cand se refac organele                  Trăim cu toţii într-un univers ciclic. Totul în jurul nostru se repetă: secundele, minutele, orele, zilele, anii, anotimpurile, somnul, respiraţia, bătăile inimii. Viaţă e formată dintr-o întreagă gamă de cicluri care creează o adevărată simfonie. Adăugăm în fiecare zi câte o cărămidă la zidul vieţii noastre. Dacă reuşim să menţinem un ritm corect în interiorul, dar şi în afara noastră, „concertul” pe care-l susţinem aici, pe Pământ, va fi unul lung şi melodios. Ca să reuşim asta, trebuie să ştim cum. Un mecanism important al corpului este bioritmul cotidian al organelor interne. Despre bioritmul corpului uman s-a scris destul de mult, dar despre cel al organelor interne, mult mai putin. Johanna Paungger şi Thomas Poppe, în cartea „Aus eigener kraft”, fac o descriere amănunţită a ritmului funcţiilor organelor noastre interne. Autorii afirmă că fiecare dintre organele corpului are o activitate maxima timp de 2 ore pe zi, după cum urmează: vezica biliară (23:00-1:00) ficatul (1:00-3:00) plămânii (3:00-5:00) intestinul gros (5:00-7:00) stomacul (7:00-9:00) splina şi pancreasul (9:00-11:00) inima (11:00-13:00) intestinul subţire (13:00-15:00) vezica urinară (15:00-17:00) rinichii (17:00-19:00) circulaţia sangvină (19:00-21:00), iar o acumulare generală de energie se face între orele 21:00 şi 23:00. Haideţi să încercăm să analizăm, din acest punct de vedere al autorilor, o zi din viaţă noastră! Stomacul, splina, pancreasul E f.important cum ne trezim dimineaţa. Dacă am încerca să observăm cum se trezesc animalele dimineaţa, am constata că ele mai întâi se întind, începând fără grabă noua zi. Să luăm exemplu de la animale şi să încercăm să ne trezim dimineaţa liniştiţi, acordându-ne câteva clipe de relaxare înainte de orice activitate zilnică. Multi se trezesc dimineaţa cu „sufletul la gură”, cu teama că nu au timp de a rezolva ceea ce şi-au propus. Ar fi bine să ne trezim putin mai devreme decât o facem de obicei pt a simţi liniştea dinaintea zilei care abia începe. Între orele 7:00 şi 9:00, funcţiile stomacului sunt la valoare max, deci trebuie să luăm micul dejun fară grabă. Ar trebui să ţinem cont şi de calitatea şi cantitatea alimentelor pe care le consumăm la această masă. În intervalul orar 9:00-11:00 lucrează intens splina şi pancreasul, stomacul odihnindu-se. În acest interval e recomandat să nu consumăm alimente greu digerabile. Pancreasul e cel care controlează nivelul glicemiei. E de preferat să nu consumăm prea multe dulciuri pt a nu forţa funcţia pancreasului. Splina, „cimitirul trombocitelor”, dacă nu funcţionează corect, se poate perturba nivelul trombocitelor din sânge. Inima, intestinul subţire Între orele 11:00 şi 13:00, activitatea inimii e la capacitate max. În această perioadă nu se recomandă mese copioase, care presupun un consum suplimentar de energie, care va fi luat din energia necesară activităţii intense a inimii. Intestinul subţire are o activitate intensă între orele 13:00 şi 15:00. Autorii afirmă că nu de multe ori s-a observat că un angajat cu norma redusă de muncă realizează la serviciu la fel de mult ca un angajat cu norma întreagă. De ce? Din cauza randamentului scăzut al organismului după orele 13, mai ales după un prânz copios. Activitatea intestinului subţire, cu rol imp. în procesul de digestie, e ghidată de sistemul nervos vegetativ, aceasta putând fi blocată sau dereglată de stres sau nervozitate.      Din acest motiv se recomandă ca masa de prânz să fie luată în linişte. Între orele 15:00 şi 17:00 e perioada în care funcţionează la maximum vezica urinară. Vezica urinară are un rol imp în dezintoxicarea organismului, alături de rinichi. Acest lucru poate fi accelerat cu ajutorul ceaiurilor diuretice, care au un efect maxim dacă sunt băute până la ora 19:00, deoarece între orele 17:00 şi 19:00 rinichii funcţionează intens. Dacă în acest interval orar, puteţi beneficia, alături de un ceai diuretic, şi de un masaj de relaxare, se produce o dezintoxicare mai eficientă a corpului. După ora 19:00 e bine să nu se consume o cantitate prea mare de lichide, înainte de somnul de noapte. Circulaţia sangvină are o activitate intensă între orele 19:00 şi 21:00. Autorii spun că dacă multi părinţi au zilnic o problemă cu adormitul copiilor înainte de ora 19:00, după această oră, trimisul la culcare devine deseori „o bătălie crâncenă”, care de obicei e cââtigată de către copii. Acest lucru nu se întâmplă fără motiv: între orele 19:00 şi 21:00 circulaţia sangvină funcţionează cel mai bine. În această perioadă, corpul şi spiritul se gândesc la cu totul altceva decât la dormit. De la ora 21:00 până la ora 23:00 se realizează o acumulare intensă de energie în corp. Aceste 2 ore ale recuperării energiei se numesc la chinezi, după un meridian al corpului, „triplul încălzitor”. Cei care sunt în această perioadă sensibili la frig, cei care nu pot dormi decât într-o cameră încălzită nu ar trebui să ignore acest semnal. Undeva s-a creat un dezechilibru fizic sau emotional şi necesită atenţie. Pt multi dintre noi, cele 2 ore sunt pline de vitalitate. Acest lucru e mai uşor vizibil la tineri, care în această perioadă se gândesc să meargă la distracţii şi nu la somn. Multora dintre noi ni s-a imprimat ideea, ani de-a rândul, că seara trebuie să ne culcăm devreme, corpul refăcându-se prin somn până la miezul nopţii. Poate că aceste vorbe sunt de fapt interpretarea greşită a ideii că noi acumulăm intens energie între cele 2 ore. Vezica biliară şi ficatul Între orele 23:00 şi 1:00 se realizează intens funcţiile vezicii biliare. Aceasta, care contribuie cu secreţiile ei la digestie, e un organ care, prin disfuncţia lui, dă mari probleme întregului organism. Cei care se trezesc des noaptea în această perioadă trebuie să-şi pună cumva problema unei funcţionari greşite a bilei sau a ficatului. Stresul şi mâncarea consistentă cu prăjeli şi grăsimi seara împiedică o funcţionare corectă a bilei. Compresele umede şi calde aplicate pe zona ficatului sunt benefice în acest interval orar. Ceaiul fierbinte, băut cu înghiţituri mici, mai ales cel de pelin, băut cu 20 de minute înainte de masă, ajută la activarea funcţiei bilei. Sucul de ridichi ajută de asemenea. E de mare importantă descongestionarea intestinului gros care, dacă nu se realizează în mod natural, se poate face cu ajutorul unor clisme. În acest interval orar ar trebui evitate, pe cât posibil, băuturile şi alimentele reci. Dacă sunt probleme în funcţionarea bilei sau a ficatului, munca desfăşurată în perioada nopţii e foarte nocivă, deoarece nu se pot reface cele 2 organe. Mai avem încă 6 ore din noapte pt a încheia ciclul de funcţionare al organelor interne pe parcursul unei zile. Astfel, între orele 1:00 şi 3:00 funcţionează intens ficatul. Acesta, dacă are o structură deteriorată, se poate reface în anumite condiţii, importantă fiind odihna prin somn alături de o bună încălzire a corpului. Funcţia ficatului suferă din cauza toxicităţii mărite a unor alimente, a alcoolului, nicotinei, cât şi a stresului.

Psihologia scolarului greu educabil de Adler Alfred Alfred Adler este unul dintre membrii componenţi ai faimosului „triumvirat" al psihanalizei: FREUD – ADLER – JUNG.           Dacă Sigmund Freud – după cum ne spune Oliver Brachfeld, în a sa introducere la A. Adler, Menschenkenntnis (Cunoaşterea omului) —a fost, în fond, un savant format în spiritul ştiinţelor naturii, care aştepta rezolvarea oricărei probleme de psihologie de la progresele înregistrate de fiziologie şi dacă elveţianul Carl-Gustav Jung era un fel de alchimist al psihicului, un „panpsihist anistoric", interesat de perspectivele parapsihologice, Alfred Adler a fost, în schimb, nu un teoretician, ci în primul rând un realist şi un pragmatic, un medic practician animat de vocaţia de a-i ajuta pe semenii săi să-şi rezolve problemele existenţiale, „dificultăţile" moştenite din copilărie. Pe când Freud profesa o psihanaliză destinată orăşenilor din marile aglomerări urbane, iar Jung o „psihologie analitică" axată pe explorarea sufletului primitivilor sau al oamenilor formaţi în mediul rural, „psihologia individuală" a lui Adler este o, J>sychologie fur Oberlehref" („psihologie pentru profesorii de liceu") din mediile populaţiei majoritare.           Aşa-numita „psihologie individuală" concepută d< [Alfred Adjer^ nu se limitează – cum s-ar putea crede – la studiul individuIuTâzoTât, privit în sine, ci se extinde de fapt la întreaga societate, omul normal fiind definit drept o fiinţă animată de un sentiment nativ de comuniune socială, pentru ca în cele din urmă să fie privit şi ca agent universal care are de îndeplinit un rol în Cosmos.           Tendinţa infatigabilă, de fapt patologică, a unora de a obţine şi exercita puterea, de a „dicta" celorlalţi, are la baza procesul inconştient al înlocuirii „complexului de inferioritate" printr-un „sentiment de superioritate" care, întotdeauna în dramatică opoziţie cu sentimentul de comuniune socială, ţinteşte la supremaţia personală, la subjugarea celorlalţi, la transformarea lor în simple instrumente de satisfacere a voinţei de putere. Această tendinţă intolerabilă rezultă din structurarea eronată a „stilului de viaţă" al individului încă din primii 4-5 ani de viaţă, având la origine fie răsfăţarea de către părinţi a copilului, fie, dimpotrivă, detestarea acestuia, marginalizarea lui în constelaţia familială.           Potrivit concepţiei lui Adler, mama este aceea căreia îi revine misiunea modelării copilului în aşa fel încât acesta să nu devină robul unui egoism care mai târziu va căuta să-i înrobească pe toţi cei cu care necesarmente vine în contact social. De aceea – precizează el – cea dintâi îndatorire a mamei este de a sădi în conştiinţa copilului sentimentul comuniunii sociale, cultivându-i ideea fundamentală că trăieşte într-o lume în care nu este altceva decât un om între oameni.           Dacă mama (părinţii, în general) nu-şi îndeplineşte funcţia de a-i forma pe copii în perspectiva integrării sociale, atunci rolul acesteia trebuie asumat de grădiniţa de copii (şi, în general, de şcoală), care are de corectat greşelile comise de familie în formarea viitorilor adulţi şi membri egali ai unei societăţi democratice. ·           Alături de IndividuaJpsychologie în derschule (Leipzig, 1929), subintitulată „Vorlesungen fur Lehrer und Erzieher" („Prelegeri pentru cadrele didactice şi educatori"), ca şi de alte câteva cărţi ale lui Adler, cea de faţă, care reprezintă versiunea românească „princeps" a lucrării Die Seele des schwehrerziehbaren Schulkindes (Miinchen, 1930), constituie o contribuţie esenţială a psihologiei abisale la cunoaşterea psihicului copilului şi la practica psihopedagogică a remodelării acestui psihic în cazurile în care a suferit distorsiuni şi alterări dăunătoare atât pentru individ ca atare cât şi pentru societate.           Nu fără justificare l-a considerat Freud peAlfred Adler – după vestita „disidenţă" din 1911 – mai mult pedagog de^ât un psihanalist. „Psihanalizele" adleriene sunt prin'exceteirţâcolocvii psiho-pedagogice bazate pe o caracterologie originală (expusă sintetic în Cunoaşterea omului)1, cât şi pe o maieutică paideică de un echilibru absolut remarcabil.           Fostul discipol al lui Freud nu pregetă să polemizeze pe un ton fără cusur cu părintele psihanalizei, ori de câte ori o divergenţă ocazională de punct de vedere i-o cere, dar uneori ne putem mira că el nu observă complementaritatea celor două concepţii rivale.           Copiii-problemă de care Adler se ocupă în această carte provin de obicei din familii dezorganizate, sunt băieţi şi fete care se află uneori în pragul delincventei juvenile sau al prostituţiei, dacă nu cumva au şi intrat în „vizorul" poliţiei. Autorul profesează o psihologie profund empatică, sigură pe „diagnostice", dublată de o nu mai puţin comprehensivă pedagogie a delincventului în nuce. Optica descifrării cazuisticii este la Adler una prin excelenţă socială: „Bagajul ereditar al copilului – precizează el – nu prezintă importanţă pentru noi. Factorul ereditar nu se exteriorizează dacă nu găseşte la copil pregătit terenul social. Atunci când soluţionarea uneia din problemele copilului reclamă sentimentul de comuniune socială, constatăm o ezitare caracteristică. Iată-ne pe un teren solid; nu ne rămâne altceva de făcut decât să găsim cauza penţru care sentimentul de comuniune socială nu s-a dezvoltat mlhod normal. Nu vom întâlni extravaganţi, copiîproblemă, nevrotici, alcoolici, perverşi sexual, criminali sau candidaţi la sinucidere la care să nu fie cu putinţă să demonstrăm cu deplină certitudine că cu dau îndărăt din faţa soluţionării problemelor vieţii decâ [pentru ca nu au fost corect educaţi în sensul sentimentului de comuniune sociala. Este un punct de vedere care trebuie reţinut. Aici stă deosebirea fundamentală dintre noi şi alte şcoli psihologice"2.           Alfred Adler se dovedeşte un interlocutor excepţional în dialogurile psihopedagogice pe care le susţine, în stil socratic, nu doar cu cadrele didactice şi cu părinţii (în general cu educatorii), ci şi cu copiii, adică cu cei care reprezintă obiectul însuşi al actului educaţional. Acest Ulise al cunoaşterii metodice a omului a introdus în psihanaliză „calul troian" al pedagogiei şi a cucerit-o în beneficiul acesteia din urmă. Institutorii, profesorii, mai ales diriginţii, părinţii, dar şi educatorii de adulţi din toate domeniile (întreprinderi, armată, închisori etc), poliţiştii, ca să nu mai vorbim de scriitori, vor găsi în cărţile marelui emul al lui Freud o bogată sursă de informaţie despre psihicul omenesc şi modalităţile în care acesta poate fi armonizat pe criteriile unei existenţe demne şi utile pentru colectivitate.           Dacă unii exegeţi l-au comparat pe Alfred Adler cu Socrate, în favoarea socratismului său fiind invocate îndeosebi similitudini superficiale (pasiunea cu care Adler apărea în „agora", lipsa de entuziasm pentru exprimarea în scris etc.), în realitate „socratismul" său feste unul mai de adâncime, la el faimosul precept „cunoaşte-tepe tine însuti căpătând dimensiuni de natură socială şi devenind, cunaşteţi-vă/mii pe alţii^Îcesta este de altfel mesajul major al întregii sale opere. Până şi-simpla cunoaştere de sine este condiţionată de descifrarea propriilor relaţii sociale, ceea ce echivalează cu cunoaşterea semenilor cu care avem de-a face şi care au de-a face cu noi. Adler este profund convins – şi ne convinge şi pe noi – că nici un om nu poate fi înţeles fără a fi abordat prin prisma raporturilor intra şi extrafamiliale, larg sociale. Sentimentul de comuniune socială este la el un imperativ valabil în special pentru aleşii unui popor, ai unei naţiuni, ai unui grup oarecare: „Dacă nu mă gândesc decât la mine – scrie el —, voi fi cu totul inapt de a rezolva problemele lumii". Optică de care avem în prezent nevoie ca de aer curat.           Ca mai toate cărţile lui Adler, cea de faţă este şi ea un tezaur de înţelepciune şi o lecţie de optimism activ, de data aceasta pus în slujba redresării copiilor devianţi, cu „stilul de viaţă" alterat de un egoism devastator.           Dr. LEONARD GA VRILIU NOTE           1 A se vedea Alfred Adler, Cunoaşterea omului, traducere, studiu introductiv şi note de dr. Leonard Gavriliu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.           2 Citat din capitolul III al cărţii de faţă, p. 54. />           PREFAŢĂ           „Copilul este tatăl omului adult.           Maxima de mai sus îşi demonstrează întreaga sa valabilitate în psihologia individuală. Primii patru sau cinci ani de viaţă îi sunt copilului de ajuns pentru a-şi completa comportamentul său specific şi arbitrar legat de impresiile trăite. Acestea sunt determinate nu numai de valoarea dotării sale organice, ci şi de forţa şi diversitatea stimulărilor care acţionează din exterior. Începând cu această perioadă are loc asimilarea şi utilizarea experienţei trăite, desigur nu într-un mod capricios – şi încă şi mai puţin pe potriva unor pretinse legi ale cauzalităţii —, ci în funcţie de stilul de viaţă. Orice individ este, la urma urmei, determinat de structura stilului său de viaţă. Oe vectorii acestuia ascultă de acum înainte, pe toată durata existenţei sale, sentimentele, emoţiile, gândurile şi faptele omului. Astfel îşi începe opera sa creatoare, stilul de viaţă. În vederea înlesnirii activităţii sale sunt elaborate reguli, principii, trăsături de caracter şi o concepţie despre lume. Este stabilită o schemă bine determinată a apercepţiei1, iar concluziile, acţiunile proiectate sunt dirijate în consens cu această formă ideală finală la care se aspiră. Este menţinut doar ceea ce pe planul conştiinţei individului se dovedeşte că nu produce perturbări, încadrându-se într-o linie directoare dinainte fixată. Restul este dat uitării, se dizolvă pe nesimţite sau acţionează ca un model inconştient care, în cea mai mare parte, se sustrage înţelegerii raţionale. Profilul ultim al acestei scheme, fie că întăreşte liniile dinamice conştiente, fie că le anihilează sau le paralizează prin reacţiile sale, este întotdeauna determinat dinainte de către stilul de viaţă structurat în primii ani de existenţă.

Ochii oamenilor de Daniel Costa PRIMA SERATĂ       Deşi picioarele îi erau ca de plumb şi simţea nevoia imperioasă de a se întinde pe pămînt, indi­ferent unde, găsea mereu resurse pentru a con­tinua drumul. Işi impunea cu încăpăţînare un ritm pe care îl credea mai puţin obositor şi din toată noaptea tulburător de frumoasă, el nu vedea ni­mic, preocupat numai şi numai să-şi supravegheze mişcările, dornic să nu facă nici cea mai mică ri­sipă de energie şi să reziste pînă la capătul dru­mului lung de 15 kilometri. Lupta cu sine însuşi fusese mult mai grea la în­ceput. Oboseala fizică şi nervoasă erau gata să-i surpe ambiţia şi tentaţia de a se abandona somnu­lui îl chinuise fără încetare. Cîteodată se întreba dacă nu cumva doarme în mers. Dar perioada critică trecuse şi acum redevenise stăpânul simţurilor sale, încercînd o ciudată senzaţie de voluptate născută din conştiinţa victoriei sale prelungite asupra somnului, dar şi o prudenţă cu care se supraveghea, jugulîndu-şi fără milă cea mai mică slăbiciune, repetînd în gînd cuvinte de îmbărbătare. Cămaşa scrobită cu o zi înainte făcuse cîteva cute care frecau tegumentele axilelor sale, provocîndu-i la început o uşoară mîncărime, apoi fiecare atingere deveni dureroasă şi băiatul îşi dădu seama că pielea îi fusese zgîriată. Trecerea broboanelor de sudoare peste mica rană era însoţită de o usturime puternică pe care o suporta cu stoicismul cu care îndura şi strînsoarea pantofilor deveniţi mici fiind­că i se umflaseră picioarele. Pantalonii de lustrin străluceau cînd băiatul trecea prin dreptul unui bec sau cînd farurile ma­şinilor îşi proiectau fasciculul asupra lor. Transpi­rase şi regreta că gulerul cămăşii sale se va mur­dări după ce abia fusese spălat şi scrobit. Ar fi putut rămîne în maiou, căci era o noapte de vară şi zăpuşeala din cursul zilei se mai simţea încă, dar nu dezbrăcă incomoda cămaşă temîndu-se că va pierde prea multă energie şi prea mult timp cu ocazia mişcărilor necesitate de această operaţie. „Sînt un sportiv, un mărşăluitor, conduc în această competiţie importantă şi nu trebuie să dimi­nuez ritmul fiindcă am neapărată nevoie de victo­rie, fiindcă truda, durerile, îmi vor fi răsplătite de succes şi va fi minunat dacă voi reuşi să-mi înving slăbiciunile voinţei şi ale trupului", îşi zicea cu per­severenţă şi glasul lăuntric semăna într-adevăr cu al unui antrenor experimentat care, dintr-o maşină urmăritoare, dă indicaţii şi îşi încurajează elevul. O nemărginită încredere în capacitatea sa de a rezista îl stăpînea de cînd simţise că durerile, obo­seala şi disconfortul pot fi neglijate şi suportate mult mai uşor decît şi-ar fi închipuit. Intr-adevăr, îşi dăduse seama că pînă atunci nu înaintase nici­odată astfel în realizarea unuia din planurile sale, conştient de obstacole, supus la grele încercări de ele şi totuşi stăpînul lor prin necesitatea imperi­oasă de a le depăşi, de a înainta cu orice preţ ignorînd împotrivirile din propria sa existenţă şi pregătindu-le un sfîrşit neaşteptat prin aceea că le ducea şi pe ele spre victoria încă nedesluşită. Psihologia succesului său era simplă şi găsise procedeul practic potrivit, rămînînd să nu cerceteze — pînă cursa va lua sfîrşit — dacă era cel mai bun posibil. Somnul reîncepu să-l ispitească şi tînărul recu­noscu în el cel mai puternic şi viclean duşman, care atacă pe nesimţite, surprinzător, mai ales cînd se gîndea prea mult la acelaşi lucru. Ochii îl usturau cumplit şi lăcrimau fără înce­tare — se fumase mult în timpul seratei — şi îşi aminti cu cîtă înfrigurare părăsea încăperile ieşind în curte în căutarea aerului neîncărcat cu fum, mi­ros de trupuri adolescentine înfierbîntate şi de bău­turi alcoolice. Nu-l atrăgeau seratele, displăcîndu-i toate con­diţiile de distracţie pe care acestea i le puteau oferi şi care se rezumau la posibilitatea de a fuma nestin­gherit, de a bea nestingherit, de a dansa în orice fel cu putinţă, de a poza în faţa colegelor în chip de bărbat blazat şi misterios, după ce ani de zile ai fost în aceeaşi clasă cu ele şi au avut destul timp ca să-şi facă o părere despre ceea ce erai în realitate. Dar el, ce căutase el într-o asemenea adunare ? Se gîndi la cei care îşi făcuseră o specialitate din a organiza asemenea serate şi nu putea să des­copere raţiunea care îi determina să reînceapă deşi de fiecare dată se petrecea cîte ceva ce impresiona neplăcut pe toată lumea : o încăierare, din fericire cel mai des verbală, vomismentele vreunui invitat nu prea obişnuit cu alcoolul şi tutunul. In plus, obo­seala, celelalte inconveniente imposibil de tăgăduit şi toate acestea în locul unei satisfacţii fie ea cît de mică, situaţie în care se exclud inevitabil savoa­rea unei conversaţii înaripate şi interesante, farme­cul audierii unei bucăţi muzicale celebre, toate cele­lalte plăceri ale unei autentice reuniuni ce aspiră să capete un caracter de „salon“, rămînînd supremaţia unui jargon şi nici acela în pas cu moda, căutările erotice febrile, precipitate şi timide, la adăpost de privirile colegilor preocupaţi de altceva. Merita această serată — din care păstra numai amintirea fumului, a mirosului de trupuri încinse, a feţelor schimonosite, a propriei sale nesiguranţe şi nedumeriri izvorîte din însăşi prezenţa lui acolo — tot ceea ce hotărîse să facă ? Nu, era clar că nu merita, dar nu seratele în sine erau cele care îl in­teresau direct. I se părea ciudat că maică-sa nu fu­sese împotriva prezenţei lui la serată. Un autocamion trecu în mare viteză, pantalonii de lustrin străluciră şi cîţiva inşi ii strigară ceva dar el nu auzi decât vocabula prin care îi solicitaseră atenţia, prelungă, asemănătoare ca intensitate şi tonalitate cu unul din avertismentele strigate de artificieri înainte de explozie : — Băăăăăăă ! Constată că ieşise demult din oraş şi se simţi ne­sigur pentru prima oară de cînd „luase startul“ dar mecanismul voinţei şi ambiţiei sale se puse imediat în funcţiune. „De ce mi-ar fi teamă ? Cine ar pu­tea avea ceva cu mine, un drumeţ solitar şi paş­nic?“, se autoîncurajă, dar nu teama că va fi atacat de cineva îi tulbura liniştea sufletească, aşa ceva nici nu se auzise prin partea locului, ci gîndul că purcede pentru întîia oară la o acţiune importantă fără să se sfătuiască în prealabil cu părinţii. Şi situa­ţia n-ar fi fost aşa de delicată dacă nu era serata aceea nenorocită la mijloc... Dar îşi aminti că în faţa porţii închise hotărîse, arzînd de dorinţa unei demonstraţii dezarmante, să parcurgă cei 15 kilometri pe jos. La un moment dat se gîndi să se descalţe dar îşi dădu seama că prea ar fi semănat cu cel care a mers la Canossa, iar el nu voia milă, ci victorie, neapărat victoria care ar fi adus după sine impunerea punctului său de ve­dere. Cit despre voluptatea pe care o încerca de cînd se simţea superior slăbiciunilor sale, aceasta nu izvora dintr-o conştiinţă a autoflagelării, ci se năştea din bucuria simplă a constatării propriei sale puteri. Care om nu s-ar fi simţit fericit în locul lui ? Văzuse somnul caselor oraşului, misterios, disci­plinat, dar simţea că în orice clipă îngrămădirea de piatră, sticlă şi fiinţe umane ar putea fi trezită de zgomotul paşilor săi, iar atunci locuitorii l-ar fi ob­servat şi s-ar fi întrebat ce planuri are acest tînăr cu ochii încercănaţi şi roşii, cu fruntea mereu în­cruntată şi buzele strînse ? Arăta ca un om hotărît să nu dea înapoi şi pe faţa sa chinul lăuntric lăsase urme uşor vizibile. In realitate nu-l văzuse nimeni, dar tînărul găsi nimerit să-şi descreţească fruntea, să zâmbească, dînd mersului său o alură mai puţin crispată. Nu voia să arate ca un ucigaş, ca un răufăcător nici măcar în propriii săi ochi. Dacă dreptatea era de partea lui şi el făcea tot ce-i stătea în putinţă ca aceasta să învingă, aveau vreun rost remuşcările si întristarea ? Somnul cîmpiei pe care şerpuia şoseaua era de­osebit de cel al oraşului. Tînărul se obişnuise cu durerea din labele picioarelor, cu usturimea din axile şi cu oboseala, încît putea cerceta împrejuri­mile. Trecînd prin oraş nu văzuse decît trotuarele, zi­durile şi ferestrele, aşa cum un călător care stă la capătul unui tren şi priveşte în jos, nu vede decît şinele şi traversele. In oraş nu auzise decît zgomo­tul paşilor săi şi apreciase densitatea trotuarului după sunetul uneori mat sau alteori cavitar. Dar acum şoseaua nu mai era mărginită de case, paşii săi nu mai erau urmaţi de ecou. Cîmpia îl primea fără să-l ameninţe că-i va descoperi intenţiile. Privea în stînga şi în dreapta şi abia rezista pornirii de a se culca în iarba de pe marginile şose­lei, iar concertul greierilor era ca un cîntec de lea­găn, ca un drog distrugător de voinţă. Pierise tea­ma care îl ţinuse treaz şi întîlnise liniştea care dor­mea ea însăşi în pieptul pămîntuiui şi exercita o atracţie irezistibilă. Tînărul se simţea ca un rătăcit în vreme de iar­nă aspră, chinuit de dorinţa de a dormi trîntit în zăpadă, deşi glasul disperat al raţiunii îi comandă să înainteze cu orice preţ. Un miros de fîn proas­păt cosit îl copleşi din toate părţile, cerul cu con­stelaţiile orei tîrzii îi vorbea parcă de legendele de­mult isprăvite şi răsădite în nuclee de foc. Cîntecul greierilor părea rupt din cîntecul propriilor lui vise, încît tînărul crezu că asupra sa năvăleşte al nouă­lea val al încercărilor. Era frînt de oboseală, ochii îi lăcrimau în continuare, gura şi gîtlejul i se uscaseră, cămaşa îi ro­dea pielea dar undeva în conştiinţa lui rămăsese un loc nealterat de ispite, de liniştea laşă şi vicleană. Din acel loc plecau comenzi dure, nemiloase, ur­mate de încurajări blînde care îl asigurau că drep­tatea este de partea lui. Refugiul său se mutase iar în meditaţie, cîntecele greierilor vorbeau despre abandonare, pierzanie şi somn veşnic. Îşi aminti din nou de poarta închisă. . . Maică-sa îl avertizase : — Dacă nu vii acasă pînă la miezul nopţii, te lăsăm în stradă. Ii aranjase apoi gulerul cămăşii spălate special pentru serată, insistînd cu încăpăţînare să înlăture uşoara curbură a unei balene. Da, maică-sa fusese de acord ca el să participe la serata aceea bleste­mată. Regreta nespus că, atras prin curiozitate şi constrîns de propriile sale ambiţii, nesocotise păre­rile pe care le avea despre acest gen de distracţie. Tot timpul se plictisise, ar fi vrut să arate par­tenerilor de conversaţie ce platitudini au fost ridi­cate la rangul de vorbe de spirit, se simţea scîrbit de admiraţia generală al cărei obiect era o revistă străină, de modă. Mama nu era vinovată pentru că nu avea de unde cunoaşte ce se întîmplă în cursul unui ceai dansant şi la urma urmelor, aproape în întregime, hotărîrea de a acţiona după bunul său plac fusese luată înainte de a fi primit de amfitrioană. Nu-i putea reproşa nimic mamei sale. Oare nu era prea târziu să-şi revizuiască hotărîrea ? Nu, mai avea timp să se întoarcă însă renunţă gîndindu-se că i-ar fi trezit din somn pe părinţi. Nu deranjul ar fi fost prea mare, ci umilinţa la care ar fi fost constrîns... Acceptă că nu merită să se ambiţioneze numai pentru că nu i se permisese o întîrziere la reîntoarcerea de la serata la care nu participase cu prea multă plăcere, dar nu putea neglija faptul că împlinise nu de mult 18 ani şi avea dreptul să rămînă în oraş cît îi poftea inima. Blestema hazardul care potrivise tocmai această circumstanţă confuză pentru a-şi impune un punct de vedere just şi se cufundă din nou în suprave­gherea mişcărilor sale. Pînă la oraşul în care locuia sora lui mai avea mult de mers şi se întrebă cu ne­linişte cînd va ajunge. In urmă cu cîteva ore, dansase fără oprire cu una din colegele sale, renumită pentru rezistenţa ei, dornic să-şi omoare timpul într-un fel. In pauze, se interesa cît este ora, fiind atent să nu-l apuce acolo miezul nopţii. Işi amintea totul. .. Oare n-ar fi fost mai bine să fi plecat atunci acasă ? Partenera lui se înfierbîntase şi nu-l slăbea o clipă. Era una din fetele acelea nici frumoase, nici urîte, pasionate de muzică uşoară şi gimnastică. După cîteva dansuri transpirase din abundenţă şi tânărul abia se abţinea să nu strîmbe din nas cînd fata ajungea mai aproape de el. După un timp, plictisindu-se să mai danseze într-un ritm îndrăcit pînă şi piesele mai lente, îl rugă să o conducă mai tandru. El se execută din politeţe pentru că fata obosise şi respira cu repeziciune, dar regretă amar­nic că nu-i propusese o pauză, simţind un miros ne­plăcut exhalat de gura ambiţioasei dansatoare. El se retrase, fata observase şi părea nedumerită. Temîndu-se să n-o jignească, îşi înfrînse repulsia şi reveni în poziţia anterioară spre satisfacţia fetei care se odihnea pentru un nou tur de forţă. Cu un sfert de oră înainte de miezul nopţii, era fericit că venise momentul plecării. Aflînd că părinţii nu-i permiteau să întîrzie peste ora 24, ea rîse copios şi îi spuse că de mulţi ani, putea întîrzia cît dorea. .. Ce-ar fi să oprească o maşină care merge în sens invers celui în care se deplasează el acum ? Oboseala contaminase şi zona rezistentă a conştiin­ţei sale, îi era sete încît îi venea să bea roua de pe firele de iarbă şi ar fi dormit pînă şi acolo, în mij­locul şoselei, uitînd că în acest fel somnul său ar putea deveni veşnic... Dezgustat de propria sa slăbiciune, se califică laş, impresionabil, fricos şi încercă de mai multe ori să oprească o maşină care mergea către oraşul din care pornise. Nu reuşea şi, fiindcă autovehiculele treceau foarte rar în sensul dorit, uită şi dorinţa de a ajunge acasă în ipostaza unui adevărat drumeţ către Canossa, încercînd să oprească o maşină care mergea în sensul urmat pînă atunci. Era într-un moment de totală slăbiciune, cînd nu-i mai păsa de restul lumii şi nu-şi mai dorea decît să se descalţe, să dezbrace cămaşa aceea de tortură şi să doarmă la nesfârşit într-un aşternut moale şi curat indiferent dacă acesta s-ar fi aflat în casa părinţilor sau a sorei lui. Epuizat, se aşeză pe o bornă kilometrică. Pleoa­pele ca de plumb îi căzură şi glasul lăuntric al voin­ţei îi răcnea fără încetare să nu doarmă, să nu doarmă. Cu palmele pe genunchi şi bărbia în piept, tînărul căuta să priceapă de unde vine forţa oarbă care îl obliga să asiste la propria sa prăbuşire, de ce în el nu sînt rezerve de putere care ar putea să-l ajute să nu aştepte deznodământul ca un animal hipnotizat de o cobră, dar nu mai găsea resurse nici pentru cea mai mică mişcare. Un autocamion sfîşie liniştea şi urletul motoru­lui îl readuse parcă la viaţă, apoi legea liniştii îl supuse din nou, poruncindu-i să închidă ochii şi să nu facă nici o mişcare, contrar voinţei sale. Işi aminti din nou de serată... Partenera lui de dans îl sfătuise să meargă acasă după ora 24. Ca să fie şi mai convingătoare, îi relatase cu lux de amă­nunte cum se descurcase ea într-o împrejurare simi­lară, sfidîndu-şi părinţii pe care îi ştia miloşi şi sperioşi. Ea reuşise, căci găsise poarta deschisă. Insă el... el nu putea şti dacă greşise sau poate luase o hotărîre înţeleaptă. Dorea de atîta vreme libertatea aceea a adultului, de o largheţe bănuită de el fără limite, în visele lui despre viitor şi perspectiva i se păruse atît de ispititoare ! — Rămîn cît vrei tu. Şi a rămas. Gazda oferea tuturor o băutură ne­cunoscută lui, de o dulceaţă greţoasă, învîrtindu-se printre mese, scaune şi perechile de dansatori. Intărîtat, n-o refuză nici el, bău vreo cîteva pahare şi foarte curînd începu să resimtă efectele alcoolu­lui care nu-i provocă logoree, volubilitate sau lipsă de control, ci o stare de surescitare, de nesiguranţă, o nelinişte stranie ale cărei cauze reale o întrezărea dar n-o putea identifica precis. Continua să dan­seze cu proaspăta lui sfătuitoare dar se simţea pîndit de o primejdie, exact ca atunci cînd trebuia să meargă acasă de la şcoală ştiind că în ziua aceea în carnetul său a fost trecută o notă slabă. Acest complex părea să reînvie în el şi se dispreţul pentru lipsa de maturizare, pentru neîncre­derea în forţele proprii şi în capacitatea sa de a para o eventuală agresiune, indiferent de unde ar fi pornit aceasta. Neliniştea aceea deveni puntea de legătură cu vechile lui motive de autocritică, pe care izbuti să le ignore educînd în sine o cutezanţă neobişnuită, o desconsiderare a tuturor factorilor posibili, a întîmplării însăşi, crezînd că în spatele acestei fortificaţii va fi în siguranţă. Uneori îşi dă­dea seama că grija lui deosebită pentru prezentul moralului său nu este de bun augur, dar nu-şi pu­tea stăpîni altfel teama de necunoscut. S-ar fi putut crede că se simte minunat în com­pania celorlalţi, dar se plimba de la un grup la al­tul — e drept, nu scotea o vorbă — şi, împreună cu nelipsita lui parteneră, mai bău cîteva pahare din băutura aceea care nu era plăcută la gust dar te înverşuna să o consumi. Mai tîrziu, avu o ciudată înclinaţie. Cînd sim­ţise că îi vine rău se privise în oglindă. Era atît de tulburat sufleteşte încît voi neapărat să-şi vadă chipul. Ce însemna stigmatul acela ? Decădere ? Nu putea şti, dar trebuia să-l ţină minte... Faţa îi era albă ca varul şi broboane de sudoare rece îi alunecau pe frunte. O rugă pe fata cu care dansase să-l conducă în curte, într-un loc ascuns privirilor. Aceasta, fără să fie cîtuşi de puţin dez­gustată, îl ajută cu îndemînare, chiar şi atunci cînd porni spre casă. Trecuseră astfel prin oraşul ador­mit iar el fusese chinuit de sentimentele cele mai contradictorii, de remuşcări alternînd cu mulţumi­rea de sine. Intr-un moment de recunoştinţă, puse capul pe umărul fetei a cărei prezenţă îl încuraja, apoi se amuză comparînd-o cu o nevastă resemnată cu viaţa alături de un bărbat beţiv. Işi mai aminti cum ea rămăsese deoparte, iar el încercase poarta. Nu era deschisă şi dacă fata nu l-ar fi smuls de lîngă clanţă, el ar fi scuturat-o la infinit, încrezător în victoria lui. — Hei, flăcăule ! Ce faci aici ? auzi deodată un glas răguşit, ca din altă lume. Reuşi cu greu să-şi ridice ochii şi tot ce îl încon­jura parcă se năştea din haos, pe măsură ce se dez­meticea. Işi mişcă uşor şi capul, pentru ca să-şi mărească cîmpul vizual, dar o făcu încet, aşa cum îi mai permiteau puterile. Văzu un moşneguţ scund, îmbrăcat după portul de prin partea locului. Fără să lepede chiştocul stins din colţul gurii, acesta îl ridică de subsuori şi îl urcă în spatele căruţei. Acum, tînărul dormea cu bărbia în piept şi cu pici­oarele atîrnîndu-i pînă aproape de asfaltul şoselei. Dacă s-ar fi trezit, poate că şi-ar fi dat seama că se îndepărtează de oraşul din care plecase, dar cu faţa spre el. In zori, moşneguţul îl trezi şi îl lăsă la marginea oraşului, de unde porni în fugă şi nu se mai opri decît în faţa uşii apartamentului. Aproape imediat după ce sună, uşa se deschise şi se auzi vocea sorei sale : — Te aşteptam. Mi-a telefonat mama !

Fii demn de Dan Puric 1. Mama Mamei, în primul rând, îi plăcea să fie femeie. Şi de aceea, în jurul ei, toţi bărbaţii deveneau curtenitori. Când eram mic, o auzeam povestindu-i mămăicăi, mama ei adică, bunica mea: — Dragă, nu ştiu ce să-ţi mai spun, dar toţi bărbaţii se rotesc în jurul meu, ca nişte albine! Ieri am vorbit cu vreo cinci persoane importante: fiecare mi-a făcut o curte nebună. Eu, la cinci ani, când auzeam toate astea, eram total năucit! Ştiam că deja noi, la ţară, aveam o curte. Şi aia împrejmuită de un gard vechi, prin ale cărui ţambere eu priveam lumea, adică uliţa. — Ce-o fi făcând mama cu cinci curţi? Unde erau gardurile? mă întrebam, complet zăpăcit şi nimeni nu mă lămurea! Mama avea o forţă teribilă a unei feminităţi absolute, dar pe partea cealaltă se-ntindea şi un ocean de naivitate, pe care oricine l-ar fi străbătut liniştit cu o simplă bărcuţă. — Dragă, să vezi ce mi s-a-ntâmplat astăzi când mă-ntorceam cu trenul de la Urziceni! îi spune mama într-o zi mămăicăi. Urcă la una din staţii un bărbat bine, prezentabil, să tot fi avut vreo 50 de ani. Şi cum trage uşa compartimentului, mă-ntreabă foarte politicos dacă poate să ia loc. Eu îi răspund că da. Era îmbrăcat în uniformă de militar, culoarea albastră. Şi din vorbă-n vorbă, ce mai tura-vura, era foarte manierat, îmi spune într-un târziu că lucrează în aviaţie. După epoleţi era sigur general! M-a întrebat unde merg şi i-am spus că fac naveta zilnic Bucureşti-Urziceni. Că mă scol în fiecare dimineaţă la ora cinci şi aşa mai departe. La care el, dragă, se revoltă şi spune că „aşa ceva nu este posibil, că o doamnă atât de frumoasă ca mine n-are voie să facă naveta. Că este de-a dreptul inadmisibil!” Ce mai, mi-a făcut o curte c-am crezut că mă cere de nevastă pe loc. Apoi mi-a spus că o să intervină el undeva sus şi că nu este decât o chestie de zile, să aştept. Şi mama a aşteptat. Timpul a trecut. Au trecut vreo douăzeci de ani de navetă. Generalul n-a mai apărut. Cineva i-a spus mai târziu că era maistru militar şi de aceea avea multe trese de tablă strălucitoare pe umăr. Apoi mama a venit acasă, cu o tristeţe de copil ce nu poate concepe că jocul s-a terminat. Avea în mână un buchet de flori, o vază ieftină şi o pătură. Ieşise la pensie, iar colegii i-au făcut un cadou de despărţire. Acum policlinica din Urziceni, unde îşi petrecuse acei ultimi douăzeci de ani de serviciu, rămăsese departe. Devenise brusc o amintire. Micul orăşel din Bărăgan mai înghiţise în inima lui tăcută ce palpita încet, parcă să nu tulbure viaţa lină din provincie, încă un destin necunoscut. Dar mama îşi trăise viaţa ca o furtună de feminitate ce ţâşnea în plină vară pe câmpul arid al vieţii cu o putere atât de mare, încât colbul uitării nu îndrăznea să se aşeze. Mama a fost medic. Dar ce medic! Medici sunt mulţi pe acest pământ. Ei bine, mama era chiar mirarea medicinei însăşi! Da! Pentru că mama era singura doctoriţă din lume care se lăsa consultată de pacienţi. Iar lucrul acesta îl mărturisea cu un şarm deosebit. — Dragă, vine una astăzi la mine, grasă de-abia intra pe uşă şi-mi zice: „Doamna doctor, uitaţi ce picioare umflate am! Nu mai ştiu ce să fac! Nu mai ştiu ce să mănânc!… Mă umflu din orice!” Şi atunci m-am ridicat şi eu de la birou şi i-am spus: „Tu vorbeşti, draga mea?! Uită-te la mine cum arăt! – şi i-am arătat picioarele mele umflate. Uită-te în ce hal sunt! Eu nu mai ştiu ce să mai fac!” Şi atunci, ce să-ţi spun, a rămas aia perplexă! S-a uitat la picioarele mele, a apucat-o mila şi mi-a spus: „Vai, doamna doctor, se poate?! Vă dau eu o reţetă care vă dezumflă pe loc!”. „Ce reţetă?”, am întrebat-o. „De ceai!”. „Ceai din ce?”. „Ceai din coji de gard, doamna doctor.” „Din coji de gard?”, am întrebat. „Da, doamna doctor, din coji de gard! Este nemaipomenit! Are un efect extraordinar. Uitaţi, s-a nimerit să am la mine o pungă, v-o dau dumneavoastră. Două căni pe zi şi în trei zile vi se dezumflă picioarele brusc. Eu nu mai iau, că la mine nu mai are niciun efect, dar la dumneavoastră mai mult ca sigur c-o să aibă!”. Dragă, ce să fac? Am luat pungile alea şi mi-am făcut ceaiul. Cred c-am băut vreo două oale şi tot degeaba! Nu şi-au făcut niciun efect! Poate oi fi greşit doza? Nici nu ştiu ce să mai zic! Aşa era mama! Relativiza puterea ştiinţei prin superstiţii fermecătoare, neliniştindu-l pe tata cu experienţele ei ciudate. Mama făcea alchimii unice şi tata, infarct! Căci tata era tot medic, dar unul ce nu-şi părăsea ştiinţa pentru nimic în lume. — Încetează, măi femeie, cu toate leacurile astea băbeşti, că nu ştii ce ţi se poate întâmpla într-o zi! îl auzeam strigându-i disperat. — Lasă-mă dragă cu sfaturile tale, că medicina de azi nu mai face doi bani! îi replica mama. Între vindecare şi curiozitate, la femei bate întotdeauna curiozitatea. Iar mama era curiozitatea însăşi. Un medic vede multe în viaţa lui, căci pacienţii sunt, dincolo de cazurile de boală, nu de puţine ori şi personaje. Ei bine, mama vedea mai întâi personajul şi apoi boala. Dar parcă la mama fiecare pacient venea înadins cu povestea lui, ca să i-o spună. Parcă fiecare n-ar fi suferit de o boală anume ci de o întâmplare anume. Iar de aici aveam sentimentul că de fapt mama nu se-ntorcea niciodată de la serviciu, ci dintr-o lume fantastică, plină nu de boli ci de destine imprevizibile. — Stai să vezi, dragă, ce mi s-a întâmplat şi zilele trecute. Nu ştiu, parcă sunt abonată să consult toţi nebunii de pe mapamond! Vine una, dragă, la mine în cabinet, o ţărancă, s-o consult. O întorc pe toate părţile, o analizez şi-i spun: „Să vii la mine peste o lună cu urina ca să vedem ce tratament iei!”. Şi trece, dragă, o lună, o şi uitasem pe asta, când deodată îmi bate cineva la uşa cabinetului. „Intră”, am zis. Şi când se deschide uşa, pe cine văd?! Pe ţăranca aia pe care o consultasem şi care căra cu ea o damigeana. Când am văzut eu damigeana, m-am gândit direct la taică-tău, că-i place ţuica. Să vezi, mi-am spus, mi-a adus nişte ţuică! Mă şi gândeam ce să fac cu damigeana, unde să o ascund că dacă o găseşte taică-tău, una, două, s-a şi ales praful! — Poftiţi, luaţi loc! i-am spus femeii. Cum vă mai simţiţi? Cum o mai duceţi? am întrebat-o eu cu binişorul. — Cum să mă simt, doamna doctor? Iaca, bine. N-am mai avut dureri în ultima vreme, îmi spune aia. — Aţi adus urina? o întreb. — Cum să nu, doamna doctor. — Unde e? — Uite aici, în damigeana! Am strâns-o de o lună, aşa cum mi-aţi spus! Să-mi vină rău, dragă, şi mai multe nu! Auzi ce-a înţeles aia! Bine c-am întrebat-o. Ce mă făceam eu dacă duceam damigeana acasă şi mai dădea şi taică-tău peste ea? Unde mai pui că aveam şi musafiri! Cabinetul de consultaţii al mamei era o scenă unde totul lua dimensiuni şi răsturnări imprevizibile. La temperatura aia înaltă nu se mai ştia cine este pacientul şi cine medicul. Toată obiectivitatea ştiinţei şi detaşarea necesară profesiei se topeau în sufletul ei, dând loc unor trăiri şi împliniri sufleteşti în care medicamentul cel mai bun până la urmă erau umorul, candoarea şi sensibilitatea unei naivităţi nepereche. Cazuistica medicală era excedată de cea de viaţă. Iar mama se implica atât de mult în viaţă încât uita de medicină. La cabinetul ei, pacienţii erau pretextul, căci cea care se perinda prin faţa ei era de fapt viaţa. Iar mama nu făcea nicio concesie, o consulta. — Stai să vezi şi să nu crezi! Şi să nu-mi dai tu mie dreptate dacă n-au înnebunit cu toţii! Vine alta la mine într-o zi la cabinet, o femeie cu un copil de cinci ani care, ce să vezi, dragă, nici mai mult nici mai puţin avea în cap un ţucal… o oală de noapte pe care nu mai putea să şi-o scoată. Dragă şi urla copilul acela de se auzea în tot spitalul, urla ca din gură de şarpe, că-l strângea ţucalul şi nu mai putea să şi-l mai scoată de pe cap. Şi-o întreb atunci pe maică-sa: — Dar ce s-a întâmplat, doamnă? Că n-am mai văzut aşa ceva de când mama m-a făcut! — Doamna doctor, eu am fost plecată de dimineaţă la serviciu şi ăsta micu’, cu alţi copii, în joacă, şi-a pus oala de noapte în cap şi nu mai poate să şi-o scoată. Am încercat şi eu şi este imposibil. Nu ştiu, sunt disperată! Vă rog să mă ajutaţi! Mă uit, dragă, la copil şi-l întreb: — De ce ţi-ai pus mă, oala-n cap? — Am vrut să mă fac general! mi-a răspuns ăla răcnind, de sub oală. Şi-atunci i-am spus femeii: — Doamnă, duceţi-l la tinichigiu că eu n-am ce să-i fac! Iar după balamucul ăsta, vine altul la consultaţie. Ştii că pe uşă la mine la cabinet scrie: dr. Puric Lorica, medic specialist endocrinolog şi internist. Şi vine, dragă, ăsta, intră pe uşă şi-mi spune: — Doamna doctor Furnică, eu sufăr cu ficatul! — Ba, cu capul! i-am spus enervată la culme. Că pe mine mă cheamă Puric, mă, nu Furnică! Şi uite aşa cum îţi spuneam, toţi nebunii din lumea asta se perindă pe la mine. Pentru mama, viaţa n-avea sens decât dacă se transforma în spectacol. Ceea ce pentru alţi doctori putea să fie un caz banal, o rutină, la mama devenea eveniment, întâlnire unică. Îi dădea, parcă, vieţii, un spor de viaţă. Şi mai presus de toate avea un talent unic de a-şi dramatiza propriile întâmplări. — Să vezi! N-apuc să mă liniştesc şi vine altul. Ăsta era un miliţian foarte gras. Se deschisese la centură şi era foarte congestionat la faţă. — Doamna doctor, mor! Am tensiune mare! Nu mai pot, respir greu! — Dar ce-ai făcut, domnule, de-ai ajuns în halul ăsta? l-am întrebat luându-mi tensiometrul. — Ce să fac, doamna doctor! M-am certat cu un hoţ care nu vroia să se tundă. — Domnule, dar dumneata n-ai ce face, te cerţi cu toţi nebunii? îi spun. Lasă-i dracului în pace, sănătatea mai presus de orice! Şi i-am pus, dragă, tensiometrul ca să-i iau tensiune. Se albise tot la faţă şi atunci m-am speriat şi eu şi i-am spus: — Domnule, dacă nu te potoleşti, să ştii că-mi vine şi mie rău de la inimă! Că sunt cardiacă! Sunt suferindă cu inima… uite, domnule, am palpitaţii. Dragă, chiar am simţit că-mi bate inima să-mi iasă din piept, nu alta. Şi-i spun: — Ce-mi făcuşi, domnule? Mă băgaşi în toate bolile. Dragă, şi i-am smuls tensiometrul şi mi l-am pus mie. Mă apucase tahicardia cu nebunul ăla de miliţian. Şi când am văzut că era să mor şi că n-o scot la capăt în niciun fel cu nebunul m-am răstit odată la el şi i-am spus: — Ce vrei, domnule, să murim aicea împreună în cabinet, unul peste altul ca Romeo şi Julieta?! Şi uite aşa s-a potolit şi mi-am revenit şi eu. Dragă, sunt unii pacienţi care efectiv te-mbolnăvesc ei pe tine! O adevărată nebunie. Ce să-ţi spun! De fapt mama nu trata bolnavii, le trata însăşi viaţa lor! O trata de la caz la caz, când cu o panică existenţială care-i distruge bolnavului rolul de pacient, punându-l într-o situaţie nouă pentru el, la care nu s-ar fi aşteptat niciodată şi care-l făcea să uite de boală complet, când cu un umor fantastic, aducător de sănătate. Le trata vieţile triste, dezamăgite, cu propria-i viaţă. Iar viaţa mamei era ca o lumină într-o Românie tristă ca un cimitir. Undeva în Bărăgan era spitalul Armăşeşti, ce părea să fi fost cândva un conac boieresc. Privit din depărtare, din şareta care o aducea pe mama de la gară, locul îndrăznea parcă să-şi spună adevărata poveste. De multe ori, în vacanţă, mama mă lua cu ea când intra în gardă la spital în acea mică şi pitorească localitate. Acolo am văzut-o eu cum făcea injecţii în miez de noapte, la lumânare. În spitalul înecat de întuneric se vedea o luminiţă, apoi se auzea vocea mamei: — Unde eşti, dragă? — Sunt aici, doamna doctor! răspundea pacientul. Iar la lumina lumânării se ivea un chip bolnav, galben, ca de ceară. Apoi vedeam seringa cum se apropia de trupul lui. Totul părea dintr-un tablou de Georges de la Tour. Doar chipul bolnavului părea a fi un sfânt plecat puţin dintr-o pictură a lui El Greco, ca să se trateze în micul spital. Locul acela părea mai degrabă un azil sărăcăcios. Bolnavii erau atât de trişti, de singuri, de deprimaţi sufleteşte, că boala în sine nu mai avea aproape nicio valoare. Păreau bolnavi de ceva mult mai grav, de ceva vechi, de o boală intratabilă ce cuprinsese toată ţara. În micul spital din Armăşeşti, pacienţii se plimbau pe coridoarele întunecoase, încet, ca şi cum n-ar fi vrut să tulbure liniştea străină şi veche a locului. De fapt se prelungeau pe lângă zidurile vechi, ca nişte umbre bolnave îmbrăcate în pijamale. Pe pereţii laterali, îmbătrâniţi, ce purtau o tristeţe surdă, stăteau înrămate fotografii ce reprezentau realizările socialiste din ţară. Din zidul tuberculos al spitalului, ce-şi ţinea cu greu respiraţia strecurată prin igrasia veche, fotografiile „lumii noi” ţâşneau ca ochii trişti ai unui bolnav irecuperabil. „Realizările” erau şi ele suferinde de ceva neştiut. O boală cumplită cuprinsese totul. Spitalul întreg era şi el un pacient necunoscut. Căci toată ţara era bolnavă! Cei suferinzi, „pijamalele triste”, n-aveau timp însă să privească acele tablouri care arătau „ce bine e în ţară”, treceau indiferent pe lângă ele, ca nişte candele în care lumina abia mai pâlpâia. Fiecare se ducea la locul lui, dându-ţi impresia că se ducea doar ca să se stingă. Câte o rudă săracă, care dăduse bacşiş la poartă ca să intre în zilele în care vizita era oprită, mai tulbura liniştea spitalului. Se auzea cum scoate din punga sărăcăcioasă sufertaşul cu mâncare pentru cel suferind. Zgomotul pungii era singurul care se auzea. Părea rătăcit în atâta muţenie. Pijamalele bolnavilor erau toate de un albastru spălăcit, iar deasupra un halat vişiniu, ros de molii şi de vreme. Ruda venită în vizită era îmbrăcată şi ea trist. La marginea patului de suferinţă, tristeţea încuraja cum mai putea sărăcia să mai trăiască puţin. Afară în curte era un panou, pe care era afişat regulamentul de vizită a bolnavilor din spital. La rubrica „AŞA NU!” era o fotografie îngălbenită de ploaie. O biată ţărancă îmbrobodită ce ţinea strâns în mână o bocceluţă cu mâncare se uita din acea fotografie la noi. Ea era exemplul negativ. Cineva îi tăiase cu un X mare trupul firav. Dar nu ştiu cum, privirea acelei ţărănci răzbătea dincolo de gratiile trasate în X de pe pieptul ei. Avea ceva în ochi ca o tărie ce nu voia să se lase supusă. La dreapta, la rubrica „AŞA DA!” nu era trecut nimic. Era un spaţiu gol, ca un strigăt. Undeva pe holul întunecat al spitalului, un bolnav se opri totuşi să privească un tablou ce stătea atârnat pe perete. Dar tabloul nu făcea parte din „realizările socialiste”. Era un tablou rătăcit. Nimeni nu mai ştia cum ajunsese acolo. Era o reproducere după pictura lui Rubens, intitulată „Lupta lui Hercule cu leul din Nemeea”. O rază de soare mângâia deopotrivă şi tabloul şi bolnavul care-l privea. Aşa, de la depărtare, păreau două picturi care se confruntau în timp. Din tabloul lui Rubens ţâşnea sănătatea atletică a lui Hercule. Din celălalt, o veche suferinţă. De fapt, boala privea fără de nicio speranţă sănătatea. În spitalul acesta în care era parcă internată toată tristeţea nespusă a României venea mama să facă de gardă. Şi numai ea avea forţa teribilă să-l scoată din agonie. Îi dădea viaţă. Mama nu privea la panoul cu „AŞA DA!” şi „AŞA NU!” Dădea drumul tuturor să-şi viziteze bolnavii. Ştia instinctiv că spitalul mima igiena şi corectitudinea şi mai ştia că suferinţa şi moartea nu aşteaptă. Pentru ea, mila n-avea program. Atunci parcă tot spitalul învia. Tristeţea din el fugea înnebunită pe coridoarele mucegăite, ieşea strigând de nedreptatea ce i s-a făcut prin ferestrele larg deschise şi nespălate ale spitalului şi se pierdea fără de urmă în Bărăganul ce ţinea în inima lui atâtea alte tristeţi neştiute de nimeni. Rezervele bolnavilor pline de vizitatori fremătau acum de viaţă. Păreau nişte corăbii pline cu oameni ce se pregăteau să plece spre o ţintă necunoscută. Toţi vorbeau tare, desfăceau în grabă pachete iar bolnavii erau cuprinşi pe nebănuite de mirosul puternic al vieţii. Dar mama îşi trata şi colegii medici: doctorii, doctoriţele şi chiar asistentele medicale, îmbolnăviţi cu toţii de rutina vieţii sufocată de măruntele nefericiri zilnice, precum şi de tristeţea continuă a locului, a bolnavilor şi a unei ţări ce parcă nu-şi mai găsea odihna sufletească. Adevărul în micul spital era altul. Adevăraţii bolnavi erau doctorii! De fapt, tot corpul medical. Ceilalţi, pacienţii, internaţii, erau doar suferinzi. Boala ascunsă, perversă ce le omorâse încet, dar sigur sufletele, era cumplită. Se numea „deznădejde”. „Deznădejdea” fusese adusă în ţară atunci, ca şi acum, ca să fie picurată sigur şi zilnic în doze suportabile la nivelul unei zile, dar mortale la nivelul unei vieţi. O viaţă plină de deznădejdi este o viaţă amară. Această amărăciune era otrava pe care o căutau farmaciştii ideologici. Iar omul, atunci ca şi acum, murea „trăind” pe picioare, fără să ştie că sufletul lui fusese ucis, încet, ca într-un somn din care n-avea să se mai trezească nicicând la viaţa cea adevărată. Ei bine, mama, prin bucuria înnăscută şi neînfrântă a vieţii ei, dar mai ales prin feminitatea ei absolută ce se declanşa ca un incendiu izbăvitor, ridica la cote maxime temperatura vieţii celorlalţi. În aşa fel încât morbul „deznădejdii” nu mai avea nicio nădejde. Dispărea înnebunit de flacăra vieţii ce-i ţâşnise în cale dintr-un suflet care trăia parcă mereu viaţa ca pe o sărbătoare dată de Dumnezeu. Văzând atâta „tristeţe medicală” în jur, mama luă decizia rapidă a unei „resuscitări”. Iar pentru asta împrumută în regim de urgenţă, din satul în care era spitalul, pentru un timp nelimitat, o butelie de „oxigen sufletesc”. Butelia era sub forma unei ţigănci scunde, plinuţe, care putea, cu ochii ei mici, negri şi pătrunzători, să citească şi apoi „să vindece” tristeţea ce zăcea ascunsă sub halatele albe. Era Cuzoaica, ghicitoarea satului. Mama o internă de urgenţă. I se găsi imediat un pat într-o rezervă amărâtă a spitalului. Ţiganca era sănătoasă tun. Dar tocmai pentru această „sănătate” fusese internată. Ca să contamineze. — Dragă, ghiceşte excelent! o auzeam pe mama, mi-a spus nişte lucruri pe care n-avea cum să le ştie de la nimeni, de am rămas uluită! O dată ce a pus diagnosticul, a început treaba. Rezerva era asaltată de tot corpul medical ce se săturase să fie un simplu „corp” şi care dorea acum să fie viaţă. Spitalul înviase. Ciclul vieţii se repusese în mişcare. Toţi nădăjduiau. Rudele încurajau bolnavii, iar ţiganca-ghicitoare, doctorii. Cuzoaica o făcea cu generozitate. Ea adusese, în fond, dragostea în spital. Doctorii, asistentele intrau pe rând la rezerva unde ea dădea „consultaţii”. Intrau ca doctori sau asistente şi ieşeau ca îndrăgostiţi sau îndrăgostite. Căci fiecare, după caz, purta acum în inimă sub halatul alb „un cavaler de tobă” sau o iubită „de ghindă”. Cuzoaica le izbea ca un fulger viaţa stinsă, spunându-le că există dragoste. Iubirea, astfel, le refăcuse „circulaţia sufletească”. Acum erau vii. Se mişcau altfel prin saloane, erau cu mult mai îngăduitori cu ei şi, mai ales, cu bolnavii. Parcă în sfârşit aveau timp să trăiască. Nădejdea că dragostea este mereu la un colţ al vieţii îi făcea să respire altfel. Cuzoaica îi făcuse, de fapt, în felul ei, să-şi pipăie „taina firii”. Iar mama refăcuse, tot în felul ei, ceva interzis atunci, ca şi acum – visul. De undeva de sus, micul spital din Armăşeşti părea o corabie improvizată plină de inimi ce vâslesc pe marea deznădejdii fără de sfârşit ce este România. Pe apa aceasta întinsă, de mare moartă peste care nu trece nicio briză, în sfârşit vântul nădejdii începuse să bată. Bolnavii credeau în doctori, iar doctorii, în ghicitoare. Era tot ce se putea face în vremurile acelea. Dumnezeu privea de sus şi zâmbea. Ghicitoarea nu făcea parte din parohia Lui, dar o îngăduia pentru că aşa face câteodată Dumnezeu. Înhamă la carul său de luptă diavolul. Iar atunci, diavolul era net superior comunismului. Natura profundă a ţării intrase într-o profundă hibernare. Se apăra! Gardieni invizibili o păzeau să nu se trezească! Viaţa de atunci ca şi cea de astăzi, trecea în haina cenuşie a rutinei sau în nuditatea stridentă a accidentului. Din reflexul unei libertăţi înnăscute ce exploda în bucurii de viaţă, mama transforma însă rutina în întâmplare vie şi accidentul în spectacol. — Să vezi, dragă, ce mi s-a-ntâmplat săptămâna trecută când am fost de gardă la Armăşeşti. Nici n-apuc bine să-mi pun halatul şi aflu că un bulibaşă adus de ţigani a murit. Auzi, tu, când s-a apucat şi ăsta să moară?! Tocmai când intram eu de gardă! N-a putut mai devreme?! Dar ce să fac, dragă, parcă dau în bobi! Toate mi se întâmplă numai mie! Asta-mi trebuia: bulibaşă mort! Nu ştiu, băuse prea mult, era în ultimul hal şi gras, dragă, de a trebuit să-l pună pe două paturi. Ce mai! Un circ întreg… Şi cum îţi spuneam, se-apucă bulibaşa să moară tocmai când eu intram în gardă. Ţi-ai găsit noroc pe capul meu! Cred că avea o ciroză în ultimul hal, de atâta băutură. Stai să vezi! Află ţiganii că a murit bulibaşa lor şi se adună cu mic şi mare în faţa porţii spitalului, cu furci şi topoare de parcă erau la răscoala de la 1907. S-au adunat şi au început să strige că vor s-o omoare pe doctoriţa de gardă care le-a omorât bulibaşa. Adică eu l-am omorât pe ăla?! Nu că murise de prea multă băutură! Ce mai, s-a creat o panică în tot spitalul. Au fugit şi portarul şi şoferul de pe salvare. Era sfârşitul lumii! Dragă, şi vin asistentele la mine şi-mi spun speriate de moarte: — Fugiţi, doamna doctor, că vor să vă omoare ţiganii! Şi-atunci să vezi ce-am făcut de disperare. Mi-am dat jos halatul de doctor şi mi-am pus unul de bolnav. Adică m-am prefăcut că sunt o pacientă internată. Acolo, mamă, să vezi teatru, nu la tine! Tremuram ca varga, în patul de spital cu pătura pusă până peste ochi. A! Am uitat să-ţi spun, mi-am pus de disperare, în cap, boneţica unei paciente pensionare care mi-a împrumutat-o văzându-mă în ce situaţie sunt. — Poftiţi, doamna doctor, mi-a spus ea, cu asta-n cap nu vă mai recunoaşte nimeni! Şi-a avut dreptate, dragă, boneţica ei m-a salvat! Au trecut ţiganii furioşi pe lângă mine prin salon, fără să mă bage-n seamă. Am crezut că mor de frică. Noroc cu boneţica, dragă! Că altfel mă recunoşteau şi cine ştie ce nenorocire s-ar mai fi întâmplat! Ce mai, a fost sfârşitul lumii. Nu mai era picior de asistentă prin spital, fugiseră toate văzând cu ochii pe unde au apucat. Eram, dragă, singurul cadru medical, şi ăla internat. Într-un târziu, văzând ei că nu mă găsesc, au plecat, nu înainte să-l ia şi pe bulibaşa. L-au luat şi s-au dus învârtindu-se. Am respirat uşurată. Cred c-am slăbit în clipele alea zece kilograme, de spaimă. Şi uite aşa am scăpat şi de nebunii ăia. Nu ştiu, parcă este un făcut. Toate astea mi se-ntâmplă numai mie! Mama atrăgea întâmplări. Avea talentul ăsta! Istoria vieţii comuniste se străduia zilnic să cimenteze porii respiraţiei noastre. Dintr-o singură mişcare însă mama spulbera toată zgura ideologică ce se aşeza în timpul zilei peste oameni şi peste lucruri. Avea forţa incredibilă de a alunga nenaturalul, mai ales într-o lume în care acesta era cultivat cu asiduitate ca să clădească o nouă fire. „Firea răsucită” de la faţa lui Dumnezeu a „omului nou”. Mama credea în superstiţii, în cărţi, în cafea, avea toate păcatele credulităţii femeieşti. Dar toate se ştergeau într-o secundă când viaţa îşi arăta dimensiunea ei dramatică. Atunci apărea neclintita ei credinţă în Dumnezeu. Ca şi cum tot ce fusese înainte nu era decât un joc, iar adevărata viaţă ieşea la iveală. Căci marele farmec al mamei tocmai în asta consta – îşi trăia feminitatea nu în ascuns, ca pe o vină, ci deschis, ca pe un dar. Iar lucrul acesta nu-i uzurpa cu nimic credinţa ci, ca un miracol, o întărea. Viaţa era viaţă, dar pentru mama feminitatea era o viaţă-n plus. Cu această viaţă din urmă îşi tămăduise sieşi şi altora propriul suflet, atunci când acesta era zdrobit de viaţa cea dintâi, reală, dură, ce nu accepta niciun joc. Prin micile cochetării de care se bucura din plin, evadări nevinovate, mama, instinctiv, făcea aerul din ghetou mai respirabil şi aducea cu sine farmecul şi taina unei lumi apuse. A evada cu candoare în cărţile viclene ale ţigăncii, într-o lume în care viitorul era zidit în cincinale, era singura „infracţiune” posibilă pe care şi-o permiteau ocult prizonierii. Creştineşte, ţiganca ghicitoare păcătuia în faţa lui Dumnezeu, dar nu în faţa comuniştilor. Căci în felul ei primitiv, făcând amăgiri de o clipă, îi silea în mod nebănuit pe oameni să-şi scoată sufletul din menghina ideologică. Era, în fond, un exerciţiu fals de libertate, dar totuşi un exerciţiu care, vrând-nevrând îi antrena, fără ca ei să-şi dea seama, să creadă că într-o zi se va putea sări gardul de sârmă ghimpată al lagărului sufletesc în care erau condamnaţi cu toţii. Iar mama avea o mare calitate. Îşi trăia propriile-i slăbiciuni cu-n umor fantastic. Parcă ştia, paradoxal, că nimicurile vieţii sunt nimicuri. Şi totuşi, câteodată le trăia atât de intens încât se confunda cu ele. Viaţa mamei alerga de la această sublimă distanţă şi detaşare cu care-şi vedea din când în când cochetăriile ei pline de farmec şi pasiunea cu care şi le trăia atunci când feminitatea din ea vroia să dicteze vieţii autentice cum să trăiască. Şi astfel, mama, ca orice femeie absolută, credea mai întâi în cafea şi apoi în viaţă! Şi-n funcţie de ceea ce îi ieşea pe fundul ceştii îşi permitea să-şi corecteze şi viaţa. De la fereastra cabinetului ei din policlinica din Nehoiu, unde şi-a început cariera ca medic, se vedea micuţa curte interioară a unei case. Acolo locuia doamna Wozneatowsky. O poloneză rătăcită pe la noi cu soţul tot polonez şi el, în mica provincie de munte. Doamna Wozneatowsky era mică şi grasă şi avea un soţ înalt şi slab. Erau un cuplu adorabil, mai ales când mergeau împreună pe drumul de ţară. Din depărtare el se vedea ca un catarg ce se bălăngănea stânga-dreapta lângă o barcă plină cu peşte. Erau nişte oameni minunaţi, tare buni la suflet! El era pictorul comunei. Şi deşi n-avea decât un singur ochi, celălalt şi-l pierduse într-un accident, picta teribil de colorat… pesemne ca o compensare: coşuri cu maci roşii sau cu liliac, peisaje de munte ireale sau pajişti liniştite, unde veneau două, trei căprioare ca să se adape dintr-un mic râu. Undeva după un copac un vânător se uita discret la ele. Toată copilăria mea m-am gândit ce avea de gând vânătorul ăla să facă mai departe. În schimb doamna Wozneatowsky făcea nişte cornuleţe grozave şi mai presus de toate ghicea în cafea mai bine ca oricine! Acolo în curtea aceea interioară a învăţat mama să ghicească în cafea! — Doamna doctor, cafeaua este gata, vă aşteaptă! Nu coborâţi? se auzea glasul doamnei Wozneatowsky. — Imediat, îndată, mai am o consultaţie şi cobor! răspundea mama, nerăbdătoare. Totul era atunci atât de patriarhal! O lumină bună ocrotea fiecare zi. Apoi mama făcea o pauză de serviciu şi cobora într-un suflet în acea curte unde doamna Wozneatowsky o învăţa să viseze. Odată, când aveam vreo 6 ani, am fost şi eu în acel loc magic. În curtea cu vise. Şi nu-mi închipuiam atunci, ca şi-acum, cum într-o singură ceaşcă de cafea puteau intra atâtea lucruri diferite: bărbaţi frumoşi, cavaleri la drum de seară, femei geloase, deghizate în vulpi. — Uitaţi, doamna doctor aici, în fundul cafelei, cum i se văd urechile! Apoi se vedea o mare adunare de oameni. — Asta-i sigur şedinţa de Partid de mâine! spunea mama îngrozită. — Doamna doctor, aveţi şi o duşmancă la drum de seară! — Vai, doamna Wozneatowsky, vorbiţi perfect! Vedeţi în cafea mai bine ca-n viaţă! Dar pata aceea mică, neagră, dintr-un colţ, cine e? — Acela este un om care se gândeşte intens la dumneavoastră! Uitaţi, este mic de statură şi stă într-un colţ, parcă aşteaptă. — Vai, doamna Wozneatowsky, se vede perfect. Mi se pare mie sau are mustăţi? N-o fi doctorul Ciutacu? — Nu cred, doamna doctor, că el este mic de statură şi oricum este căsătorit. — Aşa e, dar atunci cine o fi? Urma un timp de tăcere în care ceaşca era privită în adâncurile ei într-o totală nemişcare. — O să vă daţi seama, doamna doctor, cam într-o săptămână cine e persoana. Mai mult ca sigur că este un străin. Vedeţi aici, parcă ar fi litera B. Este posibil ca individul să fie de la Buzău sau de la Bucureşti. În orice caz, este necăsătorit. Uitaţi, se vede clar! Apoi ceaşca se răsucea în toate părţile. Se vedeau nişte dâre, ca nişte râuri negre pe pereţii ei, sau ca nişte ramuri de copac desfrunzit. Semne ciudate, dar care pentru doamna Wozneatowsky n-aveau niciun secret. În ceaşca aceea mică de cafea, timpul era umilit. O lua înainte, înapoi sau îngheţa pe loc în funcţie de privirea necruţătoare a „marii preotese”. Zăpăcit, întors pe toate feţele, într-un târziu se preda în degetele grăsuţe cu verighetă veche ce-l chinuiseră atâta. Abia atunci ceaşca se aşeza cu faţa în jos pentru proba finală. — S-o lăsăm puţin să se odihnească, doamna doctor! spunea cu un glas satisfăcut, plin de plăcerea ritualului, doamna Wozneatowsky. Şi-n timp ce ceaşca de cafea cu lumea ei fantastică respira puţin, viaţa de zi cu zi era fugărită, fără speranţă de scăpare, de curiozitatea celor două femei. — Ce mai face domnul doctor Puric, doamna doctor? — Ce să facă, doamna Wozneatowsky, toată ziua cu spitalul. Are la bolnavi de abia poate să le facă faţă. Dar domnul Wozneatowsky a mai pictat ceva? o întreba la rândul ei mama. Parcă am văzut un tablou cu nişte maci roşii, superbi. Aş vrea să-l cumpăr! — Lăsaţi, doamna doctor, că îi spun eu să vi-l dea cadou… aşa, din partea noastră, să-l aveţi în casă. Îl puteţi pune în sufragerie! — Vai, doamna Wozneatowsky, sunteţi prea amabilă, nu se poate. Şi astfel timpul trecea. Trebuia să treacă. Pentru că undeva pe mica măsuţă aştepta în tăcere viaţa cea adevărată să se dezlănţuie. Adunată toată în ceaşca mică răsturnată, aştepta semnalul „marii preotese”. Acolo era o lume ce sabota sublim destinele gata făcute. O lume plină de primejdii dar şi de speranţe. — Puneţi-vă o dorinţă, doamna doctor, şi apăsaţi cu degetul mare pe fundul ceştii! Mama închidea ochii… Frumoşii ei ochi albaştri, şi-şi punea întreaga-i viaţă în vârful degetului mare. Acolo se adunau visele ei, speranţele ei, şi mai ales viaţa ei nespusă. Mă rugam în gând, cu toată puterea, ca tot ce este bun să i se-mplinească. Apoi mama apăsa cu degetul pe fundul ceştii. Timpul înţepenise. Spaţiul devenise pentru prima oară atent la sine. Nu mai îndura nicio mişcare în plus. O clipire numai şi magia s-ar fi risipit. Doamna Wozneatowsky nu mai era poloneza mică şi grasă ci redevenise într-o clipită „marea preoteasă” în mâna căreia viitorul se confesa cu umilinţă. Aerul vibra, avea pentru prima oară substanţă. — Fantastic, doamna doctor!… Numai realizări… Uitaţi ce floare cu patru petale a ieşit pe fundul ceştii! O frumuseţe! Mama se lumina. Devenea parcă şi mai tânără. Totul se relaxase ca după o muncă fantastică. Aerul se prăbuşise obosit printre florile din curte, iar florile îl respirau ca pe o mare iubire aşteptată. Chiar ceaşca de cafea răsufla uşurată, ca după o naştere. Destinul însuşi era uluit. Apoi se vorbea în şoaptă, ca eu să n-aud. Dar eu vedeam! Vedeam cum vorbele acelea magice umblau pe faţa mamei, aducându-i bucurii nebănuite. La fiecare şoaptă, ochii mamei se luminau ca şi cum viaţa însăşi devenise dintr-o dată mai bună şi mai mare. În casa de la ţară, în bucătărie aveam o carpetă cusută de mână. Era o simplă bucată de cearceaf pe care era cusută stângaci cu acul, cu aţă roşie, silueta a doi îndrăgostiţi şi lângă ei, o pisică. Deasupra scria: „Dragostea în casă face gospodăria frumoasă!”. Eram pur şi simplu obsedat de imaginea din carpetă. Semăna totul cutremurător de mult cu destinul ţării în care mă născusem. „Artistul” care o cususe avusese toată buna intenţie şi chiar toată dragostea, numai că n-a avut destulă aţă să o termine! Pentru că el, bărbatul din carpetă, n-avea un ochi. Evident, din lipsă de material. Şi pisica de lângă ei avea doar trei picioare, al patrulea lipsea cu desăvârşire, tot din acelaşi motiv. Era o lucrare de o naivitate cuceritoare. Dar artistul n-a avut posibilitatea s-o termine. Carpeta semăna tragic cu noi, românii, care avem suflet, dar parcă nu putem niciodată să ne terminăm lucrarea. Aţa destinului nostru nu ne-a ajuns niciodată pentru a ne împlini. Şi-aşa cum din sufletul nostru nu lipseşte dragostea, tot aşa din titlul carpetei nu lipsea nicio literă. Parcă pentru suflet a fost aţă, dar pentru viaţa acestui suflet n-a mai ajuns. Ei, în faţa acestei carpete, mama prinsese obiceiul să-şi ghicească singură în cafea, comparând cele spuse de doamna Wozneatowsky cu cele văzute de ea. Apogeul însă a venit cu mult mai târziu. Peste ani şi ani, când tata, trecând într-o zi prin faţa bucătăriei din blocul în care stăteam în Bucureşti, a surprins-o pe mama stând îngândurată la masă cu şase ceşti mici de cafea în faţă. Cinci cu faţa-n sus şi a şasea cu faţa-n jos, aşteptând să profeţească. — Măi, femeie, ai să mori de inimă dacă mai bei atâta cafea! îi spuse tata îngrozit. Surprinsă în intimitatea ei, deranjată în spaţiul ocult, mama se-ntoarse furibundă şi-i spuse: — Eram sigură că iese scandal, în toate cinci mi-a ieşit numai nefericire! Cine mai putea să i se opună? Ce lege? Ce autoritate? Taifunul feminităţii absolute odată dezlănţuit spulbera orice logică, rearanjând apoi lucrurile după o ordine numai de el ştiută. Această ordine era ordinea de care trebuia să asculte viaţa. Şi iată că într-o zi de vară în micul nostru apartament de la bloc se ivi o nouă ocazie de a surprinde viaţa. Viaţa asta care vroia să se ordoneze în felul ei, dar pe care mama n-o lăsa sub niciun chip să-şi urmeze cursul atâta timp cât acesta din urmă nu asculta de imperativele ei categorice. Telefonul din mica sufragerie de bloc sună. Mama ridică receptorul şi se auzi o voce. Era o colegă. Vorbeau de ale lor. Vorbeau tare, ca două femei cu temperament care au superstiţia subconştientă că dacă strigă tare una la alta scurtează şi distanţele. — Ce faci, dragă? — Ce să fac! se auzi vocea din receptor. Ţin post, ştii că astăzi e post negru. N-ai voie să pui nimic în gură până la asfinţitul soarelui! — Ştiu, dragă, ce să fac! răspunse mama. Eu nu mai pot! Am pus nişte hârtie albastră-n geam şi mănânc un pui! Femeile ştiu în general să transforme realitatea într-o enigmă. Mama în schimb putea să facă şi procesul invers. După ce transfera realitatea în enigmă, avea putere să transforme înapoi această enigmă într-o realitate ca vai de capul ei. Adică să faci dintr-un cunoscut un necunoscut iar apoi din acest necunoscut misterios un nimeni. Căci la început un cunoscut de-al meu era şi maseurul pe care i l-am dus mamei pentru mai multe şedinţe de masaj. Omul era diferit de alţii, după şedinţa respectivă nu cerea niciun ban. Tot ce vroia era doar să-i dai să mănânce. Era un tip mic de statură, gras, suferind de astm şi când te masa aveai sentimentul că este pentru ultima oară. Dar eu mă împrietenisem cu el, avea suflet bun şi printre respiraţiile grele îmi povestea din viaţa lui tot felul de lucruri minunate. Iar eu, moştenind-o profund pe mama, adică confundând prietenia cu masajul, m-am gândit să i-l recomand. Şi iată că minunea se întâmplă. După prima şedinţă mama îmi dă telefon explodând de entuziasm: — Dragul mamei, să-ţi dea Dumnezeu sănătate, că m-ai salvat de la moarte cu maseurul ăsta. A făcut minuni! Mi-a luat durerea cu mâna. Şi ce să-ţi spun, după masaj m-am simţit mai uşoară cu douăzeci de kilograme şi mai tânără cu douăzeci de ani! Unde l-ai găsit, dragul mamei, că dacă căutam tot globul nu găseam unul ca el! Are nişte mâini, face minuni! Şi să vezi! După masaj – ştii că eu am ochii albaştri – ei bine… mă uit în oglindă şi ce să vezi?! Erau verzi! Supranaturalul, din nefericire, a durat însă doar până la a doua şedinţă când telefonul sună şi aud: — Dragă, ăsta pe care mi l-ai adus în casă ca să mă maseze este un escroc şi jumătate. Mi-a făcut nişte vânătăi în tălpi de nu mai pot să calc pe ele, lua-l-ar naiba cu masajul lui cu tot! Că de durere merg pe călcâie ca pe catalige, parcă aş fi la circ! Am pus gheaţă şi tot nu mi-a trecut. Şi colac peste pupăză mi-a fost şi frică, dragă, să nu moară în timpul masajului, că gâfâia ca o locomotivă. Am crezut că-şi dă sufletul peste mine. Îl mai aveam şi pe conştiinţă! Şi culmea, să vezi ce mi-a făcut la sfârşit! Ştii că nu cere bani, vrea doar să mănânce. Ei bine, dragă, închipuieşte-ţi că mi-a mâncat tot puiul pe care-l gătisem pentru tine. N-a mai lăsat nimic! Parcă venise de pe front! Da’ pentru asta nu-l iert în veci. Apoi anatema căzu fulgerător: — Fugi cu escrocul de aici, să nu-l mai văd în faţa ochilor cât oi trăi! Cauza conflagraţiei evident a fost puiul. Mama şi-l pregătise ca o recompensă după masaj. Era cumplit de pofticioasă! Ei bine, maseurul, în inconştienţa lui i-a mâncat tocmai această recompensă. De atunci bietul om nu i-a mai călcat pragul casei. Dar nici n-am aflat dacă ochii mamei cei albaştri au mai devenit vreodată verzi! Aşa era mama!  Îşi trăia feminitatea la cote insurmontabile pentru noi, muritorii. Şi prin urmare nu numai că tot ce era feminin nu-i era străin, dar ducea această feminitate dincolo de graniţele ei. Iar de acolo, de la această înălţime, feminitatea se întorcea îmbogăţită miraculos. Femeile sunt toate geloase. Dar mama a forţat gelozia să păşească într-un infinit de care şi geloziei îi era frică. După moartea tatei, trec şapte ani. Şi cum e şi normal, parastasul! Parcă văd cum preotul începe slujba încet, murmurat, ca şi cum haina tradiţiei se mai odihnea pe un mormânt. Dar la un moment dat, observ că mama îi face semn să se grăbească. Bietul părinte! A fost cea mai accelerată slujbă de pomenire la care am asistat în viaţă. Apoi brusc, acasă! Mama deschide furibundă uşa şi trânteşte poşeta pe fotoliu cu un temperament de vulcan ce tocmai erupea. — Nenorocita, nici acum nu se lasă! — Dar ce s-a-ntâmplat, mamă?!… am întrebat eu năucit. — Cum ce s-a-ntâmplat dragă, n-ai văzut? Era crucea plină de ruj! Ca să nu se piardă-n timp, omul l-a împărţit în trecut, prezent şi viitor. Mama, în schimb, ca să nu piardă ea în faţa timpului, l-a desfiinţat şi l-a transformat apoi în alt timp, în sublimul timp feminin, în care acesta nu mai are nicio şansă să fie timp sau să-i permită cumva luxul să treacă. Era o zi de vară, în casa de la ţară. Eram mic, mama scotocea febril prin şifonier, după nişte acte. Când deodată, din mulţimea de hârtii răscolite, îi cade jos buletinul. Atunci s-a întâmplat ceva unic. Mămăica, adică bunica, se ridică cu o forţă şi o viteză incredibile de pe canapeaua pe care stătea de o veşnicie şi cu un gest demn de agerimea unui vultur luă buletinul de jos şi ţinându-l în mână ca pe o mare victorie făcu un anunţ public, cutremurător. — Uite, dragă, am avut dreptate! Te-am făcut în ’24! — În care ’24? întrebă mama care nu observa nimic şi care continua să caute prin acte. — În anul 1924, în aprilie! strigă bunica triumfătoare. — Vezi, dragă, de treabă! răspunse mama preocupată de ale ei. Ţi-a luat Dumnezeu minţile! Dar ce, eu nu ştiu când m-am născut?! — Păi uite scrie aici! nu cedă niciun milimetru, mămăica. — Aici, unde?! întrebă mama, din ce în ce mai iritată. — Uite, dragă, aici în buletin! Abia atunci mama s-a întors ca o furtună de pe scaun, cât pe-aci să cadă, şi smulgându-i nervoasă buletinul din mână, fără să-l mai citească, luă stiloul de pe masă, corectă cu nonşalanţă data şi declară stăpână pe situaţie: — Sunt nişte tâmpiţi, dragă! Nu ştiu ce vorbesc!… M-ai făcut în ’36! Savantul Odobleja spunea că viaţa este un echilibru instabil. Ei bine, mama era chiar instabilitatea. Când mama proba o rochie, timpul îi cerea iertare că există. Se crea un vid, un infarct istoric. Lipită de oglindă, fără să-ntoarcă o clipă capul, mereu în alertă ca nu cumva rochia s-o înşele cu ceva, îi trimitea din milă, din când în când, câte o promisiune tatei. — Stai, dragă! Mai aşteaptă puţin că termin într-o secundă! Şi tata aştepta. Ştia că secunda aceea era o nemăsurabilă. Descoperise încet şi sigur sau poate o avea moştenire din străbuni, răbdarea masculină în faţa nesfârşitei cochetării femeieşti. Ştia că în asemenea împrejurări, bărbatul se afla ca-ntr-o capcană. Orice mişcare poate să-i fie fatală. Acolo, în faţa oglinzii, mama, ca orice femeie de pe pământ, ducea un război pe viaţă şi pe moarte. De regulă, oglinda era vinovată de cele mai multe imperfecţiuni. — Ce oglinzi nenorocite mai fac şi ăştia! se răstea mama nervoasă. Uite dragă, n-am mâncat nimic de două zile şi m-arată dublă! Nu mai poţi să ai încredere în nimic! Tata tăcea. Ştia că oglinda avea dreptate. Dar la ce-i folosea? Ştia vorba aceea înţeleaptă că decât să ai dreptate e mai bine să ai linişte. Căuta, ca orice bărbat trecut prin viaţă, pacea. Dar efortul lui s-a dovedit inutil. — Da’ mai zi, dragă, şi tu ceva! Zi cu ce rochie să mă-mbrac. Ce tot stai aşa ca mutul! Intervenţia l-a surprins. Scos din lumea lui în care se retrăsese, tata nu ştia ce să răspundă. Balansa emoţionat, derutat între o necunoaştere totală şi o prudenţă absolută. — Ştiu şi eu, dragă Lory! aşa o alinta el pe mama. Pune-o şi tu pe aia care ţi se potriveşte mai bine. Apoi fără să vrea făcu greşeala fatală pe care o fac toţi bărbaţii după mai mulţi ani de căsnicie. — Ia-o, dragă Lory, pe care vrei, că pentru mine totuna-i! Acest „totuna-i” a fost scânteia ce a detonat bomba. Mama s-a întors spre tata, dar nu singură, ci cu tot genul feminin în spatele ei, sau mai bine zis cu toată specia asta atât de fantastică şi diferită de noi, l-a privit în ochi ca pe un condamnat la moarte şi i-a spus: — Cum poţi, dragă, să spui că îţi este totuna? Adică ţie îţi este indiferent dacă merg în vizită cu tine în rochie sau combinezon la oamenii ăia care ne aşteaptă?! Condamnatul n-a mai spus nimic. Privea în gol. Oricum murise de mult. După o veşnicie, secunda aia a mamei a trecut. Îl luă la braţ nervoasă pe tata şi porniră la drum. Undeva din depărtare se auzea vocea ei plină de reproş. — M-ai grăbit şi uite ce rochie am pus pe mine! Zici că m-ai cules de pe drumuri. Şi asta numai din cauza ta! Parcă ar intra orele în sac, aşa mă zoreşti! Mama dilata timpul, umplându-l până la refuz cu zeci de detalii, sau îl concentra până la non-existenţă, după bunul ei plac. Nu mi-am imaginat vreodată că o lună de zile se poate concentra într-o singură zi. Adică evenimentele care se strâng pentru un om normal într-o lună, mama le îngrămădea într-o singură zi. Căci mama avea geniul detaliului! O simplă deplasare la serviciu era un roman. Singura problemă era că trebuia să-ţi faci timp să-l asculţi. — Stai, dragă, să vezi ce mi s-a întâmplat astăzi la prânz la serviciu! Dar deja simţeai că distanţa dintre punctul de pornire al povestirii şi întâmplarea respectivă era uriaşă. — Mă scol, cum ştii, dimineaţă la cinci, orbecăi după lanternă, că ştii că ticăloşii ăştia sting lumina când nu te aştepţi. Ce mai, până la baie era să-mi sparg capul de trei ori. Noroc c-am găsit o lumânare şi-am putut să văd ceva. Se scoală şi taică-tău şi când să ies din baie ne ciocnim cap în cap. De parcă eram Stan şi Bran! Un circ întreg, ce mai! — Bine, dar spune-mi ce s-a-ntâmplat la serviciu! am rugat-o eu, că n-aveam timp. — Stai, dragă, că nu pot aşa, deodată. Trebuie să ţi le spun pe rând pe toate. Aceste „să ţi le spun pe rând pe toate” erau o tornadă de detalii pe care mama le dirija ca într-o simfonie. Viaţa ei de fiecare zi era trăită la maximum şi apoi interpretată public genial. Cu forţă, temperament, duioşie şi, mai ales, mult, mult umor. — Şi stai să vezi, dragă! Dau să ies pe uşa blocului şi acolo mai era să-mi rup gâtul odată, că era gheţuş şi mamelucul ăla de administrator, fir-ar al dracului să fie, că-l plătim degeaba, n-a dat cu sare! De când a venit în bloc mi-am dat seama că este un hoţ şi jumătate! Eram nenorocit! Povestea se concentrase asupra administratorului. Un tir necruţător îl făcea praf în faţa mea. Până la întâmplarea de la serviciu se-ntindea liniştit infinitul. — Dar stai să vezi ce vis am avut azi-noapte! De oboseală dragă, am visat că mă sculasem şi eram deja în tren spre Urziceni. Şi vine la mine în compartiment controlorul. Trage uşa şi când mă uit mai bine cine crezi că era? Gorbaciov! Da, dragă! Gorbaciov în haine de controlor. Să nu-mi vină să cred ochilor! Şi dau, dragă, să-mi scot biletul din poşetă, dar numai că-l aud că-mi zice: „Doamnă, nu mai e nevoie! De-acum încolo transportul e liber!” Auzi ce mi-a spus! Noroc că m-am trezit. Să ştii că n-a fost degeaba, o să se-ntâmple ceva! Mama aduna detalii, dar vedea esenţa. Peste un an a fost lovitura de stat ce se ascundea sub o tragică „revoluţie”. Viaţa ei nu asculta de istorie. Şi ăsta a fost paşaportul cel mai de preţ pe care mi l-a dat. Mama, la fel ca şi bunica, spulbera ideologia. Bărbaţii din familie, nu! Inconştient, o cultivau. Îmi aduc aminte o zi normală din familie. Masa era pusă. În păhăruţele mici se turnase ţuica. — Liviule! îi spune tata lui unchiu-meu, nu văd cu ochi buni ce se-ntâmplă! Ruşii se înarmează. Va fi din nou război! — Va fi pe dracu’! se auzi ca un trăsnet vocea mamei din bucătărie. — Mai bine mi-ai spune unde ai pus drojdia aia de bere pe care te-am rugat să mi-o cumperi, că uite, nu creşte cozonacul! Tata uita de război şi de o posibilă invazie rusească. Ordinul din bucătărie îl copleşise. Fusese brusc mobilizat într-o armată mult mai responsabilă. Drojdia de bere căpăta o importanţă copleşitoare. Mama era cea care mutase printr-un singur gest frontul de luptă. Puncta în felul ei ce era mai important! Căminul! Cozonacul ei ne scotea pe toţi dintr-un timp istoric imbecil şi ne reda vieţii.

APRECIERI „...personaje fermecătoare şi schimbări de situaţie care te fac să o citeşti pe nerăsuflate.” — O carte Southern Living din selecţia lunii aprilie, 2006   „În [romanul] Când greierii plâng, Martin relatează o povestire captivantă care îl poartă pe cititor prin complicata lume a chirurgiei cardiovasculare, dar într‑o manieră uşor de înţeles. Dincolo însă de aspectele fizicului, Martin demonstrează că aspectele legate de inimă sunt totodată aspecte referitoare la credinţă, iertare şi caracter.” — www. christianretailing. Corn   „Charles Martin demonstrează că este un maestru de înaltă clasă. Dublaţi abilităţile de narator ale lui Nicholas Sparks, adăugaţi frânturi de Michael Crichton şi Don J. Snyder, şi îl veţi obţine pe Charles Martin.” — Paula Parker, www.lifeway.corn   „Una din cele mai bune cărţi care mi s‑a cerut a le recenza, şi cu siguranţă cea mai reuşită din acest an!” — bestfiction. tripod. Corn   „Martin a creat personaje foarte sofisticate, un dialog natural şi o naraţiune plină de măiestrie.” — Christian Book Previews.corn   „Sudul Americii a dat naştere unuia dintre cei mai talentaţi romancieri ai noştri, iar în acest caz este vorba despre Charles Martin şi romanul său, Când greierii plâng...” — www.bookviews.corn   „Când greierii plâng este o poveste frumoasă, lirică, precum şi un carusel al sentimentelor. Dacă îţi plac povestirile placide şi lipsite de neprevăzut, aceasta cu siguranţă nu este o carte pentru tine. E cea mai bună carte pe care am citit‑o într-o vară întreagă. Şi o voi reciti, chiar şi doar pentru pasajele ei descriptive. „ — novelspot.net   „Dacă doriţi să citiţi o singură carte în acest an, ei bine, iat‑o.” — Coffee Time Romance „Aceasta este o poveste care merge la inimă... o lectură fantastică şi una pe care o recomand călduros.” — www.bestsellersworld.corn   „Cum nu mai citisem nicio altă carte a lui Charles Martin înainte, am fost cu totul nepregătit pentru acest roman. Când greierii plâng este una dintre cele mai bune cărţi pe care le‑am citit vreodată, şi chiar şi acum, la câteva zile după ce am terminat‑o de lecturat, încă nu reuşesc să mă adun pe deplin, impresionat de această poveste care m‑a dat peste cap. Trebuie să‑i avertizez pe cititori, totuşi, dacă sunteţi în căutarea unei povestiri oarecare, fără multă acţiune, nu o alegeţi pe aceasta. Dar dacă doriţi o poveste care fără doar şi poate vă va copleşi, atunci aceasta este cartea pe care o căutaţi.” — www.romancejunkies.corn   „Stilul literar al lui Charles Martin este înzestrat, binecuvântat şi pătrunzător. Proza sa reuşeşte să prindă esenţa povestirii [Când greierii plâng] cu frumuseţe şi sensibilitate. Abia aştept să citesc şi alte cărţi scrise de dânsul, până acum şi de aici înainte.” — Onceuponaromance.net     Prolog M-am lăsat pe uşa din plasă cu arcuri, am întredeschis‑o şi am alungat două păsări‑colibri care se certau pe mâncarea din dispozitivul special. Sunetul aripilor lor se stinse printre crengile de corn de deasupra şi exact acela a fost momentul în care m‑a întâmpinat dimineaţa, cu fascicule de Sunkist[1] ce brăzdau, fisurat, linia orizontului. Câteva clipe mai devreme, Dumnezeu zugrăvise cerul cu o mixtură de negru şi bleumarin, după care îl pătase cu rotocoale răsucite de bumbac şi pulverizase răzleţ fire de auriu, mai mari şi mai mici. Mi-am înclinat puţin capul, încercând să sfredelesc cu privirea, ca apoi să mă hotărăsc – cerul arăta ca o uriaşă tejghea din granit, întoarsă cu capul în jos, încadrând întreaga boltă. Poate că Dumnezeu era pe undeva pe‑aicea, jos, bându-Şi cafeaua. Singura diferenţă era că El nu era nevoit să citească scrisoarea din mâna mea. Pentru că‑i cunoştea dinainte conţinutul. Ceva mai jos de mine, râul Tallulah se întindea fără niciun avertisment, continuu, înspre Lacul Burton, o perdea translucidă, nemişcată de verde, nemânjită de prorele ambarcaţiunilor de lux şi de jet‑ski-uri care aveau să‑i brăzdeze suprafaţa şi să‑i arcuiască o mulţime de cute spre mal de la 7:01 a.m. În câteva clipe, Dumnezeu avea să trimită soarele în sus şi spre vest, de unde avea să strălucească fierbinte, iar spre prânz, lumina‑i orbitoare reflectată de apă avea să fie chinuitoare şi plină de viaţă. Am coborât de pe terasa din spate a casei, strângând scrisoarea în mână, şi mi‑am croit drum, desculţ, pe treptele din piatră ce coborau la doc. Am păşit de‑a lungul digului, simţind răcoarea umedă a negurii escaladându‑mi picioarele şi faţa, şi am suit treptele ce duceau spre terasa de sus a casei de pe chei. M-am prelins în hamac şi mi‑am întors faţa spre lac, înspre miazăzi, scrutând zarea pe deasupra genunchiului stâng. Mi‑am trecut degetul prin inelul mic de alamă legat la capătul unei frânghii scurte şi am tras uşor, începând să mă legăn. Dacă Dumnezeu era şi El aici, jos, şi-Şi bea cafeaua, probabil că ajunsese deja la a doua cană, pentru că deja lustruise cerul cu Windex[2]. Doar fasciculele mai persistau. Emma îmi spusese odată că unii oameni îşi petrec toată viaţa încercând să fugă de Dumnezeu, dorind probabil să ajungă undeva unde El nu fusese încă. Când spunea asta, îşi scutura capul şi zâmbea, întrebându‑se de ce oare. Problema e, spunea ea, că oamenii aceştia îşi petrec toată viaţa într‑o continuă căutare şi goană, iar când ajung la destinaţie, constată că El trecuse deja pe‑acolo. Ascultam liniştea, dar ştiam că nu avea să dureze. Într‑o oră, lacul avea să răbufnească de râsetele copiilor cocoţaţi pe camere de cauciuc, de adolescenţi pe schiuri nautice şi de pensionari în bărci de la ponton, înlocuind gâştele canadiene şi plăticile care urmau dâra de fărâmituri de Wonder Bread[3] aruncate dis‑de-dimineaţă de un iubitor de păsări, şi care acum se împrăştia pe toată suprafaţa apei precum o cărare din cărămizi galbene. Până după‑amiază, pe sutele de docuri ce intrau în interiorul lacului, o mulţime de grătare pe cărbuni aveau să ardă la foc mocnit, emanând miros de hot‑dog, burgeri, stridii afumate şi cârnaţi picanţi. Iar în curţile şi aleile ce dădeau toate spre lac ca un bol uriaş de salată, oameni de toate vârstele aveau să se arunce pe Slip ’n Slide[4]-urile lor, vor încerca să‑şi arunce inelele pe tije pe sub copaci, vor sorbi un julep[5] cu mentă sau vreo mărgărită[6] pe malul apei şi aveau să le bălăngăne picioarele de la etajul al doilea al barăcilor în care‑şi ţineau hârcile. Până la 9:00 p.m., aproape fiecare dintre proprietarii caselor de pe malul lacului aveau să‑şi fi lansat ceasul anualei umbrele de vacarm sonic, iluminând lacul într‑o ploaie de flash‑uri de roşu, albastru şi verde. Părinţi cu privirile aţintite în sus; copii chicotind şi gângurind; câini lătrând şi smucindu‑se în lanţ; pisici alergând să‑şi caute o ascunzătoare; veterani depănând amintiri; şi îndrăgostiţi ţinându‑se de mână, alunecând în tăcere în golfuleţe, înotând despuiaţi, la adăpostul apei. Voci în simfonia libertăţii. Era Ziua Independenţei. Spre deosebire de tot restul oraşului Clayton din Georgia, eu nu aveam nici artificii, nici hot‑dog şi niciun fel de plan să dau foc cerului. Docul meu era cufundat în tăcere şi întuneric, grătarul – rece şi negru de funingine şi cenuşă de demult şi pânze de păianjen. Mie libertatea îmi părea departe. Ca o mireasmă pe care o cunoscusem cândva, dar pe care între timp n‑o mai puteam defini. Pentru că dacă aş fi putut, aş fi dormit toată ziua, ca un Rip van Winkle[7] modern, aş fi deschis ochii a doua zi şi aş fi întors încă o filă în calendar. Dar somnul, precum libertatea, mă vizita arareori, şi niciodată pe bune. De cele mai multe ori, scurte moţăieli. În cel mai bun caz două‑trei ore. Zăceam în hamac, eu şi cafeaua mea, şi amintirile îngălbenite de vreme. Mi‑am aşezat, uşor, cana pe piept şi am luat în mână plicul mototolit, nedeschis. În spatele meu, negura se ridica uşor de pe suprafaţa apei şi se răsucea în fuioare miniaturale ce torceau încet, ca nişte fantome ce se prinseseră într‑un dans, spre înalt, printre crengi încovoiate de corn şi aripi de păsări colibri, dispărând la vreo zece metri în aer. Scrisul ei aşternut pe plic îmi transmitea când să citesc scrisoarea din interior. Dacă aş fi ascultat‑o, aş fi făcut‑o acum doi ani de zile. Dar nu o făcusem şi nu aveam s‑o fac nici astăzi. Poate că nu eram în stare. Ultimele cuvinte sunt greu de auzit când ştii negreşit că sunt cât se poate de ultime. Iar eu ştiam negreşit. Patru comemorări veniseră şi trecuseră, iar eu continuam să mă aflu în acest loc de nicăieri. Chiar şi greierii tăceau. Mi‑am aşternut mâna peste scrisoare, netezind‑o pe pieptul meu, întinzând colţurile plicului precum nişte aripioare de hârtie împrejurul coastelor mele. Ce surogat amar. Pe‑aici, oamenii s‑au aşezat în balansoare, sorb câte‑un julep cu mentă şi discută pătimaş despre care ar fi cel mai bun moment al zilei pe care să‑l petreci lângă lac. Când se crapă de ziuă, umbrele îţi cad înainte, se întind spre a atinge ziua ce stă să înceapă. La amiază, stai drept pe umbra ta, prins oarecum între ceea ce a fost şi ceea ce va să vină. La apus, umbrele se preling în urma ta şi acoperă urmele paşilor tăi. Din câte ştiu, oamenii care aleg apusul au de obicei ceva de ascuns.   Capitolul 1 Era mică pentru vârsta ei. Probabil şase ani, poate chiar şapte, dar arăta mai degrabă de patru sau cinci. O inimă de băieţoi într‑un trup de păpuşă de porţelan. Îmbrăcată într‑o rochiţă scurtă, galbenă, cu şosete galbene, o pereche de pantofi Mary Jane[8] albi şi o pălărie de paie legată cu o panglică galbenă ce‑i atârna până la mijloc. Era palidă şi slăbuţă şi nu mai contenea cu săritul, un fel de amestec Între Eloise şi Tigger[9]. Stătea în centrul oraşului, la colţul de nord‑vestul intersecţiei dintre Main şi Savannah, strigând cât o ţineau puterile: „Limonaaaaaaadă! Limonaaaaaadă, la cinzeci de cenţi! „ Se uită de‑a lungul trotuarului, privindu‑i insistent pe trecători, dar cum nimeni nu se opri să cumpere, îşi întinse gâtul, se înălţă cât putu pe vârfuri şi‑şi făcu mâinile căuş la gură. „Limonaaaadă! Limonaaaaadă, la cin’zeci de cenţi!” Taraba cu limonadă, mare şi uzată, părea încropită în grabă. Patru piloni şi o jumătate de placă din tablă de 2 cm formau tejgheaua. Două grinzi de cinci pe zece cm şi înalte de 1,80 m stăteau ridicate în spate, de ele fiind prinsă cealaltă jumătate a plăcii din tablă în partea de jos, Iar sus reprezentau pilonii între care era întins un banner. Cineva vopsise toată construcţia cu spray galben, iar bannerul trâmbiţa cu litere mari de tipar LIMONADĂ – 50 CENŢI – AL DOILEA PAHAR GRATIS. Elementul central nu‑l reprezenta nici tejgheaua, nici bannerul, nici termosul galben în formă de iglu, în care se afla limonada, şi nici chiar fetiţa însăşi, ci recipientul din plastic transparent de dedesubt. Era o canistră de douăzeci de litri de apă, amplasată în faţă, la mijloc – propria ei fântână fermecată în care parcă tot oraşul îşi aruncase bancnotele mici şi totodată dorinţele tainice. M-am oprit şi am urmărit o bătrânică traversând Main Street, ascunsă sub o umbrelă de soare dantelată şi aruncând două monede de 25 de cenţi în cana melaminată de pe tejghea. — Mulţumesc, Annie, şopti ea în timp ce luă paharul supraplin din mâinile întinse ale fetiţei. — Cu plăcere, domnişoară Blakely. Ce umbrelă frumoasă aveţi! Un vânt uşor se făcu simţit de‑a lungul trotuarului, învolburând panglicile galbene ce până adineaori se odihniseră pe spatele fetiţei, preluând ecoul vocii ei şi ducându‑l la vale. Domnişoara Blakely îşi supse dinţii şi întrebă: — Te simţi mai bine, copilă? Fetiţa îşi ridică ochii, privind‑o de sub borul pălăriei. — Da, doamnă, şi‑ncă cum! Domnişoara Blakely goli paharul, iar fetiţa îşi îndreptă din nou atenţia spre trotuar. „Limonaaaaaadă! Limonaaaaadă, la cin’zeci de cenţi! „ Dialectul ei sudic era parcă supărător de melodios, moale şi iritant. Se prelingea prin vocea aceea de fetiţă şi atrăgea atenţia ca nişte artificii de 4 iulie[10]. N-aş putea spune cu siguranţă, dar după ce domnişoara Blakely şi‑a pus paharul jos şi a salutat‑o pe micuţă cu o mişcare a capului, a lăsat să‑i cadă parcă o bancnotă ce părea a fi de douăzeci de dolari în recipientul acela transparent de la picioarele ei. Ei, asta da limonadă. Iar fata era o adevărată maşină de făcut bani peşin. În canistra aceea era un teanc gros de bancnote, şi totuşi nimeni nu părea să‑şi facă griji că banii ar putea face picioare, şi fetiţa – chiar şi mai puţin decât ceilalţi. Dincolo de bannerul cu limonada, nu exista niciun afiş sau vreo notă explicativă. Evident nu era necesar. Era o chestie ca într‑un orăşel de provincie. Pur şi simplu toţi ştiau despre ce e vorba. Adică toţi, în afară de mine. Ceva mai devreme în dimineaţa acelei zile, eu şi Charlie – vecinul meu de peste lac şi totodată fostul meu cumnat – ne‑am apucat să şlefuim partea de sus şi puntea din mahon a unei Greavette[11] din 1947, când ni s‑a terminat şmirghelul de 220[12] şi lacul special pentru punte. Am dat cu banul, eu am pierdut, aşa că m‑am dus cu maşina în oraş, în timp ce Charlie a rămas să pescuiască pe docul din spate, şi să fluiere după fetele în bikini care ţipau de pe jet‑ski-urile multicolore ce zburau pe suprafaţa apei pe dinaintea lui. Charlie nu prea umblă cu maşina, dar competitiv cum e, a insistat să dăm cu banul. Eu am pierdut. Excursia de azi era diferită din cauza momentului zilei în care o întreprindeam. Doar arareori vin dimineaţa în oraş, mai ales când trotuarele sunt pline de atâţia oameni, croindu‑şi drum spre locul de muncă şi spre casă. Să fiu sincer, nu prea vin în oraş de fel. Îl ocolesc şi merg în oraşele vecine, şi schimb magazinele alimentare şi cele cu articole de fierărie tot la câteva luni. Sunt un venetic sadea. Iar când vin aici, o fac de obicei după‑amiaza, cu cincisprezece minute înainte de ora închiderii, îmbrăcat ca unul de‑al locului, în pantaloni din doc decolorat şi o şapcă de baseball de la vreo firmă de aparatură de calitate sau de echipamente agricole. Parchez în spate, îmi trag şapca pe ochi, îmi ridic gulerul hainei şi‑mi bag ochii în pământ. Mă strecor înăuntru, iau ce‑mi trebuie şi mă strecor iarăşi afară, perfect camuflat în mediul din jur, şi dispărând pe după stivele de scânduri de parchet. Charlie numeşte asta shopping‑pe-furiş. Eu îi spun mod de viaţă. Mike Hammermill, un fabricant pensionar din Macon, ne‑a angajat pe mine şi pe Charlie să‑i renovăm Greavette‑ul din 1947 pentru a zecea ediţie a ‚show‑ului anual Lake Burton Antique and Classic Boat de luna următoare. Avea să fie a treia lucrare a noastră în tot atâţia ani, şi dacă aveam de gând să‑i devansăm pe băieţii de la Blue Ridge Boat Werks, aveam nevoie de şmirghel. Lucram la Greavette‑ul acela de aproape zece luni şi eram aproape gata, dar tot mai aveam de luat legătura cu cei de la Velvet Drive[13] şi de aplicat opt straturi de lac special la exterior şi pe punte înainte ca barca să fie bună de lăsat la apă. Curios şi cu gâtul uscat, am trecut strada şi am aruncat cincizeci de cenţi în cană. Fetiţa îşi înfipse degetul micuţ în ciocul termosului, încheieturile degetelor i se albiră şi mâna începu să‑i tremure şi‑mi umplu un pahar de limonadă proaspătă, plină de pulpă de lămâie şi zahăr. — Mulţumesc, am zis. — Mă numesc Annie, spuse ea, şi‑şi petrecu un picior după celălalt, făcând o reverenţă ca o floare‑a-soarelui şi ridicându‑şi privirea de sub borurile pălăriei, căutându‑mi ochii. Annie Stephens. Mi‑am trecut paharul în cealaltă mână, mi‑am lipit călcâiele între ele şi am spus: — Mulţumesc că mă ajuţi; Ce ger! Sunt sloi[14]. Ea râse. — Aţi inventat chestia asta? — Nu, am scuturat eu din cap. Un tip pe care‑l chema Shakespeare a inventat‑o, într‑o poveste numită Hamlet. În copilărie, în timp ce majoritatea prietenilor mei se uitau la The Waltons sau la Hawaii Five-O[15], eu îmi petreceam cea mai mare parte a timpului citind. Şi nici acum nu am televizor. O grămadă de scriitori răposaţi îmi hrănesc mintea cu şoaptele lor mereu prezente. Mi‑am ridicat puţin şapca şi i‑am întins mâna. — Reese. Mă numesc Reese. Soarele îmi bătea din spate, iar umbra se întindea pe toată lăţimea trotuarului, protejându‑i fetei ochii de soarele de ora unsprezece care suia tot mai sus pe cer, tot mai fierbinte. Rămase o clipă pe gânduri. — Reese e un nume bun. Un bărbat trecu grăbit pe trotuar, cărând două sacoşe cu cumpărături, aşa că ea se întoarse şi ţipă cât să o audă şi cei de la trei străzi depărtare, „Limonaaaadă!” El dădu din cap şi spuse: — ’Neaţa Annie. Mă întorc într‑o clipă. Ea se întoarse din nou spre mine. — Acesta e domnul Potter. Lucrează mai încolo. Îi place limonada cu zahăr mult, dar nu e ca alţii dintre clienţii mei. Unora le trebuie mai mult zahăr decât altora pentru că ei sunt prea acri. Râse de propria glumă. — Eşti aici în fiecare zi? am întrebat‑o printre înghiţituri. Un lucru pe care l‑am învăţat la şcoală, cândva în nopţile acelea lungi, a fost că dacă pui suficiente întrebări cumsecade, genul de întrebări care zgândăresc puţin problema, dar fără a o aborda direct, oamenii îţi oferă de obicei ceea ce doreşti. Să ştii ce să întrebi şi când să întrebi şi, mai important decât orice, cum să o faci, este egal cu a începe o conversaţie destul de bunicică de purtat la patul de spital al cuiva. — ‚n‑afară de duminică, atunci când Cici merge să‑şi ia momeală vie de la Butch's Bait Shop. În celelalte zile, lucrează acolo înăuntru. Arătă spre magazinul de fierărie unde o femeie cu părul de culoarea fânului stătea întoarsă cu spatele, îndărătul unei case de marcat, degetele alergându‑i pe taste, înregistrând comanda cuiva. Nu trebuia să se întoarcă pentru a ne vedea, pentru că avea deasupra tejghelei, pe peretele dinaintea ei, o oglindă pătrată de un metru, care‑i permitea să vadă tot ce se petrecea la taraba lui Annie. — Cici? Ea zâmbi şi arătă din nou cu degetul. — Cici e mătuşa mea. Ea şi mama au fost surori, dar mama nu şi‑ar fi vârât niciodată mâna într‑o grămadă de târâtoare de noapte sau de viermi. Annie observă că paharul meu era gol, mi‑l umplu a doua oară şi continuă. — Deci, sunt aici în majoritatea dimineţilor, până la prânz. Apoi mă duc la etaj, mă uit puţin la televizor şi dorm de amiază. Dar tu? Ce lucrezi? I-am servit varianta obişnuită, care era şi adevărată şi mai puţin adevărată. În timp ce gura mea spunea „Lucrez cu bărcile”, mintea mea îşi luă zborul şi‑şi spuse: Dar inima mi‑o voi purta de mânecă‑aninată, stăncuţele s‑o ciugulească; nu sunt ceea ce sunt[16]. Ochii i se îngustară şi privi undeva pe deasupra capului meu. Respiraţia îi era puţin greoaie, uşor încărcată de secreţii, marcată de o tuse persistentă, pe care şi‑o ascundea, şi‑o reţinea. În timp ce vorbea, porni repede îndărăt, controlând conturul trotuarului cu picioarele, şi se aşeză pe scaunul pliant aflat în spatele tarabei ei. Îşi încrucişă braţele şi luă câteva guri de aer profunde, în timp ce panglicile îi dansau în vântul ce adia pe trotuar. I-am urmărit mişcările pieptului, ridicându‑se şi coborând la loc. Vârful cicatricii, mărginită de un rând de orificii, de la agrafele folosite la încheierea operaţiilor, mai recentă de un an, se ridica cu mai bine de doi centimetri peste deschizătura în V a rochiţei ei şi se oprea puţin sub medalionul cu medicamente care‑i atârna la gât agăţat de un lănţişor. Nu trebuia să‑mi spună ce conţinea. Am atins cu vârful piciorului stâng recipientul cel mare din plastic. — Ăsta pentru ce‑i? Ea se lovi uşor pe piept, dezvelind alţi doi centimetri ai cicatricii. Oamenii îşi vedeau de drumul lor pe trotuar, dar ea obosise şi nu‑i mai ardea de vorbit. Un domn cărunt, îmbrăcat la costum, ieşi din biroul agenţiei imobiliare ce se afla la cinci case depărtare, urcă zorit dealul, apucă un pahar, apăsă ciocul termosului şi spuse: — ’Neaţa Annie, şi lăsă să‑i cadă un dolar în cană şi un altul în recipientul din plastic de la picioarele mele. — Bună ziua, domnule Oscar, spuse ea pe jumătate şoptit. Vă mulţumesc. Pe mâine. El o lovi uşor peste genunchi. — Pe mâine, drăguţă. Ea se uită la mine şi‑l urmări continuându‑şi drumul la deal. — La toţi le spune drăguţă. Îmi pusesem cei cincizeci de cenţi în cană, dar când nu s‑a uitat, am strecurat o bancnotă de douăzeci de dolari. În ultimii optsprezece ani, poate chiar mai mult, purtam câteva lucruri în buzunare sau agăţate de curea. O brichetă Zippo din alamă, cu toate că n‑am fumat niciodată, două bricege cu lamă îngustă, un săculeţ cu ace de diferite mărimi şi mai multe tipuri de aţă, şi o lanternă Surefire. Acum câţiva ani, mai adăugasem ceva. Ea arătă cu capul spre lanterna mea. — George, şeriful de‑aici, are o lanternă care seamănă mult cu aia. Şi am văzut odată una într‑o salvare. Eşti sigur că nu eşti poliţist sau medic pe salvare? Am dat din cap. — Sigur. Câteva uşi mai încolo, dr. Sal Cohen ieşi din cabinetul său şi începu să coboare trotuarul, târşâindu‑şi picioarele. Sal este un personaj important în Clayton, cunoscut şi îndrăgit de toţi. Are deja spre şaptezeci şi cinci de ani, şi era pediatru de când îşi începuse cariera de medic, cu aproape cincizeci de ani în urmă. Din micul său cabinet cu două camere, Sal îi văzuse pe majoritatea localnicilor din Clayton crescând de la vârsta de nou‑născut până la cea de adult şi chiar mai apoi. Jachetă din tweed, o vestă asortată, o cravată pe care o cumpărase în urmă cu treizeci de ani, o mustaţă stufoasă, sprâncene stufoase, cu părul ieşindu‑i din nas şi urechi, perciuni prelungi, urechi impunătoare şi lulea. Şi întotdeauna are bomboane în buzunar. Sal se apropie târşâindu‑şi picioarele de Annie, îşi lăsă puţin pe spate pălăria de tweed şi îşi trecu luleaua în mâna stângă când ea‑i întinse un pahar. Ei îi făcu cu ochiul, pe mine mă salută înclinându‑şi capul şi sorbi limonada cu înghiţituri mici. Când termină de băut, se întoarse într‑o parte. Annie îşi vârî mâna în buzunarul hainei sale, scoase o bomboană mentolată şi zâmbi. O apucă cu ambele mâini şi chicoti de parcă ar fi găsit o comoară nemaipomenită. El îşi duse degetul la pălărie, îşi agăţă luleaua de buza de jos şi se îndreptă spre Cadillacul său antic, parcat lângă trotuar. Înainte să deschidă portiera, mă fixă cu privirea. — Ne vedem vineri? Am dat afirmativ din cap şi am zâmbit. — Îi simt savoarea de pe‑acum, spuse el, lingându‑se pe buze şi scuturându‑şi capul. — Şi eu. Şi chiar o simţeam. Arătă cu luleaua spre mine şi spuse: — Auzi, ţine‑mi şi mie loc dacă ajungi primul. Am dat din cap, iar Sal porni maşina ca un bătrân – o luă drept prin mijlocul drumului, fără să‑l zorească nimeni. — Îl cunoşti pe dr. Cohen? Întrebă Annie. — Mda. Mă gândii un minut, încercând să o pun cât mai bine în cuvinte. — Am... fost un fel de parteneri într‑o afacere cu cheeseburgeri. — O, spuse ea, dând din cap atotştiutoare. Te referi la The Well. Am dat şi eu din cap. — De fiecare dată când mă duc pe la el, fie vorbeşte despre vinerea trecută, fie despre cea următoare. Dr. Cohen adoră cheeseburgerii. — Şi nu‑i singurul. — Doctorul meu nu mă lasă să mănânc aşa ceva. Nu eram de acord, dar nu i‑am spus‑o şi ei. Cel puţin nu direct. — Trebuie să fii cel puţin criminal să le interzici copiilor să mănânce un cheeseburger. Ea‑mi zâmbi. — Păi exact asta i‑am spus şi eu. În timp ce‑mi beam limonada, ea mă privea fără pic de nerăbdare sau îngrijorare. Cumva ştiam, în ciuda mormanului de bani de la picioarele mele, că şi dacă nu i‑aş fi dat niciun penny, ea tot ar fi continuat să‑mi toarne limonadă până când fie mă îngălbeneam de tot, fie mă înecam definitiv. Problema era că mă înecasem cu mult timp înainte ca ea sămi toarne limonadă. Poate că speranţa lui Annie se afla cuibărită în recipientul acela de plastic şi aveam sentimentul că credinţa ei în Dumnezeu ar fi putut muta din loc şi Everestul, şi chiar să oprească soarele pe cer, dar fără o inimă nouă, avea să moară înainte să ajungă la vârsta pubertăţii. Ochii ei mă măsurară o dată din cap până‑n picioare, apoi şi‑i coborî la loc. — Cât de mare eşti? mă întrebă ea. — La înălţime sau greutate? am întrebat‑o. Ea‑şi ridică mâna streaşină la ochi. — Înălţime. — Şase picioare[17]. — Şi câţi ani ai? — Ani de om sau de câine? Râse. — De câine. M-am gândit puţin. — Două sute cin’zeci şi nouă. Ea mă măsură din priviri. — Şi ce greutate ai? — La englezi sau în kilograme? Ea‑şi dădu ochii peste cap. — La englezi. — Înainte de micul dejun sau după cină? Reuşii s‑o pun în încurcătură, aşa că se scărpină în vârful capului, privi spre mine apoi spre trotuar şi dădu din cap. — Înainte de micul dejun. — O sută şaptezeci şi patru de pfunzi[18]. Mă privi încă o clipă. — Ce număr porţi la pantofi? — La europeni sau la americani? Strânse din buze şi se strădui să‑şi ascundă din nou zâmbetul; apoi îşi proţăpi palmele în şolduri. — La americani. — Unsprezece[19]. Se uită la picioarele mele, parcă întrebându‑se dacă îi spuneam adevărul. Apoi îşi netezi rochia, îşi îndreptă spatele şi‑şi scoase pieptul înainte. — Ei bine, eu am şapte ani, am patruzeci şi cinci de pfunzi[20]. Port mărimea 6[21] şi am trei picioare şi zece ţoli în înălţime[22]. Din nou, mintea mea susură: O inimă de tigru ascunsă sub chip de femeie. — Şi? am întrebat eu. — Eşti mai mare ca mine. Am râs. — Doar cu puţin. — Dar... Îşi ridică degetul în aer de parcă ar fi verificat direcţia din care bate vântul. — Dacă o să primesc o inimă nouă, doctorul meu mi‑a spus că s‑ar putea să mai cresc puţin. Am dat încet din cap. — Ai toate şansele. — Şi ştii ce‑aş face cu asta? — Cu inima sau cu cei câţiva ţoli în plus? Rămase puţin îngândurată. — Cu amândouă. — Ce? — M-aş face misionară ca mami şi ca tati. Gândul unui purtător de organ transplantat hoinărind prin junglele fierbinţi ale Africii, la sute de mile distanţă atât de un regim regulat de administrare a medicamentelor, de îngrijirile medicale preventive, cât şi de orice persoană suficient de competentă pentru a le furniza pe ambele, reprezenta o imposibilitate pe care o cunoşteam prea bine pentru a putea spera sau crede în ea. — Probabil că ar fi foarte mândri de tine. Mă privi cu ochii întredeschişi. — Sunt în rai. N-am spus nimic o clipă, apoi am făcut o nouă încercare: — Ei bine, sunt convins că le e dor de tine. Îşi vârî degetul mare în ciocul termosului şi începu să‑mi umple din nou paharul. — O, şi mie mi‑e dor de ei, dar o să‑i întâlnesc din nou. Îmi întinse paharul, apoi îşi ridică ambele braţe în aer, semănând cu o balanţă ce încerca să‑şi găsească echilibrul. — Peste vreo optzeci‑nouăzeci de ani. Am băut şi am calculat din nou imposibilitatea celor spuse de ea. Îşi ridică din nou privirea spre mine, curiozitatea scurgându‑i-se printre ridurile fine din colţul ochilor. — Ce vrei să te faci când o să fii mare? Îmi sorbii ultima gură de limonadă şi privii în jos spre ea. — Faci asta cu toţi clienţii tăi? Îşi prinse mâinile la spate şi, fără să‑şi dea seama, îşi lipi călcâiele, ca Dorothy din Vrăjitorul din Oz. — Ce anume? — Să pui atâtea întrebări. — Ăăă.. cred că da. M-am aplecat mai mult spre ea, apropiindu‑mi ochii de ai ei. — Draga mea, noi suntem făuritorii muzicii şi tot noi cei care ne visăm visele. — Din nou domnul Shakespeare? — Nu. Willy Wonka[23]. Râse încântată. — Ei bine, am spus, mulţumesc, Annie Stephens. Făcu din nou o reverenţă şi spuse: — La revedere, domnule Reese. Te rog să mai vii pe‑aici. — Voi veni. Am trecut strada şi am ales cheia cu care să‑mi descui Suburbanul[24]. Cu cheia în mână, privii prin paravânt, amintindu‑mi de toţi ceilalţi ca ea şi de speranţa pe care o nutrea fiecare, o speranţă pe care nicio putere a iadului sau a pământului n‑ar fi putut‑o răpune vreodată. Şi tocmai acolo mi‑am amintit că fusesem cândva bun la ceva şi că existase o vreme când cunoscusem dragostea. Gândul reverberă în mine: Am ajuns ca apa care se scurge, şi toate oasele Mi se despart; Mi s‑a făcut inima ca ceara şi se topeşte înăuntrul Meu. O rafală puternică de vânt coborî dintre dealuri, dinspre răsărit, măturând Savannah Street. Alergă rapid prin faţa clădirilor vechi din cărămidă, sui trotuarul, stârnind moriştile şi clopoţeii de vânt, şi prin dreptul standului lui Annie, unde îi luă pe sus cana din melamină şi‑i împrăştie aproape zece dolari mărunţi şi bancnote pe toată strada. Ea sări din scaunul pliant şi începu să alerge după bancnotele de hârtie până în intersecţie. Eu am văzut‑o prea târziu, iar ea nu apucă s‑o vadă deloc. O maşină de distribuit pâinea ce trecea prin dreptul meu, coborând pe South Main, a prins verde la semafor şi a accelerat, aruncând un nor de gaz de eşapament alb în spate. Am auzit radioul din maşină emiţând muzică country şi l‑am văzut pe şofer îndesându‑şi un pateu în gură în timp ce viră în intersecţie şi‑şi duse mâna la ochi, pentru a nu fi orbit de soare. Apoi probabil că a zărit galbenul rochiei lui Annie. A călcat brutal frâna, a deblocat roţile din spate şi a început să se rotească, deplasându‑se într‑o parte. Cu cât camioneta se apleca tot mai mult pe o parte, cu atât roţile i se ridicau tot mai sus pe asfalt. Annie se întoarse cu faţa spre direcţia de unde venea zgomotul şi înlemni. Banii îi căzură din mână şi se risipiră pe stradă ca nişte fluturi monarh, şi nu‑şi mai putu controla vezica urinară. Nu reuşi să scoată nici cel mai mic piuit, pentru că nodul din gât îi strivi orice sunet. Şoferul ţipă: — O, Doamne Isuse, Annie! Trase de volan cât putu de tare şi se izbi cu bara din spate a camionetei de aripa din faţă dreapta a unei Honda Accord. Camioneta devie din Honda chiar înainte ca partea laterală să o lovească pe Annie drept în piept. Zgomotul produs de trupul ei izbindu‑se de partea laterală goală a acelei camionete sună ca o lovitură înfundată. Reuşi să‑şi ridice o mână, amortizând în cea mai mare parte lovitura, şi începu să se rostogolească înspre înapoi, ca o minge galbenă de bowling, pălăria zburându‑i într-o direcţie, iar picioarele şi corpul în cealaltă. Se opri cu o bufnitură de cealaltă parte a străzii sub o furgonetă Ford, cu antebraţul stâng frânt în două ca o scobitoare. Ultimele unduiri ale brizei aceleia ce bătuse dinspre răsărit reuşiră să prindă marginea de Jos a rochiei ei şi i‑o ridică, aşternându‑i-o peste faţă. Zăcea nemişcată, cu capul la vale, iar rochia ei cea galbenă era acum pătată cu roşu. Am ajuns primul la ea, urmat repede de femeia din spatele casei de marcat, care era înnebunită şi ţipa necontrolat. În două secunde, se strânse o mulţime de oameni. Ochii lui Annie erau închişi, trupul moale, iar pielea translucidă şi albă. Limba i se prăbuşise înapoi în faringe şi o îneca, făcând ca faţa să‑i devină tot mai albăstruie, iar trupul tot mai asemănător cu o coală albă de hârtie. Fără să ştiu dacă coloana vertebrală îi fusese vătămată, i‑am ţinut gâtul imobilizat şi mi‑am folosit batista pentru a‑i trage limba Înainte, eliberându‑i căile respiratorii şi permiţând plămânilor ei să se umple din nou cu aer. Ştiam că şi cea mai mică mişcare a gâtului ei risca lezarea suplimentară a măduvei, dacă avea vreo leziune la acest nivel, dar trebuia să‑i eliberez căile aeriene. Dacă nu este aer, nu este nici viaţă. Date fiind alternativele, am ales. Cum toracele lui Annie se ridica şi se lăsa în jos regulat, i‑am verificat pulsul la artera carotidă, şi cu cealaltă mână mi‑am scos lanterna şi i‑am verificat pupilele. În timp ce‑i observam ochii, mi‑am fixat lanterna între dinţi şi mi‑am desprins de la piept aparatul de monitorizare cardiacă Polar[25] şi i‑am aplicat transmiţătorul pe piept. Pulsul afişat pe ecranul ceasului meu sări imediat de la 62 la 156. Am căutat punctul şocului apexian, apoi am percutat aria cardiacă folosindu‑mi ambele mâini şi am descoperit ceea ce intuiam deja – inima îi era cu aproape 50 de procente mai mare decât ar fi trebuit să fie. Femeia de la casa de marcat mă văzu punându‑mi ambele mâini pe pieptul prepuber al lui Annie şi îmi trase o palmă cu toată puterea peste faţă. — Ia‑ţi mâinile de pe ea, pervers nenorocit ce eşti! N-am avut timp să‑i explic, aşa că am fixat transmiţătorul pe poziţie şi am continuat să monitorizez ochii lui Annie. Doamna Registratoare văzu pupilele lui Annie şi limba ei umflată şi se lăsă jos lângă ea. Smulse lănţişorul aurit de la gâtul fetei, vărsând conţinutul mărunt al cutiuţei de medicamente pe abdomenul lui Annie şi zvârlind ceva strălucitor, poate din aur, sub camionetă, în praful de pe marginea şanţului. Apucă două pastile şi se întinse să le pună sub limba lui Annie. Ţinându‑mi o mână sub gâtul lui Annie şi ochii aţintiţi asupra ei, am prins‑o pe femeie de mână, mi‑am încleştat degetele peste ale ei şi i‑am spus calm: — Dacă îi pui astea în gură, o omori. Ochii femeii scăpărară, iar panica i se intensifică, umflându‑i venele de la gât. Era puternică şi aproape că reuşi să‑şi smulgă mâna dintr‑a mea, dar eu izbutii s‑o ţin strâns, continuând să o supraveghez pe Annie. — I-aţi mâna de pe mine. Tu o s‑o omori! Se uită înjur, prin mulţimea ce se strânsese în jurul nostru. — O omoară! O s‑o omoare pe Annie! Doi bărbaţi în salopete uzate şi cu şepci purtând însemnele John Deere, care până atunci mâncaseră ceva la cafenea, păşiră spre mine. — Domnule, fă bine şi ia‑ţi mâinile de pe fetiţa aceea. Noi o cunoaştem pe Annie, dar pe tine nu. Unul dintre ei era cel puţin de două ori cât mine şi nu aveam timp de vorbit, dar eu eram singurul care ştiam asta. Ţinând‑o cu putere pe femeie de mână, m‑am întors şi l‑am lovit pe cel mai masiv dintre cei doi drept în burtă, la care el se ridică uşor pe vârfuri, ca apoi să se prăbuşească în genunchi. Cel de‑al doilea mă apucă de umăr cu laba lui imensă şi spuse: — Măi omule, ăla e frate‑meu şi n‑ar fi trebuit să te iei de el. Cu mâna liberă, l‑am lovit cât am putut de tare drept în plex, ceea ce nu era o ţintă prea uşoară, la care căzu şi el, icnind şi împrăştiindu‑şi pe trotuar tot micul dejun pe care‑l mâncase. M-am întors spre femeie, care continua să zbiere şi să ceară ajutorul celor adunaţi. — O s‑o omoare! Annie moare! Pentru Dumnezeu! Lucrurile degenerau din ce în ce mai mult. Cu cealaltă mână a mea i-am deschis pumnul cu forţa, dar nu am făcut nicio mişcare spre a lua pastilele. Am privit‑o în ochi şi am spus calm: — Dă‑i o jumătate – dintr‑una. Ea m‑a privit derutată, incapabilă să proceseze cele auzite. Cel mai mare dintre fraţi reuşise cumva să se ridice în genunchi şi fu pe cale să pună mâna pe mine, când l‑am lovit din nou cu toată puterea în abdomen, dar nu suficient de tare pentru a‑i fractura vreo coastă. femeia privi spre Annie şi spre cei doi tractorişti de la picioarele mele. Faţa ei îmi spunea că orice i‑aş fi spus eu, nu echivala cu ceea ce ştiuse sau i se spusese în trecut. Dar..., începu ea. Am dat din cap, liniştind‑o. — Să începem cu jumătate şi apoi o monitorizăm. Dacă pui atât de multă nitroglicerină sub limba copilei, tensiunea i se va prăbuşi atât de mult că nu vom mai reuşi să o ridicăm la loc. I‑am eliberat mâna. — Dă‑i o jumătate. Femeia muşcă jumătate din pastilă, scuipând‑o pe cealaltă de parc‑ar fi fost vârful unui proiectil de muschetă, şi o puse sub limba lui Annie. Fetiţa era conştientă, avea dificultăţi în a‑şi concentra ochii într‑o direcţie anume, iar braţul îi atârna de parcă ar fi fost al unei marionete. În jurul meu se petreceau o mulţime de lucruri – oameni, claxoane şi o sirenă undeva în fundal – dar eu eram concentrat pe alte trei lucruri: puls, pupile şi căi respiratorii. Nitroglicerina se dizolvase şi nu trecu mult până când obrajii lui Annie începură să prindă din nou culoare – rezultatul vaselor dilatate, al creşterii fluxului sangvin şi al oxigenului ajuns la extremităţi. Femeia spuse încetişor: — Annie? Annie? O bătu uşor pe mână. — Nu te da bătută, scumpo. Vin ajutoare. Nu te lăsa. Vin. Îi aud deja că se apropie. Annie dădu din cap şi încercă să zâmbească. Pulsul i se mai accelerase puţin, dar continua să fie destul de neregulat. În timp ce sirena se auzea tot mai aproape, am calculat rapid cât de mult le lua să ajungă, să o diagnosticheze şi să o stabilizeze, iar apoi să o transporte. Asta însemna că Annie avea să ajungă cam în douăsprezece minute la urgenţă. În timp ce Annie clipea şi privea la cei strânşi în jurul ei, i‑am spus din nou registratoarei: — Şi‑acum, cealaltă jumătate. Annie îşi deschise gura, iar femeia îi puse cealaltă jumătate sub limbă. După ce se dizolvă şi aceasta, mi‑am scos propriul recipient cu medicamente, l‑am golit şi i‑am întins o tabletă de aspirină în doză mică. — Acum asta. Ea făcu întocmai. Mi‑am desprins capătul cu brăţară al monitorului meu de frecvenţă cardiacă şi l‑am ataşat la încheietura mâinii lui Annie. Chiar şi la ultima gaură a curelei, tot prea mare îi era. În timp ce sunetul sirenelor se auzea tot mai aproape, am privit‑o pe femeia din faţa mea şi i‑am arătat ceasul şi transmiţătorul de pe pieptul lui Annie. — Astea două sunt împreună. Înregistrează ceea ce se întâmplă cu inima ei. Doctorul de la urgenţe, dacă se pricepe cât de cât, va şti ce să facă cu asta. Ea dădu din cap şi îi îndepărtă părul transpirat şi murdar de pe frunte, aranjându‑l după urechi. Zece secunde mai târziu ajungeau şi paramedicii, sărind lângă mine. Văzându‑mă în controlul celor ce se petreceau, mă priviră mai întâi pe mine. Iar eu n‑am pierdut timpul. — Traumatism acut de torace stâng, căi respiratorii libere, respiraţie spontană de 37. Crepitaţii palpatorii, sugerând emfizem subcutanat, suspiciune de pneumotorax parţial stâng. Cel mai tânăr dintre urgentişti mă privi cu o expresie derutată pe faţă. I-ar eu i‑am explicat: — Cred că i‑a cedat un plămân. El dădu din cap, iar eu am continuat. — Frecvenţă cardiacă 155, dar neregulată. Scurtă pierdere a conştiinţei, acum scor Glasgow 12[26]. El mă întrerupse. — A avut noroc. Am continuat. — A primit două doze de 0,2 nitro sublingual, la cinci minute distanţă. Am arătat spre cicatricea ei de la mijlocul sternului. — Post‑op pe cord deschis. Posibil în ultimele douăsprezece luni. Şi mi‑am privit ceasul – monitor polar pentru ritmul cardiac, aplicat şi în funcţiune de şapte minute. El dădu din cap, preluă cazul şi îi montă fetei o mască de oxigen deasupra gurii. În spatele meu, gemenii tractorişti şedeau cu ochii mari şi gurile căscate. Se pare că se lămuriseră în ceea ce mă privea, pentru că nu făcură nicio încercare să mă tragă deoparte. Şi asta era bine. Pentru că aveam senzaţia că dacă ar fi dorit cu adevărat s‑o facă, ar fi reuşit. Surpriza fusese atuul meu, iar acum nu‑l mai aveam. Medicul monitoriza pupilele lui Annie, îi spuse să respire normal şi începu să‑i aplice manşeta de la tensiometru în jurul bicepsului drept, în timp ce cel de‑al doilea paramedic se întoarse cu un guler rigid şi o targă. Două minute mai târziu, atenţi să nu agraveze starea braţului ei, îi puseră o perfuzie IV cu ser pentru a‑i creşte tensiunea arterială, au suit‑o în ambulanţă, au aşezat‑o pe Mătuşa Cici lângă ea, şi au pornit spre spitalul Rabun County. În timp ce închideau uşile, mătuşa lui Annie îi mângâia acesteia părul, şoptindu‑i ceva la ureche. În timp ce strada se goli şi poliţia îl interoga pe şoferul camionetei, localnicii se răsfirară pe trotuare, cu mâinile în buzunare, scuturânduşi capul şi arătând mereu spre intersecţie şi spre direcţia din care bătuse vântul. M-am întors spre cei doi vlăjgani din spatele meu şi i‑am întins mâna celui dintâi, să‑l ajut să se ridice. — Fără supărare? Cel mai mare dintre ei mă apucă de mână şi mă străduii să‑l ajut să se ridice. Arătă înspre ambulanţă. — Credeam c‑o să-i faci vreun rău lu’ Annie. Urmării cu privirea ambulanţa care tocmai dispărea după colţ. Am spus mai mult pentru mine: — Nu, domnule. Departe de mine. L-am ajutat şi pe celălalt să se ridice‑n picioare, iar cei doi se depărtară scuturând din cap, aranjându‑şi şepcile şi ajustându‑şi cataramele la salopete. În spatele meu, un domn mai în vârstă, cu o pălărie cu boruri largi şi o salopetă Carhartt[27], şi ai cărui bocanci miroseau a motorină, murmură: — Când o să aibă linişte fetiţa asta? Scuipă cu precizie, un jet bine ţintit de lichid drept în şanţ. — Din toţi oamenii din oraşul ăsta, de ce tocmai ea? Viaţa asta nu e dreaptă. Nu‑i dreaptă deloc. Scuipă încă o dată, murdărind caldarâmul, şi se depărtă. Când mulţimea se risipi, m‑am furişat după curbă, am găsit obiectul pe care‑l căutam şi l‑am lăsat să‑mi alunece în buzunar. Era uzat şi avea ceva imprimat pe partea din spate. Sunetul sirenei dispăruse cu totul în depărtare, iar în aer persista miros de scorţişoară, plăcintă de piersici, grătar şi gaz de eşapament diesel. Şi poate un iz de iasomie. În timp ce eu mă depărtam cu maşina, în faţa recipientului transparent din plastic se formase o coadă de oameni tăcuţi care‑şi lăsau bancnotele să cadă în el în drumul lor spre serviciu.     [1] Sunkist – brand de băutură răcoritoare de culoare intens portocalie, cu gust de portocală şi lămâie, lansată în 1978 (n.tr.). [2] Windex – marcă a unui produs pentru curăţat geamurile şi alte suprafeţe de lucru, foarte cunoscută în Statele Unite şi Canada (n.tr.). [3] Wonder Bread – cunoscut brand american de pâine albă (n.tr.). [4] Slip ’n Slide – o jucărie reprezentată de o folie lungă din plastic subţire, flancată de două tuburi perforate. Acestea se ataşează unei surse de apă, care udă suprafaţa foliei, care astfel devine foarte alunecoasă, iar utilizatorii alunecă pe suprafaţa plasticului, de‑a lungul foliei, precum pe un tobogan cu apă (n.tr.). [5] Julep – băutură din whisky sau coniac şi zahăr, cu gheaţă, ornată cu frunze de mentă (n.tr.). [6] Mărgărită – cocktail din tequila, suc de lămâie şi lichior de portocale (n.tr.). [7] Rip van Wrinkle, personaj al unei nuvele scrise de autorul american Washington Irving la începutul secolului XIX, a cărei idee centrală o reprezintă faptul că personajul principal, iubit de toţi, mai puţin de soţie, pleacă de acasă într‑o zi, adoarme în mod miraculos într‑o pădure, pentru a se trezi douăzeci de ani mai târziu. A fi un „Rip van Wrinkle” este, prin urmare, sinonim cu a te trezi brusc Într‑un context complet schimbat, necunoscut datorită absenţei fizice sau psihice a persoanei (n.tr.) [8] Mary Jane – termen american (cândva marcă înregistrată) pentru un model de pantofi sau sandale cu toc jos, închişi în faţă şi în spate, cu o baretă petrecută pe după gleznă şi prinsă cu o cataramă (n.tr.). [9] Personaje într‑o poveste îndrăgită de copii, avându‑l ca personaj principal pe Winnie the Fooh (Ursuleţul Winnie) (n.tr.). [10] Ziua Independenţei Americii (n.tr.). [11] Marcă de ambarcaţiuni, în acest caz un exemplar de lux (n.tr.). [12] Grad al rugozităţii, măsurat prin numărul de asperităţi per inch2 (circa 6,5 cm2); în acest caz, un şmirghel mediu ca fineţe (n.tr.). [13] Velvet Drive – firmă americană producătoare de transmisii, cu tradiţie în domeniul nauticii (n.tr.). [14] În original, cuvintele rostite de Francisco în scena 1 a actului întâi din Hamlet, de W. Shakespeare (n.tr.). [15] Numele a două seriale de televiziune americane, care au fost difuzate pe micul ecran în anii ’70 (n.tr.). [16] Citat din Othello, de William Shakespeare, actul 1, scena 1 (n.tr.). [17] 1,83m (n.tr.). [18] 79 kg (n.tr.). [19] Aproximativ 46 european (n.tr.). [20] 20 kg (n.tr.). [21] Aproximativ 34 european (n.tr.). [22] 1,26m (n.tr.). [23] Willy Wonka este personajul romanului Charlie and the Chocolate Factory scris de Roald Dahl, precum şi a continuării acestuia, Charlie and the Great Glass Elevator (n.tr.). [24] Suburban – variantă de automobil, Chevrolet Suburban, un model sport, de altfel marca cea mai veche de automobil aflat încă în producţie (n.tr.). [25] Aparat de înregistrare a activităţii cardiace pe o perioadă de maximum 24 de ore, cu posibilitatea înregistrării acesteia (n.tr.). [26] Scor Glasgow – scală de evaluare a comei sau a tulburării stării de conştienţă, care evaluează răspunsul ochilor, răspunsul motor şi verbal; un scor Glasgow sever este atunci când valoarea lui scade sub 8 (n.tr.). [27] Carhartt – Carhartt, Inc. este o companie care produce haine de lucru, uniforme, halate etc (n.tr.).

                            Despre Gandire   1. Modul în care Gândeşti – Este TOTUL – încearcă sa fii pozitiv   2. Decide clar care sunt idealurile tale în viaţa – şi mai ales fii constant   3. Intra în acţiune – fa ceva în fiecare zi care sa te apropie de aceste idealuri   4. Niciodată nu înceta sa înveţi – ceva, orice; mai ales ceva care te va ajuta sa te apropii de idealurile tale   5. Ramai foarte persistent şi mai ales munceşte foarte mult la a înfăptuii aceste idealuri   6. Învaţă sa nu ignori şi analizează toate detaliile – pentru ca în înţelegerea detaliilor sta o mare parte din succes   7. Concentrează-ţi toată energia, timpul şi capacitatea financiara în a transpune în fapte ceea ce vrei sa faci   8. Nu fii temător/anxios fata de ce şi cum te-ar cataloga alţii în momentul în care ai ideii novatoare/cu totul diferite – Este foarte bine sa fii diferit, sa ai idei diferite de ale altora   9. Intodeauna – comunica efectiv cu cei din jurul tau – încearcă sa înţelegi ce ii tine mergând – pentru ca aici va fii secretul motivării lor – intodeauna fii înţelegător cu oamenii, drept şi mai ales înţelegător cu angoasele lor. Încearcă sa ai o atitudine constanta indiferent de variabilitatea reacţiilor celor din jurul tau.   10. şi cel mai important – Intodeauna ramii onest şi responsabil pentru ca altfetl 1-9 nu contează     ÎNVĂŢAREA şi MEMORIA.   Autor: Capusneac Ioan-Mândrisor.   LECŢIA 1   Alvin Tofler: „Analfabetul de mâine nu va fi cel care nu ştie sa citească, ci cel care nu a învăţat cum sa înveţe”   * Puteţi învăţa din propriile dvs. experiente cum sa învăţaţi. Puteţi învăţa din experietele altora, economisind timp, bani şi efort. Îmbinaţi-le pentru a obţine un rezultat optim.   * Se poate învăţa prin imitaţie sau prin conştientizare. Recomandabil este a se respecta principiul unităţii dintre imitaţie şi conştientizare.   * Imitaţia sau repetarea simpla chiar fara a înţelege (a toci) trebuie sa fie după asimilarea conştientizată.   * Conştientizarea este folosita, de regula, atunci când materialul este asimilat este parţial cunoscut sau poate fi asociat cu ceva înrudit. După înţelegerea informaţiei se recomanda repetarea prin imitare pentru stabilizare (asimilare). Un material total necunoscut nu poate fi conştientizat, astfel ca va fi învăţat mecanic, după care se va încerca conştientizarea lui (ex. Kata).   * Un principiu modern este cel al unităţii temporale a însuşirii auditive, vorbite, vizuale şi scrise a cuvintelor şi cifrelor.   * Repetarea materialului unei lecţii în contexte diferite pentru a mari durata de rămânere în subconştient. Reelaborarea propoziţiilor, chiar prin metode contrastante, confruntative (ex. Moneda văzută pe ambele fete şi în raport cu alte monede).   * Citirea şi ascultarea sunt activităţi receptive. Vorbirea (citirea cu voce tare), scrierea sunt activităţi productive.   * Se va insista pe dezvoltarea capacităţii de autoinstruire, aceasta trebuind sa devina factorul esenţial raportat la învăţarea prin predare (receptare la ore etc.). Scopul este formarea unui intelect investigator şi creator.   * Unii cercetători recomanda următoarea succesiune: ascultarea (citirea cu voce tare) a informaţiei (a cuvântului sau a propoziţiei) urmata de reprezentarea grafica a acesteia în următoarele 10 secunde (10 secunde reprezintă durata rămânerii cuvântului în memoria de scurta durata).   * Prin canalul optic se primesc de 6 ori mai multe informaţii decât prin canalul auditiv.   * Se considera ca este ideal sa fie auzite cuvintele si, aproape concomitent, sa fie văzute scrise, sa fie pronunţate de receptor şi scrise de către acesta.   * Cuvintele auzite se reţin în proporţie de 20%, cele scrise în proporţie de 30%, iar cele văzute, scrise şi auzite concomitent – 30%. Cuvintele auzite, văzute, scrise şi pronunţate sunt reţinute în proporţie de 70%, procentajul crescând daca sunt scrise de către receptor.   * Se recomanda, alături de cele patru activităţi lingvistice sa apară şi a cincea: reformularea (traducerea, în cazul limbilor străine), căutarea relaţiilor de echivalenta.   * Calităţile memoriei: rapiditatea achiziţiei, trăinicia păstrării, exactitatea reproducerii (reformulare: viteza memorării, timpul de reţinere a informaţiei, claritatea sau gradul reamintirii acesteia).   * Se impune ca autocontrolul şi corectarea sa fie moderate, dar permanente şi planificate.   * Autoexigenţa, spiritul de responsabilitate duce la „a şti cum sa procedezi”, devenind independent, sigur, creator.   * Exista: citire cursorica (receptarea ideilor principale), citirea detaliata (temeinica), citire orientativa şi citire exploratoare.   * Sunt necesare o atmosfera relaxata, atenţie, concentrare, activitatea pripita fiind contraproductiva.   * Este esenţial a se stabiliza: ritmicitatea învăţării, învăţarea regulata, durata învăţării zilnice, toate acestea stabilindu-se de regula individual, raportat la robusteţea memoriei, viteza de achiziţie a informaţiilor, timpul de rămânere în memorie dorit.   * Pentru ca noile cunoştinţe sa rămână în intelect trebuie ca ele sa intre într-o conexiune organica structurata cu vechile cunoştinţe. Rezulta ca este necesara gruparea, aranjarea cunoştinţelor conform unui plan stabilit cu exactitate şi urmărirea realizării planului cu scrupulozitate.   * Învăţarea are succes când este consecventa, staruitore, constanta. Prin consecventa şi perseverenta 50% din efortul necesar învăţării este realizat.   * Învăţarea are succes în funcţie de interesul arătat (motivaţie, automotivatie), timpul folosit fara teama de oboseala, de energia consumata şi în funcţie de respectarea unor reguli minimale care vor maximaliza volumul de informaţii achiziţionate şi vor minimaliza timpul necesar pentru minimalizarea efortului aparent.   * Reguli de respectat pentru îmbunătăţirea învăţării:   1. 1. Zilnic trebuie sa învăţaţi, chiar şi atunci când nu aveţi timp necesar sa rezervaţi 10 minute învăţării.   2. Daca entuziasmul a scăzut temporar sau sunteţi bolnavi sau obosiţi nu trebuie sa va forţaţi, dar nici sa renunţaţi la învăţat; se va studia ceva uşor sau cu un grad scăzut de implicare.   3. Este recomandat sa învăţaţi mai putin şi mai bine decât mult şi superficial.   4. Înainte de a învăţa va veţi autoconvinge de corectitudinea informaţiilor, veţi evita aprofundarea greşelilor. Aceasta regula poate acţiona şi limitativ sau blocant. Este mai bine sa învăţaţi chiar şi cu un grad de eroare care se va corecta în timp decât sa nu învăţaţi deloc.   5. Fara o necessitate stringenta nu se va studia în acelaşi timp doua materii înrudite (de ex. Doua limbi străine), existând riscul amestecului lingvistic şi al transferului. Ţinând cont de avertismentul de mai sus se pot învăţa doua sau mai multe materii (discipline) în acelaşi timp atunci când informaţiile se potenţează reciproc şi ajuta la o mai buna învăţare. Se va cântări atent daca sunt mai multe avantaje sau mai multe riscuri.   6. Putem compara o materie (disciplina) cu o cetate care poate fi cucerita numai atunci când se porneşte asediul din toate părţile: ascultare, vorbire, citire, scriere, reformulare, discuţie, etc.   7. O condiţie importanta este acceptarea şi admiterea greşelilor fara jena, precum şi admiterea de a fi corectaţi. Fara a greşi nu se poate învăţa.   8. Va veţi concentra asupra atitudinii interioare prin autosugestie şi ambianta exterioara. Atitudinea interioara trebuie sa fie guvernata de următoarele:   — Motivaţie din interes;   — Optimism, având gânduri pozitive;   — Entuziasm, plin de voioşie;   — Încredere în succes;   — Uşor autoexigent, cu toleranta;   9. Asocierea unei informaţii noi cu cele cunoscute se mai numeşte ancorare, reformularea cu propriile cuvinte a materialului studiat având acelaşi efect. Va puteţi imagina un bloc de gheata într-un port pe care îl veţi ancora cu 1,2,3. Ancore până ce acesta se va topi, devenind una cu apa marii. Motivaţia pentru care faceţi aceasta ancorare este cea de a fixa blocul ca sa nu plece în larg pentru a-l pute folosi, altminteri acesta ar putea pluti liber şi lovi navele din port avariindu-le.   10. În procesul învăţării veţi schimba deseori ritmul pentru a da culoare unei operaţii monotone. Per ansamblu s-a dovedit ca folosirea a cel putin trei ritmuri măreşte eficienta procesului de învăţare şi memorare. De exemplu, în cazul citirii cu voce tare se pot folosi tonurile: autoritar, calm, şovăielnic (moale) etc.   Autosugestii:   1. Eu, Nume, am deplina încredere în mine caci inteligenta mea se dezvolta tot mai mult aici, acum şi în fiecare zi.   2. Eu, Nume, folosesc fiecare clipa din zi pentru a deveni superior a ceea ce eram ieri aici acum şi în fiecare zi.   3. Din orice împrejurare nefericita eu, Nume, trag o învăţătură folositoare pentru a ajunge la rezultate fericite acum şi în fiecare zi.   4. Toate afirmaţiile sunt adevărate, în funcţie de punctual de vedere din care sunt făcute.   5. Eu, Nume, am hotărât ca viaţa şi studiile mele sa constituie o reuşită acum şi în fiecare zi.   6. Eu, Nume, sunt deschis cu toată fiinţa unei schimbări pozitive aici, acum şi în fiecare zi.   Tema: Scrieţi 10 formule de autosugestie despre învăţare şi memorie. Primele trei formule vor fi premiate.   Reguli de respectat la alcătuirea formulelor:   1. Sa fiţi pozitivi;   2. Sa fiţi concreţi şi la obiect;   3. Sa folosiţi timpul prezent;   4. Sa folosiţi modalitatea senzoriala principala;   5. Sa folosiţi mai multe simţuri;   6. Sa fiţi autoritari;   7. Sa relevaţi, sa cultivaţi şi sa faceţi sa se dezvolte un gând just.   LECŢIA 2   § Tehnica notiţelor. Se subliniază cuvintele cheie, se folosesc încercuirile, culorile, literele de tipar. La curs se reţin ideile principale utilizându-se semen convenţionale, prescurtări, note pe margine.   § Ergonomia învăţării. Timpul de învăţare este de maximum 50 de minute, cu pauza de 10 minute, cca 3-4 şedinţe zilnic. La început se ataca subiectele grele, se grupează subiectele în funcţie de similitudine. Pentru a întâmpina transferul negativ se vor lua pauze mai mari la trecerea spre alte subiecte neînrudite. Cronobiologia arata ca rezultatele maxime se obţin între orele 8-13 şi 17-21. MSD (memoria de scurta durata) are performante mari dimineaţa, iar MLD (memoria de lunga durata) după amiaza şi seara. În somn cunoştinţele se transfera în MLD. În cadrul învăţării în asalt se uita 60-75% din cunoştinţe după primele doua zile. În concluzie, pentru prevenirea uitării, se va repeta a treia zi ceea ce s-a învăţat în prima zi.   § Structuraţi materialul de învăţat în secvente, în funcţie de microterme.   § Se recomanda un microclimat sănătos în ceea ce priveşte lumina, scaunul, zgomotele etc.   § Metode de învăţare:   1. Învăţarea sintetica. Materialul este mic şi uşor: se citeşte şi se repeta global.   2. Învăţarea analitica, secvenţiala. Mai întâi se învaţă global şi apoi aprofundat, consemnând cu creionul.   3. Învăţarea creativa. Problematizare.   4. METICON. Învăţare prin conversaţie.   5. METINPROB. Învăţare prin problema-întrebare-raspuns.   6. RICAR. Răsfoire, întrebări, citirea textului, amintirea punctelor principale, recapitularea în gând.   7. Învăţarea cu sens este mai economica decât cea mecanica. Reproduceţi textul cu propriile cuvinte.   A. MEMORAREA EFICIENTA.   Se disting următoarele tipuri de memorie: a) senzoriala de achiziţie (vizuala, auditiva, asociativa); b) afectiva, de participare (imaginativa); c) cognitiva (lanţuri de idei, scheme); d) acţională (operaţională).   Pregătirea: autosugestii pozitive, igiena senzoriala (eliminarea perturbărilor), igiena fiziologica (alimentaţia, respiraţia, somnul), igiena psihica (relaxare, pauze, recompense).   Fiecare îşi va stabili propriul sistem de memorare.   Exemple: materialul de memorat sa fie organizat, sa existe relaţii reciproce, itinerare. Învăţarea sa fie activa folosind asociaţii vizuale, auditive, de culoare, forma, text ierarhizat, noduri cheie. Asociaţi memoria cu gândirea.   Dezvoltarea memoriei se face prin exerciţii de înţelegere (facerea rezumatului), exerciţii de reamintire, experimente formative (memorări şi reproduceri la intervale diferite). Rezumatele pot fi textualizate, schematizate, arborescente sau enumerative.   Succesul generează succes; după un eşec necorectat urmează un altul.   Învăţarea pentru o anumită data condiţionează uitarea după data respectiva. Învăţarea pentru viaţa cu motivaţie justa interioara împiedica uitarea. Motivaţia interioara se formează în funcţie de idealuri şi obiective autoimpuse sau fundamentale.   B. CITIREA RAPIDA.   Se recomanda la textele auxiliare: lectura accelerata, lectura dinamica, lectura intensiva.   Pentru dezvoltarea citirii rapide se va antrena:   1. Citirea grupelor de cuvinte, chiar a frazelor până la un punct de sprijin orizontal sau vertical.   2. Citirea cu ochii mintii (fara subvocalizare).   3. Regresia (întoarcerea pentru a verifica după punctul de sprijin anterior, trecerea fluenta dintr-un punct de sprijin în alt punct de sprijin. Se va forţa reamintirea frazei sau a cuvintelor sau se va trece mai departe fara regresie.   La citirea rapida se utilizează numai canalul vizual şi se urmăreşte mărirea câmpului de vizibilitate orizontala şi verticala în paralel cu reducerea punctelor de sprijin, fara întoarcerea privirii.   Citirea rapida se foloseşte atunci când poate fi neglijat 50% din text.   Ritmul normal este de 200 cuvinte/min. Prin antrenament ajungeţi la un ritm rapid de 1200-1500 cuvinte/min.   C. PRACTICA CITIRII RAPIDE.   I. 1-2 săptămâni: se citesc doua cuvinte concomitent;'   II. 1-2 săptămâni: trei cuvinte cu sesizarerea ideii;   III. 1-2 săptămâni: jumătate de rând cu doua puncte de sprijin;   IV. 1-2 săptămâni: un rând la o singura privire pe centrul acestuia fara deplasarea laterala a ochilor;   V. 1-2 săptămâni: se pune degetul la mijlocul rândului si, coborându-l lent în jos, se citesc 2-3 rânduri la un singur punct de sprijin.   S-a demonstrat ca multe (majoritatea) materialelor pot fi reduse cu 50-75% şi nu ar avea nimic de suferit. Excesul de cuvinte este aproape o regula.   Exista:   § pseudoinformare: impostura;   § mezinformare: tot ceea ce este negativ în informarea (ex. Eroare involuntara, traducere şi dezinformare din interes);   § subinformare: trunchierea informaţiei;   § suprainformare: preaplinul informării.   Un savant ipotetic competent în toate ramurile ştiinţei ar trebui sa citesca 24 de ore din 24 timp de 500 de ani pentru a citi tot ce se publica într-un an. În concluzie, se va urmări specializarea pe latura selectiva sau pe latura rapida.   J. Bernel afirma: „În situaţia actuala este mai uşor sa faci o descoperire decât sa te convingi ca aceasta nu a fost făcută de alţii”   D. TEHNICI CREATIVE   1. Asocierea consonanta. Cu cât memoria este mai bogata, cu atât apariţia asociaţiilor este mai mare. Asocierea reprezintă realizarea de legături între imaginaţie şi memorie. Factorii esenţiali sunt asemănarea obiectiva, fizica, exterioara, subiectiva, interioara, psihologica, similitudinea şi evocarea (asocierea) imagine-senzatie.   2. Analogia extrapolară. Transferul, împrumutul de idei de la o soluţie apropiata (de ex. Pasare-avion, bila care lasă urme pe asfalt-pix etc.).   3. Inversia. Reprezintă abordarea inversa, susul-jos, plus-minus (de ex.: De ce se face iluminatul indirect de sus).   4. Empatia. Este substituirea gândirii proprii cu a interlocutorului (om, obiect etc.). De exemplu, spargerea unei nuci văzută de către un cercetător şi practicarea unui orificiu mic pentru introducerea aerului comprimat care produce o explozie care distruge coaja nucii, obţinând astfel o viziune din interiorul nucii.   5. Combinarea. De exemplu, radiocasetofonul, pixul cu ceas etc.   6. Modificarea-Ameliorarea-Dezvoltarea. Se cunoaşte ca, din cinci brevete, patru sunt doar perfecţionări.   Autosugestii:   1. Am capacitea de memorare într-un timp scurt şi cea de vedere exacta a ceea ce am memorat până acum.   2. Prin a învăţa ceea ce vreau înţeleg mai mult din ceea ce trăiesc acum.   3. Eu, Nume, am încredere în memoria mea acum.   LECŢIA 3   Ochiul recepţionează undele electromagnetice din spectrul 390-800 milicromi, iar dincolo de aceste limite nu vedem nimic desi alte fiinţe vad. Urechea recepţionează sunetele din intervalul 16-20000 Hz (herţi), iar dincolo de aceste limite nu receptam nimic sau nu ne sunt afectate organele de simt.   Folosirea procedeelor:   1. Analiza. Informaţiile complicate se împart în „parti digerabile”, eliminând ceea ce se repeta sau ceea ce este fals.   2. Sinteza. Trebuie sa devina obicei prezentarea informaţiilor sintetic, rapid, correct şi integral.   3. Comparaţia. Se alătura doua fiinţe, obiecte, fenomene stabilindu-se asemănările şi deosebirile.   4. Generalizarea, abstractizarea. Reprezintă operaţiunea de a descoperi ceea ce este general, comun, esenţial la o anumită grupa de fiinţe, obiecte, fenomene.   5. Concretizarea. Reprezintă verificarea (validarea, motivarea) generalizărilor şi a abstractizărilor prin apelare la situaţii concrete.   6. Înţelegerea. Este activitatea creierului de a descoperi relaţiile între obiecte, fiinţe şi fenomene.   7. Engravarea (cristalizarea), engramarea (imprimarea), adunarea (stocarea) şi reactualizarea (reamintirea însoţită de verificare (ecforare) şi corectare a informaţiei memorate, stocate anterior) sunt procese ale memoriei care apar în timpul folosirii concrete a unei informaţii pentru rezolvarea unei probleme, pentru atingerea unui scop. Rezulta astfel ca rezolvarea problemei, respectiv atingerea scopului reprezintă obiectivul principal, iar reactualizarea informaţiei reprezintă obiectivul secundar.   Este recomandabil ca autosugestiile sa facă din materialul de studiu un subiect interesant şi plăcut. Astfel se memorează mai repede, mai durabil şi mai exact.   În somn, creierul se străduie sa elimine contracţiile interne prin prelucrarea, armonizarea informaţiilor şi ştergerea unor informaţii sau transferul în zone mai profunde, mai greu accesibile. De aici rezulta uitarea pozitiva prin reorganizarea informaţiilor de către subconştient.   Uitarea negativa apare atunci când consideram anumite informaţii putin importante sau neimportante şi ulterior descoperim ca ne-am înşelat. Vom fi nevoiţi sa facem un efort mai mare sa ne reamintim sau trebuie să-l învăţăm din nou. Atenţie la autosugestiile negative. Reţinem mai bine ceea ce ne mira, ne sperie, ne face sa râdem sau declanşează curiozitatea. Acestea nasc emoţii şi autosugestii pozitive ducând la o memorare rapida.   Engramarea se realizează pe baza unei peptide bazice sintetizata de ARN.   Procesul de ecforare (activitate productiva) necesita un consum mai mare de energie.   Primul nivel: vizual 1 sec; auditiv: 3-5 sec. Cu intenţie şi cu participarea a peste doua simţuri, prin repetarea chiar neintenţionata a primului nivel se trece în al doilea.   Al doilea nivel: mesajul rămâne între 10 secunde şi câteva minute. MSD are caracter temporar şi de lucru. Prin autorepetitie mesajul trece în al treilea nivel.   Al treilea nivel: MLD. Durata este lunga sau are chiar caracter permanent.   Al doilea nivel, MSD, are calitatea de a asigura continuitatea acţiunii.   Se poate vizualiza plastic nivelul apei ca o curgere de apa, nivelul doi precum unduirea apei când este aruncata o piatra, iar nivelul trei ca o apa îngheţată.   Atenţia este dalta memoriei. Acţiunile care ne solicita puternic atenţia se înscriu profund în memorie. Garanţia întipăririi în memorie este data de interesul arătat, considerat pe drept cuvânt „motorul” memoriei. Emoţia şi interesul suscita atenţia monopolizând atenţia asupra unui singur obiectiv: concentrarea.   Memoria MLD este condiţionată de somnul cu vise. În somn informaţia se consolidează şi se organizează în funcţie de totalitatea intereselor şi a obiectivelor avute.; Privarea de somn duce la slăbirea memoriei şi privările de somn de lunga durata duc la depersonalizare. S-a demonstrat ca, de la un anumit prag, memoria nu mai înmagazinează înainte de a dispune de un anumit repaus sau, mai bine spus, de somn. În perioadele critice se va alterna învăţarea accelerata cu mici perioade de somn de 15-30 de minute.   Învăţarea în somn favorizează numai memoria mecanica. Aceasta se realizează în perioada de somn uşor. Învăţarea în somn poate avea şi efecte negative: unele persoane nu pot adormi, majoritatea acuza oboseala nejustificata etc. Învăţarea în somn are eficienta pentru scurte perioade de timp urmate de pauza. De exemplu, se foloseşte aceasta metoda 7-10 zile, iar apoi se ia o pauza de 10 zile. Se considera obligatoriu întărirea mesajelor imediat a doua zi şi conştientizarea lor.   Se memorează bine ceea ce, în prealabil, a fost priceput. Se memorează bine atunci când spiritul şi corpul se afla într-o receptivitate maxima.   Memoria este cu atât mai buna cu cât creierul este mai solicitat, respectiv cu cât acesta se afla într-o activitate mai intensa. Secretul memoriei consta în excitabilitate. Trebuie sa fim preocupaţi, frământaţi cu o tensiune interioara. Se memorează cu atât mai mult cu cât suntem mai interesaţi de ceea ce trebuie memorat, aşadar valoarea unei informaţii creste cu cât interesul stârnit de aceasta este mai mare.   Unde se pierde interesul se pierde şi memoria.   Daca se fac multe repetiţii fara pauza, celulele corticale suprasolicitate declanşează faza de inhibiţie pentru a-şi reface suportul energetic. Se recomanda atunci acţiune fizica sau somn. Invers, daca repetiţiile sunt prea rare apare inhibiţia de stingere: uitarea.   Regula de aur: munca, perseverenta, regularitate.   În alimentaţie, accentul se pune pe alimentele bogate în proteine, legume şi fructe; se vor evita grăsimile, dulciurile pâinea. S-a demonstrat ca memoria este potenţata de acetilcolina, iar sursa naturala de colina este lecitina. Prevenirea pierderilor de memorie se face pe linia alimentara, printr-o suplimentare a lecitinei şi a aminofosfatilor conţinuţi, de exemplu, în gălbenuşul de ou, lapte, preparate din germeni de soia, lapţi de peste, drojdia de bere, pemolimatul de magneziu (Cyberet, Pamoline, Secatoxin, Meclofenoxat, Pyritinol, Piracetam, Noradrenalina). De notat faptul ca Vasopresina are efecte negative.   Cele patru reguli ale brainstormingului:   1. Nici un fel de critica;   2. Cantitatea prevalează în fata calităţii ideilor;   3. A da frâu liber ideilor;   4. Sinceritate şi deschidere fata de ideile celorlalţi participanţi.   Autosugestii:   1. Randamentul meu creste de la o zi la alta, rezultatele sunt tot mai bune acum.   2. Îmi place din ce în ce mai mult sa învăţ pentru a fi tot mai bun în domeniile mele preferate acum.   3. Îmi înţeleg şi îmi rezolv cu uşurinţă problemele vieţii acum.   LECŢIA 4   Fara motivare nu exista impuls şi puterea de a rezista la învăţare. Învăţarea se face în trepte, cu o gradare a cerinţelor, cu pretenţii dozate. Succesul vine atunci când cerinţele nu sunt nici mici nici mari.   Creativitatea în gândire şi căutarea de soluţii ale problemelor dezvolta o gândire a posibilităţilor şi alternativelor.   Se vor evita stările de pesimism, conformism, frica, prejudecăţi, rutina.   Superioritate are cel care, în afara de a vedea şi a auzi, îşi pune forţele în joc şi îndrăzneşte sa încerce. Un bun exemplu este cel al regelui şi al vizirului.   Tehnicile de învăţare sunt utile pentru a şti cum sa fie folosite cât mai eficient propriile posibilităţi şi caracteristici în ceea ce priveşte acumularea informaţiilor.   Fenomenul sinesteziei consta în folosirea a cât mai multe organe de simt concomitent. De exemplu, un degustător de vinuri foloseşte mai multe simţuri: mirosul, gustul, auzul (sunet), ochii (culoare). Sinestezie este, de asemeni, extinderea unei informaţii spre alte simţuri, cum ar fi mirosul uni trandafir, acesta evocând culoarea rosie etc. Oamenii cu memorie fabuloasa folosesc sinestezia. Un cuvânt sau un număr văzut scris are corespondente, pentru ei, şi în alte sisteme senzoriale. Seresevschi spunea despre profesorul Vâgotschi ca acesta avea o voce galbena cu aspect plat şi gust sărat. Se recomanda aşadar a experimenta fizic informaţia. Un alt exemplu este cel al copiilor: când vor sa descrie ceva de dimensiuni mari ei îşi deschid larg braţele, iar pentru ceva mic ei arata cu degetele.   Unii psihologi recomanda răspunsul fizic total RTF care înseamnă experimentarea imaginativa cu antrenarea simţurilor şi a întregului corp. Se recomanda utilizarea ambelor emisfere cerebrale (emisfera stânga tine de logica, gândire din aproape în aproape, abstracţia, iar cea dreapta guvernează imaginaţia, intuiţia, fantezia), aceasta însemnând a gândi în imagini, vizualizări picturale, nu doar în cuvinte şi a memora imaginile respective. Noile chipuri se reţin prin asociere cu cineva cunoscut, acest lucru producându-se aproape insesizabil. Când se doreşte a se retine o informaţie, trebuie asociata conştient cu cea mai apropiata informaţie cunoscuta observând asemănările şi diferenţele.   Elementele metodei Lozanov sunt:   1. Utilizarea nivelului de unde cerebrale alfa pentru a dezvolta „o percepţie calma şi intuitiva a datelor prezentate în scopul memorării”.   2. În 1955, Georgi Lozanov a descoperit ca exista o disponibilitate spre ideile şi emoţiile comunicate şi transmise pe calea cuvintelor, a gesturilor şi a atitudinilor, aceasta fiind un instinct numit „imprinting”. Un exemplu în acest sens este cel al puilor de animale care îşi urmează părinţii. Aceasta disponibilitate se identifica cu sugestibilitatea, existând în diferite grade la toate fiinţele umane. Stimularea acestei disponibilităţi face ca sa se elibereze marile rezerve energetice aflate în străfundurile inconştientului, creând starea de „hipermnezie sugestiva”.   3. Un alt element este folosirea muzicii; se utilizează stilul baroc, care are un ritm stabil de un sunet pe secunda, muzica lui Händel, Bach etc.   4. Materialul este prezentat într-o forma ritmica, sincronizata cu ritmurile corpului şi ale mintii. Informaţia este împărţită în fragmente scurte sau mici expresii, rostindu-se o expresie la intervale de 8 secunde, pe intonaţii diferite pentru a înlătura monotonia unui ritm constant. Lozanov a studiat corelaţia ritm-învatare. Dintr-un material prezentat cu pauze de 1 secunda se retine 20%, daca pauzele sunt de 5 secunde se retine 30%, iar la pauzele de 10 secunde se retine 40%. Cercetările au demonstrat ca o pauza între unităţile de informaţie oferă celulelor creierului posibilitatea de a se odihni un moment.   5. Atitudinea şi comportamentul profesorului (gesturi, tonul vocii, expresia faciala) trebuie prestabilit pentru a transmite elemente de creştere a motivaţiei şi a încrederii în sine.   Se constata îmbunătăţirea metodei de învăţare în timp: în 1966 Lozanov raporta 100 cuvinte/zi, în 1974 – 1800 cuvinte/zi. În 1977 s-a raportat o reţinere în memorie de 3000 cuvinte/zi în care studenţii au reţinut într-un interval de 6 luni 88% din materia predata, iar după 22 de luni au reţinut 57% fara a se face reîmprospătarea cunoştinţelor. În anii `80 metoda a început sa fie ocultata.   Lozanov afirma: „O data ce ai învăţat să-ţi deschizi mintea, capacitatea de a memora şi de a-ţi reaminti pare aproape nelimitata, neexistând nici un alt punct de blocare”.   6. La un institut francez se foloseşte o metoda asemănătoare sugeostopediei. Se folosesc o serie de sugestii care deschid emoţia şi exprimarea total libera. Cursanţii primesc alte nume şi ajung să-şi depăşească jena de a se exprima. Critica nu este admisa. De exemplu, fiecare cursant îşi face o lista cu 10-15 momente din viaţa când a avut emoţii puternice; evocarea personalizata a unui eveniment creează emoţia care, prin diferite sugestii, este menţinută în conştient pe perioada învăţării.   7. După ce se folosesc de metoda de relaxare Schultz şi metoda exprimării total libere se obţine o stare de învăţare în care practicantul devine atât de dornic de a învăţa încât face un mare efort de a se abţine sa înceapă chiar în momentul respectiv, înainte de a termina autosugestia. El simte dinamismul placerii de a învăţa care creste gradat. Se memorează la niveluri miraculoase, iar acest lucru trebuie sa fie pentru cursant ceva absolut normal, sa se bucure de aceasta stare fara a pune întrebări de genul: „Cum se poate?”, „Cât se poate?”, „De ce se poate?” etc. El trebuie doar sa se autosugestioneze permanent pozitiv şi sa se bucure de abilitatea obţinută folosind-o.   8. Repetiţia ajuta procesul de învăţare, dar monotonia ei îl împiedica. Astfel, Lozanov foloseşte intonaţia şi ritmul (acestea se produc în emisfera cerebrala dreapta):   — Ton normal (declarativ);   — Ton şoptit (încet, ambiguu);   — Ton dominant (autoritar).   9. Metoda lui Lozanov are efect de avalanşa: depa 7 zile (sesiuni de învăţare) se distinge o creştere neta fata de prima zi. Sugestionarea prealabila duce la creşterea cu 60% a performantelor. Sincronizarea cu respiraţia duce la o îmbunătăţire cu 78% a asimilării imediate. Toate se potenţează, au un efect cumulativ. Se recomanda repetarea cu ritmul: memorare pe apneea pe plin, pauza, expiraţie, inspiraţie, repetare pe apneea pe plin.   Psihologul Alan Lakein recomanda folosirea din plin a întrebării: „Care ar fi modul cel mai bun de a-mi folosi timpul acum?”   Arthur C. Clarke spunea: Singura cale de a descoperii limitele posibilului este de a merge dincolo de ele, în imposibil”.   Cercetările moderne eu relevat ca psihicul uman nu are, în mod real şi absolut, limite; dimpotrivă, este parte a unui domeniu infinit al conştiinţei care cuprinde tot ceea ce exista dincolo de spatiu şi timp, în realităţi neexplorate încă (The Holotropic Brain)   Autosugestii:   1. Îmi place foarte mult sa învăţ acum.   2. Resimt o stare profunda de calm şi sunt deschis către noile idei şi cunoştinţe acum.   3. Dau întotdeauna răspunsurile corecte la momentul potrivit. SFÂRŞIT