Nora Roberts carti

Pasi spre fericire de Nora Roberts   E bună dragostea ce‑o cauţi, Dar şi mai bună‑i cea pe care fără căutare‑o capeţi. SHAKESPEARE Inima are raţiunile ei, pe care raţiunea nu le cunoaşte. PASCAL  Capitolul 1 O ditamai luna, specifică nopţilor de iarnă, îşi revărsa lumina peste vechea clădire de piatră şi cărămidă a hanului din piaţa centrală. La atingerea razelor, porticurile şi grilajele străluceau, iar acoperişul din aramă roşiatică, asemenea monedei de un penny, scânteia palid. Vechiul şi noul – trecutul şi prezentul – se îmbinau aici ca într‑o căsnicie fericită şi trainică. Ferestrele clădirii rămăseseră întunecate în noaptea aceasta de decembrie, adâncindu‑i misterul, însă peste numai câteva săptămâni aveau să strălucească asemenea celorlalte ferestre dispuse de‑a lungul străzii principale din Boonsboro. Stând în camioneta sa la semafor, Owen Montgomery privea magazinele şi apartamentele de pe Main Street, ornate şi gătite de sărbătoare. Luminile clipeau şi dansau. În dreapta lui, un brad frumos de Crăciun împodobea fereastra mare de la etajul al doilea. Reşedinţa temporară a viitoarei administratoare a hanului reflecta pe deplin stilul acesteia. Eleganţă autentică. De Crăciunul viitor, se gândi el, hanul BoonsBoro avea să fie acoperit de lumini albe şi ramuri verzi de brad. Iar Hope Beaumont avea să‑şi amplaseze brăduţul la fereastra apartamentului de la etajul al treilea destinat administratorului hanului. Îşi aruncă rapid privirea spre stânga, unde Avery McTavish, tânăra proprietară de la Pizzeria şi Restaurantul de Familie Vesta, împodobise copertina de la intrare cu beculeţe colorate. În apartamentul ei de deasupra – care pe vremuri îi aparţinuse fratelui lui Owen, Beckett – se întrezăreau luminiţele unui brad. Altminteri, ferestrele erau la fel de întunecate ca şi cele ale hanului. Avery muncea în seara asta, se gândi el, observând mişcarea din restaurant. Îşi schimbă uşor poziţia, dar nu putu să o vadă în spatele tejghelei. Când lumina semaforului se schimbă, viră pe St. Paul Street, apoi făcu la stânga şi intră în parcarea din spatele hanului. Timp de câteva clipe rămase în camionetă, gândindu‑se. Putea să meargă pe jos până la Vesta, unde să ciugulească ceva şi să bea o bere, rămânând acolo până la închidere, după care să‑şi facă turul prin han. Inspecţia nu era neapărat necesară, însă peste zi nu apucase să ajungă la hanul aflat în plină renovare deoarece fusese ocupat cu alte întâlniri, cu alte detalii ale afacerilor derulate de Montgomery Family Contractors. Nu voia să aştepte până dimineaţă ca să vadă ce progrese făcuseră fraţii săi şi echipa. În plus, Vesta părea aglomerat şi abia dacă mai erau treizeci de minute până la închidere. Nu că Avery l‑ar fi dat afară. Mai mult decât probabil, s‑ar fi aşezat să bea o bere cu el. Tentant, îşi zise, însă era mai înţelept să facă turul acela rapid şi să se ducă acasă. A doua zi trebuia să se prezinte pe şantier cel târziu la ora şapte. Coborî din camionetă în aerul extrem de rece de afară, scoţându‑şi cheile din buzunar. Înalt ca fraţii săi, deopotrivă zvelt şi musculos, îşi ridică zgribulit gulerul hainei şi se îndreptă spre intrare. Cheile sale aveau un cod al culorilor de care fraţii săi îşi băteau joc, însă el îl considera extrem de eficient. Avu nevoie de numai câteva secunde pentru a se pune la adăpost de ger în holul clădirii.   Aprinse luminile, după care nu făcu altceva decât să stea acolo, în picioare, ca un idiot, cu un zâmbet până la urechi. Mozaicul din mijloc scotea în evidenţă dimensiunile impresionante ale încăperii şi adăuga o notă de şarm pereţilor zugrăviţi discret, căptuşiţi cu lambriuri crem, făcute la comandă. Beckett avusese dreptate când propusese să lase la vedere cărămida din zidul lateral. Iar mama lor fusese înnebunită după candelabru. Nu era nici în stil fantezie, nici tradiţional, dar într‑un fel anume se potrivea perfect în peisaj, cu braţele lui de bronz şi abajururile înguste ce parcă se revărsau spre mozaicul de dedesubt. Aruncă rapid o privire în dreapta şi observă că băile aferente holului, cu plăcile lor de faianţă extravagante şi chiuvetele din piatră cu vinişoare verzi, fuseseră zugrăvite. Îşi scoase carneţelul şi notă că se simţea nevoia câtorva retuşuri şi ajustări înainte să treacă prin arcada de piatră ce dădea în stânga. Alte şi alte cărămizi expuse privirii – da, Beckett avea un talent extraordinar. Rafturile din spălătoria de rufe relevau o organizare desăvârşită – probabil că asta era mâna abilă a lui Hope; cu voinţa ei de fier îl convinsese pe celălalt frate al lui Owen, Ryder, să renunţe la biroul său de acolo, şi astfel putuse amenaja totul conform propriilor gusturi. Se opri în locul care avea să adăpostească biroul lui Hope, observând amprenta personală a lui Ryder: în cel mai rustic stil cu putinţă, masa de lucru era alcătuită dintr‑o capră de tăiat lemne cu o foaie de placaj deasupra. Se mai zăreau un dosar alb burduşit cu hârtii – Biblia muncii depuse –, nişte unelte şi cutii de vopsea. Nu avea să treacă mult timp înainte ca Hope să‑l alunge şi din acea încăpere. Continuă să meargă, oprindu‑se să se încălzească în bucătăria deschisă. Ei fuseseră cei care instalaseră sistemul de iluminat. O aplică mare deasupra mesei centrale, versiuni mai mici ale acesteia la fiecare fereastră în parte. Dulapuri de lemn în culori calde, elemente crem pentru tuşe de accent, blat din granit cu suprafaţa netedă în completarea aparaturii electrocasnice strălucitoare din oţel inoxidabil. Deschise frigiderul să caute o bere. Îşi aminti că avea să şofeze în scurt timp, aşa că luă în schimb o cutie de Pepsi, după care mai făcu nişte însemnări privind instalarea de jaluzele şi efectuarea unui tratament complet de curăţare a geamurilor, operaţiuni care urmau în grafic. Ajuns la recepţie, cercetă rapid zona din priviri, zâmbind din nou larg. Poliţa de deasupra şemineului pe care Ryder o crease dintr‑o scândură masivă, patinată se potrivea la fix cu zidăria de cărămidă veche şi căminul adânc, fără grătar de protecţie. Momentan, nişte prelate şi mai multe cutii de vopsea şi scule aglomerau locul. Făcu unele adnotări suplimentare, după care o luă pe unde venise, oprindu‑se acolo unde urma să fie salonul de recepţii, când auzi zgomot de paşi la etajul al doilea. Trecu pe sub următoarea arcadă ce dădea înspre coridorul scurt dinspre scări. Văzu că Luther muncise din greu la balustrada din fier şi îşi trecu o mână peste ea în timp ce începea să urce. — E superbă. Ry? Eşti aici, sus? O uşă închisă cu putere îl făcu să tresară puţin. Ochii lui albaştri şi calmi se îngustară în momentul în care ajunse pe palier. Fraţii săi nu se sfiau să‑i mai joace renghiuri din când în când, şi la naiba dacă avea să le dea vreun motiv să chicotească. — Ooooh, exclamă el prefăcându‑se îngrozit. Probabil că‑i fantoma. Sunt atât de speriat! Se întoarse spre partea din faţă a clădirii şi văzu că uşa de la camera Elizabeth & Darcy era într‑adevăr închisă, spre deosebire de cea de la camera Titania & Oberon, aflată vizavi. „Foarte ciudat“, se gândi el confuz. Se strecură până la uşă, intenţionând să o deschidă cu putere, să sară înăuntru şi posibil să‑l ia pe nepregătite pe acela din fraţii săi care avea chef de glume. Apucă mânerul curbat, apăsă pe el cu grijă şi împinse. Uşa nu se clinti. — Gata cu gluma, porcule. Însă nu‑şi putu reprima un chicotit. Cel puţin până în momentul în care uşa se deschise, iar ambele uşi de la intrarea pe terasă făcură acelaşi lucru. Simţi un iz de caprifoi, dulce ca vara, odată cu aerul îngheţat ce ţâşni înăuntru. — Iisuse! Acceptase în bună măsură că aveau o fantomă acolo. La urma urmei, mai existaseră incidente, pe care Beckett le tratase cu mult calm. Suficient de mult încât să o boteze Elizabeth în onoarea încăperii pe care ea o prefera. Însă aceasta era prima experienţă personală, de netăgăduit, trăită de Owen cu stafia. Rămase în picioare, cu gura căscată, înţepenit, în timp ce uşa de la baie se trânti cu putere, după care se deschise şi se trânti din nou. — OK. Uau. Hm, îmi pare rău c‑am intrat nepoftit. Eu doar… Uşa i se trânti în faţă – sau i s‑ar fi trântit dacă n‑ar fi sărit înapoi la ţanc cât să evite să‑i spargă nasul. — Hai să fim serioşi. Trebuia să mă ştii deja până acum. Sunt aici aproape în fiecare zi. Sunt Owen, fratele lui Beck. Eu… ăăă… vin cu gânduri bune. Uşa de la baie se trânti din nou, iar zgomotul îl făcu să se cutremure. — Mai uşor cu materialul, OK? Care‑i problema? Eu doar… Ah! M‑am prins. Dregându‑şi vocea, îşi scoase fesul de lână şi‑şi trecu mâinile prin părul des. — Să ştii că nu ţi‑am spus ţie „porcule“. Am crezut că‑i Ry. Îl ştii pe celălalt frate al meu, Ryder. El poate fi un adevărat porc, trebuie să recunoşti. Iar acum stau pe hol justificându‑mă în faţa unei fantome. Uşa se deschise puţin, exact cât o crăpătură. Cu grijă, Owen o deschise complet. — Mă duc să închid uşile de la terasă. Chiar trebuie să le ţinem închise. Putea să recunoască în sinea sa că sunetul propriei voci, răsunând în camera goală, era destul de înfricoşător, însă îşi vârî fesul în buzunar şi se duse către uşa mai îndepărtată, pe care o închise şi o încuie. Dar când se duse la cea de‑a doua uşă, văzu luminile strălucind în apartamentul lui Avery de deasupra restaurantului, îi zări silueta mişcându‑se lângă fereastră. Curentul de aer rece se domoli; izul de caprifoi se mai îndulci. — Ţi‑am mai simţit parfumul şi altă dată, murmură el, cu ochii la ferestrele lui Avery. Beckett spune că l‑ai avertizat în noaptea în care labagiul ăla – scuză‑mi limbajul – de Sam Freemont a vrut s‑o atace pe Clare. Aşa că‑ţi mulţumesc pentru asta. Acum se pregătesc de nuntă – Beck şi Clare. Probabil că ştii asta. Aproape toată viaţa a dorit‑o doar pe ea. Închise şi cealaltă uşă şi se întoarse cu spatele la geam, făcând o scurtă plecăciune: Aşa că‑ţi mulţumesc încă o dată. Uşa de la baie rămăsese deschisă, permiţându‑i să‑şi surprindă propria reflexie în oglinda cu ramă din fier forjat de deasupra măsuţei de toaletă. Nu putea să nege că arăta cam ciudat, cu ochii holbaţi şi privirea speriată, iar părul ciufulit contribuia din plin la imaginea de om care tocmai văzuse o stafie. În mod automat, îşi trecu degetele prin el ca să încerce să‑l mai aşeze. — Nu fac altceva decât să umblu pe‑aici, luând notiţe. Ne‑a mai rămas doar să finalizăm lucrările în părţile esenţiale. Nu şi aici. Aici e gata. Cred că echipa a vrut să termine camera asta. Unii dintre ei s‑au cam speriat. Fără supărare. Aşa că… o să mă duc să termin sus, după care plec. Ne mai vedem – sau nu ne mai vedem, însă… „Fie ce‑o fi“, se hotărî el ieşind din încăpere. Petrecu mai mult de treizeci de minute, mergând dintr‑o cameră în cealaltă, de la un etaj la celălalt, adăugând observaţii la notiţele sale. De câteva ori, mirosul de caprifoi reveni sau o uşă se deschise. Prezenţa ei – pe care nu mai putea s‑o conteste – părea blândă, dar când încuie bine uşile hanului şi plecă îl cuprinse o senzaţie colosală de uşurare.   Zăpada îngheţată scârţâia uşor sub încălţările lui Owen în timp ce jongla cu gogoşile şi cafeaua. Cu o jumătate de oră înainte de răsăritul soarelui, intră în han şi se duse direct la bucătărie ca să lase jos cutia de gogoşi, tava cu paharele de cafea şi servieta. Pentru a‑şi mai înviora starea de spirit, se îndreptă spre recepţie, unde porni şemineul pe bază de gaz. Mulţumit de căldură şi lumină, îşi scoase mănuşile şi le vârî în buzunarele hainei. Reîntors în bucătărie, deschise servieta, scoase clipboardul şi trecu în revistă agenda zilei. Telefonul de la brâu scoase un bip asurzitor, semnalându‑i că era momentul pentru întâlnirea de dimineaţă. În momentul în care auzi camioneta lui Ryder oprindu‑se în faţă, deja terminase jumătate dintr‑o gogoaşă cu glazură. Fratele său purta o şapcă cu sigla Montgomery Family Contractors şi o pufoaică veche de lucru şi arbora o căutătură încruntată care părea să proclame „am nevoie de mai multă cafea“. Dumbass[1], câinele lui Ryder, intră tiptil, amuşină aerul dinăuntru, după care se uită pofticios la jumătatea rămasă din gogoaşa lui Owen. Ryder mormăi şi se întinse după un pahar de cafea. — Asta‑i a lui Beck, îi spuse Owen abia uitându‑se la el. Ceea ce este evident după B‑ul pe care l‑am scris în lateral. Fratele său mormăi din nou, luând paharul marcat cu un R. După o sorbitură lacomă şi lungă se uită la gogoşi, optând pentru una umplută cu jeleu. La bufnitura cozii patrupedului, Ryder îi aruncă o bucată. — Beck întârzie, comentă Owen. — Tu eşti cel care a hotărât că trebuie să ne întâlnim înainte de a se crăpa de ziuă. Ryder luă o muşcătură imensă de gogoaşă şi o făcu să‑i alunece pe gât cu o înghiţitură de cafea. Nu avusese timp să se radă, aşa că o barbă scurtă şi ţepoasă îi acoperea obrajii. Totuşi, datorită cofeinei şi zahărului, ochii lui verzi cu pete aurii îşi pierduseră din aerul morocănos şi adormit. — Suntem întrerupţi de prea multe ori, când toată echipa este aici. Aseară am aruncat o privire pe‑aici în drum spre casă. Ai avut o zi bună. — Al dracului de bună. O să dăm gata şi etajul al treilea în dimineaţa asta. Câteva finisaje şi ornamente din ipsos, nişte lumini şi blestematele alea de suporturi de prosoape încălzite încă ne mai dau de lucru la etajul doi. Luther o să continue cu balustradele şi cu stâlpii de susţinere. — Asta am observat şi eu. Am luat nişte notiţe. — Îhî. — O să am probabil şi mai multe când termin de parcurs etajul doi. — De ce să mai aştepţi? Ryder înşfăcă o a doua gogoaşă şi muşcă din ea. Aruncă o altă bucată fără să se mai deranjeze să se uite la câinele care mergea cu paşi mărunţi alături de el. Dumbass o prinse cu precizia unui participant la un concurs de dexteritate. — Beckett n‑a apărut încă. — Tipu’ ăsta are nevastă, preciză Ryder, şi trei copii. Care dimineaţa merg la şcoală. O să fie aici când o să fie; oricum, poate să recupereze după aceea. — Aici e nevoie de nişte vopsea pentru câteva retuşuri, începu Owen. — Am şi eu ochi. — O să‑i pun să se apuce repede de treabă, să instaleze jaluzele peste tot. Dacă terminăm etajul trei astăzi, pot să înceapă curăţarea geamurilor la începutul săptămânii viitoare. — Oamenii au dereticat cum au putut, însă este nevoie de‑o curăţenie adevărată, cu lustruire şi tot tacâmul. Trebuie s‑o implici în asta pe tipa care se va ocupa cu administrarea hanului. — O să vorbesc cu Hope în dimineaţa asta. O să cer şi autorizaţie de la inspectoratul pentru construcţii, ca să putem aduce mobilierul. Ryder îi aruncă o privire piezişă fratelui său. — Stai fără grijă, mai avem încă două săptămâni, fără să luăm în calcul zilele libere din perioada sărbătorilor. Însă Owen, ca de obicei, avea un plan. — Putem să terminăm etajul trei, Ry. Crezi că mama şi Carolee – ca să nu mai spun de Hope – n‑o să dea buzna să cumpere alte şi alte lucruri de îndată ce le punem pe toate la locul lor? — Ba da, sunt sigur. N‑avem nevoie să ne călcăm pe picioare mai mult decât o facem deja. Auziră cum se deschide o uşă de la parter în timp ce urcau pe scara circulară spre etajul al treilea. — La trei, strigă Owen în jos. Cafeaua e în bucătărie. — Iisuse, mulţumesc. — N‑a cumpărat Iisus cafeaua. Owen îşi trecu degetele peste placa ovală din bronz şlefuit pe care era gravată inscripţia „Administrator“. — E un detaliu clasa întâi. — Nu avem decât lucruri clasa întâi. Ryder sorbi din nou din cafea când trecură pragul. — Arată bine. Owen dădu din cap în timp ce făcea un tur complet, intrând şi ieşind din mica bucătărie, din baie, înconjurând cele două dormitoare. — E un spaţiu plăcut şi confortabil. Drăguţ şi eficient, precum hangiţa noastră. — Iar ea e o pacoste aproape la fel de mofturoasă ca şi tine. — Nu uita cine‑ţi cumpără gogoşile, frăţioare. La cuvântul „gogoşi“, Dumbass începu să se agite. — Gata, ai terminat, amice, îi spuse Ryder, iar patrupedul, cu un oftat de căţeluş, se tolăni pe podea. Owen aruncă o privire scurtă spre Beckett, care urca pe scări. Se bărbierise, observă fratele său, şi avea o privire strălucitoare. Poate puţin cam distrasă, după cum îşi imagină că o au majoritatea bărbaţilor cu trei copii mai mici de zece ani pe care trebuie să‑i trimită la şcoală dis‑de‑dimineaţă. Îşi aminti de propriile sale dimineţi în care trebuia să meargă la şcoală şi se întrebă cum de rezistaseră părinţii săi tentaţiei de a se apuca de droguri ca să se liniştească. — Unul din câini a vomitat în patul lui Murphy, îi anunţă Beckett. Nu vreau să vorbesc despre asta. — Mie, unuia, mi se pare o scuză convingătoare. Owen tocmai vorbea de curăţarea geamurilor şi de aducerea mobilierului. Beckett se opri cât să‑l mângâie pe Dumbass pe cap. — Încă mai avem de aranjat şi de pus totul în ordine, de vopsit şi de finisat. — Nu şi aici, sus. Owen se îndreptă spre Penthouse, primul din cele două apartamente pe care şi le rezervaseră. — Asta este aproape gata. Hope şi‑ar putea muta tot calabalâcul pe partea opusă a holului. Cum stăm cu Westley & Buttercup? — S‑a rezolvat. Ieri am montat luminile şi am pus oglinda de la baie. — Atunci o să‑i spun lui Hope să dea drumul la curăţenie, să facă etajul ăsta lună. Deşi avea deplină încredere în Ryder, verifică el însuşi încăperea. — Ea are lista cu ce şi unde anume merge, aşa că poate să se ducă la cei de la magazin, să le spună ce să ne livreze aici. Făcu nişte adnotări – verificarea comenzii de prosoape şi lenjerie, cumpărarea de becuri şi aşa mai departe. În spatele său, Beckett şi Ryder schimbau priviri. — Presupun că noi vom căra şi vom monta mobilierul. — Nu ştiu cine‑s „noi” ăştia, îl corectă Ryder. Fiindcă nu‑s nici eu şi nici echipa. Noi avem de terminat aici. — Şi nici pe mine să nu mă bârâi la cap, interveni Beckett. Trebuie să fac modificările la proiectul brutăriei de alături dacă avem de gând să transferăm echipa de aici acolo fără prea mare întârziere. — Mie mi‑ar plăcea o mică întârziere, murmură Ryder. Owen se opri în dreptul camerei Elizabeth & Darcy şi studie uşa proptită astfel încât să stea deschisă. — Beckett, s‑ar putea să vrei să stai de vorbă cu prietena ta, Lizzy. Asigură‑te că‑şi ţine uşa asta deschisă, iar uşile de la terasă sunt închise. — E deschisă. Iar celelalte sunt închise. — Acum sunt. Noaptea trecută a fost cam indispusă. Intrigat, Beckett îşi arcui sprâncenele. — Chiar aşa? — Am avut parte de‑o întâlnire de gradul trei. Am dat o raită noaptea trecută şi‑am auzit ceva aici, sus. Am crezut că‑i vreunul din voi care făcea mişto de mine. Ea a crezut că am înjurat‑o şi mi‑a dat de înţeles că nu i‑a plăcut. Imediat, zâmbetul lui Beckett se lărgi considerabil. — Are şi ea toane. — Mie‑mi spui? Cred că ne‑am împăcat. Însă, doar aşa, în cazul în care‑mi poartă pică. — Am terminat şi aici, îi spuse Ryder. Şi în T&O. A trebuit să ne ocupăm de mulurile din jurul lustrei şi de pardoseala din N&N, şi mai sunt nişte finisaje şi retuşuri în E&R. Şi la corpul de iluminat din tavanul băii de‑aici. A venit, în cele din urmă, ieri. În J&R e plin de cutii. Corpuri de iluminat, veioze şi alte corpuri de iluminat, rafturi şi Dumnezeu mai ştie ce. Însă‑i gata. — Am şi eu o listă. Ryder se bătu uşor cu degetul la frunte în timp ce câinele venea să se aşeze lângă el. — Numai că nu trebuie să scriu fiecare prostie în zece locuri. — Agăţătoare pentru halate, poliţe pentru prosoape, distribuitoare de hârtie igienică, începu Owen. — Sunt pe lista pentru astăzi. — Oglinzi, televizoare, întrerupătoare şi capace la scurgere, amortizoare de uşi. — Sunt pe listă, Owen. — Ai lista cu toate obiectele şi locul unde trebuie să ajungă? — Nimănui nu‑i place să fie cicălit. — Trebuie să montăm semnele care marchează ieşirile de urgenţă. Owen continuă să lucreze la listă pe măsură ce se îndrepta spre sufragerie. — Aplice de perete aici. Cutiile pe care le‑am făcut pentru extinctoarele de incendiu trebuie să fie vopsite şi instalate. — De îndată ce‑o să taci din gură, o să pot să m‑apuc de treabă. — Broşuri, website, reclame, finalizarea tarifelor, oferte, pliante şi dosare cu informaţii în camere. — Nu‑i treaba mea. — Exact. Aşa că poţi fi şi tu o dată mulţumit. Cât mai durează până avem nişte planuri revizuite ale proiectului brutăriei? îl întrebă Owen pe Beckett. — O să le înaintez pentru aprobare la biroul de urbanism mâine‑dimineaţă. — Bună treabă. Îşi scoase telefonul şi intră în meniu la opţiunea „calendar”. — Hai s‑o batem în cuie. Îi spun lui Hope să dea drumul la rezervări începând cu cincisprezece ianuarie. Putem să organizăm inaugurarea festivă pe treizeci, dându‑ne un răgaz de‑o zi ca să punem toate lucrurile la locul lor. După care îi dăm drumul. — Nu mai e nicio lună până atunci, protestă Ryder. — Ştii şi tu, ştie şi Beck şi ştiu şi eu că aici au mai rămas maximum două săptămâni de muncă. O să termini înainte de Crăciun. Dacă începem să băgăm mobilierul săptămâna asta, o să terminăm până la întâi ale lunii viitoare şi nu există niciun motiv ca să nu obţinem aprobarea pentru darea în folosinţă a clădirii chiar după sărbători. Asta ne dă două săptămâni pentru a mai pune lucrurile la punct, pentru a rezolva orice fel de probleme restante, cu Hope deja locuind aici. — Sunt de acord cu Owen în privinţa asta. Am început numărătoarea finală, Ry. Îndesându‑şi mâinile în buzunare, Ryder dădu din umeri. — E bizar de‑a dreptul să ne gândim la locul ăsta ca fiind într‑adevăr terminat. — Haide, haide, revino‑ţi, îi spuse Owen. Un loc precum ăsta? N‑o să terminăm niciodată treaba aici. Încuviinţând din cap, Ryder auzi uşa din spate deschizându‑se şi închizându‑se cu putere, după care răsună un zgomot de paşi pe gresie. — Gata, ne‑a venit echipa. Luaţi‑vă uneltele.   Owen îşi continuă activitatea cu entuziasm, apucându‑se de decoraţiunile pentru tavan. Nu se simţi deloc deranjat de multiplele întreruperi, necesare pentru a răspunde la telefon, a trimite un SMS de răspuns, a citi un e‑mail. În branşa lui, telefonul îi era la fel de folositor ca un pistol pneumatic de împuşcat bolţuri. Clădirea zumzăia de activitate, răsuna de voci şi de muzica radioului pe care Ryder îl folosea la muncă. Totul mirosea a vopsea şi a lemn proaspăt tăiat, a cafea tare. Combinaţia îi amintea de Montgomery Family Contractors şi niciodată, absolut niciodată nu se întâmpla să nu‑i readucă în memorie figura tatălui lui. Tot ce cunoştea despre tâmplărie şi construcţii învăţase de la tatăl său. Acum, coborând de pe scară ca să contemple rezultatul muncii sale, ştiu că tatăl său ar fi fost mândru de ei. Luaseră vechea clădire cu porticurile îndoite şi deformate, cu geamurile sparte, cu zidurile crăpate şi pardoselile sfărâmate şi o preschimbaseră într‑o adevărată bijuterie în piaţa oraşului. Viziunea lui Beckett, se gândi el, imaginaţia şi ochiul format al mamei lor, truda şi îndemânarea lui Ryder şi propria lui concentrare asupra detaliilor, combinate cu o echipă solidă, transformaseră în realitate ceea ce fusese o simplă idee dezbătută în jurul mesei de bucătărie. Îşi puse jos pistolul pentru cuie şi îşi roti umărul ca să‑l dezmorţească în timp ce se plimbă în jurul încăperii. Într‑adevăr, ochiul mamei sale era inegalabil, recunoscu el. Se opusese ideii ei de a face pereţii bleu pal şi tavanul ciocolatiu‑închis – asta până când văzuse rezultatul. „Fascinant“ era cuvântul care descria cel mai bine modul în care arăta camera Nick & Nora, însă apogeul era atins în sala de baie. Acelaşi aranjament de culori, plus un perete de cărămizi din sticlă albastră, o asortare de tip ton sur ton în nuanţe de maro, totul scânteind sub luminile ca de cristal. „Ei poftim, candelabru la budă”, îşi zise el cu o mişcare uşoară a capului. Iată însă că era de mare efect. Nu avea nimic obişnuit sau care să te ducă cu gândul la o cameră de hotel – nu atunci când Justine Montgomery prelua frâiele. Se gândi că această cameră în stil art déco era deocamdată favorita sa. Alarma mobilului îl anunţă că era timpul să dea el însuşi nişte telefoane. Se îndreptă spre uşa din spate ce dădea înspre terasă, în timp ce Luther lucra la balustrade. Scrâşnind din dinţi, alergă uşor prin vântul rece şi aspru de‑a lungul terasei acoperite, spre parter, după care intră rapid în sala de recepţie şi o parcurse de la un cap la altul. — Să fie al dracului de ger! Radioul răcnea; pistoalele pneumatice pocneau şi bufneau. În niciun caz nu putea să lucreze cu tot zgomotul ăsta din jur. Îşi înşfăcă haina şi servieta şi se duse în salon, unde Beckett făcea ultimele finisaje la plintă. Mă duc la Vesta, anunţă el. — Nu‑i nici zece. N‑au deschis încă. — Tocmai de‑aia. Afară, la semafor, băgându‑şi capul între umeri din cauza frigului, Owen înjură printre dinţi traficul aglomerat. Maşinile lăsau între ele un spaţiu atât de mic, încât nu‑i permiteau să traverseze strada pe cât de repede ar fi vrut. Aşteptă, scoţând aburi reci pe gură, până când se aprinse lumina verde pentru pietoni. Alergă în diagonală şi, ignorând semnul cu ÎNCHIS de pe uşa restaurantului, ciocăni cu putere. Văzu luminile aprinse, dar nicio mişcare. Îşi scoase mobilul şi formă numărul lui Avery din memorie. — Fir‑ar să fie, Owen, acum mi‑am pus cocă şi pe telefon! — Deci eşti înăuntru. Deschide‑mi înainte să deger. — Fir‑ar să fie, repetă ea, după care închise. Însă peste câteva secunde o văzu, cu şorţul ei alb pe deasupra blugilor şi un pulover negru cu mânecile suflecate până la coate. Părul ei – oare ce hal de culoare mai avea acum? Părea să fie o nuanţă foarte apropiată de arămiul de pe acoperişul hanului. Începuse să‑i schimbe periodic aspectul în urmă cu vreo câteva luni, vopsindu‑l în aproape toate culorile, mai puţin în roşcatul ei natural amintind de o regină războinică a Scoţiei. În plus, şi‑l tăiase scurt de tot, îşi aminti el, deşi acum îi crescuse la loc, suficient de lung încât să‑l prindă la spate într‑o codiţă micuţă, ca un ciot, atunci când muncea. Ochii ei, de un albastru la fel de strălucitor pe cât era părul ei roşcat, îi aruncară rapid o privire în timp ce descuia. — Ce vrei? îl întrebă ea. Sunt în toiul pregătirilor. — N‑am nevoie decât de puţin spaţiu şi de linişte. Nici măcar n-o să ştii că sunt aici. Se strecură imediat înăuntru, în eventualitatea c‑ar fi încercat să-i închidă uşa în nas. — Nu pot să vorbesc la telefon cu toată gălăgia aia de peste drum, şi trebuie să port nişte discuţii importante. Când ochii albaştri se îngustară aţintiţi pe servieta lui, încercă să‑i răspundă cu un zâmbet cuceritor. OK, mai am şi nişte hârtii de făcut. O să stau la tejghea. Promit să fiu foarte, foarte tăcut. — Bine, e‑n regulă. Dar ai grijă să nu mă deranjezi. — Hm, înainte să te întorci la treabă… N‑ai din întâmplare nişte cafea? — Nu, n‑am nici măcar din întâmplare. Pregătesc nişte aluat din care o parte se încleiază pe noul meu telefon. Noaptea trecută am muncit până la închidere, iar Franny m‑a sunat să‑mi spună că‑i bolnavă, azi‑dimineaţă la ora opt. Vocea îi suna de parcă‑i vârâse cineva laringele într‑o maşină de tocat. Aseară am avut doi chelneri cu aceeaşi problemă, ceea ce înseamnă că probabil o să fiu din nou aici, de‑acum până la închidere. Dave nu poate lucra diseară deoarece se duce la dentist să‑i facă obturaţie de canal la patru, iar eu am un autocar cu turişti care vine la douăsprezece şi jumătate. Cum aceste cuvinte îi ieşiseră din gură cu viteza unor rafale de armă automată, Owen nu făcu altceva decât să dea din cap. — OK. — Numai să… Făcu un gest spre tejgheaua lungă. Fă ce vrei. Se întoarse în grabă la bucătărie în pantofii ei sport Nike de un verde strălucitor. S‑ar fi oferit s‑o ajute, însă era evident că ea nu se afla în dispoziţia necesară să accepte. Îi cunoştea toanele şi dispoziţiile – o cunoştea din totdeauna – şi îşi dădea seama când era grăbită, nerăbdătoare şi stresată. „O să‑i treacă“, gândi el. Întotdeauna îi trecea. Micuţa roşcată obraznică din copilăria sa, fostă majoretă în echipa Liceului Boonsboro – care condusese, împreună cu Clare a lui Beckett, echipa de majorete – devenise o patroană de restaurant extrem de muncitoare. Care făcea o pizza excepţională. Lăsase în urma ei un uşor iz de parfum floral şi un val de energie. Auzi zgomotul înăbuşit şi zornăitul de la bucătărie în timp ce se aşeza pe un scaun la tejghea. Atmosfera îi dădea chef de muncă. Deschise servieta, îşi scoase iPad‑ul şi clipboardul şi îşi luă mobilul de la curea. Dădu telefoane, trimise e‑mailuri şi SMS‑uri, îşi rearanjă agenda, făcu diverse calcule. Era cufundat în detalii, când reveni brusc la realitate simţind cum i se plimbă pe sub nas o ceaşcă de cafea. Se uită în sus la faţa frumoasă a lui Avery. — Mulţumesc. Nu trebuia să te deranjezi. N‑o să mai stau mult. — Owen, eşti deja de patruzeci de minute aici. — Pe bune? Am pierdut noţiunea timpului. Vrei să plec? — Nu, stai liniştit. Îşi îndreptă spatele, apăsându‑şi un pumn în zona lombară, şi‑l asigură pe un ton mai relaxat: în momentul de faţă totul e sub control. El simţi un alt miros şi, aruncându‑şi rapid privirea spre aragazul masiv, văzu că Avery pusese sosurile la fiert. Părul roşcat, pielea albă ca laptele cu pistrui răspândiţi pe ici‑colo îi proclamau sorgintea scoţiană, dar sosul marinat pe care îl făcea era la fel de grozav şi de italienesc precum un costum Armani. Se întrebase adesea de unde îşi dobândise talentul şi cheful de gătit, însă părea că le avea pe ambele de la naştere, la fel ca ochii ei albaştri, mari şi neînfricaţi. Aplecându‑se, tânăra femeie deschise frigiderul de sub tejghea, scoase borcanele şi începu să umple vasele de deasupra. — Îmi pare rău de Franny. — Şi mie. Chiar e bolnavă. Iar Dave este un nenorocit. N‑o să vină decât vreo două ore după‑amiază, şi asta doar pentru că sunt într‑un asemenea impas şi nu am mână de lucru. Nu‑mi place deloc să‑i cer să mă ajute. El îi studie faţa în timp ce ea lucra. Acum că o privea cu atenţie, îi observă cearcănele de un violaceu‑deschis pe care le avea sub ochi. — Arăţi cam obosită. Ea îi aruncă o privire acră pe deasupra borcanului de măsline negre. — Mulţumesc. Este exact replica pe care ar vrea o fată s‑o audă. După care dădu din umeri. Da, sunt obosită. Am crezut că o să dorm în dimineaţa asta. Franny trebuia să deschidă, iar eu urma să vin în jur de unsprezece şi jumătate. Nu mai am de mers de colo‑colo de când m‑am mutat chiar deasupra. Aşa că aseară m‑am uitat un timp la Jimmy Fallon şi am terminat o carte pentru care toată săptămâna am încercat să‑mi fac timp. Nu m‑a luat somnul până la două. După care Franny m‑a sunat la şase. Ora şase n‑ar fi groaznică dacă n‑ai fi muncit două schimburi, unul după altul, urmând să mai faci încă unul. — Ştii care‑i partea bună a lucrurilor? Afacerea merge bine. — O să mă gândesc la partea bună a lucrurilor după ce scap de autocarul cu turişti. Oricum, destul cu asta. Cum merge treaba la han? — Deocamdată toate‑s bune, iar de mâine începem să băgăm mobilierul la etajul trei. — Ce să băgaţi? — Mobilierul, Avery. Ea puse borcanul jos, holbându‑se la el. — Vorbeşti serios? Pe bune? — Inspectorul o să arunce o privire în după‑amiaza asta, ca să ne dea avizul. N‑ar avea niciun motiv să nu‑l acorde. Tocmai ce‑am vorbit cu Hope. O să înceapă curăţenia generală. Maică‑mea şi mătuşă‑mea vin şi ele – poate că deja sunt înăuntru – să se apuce de treabă. — Am vrut şi eu să particip, însă nu pot. — Nu‑ţi face griji. O mulţime de oameni ne dau o mână de ajutor. — Voiam ca şi mâinile mele să fie printre ele. Poate mâine, în funcţie de boala care se pare că bântuie şi diversele programări la dentist. Dumnezeule, Owen, asta‑i o chestie extrem de importantă. Dansă puţin pe vârfuri şi călcâie în adidaşii ei verzi. Iar tu ai aşteptat aproape o oră ca să mi‑o spui? — Erai prea ocupată să mă beşteleşti. — Dacă ai fi spus‑o din prima aş fi fost prea entuziasmată ca să te mai beştelesc. E numai vina ta şi‑atât. Îi zâmbi, ea, frumoasa Avery McTavish cu ochii ei cei obosiţi. — De ce nu iei loc câteva minute? — Azi sunt obligată să mă mişc întruna, precum un rechin. Roti capacul borcanului ca să‑l desfacă, după care se duse să‑şi verifice sosurile. El o urmări muncind. Întotdeauna dădea impresia că face şase lucruri deodată, ca într‑un număr de jonglerie în care mingile rămân permanent în aer, unele coborând vertiginos până când ea reuşea să le prindă şi să le arunce din nou. Mintea lui extrem de organizată era uimită. — Mai bine m‑aş întoarce. Mulţumesc pentru cafea. — Nicio problemă. Dacă cineva din echipă se gândeşte să ia prânzul aici, spune‑le să aştepte până la unu şi jumătate. Când o să se termine toată agitaţia. — OK. Îşi adună gândurile, după care se opri la uşă. Avery? Ce culoare‑i asta? A părului. — Asta? Roşu aprins ca moneda de‑un penny; se numeşte Copper Penny. El zâmbi şi dădu din cap. — Ştiam eu. Ne vedem mai târziu.   [1] Nătâng, idiot  

Sanctuarul de Nora Roberts   PARTEA INTAI   Cand batut de vremuri ma inapoiez … Trupul meu, un sac de oase; frant pe dinauntru … JOHN DONNE   CAPITOLUL 1 Visa Sanctuarul. Casa cea mare lucea alba ca o mireasa in lumina lunii, o forta luand in piept panta care domnea peste dunele de la rasarit si mlastinile de la apus, maiestuoasa ca o regina pe tron. Casa se inalta asa cum statuse timp de peste un secol, un maret tribut adus vanitatii si stralucirii omenesti, langa umbrele intunecate ale padurii de stejari, unde raul curgea intr-o tacere tenebroasa. La adapostul copacilor, licuricii sclipeau aurii, iar fapturile noptii frematau, incordate sa vaneze sau sa fie vanate. Salbaticiuni se impreunau in umbre, in secret. Nu ardea nici o lumina care sa insufleteasca ferestrele inalte si inguste ale Sanctuarului. Nici o lumina nu isi intindea bratele in semn de bun venit pe verandele gratioase, pe usile distinse. Noaptea era adanca, avand respiratia umezita de mare. Singurul sunet care s-o tulbure era al vantului fosnind prin coroanele marilor stejari si trosnetele uscate – ca de degete osoase – ale frunzelor de palmieri. Coloanele albe se inaltau asemenea unor soldati strajuind veranda larga, dar nimeni nu deschidea enorma usa din fata in calea ei. Apropiindu-se, auzi scrasnetul nisipului si al scoicilor de pe drum, sub picioare. Clopoteii de vant zanganeau, cu mici note muzicale. Balansoarul de pe veranda scartaia in lanturi, insa nimeni nu statea tolanit pe el pentru a se bucura de luna si noapte. In aer plutea mirosul iasomiei si al trandafirilor moscati, pe sub cel mai puternic si sarat al marii. Incepu sa auda tunetele joase si statornice ale apei prelingandu-se peste nisip si retragandu-se spre propria-i inima. Bataile sale, acel puls constant si rabdator, le aminteau tuturor celor ce locuiau pe insula Lost Desire ca marea isi putea insusi din nou pamantul, la cea mai mica toana. Totusi, starea de spirit I se lumina la auzul ei, muzica de-acasa si din copilarie. Candva, alergase prin padurea aceea libera si salbatica precum o caprioara, ii cutreierase mlastinile, gonise de-a lungul plajelor nisipoase, cu privilegiul lipsit de griji al tineretii. Iar acum, nemaifiind copila, revenise acasa. Merse repede, grabind pasii, traversand veranda, apucand manerul 2 mare de alama care lucea ca o comoara pierduta. Usa era incuiata.  Il rasuci la stanga, apoi la dreapta, impinse in panoul gros de mahon. Lasati-ma sa intru, spuse ea in gand, cu inima incepand sa-I bata in piept. Am venit acasa. M-am intors. Dar usa ramasese inchisa, incuiata. Cand isi lipi fata de geamul uneia dintre ferestrele inalte care o incadrau, nu vazu inauntru nimic altceva decat intuneric. Si o cuprinse frica. O lua la fuga, pe langa peretele casei, peste terasa , unde florile se revarsau din jardiniere si crinii dansau in formatii de culori vii. Melodia clopoteilor de vant devenise aspra si discordanta, freamatul frunzelor parea un suierat prevenitor. Trase de usa urmatoare, plangand, batand cu pumnii. Va rog, va rog, nu ma inchideti afara. Vreau sa vin acasa. Suspinand, porni cu pasi poticniti pe cararea din gradina. Avea sa se duca in spate , sa intre prin veranda cu geamlac. Nu era incuiata niciodata – mama spunea ca o bucatarie trebuie sa fie intotdeauna deschisa musafirilor. Dar n-o mai gasea. Copacii cresteau desi si apropiati, taidu-i calea cu ramurile pline de muschi. Ratacita, derutata, se impiedica de radacini, chinuindu-se sa vada prin intuneric, caci coroanele copacilor acopereau luna. Vantul se intetise, urland, plesnind-o cu izbituri aspre. Frunzele prelungi si zimbate ale palmierilor o loveau ca niste spade. Se intoarse, dar in locul potecii se afla acum raul, oprindu-i drumul spre Sanctuar. Ierburile inalte de pe malurile alunecoase se leganau innebunite. Si atunci se vazu pe ea insasi , stand singura, plangand, pe malul celalalt. Si stiu ca era moarta. Jo se chinui sa se trezeasca din vis, aproape simtindu-i marginile taioase cum ii zgariau pielea, in timp ce se tara spre iesirea din tunelul somnului. Picioarele ii ardeau, iar fata ii era uda de sudoare si de lacrimi. Cu o mana tremuratoare, bajbai dupa lampa de pe noptiera, rasturnand pe jos o carte si o scrumiera plina, in graba de a se smulge din intuneric. Cand se aprinse lumina, isi stranse genunchii la piept, cuprinzandu-si-i cu bratele, si incepu sa se legene pentru a se calma. Nu fusese decat un vis, isi spuse ea. Un simplu cosmar. Era acasa, in patul ei, in apartament, la kilometri intregi de insula unde se inalta Sanctuarul. O femeie in toata firea , de 27 de ani, nu putea sa se sperie de un vis aiurit. Dar inca mai tremura cand intinse mana dupa o tigara. Trebui sa incerce de 3 ori pana reusi sa aprinda un chibrit. Trei si un sfert, observa ea la ceasul de pe noptiera. Devenea un obicei. Nimic nu era mai rau decat nevricalele de la 3 dimineata. Isi 3 arunca picioarele peste marginea patului si se apleca sa ridice scrumiera rasturnata. Isi spuse ca avea sa curete mizeria maine dimineata. Si ramase asezata astfel, cu tricoul prea larg adunat peste coapse, impunandu-si sa-si vina in fire. Nu stia de ce visele o aduceau inapoi pe insula Dorintei Pierdute, spre casa de unde scapase la 18 ani. Dar Jo banuia ca restul simbolisticii onirice ar fi putut sa fie interpretat de orice stundent in anul 1 la psihologie. Casa era incuiata fiindca se indoia ca ar fi primit-o cineva cu bratele deschise sau cu bucurie, daca se intorcea acasa. In ultima vreme, se gandise intrucatva, intrebandu-se daca nu cumva uitase drumul de inapoiere. Si se apropia de varsta mamei sale cand parasise insula. Disparuta, abandonandu-si sotul si cei 3 copiii, fara o singura privire in urma. Oare Anabelle visa vreodata ca se intorcea acasa? se intreba Jo. Visa si ea ca o astepta o usa incuiata? Nu vroia sa se gandeasca la asta, nu vroia sa si-o aminteasca pe femeia care-i fransese inima cu 20 de ani in urma. Jo isi reaminti ca deja ar fi trebuit sa depaseasca asemenea lucruri. Traise fara mama ei, fara Sanctuar si fara familie. Ba chiar prosperase – cel putin, pe plan profesional. Scuturand absenta scrumul tigarii, privi prin dormitor. Si-l tinea aranjat simplu, practic. Desi calatorea in lung si-n lat, avea foarte putine amintiri. Cu exceptia fotografiilor. Decupase si inramase imaginile albnegru, alegandu-le pe acelea dintre lucrarile ei pe care le gasea cele mai odihnitoare, pentru a decora peretii camerei unde dormea. Ici, o banca goala in parc, numai curbe fluide din fier forjat. Colo, o salcie singuratica lasandu-si frunzele dantelate spre un mic iaz de sticla. O gradina luminata de luna era un studiu in umbre, texturi si forme contrastante. Plaja pustie cu soarele tocmai aparand la orizont ispitea privitorul sa paseasca in fotografie si sa simta nisipul aspru sub picioare. Afisase acea fotografie marina doar cu o saptamana in urma, dupa ce revenise dintr-o deplasare pe Outer Banks, in North Carolina. Poate ca acesta era unul dintre motivele pt. care incepuse sa se gandeasca acasa, hotari Jo. Fusese foarte aproape. Ar mai fi putut merge inca foarte putin spre sud, In Georgia, luand bacul de pe continent pe insula. Nu existau drumuri spre Desire, nici un pod netraversand stramtoarea. Dar nu se dusese spre sud. Isi terminase misiunea si revenise la Charlotte, sa se ingroape in munca. Si in cosmaruri. Strivi tigara si se ridica. Stia ca n-avea sa adoarma, asa ca isi trase un pantalon de trening. Urma sa lucreze putin in camera obscura, sa-si mai alunge gandurile din minte. Probabil afacerea cu albumul o nelinistea, conchise ea, iesind din dormitor. Era un pas gigantic in cariera ei. Desi stia ca opera ei era de 4 valoare, oferta unei edituri importante de a-i publica in volum o colectie de fotografii fusese neasteptata si fascinanta. “Studii despre natura” , de Jo Ellen Hathaway, isi zise, in timp ce cotea in mica bucatarie ca o cambuza pt. a-si face cafeaua. Nu, suna ca un proiect didactic. “Crampeie de viata”? Prea pompos. Zambi putin, impingandu-si inapoi parul roscat-fumuriu si cascand. Avea sa faca doar fotografiile, lasand alegerea titlului in seama expertilor. In fond, stia cand sa stea in banca ei, si cand sa insiste. Toata viata facuse cand una, cand alta. Poate avea sa trimita un exemplar din album acasa. Ce parere ar fi avut familia ei? Oare aveau sa-l lase pe una dintre mesele pt. cafea, unde un oaspete ramas peste noapte sa-l rasfoiasca, intrebandu-se daca Jo Ellen Hathaway era inrudita cumva cu familia Hathaway care tinea Hanul Sanctuarului? Oare tatal ei avea sa-l deschida macar, ca sa vada ce invatase sa faca? Sau avea sa ridice din umeri, lasandu-l neatins si iesind sa se plimbe pe insula lui, insula lui Anabelle? Se indoia ca fiica lui cea mai mare l-ar fi interesat cu ceva. Si era o neghiobie ca acelei fiice sa-i pese. Jo izgoni gandul cu o ridicare din umeri, luand o cana albastra, simpla, dintr-un carlig. In timp ce astepta sa fiarba cafeaua, se rezema de tejghea , privind afara pe ferestruica. Conchise ca existau unele avantaje in a sta treaza la ora 3 dimineata. Nu suna telefonul. Nimeni n-o cauta, nu-i trimitea faxuri, nu astepta ceva de la ea. Timp de cateva ore, nu trebuia sa fie nimeni, nici sa faca vreun lucru. Daca avea nervi si dureri de cap, numai ea isi cunostea slabiciunea. Sub fereastra bucatariei, strazile erau intunecate si pustii, ude de ploaia sfarsitului de iarna. Un felinar raspandea un mic cerc de lumina – lumina singuratica, medita Jo. Nu exista nimeni care sa se desfete in ea. Cat de misterioasa era singuratatea. Cate posibilitati fara capat. O atragea, asa cum faceau adeseori asemenea imagini, si se pomeni abandonand aroma cafelei, luandu-si aparatul Nikon si iesind desculta in noaptea friguroasa pt. a fotografia strada pustie. O linistea ca nimic altceva. Cu o camera in mana si o imagine in minte, putea uita de toate celelalte. Picioarele ei lungi plescaiau prin baltoacele reci, in timp ce incerca diverse unghiuri. Cu o nervozitate absenta, isi arunca parul din fata. Nu i-ar fi cazut in ochi, daca-l tundea. Dar nu avusese timp, asa ca i se revarsa bogat in valuri ondulate, facand-o sa-si doreasca o panglica elastica. Facu aproape o duzina de fotografii, inainte de a fi multumita. Cand se intoarse, privirea ii fu atrasa in sus. Lasase luminile aprinse, reflecta ea. Nici macar nu-si daduse seama ca aprisese atatea lampi, in drumul din dormitor spre bucatarie. Traversa strada si regla din nou aparatul. Calculand, se lasa pe vine si lua un instantaneu in contraplonge, cu ferestrele luminate ale cladirii 5 intunecoase. “Cuibul insomniacului” , hotari ea. Apoi, cu un mic hohot de ras care reverbera destul de lugubru pt. a o face sa se infioare, cobori din nou camera. Dumnezeule, poate ca-si pierdea mintile. Oare o femeie intreaga la cap statea treaza la ora 3 dimineata, imbracata doar pe jumatate si dardaind, in timp ce-si fotografia propriile ferestre? Isi apasa degetele peste ochi, dorindu-si mai mult ca orice singurul lucru care intotdeauna paruse sa fuga de ea. Normalitatea. “Ca sa fii normala, ai nevoie de somn”, isi spuse ea. Nu mai dormise o noapte intreaga de peste o luna. “Ai nevoie de mese regulate”. Pierduse aproape 5 kg in ultimele saptamani, privind cum silueta ei prelunga si zvelta devenea tot mai slabanoaga. “Ai nevoie de liniste sufleteasca”. Nu-si amintea sa si-o fi revendicat vreodata. Prieteni? Cu siguranta, avea prieteni, dar nici unul atat de apropiat , incat s-o viziteze in toiul noptii pt. a o consola. Familia. Ei bine, avea si un fel de familie. Un frate si o sora ale caror vieti nu mai mergeau in pas cu a ei. Un tata care era aproape un strain. O mama pe care n-o mai vazuse sau auzise de 20 de ani. “Nu din vina mea”, isi reaminti Jo, pornind inapoi de-a lungul strazii. Anabelle era vinovata. Toate se schimbasera cand Anabelle fugise de la Sanctuar, lasandu-si in urma familia zdrobita si naucita. Problema, dupa cum vedea Jo lucrurile, era ca toti ceilalti nu reusisera sa treaca peste incident. Numai ea. Nu ramasese pe insula sa pazeasca fiecare fir de nisip, asa cum facea tatal ei. Nu-si dedicase viata alergand pt. Sanctuar si ingrijindu-l, ca fratele ei, Brian. Si nu evadase in fantezii nebunesti, cum facuse Lexy, sora ei. In schimb, studiase, lucrase si-si faurise o viata proprie. Daca acum era putin cam zguduita, se intamplase numai fiindca exagerase, lasand presiunile sa-si faca efectul asupra ei. Era putin cam extenuata , atata tot. Avea sa-si adauge in regim cateva vitamine si sa-si refaca forma. Era posibil chiar sa-si ia o vacanta, medita Jo in timp ce-si scotea cheile din buzunar. Trecusera 3 ani, nu, 4 – de cand nu mai calatorise nicaieri fara o insarcinare anume. Eventual in Mexic sau in Indiile de Vest. Undeva unde ritmul vietii era lent, iar soarele fierbinte. Sa incetineasca si sa-si limpezeasca mintile. Era calea cea mai buna de a trece peste acest mic impas din viata ei. Cand reveni in apartament, lovi cu piciorul un mic plic de manila, patrat, care zacea pe jos. Un moment statu locului, cu o mana pe usa si camera foto in cealalta, privindu-l. Fusese acolo la plecare? In primul rand, de ce se afla in acel loc? Primul sosise in urma cu o luna si o asteptase la un loc cu restul corespondentei, avand numele ei imprimat cu grija pe el. Mainile incepura sa-i tremure din nou, cand isi impuse sa inchida usa si s-o incuie. Respiratia i se precipita , dar se apleca si il ridica. Cu grija, puse camera deoparte, apoi dezlipi plicul. 6 Cand scutura continutul, singurul sunet pe care-l scoase fu un geamat prelung si gros. Fotografia era lucrata profesionist, cu marginile taiate perfect. La fel cum fusesera si primele 3. Ochii unei femei, migdalati, cu pleoape grele, gene dese si sprancene delicat arcuite. Jo stia ca erau albastri, de un albastru intens, fiindca erau proprii ei ochi. Se citea ei o groaza nuda. Cand fusese facuta? Cum si de ce? Isi apasa o mana peste gura, privind fix fotografia, stiind ca ochii ei reflectau perfect imaginea. Teroarea o cuprinse, facand-o s-o ia la goana prin apartament, pana intr-un al doilea dormitor, mic, pe care il transformase in camera obscura. Trase innebunita un sertar, cotrobai prin el si gasi plicurile pe care le indesase acolo. In fiecare se gasea cate o alta fotografie albnegru, taiata de dimensiunile 5x15 cm. Inima ii bubuia in urechi, cand alinie fotografiile in sir. In prima ochii erau inchisi, ca si cum ar fi fost fotografiata in somn. Celelalte urmareau procesul de trezire. Genele abia ridicate, dezvaluind doar o mica parte din iris. In cea de-a 3 a , ochii erau deschisi, dar lipsiti de privire, incetosati doar de nedumerire. O deranjasera, da, o nelinistisera, cu siguranta, cand le gasise puse la cutia postala. Dar n-o speriasera. Iar acum, ultima imagine se focaliza asupra ochilor ei, perfect lucizi si stralucind de spaima. Jo pasi inapoi, cu un fior, straduindu-se sa-si pastreze calmul. De ce numai ochii? se intreba. Cum reusise cineva sa se apropie atat de mult, incat sa faca acele fotografii fara ca ea sa-si dea seama? Iar acum, autorul ajunsese nu mai departe de usa ei din fata. Activata de un nou val de panica, alerga in livind, controland innebunita incuietorile. Inima ii batea intre coaste, cand se rezema cu spatele de usa. Apoi, incepu furia. Ticalosul. Voia s-o terorizeze. Voia s-o faca sa se ascunda in incaperile acelea, sa tresara la cea mai mica umbra, sa se teama sa iasa, ca nu cumva el sa fie afara, pandind-o. Ea, care niciodata nu cunoscuse frica, ii facea perfect jocul. Hoinarise de una singura prin orase straine, umblase pe strazi insalubre si pustii, escaladase munti si-si croise drum prin jungla. Cu camera in chip de pavaza, nu invrednicise nici cu-n gand frica. Iar acum, din cauza catorva fotografii, i se inmuiau genunchii. Recunoscu faptul ca teama se acumulase. Crescuse, tot mai intensa, de-a lungul saptamanilor, pas cu pas. O facea sa se simta neajutorata, expusa, brutal de singura. Jo se desprinse de usa. Nu putea si nu voia sa traiasca astfel. Avea s-o ignore, s-o dea deoparte. S-o ingroape adanc. Dumnezeu ii era martor, cat talent avea sa inabuse traumele, mari si mici. Nu era decat inca una si atat. Avea sa-si bea cafeaua si sa se apuce de lucru. Pe la ora 8 strabatuse cercul complet – lunecand prin oboseala, 7 arcuindu-se prin energie nervoasa, prin calm creator, apoi din nou prin oboseala. Nu putea lucra mecanic, nici macar la cele mai simple aspecte ale procesului din camera obscura. Insista sa acorde deplina atentie fiecarei etape. Pt. a o face, trebuia sa se calmeze, sa lepede atat furia, cat si spaima. La prima ceasca de cafea, se convinsese ca stia motivul de la baza fotografiilor primite. Cineva ii admira opera si incerca sa-i atraga atentia, sa-i obtina influenta in sprijinul propriilor sale lucrari. Avea sens. Ocazional, tinea conferinte sau organiza ateliere de lucru. In plus, avusese 3 expozitii importante in ultimii 3 ani. Nu era deloc dificil sau iesit din comun ca o persoana sa o fi fotografiat – de mai multe ori, chiar. Cu siguranta, putea fi o explicatie. Pe autor il apucase creativitatea, atata tot. Marise zona ochilor, o taiase si-i trimitea fotografiile in serie. Desi pareau sa fi fost copiate recent, nu avea de unde sti cand sau unde fusesera imortalizate. Negativele puteau fi vechi de 1 an. Sau de 2. Sau de 5. Cu siguranta, ii captasera atentia, dar exagerase, le luase la un nivel prea personal. In ultimii ani, primise mostre de la admiratori de-ai ei. De obicei, erau insotite de cate o scrisoare, laudandu-i propriile lucrari inainte ca expeditorul sa-i ceara sfatul sau ajutorul, ori, in cateva cazuri, sa-i propuna colaborarea la un proiect. Succesul de care se bucura pe plan profesional era inca relativ recent. Nu se obisnuise cu presiunile care insoteau reusita comerciala, nici cu asteptarile din partea ei, ce puteau deveni impovaratoare. Si, recunoscu Jo, in timp ce-si ignora stomacul nelinistit si sorbea din cafeaua complet racita, nu facea fata acestui succes atat de bine pe cat ar fi putut. S-ar fi descurcat mai bine , isi spuse ea, rasucindu-si capul care o durea pe umerii crispati, daca toti ar fi lasat-o in pace sa faca doar ceea ce stia cel mai bine. Copiile terminate atarnau la uscat in partea pt. lucrari cu lichide a camerei obscure. Negativele din ultima serie fusesera developate si, stand asezata pe un taburet la masa de lucru, Jo puse o foaie de contact pe planseta luminoasa, dupa care incepu sa le studieze prin lupa, cadru cu cadru. Un moment, simti un junghi de panica si disperare. Toate fotografiile erau unsharff, neclare. Fir-ar al dracului sa fie, cum era posibil? Asa iesise tot filmul? Isi schimba pozitia, clipi din ochi si vazu imaginea marita a dunelor inalte si a firelor de ovaz limpezindu-se. Cu un sunet aflat undeva intre mormait si ras, se trase inapoi, rulandusi umerii incordati. - Nu pozele sunt cetoase si unsharff, idioato, bombani ea cu voce tare. Tu esti.

Visul regasit de Nora Roberts   Prolog   California, 1888   Era cale lungă de bătut pentru un om. Nu numai milele de la San Diego pînă la falezele de lîngă Monterey, se gîndea Felipe, ci şi anii. Atîţia ani... Cîndva, fusese destul de tînăr ca să meargă cu încredere de-a lungul stîncilor, să se caţăre, chiar şi să alerge. Sfidînd soarta, bucurîndu-se de iureşul vîntului, de tumultul valurilor, de înălţimile ameţitoare. Odinioară, stîncile înfloriseră pentru el primăvara. Pe-atunci se găsiseră flori de cules pentru Seraphina şi-şi aducea aminte, cu limpezimea vîrstei care priveşte înapoi spre tinereţe, cum rîsese şi strînsese la sîn floricelele rare şi sălbatice, ca şi cum ar fi fost trandafiri nepreţuiţi, culeşi dintr-un boschet îngrijit cu drag. Acum vederea îi slăbise şi avea membrele firave. Dar nu şi memoria. Memoria puternică şi vitală, într-un trup bătrîn, era crucea lui. Orice bucurii găsise în viaţă, fuseseră tulburate, întotdeauna, de sunetul rîsului Seraphinei, de încrederea din ochii ei negri. De iubirea ei tînără şi care nu accepta nici un compromis. În cei mai bine de patruzeci de ani de cînd o pier­duse, şi în acea parte a sufletului său unde se ascun­dea inocenţa, învăţase să-şi privească în faţă propriile neputinţe. Fusese laş, fugise din luptă în loc să înfrunte ororile războiului, se ascunsese printre morţi, fără să ridice spada. Dar fusese tînăr, iar tinerilor trebuia să li se ierte asemenea lucruri. Îngăduise ca prietenii şi familia să-l creadă mort, ucis ca un luptător - ca un erou chiar. Ruşinea şi mîndria erau acelea care-l îndemnaseră s-o facă. Mărunte lucruri, mîndria şi ruşinea. Viaţa era alcătuită din cără­mizi atît de mici. Dar nu-şi putea ierta nicicînd că preţul acelei ruşini şi mîndrii fusese viaţa Seraphinei. Obosit, se aşeză pe o piatră să asculte. Să asculte mugetul apei războindu-se cu stîncile, departe jos, să asculte ţipetele ascuţite ale pescăruşilor, vuietul vîntului de iarnă prin ierburi. Iar aerul era îngheţat, cînd închise ochii şi-şi deschise inima. S-o asculte pe Seraphina. Avea să fie veşnic tînără, o frumoasă fată cu ochi negri, care nu avusese timp să îmbătrînească, aşa cum era el acum. Nu aşteptase, ci, pradă disperării şi durerii, se azvîrlise în mare. Din dragoste pentru el, îşi spunea acum Felipe. Din nepăsarea tinereţii care n-a trăit destul pentru a şti că nimic nu durează o veşnicie. Crezîndu-I mort, murise şi ea, aruncîndu-se cu tot cu viitorul ei de pe stînci. O jelise, Dumnezeu îi era martor cît o jelise. Dar n-o putuse urma în mare. în schimb, pornise spre sud, abandonîndu-şi numele şi casa, şi făurindu-şi altele noi. Găsise iarăşi dragostea. Nu acea primă îmbujorare dulce a iubirii pe care o cunoscuse cu Seraphina, ci un sentiment solid şi puternic, clădit din acele mici pietre ale încrederii şi înţelegerii, pe temelia unor nevoi atît liniştite, cît şi violente. Şi îşi dăduse toată străduinţa. Avusese copii şi nepoţi. Trăise o viaţă cu toate bucuriile şi tristeţile care alcătuiesc omul. Supravieţuise iubirii pentru o femeie, ca să întemeieze o familie şi să planteze grădini. Era mulţumit cu roadele crescute din fiinţa lui. Dar n-o uitase niciodată pe fata pe care o iubise. Şi o ucisese. Niciodată nu uitase visul lor de viitor, nici modul gingaş şi inocent în care i se dăruise. Cînd se iubiseră în taină, amîndoi atît de tineri, atît de proaspeţi, visaseră la viaţa pe care aveau s-o trăiască împreună, la căminul pe care urmau să-l făurească din zestrea Seraphinei, la copiii ce aveau să vină. Dar sosise războiul, iar Felipe plecase de lîngă ea spre a-şi dovedi bărbăţia. Şi, cînd colo, îşi dovedise laşitatea. Seraphina îşi ascunsese darul de mireasă, simbolul speranţei pe care fetele îl preţuiesc atît de mult, pentru a-l feri de a cădea în mîinile americanilor. Felipe nu avea nici o îndoială unde îl ascunsese. O înţelesese pe Seraphina lui - logica ei, sentimentele, părţile tari şi slăbiciunile ei. Deşi acest lucru însemna să plece din Monterey fără un ban în buzunar, nu se atinsese de aurul şi giuvaerurile pe care le tăinuise Seraphina. Acum, cu visurile vîrstei care-i argintase părul, care-i împăienjenise ochii şi sălăşluia în oasele lui îndurerate, se ruga ca zestrea să fie într-o bună zi găsită de nişte îndrăgostiţi. Sau de visători. Dacă Dumnezeu era drept, avea să-i îngăduie Seraphinei să aleagă. Indi­ferent ce predica Biserica, Felipe refuza să creadă că Dumnezeu ar fi osîndit pentru păcatul sinuciderii o copilă îndurerată. Nu, nu putea fi altfel decît aşa cum o lăsase cu peste patruzeci de ani în urmă, pe aceeaşi faleză. Veşnic tînără şi frumoasă, şi plină de speranţă. Ştia că n-avea să se mai întoarcă în acel loc. Vremea ispăşirii i se apropia de sfîrşit. Spera ca, atunci cînd avea s-oVevadă pe Seraphina, ea să-i zîmbească şi să-i ierte mîndria necugetată din tinereţe. Se ridică, încovoiat în vînt, rezemîndu-se în baston pentru a nu-i fugi picioarele de sub trup. Şi părăsi faleza, lăsîndu-i-o Seraphinei. ‡ ‡ ‡ Se apropia furtuna, gonind peste mare. Furtună de vară, plină de forţă, lumină şi vînt năprasnic. în acea ireală aură luminiscentă, Laura Templeton stătea mulţu­mită pe stîncă. Furtunile de vară erau cele mai plăcute. Trebuia să se înapoieze curînd la Templeton House, dar deocamdată ea şi cele două bune prietene ale ei stăteau privind, în aşteptare. Avea şaisprezece ani, o constituţie delicată, ochi cenuşii, liniştiţi, şi păr blond, strălucitor. Şi era la fel de plină de energie ca orice furtună. -  Aş dori să mă pot urca în maşină şi să mă reped drept spre ea, rîse Margo Sullivan în vîntul capricios, care sufla tot mai puternic. Drept în ea. -  Cu tine la volan, în nici un caz, se strîmbă Kate Powell. Nu ţi-ai scos permisul decît de-o săptămînă şi deja ţi-ai făcut o reputaţie de dementă. - Eşti invidioasă, fiindcă mai ai atîtea luni pînă să poţi conduce şi tu, aia e. Fiind adevărat, Kate ridică din umeri. Părul ei scurt şi negru flutura în vînt. Trase cu poftă aer în piept, plăcîndu-i modul cum se îndesea, forfotitor. - Eu, cel puţin, pun bani deoparte pentru maşină, nu decupez poze de Ferrari-uri şi Jaguar-uri. - Dacă tot ai de gînd să visezi, replică Margo, încruntîndu-se spre o minusculă ciupitură a lacului coral de pe unghii, măcar visează în stil mare. Voi avea un Ferrari într-o zi sau un Porsche, sau ce vreau eu. Ochii albaştri ca vara i se îngustară cu hotărîre. - N-am să mă mulţumesc cu orice rablă la mîna a doua, ca tine. Laura le lăsă să se contrazică. Ar fi putut dezamorsa conflictul, dar înţelegea că nu făcea decît pur şi simplu parte din prietenia lor. Iar pe ea n-o interesau maşinile. Nu că nu-i plăcea mica maşină decapotabilă şic pe care i-o dăruiseră părinţii la împlinirea vîrstei de şaisprezece ani. Dar, pentru ea, toate maşinile erau la fel. Îşi dădea seama că-i era mai uşor, în situaţia ei. Era fiica lui Thomas şi Susan Templeton, din imperiul hote­lier Templeton. Casa lor se înălţa pe colina din spatele ei, sorindu-se sub cerul de un plumburiu clocotitor. Nu era compusă numai din piatră, lemn şi sticlă. Nu numai din turnuleţe, balcoane şi grădini luxuriante. Nu numai din liota de servitori care o ţineau tot timpul curată lună. Era un cămin. Dar Laura fusese crescută spre a înţelege responsa­bilităţile privilegiilor. Înlăuntrul ei vibra o mare dragoste pentru frumuseţe şi simetrie, şi o enormă bunătate. Pe lîngă acestea se alinia nevoia de a trăi pe măsura standardelor familiei Templeton, să merite tot ceea ce primise la naştere. Nu numai bogăţia, pe care chiar şi la numai şaisprezece ani o înţelegea deja, ci şi iubirea de familie şi de prieteni. Ştia că pe Margo limitările o iritau întotdeauna. Deşi crescuseră împreună în Templeton House, apropiate ca nişte surori, Margo era fiica servitoarei. Kate venise la Templeton House după moartea părinţilor ei. Orfană la opt ani. Fusese îndrăgită, asimi­lată în familie, făcînd parte din Templeton-i la fel de mult ca Laura şi fratele ei mai mare, Josh. Laura, Margo şi Kate erau tot atît de apropiate - ba poate chiar mai apropiate - ca nişte surori de sînge. Dar Laura nu uita niciodată că responsabilitatea familiei Templeton îi revenea ei. Şi într-o zi, îşi spunea ea, avea să se îndrăgos­tească, să se mărite şi să aibă copii. Avea să ducă mai departe tradiţia Templeton-ilor. Bărbatul care avea să vină după ea, s-o ia în braţe, s-o facă să-i aparţină, urma să fie tot ceea ce-şi dorise Laura vreodată. îm­preună, aveau să-şi clădească o viaţă, să întemeieze un cămin, să dureze un viitor la fel de şlefuit şi perfect ca Templeton House. În timp ce-şi imagina, în inimă îi înmugureau visuri. O culoare delicată îi îmbujoră obrajii, pe cînd vîntul îi răvă­şea în jur buclele blonde. - Laura iarăşi visează, comentă Margo, cu un zîmbet fulgerător, care-i făcu faţa, oricum frumoasă, de-a dreptul răpitoare. - Iar ţi s-a pus Seraphina pe creier? o întrebă Kate. - Hmm? Nu, nu se gîndise la Seraphina, dar acum se gîndea. - Mă întreb cît de des a venit aici, visînd la viaţa pe care şi-o dorea alături de Felipe. - A murit într-o furtună ca asta care vine acum. Ştiu că aşa a fost, zise Margo, ridicîndu-şi faţa spre cer. Cu vînt, fulgere şi trăsnete. - Sinuciderea e şi-aşa destul de dramatică, comentă Kate, rupînd o floare şi răsucindu-i între degete tulpina scurtă. Chiar şi dacă ar fi fost o zi perfectă, cu cer albastru şi soare strălucitor, rezultatele erau tot ace­leaşi. - Mă întreb cum e să te simţi atît de pierdută, mur­mură Laura. Dacă-i găsim zestrea, ar trebui să con­struim o capelă sau altceva în amintirea ei. - Eu îmi voi cheltui partea pe haine, pe bijuterii şi pe voiaje, zise Margo, întinzîndu-şi braţele în sus, potrivindu-şi-le apoi sub cap. - Şi se va termina într-un an. Sau mai repede, pre­zise Kate. Eu pe-a mea am s-o investesc în sînge al­bastru[1]. - Plicticoasa şi previzibila Kate, zise Margo, întorcîn- du-şi capul spre Kate şi zîmbindu-i Laurei. Dar tu? Ce-ai să faci cînd o s-o găsim? Şi-o vom găsi, cîndva. - Nu ştiu. „Ce-ar fi făcut mama ei?“ se întrebă Laura. „Sau tatăl ei?“ - Nu ştiu, repetă ea. Va trebui să aştept pînă atunci. Reveni cu privirea spre mare, unde perdelele ploii se apropiau. - Asta e ceea ce n-a făcut Seraphina. N-a avut răbdare să aştepte. Iar vîntul ce se înteţea îi răspunse ca tînguirea unei femei. Un fulger se bifurcă pe cerul greu, ca o explozie albă, orbitoare, în zigzag. Tunetul următor zgudui văzduhul. Laura îşi lăsă capul pe spate, surîzînd. „Se apropie,“ îşi spuse ea. „Puterea, primejdia, gloria." Le dorea. în adîncul cel mai secret al inimii, le dorea pe toate. Apoi se auzi scrîşnetul de frîne, acompaniat de pulsaţia furioasă a asprului rock and roll. Şi un strigăt nervos: - lisuse Christoase, v-aţi ieşit din minţi? zise Joshua Templeton, aplecîndu-se pe geamul maşinii şi încruntîndu-se spre cele trei. Urcaţi naibii în maşină. - Încă nu plouă, răspunse Laura, ridicîndu-se. Îl privi mai întîi pe Josh. Era mai mare decît ea cu patru ani, iar în acel moment semăna atît de mult cu tatăl lor în toiul enervării, încît îi veni să rîdă. Dar obser­vase cine mai era cu el în maşină. Nu era sigură de unde ştia că Michael Fury era periculos ca orice furtună de vară, dar nu avea nici o îndoială. Nu erau numai bombănelile Annei Sullivan de­spre golani şi bătăuşi, deşi, cu siguranţă, mama lui Margo avea opinii categorice despre acest prieten anume al lui Josh. Poate datorită părului său negru, puţin cam prea lung şi prea răvăşit, sau din cauza micii cicatrice albe de deasupra sprîncenei stîngi, despre care Josh spu­nea că Michael o avea dintr-o încăierare. Poate din pricina expresiei, tenebroasă şi ameninţătoare, şi o idee cam răutăcioasă. Ca a unui înger lacom, îşi spuse ea, în timp ce inima îi palpita incomod. Ea însă bănuia că ochii lui erau problema. Atît de şocant de albaştri, pe chipul acela! Atît de intenşi, de direcţi şi pătrunzători, cînd o priveau. „Nu, nu-i plăcea felul cum se uita la ea.“ - Urcaţi dracului în maşină. În jurul lui Josh, nervozitatea emana valuri-valuri. - Mama a făcut o criză cînd şi-a dat seama că sînteţi aici. Dacă o loveşte trăsnetul pe vreuna dintre voi, vai de curu’ meu. - Şi ce drăgălaş e, adăugă Margo, mereu gata să flirteze. Sperînd să-l facă pe Josh gelos, deschise por­tiera din partea lui Michael. O să ne cam înghesuim. Te superi dacă stau pe genunchii tăi, Michael? Privirea lui Michael se abătu dinspre Laura. Îi zîmbi lui Margo arătîndu-şi fulgerător dinţii pe faţa bronzată, cu obrajii adînciţi. - Simte-te ca acasă, dulceaţă. Glasul îi era profund, puţin cam răguşit. Ştia să primească greutatea unei femei disponibile, cu o uşurinţă îndelung exersată. - Nu ştiam că te-ai întors, Michael, zise Kate, strecu- rîndu-se pe bancheta din spate, unde, constată ea cu acreală, era loc destul pentru trei persoane. - Am permisie, o anunţă el, aruncîndu-i o privire, după care reveni cu ochii spre Laura care încă mai ezita în dreptul portierei. Plec iarăşi peste două zile. - Marinarul comercial, spuse Margo, jucîndu-se cu părul lui. Sună atît de... periculos. Şi palpitant. Ai cîte o femeie în fiecare port? - E în curs de rezolvare. În momentul cînd primele picături de ploaie stropiră parbrizul, Michael înălţă o sprinceană spre Laura. - Vrei să stai şi tu pe genunchii mei, dulceaţă? Demnitatea era o altă trăsătură pe care Laura o de­prinsese încă de la o vîrstă fragedă. Neînvrednicindu-I cu nici un răspuns, se aşeză pe canapeaua din spate, lîngă Kate. În clipa cînd portiera se închise, Josh demară ca săgeata în susul colinei, spre casă. Întîlnind ochii lui Michael în oglinda retrovizoare, Laura privi deliberat în altă parte, apoi din nou înapoi spre faleză şi spre locul visurilor ei incomode.   Capitolul 1   În ziua cînd a împlinit optsprezece ani, Laura era îndrăgostită. Ştia că avea noroc să fie atît de sigură pe sentimentele ei, pe viitorul ei şi pe omul căruia urma să i le împărtăşească pe amîndouă. Se numea Peter Ridgeway şi era tot ceea ce-şi visase Laura vreodată. Înalt şi chipeş, blond şi cu un zîmbet fermecător, era un bărbat care înţelegea frumu­seţea şi muzica, şi responsabilităţile carierei. De cînd fusese avansat în organizaţia Templeton şi transferat în branşa californiană, o curtase într-un mod menit să cucerească inima ei romantică. Îi trimisese trandafiri în cutii albe, lucioase, cinaseră în linişte la restaurante cu lumînări pîlpîitoare. Purtaseră nesfîrşite conversaţii despre literatură şi artă, şi schim­baseră priviri care spuneau mult mai mult decît cuvin­tele. Se plimbaseră prin grădină, la lumina lunii, şi cu maşina, pe coastă. Nu durase mult pentru ca Laura să se îndrăgostească, ca printr-o tumbă uşoară, fără lovituri sau vînă- tăi. Parcă ar fi alunecat încet, îşi spunea ea, printr-un tunel căptuşit cu mătase, spre o pereche de braţe care o aşteptau. Poate că, la douăzeci şi şapte de ani, Peter era o idee mai vîrstnic decît le-ar fi convenit părinţilor ei, iar ea, la optsprezece, puţin cam prea tînără. Dar Peter era atît de impecabil, de desăvîrşit, încît Laura nu vedea cu ce ar fi putut conta anii. Nici un băiat de vîrsta ei nu avea cunoştinţele, cizelarea sau răbdarea calmă a lui Peter Ridgeway. Şi era atît de îndrăgostită! Peter făcuse aluzii delicate la căsătorie. Laura înţe­legea că proceda astfel pentru a-i lăsa timp de gîndire. Numai de-ar fi ştiut cum să-i dea de veste că se gîndise deja, hotărînd că el era bărbatul cu care avea să-şi petreacă viaţa. Dar un om ca Peter, îşi spunea Laura, trebuia să fie el acela care lua toate hotărîrile şi măsurile. Aveau timp, se asigura ea. Aveau tot timpul. Iar în seara aceea, la aniversarea ei, Peter urma să fie pre­zent. Avea să danseze cu el. -Şi, în rochia bleu-pal pe care o alesese fiindcă se asorta cu ochii lui, urma să se simtă ca o prinţesă. Mai mult, avea să se simtă ca o femeie. Se îmbrăca încet, dorind să savureze fiecare mo­ment al pregătirilor. De-acum, totul urma să fie altfel, îşi zise ea. Dimineaţă, cînd deschisese ochii, găsise ca­mera neschimbată. Pereţii erau în continuare tapetaţi cu acei mici boboci roz de trandafir, care creşteau acolo de atîţia ani. Razele soarelui de iarnă intrau oblice ca întotdeauna prin ferestre, filtrate de dantelăria perde­lelor ca în atîtea alte dimineţi de ianuarie. Dar totul era altfel. Fiindcă ea se schimbase. Acum îşi studia camera cu ochi de femeie. Aprecia liniile elegante ale biroului de mahon, luciosul Chippen- dale care îi aparţinuse bunicii ei. Atinse frumosul ser­viciu de argint, primit în dar de ziua ei de la Margo, studiind frivolele sticluţe de parfum pe care începuse să le colecţioneze din adolescenţă. lată patul în care dormise, visase, încă din copilărie, cu baldachin înalt, tot Chippendale, şi copertină fante­zistă de dantelă bretonă. Uşile terasei erau deschise, poftind înăuntru sunetele şi miresmele serii. Canapeaua de sub fereastră, unde se putea ghemui, visînd la fa­leze, era plină de perne comode. În căminul de marmură cu vinişoare trandafirii ardea un foc somnoros. Pe consolă stăteau fotografii în rame de argint, delicatele sfeşnice cu lumînări de spermanţet albe şi subţiri pe care îi plăcea atît de mult să le aprindă seara. Şi vaza de Dresda în care se afla bobocul de trandafir alb pe care i-l trimisese Peter în aceeaşi dimi­neaţă. Mai era apoi biroul unde învăţase în tot timpul liceului şi unde avea să studieze în continuare pînă la sfîrşitul anului terminal. Ciudat, medită ea, plimbîndu-şi mîna peste el, nu se simţea ca o elevă de liceu, i se părea că era mult mai matură decît colegii ei de generaţie. Mult mai înţeleaptă, mult mai sigură de direcţia în care se îndrepta. Aceea era odaia copilăriei sale, îşi spuse Laura, a tinereţii şi a sufletului ei. Deşi ştia că n-avea să iubească nici un alt loc la fel de mult, era pregătită, chiar nerăb­dătoare, să-şi întemeieze un nou cămin împreună cu omul iubit, În sfîrşit, se întoarse să se privească în oglinda rabatabilă. Şi zîmbi. Avusese dreptate în privinţa rochiei, conchise ea. Liniile simple, limpezi, se potriveau cu făp­tura ei scundă. Decolteul en-coeur, mînecile prelungi, îngustate, coloana dreaptă - care cobora spre a-i flirta cu gleznele - dădeau un efect clasic, demn, ideal pentru o femeie conformă cu standardele lui Peter Ridgeway.- Poate ar fi preferat să aibă părul lung şi drept, dar, de vreme ce acesta insista să se ineleze frivol, şi-l strînsese în creştet. Îi sporea maturitatea, reflectă Laura. N-avea să fie niciodată sexy şi îndrăzneaţă ca Mar- go, nici dezinvolt-incitantă precum Kate. Prin urmare, se mulţumea cu stilul matur şi demn. La urma urmei, ace­lea erau calităţile pe care Peter le găsea atrăgătoare. Dorea atît de mult să fie perfectă pentru el. Astă-seară - mai ales astă-seară. Cu respect, luă cerceii primiţi de ziua ei de la părinţi. Diamantele şi safirele scînteiau cochet. Le zîmbi, cînd uşa se dădu de perete. - Nu-mi umplu faţa de porcării din astea. Agitată şi roşie în obraji, Kate îşi continuă cearta cu Margo, în timp ce intrau. - Ţi-ai dat tu cu destul pentru amîndouă. - Ai spus că Laura va judeca, îi aminti Margo, după care se opri. îşi studie prietena cu un ochi critic. Arăţi fabulos! Sexualitate distinsă! - Serios? Chiar eşti sigură? Ideea de a fi sexy era atît de fascinantă, încît Laura se întoarse din nou spre oglindă. Nu se văzu decît pe sine însăşi, o tînără scundă, cu ochi cenuşii, neliniştiţi, şj un păr ce nu prea voia să stea la locul lui. - Absolut. Toţi tipii de la petrecere te vor dori şi se vor teme să te ceară. Kate pufni, trîntindu-se pe patul Laurei. - N-o să le fie frică să te ceară pe tine, frăţie. Eşti un exemplu de frunte al adevărului în reclame. Margo se rezumă să rîdă afectat, trecîndu-şi o mînă peste şold. Rochia roşie ca rujul de buze avea corsajul decoltat ispititor, mulîndu-se pe toate curbele gene­roase ale trupului. - Dacă ai ceva - nu e cazul tău - scoate în evidenţă. Motiv pentru care îţi trebuie fond de ten, şi fard de ochi, şi rimei, şi... - O, Christoase! - Arată fermecător, Margo, zise Laura, trecînd între ele, împăciuitoare ca întotdeauna. îi zîmbi lui Kate care stătea tolănită pe pat, cu silueta ei unghiulară întrezărită prin lîna albă şi subţire care o acoperea de la gît pînă la glezne. Ca o nimfă a pădurilor. Rîse, cînd Kate gemu. - Dar ţi-ar prinde bine puţin mai multă culoare. - Vezi? zise Margo, repezindu-se cu trusa de ma­chiaj. Stai jos şi las-o pe maestră să-şi facă treaba. - Contam pe tine. Plîngîndu-se tot timpul, Kate îndură umilinţa pensu­lelor şi a tuburilor lui Margo. - O fac numai fiindcă e ziua ta. - Şi-ţi sînt recunoscătoare. - Va fi o noapte senină, comentă Margo, definind preocupată pomeţii lui Kate. Formaţia se instalează deja, iar bucătăria e în plin haos. Mama aleargă peste tot cu aranjamentele florale, ca la o recepţie regală. - Ar trebui s-o ajut... începu Laura. - Tu eşti invitata de onoare, zise Kate, închizînd ochii, apărîndu-şi-i, cînd Margo începu să-i presare fard pe pleoape. Mătuşa Susie are totul sub control, inclusiv pe unchiul Tommy. El e afară, cîntînd la saxofon. Rîzînd, Laura se aşeză pe pat lîngă Kate. - Mereu a spus că fantezia lui secretă e să cînte la sax tenor într-un bar afumat. - Ar fi cîntat, o vreme, replică Margo, trasînd cu grijă conturul ochilor mari ca de căprioară ai lui Kate. Pe urmă, se trezea Templeton-ul din el şi cumpăra barul. - Domnişoarelor, zise Josh, apărînd în uşă, cu o cutie mică de la florărie în mîini. Nu vreau să întrerup un ritual feminin, dar cum toată lumea şi-a ieşit lejer din minţi, eu o fac pe curierul. Modul cum arăta în tuxedo o sfredeli pe Margo drept prin şale. îi adresă o privire senzuală. - Ce bacşiş obişnuieşti? - Nu se ştie niciodată, răspunse Josh, făcînd un efort să nu-şi cufunde privirea în brazda dintre sînii ei, blestemîndu-i pe toţi bărbaţii cărora avea să li se ofere imaginea acelor curbe albe ca laptele. Se pare că mai urmează flori pentru sărbătorită. - Mulţumesc, spuse Laura, ridicîndu-se să ia cutia şi sărutîndu-l. Ăsta-i bacşişul meu. - Arăţi minunat! exclamă el, luînd-o de mînă. Ai crescut. începe să-mi lipsească enervanta de soră-mea aia mică. - Îmi voi da toată silinţa să te enervez, cît pot de des. Laura deschise cutia, oftă şi uită de orice altceva. - De la Peter, murmură ea. Josh strînse din dinţi. Nu se cădea să spună că deja începuse să-l enerveze, cu gusturile ei la bărbaţi. - Unii consideră că e mai elegant să ofere cîte un singur trandafir. - Eu aş prefera să primesc cu zecile, declară Margo. - Îl privi pe Josh în ochi, absolut de acord cu el. - E fermecător, murmură Laura, punînd bobocul în vază, lîngă celălalt. La fel ca ăsta pe care mi l-a trimis azi de dimineaţă. ‡ ‡ ‡ Pe la ora nouă, Templeton House dădea pe dinafară de lume şi zgomot. Grupuri de oaspeţi se revărsau afa­ră din camerele viu luminate, pe terasele încălzite. Alţii hoinăreau prin grădini, plimbîndu-se pe aleile pietruite pentru a admira florile şi fîntînile, toate luminate de globul alb al lunii hibernale şi de vraja lampioanelor. Margo avusese dreptate. Noapta era senină, cu cerul negru spuzit de nenumărate stele strălucitoare ca diamantele. Dedesubt, Templeton House se înălţa scăldată în lumini. Muzica pulsa, invitînd perechile să danseze. Mesele enorme, drapate elegant cu pînză albă, gemeau sub povara mîncărurilor pregătite de o armată de furnizori. Ospătari instruiţi, după rigorile hotelurilor Templeton, treceau discret printre musafiri, purtînd tăvi de argint pline cu cupe de şampanie şi mici delicatese pentru degustat. Fuseseră instalate şase baruri deschise, unde se serveau băuturi răcoritoare sau mixate. Din piscină se înălţau aburi ca nişte degete ceţoase, in timp ce pe suprafaţa apei pluteau zeci de nuferi albi. Pe terase, sub prelatele mătăsoase, şi pe peluze, mesele nenumărate cu feţe albe aveau în centru cîte trei luminări înconjurate de gardenii lucioase. Înăuntru se găseau alţi chelneri, alte bunătăţi, alte muzici, alte flori, pentru invitaţii dornici de căldură şi relativă linişte. La etaj, două cameriste în uniforme stăteau pregătite să asiste orice doamnă care dorea să-şi retuşeze machiajul sau să-şi4ajusteze tivul. Nici o recepţie organizată vreodată la un hotel Templeton din întreaga lume nu era planificată şi exe­cutată cu mai multă grijă decît aniversarea celor opt­sprezece ani ai Laurei Templeton. N-avea să uite nicicînd seara aceea, modul cum scînteiau şi luceau luminile, cum părea muzica să umple văzduhul, împerechindu-se cu parfumurile florilor, îşi cunoştea îndatoririle, conversînd şi dansînd cu prietenii părinţilor şi cu cei de-o seamă cu ea. Deşi nu-l dorea decît pe Peter, se ocupa de toată lumea, aşa cum se cuvenea din partea ei. În timp ce dansa cu tatăl său, îşi lipi obrazul de al lui. - E o petrecere minunată. îţi mulţumesc. Thomas oftă, dîndu-şi seama că Laura mirosea a femeie - gingaş, elegant. - O parte din mine ar mai dori să ai tot trei anişori şi să te salt pe genunchi. O îndepărtă de el, zîmbindu-i. Thomas era un bărbat frapant, cu părul de culoarea bronzului, abia înspicat cu argintiu, şi ochii, moşteniţi de amîndoi copiii lui, încreţiţi la colţuri de însufleţire şi voie bună. - Ai crescut sub privirile mele, Laura. - N-am avut încotro. - Da, se pare că n-ai avut. Iar acum, stau aici con­ştient că o duzină de tineri îmi aruncă săgeţi în spate, sperînd că mă voi da la o parte ca să poată dansa cu tine. - Prefer să dansez cu tine în locul oricui. Dar, cînd pe-alături lunecă Peter împreună cu Susan Templeton, Thomas văzu ochii fiicei sale devenind languroşi şi visători. Cum ar fi putut să prezică, se întrebă el, cînd îl adusese în California pe acel om, că Ridgeway avea să-i răpească fetiţa? Cînd melodia se sfîrşi, Thomas fu nevoit să admire abilitatea lină cu care Peter schimbă partenerele, pentru a se îndepărta rotindu-se cu Laura. - N-ar trebui să te uiţi la el de parcă ai fi gata să-l iei la bătaie, Tommy, murmură Susan. - E doar o fată. - Ştie ce vrea. întotdeauna a părut să ştie. Susan oftă şi ea. - Şi s-ar zice că e vorba de Peter Ridgeway. Thomas îşi privi soţia în ochi. Erau înţelepţi, aşa cum Îi ştia de-o viaţă. O fi fost ea mică şi delicată şi poate că dădea iluzia de fragilitate, dar Thomas ştia cît era de puternică. - Ce părere ai despre el? - E competent, răspunse încet Susan. Bine crescut, manierat. Dumnezeu ne este martor că e un bărbat atractiv. Gura ei gingaşă se înăspri. - Şi aş dori să se afle la o mie de mile distanţă de ea. Vorbesc ca o mamă, recunoscu imediat Susan. Una care se teme că-şi va pierde fata. - L-am putea transfera în Europa. Lui Thomas îi plăcea ideea. - Ba nu... la Tokyo, sau la Sydney. Rîzînd, Susan îşi bătu soţul pe obraz. - După cum se uită la el, l-ar urma oriunde. Mai bine să-l ţinem pe-aproape. Făcînd un efort să accepte situaţia, ridică din umeri. - Putea la fel de bine să-i cadă ca tronc unul dintre nebunaticii de prieteni ai lui Josh, sau vreun gigolo, un vînător de zestre, un escroc... Rîse şi Thomas. - Laura? Niciodată. Susan se mulţumi să ridice dintr-o sprinceană. Ştia că un bărbat n-ar fi putut să înţeleagă. Firile romantice ca a Laurei erau de cele mai multe ori atrase spre aventură. - Ei bine, Tommy, nu ne rămîne decît să vedem ce iese. Şi să-i fim alături. ‡ ‡ ‡ - N-ai de gînd să dansezi şi cu mine? întrebă Margo, strecurîndu-se în braţele lui Josh şi potrivindu-se bine acolo, înainte ca tînărul să fi apucat să accepte sau s-o evite. Ori preferi să stai aici, în butoiul cu melancolie? - Nu eram melancolic. Mă gîndeam. - Eşti îngrijorat pentru Laura. Chiar în timp ce degetele i se plimbau cochet peste ceafa lui, Margo aruncă o privire preocupată spre Laura. - E nebună după el. Şi hotărîtă să-l ia de soţ cu orice preţ. - E prea tînără ca să se gîndească la măritiş. - Se gîndeşte la măritiş de cînd avea patru ani, mormăi Margo. Acum, l-a găsit pe cel pe care-l crede bărbatul visurilor ei. N-o s-o oprească nimeni. - Aş putea să-I omor, reflectă Josh. Apoi, am ascunde cadavrul. Margo chicoti, zîmbind, cu privirea în ochii lui. - Kate şi cu mine te-am ajuta bucuros să arunci leşui de pe faleză. Dar, ce naiba, Josh, poate că e omul potrivit pentru ea. Este atent, inteligent, pare să fie şi răbdător în anumite privinţe hormonale. - Nu-ncepe. Nici nu vreau să mă gîndesc. - Fii sigur că surioara ta va merge prin naos, la vremea potrivită, în alb feciorelnic de mireasă. Oftă, întrebîndu-se cum erau în stare unele femei să se gîndească la căsătoria cu un bărbat, înainte de a şti cum era la pat? - Au multe în comun, serios. Şi cine sîntem noi, doi cinici trecuţi prin ciur şi prin dîrmon, ca să-i judecăm? - O iubim, răspunse simplu Josh. - Asta aşa e. Dar viaţa se schimbă şi fiecare dintre noi o va lua pe drumul lui. Tu ai şi pornit, îi atrase ea atenţia. Domnul student la drept, la Harvard. Kate se frămîntă cu gîndul la colegiu, Laura cu căsătoria... - Şi tu cu ce te frănnînţi, duceso? - Cu toate şi ceva pe deasupra, răspunse, zîmbetul devenindu-i lasciv. Ar fi putut împinge flirtul puţin mai departe, dar apăru ca din pămînt Kate, despărţindu-i. - Ritualurile sexuale mai tîrziu, bombăni ea. Fiţi atenţi, se duc, arătă ea, încruntată, în direcţia Laurei, privind-o cum se îndepărta de mînă cu Peter. Poate-ar trebui să mergem după ei. Să facem ceva. - Ca de pildă? Dar Margo, înţelegînd, cuprinse umerii înguşti ai lui Kate cu un braţ. - Oricum, n-ar rezolva nimic. - Atunci, eu n-am să stau să mă uit, zise Kate dez­gustată, ridicîndu-şi privirea spre Josh. Hai să stăm un timp în grădina de la sud. Josh poate să ne şterpe­lească puţină şampanie. - Eşti minoră, replică el înţepat. - Exact, de parcă tu n-ai fi făcut-o niciodată. Doar cîte un pahar fiecăruia. În sănătatea Laurei. Poate îi va aduce noroc şi tot ceea ce-şi doreşte. - Atunci, cîte un pahar. Margo se încruntă, observîndu-l cum scruta mulţi­mea. - Te uiţi după sticleţi? - Nu. Mă gîndeam că poate a apărut totuşi şi Michael. - Mick? întrebă Kate, înclinîndu-şi capul. Credeam că e prin America Centrală sau pe undeva, jucîndu-se de-a mercenarul. - Este... a fost, se corectă Josh. S-a întors, cel puţin pentru un timp. Speram să accepte invitaţia. Apoi, ridică din umeri şi continuă: - Nu prea le are pe-astea cu balurile. Un pahar, repetă el, bătînd-o pe Kate cu degetul peste nas. Şi nu de la mine l-ai primit. - Fireşte că nu. După ce o luă pe Margo de braţ, Kate porni agale spre grădinile luminate vesel. - Dacă tot n-o putem opri, măcar să bem în cinstea ei. -  Vom bea, fu Margo de acord. Şi-i vom fi alături orice s-ar întîmpla. ‡ ‡ ‡ - Ce multe stele, şopti Laura în noapte, în timp ce se plimba cu Peter pe gazonul în pantă uşoară. Nici nu-mi pot imagina o seară mai desăvîrşită. - E mult mai desăvîrşită acum cînd, în sfîrşit, am prins un moment numai cu tine. Roşind, fata îi surîse. -  lartă-mă. Am fost atît de ocupată, încît nici n-am apucat să stăm de vorbă. Să stăm singuri. - Ai îndatoriri. înţeleg. O Templeton nu şi-ar neglija niciodată oaspeţii. - În mod normal, nu. Dar azi e ziua mea. Îşi simţea mîna atît de încălzită şi ocrotită într-a lui. Ar fi dorit să se poată plimba astfel o veşnicie, pînă pe faleză, ca să-i poată dezvălui acel loc mai intim decît toate. - Ar fi cazul să am şi eu puţin răgaz. - Atunci, să profităm. Şi o conduse spre silueta albă fantezistă a chioşcu­lui de vară. Acolo, sunetele petrecerii se estompau în fundal, iar lumina lunii pătrundea prin dantelăriile de lemn. Mires­mele florilor parfumau aerul. Era exact decorul pe care îl dorise Peter. Demodat şi romantic, ca femeia pe care intenţiona s-o aibă. Cuprinzînd-o în braţe, o sărută. îi cedă atît de uşor, i se păru. Cu atîta inocenţă. Gura aceea delicioasă deschizîndu-se în calea lui, braţele gingaşe încercuindu-l. Îl aţîţa, atîta tinereţe combinată cu demnitate, dorinţă încărcată de inocenţă. Ar fi putut s-o aibă, ştia. Nu-i lipsea nici talentul, nici experienţa. Dar Peter era un om care se mîndrea cu autocontrolul său şi se retrase uşor. Nu voia să întineze perfecţiunea, nici să se repeadă la contactul fizic. Dorea ca soţia iui să fie neatinsă, chiar şi de el însuşi. - Nici nu ţi-am spus cît de fermecătoare arăţi în seara asta. - Îţi mulţumesc. Nepreţuite erau acele calde spasme lichide ale nerăbdării. - Aşa am vrut. Pentru tine. Peter zîmbi, îmbrăţişînd-o tandru, rezemîndu-i capul de inima lui. Era atît de perfectă pentru el. Tînără, adorabilă, educată. Maleabilă. Printre stinghii o zări pe Margo, stridentă în rochia ei roşie mulată pe trup, rîzînd zgomotos de cine ştie ce glumă. Cu toate că glandele îi tresăriră, propriile lui sensibi­lităţi fură ofensate. Fata servitoarei. Visul erotic al ori­cărui bărbat. Privirea i se abătu spre Kate. Gardiana cea scor­ţoasă, cu mai multă minte decît stil. Era uimit că Laura simţea un asemenea ataşament copilăresc faţă de acele două fete. Dar era sigur că avea să se şteargă, cu timpul. în fond, era raţională, cu o demnitate admirabilă pentru o persoană atît de tînără. Odată ce-şi înţelegea pe deplin locul în societate - şi alături de el - putea fi desprinsă uşor de relaţiile necuvenite. Nu avea nici o îndoială că era îndrăgostită de el. Avea atît de puţină experienţă într-ale vicleniei sau înşelăciunii. Poate că părinţii ei nu prea erau de acord, dar Peter se încredea că devotamentul faţă de fiica lor avea să-i înduplece. Era încredinţat că nu-i puteau găsi nici un cusur, pe plan personal sau profesional. îşi făcea meseria, şi o făcea bine. Avea să devină un ginere adecvat. Cu Laura lîngă el, cu numele de Templeton, urma să aibă tot ce-şi dorea. Tot ce merita. Soţia cuvenită, poziţia de ne­zguduit în societate, urmaşi. Avere şi succes. - Nu ne cunoaştem de prea multă vreme, începu el. - Eu am impresia că ne ştim de-o viaţă. Pe deasupra capului ei, Peter zîmbi. Era de un romantism atît de dulce. - Doar de cîteva luni, Laura. Şi sînt mai mare decît tine cu aproape zece ani. Laura nu făcu decît să se îndese şi mai aproape. - Ce contează? - Ar trebui să-ţi las mai mult timp. Pentru Dumnezeu, încă mai eşti liceană. - Doar cîteva luni, încă. Cu inima bătîndu-i de nerăbdare, îşi înălţă capul. - Nu mai sînt un copil, Peter. - Aşa e, nu mai eşti. - Ştiu ce vreau. Dintotdeauna am ştiut. O credea. Ştia şi el ce dorea. Ştiuse dintotdeauna. încă o trăsătură pe care o aveau în comun. - Totuşi, mi-am impus să aştept, zise Peter, ridicîndu-i mîinile la buze şi privind-o în ochi. încă un an, cel puţin. Laura ştia că la asta visase, asta aşteptase. - Nu vreau să aştepţi, şopti. Te iubesc, Peter. - Te iubesc, Laura. E prea mult să mai aştept o oră măcar, necum un an. Peter o aşeză uşor pe bancheta capitonată. Mîinile Laurei tremurau. Absorbea cu toată inima fiecare nuan­ţă a momentului. Sunetul muzicii din depărtare, răz- bătînd prin văzduhul limpede al nopţii în tonuri liniştite. Mirosul iasomiei înflorite şi izurile mării. Modul cum jucau luminile şi umbrele prin dantelăria ce-i adăpostea. Se lăsă într-un genunchi, aşa cum ştiuse Laura că avea să facă. Avea chipul atît de frumos, în lumina delicată ca prin vis, încît i se frînse inima. Ochii ei înotau în lacrimi, cînd Peter scoase din buzunar o cutiuţă de catifea neagră şi o deschise. Lacrimile făcură ca lumina reflectată din diamant să se refracte în mii de curcubeie. - Te măriţi cu mine, Laura? Iar Laura ştiu ce simţea fiecare femeie în acel unic moment de strălucire al vieţii. întinse mîna şi declară: - Da.       [1]  (în orig.) blue chips-, companii de afaceri în plină ascensiune (n.tr.)      

Dansul zeilor de Nora Roberts  PROLOG Când soarele ajunse jos pe cer, aruncându-şi ultimele săgeţi de foc, copiii se strânseră unul în altul pentru a asculta continuarea poveştii. Bătrânului i se părea că figurile lor nerăbdătoare şi ochii măriţi de uimire luminau întreaga încăpere. Povestirea, pe care începuse s-o depene într-o după-amiază mohorâtă şi ploioasă, avea să-şi urmeze acum cursul, în vreme ce amurgul se lăsa peste câmpie. Lemnele trosneau în focul din şemineu, aceste sfârâituri constituind unicele zgomote care se mai auzeau în încăpere, pe când el sorbea din vin şi îşi căuta în gând cele mai potrivite cuvinte. — De-acum ştiţi cum a început povestea cu Magicianul Hoyt şi vrăjitoarea de dinaintea vremii lui. Ştiţi cum s-a ivit vampirul şi cum savanta şi cel ce-şi putea lua orice formă au trecut, prin Dansul Zeilor, de pe Tărâmul Făgăduinţei, pe teritoriul Irlandei. Mai ştiţi şi cum a fost pierdut un prieten şi un frate şi cum a venit să li se alăture şi războinica. — S-au adunat cu toţii împreună, spuse unul dintre copiii cu ochii larg deschişi. S-au adunat ca să lupte pentru a salva toate lumile. — Acesta este adevărul şi aşa s-a întâmplat. Aceştia şase, formând un cerc de curaj şi de speranţă, au fost desemnaţi de către zei, prin intermediul mesagerei lor, Morrigan, Zeiţă a Bătăliei, să înfrunte în luptă armata vampirilor, aflată sub comanda ambiţioasei regine Lilith. — Ei i-au învins pe vampiri în acea încleştare, zise unul dintre cei mici, iar bătrânul ştiu că acesta se şi vedea drept unul dintre viteji, ridicând sabia şi veghind cu îndrăzneală ca tot răul să fie distrus. — Şi acest lucru este la fel de adevărat şi aşa s-a petrecut totul. În noaptea în care magicianul şi vrăjitoarea şi-au dat mâna, în noaptea în care şi-au promis dragostea pe care şi-au găsit-o în nişte vremuri atât de teribile, cercul celor şase i-a înfrânt în marea bătălie şi i-a respins pe demoni. Bravura şi dârzenia lor n-au putut fi puse nicicum la îndoială. Însă aceea n-a fost decât o singură bătălie şi a avut loc în prima dintre cele trei luni de zile pe care le aveau ei la dispoziţie pentru a salva lumile. — Cât de multe lumi există în total? — Ele nu pot fi numărate, le spuse bătrânul. Tot aşa precum nu pot fi numărate nici stelele de pe cer. Şi toate aceste lumi erau ameninţate. Fiindcă, în cazul în care cei şase nu ieşeau învingători în luptă, aceste lumi ar fi urmat să fie transformate, la fel cum poate fi transformat un om în demon. — Dar ce s-a mai întâmplat după aceea? În acel moment, pe figura lui brăzdată de ani şi luminată acum de jocul flăcărilor din cămin, înflori un zâmbet. — Păi, o să vă povestesc. După noaptea bătăliei, apărură şi zorile de ziuă, aşa cum se întâmplă întotdeauna. Era o dimineaţă blândă şi ceţoasă, liniştită ca tăcerea de după furtună. Ploaia spălase şi îndepărtase tot sângele, atât omenesc, cât şi demonic, însă pământul era ars acolo unde loviseră săbiile de foc. Şi totuşi, tânguitorii porumbei gângureau încă, iar pârâul susura la fel ca mai înainte. În lumina aceea matinală, frunzele şi florile, udate de ploaie, străluceau. Pentru asta se luptaseră ei, continuă bătrânul, pentru aceste lucruri atât de fireşti şi de banale, deoarece omul mai are nevoie şi de confortul adus de simplitate, la fel de tare precum îşi doreşte să dobândească şi cât mai multă glorie. Apoi bătrânul îşi termină de băut vinul şi puse deoparte paharul, adăugând: Aşa că ei se strânseseră pentru a proteja tocmai aceste lucruri. Şi astfel, aflaţi acum împreună, îşi începură călătoria.       1 Clare Întâia zi din septembrie   Larkin şchiopăta prin casa tăcută şi încremenită ca un mormânt. În aer plutea un parfum dulceag, plin de mireasma florilor culese din abundenţă, pentru ritualul strângerii de mână, din noaptea precedentă. Sângele fusese deja şters, iar armele curăţate. Toastaseră cu vinul cel spumos pentru Hoyt şi Glenna şi mâncaseră tort. Însă în dosul zâmbetelor, se ascundea în continuare, asemenea unui oaspete nepoftit, gândul la oroarea bătăliei nocturne. Acea zi, presupunea Larkin, urma să fie destinată odihnei şi pregătirilor suplimentare. Pentru el era un adevărat chin să-şi reprime nerăbdarea de a se antrena şi de a-şi făuri planuri. Cel puţin, în seara anterioară se luptaseră, îşi zise în sinea lui, în timp ce îşi apăsa o mână pe coapsa rănită de o săgeată ce i se înfipsese în cursul încleştării în care căzuseră mulţi demoni răpuşi, ceea ce însemna o mare glorie. În bucătărie, el deschise frigiderul şi scoase o sticlă de coca-cola. Prinsese gustul respectivei băuturi şi ajunsese să o prefere, în locul ceaiului de dimineaţă. Răsuci în mână sticla, minunându-se de ingeniozitatea recipientului – atât de neted, de transparent şi de solid în acelaşi timp. Şi totuşi, ceea ce într-adevăr avea să-i lipsească lui, după întoarcerea lor în Ţara Făgăduinţei, urma să fie ceea ce se afla în interiorul sticlei, conţinutul acesteia, adică. Avea puterea de a recunoaşte faptul că n-o crezuse pe verişoara lui, Moira, atunci când aceasta îi vorbise despre zei şi despre demoni, ca şi despre un întreg război pentru protejarea lumilor. El doar o însoţise în trista zi a înmormântării mamei ei, ca să aibă grijă de ea. Moira îi era nu numai o apropiată rudă de sânge, ci şi o foarte bună prietenă, urmând să devină şi regină în Oraşul Făgăduinţei. Dar absolut toate vorbele pe care i le spusese Moira, la câţiva paşi de mormântul mamei ei, nu constituiseră decât purul adevăr. Ei se îndreptaseră apoi către Dansul Zeilor şi rămăseseră nemişcaţi chiar în inima acelui cerc. Şi totul după aceea se schimbase. Nu doar locul şi timpul în care se aflau, medită el, pe când deschidea sticla şi sorbea din ea acea primă înghiţitură atât de înviorătoare, ci absolut totul se schimbase. În vreme ce stăteau în picioare sub soarele de după-amiază din Ţara Făgăduinţei, brusc apăruse o lumină strălucitoare şi se dezlănţuise vântul, însoţit de un mare vuiet. Apoi se făcuse dintr-odată noapte şi cei doi se treziră în Irlanda, un loc pe care Larkin îl asociase dintotdeauna cu un tărâm de basm cu zâne, fără nicio legătură cu realitatea. El nu crezuse niciodată în bazaconiile acelea de adormit copiii şi nici în balauri sau în alţi monştri, iar în ciuda propriului său har supranatural, nu privea cu ochi buni ideea de magie. Însă magia exista cu-adevărat, era pe deplin convins el acum. Şi tot aşa de reali erau şi Irlanda, şi monştrii. Adică respectivii demoni care îi atacaseră – ţâşnind din bezna pădurii şi aruncându-se asupra lor, cu ochii aceia roşii şi cu colţii ascuţiţi. Având fiecare o înfăţişare omenească, se gândi el, dar nefiind câtuşi de puţin umani. Erau vampiri. Aceştia existau ca să se hrănească pe seama oamenilor. Iar acum, ei se grupaseră sub comanda reginei lor, ca să distrugă totul. El venise aici ca să-i oprească pe demoni, definitiv şi cu orice preţ. Se afla aici, din însărcinarea zeilor, pentru a apăra şi a salva de la pieire toate lumile omului, pentru a le proteja împotriva vampirilor. Bărbatul îşi scărpină alene coapsa rănită, care începuse deja să i se vindece, şi îşi zise în sinea lui că anevoie s-ar fi aşteptat cineva din partea lui să salveze omenirea pe stomacul gol. În consecinţă, îşi tăie o felie de tort, ca să aibă după ce să bea matinala sa coca-cola, apoi linse glazura care i se lipise pe un deget. Până în acel moment, prin diverse şiretlicuri şi tertipuri, el se eschivase de la toate lecţiile de artă culinară ale Glennei. Lui îi plăcea să mănânce, nu putea să conteste acest lucru, însă era cu totul altceva să şi găteşti în mod efectiv de mâncare. Era înalt, slăbănog şi deşirat, având o chică deasă de păr castaniu-roşcat, vâlvoi. Ochii lui, cam de aceeaşi nuanţă cu aceea a părului, erau alungiţi ca aceia ai verişoarei sale şi aproape la fel de pătrunzători. Avea o gură extrem de mobilă, obişnuită să zâmbească uşor şi rapid, nişte mâini iuţi şi îndemânatice şi un fel plăcut de a fi. Cei care îl cunoşteau ar fi zis despre el că era generos şi cu timpul şi cu banii săi, fiind un om pe care ţi-ai fi dorit să-l ai alături, atât la bine, cât şi la rău. Fusese binecuvântat cu nişte trăsături uniforme şi bine conturate, cu o spinare puternică şi cu o mână dispusă în permanenţă să-i ajute pe cei care aveau nevoie de ajutor. Şi mai era dăruit şi cu harul de a-şi putea preschimba forma în aceea a oricărei fiinţe vii. El luă o îmbucătură zdravănă de tort, în timp ce stătea în picioare, dar în casă i se părea a fi parcă prea multă linişte, după gustul lui. Dorea şi simţea acut nevoia de activitate, de larmă, de mişcare. Şi, fiindcă nu mai putea dormi, se decise să-l scoată pe armăsarul lui Cian la o alergare, pe când se crăpa de ziuă. Lui Cian i-ar fi fost imposibil să facă acest lucru, căci el era vampir. Larkin ieşi pe uşa din spate a marii case din piatră. Aerul era îngheţat, dar omul avea pe el puloverul şi jeanşii pe care i-i cumpărase Glenna din sat. În picioare avea cizmele sale – şi purta şi crucea de argint căreia Glenna şi cu Hoyt îi conferiseră puteri fermecate. El văzu unde era pârjolit pământul şi unde era bătătorit de picioare. Îşi văzu şi propriile sale urme de copite, lăsate în pământul îmbibat cu apă, atunci când galopase în bătălie, sub formă de cal. Şi o văzu şi pe femeia care îl călărise, lovind fără milă, în dreapta şi-n stânga, cu o incandescentă sabie învăpăiată de flăcări. Femeia trecea acum încet şi graţios prin ceaţă, efectuând ceea ce ar fi putut să fie luat drept un dans, în cazul în care Larkin n-ar fi cunoscut prea bine faptul că acele mişcări şi controlul total asupra lor erau doar încă o altă formă de pregătire pentru luptă. Braţele şi picioarele ei lungi se mişcau atât de lin, încât de-abia dacă deranjau valurile de ceaţă din atmosferă. El îi putea vedea tremurul muşchilor, pe când poza îndelung, în timp ce braţele ei erau lăsate dezgolite de către o îmbrăcăminte lejeră pe care nicio femeie din Ţara Făgăduinţei n-ar fi îndrăznit s-o poarte şi în afara dormitorului său. Femeia îşi duse înapoi un picior, îndoit de la genunchi, întinzând apoi braţul de aceeaşi parte pentru a-şi apuca piciorul gol. Bluza i se ridică pe trunchi, dezgolind-o şi mai mult. Numai unui bărbat trist i-ar fi displăcut priveliştea aceea, îşi spuse Larkin în sinea lui. Ea avea părul scurt şi negru ca pana corbului, iar ochii ei erau mai albaştri chiar decât lacurile din Fonn. În lumea lui, ea n-ar fi fost considerată drept o frumuseţe, căci îi lipseau rotunjimile dulci şi formele pline, însă el considera silueta ei ca fiind atrăgătoare prin forţa pe care o emana, prin unghiurile feţei şi prin unicitatea interesantei arcuiri a sprâncenelor. Femeia îşi lăsă jos piciorul, mişcându-şi-l apoi lateral şi, în sfârşit, ghemuindu-se îndelung, cu braţele întinse paralel cu solul. — Întotdeauna mănânci atât de mult zahăr dimineaţa? Vocea ei îl luă prin surprindere, făcându-l să tresară. Bărbatul stătuse nemişcat şi nu scosese niciun sunet, crezând că ea nu-i remarcase prezenţa datorită acestui fapt. N-ar fi trebuit să se lase păcălit de aparenţe. Luă o îmbucătură din felia de tort pe care şi uitase deja că o ţinea în mână, zicând: — E tare bună prăjitura asta. — Sunt convinsă. Blair îşi coborî braţele şi se întinse, adăugând: Astăzi, te-ai trezit mai devreme ca de obicei, nu-i aşa? — N-am putut dormi. — Înţeleg ce vrei să spui. A fost o luptă a naibii de grozavă! — Grozavă? El se uită la pământul ars şi se gândi la zbierete, la sânge şi la moarte, replicând: N-a fost chiar ca o noapte petrecută la cârciumă. — Şi totuşi, a fost antrenantă. Blair se uită drept în ochii lui, şi bărbatul remarcă strălucirea metalică a privirii ei. I-am altoit crunt pe vampiri, ceea ce constituie o inegalabilă distracţie de seară. — Ar mai exista şi alte modalităţi, chiar şi mai plăcute, de divertisment nocturn. — Al dracului iureş, totuşi. Femeia îşi alungă orice urmă de încordare musculară în zona umerilor, în timp ce se uita în direcţia casei, continuând: Şi nu-i la îndemâna oricui să treacă de la o cununie la o bătălie şi înapoi, ca învingători. Mai ales dacă analizezi şi alternativa. — Presupun că aceea ar fi fost problema. — Sper că Glenna şi Hoyt o să apuce să se bucure măcar de câteva clipe de intimitate, pentru că, în cea mai mare parte a ei, sărbătoarea a fost compromisă într-o manieră absolut lamentabilă. Cu pasul mare şi aproape fluid, pe care el ajunsese să i-l admire, Blair se apropie de masa pe care ei o folosiseră în cursul antrenamentelor din timpul zilei, pentru a depozita pe ea arme şi provizii. Ea ridică sticla cu apă, pe care o lăsase acolo, şi bău din ea, cu înghiţituri mari şi lacome. — Văd că ai un semn regal. — Ce-ai spus? Larkin se apropie de ea şi o atinse uşor cu buricul unui deget pe un omoplat, acolo unde se afla semnul în forma unei cruci asemănătoare aceleia pe care o purta el la gât, doar ceva mai îngroşată şi de un roşu-sângeriu. — E numai un tatuaj. — În Ţara Făgăduinţei, numai conducătorul are voie să poarte un semn distinctiv pe corp. Atunci când este uns un nou rege sau o nouă regină şi când respectiva persoană ridică sabia de pe piatră, îi şi apare ca prin farmec semnul. Chiar aici, uite, îi arătă el, bătându-se uşor cu mâna pe bicepsul drept. Nu este semnul unei cruci, dar se zice că este pus acolo de către degetul zeilor. — Beton! Adică, excelent, îi explică ea, atunci când bărbatul se încruntase nedumerit. — Eu unul n-am văzut niciodată minunea asta. Femeia îşi înălţă fruntea. — Şi nu crezi decât ceea ce vezi cu ochii tăi? El ridică din umeri. — Mătuşa mea, mama Moirei, are un astfel de semn, însă ea a devenit regină înainte de a mă fi născut eu, aşa că personal eu unul n-am văzut cum i-a apărut semnul. — N-am mai auzit niciodată partea asta a legendei. Şi fiindcă tot îi era la îndemână, Blair îşi trecu un deget prin glazura de cremă de pe felia de tort din mâna lui Larkin şi apoi şi-l supse, delectându-se cu savoarea dulce înainte de a continua: Cred că nu orice poate să se ivească aşa, din senin. — Tu cum te-ai ales cu semnul tău? Nostim individ, se gândi Blair. Îl roade curiozitatea. Şi are nişte ochi nemaipomeniţi. Pare periculos, ca Will Robinson, îşi zise în sinea ei. Acel soi de tip distractiv care caută cu lumânarea tot felul de complicaţii. Iar ea, pur şi simplu, nu era făcută pentru a se complica – şi aflase asta pe propria ei piele. — M-am ales cu el contra cost. Multă lume se tatuează. Asta s-ar putea zice că este ca un fel de exprimare a personalităţii. Şi Glenna şi-a făcut un tatuaj. Blair mai bău din sticlă, uitându-se la el, în timp ce îi arăta cu mâna un loc din mijlocul spatelui ei, şi-i spunea: Cam pe-aici pe undeva îl are ea. Tatuajul ei reprezintă o pentagramă. Iar eu i l-am văzut atunci când am ajutat-o să se îmbrace pentru festivitatea cununiei. — Prin urmare, tatuajele astea sunt doar pentru femei? — Nu numai. Da’ de ce întrebi? Vrei şi tu unul? — Cred că am să mă abţin, îi răspunse Larkin, frecându-şi coapsa cu un aer absent. Blair îşi aminti cum îi smulsese ea însăşi săgeata înfiptă în el şi cum Larkin de-abia dacă scosese vreun sunet. Tipul nu era deloc slab de înger, în afară de faptul că avea nişte ochi minunaţi şi o curiozitate înnăscută. Nu era câtuşi de puţin nepriceput în luptă şi nu se plângea deloc după bătălie. — Te supără piciorul? — E puţin înţepenit şi mă doare un pic. Glenna este o foarte bună vindecătoare. Dar piciorul tău ce face? Blair îşi îndoi piciorul înapoi, lipindu-şi călcâiul de fesă, după care trase de el ostentativ. — E bine. Eu mă vindec repede – asta fiind o particularitate a familiei. Şi totuşi, nu mă vindec la fel de repede ca un vampir, ţinu ea să mai adauge. Însă vânătorii demonilor se vindecă mai repede ca un om de-al vostru obişnuit. Femeia îşi luă jacheta pe care şi-o aruncase pe masă, punându-şi-o pe ea ca să se apere de răcoarea dimineţii. — Vreau şi eu nişte cafea. — Mie nu-mi place cafeaua. Prefer coca-cola. Apoi fermecătorul bărbat îi aruncă un zâmbet irezistibil înainte de a o întreba: O să-ţi pregăteşti tu micul dejun? — Acuşica. Până atunci, mai am câteva lucruri de făcut. — Poate că o să ai amabilitatea să pregăteşti mâncare suficientă pentru două persoane, ce zici? — Poate. Era şi descurcăreţ omul, se gândi ea. Nu puteai să nu-i admiri abilitatea, îşi mai zise în sinea ei, după care rosti cu glas tare: Tu eşti ocupat acum? El nu răspunse imediat, ştiind că încerca să-şi petreacă în fiecare zi câte puţin timp şi cu miraculoasa invenţie numită televiziune. Era mândru să constate că învăţa noi limbaje. — Tocmai mă pregăteam să scot calul la plimbare, iar după aceea să-l hrănesc şi să-l ţesal. — Astăzi e lumină din belşug, şi totuşi, n-ar fi bine să intri în pădure neînarmat. — O să-l călăresc în câmp deschis. Aa, Glenna mă va întreba dacă n-am călărit cumva singur prin pădure. Nu-mi place s-o necăjesc şi s-o îngrijorez. N-ai vrea să călăreşti şi tu? — Socotesc că am călărit îndeajuns azi-noapte, mulţumită ţie. Înveselită, ea îi dădu un pumn uşor în piept şi îi zise pe un ton admirativ: Da’ ştiu că prinzi ceva viteză, nu glumă, băiete! — Dar şi tu ştii să conduci din şa. El se uită apoi din nou la pământul bătătorit de picioare şi încuviinţă: Ai dreptate. A fost o luptă grozavă. — Să ştii tu că da! Însă data viitoare, n-are să mai fie la fel de uşor. Larkin îşi ridică sprâncenele. — Prin urmare, de data asta zici că a fost uşor? — Comparativ cu ceea ce are să vină, poţi fi cât se poate de sigur. — Păi, atunci, zeii să ne apere şi să ne aibă în paza lor pe noi toţi. Şi dacă te-ai gândit să găteşti nişte ouă cu slănină, atunci e foarte bine. Poate că n-ar fi rău să mâncăm acum pe săturate, cât încă mai avem stomacuri pe care să le putem umple. Amuzant gând, îşi zise Blair, pe când intra în casă. Amuzant pe naiba, dacă el chiar intenţionase să glumească! Femeia nu cunoscuse niciodată pe nimeni atât de detaşat ca Larkin, în materie de viaţă şi de moarte. Nu era resemnat. Ea fusese crescută în spiritul resemnării în faţa inevitabilului, nu bărbatul acela – ci doar cu un fel de convingere că el urma să trăiască, dacă asta opta să facă, până ce şi-ar fi sfârşit în mod voluntar viaţa. Ea admira acest mod de abordare a respectivei idei. Blair fusese astfel educată, încât să fie în permanenţă conştientă de faptul că monstrul de sub pat era real şi că acesta nu aştepta decât un singur moment de neatenţie din partea ta ca să te muşte letal de beregată. Şi femeia cea războinică era pregătită să amâne şi să îndepărteze oricând un asemenea moment, atâta vreme cât avea să fie în stare să se ridice în picioare şi să se lupte, să hăcuiască şi să dea foc, scoţând în felul acesta din circulaţie cât mai mulţi vampiri era omeneşte posibil, deoarece, dincolo de forţă, de inteligenţă şi de continuele antrenamente, se afla convingerea ei fermă că altminteri, într-o nefericită zi şi în cine ştie ce mod şi împrejurare, ea ar fi urmat să nu mai fie îndeajuns de iute, de isteaţă şi de norocoasă. Iar atunci, monstrul avea s-o învingă. Şi totuşi, întotdeauna existase un echilibru în această privinţă – între demon şi vânătorul acestuia, fiecare dintre cei doi constituind o pradă pentru celălalt. Acum, însă miza era cu mult mai ridicată, până la un înspăimântător nivel universal, se gândi Blair, în timp ce punea de cafea. Nu avea în sânge doar simţul datoriei şi tradiţia de aproape un blestemat de mileniu. Acum, era vorba despre o luptă pentru salvarea întregii omeniri. Ea se afla aici, cu acest mic şi straniu grup – dintre care doi, un vampir şi un magician, îi erau strămoşi – ca să poarte bătălia bătăliilor. Îşi zise în sinea ei că mai erau două luni până la Halloween, până la Samhain şi la răfuiala finală, pe care o prorocise zeiţa. Trebuia ca ei să fie pregătiţi, se gândi Blair, în timp ce îşi turna prima ceaşcă de cafea. Fiindcă altfel nu mai exista nicio ieşire. Femeia urcă apoi cu cafeaua sa la etaj şi intră la ea în cameră. Din punct de vedere al ambianţei, aceasta semăna mult cu apartamentul ei din Chicago, în care locuise pe parcursul ultimului an şi jumătate. Patul avea la unul dintre capete o tăblie înaltă şi dragoni sculptaţi pe fiecare latură. Orice femeie s-ar fi putut simţi în acel pat ca o prinţesă vrăjită – dacă s-ar fi aflat într-o stare adecvată de spirit. În ciuda faptului că respectiva casă aparţinea unui vampir, exista acolo şi o oglindă lată, cu o ramă groasă din lemn de mahon. Şifonierul ar fi putut înghiţi până şi de trei ori mai multe haine decât îşi adusese Blair cu ea, aşa că femeia îşi ţinea în el armele pe care le folosea mai puţin şi îşi îndesase veşmintele de călătorie în comoda cu sertare. Pereţii erau zugrăviţi într-o nuanţă mohorâtă de prune brumării, iar tablourile atârnate pe ei înfățișau peisaje împădurite, în amurg sau înainte de ivirea zorilor, aşa că încăperea părea să fie cufundată într-o perpetuă umbră, dacă draperiile erau închise. Însă acest lucru n-o deranja. Ea trăise o mare parte din viaţa ei între umbre. Şi totuşi, Blair trase în acel moment draperiile, ca să lase să pătrundă lumina dimineţii, după care se aşeză la micul şi minunatul pupitru, pentru a-şi verifica e-mailul pe laptopul ei. Femeia nu-şi putu controla mica pâlpâire de speranţă şi nici n-o putu opri să se stingă, atunci când constată că nu primise niciun mesaj de răspuns din partea tatălui său. Nimic nou, îşi zise în sinea ei şi se rezemă de spătarul scaunului. El călătorea, pe undeva prin America se Sud, din câte ştia ea. Şi ştia asta doar pentru că îi spusese fratele ei. Trecuseră deja şase luni de când pierduse orice contact cu tatăl ei şi nici acest lucru nu constituia o noutate. Îndatoririle lui faţă de ea fuseseră îndeplinite cu ani în urmă, după părerea lui. Şi poate că avea şi dreptate să considere astfel. El o învăţase tot ce ştia şi o antrenase, deşi ea nu ajunsese niciodată suficient de pregătită încât să merite laudele lui. Ea, pur şi simplu, nu era înzestrată cu echipamentul potrivit pentru asta. Nu i se născuse un fiu, ci o fiică. Dezamăgirea pe care o simţise el atunci când constatase că o fetiţă îi moştenise harul a fost atât de profundă, încât nici nu s-a mai ostenit să şi-o ascundă vreodată. Nu era Sean Murphy omul care să-şi mascheze nemulţumirile de orice fel. Iar de când împlinise fiica sa vârsta de optsprezece ani, el îşi cam luase mâna de pe ea. Blair îşi călcă pe suflet şi îi trimise prin e-mail un al doilea mesaj, deşi el nu catadicsise să-i răspundă nici măcar la primul. Îi transmisese acel prim e-mail înainte de a fi plecat spre Irlanda, pentru a-l anunţa că se pregătea ceva, că urma o mare zguduire, iar ea avea nevoie de sfatul lui. Prea mult îi căutase atunci în coarne, se gândi ea acum, mai ales atunci când încercase din nou, după sosirea ei la destinaţie, să-i comunice faptul că zguduirea era una majoră. El îşi avea propria lui viaţă, modul său unic de a se comporta şi niciodată nu pretinsese altceva. Era problema ei că râvnea să aibă mereu aprobarea lui. Femeia renunţase cu multă vreme în urmă să mai încerce să-i câştige iubirea. Blair opri calculatorul, îşi trase pe ea un tricou şi se încălţă cu nişte adidaşi. Se hotărî să meargă în sala de antrenament, ca să-şi alunge acolo frustrarea şi să-şi recapete pofta de mâncare, trăgând de fiare şi ridicând greutăţi. Casa aceea, după cum i se spusese, era chiar cea în care se născuseră Hoyt şi fratele acestuia, Cian, pe la începutul secolului al doisprezecelea. Bineînţeles că ea mai fusese între timp modernizată şi extinsă, însă Blair putea să-şi dea seama după structura iniţială a construcţiei că familia Cionaoith deţinuse o avere considerabilă. Desigur că Cian avusese nevoie de aproape un mileniu ca să-şi strângă propria lui avere, pentru a achiziţiona din nou casa. Şi asta, deşi din frânturile pe care le reconstituise, Blair dedusese că el nu locuia acolo. Blair nu obişnuia să stea la discuţii cu vampirii, ci doar îi omora. Dar în privinţa lui Cian, făcea o excepţie. Din raţiuni care femeii nu-i erau pe de-a-ntregul limpezi, şi Cian se lupta cu vampirii, ba chiar patronând într-o oarecare măsură mica lor escapadă războinică. Iar, în plus, ea văzuse şi maniera în care se luptase el în noaptea trecută, cu o ferocitate cumplită. Loialitatea lui faţă de ei şi înverşunarea lui în bătălie puteau fi elementele care înclinaseră în favoarea lor balanţa victoriei. Femeia urcă treptele scării cotite de piatră spre ceea ce fusese cândva un hol măreţ, apoi, în anii din urmă, o enormă sală de bal, în prezent, spaţiul acela generos servindu-le lor drept un ideal loc de antrenament. Ea se opri brusc în pragul respectivei încăperi, atunci când dădu înăuntru cu ochii de verişoara lui Larkin, Moira, care făcea acolo extensii pentru muşchii pectorali, cu greutăţi de două kilograme şi jumătate. Femeia din Ţara Făgăduinţei îşi împletise părul castaniu peste cap într-o coadă groasă care îi ajungea până-n talie. Sudoarea i se prelingea pe tâmple şi îi închidea la culoare spatele tricoului alb pe care îl purta. Ochii ei, de o nuanţă cenuşie, priveau drept înainte, concentraţi, presupuse Blair, asupra cine ştie cărui lucru care ar fi ajutat-o să-şi continue cu conştiinciozitate exerciţiile. Blair estima că Moira trebuia să aibă înjur de un metru şi şaizeci de centimetri înălţime şi poate de-abia vreo cincizeci de kilograme în greutate, şi asta cântărită după ce ar fi ieşit dintr-un lac cu hainele ude. Însă era neînfricată. Iar vitejia atârna mult în balanţă, în concepţia lui Blair. Ceea ce i se păruse la început că era doar o agitaţie ca de şoricel a Moirei, de fapt, era în realitate o permanentă vigilenţă asociată cu o atenţie încordată. Micuţei femei nu-i scăpa absolut nimic. — Credeam că mai eşti încă în pat, i se adresă Blair, pe când se apropia. Moira lăsă jos greutăţile, după care îşi şterse cu antebraţul transpiraţia de pe frunte. — M-am sculat de curând. Vrei cumva să foloseşti camera? — Da, dar există aici spaţiu berechet pentru noi amândouă. Blair înaintă şi îşi alese nişte greutăţi de cinci kilograme fiecare. Văd că în dimineaţa asta nu te-ai mai cufundat în lectura cărţilor. — Păi… Moira oftă şi îşi întinse braţele, aşa cum fusese instruită să facă. Şi-ar fi dorit ca şi braţele ei să fie la fel de musculoase ca acelea ale lui Blair, însă nimeni nu i le-ar mai fi considerat catifelate. Mi-am început aici ziua, înainte de a mă duce în bibliotecă. Şi, în general, înainte de a se mai fi trezit şi altcineva în casă. — Foarte bine. Curioasă, Blair se uită la Moira, în timp ce îşi lucra tricepşii. Dar de ce faci tu asta pe ascuns? — Nu ţin niciun secret în privinţa asta. Nu chiar un secret propriu-zis. Moira luă o sticlă cu apă şi îi deşurubă capacul. Apoi înşurubă capacul la loc. Sunt cea mai firavă şi mai bicisnică dintre noi toţi. Nu-i necesar ca tu sau Cian să-mi spuneţi asta verde în faţă – cu toate că, din când în când, câte unul dintre voi îmi mai dă de înţeles acest lucru. Lui Blair i se puse un mic nod în gât înainte de a-i da replica Moirei: — Iar aşa ceva nu-ţi poate face nicio plăcere. Aş vrea să ştii că îmi pare rău, fiindcă eu ştiu cum este să fii complet desconsiderată, atunci când îţi dai toată silinţa. — Toată silinţa mea nu este pe deplin satisfăcătoare, aşa-i? Nu, eu n-am nevoie de păreri de rău, continuă ea, înainte ca Blair să apuce să mai zică ceva. E greu să auzi spunându-ţi-se că ai deficienţe, însă asta-i situaţia mea – cel puţin până acum. Astfel că dimineţile urc aici devreme şi ridic afurisitele astea de porcării, după cum mi-aţi arătat voi. Nu vreau să mai fiu în continuare cea mai prăpădită, cea în privinţa căreia trebuie să-şi facă ceilalţi atâtea griji. — Încă n-ai o masă musculară prea mare, dar stai bine în privinţa vitezei. Şi eşti absolut genială la tragerile cu arcul. Dacă n-ai fi fost înzestrată cu această pricepere, atunci lucrurile ar fi putut lua o altă întorsătură azi-noapte. — În timpul meu liber, muncesc ca să-mi înlătur slăbiciunile şi să-mi sporesc forţa. Asta-i ceea ce mi-ai spus tu – şi m-am înfuriat la auzul cuvintelor tale, până când am înţeles înţelepciunea lor. Iar acum nu mai sunt înfuriată. Ştii bine cum să antrenezi. King era… El era ceva mai îngăduitor cu mine, probabil ca oricare alt bărbat. Un adevărat as în domeniu, adăugă Moira, cu multă părere de rău în ochi. Şi unul care îmi purta o mare afecţiune, tocmai fiindcă eu eram cea mai mică dintre toţi. Blair nu-l cunoscuse pe King, prietenul lui Cian, cel care fusese capturat şi apoi omorât de către Lilith. Şi care, după aceea, fusese preschimbat în vampir şi trimis înapoi printre oameni. — Poţi să n-ai nicio îndoială că eu una n-o să te cocoloşesc câtuşi de puţin, ţinu Blair s-o asigure pe Moira.   După ce termină şirul de exerciţii cu greutăţile şi făcu un duş rapid, Blair simţi că îi revenise apetitul. Se hotărî să-şi pregătească ceva care îi plăcea foarte mult şi se apucă să-şi adune cele necesare pentru a face pâine franţuzească prăjită sau, altfel spus, nişte friganele. Aruncă într-o tigaie nişte slănină irlandeză pentru a-şi asigura aportul de proteine şi selectă la playerul ei MP3 melodia Green Day (Ziua cea verde). Aceasta era o piesă muzicală în acordurile căreia se putea găti în mod plăcut orice mâncare. Femeia îşi turnă şi cea de-a doua ceaşcă de cafea, după care sparse câteva ouă într-un castronaş şi le bătu spumă. Tocmai amesteca aluatul, când în pragul uşii îşi făcu apariţia şi Larkin. Acesta se opri brusc şi se uită la playerul ei. — Ce este asta? — Este un – cum aş putea să-ţi explic mai clar? Un mod de a fluiera în timp ce lucrezi. — Nu, nu la aparat mă refer. Sunt atât de multe din astea, că nu le pot ţine minte chiar pe toate. Dar ce fel de sunet se aude? — Ooo, păi, e o muzică populară. Muzică rock – mai precis, hard-rock. El începu să rânjească, ţinându-şi capul ridicat în timp ce asculta. — Rock, repetă bărbatul. Îmi place cum sună. — Cui ar putea să nu-i placă? În dimineaţa asta nu fac omletă, ci pregătesc de mâncare pâine franţuzească prăjită, adică friganele. — Pâine prăjită? Dezamăgirea care i se citea pe faţă alungă expresia de plăcere la auzul muzicii. Doar pâine coaptă? — Nu numai atât. Iar, în plus, atunci când gătesc eu, tu eşti nevoit să te mulţumeşti doar cu ceea ce-ţi prepar, altminteri îţi faci singur altceva care să-ţi placă mai mult. — Ţie ţi-e uşor să vorbeşti, fiindcă te pricepi să găteşti. Tonul lui era atât de îndurerat, încât ea se abţinu cu greu să nu izbucnească în râs. — Ai încredere în mine şi mergi pe mâna mea în privinţa asta. Am văzut eu cam ce anume îţi place să mănânci, băiete. Te asigur că, la fel de mult ca şi muzica rock, o să-ţi placă şi ceea ce-ţi prepar eu acum, mai ales dacă o să-i pui pe deasupra şi nişte unt şi sirop. O să fie gata imediat. Ce-ar fi să întorci între timp bucăţile de slănină în tigaie? — Trebuie mai întâi să mă spăl. Tocmai am curăţat de bălegar grajdul şi celelalte anexe şi încă nu pot să ating nimic. Ea ridică o sprânceană, pe când el ieşea precipitat din încăpere. Îl văzuse deja eschivându-se în toate modalităţile posibile de la îndatoririle din bucătărie şi trebuia să recunoască faptul că dădea dovadă de şiretenie de fiecare dată. Resemnată, Blair întoarse tot ea slănina, după care înfierbântă pe foc şi o a doua tigaie. Tocmai se pregătea să înmoaie prima bucată de pâine, când auzi nişte glasuri. Proaspăt căsătoriţii se treziseră şi ei, îşi dădu ea seama, şi lăsă deoparte aluatul, pentru a-i întâmpina. Păreau extrem de degajaţi. Era o atitudine firească din partea Glennei, îşi zise Blair în sinea ei. Glenna intră în bucătărie, îmbrăcată într-un pulover de un verde ca de salvie şi nişte jeanşi negri, iar părul ei de un roşu-aprins era lăsat liber. În cazul ei, urbanitatea precumpănea asupra caracterului relaxat, de provincie, presupuse Blair. Iar, dacă mai adăugai şi frumoasa îmbujorare a unei femei căreia în mod evident îi plăceau hârjonelile matinale, aveai imaginea ei completă. Glenna nu prea semăna cu o femeie capabilă să pună pe fugă o întreagă ceată de vampiri, scoţând crunte urlete de luptă şi agitând în văzduh o bardă războinică, însă exact asta făcuse. — Mmm, friganele? Parcă mi-ai fi citit gândurile. Îndreptându-se spre ibricul de cafea, Glenna o mângâie în trecere uşor şi absent pe Blair pe un braţ şi se oferi: Vrei să-ţi dau o mână de ajutor? — Mă descurc şi singură. Tu deja ţi-ai luat partea leului în privinţa robotelii din bucătărie, iar eu mă pricep la micul dejun mai bine decât la prepararea cinei. Doar mi s-a părut mie sau chiar l-am auzit şi pe Hoyt? — El se afla imediat în urma mea. Vorbeşte acum cu Larkin despre cal. Cred că Hoyt este puţin deranjat de faptul că n-a ajuns el la Vlad înaintea lui Larkin. E foarte bună cafeaua. Ai dormit bine? — Am dormit buştean, vreme de vreo două ore. Blair înmuie felia de pâine, o puse apoi la prăjit în tigaia încinsă, să sfârâie, şi continuă: Apoi, nu ştiu de ce, dar m-am trezit într-o stare de agitaţie cumplită şi n-am mai putut adormi. Parcă eram în priză. Ea îi aruncă Glennei o privire, adăugând: Şi nici n-aveam unde să-mi consum excesul de energie, spre deosebire de mireasă. — Sunt nevoită să recunosc că mă simt extrem de liniştită şi de relaxată în dimineaţa asta. Cu o excepţie. Tresărind uşor, Glenna îşi masă bicepsul braţului drept. Am senzaţia că jumătate de noapte am mânuit un baros greu. — Şi barda de luptă este o unealtă suficient de grea. Iar tu ai făcut cu ea o treabă foarte bună. — Nu ştiu dacă aşa stau lucrurile. Dar n-am chef să mă mai gândesc acum la asta – cel puţin până nu mănânc mai întâi. Răsucindu-se, Glenna deschise dulapul de farfurii şi întrebă: Ştii tu cât de des am luat eu un astfel de mic dejun – cu friganele şi cu şuncă prăjită – înainte să înceapă toată povestea asta? — Nu. — Niciodată. Absolut niciodată, accentuă ea, zâmbind în colţul gurii. Am avut grijă de greutatea mea ca şi când, ei bine, ca şi când de acest lucru ar fi depins soarta întregii lumi. — Acum te antrenezi din greu. Blair întoarse felia de pâine, pentru a o prăji şi pe cealaltă parte. Trebuie să-ţi completezi necesarul de carburant. Dacă vei creşte în greutate cu câteva kilograme, îţi pot garanta că vei adăuga pe tine numai muşchi. — Blair, îi zise Glenna, uitându-se către uşă pentru a se asigura că Hoyt nu intrase încă. Tu ai în domeniul ăsta mai multă experienţă decât oricare dintre noi ceilalţi. Aş vrea ca măcar deocamdată lucrul acesta să rămână doar între noi două, dar ai putea să-mi spui cu sinceritate cum ne-am descurcat noaptea trecută în luptă? — Am supravieţuit cu toţii, rosti sec Blair, continuând să scoată friganele rumene pe o farfurie şi să prăjească alte felii de pâine cu glazură de ouă bătute. Asta-i concluzia finală. — Dar… — Glenna, o să-ţi vorbesc pe şleau. Blair se întoarse, rezemându-se cu spatele de masă pentru o clipă, în timp ce pâinea sfârâia mai departe în tigaie şi răspândea arome plăcute în atmosferă. Nu m-am mai confruntat niciodată până acum cu aşa ceva. — Şi totuşi, tu faci asta – adică îi vânezi – de ani şi ani de zile. — Ai dreptate. Însă n-am mai văzut niciodată atât de mulţi adunaţi în acelaşi timp la un loc, şi nici nu i-am văzut vreodată aşa de bine organizaţi ca acum. Glenna respiră adânc. — Asta nu poate fi considerată drept o veste bună. — Bună, rea, asta-i situaţia! Din câte ştiu eu din experienţa mea de până acum – nu s-a mai întâmplat niciodată ca dihăniile astea să trăiască, să lucreze sau să lupte în grupuri mari. Am luat legătura cu mătuşa mea şi am întrebat-o şi pe ea ce părere are despre asta, iar ea mi-a spus acelaşi lucru. Ei sunt ucigaşi şi pot călători, vâna şi chiar locui împreună în găşti. Dar în găşti mici, conduse de câte un element dominant alpha, masculin sau feminin. Niciodată nu i-am văzut acţionând astfel. — Nu ca o armată, murmură Glenna. — Nu într-o structură organizată. Iar ceea ce am văzut noi azi-noapte a fost un adevărat escadron – adică o mică secţiune dintr-o veritabilă armată. Şi, ceea ce e mai important, ei s-au arătat dispuşi să moară pentru ea, pentru Lilith, acest lucru fiind o chestiune de forţă. — Bine. Bine, zise Glenna, în timp ce punea masa. Aşa-mi trebuie; am primit ceea ce am meritat, dacă ţi-am cerut să-mi vorbeşti cu sinceritate. — Hei, fruntea sus! Nu uita că am supravieţuit, da? Asta-i o victorie. — Bună dimineaţa, îi spuse Hoyt lui Blair, în timp ce intra în încăpere. Apoi privirea lui se îndreptă direct spre Glenna. Ei aveau acelaşi colorit în obraji, se gândi Blair, adică ea şi cu strămoşul ei de-atâtea generaţii. Ea, magicianul şi fratele geamăn al acestuia, vampirul, împărtăşeau aceeaşi ascendenţă şi aceleaşi origini, iar acum şi această misiune, presupuse femeia. Soarta era în mod neîndoielnic cât se poate de capricioasă, blestemata! — Voi doi cu siguranţă radiaţi de fericire, le zise ea, atunci când Glenna îşi ridicase privirea, căutând buzele lui Hoyt. Practic, aveţi nevoie de umbrele mele. — Ei îşi apără ochii de soare şi sunt o expresie vie a modei sexy, îi replică Hoyt, făcând-o să râdă. — Ia loc! Femeia opri muzica, după care aduse la masă platoul încărcat cu vârf. Am făcut de mâncare pentru o întreagă armată, socotind că aşa ceva chiar şi suntem, de fapt. — Pare a fi un ospăţ în toată regula. Îţi mulţumim. — Mi-am îndeplinit doar partea mea din îndatorire, spre deosebire de unii dintre noi, care se cam fofilează şi trag mereu chiulul, întâmpină ea, scuturând din cap, apariţia perfect sincronizată a lui Larkin. Ai sosit exact la ţanc, i se adresă Blair. Bărbatul avea o expresie nevinovată şi în acelaşi timp prietenoasă. — Mâncarea este deja gata? Mi-a luat ceva mai mult timp să ajung înapoi, dat fiind faptul că am trecut şi pe la Moira ca să-i spun că micul dejun este în curs de pregătire. Ce privelişte plăcută! — Acum că tot te-ai uitat, apucă-te să şi înfuleci. Şi Blair puse pe o farfurie patru friganele pentru el. După aceea însă, tu şi cu verişoara ta aţi face foarte bine să spălaţi şi vasele.  

Imblanzitoarea de suflete de Nora Roberts Capitolul 1     La un pocnet de bici, doisprezece lei se aşezară pe labele din spate, ridicându-şi ghearele în aer. Când se dă­du comanda, începură să sară de pe un piedestal pe altul, descriind opturi în formaţie compactă. Pentru aşa ceva era nevoie de o sincronizare perfectă. Cu ajutorul vocii şi al gesturilor, dresoarea coordona cu dibăcie trupurile mătăhăloase. - Bravo, Pandora. Când îşi auzi numele, leoaica musculoasă sări jos şi se aşeză pe o rână. Unul după altul, şi ceilalţi îi urmară exemplul, până când, mârâind şi arătându-şi colţii, se întinseră cu toţii pe solul acoperit cu scoarţă de copac. Fiecare mas­cul era între două femele; la mustrarea aspră a dresoarei, Merlin încetă să-i roadă în joacă urechea Ofeliei. - Capul sus! Se supuseră, în vreme ce dresoarea păşi grăbită înain­tea lor. Aruncă biciul cu un gest larg, apoi, cu aparentă nonşalanţă, se întinse cât era de lungă peste trupurile lor calde. Felina din mijloc, un mascul cu o coamă bogată, dădu glas unui răget puternic, răsunător. Drept răsplată pentru reacţia lui promptă, fu scărpinat bine după ureche. Dresoarea se dădu jos de pe canapeaua sa felină, bătu din palme şi leii se ridicară în picioare. Apoi, cu un semn din mână, fiecare fu strigat pe nume şi trimis pe culoar, în­spre cuşti. Doar unul mai rămăsese, un leu masiv cu coa­mă neagră, care-i dădea târcoale dresoarei şi i se freca de picioare întocmai ca un pisoiaş. Dresoarea legă iute o frânghie de lanţul ascuns sub coamă şi, cu mare agilitate, încălecă pe spatele leului, după care dădu ocol arenei. Când ajunseră la uşa din spate, leul, pe nume Merlin, fu vârât intr-o cuşcă pe roţi. - Ei bine, Duffy, suntem gata de drum? întrebă Jo după ce zăvorâse uşa cuştii. Duffy era un ins scund, rotofei, cu şuviţe de păr castaniu ce aduceau cu o ninsoare monahală şi o faţă presărată cu pistrui. Zâmbetul său blând şi ochii albaştri de irlandez îi dădeau un aer de băiat de cor îmbătrânit. Mintea îi era ageră, vicleană şi pusă pe harţă. Era cel mai bun director pe care l-ar fi putut avea Circul Colossus. - De vreme ce mâine ne instalăm în Ocala, ai face bine să fii gata, răspunse el cu glas răguşit. Îşi trecu ciotul de trabuc din colţul drept al gurii în cel stâng. Jo zâmbi amuzată, apoi se întinse pentru a-şi dezmorţi muşchii solicitaţi de-a lungul celor treizeci de minute petrecute în arenă. - Pisicile mele sunt pregătite, Duffy. A fost o iarnă lungă. Au la fel de multă nevoie ca noi, ceilalţi, să o ia din loc. Duffy se încruntă. Spre nemulţumirea lui, nu o depăşea în înălţime decât cu vreo câţiva centimetri. Dresoarea îl cerceta cu nişte ochi mari, migdalaţi, tăioşi şi verzi ca smaraldele, încadraţi de gene dese, întunecoase. În acea clipă erau netemători şi vioi, însă Duffy îi văzuse înfricoşaţi, vulnerabili şi pierduţi. Îşi mută din nou trabucul şi pufăi grăbit de două ori, în timp ce Jo îi dădea indicaţii unui îngrijitor. Îşi aducea aminte de Steve Wilder, tatăl lui Jo. Fusese unul dintre cei mai buni dresori, iar Jo era la fel de pricepută ca el cu felinele. În anumite privinţe, recunoscu Duffy în sinea sa, era chiar mai bună. Însă moştenise trăsăturile mamei sale: o siluetă delicată şi un chip smead, pasional. Jovilette Wilder era la fel de zveltă precum fusese mama sa acrobată, cu ochi verzi, cutezători şi un păr ca pana corbului care i se revărsa până la talie. Sprânce­nele îi erau arcuite cu delicateţe, avea nasul mic şi drept, pomeţi pronunţaţi şi eleganţi, iar buzele îi erau pline şi moi. Soarele Floridei îi dăruise pielea arămie care-i accen­tua înfăţişarea de ţigancă. Pe deasupra, manifesta o încre­dere în sine extrem de solidă care îi potenţa frumuseţea. Terminând cu instrucţiunile, Jo îşi trecu braţul pe sub cel al lui Duffy. Mai văzuse căutătura aceea încruntată. - Şi-a dat careva demisia? se interesă ea în timp ce se îndreptau spre biroul lui Duffy. - Nu. Răspunsul lui monosilabic o făcu să ridice din sprân­ceană. Duffy nu obişnuia să răspundă atât de laconic la întrebări. Anii de experienţă o îndemnară să nu-şi dea drumul la gură. Traversau tabăra, observând repetiţiile care se desfăşurau pretutindeni. Vito, echilibristul, exersa fără mare pompă pe un cablu întins între doi copaci. Soţii Medalson se strigau unul pe celălalt pe când jonglau cu popicele, aruncându-le la mare înălţime. În acest răstimp, cei ce se ocupau cu dresura ecvestră îşi mânau caii în ţarc. O     văzu pe una dintre fetele familiei Stevenson umblând pe catalige. „Ar trebui să aibă cam şase ani”, cugetă Jo, dându-şi o şuviţă de păr din faţa ochilor pentru a urmări mai bine progresul şovăitor al fetiţei. Îşi aducea aminte de anul în care se născuse micuţa. Tot atunci, ei i se permisese să lucreze singură în cuşca cea mare. Avea şaisprezece ani, şi de-abia peste încă un an i se dăduse voie să participe la reprezentaţiile cu public. Jo nu cunoscuse altă casă în afara circului. Se născu­se în timpul pauzei de iarnă, iar în primăvara următoare fusese urcată în rulota părinţilor ei; astfel, îşi petrecuse primul an şi apoi fiecare an al vieţii ei pe drum. Moşte­nise atât fascinaţia pentru animale, cât şi flerul de la tatăl ei, iar stilul şi graţia în mişcări - de la mamă. Cu toate că îşi pierduse ambii părinţi cu cincisprezece ani în urmă, aceştia continuau să o influenţeze. Îi transmiseseră o lume de neodihnă, o lume a fanteziilor. Crescuse jucându-se cu pui de leu, călărind elefanţi, îmbrăcată în haine cu zorzoa­ne şi rătăcind ca un nomad. Aruncă o privire la un pâlc de narcise ce creşteau lângă biroul de iarnă al lui Prescott şi zâmbi. Îşi aminti cum le plantase când avea treisprezece ani şi se îndrăgostise de un acrobat. Şi-l aminti şi pe bărbatul care se oprise în dreptul ei, dându-i sfaturi despre plantarea de răsaduri şi despre inimile frânte. Pe măsură ce se gândea la Frank Prescott, zâmbetul i se mohorî. - Încă nu-mi vine să cred că s-a dus, murmură ea şi intră înăuntru împreună cu Duffy. Biroul lui Duffy era mobilat sărăcăcios, cu o masă de lucru din lemn, fişete de metal şi două scaune şubrede. Pereţii erau decoraţi cu un colaj de afişe. Acestea promiteau uimitorul, nemaivăzutul, incredibilul: elefanţi care dansau, fete frumoase care se învârteau ţinându-se doar cu dinţii de o bară, tigri fioroşi ce călăreau în spina­rea armăsarilor. Acrobaţi, clovni, lei, bărbaţi musculoşi, femei grase, băieţi care îşi puteau ţine echilibrul doar în degetele arătătoare; cu toţii evocau magia circului în cămăruţa sumbră. Jo aruncă o privire la o uşă îngustă de pin, iar Duffy se alătură. - Tot timpul mă aştept să-l văd năpustindu-se cu o nouă idee ţicnită, mormăi el începând să se joace cu posesiunea sa cea mai de preţ, un automat de cafea. - Chiar aşa? Cu un oftat, Jo încălecă un scaun, îşi sprijini bărbia de spătar şi adăugă: Anul ăsta nu va mai fi la fel în lipsa lui. Ochii îi străfulgerară de mânie. Nu era un om bătrân, Duffy. Infarctele ar trebui să fie pentru bătrâni. Cu privirea pierdută, se lăsă copleşită de gândurile negre, de nedreptatea morţii lui Frank Prescott. Abia intrase în al cincilea deceniu al vieţii şi era un om plin de voioşie şi bunătate. Jo îl iubise şi avuse în el o încredere fără rezerve. La moartea lui, îl jelise mai abi­tir decât pe propriii săi părinţi. De când îşi putea aduce aminte, Frank fusese nucleul vieţii ei. - Au trecut aproape şase luni, rosti morocănos Duffy cercetându-i atent chipul. Când Jo se uită la el, îi întinse o cană de cafea. - Ştiu. Luă cana şi o lăsă să-i încălzească palmele în dimineaţa friguroasă de martie. Hotărî să-şi alunge gândurile sum­bre. Frank nu ar fi dorit să lase tristeţe în urma sa. Jo îşi inspectă cafeaua, apoi sorbi o gură. Era pe atât de groazni­că pe cât bănuise. - Se zvoneşte că urmăm ruta de anul trecut până în cel mai mic detaliu. Treisprezece state. Jo zâmbi, văzându-l pe Duffy cum clipi deasupra ceştii înainte să soarbă din ea. - Nu eşti superstiţios, nu? Rânji, ştiind că bărbatul păstra un trifoi cu patru foi în portofel. - Pff! făcu el indignat, îmbujorându-se pe sub pistrui. Puse jos cana goală, apoi ocoli masa de lucru şi se aşeză îndărătul ei. Când îşi încrucişă degetele peste registrul galben, Jo ştiu pe loc că avea de gând să treacă la lucruri serioase. Auzea fanfara exersând prin fereastra deschisă. Mâine cam pe la şase ar trebui să ajungem în Ocala, începu el. Jo încuviinţă ascultătoare. Până la nouă, ar trebui să terminăm de ridicat corturile. - Parada ar trebui să se termine cam pe la zece, iar matineul va începe la două, completă ea cu un zâmbet. Duffy, nu cumva îmi ceri să lucrez din nou Ia menajerie în spectacolul secundar? - Ar trebui să avem parte de un public destul de nume­ros. Bonzo a prezis că va fi senin, răspunse el, eludându-i cu abilitate întrebarea. - Bonzo ar trebui să se ocupe în continuare de ceea ce ştie el mai bine: comicării şi monocicluri. Îl privi stăruitor pe Duffy, care începu să-şi molfăie ciotul trabucului stins. Bine, să auzim, se resemnă ea. - Cineva o să ni se alăture în Ocala, cel puţin tempo­rar. Îşi ţuguie buzele, iar ochii săi îi întâlniră pe cei ai lui Jo. Ai lui erau de un albastru şters de bătrâneţe. Nu ştiu dacă va termina stagiunea cu noi. - Of, Duffy, să nu-mi spui că e vorba de vreun biban pe care trebuie să-l includem în echipă pe ultima sută de metri? Cine e, vreun scriitoraş cu surplus de ener­gie care vrea să-şi găsească surse de inspiraţie pentru o epopee despre ultimele zile ale circului ambulant? Are să petreacă vreo câteva săptămâni ca îngrijitor doar ca mai apoi să se jure că ştie tot ce se poate şti despre lumea asta a noastră. - Nu cred că va lucra pe post de îngrijitor, murmură Duffy. Aprinse un chibrit şi îşi retrezi trabucul la viaţă. Jo privi încruntată la rotocoalele de fum ce se căzneau să ajungă la tavan. - E cam târziu acum pentru un nou număr, nu crezi? - Nu e circar. Duffy înjură încet în barbă, apoi înfruntă din nou privirea tinerei. El e cel care ne deţine. - Nu! strigă Jo şi se ridică brusc, clătinând din cap. Nu el. Nu acum. De ce trebuie să vină? Ce mai vrea de la noi? - E circul lui, îi aminti Duffy pe un glas în egală măsură aspru şi înţelegător.   - N-o să fie niciodată circul lui, ripostă Jo cu înflăcărare. Ochii i se luminaseră şi fulgerau cu o mânie pe care arareori o scăpa din frâu. E circul lui Frank. - Frank e mort, grăi Duffy pe un ton calm, decisiv. Acum, circul aparţine fiului său. - Fiu? pufni Jo. Îşi ridică degetele şi îşi masă tâmplele. Se îndreptă încet spre fereastră. Afară, soarele dogorea deasupra membrilor trupei. Îi urmări pe trapezişti, îmbră­caţi în halate groase peste maioul şi pantalonii mulaţi, îndreptându-se spre şopronul în care-şi desfăşurau activi­tatea pe timp de iarnă. Era într-atât de obişnuită cu spo­rovăială colegilor într-o babilonie de limbi, încât nici nu o băgă în seamă. Îşi aşeză palmele pe pervaz şi, cu un mic oftat, căută să se calmeze. Ce fel de fiu e acela care nici nu se sinchiseşte să-şi viziteze tatăl ? în treizeci de ani nu a ve­nit măcar o dată să-l vadă pe Frank. Nu i-a scris niciodată. Nici măcar nu şi-a arătat faţa la înmormântare. Jo înghiţi lacrimile de furie care i se înghesuiau în gât şi îşi îngroşă vocea. De ce să vină acum? - Trebuie să-nveţi că viaţa e o monedă cu două feţe, puştoaico, răspunse Duffy fără menajamente. Acum trei­zeci de ani nici măcar nu te născuseşi. Nu ştii de ce ne­vasta lui l-a părăsit şi de ce băiatul nu l-a vizitat. - Nu mai e un băiat, Duffy, e ditamai bărbatul. Jo se întoarse, iar bătrânul observă că îşi regăsise stăpânirea de sine. Acum are vreo treizeci şi unu, treizeci şi doi de ani, e un avocat de succes cu ditamai biroul în Chicago. E foar­te înstărit, ştiai asta? Un mic zâmbet i se instală pe buze, însă nu şi în privire. Iar banii nu-i vin doar din cazuri şi din comisioane; câştigă o sumă frumuşică şi de pe partea mamei. Bănuţi bunicei, fără bătaie de cap. Nu înţeleg ce ar vrea să facă un avocat bogat de la oraş cu un circ. Duffy ridică din umerii săi laţi, rotunzi. - Poate are nevoie de un paravan ca să scape de impozite. Poate vrea să călărească un elefant. Ar putea fi orice. Poate vrea să ne facă inventarul ţi să ne vândă pe toţi, bucată cu bucată. - Vai, Duffy, nu! Nu ar face aşa ceva, exclamă Jo cu teama întipărită pe faţă. - Pe dracu’ nu, mormăi Duffy, mestecând din trabuc. Poate să facă orice vrea. Dacă vrea să lichideze, lichidează. - Dar avem contracte până-n octombrie... - Eşti prea isteaţă ca să-ţi faci iluzii, Jo. Duffy se în­cruntă, scărpinându-şi părul rar. Poate să-i concedieze pe artişti cu plata unei indemnizaţii sau, la fel de bine, poate să lase totul să se deruleze ca până acum. E avocat. Găseş­te el o portiţă de scăpare dintr-un contract dacă îşi doreşte asta. Poate să aştepte până în august, când renegociem contractele, şi să renunţe la toate. Observă îngrijorarea de pe chipul fetei şi îşi îmblânzi tonul. Ascultă, puştoaico, n-am spus că va vinde cu siguranţă, am spus că este o posibilitate. Jo îşi trecu mâna prin păr. - Trebuie să fie ceva ce putem face. - Da, să fim pe profit la sfârşitul stagiunii, replică sec Duffy. Să-i arătăm noului proprietar ce avem de oferit. Cred că e important să vadă că ăsta nu e un bâlci oa­recare, ci un circ profitabil cu trei arene şi numere de calitate. Ar trebui să vadă ce a construit Frank, cum a trăit, ce-a vrut să facă. Cred că tu ar trebui să fii cea care să se ocupe de educaţia lui, adăugă bătrânul, pri­vind-o atent pe Jo. - Eu? Era prea uimită ca să se înfurie. De ce? Tu eşti mult mai calificat la capitolul relaţii publice. Eu dresez lei, nu avocaţi, proclamă ea, fără a-şi ascunde nota de dispreţ din glas. - Ai fost mai apropiată de Frank decât oricare altul dintre noi şi nimeni nu cunoaşte circul ăsta mai bine decât tine. Pe deasupra, mai ai şi ceva minte-n căpşorul ăla. N-am crezut că toate cărţile alea simandicoase pe care le citeşti ţi-ar folosi la ceva, dar poate m-am înşelat. Buzele femeii înfloriră într-un zâmbet. - Duffy, doar pentru că-mi place să citesc Shakespeare nu înseamnă că sunt gata să am de-a face cu Keane Prescott. Numai dacă mă gândesc la el îmi ies din pepeni. Cum aş reacţiona la o întâlnire faţă în faţă? Duffy dădu din umeri. - Ei bine, dacă nu te crezi în stare să te descurci... - Nu am spus că nu mă descurc, mormăi Jo. - Desigur, dacă ţi-e teamă... - Nu mi-e teamă de nimic, cu atât mai puţin de vreun avocat din Chicago care nu face diferenţa între rumeguş şi scoarţa de stejar. Îşi vârî mâinile în buzunare şi înce­pu să măsoare camera cu paşi mari. Dacă domnul Keane Prescott, specialist în drept, vrea să-şi petreacă vara la circ, mă voi strădui să aibă un sejur memorabil. - Cu blândeţe, o avertiză Duffy pe când ea se îndreptă spre uşă. Jo se opri afişând un zâmbet nevinovat. - Duffy, ştii ce atingere blândă am. Ca pentru a-şi dovedi vorbele, trânti uşa după ea. Când zorii mijeau la orizont, caravana circului opri pe un câmp vast, plin de iarbă. Culorile erau doar o promi­siune pe cerul de un cenuşiu şters. În depărtare se zăreau livezi după livezi de portocali. Aroma lor o întâmpină pe Jo, care tocmai cobora din cabina camionetei sale. Este o zi perfectă, hotărî ea, apoi adulmecă îndelung, cu lăco­mie, aerul dimineţii. În opinia ei nu exista privelişte mai încântătoare decât cea a zorilor ce se luptau să scape din strânsoarea nopţii. Era răcoare, aşa că îşi închise fermoarul hanoracului gri în vreme ce privea cum restul trupei ieşea din dube, maşini şi rulote. Liniştea dimineţii fu curmată de gla­surile vioaie şi cu toţii se puseră numaidecât pe treabă, în timp ce pânza cortului principal era desfăşurată din re­morca unui camion, Jo se duse să vadă cum se simţeau leii după drumul de peste optzeci de kilometri. Trei îngrijitori descărcau cuştile. Dintre ei, Buck era cel mai vechi aco­lo. Lucrase şi cu tatăl ei, iar în perioada dintre moartea lui şi debutul profesional al lui Jo avusese un mic număr cu patru lei masculi. Timid din fire, răsuflase uşurat când îi lăsase locul fetei. Pentru Buck, doi oameni erau deja o mulţime. Avea peste doi metri şi o constituţie care îi permitea să joace din când în când rolul lui Hercule Cel Puternic în spectacolul secundar. De pe creştet i se re­vărsa o coamă impresionantă de plete blonde aflate în totală neorânduială, iar faţa îi era acoperită pe jumătate de o barbă deasă, cârlionţată. Avea mâini mari, cu degete groase şi puternice, însă Jo îşi amintea de blândeţea lor atunci când asistaseră împreună o leoaică să fete doi pui. Silueta îngustă a lui Pete îl făcea să pară plăpând pe lângă Buck. Era un bărbat căruia cu greu i-ai fi putut ghici vârsta. Jo o estima undeva între patruzeci şi cincizeci de ani, dar nu era sigură. Era un om tăcut, cu pielea ca mahonul lustruit şi cu un timbru grav. Venise la ei cu cinci ani în urmă, căutând de lucru. Niciodată nu-l întreba­se de unde venea, şi nici el nu-i spusese. Purta o şapcă de baseball şi niciodată nu fusese văzut fără un cocoloş de gumă de mestecat jucându-i leneş printre dinţi. Citea căr­ţile din biblioteca lui Jo şi era regele mesei de poker. Gerry avea nouăsprezece ani şi era plin de entuziasm. Avea aproape doi metri, dar încă se bucura de supleţea caracteristică vârstei. Mama lui era croitoreasa, iar tatăl era vânzător de suvenire, sau măcelar de acadele, în jargonul circului. Visul lui Gerry era să lucreze în cuşca cea mare, şi, pentru că acesta fusese şi visul ei, Jo îşi dăduse într-un sfârşit acordul să-l instruiască. - Ce fac copiii mei? întrebă ea când ajunse destul de aproape. Se opri la fiecare cuşcă, să calmeze câte o felină agitată, chemându-le pe toate pe nume până se liniştiră. - Au călătorit bine, numai Hamlet e încă iritat, dar e primul lui an pe drumuri. E al dracu’, mormăi Buck, urmărind cum Jo se plim­ba de la o cuşcă la alta. - Da, ştiu. Mai este şi deştept, răspunse ea cu un aer absent. Îşi răsucise părul într-o cosiţă groasă, pe care o aruncă peste spate. Uite, vin nişte orăşeni. Câteva ma­şini şi un pâlc de biciclete apărură în zare. Erau oameni din oraşele învecinate care voiau să asiste la ridicarea cortului, care voiau să vadă circul din partea cealaltă, fie numai şi pentru o clipă. Unii se mulţumeau să asiste, pe când alţii dădeau o mână de ajutor la ridicarea stâlpilor, la întinderea pânzei şi la ancorare. Eforturile le erau răsplă­tite cu un bilet la spectacol şi cu o experienţă de neuitat. Nu-i lăsaţi în apropierea cuştilor, ordonă Jo, făcându-i lui Pete un semn din cap înainte să se îndrepte spre pânza încă strânsă. Buck pomi agale pe lângă ea. Câmpul gemea de frânghii, cabluri şi oameni. Şase elefanţi fuseseră deja înhămaţi, însă erau în repaus, aşteptând cu dresorii lor lângă ţăruşi. Pe măsură ce muncitorii trăgeau de cablurile de ancorare, pânza de un maro întunecat se înălţa ca o ciupercă uriaşă. Stâlpii erau deja poziţionaţi - pe laterale, la colţuri, în centru, iar pânza înăbuşea vocile muncitorilor. La răsărit, soarele se înălţa cu grabă, colorând cerul în nuanţe de roz. Se auzeau instrucţiunile strigate de şeful echipei respon­sabile de ridicarea cortului, râsul unor băieţi aventuroşi şi câte o înjurătură ocazională. Când pânza fu fixată peste stâlpii din colţuri, Jo îi făcu semn lui Maggie, enormul elefant african. Maggie se supuse şi îşi coborî trompa. Jo se sui cu grijă, apoi se aşeză pe spatele lat, cenuşiu. Clipă după clipă, soarele se înălţa tot mai sus, aruncându-şi primele raze asupra câmpului. Mireasma portocalilor în floare se întrepătrundea cu mirosul hamurilor de pie­le. Jo privise de nenumărate ori cortul ridicându-se sub un cer ce stătea să se lumineze. De fiecare dată era ceva special, iar prima oară când era ridicat în fiecare stagiune constituia o experienţă cu adevărat aparte. Maggie ridică trompa şi mugi ca şi cum ar fi fost bucuroasă că avea să mai apuce un sezon. Râzând, Jo se întinse şi o plesni peste crupa aspră şi zbârcită. Se simţea liberă, plină de prospe­ţime şi de viaţă. Dintr-odată se gândi: „Dacă ar fi să prind din zbor o clipă anume, să o bag într-o sticluţă şi să-i pun dop ca nu cumva să-mi scape, aceasta ar fi. Astfel, când voi fi foarte bătrână, aş putea să o deschid şi să mă simt din nou tânără.” Zâmbind, coborî privirea la oamenii care mişunau dedesubt. Unul anume îi atrase atenţia, un bărbat care stătea lân­gă o rolă de cablu. Ca de obicei, primul lucru pe care îl ob­servă era silueta acestuia. Un trup bine proporţional era esenţial pentru un artist de circ. Necunoscutul era zvelt şi stătea drept. Îi aprecie umerii, dar se îndoia că avea cine ştie ce muşchi la braţe. Deşi purta blugi, era evident că venea de la oraş. Părul des, blond-închis, fusese răvăşit de briza dimineţii şi îi mângâia fruntea. Era proaspăt băr­bierit, iar faţa îi era îngustă, cu maxilare puternice. Avea un chip atrăgător. Nu era, cugetă Jo, frumuseţea aceea fină, ca a lui Vito echilibristul, ci una mai virilă, mai provocatoare. Îi plăcea chipul, îi plăcea forma gurii lungi, severe, îi plăcea osatura de sub pielea arămie. Cel mai mult îi plăcea francheţea ochilor cu sclipiri de ambră care o priveau cercetător. Ca ai lui Ari, remarcă Jo, gândindu-se la leul ei preferat. Era sigură că el o scruta încă dinainte ca ea să se fi uitat în jos. Ştiind asta, era impre­sionată de lipsa lui de stinghereală. Continua să o fixeze, fără să facă vreun efort de a-şi disimula interesul. Izbucni în râs şi îşi dădu cosiţa de pe umăr. - Vrei să călăreşti? întrebă ea. Prea mulţi străini intraseră şi ieşiseră din lumea ei ca să mai fie rezervată. Obser­vă cum sprânceana lui se ridică ca intr-un fel de acceptare a invitaţiei. Avea să se dumirească dacă ochii erau singu­rele lucruri care-l făceau să semene cu Ari. Maggie n-o să-ţi facă nimic. E blândă ca un mieluşel, doar mai mare. îşi dădu seama pe loc că bărbatul îi înţelesese provo­carea. Pomi înainte pe iarbă până când ajunse lângă ea. Se mişca bine. Jo atinse uşor greabănul lui Maggie cu cra­vaşa pe care o avea la ea. Elefantul îngenunche alene pe membrele din faţă, groase ca nişte trunchiuri. Dresoarea întinse mâna. Cu o agilitate care o luă prin surprindere, bărbatul urcă pe elefant şi se aşeză în spatele ei. Pentru o clipă nu scoase o vorbă, puţin năucită de tremurul care îi şerpuise prin braţ când palma ei o atinse­se pe a străinului. Contactul fusese scurt. Jo îşi spuse că avea închipuiri. - Sus, Maggie, ordonă ea, bătând din nou cu cravaşa. Cu un oftat elefantin, Maggie se supuse, legănându-şi blând pasagerii dintr-o parte în alta. - Întotdeauna iei bărbaţi necunoscuţi la plimbare? întrebă glasul din spatele ei. Era o voce lină, clară, o voce numai bună pentru un comis-voiajor. Jo rânji peste umăr. - Maggie e cea care-i ia la plimbare.   - Într-adevăr. Eşti conştientă de faptul că plimbarea aceasta e cât se poate de inconfortabilă? Jo râse cu poftă. - Ar trebui să încerci s-o călăreşti câţiva kilometri la o paradă stradală, fără să-ţi piară zâmbetul de pe faţă. - Nu, mersi. Tu te ocupi de ea? - De Maggie? Nu, dar ştiu cum să o conduc. Ochii tăi seamănă cu ai uneia dintre pisicile mele. Îmi plac. Şi de vreme ce păreai să fii interesat de Maggie şi de mine, te-am întrebat dacă vrei să urci. De această dată, el fii cel care râse. Jo îşi răsuci capul să-i vadă chipul. În ochii săi se citea amuzamentul, iar dinţii îi erau albi şi drepţi. Fiindcă îi plăcu zâmbetul lui, îi răspunse cu unul propriu. - Fascinant. Mi-ai propus o plimbare pe elefant doar pentru că ochii mei seamănă cu ai pisicii tale. Şi sper că nu o jignesc pe doamna de sub mine, dar eu la dumneata mă uitam. -  Chiar aşa? Jo îşi ţuguie buzele, gânditoare. De ce? Bărbatul o studie în tăcere vreme de câteva secunde. - Ciudat, se pare că realmente nu ştii. - Nu aş întreba dacă aş şti, replică ea, deplasându-şi pu­ţin greutatea. Ar fi o pierdere de timp să pun o întrebare dacă îi cunosc răspunsul. Se mută din nou aplecându-se în faţă. Ţine-te bine. Maggie trebuie să-şi câştige claia de fân. Stâlpii atârnau între pânză şi sol la unghiuri de patru­zeci şi cinci de grade. Lanţurile elefantului fură ataşate cu repeziciune la cercurile de metal de la baza stâlpilor. Laolaltă cu colegii ei, Jo o îndemnă pe Maggie să înainte­ze. Stâlpii se ridicară, trăgând pânza după ei. Marele cort se înălţă la viaţă sub cerul dimineţii. După ce-şi încheie treaba, Maggie ieşi la lumina soarelui. - Frumos, nu-i aşa? Renaşte în fiecare zi, murmură Jo. Vito trecu pe lângă ei şi o strigă în italiană. Ea îi făcu vesel cu mâna şi îi răspunse în propria lui limbă, apoi îi semnală lui Maggie să îngenuncheze din nou. Aşteptă până ce pasagerul ei coborî, după care se dădu jos şi ea. Când ajunseră faţă în faţă, fu surprinsă că era atât de înalt. Lăsându-şi capul pe spate, îi dădu doar cu câţiva centimetri mai puţin decât Buck. - Păreai mai scund când eram pe Maggie, îi spuse cu obişnuita ei candoare. - Şi tu păreai mai înaltă. Jo chicoti, mângâind-o pe Maggie după ureche. - Vii să vezi spectacolul? Ştia că îşi dorea ca el să vină, ştia şi că ar fi vrut să-l revadă, ceea ce i se părea deopotrivă ciudat şi uimitor, întotdeauna, bărbaţii fuseseră pe locul al doilea după feli­nele ei, iar orăşenii nu o interesaseră niciodată. - Da, am să vin la spectacol. Avea un mic zâmbet pe faţă, însă o examina cu atenţie. Faci parte din trupa de circ? - Am un număr cu pisicile mele. - Înţeleg. Cumva, mi te imaginam într-un număr de acrobaţie, zburând la trapez. - Mama mea a fost acrobată, surâse Jo. Cineva o strigă. Era nevoie de Maggie să ridice cortul pentru spectacolul secundar. Trebuie să plec. Sper să-ţi placă reprezentaţia. Nu apucă să-i dea lui Maggie ordinul de a se îndrep­ta spre locul cu pricina, că bărbatul o prinse de mână. Dresoarea rămase locului, surprinsă din nou de tremurul din braţ. - Aş vrea să te văd astă-seară. Ridicând privirea, îi întâlni ochii. Erau direcţi şi lipsiţi de prefăcătorie. - De ce?   întrebarea era sinceră. Voia, în mod clar, să-l revadă la rândul ei, însă nu era sigură din ce cauză. De această dată necunoscutul nu râse. Cu blândeţe, îşi trecu degetul peste cosiţa ei. - Pentru că eşti frumoasă şi mă intrigi. - Ah! Jo căzu pe gânduri. Niciodată nu se considerase fru­moasă. Frapantă, poate, în costumul ei, înconjurată de feline, dar în blugi, fără machiaj, se îndoia de asta. Totuşi, era o ipoteză interesantă. - Bine, dacă nu am probleme cu pisicile. Ari nu s-a simţit prea bine. Bărbatului îi încreţi un zâmbet la colţurile gurii. - Îmi pare rău să aud asta. Jo fu strigată din nou şi amândoi priviră în direcţia de unde venea chemarea. Văd că e nevoie de tine, rosti el cu un semn din cap. Poţi să mi-l arăţi pe Bill Duffy înainte să pleci? - Duffy? repetă Jo, surprinsă. Nu se poate să cauţi de lucru. Scepticismul din glasul ei îi provocă nou-venitului un rânjet. - De ce nu pot? - Fiindcă nu intri în nici una dintre tipologii. - Există tipologii? întrebă el, totodată interesat şi amuzat. Jo clătină iritată din cap. - Da, desigur. Şi tu nu te încadrezi nicăieri. - De fapt, nu caut de lucru. Însă îl caut pe Bill Duffy, rosti el, încă zâmbind. Era împotriva firii lui Jo să-şi bage nasul unde nu-i fier­bea oala. În cadrul circului, intimitatea era atât protejată, cât şi respectată. Cu mâna streaşină la ochi, se uită în jur până îl văzu pe Duffy, care supraveghea ridicarea cortului pentru bucătăria mobilă. - Acolo, arătă ea. Duffy e cel cu jachetă roşie în ca­rouri. Încă se îmbracă precum un spicher de modă veche. - Un ce? - Îmi imaginez că voi i-aţi spune crainic. Asta e un ter­men de orăşean, nu unul din circ. Cu graţie şi uşurinţă, tânăra urcă pe Maggie, care aştepta răbdătoare. Îi zâmbi bărbatului, apoi mână pachidermul înspre cort. Spune-i lui Duffy că Jo îl roagă să-ţi dea o invitaţie, rosti ea peste umăr, apoi făcu un gest de rămas-bun şi se întoarse. Zorii lăsară loc dimineţii.