Cărți romantice și de dragoste pdf

Coboram ultima colină a muntelui Canigou şi, deşi soarele apusese, desluşeam pe câmpie casele orăşelului Ille, către care mă îndreptam.           — Ştii, îi spusei catalanului care îmi servea drept călăuză din ajun, ştii, nu-i aşa, unde locuieşte domnul de Peyrehorade?           — Ba bine că nu! exclamă el, îi cunosc casa tot aşa cum mi-o cunosc pe a mea şi dacă n-ar fi atât de întuneric, aş putea chiar să v-o arăt. E casa (cea mai frumoasă din Ille. E om bogat domnul de Peyrehorade şi îşi însoară feciorul cu una şi mai avuta ca el.           — Şi când are loc căsătoria? Curând? îl întrebai eu.           — Zilele astea! s-ar putea să fi şi tocmit lăutari pentru nuntă. Astă-seară, poate, mâine, poimâine, ştiu eu? Nunta va avea loc la Puygarrig, căci domnişorul se însoară cu domnişoara de Puygarrig. Ehei, o să fie tare frumos!           Mă recomanda domnului de Peyrehorade un prieten al meu, domnul de P. Îmi spusese că e un anticar foarte instruit şi de-o amabilitate care nu se dezminţise niciodată. Îmi mai spusese că o să-i facă mare plăcere să-mi arate toate ruinele aflate la zece leghe împrejur. Mă gândeam, deci, că o să-mi fie de mare folos să vizitez împrejurimile din Ille, după câte ştiam bogate în monumente antice şi medievale. Această căsătorie, de care abia acum auzeam, îmi dădea peste cap toate planurile.           „O să le stric cheful”, îmi spuneam eu. Dar eram aşteptat; îl vestise domnul de P, trebuia să mă prezint neapărat.           — Pun prinsoare, domnule, îmi spuse călăuza, când sfârşisem de coborât şi ajunsesem în câmpie, pun prinsoare pe-o ţigară că ştiu pe de rost ce anume veţi face la domnul de Peyrehorade.           — Ei, răspunsei eu întinzându-i o ţigară, nici nu e prea greu de ghicit. La ora asta, după ce-ai coborât şase leghe în Canigou, problema numărul unu e să mănânci.           — Da, dar mâine? Iată, pun pariu că veniţi la Ille ca să vedeţi idolul. M-am gândit la asta când v-am văzut desenând sfinţii din Serrabona.           — Idolul! Ce idol? întrebai eu plin de curiozitate.           — Cum, nu v-a povestit nimeni la Perpignan că domnul de Peyrehorade a găsit un idol îngropat în pământ?           — Pesemne o statuie de pământ ars sau argilă?           — Nu, de aramă. Ai putea să faci din el o groază de gologani de aramă. E tot atât de greu cât un clopot de biserică. L-am găsit îngropat în pământ la rădăcina unui măslin.           — Erai deci de faţă când a dat de el?           — Da, domnule. Acum două săptămâni, domnul de Peyrehorade ne-a poruncit, mie şi lui Jean Coli, să scoatem din pământ un măslin bătrân care degerase iarna trecută, iarnă, după cum ştiţi, neobişnuit de aspră. Jean Coli săpa cu râvnă, când deodată sapa se izbeşte de ceva. S-a auzit biuum, ca şi cum ar fi lovit un clopot. „Ce-i asta?” îi spun eu. Săpăm mai departe, săpăm, şi iată că deodată iese la iveală o mână neagră, parcă un mort şi-ar fi scos mâna din groapă. M-au trecut sudorile de spaimă. Mă duc şi-i spun boierului: „Stăpâne, zic, sunt sub măslin şi rămăşiţe omeneşti! Ar trebui să chemăm preotul.” „Ce fel de rămăşiţe omeneşti? zice el. Ia hai să văd.” Când dădu cu ochii de mâna aceea neagră, strigă: „O antichitate! O antichitate!” Ai fi zis că găsise cine ştie ce comoară. Pune mâna pe-o sapă şi începe să sape din răsputeri, mai dihai decât noi doi.           — Şi ce aţi găsit?           — O femeie mare, neagră, goală-goluţă, fie-mi cu iertăciune, domnule, cu totul şi cu totul de aramă; domnul de Peyrehorade ne-a spus că-i un idol de pe vremea păgânilor din timpul lui Carol cel Mare!           — Trebuie să fie vreo Madonă de bronz din cine ştie ce mănăstire nimicită.           — O Madonă! păi cum! Mi-aş fi dat seama cât ai clipi, dacă aş fi fost o Madonă. E un idol, pe cinstea mea: se vede după chip. Are nişte ochi mari, albi, care te ţintuiesc locului. Se uită la tine, de parcă ar vrea să-ţi spună ceva, şi fără vrere, cobori privirea în pământ.           — Zici ca are ochi albi? Sunt fără îndoială încrustaţi în bronz. O fi poate vreo statuie romană.           — Romană! Să ştii că asta e. Domnul de Peyrehorade zice că este o romană. Îmi dau seama că sunteţi tot atât de învăţat ca şi el.           — E întreagă? Nu-i lipseşte nimic?           — Nu-i lipseşte nimic. Nimic. E întreagă şi mai arătoasă decât statuia de ipsos vopsită a lui Ludovic-Filip de la primărie. Cu toate astea, chipul idolului mi s-a părut plin de răutate. Te priveşte de parcă ar vrea să-ţi facă un rău.           — Ce rău? Ţi-a făcut vreun rău?           — Mie nu. Să vă spun cum a fost. Ne-am apucat patru oameni să ridicăm idolul în picioare, cu domnul de Peyrehorade, care şi el trăgea de funie, deşi n-are, bietul om, vlagă nici cât un pui de găină! Cu multă caznă am pus-o în picioare. Luasem o bucată de ţiglă ca s-o proptesc, când buf! a căzut grămadă pe spate. Am strigat: „Păzea”. Dar până să strig eu, i-a şi prins sub ea piciorul lui Jean Coli.           — I l-a strivit cumva?           — Ba i l-a rupt, cum ai rupe în două un arac! Vai de capul lui! M-au apucat furiile, ce să zic. Îmi venea să iau sapa şi să fac bucăţi idolul, dar domnul de Peyrehorade nu m-a lăsat. I-a dat nişte bani lui Jean Coli, care de două săptămâni, de când cu întâmplarea asta nenorocită, nu s-a mai dat jos din pat, şi doctorul zice că, după cât se pare, o să-şi târască piciorul toată viaţa. Mare păcat, zău aşa. Era cel mai bun alergător din împrejurimi, şi cel mai bun aruncător de minge, dacă îl lăsăm deoparte pe domnişorul nostru. Ce amărât a fost domnul Alphonse de Peyrehorade nu vă mai spun, căci Coli era tovarăşul lui de joc. Nu te mai săturai să-i vezi cum îşi aruncau mingea. Paf! paf! nu atingea niciodată pământul.           Vorbind aşa, am intrat în Ille, şi peste puţin timp mă aflam în faţa domnului de Peyrehorade. Era un moşneag mărunţel, dar încă în putere şi vioi, pudrat, cu nasul roşu, cu o înfăţişare jovială şi ironică. Înainte de a deschide scrisoarea domnului de P., m-a poftit să iau loc la masă, o masă copioasă, şi m-a prezentat soţiei, şi fiului său ca pe-un arheolog ilustru, care trebuia să scoată provincia Roussillon din uitarea în care o lăsase indiferenţa savanţilor.           În timp ce mâncam cu poftă, căci aerul tare, de munte, îmi deschisese pofta de mâncare, cercetam cu luare-aminte gazdele. Spusei un cuvânt domnului de Peyrehorade; trebuie să adaug că era neastâmpărul în persoană. Vorbea, mânca, se scula, alerga în bibliotecă, îmi aducea cărţi, mi-arăta stampe, îmi turna să beau; nu sta locului nici măcar două minute. Soţia lui, cam rotofeie, ca mai toate catalanele după vârsta de patruzeci de ani, mi se părea o provincială în toată legea, ocupată doar cu gospodăria şi grijile casei. Deşi ce era pe masă ar fi ajuns la cel puţin şase persoane, ea alergă la bucătărie, puse să se taie câţiva porumbei, porunci mălai copt, deschise nu ştiu câte borcane de dulceaţă. Într-o clipă, pe masă îşi făcură apariţia o sumedenie de farfurii şi sticle încât aş fi murit fără îndoială de indigestie dacă m-aş fi apucat să gust numai din tot ce mi se oferea. Totuşi, la fiecare fel pe care-l refuzam, trebuia să găsesc noi scuze. Se temea că nu mă simt bine în Ille. În provincie nu prea ai de unde alege, şi parizienii sunt atât de dificili!           În timp ce părinţii săi umblau de colo-colo, domnul Alphonse de Peyrehorade nu se clinti din loc, rămânând nemişcat, aidoma unui Term. Era un tânăr voinic, de vreo douăzeci şi şase de ani, cu o figură frumoasă şi regulată, dar lipsită de expresie. Statura şi formele lui atletice justificau reputaţia de neobosit jucător de paume11 de care se bucura în împrejurimi. În seara aceea era îmbrăcat cu eleganţă, exact după fotografiile ultimului număr din Jurnalul Modelor. Dar mi se părea că veşminltele îl stinghereau; sta ţeapăn de parcă înghiţise un băţ, în vestonul său de catifea, şi se întorcea cu tot trupul. Mâinile lui mari şi arse de soare, cu unghiile tăiate scurt, contrastau în mod ciudat cu costumul. Mâini de muncitor ce ieşeau din mânecile unui dandi. De altfel, deşi m-a examinat din cap până-n picioare foarte curios, în calitatea mea de parizian, nu-mi adresă cuvântul decât o singură dată toată seara, şi asta spre a mă întreba de unde am cumpărat lanţul ceasului de buzunar.           — Ah! dragul meu oaspete, îmi spune domnul de Peyrehorade când cina era pe sfârşite, acum eşti în casa mea şi voi pune stăpânire pe dumneata. Nu te slăbesc deoât după ce-am să-ţi arăt tot ce cred eu demn de văzut în munţii noştri. Trebuie să înveţi să cunoşti Rousillonul acesta al nostru şi să-i faci dreptate. Nici nu ştii câte minunăţii se ascund aici. Monumente feniciene, celtice, romane, arabe, bizantine, am să-ţi arăt totul, de-a fir-a-păr. Am să te duc pretutindeni, n-o să te cruţ de loc, am să-ţi arăt până şi ultima cărămidă.           Un acces de tuse îl sili să-şi întrerupă vorba. Am profitat de ocazie ca să-i spun că aş fi dezolat să-l deranjez într-un moment atât de important pentru familia sa. I-am spus că mi-ar fi de ajuns sfaturile lui preţioase în legătură cu excursiile pe oare urmează să le fac, şi că nu e neapărat necesar să se obosească pentru a mă însoţi.           — Ah! vorbeşti de căsătoria fiuluii meu, exclamă el, întrerupându-mă. O nimica toată. Va avea loc poimâine. O să te rog să iei parte la nunta care se va desfăşura de altfel în familie, căci mireasa e în doliu după o mătuşă pe care o moşteneşte. N-o să fie nici petrecere, nici dans. Păcat ai fi avut prilejul să le vezi dansând pe catalanele noastre. Sunt frumoase foc şi poate ţi-ar fi venit pofta să-l imiţi pe Alphonse. Vorba zicalei: O căsătorie aduce după sine alta. După nuntă, adică sâmbătă, sunt liber, şi-o să începem să batem coclaurile. O nuntă, în provincie, nu e decât o plictiseală în plus, mai ales pentru un parizian sătul de petreceri şi încă o nuntă fără dans! Îţi cer iertare! Totuşi, vei vedea o mireasă, o mireasă, o să vorbim noi pe urmă… Dar dumneaita eşti un om serios, nu mai ai ochi pentru femei. Am să-ţi arăt altceva mai interesant. Da, am să-ţi arăt altceva! Îţi rezerv o surpriză grozavă pentru mâine.           — Doamne! îi spusei, e greu să ai o comoară în casă fără ca oamenii să nu afle. Cred că ghicesc surpriza pe oare mi-o pregăteşti. Dar dacă e vorba de statuia dumitale, descrierea pe care mi-a făcut-o călăuza mea n-a avut darul decât să-mi aţâţe curiozitatea şi să-mi trezească dorinţa de-a o admira.           — Ah! ţi-a vorbit de idol, căci astfel au poreclit-o pe frumoasa mea Venus Tur dar nu vreau să mai rostesc un cuvânt. Mâine, la lumina zilei, o vei vedea cum trebuie, şi o să-mi spui dacă am sau nu dreptate s-o consider o capodoperă. Zău! Ai picat tocmai la timp. Sunt inscripţii pe care eu, biet ignorant, le explic în felul meu dar altfel le dezleagă un savant din Paris! O să râzi, poate, de interpretarea mea căci am făcut o dare de seamă eu, acesta care îţi vorbesc, bătrân anticar de provincie, m-am lansat. Vreau să ia foc presa. Dacă vrei s-o citeşti şi să faci unele îndreptări, aş putea spera. De pildă, sunt tare curios să ştiu cum vei traduce inscripţia de pe soclu: CAVE… Dar mi vreau încă să-ţi cer nimic! Pe mâine, pe mâine. Nici un cuvânt mai mult despre Venus.

Carmen este o nuvelă realistă de Prosper Mérimée, apărută în 1845 în revista Revue des deux Mondes și, ulterior, publicată de Michel Lévy frères în 1846. Nuvela a devenit foarte populară după ce a fost adaptată sub formă de libret de Henri Meilhac și Ludovic Halévy în 1875 pentru opera Carmen de Georges Bizet. NUVELE CUPRINS:           Prefaţă 4           Tabel cronologic 27           MATEO FALCONE 31           TAMANGO 45           NEÎNŢELEGERI 68           COLOMBA 136           CARMEN 278           ABATELE AUBIN 341                 Prefaţă.           Un nou volum de Mérimée este, fără îndoială, un omagiu adus scriitorului; cu precădere, însă, el constituie un act de cultură, prin care se pun la îndemâna cititorilor capodopere de circulaţie mondială. Cartea de faţă este, din acest punct de vedere, cu atât mai preţioasă cu cât ea cuprinde acele nuvele care – ele în primul rând – i-au deschis autorului portiţa posterităţii.           Selecţia întreprinsă aici a fost facilitată şi de împrejurarea că istoria literară stabileşte în opera lui Prosper Mérimée trei epoci de creaţie, aproape net delimitate. Istoria literară se supune astfel evidenţei şi o constată, iar jaloanele sunt cvasiunanim acceptate nu numai din raţiuni de metodă: punctând etapele unei activităţi literare de aproape cincizeci de ani, fie operează o ierarhie de valori într-o operă destul de variată îi foarte evident inegală.           Dar disocierea operei în componentele ei temporale produce în primul rând revelaţia nuvelelor: în literatura franceză Mérimée este considerat, pe drept cuvânt, creatorul nuvelei realiste moderne; ca nuvelist – ca romancier, în măsura în care, prin dimensiunile şi construcţia lor, unele nuvele se apropie de roman – el a rămas fixat şi în istoria literaturii universale.           Culegerea de faţă este alcătuită din producţiile cele mai reprezentative ca virtuţi artistice, care şi-au dovedit viabilitatea în timp, fiind selecţionate din cea mai fecundă epocă de creaţie a scriitorului, din epoca lui de maturizare şi de maturitate artistică. Ele sunt reprezentative deci pentru creaţia lui Mérimée fără să nege totuşi ansamblul operei sale în care chiar şi imperfecţiunile au o semnificaţie majoră.           Debutul răsunător ca şi sfârşitul mai degrabă modest al unei mari cariere literare oferă nu numai un context acelor viguroase şi substanţiale producţii ale anilor 1829-1846, ci se înscriu în dialectica intimă a întregii opere: debutul prevesteşte, explică şi pregăteşte în bună măsură apogeul; epoca finală explică şi ea, dar mai ales subliniază valorile aceluiaşi apogeu.           Se cuvine deci să ne oprim şi asupra lor.           Evocând funeraliile generalului Foy, care au prilejuit, în plină Restauraţie, o mare demonstraţie republicană, sculptorul d’Angers imortalizează, într-un basorelief executat în anul 1825, printre alţi protagonişti ai demonstraţiei, şi pe tânărul Prosper Mérimée. În acelaşi an, Mérimée îşi face debutul în literatură.           După o încercare, se pare, neizbutită – piesa Cromwell – şi distrusă, în manuscris, chiar de către autor, Mérimée publică Teatrul Clarei Gazul. Volumul cuprinde câteva piese care, în ansamblu, alcătuiesc o critică a clerului şi a nobilimii feudale.           În Caleaşca sfintei împărtăşanii asistăm la domnia arbitrară şi abuzivă – înfăţişată cu o savuroasă tentă de ridicul, fiind vorba de o comedie – a unui vicerege din Peru; în Femeia e un diavol sunt înfăţişate ororile inchiziţiei; în Ocazia, spovedania e reprezentată ca un prilej de convorbiri amoroase, ş.a.m.d.           Asistăm apoi la rechizitoriul prejudecăţilor de clasă ale nobilimii în Inés Mendo sau prejudecata învinsă şi curajul lui Mérimée merge chiar mai departe, exprimând câteva idei, dacă nu foarte originale, măcar destul de riscante pentru epoca reacţionară a Restauraţiei: „Plugarii – spune el – sunt cei care-i fac pe nobili să trăiască”; sau, în altă parte, reia o idee vehiculată încă de literatura medievală: „în cer nu există deosebire de rang” – afirmaţie în care aluzia la realităţi terestre e cât se poate de evidentă.           Nu e vorba, prin, urmare, de idei care să exceleze prin ineditul lor, ci mai ales de curajul de a le reafirma. Şi pornind tocmai de la o asemenea constatare, s-a încercat acreditarea părerii că discreţia, misterul chiar, în care Mérimée îşi învăluie debutul, ar fi o măsură de prudenţă. De fapt, intitulându-şi volumul Teatrul Clarei Gazul şi atribuind piesele unei fictive actriţe spaniole, Mérimée recurge la un artificiu frecvent în literatura romantică. Ceea ce se remarcă însă aici este virtuozitatea mistificării: autorul inventează o biografie a imaginarei actriţe, pretinsa traducere o semnează cu un pseudonim – Joseph L’Estrange – şi, pentru ca totul să pară cât mai autentic, un prieten, pictorul Delécluze, desenează şi portretul Clarei Gazul: e de fapt portretul lui Mérimée, feminizat prin simplu adaus al unei coafuri şi a unor detalii vestimentare.           De altfel, artificiul e reeditat şi când publică Guzla, cu subtitlul insidios: Poezii populare ale ilirilor; de data aceasta chiar cu mai mult succes. Mérimée însoţeşte volumul cu note critice, inventează biografia unui imaginar bard de pe coasta Dalmaţiei, iar culoarea locală e atât de viu surprinsă în versuri, încât mulţi se lasă înşelaţi – printre ei şi Puşkin, care traduce câteva balade în ruseşte sub titlul Cântecele ilirilor.           În aceeaşi epocă a debutului, Mérimée publică drama de inspiraţie istorică La Jacquerie, pe care, în sfârşit, o semnează cu propriul său nume. Evocând răscoala ţărănească din anul 1358, Mérimée reconstituie aici, într-o amplă frescă socială, de un viguros realism, un moment profund dramatic din istoria Franţei medievale. Deşi practic nu s-a jucat, punerea ei în scenă fiind extrem de dificilă, La Jacquerie rămâne cea mai valoroasă creaţie, capodopera dramatică a lui Mérimée. E totodată un act de curaj civic, întrucât, apelând la faptele istorice de mult consumate, el denunţă racilele şi viciile feudalismului într-o epocă în care nobilimea încearcă să folosească Restauraţia spre a recuceri toate privilegiile abolite de Revoluţia burgheză din 1789.           Debutul literar a fost astfel făcut. Şi încă într-un mod strălucit.           Se pare, potrivit unei mărturii citată de André Billy în monografia consacrată lui Mérimée, că Goethe ar fi prezis: „Acest derbedeu care îşi ascunde talentul sub fustele unei actriţe (aluzie la Clara Gazul) va ajunge departe” – aceeaşi idee exprimând-o apoi, mai sobru şi argumentat, într-un articol.           Documentul cel mai grăitor despre debutul lui Mérimée l-a furnizat însă Alexandre Dumas, care în prefaţa la Henric al III-lea şi curtea sa – prima dramă romantică în proză care a văzut lumina scenei – făcea următoarea precizare: „Nu mă voi declara fondatorul unui gen nou pentru că, efectiv, nu am fondat nimic. D-nii Victor Hugo, Mérimée… şi Dittmer l-au întemeiat înaintea mea şi mai bine decât mine; drept care le mulţumesc; ei m-au făcut ceea ce sunt…”           Iată-l aşadar pe tânărul dramaturg citat printre fondatorii şi maeştrii teatrului romantic, imediat după Hugo, care, o dată cu apariţia celebrei sale Prefeţe la Cromwell, e unanim recunoscut ca şef al romanticilor.           În acelaşi an însă, în care Dumas face această elogioasă precizare, Mérimée publică primul său roman – Cronica domniei lui Carol al IX-lea – cu care inaugurează cea mai fecundă epocă din activitatea sa literară. E o operă de tranziţie în care procedeele romantice predominante se grefează pe fondul unei viziuni realiste. Dar divorţul lui Mérimée de romantici nu e totuşi mai puţin net: el va renunţa la efuziunile sentimentale, la grandilocvenţa prolixă şi mai ales la transcrierea în opera de artă a sensibilităţii subiective.           În locul investigaţiilor îndreptate cu precădere înspre universul interior, intim, Mérimée e un observator interesat în primul rând, exclusiv aproape, de lumea obiectivă, exterioară.           Păstrează de la romantici unele procedee literare novatoare şi aspiraţiile lor generoase. Dar disociază eul sensibil de substanţa operei, care traduce astfel nu impresii subiective, ci constatări, înregistrând, fără nici o nuanţă emoţională personală, rezultatele incursiunilor pe care observatorul atent şi mai ales lucid, Mérimée, le face în istorie, în folclor şi la societatea contemporană. Ruptura sa de romantici este definitivă şi ireversibilă.           În capitolul al VIII-lea al Cronicii domniei lui Carol al IX-lea – un imaginar dialog între cititor şi autor – are chiar o mică răfuială literară cu foştii lui prieteni; şi când i se reproşează că nu înfăţişează regi sau alte personaje de mare rang, cu costumele lor descrise până la detaliu, că nu retranscrie cuvintele lor memorabile, frumoase şi pline de eleganţă, când i se reproşează cu alte cuvinte că nu foloseşte recuzita poncifă a romanticilor, Mérimée îşi trimite cititorul la… muzeu. Dincolo de latura amuzantă a acestui răutăcios colocviu, este de reţinut ceea ce reprezintă el, ca profesiune de credinţă literară: fidelitatea faţă de viaţa reală care, oricât ar cere cititorul, autorul nu o va înfrumuseţa şi nici nu îi va face retuşuri care s-o falsifice.           E de fapt premisa artistică majoră a primului său roman şi a viitoarelor nuvele.           Cronica domniei lui Carol al IX-lea e inspirată – ca şi La Jacquerie – din istoria naţională, dintr-o sursă descoperită şi preconizată de romantici; e un roman de dragoste totodată, întrucât evenimentele istorice – războaiele religioase şi cumplita noapte a Sfântului Bartolomeu a anului 1572, când hughenoţii sunt masacraţi – constituie cadrul în care evoluează un cuplu de îndrăgostiţi; dar e şi un roman contemporan, actual prin mesajul său: povestea de dragoste – supusă unor dramatice încercări, fiind vorba de iubirea dintre o catolică şi un hughenot – denunţă şi fanatismul religios şi despotismul.           Sub acest aspect romanul este semnificativ pentru convingerile lui Mérimée, pentru gândirea lui raţionalistă.           Tatăl său, pictor şi profesor la şcoala de belle-arte, cultiva ideile progresiste ale enciclopediştilor şi, voltairian convins, nu şi-a botezat fiul. Ambianţa familială nu lasă nici un echivoc asupra educaţiei lui Mérimée care adesea, vorbind despre el însuşi, spunea: „noi păgânii”. Evident însă că nu era numai un anticlerical. Poziţia sa antifeudală era manifestă, şi nu numai în literatură. Când cunoscuţi influenţi se oferă să-i asigure o foarte râvnită slujbă, sub Bourboni, Mérimée refuză: refuză locul vacant pe care-l lasă Chateaubriand la ambasada franceză din Londra.           Dar Cronica domniei lui Carol al IX-lea este ilustrativă şi pentru alte laturi ale personalităţii şi creaţiei lui Mérimée. Aşa, bunăoară, romancierul nu uită ca de-a lungul firului epic să amintească că este şi istoric; sau mai precis: că este cu precădere istoric.           Romanul de dragoste rămâne indecis şi sfârşitul său e lăsat pe seama fanteziei cititorului: autorul a evocat o împrejurare istorică şi a dus-o până la capăt; restul pare că nu mai are importanţă.           De altfel chiar prefaţa în care Mérimée face ample consideraţiuni de ordin istoric pare mai degrabă un studiu asupra războaielor religioase decât un preambul al unei opere literare. Dar cu atât mai demn de reţinut este punctul de vedere al autorului: comentând evenimentele din noaptea Sfântului Bartolomeu, Mérimée îl scuză oarecum pe Carol al IX-lea întrucât, remarcă el, masacrul a fost în cea mai mare parte produsul exaltării colective. Să fie oare un exces de „obiectivitate” ştiinţifică? Posibil, din moment ce acelaşi Mérimée nu acordă credit integral cronicarului medieval Froissart, atunci când îl consultă pentru La Jacquerie, deoarece, părtinitor, Froissart e în mod evident un apărător al nobilimii feudale, în timp ce Mérimée nu are rezerve în simpatia sa faţă de oprimaţii răsculaţi.           Semnificativ rămâne însă faptul că după ce istoricul îşi spune cuvântul în prefaţă, romancierul, obiectiv şi el, relatează împrejurări care neagă valoarea circumstanţelor atenuante acordate lui Carol al IX-lea. Şi de obicei scriitorul realist Mérimée l-a excedat pe istoricul şi mai ales pe teoreticianul, adesea echivoc, Mérimée. În această autodepăşire trebuie căutată principala sursă a realismului său viguros, sursa vitalităţii operei sale.           Într-o scrisoare intimă el făcea următoarea observaţie cu nuanţă de paradox: „Trebuie să fii puţin stupid pentru a nu face decât un singur lucru; şi în arte nu excelezi decât dăruindu-te în întregime lor”. Mérimée a fost într-adevăr istoric şi arheolog, critic de artă şi filolog. Şi ţinea să se ştie acest lucru, chiar şi atunci când făcea literatură. Carmen de pildă, una din capodoperele sale, nu este, dacă ar fi să-l credem, decât o poveste aflată întâmplător şi transcrisă fără nici o pretenţie de literat. Mérimée ne avertizează la început că întreprinde cercetări istorice; apoi, în finalul care nu mai are nici o legătură cu nuvela, face un tur de erudiţie filologică.           Literatura este pentru el – această impresie încearcă să o lase – o simplă trecere de timp; o spune de altfel el însuşi că nu e suficient de stupid pentru a se ocupa de un singur lucru şi nici nu vrea să se dăruiască artelor. Creaţia este însă un act reconfortant prin ea însăşi şi literaturii nu îi cere mai mult decât ea îi oferă: o elevată delectare spirituală.           În linii mari vorbind, acesta e Mérimée teoreticianul: la un pas de arta gratuită. Cu totul altul însă e Mérimée scriitorul: chiar şi în luciditatea lui fără iluzii, chiar şi în scepticismul lui amar de mai târziu, el descoperă resurse de creaţie. Scriitorul filtrează otrava dezamăgirii acumulată de omul de lume. Observaţia obiectivă, oricât ar fi ea de amară, şi mai ales atunci când e amară, generează opera de artă. Prietenia cu Stendhal – în care s-a descifrat adesea sursa adeziunii sale la romantism, dar mai ales viziunea realistă a operei sale de maturitate – l-a îndepărtat de observarea universului său interior, intim, în favoarea realităţii înconjurătoare. Dar nu numai prietenia cu Stendhal, ci întreaga lui formaţie intelectuală. Şi în egală măsură împrejurările social-istorice în care a trăit; modul în care ele şi-au lăsat amprenta asupra personalităţii sale – modul în care el a reacţionat faţă de evenimente. Pentru că în ultimă instanţă aceste împrejurări şi poziţia faţă de ele îşi găsesc o expresie directă în opera lui Mérimée şi, de-a lungul carierei sale literare, momentele de semnificaţie din istoria zbuciumată a timpului său coincid cu jaloanele fixate de istoria literară care marchează acele distincte epoci de creaţie.           Începând din anul 1825, Mérimée e un creator efervescent, fără intermitenţe. După Cronica domniei lui Carol al IX-lea, în doi ani consecutiv, publică nuvelele: Mateo Falcone, Cucerirea redutei, Tamango şi Federigo, apoi Vasul etrusc, Partida de tric-trac ş.a.           În 1834 – după ce Restauraţia a fost doborâtă şi monarhia din iulie instaurează un regim, la început cel puţin, mai democratic – intră în administraţia de stat ca inspector al monumentelor istorice din Franţa. Timp de optsprezece ani el deţine acest post de înalt funcţionar erudit, colindă ţara în lung şi-n lat, restaurând şi salvând de la distrugere vestigii romane şi gotice. Patru volume de Note de călătorie – rod al îndelungatelor sale călătorii – îl relevează ca pe un remarcabil arheolog.           Călătoreşte mult şi în străinătate, vizitând Spania, Anglia, Germania, Italia, Grecia şi Asia Mică.           Două Academii – Academia Franceză şi Academia de inscripţiuni – îi vor consacra activitatea sa ştiinţifică, încununată în 1841 de două studii asupra unor momente din istoria romanilor: Eseu asupra războiului social şi Conjuraţia lui Catilina.           Totuşi, alegerea lui ca membru al Academiei Franceze iscă incidente. Fără prea mare amploare, dar nu fără semnificaţie. La două zile după ce a fost primit sub cupolă, îi apare nuvela Arsčne Guillot, în care virtuţile mai mult sau mai puţin morale, în orice caz francheţea unei fete mai uşuratice, sunt comparate antitetic cu filantropia ipocrită a unei doamne din protipendadă.           „Când eşti bogat e uşor să fii cinstit – spune Arsčne Guillot. Ţi eu aţ fi fost cinstită dacă aş fi avut mijloace… Am iubit un singur om. Dacă am fi fost bogaţi ne-am fi căsătorit.”           Şi asta o spune numai la două zile după ce Mérimée a fost ales membru ai Academiei! Printre alte reacţii nefavorabile autorului, merită citată aceea a lui Sainte-Aulaire care, într-o scrisoare, făcea aceste reflecţii: „Am făcut, se pare, alegeri destul de rezonabile în Academie; ultima nuvelă a confratelui nostru Mérimée mi-a pricinuit însă un mare regret. Talentul e cam prost folosit. Intre noi fie spus, nu-mi amintesc să fi citit o producţie frivolă mai radical neizbutită.” Alţii afirmau că, dacă nuvelele ar fi apărut cu două zile mai devreme, Mérimée nu ar fi obţinut votul lor.           Când peste un an apare Carmen, Mérimée se dovedeşte a fi rămas acelaşi neconformist, observator critic al moravurilor societăţii în care trăia.           Într-o scrisoare adresată doamnei de Montijo – mama viitoarei soţii a lui Napoleon al III-lea, pe care o cunoscuse mai demult şi cu care legase o afectuoasă prietenie – el face următoarea remarcă: „Am petrecut opt zile închis în casă, scriind… o întâmplare pe care mi-aţi povestit-o acum cincisprezece ani. După Arsčne Guillot, n-am reuţit să ofer altceva mai moral frumoaselor noastre doamne…”           După Carmen, apare Abatele Aubin, apoi un timp – nimic.           Abia în 1850 publică o piesă, Cele două moşteniri, după care intervine din nou o lungă pauză în creaţia originală.           Descoperă însă literatura rusă şi întreprinde o operă nu lipsită de importanţă: prin el publicul francez îl gustă pe Puşkin (din care a tradus Dama de pică, Ţiganii şi Focul de revolver) şi pe Gogol (Revizorul şi fragmente din Suflete moarte). Publică studii consacrate lui Puşkin, Gogol şi Turgheniev, iar ca istoric – lucrări despre Stenka Razin şi Petru cel Mare.           Dar nimic din ceea ce scrie acum – printre altele şi un roman istoric, Falşii Demetriuşi, dramatizat ulterior în colaborare cu Emile Augier – nu mai egalează creaţia anterioară.           Opera sa înregistrează astfel cantitativ, statistic chiar, o schimbare de poziţie care oscilează între panică şi supunere conformistă. Revoluţia din 1848 îl şochează pe Mérimée şi îl sperie; surprins de evenimente în casa unui prieten, el se baricadează acolo peste noapte. Într-o scrisoare adresată aceleiaşi doamne de Montijo, îşi mărturiseşte descumpănirea. În schimb, e poate unicul scriitor care aprobă lovitura de stat a lui Napoleon al III-lea. Devine un intim al curţii imperiale, fiind şi un vechi prieten al soţiei împăratului – Eugenia, fiica doamnei de Montijo. La insistenţele ei, el acceptă să fie numit, iar Napoleon al III-lea îl numeşte senator. Refuză în schimb şi funcţia de ministru al instrucţiunii şi postul de profesor la Sorbona.           Atitudinea lui – pe care e riscant să o defineşti reacţionară, în ciuda serviciilor aduse, mai ales prin prestigiul său, unui regim reacţionai – nu este totuşi mai puţin contradictorie şi şocantă. În timp ce Hugo, alături de care debutase, reacţionează violent şi ferm faţă de lovitura de stat a lui Napoleon cel Mic, Mérimée, omul fără iluzii, sceptic şi pesimist chiar, face concesii.           La Cannes, bătrân şi bolnav, cu puţin timp înaintea dezastrului de la Sedan, moare senatorul. A fost un senator fără vocaţie, cu un rol destul de şters în vremea celui de al doilea imperiu şi ignorat ca om politic în istoria propriei sale ţări.           Mérimée scriitorul a rămas în posteritate, iar opera lui a intrat în circuitul valorilor universale. O citeşti şi o reciteşti, descoperindu-i la fiecare lectură sensuri şi frumuseţi noi. Revelaţiile sunt cu atât mai surprinzătoare cu cât ele se produc într-un perimetru destul de restrâns: Mérimée a scris puţin.           Într-o epocă în care literatura franceză se ilustrează prin opere monumentale, gigantice ca dimensiuni şi ca ţeluri – Balzac de pildă îşi propune să reconstituie în Comedia umană fizionomia întregii societăţi franceze de după revoluţia burgheză, iar Hugo întreprinde în Legenda Secolelor un vast ciclu de poeme menit să retranscrie în versuri istoria întregii omeniri – într-o asemenea epocă în care chiar şi un scriitor mai puţin profund, ca Alexandre Dumas, devine colosal prin inepuizabila lui fecunditate literară, Mérimée scrie nuvele. Şi încă: numai câteva nuvele. Le scrie cu dezinvoltură, cu aerul degajat al unui amator care îşi propune ţeluri dintre cele mai modeste fără dorinţa de a excela şi fără ambiţia de a concura la gloria literară. Şi totuşi literatura universală l-a trecut în rândurile aleşilor săi. Căci, limitată ca întindere, opera lui Mérimée e densă, bogată în sensuri, viabilă prin profunzimea şi prin perfecţiunea ei. teatru radiofonic da-ti click aici....https://latimp.eu/carmen-scene-de-amor-imposibil-teatru-radiofonic-prosper-merimee/

            CAPITOLUL I.           Locotenentul Dunbar nu era chiar înghiţit. Dar ăsta a fost primul cuvânt care i-a venit în minte.           Totul era imens.           Cerul uriaş, fără pic de nori. Oceanul de iarbă unduind în valuri. Nimic altceva, oriunde îşi arunca privirea. Nici măcar un drum. Nici o urmă de făgaşuri pe care să meargă căruţa masivă. Pur şi simplu spaţiu şi nimic altceva.           Era în voia sorţii. Şi asta îi făcea să-i tresalte inima într-un fel ciudat, tulburător.           Cum şedea pe capră, lăsându-şi trupul să înainteze în voia valurilor preeriei, locotenentul Dunbar se concentră asupra bătăilor înfrigurate ale inimii. Era înfiorat. Şi totuşi sângele nu-i galopa. Pulsul era liniştit. Buimăceala produsă de gândul acesta îi ţinea mintea trează şi-i făcea plăcere. În minte i se răsuceau într-una cuvinte cu care încerca să închege propoziţii, să descrie ce simţea. Era greu de prins în cuvinte.           În cea de a treia zi a lor pe drumuri vocea din mintea lui rosti: „aici e ceva religios” şi propoziţia asta i se păru cea mai bună până la acel moment. Dar locotenentul Dunbar nu fusese în viaţa lui religios aşa că deşi propoziţia părea corectă, nu prea ştia ce să înţeleagă din asta.           Dacă n-ar fi călătorit atât de departe cu gândul, locotenentul Dunbar ar fi găsit, poate, explicaţia, dar în reveria lui, pur şi simplu a sărit peste ea.           Locotenentul Dunbar se îndrăgostise. Se îndrăgostise de ţinuturile astea frumoase şi sălbatice şi de tot ce exista aici. Era dragostea pe care visezi s-o ai pentru un semen de-al tău: generoasă, neumbrită de îndoieli, devotată şi nepieritoare.           Sufletul lui primise un impuls şi inima îi tresălta. Poate că de aceea se gândise indiscutabil la religie chipeşul locotenent de cavalerie.           Cu coada ochiului îl văzu pe Timmons zvâcnind capul într-o parte şi scuipând a mia oară în iarba înaltă până la brâu. Cum se întâmpla adeseori, scuipatul n-a ţâşnit în jet, ceea ce l-a făcut pe căruţaş să se şteargă la gură. Dunbar n-a spus un cuvânt dar faptul că Timmons scuipa mereu îl crispa în sinea lui.           Era un gest inofensiv şi totuşi îl irita, aşa cum te irită cineva pe care trebuie să-l priveşti într-una scobindu-se în nas.           Şezuseră alături unul de celălalt toată dimineaţa Dar numai pentru că vântul bătea din direcţia potrivită. Deşi nu-i despărţea decât vreo doi paşi, uşoara adiere venea cum trebuie şi locotenentul Dunbar nu-i simţea mirosul lui Timmons. Până la treizeci de ani, neîmpliniţi, mirosise din belşug moartea şi nimic nu era atât de cumplit. Numai că moartea era întotdeauna îndepărtată, îngropată sau depăşită, pe când cu Timmons nu puteai face aşa ceva. Când se schimbau curenţii de aer, duhoarea lui îl învăluia pe locotenentul Dunbar ca un nor invizibil, puturos.           Aşa că atunci când briza bătea cum nu trebuie, locotenentul se strecura de pe capră, sus, pe maldărul de provizii îngrămădite pe culcuşul din căruţă. Uneori călătorea acolo sus ore în şir. Alteori sărea jos în iarba înaltă, îl dezlega pe Cisco şi o pornea înainte vreo milă-două.           Aruncă o privire îndărăt la Cisco care înainta cu greu, legat la spatele căruţei, mulţumit, cu botul îngropat în traista cu grăunţe, cu spinarea cafenie lucind în soare. Dunbar zâmbi când îşi zări calul şi, o clipă, dori ca viaţa cailor să ţină cât a oamenilor. Cu puţin noroc, Cisco va mai putea trăi vreo zece-doisprezece ani. Vor mai urma şi alţi cai, dar ăsta era calul vieţii lui. Odată dispărut, nu-l mai putea înlocui.           În timp ce locotenentul Dunbar îl privea, murgul mărunţel îşi ridică brusc ochii de chihlimbar din traistă ca şi cum ar fi vrut să vadă unde este locotenentul şi, mulţumit cu o singură privire, se întoarse la rumegatul grăunţelor lui.           Dunbar îşi îndreptă spatele şi strecură o mână la pieptul tunicii de unde scoase un petec împăturit de hârtie. Îl îngrijora documentul ăsta militar pentru că aici erau scrise ordinele lui.           De când plecase de la Fort Hays, ochii lui negri, parcă fără pupile, priviseră documentul acesta de zeci de ori, dar indiferent cât l-ar fi privit, nu reuşea să se simtă deloc mai uşurat.           Numele lui era ortografiat greşit în două locuri. Maiorul, a cărui suflare răspândea miros de alcool, când îi semnase hârtia, o mânjise neîndemânatic cu mâneca, întinzând cerneala înainte ca să se usuce, încât semnătura oficială era întinsă rău. Ordinul nu fusese datat, aşa că locotenentul Dunbar completase el însuşi data, pe traseu. Dar o scrisese cu creionul şi mina de creion, scrijeliturile în cerneală ale peniţei maiorului şi tiparul şablon al formularului alcătuiau un tot supărător.           Locotenentul Dunbar oftă cu ochii la documentul oficial. Nu arăta a ordin de armată. Arăta a gunoi.           Şi, privindu-l, îşi aminti cum s-au petrecut lucrurile şi se simţi şi mai necăjit. Întrevederea aceea fantastică cu maiorul a cărui respiraţie mirosea a alcool.           În dorinţa lui de a fi trimis la post, se dusese la cartierul general direct de la gară. Maiorul fusese primul şi singurul om cu care vorbise în intervalul dintre sosire şi momentul ulterior, din după-amiaza aceea, când se cocoţase în căruţă să-şi ocupe locul alături de împuţitul de Timmons.           Ochii injectaţi ai maiorului îl ţintuiseră îndelung. Când, în sfârşit, vorbi, tonul era evident sarcastic:           — Luptător indian, ai?           Locotenentul Dunbar nu văzuse în viaţa lui un indian, cu atât mai puţin nu luptase cu vreunul.           — Păi, deocamdată, nu, să trăiţi! Cred că aş putea să devin. Ştiu să lupt.           — Luptător, ai?           La asta, locotenentul Dunbar n-a mai răspuns. Se priviră ţintă, în tăcere, preţ de secunde care-i părură lungi lui Dunbar, înainte ca maiorul să înceapă să scrie. Scria furios, în timp ce sudoarea îi curgea şiroaie pe tâmple. Dunbar putea vedea alte picături uleioase grupate în creştetul capului aproape chel.           Şuviţe unsuroase, aduse spre ceafă, se înşirau bine lipite de ţeastă. Era o frizură care-i amintea de ceva nesănătos.           Maiorul se opri din scârţâit doar odată. Tuşi şi expectoră flegmă în găleata infectă de lângă birou. În clipa aceea locotenentul Dunbar îşi dori ca întrevederea să ia sfârşit. Totul la omul acesta îl făcea să se gândească la boală.           Locotenentul Dunbar o nimerise mai bine decât îşi putea închipui, căci sănătatea maiorului atârnase de un fir extrem de fragil care se rupsese cu vreo zece minute înainte ca locotenentul Dunbar să intre în birou. Aşezat calm la biroul lui, cu mâinile frumos împreunate în faţă, maiorul uitase de viaţa lui de până atunci. Fusese o viaţă de neputinţe, alimentată de jalnice pomeni aşa cum primesc cei ce slujesc ascultători şi nu se remarcă prin nimic. Dar toţi aceşti ani au zburat, toţi anii burlăciei lui, toţi anii de luptă cu alcoolul dispăruseră ca prin farmec. Truda amară a vieţii maiorului Fambrough fusese înlocuită de un eveniment iminent şi minunat. Va fi încoronat rege peste Fort Hays cu puţin înainte de cină.           Maiorul termină de scris şi-i întinse hârtia.           — Te trimit la Fort Sedgewick; raportezi direct căpitanului Cargill.           Locotenentul Dunbar privi uimit la formularul mâzgălit.           — Da, să trăiţi. Cum ajung acolo, să trăiţi?           — N-oi fi crezând că eu ştiu? I-o întoarse maiorul tăios.           — Nu; nu, să trăiţi! Pur şi simplu nu ştiu.           Maiorul se rezemă de spătarul scaunului, îşi trecu amândouă palmele în jos, peste şliţul pantalonilor şi zâmbi încântat.           — Sunt într-o toană de generozitate şi o să-ţi fac favoarea. O căruţă încărcată cu bunuri din regiune pleacă-n curând. Găseşte-l pe ţăranul ce-şi zice Timmons şi mergi cu el.           Apoi, arătând spre hârtia din mâna locotenentului Dunbar:           — Sigiliul meu va garanta siguranţa dumitale pe o sută cincizeci de mile de teritoriu păgân.           De la începutul carierei sale locotenentul Dunbar învăţase să nu se mire de excentricităţile ofiţerilor gradaţi pe câmpul de luptă. Salutase scurt, spusese „Da, să trăiţi!” şi făcuse stânga-n-prejur. Dăduse de Timmons, se repezise îndărăt la tren să-l ia pe Cisco şi, în jumătate de oră, era în drum spre Fort Hays.           Iar acum, când privea lung la ordin, după o sută de mile parcurse, se gândea, presupun, că totul o să meargă bine.           Simţi cum căruţa îşi încetinea mersul. Timmons cerceta atent cu privirea ceva în iarba din imediata apropiere, în timp ce se opriră.           — Ia priviţi colo.           În iarbă, la nici douăzeci de picioare de căruţă, se întindea ceva alb şi cei doi bărbaţi coborâră să vadă despre ce era vorba.           Era un schelet de om, cu oasele orbitor de albe, cu tigva ţintind cerul.           Locotenentul Dunbar îngenunche lângă oase. Printre coaste creştea iarba. Şi vreo duzină şi ceva de săgeţi erau înfipte ca acele într-o pernă. Dunbar smulse una din pământ şi o răsuci în mâini.           Când îşi trecu degetele pe vârful ei, Timmons îi cotcodăci peste umăr:           — Careva p'n răsărit să-ntreabă: pe-n ce n-o fi scriind?           În seara aceea a plouat cu găleata. Dar ploaia a venit în rafale ca în furtunile de vară şi, cumva, umezeala nu părea atât de pătrunzătoare ca în alte dăţi din an, aşa că cei doi călători au dormit adăpostiţi sub căruţa acoperită cu prelată.           Ziua a patra a trecut cam la fel cu celelalte, fără inconveniente. Şi a cincea şi a şasea. Locotenentul Dunbar era dezamăgit că nu vede bizoni. Nu văzuse nici măcar unul. Timmons zicea că marile cirezi dispăreau uneori cu desăvârşire. Şi mai zicea să nu-şi bată capu' cu asta că or să fie ca lăcustele când s-or arăta.           Şi nici nu văzuseră un singur indian măcar, iar pentru asta Timmons nu avea nici o explicaţie. El zicea că dacă ar mai vedea vreun indian, chestia asta s-ar petrece prea curând şi că le era cu mult mai bine nehăituiţi de hoţi şi de milogi.           Dar până în a şaptea zi, Dunbar nu mai asculta decât pe jumătate la ce spunea Timmons.           În timp ce înghiţeau depărtările pe parcursul ultimelor mile, se gândea din ce în ce mai mult cum o să ajungă la postul lui.           Cu degetul în gură şi cu ochii ţintă la tavan, din pricina concentrării, căpitanul Cargill îşi pipăia tacticos dinţii. O lumină de dumirire fu urmată imediat de o încruntare.           — Se mai clatină unu, îşi spuse în gând. Paştele-măsii!           Necăjit, căpitanul îşi aruncă o privire la unul din pereţii mucedului său cartier general făcut din turf, apoi la altul.           N-avea ce vedea. Era ca o celulă.           Cartier general rosti el cu năduf, în gând: Paştele-măsii de cartier general.           De mai bine de o lună toţi foloseau termenul, chiar şi căpitanul.           Îl folosea fără jenă chiar în faţa oamenilor lui. Iar ei, în faţa lui. Şi nu era ceva ce nu se rostea decât în gând, o glumă inofensivă între camarazi. Era o înjurătură în regulă.           Iar timpul nu era favorabil.           Căpitanul Cargill îşi scoase mâna din gură. Şedea singur în întunericul din Paştele-măsii de cartier general şi asculta. Afară era linişte şi liniştea îi frângea inima lui Cargill. În împrejurări normale, curtea ar fi răsunat de zgomotele oamenilor ocupaţi cu treburile lor. Dar de zile în şir aceste treburi se sfârşiseră. Chiar şi agitaţia de la marginea drumului încetase. Iar căpitanul nu putea face nimic. Şi asta îl durea.

Câteodată, când o anumită lumină cade dintr-un unghi aparte, umbrele altor lumi ne joacă în faţa ochilor. în apropiere de Sandy Hook există un loc unde se întrevăd nave cu forme graţioase, dar nefamiliare, trecând dincolo de farul cu două turele. în » Philadelphia, lângă Rittenhouse Square, locu-itorii din Wavely Place pretind că strada e uneori traversată de bărbaţi şi de femei purtând haine elegante, dar extrem de ciudate. în Michigan, automobiliştii ce ies în Livonia prin Six Mile Road povestesc despre străfulgerări în care se zăreşte un şir de oameni abătuţi mărşăluind printr-o ploaie torenţială.           Poate e o festă pe care ne-o joacă lumina, o formă necunoscută de polarizare. Sau poate e un soi de rezonanţă cuantică între lumi învecinate. Când trebuie să explice genul ăsta de viziuni, ştiinţa e neputincioasă; şi abia catadixeşte să le recunoască existenţa. Nu e limpede nici măcar dacă e vorba de proiecţii a ceea ce a fost, a ceea ce va fi, sau a ceea ce ar fi putut să fie. Probabil sunt doar câteva porţiuni în care zidurile dintre universuri adiacente s-au ros, subţiindu-se şi permiţându-le acelor străfulgerări să se strecoare prin armătura rămasă. Dar ăsta e modul detaşat de a privi lucrurile. Ce ştiţi despre lumi învecinate sau despre ziduri între universuri? Sunt doar nişte biete cuvinte. Şi poate că nu mintea desluşeşte străfulgerările, ci sufletul, iar ceea ce desluşeşte sufletul nu are nici o legătură cu fizica.           Într-o zi strălucitoare de aprilie, Ted s-a mutat în Pennyworth House, aducând cu sine două valize burduşite de vise. A, nu, nici valizele nu conţineau vise (deşi adăposteau schiţe şi proiecte arhitectonice), nici zilele de aprilie (deşi se ştie că ele predispun la visare). Vreau să spun că Ted era plin de vise, sau aşa era casa.           Poanta cu Pennyworth House (casa care-şi merită banii) era că nu-şi mai merita numele. Cândva, locul se numise „Aleea milionarilor”, şi, pentru marii magnaţi ai industriei textile, reşedinţele din Plainfield fuseseră casele de la ţară.           Dar acele timpuri sunt de mult apuse. Acum fabricile sunt dincolo de mare şi Plainfield nu mai e o regiune rurală. Nici un milion de dolari nu mai e ce era odată. Dar cei de atunci ştiau cum să construiască, aşa că vremea nu făcuse altceva decât să-şi pună patina pe casa în stil Puritan-Victorian, acel stil american bizar, ex-travagant, dar excesiv de morocănos. Era exact genul de clădire tipic urbană.           Ted şi-a aşezat valizele în încăperea pe care el şi Sharon şi-o aleseseră drept dormitor. Era o cameră frumoasă, cu o zonă ce putea fi folosită drept salon, cu o masă de toaletă, un şifonier şi cu un pat cu baldachin cu patru laturi, de pe care s-a scuturat praful când i-a atins draperiile. Un pat care trebuia scos de acolo. Era puţin cam prea vechi şi puţin cam prea uzat ca să fie potrivit pentru Sharon. Dar Ted trebuia să se mulţumească cu el cât timp sorta mobilierul şi pregătea casa pentru ziua mutării.           Pe masa de toaletă, cu faţa către pat, a aşezat un portret de familie. El însuşi era în spate, cu o privire toantă, nelumească. în prim plan stătea Sharon, cu ochii mari şi proeminenţi şi cu o coroană de păr castaniu. Braţul ei se înfăşură în jurul lui Billy, care încerca (fără succes) să ascundă privirea plictisită a unui copil de şase ani. Poate un băiat să intre în pământ de ruşine în încremenirea unei fotografii? Totuşi, de câte ori Ted se uita la poza aia, puştiul era într-o altă poziţie. Dacă nu l-ar fi ţinut braţul lui Sharon, probabil că ar fi ieşit cu totul din ramă.           Din buzunarul unei valize, Ted a scos car-neţele cu etichete colorate şi listele pe care i le dăduse Sharon. Trebuia să se descotorosească de o mulţime de mobilă veche înainte de sosirea furgonului pentru mutare, şi, cu cât începea mai repede, cu atât era mai bine. Pornind din „salonul” de la primul etaj, Ted s-a apucat să, lipească etichete verzi pe mobilele pe care Sharon hotărâse să le păstreze şi etichete roşii pe cele ce trebuiau donate săracilor. Listele erau amănunţite şi întocmite pentru fiecare cameră în parte; Sharon avea mintea sistema tică a unui avocat. în compensaţie, Ted era sa-vantul, visătorul.           Săracii păreau să aibă o nevoie disperată de vechituri victoriene. Un suport pentru umbrele – exact ce trebuie pentru o gospodărie nevoiaşă! (Nu râdeţi. Poate acoperişurile lor curg.) Uneori, câte o denumire îl punea în încurcătură. Un gazogen? Un portmanteau? l-ar fi trebuit un dicţionar ca să termine treaba asta! Ei, Ted nu era un idiot! Ba chiar avea ceva diplome universitare. Dar unele lucruri erau, pur şi simplu, dincolo de puterea lui de înţelegere. Scaun cu antimacasore… Ce era un anti-macasor? Existau şi promacasore? Erau macasorele ceva faţă de care trebuia să iei o atitudine?           Din când în când, Ted era tentat să schimbe etichetele roşii cu cele verzi. De ce să arunce taburetul, şi să păstreze monstruozitatea aia de scrin? Dar se abţinea. Criteriile lui Sharon,cât se poate de ferme, se bazau pe un fel de turnesol personal care deosebea fără greş un retro distins de un demodat fără speranţe.           În capul scărilor către subsol, Ted a dat peste o lanternă lungă cât antebraţul său agă-ţată în spaţiul dintre uşă şi perete. A observat-o când căuta întrerupătorul. Tot atunci a desco-perit că încă nu fusese conectat curentul electric, aşa că era cât se poate de bine că lanterna atârna acolo, deşi ar fi fost mai bine dacă n-ar fi găsit-o.           Chiar şi pentru dimensiunile ei era surprin-zător de grea, şi el a fost cât pe ce s-o scape din mână. Judecând după praf şi după petele de rugină, a crezut că bateriile erau moarte demult, totuşi, când a apăsat pe buton, lumina orbitoare i-a luat ochii.           Oameni buni, aia da lanternă! Era Mama-tuturor-lanternelor. Ted a trebuit să clipească mult timp ca să nu mai vadă pete strălucitoare. Un spot atât de puternic ar fi putut ilumina întreg subsolul, ba chiar întregul Union County. Dar, când a îndreptat lanterna în jos, a văzut numai culori şterse, parcă diluate; scările, pereţii, grin-zile, totul avea o tentă sepia ternă, ca o foto-grafie veche.           Cu coada ochiului, a prins umbra unei miş-cări la hotarul porţiunii luminate. A încercat s-o urmărească, dar n-a mai văzut nimic. Totuşi, ca să fie în siguranţă, a părăsit subsolul şi a închis uşa, apoi şi-a notat că trebuia să anunţe derati-zarea imediat ce avea să fie cuplat serviciul telefonic. Sharon ar fi făcut o criză de nea'i dacă ar fi aflat că erau şoareci în casă.           Ajunsese la jumătate cu etichetarea mobi-lierului când ferestrele au pălit, apropiindu-se de griul asfinţitului, şi contururile au devenit nesigure. Atunci s-ar fi putut retrage, ghemuindu-se între cuverturile patului cu baldachin. Ar fi putut aştepta dimineaţa ca să-şi termine treburile şi, până în seara următoare, ar fi fost instalată şi lumina electrică. Dar ce haz ar mai fi avut toată povestea? în ioc de asta, a lucrat la lumina lanternei până la căderea deplină a întunericului. Şi, fiindcă tot o luase din subsol, a folosit-o pe acea mamă a lanternelor.           Era deja la etaj, într-una din camerele mici din aripa sudică. O crezuse nemobilată – cu excepţia unei măsuţe recrutate de Sharon pentru Războiul împotriva Sărăciei – dar, urmărind lumina sepia ce mătura interiorul, a constatat că cineva o luase în stăpânire. înăuntru erau un taburet scund, o masă pentru desen şi, lângă fereastră, acolo unde razele soarelui îl putea atinge, un şevalet ce susţinea o pictură netermi-nată. Alături, pe o măsuţă, erau pensule, o pa-letă de culori uscate şi tuburi de vopsea încreţite şi stoarse.           Ei, ce mai era şi asta? Fleacurile alea nu fuseseră acolo când agentul imobiliar îi arătase casa! Îşi instalase cineva un studio de artă? În casa lui? Şi de ce? (Priveliştea era banală, dar poate că, în lumina zilei, apăreau unele efecte deosebite. Şi artiştii sunt indivizi ciudaţi. În unele privinţe, chiar mai ciudaţi decât fizicienii sau decât avocaţii.) Ted şi-a îndreptat lanterna către şevalet.           Oameni buni, ce pictură oribilă! O puteţi numi impresionistă, dar numai dacă ţineţi să faceţi impresie proastă. Chiar şi în lumina aia sepia, arăta înspăimântător de întunecată. Brazde de negru şi de albastru de Prusia se învolburau pe pânză, printre alte dâre în nuanţe sumbre, conturând o gură căscată într-un urlet fără sfârşit. Şi, în negreala din spatele ei, forme fluide. Forme de nenumit, nimeni n-ar fi avut chef să le gă-sească un nume.           Tabloul inspira repulsie în aceeaşi măsură în care intriga. Ted s-a întins după el. Aşa a des-coperit că, de fapt, nu era acolo. Mâna i s-a strâns fără să prindă, nimic şi surpriza l-a făcut să păşească înainte, poticnindu-se.           Credeţi că s-a auzit zgomotul şevaletului răsturnat? Sau pensulele pocnindu-i sub tălpi? Fum şi vise! Liniştea, asta s-a auzit. Nu tu şe-valet, nu tu pensule, nu tu paletă de culori. Linişte, chiar şi atunci când şi-a fluturat braţul prin aer, acolo unde părea să fie tabloul.

Ir62a apasă pe sonerie gategoric şi totuşi cu înfrigurare: să facă bine şi să-i deschidă numaidecât, ar trebui să ştie că stă la uşă având a Ie spâne lucruri deosebit de importante. De astă dată Sabina îşi purtă iute trupul mare şi gras din bucătărie spre vestibul;           — Bună ziua, coană mare, spuse servil.           Li ajută Rozei să-şi scoată blana, îi luă manşonul, pălăria” şi aşteptă poruncile mormăind şi înălţând când dintr-un umăr, când din celălalt – era limpede că respectul şi un soi de spaimă nervoasă nu-i puteau domoli vechile ranchiune şi nici nevoia cronică de a protesta Împotriva caracterului aceleia care tocmai venise.           Roza se dezbrăcă agale, tratând-o pe Sabina ca pe un cuier sau ca pe un scaun. În sfârşit, îşi potrivi părul, îşi privi iute chipul răsfrânt în oglindă şi se îndreptă în direcţia camerei. Ajungând aproape în prag, întrebă de îiică-sa:           — Unde-i doamna? În baie?           Sabina răspunse:           — Coniţa se vede că a uitat că vii dumneata, coană mare. A plecat şi n-a lăsat vorbă.           Primind lovitura, RoLa nici măcar nu tresări, ei făcu în aşa fel încât obrajii şi ochii să-i devină dintr-o dată mai limpezi, mai senini – părea voioasă. Fredonă un orâmpei de melodie şi începu să înşire pachetele pe toaleta fiicei. Sabina se aţinea tot acolo, lângă cuierele din vestiar.           — Vremea e frumoasă, aşa că doamna noastră a pornit-o de dimineaţă cu doamna Mira, s-or fi dus şi dânsele la Alei sau la cafeneaua „Europa”, ori în altă parte. Cum fac cucoanele tinere.           Roza mu catadicsi să se arate în câmpul vizual al Sabinei; îu schimb, din odaia galbenă răzbătu acelaşi glas de mai Înainte, limpede şi răspicat:           — Te poţi duce îndărăt la bucătărie, Sabino. Când te sun. Mi-aduci ceaiul, Am eu grijă de telefon, doamna are să-mi telefoneze, am uitat că astăzi se duce la şcoală, la Zbyszek, să stea de vorbă cu dirigintele.           Podeaua din sufragerie dudui, uşa spre coridor se închise' trâritită, nn vuiet străbătu toată casa. Şi undeva, între baie şi cămară, din tumultul furiei se iscă un cântec ţipător, ascuţit. Subţirel: „Aliluia. O ducea ca muia.” In spatele uşii care da spre bucătărie cântecul pieri, Acum Roza se aşeză şi îngădui chipului să se posomorască. Gura triumfătoare i se înfundă, suptă de obraji, rămânând abia cât o dungă, o cicatrice la suprafaţa pielii, ochii mari i se îngustară ca la un câine bătut, nasul îi deveni ascuţit, iar fruntea veştedă, boţită, înghiţi anevoie saliva – pasămite amară – pentru că îi – tremurau colţurile buzelor. Întinse braţele pe marginea fotoliului şt încremeni în această atitudine.           Dar nemişcarea nu ţinu mult. Brusc* în fiinţa Rozei se trezi ca o nerăbdare, un freamăt dureros, viu, agresiv, ceva care nu te lasă să rămâi liniştită. Cu obrazul întunecat, se sculă şi şe înapoie la uşa de la intrare. Acum – când n-e mai vedea nimeni – intră, pentru a doua oară. În apartamentul fiicei sale. Nu cu pasul elastic, sfidător de adineaori, nu cu înfăţişarea nepăsătoare pe care o avusese în faţa servitoarei. Acum intra greoi, aspru. În suferinţă, ca o mamă jignită, ca o femeie bătrână şi netrebuincioasă. Lovi cu degetul îndoit în tăblia mesei de mahon:           — Uite unde şi-a găsit Marta să azvârle masa străbunicului! Leapădă în vestiar o mobilă pe care am păstrat-o cu grijă, ani şi ani, pe care am cărat-o după mine prin toată Rusia.           Se aplecă şi pipăi cu băgare de seamă picioruşul rotund, empire. O vreme măsuţa stătuse în camera copilului, nepo~# ţelul ei, Zbigniew, şi-a tot legat de piciorul mesei calul de lemn cu balansoar până 1-a rupt. Fiică-sa, Marta, râdea spurund: „Pentru el e o trăsură. Ce vrei, e copil, trebuie să se joace”.           Roza, întunecată, înainta în apartamentSe opri în dreptul mobilelor moderne – cumpărate de curând – bombăni cu sarcasm lingă bufetul scund şi lângă tapiseriile din Vilno. In sufragerie, între oglindă şi ceasul de perete, era atârnat un portret al tatălui ei – un dagherotip nu prea mare, înrămat ca un medalion de epocă. Smulse repede portretul din cui, îl duse acolo unde-şi pusese lucrurile: manşonul, gulerul de blană. Şi-1 ascunse sub ele.           Telefonul nu suna, în casă era linişte, doar din stradă urca zgomotul şi de la etajul cinci răzbătea o melodie cântată la radio: Close your eyes1. În engleză, limbă pe care n-o înţelegea, cântecul îi suna fără sens, tânguios şi obsesiv, ca rugăciunea unui sălbatic. O senzualitate copleşitoare şi spaima în faţa nopţii erau cuprinse în acele cuvinte. Amintirea unei întâmplări stânjenitoare, ceva ce trebuia neapărat să se întâmple sau după care verşi lacrimi, iată ce stârnea cântecul. Roza lăsă capul în jos, mâinile îi atârnau moi, melodia plutea deasupra ei şi peste lume, iar înf suflet i se zvârcolea tinereţea blestemată. Vie încă, înfigându-şi colţii ca un căţelandru rău şi fără minte.           Roza se apropie de oglindă, îşi tr, ase jacheta cu arabescuri ele un roşu aprins cu argintiu. O cumpărase de curând, cam odată cu umbrela micuţă cu minerul ca un cioc de pasăre, cam odată cu un corset franţuzesc şi cu paltonul prea deschis la culoare pentru iarnă”           Se dusese să-şi cumpere o jachetă de lină, împreună cu fiica ei, Marta. Din maldărul de jachete puse pe tejghea, fiica ei dăduse imediat deoparte pe cele în culori aprinse, iar dintre cele cu o nuanţă discretă o alesese pe cea mai închisă. Pe asta o împinsese în direcţia mamei sale, spunându-i:           — Ia încearc-o, mămico.           Roza o încercă. Jacheta era splendidă, neagră şi parcă stropită cu brumă, cu un guler alb nespus de frumos şi manşete tot albe. Se încheia sever Ia un singur rând de nasturi. Marta stătea ca uluită în faţa Rozei.           — Minunat, îţi stă minunat în jacheta asta, spuse, arăţi ca un vis de iarnă, sau ca Petronela în plină formă, după prânz, când e cu totul spiritualizată.           Petronela era bătrâna lor pisică de angora.           Atunci Roza simţi ceva mai rău decât moartea. Îşi simţi bătrâneţea, săvârşită definitiv, de neînlăturat, vizibilă pentru oricine. Uneori simţea în preajmă moartea, d&r simţământul l închide ochii (engl.) (n.tr.).           HM. I mi mm. lipsit de farmec. Când în cursul unei crize nerurni Inlr-una din stările ei ca de sinucigaş, îi amorţeau lui/ulii şi o senzaţie apăsătoare, paralizantă, de frig o cuprindea urcând ca un val de la talpa picioarelor, peste coaphc spre inimă – pe lângă chinul fizic, pe lângă scârba pentru propria-i neputinţă, încerca şi o anume indecentă desfătare„ Că se cufundă atât de adânc într-o desăvârşită lipsă de răspundere, că se răzbună şi biruie nepedepsită atâtea servituţi ale vieţii; că se apropie, mai mult, tot mai mult, că aproape a atins misterul. Neputinţa o înlănţuia ca o nouă dimensiune, ca atmosfera unei noi victorii. De moartea care se retrăgea apoi din trupul ei se despărţea cu părere de rău; fusese ca un narcotic rar şi amărui, ca presentimentul unei lumi neştiute, plină de dulceaţă. In schimb, bătrâneţea o resimţea ca pe o prezenţă furişată în preajma omului pentru a-i smulge ultima nădejde, a-1 înfiera cu o pecete hâdă, pentru a se însoţi silniccu el şi a-1 târî, nălucă ridicolă şi desfigurată – către cele mai dezgustătoare fundături ale umanităţii. Un vis de iarnă. Petronela în cea mai bună formă a ei, aşa spusese fiică-sa. Ce jignitor „sunaseră aceste complimente! Roza întoarse spatele cu dispreţ melancoliei lor poetice, receptând cu ură versiunea privind frumuseţea ei spiritualizată desprinsă de cea trupească.

Aceasta poveste este rodul ficţiunii, şi nu are nici o legătură cu vreun fapt din realitate.                 Din jurnalul lui Elizabeth           28 mai, seara după o zi de şcoală:           Să ştii că în momentele acelea îmi doream să fii intrat în pământ cu tot cu scaun, sau să nu fii venit nici măcar cu gândul până acolo. Te uram cu înverşunare. Nu. Îmi impuneam să te urăsc. Şi totuşi erau momente în care reuşeam. Dar apoi, mă înmuiam din nou, ca un miez de pâine uscată, în apa fierbinte. Şi din nou te priveam fără să vreau, căutându-ţi privirea aceea pătimaşa. Apoi simţeam cum mi se scurge şi ultima fărâmă de control şi zbura cel mai mic grăunte de energie din mine. Pieptul se revolta puternic. Sufletul se răsucea în mine şi dorea să zboare către locul lui de veci. Parcă îl simţeam cum se ridică.           Te vedeam. De fapt… nu! Te observam, te priveam, te contemplam. Da, cu siguranţă. Tu nu ieşeai în evidenţă nici prin postura ta, nici prin haine. Nu! Poate prin faptul că, stresat fiind sau poate din obicei, fumai ţigară după ţigară fără a te opri. De parcă lipsa unui fum te-ar fi durut. Nu te durea. Eşti doar dependent de ele. Dar pe mine m-au durut. Mai multe. Poate durut e un cuvânt prea dezbrăcat pentru a spune ce am simţit. Ruşine, ură, mă simţeam mai rău decât mediocră. Tu mi-ai impus aceste sentimente prin gestul tău necugetat. Nu ştiu ce doreai de fapt. Să mă înjoseşti? Să îmi arăţi că mă simt prea mândră şi că nu am dreptul la fericire?           Ai reuşit!           Mi-ai reamintit că fericirea mea nu e niciodată completă. E adusă în monotonia zilelor mele numai în frânturi. Niciodată în întregime. Doar fâşii. Toate limitate. M-a durut că te distrugeai din proprie dorinţă. M-a sfâşiat clipă cu clipă gândul că doreai să vezi câtă prostie se ascundea sub masca de frumuseţe imperfectă şi pictată. Ai dreptate, nu obişnuiesc să fiu aşa. Chiar nu sunt, de fapt. Eu. Mă pierd în vise, în fantezie şi ficţiune de fiecare dată când ceea ce se numeşte viaţă încercă să mă îndepărteze de ceea ce caut şi doresc să îndeplinesc. Pielea mea albă ca laptele, prea albă pentru locul în care se presupune că trăiesc, se schimbă imediat în roşu aprins, când adrenalina îşi înţeapă graficul, iar obrajii ard mocnit la temperaturi aberante, mâinile reci ca gheata transpirându-mi de fiecare data când încerc să demonstrez ce sunt cu adevărat. Ce caut?           Nu ştiu. Obişnuiam să cred că doresc să devin chirurg. Mi-am schimbat părerea când am observat că de fapt nu aş putea toci atâta biologie niciodată. Apoi mi-am dorit să fiu un avocat. Aceeaşi explicaţie. Următorul lucru a fost să devin renumită pentru calităţile mele în programare (algoritmică şi toate cele). Am renunţat în momentul în care mi-am dat seama că este un job prea materialist, prea interesat de lucrurile vizibile şi simţibile doar pe pământ. Prea robotic pentru mine. Apoi am început să visez chiar şi în realitate. Nu mai doream nimic realist ci numai ceea ce îmi imaginam că m-ar putea face măreaţa şi poate chiar sacră. Gânduri aiurite de adolescentă. Toate mi le amintesc acum. Acum când ar trebui sa mă prefac că nu au existat niciodată pentru a fii suficient de matură pentru tine. Gândul de a deveni scriitor mă îngrozeşte. Nu am încredere în puterile mele. De fapt nu mă cunosc deloc. Mă numesc Elisabeth şi am aproape 16 ani. De asta sunt sigură. Dar apoi nu mai sunt sigură de nimic. Nu mă pot caracteriza pentru că sunt mereu altfel. Niciodată la fel. Maturizată înainte de vreme, nu din cauza greutăţilor ci din cauza încăpăţânării de a suferii cu orice preţ, de a fii eu personajul principal în orice moment. Sunt o schizofrenică ne-nebună. O nebună normală.           Defecte? Probabil, cel mai mare defect este faptul că am o inimă nebună, zbuciumată şi masochistă. Mă îndrăgostesc, nu, nu pot spune ca mă îndrăgostesc. Îmi place să sufăr pentru iubiri imposibile. Tu eşti una.           Ah ce ochi verzi nebuni, obosiţi şi zburdalnici.           Te urăsc Victor pentru că te credeam doar rodul ficţiunii mele şi eram sigură că nu o să exişti niciodată, nici măcar dacă m-aş fii concentrat suficient de puternic şi de mult. Eram sigură că nu te puteam aduce la viaţă. Te urăsc pentru că îţi sunt inferioară şi pentru că nu mă voi putea ridica niciodată le nivelul aşteptărilor tale. Te urăsc pentru că eşti prea învârsta pentru mine. Cel puţin aşa ar spune societatea…           Ah Victor, dacă ai fi rămas tu în cel mai sigur loc din lume şi atât. În interiorul imaginaţiei mele. Poate te-aş fi iubit şi acum, şi te-aş fii căutat până la capătul zilelor mele. Dar faptul că ştiu că exişti, iar tu nici măcar nu iţi mai aminteşti de prezenţa mea în sală, în după amiezile în care stai la biroul tău masiv din lemn de nuc cu soţia ta alături, citind cărţoaie imposibile de filosofie, mă înnebuneşte. Îmi arde inima şi mi se usucă sufletul ca o felie de portocală în valul de căldură al lui iulie.           Cât te urăsc, şi totuşi cu cât mai mult ar trebui să o fac… ah!           Penultima Marţi.           Chiar dacă ştiam ceea ce avea să se întâmple, nici măcar la sfârşitul zilei nu am reuşit să realizez cu exactitate schimbarea ce aveam să o suferim cu toţii.           Când m-am trezit ploua. Ploua deja de câteva zile şi mă simţeam de parcă urma sa ne transformam cu toţii în peşti cu ochii mari şi bulbucaţi, mirosind a mâl pentru totdeauna, în momentul în care mi-am dat seama că va fii o zi ploioasă. Parcă mă şi transpuneam deja în rolul principal, cel al Micii Sirene a lui Andersen. Îl identificam pe Victor cu personajul romanului, cu prinţul, dar erau atâtea diferenţe. Mi se părea că oricât de mult mi-ar fi plăcut de el, nu puteam să fiu la fel de îndrăgostită ca şi Catherine Earnshaw de Heatcliff, de personajul din viaţa mea. Terminasem de citit, absorbită, Alchimistul lui Coelho, aşa că nu oboseam şi nu încetam să nu caut ceva semne pe care să încerc să le interpretez în felul în care aflasem în carte. Chiar încercam să îmi ascult inima. La 9 jumătate am pornit de acasă. Mi-am pus ca de obicei căştile în urechi şi am ieşit în ploaie cu o umbrela albă. Ascultam Chopin, când deodată am simţit cum un fulger îmi străbate întreg corpul şi o puzderie de fluturi se răspândesc în interiorul meu. Era un presentiment. Dar cum trebuia să îl interpretez? M-am hotărât să îmi întreb inima, aşa cum făcea tânărul păstor al lui Coelho, gândindu-mă că acea voce interioară, care îmi va da răspunsul cel mai spontan, avea să fie inima mea, care îmi vorbea.           — Ce este? O să îmi spună în sfârşit Victor că mă iubeşte? O întrebam în gând… însă nu primeam nici un răspuns. Auzeam doar sunetele din exterior. Doar melodia de pe mp3. Câtă dezamăgire.           — Dar avalanşa aceasta ce o simt în mine acum, este o premoniţie a fericirii?           — Nu…           Aveam un răspuns. Dar nu mă mulţumea. Nu îmi plăcea răspunsul aşa că nu l-am considerat, prefăcându-mă că nimic din toate acestea nu s-a întâmplat cu adevărat. La şcoală în prima pauză a avut loc prima bubuitură. Primul tunet dinaintea furtunii. Victor pleca. Oricât încercam să nu mă gândesc nu reuşeam, aşa că mi-am amintit că cifrele îţi pot distrage atenţia, hotărându-mă să fac sudoku.      Inevitabilul s-a produs o oră mai târziu. Victor a intrat în clasă şi ne-a confirmat în stilul lui: printr-un discurs care semăna orbitor de mult cu unul politic, că avea să plece. Ne lăsa. La două bănci distanţă o fată începuse să plângă. Helene. În spate mai erau câteva cu lacrimi în ochi care se abţineau. Atunci a început chinul. Mai întâi am simţit cum în gâtul meu se formează o gaură imensă prin care parcă bătea un vânt sfâşietor. Inima mea nu mai tremura, nu mai murmura nimic, nici un cântec nici o poveste, sufletul nu mai tresărea, fluturii nu mai zburau. Parca au fost toţi arşi şi îngheţaţi de un val de tristeţe. Lacrimile. Nesăbuitele şi aiuritele lacrimi se zbuciumau în canalele lacrimale, să iasă, dar îmi încleştam nebuneşte maxilarul, dinţii îmi scrâşneau în strânsoare, mâna dreaptă îmi tremura groaznic, respiram din ce în ce mai greu şi simţeam cum îmi amorţeau picioarele. Pielea mi se învineţea şi nu îmi mai simţeam deloc membrele inferioare. Când mă uitam în ochii lui nu puteam să nu observ disperarea cu care îmi căuta privirea, disperarea cu care dorea să îmi spună o întreaga poveste prin priviri şi atunci durerea se dubla, se tripla. Iar apoi nu puteam să îl privesc. Vocea lui mă înnebunea. Credeam că nu voi putea suporta şi că voi izbucni într-un plâns covârşitor şi groaznic. Îmi mutam rapid privirea nelăsându-l să îmi spună nimic prin acel limbaj pe care îl ştim cu toţii. Acel limbaj care nu are nevoie nici de cuvinte nici de exprimări pompoase ci numai de ochi. Îmi aruncam privirea pe orice obiect din sală care să fie într-un colţ opus celui în care se afla el. Nu înţelegeam de unde atâta durere, atâta suferinţă, când eu încă de la început îmi avertizasem inima să nu se îndrăgostească de el, deoarece nu avea decât de suferit dacă ar fii făcut una ca aceasta. Şi după ce că îmi era atât de greu să mă abţin, să înghesui în sufletul meu întreg infernul, el parcă nu dorea să accepte că nu îl puteam privi.

Alarmă la castel       ÎN PAŞNICA NOAPTE CU LUNĂ, castelul dormita încremenit deasupra oraşului Trenčin ca un uriaş de piatră. Pe bolta cerului pâlpâiau făcliile stelelor, iar cornul lunii se scălda în apele aurite ale Vahului, ostenit de drumul său prin arşiţa lunii lui cuptor. Cetăţenii oraşului Trenčin dormeau liniştiţi. Nu se temeau de duşman şi nici de vreun alt prăpăd. Căci, chiar dacă, Doamne fereşte, s-ar fi întâmplat ceva, straja de la castel stătea de veghe, iar în oraş paznicul pândea ca focul sau tâlharii să nu primejduiască avutul locuitorilor. „Astăzi, 25 iulie 1490, nu s-a întâmplat nimic, doar…” însemnă căpitanul Ambróz Opatovský într-o carte uriaşă stând într-unul din turnurile castelului. Zadarnic îşi gâdila când fruntea, când nasul cu o pană de gâscă, pe care o tot muia într-o călimară, vrând parcă să-şi îndemne gândurile la lucru. Scrisese de două ori cuvântul „doar” pe hârtia grosolană, dar pana nu voia cu niciun chip să se urnească mai departe. — La naiba! gemu el aruncând pana cât colo. Stăpânul, Štefan Zápolský, îi lăsase în seamă o muncă cu adevărat neomenească. — Uite, ia cartea asta şi să-mi scrii în ea, în fiecare zi, tot ce se întâmplă la castel şi în oraş! îi poruncise el după dumineca Floriilor, când se ivise la castel un sol cu ştirea că regele Matei s-a stins din viaţă, la Viena, după o grea suferinţă. Štefan Zápolský stătea ca pe jăratec. Îi venea să-şi ia degrabă zborul ca să-i aducă mângâiere întristatei văduve, dar şi să fie de faţă atunci când se va hotărî cine să se urce pe scaunul Ungariei rămas acum gol. — Ostaşului îi stă bine cu sabia, nu cu pana! bodogăni căpitanul. Se ridică în picioare, se plimbă de colo-colo în jurul mesei, apoi apucă iarăşi pana şi se aşeză în faţa cronicii castelului. „…doar patru turci au sosit în oraş” adăugă el, cu chiu cu vai, storcându-şi creierii cum să consemneze mai bine întâmplarea. Trebuia s-o scrie pentru ca în ditamai ceaslovul ăsta să fie, cât de cât, ceva. Stăpânul ar putea veni în orice clipă şi ce-ar zice dacă n-ar citi altceva decât că, zi de zi, de la Florii încoace „nu s-a întâmplat nimic”? Deci mai mult ca să îndeplinească o poruncă, el notă că, în ziua de 25 iulie 1490, au poposit la Trenčin patru turci care se dădeau drept negustori. Întâmplarea în sine nu era cine ştie ce, fiindcă la Trenčin poposeau oameni de cele mai felurite neamuri. Ciudat era numai faptul că doi dintre ei se aşezaseră la hanul dintr-un capăt al oraşului, iar alţi doi tocmai la celălalt capăt. Apoi mai era suspect că de câte ori se întâlneau pe uliţă, turcii se ocoleau şi se uitau urât unii la alţii. Oare aşa ar face cetăţenii oraşului Trenčin dacă s-ar întâlni printre străini? se întrebă căpitanul. Nicidecum. Până să isprăvească de scris despre acest eveniment lipsit de însemnătate, căpitanului îi ieşiseră broboane de sudoare pe frunte, iar mâna îi ostenise de parcă ar fi spart pietre cu ea. Înfuriat, aruncă pana şi o strivi sub picioare ca pe o viperă primejdioasă. În această clipă luă hotărârea să predea căpitănia. Să taie, să spintece, pentru asta era oricând gata. Dar să umble cu pana, nu mergea. Domnul Štefan Zápolský n-avea decât să-şi găsească un pisar! Închise cartea cu putere şi aceasta pocni de parcă s-ar fi tras cu puşca. Pe urmă se apropie de fereastra deschisă, căutând îngândurat cuvintele prin care avea să-i exprime stăpânului, când se va întoarce, nemulţumirea sa. O negură albastră învăluia oraşul. De undeva dinspre Kubra răsună lătrat de câini şi imediat, ca un ecou, începură să latre şi câinii din Trenčin. Privirea lui Ambróz Opatovský se opri în curtea interioară, spintecată în două de umbra turnului de pază. Inima începu să-i bată mai cu putere. Se uita fix în jos. O siluetă neagră străbatea curtea aruncând dinaintea sa o umbră lunguiaţă. Zâmbi. O femeie, iarăşi o femeie… De câte ori stătea în turn, chinuindu-se până noaptea târziu cu blestemata de cronică, luptându-se cu îndărătnica pană ce nu vroia să însemneze pentru urmaşi, în rânduri negre, întâmplările acelor vremuri, se ducea nu o dată la fereastră să tragă aer proaspăt în piept şi să mai dea ghes creierului ca s-o scoată la capăt cu afurisita de scriere. Din când în când, câte o siluetă neagră îşi făcea apariţia în curte. Adesea chiar două, îmbrăţişându-se. Privi cu atenţie. Aşa ceva nu-i mai fusese dat să vadă. Silueta nu se furişa spre locuinţele oştenilor şi nici spre ale servitorilor. Se îndreptase spre fortificaţiile dinspre miazăzi încă neterminate. Zidul, pe care meşterii îl ridicaseră cam până la mijlocul pulberăriei, semăna cu o gură căscată şi ştirbă. Ce naiba o fi căutând o muiere acolo? se gândi el. Dar în aceeaşi clipă o auzi fluierând încet. Ce-o mai fi şi asta? De ce fluieră? Dă cuiva vreun semn? Şi dacă da, semnul poate îi numai pentru cineva din afară, de dincolo de fortificaţie. Nu pricepea ce poate fi la mijloc, dar nici nu stătu prea mult pe gânduri. Îşi încinse sabia şi se repezi jos, hotărât să pândească. Coborând, el auzi alte fluierături de dincolo de fortificaţie. Se lipi de zid şi îşi ţinu respiraţia. Răsună un zgomot ciudat. Parcă se căţăra cineva pe zid. Desluşi pocnetul unei pietre lovite de zid. Ce distracţie ciudată o mai fi şi asta? Cine şi pentru care motiv aruncă noaptea cu pietre? Stâpânit de curiozitate, căpitanul uită că trebuie să fie cu băgare de seamă şi se trezi într-o clipită la numai doi paşi de turnul alături de care se afla silueta cea neagră. Dintr-o dală, se lumină la minte. O piatră căzu în curte şi făcu un salt. De piatră era legată o frânghie. Şi în clipa în care silueta de femeie începu să se desprindă de pământ, lunecând prin văzduh de parcă s-ar fi înălţat la ceruri, căpitanului îi fu limpede ce se petrece sub ochii lui. Deci, de dincolo fusese aruncată o frânghie. Femeia se va căţăra pe zid, va lega frânghia, de sus, şi apoi îşi va da liniştită drumul la vale. Vru să strige, fiindcă îşi dădea seama că oricine-ar fi, o femeie sau un bărbat deghizat în femeie, era vorba de cineva care încerca s-o şteargă. În calitatea sa de căpitan al castelului avea datoria să curme această faptă. Mai stătu o clipă aiurit de spectacolul neaşteptat la care era martor, dar când îşi veni în fire şi vru să acţioneze, de după zid răsună un ţipăt înfiorător. Silueta, care era mai-mai să ajungă sus, se prăbuşi la pământ ca piatra de mai înainte. Şi ca un fel de ecou la ţipătul sfâşietor de afară, femeia gemu cu adâncă durere. Afară cineva horcăi, trăgând parcă să moară, apoi, după un timp, se auzi o exclamaţie înăbuşită: — Alah, Alah! Abia se stinsese această chemare, când începură să răsune paşi dincolo şi mai ales dincoace de ziduri. Ambróz Opatovský îşi dădea seama ce se petrece, dar nu avea vreme să cugete pe îndelete şi să cântărească mai mult bănuiala care îl ispitea din clipa când auzise numele lui Alah şi crezuse a fi recunoscut glasul celei ce gemuse. Se repezi la fiinţa care zăcea pe o grămadă de pietre de lângă fortificaţie. La picioarele căpitanului se afla o siluetă subţire înfăşurată într-o pelerină neagră. — Cine eşti şi ce cauţi aici? o întrebă el. Dar nu primi răspuns. Căpitanul se aplecă şi îi descoperi capul acoperit mai mult de un păr des şi despletit decât de gluga pelerinei. Tocmai atunci se ivi şi luna, o lună hlizită, curioasă care înecă întreg castelul şi curtea într-o lumină gălbuie. Un chip palid şi doi ochi mari, arzători, îl fixau pe Ambróz Opatovský.

O poveste adevărată despre senzualitate, seducție, atracție. Emma este proprietara unui club exclusivist, celebru pentru petrecerile sale, mai sălbatice decât în 50 de umbre ale lui Grey... petreceri decadente și hedoniste, ținute în locații secrete. O lume a dorințelor și a lipsei de inhibiții – toate pentru a le oferi plăcere femeilor. Un loc în care, în spatele măștiloe elegante, membrii clubului dau viață celor mai îndrăznețe fantezii... Emma încearcă să se țină departe de acest vârtej de pasiune și erotism nestăvilit. Oare va reuși?     Prolog   Bine aţi venit la Killing Kittens[1]! CELE ZECE PORUNCI ALE LUMII MELE Accesul permis numai membrilor. Femeile stabilesc regulile şi numai femeile au voie să le încalce. Nu înseamnă NU. Bărbaţii nu au voie să abordeze femeile. Ei trebuie să aştepte să fie invitaţi să abordeze o femeie sau să se alăture distracţiei. Dacă în orice moment de pe parcursul serii se întâmplă ceva neplăcut, eu şi echipa mea vrem să fim informaţi. E posibil să apară situaţii când o jumătate a unui cuplu se distrează şi cealaltă nu, dar bărbaţii nu trebuie niciodată să dea impresia că au venit singuri şi să se comporte ca atare şi nici să se dea la vreuna dintre femeile mele fără să fie invitaţi. Avem pretenţia ca membrii grupurilor să vegheze ei înşişi la respectarea regulilor şi vrem ca toată lumea să se distreze excelent. Dacă vă veţi comporta respectând scopul şi intenţiile declarate ale Killing Kittens şi vă veţi asigura că şi cei din jur fac la fel, vom avea cu toţii parte de o experienţă de neuitat. Nu vă uitaţi măştile! Accesul fără mască va fi strict interzis, iar măştile trebuie purtate obligatoriu în primele câteva ore (până vă încingeţi prea tare — şi la propriu, şi la figurat — ca să le mai suportaţi). Accesul în locaţie cu telefoane mobile, aparate foto sau camere video este strict interzis! Ţinuta obligatorie: sexy. Există în locaţie un jacuzzi foarte mare în care să vă jucaţi, aşa că e crucial să fiţi îmbrăcaţi adecvat. Asigurăm prosoape şi vestiare spaţioase. Şi nu uitaţi — sunteţi aici să vă distraţi!   Acum opt ani am decis să pornesc o afacere cu organizare de petreceri. Dar nu evenimente de afaceri sau petreceri corporatiste. N-aveam de gând să organizez ieşiri la pensie, petreceri de firmă, de rămas-bun, zile de naştere sau nunţi. N-aveam chef de corturi, firme de catering sau DJ care moţăie la platane. În loc de toate astea, mi-a venit ideea delicios de păcătoasă de a crea un club privat special, cu membri deschişi la minte şi atmosferă relaxată, prietenoasă şi, cel mai important, de totală eliberare. Nimeni nu are de suferit, nimeni nu e înşelat şi fiecare femeie e respectată. De două ori pe lună, un grup de oameni acceptaţi deja ca membri prin intermediul site-ului meu urmau să se adune în diverse oraşe de pe tot cuprinsul Regatului Unit pentru o seară în care şi-ar putea împlini toate fanteziile şi dorinţele lor. Seratele mele urmau să aibă o atmosferă deschisă, caldă, plină de curiozitate lipsită de orice fel de judecăţi critice. Nimic nu avea să fie reprimat sau interzis. Dacă o femeie o să vrea să danseze prin bar în chiloţi sau chiar goală, va putea s-o facă ştiind sigur că nu va fi nici dată afară, nici agresată sexual. Participanţii vor putea să-şi lase la intrare toate inhibiţiile şi să se simtă liberi să facă orice doresc. Petrecerile mele vor fi pentru oameni care îmbrăţişează sexualitatea, atât pe a lor, cât şi pe a altora, care nu se tem să-şi pună în aplicare fanteziile cu parteneri la fel de dornici ca ei. Participarea nu va fi obligatorie: oamenii vor fi liberi doar să se uite ori să vină la petrecere în calitate de cuplu monogam, ba chiar şi singuri (dacă sunt fete), ca să vadă ce se întâmplă şi poate chiar să-şi exprime propriile dorinţe ascunse, fără să se simtă ruşi­naţi sau judecaţi. Da, da, ştiu că nu e tocmai genul de petrecere pe care ar pune-o la cale majoritatea organizatorilor de evenimente. Aşa că probabil vă întrebaţi de ce o fată obişnuită din Surrey ar alege o carieră atât de imorală. Ei bine, eram hotărâtă să-mi transform viziunea în realitate pentru că într-o noapte care mi-a schimbat viaţa văzusem cu ochii mei eliberarea trăită de mai mulţi oameni din lumea bună când s-au dedat cu bucurie abandonului erotic. Am hotărât că misiunea mea era să ajut şi alţi oameni să guste acele plăceri şi acea libertate. Dar ale mele nu aveau să fie petreceri de joasă speţă în care cuplu­rile schimbă partenerii, nici orgii alimentate de testosteron şi fantezii erotice masculine. Visul meu era să creez un mediu sofisticat în care femeile să deţină controlul şi să se simtă în largul lor. Va fi permis orice, atâta timp cât va fi iniţiat de femei. Petrecerile mele aveau să fie primele orgii dedicate plăcerii femeii şi dorinţelor feminine. Unii dintre invitaţii mei mi-au spus că seratele mele sunt ca nişte vise extrem de intense, în care parcă plutesc în aer. Îmi spun că sunt îmbătătoare, hipnotice, excitante, palpitante, că dau dependenţă şi că sunt cea mai erotică experienţă pe care au trăit-o vreodată. Asta mă face foarte fericită, pentru că e exact ce mi-am dorit şi e principalul motiv pentru care am inventat petrecerile mele Killing Kittens. Iar acum vreau să trăiţi şi voi această experienţă.   [1] Killing Kittens — în traducere „Ucigaşii de pisicuţe“ — e o referire la un „anunţ umanitar“ apărut în publicaţia satirică The Gonzo a Universităţii Georgetown în 1996: „De fiecare dată când te masturbezi, Dumnezeu ucide o pisicuţă. Câte pisicuţe mai trebuie să moară ca să ne oprim?” În 2002, prima parte a textului a fost ataşată unei poze, deve­nind unul dintre primele memeuri care au ajuns virale pe internet. (N.t.)

CAPITOLUL ÎNTÂI Decăderea Casei Manchester       SA LUĂM, DE PILDĂ, UN ORĂŞEL minier ca Woodhouse, cu o populaţie de zece mii de locuitori, având trei generaţii în urmă. Acest spaţiu de trei generaţii pledează pentru o comunitate bine statornicită. Vechea „nobilime” îşi luase tălpăşiţa la vederea mormanelor de cărbune răscolit din măruntaiele pământului şi se răspândise prin alte regiuni, încă idilice, pentru a-şi fructifica pe acolo drepturile asupra minereurilor. Rămăsese un singur magnat, măreţ şi inaccesibil, proprietarul local al cărbunelui: cu trei generaţii în spate şi cocoţat pe treapta de jos a „nobilimii”, dar izbind cu piciorul în masele de dedesubt. Să facem abstracţie de el. O comunitate bine statornicită în Woodhouse, stratificată într-o gamă de nuanţe fine, de la negrul prafului de cărbune, până la nisipul zgrunţos al zidarului şi la rumeguşul cherestegiului, trecând prin luciul gros al slăninei, untului şi cărnii, la aromele farmacistului şi dezinfectantele doctorului, până la sumbra poleială, a funcţionarilor bancari, casierilor firmei, preoţilor şi a altora deopotrivă, şi ajungând la radioasa strălucire a automobilului directorului general al tuturor minelor. Odată ajunşi aici ne plus ultra[1]. Directorul general locuieşte în singurătatea umbrită de boschete a aşa-numitului conac. Casa rezidenţială, părăsită de „nobilime”, a fost preluată de firmă şi transformată în birouri. Iată-ne deci aici: un vast substrat de mineri; un strat gros de comercianţi amestecaţi cu funcţionari administrativi, şi diversificat de profesori de şcoală elementară şi cler nonconformist; mai sus o pătură de directori de bancă, morari bogaţi, patroni de fabrici metalurgice, prosperi, cler episcopal şi administratori de mine; iar în vârf, vişina grasă şi cleioasă, a proprietarului cărbunelui, răspândindu-şi scânteierile peste toţi şi peste toate. Aşa arăta complexul sistem social al unui orăşel industrial din Anglia centrală, în anul de graţie 1920. Dar îngăduiţi-mi să privesc puţin îndărăt. Aşa arătă de fapt în ultimul an de linişte şi belşug, 1913. Un an de linişte şi belşug. Doar o singură maladie cronică, urâcioasă: fetele bătrâne. În numele a tot ce înseamnă prosperitate, nu înţeleg de ce, într-o asemenea societate, toate clasele sociale, cu excepţia celei mai de jos, sunt împovărate de mlădiţele sterpe ale femeilor singure, nemăritate, care se numesc fete bătrâne? De ce oare fiecare comerciant, fiecare profesor, fiecare director de bancă şi fiecare cleric produce una, două, trei sau chiar mai multe fete bătrâne? Oare în clasa de mijloc, mai ales în straturile mai de jos ale clasei mijlocii, se nasc mai multe fete decât băieţi? Sau poate, că bărbaţii din straturile de jos ale clasei mijlocii îşi aleg nevestele din categoriile fie superioare, fie inferioare lor, lăsându-şi astfel partenerele de drept la strâmtoare? Sau să fie femeile din mica burghezie foarte mofturoase în alegerea soţilor? Oricum ar fi, e o tragedie. Sau poate că nu e. Poate că aceste femei nemăritate din clasa de mijloc ajung să fie faimoasele lucrătoare asexuate despre care se vorbeşte atât de mult în furnicarul industrial al societăţii noastre. Poate că tot ce le lipseşte este doar o îndeletnicire: pe scurt, o slujbă. Dar poate că ar fi mai bine să ascultăm şi părerea lor, înainte de a stabili o lege. În Woodhouse găseai o bogată recoltă de fete bătrâne prin familiile „grangurilor”, comercianţilor şi preoţilor. Toate femeile din oraş, nevestele de mineri ca şi celelalte, îşi ţineau răsuflarea ori de câte ori se ivea vreo şansă pentru una dintre aceste fiice ale bunăstării şi durerii. Se îngrămădeau cu toatele la nunţile celor înstăriţi, îmbătate de bucurie. Pentru că, în ciuda ciocnirilor de clasă, unei femei nu-i place să vadă altă femeie uitată în raft, lipsită de orice şansă de măritiş. Toate femeile din orăşel doreau ca fetele din clasa mijlocie să-şi găsească soţi. Toată lumea dorea acest lucru, inclusiv fetele însele. De aci se trăgea toată jalea. James Houghton avea un singur copil: pe fiica lui, Alvina. Fireşte, Alvina Houghton… Dar haideţi să mergem îndărăt prin 1880 şi ceva, când Alvina era copil; ba chiar şi mai înainte, în zilele de aur ale lui James Houghton. În zilele sale de aur, James Houghton era crème de la crème[2] societăţii din Woodhouse. Casa familiei Houghton fusese întotdeauna prosperă; ce-i drept, o familie de negustori; dar după câteva generaţii de prosperitate, negustorii dobândesc un anume cachet[3]. La vârsta de douăzeci şi opt de ani, James Houghton a moştenit un splendid magazin care desfăcea mărfuri de Manchester. James Houghton era un tânăr înalt, zvelt, elegant, cu favoriţi de o parte şi de alta a feţei, realmente rafinat, oarecum în stilul Bulwer[4]. Avea o predilecţie pentru conversaţia elegantă, pentru literatura elegantă, pentru creştinismul elegant; un tânăr înalt, subţire, fragil, cu gesturi agitate şi cam febrile, capul plin de idei inconsistente, şi un glas frumos; foarte frumos. Pe lângă toate acestea, fireşte, era negustor. Curta o fată măruntă, smeadă, mai în vârstă decât el, fiica unui mic nobil din Derbyshire. Houghton se aştepta să capete, odată cu fata, cel puţin zece mii de lire sterline. În această aşteptare a fost profund dezamăgit, pentru că nu a căpătat decât opt sute de lire. Fiind o fire romantic-comercială, nu a iertat-o niciodată pe soţia lui, dar s-a purtat întotdeauna faţă de ea cu cea mai elegantă curtoazie. Era o privelişte încântătoare să-l vezi cojind şi despicând un măr pentru ea. Dar acest măr cojit şi împărţit în sferturi era tot ce a primit biata femeie de la soţul ei. Elegantul Adam al comerţului i-a dat Evei mărul îndărăt, frumos scobit de sâmburi, după care nu a mai avut de-a face cu ea. Între timp s-a născut Alvina. Oricum însă, James Houghton clădise Casa Manchester înainte de toate acestea, adică înainte de a se fi căsătorit. Era o văstă construcţie pătrată – vasta desigur pentru Woodhouse, ridicată pe strada principală şi pe şoseaua orăşelului în dezvoltare. Parterul adăpostea două frumoase magazine, unul destinat mărfurilor de Manchester, celălalt mătăsurilor şi stofelor. Acestea constituiau poemul comercial al lui James Houghton. Pentru că James Houghton era un visător şi, oarecum, un poet: să ne înţelegem, un poet al comerţului. Îi plăceau grozav romanele lui George Macdonald[5] şi fanteziile acestui autor. La rândul lui, James ţesea o fantezie a comerţului. Visa mătăsuri şi poplinuri, moi şi lunecoase, de o nemaivăzută splendoare; visa caleşti ale „nobilimii” oprite în faţa vitrinelor sale, femei superbe răscolind vrăjite, extaziate, valurile foşnitoare de pe tejgheaua lui. Iar dânsul, fermecător, seducător, le servea minunatele lui ţesături, pe care numai el şi numai ele le puteau preţui îndeajuns. Faima lui se răspândea peste mări şi ţări, până când Alexandra, principesă de Wales, şi Elisabeta, împărăteasa Austriei, femeile cel mai bine îmbrăcate din întreaga Europă, veneau plutind din ceruri în prăvălia din Woodhouse. Şi apoi se lansau în depărtări, ca să arate lumii ce anume se poate realiza când cumperi de la James Houghton. N-am putea spune de ce James Houghton nu a devenit unul din marii oameni ai zilelor lui. Poate pentru că avea prea multă imaginaţie. Oricum ar fi, la început, când şi-a adus soţia în noul ei cămin, vitrina de Manchester era ca o spumă sau ca un cireş nins de museline şi imprimeuri, iar cea cu mărfuri londoneze ca un amurg de toamnă scăldat în mătăsuri şi stofe bogate. Care soţie nu ar fi fost năucită! Dar ea, sărmana, venită din casa ei de piatră din împietritul Derbyshire, a încercat o oarecare repulsie pentru bărbatul care dănţuia în faţa stocului de mătăsuri, asemenea regelui David în faţa altarului cu tablele legii.   [1] Ceea ce nu poate fi depăşit; perfecţiunea (lat.) [2] Crema cremelor (fr.). [3] Amprentă de distincţie. (fr.) [4] Edward George Lytton Bulwer (1803–1873), romancier, dramaturg şi om politic englez. [5] George Macdonald (1824-1905), poet şi romancier englez, autorul unor romane fantastice  

Pentru Susan Bowen, care mi-a oferit adăpost chiar şi de la 20 000 de kilometri depărtare „Fii sinceră, fii sinceră, fii sinceră.”1           CUPRINS:           Introducere / 7           Italia / 11           India / 129           Indonezia / 231                 INTRODUCERE sau Cum e construită această carte sau A 109-a mărgea.           Când călătoreşti în India – mai ales prin oraşe sfinte şi ashramuri –, întâlneşti o mulţime de oameni care poartă mărgele la gât. Mai poţi vedea şi o mulţime de fotografii cu yoghini goi, slabi şi impunători (sau uneori chiar cu yoghini rotofei, blânzi şi luminoşi), care poartă şi ei mărgele. Aceste şiraguri de mărgele se numesc japa mala. În India sunt folosite de sute de ani de budişti şi de hinduşi pentru a se concentra asupra rugăciunilor. Ţin şiragul într-o mână şi rotesc câte o mărgea pentru fiecare mantra rostită. Când cruciaţii medievali au ajuns în Orient, purtaţi de războiul sfânt în care luptau, i-au văzut pe credincioşii de aici rugându-se cu aceste japa mala, li s-a părut că e o tehnică admirabilă şi au dus-o cu ei înapoi în Europa sub forma rozariului.           O japa mala tradiţională are o sută opt mărgele. În cercurile ezoterice ale filosofiei orientale, numărul 108 este considerat extrem de fast – un multiplu perfect al lui trei, compus din trei cifre, suma acestor trei cifre fiind nouă, adică de trei ori trei.           Iar trei, se înţelege, este numărul care reprezintă echilibrul suprem – după cum poate spune oricine care ştie câte ceva despre Sfânta Treime sau care a văzut vreodată un trepied. Şi pentru că această carte este despre strădania mea de a afla echilibrul, am structurat-o asemenea unei japa mala: am împărţit-o în o sută opt povestiri (sau mărgele). Şirul celor o sută opt povestiri a mai suportat o a doua împărţire, în trei secţiuni în care se vorbeşte despre Italia, India şi Indonezia – cele trei ţări pe care le-am vizitat de-a lungul unui an. Astfel am ajuns la trei părţi a câte treizeci şi şase de povestiri fiecare, lucru care mi se pare foarte nimerit, ţinând cont că scriu toate aceste lucruri în cel de-al treizeci şi şaselea an al vieţii mele.           Ca să nu ne lungim nepermis de mult cu consideraţii numerologice, permiteţi-mi să închei mărturisind un al doilea motiv: mi-a plăcut ideea de a înşira aceste povestiri urmând structura unei japa mala tocmai pentru că ea este atât de… structurată. Căutările spirituale autentice sunt şi au fost totdeauna nişte aventuri care presupun disciplină şi metodă. Adevărul nu este la îndemâna oricui, nici chiar în aceste măreţe timpuri în care totul a ajuns să fie la îndemâna oricui. Şi ca scriitoare, şi ca „exploratoare” în cele spirituale, mărgelele japa mala m-au ajutat să nu pierd din vedere ţelul pe care mi l-am propus.           În orice caz, fiecare japa mala are o mărgea specială, cea de-a o sută noua, care iese din cercul perfect echilibrat al celorlalte, asemenea unui pandantiv. Pe vremuri credeam că această mărgea cu numărul o sută nouă era doar una de rezervă, ca un nasture aplicat pe haină sau ca fiul cel mic al unei familii regale. Dar am descoperit că are un scop cu mult mai important. Când te rogi şi degetele tale ajung la ea, trebuie să-ţi întrerupi meditaţia şi să le mulţumeşti învăţătorilor tăi. Aşa că aici, la cea de-a o sută noua mărgică a mea, fac o pauză încă înainte de a fi început. Le mulţumesc învăţătorilor mei, care mi s-au arătat, în acel an, în atât de multe şi de ciudate chipuri.           Dar în primul rând îi mulţumesc gurului meu, care este o adevărată întrupare a compasiunii şi care mi-a arătat atât de multă generozitate lăsându-mă să studiez în ashramul ei cât timp am stat în India. Aş vrea să fie clar pentru toată lumea că am descris experienţele din India strict din punctul meu de vedere, şi nu ca un teolog savant sau ca purtător de cuvânt al altcuiva. Acesta este motivul pentru care nu voi folosi numele gurului meu nicăieri în carte – pentru că nu pot vorbi în numele său. Învăţăturile ei vorbesc de la sine. Nu voi dezvălui nici numele ashramului, nici locul unde se află, scutindu-l astfel de o publicitate pe care nu cred că şi-o doreşte şi căreia nu ştiu dacă i-ar face faţă.           O ultimă formă de a-mi arăta recunoştinţa: deşi nu am schimbat întotdeauna numele oamenilor despre care scriu aici, am preferat să schimb numele tuturor acelora pe care i-am cunoscut la ashramul din India, fie ei indieni sau occidentali, pentru că majoritatea celor care pornesc într-un pelerinaj spiritual nu fac acest lucru din dorinţa de a apărea mai apoi ca personaje într-o carte (cu excepţia mea, bineînţeles). Există o singură abatere de la acest autoimpus pact al anonimatului. Numele lui Richard din Texas chiar e Richard şi chiar este din Texas. Am dorit să-i folosesc numele real, pentru că a avut un rol foarte important în viaţa mea cât timp am stat în India.           Încă ceva – când l-am întrebat pe Richard dacă pot să scriu că a fost alcoolic şi dependent de droguri, mi-a spus că din punctul lui de vedere nu există nici o problemă.           — Oricum voiam să dau sfoară în ţară despre chestia asta şi nu ştiam cum – mi-a spus el.           Dar să începem cu începutul: Italia…           ITALIA sau vorbeşte cum mănânci sau 36 de povestiri despre căutarea plăcerii.           Aş vrea ca Giovanni să mă sărute.           Of, dar sunt atâtea motive pentru care n-ar trebui să se întâmple aşa ceva… În primul rând, Giovanni e cu zece ani mai tânăr decât mine şi, ca mai toţi italienii de douăzeci şi ceva de ani, încă locuieşte cu maică-sa – un partener romantic foarte nepotrivit pentru mine, având în vedere că sunt o femeie de carieră, trecută de treizeci de ani, abia ieşită dintr-o căsnicie ratată şi dintr-un groaznic şi interminabil divorţ, urmat de o aventură amoroasă încheiată cum nu se poate mai prost. Cascada asta de eşecuri m-a transformat într-o femeie vulnerabilă, tristă şi cu vreo şapte mii de ani mai bătrână. Nu aş vrea ca dragul de Giovanni să aibă de-a face cu muntele de autocompătimire care sunt acum. Ca să nu mai spun că am ajuns şi la vârsta la care o femeie începe să se întrebe dacă e cu adevărat o idee bună să încerce să-şi revină, după pierderea unui superb posesor de ochi căprui, aducând rapid un alt asemenea exemplar în patul ei. Din cauza asta sunt singură de luni bune. Din cauza asta, de fapt, mi-am propus să nu mă implic în nici o relaţie tot anul.           Oricine m-ar putea întreba, şi pe bună dreptate: „Atunci ce cauţi tocmai în Italia?”           N-am un răspuns – nu acum, când mă uit peste masă la arătosul Giovanni –, nu pot decât să spun: „Bună întrebare.”           Giovanni e partenerul meu de Schimb Lingvistic în Tandem. Sună ca o aluzie, dar din nefericire nu e. De fapt, înseamnă că ne întâlnim aici, la Roma, câteva seri pe săptămână, ca să exerseze fiecare conversaţia în limba celuilalt. Întâi vorbim în italiană, iar el e foarte răbdător cu mine; apoi vorbim în engleză, iar eu sunt foarte răbdătoare cu el. L-am descoperit pe Giovanni la câteva săptămâni după ce am ajuns la Roma, graţie unui internet café mare din Piaţa Barbarini, peste drum de fântâna cu un triton sexy care suflă într-o cochilie. Pusese (Giovanni, nu tritonul) un anunţ la avizier, în care scria: „Vorbitor nativ de italiană caută vorbitor nativ de engleză pentru conversaţie.” Chiar lângă anunţul lui era altul, cu acelaşi conţinut, identic până la corpul de literă cu care fusese scris. Singura diferenţă apărea la datele de contact. Pe unul dintre anunţuri apărea adresa de e-mail a cuiva pe nume Giovanni, pe celălalt era trecut numele Dario. Dar chiar şi numărul de telefon de-acasă era acelaşi.           Făcând uz de excelenta mea intuiţie, le-am scris amândurora un e-mail în care îi întrebam, în italiană: „Sunteţi fraţi, cumva?”           Giovanni mi-a trimis un mesaj foarte provocativo: „Mai mult: suntem gemeni.”           Da – mult mai mult, după cum am putut vedea. Înalţi, bruneţi, frumoşi, douăzeci şi cinci de ani, cu nişte ochi căprui enormi, genul tipic italienesc, ca de catifea, care mă dau gata oricând. După ce i-am întâlnit, am început să mă întreb dacă n-ar fi cazul să-mi revizuiesc regula privind celibatul autoimpus. De exemplu, aş putea fi singură, atâta doar că voi avea doi gemeni italieni de douăzeci şi cinci de ani, absolut superbi, ca amanţi. Gândul ăsta mi-a adus vag aminte de un prieten care este vegetarian, atâta doar că mănâncă şuncă… Deja îmi închipuiam cum ar suna începutul unei scrisori către revista Penthouse: „În lumina pâlpâindă a lumânărilor din cafeneaua romană, nu-mi puteam da seama ale cui mâini mă mâng…”           Dar nu. Nu, nu şi nu!           Mi-am oprit fanteziile la jumătatea cuvântului. Chiar nu era momentul să caut escapade amoroase şi (la fel de sigur pe cât e că zilei îi urmează noaptea) să-mi complic deja mult prea încâlcita mea viaţă. Era momentul să caut acea vindecare şi acea pace, care doar în singurătate pot fi găsite.

CUPRINS:           Cine va vorbi cel dintâi… 5           Lacrimi de femeie… 2           Helene ia iniţiativa…           În atelier, la gura sobei… 19           Copilaşul din Praga… 28           Un prieten la nevoie… 50           Paradisul pierdut… 58           Turnul templului… 63           Ronnie soseşte pe ceaţa… 68           Mirajul… 73           Un prieten care acţionează… 80           Ronnie poposea sub coroana arborelui lui Upas… 89           Ca într-o oglindă… 92           Ceaţa se împrăştie… 96           Trebuie ca el să-şi amintească… 102           El nu ştia nimic „…,. 113           Chipul din oglindă… 119           Ne-a venit un băieţel… 125           Noapte bună „Copilaşului din Praga”… 131                 CINE VA VORBI CEL DINTÂI?           Stând în picioare, înaintea ferestrei din salonaşul soţiei sale, Ronald West părea absorbit în contemplarea grădinii vesele şi a parcului imens care se întindeau în faţa ochilor săi. Însă, în adevăr, mintea îi era preocupată numai de găsirea celui mai bun mijloc pentru a putea discuta cu Helene subiectul care îl tortura încă din timpul plimbării de dimineaţă. Adineauri, după ce descălecase vioi de pe cal şi aruncase groom-ului frâul, se grăbise s-o ajute şi pe Helene să descalece, apoi mângâind coama frumoasă a iepei „Picioruş de Argint”, cu ochii aţintiţi asupra fermecătoarei sale soţii, o întrebase:           — Helene, aş putea urca până la tine? Aş vrea să-ţi comunic ceva foarte important.           Helene zâmbi şi îi răspunse pe un ton şăgalnic:           — Am băgat de seamă că însoţitorul meu la călăria de azi dimineaţă era cu gândul la o mie de leghe distanţă de soţie şi cal: dacă acum are intenţia să mă ducă şi pe mine cu el, pe acolo pe unde rătăcea adineauri, va fi iertat. De altfel şi eu, dragă Ronnie, am ceva să-ţi spun. Uitându-mă întâmplător la ceasul din turn, văd că mai avem încă o oră bună până la masă. Am să scriu, cu voia ta, repede o scrisoare, pe care trebuie s-o trimit în sat, şi pe urmă sunt la dispoziţia ta. Bineînţeles, după ce am să-mi schimb şi rochia.           Sprijinindu-se uşor de umărul soţului ei, Helene West alunecă din şa. Pe urmă, după ce puse în vedere groom-ului să aştepte ordine, trecu în hol.           Ronald o lăsă să-şi scrie scrisoarea şi intră singur în salon. După ce meditase în tăcere, o săptămână întreagă, asupra aceleiaşi idei, îşi dădu imediat seama că este foarte greu să-şi deschidă inima în faţa unei alte persoane, chiar când aceasta ar fi, aşa cum era în cazul de faţă, cea mai bună, cea mai îngăduitoare şi cea mai perfectă dintre soţii.           Preocupat, Ronald uitase să-şi lase pălăria şi mănuşile în hol. Le aruncă pe fotoliul Helenei, păstrându-şi însă în mână cravaşa cu care izbea – privind pe fereastră – în cizmele de bizon.           Dimineaţa de primăvară era o minune. Soarele luminos pătrundea prin gemuleţele de modă veche, umplând încăperea de veselie. Pe unul din gemuleţe, un om mai simplu, din timpuri apuse, zgâriase cu diamantul o cruce şi scrisese deasupra cuvintele: In hoc signo vinces.           Ronald protestase de mai multe ori contra oportunităţii acestei inscripţii, declarând că, dacă strămoşul Helenei găsise nevoia de a scrie pe undeva o deviză latină, ar fi fost mai nimerit să se fi servit de portofelul său decât să mâzgălească frumoasele geamuri din „La Grange”. Dar ori de câte ori venise vorba despre acest lucru, Helene luase partea strămoşuluiei.           — Fără îndoială, spunea ea, că în ziua aceea soarele făcuse să scânteieze geamurile mai puternic ca de obicei. Ah! Ronnie, dacă ne-am putea aminti mai des cuvintele In hoc signo vinces, am putea probabil să ne dăm seama mai uşor că drumul spre victorie este vecin cu calea sacrificiului.           În general, Helene trecea metodic de partea strămoşului, ceea ce era oarecum jignitor pentru un bărbat modern, care neavând la rândul lui strămoşi venerabili, îi considera demodaţi şi inutili.           În dimineaţa aceasta însă, înţelesul devizei încriminate îl izbi pe Ronald mai mult decât ceva de prost augur. El voia să învingă întotdeauna, fără să ţină seama de simboluri şi, gândindu-se mai bine, găsi, totuşi, o coincidenţă cu adevărat ciudată între ceea ce-i trecuse lui prin cap şi vorbele Helenei care evocaseră simbolul unei călătorii îndepărtate: In hoc signo vinces!           Paşii soţiei sale îl scoaseră din visare.           Clipa temută venise. Cum să înceapă? Era, mai ales vorba de tact şi trebuia s-o pregătească încetişor pe Helene, dacă voia să primească hotărârea surprinzătoare pe care el urma să i-o anunţe Helene, închizând uşa în urma ei, înainta în încăperea plină de soare.           Talia, graţios naturală, era subliniată de costumul ei de amazoană şi de părul bogat, auriu, care îi dispărea sub pălărie. Nimic nu putea să-i altereze blândeţea senină a feţei şi bunătatea întipărită pe figură. Ochii Helenei erau mereu îndreptaţi spre viaţă, ca şi cum ar fi aşteptat ca să primească de acolo viziunea fericirii.           Apropiindu-se de fereastră, se întreba, în mintea ei, ce era preferabil să facă. Să vorbească ea cea dintâi sau să asculte ce avea să-i spună Ronald? Se hotărâse în sfârşit, să-i anunţe că clipa, mult aşteptată, când trebuia să afle vestea cea mare, vestea care îi umplea de bucurie inima ei de soţie tânără, venise, aşa că orice amânare era complet imposibilă. Şi totuşi, îşi dădu seama că, dacă ar fi vorbit ea întâi, confidenţa lui Ronald ar fi căzut pe plan secund; asta era însă de neconceput, pentru că tot ce era în legătură cu soţul ei primea din partea Helenei un tratament de favoare. Tânăra femeie judecă, deci că e preferabil să-l lase mai întâi pe Ronie să vorbească. De altfel, responsabilitatea hotărârii sale fu, de la început, complet înlăturată.           Ronald se întoarse brusc şi, la vederea soţiei sale, orice şovăială i se păru de prisos. In hoc signo vinces!           — Helene, spuse el, vreau să plec în Africa centrală. Cuprinsă de mirare, Helene se uită lung la soţul ei, pe urmă, cu multă chibzuinţă, luă pălăria şi mănuşile pe care Ronald le aruncase pe fotoliu, le puse încet pe o masă şi veni să se aşeze pe locul ei obişnuit.           — Este mult prea departe, darling, spuse ea foarte natural. Îmi închipui însă că te cheamă acolo ceva imperativ. Stai jos şi povesteşte-mi şi mie geneza acestei călătorii. Africa! E colosal de departe. Se poate, crezi tu, ca o astfel de prăpastie să despartă o căsnicie atât de fericită ca a noastră? Aş vrea să-mi povesteşti totul, să mă lămureşti definitiv, conducându-mă încet, pe drumul pe care l-ai parcurs până la faptul care te-a determinat să iei această hotărâre.           Cu un suspin de uşurare, Ronald se prăbuşi în fotoliul din faţa ei. Figura lui plină de tinereţe respira entuziasmul, îşi întinse picioarele, împreună mâinile deasupra capului şi se uită cu admiraţie la soţia lui.           — Helene, eşti minunată cu felul tău de a înţelege anumite lucruri. Da, mi-este foarte uşor să-ţi povestesc totul. Ai o manieră admirabilă în a te lega de subiect şi de a lăsa la o parte amănuntele. Cea mai mare parte dintre femei…           — Să nu ne pierdem vremea cu ceea ce ar face cea mai mare parte dintre femei. Să-mi spui însă care e lucrul esenţial, aşa cum îl vezi tu, dacă vrei ca să-l îmbrăţişez şi eu în aceeaşi măsură. De ce vrei să pleci în Africa centrală?           Ronald sări drept în picioare şi se duse să se rezeme de cămin.           — Helene, am în minte o nouă schiţă de roman,. O istorie minunată de dragoste, cu totul superioară la tot ceea ce s-a scris până acum. Acţiunea se desfăşoară în Africa centrală şi, deci, trebuie să plec acolo dacă vreau ca ambianţa mea să fie vie. Cred că n-ai uitat emoţia cauzată în ultima vreme de povestea misionarului acela care, dispărut mai bine de 20 de ani în ierburile înalte ale junglei unde a trăit laolaltă cu indigenii, despărţit de orice civilizaţie, s-a întors apoi în Anglia ca să-şi povestească aventurile; îţi aminteşti – din povestirea misionarului – că, după câţiva ani de singurătate, începuse să dorească la nebunie afecţiunea unei soţii şi, amintindu-şi de o fată pe care o cunoscuse în vremea tinereţii sale, îi scrisese che-mând-o. Ea răspunse, plină de curaj, acestui apel şi, venind la locul de întâlnire din marginea junglei, aşteptă acolo mai multe luni până când misionarul veni s-o găsească. Se căsătoriră, în sfârşit, acolo, la margine de junglă sălbatică şi devenind soţ şi soţie, se cufundară iarăşi în ierburile înalte ale codrului african. Nu au fost revăzuţi decât după mulţi ani. Ei bine, povestea aceasta adevărată mi-a dat ideea unei lucrări originale şi palpitante; va fi o lucrare sortită să facă senzaţie, o lucrare de o mie de ori superioară poveştilor misionarilor.           Privirea liniştită a Helenei contempla ochii strălucitori în exaltare ai soţului ei.           — Dragă prietene, spune-mi te rog, ce te face să crezi că povestea de dragoste a unui misionar ar putea fi mai palpitantă decât a altuia? Nu văd deloc cum ai să reuşeşti să faci mai interesantă povestea pe care vrei s-o scrii.           — Ah! Nu vezi? Strigă Ronald West. Asta fiindcă nu eşti romancieră. Scumpa mea, află că doi bărbaţi au ieşit din ierburile acelea uriaşe, ierburi înalte de treisprezece picioare, doi bărbaţi au apărut, acolo, la margine de junglă, unde aştepta femeia! Doi, pricepi tu? Şi cel care se năpusti primul, nu era omul care o chemase; acesta veni un moment mai târziu! Ei, acum ai înţeles?           — Înţeles, spuse Helene: în general, 13 este o cifră cu ghinion.           — Oh! Nu glumi, protestă Ronald. Nu mai am timp să-ţi explic cum se desfăşoară acţiunea. Dar, ţin să-ţi spun că nu am mai avut niciodată o astfel de inspiraţie; încearcă să pricepi ce înseamnă acest lucru pentru mine. Închipuieşte-ţi, pentru un moment, atmosfera aceea misterioasă şi cu totul îmbâcsită de vrăjitorie a Africii centrale, servind drept cadru unei pasionante poveşti de dragoste, închipuieşte-ţi trei fiinţe, sosite din mijlocul civilizaţiei noastre, civilizaţie cu care sunt îmbibate, învăţând să cunoască.           — În mediul acesta, unde domină sălbăticia popoarelor în stare primitivă.           — Inima şi propriul lor suflet şi luptând pentru a-şi menţine, în ei însăşi, idealul civilizaţiei secolului al 20-lea. Apoi extraordinarele păduri virgine, junglele neexplorate unde plantele sunt asemănătoare animalelor, unde animalele imită pe om, unde nu domneşte nici legea nici ordinea şi unde, din contră, toţi le dispreţuiesc. Mie unul, îmi era suficient, la Kewi, să trec prin serele cu plante tropicale pentru a-mi scutura jugul civilizaţiei. Dacă mi se întâmpla să rămân mai mult timp printre aceste plante fantastice, acoperite cu ghimpi şi cu vegetaţii străine, ciudate, unele târându-se pe pă-mânt, altele ridicând nişte braţe extraordinare şi cărnoase spre culmi inaccesibile, întoarcerea bruscă la atmosfera de convenţionalism îmi dădea sentimentul că nu-mi mai aparţin şi îmi trebuia oarecare timp până ce să revin omul banal şi civilizat.           Helene zâmbi.           — Darling, cred că ai frecventat prea mult la Kew, serele cu vegetaţii tropicale. Mă văd nevoită să-ţi interzic – de-aci înainte accesul acolo, mai ales că trebuie să te ocupi de interesele comitatului.           1 grădină botanică celebră în jurul Londrei.           — Nu mă mai interesează afacerile comitatului, răspunse Ronnie. Dar, serios, Helene, nu pricepi deloc ce reprezintă toate acestea pentru mine? Ultimele mele două romane au drept cadru viaţa banală engleză. Nu pot să-i plimb, la nesfârşit, pe îndrăgostiţii mei prin grădini publice.           — Dragul meu Ronnie, ai totuşi, la îndemână, un bun precedent: cea dintâi pereche de îndrăgostiţi pe lume, Adam şi Eva, a căror poveste o cunoaştem atât de bine, s-a plimbat – iubindu-se – într-o grădină.           — Eroare completă, darling; grădina Eden era o junglă plină de neprevăzut, unde animalele sălbatice discutau în mod obişnuit, ca şi oamenii. Îmi închipui că nu poţi să crezi că Eva a stat liniştită să-l asculte pe şarpe vorbindu-i despre teologie, dacă această conversaţie – între animale ar fi fost numai un incident al zilei. Dar să revenim de unde am pornit. Am un plan original, pentru care îmi trebuie o ambianţă nouă.           — De ce nu te mulţumeşti, Ronnie, cum ai făcut şi până acum, să scrii simplu şi sincer despre viaţa pe care o cunoşti?           — Pentru că, scumpa mea, contemporanii noştri, întocmai atenienilor de altădată, au mereu poftă de ceva nou. Ori, venindu-mi ideea de ceva nou, vreau s-o exploatez.           Helene tăcu şi păru că reflectează. Ronald se ridică şi apropiindu-se de fereastră, îi arătă inscripţia de pe geam: In hoc signo vinces.           — Mai ştii ce este scris aici? Întrebă el.           — Da, spuse Helene: ţi-am priceput gândul. Şi eu văd o primejdie aici. Doresc mult însă ca, în activitatea ta, să te gândeşti mai mult la scopul înalt al misiunii pe care o ai decât la condiţiile de succes. Succesul să fie numai răsplata sforţărilor săvârşite în mod aproape eroic; popularitatea dobândită prin scris să nu decurgă decât numai din faptul că ţi-ai fost credincios ţie însuţi şi inspiraţiei tale de scriitor. Plecarea ta în Africa centrală, pentru a descoperi acolo un mediu extraordinar, este ogoană după originalitate care nu va asigura niciodată-superioritatea unei opere. Oh! Ronnie, asta e părerea sinceră a mea: mulţumeşte-te să rămâi în Anglia şi fă-ţi personajele să trăiască în mediul lor familiar.           Ronald reveni la fotoliul pe care îl părăsise, se aşeză cu coatele pe genunchi, cu bărbia în mâini, privind tulburat la soţia lui.           Dar, Helene, nu este vorba de aşa ceva. Nu bagi de seamă că am în vedere cu totul alte proiecte şi că numai Africa centrală este mediul nimerit, de care am nevoie?           — Bine, Ronnie, dar crezi că este numaidecât nevoie să pleci? De ce nu-ţi procuri ultimele cărţi apărute asupra Africii ca să le studiezi pentru cunoaşterea perfectă a atmosferii?           — Asta niciodată, strigă Ronald, sărind în picioare şi începând să străbată încăperea cu paşi mari. Înainte de a putea lucra la cartea mea, trebuie să fiu pătruns, până în măduva oaselor de atmosfera minunată a tropicelor. Mai mult chiar: fără să cercetez totul la faţa locului ar fi posibil să comit unele greşeli de amănunt şi, într-o bună zi, vreun cititor oarecare, incapabil să scrie o pagină, dar cunoscând bine locurile descrise de mine, va semnala eroarea. Alte mediocrităţi se vor sesiza iar sfârşitul va fi.           Helene, cu ochii umezi dar veselă în glas, începu să râdă.           — Ronnie, admit câte puţin din ceea ce spui, dar ar trebui să fii recunoscător acelora care ar semnala o cât de mică greşeală în vreuna din lucrările tale. Cine deci. Până acum, fără ştiinţa mea, ţi-a atins, câtuşi de puţin, susceptibilitatea?           — Oh! Nimeni, Dumnezeu fie lăudat! N-am scris încă nici un singur rând fără să verific cel mai mic amănunt al valorii locale. Astfel de lucruri s-au întâmplat însă, de sute de ori, altora. În ce mă priveşte pe mine, eu socotesc acestea ca pe ceva tragic. Aşa precum îţi spun, n-am să scriu nici o lucrare fără ca mediul să nu-mi fie familiar. Helene, trebuie să plec în Africa centrală!

INTRODUCERE.           Am fost solicitat să scriu o scurtă introducere la cea dinţii ediţie completă a romanului MĂTĂNIILE, pentru a explica felul fa care a fost realizată această carte şi motivul pentru care l t-a zis ediţie completă.           Cititorii care cunosc biografia scrisă de fiică-mea despre mama ei, vor fi auzit şi probabil cunosc şi amănuntele care au determinat apariţia acestei cărţi, iar dacă în cele ce scriu eu acuma, voi repeta anumite lucruri, o fac mai mult pentru cei care nu gu avut ocazia să citească biografia aceasta care nu este altceva, decât un emoţionant tablou al strălucitei personalităţi a scriitoarei.           MĂTĂNIILE de acum sunt o dezvoltare mai amplă a unui volumaş intitulat ROŢILE VREMII care s-a bucurat de o larcift favoare din partea publicului şi a fost tradus In mai multe limbi. Cartea aceasta a fost scrisă prin anii 1905, fără intenţia de a fi dată publicităţii > dar din moment ce a fost scrisă, autoarea ei nu a mai pierdut din vedere caracterul atât de bun şi sufletul atât de ales al Ioanei Champion şi fără să mai întrebuinţeze toc şi hârtie, a elaborat dintr-însa întregul roman pe care vi-l dăm aici, fără să fi aşternut însă nici un cuvâni pe hârtie. În realitate aceasta era metoda ei de a-şi scrie cărţile şi făcea romane – cu dialoguri precizate pină în cele fnai mici amănunte.           — Ca pe urmă să le lase uitate undeva l. ntr-0 celulă ascunsă a creierului, unde rămâneau de multe ori ca anii, ca mai târziu să fie copiate şi reproduse ca de pe d placă de gramofon. Tot aşa şi MĂTĂNIILE au rămas uitate mai bine de un an, până când într-o zi, în timp ce venea cu trenul de la Londra la Helford, a pus mina pe hârtie şi creion şi a scris complet cele zece capitole care cuprind dragostea lui Garth pentru Jane şi descrierea terasei castelului Shen-stone. Cartea o avea completă în minte şi ar fi fost în stare să scrie orice parte ar fi vrut; de multe ori scria capitolele care făceau sţirşitul unei cărţi şi abia mai târziu aşternea pe hârtie capitolele de la început sau cele intermediare. Felu.1 acesta de a-şi memora în întregime cărţile înainte de a le scrie, pentru ea nu era nici un fel de dificultate.           Am insistat asupra acestui amănunt, pentru motivul că puterea ei de imaginaţie mi se pare ceva neobişnuit şi unic. Multe din cărţile ei au fost elaborate în felul acesta, şi imte mi-a fost dată deosebita plăcere să le ascult povestite, vhiar înainte de a le fi scris; am rămas însă întotdeauna cu regretul că nu voi fi niciodată capabil să le reproduc. Cu toate acestea are şi cărţi pe care a început să le scrie din primul moment, dar din nenorocire viaţa ei a fost atât de plină ă? Obligaţiile zilnice şi de fiecare clipă, încât ar fi fost peste putinţă să se dedice unei preocupări sistematice şi mecanice, cum este scrisul.           Libertatea şi timpul veniră însă în mod cu totul neaşteptat: căzu la pat şi zăcu multă vreme din cauza unei afecţiuni cardiace, contractate în timpul lungilor plimbări cu bicicleta. Boala ei fu o neaşteptată ocazie; romanul complet gata, aştepta de mult să fie aşternut pe hârtie, aşa că în lungile zile de zăcere, puse mâna pe creion şi începu să scrie pagină după pagină, fără întrerupere. După opt luni de suferinţă pe care o îndură cu resemnare, graţie temperamentului energic cu care era dotată, se înzdrăveni şi îşi reltis ocupaţiile obişnuite în sinul familiei, al căminului ei conjugat şi al parohiei din care făcea parte.           În timpul convelescenţei terminase două manuscrise car» probabil nu ar fi văzut niciodată lumina zilei, dacă nu s-ar fi întâmplat ca pe cel mai scurt să-l trimită doamnei Booth, o soră a ei care trăia la New York şi care insista să dea manuscrisul la tipar. In acest scop ceru şi cealaltă variantă a romanului. Aşa s-a întâmplat că munuscrisul a ajuns în mâna editorilor Putnam's Sons care conveniră să-l publice, fără *8 bănuiască de pe atunci, că foarte curând cartea aceasta va ajunge să se vândă până la un milion de exemplare şi să fie tradusă în nouă limbi. Fără îndoială, dacă şi-ar fi dat seama de acest lucru chiar de la început, poate nu ar fi insistat ca manuscrisul să fie redus la o limită de 10 000 de cuvinte. Ca soţia mea să se poată decide la o astfel de amputaţie, a trecut printr-o încercare destul de grea: aşa cum se prezenta, cartea era completă şi definitivă, iar ca să taie o parte din ea, ar fi însemnat să o dezechilibreze. Cu toate acestea unul dintre prietenii ei literari – care nu ştia nimic despre tratativele în curs – era de părere că anumite părţi ale romanului ar mai trebui cristalizate şi pentru asta ar avea nevoie de o prelucrare mai amplă. Părţile acestea din roman au fost mutilate fără nici o milă de creionul ei albastru.           Cred că editorului nu trebuie să-i fac nici un reproş din această cauză, căci de unde putea el să bănuiască marea valoare umană a acestei cărţi, mai ales că după publicarea acestui roman al ei, s-au declarat dispuşi să primească de la ea orice manuscris, fără nici un f el de modificare şi au primit chiar sugestiile ei pe care le da întotdeauna când le credea utile. Cu toate acestea ea şi-a exprimat de multe ori dorinţa să reintegreze în roman mişcătoarele scene pe care le trăise, aşa că pentru mine este astăzi o adevărată plăcere să răsfoiesc manuscrisul original, cu ajutorul căruia completez omisiunile impuse la început. Acesta ar fi motivul pentru care volumul de faţă reprezintă ediţia completă a MĂTĂNIILOR.           Ziarele au publicat o informaţie complet lipsită de orice temei; anume că acest manuscris a colindat birourile tuturor editorilor din Londra, dar niciunul nu l-a acceptat; realitatea este că manuscrisul a fost propus unui singur editor din America şi cred că de atunci acest editor a avut destulă ocazie să regrete că a respins o carte care mai tlrziu a fost primită peste tot globul cu triumf.           Romanul MĂTĂNIILE a fost publicat simultan în America şi Anglia, în anul 1909, iar numărul ediţiilor a început să crească chiar din prima lună. La începutul primului an se vânduseră 150000 de exemplare şi a fost o mare satisfacţie pentru scumpa mea soţie să vadă miile de scrisori care veneau din toate părţile lumii, ca o dovadă despre împăcarea, înţelegerea şi mingâisrea pe care această carte o dusese î» atâtea căminuri, A citit cu aceeaşi plăcere şi aprecierile entuziaste ale criticilor literari, căci toate cărţile şi le-a scris călăuzită de intenţia de a da mângâiere şi nădejde celor dezamăgiţi şi nedreptăţiţi.           N-aş vrea să termin această introducere, iară să citea propriile ei cuvinte care pentru toată opera pe care a scris-ş au valoare de dogmă: „Scopul pe care l-am urmărit întotdeauna a fost să n® scriu niciodată un singur rând care ar putea îndemna pe cineva la păcat sau ar arunca un stigmat de ruşine asupra cuiva > să nu descriu niciodată un caracter care ar putea întina idealurile personajelor cu care cititorul va face cunoştinţă în cărţile mele.           În lume sunt atâtea păcate, incit nu mai este nevoie ăt talentul ţi de imaginaţia unui scriitor ca să sporească numărul lor. Pământul este plin de nenumărate caractere josnice, detracate şi morbide, de aceea nu văd motivul pentru care artistul ar mai contribui cu imaginaţia lui să inventeze şi altele şi să le introducă în viaţa oamenilor care poate au suflete curate, mai ales când astfel de specimene sunt în mod peremptoriu eliminate din viaţa de toate zilele".           Un mare savant şi scriitor francez spunea: „Singura scuzS a fanteziei este faptul că ştie creea viaţă, mult mai frumocus decât este în realitate".           Sjântul Pavel a spus undeva: „Oriunde vel găsi oameni cumsecade, oriunde vei fi întâmpinat cu vorbe bune şi oriunde vei găsi obiceiuri sănătoase, să-ţi aduci cu plăcere aminte de ele".           Îmi face impresia că primirea entuziastă care s-a făcut MAT AN IILOR şi celorlalte cărţi cu atmosferă tot aţii de să-nătoasă, este o dovadă că publicul a admis cu toată conwia-gcrca acest percept divin, iar părerea lui favorabilă despr* scriitorii umili care îşi iau în serios rolul de îndrumători ţâ educatori, nu poate să fie decât o încurajare pentru a duc» înainte opera începută de ei, C. W, Barclay.           Iunie 1923, CAPITOLUL l.           Deasupra grădinilor şi a parcului din Overdene plutea pacea senină a unei după-amiezi din verile obişnuite ale AnglieiLumina soarelui căzut în asfinţit, prelungea umbrele pe pajiştea verde a parcului şi te îmbia să te odihneşti sub coroana cedrilor bătrâni din faţa castelului.           Clădirea veche de piatră, trainică şi masivă, dar fără podoabe exterioare, te făcea să bănuieşti că între pereţi! Ei sunt camere încăpătoare şi liniştite, de unde nu lipseşte nimic, iar aspectul lipsit de farmec al casei era îmblânzit de viţa sălbatică şi iedera care se căţărase în lungul faţadei până sub acoperiş, învelind-o toată într-o haină verde, plăcută la vedere, din mijlocul căreia clipeau flori albe şi ciorchine de petale însângerate.           În faţa casei, pe toată lungimea, se întindea o terasă care Ia un capăt se termina cu o seră, iar la celălalt cu o curticică în care erau coteţele pentru păsări. De pa terasă, din distanţă în distanţă, coborau trepte largi da piatră până pe pajiştea mătăsoasă şi verde a grădinii. Dincolo de aceasta era parcul cu aleile străjuite de copacii seculari printre care, departe de tot, se arătau privirile sfioase ale cerbilor, în margine clipeau apele râului care trecea ca o panglică de argint deasupra căreia se plecau ierburile şi în oglinda lui limpede îşi scăldau chipurile bulgării de aur ai florilor de păpădie şi steluţele albe ala margaretelor.           Gadrul solar arăta patru după amiază.           Era ceasul când păsările se odihneau. Frunza copacilor tremura domoală şi dintre ramuri nu se auzea nici un tril, nici o şoaptă, nici un ciripit. Tăcerea era aproape materializată şi te apăsa. Singurul punct sclipitor, ca o pată de sânge în mijlocul acestui peisaj, era un papagal roşu care picotea somnoros în vârful prăjinii lui aşezate! Sub cedrii din faţa casei.           ^Într-un târziu se auzi deschizându-se o uşă. Pe terasa apăru chipul straniu al unei doamne bătrâne care aptrcă spre dreapta şi traversând terasa în lung, dispăru pe aleea trandafirilor. Ducesa de Meldrum se ducea să taie un bra$ de trandafiri.           Pe cap avea o pălărie de paie de modă veche, cunoscută pe timpul Reginei Victoria sub numele de „ciupercă", legată pe sub bărbia în linii caracteristice, cu două panglici negre; o manta largă din postav cafeniu şi o rochia de tweed foarte scurtă, iar în picioare bocanci de Enga-dine. Pusese nişte mănuşi foarte vechi cu crispin şi pe braţ avea un coşuleţ de nuiele în care se vedeau nişte foarfeci enorme, pentru tăiat florile.           Într-un rând cineva spusese că dacă s-ar fi întâmplat să întâlneşti pe ducesa de Meldrum întorcându-se din grădină sau să o vezi hrănind păsările şi mai ales dacă s-ar fi întâmplat să fii şi bine dispus, cu siguranţă că ai ti băgat mâna în buzunar şi i-ai fi dat cinci parale de pomană. Dar după ce reuşeai să-i atragi atenţia asupra ta şi s-ar fi uitat la tine, te-ar fi aşteptat aceeaşi soartă ca şi pe bietul ceasornic al lui Şir Walter Raleigh: nu-ţ! Mai rămânea decât să te prosterni în noroiul cărării şi să laşi bocancii ducali, cu tălpile duble, să treacă peste tine. Picioarele ducesei te-ar fi frământat cu vădită plăcere, pe urmă ar fi ascultat cu bunăvoinţă scuzele pe care i le adresezi, dar cele cinci parale le-ar fi păstrat ca amintire, ca să le poată arăta invitaţilor ei, când le va povesti această anecdotă, Ducesa trăia singură, sau mai bine zis nu simţise niciodată nevoia de tovărăşia permanentă în casa ei a nici unei rude, indiferent dacă era bărbat sau femeie şi nici de zâmbetul constant şi atenţiile plătite ale unei secretare. Fiica ei, o femeie palidă, pe care o sâcâia necontenit, se măritase de mult, iar unicul fiu pe care îl adorase şi se uita la el ca la un soare, murise prea devreme şi înaintea lui Thomas, tatăl lui, care fusese al cincilea duce în familia Meldrum. Soţul ei, ducele Thomas, se sfârşise pe neaşteptate şi, cum spunea de multe ori ducesa, în-tr-un fel complectamente conform caracterului său: ducele murise chiar în ziua când îşi serba a şaizeci şi doua aniversare, îmbrăcat în toată splendoarea costumului său de vânătoare; frac roşu, joben şi pantaloni de catifea; începuse să galopeze ca o furtună, dar în faţa unui obstacol pe care nu l-ar fi putut trece, iapa pe care o înoile-i case se opri şi contele repezit înainte, căzu cu capul în jos şi nici nu se mai mişcă, nici nu mai vorbi din clipa aceea.           Stingerea neaşteptată a vieţii lui tumultuoase şi mân-dre însemna o transformare completă a felului de viaţă pe care îl trăia ducesa. Până aici trebuia să suporte prezenţa tovarăşilor lui gălăgioşi de care casa era în permanenţă plină, sau să invite cunoştinţele ei, dar numai pe acelea cărora îşi putea permite să le explice toanele ducelui sau care îl suportau cu bunăvoinţă şi uneori chiar foarte fericite că pot petrece câteva zile la castelul Overdene. Dar nici atunci ducesa nu se bucura de plăcerea invitaţilop ei în toată voia; căci oricât ţi s-ar fi părut că este un diamant neşlefuit, în vinele ei curgea cel mai pur sânge albastru şi cu toate manierele ei cam necruţătoare şi brusca faţă de ciudăţeniile şi sentimentele altora, cum foarte adeseori se întâmplă să găseşti la doamne mai în vâj? Stă din familii foarte nobile, în fond ea era totuşi adevărata femeie din înalta societate, despre care puteai fi dinaiate convins că va spune vorba şi va face gestul indicat de importanţa momentului, în orice clipă.           Defunctul duce avea un limbaj cam muşcător şi aia-nâcre din epoca Georgeană, şi când]-a aşezat pentru oc&h-nă de veci sub bolta criptei strămoşilor lui, ducesa oftase înduioşată – „cât de puţin seamănă cu ei sărăcuţul; ţi se pare că te simţi mai bine când îţi dai seama că nu mal e printre vii" – şi privind în jurul ei, începu să-şi dea seama de frumuseţile şi plăcerile pe care i le putea oferi de aici înainte castelul Overdene.           La început se mulţumi să se ocupe de grădinărie, pa urmă construi coteţe pentru păsări şi comandă tot felul de orătănii şi animale ciudate, asupra cărora se revăesă prisosul ei de dragoste care în ultimii ani nu găsise nici o posibilitate să se manifeste faţă de oamenii din jurul ei.           După câtva timp însă firea ei ospitalieră şi plăceiea ciudată de a vedea slăbiciunile altora, precum şi mândfia de a-şi arăta proprietatea, aduseră la castel o serie permanentă de invitaţi şi Overdene ajunse foarte curând o localitate unde puteai petrece foarte bine, fiind sigur ca vei întâlni pe toţi cei pe care ai îi dorit să-i vezi, şi und «erai găzduit şi îngrijit curu nu se poate mai bine. Vara puteai petrece aici clipe minunate şi tot aşa în timpul iernii, fără nimic banal şi fără plictiseală, bucurându-ta de o completă libertate, aşa ca puteai veni şi pleca atunci când îţi poftea inima, iar pe deasupra acestor plăceri, ca un „sos picant", vorbele de spirit ale ducesei, despre cară niciodată nu puteai şti ce va spune în clipa următoare.           Seratele şi le aranja singură şi dinainte, împărţindu-la în trei categorii: „serate pestriţe, serate amicale şi serata pentru lumea bună". La castel tocmai avea loc una dintre seratele pentru lumea bună şi în această calmă după amiază de iunie, după ce ducesa îşi făcuse obişnuita siestă, întotdeauna foarte lungă, îşi luase echipamentul de gră-dinărie şi ieşise sa taie trandafiri.           După ce traversă terasa şi ajunse la portiţa de fiej? Care ducea în aleea trandafirilor, Tommy papagalul, deschise un oclii şi se uită după ea, iar în clipa când o' văzu că dispare pe poartă, plesni din limbă imitând o sărutare, apoi începu să râdă singur şi după câteva clipe adormi din nou.           Dintre toate păsările ducesei, Tommy era primul „fa-vorit" şi el fusese pricina singurei concesii pe care o con-simţise contesa unei slăbiciuni sentimentale de care suferea. După moartea ducelui simţi că o deprimă atenţiila delicate şi suave ale cunoştinţelor ei. Dacă majordomul s-ar fi bâlbâit şi preotul ar fi lăsat să-i scape câteva cuvinte mai pipărate când venea la castel, ducesa ar fi fost încântată. Dar aşa cura se prezentau lucrurile, asupra şi plană o melancolie apăsătoare, până în ziua când citi un anunţ al unei agenţii care punea în vânzare lucrurile rămase de la un client defunct; între acestea şi un papagal premiat, vorbitor garantat, cu un vocabular de peste cinci sute de cuvinte.

Ce sincronizare extraordinară! Vreau să-i mulţumesc frumoasei mele prietene, Kerry Nowensky, care mi-a „ordonat”: „Pune totul pe hârtie! Acum!” Îngerului meu păzitor, Dorothea Helms, care mi-a spus: „E timpul să-ţi iei un impresar bun.” Impresarului meu minunat, Sheree Bykofsky, care mi-a oferit din plin încurajarea şi dăruirea sa. Editorului atât de carismatic, Peter Workman, care se dăruieşte trup şi suflet unei cărţi şi promovează cele mai bune talente. Şi când crezi că am spus totul, mi-aduc aminte de uluitoarea Sally Kovalchick, care te uimeşte cu talentul ei extraordinar de a metamorfoza un manuscris într-o carte finită.   Tuturor vreau să le ofer mulţumirile şi recunoştinţa mea profundă. Voi sunteţi dovada vie că oamenii reprezintă resursa noastră cea mai valoroasă.     Prefaţă.   Nu este greu să descoperim „secretul” succesului. Cu cât învăţăm mai bine arta construirii relaţiilor personale, cu atât calitatea vieţii devine mai bună.   Am descoperit pentru prima dată secretele stabilirii relaţiilor cu semenii noştri în perioada carierei mele ca fotograf în domeniul modei şi publicităţii. Indiferent dacă lucram cu un singur manechin pentru o pagină din revista Vogue sau cu 400 de oameni îmbarcaţi pe o navă de croazieră norvegiană în scopul promovării acesteia, am înţeles că arta fotografică nu însemna doar relaţia dintre modele şi aparatul de fotografiat, ci stabilirea unei legături armonioase între mine şi oamenii pe care îi fotografiam. În plus, nu avea nici o importanţă dacă şedinţa foto avea loc în holul hotelului Ritz din San Francisco sau într-o cabană dărăpănată pe un munte din Africa: principiile stabilirii raportului[1]sunt universale.   Din câte îmi amintesc, mi-a fost întotdeauna uşor să mă înţeleg cu oamenii. Este acesta un har? Suntem înzestraţi oare cu un talent nativ care ne ajută să ne înţelegem cu semenii noştri sau învăţăm aceste lucruri pe parcursul vieţii? Şi dacă reuşim să le învăţăm, le putem împărtăşi celor din jur? M-am hotărât să aflu răspunsul la aceste întrebări.   Ştiam din experienţa mea îndelungată (25 de ani) în domeniul artei fotografice, lucrând pentru reviste din întreaga lume, că atitudinea şi limbajul trupului sunt extrem de importante în crearea unei impresii vizuale puternice – reclamele din reviste au la dispoziţie mai puţin de două secunde ca să capteze atenţia cititorului. Ştiam, de asemenea, că limbajul trupului şi tonalităţile vocii joacă un rol vital în procesul de relaxare a persoanelor complet străine, determinându-le să coopereze. Cel de-al treilea aspect pe care l-am înţeles este faptul că alegerea anumitor cuvinte poate să stârnească interes şi acţiune în aproape toate situaţiile. Înarmat cu aceste informaţii, m-am hotărât să sondez şi mai mult lucrurile.   De ce ni se pare mai uşor să stabilim relaţii cu anumiţi oameni în defavoarea altora? De ce pot să am o discuţie interesantă cu o persoană pe care abia am cunoscut-o, în timp ce alt individ o consideră pe această persoană plictisitoare sau periculoasă? Se întâmplă ceva – fără îndoială – la nivelul subconştientului nostru, dar despre ce este vorba?   În acest moment al căutării mele am avut şansa să descopăr primele studii realizate de doctorii Richard Bandler şi John Grinder de la UCLA despre un subiect cu un titlu impresionant: Programarea Neuro-Lingvistică – pe scurt, NLP Am descoperit astfel în cercetările acestor doctori multe dintre lucrurile pe care eu le făceam intuitiv ca fotograf, lucruri pe care ei le-au analizat şi le-au clasificat în „arta şi ştiinţa perfecţionării personale”. Prin intermediul acestui izvor extraordinar de idei şi perspective noi, ei au scos în evidenţă faptul că oamenii au un „simţ preferat”. Dacă vom identifica acest simţ, vom putea deschide porţile ferecate ale inimii şi minţii unei persoane.   Pentru că păşeam acum pe un nou drum, am lăsat deoparte aparatele de fotografiat şi mi-am concentrat atenţia asupra mecanismului interior al oamenilor, dar şi asupra înfăţişării lor exterioare. Am studiat câţiva ani alături de doctorul Bandler la Londra şi New York şi am obţinut diploma de doctor în NLP. Am analizat Modelele de Limbaj Irezistibil în Statele Unite, Canada şi Anglia şi am studiat toate materialele referitoare la rolul creierului în procesul de construire a relaţiilor. Am lucrat cu actori de teatru, în special cu cei de comedie, cu profesori de teatru din America, dar şi cu oratori din Africa pentru a transforma exerciţiile de improvizaţie în exerciţii menite să perfecţioneze arta conversaţiei.   De atunci, am ajuns să organizez seminarii şi să ţin discursuri pretutindeni în lume, având prilejul să lucrez cu tot felul de grupuri şi indivizi – de la echipe de vânzări la profesori, de la liderii unor instituţii prestigioase, care credeau că ştiu totul, la copii atât de timizi încât oamenii îi considerau idioţi. Şi un lucru a devenit cert: construirea relaţiilor personale în 90 de secunde este o artă pe care o putem împărtăşi oricui într-un mod firesc.   Mi s-a spus de nenumărate ori: „Nick, activitatea ta este uluitoare. De ce nu o aşterni pe hârtie?” Ei bine, am ascultat sfatul şi am trecut la fapte. Acesta este rezultatul.   N. B.  PRIMA PARTE  Primul contact        Capitolul 1 Abilitatea de a stabili relaţii.   Stabilirea relaţiilor ne oferă recompense inimaginabile. Indiferent dacă este vorba de obţinerea slujbei visate, de acordarea unei promovări, de semnarea unui contract de vânzare, de „cucerirea” unui partener nou, de captivarea unui public sau de trecerea unui test la care ne-au supus viitoarele rude, dacă oamenii ne plac, procesul de stabilire a relaţiilor vine de la sine. Semenii noştri reprezintă resursa noastră cea mai de preţ. Ei ne dau naştere, ne îmbracă, ne hrănesc, ne oferă bani, ne fac să râdem şi să plângem, ne alină suferinţa, ne vindecă, ne investesc banii, ne repară maşinile şi ne sunt alături în momentele grele. Nu putem trăi fără ei. Nu putem nici măcar să murim fără ei.   Stabileau relaţii – asta făceau strămoşii noştri cu mii de ani în urmă atunci când se strângeau în jurul focului ca să mănânce carne de mamut sau să planifice ultimele tendinţe în moda pieilor de animale. Asta facem şi noi atunci când organizăm întâlniri sociale, turnee de golf, conferinţe şi şedinţe de vânzări; acest proces ne scoate în evidenţă ritualurile culturale – de la cele serioase la cele frivole; de la nunţi şi înmormântări la conferinţe de promovare a păpuşilor Barbie sau la concursuri de mâncat spaghete.   Chiar şi artiştii şi poeţii cu idei antisociale, care petrec luni întregi pictând într-un studio sau compunând versuri într-o cămăruţă, speră ca prin creaţiile lor să ajungă la sufletul publicului, să stabilească o legătură cu acesta. Iar procesul de stabilire a relaţiilor sălăşluieşte în inima celor trei forţe ale civilizaţiei noastre democratice: guvernul, religia şi televiziunea. Da, televiziunea. Faptul că discutăm despre seriale precum Friends sau X-Files cu oameni din Berlin sau Brisbane ne demonstrează puterea televiziunii de a ne ajuta să stabilim relaţii peste tot în lume.   Mii de oameni ne influenţează viaţa, fie că este vorba de meteorologul dintr-un studio de televiziune situat într-un oraş învecinat, de tehnicianul de la o companie de telefonie de peste ocean sau de o femeie din Tobago care adună mango pentru salata noastră de fructe. În fiecare zi, vrând-nevrând, stabilim nenumărate legături cu oameni de pretutindeni.  Avantajele procesului de relaţionare.   Dezvoltarea şi evoluţia noastră (dar şi evoluţia societăţii noastre) sunt rezultatul procesului de relaţionare cu semenii noştri, fie că este vorba de un grup de războinici porniţi la vânătoare sau de un grup de colegi care se îndreaptă spre o pizzerie în zilele de vineri. Ca specie, avem tendinţa instinctivă de a ne întâlni şi de a alcătui grupuri de prieteni, asociaţii şi comunităţi. Fără ele nu putem exista.   Stabiliţi relaţii şi veţi trăi mai mult!   Stabilirea relaţiilor – aceasta este activitatea pe care materia noastră cenuşie o desfăşoară cel mai bine. Preia informaţiile de la simţurile noastre şi le procesează prin intermediul asocierilor. Creierul se delectează cu această activitate şi află foarte multe lucruri din aceste asocieri. El se dezvoltă şi se perfecţionează când stabileşte conexiuni.   Oamenii procedează la fel. S-a dovedit ştiinţific faptul că indivizii care stabilesc mereu noi relaţii trăiesc mai mult. În cartea lor extraordinară, Keep Your Brain Alive, Lawrence Katz şi Manning Rubin ne oferă fragmente din studiile efectuate de McArthur Foundation, International Longevity Center din New York şi Universitatea din California de Sud. Aceste studii dovedesc faptul că oamenii care au o viaţă activă din punct de vedere social şi fizic trăiesc mai mult. Asta nu înseamnă că trebuie să ne „învârtim” în acelaşi cerc de prieteni, făcând mereu acelaşi lucru. Înseamnă că trebuie să ne facem adesea cunoştinţe noi.   Când stabilim relaţii noi în lumea exterioară, stabilim relaţii şi în lumea interioară – în creierul nostru. Acest proces ne menţine tineri şi dinamici. În extraordinara sa carte, Connect, Edward M. Hallowell face referiri la studiul realizat în ţinutul Alameda în 1979 de Dr. Lisa Berkman de la Departamentul de Ştiinţe Medicale din cadrul Universităţii Harvard. Dr. Berkman şi echipa ei au studiat – timp de 9 ani – 7000 de oameni cu vârste cuprinse între 35 şi 65 de ani. Studiul lor a scos în evidenţă faptul că oamenii care nu au legături sociale sunt de trei ori mai expuşi pericolului de a se îmbolnăvi decât cei care au o reţea vastă de cunoştinţe. Şi acest lucru nu are nici o legătură cu statutul socio-economic sau viciile practicate – fumatul, consumul de alcool, obezitatea sau lipsa activităţii fizice.   Stabiliţi relaţii şi îi veţi convinge pe oameni să coopereze!   Oamenii vă pot ajuta să vă împliniţi dorinţele şi speranţele. Indiferent care sunt năzuinţele vieţii voastre – dragostea, o slujbă de vis sau un bilet la campionatul Rose Bowl, veţi avea nevoie de ajutorul cuiva ca să vă împliniţi visul. Dacă veţi câştiga simpatia oamenilor, ei vor accepta să vă ofere timpul şi eforturile lor. Şi cu cât veţi stabili un raport mai bun cu ei, cu atât vă veţi bucura de un nivel al cooperării mult mai ridicat.   Stabiliţi relaţii şi vă veţi simţi în siguranţă!   Stabilirea relaţiilor este un lucru benefic pentru comunitate. La urma urmei, o comunitate reprezintă chintesenţa relaţiilor, implicând convingeri, realizări, valori şi interese reciproce, dar şi o geografie comună. Roma nu a fost construită într-o singură zi şi nici oraşul Detroit nu a apărut peste noapte. Cu trei mii de ani în urmă, în Roma de astăzi, indo-europenii au stabilit relaţii ca să poată vâna, ca să poată supravieţui şi, în general, ca să aibă grijă unul de altul. Cu trei sute de ani în urmă, un negustor francez căuta un loc sigur pentru afacerile sale cu blănuri de animale; a început să stabilească legături şi aşa a luat naştere oraşul Detroit.   Simţim o nevoie fizică, primară, de a fi în compania altor oameni; o comunitate presupune avantaje reciproce, de aceea încercăm să ne aflăm mereu în apropierea semenilor noştri. O comunitate bazată pe relaţii interumane bine consolidate oferă membrilor ei putere şi siguranţă. Când ne simţim puternici şi protejaţi, ne revărsăm energia asupra procesului nostru de dezvoltare – pe plan social, cultural şi spiritual.   Stabiliţi relaţii şi veţi avea parte de dragoste!   Un ultim avantaj pe care îl obţinem în urma stabilirii relaţiilor se reflectă la nivel emoţional. Sistemul nostru nu este un sistem închis, auto-reglabil, ci este dependent, disciplinat, încurajat, modelat, sprijinit şi validat de reacţiile emoţionale pe care le primim din partea semenilor noştri. Întâlnim uneori o persoană care ne influenţează sentimentele şi ritmurile organismului într-un mod atât de plăcut încât spunem că am gustat în sfârşit din cupa dulce a dragostei. Prin limbajul trupului, al gesturilor, expresiilor faciale, tonalităţilor vocii sau cuvintelor pe care le rostesc, oamenii ne ajută să depăşim cu mai multă uşurinţă greutăţile vieţii şi ne îndulcesc şi mai mult clipele frumoase.

DE MÂINE NE VOM ÎNTÂLNI DIRECT ÎN COPAC    Am trăit puţin  N-am avut timp să aduc binele promis omenirii  Să ridic picioarele pe masa din faţă – da  Să ridic şi să-mi trântesc picioarele pe masa din faţă – da  Să jignesc să m-agit şi s-o iau de la capăt – da da da  Am ratat totul  Cum am găsit un prilej bun de ratat l-am ratat  Cum am dat peste o ocazie din care să mă fi salvat am pierdut-o  Am ajuns cu nebunia mea aproape de tâmpla lui Dumnezeu –  Mi-aş fi construit o muzicuţă  Din sexele tuturor femeilor pe care le-am cunoscut  Însă nu sunt scârbos „O dacă aş avea o muzicuţă  O dacă ar fi plouat suficient şi aş avea muzicuţa mea  Aş sta în şezut şi aş cânta la muzicuţă  M-aş aşeza pe bordură şi aş cânta la muzicuţa mea”  Totul e frumos când cineva strânge mesele şi pentru tine  Totul e încântător şi dulce şi ca o pudră pe nas  Când nasul ei nu străluceşte sub pudră  Portmoneul meu nu este şi portmoneul tău  Dar ne-am mai putea bucura împreună  Iar piciorul meu când te va atinge sub masă  Va fi ca şi când limba mea ţi-ar mângâia creierii  Şi-ar scoate laolaltă un sunet ciudat  Am fost nefericit şi mi-ai dat cu bicarbonat  Am fost pilit şi nenorocit şi pilit  Şi ţineam cu tot dinadinsul să mă sinucid  Şi mi-ai făcut purgaţie  Nimic nu se câştigă cu sânge  Totul se câştigă trezindu-te la 5 dimineaţa şi ducându-te la serviciu  Totul se câştigă luându-te la trântă cu mine într-o cămăruţă  Deasupra restaurantului fraţilor Kivu şi fredonându-ţi: „O dacă aş avea o muzicuţă  Dacă tu ai face parte dintr-o muzicuţă şi ai fi muzicuţa mea  M-aş pune serios pe cântat la muzicuţă  M-aş retrage-ntr-un loc şi aş cânta la muzicuţa mea”  Şi acum tu vii la mine să-mi mărturiseşti că nu mai ai bani  Păi de ce nu mai ai bani?  Pentru ce să încetezi să-mi mai porţi sentimente frumoase?  Ai văzut tu pe cineva să trăiască numai din dragostea sa?  Numai pe mine m-ai văzut  Numai eu te-am aşteptat  Temeinic şi nebărbierit şi furios  Şi puternic vascularizat  Cândva am să ajung până la restaurantul vecin  Am să mă ridic în şezut am să mă potrivesc pe genunchi şi am să ajung la restaurantul vecin.  Buzele tale ţicnite au să scoată tot conţinutul din mine  Am să-ţi dansez în ficat am să-ţi pătrund până-n bilă  Am să fac din tine o mare horă a păcii  Apăsându-te pe dinăuntru îmbrăţişându-te şi cântând: „O dacă aş avea o muzicuţă  Dacă tu ai fi o biată muzicuţă şi ai fi muzicuţa mea  M-aş înnebuni după cântat la muzicuţă  Aş fi turbat după cântat la muzicuţa mea”.  SEARA ÎN CARE COAPSELE TALE  DEBUTEAZĂ SUB DEGETELE  LUI DANIEL BĂNULESCU    Toată sfânta impotenţă – oho – degenerând cu vremea cu timpul  Într-o nemaipomenită comportare morală  Toţi aceşti îngălaţi ofuscaţi  Şi femeile lor cu care mă simt ca-n copac  Îmi iau degetele şi mi le sărută  Până când mă plictisesc ca un episcop  Mori şi frumuseţea ta ne arată fundul  Moare şi lasă despre el cinci cuvinte care continuă să zgândăre lumea  Tu n-ai aruncat niciodată la gunoi o ladă cu gunoi?  De ce te-ai mai întors de acolo?  Comportându-mă tandru  Şoptindu-ţi frumos: „ah da fericirea universală!  Dezbracă-te!”  Dezbrăcându-te şi înţelegând până la urmă  Fesele tale pline de o mare frumuseţe îngândurată  Admirându-ţi genele la care ai ajuns  Picioarele de care ai dat dovadă  Sânii pe care –ai udat şi crescut  Pântecele pe care le-ai suportat doar pentru mine  Accentuându-te  Şi constatând după douăzeci de minute  Că rămân totuşi prietenul meu cel mai bun  Că rămân o bestie o dihanie un preot  Cineva care să aibă grijă de tine şi de micile tale organe sexuale  Ce crezi tu că dragostea nu are ea metodele ei să învingă?  Crezi tu că ea este o tâmpită şi care nu-nţelege ce vrea?  Încă din clasa întâi mă-ndrăgostisem de-o fată despre care aflasem  Că are probleme cu trupul că are duşmani şi că pentru pământ sângele ei e-o caramea  Şi tot am iubit-o şi tot n-am urât-o şi tot mă întrista soarta ei  După ore am aşteptat-o la uşă şi când am zărit-o sărind şi zbătându-se –  Am pocnit-o şi eu în cap cu o legătură de chei  N-a murit este bine acum muzeografă pe lângă vreun paznic de far  Domnul acela îmi dă din când în când telefon şi conversăm despre ce mai face Yahdar „Face bine” – îmi spune târtanul  – „e isteaţă” – consimte doctorul ei „Este dulce” – îmi şopteşte pământul dar eu nu simt pentru ea decât aceeaşi legătură de chei  Cine a cântat la tine la masă a cântat şi alături  Cine a fost împuşcat s-a-ntărit  Iar cine trăieşte  A fost luat înainte şi dus într-un loc să trădeze  Prietena ta a fost şi prietena mea  Iar prietenul tău m-a îngreţoşat şi pe mine  Lumea e un loc minunat unde ne întâlnim cu prietenii  Le fumăm ţigările şi ne povestesc despre locuri grozave de 54 de kilograme  Unde s-au retras şi au plâns  Dacă ridici mâna chelneriţa o să vină la tine  Dar dacă n-o ridici – ce folos –  Fiecare avem înfundate în echipamentele noastre cel puţin două mâini  Şcolăriţa blondă este blondă  Iar şcolăriţa brunetă a devenit brunetă frecându-se de pantalonii mei  Toţi avem câte-un fix  Dacă voi ţineţi să veniţi în vizită pe la mine  Nu voi renunţa nici eu la fixul meu şi vă voi călca în picioare  O seară îngrozitoare o seară ceţoasă absurdă ticăloasă setoasă şi rea  Poveşti în care numele meu era manevrat cu tristeţe  Prietene cu picioarele moi  Şi care nu se mai puteau dezvolta  În lipsa unor exerciţii fizice urmate cu mine  Amenzi căni de plastic în care la munte beam ceaiul  Femei puse să se aranjeze sub ameninţarea unor petreceri iminente  Întâi vor face duş puţin scandal dragoste apoi din nou duş  Vor striga din tot sufletul lor „bună seara” din nemaipomenitele lor cârpe  Fiecare va primi câte o pereche de genunchi minunaţi  Se va stinge lumina  Şi viaţa cea mai interesantă din încăpere se va desfăşura la trei sferturi de metru de covor  Dacă vrei să nu suferi  Dacă vrei să te mângâi  Dacă vrei să mă rogi să-mi ating mâna  De oricare parte a trupului tău  Va fi ca şi cum am ajuta acel loc să dea un pahar peste cap  Ar fi ca şi cum ritmul l-ai prinde exact şi ai putea recita după mine: „O seară îngrozitoare o seară parşivă ceţoasă ticăloasă setoasă şi rea”

  Sarutul lui Liszt de Susanne Dunlap Prolog     Iulie 1830   Anne și mama ei își petrecuseră acea frumoasă după-amiază de iulie în sala de bal, încăpere destinata muzicii și râsului, cântând la pian și din voce. Interpretaseră Mozart, Schubert și Clementi[1], iar marchiza chiar dansase o mazurcă, în timp ce Anne studia o nouă partitură de-a domnului Chopin. — Cânți mai frumos ca niciodată, spuse marchiza. Lauda o învălui pe Anne asemenea căldurii unei după-amiezi de vară. Își privi mâinile subțiri, dar puternice mânată de dorința de a cânta până i-ar fi căzut degetele. — Nu voi fi niciodată o pianistă la fel de desăvârșită ca tine. — Prostii, spuse marchiza ridicându-se de pe sofaua acoperită cu mătase și așezându-se la pian pe un scaun aurit lângă Anne. Mă vei depăși cu mult, ai asta în sânge. Poate că nu peste mult timp tatăl tău îmi va permite să… începu ea, dar vocea i se pierdu încet. Anne luă mâinile mamei sale într-ale ei și termină în gând propoziția cu acele cuvinte pe care le auzise de atâtea ori înainte: „Poate că tatăl tău îmi va permite să te duc la un concert, la o piesă de teatru, la un salon, la operă… în loc să te duc la biserică, la cizmar sau la croitor.” Era educată acasă, fie de mama ei, fie de profesori aleși cu grijă, și nu avea voie să se împrietenească cu alte fete de vârsta ei. Cu toate acestea lumea creată de marchiză pentru ea era o închisoare confortabilă, plină de muzică și poezie, iar aflată sub copleșitoarea dragoste a mamei, Anne nu prea se gândea la cât de îngrădit îi era traiul. Marchiza începu un acompaniament, iar Anne i se alătură cântând cealaltă parte a duetului pe care o învățase încă de pe când avea mâinile prea mici pentru a putea cuprinde o cvintă. Împărtășeau acest secret, cum că o simplă melodie putea însemna mai mult decât și-ar putea da cineva seama. — Chiar trebuie să ne oprim? întrebă Anne după ce duetul luă sfârșit. — Tatăl tău se va întoarce în curând, spuse marchiza dându-i cu gingășie o buclă pe după ureche. Ca și cum ar fi vrut să-i dea dreptate, scârțâitul unor roți de trăsură pe pietrișul din curte le atrase atenția spre ușa sălii de bal. Julien, lacheul, se ridicase deja de pe taburetul lui de pe hol și deschisese ușa de la intrare a vechiului conac, când Anne își auzi tatăl apropiindu-se pas cu pas, urcând cele trei trepte de la intrare una câte una, ca să se poată sprijini în baston. După ce ajunsese în hol, trânti ușa de la intrare cu atâta putere, închizând-o, încât făcu să vibreze podeaua sălii de bal. — Bună ziua, domnule marchiz, spuse Julien. Marchizul nu răspunse și continuă să se îndrepte bocănind spre sala de bal. De când îl știa Anne folosea un baston ca să îl ajute la mers. I se spusese că își rănise piciorul în timpul evadării sale în vremea regimului Terorii. — Trebuie să-ți vorbesc, Sandrine, spuse marchizul deschizând cu zgomot ușa sălii de bal. — Du-te și îmbracă-te pentru cină. Anne ascultă porunca șoptită a marchizei, fără tragere de inimă, făcându-i o reverență marchizului în timp ce trecea pe lângă el. Acesta însă intră în cameră fără să o privească și închise ușa imediat după ea. În clipa următoare Anne îl auzi ridicând vocea și plimbându-se agitat de colo-colo, lovind parchetul cu bastonul. Făcea asta doar când era nervos. În loc să o ia în sus pe scări spre dormitorul ei și să se schimbe într-o rochie de seară, Anne se uită în jur, asigurându-se că nu o spiona nimeni, și își lipi urechea de ușă. Aflase o grămadă de lucruri făcând asta, lucruri pe care părinții ei voiau să i le ascundă, iar conștiința acestui fapt o făcea să se întrebe oare ce se întâmpla în restul timpului și ce provoca suspinele înăbușite ale mamei ei și dispoziția morocănoasă a tatălui. — Dar, dragă, cu siguranță că nu te vor lăsa pe dinafară, nu? spuse marchiza și Anne putu distinge un tremur nervos în vocea ei. — S-a terminat, am tăiat orice legătură cu casa de Orléans chiar dinainte să te naști tu. — Nu poți apela la Talleyrand[2]? — Ha! spuse marchizul izbucnind într-un râs sardonic atât de puternic încât făcu ușa să vibreze. M-a lăsat baltă deja. A fost primul care chiar a făcut-o. Omul ăla se duce unde e mai bine pentru el, indiferent că datorează cuiva vreo favoare sau nu. Apoi tatăl ei se apropie de ușă și Anne o zbughi pe scări spre camera ei. Se întrebă dacă mama ei avea să îi spună mai târziu ce se întâmplase, pentru că știa că marchizul cu siguranță nu o va face. În seara aceea luară cina în tăcere, ceea ce era un lucru cam ciudat. Marchiza încercă să zâmbească și să înceapă o conversație cu soțul ei, dar acesta preferă să își bea încruntat vinul fără a scoate o vorbă. Anne descoperi ce se întâmplase doar când Thérèse, camerista mamei ei, o ajută să se pregătească de culcare. — Regele și familia lui au fugit. Oamenii săraci se baricadează pe străzi și cer să se facă revoluție. — De ce? întrebă Anne. — Spun că regele Carol s-a îmbogățit prea mult ținând o curte foarte costisitoare, că ne-a luat drepturile pentru care am luptat, dobândite deja printr-o revoluție. Marchizul făcea parte din curtea regelui, fiind păstrătorul sigiliului. Anne nu știa exact ce făcea el în aceasta calitate, dar, în mod evident, de-acum încolo nu avea să o mai facă. Or asta însemna că avea să petreacă mai mult timp acasă. — Săraca mama, murmură Anne în timp ce Thérèse îi pieptăna părul.   [1] Muzio Clementi (24.01.1752-10.03.1832) - pianist, dirijor, compozitor, muzicolog, de origine italiană. [2] Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord (n. 2 februarie 1754, Paris - d. 17 mai 1838,Paris), bine-cunoscut ca Talleyrand, a fost un politician și diplomat francez. Provenit dintr-o familie din înalta nobilime, s-a orientat spre cariera ecleziastică, la sugestia unchiului său, arhiepiscopul de Reims. Devine preot și apoi episcop de Autun. În timpul Revoluției franceze a abandonat viața clericală și a trecut la o viață laică. A ocupat diferite înalte funcții de consilier, ambasador, ministru de externe, președinte al Consiliului de miniștri.     [1] Muzio Clementi (24.01.1752-10.03.1832) - pianist, dirijor, compozitor, muzicolog, de origine italiană.   [2] Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord (n. 2 februarie 1754, Paris - d. 17 mai 1838,Paris), bine-cunoscut ca Talleyrand, a fost un politician și diplomat francez. Provenit dintr-o familie din înalta nobilime, s-a orientat spre cariera ecleziastică, la sugestia unchiului său, arhiepiscopul de Reims. Devine preot și apoi episcop de Autun. În timpul Revoluției franceze a abandonat viața clericală și a trecut la o viață laică. A ocupat diferite înalte funcții de consilier, ambasador, ministru de externe, președinte al Consiliului de miniștri.                  

Cel mai de pret cadou de Nicholas Sparks 1 Dawson Cole începu să aibă vedenii imediat după explozia de pe platformă, în acea zi în care ar fi trebuit să moară. În cei paisprezece ani de când lucra pe platformele petroliere, crezuse că le văzuse pe toate. În 1997, văzuse cum un elicopter îşi pierde controlul chiar înainte de aterizare. Se prăbuşise pe platformă, provocând o explozie devastatoare, iar el se alesese cu arsuri de gradul doi pe spate în timp ce încercase să salveze pe cineva. Atunci muriseră treisprezece oameni, majoritatea din elicopter. Patru ani mai târziu, după ce o macara de pe platformă se prăbuşise, o bucată de metal de mărimea unei mingi de baschet aproape că îi retezase capul. În 2004, se numărase printre puţinii muncitori care mai rămăseseră pe platforma petrolieră când izbise uraganul Ivan. Vântul suflase cu o sută şaizeci de kilometri la oră, iar valurile fuseseră atât de înalte, încât se gândise că ar fi fost mai bine să aibă o paraşută pentru cazul în care platforma petrolieră s-ar fi prăbuşit. Însă mai existau şi alte pericole. Oamenii alunecau, piesele se desprindeau, iar tăieturile şi vânătăile erau un lucru obişnuit pentru muncitorii din echipă. Dawson văzuse atâtea oase rupte, încât pierduse numărătoarea, două epidemii de intoxicaţie alimentară care îmbolnăviseră întreaga echipă, iar în urmă cu doi ani, în 2007, văzuse cum un vas de aprovizionare începuse să se scufunde imediat ce se desprinsese de platformă. Fusese însă salvat în ultimul minut de o ambarcaţiune a gărzii de coastă care se afla în apropiere. Însă explozia fusese cu totul altceva. Deoarece nu existaseră scurgeri – în acel moment, mecanismele de siguranţă şi cele pentru protecţia de rezervă împiedicaseră o deversare importantă – abia dacă se menţionase ceva la ştiri despre incident, iar în câteva zile totul fusese dat uitării. Însă celor care se aflaseră acolo, inclusiv lui, întâmplarea le cauza coşmaruri. Până în momentul catastrofei, fusese o dimineaţă obişnuită. Supraveghea una dintre staţiile de pompare când unul dintre rezervoarele de stocare a petrolului explodă brusc. Înainte să apuce să-şi dea seama ce se întâmplase, impactul exploziei îl aruncase în aer, iar el se izbise violent de un rezervor din apropiere. Apoi, totul fusese cuprins de flăcări. Întreaga platformă, acoperită cu un strat de grăsime şi petrol, devenise repede un iad care cuprinsese întreaga instalaţie. Alte două explozii mari zguduiseră platforma petrolieră. Dawson îşi aminti cum trăsese câteva trupuri din calea flăcărilor, însă o a patra explozie, mai puternică decât celelalte, îl aruncase în aer pentru a doua oară. Îşi aducea vag aminte că zburase în apă, o căzătură care ar fi trebuit să-l ucidă. Următorul lucru pe care şi-l amintea era acela că plutea în Golful Mexicului, la o sută treizeci de kilometri sud de Golful Vermilion, în largul coastelor statului Louisiana. Ca aproape toţi ceilalţi, nici el nu apucase să îmbrace costumul de supravieţuire sau să apuce vreun echipament de salvare. În depărtare, printre valuri, zărise un bărbat brunet fluturându-şi mâna ca şi când i-ar fi făcut semn să înoate către el. Dawson începuse să înoate într-acolo, luptându-se cu valurile, epuizat şi ameţit. Hainele şi cizmele îl trăgeau în jos, iar când simţi că nu mai are forţă în mâini şi în picioare, ştiu că avea să moară. I se părea că se apropia, cu toate că nu îşi putea da seama exact din cauza apei agitate. În acel moment zărise un colac de salvare plutind printre nişte rămăşiţe. Cu o ultimă sforţare, se prinsese de colac. Aflase mai târziu că stătuse în apă aproape patru ore, fiind purtat de curenţi la o depărtare de aproape un kilometru şi jumătate de platforma petrolieră şi că fusese găsit de un vas de aprovizionare, care se îndrepta spre locul incidentului. Fusese scos din apă şi dus sub punte, alături de alţi supravieţuitori. Dawson tremura din cauza hipotermiei şi era ameţit. Cu toate că avea privirea înceţoşată – mai târziu a fost diagnosticat cu comoţie moderată – conştientiză că fusese extrem de norocos. Văzuse bărbaţi cu arsuri grave pe braţe şi pe umeri; unora le curgea sânge din ureche, altora li se oblojeau fracturile. Îi ştia pe majoritatea după nume. Nu erau practic prea multe locuri unde puteau merge cei care se aflau pe o platformă petrolieră, care era, practic, un sătuc un mijlocul oceanului, şi toată lumea ajungea, mai devreme sau mai târziu, la bufet, în sala de jocuri sau de sport. Cu toate astea, un bărbat i se păruse oarecum mai cunoscut, iar acesta se holba la el din partea cealaltă a încăperii aglomerate. Bărbatul brunet, care părea să aibă în jur de patruzeci de ani, purta un hanorac albastru pe care i-l împrumutase cineva de pe vas, probabil. Dawson avu impresia că era o apariţie neobişnuită, pentru că semăna mai mult cu un ofiţer decât cu un sondor. Bărbatul făcu semn cu mâna, amintindu-i brusc de imaginea acelei siluete pe care o zărise mai devreme în apă – era el – şi, dintr-odată, Dawson simţi cum i se ridică părul pe ceafă. Înainte să-şi dea seama de cauza neliniştii lui, cineva îi aşeză o pătură pe umeri, apoi fu condus în locul unde un medic specialist aştepta să-l consulte. Când se întoarse la locul lui, bărbatul dispăruse. În următoarea oră fură aduşi la bord mai mulţi supravieţuitori şi, simţind că se mai încălzeşte, Dawson începu să se gândească la restul echipei. Mulţi dintre cei cu care lucrase ani la rând nu mai fuseseră găsiţi. Mai târziu avea să afle că muriseră douăzeci şi patru de oameni. Majoritatea trupurilor neînsufleţite, dar nu toate, fuseseră găsite în cele din urmă. Cât timp fusese internat în spital, Dawson se gândise mereu la faptul că unele familii nu apucaseră să îşi ia rămas-bun. De la explozie, avusese probleme cu somnul şi asta nu din cauza coşmarurilor, ci din cauză că nu reuşea să scape de senzaţia agasantă că era urmărit. Se simţea… bântuit, oricât de ridicol ar fi sunat. Zi şi noapte parcă zărea în răstimpuri câte o mişcare cu colţul ochiului, dar când îşi întorcea capul nu vedea pe nimeni sau nimic care ar fi putut explica acea impresie. Se întreba dacă nu începuse să-şi piardă minţile. Doctorul era de părere că suferea de tulburare de stres posttraumatic din cauza accidentului şi asta pentru că probabil creierul lui se afla în proces de vindecare în urma comoţiei. Cu toate că părea o explicaţie logică, Dawson nu era prea convins, însă dădu afirmativ din cap. Doctorul îi prescrise somnifere, însă Dawson nu îşi bătu nicio clipă capul să le ia.

Caleidoscopul inimilor de Claire Contreras „Şi a avut mereu un fel al ei de a-şi broda fragilitatea. Îşi aduna bucăţile şi le transforma în ceva frumos.” R.M. Drake                                                                   Prolog Primul băiat de care m-am îndrăgostit obişnuia să mă încânte cu poveşti despre regi şi regine, despre război şi pace şi despre cum spera ca într-o zi să fie eroul cuiva. Empatizam cu aventurile sale nocturne, uitându-mă cum îşi flutura vioi braţele în timp ce îşi spunea poveştile şi iubind felul în care ochii lui verzi străluceau când râdeam la glumele lui. El m-a învăţat ce înseamnă să fii atinsă şi sărutată cu pasiune. Mai târziu, m-a învăţat durerea care se simte când pierzi pe cineva de care ai ajuns să te ataşezi. Singurul lucru despre care a uitat să mă înveţe a fost cum să controlez strânsoarea pe care am simţit-o în piept, după ce a frânt şi urma de suflet ce-mi rămăsese. Întotdeauna m-am întrebat dacă am ratat eu lecţia asta. Acum mă întreb dacă nu cumva şi el încerca să-şi dea seama de asta sau dacă pur şi simplu nu a simţit nimic niciodată. Capitolul unu Se spune că metoda cea mai buna pentru a merge mai departe este să te detaşezi de trecut, ca şi cum detaşarea este partea uşoară. Ca şi cum să încerci să estompezi sau să ştergi trei ani de amintiri bune şi rele este ceva ce poţi face într-o singură zi. Eu ştiu că nu e aşa, pentru că în două săptămâni se va împlini un an, iar amintirea lui este la fel de puternică, de parcă ar fi încă aici. Sandalele lui cu San Francisco Giants sunt încă în faţa chiuvetei, exact unde le-a lăsat. Mirosul sau încă persistă pe unele dintre cămăşile lui, cele pe care încă nu am apucat să le port la culcare. Prezenţa i se simte puternic, chiar şi în absenţa lui. În timp ce mă plimb prin casă, asigurându-mă că tot ce a rămas de la el nu este la vedere, ştiu că, pentru mine, acesta este un pas uriaş în procesul de detaşare. Sunt în bucătărie, lipesc cu scotch ultimele cutii, când aud zăngănit de chei, urmat de sunet de tocuri pe podeaua de lemn masiv. Încă un sunet de care îmi va fi dor, sunt sigură, odată ce voi părăsi acest loc. — Estelle? strigă cu voce delicată şi melodioasă. — În bucătărie. Îmi şterg mâinile de blugi şi mă îndrept către ea. — Hei, ai făcut multă treabă azi-noapte, spune, zâmbind trist, cu ochii strălucindu-i, în timp ce se uită de jur împrejur la locul aproape gol. Are acelaşi păr creţ şi vâlvoi şi ochi expresivi de culoarea caramelului pe care îi avea şi fiul ei. Întâlnirea cu ea face ca sufletul să mă doară din nou. Ridic din umeri şi îmi muşc interiorul obrazului ca să nu plâng. Orice ca să nu plâng din nou din cauza asta, mai ales că n-am mai făcut-o de mult. Când Felicia mă trage în braţele ei, expir uşor şi încerc să nu mă pierd cu firea de tot. Încerc să fiu puternică pentru ea şi Phillip. Wyatt a fost singurul lor copil şi, pe cât de grea este pierderea lui pentru mine, pot doar să-mi imaginez cât de goi pe dinăuntru trebuie să se simtă ei. De obicei, nu plângem când ne întâlnim, nici măcar când trece pe aici, dar vânzarea acestei locuinţe reprezintă mai mult decât a ne lua rămas-bun de la o casă. Înseamnă să lăsăm în urmă dimineţile de Crăciun şi cinele de Ziua Recunoştinţei. Înseamnă să spunem „Wyatt, te iubim, dar viaţa merge înainte”. Şi chiar merge, ceea ce este unul dintre motivele pentru care mă simt vinovată. Viaţa continuă, dar de ce trebuie să continue fără el? — O să fie bine, îi spun, ştergându-mi obrajii umezi în timp ce mă îndepărtez din braţele ei. — O să fie. O să fie. Wyatt nu ar vrea să ne prăbuşim din cauza unei case. — Nu, cu siguranţă ne-ar considera fraiere pentru că jelim o structură, spun, râzând uşor. Dacă ar fi fost după Wyatt, lumea ar locui în corturi şi s-ar spăla cu apă de ploaie. — Da, şi ar fi tăiat şi gazul, pentru că oricum nu găteaţi, ci comandaţi mereu de mâncare, adaugă ea. Dăm din cap şi noi lacrimi ni se formează în timp ce râsul piere şi liniştea se aşterne în jurul nostru. — Eşti sigură că nu vrei să stai cu Phillip şi cu mine? mă întreabă, în timp ce mergem din cameră în cameră, asigurându-ne că nu am uitat ceva. De mâine, agentul imobiliar o să înceapă să prezinte casa şi trebuie să arate perfect pentru potenţialii cumpărători. — Nu. Victor s-ar simţi foarte ofensat dacă nu i-aş accepta oferta. Probabil ar aduce vorba despre faptul că nu am vrut să merg la acelaşi colegiu cu el, că nu-mi place aceeaşi echipă de fotbal şi că nu mi-am plătit datoria şi nu i-am spălat rufele pentru un an atunci când eram la liceu. Cred că de-aia e atât de nerăbdător să mă mut cu el, de fapt. Umerii Feliciei se zguduie de râs. — Bine, atunci salută-l din partea mea şi invită-l la cină cu noi duminică. Ne-ar plăcea să ne viziteze. — Sigur, răspund, zâmbetul dispărându-mi când observ sandalele de pe jos. — Vrei să le iau eu sau vrei să le păstrezi? — Eu… Fac o pauză pentru a respira, tremurând. Poţi să le iei tu? Nu cred că pot suporta să mă uit la ele în fiecare zi într-o locuinţă nouă. Deja îi păstrez toate tricourile şi oricum nu-mi vin sandalele lui, sunt cu vreo cinci numere mai mari, dar sunt preferatele lui. Erau. Erau preferatele lui. Asta e ceva la care psihologul m-a pus să lucrez: să vorbesc despre Wyatt la trecut. Uneori nu-mi vine să o zic, dar am făcut progrese. O perioadă am trăit într-o falsă realitate, în care Wyatt era plecat într-o călătorie de afaceri sau ceva de genul ăsta. Îi plăcea foarte mult să călătorească singur şi să lase diferitele culturi să-i influenţeze picturile. După o lună am început să accept că nu se mai întoarce. După trei, la cererea psihologului, am început să-i pun lucrurile în cutii, ca să nu-mi mai reamintească în mod constant. Înlăturarea lor nu a ajutat prea mult. Casa îmi amintea de el şi nici studioul nostru nu putea fi împachetat. Era ceva cu care trebuia să învăţ să trăiesc… viaţa fără el. După şase luni am putut să intru şi să ies din ambele locuri fără ca inima să mi se strângă în piept de fiecare dată. Iar acum, un an mai târziu, cred că sunt gata să merg mai departe. Dacă moartea subită a lui Wyatt m-a învăţat ceva, a fost faptul că viaţa este scurtă şi trebuie trăită la maximum. Este ceva ce înţeleg, dar totuşi, în unele zile, trebuie să fac eforturi ca să pun asta în aplicare. — Scumpo, tot ce a lăsat în urmă este al tău, ştii asta, spune Felicia. Nici nu-mi dau seama că încă plâng până nu simt pe buze gustul sărat al lacrimilor. Încerc să-i mulţumesc, dar vorbele îmi rămân blocate în gât, sub bolovanul care s-a instalat acolo. După o ultimă privire împrejur, ne îmbrăţişăm şi îi promit că ne vom vedea duminică. În timp ce merg spre maşină, mă uit peste umăr, lăsându-mi inima să se strângă pentru ultima dată, înainte să mă urc în maşină şi să plec. Amintirile… tihna… trecutul… toate devin o imagine îndepărtată în oglinda retrovizoare în timp ce mă îndrept spre casa fratelui meu. Îmi verific în minte o listă de lucruri de făcut, când soneria unui telefon îmi întrerupe gândurile. — Hei, cum a mers? întreabă Mia în loc de salut. — A fost OK. Un pic trist, dar nu îngrozitor. — Îmi pare rău că nu am putut fi acolo. A venit Felicia să ia câte ceva din lucrurile lui? Cum se mai simte? — Se simte bine. Arată bine. — Mai ieşim mâine-seară? întreabă Mia încet, parcă tatonând. — Dacă rămânem într-un singur bar, merg. Nu am chef de mers din bar în bar şi de rutina de studenţi care îţi place ţie. Mia nu s-a descotorosit de partea ei sălbatică de când am absolvit şi ne-am început vieţile de „oameni maturi”. Oricât mi-ar plăcea să-mi petrec timpul cu ea, nu pot să-mi umplu ficatul cu cantităţi enorme de apă, după ce l-am înecat în alcool cu o noapte înainte, săptămânal, cum face ea. — OK, nu batem barurile. Oricum am o întâlnire la un brunch sâmbătă dimineaţă şi nu pot să arăt ca dracu’, deci o s-o luăm uşor. — O întâlnire? întreb, încruntându-mă, în timp ce intru în parcarea fratelui meu. — Întâlnire pe neve. Îl cheamă Todd. Este custode la muzeul Pelican. Maria pare să creadă că ne-am potrivi perrrfect, spune ea, rostogolind exagerat r-urile ca să o imite pe prietena ei scriitoare din Italia. — Hm… nu cred că am auzit de vreun Todd, îi spun. Eu şi Mia ne cunoaştem de când mă ştiu. Mamele noastre au fost cele mai bune prietene din copilărie şi, când au crescut, s-au măritat cu bărbaţi care erau, la rândul lor, cei mai buni prieteni. Spre dezamăgirea mamelor noastre, ne-am dat seama devreme că istoria nu se va repeta în cazul nostru, atunci când Mia se tot combina cu băieţii răi, în timp ce eu preferam tipii tăcuţi. — La naiba! Speram să-l cunoşti. Nu-i cunoşti tu pe toţi cei din lumea artei? Todd Stern? spune ea, cu o notă de speranţă în voce. Mă pufneşte râsul, pentru ca nu e departe de adevăr. Wyatt şi cu mine am deschis galeria-studio Paint it Back acum câţiva ani şi, adunând cunoştinţele noastre dintre artişti şi proprietari de galerii cu cele ale Miei din lumea fotografiei, ştiam cam pe toată lumea. Ei bine, e clar că nu chiar pe toată lumea. — Nu. Rob nu-l cunoaşte?

Alergand dupa un vis de Mary Arbor Capitolul 1   Este, fără îndoială, o experienţă deconcertantă să prinzi trenul în ultima clipă, să-ţi arunci valiza în vagon şi să te prăvăleşti pe banchetă cu o umilitoare lipsă de demnitate. Totuşi, un asemenea incident are şi el compensaţiile lui. Cel puţin, nu-ţi rămâne timp pentru despărţiri prelungite; ba chiar, când Julia Dolland şi-a tras răsuflarea suficient ca să se aplece pe fereastră, trenul pornise deja de pe peronul Gării de Nord din Paris, iar silueta surorii Marie Thérèse abia se mai distingea în grupul de oameni rămaşi pe peron, după robele ei negre voluminoase şi boneta albă scrobită care-i încadra faţa rotundă şi trandafirie. Făcându-i semn cu mâna, cam fără vlagă, Julia închise fereastra şi se aşeză mai comod în colţul compartimentului. Pentru prima oară, îşi privi tovarăşii de drum, care erau doar trei. Lângă uşă, două femei, vizibil englezoaice, conversau aplecate una spre alta. Vorbeau încet, într-adevăr, dar cu acea indiferenţă totală a străinilor la adresa faptului că-i poate asculta cineva, iar cuvintele lor ajungeau clar până la urechile Juliei. Era atât de preocupată de faptul că le auzea involuntar, încât nici nu-l observă pe pasagerul din faţa ei, un bărbat ascuns după ziarul pe care-l citea. — Să întârzie atât de mult la un tren care merge aşa de departe ca ăsta... Latinii ăştia sunt de-a dreptul imposibili... N-au deloc noţiunea timpului... Femeia care vorbea, îmbrăcată într-un taior elegant de tweed, cu pantofi şi mănuşi asortate perfect, îşi ţuguie buzele cu dispreţ. — Se spune că franţuzoaicele sunt elegante... Nu arată rău, fata, dar ai mai văzut nişte pantofi ca ăştia? Temându-se să nu dea de gol faptul că înţelesese, Julia îşi feri faţa, privind în gol pe fereastră. Trenul trecea încet prin cartierele mărginaşe ale Parisului, şi ştia că ar fi putut să vadă cupola albă de la Sacré Coeur înălţându-se deasupra oraşului, prin ceţurile subţiri ale zorilor zilei de iarnă. Nu pleca de acasă cu adevărat, îşi spuse ea, ci se ducea acasă, înapoi în Anglia, în ţara ei, la compatrioţii ei. Îşi mai amintea câte ceva din anii copilăriei petrecute în Anglia, mai ales casa albă şi înaltă unde locuise cu părinţii ei. Se aflase în colţul unui scuar, având în faţă o grădiniţă cu gard din fier forjat şi o poartă cu zăbrele şi un lacăt mare, ruginit... îşi mai amintea şi cât de veseli porniseră ea şi părinţii ei în acea ultimă vacanţă, cu maşina plină de bagaje legate cu funii pe grilajul de pe capotă. Emoţia traversării Canalului, senzaţia stropilor de apă pe faţă, în timp ce se apleca peste parapet... Trecuseră atâţia ani de-atunci, dar parcă ar fi fost ieri. Şi cât de dezastruos se terminase totul, deşi fusese mult prea mică pentru a percepe adevăratele dimensiuni ale tragediei. Se întâmplase chiar lângă Paris: părinţii ei muriseră pe loc, în accident, iar ea fusese îngrijită cu drag de surori, în mănăstirea unde i se dăduse adăpost temporar. Îşi amintea vag că fusese chemat unchiul ei de la Londra, şi îngrijorarea lui faţă de viitorul ei. Burlac, fără să se priceapă la copii, nu ştiuse ce putea face cu şcolăriţa aceea cu picioare lungi care intrase dintr-odată în responsabilitatea lui. Oferta călugăriţelor de a o ţine la ele şi dorinţa Juliei de a rămâne îi luaseră o piatră enormă de pe inimă. Julia fusese fericită la mănăstire şi le acceptase pe călugăriţele blânde şi pe Maica Superioară ca îndrumătoare şi mentor, iar la sugestia lor, după terminarea studiilor în mănăstire, lucrase la Azilul St. Clare al aceluiaşi ordin călugăresc, unde în ultimii trei ani ajutase la îngrijirea bolnavilor. Pe lângă maici, acolo mai lucrau şi surori laice; îşi găsise prietene şi printre acestea; îi plăcuse munca şi în curând devenise o membră utilă a personalului spitalicesc. Ar fi putut rămâne acolo ani de zile – dar, în mod inexplicabil, începuse dintr-odată să se simtă nemulţumită. Nici nu-şi mai amintea exact când avusese pentru prima oară acest sentiment. În primele câteva săptămâni, nu-l destăinuise nimănui; apoi, fără să-l mai poată ascunde şi tânjind după un sfat, îi mărturisise totul binevoitoarei Maici Reverende. Maica Clementine fusese pe cât de înţelegătoare, pe atât de înţeleaptă. Poate ghicise că, într-o zi, această fată englezoaică avea să-şi dorească de la viaţă mai mult decât îi putuseră vreodată oferi mănăstirea şi Azilul St. Clare. Poate simţise deja că Julia ascundea în suflet dorinţa de a dobândi mai mult decât o puteau învăţa călugăriţele şi, având o personalitate atât de ambiţioasă şi plină de viaţă, ar fi greşit încercând să-i schimbe gândul. O sfătuise să se întoarcă în ţara ei şi să urmeze un curs de asistente medicale, într-un mare spital englezesc. După care, mai târziu, poate dorea să se întoarcă... Iar acum, când tăiase orice legătură cu trecutul, iar tovarăşele ei de călătorie o făcuseră să devină conştientă de hainele ei sărăcăcioase şi demodate, îşi dădu seama că o faţă înlăcrimată nu i-ar fi avantajat deloc înfăţişarea. Dar nu avea de ce să-şi facă griji în acest sens. Nimic n-ar fi putut ascunde atracţia buzelor arcuite, roşii ca focul, şi a pielii de o frumuseţe aproape străvezie. Genele negre îi scoteau în evidenţă culoarea deschisă a tenului, iar părul auriu-roşcat care-i încadra faţa nu făcea decât să-i sporească aerul eteric. Foşnetul ziarului îi atrase atenţia Juliei spre cel de-al treilea ocupant al compartimentului. Îşi stăpâni exclamaţia de uimire, când îi văzu chipul... Nu, nu se putea, cu siguranţă, nu era posibil! închise parţial ochii, într-un efort de a se concentra, retrăind din nou acea primă ocazie când îl văzuse. Nu-i era greu să-şi aducă aminte; în fond, trecuseră doar două săptămâni. Fusese în timpul unei perioade de nehotărâre. Nu se putea decide, temându-se atât de anii monotoni care o aşteptau dacă mai rămânea la mănăstire, cât şi de pasul drastic care i-ar fi rupt legăturile cu singura viaţă pe care o cunoscuse. Îşi amintea cum vizitase catedrala Notre-Dame şi îngenunchease într-o capelă mică, laterală. Tocmai se oficia o slujbă; auzea clar clinchetul clopoţelului şi tăcerea grea care urmase. Parcă temându-se de sunetul propriilor ei paşi, pornise pe vârfuri prin naosul pardosit cu dale de piatră şi coborâse încet treptele. Soarele albicios de iarnă lumina orbitor după întunericul din catedrală, iar Julia se oprise o clipă, clipind din ochi. Cu o mişcare aproape mecanică, păşise înapoi ca să privească grandioasa clădire, cu cele două turnuri ale sale profilate pe cer. Şi atunci, îl văzuse. Poate că, dacă doar l-ar fi văzut pe acel străin, i s-ar fi părut la fel ca oricare altul. Dar fusese un moment aparte; văzuse de-atâtea ori în visurile ei un bărbat care arăta întocmai ca el, iar acum, printr-un capriciu al sorţii, el îi oferise tocmai răspunsul căutat zadarnic. Da, datorită lui luase trenul; deşi rămânea complet indiferent faţă de prezenţa ei, el îi determinase involuntar destinul. Retrăgându-se ca să vadă mai bine catedrala, orbită parţial de lumina soarelui, nimerise accidental drept în braţele străinului. Julia privi pe furiş spre bărbatul din faţa ei. Era acelaşi chip, complet vizibil acum, că-şi coborâse ziarul, şi o privea cu o indiferenţă totală. Desigur, n-o recunoscuse. Cum ar fi putut? Nu numai că atunci avusese faţa şi silueta ascunse de capa şi gluga surorilor mirene, dar pentru el nu fusese decât o prezenţă momentană şi iritantă probabil, în timp ce el fusese pentru Julia personificarea visurilor ei şi răspunsul pe care-l căutase atât de mult, fără niciun rezultat. O luase grăbit de cot ca s-o sprijine, iar Julia întorsese capul şi, o clipă, întâlnise privirea pătrunzătoare a ochilor lui albaştri. Liniile accentuate ale chipului i se întipăriseră adânc în minte, buzele ferme care-i zâmbiseră cu un amuzament reflectat în ridurile mărunte de la colţurile ochilor. Atât de multe feţe – peste tot în jurul ei, numai feţe – şi totuşi ştiuse instinctiv că era un englez, o ştiuse încă înainte ca el să rostească acele cuvinte care-i pecetluiseră hotărârea. — O privelişte minunată, mademoiselle – dar nu merită în niciun caz să vă frângeţi gâtul pentru ea... Va trebui să veniţi într-o bună zi în Anglia şi să vedeţi ce părere veţi avea despre catedrala St. Paul... Julia murmurase câteva cuvinte de mulţumire în franceză, limba cu care era acum mult mai acomodată, apoi îşi văzuse de drum, grăbită. Probabil că necunoscutul nici măcar nu ştiuse că-i înţelesese cuvintele şi în niciun caz nu fusese conştient de profunda lor încărcătură simbolică – de felul cum Julia găsise în ele un răspuns la toate rugăciunile ei, călăuzirea pe care o căutase în zadar atâta vreme. Iar acum se afla în tren – în trenul care o ducea spre viaţa ei cea nouă, iar în faţa ei, ca şi cum totul ar fi fost predestinat, stătea omul care îi influenţase involuntar pasul decisiv. — Masa e servită! Ospătarul de la vagonul restaurant, care-şi croia drum pe culoar sunând din clopoţel, aruncă o privire întrebătoare în compartiment. Deşi avea la ea destui franci şi lire sterline, primite de la Maica Superioară, Julia învăţase să ducă o viaţă frugală. Însă aceea era o ocazie cu totul deosebită, aşa că se ridică de pe banchetă. Nu avea de ce să-şi facă griji cu banii. La Londra o aştepta unchiul ei. În timp ce înainta cu greutate prin vagoanele aglomerate, Julia simţi instinctiv că străinul o urma îndeaproape. În vagonul restaurant, mesele dintr-o parte erau pentru patru persoane, iar cele din partea opusă, pentru două, aşa că şeful de vagon îi plasă la una dintre cele mici. Julia văzu clar că necunoscutul era complet indiferent şi, deşi o aşteptă să ia loc înainte de a se aşeza şi el, în continuare nu păru să-i mai dea atenţie. Englezii erau de o reticenţă notorie în conversaţiile cu străinii. Julia îşi amintea că auzise mereu despre acest lucru, dar i se părea o prostie. Francezii erau mult mai prietenoşi. Se aplecă peste farfurie, pentru a-şi ascunde zâmbetul. În fond, şi ea era englezoaică, şi trebuia să dea uitării standardele franţuzeşti, acum când se întorcea în ţara ei. Dacă nici cafeaua şi băutura nu dezlegaseră limba tovarăşului ei de drum, atunci nimic n-o putea face. Cumva, i-ar fi plăcut să schimbe câteva cuvinte cu acel călător care o intriga – ba chiar, îi era dor să-l audă vorbind în propria lui limbă, care era şi a ei. Dându-şi la o parte ceaşca de cafea, se rezemă de spătar. Era ultima ei şansă – acum ori niciodată! Văzând că ospătarul împărţea deja notele de plată la mesele din capătul vagonului, se hotărî să acţioneze. Luându-şi inima-n dinţi, se aplecă peste masa care-i despărţea. — Scuzaţi-mă, monsieur... poate aţi uitat, dar... ne-am mai cunoscut. — Vă... vă rog să mă scuzaţi... Mă tem că nu-mi amintesc să fi avut această plăcere. Glasul lui era rece şi formal, dar Julia fu sigură că-i zărise o undă de amuzament sub pleoapele pe jumătate coborâte. Pentru orice femeie mai sofisticată decât Julia, zâmbetul acela ascuns ar fi trebuit să reprezinte un avertisment; ea, însă, făcu prostia să continue. — Ba da... sigur vă veţi aminti... acum numai două săptămâni... la Paris... — Îmi prezint scuzele din nou, mademoiselle. Nu-mi aduc aminte nimic. De astă dată, zâmbetul din colţurile gurii lui fu inconfundabil, dar Julia îşi dădu seama în sfârşit ce însemna – se amuza pe socoteala ei, considerând totul un efort prea transparent de a face cunoştinţă. Murmurând o scuză, rămase tăcută. Surâsul acela îi descurajase orice altă încercare de a mai explica. Nu voia decât să achite consumaţia şi să plece. Chelnerul se apropie de masa lor, iar Julia, în timp ce căuta prin poşetă, simţi că paraliza. Nu era acolo! N-avea la ea portofelul – în afară de câţiva franci, nu avea niciun ban! Fără să-i mai pese ce efect aveau cuvintele ei, ridică o privire rugătoare spre bărbatul de la masă.

Supliciul unei adolescente urmat de surâsul pietrelor de  Akira Yoshimura   Din clipa în care mi-am dat ultima suflare, m-a învăluit deodată un aer proaspăt, ca şi cum ceaţa deasă din jurul meu s-ar fi risipit pentru o vreme.           Mă simţeam înviorată, de parcă întreg trupul mi-ar fi fost scăldat în apă limpede şi rece de izvor, îmi dădeam seama că simţurile mele erau neobişnuit de treze şi vigilente.           Între streaşină noastră şi cea a casei din spate atârna ca un hamac o pânză de păianjen presărată cu rouă care strălucea prin fereastră, orbin-du-mă. Acolo, în umbra streşinii casei vecine, am putut distinge clar un păianjen mic care se odihnea în taină, la adăpost de ploaie. Am putut chiar să văd picăturile fine de apă strălucind albe în vârful nenumăratelor firişoare de păr de pe pântecele lui umflat ca un mugure.           Şi auzul meu era extrem de ascuţit.           Auzeam sunetul picăturilor de ploaie care cădeau de pe marginile acoperişului şi realizam chiar şi diferenţele de timbru în funcţie de locul de care se loveau.           Sunetul monoton şi sec, semănând cu cel al unui obiect care se sparge, era cel al picăturilor care cădeau pe pragul de piatră de la intrarea în bucătărie. Celălalt sunet, vesel şi zglobiu, era al picăturilor care cădeau pe cărăruia pietruită de sub fereastră. Distingeam chiar şi sunetul pietricelelor lovindu-se una de alta în băltoacele mici formate la căderea fiecărei picături de ploaie. Deodată reveria simţurilor mele a fost curmată. Un sunet de claxon slab, dar ascuţit, venind dinspre uliţa din faţa casei, înghiţi muzica limpede şi veselă a picăturilor de ploaie. Sosise maşina care urma să mă ia. Mi-am încordat auzul.           Portiera maşinii se deschise cu zgomot şi apoi se auziră paşi care se apropiau de casă, evitând băltoacele. Am privit cu atenţie geamul uşii de la intrare. In acel geam mat se reflecta vag o siluetă albă, şi apoi nişte degete rozalii apucară strâns marginea uşii care se deschise scârţâind.           — Familia Mizuse, nu-i aşa? Suntem de la spital, îşi arătă faţa un bărbat slab care purta un halat alb, scurt şi nu prea curat.           În acea clipă, tata şi mama îşi întoarseră privirile rătăcite către intrare, şi apoi, realizând ce se întâmpla, se ridicară brusc şi, grăbiţi, începură să strângă lucrurile din încăpere. In mijlocul camerei strâmte zăcea trupul meu întins pe spate, iar măştile albe pe care mama le picta pentru a mai câştiga un ban în plus erau îngrămădite dezordonat într-un colţ.           Mama de-abia se întorsese de zece minute de la primărie, unde fusese pentru formalităţi, şi nici ea, nici tata nu îşi închipuiseră că maşina avea să vină atât de curând.           — Ne scuzaţi, este foarte dezordine… Îngăimă mama politicos, invitându-1 înăuntru pe băr bat şi netezindu-şi obsesiv cu vârful degetelor marginea chimonoului.           Acesta îşi scoase imediat pantofii şi intră fără ezitare pe tatami*-uhle înnegrite. Era un bărbat <^u o faţă osoasă, roşu în obraji.           — Când a decedat? Întrebă el ca din obişnuin ţă, de îndată ce se aşeză lângă trupul meu întins pe tatami.           — Puţin după ora nouă. Mama îl ţintui cu ochi cocheţi.           Bărbatul păru deodată că ezită să-i vorbească politicos acestei femei cu părul răvăşit şi haine ponosite.           — Pare încă tânără, spuse el încurcat, privind spre chipul meu acoperit cu o pânză.           — Da, avea şaisprezece ani.           — Ce nenorocire! Spuse bărbatul, compunân-du-şi o mină tristă.           Halatul pe care îl purta era uzat şi jumătate dintre nasturi atârnau gata să cadă.           — Îmi pare rău că trebuie să vă tulbur, dar mi-aţi putea arăta aprobarea pentru incinerare?           Mama, părând să nu înţeleagă pentru un moment, îl privi întrebător.           * Rogojini din pai de orez. (N. t.)           — Hârtia pe care cu siguranţă v-au dat-o de la primărie…           Înţelegând de data asta, clătină din cap, se întoarse puţin şi scoase din mâneca chimonoului o hârtie împăturită de mai multe ori, întinzând-o cu grijă bărbatului.           Tata, cu ochii roşii şi tulburi, stătea nemişcat într-un colţ al camerei.           — Vă rog, de asemenea, să puneţi aici ştam pila dumneavoastră*… Dacă nu aveţi ştampilă, puteţi să puneţi şi amprenta digitală, spuse băr batul, cu un aer vădit grăbit, întinzând pe tatami o hârtie prin care părinţii mei consimţeau ca tru pul meu să fie folosit pentru disecţie.           — Da, imediat, răspunse mama binevoitoare. Se ridică şi se aşeză îndată în faţa dulăpiorului încastrat în dulapul mare din perete, apoi scoase dintr-un raft o ştampilă mică, învechită, legată cu o sfoară.           O aduse şi, pentru că nu mai avea tuş, suflă de câteva ori peste sigiliu.           — Vreau să vă asigur încă o dată că, după ce trupul fiicei dumneavoastră va fi investigat cu grijă la spital, îl vom incinera şi vă vom aduce apoi osemintele. Toate cheltuielile necesare în acest timp vor fi suportate bineînţeles de către noi.           Glasul bărbatului avea o solemnitate care părea să vină din faptul că spusese aceste vorbe de nenumărate ori.           În Japonia, fiecare persoană are un sigiliu personal care este folosit în loc de semnătură. (N. t.)           Mama, clipind din ochi cu o expresie misterioasă, încuviinţă.           — A, mai e ceva…           Bărbatul duse mâna la buzunarul interior al halatului şi scoase un pachet învelit în hârtie albă.           Pe el era scris cu cerneală „pentru îmbălsămare”.           — Din partea spitalului, spuse bărbatul cu o figură ceremonioasă, punând pachetul în faţa mamei.           — Vă mulţumim foarte mult, zise mama, şi, puţin jenată, îşi plecă adânc capul.           Tata, care stătea umil în colţ, o imită.           — De asemenea… Începu bărbatul cu o voce şi mai oficială.           Mama îl privi, înclinându-şi capul cu o expresie de o nemărginită umilinţă.           — Conform regulamentului spitalului, corpul fiicei dumneavoastră va fi ţinut acolo cel puţin o lună… Ar fi bine să hotărâm acum când să vi-1 aducem.           Bărbatul căuta să citească reacţia mamei.           — Mulţumim, îngăimă mama cu un surâs încurcat, neştiind parcă ce să răspundă.           — Peste două luni e bine? Propuse bărbatul, nerăbdător să termine cât mai repede.           Părând că tot nu ştie ce să răspundă, mama se întoarse cu o privire rugătoare către tata, care stătea în colţul camerei. Privirile li se întâlniră, dar el nu făcea decât să clipească timid. Pentru prima dată o vedeam pe mama aruncându-i tatei o astfel de privire. Tata păru şi el descumpănit de privirea ei.           — E bine aşa?           Presată de vocea nerăbdătoare a bărbatului, mama îşi mtoarse mecanic faţa spre el şi încuviinţă.           — Atunci totul e în regulă, zise bărbatul, notând cu stiloul pe faţa plicului „două luni”. Mă duc să aduc coşciugul, adăugă şi ieşi.           Pe chipul mamei reveni îndată expresia aspră şi obosită pe care o avea de obicei. Luă repede pachetul cu bani şi-1 puse pe cutia cu mandarine aşezată lângă căpătâiul meu. Privea pachetul ca şi cum i-ar fi cântărit conţinutul, iar pe faţă i se citea îngrijorarea. Nici tata nu-şi desprindea ochii de la pachet.           La uşă se auziră voci ciudat de vesele, şi bărbatul în halat alb intră cu spatele, cărând un sicriu de lemn, plin de vine. De cealaltă parte sicriul era purtat de un bărbat îmbrăcat tot în halat alb, tânăr, cu un păr bogat.           Pentru că odaia era foarte strâmtă, sicriul fu pus alături de trupul meu. În cameră nu mai era loc nici să te mişti.           Fu deschis capacul şi pătura subţire care îmi acoperea trupul fu dată la o parte.           Purtând doar o cămaşă, zăceam întinsă pe spate, iar degetele cu unghii lăcuite îmi erau împreunate, cum mi le aşezase mama.           Mâinile osoase ale slăbănogului cu obraji roşii se strecurară sub şalele mele, şi mâinile cărnoase ale bărbatului tânăr m-au apucat de pulpe. Poate pentru că trupul meu era îngheţat, am simţit că mâinile celor doi mă ardeau.           Bărbaţii îmi ridicară trupul şi-1 aşezară în sicriu. Scândurile erau aspre şi la un moment dat umărul meu ieşit din cămaşă se lovi puternic de un nod al lemnului. Lemnul era însă nou, căci în sicriu plutea o aromă plăcută.           Capacul fu pus şi cei doi ridicară sicriul din faţă şi din spate.           — Ajută-i şi tu, îl îndemnă mama pe tata, care se ridică grăbit din colţul camerei şi sprijini ne îndemânatic una din părţile sicriului.           Astfel susţinut, sicriul trecu prin uşă înclinat într-o parte.           Deodată ploaia începu să răpăie pe capac, împrăştiind urmele de rumeguş albicios. Acel zgomot al ploii umplu sicriul.           Maşina oprită în faţa casei era o maşină luxoasă, neagră care, spălată de ploaie, lucea încântător, reflectând cu claritate şirul de case cu streşinile îngrămădite unele în altele.           Portierele din spate fură deschise şi sicriul meu fu împins în maşină de către cei doi bărbaţi. In mod ciudat, deşi privirea îmi era împiedicată de pereţii sicriului şi de caroseria maşinii, vedeam limpede uliţa inundată de ploaie, ca şi cum aş fi privit prin pereţii străvezii ai unui acvariu cu apa proaspăt schimbată.           La porţile caselor îngrămădite de-a lungul uliţei se iviseră feţe care priveau lacome, unele curioase, altele dispreţuitoare. Pe acea uliţă nu trecuse niciodată până atunci o maşină atât de luxoasă.           Cei doi bărbaţi în alb urcară în maşină, înghe-suindu-se lângă sicriul meu.           — Putem merge, îi spuseră şoferului.           — E îngrozitoare ploaia asta îşi scoaseră batistele şi-şi şterseră fruntea şi mâinile.           Maşina porni încet.           Faţa prelungă a mamei privindu-mă din poarta casei… Tata arătându-şi numai pe jumătate chipul speriat prin uşă… Amândoi se depărtau, pierind în ploaie.           Adio, am murmurat.           Maşina înainta cu greu pe uliţa îngustă.           Femei şi copii adăpostiţi sub streşini se aplecau să vadă mai bine prin parbrizul maşinii care trecea pe lângă ei, sau atingeau cu degetul caroseria, lăsând o dâră subţire.           — Ce loc mizerabil! Murmură şoferul, conducând cu grijă.           Ştergătoarele se mişcau rapid. Parbrizul era plin de apă.           Ieşind de pe uliţă, maşina luă viteză. Dar pentru că drumul era îngust, trebuia din când în când să încetinească.           La un moment dat, se văzu o căruţă chiar în mijlocul drumului. Apropiindu-se, şoferul claxona. Un bătrân cu o pelerină de ploaie peticită se ivi cu mişcări lente dintr-o baracă veche şi eliberă drumul.           Deodată, pe o parte a drumului am zărit un tânăr cu o faţă palidă, adăpostindu-se sub o umbrelă de hârtie cerată. Îmi aminteam chipul lui. Era un fost coleg de gimnaziu, Tomio Fujiwara. Purta o salopetă albastră de muncă şi ţinea cu grijă la piept un buchet de flori învelit în celofan.           Faţă de şirurile de case decolorate de pe ambele părţi ale drumului culoarea vie a florilor reflectată în celofan părea de o extremă frumuseţe şi puritate.           Maşina înainta lent.           Tomio se lipi şi mai strâns de peretele de scândură al casei prin faţa căreia trecea.           Umbrela se lovi uşor de maşina noastră.           Am privit în urmă. L-am văzut pe Tomio cum se depărtează pe drumul ud de ploaie, purtân-du-şi umbrela pe umăr.           Adio, i-am spus şi lui.

Prolog Anglia, 1347 Lady Willow de Bedlington aşteptase clipa aceasta întreaga ei viaţă. Îl strângea cu putere de mână pe tatăl ei şi se balansa de pe un picior pe altul, atât de emoţionată, încât se temea că avea să facă pe ea. În sfârşit, după şase ani de speranţe şi rugăciuni, urma să aibă şi ea o mamă a ei. Aruncă o privire furişă spre tatăl ei. Era la fel de chipeş ca regele Edward, aşa cum stătea, înalt şi drept, în curtea castelului lor, în tunica peste care purta o pelerină stacojie strânsă la mijloc cu o centură. Pelerina i-o fi fost cam jerpelită, iar teaca sabiei lipsită de luciu, însă Willow îi sărise în braţe şi-i pieptănase barba roşcată cu reflexe aurii cu doar câteva clipe înainte ca trâmbiţa heraldului să anunţe că trăsura logodnicei sale se apropia. — Tată? şopti ea din colţul gurii, pe când aşteptau ca trăsura însoţită de un alai de cavaleri să urce colina până sus. — Da, prinţesă? răspunse el, aplecându-şi capul spre ea. — O s-o iubeşti pe Lady Blanche aşa cum ai iubit-o pe mama? — N-o să mai iubesc nicio altă femeie aşa cum am iubit-o pe mama ta. Willow îl strânse uşor de mână, mişcată de dorul dulce-amărui pe care îl trăda expresia lui. El îi făcu cu ochiul, fără prea mare tragere de inimă. — Dar va fi pe plac regelui să mă vadă căsătorit cu o văduvă nobilă, cum e Blanche. Soţul ei a fost ucis în bătălia care m-a făcut pe mine neputincios în a-mi folosi braţul cu care ţin sabia. Aşa că ea are nevoie de un soţ cu titlu, iar mie îmi trebuie zestrea generoasă pe care i-o va da regele. Apoi continuă, legănându-i mâna: Gândeşte-te ce bine va fi, Willow, să fim iar în graţiile regelui! Burtica ta n-o să mai mormăie ca un ursuleţ. O să avem în fiecare seară vânat proaspăt la masă. N-o să mai fim nevoiţi să vindem niciuna dintre comorile mamei tale. Chiar şi numai venitul de pe lemnul din pădurile lui Blanche ne va umple cu vârf şi îndesat cuferele pentru ani întregi de acum înainte! Willow se prefăcea că era încântată, dar pe ea n-o interesau deloc beneficiile de pe urma lemnului, nici cuferele care dădeau pe dinafară. Spera doar ca Lady Blanche să aibă nevoie de o fetiţă tot atât de mult pe cât avea ea nevoie de o mamă. N-ar fi fost în stare să îndure absenţele îndelungate ale tatălui ei de la castel din ultimele luni dacă nu ar fi ştiut că scopul acestora era să-i aducă o nouă mamă. Faptul că tânjea după o mamă era singurul lucru pe care-l tăinuise vreodată de el. Adevărul e că de cele mai multe ori se simţea absolut mulţumită să fie fetiţa tatei. Era încântată să-i cârpească, aşa cu stângăcie, găurile din ciorapii jerpeliţi. Era încântată să-l certe când pleca fără pelerină în toiul iernii şi să-i dezgheţe cu sărutări barba plină de ace de gheaţă atunci când se întorcea. Era mulţumită să chicotească plină de încântare când el o numea „prinţesa lui” şi-i răvăşea buclele negre. Nu o deranja niciodată că mâncarea lor de fasole era mai mult zeamă decât fasole dacă putea să adoarmă cu capul pe umărul lui după ce o desfătase cu o poveste din Biblia scrisă de mână care îi aparţinuse mamei ei. Era singura carte pe care tatăl ei refuzase s-o vândă. Abia după ce Willow se cuibărise pe mormanul de paie din faţa focului, cu ogarii castelului cuibăriţi în jurul ei, gândurile începuseră să-i rătăcească, închipuindu-şi cât de bine urma să fie să aibă o mamă care să-i pieptene părul şi să-i cânte un cântec de leagăn în timp ce se lăsa furată de somn. Îl trase din nou de mână pe tatăl ei. — Lady Blanche o să mă iubească? — Sigur că da, draga mea! Cum ar putea cineva să n-o iubească pe prinţesa tatei? De data asta, tatăl ei n-o mai privi, ci îi strânse mâna tare, aproape dureros de tare. Înţepată de ghimpele îndoielii, Willow începu să-şi netezească poalele rochiei de lână cu mâna liberă. Îşi făcuse singură veşmântul, din bucăţi de stofă tăiate din una dintre rochiile mamei sale, lucrând la lumina lumânărilor, până când începuseră să o usture ochii, iar degetele amorţite începuseră să-i trosnească şi să sângereze. În speranţa că avea să-şi impresioneze noua mamă cu îndemânarea ei la cusut, îşi cususe chiar şi nişte trandafiraşi la decolteul pătrat. Şi, deşi vântul ce sufla dinspre nord aducea cu el mirosul zăpezii, Willow prefera să tremure decât să-şi ascundă sub pelerină lucrul mâinilor ei. Ea îşi înălţă capul, însufleţită de un acces de mândrie îndărătnic. Bineînţeles că tatăl ei avea dreptate. Cum putea cineva să n-o iubească? Dar, în timp ce splendida trăsură albă traversa hurducăind podul mobil, pătrunzând în curtea interioară, însoţită de vreo doisprezece cavaleri, teama începea să pună stăpânire pe ea. Dar dacă toate strădaniile ei nu erau de ajuns? Dacă ea nu era de ajuns? Trăsura se opri cu o zdruncinătură. Willow rămăsese cu gura căscată, uluită de valtrapurile de damasc şi de roţile de culoarea untului, poleite. Şase armăsari albi ca zăpada tropăiau şi-şi aruncau capetele pe spate, scuturându-şi coamele împletite. Clopoţeii cusuţi în dârlogii lor de piele zornăiau ca o orchestră de gheaţă. Tatăl se aplecă spre ea şi îi şopti: — Lady Blanche are o surpriză minunată pentru tine. Uşa trăsurii se deschise, iar Willow îşi ţinu răsuflarea, privind cu încântare o gleznă graţioasă, o mânecă evazată, bordată cu blană de samur, şi un păr de un blond glacial, strâns într-o plasă de păr argintie. În timp ce Lady Blanche se arăta cu totul vederii, părăsindu-şi coconul de mătase, inima lui Willow tresări. Noua ei mamă era mult mai frumoasă decât şi-o închipuise. În minte i se învârtejeau o mulţime de lucruri pe care aveau să le facă împreună – aveau să cânte balade şi să recite rondeluri pentru tatăl ei în nopţile troienite de zăpadă, aveau să toarcă inul în vârtelniţa care zăcea nemişcată şi tăcută în seră de la moartea mamei ei, aveau să adune primule şi garofiţe în şorţurile rochiilor atunci când dulcea boare a primăverii avea să se furişeze din nou pe pajişti. În timp ce doamna îşi înclina capul, dăruindu-i tatălui ei un zâmbet regesc, Willow simţea că era pe punctul să leşine în aşteptarea momentului când avea să fie strânsă la pieptul ei ce răspândea un parfum dulce. Aproape fără să-şi dea seama, făcu un pas înainte, dar se opri brusc, căci ceva sărise din trăsură în spatele noii ei mame. La început, avu impresia că era un câine – una dintre acele creaturi blănoase, cu botul turtit, atât de preţuite de nobilele doamne. Dar creatura se ridică în două picioare, scuturându-şi coama de păr de un blond aproape alb şi privind-o sfidător; abia atunci Willow înţelese că era o copilă. Fata se dădu înapoi. După câte se părea, Lady Blanche nu avea nevoie de ea. Avea deja o fetiţă. Şi ochii ei se măriră şi mai mult la vederea unui alt trupuşor care coborî din trăsură după primul – un băiat, de data asta, cu obrajii roşii şi picioarele ca nişte cârnăciori. Era tot mai nedumerită, pe măsură ce din trăsură mai cobora un copil, apoi încă unul. Se străduia să-i numere. Trei. Patru. Cinci. Fiecare dintre ei era la fel de blond şi de solid ca Lady Blanche, dar tuturor le lipsea graţia ei. Se fâţâiau în jurul mamei lor ca o haită de lupuşori albi, scâncind, ţipând şi călcând-o pe trena rochiei. — Mi-e sete, mami! — Mi-e somn! — Fac pipi! — De ce am venit în locul ăsta urât? Vreau acasă! Rugăminţile şi cererile lor fură întrerupte de un strigăt care o făcu pe Willow să-i îngheţe inima. — Tata Rufus! Cel mai mare dintre băieţi dădu drumul rochiei mamei sale şi se avântă spre tatăl ei. Strigătul lui avu efectul unei trâmbiţe de luptă, stârnind o vijelie prin curte. Willow se înfipse mai bine pe picioare, dar copiii pur şi simplu trecură pe lângă ea, înconjurându-l pe tatăl ei, sărind în jurul lui şi strigând: — Tata Wufus! Tata Wufus! El fu nevoit să-i ia în braţe pe trei dintre ei, altfel risca să fie călcat în picioare. Băiatul şi fata cei mai mari, care păreau să fie cam de aceeaşi vârstă cu Willow, se agăţaseră de gâtul lui, în timp ce ceilalţi îl ţineau de mâini şi de picioare. Mama lor veni şi ea spre ei cu pas uşor, cu un pachet îmblănit în mână şi zâmbind îngăduitoare. — Le-a fost dor de tine, Rufus. S-au ataşat mult de tine în timp ce-mi făceai curte. La fel ca mine. Doamna avea un glas plin şi dulce, ca smântâna care aşteaptă să fie bătută. La auzul lui, inima lui Willow se strânse de dor. Se ridică pe vârful picioarelor, încercând să tragă cu ochiul la pachetul pe care-l ţinea mama sa. Poate că asta era surpriza cea minunată despre care-i pomenise tatăl ei. Străduindu-se să jongleze cu povara între braţul zdravăn şi cel slăbit, ca nu cumva să-i scape vreunul dintre copii, tatăl se aplecă şi o sărută uşor pe Blanche pe obraz. — Sper că ai avut o călătorie plăcută, doamna mea. — Nici pe departe la fel de plăcută ca anticiparea a ceea ce mă aştepta la capătul ei. Willow aştepta ca noua sa mamă să o observe şi pe ea, însă femeia nu-şi dezlipea privirea lacomă de la chipul tatălui ei. În cele din urmă, tatăl ei îşi îndreptă privirea spre ea, adresându-i un surâs chinuit. — Willow, ţi-am spus că mama ta vitregă are o surpriză pentru tine. Nu vei mai fi niciodată nevoită să-ţi pierzi timpul stând de vorbă cu nişte prieteni închipuiţi. Acum ai fraţi şi surori adevăraţi cu care să te joci. Copiii încetară busc să se foiască şi se cufundară într-o tăcere apăsătoare, întreruptă doar de zgomotul făcut de unul dintre cei mai mici, care îşi sugea degetul. Cinci perechi de ochi albaştri şi reci se aţintiseră asupra ei. Niciunul dintre copiii lui Lady Blanche nu purta hăinuţe copilăreşti. Toţi erau îmbrăcaţi în veşminte miniaturale, dar identice cu ale oamenilor mari, dintr-o lână alburie, tivită cu brocart auriu. Cel mai mare dintre băieţi avea chiar şi o sabie la şold, într-o teacă bătută cu rubine şi cu smaralde. Părul lor blond şi mătăsos era absolut drept, fără niciuna dintre buclele buclucaşe care o necăjiseră mereu pe Willow. Fetei i se strânse stomacul văzându-se în ochii aceia deschişi la culoare, care o cântăreau – o copilă neîndemânatică, înveşmântată în zdrenţele unei femei moarte, cu decolteul brodat cu nişte noduri care păreau mai degrabă urzici decât trandafiri. Fata cea mai mare îşi lăsă capul pe pieptul tatălui lui Willow, fluturând din genele de un blond-alburiu. — Mamă, n-am văzut niciodată un păr atât de negru. Se tăvăleşte cumva prin cenuşă? — Mai degrabă în noroiul din grajd, pufni fratele ei. De-aia are pielea aşa aspră şi maronie. Tatăl se uită încruntat la băiatul din braţele lui. — Flăcăule, vezi că nu te mai ţin…