Cezar Petrescu

                                                                        DUBLU CUVÎNT ÎNAINTE.                                                                                  1932 — 1947                                                                                                  I                                                                                      Aprilie 1932    O prefaţă înseamnă mai întotdeauna o recomandare suspectă. Trădează îndoiala autorului în opera-i cu pricina. Altfel, de ce-ar simţi oare nevoia să-şi prezinte scrisele cu o carte de vizită grijuliu parafată? De ce atîtea expli­caţii? — cînd o realizare deplin ro­tunjită în orice domeniu al artei, se explică şi îşi justifică raţiunea de existenţă prin ea însăşi, dispensîndu-se de asistenţa tutelară a faurului? Un prunc cocoşat, nu-i mai puţin cocoşat, chiar dacă părintele în disperare de cauză invocă argu­mentele cele mai ingenios dibăcite, circumstanţele cele mai dramatice, cele mai înduioşătoare apeluri, pentru a te vicleni să nu bagi de seamă la penibi­lul ghem care scălîmbăie spinarea progeni­turii. Nici dacă schimbînd de tactică, într-o scînteietoare jerbă de sofisme îţi demonstrează că o cocoaşă e în de­finitiv cel mai de pizmuit privilegiu, de care doar prin excepţie se bucură numai arare exemplare umane, cum va fi existînd desigur şi o astfel de teo­rie rezervată ad-hoc pentru uzul părinţilor de coco­şaţi, punînd într-o demorali­zantă inferioritate gloata comună a odraslelor cu vertebrele normal înşuru­bate pe verticala coloanei. Oare desenatorii care nu se învrednicesc a trage o singură linie pură, stihui- torii ai căror iambi se tîrîie şontîc-şontîc în sărmane aparate ortopedice, muzicanţii care nu-s capabili să înfiripe o armonie fără sughiţuri cacofonice — nu purced oare prin a contesta de-a valma un Yngres, Petrarca sau J. Sebastian Bach, sub cuvînt că li s-a perimat arta? Şi improvizîndu-se cu de la sine au­toritate vajnici deschizători de drumuri,   nu-şi trans­formă oare în virtuţi regeneratorii jalnicele lor in­firmităţi? O proclamă cu vehemenţa. Găsesc îndestui naivi şi snobi s-o creadă. Mai grotesc încă: o cred! Ei înşişi o cred. O cred, identificîndu-se cu Baudelaire, Wagner, Rimbaud, Manet, Debussy, Rodin, Picasso ori Rymski-Korsakov, deşi e cam depărtişor distanţă. De aceea, de la cel dintîi volum apărut acum zece ani, pînă la acesta (al cincisprezecelea îmi pare), m-am abţinut de la asemenea fastidioase comunicări directe cu lectorul. Nu i-am solicitat indulgenţa, răbdarea, măsluita adeziu­ne. Nu i-am aprins opaiţe suplimentare pen­tru a ilumina într-o favorabilă si mistificantă miză în scenă, tainele atît de ades torturante ale cămăruiei de lucru, cu ale sale patetice deznădejdi, revulzii de elanuri, tîrîşuri după luciola inspiratei năluci care fuge şi-ţi scapă, căderi, himerice înver­şunări ale depăşirii de sine. Prin acestea toţi tre­cem. Toate rămîn pudic ferite de ochii spectatoru­lui, ca orice spasm, prin natură inestetic, al naşte­rii. Am lăsat cărţile odată apărute, să-şi urmeze destinul. Lectorul să le adopte ori să le respingă. Tot el să le inter­preteze. Nici o introducere. Nici o prezentare. Nici o de­dicaţie — indicînd o intenţie sau alta, o preferinţă sau alta, o afinitate ori alta. Dacă o singură dată mă abat de la o atît de rectilină conduită, o fac fiindcă întru aceasta mă strîmtorează acum mai multe pricini, pe cît de com­plexe, pe atît de imperioase, cred. Mă opresc numai la două. Cele mai însemnate. În primul rînd, pare-mi-se că a ajuns veleatul unor asemenea lămuriri, oricît ar violenta preocu­parea unei sobre ţinute literare, departe de şcoli, cenacluri, manifeste, campanii ideologice, polemici şi schisme; întrucît pe acest roman se centrează mai toate cărţile tipărite pînă acum şi cele ce stau în sertar începute şi aşteptîndu-şi maturitatea de­finitivă; pe acest roman se vor centra fără îndoială şi cărţile cîte vor veni cu anii, cristalizînd din magma proiectelor. În al doilea rînd, o fac, fiindcă lectorul şi croni­carul, prea s-au aflat dezorientaţi de absenţa unui plan vizibil şi organizat în succesiunea romanelor destul de numeroase, poate chiar prea numeroase după opinia unora. Romane care au întîmpinat cînd o soartă nemeritat prea bună, cînd alta mai me­ritat vitregă, în aceşti zece ani, de cînd cu o mînă sfielnică de începător, dar în numele unui ferm şi nedesminţit crez, intitulam semnificativ prima carte Scrisorile unui răzeş. Atunci, am fost categorisit în pripă epigon întîrziat al semănătorismului. Şi de-atunei încoace, în pofida acestei superficiale, poate numai comode eti­chetări, lectorul şi cronicarul s-au văzut mereu con­trariaţi şi diversitatea cu o aparentă incoherenţă a subiectelor, de diversitatea mediilor, a problemelor, a atmosferei şi a metodelor, adică a tehnicii literare. Iar în concluzie, au fost uneori ispitiţi — aş recu­noaşte, pînă la un punct: îndreptăţiţi — să-mi atri­buie la al zecelea ori al doisprezecelea volum, inten­ţii şi orientări străine de mine, după cum intenţii şi afiliaţii străine de mine au crezut că-mi discern de la întîia cărţulie a debutului. Nimic mai firesc. Căci nimic nu dă mai desăvîrşit impresia de anarhică dezorganizare, ca o construcţie în curs. Faţada e încă în cărămidă roşie, sacii cu beton ală­turi, ghiara armăturilor de fier crispată sub viitoa­rele bolţi, dincoace groapa cu var, pretutindeni mo­loz, praf, grunji de tencuială; pe cînd schelele ne­ridicate încă, maschează o privire de ansamblu. Totuşi, spre o asemenea construcţie de ansam­blu năzuieşte toată fiinţa mea scriitoricească. Şi numai articu­late într-un asemenea tot, aş cere lectorului să-mi accepte indulgent ori să-mi res­pingă cu un sever verdict, fiecare carte nouă sau mai veche, dincolo de ale lor inerente şi omeneşti inegalităţi. Fiecare din aceste volume, indiferent de subiect, de obiect, de personagii, de mediu, de atmosferă, indiferent de realizarea lor mai izbutită ori mai mi­zer naufragiată, nu va să înfăţişeze cumva în cro­nologia apariţiei sau în cronolo­gia epocii în care se desfăşoară acţiunea; nu va să înfăţişeze ori să ja­loneze o etapă de orientare spre cine ştie ce modă trecătoare a timpului. O renegare sau o înregi­mentare. O convertire. Nu exist scriitoriceşte din asemenea şi pentru asemenea convertiri vuietoase. Nu cred în ele. În sinceritatea lor. În rodnicia lor. În trăinicia lor. Din anii cei mai neîmpîcliţi de scepticism ai ado­lescenţei, mi-a rămas săpată în cuget ca un sacru îndreptar de viaţă, melancolica reflecţie a lui Alfred de Vigny, care se proiectează cu atît de nobil, de discret şi mîndru profil, printre contemporanii săi de-un romantism agresiv şi emfa­tic, gesticulînd cabotin pentru a ului ori a scandaliza gale­ria: La vie est trop courte, pour que nous en perdions une partie précieuse â nous contrefaire. Un scriitor este organic predestinat cutărei sau cutărei optici şi interpretări a lumii, cutărei sau cutărei fatalităţi temperamentale de creaţie, din care, ca dintr-un cerc magic, nu poate evada. Orice tentativă de evadare e un început de tră­dare faţă de destinul său scriitoricesc; o tentativă de sinucidere. Piruetele acelor scriitori de după războiul se­minţiilor din 1914—1918, care s-au rătăcit după cum sufla vîntul diferi­telor expresionisme şi dadaisme, suprarealisme, simulta­neisme, zenitisme, ultraisme şi alte puerilisme; toate aceste giumbuş­lucuri, oportunisme şi mimetisme, i-au expulzat din orbita literară cînd vîntul a suflat aiurea. Cîte promi­siuni n-au fost astfel înşelate, numai fiindcă scriitorul lipsit de centru de gravitate şi de criteriu interior, sclav snobis­mului de ultima oră, atent la reţeta efemerului succes de ultimul minut, se lăsa fascinat de proclamaţiile acestor improvizate şcoli li­terare, replica altor şcoli plastice, cu senzaţionale manifeste de-un superfuturism iconoclast şi vandalic, exterminînd radical trecuturi, tradiţii, bi­blioteci, muzee, dar fără jalonarea unei singure opere care să supra­vieţuiască fulgurantelor mani­feste? Se perimau toate, înainte de a se zbici cerneala manifestelor. Se demodau într-un an, mai teribil decît faimoasele veste roşii ale romanticilor de-acum un veac, la bătălia lui Hernani. Primul deceniu de după războiul din 1914—18 e presărat de asemenea cadavre ale promisiunilor neîndepli­nite. De cadavrele destinelor literare şi ar­tistice eşuate, căzute în rebut, fiindcă, lipsite de con­sistenţă fiind, lipsite de, densitate interioară, s-au înregimentat în batalioanele de asalt ale oportuniş­tilor inovatori cu orice preţ — şi adesea cu preţul ridicolului prin absurd — în loc să se caute şi să se găsească pe sine, în loc să creeze opera durabilă care să-i exprime. Nu poate fi vorba, aşadar, de niciun fel de orien­tare „nouă” telescopată de alta „mai nouă” în cro­nologia cărţilor mele, ci de continuarea perseve­rentă a unui plan dinainte statornicit şi anunţat în trăsuri generale (pentru cine a voit să citească prin­tre rînduri), încă din romanul Întunecare. În acest prim roman de proporţii, vădeam lectorului că nu atribui literaturii o vocaţie diletantistică de precioase meşte­şugiri sub semnul artei pentru artă, ci o misiune, un pact de profundă conştiinţă, şi ar­tistică, şi omenească. Fără a cădea în erezia artei care demonstrează şi pledează, stăruiesc în credinţa că arta nu se poate opri la suprafaţa virtuozităţilor sterile. Cată a străbate adînc în taina sufletelor şi a vieţilor individuale sau colective, pentru a surprinde ceva din complexele misterioase care decid soarta acestor indivizi, a societăţii şi a unei epoci — mai larg apoi: a umanităţii. Romanul Întunecare, cu dimensiunile sale de roman fluviu într-o vreme cînd literatura euro­peană nu era invadată încă de afluxul acestui gen, nu se înfăţişa totuşi decît ca un fragment, un capitol defalcat dintr-un tot. Iar acest tot, pe care (desigur cu o prezumţioasă ambiţie scriitoricească) îl întrevăd ciclic, într-o succesiune de 15—20 romane, în unele cărţi se mărgineşte la o investi­gaţie orizontală a realităţilor şi proceselor sociale: Calea Victoriei, Comoara Regelui Dromichet, Aurul negru, Apostol; în altele încearcă o investigaţie verticală, mult mai subtilă, în realităţile şi proce­sele psihologice ale individului dezaxat de epocă sau copleşit de epocă: Simfonia fantastică, Baletul me­canic, novelele cu natură de mici romane compri­mate: Omul din vis, Omul care şi-a găsit umbra, Somnul, Adevărata moarte a lui Guynemer, etc. Amintesc cîteva numai, din cele tipărite. Nu po­menesc pe cele în lucru sau în nebuloasa intenţiilor. Evident, distanţa între ele e mare. Raporturile par cu totul vagi. Lectorul înşelat de-o premeditată diversitate de mediu şi de atmosferă, de ton, de tim­bru, de procedeu şi de ritm, e ademenit să ignore caracterul de unitate, acel fir nevăzut dar perma­nent, care circulă în meandrele atîtor destine de eroi, de familii, de grupuri, de clase. Pe deoparte, aşadar, ca să înlătur odată pentru totdeauna asemenea confuzii ale lectorului; pe de alta, ca să contest anume etichetări arbitrare ale unor anume critici, nărăviţi să-ţi ceară într-o operă ce-ar fi vrut dînşii să pui, în loc să-ţi admită drep­tul de a exprima ce ai tu de spus, judecîndu-ţi scri­sele numai ca atare — încalc o rînduială riguros respec­tată vreme de zece ani. M-au îndemnat întru­cîtva şi mi-au uşurat calea, precedentele unor scri­itori de altă măsură: un Thomas Hardy şi un Ma­xim Gorki, un Joseph Conrad şi un Tolstoi, un Romain Rolland şi un Jules Remains, un Thomas Mann şi un Galsworthy. Şi vai! uriaşul între toţi, Balzac, care-şi prezenta fiecare nou volum cu o savantă şi intransigentă prefaţă în ediţia originală, încît astăzi s-ar putea alcătui măcar două tomuri compacte numai din reeditarea acestor autointerpretări balzaciene. Pe lîngă toţi, ce înseamnă un mărunt romancier moldo-valah, al unei adolescente literaturi, care abia îsi dibuie traditia romanului său naţional? Totuşi, şi aceia, cît de mari şi de universali vor fi fiind, s-au aflat nevoiţi să explice intenţia unei cărţi, semnificaţia ei şi mai ales situarea ei în truda de-o viaţă întreagă, cînd veleitatea acestei trude e o operă ciclică de mai vast cuprins, în spaţiu şi în timp. Romanul de faţă, conceput în două părţi: Plecat fără adresă (1900) şi Sosit fără adresă (193?); Caie­tul cu scoarţele albe şi Caietul cu scoarţele negre — e dacă se poate spune cheia tuturor celorlalte ro­mane, în care năzuiesc să redau imaginea unei epoci, fie urmărind un suflet şi un destin individual într-un grup restrîns, fie sufletul şi destinul unei grupări umane traversînd epoca. Nu cheie în înţelesul titlului pus de Aldanov pe coperta unui roman, inaugurînd un ciclu unde socie­tatea e văzută prin prisma unui individ, cum au mai realizat-o şi Romain Rolland în Jean Christophe sau Maxim Gorki în Viaţa lui Klim [Samghin]. Nici societatea percepută prin destinele, interesele şi reacţiile unei familii, ca în romanele Budden- brooks de Thomas Mann, Les Thibault de Martin du Gard, Forsyte Saga de Galsworthy sau Chronique des Pasquier, romanul lui Georges Duhamel. Nici cheia unui personagiu ca Salavin, pe care acelaşi neîntrecut şi maliţios analist, Georges Duhamel, l-a pus sub observaţie cu răbdarea unui adevărat ento­mologist, studiind o gîză ce-şi simte crescînd aripi de pajură.                 

PREDOSLOVIE   Iunie 17. Poiana Negrei   E RA o încăpere scundă, cu pereţii rombici vecină cu cerul; vara încropită de arşiţă, în Decemvrie sguduită de viscol. V’aduceţi aminte? Stăpânul acelor zidării forti­ficate cu beton, săpând temelia, ţinuse cu sgârcenie să nu piardă nici un ungher din fâşia pământului îngust, şi clădirea se înălţase în văzduhuri triun­ghiulară, ca un bot de navă. Acolo sus, la al patru­lea rând, în colţul cel mai ascuţit unde se despicau vânturile, am descoperit cabina aceea în care cu o săptămână înainte o femeie îşi luase zilele. Fusese o trecătoare neînsemnată prin vieaţă; o femeie fără vârstă şi fără frumuseţe, strecurată în tălăzuirea mulţimii în vestminte fumurii, nevăzută şi mistuită de suferinţe de nimeni luate în seamă. Nu se ştià bine de unde venise, nici ce tăinuite dureri curmase cu ceaşca de băutură omorîtoare. Deşertându-i mo­ştenirea ei săracă, pentru a face loc şi mai puţinu­lui avut, cu care poposisem în cetatea plină de larmă, proprietarul se tânguise doar că a rămas păgubit cu plata câtorva luni şi iscusit, îmi lăsase să pricep că această îngăduială nu-mi va fi şi mie acordată.   Iar umbra moartei necunoscute se desfăcù după aceea multă vreme din unghere, târziu, când noap­tea potolià vaetul oraşului. Prin somn, îşi plecà faţa ei nevăzută deasupra pernelor, misterioasă mă cercetà deaproape; nu-i zăream chipul şi totuş îl presimţeam de o nemărginită tristeţe, purtându-mi visurile în ţinutul împăcărilor veşnice, unde sufle­tul eliberat flutură ca o pasăre albă. Cu această tovărăşie de întunecoase vedenii îmi pornisem acolo vieaţa, şi n’a fost anevoie de înţeles de ce oraşul vostru, din cele dintâi ceasuri, nu-mi mai părù o vale a desfătărilor. Dar aţi venit voi, aducând îndată îndrăzneală şi înveselire. Cutia strâmtă a cămării s’a umplut de furtunoase desbateri şi siguranţa tutupor biruinţe­lor a fost atât de vehement demonstrată cu pumnul în masă, încât înfricoşată, umbra moartei s’a furişat din fostu-i lăcaş, rătăcind aiurea, în adăposturi mai paşnice. Deacolo, dela fereastra deschisă în înălţimi, seara, când se aprindeà colierul luminilor dealun- gul zidurilor sure, urmăriaţi jos furnicarea mulţimii şi sufletele vi-se încărcau de toate nădejdile. În puhoirea fără odihnă a străzii, vă trudiaţi privirea să descoperiţi fraţii voştri necunoscuţi; eroi cari vă înduioşau sufletele, tineri înfriguraţi şi famelici ce-au visat pe cărţile lui Balzac, pe cari Capitala îi chemase din somnolenţa târgurilor tihnite şi din cătune cu bisericuţa mucedă, ispitiţi de pilda lui Rastignac, Rubempré ori Rafael de Valentin. Îi recunoşteaţi după paşii grăbiţi cu care străbăteau strada. După nepăsarea cu care, singurateci în mij­locul mulţimilor, îşi purtau glorios, ca viteze trofee de bătălie, vestmintele lor roase şi de mult înfrun­tând vremelnicia modelor. Spre dânşii înduioşarea voastră coborà ca o desmierdare. Vă regăseaţi. Vă număraţi. Înverşunarea voastră îşi oţelià armătura. Eraţi legiune. Eraţi legaţi printr’o ascunsă franc­masonerie. Cetatea vă stă acolo, la picioarele voastre, cloco­tind de ispite şi gata să îngenunche. Erà nevoie numai s’o îmblânziţi, ca pe-o fiară care învaţă să se târâie supusă, când ştie în mână biciul temut, cu plumbi. Pe mine, spasmul acela necurmat mă obosià. Fără vrere, îmi desprindeam coatele amorţite dela fereastra voastră şi-mi găsiam odihnă ochilor, din­colo, la celălalt pervaz, deschis către alte privelişti. Era altă ferestruie, care privià peste acoperişuri de tablă cenuşie, peste cartiere sărace şi prăfuite, spre marginea oraşului, peste plasa încurcată de şine a gării, unde veşnic poposià şi plecà un tren. Dar prin culisele afumate ale zidurilor, se întrevedeà un colţ de câmp; o şuviţă îngustă, verde şi atât de departe, că mă îndoiam ades de adevărata ei fiinţă, că-mi păreâ uneori o amăgire a ochilor, un ostrov ireal, fata morgana a sufletului sugrumat de ziduri fierbinţi şi însetat de răcoarea pajiştilor. La ferăstruia aceea, lângă peretele cu tencuiala grun­zoasă, se chinuià să ajungă spre cer un copac crescut în pământul sguros. Aveà frunzele colbăite, crengile noduroase şi torturate; arşiţa asfaltului şi umbra uscată a zidurilor, îi înnăbuşise într’atâta seva puţină în trunchiul sclerozat, că-mi păruse din cea dintâi zi un copac-martir. Nici nu s’ar fi putut spune fără şovăială ce copac anume va fi fost. Poate un savant ar fi găsit un prilej rar, să studieze cu isteţime din închirceala frunzelor, din convulsia încâlcită a crengilor, desnădăjduita încăpăţânare de vieaţă a arborilor smulşi pădurii. Seara, când frun­zele abià îndrăzniau să susure timid, la o adiere nesimţită, copacul îmi părea că suspină. Vă amintiţi apoi? După ani, cămara mea nu mai fu încăpătoare îndestul pentru fabuloasele voastre planuri. Vă ri­sipeaţi. Rămâneam singur. În urmă. În cuvintele voastre, după o strângere moale de mână, străbăteà o fugară compătimire. Mă dovedisem cu aripi prea scurte, pentru sborul vostru îndrăzneţ. Şi poate vă întrebaţi de n’ar fi fost mai bine să fi rămas în sătucul acela — despre care vă povesteam — cu cântec de cristei în dimineţile cu cer cristalin. Fu­sese o iarnă cu zăpada murdară pe uliţi, cu întune­cările grăbite de neguri. Deasupra acoperişului erau trei gratii de fier ruginit, cu ceşti albe de porţelan în care se adunaseră par’că, înnodate, toate sâr­mele de telefon ale oraşului. În coardele acelea întinse, se văitase toată iarna viscolul. Şi nopţile îmi păruseră oprite pe loc, fără sfârşit. Din nou singu­rătatea mi-o cercetase moarta necunoscută. Din nou îşi plecă în întunerec, peste obrazul meu, faţa nevăzută, în care desluşeam cu spaimă o în­trebare ce însemna un îndemn. Iar la începutul primăverii, într’o dimineaţă, în zorii plumburii încă, am auzit în strada adormită scârţâitul dureros al carelor. A fost ca o chemare desnădăjduită a câmpurilor. În lumina vânătă se înşirà convoiul cu poveri. Acoperind gemătul osii­lor, se înălţau glasurile cărăuşilor şi ele îmi sunară trist, ca un plânset de acasă. N’am închis ochii. La ferestruia dinspre şes am aşteptat soarele. Vântul dimineţii aducea răsufletul răcoros al ogoarelor. În pâcla albăstrie acoperişu­rile se înălţau fără număr, geometrice şi monotone, ca mii şi mii de temniţe cu obloanele trase, care peste un ceas aveau să-şi deschidă porţile şi să-şi trimită condamnaţii la osânda cea silnică. Ce cău­tam acolo? Ce aşteptam? Din gară un tren pufni un nor alb şi porni grăbit peste câmpuri. Se vedeà acolo un lan crud înverzit. Strălucià departe o lu­cire de ape. Copacul de lângă zid îşi tremură ra­murile şi n’am ştiut de-a fost gemătul meu ori suspinul frunzelor. Mai erà nevoie de-o hotărîre?   În căsuţa de bârne, cu muşcate la fereastră şi adăpostită de nucul străbun, sub care am visat şi eu odinioară să cuceresc lumea, m’am întors atunci obosit şi cuminte. În răzeşia părintească, ecoul gla­surilor voastre ajunge acum înnăbuşit, ca din alte lumi, ca vuetul îndepărtatelor furtuni, ce mor sub norii albi, la orizont. Asfinţitul mă prinde ades cu o carte pe genunchi. Livada cântă de zumzetul al­binelor. Porumbeii cu picioarele de mărgean co­boară să ciugulească grăunţele din mână-mi. Ce-aş mai dori? Aţi vrut câteva însemnări din sihăstria asta. Mă tem că vor însemnà desamăgiri, dela cele dintâi file.               ÎN PODGORIA DE ODINIOARĂ     C ÂND am ajuns sus, soarele se stingea fără putere. Vântul îngrămădià nori fumurii pe culmile rotunde. Erà o lumină turbure, cu ceasul nehotărît. Din înălţimi stau gata să curgă stropii de ploaie. Şi nu se desluşià de-i început de ziuă, ori cele dintâi întunecimi ale asfinţitului. Acolo, la gardul cu vreascurile rupte, la podeţul putred şi la poarta strâmbă şi dată în lături a pustiu, m’am oprit cu răsuflarea tăiată; poate de urcuşul prea repede, poate de amintirea lucrurilor moarte. Un căţelandru alb m’a întâmpinat cu larmă duşmănoasă. Din fund, de sub prunii bătrâni şi cu crengile răsucite, moşneagul grăbi către mine săltându-şi pe umeri sumanul sur. Ca întotdeauna întâlnirea noastră se petrecù sgârcită în vorbe. Paznicul livezii secătuită de rod şi al viei părăginite, e ursuz şi surd iar dru­mul meu pe nevestite-i părù şi de astădată încă un semn de neîncredere şi o iscodire vicleană de stăpân. Deaceea m’a purtat tăcut la cele trei clăi de fân, clădite cu trei jucării netede, în dosul cra­mei cu ferestrele sparte. Îmi arătă cei din urmă pomi noduroşi cari mai rodiau fructe pipernicite, şi iarăşi mă duse, cu gând de mustrare, la casa bătrânească, cu draniţa mucedă şi cu pereţii coş­coviţi, din care cărămizile desgolite arătau răni roşii. Aici paznicul mă întrebă din ochi. I-am ocolit privirea. I-am strigat ceva, la întâmplare, în urechea surdă, pentru a-i strămutà gândul în altă parte. De ani nenumăraţi întâlnirea noastră sfârşià la fel. Păragina în care lăsam să se macine gospo­dăria moştenită îi păreà cea din urmă nelegiuire cu putinţă. Şi nu pierdeà prilej să mi-o amin­tească, duşmănos. Nu-l puteam îmbunà. Nu-i cu­noşteam nici o patimă care să-l ademenească. Ţigare nu pusese în gură, nici rachiu. Singuratec şi posomorît, colindà via pustiită, ca un strigoi cre­dincios ţintirimului. Noaptea, când în toate viile cu rodul pârguit trosneau împuşcăturile paznicilor, ieşià şi el cu puşca la pândă, între puţinii butuci cu aguridă. Dar fără folos îşi ascuţià auzul slab să prindă urme de paşi. Cine eră nebunul să râvnea­scă cele câteva chiorchine acre? Şi cartuşele ruginiau în ţevile de oţel înnegrit. Aşà am rămas amândoi fără să rostim cuvânt, în faţa casei cu obloanele trase. Dintr’un cuib cenuşiu de rândunele sub strea­şină, spânzurau câteva fire de paie legănate de vânt. Ochii noştri întârziau fără vrere acolo. Rân- duneaua de mult se călătorise. Culcuşul căptuşit cu puf cald, îl moştenise o căsnicie gureşă de vră­bii.   Iar neastâmpărul acestor oaspeţi sburliţi de frigul umed al toamnei şi tăbărîţi în cuib străin, ciripitul lor mulţumit, goana după firele de păr cu care îşi durau alt aşternut stufos şi fără fru­museţe în cuceritul lăcaş capitonat, toate turbu­rau gânduri jalnice. M’am întors scurt pe călcâie. Am coborît de cealaltă parte, printre rândurile de viţă uscată, de unde pe alocuri se prindeau cu desnădejde, de rămăşiţele aracilor, cârcei sălbă­tăciţi. Am ajuns la mărul din vale. Acolo, pe ţărmul izvorului secătuit, unde se întinde astăzi, între ier­burile creţe, un fund de baltă uscat şi albit de sare. Adăpost neuitat al celor dintâi nelinişti de odi­nioară. Umbră pe brazdele verzi unde contele a- morţiau deasupra întâielor cărţi ademenitoare. A- mintire de alinare, spre care în funinginea târgu­rilor colindate, mi s’a oprit întotdeauna, odihnit, gândul... Dar mărul m’a primit întinzându-mi spre îm­brăţişare crengi fără frunziş. Sub scoarţa desghio- cată încetase să curgă vieaţa. În beţele albe vântul sunà îngheţat. Din pământul rădăcinii ţâşniseră îndrăsneţ câteva vlăstare crude. Pentru ce bucurie însă să îmmugurească deacuma şi să lege flori tran­dafirii la primăvară? Atâta tăcere aci. Şi dincolo, în celelalte văi, pe celelalte povâr­nişuri, din celelalte podgorii, atâta nepotolită în­veselire şi atâtea chiote de cules străbat până în tihnă acestei văgăuni dosite! Sus pe culme, pândarul surd rătăceşte aproape de norii grei de apă. Se opreşte încovoiat. Cerce­tează ceva. Porneşte iar. Se înalţă pe umărul sterp şi rotund al dealului. Şi lângă cer, în răstimpuri, gesticulează ameninţând depărtările. Vorbeşte cu pustiul.

„STRĂINUL” DIN NOI SAU CEZAR PETRESCU ŞI MUTAŢIILE PROZEI ROMÂNEŞTI INTERBELICE     Cezar Petrescu şi-a surprins şi deconcertat contem­poranii printr-o manifestă variaţie a registrului narativ, care l-a făcut în timp autorul unei opere caleidoscopice. În ea se cuprind şi coexistă, de pildă, schiţe şi povestiri elegiac sămănătoriste alături de nuvele în directă tra­diţie maupassantiană sau de introspecţie psihopatolo­gică; romane politice de calmă clasicitate şi biografii romanţate alături de naraţiuni în reţetă alert-umoristică sau picaresc-senzaţională. Experienţa — deşi a fost so­cotită uneori o concesie făcută mondenităţii şi o cauză de inflaţie factologică — îşi vădeşte neîndoielnice impulsuri şi motivaţii interioare. Cezar Petrescu îşi asumă diversitatea perspectivei epice conştient, ca pe   un imperativ al supravieţuirii literare. Iată ce afirmă într-un cunoscut interviu prilejuit de apariţia romanului Calea Victoriei: „Eu cred că prima condiţie de existenţă a scriitorului e diversitatea, preocuparea de a-şi renova optica şi maniera” (Rampa, an. XV, nr. 3596, 17 ianua­rie 1930, p. 1, 3). „Diversitatea” va deveni, de aceea, pentru scriitor, un precept constant de program artistic şi chiar existenţial. „Fiindcă am trăit şi trăiesc viaţa in­tens şi divers — va continua să se mărturisească în acelaşi context — împrospătîndu-mi cu o scandaloasă neîmpăcare toate curiozităţile intelectuale (...), nu m-a speriat în literatură nici un fel de subiect. Nu m-am sim­- ţit strein în nici o experienţă (s.n.). Eu cred că aceasta     e cea mai mare bogăţie la care poate rîvni un scriitor” După mai bine de un deceniu, cînd opera sa fundamen­tală era cvasifinalizată, ideea „diversităţiiu avea pentru Cezar Petrescu aceeaşi funcţionalitate percutantă, fiind resimţită ca un fel de catalizator al evoluţiei şi progre­sului său literar: „Am fost preocupat de năzuinţa să exprim epoca într-o vastă frescă a României dintre anii 1900—1940, cu toate aspectele sale sociale, istorice, eco­nomice, psihologice (...). Aceasta m-a condus la o diver­sitate de atmosferă şi de mediu, care multor critici li      s-a părut îndrăzneaţă, altora inexplicabilă. Între Scriso­rile unui răzeş sau Apostol, sau 1907, sau Comoara re­gelui Dromichet, sau Aurul negru şi între Calea Victo-riei, Duminica orbului, Baletul mecanic, Omul din vis, Aranca, ştima lacurilor, Simfonia fantastică este o pră­pastie de lumi şi de atmosferă, de probleme (...). Dar pentru scriitor, asemenea diversitate implică şi o di­versitate de scris, de mijloace oarecum tehnice, de meş­teşug, ca să nu-i zic prea pretenţios: artă (...). Aceasta m-a obsedat, căci în aceasta am găsit resursele de în­noire” (Buletinul editorial, an. IX, nr. 116, 1 ianua­rie 1943, p. 3—5). Deşi cu aer de rememorare sentimen-tală, observaţia este seducător de lucidă şi corespunde cu totul adevărului istoric. Cezar Petrescu se vrea ico­noclast, caută cu fervoare „resurse de înnoire”, dar — spirit conservator prin temperament şi educaţie — re­zumă reforma doar la o schimbare alternativă a formu­lei stilistice. De aceea, nici o carte a sa nu continuă gama epică a celei antecedente, în afara celor gîndite sub bolta aceluiaşi ciclu. Predispoziţia apare, de altfel, chiar de la începuturile sale literare (daca nu cumva  are obîrşii genuine). Într-o mărturisire tîrzie, de pildă, işi aminteşte cum în epoca primelor colaborări ieşene publica articole de direcţie în gazete de o anumită orien­tare, iar a doua zi îşi dădea singur replica, sub pseudo­nim, în gazete adversare. Nu-l interesa, se înţelege, co­media luptelor intestine, ci doar posibilităţile sale de a  se ipostazia multiplu şi divergent, exerciţiul artistic în sine. Această mobilitate artizanală, pe care scriitorul şi-o doreşte şi exersează la orice vîrstă, îl face deosebit de receptiv la seismele heterodoxe ale climatului, pe care   le întîmpină cu înţelegere şi dezinvolt liberalism. Nu    va rămîne însă niciodată doar la o simplă expectativă, ci va încerca în genere să se manifeste în „alfabetul” lor, în ordinea convingerii sale că nu trebuie să se simtă „strein” în nici o experienţă. De aceea, majoritatea ten­tativelor de înnoire a retoricii prozei româneşti de după primul război mondial îl au printre partizani (uneori chiar ca pionier) şi pe Cezar Petrescu. Nu mult însă şi niciodată cu aderenţă înfocată, deoarece demonul „di­versităţii” îi destabilizează repede opţiunile şi îl des-chide cu aceeaşi temporară frenezie altor tentaţii, ivite meteoric în orizontul sensibilităţii contemporane. Pe asemenea făgaş biografic ajunge Cezar Petrescu — pro­zator de formaţie tradiţionalist-sadovenistă, investigînd realitatea prioritar social şi comportamentist — la psi­hanaliză şi explorarea abisului vieţii interioare. Noua sa adeziune literară i-a fost repede observată în epocă. Spre sfîrşitul anului 1926, de pildă, Adevărul literar şi artistic (an. VII, nr. 307, 24 octombrie, p. 1) publica sub semnătura „Dr. Ygrec” un articol intitulat Freudismul în literatura română (Note pe marginea ro­manului „Întunecarea” al d-lui Cezar Petrescu), care atrăgea atenţia asupra convertirii prozatorului la pre­ceptele psihanalizei şi acuza chiar un anume exces în acest sens (faptul că eroul unui fragment din roman, publicat de Viaţa românească, reproducea glosele lui Gaston Pawloski, emul freudian, apărute în revista pa­riziană Les Annales). Cum romanul Întunecare a fost elaborat, potrivit mărturisirii sale, în cuprinsul a trei vacanţe de vară consecutive, fiind gata de tipar în 1925 (vezi: De vorbă cu d. Cezar Petrescu, în Adevărul lite-   rar şi artistic, an. IX, nr. 453, 11 august 1929, p. 1—2), putem data cu oarecare precizie perimetrul de geneză al preocupării sale pentru psihanaliză. Este epoca de înce­put a frondei suprarealiste, cînd în tendinţa de a-şi ar­gumenta teoretic manifestul artistic mişcarea popu­larizează masiv constatările şi teoriile a diferite scoli de cercetare psihologică. Democratizate şi intrate subit în actualitate, ele sporesc nu atît creditul avangardei, cît interesul general pentru procesualitatea vieţii interioare. Sensibil la orice simptom de remaniere epică (fenomen pus în evidenţă şi de publicistica sa), Cezar Petrescu se vrea imediat în prim-plan, urmărind nu numai priori­tatea în informaţie, ci şi o veritabilă competenţă în ma­terie. Altfel ce semnificaţie ar avea faptul că îl valori-fică epic pînă şi pe cvasinecunoscutul Gaston Pawloski, pe care îl citeşte într-o revistă profesională şi lipsită de circulaţie precum Les Annales? Extensia domeniului investigat, abundenţa ipoteze­lor şi caracterul lor experimental îl fac să înainteze însă pe un sol nesigur, proteic. Conceptele cu care operează vor fi de aceea întrucîtva difuze (chiar şi cele consacrate ezitau relativist în preajma poeziei), conturate prin co­roborarea unor surse şi puncte de vedere nu totdeauna congruente. Cîteva constante ale ideaţiei sale epice de inspiraţie psihanalitică pot fi disociate totuşi cu uşu­rinţă. Cezar Petrescu închipuie, de pildă, insul social dedublat de eul său latent, infraconştient, pe care-l re­simte traumatic un celălalt, un altul. Cînd perspectiva asupra personajului se revendică mai ales dintr-o direc­ţie freudiană, eul subliminal îi apare ca depozitar al unei experienţe elementare, urcînd fie din refulări indivi­duale infantile, fie din tare filogenetice (nuvelele Rîsul, Adevărul, Fereastra, Somnul, romanul Simfonia fan­tastică etc.). Atunci cînd îi preferă însă ipostaza de fac­tor moderator, de instanţă superioară dominînd şi chiar admonestînd moral fiinţa socială (Păianjenul negru, Omul din vis, Omul care şi-a găsit umbra etc.), direcţia pare să sugereze apropierea de viziunea poetului şi cer­cetătorului englez F. W. H. Myers, foarte popular în Europa prin lucrarea sa postumă Personalitatea umană şi oarecum la modă după 1921, cînd André Breton îl preia cu unele corecţii pozitiviste în teoriile sale asupra automatismului psihic.   În ambele cazuri se vizează un singur scop: explo­rarea teritoriului de dincolo de conştiinţă. Dar, aseme­nea profunzimii pădurii, care rămîne în plin mister din cauza copacilor, partea de umbră, subiacentă a conşti­inţei se lasă greu descifrată, impunînd prin imprevizibil şi fantasticitate. Aceasta este, de altfel, şi „legenda” ex­presiei „fantasticul interior”, cu care scriitorul îşi par­ticularizează un întreg ciclu de opere, rod al noilor pro­pensiuni tematice şi stilistice. „Fantastic interior”, adică esotericul lumii de senzaţii şi pulsiuni care precede me­canica de suprafaţă a comportamnetului social. Pînă la abordarea frontală a laitmotivelor psihanali­tice, Cezar Petrescu traversează vizibil o etapă de tato­nare, de adaptare. Reluînd în volumele Scrisorile unui răzeş şi Drumul cu plopi multe din textele publicate în Hiena şi Gîndirea, autorul simte nevoia să le rescrie în conformitate cu noile exigenţe epice. Conflictul inte- rior al eroilor este acum adîncit, acutizat, deviat în forme irezolvabile, uneori cu finalitate tragică. Perso­naje scindate între un eu dornic de adaptare sau promo­vare socială şi un revers subconştient al său, conservator şi retractil, trăind în idealitate şi năzuind la ea ca la o stare originară — iată deja o presimţire a toposurilor psihanalizei. Nuvela Adevărul pare să fi prins elocvent  şi întrucîtva exponenţial acest nou suflu al problema­ticii. Eroul, un tînăr proaspăt mariat, trăind încă spaima de singurătate a unei copilării similiorfane şi a unei adolescenţe frustrate de afecţiune, închipuie compen­satoriu un prieten ideal, impunîndu-l celor din jur ca etalon. Urzeşte „alături de viaţa cea adevărată şi sear­bădă, alta idealizată”, observă autorul. El îi mistifică pe ceilalţi, dar nu reuşeşte să se automistifice, eşecul dîn- du-i o pronunţată insaţietate existenţială. Apelul la ima­ginaţie şi nevoia cronică de idealitate sînt văzute însă   de scriitor ca defulări manifeste ale unor restricţii in­fantile şi adolescentine. Următoarele rînduri ar face, de pildă, deliciul oricărui teoretician sau interpret de lite­ratură psihanalitică: „Întîia oară, într-o dezmeticire nepregătită, coborî mai adînc în firidele ceţoase ale sufletului şi îşi explică limpede de unde născocirea aceasta absurdă. Nu era numai prelungirea unei minciuni întîmplă- toare, era o chemare lăuntrică a însăşi vieţii lui, o împli­nire dincolo de realitate a celor ce dorise mai însetat şi au aveau fiinţă... Copil, suferise de această singurătate. Deschisese ochii într-o casă unde pluteau tristeţi secrete, între părinţi despărţiţi, care se urau. Se trezea noaptea, în ietacul cu lumina stinsă; alături nu era nimeni, în­tindea mîna fricoasă de copil, şi mîna dădea în peretele aspru; întunerecul şi tăcerea de moarte îl înspăimîntau; plîngea încet, fără hohote, şi nu era nimeni să-i nete­zească părul, să-l adoarmă, aşa cum vedea în gravurile colorate din cărţile de joacă. Nici un copil nu intra în casa lor. În zile de sărbătoare, în zile anumite, presimţite din pregătirile ce se făceau, după liniştea neobişnuită şi după lipsa tuturor celorlalţi, cu o trăsură de oraş venea o doamnă care cerea să-i spună mamă. Mirosea a parfum de la uşă, îi aducea jucării prea copilăroase pentru vîrsta lui, îl săruta pe frunte neîndemînatic şi pe urmă, pe scaun, îl privea lung ca pe un copil străin, ca pe o vie­tate curioasă căreia nu ştia ce să-i vorbească. Cînd pleca, răsufla uşurat, aşeza jucăriile în dulap, neatinse, şi se întorcea la cărţile cu gravuri şi cu povestiri triste. La şase ani avea o cuminţenie de bătrîn. De la fereastră, invidia soarta derbedeilor desculţi şi zdrenţăroşi, fugă- rindu-se prin praful uliţei. Mai tîrziu, adolescent, încercase să destăinuie neas- tîmpărul şi tot dorul de tandreţe adunat în copilăria lui singuratică. Întîmpinase, de la camarazi întîmplători, o atenţie politicoasă şi rece. Nu puteau înţelege. După moartea bătrînului, cînd s-a întors de la cimitir, în casa pustie nu l-a întovărăşit nimeni. Mobilele îl nelinişteau noaptea, păreau că învie; trosnetul unui scrin îi alunga somnul pînă mijea de ziuă”(„Despre singurătate, linişte şi întuneric nu putem spune decît că aceştia sînt fac- torii de care este legată frica infantilă, prezentă încă la majoritatea adulţilor”,scrie Freud în studiul său Stra- nietatea. — N.n.). O alteritate crescîndă, perfecţionată, excesivă colo­rează acum tot mai intens comportamentul eroilor cezar-­ petrescieni, depărtîndu-i de linearitatea tipologică să­mănătoristă. În acelaşi timp, preocupat de interioritatea lor, autorul nu mai are suport pentru tirade poematice, textul cîştigînd rapid în epicitate. Resimt efectele acestei reformulări de atitudine şi  alte texte scrise sau revăzute în această perioadă, între care am cita îndeosebi celelalte nuvele din Drumul cu plopi (Inelul cu piatră de rubin, Aventura, Înjunghierea din Fundătura 13 Septemvrie, Zăpada, Unchiul din America etc.), ai căror eroi, precum cel din Adevărul, vor să concureze procustian, printr-un model imaginar, o realitate socială sau sufletească inconfortabilă. Curajul şi toleranţa retorică a prozatorului nu se opresc însă aici. Ipotezele psihanaliştilor îl incită mai ales prin potenţialitatea lor literară, ca filon epic, ne- stînjenindu-l nici atunci cînd sînt hazardate sau duc la parapsihologie. Ele par a furniza direct subiectul unora dintre cele mai bune nuvele cezarpetresciene (şi aş cita între ele: Rîsul, Omul din vis, Aranca, ştima lacurilor, Omul care şi-a găsit umbra, Somnul) şi chiar al unora dintre romane (mă gîndesc îndeosebi la Simfonia fan­tastică şi Baletul mecanic). Myers, de care aminteam, atribuie celor două euri din care consideră că se compune entitatea noastră spi­rituală (forţînd întrucîtva tradiţia fiziologiei neurolo- gice) sedii cerebrale diferite, bine disociate. Eul subli­minal ar locui emisfera dreaptă, cel supraliminal, adap­tat la social şi manifestîndu-se ca atare, pe cea stîngă. Abolirea emisferei drepte ne-ar lipsi de conţinutul sub­conştient al comportamentului nostru, iar a celei stîngi ne-ar face să acţionăm unilateral, doar prin instincte necenzurate conştient. O asemenea teză, cunoscută poate prin intermediere, stă la baza nuvelei Rîsul. Un bătrîn pescar ţine pe lîngă coliba sa un handicapat mintal,  care trăieşte într-o elementară şi primitivă frăţietate cu cîinele casei. Traiul cenuşiu le este tulburat de o devas­tatoare inundaţie, care-i ameninţă cu înecul tocmai cînd o pareză fatală îl imobilizează pe bătrîn la pat. Singura speranţă de salvare este pentru toţi handicapatul, că­-ruia pescarul îi solicită ajutorul prin disperarea privirii. Numai că acesta trăieşte şi se manifestă congenital prin instincte, astfel că, mînat numai de egoismul instinctu­lui primar de autoconservare, se salvează singur, pără- sindu-şi binefăcătorul în mijlocul apelor, surd la urle­tele cîinelui. Insolitul motivului impune textul atenţiei publice încă de la tipărirea lui în Gîndirea (an. II, nr. 1, 15 aprilie 1922, p. 4—9). Un poet respectat ca Ion Pillat ne face surpriza să-i dedice chiar un inspirat poem, pre- luînd în titlu numele eroului (este vorba de poemul Gîngul, publicat în Gîndirea, an. II, nr. 16—17, 5—20 aprilie 1923, p. 229). Am văzut că personajele întunecării dezbăteau ul­timele teorii asupra mecanismului de configurare a vi­sului cu mare dezinvoltură. Preocuparea lor nu era în- tîmplătoare, ci simptomul unei propensiuni devoratoare pe care o acuză în această perioadă scriitorul, pusă în evidenţă de bucăţi elaborate paralel cu romanul, dar şi ulterior. Perspectiva generală asupra problemei, uneori terminologia, apoi faptul că eroii sînt întîrziaţi într-un echivoc continuu la graniţa dintre patologic şi normal par să indice ca sursă inspiratoare în primul rînd pe Freud. În dezvoltarea epică a tezelor, prozatorul îşi per­mite însă largi remanieri fie apelînd la soluţii sugerate de alţi cercetători, fie moderînd pozitivismul lor prin fantastic.   În Omul din vis, de pildă, protagonistul acuză o  gravă stare de decompensare psihică (Freud ia totdea­una abnormalul ca normă în studierea normalităţii). Îl îngrijorează îndeosebi revenirea obsesivă în visele sale de adult a unui laitmotiv al viselor infantile: un bătrîn providenţial, care apare asemeni zînei bune în momen­tele de criză şi pericol, schimbînd situaţia în favoarea  sa. Bătrînul are o prezenţă onirică percutantă, pe care copilul, apoi adultul o reţin pînă la amănunte neînsem­nate. Hotărît să-şi odihnească nervii, pleacă la ţară, unde departe de a-şi găsi remediul, asistă stupefiat la întruparea diurnă a visului său. El regăseşte aici omul din vis în persoana unui moşier falimentar al locurilor, sărăcit datorită jocului de cărţi. Căutîndu-i intrigat ve­cinătatea, eroul are prilejul să-i cîştige ultimii bani, împingîndu-l involuntar la sinucidere. Din acest mo­ment, visele nocturne i se golesc brusc şi misterios de prezenţa ocrotitorului benefic. Textul pendulează cu supleţe între registrul realului şi cel al fantasticului, graniţa dintre ele avînd o anume fragilitate. Eroul trăieşte în plin inverosimil, dar ase­meni personajelor de basm, îl creditează cu un firesc consternant. Cei mai mulţi dintre interpreţii scriitorului, mai ales cei contemporani, asimilează nuvela producţiilor fantas­tice. Omul din vis este însă un exponenţial test literar psihanalitic, fiind fantastic numai în măsura în care exploatează o ipoteză asupra subconştientului uman, el însuşi fantastic prin incontrolabil şi iraţionalitate. Starobinski vorbeşte de psihanaliză ca de un demers metaforic. „Psihanaliza, remarcă el, vrea să se desfă­şoare ca un discurs conştient al raţiunii asupra iraţiona­lului, inconştientului, nondiscursivului; nimic nu ne autorizează să punem la îndoială sinceritatea acestei intenţii. Dar, în acest caz, avem dreptul să bănuim că psihanaliza e ea însăşi o mitopoieză, un limbaj mitic sau cel puţin un limbaj figurat...” (Psihanaliză şi cunoa-  ştere literară, în Relaţia critică, Bucureşti, Editura Uni­vers, 1974, p. 239.) Omul din vis este un astfel de dis­curs raţional asupra iraţionalului din noi. Aminteam că unii dintre partizanii mişcării (avîndu-l pe Myers ca precursor) exaltau potenţialitatea supe­rioară, divinatorie a subconştientului, capabilă să răz­bată prin ecranul eului supraliminal pentru a restabili armonia cosmică a individualităţii. Această potenţiali­tate generează în ins facultăţi premonitorii, vaticinare, puse în valoare şi intermediate doar de subconştient. Asemenea enunţuri „mitopoeticeu par să fi inspirat nuvela cezarpetresciană. Visul fiind o formă de expre-sie şi manifestare a subconştientului, omul care îi   apare în somn eroului n-ar fi altceva decît un mesager oniric al unei realităţi viitoare, trăită apoi în concre-teţea ei istorică. A se vedea de aici cît de iconoclast     este scriitorul la 1923 în materie de problematică şi      cît de mult îşi propune — cît de mult reuşeşte, de        fapt — să mute jaloanele gramaticii narative în această direcţie. Tot la o potenţialitate vizionară, profetică a sub­conştientului face aluzie şi nuvela Aranca, ştima lacu­rilor, dar într-o manieră mai sinuoasă şi cu o vizibilă aplecare către fantasticul de factură gotică. Într-o am­bianţă incert-raddcliffiană şi sub efectul unui vin vechi de Tokay, protagonistul nuvelei se simte provocat de spiritul unei moarte, care, dispărută fără urmă, — si­nucigaşă sau victimă a unei crime —, nu-şi găsise, conform mentalităţii creştine, liniştea unui mormînt. Coşmarul urmăririi lui nocturne îl face pe erou desco­peritorul mult căutatului cadavru şi pacificatorul locu­rilor. Dar aventura sa funambulescă se petrece în stare de subconştienţă şi are aspectul unei transe hipnotice, care îi pune în funcţie facultăţi excepţionale de clar­viziune. Trezit, conştient adică, nu se recunoaşte în nici una din etapele incursiunii şi află amănunte care îl consternează. Fusese, aşadar, instrumentul unei in­fluenţe oculte, a unui fluid cosmic, în sensul ipotezelor neoplatoniciene ale Renaşterii referitoare la magia na­turală. De altfel, scriitorul îşi trădează sursele, atri-buind contelui Andor Kemény, unul dintre personajele nuvelei, interes pentru autori ca Denis Areopagitul, Ruysbroeck, Swedenborg, Allan Kardek şi preocupări fanatice pentru ocultism, magie neagră, metempsihoză, spiritism etc. Premisa teoretică a nuvelei predispune, ca şi Omul din vis, la depăşirea lejeră a firescului, a verosimilului. Prozatorul exploatează această deschidere îndeosebi în direcţia fantasticului terific, redescoperind convenţiile literaturii romantice, dar folosindu-le într-o anume insolită şi modernă convergenţă. În aceeaşi direcţie se va înscrie peste cîţiva ani şi romanul Baletul mecanic, amalgamînd supoziţii psih­analitice cu teme de senzaţional cosmopolit şi fantastic hoffmannesc. În eseul Cîteva tipuri de caracter din practica psiha­nalitică, Freud consacră un întreg capitol unui caz spe­cific de nevroză, numită a celor „care eşuează din cauza succesului”, pe care o argumentează atît cu exemple  din experienţa sa medicală, cît şi cu unele furnizate de literatură (Shakespeare, Ibsen etc.). Iată cum îl deli­mitează: „...există un conflict între dorinţele libidi- nale şi acea latură a psihicului uman pe care o numim eu, expresia instinctelor de autoconservare ale indivi­dului, eu care este totodată şi sediul idealurilor pe     care acesta şi le-a propus. Un astfel de conflict pato-  gen ia naştere doar cînd libido-ul tinde să se angajeze  pe căi şi să se orienteze spre scopuri pe care eul le-a depăşit şi repudiat de multă vreme şi care sînt deci in­terzise pentru viitor; libido-ul manifestă asemenea tendinţe dacă îi este refuzată o satisfacere conformă cu idealurile eului. În acest mod, frustraţia, privaţiunea    de o satisfacere reală devine condiţie principală, deşi   nu singura, pentru declanşarea nevrozei. Cu atît mai surprins, ba chiar dezorientat, va fi medicul, constatînd că uneori oamenii se îmbolnăvesc tocmai cînd li se împlineşte o dorinţă puternică, pe    care o nutresc de multă vreme. S-ar părea că aceste persoane nu-şi pot suporta fericirea, căci în privinţa legăturii cauzale dintre succes şi îmbolnăvire nu există nici o îndoială.” (Scrieri despre literatură şi artă, Bucu­reşti, Editura Univers, 1980, p. 200—201). Omul care şi-a găsit umbra, ampla naraţiune cezar- petresciană, pune în gamă epică această speculaţie freudiană. Personajul, învingător în confruntarea cu capcanele socialului, îşi obţine şi supraveghează ascen­siunea printr-o inflexibilă strategie şi cu sacrificiul ce-lor mai elementare precepte morale. Numeroasele frus­trări cristalizează însă în subconştient un sentiment de vinovăţie faţă de sine şi ceilalţi, care îl împiedică să-şi savureze victoria şi-i trimite din interior semnele unei teribile anxietăţi, sub imperiul căreia în cele din urmă îşi curmă viaţa. De la teza freudiană, scriitorul îşi permite o sin-  gură corecţie, antrenînd textul într-o direcţie cvasi- fantastică. Umbrei eroului, văzută în stranie complici­tate cu subconştientul ostil, i se atribuie o substanţia­litate antropomorfică şi manifestări animiste. Artifi­ciul, facil romantic, trage în derizoriu angoasa persona­jului, diminuînd astfel, din păcate, funcţionalitatea ei în ca­drul afabulaţiei epice. Tot sub asediul unui subconştient anarhic, dar în confruntare surdă cu el, trăiesc şi eroii nuvelei Somnul sau ai romanului Simfonia fantastică, naraţiuni gîndite într-o vizibilă contingenţă tematică şi redundanţă com­poziţională. Anticipînd intransigenţa morală a eroilor camilpetrescieni, ca şi dureroasa autoscopie a celor hol- banieni, protagonistul nuvelei Somnul absolutizează sinceritatea conjugală a soţiei sale. Are însă o drama­-tică revelaţie, care-l scoate din făgaşul unei promiţă­toare cariere politice şi-i destabilizează iremediabil   axul existenţial. Constată, de pildă, că soţia îşi com­pensează loialitatea şi refulările vieţii diurne, în somn, prin libertăţi onirice adulterine. Din acest moment tră­ieşte sub spectrul unei gelozii atroce şi devine un ad­versar implacabil al viselor ei, cărora încearcă să le zăgăzuiască prin toate mijloacele debordanţa stînjeni- toare. Zădărnicia tentativelor îi erodează însă progre- siv luciditatea şi-l apropie întrucîtva de postura doc­torului Kerjenţev, eroul nuvelei lui Leonid Andreev, Ideea, care-şi supraevalua responsabilitatea mentală tocmai cînd ea devenise o tragică iluzie. Ca şi Kerjen­-ţev, care închipuindu-se demiurg are stupoarea să con­state că fusese un banal instrument al tarelor sale bio­logice, eroul nuvelei Somnul se doreşte stăpîn absolut peste subconştientul soţiei, dar ajunge o victimă jal­-  nică a propriului subconştient. Finalul este mai tragic  şi parcă mai spectaculos ca la Andreev: „Cordelia dor-­ mea, cu ceafa rezemată în spătarul fotoliului, cu car­-  tea pe genunchi, cu gîtul dezvelit arătînd vinişoara albastră, cu o mînă strîngînd sînul şi cu buzele palide, întredeschise. Biată figură, ostenită şi tristă, umbră din ceea ce a fost! Am vrut, cu alt suflet, să mă apropii uşor, cu alt suflet, să o dezmierd, să o trezesc din somnul perfid; domnilor, vă jur că în clipa aceea mi-au năvălit deo- dată în gînd cuvinte rare şi încă nespuse, în care să mărturisesc toată chinuirea noastră, să-i destăinui tot, să căutăm împreună unde ne stă vindecarea, de unde   ne va veni eliberarea. M-am apropiat în vîrful paşilor, am întins amîn- două mîinile să o cuprind, şi mi-a răspuns scîncetul, surîsul cel rău şi desfrînat, descărnînd hîd buzele us­-cate. Mîinile erau acolo, aproape de obrajii vestejiţi, pe care voisem să-i dezmierd. Au coborît... Au coborît mîinile la gît, şi mîinele au strîns. Mult. Nesfîrşit de îndelung. Pînă cînd vinişoara albastră de sub bărbie, prelun­gită spre rotundul gîtului, s-a învineţit, să plesnească. Aceasta e tot. Am ucis visul! Am suprimat somnul! Eu am fost cel mai tare !” Naraţiunea este concepută ca o confesiune la per­soana I, personajul pledîndu-şi cauza frenetic, parcă    în faţa unei instanţe de tribunal. Ea fiind însă ab initio compromisă, efortul lui devine cu atît mai ridicol, cu    cît se doreşte mai persuasiv. Peroraţia sa trece parcă prin vid, şi o complicitate discretă între autor şi cititor, cu subtil efect epic, îl învăluie ca pe un convalescent căruia trebuie să i se menajeze echilibrul psihic precar. Trama psihanalitică a Somnului, într-o valorificare arhitectonică mai complexă, trece şi în romanul Sim­fonia fantastică. Protagonistul acestuia, ca şi cel al nuvelei, îşi suspectează soţia de adulter, centrîndu-şi întreaga existenţă pe depistarea probelor. Filmul men­-tal al geloziei suportă însă deformări carnavaleşti. Ca­pitolele cărţii redau augmentarea hilară a acestei mo­nomanii şi converg către un final patetic-macabru: lîngă catafalcul pe care îi zace soţia (la a cărei moarte contribuise), personajul rîde isteric, răsfoind cîteva pla­tonice epistole de adolescenţă ale acesteia şi închipu- indu-le „dovezile” mult căutate. Scena are o percu­- tantă plasticitate, amintind — ca perspectivă grotescă asupra unui eveniment funciarmente tragic — pînzele clasice ale expresionismului. O transcriem mai jos în fragmente semnificative: „De-un ceas? De două? De cîte stă aşa în neclintire şi priveşte obrazul luciu al moartei, fruntea sub care toate gîndurile s-au răcit? Şi toate tainele s-au sleit... Ai crede că e un manechin omul acesta negru, aşe­-zat pe scaun să ţină companie de panoptic morţii, de cînd nu s-a mai clintit. Nu. Acum s-a mişcat. Îşi şterge cu dosul palmei fruntea, ca să alunge ceva, un gînd care se dezmorţeşte din beznele cele umede... «De acum, cum are să mai afle? De unde are să mai ştie care a fost adevărul?» S-a ridicat. Şi-a amintit ceva. Cutia aceea de lemn negru, cu încrustaţii de sidef. Chiar ieri a văzut-o pe  pat. O cutie în care se aflau scrisori... A găsit.   A găsit cutia de lemn şi o strînge cum s-ar teme        să nu i-o smulgă cineva. Cu amîndouă miinile, la  piept... N-are răbdare. Cu vîrful foarfecelui, sfărîmă încuietoarea. Răs­toarnă în mijlocul patului şi lacom răscoleşte încă. Fotografii. Ilustrate. Nu asta. Scrisori. În sfîrşit, scri­sori! Cu vraful în pumni, nu ştie pe care să le ci-    tească întîi. Numai îşi aruncă ochii pe începuturi, pe rînduri furate de ici şi de colo, şi nu-şi mai poate stă- pini chiotul de bucurie care i s-a destins înlăuntru, plesnindu-i toată fiinţa. În sfîrşit, dovada. Nu vede   data, veche de atîţia şi atîţia uni. Vede numai cuvintele înfocate, mărturia necredinţei, netrebnicul sărut al altuia, implorat la fiecare rînd, dovada că tot ce-a bă-nuit şi ce-a ştiut n-au fost năluciri. Aşadar, adevărul este, în sfîrşit, acesta, de astă     dată irevocabil. Stă scris aici. Îl poate pipăi oricine... Iar Grigore Stolnicu rîde într-adevăr cu plicurile decolorate în mîini, rîde din ce în ce mai nestăpînit şi mai vesel. Hohotul a umplut camera, răsună în toată vastita- tea goală şi sonoră a casei, străbate triumfător dincolo de pereţi şi de uşi, dincolo de ferestre, în noaptea calmă şi caldă, de afară. El e nebun? Cînd are aci dovada ce­lei mai netăgăduite lucidităţi, mai poate fi vorba de nebu­nie, de manie, delir? Omul singur, în vestmînt negru, cu obrazul lui vî-  năt de actor neras, se strîmbă de rîs, bătîndu-şi ge­nunchii cu pumnii din care n-a lăsat plicurile.   Niciodată n-a fost atît de vesel! Acum abia înţe­lege voluptatea rîsului... S-a oprit? Nu!... A fost numai o pauză ca să răsufle şi să adune mai tari puteri. Acum, tăcerea, ea, pare nefirească, pustie şi bizară. Acalmie grea de ameninţări, în preceasul cataclisme- lor. Dar nu durează. Rîsul s-a dezlănţuit iar, să spintece triumfal cata- piteazma nopţii. Şi să deştepte din somn, prin tainică     şi nevăzută chemare, toti nebunii lumii, cîţi s-au ridicat   în capul oaselor şi hohotesc în celule, transmiţîndu-şi unul altuia rîsul ca nocturna chemare a cocoşilor; în- gînîndu-se, întrecîndu-se, îndemnîndu-se, întărîtîn-    du-se cu o mie de mii de hohotiri, care-au potopit noaptea, tăcerea şi toată cuminţenia pămîntului. Omul cel negru, cu gura de actor bătrîn întinsă    pînă la urechi, mai voios şi mai neîntrecut decît toţi, conduce cu gesturi scîlîmbîiate chiotul acesta numai de el auzit, chiotul de înveselire universal. La căpătîiul moartei, în camera cu postav negru  peste oglinzi, limbile flăcărilor joacă gălbui şi sinistru.” Calchierea titlului Simfoniei fantastice op. 14 de Hector Berlioz nu este întîmplătoare. Scriitorul expe­rimentează în acest roman o formulă stilistică neobiş­nuită şi cu oarecare singularitate în proza românească. Îşi propune, de pildă, să insinueze naraţiunii modelul retoric al simfoniei berlioziene. Tentativa aminteşte teoretic de Gide şi de proiectele orgolioase ale eroului său, Edouard, din Les Faux-monnayeurs (1925): „Ceea ce mi-ar place să înfăptuiesc — notează acesta din  urmă în jurnal — ar fi o artă a fugii. Iar dacă ea este posibilă în muzică, de ce n-ar fi şi în literatură.” Prac­-tic, însă, Cezar Petrescu este mai aproape de expe- rienţa pe care o întreprinde Huxley în romanul său Punct, contrapunct (1928). Adică de o simfonizare a fic­ţiunii la scară compoziţională, „în eşafodaj”, şi fără a subordona sensurile unei melodicităţi pur acustice. Ca şi romancierul englez, Cezar Petrescu îşi do­-  reşte un tip de naraţiune în care conlucrarea internă, infrastructurală a capitolelor să aproximeze conver­-genţa orchestrală a episoadelor în simfonia lui Berlioz. Menţine, de acea, romanul în strictă simetrie cu afabu- laţia muzicală şi dă unor convenţii componistice func­ţionalitate literară. Degradarea grotescă a iubirii prin gelozie, „ideea fixă” a simfoniei, devine tema-cheie a romanului şi creşte asemeni ei prin reveniri şi nuan­-  ţări contrapunctice, evoluînd către un spectacol final „sabatic”. Tabloul expresionist cu care se încheie ro­manul nu este decît o replică la partea a V-a şi ultimă    a simfoniei („Visul unei nopţi de sabat”), în care un clarinet picolo simulează un rîs parodic şi împreună cu alte instrumente de registru strident (flaut picolo, tobă mare, clopote etc.) deformează burlesc imnul funebru Dies irae, sugerînd perisabilitatea oricărui sentiment, iubire sau gelozie, implicită fragilităţii omenescului. Ulterior, într-o variantă „definitivă”, intenţionînd parcă să accentueze sugestia confluenţei structurale cu sim­fonia, autorul dă capitolelor (pînă atunci marcate doar prin cifre romane) titluri care se învecinează eufonic indicaţiilor dirijorale ale lui Berlioz („Prelude”, „Rondo capricioso”, „Andante ma non troppo”, „Molto cres­cendo”, „Con fantasia”, „Pausa longa” etc.). Paralelismul programatic cu intriga romantică a simfoniei (concepută în 1830) îl face pe Cezar Petrescu să pună încă mare preţ pe coerenţa „anecdotei” roma­neşti, spre deosebire de Huxley, care, pe linia polifo- nismului thomasmannian, o pulverizează printr-o con­tinuă intersectare şi juxtapunere de medii, destine, mentalităţi, vîrste. Se va apropia însă, în schimb, de  Gide prin detaşarea modernă şi invariabil sarcastică  faţă de personaje. Ideea sincretismului retoric între muzică şi roman    îl urmăreşte pe scriitor cu o anumită vervă partizanală. La un moment dat pare chiar tentat să creadă că ea a făcut şcoală în proza românească. Iată, de pildă, ce scrie, în anul de geneză a romanului său, despre ultima carte a lui Ionel Teodoreanu: „... mai mult decît ro- man, Turnul Milenei e o legendă. O legendă construită după legi muzicale. Prima parte, «Cei trei», e o intro­ducere bufonă, scrisă în tempo alegro şi cîntată de fli- goarne, oboaie şi tromboane. Partea a doua, «Boura», cîntată de viori şi violoncele, cu cîteva arcuşe poso-morîte de contrabas. Iar a treia, «1 septembrie 1880», amestec de orgă, de harfă şi, în sfîrşit, clamori de trîm- biţă, în focul «Bourei». «Epilogul» suspină pe un singur arcuş de violon-cel.” (O legendă Simfonică: „Turnul Milenei”, în Gîn-direa, an. IX, nr. 1—2, ianuarie-februarie 1929, p. 59 —    60.) Incitant şi temerar prin anvergură estetică, experi­mentul Simfoniei fantastice rămîne însă mai ales o dovadă a preocupării scriitorului de a reformula con­ceptele romanului românesc şi de a le alinia mişcării   de idei universale.   *   În evoluţia lui Cezar Petrescu, impactul cu temele   de cercetare ale psihanalizei pare un eveniment car­dinal, la fel de fecund şi de individualizator precum descoperirea literaturii Sămănătorului. El are conse-cinţe remodelatoare asupra viziunii epice şi creează în opera sa structuri noi, inconfundabile. Scriitorul devine acum mai curajos în opţiunile sale tematice, mai variat şi original în soluţionarea lor epică, mai complex în ipostazierea caracterologică. Opinăm apoi pentru ideea că numai revelaţiile psihanalizei, cu pozitivismul lor „mitopoetic”, îi deschid şi hrănesc apetitul pentru fan­tastic, experienţă de neconceput în epoca partizana- tului său sămănătorist. În ambiţioasa sa tentativă, pe scriitor l-au pîndit nenumărate capcane. Colegi de generaţie (Felix Ader- ca) sau ceva mai tineri (Dan Petraşincu, Octav Suluţiu etc.) nu le-au putut ocoli. Cezar Petrescu s-a salvat    însă prin spiritul său electiv şi vocaţie autentică. În-     tr-un interviu din 1931 îşi aminteşte de o anume  „oroare de exagerările lui Freud”. A manifestat, aşadar, programatic, rezistenţă la excese şi a ştiut, cu simţul   său epic de scriitor „autohtonist”, să le distingă şi să    se detaşeze de ele. Rezultatele, în ordine literară, au   fost de excepţie. Dacă exegeţii schiţelor şi nuvelelor sămănătoriste numeau reuşitele acestei faze „piese de rezistenţă” sau „texte antologice”, cei ai prozelor de inspiraţie psihanalitică au vorbit, cu dezinvoltură chiar, de „mici capodopere”, impresionaţi de circulaţia lor universală încă din contemporaneitatea scriitorului. Şi atîta timp cît acest ataşament teoretic l-a împins   pe Cezar Petrescu în prim-planul actualităţii, i-a pri­lejuit un netăgăduit progres metodologic şi l-a euro­penizat în mai mare măsură decît alte opţiuni, avem motive să credem că el a fost o alegere fericită şi rod-nică nu numai pentru scriitor, ci şi pentru spaţiul lite­rar românesc.     MIHAI DASCAL  

  CUVÎNT ÎNAINTE     În alte împrejurări, altădată, la începutul altei cărţi, mărturiseam că prefaţa e îndeobşte o recomandare suspectă. Dovedeşte îndoiala autorului în propria-i operă; în realizarea ei, în vitalitatea ei. De ce atîtea explicaţii? cînd o carte se explică ori nu numai prin ea însăşi, dispensîndu-se de asistenţa lăturalnică şi tutelară a autorului? Te-a exprimat? Şi a avut ce exprima?... Atunci n-o poate înăbuşi nimic din afară. Chiar dacă trece printr-o eclipsă de indiferenţă la apariţie; ea îşi afirmă cu încetul, mai tîrziu, dreptul la viaţă. Are un incoruptibil aliat: Timpul. N-a izbutit să te exprime? Sau n-a avut ce exprima?... N-o poate ridica din morţi nici o transfuzie de sînge. Are un ireductibil adversar:  tot Timpul. Vai de sărmanele cărţi, din care supravieţuieşte numai prefaţa! Cimitirul istoriei literare cunoaşte îndestule. Monumente funerare de-o disproporţionată durată, faţă de mizerul cadavru îmbălsămat în cosciug. Glorioase epitafuri, subliniind încă mai jalnic stîrpiciunea unor presumate existenţe în cate nu s-a petrecut nimic; morţi odihniţi între veşnica pace, înainte de a fi trăit aievea. Romanul lui Eminescu a fost lăsat deci să-şi urmeze destinul, fără nici o prefaţă-manifest, prefaţă-pledoarie, prefaţă-epitaf, ce dincolo de conţinutul cărţii şi peste conţinutul ei, va să încerce a lămuri lectorul asupra concepţiei, asupra materialului folosit, asupra metodei de lucru şi generoaselor intenţii care-au însufleţit autorul. Fireşte, n-au lipsit întrebările. Nici nedumeririle. Nici dojanele anat anume eminescologi. Nici pidosnicile interpretări.       Am crezut de cuviinţă să las numai cărţii, grija de a răspunde la toate. Se întîmplă însă un fenomen ciudat. Unele cărţi se desprind de tine, se emancipează ca odraslele ne­răbdătoare să scape de tirania ta părintească; rupîndu-şi cordonul om­bilical îşi continuă o viaţă autonomă. Nu-ţi mai aparţin. Se îndepăr­tează într-un element al lor, care nu mai este şi al tău. Zădarnic ai mai încerca să le opreşti în drum, să le întorci din drum, să le rectifici portul şi firea. Cam asemenea a fost soarta acestui roman. La apariţie, în mai puţin de trei ani, a depăşit modestul destin pe care i-l atribuia autorul; chiar aşteptările – poate mai puţin modeste – ale unui editor prin temperament optimist. O succedare precipitată a ediţiilor fără prece­dent în istoria literaturii româneşti, o sumă de răstălmăciri ce n-au existat niciodată în intenţiile autorului, un excepţional contingent de lectori tineri, avalanşe de scrisori, apeluri pentru conferinţe din cele mai depărtate unghiuri de ţară; toate acestea au dat firesc naştere la un examen de conştiinţă. Autorul s-a aflat în pragul celei de a cincea ediţii, cu intenţia de a revizui textul, de a verifica şi complecta izvoarele noi de informaţie, de a ţine socoteală de observaţiile criticei şi istoriografiei literare. A pus mîna pe creionul roşu cu hotărîrea cea mai energică. Şi totuşi, n-a găsit de schimbat prea mult, nu s-a învrednicit a modifica aproape nimic, nici în structura intimă şi profundă a cărţii, nici în acele amănunte exterioare decorative, care alcătuiesc oarecum blazonul artistic al unui roman. Cartea nu le suporta; nu le primea. Roman realist construit după canoanele genului şi nimic altceva; cu un rebel instinct de conservare, a refuzat orice străină şi tîrzie imixtiune a criticei şi istoriografiei literare, orice sugestie a savanţi­lor eminescologi prea adeseori de ocazie, cu idei preconcepute şi discutabile. A ţinut să rămînă roman şi nimic altceva, gîndit şi zămislit ca atare. Adaosul unui cuvînt-înainte nu-mi mai pare însă acum de prisos, pentru a lămuri de ce şi în ediţia aceasta, a cincea, cartea a rămas aşa cum fusese; pentru a înlătura anume confuzii; pentru a nu induce în eroare un public lărgit mult peste evaluarea numerică a lectorilor de literatură românească. La o răscruce de timpuri confuze care a fost numită „momentul Eminescu”, bogat pînă acum ca nici unul altul în studii critice, în monografii, în cercetări istorice şi bio-bibliografice, în reeditări, într-o febrilă campanie de prospectare a vieţii, a operei şi   a epocii eminesciene, e o datorie să subliniez încă mai apăsat titlul cărţii: roman. Romanul lui Eminescu. Nu biografie. Nu viaţă romanţată. O carte, în care autorul, romancier prin clasificarea sa scriitori­cească, poate romancier prin vocaţie, a interpretat o viaţă cu toate mijloacele dar şi cu toată libertatea genului, amestecînd realitatea cu ficţiunea, arbitrarul cu verosimilul, episodul imaginar cu episodul trăit şi fidel consemnat de biografi; cercînd să dea o sinteză a vieţii interioare şi a celei exterioare după procedeul romanului, nu al bio­grafiei; izolînd din totalitatea evenimentelor cîte alcătuiesc o existen­ţă de om, acele care, după învăţămîntul lui Rembrandt, reliefează în lumină o figură scoasă din penumbra oarecum misterioasă a tabloului. Dar de ce roman, şi de ce nu o biografie? De ce un roman şi nu o viaţă romanţată? Pentru pricina prea simplă, că romanul s-a întîmplat a fi mijlocul cel mai natural de exprimare al autorului; după cum numitul Barnabé, „le jongleur de Notre-Dame” din povestirea lui Anatole France, se închina în felul său şi cu uneltele sale la icoana Sfintei Născătoare, jonglînd în cea mai neprihănită smerenie cu cele şase globuri de alamă şi cele douăsprezece cuţite ale îndeletnicirii zilnice de comediant. Viaţa lui Eminescu, vitregia care a apăsat asupra generaţiilor o jumătate de veac după dînsul, m-a urmărit şi pe mine, din adolescenţă, ca pe atîţia alţii care ne-am format, am crescut, am trăit sub steaua lui Eminescu. Pentru un scriitor de literatură, această permanentă prezenţă a  unei preocupări capătă un caracter obsesional. Se cerea o eliberare – şi cum îmi puteam oare plăti altfel prinosul, decît înlăuntrul meşteşu­gului de romancier? O monografie, erau alţii mai îndrituiţi să o scrie. O viaţă romanţată, erau alţii s-o facă. Un studiu critic, o lucrare mo­numentală, un ciclu de conferinţe; nu intrau în domeniul priceperii, pregătirii şi puterilor mele. Am văzut deci viaţa lui Eminescu înainte de toate ca un roman şi am năzuit s-o reconstituiesc într-un roman. Atît şi nimic mai mult   *   N-a însemnat o prea mare cutezanţă, încercarea de a transforma în erou de roman o personalitate ca Mihai Eminescu, în jurul căruia s-a ţesut de mult o legendă? Poate că da. Fără îndoială că da!           Dar romancierul e silit să-şi impună obstacolele cele mai anevo­ioase, nu să fugă de ele; sub pedeapsa împotmolirii în smîrcurile ace­loraşi subiecte, cu aceiaşi eroi, înnodînd şi deznodînd aceleaşi intrigi monotone, în aceeaşi mediocră atmosferă şi în aceeaşi viziune pe care împrejurările istorice şi sociale le menţin deocamdată lipsite de orizont, în aceşti ani de capitulări, de compromisuri, de inerţie, de sterpe controverse estetice, pentru majoritatea creatorilor pe mai toate tărîmurile artei.* Statuile n-au avut însă şi ele o viaţă? Nu-i îngăduit oare roman­cierului să se atingă şi de vieţile care au depăşit mărimea naturală? Oricum, experienţa merita să fie încercată, măcar pentru, caracterul nobil al luptei cu rezistenţa materialului, după pilda sculptorilor din epoca Renaşterii despre care aminteşte Alain în Système des Beaux-Arts. Tot aşa, la porunca tiranului, artistul era constrîns atunci să scoată forme şi atitudini din blocul de marmoră, predat direct din carieră în atelier. Şi tocmai acestor lespezi de-o tăietură fantastică, întîmplătoare, arta plastică datoreşte cîteva din cele mai pure şi nobile atitudini, fiindcă volumul şi duritatea materialului au constrîns artistul la invenţie. Iar tot Alain, adaogă: „Oare cîteva din cele mai nepieritoare imagini din literatura universală, nu sînt tot astfel datorite constrîngerilor impuse de forma rigidă a versului clasic ?” Libertatea romancierului de a modela veşnic personagiile după pofta sa, într-un material amorf şi docil, e adesea plină de primejdii. Îl îndeamnă să construiască fiinţe abstracte, destinate a servi unei teze şi a figura într-un cadru distribuit geometric şi arbitrar, cum nu există niciodată în viaţa cea vie, fluidă şi nedisciplinată rigidităţii logice.** O constrîngere exterioară, căutată, voită, înseamnă pentru romancier readaptarea la disciplinele realităţii, contactul tonic cu această realitate, regenerarea mitologicului Anteu; binecuvîntatele motive pentru care Tolstoi s-a servit în Război şi Pace de unele întîmplări petrecute în familia sa, iar în Ana Karenina. de un fapt divers petrecut aproape de Iasnaia-Poliana; motivele pentru care Stendhal pentru Rouge et Noir s-a inspirat din arhivele unui proces; Bourget pentru Discipolul din alt fapt divers: Mauriac din amintirile prelucra­te ale copilăriei, Gorki din propriile sale amare experienţe trăite. Un roman al lui Eminescu era ispititor şi din alte pricini. Destinul feciorului de căminar din Ipoteşti, descifrat cu un ochi de romancier, oferă substanţa celei mai patetice opere de imaginaţie, chiar dacă prin absurd am face abstracţie de geniul poetului, de legenda sa, de uriaşa figură a scriitorului năpăstuită de indiferenţa conducătorilor politici contemporani cu el şi totuşi atît de puternic proiectată asupra generaţiilor crescute în umbra sa. Peripeţiile copilului; peripeţiile adolescentului; peripeţiile unei fa­milii; procesul unei societăţi în epocă de tranziţie de la faza feudal-moşieiească, la faza de făţarnică şi pospăită democraţie burgheză; drama inadaptabilului la condiţiile ostile şi triviale ale unei deşănţate demagogii patriotarde de profitori; drama unei iubiri nerealizate şi a altei iubiri naufragiate în trivialul cotidianului; drama inteligenţei care se asistă neputincioasă la măcinarea surmenată a inteligenţei; toate acestea nu condensează oare potenţialul tot atîtor romane? nu întrec oare materialul de observaţie şi de imaginaţie, care stă la temelia Educaţiei sentimentale şi a lui David Copperfield, a lui Jude the Obscure şi a Idiotului, a Anei Karenina şi a atîtor romane ruseşti şi engleze? Fără a interveni cu nici un element de interpretare şi de artificiu artistic, viaţa lui Eminescu înregistrată brut, cronologic, după cele mai autentice date biografice, e un teribil roman trăit, un roman căruia credea că i-a găsit singur semnificaţia şi cheia, în cele cîteva rînduri de manuscris dintr-o versiune a Luceafărului, citate pe frontispiciul acestei cărţi, deşi precum se va vedea adevărata cheie era alta, în altă parte. Dacă naraţiunea unei asemenea vieţi, n-ar corespunde poate no­ţiunii de roman aşa cum ne-a impus-o tradiţia franceză, care imită tragedia, eliminînd durata, reducînd personagiul la un caracter fix şi acţiunea la zugrăvirea unei crize; în schimb, se încorporează desăvîr­şit romanului de tradiţie engleză şi rusă (de ce nu şi celui de tradiţie românească de mîine?) care lucrează cu timpul şi cu spaţiul, înregis­trează o evoluţie lentă, progresivă, a personalităţii, urmăreşte o expe­rienţă de viaţă, ţine socoteală de ritmul vieţii sociale, de perspectiva familiei, de acea discontinuitate a actelor zilnice şi de acea fărîmiţare aparentă a unităţii de caracter, ce reprezintă cu adevărat omul viu, nu omul abstract, nu omul ideal, nu omul apocrif. Atît biografiile cît şi vieţile romanţate, păcătuiesc organic de această infirmitate. Nici Plutarh, nici Vasari, marele biograf al pictorilor şi sculptorilor din epoca Renaşterii, n-au zugrăvit oameni întregi, autentic viabili, fiindcă au ignorat complexitatea şi mobilitatea firii omeneşti, au transferat omul într-un bloc de virtuţi, au procedat prin simplificare înlăturînd enigmele primejdioase, au răpit vieţii acel caracter misteri­os sacrificînd unitatea secretă a unei personalităţi, unităţii aparente şi convenţionale.       Ceea ce nu e îngăduit biografului rămînea însă la discreţia ro­mancierului. A căuta adevărul istoric e datoria savantului; a căuta expresia unei personalităţi umane şi creatoare e domeniul artistului. „O viaţă bine scrisă – spune Carlyle – este aproape tot atît de  rară, ca o viaţă bine trăită.” Iată de ce o biografie fidelă ori o viaţă romanţată (gen de altfel hibrid) m-ar fi intimidat; pe cînd un roman, m-a ademenit, fără teama paralizantă a eşecului total. Biograful nu poate coborî de pe soclu, fără riscuri, o personalitate intrată în istorie şi în legendă; pe cînd ro­mancierul îşi poate permite a căuta chiar omului mai mare decît natura, trăsăturile comune ale naturii omeneşti, la adăpostul celor scrise cîndva de Pascal: „Dacă aceşti oameni mari sînt mai mari decît noi, e fiindcă au capul mai sus decît noi; dar picioarele le au tot atît de jos ca ale noastre. Pornesc toţi de la acelaşi nivel şi se reazămă pe aceeaşi scoarţă a pămîntului; iar prin aceasta, toţi sînt atît de jos ca noi, ca şi cei mai mici dintre noi, ca şi copiii, ca şi necuvîntătoarele.” Într-o biografie, ce ai căuta oare aceste umbre, care într-un roman nu pot să lipsească? Prezenţa lor estompează, nivelează, micşorează promisia de grandoare la care se aştepta lectorul cînd a luat cartea în mînă. „Ce drept are publicul să cunoască nebuniile şi josniciile lui Byron? — se întreabă Tennyson. Byron i-a dat versuri sublime şi publicul trebuie să se mulţumească numai cu atît.” Într-o biografie umbrele întunecă; într-un roman reliefează, fiindcă personagiul rămîne în permanenţă iluminat din interior, fie că se numeşte Eminescu, fie că e Balthazar Claës din La Recherche de l’Absolu. Misiunea biografului e să reconstituie o personalitate; a romancierului e să construiască o imagine, poate nu prea exactă, dar veridică a unei personalităţi, verosimilă, viabilă, circulînd pe pămînt. Şi aci e poate locul să risipesc nedumeririle celor care, cu o ad­mirabilă candoare, s-au întrebat de ce nu m-am încumetat a zugrăvi geniul lui Eminescu în funcţia sa creatoare. Le răspunde Albert Thi- baudet, în reflecţiunile sale asupra romanului: „S-a făcut concurenţă stării civile; mult mai greu se poate face concurenţă naturii. Starea civilă înregistrează în fiecare zi viitori îndrăgostiţi, viitori avari, viitori medici, viitori profesori, viitori deputaţi, care se aseamănă aidoma cu nenumăraţi alţi îndrăgostiţi şi avari, cu nenumăraţi alţi profesori, medici, deputaţi. Artistul care va adăuga acestei serii un Dominique, un Grandet, Diafoirus, Manneron, Leveau (citez pe cei mari şi pe cei mici) imită natura creînd aceste personagii şi termenul a imita natura a sfîrşit prin a căpăta un sens destul de limpede ca să nu mă dispenseze de orice explicaţie. Dar pentru a   crea geniul, nu trebuie să imiţi natura; ar trebui să fii natura, să fii o natură. Se numeşte geniu tocmai ceea ce în unanimitate cores­punde acestei imprevizibile noutăţi; act esenţial al naturii. Se numeşte geniu ceea ce depăşeşte imitaţia. Geniul, el imită natura, atunci cînd creează fiinţi pe care natura sau societatea le produc ele înşişi în serie: îndrăgostiţi sau avari, profesori sau medici, deputaţi sau membri ai diferitelor societăţi savante. El adaogă atunci un exemplar la această serie, pune un nume mai mult în registrul stării civile, şi o face în aşa fel încît exemplarul pe care îl adaogă unei serii, exprimă seria întreagă, şi numele în plus pe care îl înregistrează în starea civilă, ar putea să încheie starea civilă, făcîndu-le pe celelalte inutile. Dar dacă geniul imită ceea ce natura creează în serie, el nu poate imita geniul, care este tocmai ceea ce nu se află produs în serie. Dacă geniul realizează tipuri, el n-ar putea realiza geniul, care este contrariul tipului, adică al individu­lui, al individului absolut. A imita geniul, ar însemna neapărat a-l reprezintă după legile oricărei reprezintări artistice, a-l reprezinta ca o generalitate vie care să absoarbă toţi oamenii de geniu, după cum Grandet absoarbe toţi avarii, după cum Julieta absoarbe toate fetele îndrăgostite, după cum Arnolphe sau Mitridat absoarbe toţi îndrăgostiţii de-o vîrstă trecută. Dar ce-ar însemna aceasta altceva, decît că a reprezinta geniul echivalează cu a distruge geniul, a ucide planta pentru a o clasa în ierbar, a substitui imprevizibilului, prevăzutul şi lucrul ştiut. Numai că arta, urmărind înainte de toate a birui piedicile care par la început de nebiruit, va încerca să folosească o cale piezişe. În loc să privească soarele în faţă, îl va privi în apă. Să cercetăm singura operă, care fiind zămislită de un geniu, are subiect strădania geniului: La Recherche de l’Absolu. Balzac n-a căutat să descrie această strădanie în sine; dar a redat-o augustă şi misterioasă, reflectînd-o într-un anume mediu, punîn-   d-o în contact cu lumea, prin Marguerita şi Mulquinier. A făcut o operă eternă şi tipică, reprezintînd nu geniul, realitatea de invenţie şi de prezenţă fulgurantă, ci un tablou de totdeauna care se poate numi: oamenii în faţa geniului. Nu există decît această cale pentru artist întru a aborda geniul: a-l considera nu în el însuşi, ci în raport cu oamenii...” Nu pot pretinde că m-am conformat cu precugetare acestei prea juste formule ieşite din pana unui faimos critic. În primul rînd, fiindcă nici un scriitor, oricît de umil, nu-şi mo­delează total o operă de creaţie după canoanele unui critic, fie el oricît de autorizat şi subtil. În al doilea rînd, fiindcă reflecţiile lui Albert Thibaudet, îngropate în filele unei reviste, mi-au căzut abia   acum sub ochi, recent retipărite într-un volum postum. Nu aveam habar de ele cînd am conceput romanul de faţă. Veneau cu alte cuvinte să confirme, ceea ce, prin intuiţie, prin instinctiva economie a genului, m-a cîrmuit în înfăptuirea acestei cărţi. Încorporînd vieţii şi romanului un Eminescu-om, am evitat ireparabila şi grosolana eroare de a năzui să zugrăvesc un Eminescu-geniu, în funcţia sa creatoare. L-am înfăţişat numai în raport cu oamenii, fără familiaritatea trivială cu procesul său de creaţie care  să-l coboare la nivelul de rînd, dar şi fără deşarta ambiţie de a pătrunde şi de a reda acest tainic proces al creaţiei. Aceasta poate nu ne aparţine nouă, din exteriorul creaţiilor de geniu, nici s-o pricepem deplin, nici s-o simţim în toate tainele adinci, nici s-o exprimăm cu toată fidelitatea. Încercăm doar să-i găsim o explicare, o pricepere, o interpretare, pe mult mai redusele noastre dimensiuni. Omeneşte şi din afară, am cutezat deci numai a încerca să disociez veridic, valabil, uman şi social, tragicul „egoism” al creato­rului, dacă egoism se poate numi pasiunea absorbantă a creaţiei. Acel blestem care nu-i îngăduie să fie fericit, pe măsura curentă a fericirii, să-şi trăiască în deplinătate viaţa terestră, fiindcă tot ce i-ar fi oferit viaţa terestră în vitregele împrejurări sociale şi istorice ale epocii — şi i-a oferit atît de puţin! — se prelucra în substanţă devorată de funcţia sa creatoare: „... dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte însă pe pămînt nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit”. O spunea singur, Eminescu! O credea singur cu toată candoarea geniului său, fără să observe că nefericirile existenţei îi veneau din altă parte şi de la alţii! În istoria literaturii engleze e pomenit adesea cazul unui asemenea „egoism” creator (căci egoismul şi exclusivismul creaţiei e dominanta geniului); un caz mai înfricoşat decît al lui Byron, mai înfricoşat decît al lui Shelley, decît al legendarului nostru meşter Manole. E cazul pictorului şi poetului prerafaelit Dante Gabriele Rossetti, care la moartea femeii iubite, cuprins de remuşcare fiindcă o făcuse nefericită, fiindcă o sacrificase artei, a îngropat o dată cu ea, în mormînt, toate poemele scrise în timpul acelei iubiri, ca un simbol al căinţei. O clipă, sub impresia durerii, omul renega poetul! Fiindcă jertfise artei o fiinţă reală, se pedepsea nimicindu-şi opera. Căinţa însă n-a durat prea mult. Artistul-creator a reluat locul omului. Nimic nu l-a mai putut opri peste cîteva luni să deschidă mormîntul şi să ridice manuscrisul poemelor de pe pieptul iubitei   moarte, fiindcă raţiunea de existenţă a poetului aceasta era, acolo era, în acele poeme, nu înlăuntrul mormintelor, nici în viaţa cea din afara mormintelor. Pasiunea cea mai nefericită, experienţa cea mai dureroasă din existenţa unui mare creator, se prelucrează întotdeauna în creaţie. Astfel nu rămîn pierdute. Adesea sînt fecunde. În toate poeziile de iubire ale lui Eminescu, se poate întrezări în filigramă, imaginea unei iubite pe care a făcut-o nefericită, ori care  l-a făcut nefericit. Mortua est! Venere şi Madonă. Pe aceeaşi ulicioară. Departe sînt de tine. Atît de fragedă. Dalila. Luceafărul... Iubitele au fost îngropate, au fost devorate de manuscris. Au rămas însă poemele. Tot aşa şi cu umilitoarele sale mizerii materiale, cu revoltele sale sociale şi politice. Îl dureau şi-i înveninau existenţa cea de toate zilele. Dar s-au prelucrat în substanţa creatoare din Împărat şi Proletar, din Scrisorile sale... Şi după cum în orice roman cu un personagiu central plăsmuit   de imaginaţie, autorul grupează actele şi împrejurările în jurul unei pasiuni sau unei virtuţi dominante — avariţie, eroism, ambiţie, iubire, sacrificiu etc. etc. — tot aşa am socotit că dominanta vieţii lui Eminescu, a romanului lui Eminescu, a fost această incapacitate mărturisită de a-şi răscumpăra fericirea cu preţul compromisurilor de toată ziua şi de a face pe alţii fericiţi cu acelaşi preţ, fiindcă tot ce alcătuia promisiunea unei asemenea fericiri terestre, era înlăturat de temperamentul, de caracterul şi de vocaţia sa, de geniul său creator, de recea nemurire a Luceafărului. Mi se pare că un asemenea destin se arăta vrednic de subiectul unui roman, chiar dacă eroul nu s-ar fi numit Eminescu şi chiar dacă n-ar fi trăit destinul său în de-aievea. Fiindcă însă se numeşte Mihai Eminescu şi fiindcă destinul său, romanul său, a fost în de-aievea trăit, acolo unde s-a arătat neapărat nevoie, pentru a nu altera imaginea reconstituită de istoria literară şi creată de legendă, autorul a schimbat peniţa de romancier, cu aceea de biograf. Tot ce aparţine istoriei şi documentului, a fost respectat cu o aspră probitate. Mi-am permis să interpretez. Nu mi-am permis să mistific, falsifi- cînd, pentru a ilustra vreun principiu dogmatic, exterior literaturii.       Că interpretarea va fi fiind mai prejos de personalitatea lui Eminescu prin nevoia de a găsi vieţii o temă şi destinului omenesc o logică — e foarte cu putinţă. Dar ce puteam face mai mult? Trebuie să fii geniu, necum un mărunt scriitor de romane, pentru a-ţi permite luxul de a proceda atît de absurd ca divinitatea, care creează geniile şi le rezervă mai apoi un atît de absurd şi tragic destin pămîntesc.     Decembrie, 1939.     * Subliniez data. E vorba de anii 1930-1937 (n.a.)   ** Vezi conferinţele romancierului englez E. M. Foster la Trinity College din Cambridge, despre Aspectele romanului şi conferinţele de la acelaşi colegiu ale lui André Maurois, despre Aspectele biografiei.  

 PREFAŢĂ     Soarta acestui roman al lui Cezar Petrescu este în multe privinţe deosebită de a celorlalte pe care ni le-a lăsat, scrise şi publicate în perioada inter­belică. Mai întîi, este singurul rămas neterminat, şi anume neterminat în latura fundamentală, în chiar substanţa lui. Avem, în Plecat fără adresă, începutul unui destin uman, care promitea să fie de un patetic tragism; descumpănirea, dezechilibrul, falimentul moral la care ajunge un om, păstrîndu-şi integrale însă luciditatea, capacitatea de observaţie, inteli­genţa, spiritul critic, dar plonjînd într-o disperare, care-l determină să-şi ia viaţa. Un mal de siècle din epoca de vîrf a capitalismului, ucigîndu-şi persona­jele cele mai reprezentative, purtătoarele emblemelor supreme ale speţei. În al doilea rînd, nu ni se păstrează nimic con­cludent asupra continuării propriu zise a romanului, asupra epicii lui, deşi avem, programatic, titlul:  Sosit fără adresă; în schimb, prefaţa lui, cuprinzînd schema ideatică a ce trebuia să fie subiectul, o avem în trei variante mereu mai amplificate, totalizînd cu mult mai multe pagini decît va fi trebuit să aibă romanul însuşi. Că şi alte romane ale lui Cezar Petrescu au avut o soartă asemănătoare, aceasta e adevărat. Taina a şasea, Cadavrul, Pămîntul, mare cotidian independent, Madala, ciclul de şapte cărţi ale frescei Neamul Vardarilor, apoi Junimea, Căpitanul Hartular, şi altele n-au trecut, în gene­ral, de proiect, nici chiar acelea declarate de scriitor a fi fost gata scrise, cum  e cazul şi cu urmarea romanului de faţă, Sosit fără adresă. E cu putinţă ca, pentru unele, materia epică să fi fost convertită, filtrată în alt chip decît cel propus iniţial şi care impusese titlul; e cu putinţă deci, ca unele, cel puţin, dintre lucrările în cauză sa se fi scris, totuşi. De exemplu, începutul romanului Tapirul, cu un telefon sunînd obsesiv în camera unui om aflat la graniţa între somn şi trezie, pare să indice că acesta e cel anunţat sub titlul Căpitanul Hartular, căci între manuscrisele lui Cezar Petrescu există mai multe începuturi cu un telefon terorizînd somnul unui personaj, şi pe toate e scris drept titlu: Căpitanul Hartular. O astfel de mărturie nu lipseşte nici în cazul con­tinuării romanului Plecat fără adresă — a noului roman, Sosit fără adresă; manuscrisele scriitorului ne oferă trei pagini cu o indicaţie de titlu înrudindu-le pe acestea cu romanul apărut. Ciudăţenia nu stă însă aici, întrucît, s-a văzut, mai sînt cărţi anunţate de Cezar Petrescu şi rămase pentru tot­deauna pierdute; ea stă în faptul că Plecat fără  adresă e declarat de scriitor drept axul operei sale de romancier, „pe acest roman se centrează aproape toate cărţile tipărite pînă acum, cele cîte stau în sertar începute şi aşteptîndu-şi rîndul, cele cîte vor veni.” Iar acest „ax” a rămas frînt la jumătate. Explicaţia, indispensabilă, privitoare la sensul acestui ax central, prin raport cu opera sa, ne-o dă autorul în chiar prefaţa — sau prefeţele — romanului de faţă: cartea e un ax, în înţelesul de legătură interioară — motiv literar am zice noi, „cheie” spune Cezar Petrescu, însă „cheia” unei legături „mult mai fragilă şi ascunsă primei priviri” decît simpla traducţie a identificărilor care se pot face între personajele şi intîmplările literaturii şi modelele lor reale, din viaţă. Plecat fără adresă e cartea care „centrează” o în­treagă operă, însă e o carte întreruptă, rămasă fără urmare, deşi desnodămîntul personajului principal ne e cunoscut, căci cu sinuciderea lui începe ro­manul. De fapt, acuma, cînd ştim desăvîrşit că nu vom avea niciodată continuarea intitulată Sosit fără adresă, putem formula totuşi cîteva propoziţii lămu­ritoare pentru cititor, cu prilejul primei reeditări a acestui roman, în a cărui prefaţă scriitorul şi-a expus, contrar practicilor sale de pînă atunci, o ade­vărată teorie asupra epocii, a societăţii, a psihologiei veacului, definind în acest chip coordonatele ideolo­gice ale operei sale, una din cele mai vaste din proza noastră. Mai mult chiar, geneza şi procesul lui de elaborare sînt cu deosebire concludente pentru toată opera scriitorului, şi chiar această incertitudine, sus­pensia desfăşurării epice a romanului, în latura esenţială, sînt simbolic paralele cu ale întregului şan­tier literar declanşat de scriitor, tot mai larg, tot mai cuprinzător şi rămas apoi secţionat brusc într-un moment crucial. Un adevărat roman-portret al lui Cezar Petrescu este Plecat fără adresă, nu prin ase­mănări între autor şi personajul central, ci prin paralelisme cu biografia cărţii, în felul cum s-a scris şi s-a articulat în configuraţia ansamblului unei întinse opere. Tocmai de aceea devin folositoare şi interesante cîteva date de istorie literară privind romanul Plecat fără adresă. A fost scris în iarna 1931—32, mai întîi romanul şi apoi, în primăvară, prefaţa, aşa cum se poate vedea şi din numerotaţia celor două manuscrise, dar şi dintr-un corp epistolar, scris chiar în acest mo­ment, şi avînd certe conexiuni şi proiecţii în evo­luţia subiectului. Venit după Întunecare, Calea Victoriei, Comoara regelui Dromichet, Aurul negru, Baletul mecanic şi Oraş patriarhal, după La Paradis general şi cinci volume de nuvele, Plecat fără adresă plasa în centrul acţiunii cărţii un personaj care circulase şi pînă atunci în proza lui Cezar Petrescu, dar numai în roluri de al doilea şi al treilea rang. Un anumit cinism caracterizează acest personaj, o judecată rece, neînduplecată şi de o ciudată precizie, o inteligenţă rea, dominatoare, o vocaţie a cuceririi locurilor prime în societate, la care nu aspiră totuşi, pe care le ocupă fără să-l fi atras şi le părăseşte fără nici un regret, ba chiar cu voluptate, un dar divinatoriu ce echi­valează cu puterea absolută de a citi exact în semnele vieţii sociale, de a revela psihologii şi destine după simpla privire a fizionomiilor. Astfel de personaje sînt admirate fără a putea fi iubite, însă declanşează drame de iubire; individua­liste la extrem, personalitare fără ca individualismul lor să fie egoism, dimensiunea lor este totuşi mereu socială, capaci­tatea lor de afirmare este exclusivă în sfera vieţii celorlalţi oameni; par mai puternici decît toţi şi în ei se adună mai dureros nefericirea celorlalţi, numai ei îi măsoară toată dezastruoasa ei intensitate; biografia lor, deşi ei trăiesc în văzul şi mijlocul mulţimilor, atrăgînd atenţia tuturor, e mai ignorată decît a celui mai obscur necunoscut; sînt în conflict cu familia, dacă o au, în virtutea ace­leiaşi atracţii către un individualism extrem, care e de fapt expresia personalităţii şi, prin extensie, sau prin restricţie, a geniului. Oricum, ei sînt excep­ţii, dar întrunind în ei cu maximă pregnanţă nu doar categoria lor socială, ci sublimînd epoca şi umani­tatea. Aceste personaje sînt, în adevăr, factorul comun cel mai expresiv al operei lui Cezar Petrescu, obse­sia ei, „cheia” ei. Ele reprezintă, judecînd din unghiul gîndirii scriitorului, pe omul veacului, acela care pleacă la drum „odată cu veacul” atunci cînd dema­rează acesta, şi care soseşte odată cu el la o tragică scadenţă, „fără adresă, în neant” — întocmai cum, de fapt, pornise: tot fără adresă, către neant! Toate calificările din paragrafele de mai sus îl para­frazează sau îl interpretează pe scriitor, fie după texte ale prefeţelor la romanul Plecat fără adresă, fie după interviuri, articole sau formulări din alte romane şi nuvele. Ele definesc însă portretul acestor personaje ciudate, întruchipînd „omul” generic — abstract — al secolului XX, cel a cărui biografie Cezar Petrescu a întreprins-o în opera lui, intitu­lată Cronica românească a veacului XX. De fapt, e mai puţin personaj şi mai mult un caracter, în termenii lui Teophrast sau ai lui La Bruyère; o fiziologie, în termenii clasicismului nostru. Toate roma­nele şi nuvelele lui Cezar Petrescu, care-l con­ţin, îi dau conturul, profilul, fără ca el să devină om viu, ca alţi protagonişti ai celorlalte subiecte. Plecat fără adresă trebuia să-l facă şi pe acesta un erou veritabil de roman, dar se opreşte, abia la primul lui stadiu, la promisiunea de personaj. În fond, prima variantă a romanului, cea din 1932, ni-l arăta pe Sântion, — atunci Adrian, acum Enric — în cîteva episoade ale copilăriei şi adolescenţei, abia pregătitoare ale unei evoluţii: contactul cu un pro­fesor inteligent; apoi tripla confruntare: cu o amantă a tatălui său, cu copilul acesteia şi cu propria mamă; apoi cu o fată pe care o iubeşte, dar de care se rupe; apoi cu patru colegi de generaţie. Intervin pe parcurs un lung dialog despre o crimă „gratuită” şi multe consideraţii despre omul „slab” şi omul „tare”. Varianta nouă a romanului adaugă prea puţine componente epice noi, deşi sporită cu pagini nume­roase. Esenţiale sînt o incursiune teoretică a perso­najului, cu subiect de filozofia istoriei, — comunicîndu-l însă pe Cezar Petrescu însuşi din Cuvîntul înainte, în continuarea dizertaţiilor ţinute de conge­nerii lui Sântion despre civili­zaţie, tehnică, maşinism etc. Se poate spune, fără a greşi, că avem în Cuvîntul înainte al romanului un eseu succint despre toate temele enunţate, eseu dezvoltat şi amănunţit în textura epică a romanului, constituit şi el nu­mai în chip de cadru epic, de pretext, de liant pentru a conecta între ele cele cîteva excursuri eseistice de filozofia istoriei, civilizaţiei, societăţii, maşinismului, culturii, dragostei, personalităţii etc. Componente ale lor sînt semănate peste tot în proza şi publicistica lui Cezar Petrescu; aici, în Cuvîntul înainte şi în roman, se află închegate într-un sistem de gîndire. Încă un motiv pentru care această carte este axul unei opere, „cheia” acesteia. Care sînt personajele în speţă, acelea sintetizate, sublimate în personajul Enric Sântion? Cel mai vechi poartă numele Ion, într-o schiţă din ciclul Scrisorile unui răzeş, publicată în Hiena, însă nere­produsă în volumul din 1922. Paralelismul dintre schiţă şi romanul Plecat fără adresă este evident: acest Ion e şi el prăbuşit dintr-o culme a evoluţiei în scara socială, nu însă punîndu-şi capăt vieţii, ci ajungînd în balamuc; tot ca şi în Plecat fără adresă, un prieten măsoară tragica ruină în care a plonjat personajul, nu compătimindu-l, ci mai curînd condamnîndu-l. Schema e, cum se vede, ace­eaşi; identică e şi lipsa oricărei sugestii asupra cauzelor care au dus la prăbuşirea celor doi eroi — din schiţă şi din roman — în afara acelei deter­minări fatale, ca o pedeapsă zeiască, pe care o notează scriitorul în Cuvîntul înainte: „Niciodată omul n-a fost mai nefericit decît astăzi (autorul se referă la momentul 1930, n.n.), fiindcă nicio­dată nu s-a găsit atît de înalt suspendat în vid, fiindcă niciodată nu s-a aflat ca astăzi, fără reazem interior, într-o socie­tate în lichidare, care se autodevoră”; „...Înverşu­nat să pună stăpînire pe planetă, să-şi creieze o feri­cire planetară, de animal planetar, omul a pierdut sensul cosmic al vieţii”. Lipsa reazemului interior, pierderea sensului cos­mic al vieţii, ca şi „plecarea” sau „sosirea” fără adresă, în neant, eşecul sau revanşa maşinismului, falimen­tul progresului, — astfel de formule sau idei nu spun de fapt nimic concret, dar creiază atmosferă în sensul cuvintelor fatidice de pe zidul ospăţului biblic: Mane, Tekel, Fares — măsurat, cîntărit, împărţit; o atmosferă în care totul apare guvernat de un impla­cabil destin, pe care Cezar Petrescu nu întîrzie să-l accepte, dar dîndu-i dimensiuni şi determinări so­ciale. Totuşi, întreaga terminologie pluteşte nu în istorie sau sociologie, ci în metaforă; ambiţia scrii­torului, de a radiografia un moment al evolu­ţiei societaţii izbuteşte să realizeze numai o viziune litera­ră, chiar cînd componentele epicii sint reduse la scheme. Participant, în adevăr, la agonia unei anumite lumi, la apusul societăţii instituite de ea, la ruina unei men­talităţi specifice, scriitorul intonează un prohod în­tregii umani­tăţi civilizate, omiţînd faptul că toate orînduirile (societă­ţile) au avut perioade de înflorire şi apoi de reflux — ceea ce Gianbatista Vico numise „corsi e ricorsi”, creştere şi descreştere; Montes­quieu vorbise despre „grandeur et décadence”; Cantemir analizase istoria „incrementorum atque decrementorum” (ale împărăţiei turceşti); Grigore Ureche, mai înainte, comparase mersul istoriei cu „şuvo­iul” unei ape, care mai întîi „se adaugă” şi apoi „scade şi îndărăptează”. Toţi analizaseră ştiinţific feno­me­nul şi nu ajunseseră la ideea despre crepusculul ome­nirii întregi, ci doar al unor formaţii social-economice sau puteri politice. Analiza socială a lui Cezar Petrescu generalizează, după „legea artei”, observaţiile unui gazetar atent şi — în limitele gazetăriei — ale unui sociolog-literat; romancie­rul îl surclasează deci pe ziarist şi, ceea ce e firesc în acti­vitatea de gazetă: reluarea obsesivă a unei probleme, a unei discuţii, a unei polemici, — trece şi în practicile romancierului. Este elocvent că scriitorul, care se referă îmbelşugat la mari vizionari străini, în susţinerea tezelor sale, recurge aproape exclusiv la literaţi: Paul Valery, Joseph de Maistre, Paul Morand, Katherine Mans­field, Alexis Carrel, Georges Claude, Eugène Dabit, Charles Péguy — nu la politicieni, economişti sau sociologi. Sin­gura excepţie este Nikolai Berdiaev, la care, de asemenea, elogiul absolut al „actului crea­tor” atribuie difuz sens existenţei omului nu prin observaţie şi cunoaştere, ci prin revelaţie, experienţă interioară, ceea ce rătăceşte gîndirea acestui filozof mai curînd în perimetrul artei decît al filozofiei pro­priu zise, bunăoară ca la Blaga. Este legitim să insistăm întrucîtva, în acest punct al discuţiei, asupra foarte strînsei corelări pe care şi-o decla­ra Cezar Petrescu, în acest Cuvînt înainte, cu Nikolai Berdiaev — dar numai aici, numai reluîndu-i tezele, în timp ce toate ideile despre cronica veacului, despre fantasticul interior, despre „socie­tatea în lichidare care se autodevoră” şi altele, vor reapare mereu ulterior. Cuvîntul înainte publicat în 1932* are autonomia lui, prezenţa lui distinctă în opera scriitorului, de aceea, ală­turi de roman, trece de asemenea prin modificări şi revi­zuiri nu o dată contradictorii, para­lele cu ale romanului, în 1941, 1944 şi 1947. După 15 ani, fascinat încă de pro­pria construcţie ideolo­gică în care-şi încadra literatura — sau pe care şi-o extrăgea din literatura proprie — scriito­rul nu ţine seamă de o serie întreagă de fapte, se abstrage masiv din istoria concretă şi declară a rămîne anco­rat la vechile sale teze, pretinzînd că istoria l-a con­firmat, cînd ea îl dezminţea activ. De unde şi nevoia supraargumentării vechilor afirmaţii, cu exemple noi. Cu acest prilej, iese mai limpede în lumină nu darul profetic al prozatorului în materie de evoluţia istoriei, ci „predilecţia” sa pentru o anumita cate­gorie (sau pentru cîteva) ale vieţii sociale, generali­zate pe planul continental, exact categoriile pe care însuşi le defineşte în Cuvîntul înainte: „dezarmaţii vieţii,... obsedaţi, cei osîndiţi capitulărilor”, învinşii, cei aparent „predestinaţi unei monotone scufundări”. Reducţia umanităţii la această categorie (sau cate- gorii) era seducătoare pentru scriitor, căci ea susţi­nea mai bine filozofia trebuitoare unui tragism indis­pensabil con­strucţiilor realiste şi mai ales unei anu­mite linearităţi şi, cum spune scriitorul, chiar mono­tonii în construcţia per­sonajelor. Argumentarea e ulterioară în mare măsură ope­rei esenţiale, e mai mult o concluzie teoretică obţinută prin însumare, decît expresia unei filozofii proprii a isto­riei — însă, nu mai puţin, chiar în prima dintre „scrisori­le unui răzeş”, din 1920, se enunţa programul acestora, care seamă­nă, în linii mari, cu tonalitatea Cuvîntului îna­inte al roma­nului Plecat fără adresă. Iar acest program era — cum s-a văzut şi în schiţa Ion şi în aproape toate care i-au urmat — copleşit de tragism, de conştiinţa că nu va putea comuni­ca în scrisul său decît intîmplări triste, cu oameni înfrînţi şi des­curajaţi în lupta cu viaţa, sau direct suprimaţi. Exista aşadar la Cezar Petrescu un teren favorabil fi­nalurilor decepţionate, cînd s-a ivit în sfera cunoaş­terilor lui, lucrarea lui Nikolai Berdiaev, fost un timp, la începu­tul secolului, chiar discipol al revoluţiona­rilor marxişti ruşi, îndepărtat însă mereu mai mult spre ortodoxie, spre o filozofie pe care o va contesta în formele ei administra­tive, sinodale, acceptînd-o definitiv în baza ei mistică. El va fi, în toiul primului război mondial, autorul unui eseu despre actul creaţiei şi justificarea existen­ţei omului, conchizînd în sfera direct creştină, des­pre acţiunile umane fundamentale („actele creatoare”) ca prelungiri sau expresii ale actului primor­dial al creaţiunii lumii, me­reu reluat în substanţa şi sensul său. A relua actul crea­ţiunii, a-l repeta şi continua, spunea Berdiaev, înseamnă întoarcerea către el, aşadar omenirea este într-o neîntre­ruptă întoarcere spre esenţa divină, pe măsură ce se de­părtează tot mai mult de ea, în timp şi în esenţa manifes­tărilor sale determinate (de progres, civili­zaţie, cultură etc.). Că lumea nu s-a ivit „desăvîrşită” (din mîinile divini­tăţii), ci că ea „se creează” mereu — deci se desăvîrşeşte — dar că omul are mereu tentaţia regre­siunii inverse (că­tre matricea divină primordială), aşadar tentaţia primi­tivităţii, această teză conţine o contradicţie fundamentală, deloc singura în sistemele de explicaţii ale sensului lumii pornind de la sursele biblice şi de la divinitate. Însă ideea „întoarcerii” (spre ipostaza genezei biblice) e localizată într-o nouă lucrare a sa, cea de mai largă circulaţie în occiden­tul interbelic, Un nou ev mediu (1924), cea cu care Cezar Petrescu se obstinează să caute explicaţii şi ilus­trări ale propriilor teze de sociologie contempo­rană. Pentru Berdiaev din această lucrare, omul e defi­nitiv condamnat, pentru că a ajuns să se autodivinizeze, datori­tă încrederii absolute în propria creaţie, devenită obiect la dispoziţia şi în slujba maselor. Este, în fond, alarma religiei în faţa ştiinţei, cînd aceasta devine bun tot mai larg şi revoluţionează viaţa omului şi a societăţii. Imensa cunoaştere a omului şi a naturii îl îndepărtează pe om de divini­tate dar şi de sine însuşi, spune Berdiaev. Ideea — metaforă şi nu teză filozofică — poate fi capti­vantă nu prin adevărul ei, ci prin textul, formula ei, astfel că Cezar Petrescu, iubitor de antiteze gigantice şi cu aer de tragism universal, o exprimă într-o simetrie identică: „Înverşunat să pună stapînire pe planetă, să-şi creeze o fericire pla­netară, de animal planetar, omul a pierdut sensul cosmic al vieţii”. Sursa nenorocirilor — a crizei spirituale, spune scri­itorul — e maşina. Citarea amplă a lui Paul Valéry şi invocarea lui Berdiaev alături, cad pe o realitate expri­mată simbolic de Cezar Petrescu însuşi, în ro­manul ante­rior cu puţin, Baletul mecanic, unde un grup de păpuşi create şi dirijate de un iscusit ingi­ner, scapă o clipă de sub controlul său şi se între-nimicesc, distrugîndu-l şi pe el. E viziunea tragică a criticii maşinismului, pe care, de exemplu Karel Čapek o dezvoltase în termeni asemănători în roma­nele fantastice Krakatit (1921) sau R.U.R. (1926). Mitul acesta, derivat oarecum din acela al genezei, e vechi, de la greci, şi Galateea lui Pygmalion e o maşină sui-generis, concretizînd aspiraţia către o crea­ţie care să echivaleze cu cea atribuită divinităţii. Timpii moderni o realizaseră miraculos, fără să poată crea permanent, în paralel, echivalentul în ordinea socială, o societate la fel de perfecţionată, dimpotrivă, făcînd şi mai vizibile con­trastele de tot felul. Insatisfacţiile de ordin social (politic, economic), transferate în planul spiritului, descopereau drept factor sau origine a inegalităţii şi contradicţiilor sociale — maşina; aceasta fiind pentru om ceea ce, în termeni biblici, e omul pentru Dumnezeu — aşadar, crea­ţie supremă — devenea cauza a toate, imensa insatis­facţie în domeniul social concretizîndu-se în adversi­tatea faţă de maşină. Chiar Cezar Petrescu, în Cuvîntul înainte, ajunge la maşină şi la ideea pier­derii sensului planetar al existenţei omului, întrebîndu-se cu privire la cauza eşecu­lui social pe care-l constată, de altfel foarte exact pentru orînduirea în care trăia el şi, după ţara sa, tot restul occi­dentului european. „Realitatea, spune el, rămîne neclă­tinată: niciodată omul n-a fost mai nefericit decît astăzi, fiindcă niciodată nu s-a găsit atît de înalt suspendat în vid, fiindcă niciodată nu s-a aflat ca astăzi, fără reazăm interior, într-o societate în lichidare care se autodevoră”. Simptomele crizei erau exact constatate de scriitor — el formula acestea în plină criză eco­nomică generală a siste­mului capitalist; diagnosti­carea cauzelor, descoperirea surselor acestor simptome într-o criză tot generală a spiritului uman nu mai sînt la fel de exacte, dar metafora în care se comunica totul era atracţioasa. Şi astfel, scrii­torul nostru prelua ideea „noului ev mediu” a lui Ber- diaev, spaţiu istoric incert, numit de Cezar Petrescu „era nocturnă”, aparentă omului ca o necesitate din nevoia reculegerii, a regăsirii de sine întru spirit, dacă s-a pierdut pe sine în latura existenţei mate­riale. În ultimă instanţă, e o chemare la meditaţie, exprimată însă în termenii tragediei. „Eră nocturnă” — care vine spre noi, sau noi mergem spre ea — înseamnă, la o primă lectură, o sugestie de apocalips, profetizarea întoarcerii la caver­ne. Însă scriitorul nu preconizează decît solitudinea, numai terminolo­gia e catastrofică, nu şi substanţa frazei sale, care constă indirect într-un îndemn: de vreme ce, din cauza pierderii sensului cosmic — sau numai plane­tar — al existenţei, omul a ajuns să se autodevore (sa se întredevore) în societatea care se distruge pe ea însăşi, e necesar ca omul să caute (în meditaţie solitară nocturnă), soluţia regăsirii, recîştigării aces­tui sens cosmic (sau numai planetar), — ceea ce, tradus atent, în expresii curente, nu poate însemna decît afirmarea necesităţii de a se descoperi (sau redescoperi) solidaritatea între oameni, coordona­tele convieţuirii între indivizi sau grupări de indi­vizi. Substratul tonic al formulărilor pesimiste ale scriitorului poate fi descoperit, oricît de adînc şi de pier­dut printre simboluri de tot felul şi formule sonore; adver­sitatea faţă de o societate falimentară („în lichidare, care se autodevoră”), este reacţia unei conştiinţe lucide, chiar cînd protestul sau condam­narea sînt tragice. Criticismul social al operei lui Cezar Petrescu aparţine acestei atitu­dini de spiritua­litate ultragiată într-un sistem social neac­ceptat, faţă de care e inaderentă fără soluţie, iluzionată sau obstinată în a găsi cel puţin o explicaţie. De aceea, toată ampla expoziţie de falimente ale socie­tăţilor — în forma din 1947 a Cuvîntului îna­inte — nu întăreşte argumentarea soluţiei (necesi­tatea reculegerii nocturne), nici a explicaţiei cauza­lităţii (pierderea sensu­lui cosmic, a sensului plane­tar), însă e o interesantă exemplificare a simptomelor concrete ale falimentului social la care ajunsese sistemul economic, cu societăţile (ţările) intrate în conflict. Din punctul de vedere al con­ceptului omu­lui abstract, biblic sau creştin, sau biologic pur („animal planetar”) înfruntarea putea părea auto- devorare a umanităţii; însă erau contradicţii sociale antagonice, care-şi căutau rezolvarea pe cale politică. Astfel de consideraţii se pot face în continuare, permi­ţînd concluzia că observatorul social-politic atent, care era Cezar Petrescu, mergea în marginea ştiinţei cu teoria sa, despărţindu-se de ea atunci cînd definea cauzalităţile, pierzîndu-se aici într-un nebulos fatalism al istoriei, într-o mistică a ei — şi aici apar viziunile împrumutate simbolu­rilor lui Ber­diaev — dar întretăind cert cursul principal al ştiin­ţei, atunci cînd înregistra faptele istoriei — şi aici este indiscutabila parte valoroasă a literaturii, a gîndirii sale, realismul lor. Revenind la tipologia esenţială a lui Cezar Petre­scu, la acel Ion, magma primă a lui Enric Sântion, vom observa că el reapare palid în romanul Întunecare, în comportarea finală a eroului principal, Radu Comşa, în insurgentul Vasile Mogrea, înfrîntul fără a fi fost vreodată şi un triumfător, aşa cum fusese Ion şi cum va fi Sântion. Mai expresiv avem tipul în La Paradis general, în cinicul şi tiranicul Maximi­lian Ştaic; îl avem în Grigore Panţâru, pomenit şi în Plecat fără adresă, după ce apăruse anterior în Oraş patriarhal şi Greta Garbo, iar ulterior în ciclul 1907; în Ioachim Grult din Duminica orbului; în Spartacus din Calea Victoriei; în ciudatul „critic vienez” din Romanul lui Eminescu; în Paul I. Năgară din Cheia visurilor; şi, la sfîrşit, în Vladim din romanul care se inti­tulează cu numele personajului. Ca o curiozitate, merită semnalat faptul că opera lui Cezar Petrescu numără şi o carte nediscutată de nimeni, căci nu are nici un fel de legătură cu opera scriitorului: o prezentare a traiectoriei lui Alexan­dru Macedon, nu roman sau nuvelă, ci un fel de eseu istoric. Celebrul cuceritor al antichităţii pre­figura, în felul său, destinul viitorului om al seco­lului XX, care se prăbuşeşte în plină glorie. Apari­ţia acestei ciudate cărţi în peisajul operei lui Cezar Petrescu e anterioară Întunecării, dar ulterioară tuturor Scrisorilor unui răzeş, între care deci şi istoriei lui Ion. Radiografiindu-şi singur opera din unghiul tipolo­giei căreia îi aparţine Sântion — apro­piere trebuie făcută chiar şi între nume: Ion şi Sântion — scriitorul alătură categoriei şi alte perso­naje: pe doctorul Nicolae Bantaş şi pe profesorul Honoriu Farunga din Ochii strigoiului, pe Dinu Grinţescu din Aurul negru, pe Dimitrie Petreanu din 1907, pe Ion Burdea-Niculeşti din Omul care şi-a găsit umbra, pe meşterul Coppelius din Baletul mecanic, ba chiar şi pe un anonim comentator din Carlton — nu şi pe Alexandru! Cu toate că înrudiri există, între eroii numiţi de scriitor, toţi fiind „oameni ai secolului XX”, care răz­besc odată cu veacul, se luptă cu el etc., totuşi, familia strictă a lui Sântion, aşadar cea care e triumfătoare şi apoi se frîn­ge inexplicabil, sau renunţă inexplicabil la putere, avere, dragoste, activitate, este cea reprezen­tată de Ion, Enric Sântion, Ioachim Grult şi Vladim. Alţii, ca Nicolae Ban­taş (Ochii strigoiului) sau Ion Lenş (Adăpostul Sobolia), Grigore Panţâru (Oraş pa­triarhal, 1907), Maximilian Ştaic (La Paradis gene­ral), Dimitrie Petreanu (1907), criticul vienez (Ro­manul lui Eminescu) chiar Eleazar şi Coppelius (Baletul mecanic) sînt nişte boemi de o inteligenţă scepti­că, nu lipsită de cinism, şi de aici mizantropia aparentă sau reală, dar şi efuziunile de umanitarism ale unora. Aceştia din a doua categorie, cărora le putem spori mult numărul (Zaharia Duhu din Aurul negru, Radu Comşa din Întunecare, povestitorul din Scrisorile unui răzeş, prie­tenul Jan din nuvela Prie­tenul meu Jan, Hrisanta Murgu din Ochii strigoiului, Alexandru Stoican din Vladim etc.) au o inteligenţă adesea superioară primilor, manifestarea lor e în sfera spiritului, în timp ce filozofia celorlalţi e prac­tică, lucrativă. Ei dirijează industrii, bănci, afaceri de tot felul, trag profituri, conduc oameni, sînt per­soane publice — în vreme ce categoria lui Panţîru, Petreanu, Bantaş, Lenş, Stoican, Duhu, Ştaic sînt solitarii-artişti (termenul „boem” li se potriveşte), intelectualii puri, absenţi de la orice afirmare socială, de la orice intenţie de parvenire. Ei sînt candidaţii neîndoielnici la scufundare lentă — în vreme ce ca­tegoria cealaltă se prăbuşeşte spectaculos. Înfrînţi şi unii şi alţii, categoria primă se salvează moral, cedînd fără luptă sau chiar de la începu­tul înfruntării, în vreme ce a doua îşi măsoară mai ales ruina mo­rală, după eşecul unei lupte pe care a dat-o şi a cîştigat-o. Radu Comşa din Întunecare este, într-o pri­vinţă, sinteza acestor două tipologii, întrucît şi el ratează, dar după o luptă, iar atunci cînd îşi dă seama, ca Sântion, că a eşuat, îşi ia viaţa. Se vede, prin urmare, că persona­jul acesta l-a preocupat pe scriitor, ca ilustrarea maximă, din unghiul sociolo­giei sale literare, a „omului veacului XX”. O subliniere trebuie făcută: aceste personaje mă­soară în felurite chipuri „fantasticul interior”, la care adesea trimite Cezar Petrescu, drept determinantă a falimentului lor moral. Scriitorul a declarat nu o dată că investigarea „orizontală“, în fenomenul so­cial, e cea care îl interesea­ză mai puţin; pasiunea sa era investigaţia „verticală”, în conştiinţă, ceea ce ar fi tocmai „fantasticul interior”. Romanul Simfo­nia fantastică, dedicat ciudatei obsesii a profesoru­lui Grigore Stolnicu, nuvelele Aranca, ştima lacurilor, Omul din vis, Păianjenul negru, Pallace, Omul care şi-a găsit umbra, Somnul, Fereastra, sînt analiza aceluiaşi caz ca al lui Sântion, Ion, Grult, Năgară, dar în ipostaza insului lipsit de dimensiuni sociale; Vladim, proiecţia aceluiaşi caz, este singurul pră­buşit nu din cauza unui cataclism interior, ci a unuia social, care nimiceşte brusc soluţia lui de viaţă, îi smulge cuceririle, posesiunile, nu-l aşteaptă să renunţe singur la ele. Cezar Petrescu este, prin aceste serii tipologice ale prozei sale, unul dintre redutabilii inovatori mo­derni în roman şi nuvelă, de la noi, creator de li­teratură a absurdului, a conştiinţelor aflate în criză, turmentate de obsesii, tributare unor tare biologice, victime ale unor turburări petrecute în zone ale su­fletului adînci, neson­dabile. Putem descoperi aici una dintre tentaţiile între care scriitorul a oscilat, cea a unei literaturi a absurdului şi cea realistă, de frescă socială, de studiu psihologic în­temeiat pe raporturi logice între oameni, între componen­tele diverse ale realităţii. Viaţa, spunea Cezar Petrescu, este absurdă, ea nu are obligaţia veridicităţii, a si­militudinilor, se dispensează de ele, conducîndu-se adesea şi după arbitrariul pur — însă prozatorul nu poate fi absurd atunci cînd descrie absurdităţile vieţii, el nu are voie să fie arbitrar. Şi totuşi, pasiunea scriitorului era, după cum se vede, pentru ilogicul şi absurdul, imprevizibilul „fan­tastic interior”, specific — după opinia sa — în cel mai înalt grad secolului XX. Stadiul dezvoltării noastre literare, sau pasiunea gazetăriei care l-a însoţit permanent, dublîndu-i sau circumscriindu-i vocaţia de scriitor, i-au imprimat mai multe carac­teristici din seria balzaciană, a promotorilor fres­cei sociale, a marilor serii tipologice. Cazuistica „fan­tasticului interior” este, chiar după nomenclatura acestui concept, la distanţă de pînza amplă, socială, a marilor colective şi categorii umane; dimpotrivă, ea are în vedere indivizii, unicatele, excepţiile absurde, chiar dacă ele pre­figurează serii tipologice mai largi. Iar frecvenţa atît de mare a acestor personaje în opera lui Cezar Petrescu — el însuşi înscriindu-se pe sine în rîndurile lor — dove­deşte ceea ce s-a spus mai sus, anume că e, în adevăr, o tipologie inten­ţionată să fie şi fiind chiar axul operei scriitorului, indicînd „personajele-cheie” ale romanelor şi nu­velelor sale.     * Îl dăm în întregime, exact, în forma iniţială, iar apoi în cea ultimă, din 1947, cînd a fost sporit cu o seamă de adaosuri, şi mai ales cu o amplă parte a doua, dezvoltînd şi amplificînd datele din prima, anterioară cu 15 ani. Scris în primă formă în perioada cea mai fertilă a creaţiei lui Cezar Petrescu — momentul 1928—1934, cînd apar roma­nele sale de cea mai mare pregnanţă, osatura „Cronicii ro­mâneşti a veacului XX” — Cuvîntul înainte este mani­festul său scriitoricesc, dar o explozie izolată în latura de filozofie a istoriei. Forma din 1941 nu o mai dăm, fiind intermediară între cea din 1932 şi cea definitivă, din 1947. Practic, tot ce fi­gurează în textul din 1941, există în cel din 1947, care insă e mult mai dezvoltat şi cu mai multe exemplificări.    

Adevărata moarte a lui Guynemer       Omul nu mă simţise apropiindu-mă. Era cu toată atenţia magnetizată în altă parte. Am ridicat ochii după privirea lui spre cer. Şi l-am înţeles îndată, respectîndu-i lacoma încordare care-i crispase obrazul palid-verzui şi-i aprinsese scînteieri fosforice în pupile. Acolo, în adîncul înalt al văzduhului, cu albastrul glacial şi calm, se desfăşura o rapidă dramă a singură-tăţilor. Mută şi îndeobşte fără spectatori. Un şoim ager şi de nebunească neînfricare se încu-metase să atace unul din acei vulturi uriaşi, care au  inspirat dintotdeauna muritorilor de rînd un fel de reli-gioasă admiraţie pentru zborul de superbi monarhi ai altitudinilor. Lupta se anunţa deznădăjduită şi inegală.    Cu zvîcniri repezi de acrobat aerian, şoimul se înălţa căutînd loc vulnerabil de ochire. Cobora glonţ. Lovea repetat cu pliscul în creştet. Se clătina o clipă ameţit de învăluirea puternică a aripilor adverse, cînd vulturul  vîslea spre el înfăşurîndu-l. Luneca din prinsoare, rotea     o piruetă şi revenea sprinten, ca un reţiar întărîtînd     mînia greoaie şi surprinsă a gladiatorului. De jos, înţelegeam primejdia, tactica şi de unde nu   mai putea veni salvarea. Atîta vreme cît şoimul se va păstra deasupra, stăpînea  el iniţiativa luptei. Cînd ostenit, va fi silit să descindă,       îi vedeam pierzania. Vulturul căzînd asupra-i cu resortul neîndurat al ghearelor şi cu toată greutatea, potopindu-l stîrv la pămînt. Întru acest sfîrşit, vulturul îl atrăgea    încet, tot mai sus, spre domnia atotputerniciei lui, înăl-ţîndu-se acolo unde aripile scurte şi respiraţia nervoasă     a şoimului n-aveau cum să reziste îndelung. Şoimul  înteţea loviturile de plisc şi încerca să-i taie ascensiunea lentă dar sigură, care însemna pentru el, inevitabil, pieirea. Cîteodată, în încleştare, făceau un singur ghem zbură-tor şi spasmodic. Credeam că răpitoarea gigantă l-a capturat şi-l sugru-mă în căngile curbe, sfîşiindu-i pieptul şi deşertîndu-i     vinele. Pe urmă se despărţeau. Însă nu era sfîrşitul. Din smocul de pene şi fulgi plutind în legănare    leneşă, şoimul săgeta scurt, se răsucea într-un drăcesc looping-the-loop[1] lovea din flanc şi se eschiva în zigza-guri; iar vulturul, cu o scuturare abia mai nerăbdătoare    de aripi, continua să urce afundul străveziu de cleştar,     cu încetineala metodică şi calmă a victoriei dinainte ştiută. Atunci, cu ochii obosiţi de lumină şi cu vinele gîtului amorţite, mi-am întors privirea îndărăt spre pămînt, la omul care nu mă simţise venind lîngă el. Şi mi-am mărturisit în acelaşi moment că spectacolul de jos era cel puţin tot atît de pasionant ca acel din  văzduhuri. Omul participa fascinat la toate zvîcnelile luptei. Ochii lui fulgerau crunt, se aprindeau de bucurie şi se întunecau de teamă; pumnii se încleştau cu unghiile  înfipte în palmă; dinţii scrîşneau, iar respiraţia, pe rînd,    se îneca şi scăpa şuierătoare. Am înţeles că şi el dorea cu tot sufletul biruinţa şoimului. Tremura pentru dînsul şi ar fi aplaudat, ar fi urlat cuvinte de îmbărbătare şi chiote de aprobare, ca publicul matchurilor, frenetic şi redat barbariei primitive, de cîte ori „şampionul lui” cucereşte o parcelă din victoria     decisivă. Acum nu-mi mai puteam ridica ochii spre cer. Eram    eu cel magnetizat — şi magnetizat de figura dureros torturată, în care citeam toate peripeţiile bătăliei aeriene, într-o identificare împinsă la paroxism. Doamne! îmi tresări deodată în amintire. Din ce     ceaţă se lămurea? Unde văzusem oare ochii aceştia, pri-virea aceasta teribilă, electrizată de fluidul războinic, asemeni acelei înfăţişări înfricoşătoare a lui Alexandru   cel Mare Macedoneanul, cînd încăleca pentru luptă, după cum îl zugrăvise odinioară bătrînul Plutarh? Cine era  omul acesta? Cine erau necunoscuţii aceştia; el şi     femeia din chilie, exilaţi în văgăunile munţilor, la trei poşte de cea mai apropiată suflare omenească? N-am avut însă răgaz să dau ascultare întrebărilor      din nou revenite. Căci figura necunoscutului, după chinui-toarea contracţie, deodată se destinse într-o eliberare şi mîinile deşirate s-au întins spre cer, ca şi cum ar fi voit    să îmbrăţişeze în recunoscător extaz, nemărginitul spaţii-lor. După elanul acesta şi irupţia triumfului din ochii       de fosfor, am ştiut dinainte de partea cui se hotărîse izbînda. Dacă am răsucit privirea spre cer, fu numai ea să       mă încredinţez într-adevăr cît de puţin mă înşelasem. Vulturul cobora repede în diagonală, cu fîlfîiri ciunge de aripi, spre meterezele munţilor vineţi. Şoimul îl fugă-rea de-aproape, strîngîndu-l în spirale scurte, lovindu-l înverşunat cu pliscul, smulgîndu-i fulgii şi istovindu-şi adversarul în sacadate şi tot mai grăbite asalturi. Retra-gerea deveni capitulare desăvîrşită. Ghiceam panica victimei, după zborul dezordonat, mai încercînd cu o ultimă avîntare să se înalţe, şi brusc, prăvălindu-se cu aripile strînse. Au dispărut amîndoi. Îi înghiţiră văgăunile negre. Duelul mai continua poate, undeva, nevăzut şi crunt, într-o arenă neştiută de granit, pînă la agonia în spasmuri a pajurei rostogolită din superbia despotică a văzduhurilor şi aruncată hoit pentru viermi, de acel temerar condotier către care mersese instinctiv toată simpatia noastră. Cerul rămase gol, profund şi impasibil. Ideal cîmp de bătălie, întotdeauna pur, niciodată spur-cat de putreziciunea cadavrelor. Da. Cerul rămase nefiresc de gol, adînc şi impasibil. Abia în această tăcere pustie, cînd vraja fu ruptă şi   cînd ochii nu mai avură ce urmări în vidul albastru,     omul se întoarse şi mă văzu. Nici o tresărire. Totul era din nou, în obrazul acela mort, pietrificat, nepătruns. Privirea coagulată. Trăsătu- rile de-o cadaverică neclintire. Buzele albe, uscate. Şi omul întreg, ghemuit, cu mîinile descărnate crucificate    pe piept, ca şi cum l-ar fi zgribulit un frig iremediabil     ori s-ar contracta să ocupe cît mai puţin, mai mizer şi    mai invizibil loc spaţiului. — Minunată lecţie de atac aerian! am vorbit într-o doară, ca să rostesc ceva şi să risipesc stinghereala dintre noi. Un aviator oricît de încercat, un as chiar, ar fi avut    ce învăţa din acest spectacol. Unic exemplar de curaj şi de agerime, şoimul! Omul mă privi numai o clipă, cercetător. Cu o bănuială — mi s-a părut. Dar a fost fără îndoială o părere şi alt nimic. Ochii căutau acum în altă parte. Poate în stîncile     sure, care ne împresurau ca ziduri inexpugnabile de tem- niţă. Sau, poate, nici nu vedeau nimic. De astă-noapte,    de cînd am poposit rătăcit aci, tîrîndu-mi piciorul scrîntit  şi instalîndu-mă oarecum silnic în adăpostul necunoscu-ţilor cu chilia lor din stîncă, omul acesta bizar mi s-a   părut că nu priveşte ca ceilalţi oameni. Ochii trec absenţi dincolo de obstacolul materiei. Văd în nevăzut sau urmă-resc numai o halucinantă vedenie lăuntrică. Singura dată cînd lumea exterioară i-a trezit un    interes — şi încă pînă la chinuirea cea mai nebunească    — a fost adineauri, în lupta care-a golit cerul. Nici nu-l recunoşteam pe cel de atunci, în acesta de acum. Nimic din convulsia trăsăturilor, din sclipetul focos al ochilor, din gestul extatic de liberare al celuilalt, nu supravieţuiau în acesta, în spectrul acesta.     Am mers alături. Eu şchiopătînd. El zgribulit. Toamna era tîrzie şi rece. Soarele revărsa o lumină palidă, melancolică şi epuizată de calorii. Sfîrşit de ano-   timp, cînd ultimele flori, cu ofilitele frunţi înclinate pe piept, îşi fac rugăciunea de moarte. Tăcerea acestor pustii şi înalte locuri, prăvălare de stînci încremenite după un cataclism geologic, sărace în vegetaţie şi fără suflare de vietate — ne înfăşură gran-dioasă, dar apăsătoare. Era greu să admiţi că undeva veacul continuă, cu tumultoasa rumoare a oraşelor, cu trepidaţie sonoră de uzini, cu porturi în care-au ancorat pacheboturi fluturînd toate drapelele lumii, cu ediţii de ziar strigate în toate idiomele noroadelor, cu revoluţii       şi festivităţi, semafoare şi staţii de telegrafie fără fir, tripouri şi hipodromuri, cu sute de catastrofe şi splen-  dide plaje, unde se soresc, în nisipul cald, răsfăţaţii celor cinci continente şi somnolează, în confortabile leagăne    de trestie împletite, femei ostenite de a nu fi făcut nici-odată nimic... Viziunea aceasta sincronică a fiecărei clipe din acest veac, spectacol în care se amestecă irizînd ca într-o oglindă cu mii de faţete, rasele şi peisajele, volup-tăţile şi suferinţele, risipite într-o mie de mii de oraşe,     de golfuri, de şesuri, de podgorii, de fiorduri, de sate,      de sanatorii şi de cazinouri, de pieţe şi de coline fertile,   de uzini, de şantiere, de mine, de şcoli, de laboratoare,    de ferme, policlinici, spitale; fugitivele aceste imagini diverse şi totuşi simultane, despărţite de zeci de mii de kilometri şi totuşi prezente; conştiinţa aceasta a vastului furnicar planetar, care mi s-a părut întotdeauna una din cele mai miraculoase achiziţii ale veacului, devenea deodată absurdă şi ireală. Aici era numai o fortăreaţă       de blocuri granitice, care zăvoreau intrarea şi ieşirea     spre veac. Iar realitatea lumii de dincolo se înnegură ca niciodată îndoielnică. Fără voie am strecurat o privire furişă spre culoarul strîmt pe unde străbătusem din această lume, acum atît    de îndepărtată, încît îşi pierduse certitudinea fiinţei. Mă temeam, parcă, să nu descopăr intrarea viclean astupată de-a stîncă, asemeni porţilor cu resort tainic, închise să mă reţină în captivitate eternă, ca în legen-   dele cu peşteri de zmei, care mi-au înfricoşat copilăria. Netrebnică spaimă! Dovedind cît de repede se clătinase  de ieri, lîngă aceşti oameni, cumpătul lucid care delimi-tează realul de ireal, posibilul de imposibil. Calea era, fireşte, liberă. Nimic nu se schimbase. Nici o trapă nu jucase în încheieturi secrete. Captivii de aici nu erau încercuiţi cu ziduri materiale. Erau numai prizonierii cine ştie căror invizibile şi nesfărîmate cătuşe. În prag ne-am oprit. Înăuntru se auzea femeia. Îndată tăcu. Ne simţise apropiindu-ne. — Georges! chemă glasul mat. — Mă scuzi un moment? îşi ceru iertare omul. Ia loc, te rog... îmi indică o bancă scobită în piatră.     Am gîngăvit nu ştiu ce întortocheată şi politicoasă mulţumită. Erau nefireşti şi aceste exagerate formule convenţio-nale, în decorul de faţă turmentat şi ciclopic, între oame-nii aceştia care din cine ştie ce tainică pricină evadaseră din civilizaţie, şi conservau din ea, tocmai deşertăciunea reverenţelor celor mai desuete. O asemenea impresie de neliniştitor absurd m-a în-cercat numai acum cîţiva ani, cînd vizitam un azil de   foşti oameni: nebuni, maniaci şi paranoici. Se afla acolo o femeie a cărei frumuseţe fusese ce- lebră şi acum îşi sfîşia cămaşa, să se plimbe goală, zbîrcită, cu sînii vineţi, pleoştiţi şi cu pletele sure des-pletite, urlînd animalic după gratii. Se afla şi unul din     cei mai inteligenţi şi mai subtili cărturari ai timpurilor, care răsturnase cîndva cu mintea-i scăpărătoare principii ce păreau indestructibile, pulverizate de logica lui de     oţel şi care acum, cinchit şi hidos, scurma pămîntul cu unghiile şi mînca ţărînă cu pumnii plini. Dar între toţi, mă înfiorase, cu deosebire, un paşnic grup de regi, de impe-ratori, papi şi preşedinţi de republică, discutînd între  dînşii cu cea mai ceremonioasă gravitate şi gratulîndu-se reciproc cu cele mai serenisime titluri protocolare. Aceia nu mai păreau nebuni. Odată acceptînd titlurile pe care şi le atribuiau sin-  guri, nimic din ideile, din întrebările şi logica conversaţiei      lor cuminţi nu suna mai nebunesc decît conclavul unor adevăraţi regi, imperatori, papi şi preşedinţi de republică, autentici, prin aşa-zisa graţie divină sau prin aşa-zisa voinţă naţională a popoarelor... Am fugit, fiindcă numai nebunia lor blîndă şi inofensivă, între atîţia alţi de-     menţi furioşi, izbutea să clatine contagios şubredul dis-cernămînt între ceea ce este realitate şi ce e nălucire,    ceea ce este şi ar putea fi. Lunecuşul chema ispititor.      Un singur pas, un nesimţit pas, o subţire despicătură în armătura cuminţeniei de om teafăr, şi erai furat să    accepţi dulcea lor nebunie din atît de puţin nebunescul   lor sobor. Întrucît regii, împăraţii, preşedinţii de repu- blică şi toată suita lor, cu toate protocoalele şi cere- moniile lor, erau mai teferi la minte decît nebunii ospiciilor? Atît doar, că nebunia celor din aziluri era inofensivă; pe cînd sminteala celorlalţi, cu ale lor fapte, alianţe, ambiţii, războaie, o plăteau noroadele cu sînge     şi lacrimi şi milioane de morţi. Atunci, cînd am ieşit din ospiciu, mi se clătinase şi mie cugetul, neştiind să mai fac deosebirea răspicată între real şi ireal; între nebunii din-lăuntru şi cei din afară, de dincolo de ziduri, care încă   mai şi cîrmuiau lumea. De aseară, de cînd căzusem între aceşti schimnici ai deşertului de piatră, retrăiam aceeaşi neîncredere în pro-pria-mi luciditate şi aceeaşi teamă de mine însumi. Se insinua perfid, ca începutul de panică treptată care pa-ralizează braţele celui mai sigur de el înotător cînd, sub apa calmă — şi de amăgitoare inerţie, simte o altă apă vie, frămîntată de curenţi încropiţi şi reci, tîrîndu-l şi absor-bindu-l, în ventuza unui aspirator. Tot ce vedeam de aseară încoace era atît de în afară de firesc! Mi se pare că v-am spus... Mă rătăcisem de ceilalţi tovarăşi, abia înaintam tîrînd piciorul răsucit din încheietură. La ecoul altor paşi m-am oprit rezemat de un perete de piatră, să aştept. Singură-tatea te îndeamnă, ca fiarele codrului, să pîndeşti la cel mai mic sunet, bănuitor. Se apropia, coborînd pridvorul. Oprindu-se şi iar pornind. Omul vorbea şi gesticula singur! Primul gînd, cînd auzisem paşii scrîşnind pe piatră,       a fost că-mi va ieşi în cale vreun pădurar, vreun cioban, poate un dezertor, un fugar, un evadat scos de sub scutul legilor celor de departe, de la cîmpuri, unde există legi     şi la fiecare pas veghează neînduraţii lor paznici. Dar omul acesta vorbea singur! Un pădurar, un cioban, un dezertor ori un proscris        al legilor nu vorbesc singuri. Cîntă, pîndesc, tac sau hălă-duiesc. Mi-am încordat auzul. Întîi n-am înţeles. Era atît de neaşteptat, nu ceea ce rostea, ci limba în care vorbea     cu pustiul. — Sacré pays de malheur! Sacré, sacré pays de malheur[2]! I-am răsărit brusc de după uşorul de stîncă. Gestul duşman cu care blestema dezolarea acestui ţi- nut steril, căzu ca braţul unei fantoşe cu aţa ruptă. Omul amuţi cu ochii dilataţi în orbite. Dacă i-ar fi ieşit în        cale o apocaliptică reptilă antideluviană, încă n-ar fi încremenit în mai mare stupoare. Un instinctiv reflex      de fereală, de retragere — mîna căutînd o armă de apă-rare, absentă. Ne-am măsurat reciproc, fără prietenie. Examenul ne-a descoperit însă deopotrivă de inofensivi. Străbunul preistoric din noi, pitecantropul peşterilor,    o clipă deşteptat şi gata de încăierare, aţipi iarăşi, făcînd loc drumeţilor paşnici care eram. I-am poftit bună ziua. Şi, arătîndu-i piciorul invalid,     l-am întrebat încotro se află cel mai apropiat adăpost omenesc, lămurind că locurile îmi sînt cu desăvîrşire străine. Bineînţeles, acestea toate, cum era firesc, în graiul băştinaş al acestui înalt ţinut carpatic, de unde au pornit cîndva spre şesuri, pe urma bourului din stema ţării,    ceata descălicătorilor. Omul privi şi ascultă inert. Tot aşa cum aş fi vorbit unui surd şi aş fi aşteptat răspunsul de la un mut. Am repetat întrebarea în limba în care îl auzisem blestemînd. Aceasta era. Din abia perceptibila tresărire îndată biruită, am văzut că, de astă dată, a înţeles. Dar răspunsul nu veni decît tîrziu, după o ezitare. Politicos şi distant, în cel mai perfect idiom de pe Boulevard des Italienes, necunoscutul mă informa că locaş omenesc nu se află cale de trei poşte. Pînă acolo nici un drum: poteci doar, călcate de fiarele codrilor. Munţi, văi şi iar munţi. Am privit consternat piciorul dureros sprijinit în pămînt. Îmi urmări privirea, îmi înţelese gîndul, dar nu dădu nici un semn. Atunci i-am observat întîia oară nefireasca împietrire din obrazul scheletic. Pielea verzuie pe oasele scofîlcite, privirea sleită, buzele uscate, de iască. Şi hai-nele ciudate; vestonul uzat de piele, care fusese cîndva negru, încălţămintea inclasificabilă, între opincă şi sandală, pantaloni bufanţi, de călărie sau de uniformă militărească, din acea inuzabilă ţesătură mai tare ca pielea, şi în loc     de ciorapi, obiele de pînză. Costum şi aspect de famelic vagabond: resturi eteroclite dintr-un pretenţios — mi        s-a părut — echipament sportiv, cum se pot vedea la cerşetorii cartierelor mărginaşe de porturi, după o razie poliţienească de noapte. Dar capul descoperit, lăsînd    liber în suflarea vîntului părul aproape alb, lipsa unui  toiag şi a unei desage, indica îndestul că vagabondul sălăşluieşte undeva pe aproape, şi că nu e un trecător întîmplător. Era un localnic al acelor rătăcănii, ieşit de lîngă coliba ascunsă după cine ştie ce vecin umăr de munte. Tăceam cu insistenţă, aşteptînd un cuvînt de ospi-talitate. Omul, ignorîndu-mi cu nepăsare voită prezenţa, se uită peste capul meu, spre cerul învăpăiat al amurgului.   Acolo, cele din urmă rîndunele întîrziate păreau că    izbesc în bolta de cleştar trandafiriu, cu încăpăţînarea viespilor cînd vor să treacă prin geam. Nu mai aveam ce aştepta. Nici nu ştiam cum să-mi hotărăsc purtarea faţă de       un asemenea om. Aspectul dovedea ultima treaptă a declasării; în schimb, glaciala politeţe cu care mă alunga, dovedea o rafinată şi impertinentă bună creştere, disto-nînd întru totul cu decrepitudinea vestimentară şi cu sălbăticia rătăcăniilor stîncoase din juru-ne. Am ales,   ceea ce socoteam o soluţie maliţioasă. Cu resemnare exa-gerată de martir, ca să provoc compasiunea, am schiţat gestul unei hotărîri deznădăjduite şi mi-am luat ziua   bună, cerînd iertare că i-am tulburat liniştea unei atît       de solitare plimbări. Mi-a răspuns pe acelaşi ton. Un martor invizibil ne-ar fi crezut într-adevăr clienţii unui ospiciu, asistînd aici, în deşerticul decor granitic,  cum ne întreceam în ascuţite încrucişări de amabilităţi distante, ca doi consumatori de pe terasa unei cafenele   din mai sus-amintitul bulevard parizian: cerîndu-şi scuze după ce au asaltat acelaşi unic scaun, la ceasul crepus-cular de supraaglomeraţie, cînd cameloţii strigă a patra ediţie din L’Intran, La Liberté şi Paris-Soir. Am pornit fără grabă, cum se cuvine la drum lung,   spre văgăunile unde îmi arătase cu mîna întinsă direcţia pînă la cel mai apropiat adăpost, dincolo de munţi, de    văi şi iar de piscuri. Tîram, cu ipocrită şi exagerată suferinţă, piciorul. Nădăjduiam să îmblînzesc, astfel, nepăsarea necunos-cutului. Căci mai mult decît durerea, mă atrăgea îndărăt acum, enigma acestui străin. Îi simţeam privirea urmă-rindu-mă. Bănuiam şi lupta-i lăuntrică. Îmi spuneam că   în orice caz, dacă nu-l înduioşează suferinţa unui seamăn, va înfrînge, pînă la sfîrşit mai tare, irezistibila ispită de      a sporovăi cîteva ceasuri, poate cîteva zile, cu un provi-denţial mesager al lumii civilizate. Nu-l cunoşteam încă. Îl judecam după mine. Apelul din urmă întîrzia. Iar noaptea cobora repede. Înainte de a mă îndepărta dincolo de zidul stîncilor,   am întors ochii. Omul se afla neclintit. Stană de piatră între pietre. Nu-mi rămînea nici o speranţă. Se dovedea    el mai tare. Nimic n-avea să-l mişte de acolo. Şi, de-a lungul spinării, mă strînse un fior, la gîndul nopţii ce      mă aştepta într-un găvan de munte; la gîndul drumului    de a doua zi, căţărat pe povîrnişuri, fără o coajă de pîine, fără o călăuză, cu glezna săgetată de sîrme de foc. — Afurisit individ! cîinoasă inimă de piatră! Sacré pays de malheur!... Acum eu vorbeam şi gesticulam singur... M-a întrerupt din bombănirile de unul singur, ajun-gîndu-mă din urmă, cînd nu-l mai aşteptam. Gîfîia. Cu mîna descărnată îşi apăsa pieptul, se opri să-şi adune respiraţia întretăiată, ca să poată vorbi. Cedase — îmi mărturisi — unei porniri mai tari ca     el. Omeneşte explicabilă şi poate vrednică de laudă, dar, din punctul lui de vedere, absurdă... Totul îl obliga să     mă lase să plec. Ba chiar să mă depărteze cît mai neîn-tîrziat. El nu se afla doar aici pentru a primi oaspeţi... Se izgonise în acest singuratic refugiu, fiindcă întîmplări care nu mă pot interesa l-au îndemnat să rupă pentru totdeauna orice legătură cu lumea. De îndelungă vreme nimeni nu-l tulburase... Iar acum alerga singur după       cel dintîi om, care îi violase nepoftit, retragerea. Îşi dă seama că va regreta amar mîine. Dar mă considera un gentilom, după puţinele cuvinte schimbate adineauri. Îmi oferea, aşadar, ospitalitatea cu o singură rugăminte. Să  nu-l întreb nimic. Să nu iscodesc nimic. Cînd voi pleca    să uit drumul pe unde am venit. Să-i uit existenţa. Nu     era cine ştie ce supraomenesc sacrificiu. Pentru lumea     de unde veneam şi la care aveam să mă întorc peste   cîteva zile, existenţa lui de aici e de tot atît de infimă importanţă, ca prezenţa unui vierme într-un măr. Pe     cînd pentru el, lumea aceea!... Nu-şi isprăvi gîndul. Poate nu găsea cuvîntul cel mai potrivit sau poate   orice cuvînt omenesc îi părea prea neputincios şi uzat.     În întunecarea repede nu-i mai vedeam faţa. Dar, din suspensia glasului surd, am putut să înţeleg că într-adevăr lumea aceea de unde se exilase însemna acum pentru dînsul ceva plin de groază şi de oroare. Cînd îşi reluă firul spuselor, cu aceeaşi voce egală, amorfă, dinadins lipsită de accente patetice, fu ca să adauge că, în dorinţa oarecum dezordonată, să-mi anunţe  o hotărîre pentru el atît de bruscă, nu se rostise cum trebuia. A pomenit numai despre existenţa lui. Şi voise    să spună: „Despre existenţa lor”. A lui şi a tovarăşei   sale, fiindcă se aflau doi. Pe urmă tăcu. Aşteptă. În înnoptarea albastră şi densă, în zadar căutam să-i descifrez obrazul, pe care după glas, îl ştiam devastat,       îi simţeam numai ochii sfredelindu-mă întrebător. I-am prins mîna inertă. Am scuturat-o bărbăteşte. I-am jurat să primesc legămîntul şi să nu-l calc sub   nici un cuvînt. Mărturisesc că, în aceeaşi clipă, am şi gîndit că-mi     iau un legămînt uşor, de care mă va desface el singur.     Se temea să nu-l întreb? Să nu-l iscodesc? Dar n-aveam  de ce să-l întreb. N-ar fi folosit aceasta decît să-l închid mai precaut şi mai ostil, în crusta lui. Fiindcă ştiam        din proprie experienţă că nimic nu pecetluieşte o con-fesiune care e gata să expire pe buze, ca nerăbdarea imprudentă a copiilor cînd deschid florile înainte de vreme. În loc de miracolul violat cu de-a sila, aceşti     copii — ca o pedeapsă a nerăbdării — descopăr mai întotdeauna, în interiorul pîngărit de degete, un biet    pistil, crud şi inform ca o larvă. O confesiune nu vine decît cînd i-a sunat ceasul. Bărbierul regelui Midas, supus poate celor mai crunte cazne, n-ar fi mărturisit călăilor înfricoşătoarea taină că stăpînul său poartă urechi de măgar. A spus însă singur, cînd nu-l întreba nimeni şi tocmai fiindcă nu-l întrebase nimeni; a spus-o urechii scobită în pămînt, de unde au răsărit mai apoi trestiile cu a lor foşnet trădalnic. Aşa judecasem. Iar împotriva aşteptării, această spo-vedanie întîrzia. De aseară, nici omul, nici femeia, ferecaţi în ermetica lor taină, nu-mi serviseră decît întrebări şi răspunsuri vătuite în formule de politeţe. Îmi fu dat, astfel, să experimentez întîia oară cît de subtilă armă de disimu-  lare poate însemna această perfectă politeţe. Înţelegeam,  în sfîrşit, cum neamurile cele mai secrete ale lumii, noroadele Asiei, dezarmează îndeobşte violenţa cea mai provocatoare a cuceritorilor şi ispitirile lor cele mai viclene, răspunzînd cu aceeaşi egală, savantă şi compli-cată ceremonie, care lasă timp gîndului să rămînă mereu tăinuit şi treaz, în defensivă. Hotărît, aceşti Robinsoni       ai munţilor, oricine vor fi fost în cealaltă viaţă a lor         — criminali, eroi, ori numai victime — nu erau plămă-  diţi dintr-o humă de rînd. Oricum va fi fost taina care        i-a adus aici — sublimă sau odioasă — ştiau să şi-o    apere cu armele lumii din care veniseră.     — Un masaj cu această decocţiune de ierburi, cred      că va putea înlocui în lipsă, alt medicament... Elsa pre-tinde că e un leac suveran, scumpe domn. M-am ridicat de pe banca de piatră, înclinîndu-mă      cu respectuoasă recunoştinţă, necunoscutei. Omul aşeză, pe marginea lespezii, o ulcică de lut,      din care se răsfirau aburi cu o aromă dulce-amăruie. Femeia lămuri, folosind în chipul cel mai firesc o auto-ritate severă şi proteguitoare în acelaşi timp, de mult încercată şi expertă infirmieră. — O fricţiune de un sfert de oră. Apoi, cu restul lichidului, o compresă. Mîine, articulaţia va fi degajată,    şi poimîine, îndestul de... îndestul de... — ... îndestul de restabilită ca să suporte un drum       de trei poşte! M-am grăbit să trag concluzia, cu un surîs stupid, cînd am crezut că înţeleg sensul pauzei. — Domnule, mă readuse femeia la realitatea cuviinţei ce-i datoram, n-am voit să spun aceasta. Eşti oaspetele nostru, stimate domnule, dacă mizeria de aici poate oferi cuiva ceea ce se numeşte ospitalitate. Nu vei pleca,     odată ce ai acceptat-o, decît atunci cînd vei fi cu desă-vîrşire valid. Mi se pare că Georges a stabilit lucrul   acesta îndestul de lămurit cu dumneata... Am simţit că roşesc sub asprimea usturătoare a lecţiei. Dacă omul mă primise acolo, călcîndu-şi voinţa, cum mi-a mărturisit, femeia mă acceptase încă mai în silnicie. Cum nu contenea să mi-o arate mereu. Îmi oferise un medicament. Era singurul mijloc să se dezbare mai   repede de prezenţa mea, fără să calce orînduielile bunei ospitalităţi. Atît şi nimic mai mult. Totuşi, astăzi dimineaţă, cînd apăruse în haină mai îngrijită, cu părul de culoarea caldă a spicului, adunat mai strîns la ceafă şi cu unghiile netezite, am crezut o clipă, după aceste semne de cochetărie feminine, că voi găsi o aliată cu voinţa şovăitoare. Dar încă o dată mă înşelasem. Omul era numai rece, enigmatic şi absent; concen-    trat în gîndurile care-l ţintuiau veşnic aiurea. Femeia      era de o autoritate poruncitoare şi de o ostilitate infle-xibilă, ca lama zbîrnîită de oţel. Nici de astă dată nu         i-am putut suporta privirea cenuşie şi dură. Vorbi, fără nici o prietenie: — Am prescris nemişcarea, onorate oaspe, ca să nu oboseşti articulaţia. Dumneata n-ai ascultat. Ai plecat să ne cercetezi domeniul. Dacă întreprinzi o anchetă pentru    a controla mijloacele de evaziune de aici, te previn că      te osteneşti de prisos. Nici nu intră cine vrea; nici nu rămîne cine vrea, scumpul meu domn. Şi nici nu pleacă cine vrea şi cînd vrea. — N-am vrut să evadez, doamnă! am cercat să întorc dojana în glumă. M-am predat; kaput! Şi nu plec decît atunci cînd voi primi ordinul de eliberare. Privirea femeii îmi răspunse în locul vorbelor,     dreaptă şi rece, ca o lance. Ea nu accepta tonul acesta. De aceea am explicat adevărata pricină părăsind definitiv intenţiile glumeţe: — M-am depărtat numai cîţiva paşi... Pe urmă, am întîrziat. Reţinut de un spectacol rar pentru mine care     vin de la cîmp şi de la prozaicile noastre desfătări    urbane. O luptă între un şoim şi un vultur... Poate să confirme şi... şi... (nu găseam cuvîntul) şi „domnul”, că  era un spectacol într-adevăr pasionant. — Georges! se întoarse femeia cît era de înaltă şi superbă, încît vestmîntul simplu şi sărac de ermită a mun-ţilor, păru o mantie princiară. Te-am rugat a nu ştiu       cîta oară, mon ami, să înceteze oroarea aceasta! Sînt sigură că iar i-ai dat drumul lui Vieux Charles. Ca să se convingă, făcu numai cîţiva paşi, pînă la   cuşca înaltă, cu gratii subţiri, pe care n-o observasem, lipită în flancul chiliei de piatră. Uşa era dată în lături; cuşca goală. Elsa îşi încrucişă braţele arămite de soare peste vest-mîntul drapat: — De ce te torturezi singur, Georges? Numai de     acest amuzament inutil şi crud, nu ai tu nevoie acum.   Acum şi aici. Admonestarea femeii era în aceeaşi vreme severă şi ocrotitoare. O infirmieră tot aşa îşi mustră convalescentul recal-citrant... Nepotrivită împerechere de oameni! — mi-am spus.     El, arăta lîngă femeie, încă mai subţire şi mai firav, cu nervii istoviţi într-o pasivă apatie, ca o zdreanţă umană distrusă de întîmplările care-l vor fi adus aici. Ea, orgo-lioasă, sumeţind fruntea înaltă, îl domina ca o neîmblîn-zită vietate, care nu ştie să se încovoaie deprimării şi         e gata, pentru nefericirea lor, să provoace tot restul universului. L-am asemuit, în clipa aceasta scurtă, cu  acele monstruoase împerecheri din subsolul regnului animal, păianjeni şi scorpioni, sau insecte ca Mantis religiosa, unde femela e mult mai arătoasă şi mai voinică, iar bărbatul mai firav la înfăţişare şi prea îndată stins       de puteri. Şi mi-am amintit cu un soi de repulsie, că         la aceste arahnide sau insecte, de obicei femela îşi devoră masculul, după încheierea festinului nupţial. Omul înclinase fruntea ca un vinovat prins asupra faptului. Cu un fel de rîs bătrîn şi înfiorător, cum arată unele cranii hilare din travestiurile de carnaval, care       fac copiii să ţipe în convulsii de groază şi să se ascundă agăţîndu-se de poalele mamelor. — Elsa!... Nu puteam să suport! încercă să invoace      o scuză. Se zbătea în cuşcă şi scîncea. I-am dat drumul... Pentru el libertatea... cerul... Femeia strînse din umeri: — Libertatea... cerul!... Dar nici nu pretind altceva, mon ami, decît să-i dai odată pentru totdeauna drumul.   Nu vreau să-l mai văd venind îndărăt! Mi s-a părut că numai printr-o încordare de voinţă,   prin acea armătură a cuviincioasei creşteri care inter-    zice exploziile violente de mînie, femeia s-a abţinut să    nu bată din piciorul cuprins în sandală şi înfăşurat în curele subţiri, cînd a poruncit: „Nu vreau!...” — Nu-l chem eu! făcu bărbatul un gest obosit şi resignat, de neputinţă. Nu-l aduc eu. Vine singur. De     cîte ori nu l-am alungat şi de cîte ori nu s-a întors singur?... O ştii prea bine, draga mea Elsa... Pe urmă, întorcîndu-se către mine, cu glasul iarăşi amorf: — Te rog, domnule, să scuzi această ridicolă dispută  de menaj. E singura neînţelegere dintre mine şi Elsa... Vieux Charles e un şoim... Poate cel care lupta adi-neauri... L-am găsit pui, cu piciorul şi aripa ruptă,    tîrîndu-se printre stînci. L-am vindecat şi l-am crescut. Vreau să-l alung şi se întoarce. E tot atît de fidel, pe        cît e de brav... poate că adineauri era el, poate era altul.    Îi dau drumul. Lipseşte o zi, două... Pe urmă se întoarce. Mă simt în drept a crede că nu revine decît după ce a săvîrşit o ispravă de ale lui... Elsa socoate că e o cruzime. Eu îl absolv. Înţeleg cu totul altfel. Îşi îndeplineşte misiunea lui de şoim. Atacă... Desfide primejdia... Nici dumneata, nici Elsa nu puteţi înţelege. — Eu înţeleg perfect! Am protestat energic, apăsînd   pe cuvinte, fiindcă un gînd, o bănuială, deocamdată nemotivată, mijise încă de aseară în dosul frunţii. Înţeleg, căci am zburat şi eu cîndva. Amîndoi întoarseră ochii, în acelaşi timp şi în aceeaşi încruntare de sprîncene. Eu am continuat cu nevinovăţie, prefăcîndu-mă că n-am surprins nimic din tresărirea lor, repede stinsă. — E o poveste acum îndestul de veche. În timpul războiului, pe front... Cîteva zboruri, cîteva atacuri, un Taube doborît. Peripeţii despre care nimeni astăzi nu-şi mai aminteşte... Dar înţelegeţi că, după aceasta, sînt şi     eu în măsură să cunosc ceva din voluptatea unei ase-menea lupte în văzduhuri. Mărturisesc, adineauri, am participat cu aceste suveniruri de fost aviator rezervist,     la victoria şoimului, despre care am înţeles că se numeşte Vieux Charles. Acum, judecînd mai rece, găsesc însă      că exagerăm, cînd atribuim animalelor şi păsărilor în  luptă, un sentiment, o premeditare şi un cuget, identic     cu ale noastre, omeneşti. Mobilul actelor noastre — hai,  să le zicem eroice! — e întotdeauna ceva mai nobil. Datoria, gloria, jertfa de sine!... Totul la ele se reduce   însă la cruzime şi la instinct. Adeseori e numai o fero-citate inutilă. Simpla exercitare a puterii care se cere cheltuită. Ceea ce numim noi curaj, e la ele, în fond un simplu şi stupid instinct de distrucţie. Între admirabil        şi odios, nu rămîne decît o nuanţă. Depinde de timp          şi de mobil. Ucideai pe front — decoraţie şi citaţie pe  corp de armată! Ucizi acum, curtea cu juri şi oprobiul public!... —  Este ceva adevărat în tot ce spui d-ta... recunoscu femeia milostivindu-mă întîia dată cu o privire indul-gentă. Omul ascultase, însă, indiferent. În ochii coagulaţi, străpungînd marea şi iremediabila osteneală, am crezut că citesc o compătimire plictisită.   Tot aşa cum ascultă un savant, invitat într-un salon monden, inepţiile unei femeiuşte care vrea să epateze maestrul cu rudimentele sale de cunoştinţi pigulite din-   tr-un manual de iniţiere. Îl scîrbiseră desigur într-atît opiniile mele, încît ne întoarse spatele şi merse cu paşii   lui zgribuliţi spre o lespede mai depărtată, unde se aşeză, cu obrajii scofîlciţi în pumni şi cu coatele sprijinite pe genunchi. Femeia întîrzie o clipă. M-am simţit jignit de privi-   rea rece cu care mă drămăluia, ca pe un obiect neînsu- fleţit şi de o atît de mizeră importanţă! Gura senzuală       şi umedă, care, împreună cu părul de culoarea caldă a aurului, alcătuia singurul semn de feminitate în această făptură tranşantă şi orgolioasă, strînse buzele devenite deodată subţiri şi acide, într-o schimă de dispreţ, menită  să pună din nou distanţa interastrală dintre noi. Absurd,   ca o revanşă, am vrut să-mi imaginez gura aceasta   rugînd, implorînd sau muşcînd într-un suspin de volup-tate, ca şi cum închipuirea-mi răzbunătoare ar putea s-o umilească şi s-o coboare de pe soclul arogant. Dar ima-ginea refuză să se precizeze. N-o îngăduia nimic din înfăţişarea-i atît de austeră şi mîndră, care îi prefăcuse chiar vesmîntul sărăcăcios în mantie princiară. Pasiunea unei asemenea femei — am gîndit — trebuie să devasteze total, ca acele nefaste şi teribile forţe ale naturii care nu lasă în urmă decît un peisaj calcinat şi pentru totdeauna sterp. Îmi trecu pe dinainte, în foşnetul hainei albastre.  Voiam să văd şi această haină, aşa cum era într-adevăr;   un dreptunghiu de pînză decolorată, abia prinsă în cîteva împunsături de ac şi susţinută cu un biet şnur încins    peste şolduri — şi, totuşi, vesmîntul păstra prestigiul       de somptuoasă mantie. Mă simţeam ridicol şi vrednic de milă, lîngă ulcica     de lut, din care nu mai fumega acum aburul răcit. Cine sînt? mă tortura din nou întrebarea. Ce a însemnat oare solidaritatea aceasta a bărbatului, cu isprăvile aeriene ale puiului de şoim şi ce a însemnat antipatia femeii pentru acest corsar al văzduhului? Am ridicat ochii. Ne-am văzut tustrei, în vasta sin-gurătate a stîncilor, izolaţi în trei lumi deosebite şi      poate — nu poate, sigur — ostile. El, cu obrajii în pumni, uitîndu-se neclintit în piatra stearpă. Ea, cu spatele rezemat de uşorul chiliei, cu  braţele încrucişate, învăluindu-l într-o privire teribilă şi dulce: plină de iritare şi de proteguitoare compătimire. Iar eu, străinul nepoftit, martorul incomod şi stupid, al unei drame care mă depăşea. Căci, de aceasta, nu mai aveam nici o îndoială. Întrebarea de aseară şi chiar de adineauri — cine     sînt? — îşi pierduse însemnătatea. Nu cine sînt interesa,  ci, neînţeles şi absurd, îmi părea că există ceva atît de puternic, încît să-i reţină printr-o cumplită eroare, înlăn-ţuiţi într-acelaşi destin comun. Oricine vor fi fiind şi   orice taină ispăşesc aici, cert este că nu se află legaţi     prin nimic idilic. Sub pojghiţa gheţoasă a strictei politeţi dintre aceşti oameni, îmbrăcaţi în zdrenţe şi binevoind      a nu se coborî pînă la familiaritatea unei tutuiri, stră-   bătea o animozitate mai neîmpăcată ca aceea care îm-pinge brutal, amanţii sau soţii de la periferia umanităţii, să-şi vitrioleze obrazul şi să se încaiere de chică, să-şi strivească oasele, ca eroii atîtor procese de la curtea        cu juri. Dacă se iubeau cumva (şi privirea femeii, indulgentă   şi aspră în aceeaşi vreme, dovedea în felul ei pasiune orgolioasă şi de o demoniacă voinţă), dacă se iubeau,  viaţa lor o plătea crunt. Erau două lumi adverse, pîn-dindu-se, pipăindu-se; două elemente iritate ale naturii care s-au căutat prin contrast, s-au întîlnit spre nefericire şi vor sfîrşi prin exterminare. Îmbrăţişările lor, mi le-am închipuit ucigaşe şi amare, voluptatea lor acră, cu dezmierdări care se prefac în scrîşnet omucid. Din aceste meditaţii m-a deşteptat un fîlfîit mătăsos    de aripi. Cu precizia unui minuscul avion aterizînd, şoimul coborî pe acoperişul cuştii. Şi îndată răsuci în căutarea stăpînului capul vioi,  pliscul curb şi ochii rotunzi ca bilele de onix. Penele pieptului erau stropite de sînge. Ghearele încă ude. Vivacitatea plină de neastîmpăr a privirii era într-adevăr   a unui victorios în care nu s-au potolit frigurile luptei.     El singur aducea aici nu ştiu ce înfăţişare de francheţă      şi de bravură, de fără de grijă şi puritate, cum stătea   firesc în aceste înalte şi limpezi locuri. Ceilalţi, noi?... Vieux Charles! mi-am cerut în clipa aceasta iertare mută, pentru rechizitoriul în care eu, nevrednicul om        al cîmpurilor, trîndav şi laş în existenţa-mi de larvă, găsisem drept să te osîndesc! Cine ar rezista oare acelui efluviu de energie nervoasă, ochilor ce nu cunosc înfri-carea, agerei răsucituri de privire inspectînd fortăreaţa noastră de piatră, fidelităţii atît de simple, cu care te-ai întors din libera vastitate a spaţiilor? Femeia păşi şi trînti uşa cuştii, cu vuiet sec. Şoimul îşi zburli penele agresiv, cu aripile deschise    de atac şi cu pliscul furios căscat. Se înfruntară amîndoi străpungîndu-şi privirile într-o încordare îndeopotrivă de crudă. Cum se urau! Ah!      cum se urau! Şoimul tremura, gata să zvîcnească. Am   vrut să strig: „Păzeşte ochii” — ştiind că acolo va lovi întîi. Dar n-a fost nevoie. Penele şoimului căzură treptat, aripile se strînseră, ochii ocoliră în altă parte; iar pasărea cerului fu umilă şi mizerabilă, sub cealaltă privire, ca      un pui rebegit de curcă. Femeia îl apucă de o aripă şi-l zvîrli, cîrpă, departe. Vieux Charles se ghemui într-un ungher de piatră, cu mersul ciumpav şi grotesc, cum   calcă stîngaci pe pămînt toate păsările înălţimilor. Atunci mi-am adus aminte de om. Văzuse şi nu se clintise. Îmi păru că rîde surd, cu     rîsul acela, bătrîn şi inuman, care mă înfiorase. E un nebun, un biet nebun! — am hotărît, de astă    dată, definitiv. Amîndoi sînt nişte nebuni şi nimic mai mult! Aş face bine să-mi strîng cît mai repede catrafu-  sele de aici, să-i las cu nebunia lor, cu şoimul acesta       laş şi nevolnic, cu taina lor care va sfîrşi în una din dimineţile acestea, încleştîndu-şi unghiile unul în gîtul celuilalt. Tăcerea era de o măreţie solemnă. Cerul boltit de o străvezie cristalică. Totul înalt, calm şi impasibil ca eternitatea. Numai viaţa omenească şi aici, ca oriunde, se zvîrcolea hidos ca o larvă tăiată, căutînd să-şi unească jumătăţile despărţite într-un dezgustător spasm. Am trecut pe lîngă om, cu ulcica mea ridicolă de leacuri, să-mi fac undeva, la loc ferit, oblojelile atît de sever poruncite. Şoimul se trase la picioarele omului. Iar omul îl îndepărtă lovindu-l înciudat, cu rîsul lui bătrîn      şi înfricoşător, cu glasul lui surd: —  Şi tu, netrebnicule?... Aşadar, şi tu!... Şoimul ridică ochi omeneşti şi trişti. Se apropie, neînţelegînd dizgraţia. Îmi părea că imploră explicarea pentru vina pe care nu şi-o cunoştea. Cînd se tupila,    umil, aproape, omul cu obrajii în pumni îl privea de deasupra un răstimp, ca pe o jivină curioasă şi vrednică   de cea mai nemilostivă scîrbă, apoi îl rostogolea cu piciorul: — Şi tu, netrebnicule?... Haha! Aşadar şi tu!... Ah, ah! rîsul acesta rău ca rîsul puşcăriaşilor cînd       le-a intrat pe uşa temniţei, tovarăş nesperat, fostul lor aspru judecător, prăbuşit în aceeaşi egală infamie.         Toţi de aici sînt nebuni. Şi pasărea e molipsită de nebu- nia lor, întorcîndu-se de bunăvoie la tortură, în loc să-şi ia zborul pentru totdeauna, în cerul pretutindeni deschis. Înfăşurîndu-mi improvizate pansamente din batistă şi din pînza cămăşii sfîşiată, nu mai doream acum să aflu nimic. Doream numai să scap cît mai repede de acolo,    să-mi văd de drum, să revin la lumea aceea care mi se părea, din aceste văgăuni de munte, cu desăvîrşire inac-cesibilă. Eram vindecat definitiv de „liniştea calmantă a naturii”. Căci, oricît de jalnică şi de nevrednică socotisem vreodată viaţa ticăloaselor tîrguri, mi se părea acum paradisiacă faţă de iadul nefericitelor trei vietăţi din închisoarea lor cu vinete creneluri.     După ce-am sfîrşit să-mi înfăşor pansamentele, m-am căţărat pe o stîncă mai înaltă, însetat să văd zările la     care mă voi întoarce mîine, poimîine, cît mai curînd. Piscurile se etajau spre vale în amfiteatru. De pe    vîrful acela pleşuv, se orînduiau în jos alţi munţi cu ale   lor nepătrunse păduri, iar departe de tot, în negurile albăstrii, nu se vedeau, dar se ghiceau şesurile, cu şer- puiri sclipitoare de ape şi cu reconfortantele oraşe unde oamenii, mulţimilor nu rămîn niciodată singuri. Gîndul mi l-a rostit cu glas tare, omul răsărit lîngă mine, fără să-l simt. L-a rostit aproape cum l-aş fi      vorbit eu: — Aici vin să privesc spre viaţa celor de departe...     Să privesc şi cîteodată s-o regret — ... — Şi ce te opreşte să te întorci? am replicat, aproape fără să-mi dau seama de imprudenţa întrebării cu care    îmi călcam legămîntul. Omul făcu un gest ostenit cu mîna. Şi, îndată, îşi  strînse braţele zgribulite. Vorbi, ca să-mi schimbe firul gîndurilor şi să înlăture răspunsul la întrebare: — E într-adevăr minunată priveliştea de aici! Mă  întreb cîteodată, ce fel de oameni sînt aceştia din ţara dumitale?... Cum trăiesc?... Ştii că pentru noi, orice ţară    e un fel de Franţă mai prost întreţinută şi populată cu profesori de limbi bizare... Dar ceea ce iubesc mai mult   să privesc e atunci cînd se ridică negurile, înainte de răsăritul soarelui. Atunci totul e acoperit ca de o zăpadă albă, peste care aurora pune o lumină trandafirie ca pe    un peisaj polar, cu banchize de ninsori eterne. — Ştiu! i-am luat vorba din gură. Tot aşa este priveliştea deasupra norilor, cînd te-ai înălţat cu avionul   la două şi trei mii de metri... jos plouă, e posomorît şi umed; deasupra, dai deodată în soare şi în senin veşnic,  iar norii par, într-adevăr, dedesubt, o banchiză nesfîr-   şită, cu zăpezi nepîngărite de pas omenesc. Dumneata trebuie să le cunoşti acestea prea bine... — De ce numaidecît să le cunosc? — Fiindcă sînt sigur că şi dumneata ai zburat! am      dat drumul îndrăzneţ bănuielii mele, devenită certitudine. Omul rîse, cu rîsul acela bătrîn şi insuportabil: — Ce fel ai pronunţat cuvintele: ...„Sînt sigur că şi dumneata ai zburat!”... Parcă m-ai accepta cu un fel        de generozitate, în legiunea zburătorilor dumitale! Unde sînt atîtea mii, mai meargă şi nenorocitul acesta!... E         o cursă pe care vrei să mi-o întinzi? Crezi că aşa, ai        să-mi storci ceva şi ai să-ţi satisfaci curiozitatea care te roade de ieri?... Făcu o pauză. Acum nu mai vorbea cu nepăsarea politicoasă şi dis-tantă de ieri. Glasul era rugător. S-ar fi spus că se teme    de el şi că apelează la generozitatea mea, să nu-l tîrîi    unde se simte lunecînd fără scăpare. — Te-am rugat — continuă — te-am rugat să nu  întrebi nimic. Să nu iscodeşti nimic. M-am încrezut în cuvîntul dumitale. — Dar nici nu întreb! mă apărai cu aceeaşi siguranţă cutezătoare, fiindcă simţeam cum vine spre noi ceasul confesiunii. Nu întreb; sînt sigur! Şi, ca să dovedesc        că n-am iscodit, şi că toată convingerea mi s-a oferit singură, sînt gata oricînd să explic. Ştiu că ai zburat fiindcă cugeţi şi simţi ca un zburător! — Ta-ta-ta! Interesant!... Cîrpa aceasta, un zbură-     tor! făcu omul, arătîndu-şi braţele descărnate şi toată înfăţişarea mizerabilă. Eşti după cum văd, un jude-ins-tructor foarte fantezist. — Nu sînt jude-instructor, şi nu sînt deloc fantezist!  am răspuns ofensat pentru această desconsideraţie a cali-tăţilor mele de inchizitor. Las la o parte episodul cu şoimul. Deşi, atît numai, ar fi destul ca să îndreptă-   ţească o convingere!... Dumneata ai participat la lupta aeriană a şoimului cu vulturul, cum ar fi participat, irezistibil, orice pilot de pe un aparat de vînătoare. Dar există altceva încă mai sigur... Ieri seară, cînd am vorbit despre toamna înaintată, eu am spus o prostie. Că n-ar      fi plecat încă lăstunii. Confundam. Dumneata m-ai corectat. Mi-ai amintit că lăstunii au plecat demult, de      la finele verii, odată cu pitulicile, grangurii şi privighe-torile. Mi-ai dovedit că ceea ce eu crezusem că sînt  lăstuni, erau rîndunelele care rămîn printre ultimele   păsări călătoare... Şi mi-ai amintit viteza zborului de        la cincizeci de kilometri pe oră în sus. Mi-ai vorbit şi despre alte păsări care zboară cu o sută cincizeci pe       oră, iniţiindu-mă în taine la care nu m-am gîndit nici-odată: fiecare cît rezistă, cum caută să învingă diferite dificultăţi de zbor şi de osteneală... În sfîrşit, a fost sin-gura chestiune care te-a însufleţit, fără să prinzi de     veste. Tot timpul, şi aseară, şi astăzi, ai tăcut — în       afară de atunci. Era nevoie să fiu jude-instructor — şi   încă fantezist — pentru a înţelege? Explicaţia venea firească. Toate aceste observaţii la care ai fost constrîns   în singurătatea unde te afli: viteza zborului, direcţia şi ordinea de migraţiune, în fine, toate amănuntele inse-sizabile pentru profani, indicau un ochi, un fel de a judeca şi a simţi, care trădau omul care a zburat. Am înţeles       că prin aceasta, fără să vrei şi fără să-ţi dai seama,           ţi-ai satisfăcut o trebuinţă imperioasă de a reduce lumea  ce te înconjoară la problemele care te preocupă, ori te-au preocupat cîndva, aşa cum un matematic gîndeşte şi   simte aritmetic, reducînd frumuseţea, problemele exis-tenţei, muzica, tot spectacolul lumii, la calculul celor  patru operaţii. Asta e tot! După cum vezi n-a fost nevoie  să întreb. Nici să iscodesc... Concluzia s-a oferit singură. Aş fi curios să aflu cum m-ai putea dezminţi! am sfîrşit   cu un surîs triumfător. Omul tăcu, privind cu ochii coagulaţi în depărtările sinilii. Toată figura reintrase în neclintirea de totdeauna, aşa cum melcul se retrage în crustă. Degetele osoase răsuceau însă un fir destrămat al hainei. Numai acest neînsem-     nat amănunt mi-a fost îndestul ca să înţeleg neliniştea   care fremăta sub atît de împietrită înfăţişare. — Poate că ai dreptate... încuviinţă într-un tîrziu.   [1] Aici, figură acrobatică în aviaţie: dare peste cap, învîrtire completă (engl.).   [2] Blestemat loc nenorocit! Blestemat, blestemat loc nenorocit!(fr.).    

            Capitolul I    TRECEA O ÎNMORMÎNTARE CU DRICUL ALB   — Tudore! — Sandule! S-au îmbrăţişat înţepîndu-şi obrajii cu ghimpii mustă­ţilor. Îmbrăţişare stîngace şi scurtă, de bărbaţi, stînjenită că se dă în spectacol pe un peron de gară. Pe urmă, s-au depărtat un pas, să se privească şi să      se măsoare cît s-au schimbat în şapte ani. Tudor Stoenescu-Stoian îşi mărturisi că nu şi-ar fi recunoscut prietenul, dacă l-ar fi întîlnit, pe neaştep­-     tate, în mijlocul străzii. Se îngrăşase. Prinsese o guşă gelatinoasă, care-i căptuşea bărbia şi-i ascundea linia gî­tului. Ochii rotunzi, măslinii, fără gene; mustăţile rare      şi lungi, pleoştite pe buze; capul sferic, unsuros şi tuns — toate îi dădeau o înfăţişare, pentru el, nouă şi comică, de focă. Mai răsufla şi astmatic, ca impresia să fie desăvîrşită. Îmbrăcămintea nu era după ultimul jurnal. Nu era după nici un jurnal. Croitorul s-ar fi zis că fusese preocupat    de-o singură grijă: să preîntîmpine adaosul progresiv la cîntar. Izbutise pe deplin. Prietenul lui Tudor Stoenescu- Stoian purta un costum la fel cu acel pe care-l comandă părinţii economi copiilor în vîrsta creşterii, cu mînecile spînzurînd peste degete şi cu pantalonii răsuciţi în tir­buşon. Sandu Buhuş suportă examenul cu voioşie. Îşi aşeză pălăria pe bila tunsă cu maşina şi rîse într-un gîlgiit transmis pînă-n valurile guşii: — Am luat proporţii, nu e aşa? Am scăpat căciula      pe baltă!... Dar ce vrei? Aici, în lipsă de altceva mai inteligent, mîncăm zdravăn şi facem osînză... Era o explicaţie, o scuză şi întrucîtva o senină împă-care cu un destin irevocabil. Tudor Stoenescu-Stoian îngăimă cîteva cuvinte ne­înţelese. Nu-şi putea lua ochii de la pălăria prietenului, prea mică şi prea pe vîrful tidvei, cu panglica pătată        de praf şi sudoare. Îi părea un stigmat al indolenţei pro­vinciale. Poate o nepăsare voită şi orgolioasă faţă de deşertăciunile modei. Dar celălalt continuă jovial: — Tu ai rămas tot uscat ca un ţîr... Nu-mi place. Trebuie să pui ceva carne! Să facem ceva rezerve! Spunînd, apăsă palma grasă pe umărul lui Tudor Stoenescu-Stoian, pipăindu-i în cunoscător osul claviculei sub stofă. — Poftim! pufni pe nări, în chip de concluzie. Toacă, nu altceva!... Călătorii cu geamantane şi legături se îmbulzeau spre ieşire, în forfota barbară a tuturor gărilor, cînd toţi se  reped în asalt să cucerească un vehicul. Toţi, însă, îşi  uitau o clipă graba, să salute: — Să trăiţi, coane Săndel!... Ura, Sănducule!... Vă găsesc la birău, coane Sandule?... Salve, Sandi!... O mie de ani paci, Didi!... Sandu Buhuş răspundea fiecăruia pe nume, familiar, politicos sau de mîntuială, după cum arăta cunoscutul      la chip şi la port: marchidanul cu boccea, domnul cu servietă şi cu trusă de piele, baciul cu desagi şi cu min- teanul pe umeri, ofiţerul verificîndu-şi maşinal nasturii tunicii. — Aveţi trăsură, coane Săndel? întrebă hamalul cînd sfîrşi de coborît valizele. — Le pui în caleaşca de gală a lui Avram!... Ia-o înainte, Gheorghe... Şi spune-i să le aşeze cu băgare        de seamă, nu ca lăzile în haraba. Hai! Trap, Gheorghiţă, că ne-apucă noaptea... Tudor Stoenescu-Stoian recunoscu şi admiră, pizmu- ind, siguranţa cu care prietenul păstra un adevărat in-ventar al populaţiei din urbea natală: birjari şi negus­-    tori, hamali şi căpitani, preoţi şi băieţandri. Toţi erau: Avram, Gheorghe, Nicule, Ţîlică, Tavi, părintele Toma, Vichi sau Ionel. Scrisoarea nu exagerase. Aici, toţi al-­   cătuiesc o mare şi strînsă familie. Aici e necunoscută deznădăjduita solitudine din mijlocul mulţimilor. — O săptămînă... Sandu Buhuş se întrerupse să facă loc unei doamne în vîrstă, înaltă, scheletică şi solemnă, înfăşurată în man­tilă neagră de dantelă şi de mărgele. — Toate omagiile, coană Cristino! Doamna clătină sacadat capela cu voaletă. În faţa       ei, toţi se dădeau la o parte, cu un amestec vizibil de respect şi de complice derîdere. Bătrîna părea că nu observă intenţiile ofensatoare. Răspundea numai la ple­căciunile îndoite de şale, trecînd ţapănă şi gravă, cu paşi automaţi. Un moşneag cu livrea decolorată, cîrpită şi cu fire­-turile coclite, călca pe urmă-i, abia tăbîrcind un gea­-mantan jerpelit, strîns armonică în curele. Tudor Stoe­nescu-Stoian vru să întrebe ce este cu această pereche de strigoi, dar prietenul îi luă vorba, înnodînd firul întrerupt: — ...o săptămînă ai să accepţi tot ce-am aranjat eu.    Să nu crîcneşti nici mîlc. Să te supui! Pe urmă, ai să    vezi, ai să cîntăreşti, ai să-ţi faci socotelile tale şi ai să alegi. Deocamdată, eşti prizonierul meu. Te-ai predat? — Kaputt![i] capitulă Tudor Stoenescu-Stoian, ridi-  cînd mîinile cu precipitare într-o parodie de panică exa­gerată, cum îl impresionase un comic răsfăţat al Bucu­reştilor, în ultima revistă de la „Cărăbuş”. — Aşa te vreau, Tudore dragă. Iar pentru început, trebuie să ştii că această primă săptămînă eşti musafirul meu, al nostru... — Dară deranjul? N-aş vrea... Încercă Tudor Sto- enescu-Stoian o rezistenţă moale şi protocolară. — La noi nu există deranj! afirmă cu energie prie- tenul. E cuvînt scos din dicţionarul nostru. Sîntem doar    în ţara Moldovei, nu uita, unde a fost tradiţia să des-   hami de trei ori caii oaspeţilor înainte de a te îndura        să-i slobozi pe poartă, afară... Acuma, dă-mi recipisele    de la bagajele mari. Tudor Stoenescu-Stoian se execută, renunţînd la orice împotrivire. Prietenul le trecu hamalului, împreună cu o hîrtie de o sută de lei. — Gheorghe, le scoţi imediat de la magazie. Toc­- meşti un cotiugar şi te prezinţi cu ele... La mine acasă,     şi cît mai repede. — ’nţeles, coane Săndel. — Acuma, mînă Avrame! Birjarul dădu bici şi „caleaşca de gală” — birjă       ceva mai puţin hodorogită decît celelalte — se puse         în mişcare cu oarecare avînt. Lăsară în urmă un cupeu înalt şi îngust, cocoţat pe arcuri, tîrît cu icnituri de o gloabă albă, de saca. Înăuntrul cutiei, prin geam, se   vedea, rigidă şi îmbălsămată, doamna de pe peronul gării. Sandu Buhuş mai salută o dată, apoi se răsuci pe jumă- tate în trăsură să-şi cerceteze mai amănunţit prietenul.      Îl bătu pe genunchi, cu nestăpînită satisfacţie: — Iată-te, aşadar, şi la noi! Îţi spun drept, nu-mi   venea să-mi cred ochilor cînd am primit telegrama. Te asigur că n-ai să regreţi de fel! Cel mult ai să regreţi        că nu ţi-a dat ideea de acum cinci-şase ani. Cinci-şase    ani pierduţi... Îşi curmă vorba, să salute două doamne vaporoase    sub umbrelele străvezii, într-un echipaj de casă cu ha­- muri lăcuite. Pe urmă, un domn cu ochelari de scafandru   şi cu pardesiu de doc, îngropat între coşuri, damigene, legături şi pleduri, în automobilul otova de praf, sosit,    fără îndoială, de la drum lung pe şosele şi ponoare de   ţară. În sfîrşit, strigă unui trecător de pe trotuar, întor- cîndu-se peste coşul trăsurii şi rotunjind palma pîlnie        la gură: — Astăzi nu pot, coane Iordăchel! Imposibil... Im-   po-si-bil! Contramandăm... Con-tra-man-dăm! Am mu­safir... Mu-sa-fir! Cu degetul arătă spre Tudor Stoenescu-Stoian. Ar­gument viu şi prezinte, care nu mai admitea nici o  discuţie. Trecătorul făcu semn din cap că a înţeles şi că nu      are nimic de spus. — E cam fudul de urechi conu Iordăchel al nostru.    De asta am zbierat aşa! dădu lămurire suplimentară   Sandu Buhuş. Altfel, cercetător şi cunoscător de docu­-   mente istorice, de urice şi zapise. De la el ai să afli viaţa oamenilor care-au fost odată pe-aice... Întoarse ochii spre faţa prietenului, să citească un semn de înveselire zeflemistă. — Mă gîndeam că am să te văd zîmbind... mărturisi   cu uşurare. Mă gîndeam şi mă temeam. M-am pomenit vorbind ca eroii lui Sadoveanu: „De la el ai să afli viaţa oamenilor care-au fost odată pe-aice”. Dar văd că nu gă­seşti nimic de rîs. — De ce-aş găsi? E foarte natural. Te înţeleg. Nu     eşti născut ca mine, într-un apartament cu chirie, la      etaj, cu necunoscuţi deasupra capului şi cu alţi necu­-noscuţi sub picioare. Eşti legat de pămînt. Eşti o verigă într-un lanţ. Tudor Stoenescu-Stoian se asculta vorbind. Se aproba. Se plăcea. Se admira. Cuvintele rostite exprimau un sim­ţămînt sincer, absolut, total. Stînjenirea penibilă de la început se risipise. Se ri-sipise şi luciditatea corosivă, cu care înregistrase atît        de amănunţit înfăţişarea şi portul vulgar al prietenu-      lui: pălăria prea mică, petele panglicii, capul sferic de focă. Îl învăluia acum într-o înduioşată şi recunoscătoare simpatie. Se simţea iarăşi lîngă prietenul lui generos, simplu, fără ascunzişuri, sentimental şi brav, de altădată. Prietenul de atunci şi, poate, salvatorul providenţial de astăzi. Aşa cum i-a presimţit semnalul de naufragiu cu antenele lui fine, în ciuda aspectului grotesc; aşa cum       i-a întins mîna să-l smulgă din mediocritatea şi neantul Capitalei. Se ştia iarăşi la adăpost, în siguranţă, cules ca un căţel al nimănui, de pe drumuri. Acestea nu-l împiedicau, însă, să se asculte cu plăcere, repetînd şi admirîndu-se: — Da, Sandule dragă. Tu eşti o verigă dintr-un lanţ. — Bine spus! încuviinţă Sandu Buhuş. Orice om trebuie să fie, să se socotească o verigă dintr-un lanţ. Numai Adina e de altă părere. Adina, nevastă-mea... O umbră trecu pe obrazul rotund, lucios şi prosper, de focă. Neprevăzut, posomorîndu-i voioşia de pînă atunci. Tăcu, privind fără să vadă şiragul prăvăliilor scunde de pe Strada Mare. Tudor Stoenescu-Stoian pricepu că 45 a apăsat, fără voie, pe-o rană veche, dar vie. Tăcu şi        el, vinovat, cu ochii la strada necunoscută, cu trecători necunoscuţi. Se rînduiau firmele prăfuite, cu vopseaua mîncată de rugină, cu litere de-o fantezie demodată: La ghemul de aur; La Ţicu; La Moise Şepcaru; La Potemkin; La Segal, şicul parizian; La mielul alb; La David Ieşanu; Librăria „Miron Costin”... Negustorii necunoscuţi salu­-tau din prag, printre pălăriile ţărăneşti cu găitan, pieile    de opinci, fiarele de plug, sacii cu bulgări de sare şi roţile de caş scoase la vedere. Tudor Stoenescu-Stoian răspundea el pentru priete­nul cu privirea absentă. — E o fiinţă bizară Adina... vorbi, într-un tîrziu,   Sandu Buhuş. Poate prea complicată pentru mine... Îmi face vină că mă îngraş. Îmi face vină că nu port straie      ca primii amorezi de film. Ar vrea să mă vadă un mu- ţunache... Închipuieşte-ţi mutra mea într-un asemenea rol!... Nu-i place casa noastră bătrînească. Spune că mi­roase a mucegai, a zămnic, a cavou. N-a vrut să audă      de copil... Se simte exilată aici... Acum a trebuit să insta-lez şi un radio. — Toată lumea îşi instalează un aparat de radio! observă Tudor Stoenescu-Stoian, luînd, din oficiu, apă­rarea necunoscutei Adina. — Ştiu. Nu mă socoti atît de absurd şi de retrograd. Poate te-a înşelat intonaţia mea. Am anunţat instala­-       rea unui aparat de radio, parcă aş fi spus că am introdus   în casă o maşină infernală, o ispită de pierzanie a dia­volului. Aşa cum bunica, acum treizeci de ani, privea cu nelinişte pîlnia telefonului... Dar ai să vezi, ai să înţelegi  şi ai să-mi dai dreptate. Am ţinut să te previn... Altfel,     nu m-aş spovedi pe drum. Contez foarte, foarte mult       pe tine... Sper că ai să-i devii prieten, confident... Şi aşa,  ai să mă ajuţi să-i scot unele idei din cap... Îţi spun pe nepregătite, ceea ce n-am spus niciodată, nimănui. Vezi tu? Pentru oricine, pentru tine, pentru mine, instalarea  unui aparat de radio e tot ce poate fi mai simplu şi mai natural. Pentru Adina însă, înseamnă cu totul altceva... Ascultă glasurile lumii — cum spune ea. Chemările lumii — cum spun eu. Îşi întreţine o nostalgie. O sufe­-rinţă. Înainte, era neprecisă. Acum e concretizată. Există asemenea fiinţe bizare, care se simt în exil oriunde se află... Birjarul opri. Venea, dimpotrivă, un convoi mortuar. O înmormîntare de fată, cu dricul alb, cu îngeri vopsiţi alb, cu cai albi în strai alb. — Asta-i fata lui domnu’ Trifan! crezu de cuviinţă      să lămurească Avram, întorcîndu-se jumătate, pe capră.    A doua, în trei ani. Tudor Stoenescu-Stoian se descoperi, lăsînd să treacă moarta asta necunoscută, care l-a întîmpinat în oraşul necunoscut. În lumina lină a după-amiezii, cu soarele filtrat prin perdeluirea subţire de nori ca pînza de in, trecea lin    dricul alb, cu sicriul alb, sub coroanele albe. Un om gîrbov, între două fete cernite. Îl susţineau    ele? Le susţinea el? Tustrei înaintau strînşi unul în   celălalt, cu mersul împleticit. După dînşii, alţi necunoscuţi şi alte necunoscute. O şcoală înşiruită în pas neregulat      şi mărunt, aşa cum se sileşte, cu stinghereală, să-şi înăbuşe neastîmpărul, tinereţea colcăind de viaţă. O şcoală de    fete cu uniformele negre-lucioase, de satin. Nu se ghion­tesc şi n-au glas. Şi-au pus ciorapi şi pantofi negri. Au renunţat la o după-amiază de vacanţă, ca să-şi conducă o colegă la cimitir. Una de-a lor, cu care au rîs, s-au alun-gat, s-au certat, au citit cărţi şi au luat pedepse îm­-    preună — iar acuma e întinsă în sicriul alb, în rochia   albă, cu mîinile albe neclintite pe piept, cu fruntea albă legănată pe perna de atlas alb. Nu e nici o mirare că nu se ghiontesc şi că nu rîd,    deşi sîngele tînăr şi animal le svîcneşte în obraz, pulsează fierbinte-n artere, le-a îngarofit gura. Privesc în pămînt. E o înmormîntare modestă şi tristă. O fată a murit într-un oraş şi e dusă la groapă într-o     zi de vară, cu cerul alb. Dricul se balansează şi scîrţîie în roţi. În fruntea convoiului sînt prapuri şi cruci cu batiste legate, colaci şi colive cu flori de bomboane şi de cafea, un preot în birjă cu-n cal, calici care aşteaptă o pîine       şi-un leu la împărţeala pomenilor. Un clopot de biserică sună dogit şi ciudat, fără tris- teţe, ca o chemare voioasă de recreaţie şcolară. E însă   mai sfîşietoare lipsa absurdă a acestui mister la un clopot sunînd pentru înmormîntare. Pe urmă, glasul dogit şi lim­but îl acoperea alt clopot, de-aiurea, grav şi prelung. Tudor Stoenescu-Stoian abia atunci şi aşa înţelese      că nimic nu-i mai injust ca o moarte de fată, într-o asemenea vară, cu flori ce n-au crescut în grădini pen­-    tru morminte. Abia atunci înţelese că nimic nu-i de-o    mai pătrunzătoare jale pentru un străin ca o înmor­-  mîntare cu dric alb, într-un oraş unde-a călcat întîia     oară. Trece pe lîngă tine moartea. Moartea cea mare şi anonimă a tuturor. Nu moartea cuiva pe care îl plîngi, fiindcă l-ai cunoscut, fiindcă ţi-a rîs în viaţă, fiindcă    duce cu el ceva din viaţa ta şi mîine îţi va lipsi. Îşi aminti cimitirul rustic întrevăzut din tren. Aşadar, se află morţi şi pentru asemenea ţintirime      cu tufe de liliac şi de trandafir? Oriunde, grădina morţilor n-aşteaptă, n-alege; la­comă, îşi cere în fiecare zi la poarta tîrgurilor zălogul, ca fiara cea neîndurată din basm. Noul sosit în tîrgul necunoscut îşi simţi ochii împă­ienjeniţi de-o înduioşare blîndă şi largă, venită să bată      la inima lui, de departe, în numele tuturor durerilor        din vasta lume. Îşi ascunse privirea de privirea prie-tenului. Se gîndi la un gest teatral şi romantic. Are să întrebe de-o florărie. Are să cumpere un braţ de crini    albi. Are să meargă pînă la cimitir, el, necunoscutul,        ca să presare flori pe mormîntul unei necunoscute, după  ce groparii vor arunca ultima lopată de ţărînă. Ascuns     de toţi. Să nu ştie nimeni. Ca să-şi dovedească, aşa, că       a intrat în oraşul străin un Tudor Stoenescu altul, fără sufletul împuţinat şi invidios, fără egoismul lui avar, fără şovăielile laşe; un om în care răsună grav şi vibrînd, ca    în bronzul de clopot, durerile mari ale lumii şi presim­- ţirea marilor taine de la hotarele vieţii de-aici şi de din­colo. Dar gîndul nu stărui. Se topi acolo unde se destră-­   mau fumegoase toate intenţiile celuilalt Tudor Stoenescu- Stoian, himeric. — Era şi domnul Magîlea! se întoarse a doua oara,     pe capră, Avram. L-ai văzut şi mata, coane Săndel? — Hai, mînă! Birja porni. Numai după aceea, întrebarea păru că a atins urechea lui Sandu Buhuş şi că a căpătat un înţeles. Răspunse, dar pentru prieten, nu pentru birjarul bărbos: — Fără îndoială că l-am văzut! Fără îndoială că         era şi Magîlea. Numele nu-ţi spune nimic astăzi. Însă istoria acestui Magîlea ai s-o cunoşti, cum ai să afli,         în trei luni, tot ce este de aflat într-un asemenea tîrg. — Depinde... N-am stofă de detectiv, nici curiozitate de fată bătrînă. — Nu e nevoie nici de una, nici de alta, ca să le ştii toate. Nu e nevoie să le iscodeşti tu poveştile... Vin ele     la tine, îţi bat în uşă, îţi deschid geamul, pătrund în casă,  în urechi, în memorie. — Am să închid uşile şi ferestrele, am să-mi astup urechile. — De ce? Dimpotrivă, te-aş sfătui să asculţi şi să  alegi. Să alegi ceea ce prezintă un interes, dincolo de in­discreţia meschină şi ticăloasă. Ai să descoperi, astfel, drame nebănuite. I-am spus-o de o sută de ori Adinei.     Ea strînge din umeri şi rîde. Ai să afli, astfel, povestea acestui Magîlea şi a fetelor lui Trifan. — Nu mă grăbesc s-o aflu. Îmi ajunge închipuirea mea... rosti Tudor Stoenescu-Stoian cu oarecare emfază. — Ba nu! Dă-mi voie!... protestă prietenul cu cap        şi mustăţi de focă. Te asigur că realitatea nu-i mai prejos de închipuire. Dă-mi voie să ţi-o servesc eu. Cum vezi,   nu rezist ispitei s-o iau înaintea altora. Să-ţi prezint ver­siunea mea. Tudose Trifan a avut patru fete. Pe cea mai mare a îngropat-o acum trei ani. Pe a doua o îngroapă astăzi. Au mai rămas două. Au să urmeze pe rînd cîte una, peste doi ani, peste trei... Oftica nu iartă oamenilor să- raci! S-a cuibărit într-o casă. Nu pleacă pînă ce n-a ter­minat... Tudose Trifan îşi creşte fetele cu priceperea lui   de văduv şi cu puterile lui de mărunt slujbaş pe la pri­mărie. Le poartă la şcoală. Nu mănîncă el, ca să aibă ce mînca ele. Nu se îmbracă el, ca să aibă ce îmbrăca ele... Cînd ajung la şaptesprezece-optsprezece ani, le duce la cimitir cu dricul acesta alb, la care ar putea să capete un abonament cu reducere. E scris! Sentinţă fără drept de graţiere. Iar acest Magîlea, străin, venit numai el ştie de unde, se îndrăgosteşte fără nădejde de fiecare, pe măsură ce le-ajunge ceasul morţii. E a doua pe care o petrece la groapă. La anul, sau peste doi ani, are să fie a treia.    După cîte-am auzit, aceasta de-a treia a şi început să tuşească şi să scuipe sînge. Iată povestea lor şi versiunea mea! Realitatea, care se dispensează de imaginaţie şi o întrece. Sînt fel de fel de oameni şi de destine. Aici poţi urmări şi oamenii şi destinele mai de aproape. Te asigur   că nu e întotdeauna un privilegiu reconfortant... Sandu Buhuş îşi scoase pălăria şi îşi şterse nădu-    şeala de pe frunte. Căută în ochii prietenului un indiciu de înveselire ironică, fiindcă atît de nerăbdător a început să-l iniţieze    în cronica urbei lui patriarhale. Dar Tudor Stoenescu-Stoian nu surîdea zeflemist. Îşi regăsise vechiul camarad de şcoală şi de facultate, cu  darul lui de a înnobila tot ce este mărunt şi trivial în viaţă, cu pasiunea lui aplicată de a descifra înţelesul, mobilul şi scuza actelor omeneşti, încîlcite şi în aparenţă inexpli­cabile. Se simţea bine lîngă el. Se simţea mai tare şi mai crescut lîngă el. Se întreba numai, de ce natura l-a con­damnat pe Sandu Buhuş să traverseze viaţa cu povara  unei înfăţişări atît de ingrate? Cel puţin, figura lui era anonimă, insignifiantă. A prietenului devenise de-a drep­tul grotescă. Iar această superioritate, oricît îi păru de mizeră, se oploşi ca o scîrbavnică satisfacţie într-un ascunziş obscur al sufletului, acolo unde se cuibăresc, ca larvele, toate simţămintele rele, bucuriile nemărturisite şi răzvrătirile laşe. Îşi cunoştea bine cuibarul acesta Tudor Stoenescu- Stoian. Adineaori credea că l-a golit. Acuma se popula din nou. — E, fireşte, interpretarea mea, versiunea mea! stărui Sandu Buhuş. Alţii văd toată povestea altfel, au să ţi-o istorisească altfel. Fiecare transfigurează sau desfigurează realitatea, după optica lui. Viaţa nu-ţi dă decît ceea ce-i dai. Îţi restituie cu dobîndă numai ce i-ai împrumutat. — Să ne consolăm cu această iluzie! rosti sceptic Tudor Stoenescu-Stoian, care în aforismele prietenului descoperea o irevocabilă condamnare a naturii lui şo­văielnice, egoiste, meschine şi fără eroism. — Uneori e o consolare, alteori, o sancţiune. Dar bine că am ajuns! Altfel, filozofînd în birja lui Avram, ne-am  fi pomenit în grădina lui Akademos. Avrame, Avrame! Mai schimbă gloabele! Mai dă-le ovăz, jeratic, ceva;    abia ne-au tîrît pînă aicea. — Ovăz nu le dau eu, coane Săndel? se căină bir­-  jarul. Apoi haramurile aiestea, dacă m-aş potrivi lor,         îs în stare să-mi mănînce şi sufletul şi tot nu se mai sa-tură, mînca-le-ar dalacul!... Tudor Stoenescu-Stoian sări din trăsură, cuprinzînd dintr-o singură privire faţada casei, scundă dar largă, peronul, grădina cu petunii, cu pansele şi trandafiri; globurile poleite în care birja şi caii lui Avram se oglin­deau, miniaturale şi fantastice jucării deformate. La o fereastră, se clătina perdeaua de broderie. Numai o părere, desigur. Sau numai o adiere a vîntului. Dar Tudor Stoenescu-Stoian îşi aminti deodată că e murdar de funingine, că e nebărbierit, cu pleoapele roşii de nesomn şi cu gulerul neschimbat. Îşi aminti că soţia prietenului e o făptură bizară, tînjind în exil. Sandu Buhuş porunci slujnicei, răsărită în poartă: — Duci toate în odaia pregătită pentru domnul, Li- saveto!... Întîi şterge praful. Ion de ce nu s-arată să-ţi ajute? — La ce să m-ajute Ion? se indignă Lisaveta, jignită   în amorul propriu. Că doar mîncat-am azi destul şi           n-am de cărat saci la moară. Scurtă, lată şi cu mînecile suflecate, slujnica dădea   zor, apucînd valizele cu mîini musculoase de luptătoare.   — Ia dă-l şi pe cel măruţ, moş Avrame!... Ce, nu merge? Se lasă greu? Se vede că dumneata eşti acela     care n-ai mîncat azi, moşulică!... Pe peronul intrării, Tudor Stoenescu-Stoian îşi pipăi nodul cravatei, rectificîndu-l în reflexul geamului din   uşă. Păşi. Dar înaintă numai trei trepte, clipind orb  înăutru, după lumina de-afară. — Fiţi binevenit în oraşul nostru!... Îl întîmpină stă- pîna casei, din umbră. În oraşul nostru patriarhal, ca să-i fac plăcere lui Sandi. Glasul era moale, lasciv, cu o imperceptibilă nuanţă de ironie, insinuant şi complice. Mîna înălţată sub buzele binevenitului era albă, elas­tică, de velur. Cînd ochii s-au deprins cu semiobscuritatea încăperii  şi Adina Buhuş i-a apărut materializată din estomparea viorie, Tudor Stoenescu-Stoian înţelese, cum ar fi citit într-o carte deschisă, neliniştea prietenului şi nostalgia de exilată a femeii. Înaltă şi fragilă, Adina Buhuş amintea plantele decolo­rate din pivniţe, lungind în întuneric şi în umezeală luje- rul spre soare mereu absent. Toată viaţa se afla adunată în ochi. Ochi fosforici şi verzi, genaţi, cu sclipet jucăuş ca fla­căra bolnavă, aprinsă şi stinsă deasupra apelor putrede,   cu imense cearcăne devorînd jumătate din obraz.         [i]  Mort (germ.).    

Capitolul III   PE CER S-A ARĂTAT UN SEMN MARE           1   Locotenentul Ghenea vorbea întins cu faţa în sus, cu mîinile încrucişate sub cap. Deasupra lui, sub bîrnele de stejar ale bordeiului subpă-mîntean, o gazorniţă ofticoasă afuma lemnul şi adunase      un roi de musculiţe nocturne. — Ceea ce nu poţi să scoţi din năravul soldatului e focul!... Cum îţi scapă din ochi, noaptea, îl şi vezi apărînd triumfal cu un braţ de vreascuri. Suflă în tăciune pînă îi plesneşte coşul pieptului şi, cînd au început să joace flăcările, se chinceşte roată, cu cea mai mare fericire... Dacă sînt mai mulţi, stau la cislă!... Dacă e singur, scormoneşte cu un  gătej în cenuşă, pînă îl apucă miezul nopţii... Neam de ciobani şi de cărăuşi! Fără foc, i se pare că nu mai sfîrşeşte noaptea. Degeaba pedepse, ordine, şi degeaba-l iau la ţintă santinelele din tranşeele inamicului!... O zi-două, se astîm-pără... Pe urmă iar începe!... Cel puţin acum s-au mai învă-ţat minte... Îl aprind la cîteva sute de metri, după un  adăpost, înăbuşit. Uite, Comşa, pariez că o să găsim un foc la „Casa Neamţului”! Ia-ţi casca şi să mergem. Nu pui pariu?... Ştiu! Eşti un om sobru, fără nici un viciu... Dar tot să mergem! Locotenentul Ghenea sări în picioare, îmbumbîndu-şi nasturii şi luîndu-şi casca. Îşi trecu pe sub bărbie cureluşa   şi ieşi din bordei, plecîndu-se să nu atingă pragul de sus. — Să le ducem şi puţină mahorcă băieţilor! se întoarse Comşa din uşă, alegînd de pe poliţă un pachet cubic, enorm, de tutun rusesc, din rezerva depozitată înadins pentru soldaţi. — Vă pregătim un ceai pe cînd vă întoarceţi, domnu locotenent? întrebă Omir, petrecîndu-i din urmă cîţiva paşi. Vă mai încălziţi oleacă înainte de culcare... — Pregăteşte! Dar să nu dea dracul să-mi fabrici iar        o limonadă, c-o torn toată în capul Elegiei. Înţelesu-m-ai, Omir? — Şi pentru mine. Omir. Două! comandă locotenentul Ghenea. Dacă mai ai rom, două!... Dacă n-ai, să scoţi din pămînt!... Noaptea era luminată şi înstelată. Lumina şi stelele clipeau însă numai sus. Aci, brazii ţineau umbra nepătrunsă lîngă pămînt. Picurase rouă pe frunzele late. O clipă se opriră s-asculte spre linia tranşeelor. Nu se auzea nici o suflare. S-ar fi spus că pădurea e pustie, fără picior de om, că    toţi au părăsit şanţurile să lase codrul numai cu sunetele dintotdeauna, care şi ele fac parte din tăcere: clătinarea frunzelor, răsufletul apelor, chemări singuratice de sălbă-tăciuni. Dar aproape de tot, dintr-un capăt în altul, prelungite  pînă la marginea mărilor, de la cercul polar pînă la tropice, ştiai că sînt şanţurile cu ţăruşi şi cu sîrme, unde unii pe   alţii se aşteaptă cu ochii trezi şi unde gurile de foc au amu-ţit. Numai ca să înceapă cu alte puteri odihnite. — Mă gîndesc, spuse Ghenea ţinîndu-se de crengile joase de brad la coborîş, mă gîndesc că peste munţii aceştia am mai trecut acum cinci ani, într-o excursie, cu liceul... Veneam de la Slănic spre Manăstirea Caşin. Aci, unde mergem acum, la „Casa Neamţului”, era o gospodărie în miniatură. O căsuţă albă, acoperită cu olane roşii. Cîţiva stupi. O grădi-nuţă cu flori... Un pădurar, pesemne neamţ de neamul lui,  un om de treabă, ne-a desfăcut doi faguri şi o fetiţă bălană ne-a dat să bem apă rece într-un pahar brumat... Era un zumzet de albină, ca într-o istorioară patriarhală!... Pe    urmă am plecat mai departe. Acolo unde sînt ei, se află o stînă. Ne-a apucat o ploaie grozavă. Am ajuns leoarcă, dar eram cei mai fericiţi absolvenţi de liceu din cele cinci con-tinente!... Făcusem un cor... De pe vîrf se vedea spre Ardeal, cînd s-a înseninat... Am dormit înveliţi cu pelerinele... Şi acum îmi stă mirosul de lînă şi de zăr în nări, cînd îmi aduc aminte... Parcă n-am mai trăit tot noi vreodată viaţa  aceea!... — N-am fost niciodată prin locurile acestea... Doar la Slănic, cîteva zile, acum doi ani... Radu Comşa nu continuă. Acum doi ani venise la Slănic cu automobilul lui Alexan-dru Vardaru, într-o excursie, cu el, cu Mihai şi cu Luminiţa. Atunci a cunoscut-o el mai bine. De atunci poate a început, fără să-şi lămurească bine, iubirea lor. Astăzi vilele Slănicului sînt sub tunurile germane; figura Luminiţei nu şi-o mai poate aminti întreagă; apare numai şiragul dinţilor albi cînd hohoteşte, sau numai un gest: clătinarea părului tuns, mişcarea cînd se ridicase în vîrful picioarelor să-i ducă braţul după gît, la despărţire, în gara Iaşilor, murdară şi populată de o gloată lărmuitoare ca un azil de mizerie. Iar el, cu mîinile sprijinite în scoarţa brazilor care-i lasă în palmă urme cleioase de răşină, coboară priporul repede, în noaptea luminată numai de scînteierea măruntă a stelelor. — Păşim mai încet, să-i surprindem asupra faptului..., şopti locotenentul Ghenea, oprindu-se şi mirosind cîteva frunze de mentă mototolite între degete. Din „Casa Neamţului”, crescută acolo pe vremea cînd pădurile acestor munţi hrăneau cherestelele din vale, mai rămăsese un perete pe jumătate surpat şi hogeagurile în picioare, după luptele de astă-iarnă. Gospodăria în minia-tură era numai movile de moloz, cărămidă, ţiglă pisată şi cenuşa din gura sobelor. Dar acolo unde a fost grădina cu flori, din rădăcinile       şi seminţele scuturate de anul trecut, răsăriseră şi în vara aceasta flori pe jumătate sălbătăcite, iar straturile de legume îmburuienite durau încă. Soldaţii se adunau după ruina pereţilor cu spatele întors spre linia frontului: astfel lumina focului era apărată şi toţi păstrau iluzia că se află lîngă amintirea unui locaş omenesc. Flacăra juca pe zidul alb; umbrele se înălţau şi scădeau diforme. Erau şase soldaţi în jurul focului, pe scăunaşe improvi­zate din pietre şi cărămizi. Vorbea numai unul şi ceilalţi priveau în cărbuni.   — Era unu la noi, unul moş Vasile Pohrib... Cînd sunară paşii, toţi ochii se întoarseră cu tresărire, scormonind întunericul, în încruntarea cu care întotdeauna privirea orbită de lumină cearcă să pătrundă bezna. — Care e acolo?... Şi îndată, mai încet: — Îs doi domni ofiţeri... Săriră cu toţii în picioare. — Ce-i, Morarule? făcu prietenos locotenentul Ghenea, înaintînd în bătaia luminii. Bună seara, băieţi!... Ei, ce-i cu moş Vasile Pohrib?... — Ia, nişte istorii de-ale noastre, domnu locotenent!... Povestea Mucenicu ista, despre un semn care i s-a arătat lui, şi le spuneam şi eu că era în sat la noi, unu moş Vasile Pohrib, un solomonar... — Ce? Şi tu eşti aici, Mucenicule? — De, domnu locotenent... rosti moale soldatul. — Alunci, după cum văd eu, e rost să visăm urît la noapte... Are să ne scoată Mucenicu aista din minţi cu ară­tările lui!... Ia să ne faceţi loc, băieţi, şi să ne spună întîi Mucenicu ce-i cu semnul care i s-a arătat lui?... Pe urmă, om afla şi întîmplările lui moş Vasile Pohrib, solomonarul... Staţi jos, băieţi! Soldaţii făcură roată la loc, în jurul focului, după ce se aşezară ofiţerii. Unul răscoli cărbunii şi flacăra ţîşni împroşcînd scîntei şi aromind miros de răşină arsă. — Ei, Mucenicule?... Soldatul Mucenicu urmărea cu ochii plecaţi băţul cama­radului înviind jeraticul. Avea un fel de surîs fricos şi trist, uitat pe faţa smeadă, cu umerii obrajilor osoşi luminaţi de jos în sus, de flacăra galbenă. — Îi vine greu să povestească, domnu locotenent! rosti soldatul cu băţul, aruncîndu-l în foc după ce-a isprăvit. Are şi dreptate... Cine să-l mai asculte, dacă nu are omu o ţigară de tiutiun?... — Mă, Bocăneţ, mă! Cu obrăznicia ta, numai cei de colo, de peste drum, au să-ţi vină de hac! profeţi Ghenea. — Eh! Domnu locotenent!... Obraznicu tot mai trage   din cînd în cînd cîte-un fum de tiutiun... Cumintele n-are decît s-aştepte să-i deie itindenţa, pînă i s-or lungi urechile... Radu Comşa scoase pachetul de tutun şi îl întinse soldatului Mucenicu. — Să trăiţi, domnu locotenent, nu fumez... — Nu fumează, domnule locotenent!... se grăbi Bocăneţ să întărească, rîzînd cu toată figura lui de tătar şi apucînd pachetul. Nu fumează, nu bea, nu suduie!... El numai se roagă pentru noi, păcătoşii, care fumăm, suduim şi bem, şi are să ne aştepte muncile iadului pînă în vacul vacului... Vorbind, Bocăneţ desfăcu pachetul, mirosi tutunul dînd din cap în semn de aprobare, îl trecu din mînă în mînă. Toţi răsuciră cu sfinţenie, apăsînd cu arătătorul să iasă ţigara groasă şi îndesată. — Ei, Mucenicule? întrebă a doua oară Ghenea. Ce-i cu năzdrăvăniile tale? Soldatul Mucenicu ridică ochii negri şi lucioşi, mistuiţi de arşiţă, şi vorbi cu blîndeţe: — Domnule locotenent, eu nu spun nici o năzdrăvănie... Eu am văzut un semn mare şi urît şi-am înţeles că de-acuma s-apropie capătul... Eu am mai tălmăcit semne de-aieste, dară mai slabe, în anu o mie nouă sute şapte, de eram atunci leat nou-nouţ. Le-am spus atunci unora şi altora, că ne-aş­teaptă vărsare de sînge, şi vărsare de sînge a fost. Crezu-   tu-m-a cineva? Ferit-a sfintul! Au rîs şi m-au făcut de ocară, pînă ce semnele s-au adeverit. Aşa ş-acuma!... Aiştea stau   şi rîd şi suduie şi beau tutun şi nici nu le pasă, fiindcă diavolul, cînd vrea să-l piardă pe om, întîi minţile i le ia... Da eu pot zice că de-acurna-i capătul şi să ne pregătim, dacă s-a arătat semnul despre care scrie şi-n carte... — Bine, Mucenicule! îl îndemnă locotenentul Ghenea, trăgînd cu poftă din ţigară, ca unul care nu se prea sinchisea de judecata viitoare şi de muncile iadului. Nouă nu ni se arată semne, tocmai fiindcă fumăm, bem şi suduim!... Dumnezeu şi-a întors faţa de la noi şi ne lasă în ticăloşiile noastre şi-n pierzare... Dar de aceea mai mult, Mucenicule, ai datoria să-i îndrepţi pe cei rătăciţi de pe drumul cel rău    şi să ne tălmăceşti semnele, care nouă nu ni se arată, măcar că Dumnezeu ne-a dat ochi să vedem şi nu le vedem... — Domnule locotenent, eu ştiu că dumneavoastră rî- deţi. Sînteţi tînăr şi omului tînăr i se pare că se-ntinde    viaţa înainte fără de sfîrşit, ca marea... Şi atunci, îşi uită el sufletul, şi în sufletul lui năpădesc buruienile şi pălămida, ca în grădina neamţului istuia, săracu, rămasă de izbelişte. Locotenentul Ghenea nu rîse, cu ochii îngînduraţi pri­vind, peste capete, în negrul pădurii. Pe urmă făcu un semn cu mîna, alungînd un gînd supă­rător şi trase mai adînc din ţigară. — Domnul locotenent Ghenea nu rîde. Vrea numai, ca şi mine, să afle! interveni Comşa. Soldatul Mucenicu împinse cu talpa bocancului un căr­bune sărit alături de foc. Vorbi cu alt glas: — Domnu locotenent Ghenea şi domnu locotenent Comşa, cele ce vorbesc eu oamenilor aistora sînt numai lucruri ieşite dintr-o minte proastă... Dumneavoastră aveţi învăţătură de şcoli nalte şi n-aveţi ce afla de la un netrebnic ca mine...    Eu nu m-am învrednicit să capăt altă învăţătură de carte decît atîta cît îi trebuie omului ca să afle învăţătura cea bună din sfintele cărţi... Dară şi sfinţii părinţi au spus că Dumne­zeu, atunci cînd vrea să vorbească oamenilor, îşi alege mai deseori gura celui mai păcătos dintre toţi, fiindcă şi învă­ţăturile Domnului n-au fost scrise pe table de piatră, ci pe table de carne şi anume pe inimi... Eu nu ştiu dacă am înţeles bine semnul, dară ochii mei l-au văzut!... Şi de două zile     şi de două nopţi mă tot gîndesc eu, şi carnea pe mine se crîncenează, fiindcă văd că stă aproape sfîrşitul înfricoşat  pe care l-au vestit cartea cu şapte peceţi, iară sufletul meu  se bucură cu toate aieste, fiindcă am înţeles eu că se apropie domnia lui Dumnezeu şi a mielului... — Bine, Mucenicule! vorbi cu nerăbdare locotenentul Ghenea, îndepărtîndu-şi genunchii dogoriţi. Aceste sînt tălmăcirile tale!... Ca să le înţelegem mai bine, spune-ne  mai întîi cum a fost semnul... — Domnu locotenent Ghenea şi domnu locotenent Comşa, să vă spun... Alaltăieri seara, cînd am intrat pe sector, am căzut de santinelă. Ştiţi dumneavoastră că ploua mărunt ca toamna... Stam eu şi-mi trudeam ochii să văd încolo, spre şanţurile lor. Şi-mi treceau fel de fel de gînduri prin mintea mea proastă... Că acasă a început al doilea prăşit de păpuşoi... Că n-or fi avut pe cine să pună la coasă, fiindcă au rămas numai femeile şi moşnegii becisnici... Îmi aduceam eu aminte de anul nouă sute şăpte, cînd eram răcrut şi am primit poruncă să tragem cu arma în părinţii noştri... Pe urmă, mă gîndeam eu cum are să sfîrşească toată năprazna asta nouă, de-a doua. Să ne întoarcem odată pe la necazurile noastre. Şi mă uitam înainte în ploaie şi mi-a venit aşa un gînd ca un fel de jale. Pentru atîta lume care în loc să-şi caute de sărăcia ei şi să se roage pentru izbăvirea sufletului, s-a încontrat şi nu mai ştie de casă, nici de nevastă şi de copii, şi nici de poruncile Domnului, numai stau în şanţuri  şi pîndesc să se ucidă unul pe altul... Drept să vorbesc, parcă nici pentru nemţii aceia şi pe unguri nu mai simţeam atîta duşmănie, nici pentru dînşii, nici pe toate seminţiile care     s-au ridicat cu gînd vrăjmaş împotriva legii noastre... N-au  şi dînşii casele lor? N-au şi dînşii neveste şi copii, n-au şi ei necazuri, vai de mama lor?... Şi mă gîndeam eu la cei de ne cad prizonieri, că-s slabi şi jigăriţi ca mîţele-n post, şi dacă le dai o bucată de pîine nu le vine să creadă şi se uită cu nişte ochi, aşa, domnu locotenent Comşa şi domnu locote­nent Ghenea, de te prinde un fel de milă, că-i tot om şi prizo­nierul... Şi mă gîndeam că poate şi la dînşii nu este cine să iasă la coasă şi mulţi au prunci pe care nu i-au văzut şi i-au uitat, aşa cum nu ni i-am mai văzut nici noi şi ne-au uitat    şi pe noi copiii de-acasă... Şi atunci am simţit eu aşa o căl­dură şi am înţeles că se întîmplă o minune! Ci numai s-a deschis peste şanţurile lor o lumină mare, şi în lumină a răsărit o pasăre cît trei biserici una peste alta, cu un cap      de lăcustă şi cu gheare de fier şi aripile erau deschise ca la un hultan care se repede; dară pasărea nu se răpezea, ci      numai sta împietrită pe marginea şanţului şi ochii priveau  de toate părţile, şi pe frunte stătea scris nume de hulă şi şapte coarne, cumu-s coarnele culbecilor, creşteau şi scă­deau, şi în pliscul de oţel încîrjoiat spînzurau inimi de oameni şi mîini de copii nevinovaţi, şi curgea sîngele şi ieşeau fulgere şi fum negru de smoală... Iară mie-mi bătea inima să spargă coşul pieptului, că m-a ales Înalt prea bunul să văd asemenea semn!... Şi lumina, după un timp, a început a se întuneca şi-au rămas numai ochii de foc, şi pe urmă     s-a stins şi aceea, şi pasărea urîtă nu s-a mai văzut, dară    am ştiut că nu s-a dus de acolo, că se uită cu ochii ei mulţi   în toate părţile şi din cioc îi spînzură inimi de om şi mîini  de copil neprihănit, şi nimica din ce facem noi nu-i scapă ochilor, ci numai stă să-i vie alte inimi de oameni şi alţi copii... Şi-am aşteptat eu din ceruri un glas tare ca să strige oamenilor adevărul cel cumplit şi chemarea la scaunul dreptului judecător, dar nici un glas n-a coborît şi pe cer   era numai întuneric ca în cel din urmă iad, şi numai ploaie ţîrîită de toamnă... Şi-am înţeles eu că ceasul încă n-a venit, fiindcă nesăţioasa pasăre mai cere sînge şi inimi, dară că ceasul acela se apropie şi n-are să mai treacă o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi, pînă cînd adevărul şi judecata ziditorului are să răspundă în sămînţa copiilor noştri şi în toate făpturile vii... Şi atunci are să se verse cele şapte  potire cu mînia ziditorului pentru fărădelegile noastre, şi răni mai grele ca cele de moarte au să lovească pe oameni,  şi marea are să se facă putredă ca sîngele de mort, şi are să se verse un potir de mînie în soare şi soarele are să se facă negru, cumu-i un ghem de lînă pîrlit, şi au să se bată munţii în capete şi să se usuce izvoarele şi peştii să se sfîrlogească pe uscat şi din gura prorocilor mincinoşi au să iasă duhurile necurate ca nişte broaşte... Şi ploaia de sus curgea mocnit   şi m-a prins aşa o scîrbă, care mi-a fiert inima cînd m-am gîndit că atîta amar de lume merge la peire ca turma de   miei la înjunghiere fără să se pregăteacă la ceasul care        s-apropie, şi vai de atîţia prunci care au să îndure pentru păcătoşenia noastră... Aceasta am văzut-o eu cu ochii       mei şi am gîndit-o eu cu mintea mea cea proastă, domnu locotenent Ghenea şi domnu locotenent Comşa, alaltăieri noapte şi iacă acum stăm şi vorbim şi oamenii aiştia rîd, dară pasărea cea cu nume de hulă scris pe frunte stă acolo   cu ghearele pe marginea şanţurilor şi ochii ei mulţi cată la noi şi ne văd şi noi n-o vedem şi dînsa ne-aşteaptă şi poate zice acum: „Iacă, Mucenicu aista prea multe spune vrute     şi nevrute, şi mîine am să-i fac şi lui capătul, că mult a fost păcătos în viaţă”... Soldatul Mucenicu tăcu, uitîndu-se în focul acuma stins, numai cu cîteva scînteieri, ca în vis, sub spuza sură şi fără­miţată cum e părul de mort. Ceilalţi tăceau şi ei, cu gîndul la arătarea de peste şan-ţuri, în care o clipă acum cu toţii credeau, fiindcă sufletele erau pregătite să creadă, iar de jur împrejur întunericul era negru, tainic şi plin de ameninţări. Un vreasc cu dop de răşină trosni, împroşcînd cenuşa ca o castană coaptă. Toţi au tresărit şi s-au scuturat de-un fior; fiindcă  noaptea se făcuse rece şi umedă. Apoi ochii se răsuciră la răsărit. O lumină albăstrie şi dulce cheamă privirile spre vîrful brazilor din marginea poienii. Niciunul nu spunea că se afla pregătit, fără mirare acum, să vadă semnul lui Mucenicu, urît şi cu nume de   hulă scris pe frunte, dacă s-ar fi arătat aievea peste vîrfuri, ca o dihanie apocaliptică, întoarsă din veacul dintîi. Dar lumina creştea peste brazi, lină şi rece, fără nici un semn înfricoşat... — Răsare luna! vorbi unul cu uşurare şi toţi se mişcară din loc cu neastîmpăr, parcă scăpaseră dintr-o primejdie. — La noi, la cîmp trebuie să fi răsărit de-un ceas de vreme! rosti altul. Cînd eram băietani, iaca la ceasu aista plecam noi la scăldat, pe lună... Tăcu îndată, fiindcă îşi aminti că acolo, pe malul Sire­tului, acum e frontul; satul lui e sfărmat de rafalele tunuri-lor şi nimeni nu mai ştie unde s-au risipit oamenii. — Parcă nici nu-ţi vine să crezi, domnu locotenent, că  tot luna asta răsare acolo unde-s nemţii!... grăi soldatul Bocăneţ, a cărui gospodărie cu nevastă şi copii rămăsese dincolo, la inamic. Şi altul, îndată, glăsui un gînd care-l muncea de mult: — Spune că ar fi ieşit porunca să ne deie pămînt la noi toţi care-am luptat... Noi sîntem în duşmănie cu primarele   şi ne-o scris femeia epistolă că ne-a luat pînă şi giuncanii,   şi i-o dat o bucată de hîrtie galbenă pe dînşii; un belet...    Ci, mă-ntreb, domnu locotenent, cum are să mai fie el o dreptate odată în ţară, chiar dac-ar ieşi porunci pe hîrtie      de la cei care-s mari şi tari în fruntea bucatelor, cînd mare   şi tare-i în comună primarele, care ştie el numai de drepta-tea lui!... Pînă la Dumnezeu te mănîncă sfinţii!... Asta-i de cînd lumea... — Dacă ne-om întoarce acasă, care ne-om mai întoarce, n-om mai lăsa el să fie aşa cum a fost! hotărî soldatul Bocă­neţ, trosnindu-şi degetele scurte şi privindu-şi pe urmă mîinile tari, ca pe nişte unelte de luptă sigure, cu care ştie  că are să-şi facă dreptate singur, cînd va fi nevoie. — N-are să fie cum a fost, băieţi!... întări locotenentul Ghenea. Cînd s-or sfîrşi toate, dacă se va arăta nevoie, noi, ofiţerii, o să fim cei dintîi lîngă voi... De asta să nu vă în­doiţi nici o clipă! Jumătate dintre noi sîntem feciori ori nepoţi de clăcaşi. Am crescut în aceleaşi păsuri. Nu vor-besc, deci, numai pentru mine... Ştiu ce gîndesc toţi cama­razii... — Şi noi zicem, domnu locotenent! grăi soldatul cu juncanii rechiziţionaţi. Se cheamă că acuma la dumnea­voastră ni-i toată nădejdea... Aţi îndurat cu noi toate năca­zurile, ni ştiţi şi vă ştim. Dreptu-i că ne mai suduie un don’ofiţer, mai răcneşte la noi, că aşa cere, se cheamă, săr­viciul!... Pînă nu-l întăreşti oleacă, omu nu sîmte!... Da dumneavoastră, domnii ofiţeri, ştiţi că ne-am făcut datoria fiecare cum ne-o agiutat puterile şi capul, iară cum or pierit unii or pierit şi ceilalţi... De aceea, şi noi zicem, cînd ne-om întoarce şi-om întîmpina iar prigoană şi scîrbă, la dumnea­voastră să venim ca la un părinte, să ne luminaţi şi să ne scăpaţi, ca pe unii care ne-aţi văzut la treabă, cînd alţii au stat de şi-au păzit osul... — Eah! Măi Stîngaciule!... clătină cu neîncredere din capul mic şi rotund soldatul Bocăneţ. Aieste ni le spun domnii ofiţeri acuma, că-s lîngă noi şi îndură alăturea de noi. Le spun şi le cred, că multe gînduri bune pune omul     la inimă în ceasul cel de cumpănă! Nu tot asemeni fost-a    el şi în 1907, despre care pomenise mai adineaori Mucenicu, fiindcă am fost atuncea tot în companie cu el? Ce nu ni       s-o spus şi ce n-am crezut? Aşişderea ş-amu... Vorbim. Ascultăm. Credem... Pe urmă, ne-om risipi pe la casele noastre, fiecare, şi domnii ofiţeri pe la casele dumnealor... Şi-om uita cîte-or fost şi cîte-or îndurat fiecare şi domnii ofiţeri au să fie nişte civili pe la treburile lor, cu slujbele   lor, şi noi, ia, nişte ţărani proşti pe la plugurile noastre,   cum am mai fost... Tu, măi Stîngaciule, te-i întoarce iar la primarele tău, şi dacă te-o prigoni iară, cum te-au mai prigonit, te întreb eu pe tine, Stîngaciule, să-mi spui tu acuma îndată, unde ai să-l mai găseşti pe domnu locote- nent Ghenea şi pe domnu locotenent Comşa? Cine ştie pe unde, pe la Bucureşti şi prin alte tîrguri mari, să-ţi ajuture dumnealor ca să-ţi cîştigi tu dreptate?... Dreptatea, dacă     nu eşti vrednic că ţi-o cauţi singur, slabă nădejde să vie       şi să ţi-o deie alţii de-a gata!... Mie-n sat mi-i ieşit buhu     că-s colţos şi obraznic. Bine, rămîi eu colţos şi obraznic!... Dară fiindcă-s colţos, jandarmul şi primarele mă lasă în plata Domnului, şi fiindcă-s obraznic, iaca, dacă am să îndrăznesc să cer lui domnu locotenent Comşa să mai scoată oleacă pacul cela de iarbă rusească, să mai duhănim o ţigară de tiutiun, domnu locotenent Comşa are să scoată frumos pacul din buzunaru dumisale şi ne-om înfrupta, măcar că spune: „Mare obraznic îi Bocăneţ aista, are dreptate domnu loco­tenent Ghenea!...” Şi m-oi înfrupta nu numai eu, care-s obraznic, dar şi voi de pe de lături, care se cheamă că nu sînteţi obraznici şi trageţi numai folos de la obrăznicia al­tuia!... Aiasta scrie şi în cele patru Evanghelii ale lui Muce­nicu: „Cere şi ţi se va da”. Bocăneţ o luă înainte cu rîsul şi rîseră şi ceilalţi cu mare înveselire întinzînd mîinile negre, bătătorite şi zgîriate,  după pachetul cu tutun. Pe urmă, fumară cu toată luarea-aminte încordată la nesaţiul fumului sorbit pînă în adîncul plămînilor, cu o gravitate religioasă. Doi ochi sclipiră verzi şi fosforescenţi, în întunericul tufelor de ferigă. — Aiasta-i mîţa neamţului, săraca! Spuse Bocăneţ.     Pis-pis!... Na, pisica-pisica, pisss-pisss... Pisica mieună slab şi se apropie cîţiva paşi, dar nu în­drăzni mai mult. — Are şi pui acuma: patru... Nişte adevărate sălbătă-ciuni, domnule locotenent!... Mă întreb unde-o fi găsit li­ghioana motan, aici în pădurea asta!... se miră soldatul Stîngaciu. — Aiasta să se-ntrebe Mucenicu, măi Stîngaciule, că     el îi sfînt.... vorbi Bocăneţ. Mîţa, măi băiete, ca muierea... Parcă nevastă-ta, măcar că se plînge c-o rămas fără giuncani, dară dacă o văzut şi o văzut că tu de doi ani numai pe me­leaguri umbli, crezi tu, măi băiete, că nu şi-o fi găsit şi dînsa un motan?... Toţi izbucniră în rîs la năzdrăvana închipuire a nevestei lui Stîngaciu, care şi-a găsit un motan. Stîngaciu scuipă amărît în foc, la un gînd care pînă acum nu-i venise. Dar pisica nu se mişca. Sclipirile verzi priveau din întu­neric la oameni, cu pornire să se apropie şi cu teamă de vie­tate pe jumătate sălbătăcită. Cînd se dărîmase casa, pisica fugise. Pe urmă, în primăvară, apăruse din cine ştie ce rătă­ciri, credincioasă ruinelor. Avea culcuşul puilor într-o gură de sobă. Noaptea vîna păsările adormite în cuiburi şi dădea tîrcoale zidurilor, ca singurul duh paznic al gospodăriei părăginite. Radu Comşa se ridică. — Haidem, Ghenea... Noapte bună, băieţi! — A fi ea bună noaptea, numai de ne-or lăsa boierii de peste drum în pace, domnule locotenent!... Pregătesc dînşii ceva, de tac de atîta timp de vreme!... Locotenentul Ghenea urcă alături, pe poteca în care    luna vărsase tremurate ochiuri de lumină. Aerul era jilav, mirosul răşinei aspru. O pasăre deşteptată foşni din aripi şi piui somnoros. — Ce zici, Comşa, de arătările lui Mucenic? întrebă Ghenea într-un tîrziu, fără să mai surîdă a batjocură. — Încă o dovadă, dragă Ghenea, că fiecare caută după înţelegerea lui să găsească o interpretare acestor vremi neînţelese!... Omul nu se resemnează numai să le suporte. Nici n-ar putea să le suporte... Mă întorc la ideea mea! Singura putere care ne ţine pe toţi aci e credinţa că ceva    din lumea din care am plecat se va schimba cînd ne vom întoarce. Şi că are să fie şi în noi, înăuntru, ceva schimbat... Mucenicu vede izbăvirea lumii, după cîte-a înţeles el confuz din Apocalipsă. Bocăneţ ori Stîngaciu, puţină dreptate, pămint şi sfîrşitul prigoanei din partea primarului; adică vechea obidă a plugarului român, care răsuflă în vreun   1907 oarecare. Eu, tu, Stelian Minea, Bogdan Cernegură,   în alte imagini idealizate ale viitorului, după chipul şi ase­mănarea noastră... Dar nici unu nu se poate deprinde, cu ideea că totul va fi cum a mai fost!... Ghenea se opri să răsufle. Undeva, porniră răzleţe focuri de armă. Se înteţiră un timp. Tăcură iar. Mai pocni departe un glonţ întîrziat. Cînd din nou fu linişte deplină, Ghenea vorbi urcînd: — Avem de-acum o mare datorie faţă de oamenii aceştia! — Într-adevăr, Ghenea?... Poate datoria noastră cea  mare are să înceapă numai după ce ne-om întoarce de aci... Dacă nu vom uita, cum se temea soldatul Bocăneţ şi cum au uitat alţii, în 1907! — Nu vom uita... a rostit Ghenea apăsat. Prea netrebnici am fi ca să uităm!... — Nu vom uita!... întări Radu Comşa la rîndul său, ca un legămînt. Şi amîndoi urcară muntele în tăcerea ireală, cu vîrful negru al brazilor scăldat de lumina albastră şi metalică a lunii, cu gîndurile împovărate de grele hotărîri.  

C A R T E A    Î N T Î I           Prolog   A ZBURAT O PASĂRE NEAGRĂ.       1   Colonelul Pavel Vardaru pipăi în cutia de lemn cafeniu    o ţigară de foi îndestul de pufoasă. De pe gravura capacului îi surîse, cu tot şiragul dinţilor de porţelan, o creolă purtînd pe umeri, în chip de amforă, un coş de foi de tutun, sub in- scripţia aurită „Henri Clay-Habana”. Era numai o simplă etichetă şi totuşi femeia îi părea gro-zav de cunoscută. Deodată îşi aminti cu mare bucurie: „Dar sunt ochii lui Mimi. Extraordinar cum seamănă cu ochii lui Mimi!”... Acoperi restul figurii cu latul palmei. Într-adevăr, din gravură îl priveau acum ochii rîzători ai dansatoarei. Trăi o clipă vedenia fugitivă: perdelele de catifea roşie lăsîndu-se moale, femeia împărţind cu amîndouă mîinile sărutări sălii, ropotul de aplauze, o fîlfîire de fuste scurte peste pulpe în tricou roz... Toate, toate de atît de departe! Colonelul scotoci apoi buzunările tunicii, căutînd bricea-gul cu mica ghilotină de oţel pentru tăiat vîrful ţigării. Nu    îl află. Ca întotdeauna, Vanea, soldatul, uitase să strămute dintr-o tunică într-alta toate instrumentele nichelate care alcătuiau trusa de concentrare a domnului comandant: lanterna electrică, cuţitul de desfăcut cutii de conserve, pe-dometrul, tirbuşonul, bricheta cu benzină şi fitil, busola în miniatură. Cînd cel din urmă buzunar fu explorat fără izbîndă, colo-nelul Pavel Vardaru suspină cu o nemărginită milă pentru propriu-i destin: era, fără îndoială, cel mai nefericit coman­dant de regiment de pe planetă! Se resemnă să decapiteze cu dinţii vîrful ţigării, îl scuipă scîrbit peste balustradă, în mare şi întinse peste masă, după cutia cu chibrituri, mîna grasă şi albă de prelat. Doamna colonel – tanti Laura – strînse buzele vişinii     cu o spaimă care dădea înfăţişare de copil alintat obrazului de grăsulie şi vîrstnică păpuşă blondă, cu pomeţii trandafirii şi cu genele lungi, răsucite în sus: — Pol, iarăşi începi cu ororile tale?... Mută cel puţin sca-unul! Ştii că nu pot suporta mirosul ăsta de catran!... Ca măsură defensivă, tanti Laura scoase din portţigaretul îngust de platină, cu încrustaţii de email, o ţigaretă egip- ţiană şi o aprinse la flacăra unei brichete, prinsă cu lanţ sub-ţire de argint. Chelnerul aduse două fructiere cu struguri de Constanti-nopol. Piersici şi pere, între bulgări de gheaţă, pe culcuş de frunze crestate de viţă. Un picolo, cu gîtul sufocat de gule-rul tare şi prea înalt, distribui cu dexteritate farfurioarele şi tacîmurile de desert. Orchestra tăcuse. Se înălţa acuma larma glasurilor, sunetul cristalin al pa-harelor, hohotele şi comenzile întărîtate de aşteptare, umplînd terasa cazinoului de rumoarea neîntreruptă a marilor res-taurante, cafeuri şi baruri, de care, cu părere de rău, ca de ultimul post înaintat al civilizaţiei, colonelul Pavel Vardaru, după un concediu de patruzeci şi opt de ore, trebuia să se rupă a doua zi, în zori... În cîteva ceasuri de drum, maşina avea să-l înfunde iarăşi în satul tătăresc, cu bordeie strîmbe şi oarbe de lut, cu împrejmuirile de tizic, cîini flocoşi, măgari zbierînd în asfinţit şi cu praful acela dobrogean – care în-fundă nările, zgîrie gîtlejul şi sureşte părul – răsucit în vîr-tejuri peste cîmpuri dogorite, fără zare de umbră. Cu înduioşare de deportat în preziua exilului, privea ar- buştii exotici, plantaţi în cutii de lemn pe marginea terasei, cu frunzele lor lucii care, în bătaia luminii cretoase, păreau tăiate artificial, în zinc; mesele cu necunoscuţi; femeile în toalete spumoase şi străvezii; virajele savante ale chelneri- lor printre scaune, balansînd în vîrful braţelor tăvile încăr- cate; pavilionul capelei vieneze cu femeile în haină roşie, acordîndu-şi viorile între genunchii strînşi; ferestrele largi, încununate de colierele becurilor; afişele uriaşe, strigător văp-site, înfăţişînd un dansator negru şi o celebră dizeuză. Spec-tacol nepreţuit de confort, risipă şi trai bun, care se va dez-lănţui fără preget, scăldat în aceeaşi orgie luminoasă de ar-curi voltaice şi răcorit de briza umedă a mării şi mîine, atunci cînd dînsul, orbecăind în bezna satului, apărîndu-se de cîini duşmani şi călcînd în movili de gunoaie, îşi va amăgi ne-somnul inspectînd santinelele de noapte. Colonelul Pavel Vardaru îşi simţi pieptul înăbuşit de tris-teţea şcolarilor la sfîrşit de vacanţă. — Cafele, vă rog? Chelnerul aştepta, înclinat de mijloc, cu faţa rasă, neclin-tită şi severă, ca şi cum era vorba de cea mai gravă hotărîre diplomatică. — Desigur şi cafele! Tresări, din altă lume, colonelul. Copii, care mai ia cafea? Auzi: două îngheţate, un mazagran... Tu eşti cu mazagranul, Luminiţo? Două marghilomane... Şi lichioruri! Dă-mi lista!... Chelnerul nu se clinti. Clipi numai din ochi. — Ştiu! Aniseta domnului colonel.... Marie Brizard!... Pavel Vardaru îşi prinse monoclul în arcada sprincenei şi privi, de jos în sus, servul în frac, care-i cunoştea gusturile. Se lumină, cu o mare fericire: — A! Tu erai, Jean? Şi repetă, întîrziind pe cuvinte, plimbîndu-se cu amintirea prin paradisul interzis. — Jean, de la Alcazar!... Jean zîmbi onctuos, scuturînd profesional colţul mesei  cu şervetul. Colonelul Pavel Vardaru era vestit în toate localurile de zi şi de noapte ale Capitalei şi tuturor reşedinţelor de vară. Capul său pretimpuriu sur, cu obrazul şi mustăţile întotdea-una proaspăt rase, cu înfăţişare de militar în glumă, de sa-lon şi de operetă, prezidase multe mese rămase de pomină. Era celebru în întocmirea măiastră a meniurilor, în reţetele de mîncări recomandate bucătăriilor cu ritualuri gastrono-mice speciale şi în cunoaşterea fără greş, de la prima degus-tare, a tuturor pivniţelor şi recoltelor faimoase de vinuri. Cînd lichiorul fu turnat, colonelul ridică în lumină paha-    rul cu piciorul înalt, ţinîndu-l între degetele grase, cu o luare-aminte şi o înduioşare de savant examinînd un elixir miracu- los. Admiră limpeziciunea culorii, aspiră aroma cu nespusă fericire şi sorbi în răstimpuri. Pe urmă, cu ţigara de foi între dinţi, se întoarse către frate-său, Alexandru Vardaru, depu-  tatul, care, plecat deasupra gazetelor de seară, fuma una la fel. — Alexandre, simţi briza? E un aer, un aer!... Alexandru Vardaru, cufundat în lectura telegramelor de       pe frontul oriental, făcu un gest vag de confirmare, cu mîna. Dar Mihai Vardaru, nepotul lor, din colţul de unde îşi sa- vura îngheţata în felii subţiri, cu graţii de pisică, ridică obra-   zul feminin şi vru să întrebe cum se mai poate simţi răcoarea şi puritatea aerului, aspirat prin asemenea adevărate coşuri de locomotivă, aşa cum arătau ţigările de foi. Îşi aminti, însă, că trebuia neapărat să ceară cinci sute de lei unchiului Pol, înainte de plecare şi, înăbuşindu-şi gluma, se hotărî   prudent să o amîne pentru alt prilej mai prielnic, zîmbind în sine. — De ce rîzi, Mihai? întrebă Luminiţa. Toţi ochii se îndreptară către el. Mihai roşi. — Vă rog să nu-mi necăjiţi băiatul!... protestă tanti Laura, apărîndu-şi nepotul, sfios şi cuviincios, în mijlocul acestei familii sportive, unde ea singură şi adolescentul cu obraz de elevă de pension nu aveau apucături şi vocabular de camping, stadion şi cîmp de curse. Îşi aminti ceva şi deschizînd portţigaretul de platină, spuse: — Acum, Mihai, cînd eşti bacalaureat, bărbat în toată firea, cred că poţi fuma... Nu e aşa, Pol, Alexandre, nu e aşa că-i daţi permisiunea? Mihai roşi şi mai tare, implorînd: — Vai, tanti! Luminiţa Vardaru îşi scutură capul negricios din umbra arbuştilor unde stătuse ascunsă, privind întunericul mării şi-l strîmbă, imitîndu-l: — „Vai, tanti!” Uf, ce văr molîu mai am! Ce „vai tanti”? Zi: „Mersi, tanti, nu fumez egipţiene. Sunt prea slabe şi con-ţin opiu! Fumez ţigări mai bărbăteşti, de exemplu Regale!”... Uite!... Înainte de a se putea apăra, Luminiţa Vardaru, cu înde-mînare de poliţist la o percheziţie corporală, scoase din buzu-narul lui Mihai, de la piept, un portţigaret de piele – cadoul ei de astă-vară, cînd îşi sărbătorise examenul de absolvire – îi puse o Regală între dinţi, în silă, luă şi ea una, aprinse şi-i aruncă un colac de fum în nas. — Poftim! Toţi zîmbiră şi Mihai răsuci stîngaci, între degete, ţigara aprinsă. Ce idee! Şi ce nebună! Lui nu-i tihnea ţigara decît fumată singur, fără atîţia ochi ţintă asupră-i. Luminiţa îşi scoase pălăria de pai. O înfipse într-un stîlp al balustradei. Îşi scutură părul tuns şi inelat. Şi cu coatele pe masă, cu obrazul arămiu mat, după o lună de plajă, prins în pumn, închizînd ochii negri şi puţin oblici, să-i ferească de fumul ţigării, declamă autoritar, ca într-un consiliu de familie: — Numai armata are să-l facă bărbat! Unchiule Pol, la toamnă numaidecît trebuie să-l dezgheţi! Eu mă declar învinsă!... Mihai găsi prilej să se răzbune. Îi şopti printre dinţi, în ureche: — Şi pe tine numai popa de la Domniţa Bălaşa are să te domesticească, atunci cînd ţi-o cînta pe nas Isaiia dănţu-ieşte... Apoi, adresîndu-se unei persoane nevăzute: — Domnule Comşa, la primăvară, trebuie s-o iei în pri­mire şi s-o dresezi. Noi ne declarăm învinşi!... Luminiţa, uimită de o atît de neaşteptată îndrăzneală, rămase cu ţigara la jumătatea drumului spre buze. — Ce-ai zis? Mă rog, ce-ai zis?... Mihai se plecă şi-i şopti a doua oară în ureche, apăsat: — Am zis că numai domnul Radu Comşa are să-ţi scoată sticleţii din cap. Na! — Poftim, domnilor! făcu Luminiţa cu cea mai mare minunare. Abia i-aţi permis să se emancipeze, că a şi început să-şi schimbe dinţii de lapte! Încearcă să muşte... Bravo! Mergi repede, mon vieux! Într-o lună, te văd iscălind poliţe, pufăind o coşcogea havană în nasul unchiului Pol şi – mai ştiu eu? – aşezîndu-te, poate, la masa de alături, cu portu­gheza... — Ce portugheză, mă rog? Se mişcă, între braţele jilţului de paie, foarte îngrijorată, tanti Laura. Luminiţa îşi scutură părul pe spate, explicînd volubil:   — O portugheză, o femeie din Portugalia, fost mare impe­riu colonial, actualmente modestă republică situată la extrema Ibericei!... Capitala Lisabona, în provincia Estramadura, bana­lizată de poeţi simbolişti. Oraş însemnat: Porto, cu vinuri vestite, despre care poate să ne spună ceva mai pe larg un­chiul Pol. Portugalia, în sfîrşit, patria apei de păr, a lui Ca­moens şi donei Ines de Castro!... Pentru rest şi detalii precise adresaţi-vă domnului, care face pe mironosiţa! Vă poate delecta şi cu un Fado de amor, din repertoriul popular... Luminiţa fredona cu mîna pe inimă, revărsîndu-şi dintr-o scuturare părul negru peste ochi, să-şi dea mai patetică înfăţişare:   Amor è sonho que mata, Sorriso que desfalece; Amor è nuevera de prala...   Mihai se sili să asculte această vertiginoasă şi perfidă di­sertaţie de geografie, istorie şi folclor, cu cea mai desăvîrşită nepăsare. Dar micşorîndu-şi ochii, ca din pricina fumului, îşi strivi o lacrimă de necaz. Povestea cu portugheza fusese cea dintîi suferinţă a lui, copilărească. Luminiţa îi descoperise fotografiile şi caietul de note. Fusese confidenta lui două luni, cît ţinuse întreg romanul sentimental, îi făgăduise să nu destăinuie nimic ni­mănui. Din caietul acela de note, descifrase şi dînsa, la pian, romanţa portugheză populară, numărul Carmencitei la Ma­jestic. Atunci îi apăruse cîntecul interesant, frumos şi îl învăţase. Iar acum îşi bătea joc! Toate femeile, toate sunt deopotrivă de...  

  I.    O REPREZENTAŢIE DE ADIO LA CIRCUL STRUŢKI ÎN IARNA ANULUI 1924         Tigrii intrau în arenă unul cîte unul. Pasul lor era mlădios pe nisip. Moale, catifelat, fără vuiet. Nu ridicau nici în dreapta, nici în stînga ochii lor galbeni ca de sticlă. După gratii, mulţimea din staluri privea cu răsuflarea înfiorată de teamă şi de nerăbdare. Dar pentru tigrii de Bengal nu se afla pe lume această mulţime. Nu merita nici o privire. Pentru dînşii, acum o singură făptură omenească era: femeia din mij­locul arenei, înfăşurată în rochia cu solzi aurii şi cu pietre scînteietoare. Ochii ei luceau tot aşa de arzători ca ochii tigrilor. Numai că ochii verzi ai femeii erau poruncitori şi neînduraţi, pe cînd în ochii fiarelor se citea o mare şi isto­vită supunere. Privirile lor se căutau, se aşteptau, se întîlneau. Era destul atît ca să se în­ţeleagă. Ochii femeii străpungeau; ochii fiarelor coborau în pămînt. În mîna întinsă se legăna un bici cu canaf de mătase. Vîrful biciului arăta locul fiecăruia: — Tu aci!... Tu dincoace!... Tu dincolo!... Iar tigrii îşi luau fiecare locul ştiut, fără împotrivire, înaintînd cu paşii lor de gumă, balansîndu-şi cozile grele şi lungi. Şase mingi uriaşe de lemn se aflau înşirate de o parte. Şase de cealaltă parte. Tigrul pipăia cu laba rotundul lemnului. Se înălţa cu o zvîcnire uşoară şi lină. Se aşeza ca o pisică pe vîrful unui stîlp de poartă. Pe urmă aştepta rîndul celor­lalţi. Căsca. Îşi zbîrlea mustăţile ţepoase; arăta cerul gurii şi colţii. În inima privitorilor tremura un fior. În mintea lor stăruia un gînd. Toţi ştiau că, într-o singură clipă, dinţii aceştia tăioşi şi puternici, labele cu ghearele de fier ar putea sfîşia, ca pe un pui de vrabie, pe femeia cu rochia de solzi aurii şi pietre sclipitoare. Dar miss Ellian surîdea. Aşa o chema. Miss Ellian surîdea nepăsătoare. În mijlocul sălbăticiunilor se afla singură. Fără nici o armă. Atît doar: un bici cu şfichi de mătase şi privirea ei. Numai cu atît ea prefăcea doisprezece tigri de Bengal în douăsprezece pisici blînde şi ascultătoare. — Toată puterea îmblînzitoarei e în ochi! vorbi un domn bătrîn, chiar în faţa gratiilor, către nepoţica de alături. Dacă privirea slăbeşte o singură dată, dacă tigrii simt că dresorul se gîndeşte în altă parte sau că îl prinde frica, atunci toţi se năpustesc şi... — Eu mă tem! Nu vreau să vorbeşti aşa... Mă tem! şopti copila strîn-gîndu-se de braţul bunicului. — Ssst! Linişte... Toţi au tăcut. Copila cu hăinuţa albă şi cu buclele bălaie s-a încleştat mai strîns lîngă domnul bătrîn. Îşi aude tictacul mărunt al inimii. Cei doisprezece tigri de Bengal, aşezaţi pe mingile lor de lemn, aştep-tau acum cu încordare porunca din ochii femeii. De sus, din vîrful cortului de pînză, lumina electrică se revărsa orbitoare. Două mii de oameni, înghesuiţi cot la cot, nu se clinteau, împietriţi. Era o mulţime foarte amestecată: bătrîni şi femei, părinţi şi copii, profe­soare şi eleve de şcoală. Îi despărţeau numai rîndurile de bănci şi preţul biletelor. Unii sus, în picioare, la galerie; alţii jos de tot, de jur împrejurul gratiilor, pe fotolii îmbrăcate cu pluş roşu. Toţi uitaseră grijile de acasă, necazurile şi mulţumirile lor mărunte de toată ziua. Acum priveau ca un singur om. Pe stradă, cîţi nu se temeau oare de lătratul neaşteptat al unui căţel cu coada bîrligată? Acasă, cîţi nu tresăreau oare noaptea, speriaţi, cînd trosnea o mobilă sau cînd se ivea de sub dulap un şoricel cu ochi de mărgele negre? Aici şi acum, toţi uitaseră aceste spaime caraghioase. Toţi luau parte la ceva minunat şi rar. Douăsprezece fiare sălbatice, îmblînzite şi ascultînd de privirea unei femei, de pocnetul unui bici de mătase, de semnul unui vîrf de deget. Nu se mai auzi nici un fîşîit de program, nici un glas, nici un scîrţîit de scaun, nici o tuse.       MISS ELLIAN PREZINTĂ PENTRU ULTIMA OARĂ CEI DOISPREZECE TIGRI DE BENGAL     Aşa spunea programul. Era reprezentaţia cea din urmă. Mîine, circul îşi va strînge cortul. Toate animalele vor pleca în trenul cu vagoane albe, în alte oraşe ale lumii. Poate nu se vor mai întoarce niciodată. Va rămîne în urma lor un loc gol lîngă grădina publică a oraşului. Oamenii se vor împrăştia la grijile şi la munca lor. Copiii, la animalele fără viaţă, de lemn vopsit şi de pîslă. Din nou, unii băieţaşi, prinşi de jocurile lor din fiecare zi, au să uite că mai sînt pe lume vietăţi de-o frumuseţe sălbatică şi fară seamăn: cu blana de catifea, cu ochii de sticlă, cu saltul arcuit ca piatra zvîrlită din praştie. Din nou, unele fetiţe fricoase au să tresară speriate cînd latră într-o curte un căţel cu coada bîrligată sau cînd fuge prin casă un şoricel ca o jucărie cu resort. De aceea s-au adunat toţi şi toate încă o dată, să vadă cele două minuni ale Circului Struţki la reprezentaţia de adio din iarna anului 1924:       MISS ELLIAN CU CEI DOISPREZECE TIGRI DE BENGAL ŞI, FRAM URSUL POLAR     Tigrii aşteptau în cerc, pe mingile lor de lemn. Femeia înfăşurată în rochie cu solzi aurii şi cu pietre sclipitoare făcu un pas îndărăt. Îşi împinse cu piciorul coada rochiei foşnitoare şi facu un semn rotit de chemare cu biciul. În douăsprezece salturi egale şi zvelte, tigrii au fost lîngă ea. S-au lungit împrejur cu boturile culcate pe pămînt. Acum, se părea că în jurul femeii s-a deschis o floarea-soarelui uriaşă, alcătuită din douăsprezece petale portocalii, brăzdate cu dungi de un negru lucios şi catifelat. Mîna femeii începu a dezmierda capetele rotunde, urechile moi, boturile umede. Îi alinta. Era mulţumită. Fetiţa se ruşină la gîndul că pe dînsa, acasă, n-o asculta nici Pufuleţ, pisoiul, care acum o săptămînă, cînd se jucau mai voioşi, tam-nisam a zgîriat-o pe obraz. Iar mai sus, într-o bancă din fund, un băieţel cu nasul cam cîrn şi cu ochi sclipitori se înălţase în vîrful picioarelor ca să vadă mai bine. Era Petruş, feciorul cel mai mic alt unui muncitor de la o fabrică din oraş. Ca mulţi alţi băieţaşi, dăduse tîrcoale circului o săptămînă întreagă şi adunase ban cu ban preţul biletului de intrare. Voia acum să nu-i scape nimic din tot ce se întîmpla. Doar nu degeaba de atîtea şi atîtea ori citise afişele cu cea mai încordată atenţie, fără să-i pese de frig şi de lapoviţă. Şi nu degeaba tot de atîtea seri se uita cu jind de afară, la lumea care intra pe uşă. Acum, cînd în sfîrşit a pătruns înăuntru, cum să nu fie el numai ochi şi urechi? Miss Ellian, din mijlocul tigrilor, a ridicat braţele cu un semn de elibe-rare. Pe urmă a pocnit din bici. Tigrii s-au prelins cu paşi de gumă la locul lor şi începură să aştepte neclintiţi pe mingile de lemn. Femeia, în rochie cu solzi aurii şi cu pietre sclipitoare, a ridicat un cerc de hîrtie; a aprins altul pe un picior de fier. Alt pocnet de bici. Unul cîte unul, tigrii se desprind de pe mingile lucioase. Cu un salt prelung, trec prin cercul de hîrtie, abia ating pămîntul şi se mai avîntă o dată, lin şi întins, prin cercul celălalt de flacără. Dar tigrul cel mai îndărătnic şi mai tînăr a ocolit privirea poruncitoare. Încercînd să se strecoare tiptil pe sub cercul aprins, se preface că n-a pri-ceput. Se aşază la locul lui, pe mingea de lemn, şi cască lung, leneş, plictisit. — E Rajah. Îl cheamă Rajah! şopti copila. Îl cunosc eu de la repre-zentaţia de duminica trecută. E cel mai rău... Femeia cu biciul nu l-a strigat pe nume. Nici nu l-a atins cu şfichiul de mătase. Nici n-a bătut mînioasă cu vîrful pantofului în nisip. L-a privit pătrunzător o singură dată şi a înălţat cercul. Tigrul arătă colţii rînjind. — Eu mă tem! Hai să mergem acasă, mă tem!... se înfricoşă fetiţa, înfi-gîndu-şi prin haină unghiile mici în braţul bunicului. — Ssst... N-avea însă de ce se teme fetiţa cu ochii albaştri, cu paltonaşul alb şi cu părul cîrlionţat sub căciuliţa tot albă. Privirea de oţel a îmblînzitoarei a fost şi de astă dată mai puternică decît îndărătnicia tigrului tînăr şi dîrz. Rajah a plecat botul în pămînt. A coborît cu paşi mlădioşi de pe mingea de lemn. Şi-a încordat muşchii sub blana catifelată şi a săgetat din două salturi, din­colo de cele două cercuri, dintre care unul de văpaie. Pe urmă s-a aşezat cuminte la loc. Ochii lui cereau pocăinţă, iertare. Ştia ce-l aşteaptă. Îndată ce se va întoarce în cuşca lui, răsplata are să-i fie cîteva lovituri ascuţite peste bot, cu un bici dureros de curea, nu cu şfichiul delicat de mătase al biciuştei de la reprezentaţie. Iar la ceasul hranei, în loc de porţia de carne crudă, o găleată cu apă. Pedeapsa aceasta o cunoştea. După cum cunoştea şi cealaltă înfăţişare a femeii cu rochia de solzi aurii şi cu pietre scînteietoare. Cunoştea înfăţişarea cea­laltă a ei, aşa cum n-a văzut-o nimeni din toată mulţimea adunată în loji, în staluri şi în galerii. Atunci miss Ellian îşi leapădă haina sclipitoare de reprezentaţie. E îm­brăcată într-o tunică veche de piele, cu o fustă scurtă şi plină de pete. Nu mai surîde fermecător, împărţind sărutări pe vîrful degetelor, cînd publicul aplaudă de se cla­tină circul. Atunci apucă biciul de curea cu vîrful de plumb şi drugul de fier ascuţit. Ţipă cu glas răguşit, loveşte şi împunge în carnea tigrilor cu drugul de fier. E crudă cu dînşii, fiindcă directorul circului, om mai crunt şi mai nesăţios decît fiarele, nu îngăduie nici o abatere de la poruncile sale. Mereu i se pare că toţi nu lucrează în­destul. Mereu vrea numere tot mai îndrăzneţe în program. Mereu răcneşte că toţi mănîncă de pomană: — Am să vă arunc pe drumuri, ca să muriţi de foame! Trece printre dresori, veşnic tunînd şi fulgerînd. Dresorii, speriaţi, se răstesc atunci şi ei la animale. Toţi suferă, toţi rabdă. Toţi ştiu că n-au nici o scăpare. Din munca şi suferinţa lor, din nenumăratele amenzi, directorul se îmbogăţeşte zi cu zi şi reprezentaţie cu reprezentaţie. El e fiara cea mai fioroasă şi mai nesăţioasă din tot circul. Acestea se petrec însă acolo, în cuştile dosnice ale animalelor, după ce pleacă mulţimea şi după ce luminile se sting. Ştie Rajah, tigrul cel tînăr şi neastîmpărat, el mai ştie că acuşi un semn al biciului are să-l cheme în mijlocul arenei. Mîinile femeii au să-i descleşteze gura... Pe urmă, are să-şi aşeze capul cu păr ondulat între dinţii lui, tocmai fiindcă el are faima că e cel mai nesu-pus şi mai crud, iar miss Ellian vrea să arate că nu are nici o teamă, nici una. Aşa face de trei seri în şir. Ce-ar fi atunci să strîngă puţin, numai puţin, dinţii? Ar trosni oasele ca o coajă de ou. Aşa cum trosnesc coastele antilopelor, cînd în viaţa lui liberă din codrii de la celălalt capăt al lumii sărea din ascunzişuri să-şi sugrume prada. Rajah căscă pe marginea lui de lemn. Ştia că aceasta n-are s-o facă niciodată. El e în puterea oamenilor acum. Iar privirea verzuie şi arzătoare a dresoarei îi nimiceşte orice încercare de împotrivire. E tot aşa de netrebnic acum ca maimuţele cele urîte şi slugarnice, care se milogesc în cuşca menajeriei să capete alune americane şi mandarine. Tigrul lăsă pleoapele pe ochii sticloşi, cu lumina îngustă şi oblică, aşa cum sînt pisicile la amiază. Nu mai vedea acum nici pe miss Ellian, nici mulţimea de jur împrejurul gratiilor. Vedea ceea ce trăieşte el întotdeauna, cînd închide pleoapele. O pădure cu frunze late, cu desişuri nepătrunse, cu liane spînzurate pînă în pămînt. E zbor acolo de păsări cu pene de toate culorile curcubeului: păuni care trec cu foşnet mătăsos, păsări colibri mici ca insectele şi fluturi mari ca păsările. Se leagănă oare dintr-un copac o creangă sau un şarpe? Foşneşte oare numai adierea vîntului sau se strecoară printre foile late alt tigru, străin? Este acolo, da! Este acolo o margine de apă cu tufe de bam-bus. Cît de bine cunoaşte locul acela!... De cîte şi de cîte ori nu aştepta acolo, de cîte ori nu pîndea pitulat, la adăpătoarea antilopelor? Aştepta un ceas, două; aştepta pînă noaptea tîrziu. Îşi schimba locul după vînt, ca adierea molcomă să nu ducă mirosul lui. Antilopele soseau. Două, trei, cîteodată una singură... Privea cu ochii umezi, fricoşi, adulmecînd văzdu-hul. Nici nu se auzeau paşii pe pămîntul moale. Pleca botul în unda apei. Tresărea. Ciulea urechile să asculte, îşi vîra gîtul printre frunzele de lotus. Atunci ţîşnea el din tufiş, zvîrlit ca din arc, în cîrca antilopei. Nu era nici o zvîrcolire, nici un geamăt... Altădată, se desfăşura însă o luptă de trosneau crengile pădurii şi răsunau adîncurile de muget... Odată un bivol sălbatic... L-a simţit. Îl aştepta. I-a sărit în spinare şi bivolul l-a răsturnat, scuturîn-du-se peste cap, s-a tăvălit cu el să-l strivească, s-a năpustit să-l împungă cu coarnele. O tăcere de moarte s-a întins în toată pădurea. Maimuţele s-au ascuns în scorburi: celelalte sălbăticiuni s-au pitit la pămînt. Era o luptă uriaşă şi crîncenă între stăpînii codrului! Numai icniturile lor se auzeau, numai răgetul şi mugetul bivolului. A fost însă tot el cel mai tare... Pe urmă, altă dată, lupta cu elefantul care l-a smuls cu trompa să-l zvîrle ca pe un sac la pămînt şi să-l strivească sub tălpile picioarelor groase ca nişte stîlpi... Dar pînă la urmă a fugit elefantul cu trompa fer­feniţă şi cu un ochi sîngerat. Pînă tîrziu a tot răsunat noaptea de paşii lui mînioşi, sfărîmînd crengile, rupînd perdeaua de liane, culcînd la pămînt tufişurile de bambus. Şi altă dată, cei trei vînători cu suliţe, cînd au încercat să-l înconjoare şi au căzut toţi trei sub dinţii lui!... De atunci i s-a dus vestea şi a rămas spaima acelor locuri. TIRANUL — aşa îl numeau toţi. Aşa îl numeau toţi, şi toţi tremurau înfioraţi pînă în măduva oaselor cînd începea el să ragă. Nu se mai încumeta nimeni să treacă pe potecile bătătorite. Îi juraseră moartea, şi tot ei se temeau de moarte. Cînd mi­rosea de departe apropierea unuia, îna­inta cu răsuflarea aşa de uşoară, că nu şi-o auzea nici el. Înainta, se oprea, încă un pas... Un salt. O muşcătură cu dinţii clănţănind. Şi gata! Rămînea întotdea­una el stăpîn la ochiul de apă unde se adăpau antilopele... Acolo l-a prins în­tr-o noapte un cleşte de fier. A încer­cat să sfarme capcana cu dinţii. A um­plut pădurea de spaimă şi de muget. A vrut să-şi smulgă laba, s-o rupă din os. Mai simte şi acum, cînd e ploaie şi frig, muşcătura adîncă a fierului. Pe urmă s-a lungit la pămînt, răpus de durere şi de sîngele scurs, aşteptînd moartea împăcat, fară nici un scîncet. Dar după o săptă­mînă au venit oamenii cu suliţi şi topoare să-l ridice, sleit de nemîncare şi de sete. Nu-i lăsau dreptul să moară în pace. Acum e aici. L-au adus să-l ţină despărţit de lume prin gratii de fier. L-au adus să tremure la pocnetul unui bici cu canaf de mătase, după ce luni de zile a îndurat toate chinurile dresajului. Acum pleacă ochii supus sub privirea unei făpturi fără arme, cu un singur bici de mătase în mînă. Nici o scăpare nu mai este. Nici una! Maimu­ţele aruncă în el cu coji de portocale şi de banană. Se strîmbă şi se scarpină; se agaţă de gratii, cînd îl poartă în cuşca lui pe rotile, şi îi fac semne cu labele lor neastîmpărate. Numai cînd mugeşte le mai cuprinde deodată groaza codrilor şi atunci se zvîrcolesc caraghios, căutînd zadarnic un loc să se ascundă. Canaful de mătase îi atinse uşor botul. Era o atingere lină, ca o dezmierdare. Dar tigrul ştia că e o dojană. Sub blîndeţea alintării cunoştea făgăduiala răfuielii de mai tîrziu, cu drugul de fier şi cu biciul dureros. N-avea încotro! Pentru el nu mai era nici o scăpare, nici una. Deci coborî supus de pe marginea de lemn. Aşa cum cerea orînduiala reprezen-taţiei. Mulţimea îşi stăpînea răsuflarea. Tăcerea era atît de adîncă, încît se auzeau departe, afară, huruitul tramvaielor şi goarnele de automobil. Cei doisprezece tigri s-au înşirat în cunună, culcaţi în mijlocul arenei. Femeia şi-a adunat coada rochiei, a zvîrlit biciul de mătase. S-a aşternut pe spate, în mijlocul lor, cu braţele încrucişate pe piept. Şi-a pus capul în gura lui Rajah, deschisă, sprijinindu-şi ceafa în colţii tari ca pe un spătar de la jilţul dentiştilor. Tigrul clipeşte din ochii mari şi galbeni, de sticlă. Puţin, numai puţin de-ar strînge!... Numai puţin!... Dar ochii femeii îl privesc în sus, peste cap. El nu-i vede privirea. O simte însă. Ah! Ce străpungătoare o simte! Şi nu strînge dinţii. Stă aşa, nemişcat, cu gura deschisă, ca un tigru împăiat. Petruş, băiatul cu ochi sclipitori, a încleştat pumnii, a lungit gîtul, şi fără să-şi dea seama a coborît strecurîndu-se printre lume, mai aproape de arenă, ca să vadă mai bine. Fetiţa cu buclele bălane îşi muşcă buzele. Zvîcnirile inimii îi sparg pieptul mic. Unii au închis ochii. Alţii şi-au astupat urechile, să nu audă ţipătul. Chiar bunicul fetiţei îşi simţea mîna tremurînd uşor pe mînerul de fildeş al bastonului. El a mai văzut odată un dresor sfîşiat de tigri. Ştie că mai toţi sfîrşesc aşa. Ştie că atunci fiarele, din nou sălbatice, se reped la gratii, rînjesc şi se muşcă între dînsele. — Hep! Dintr-o graţioasă săritură, femeia a fost iarăşi în picioare, în mijlocul arenei. Îşi scutură părul negru-albăstrui. Îşi împinge coada foşnitoare a rochiei cu pantoful. Surîde, salută şi răspunde ropotului de aplauze, risipind cu palmele sărutul buzelor spre loji, spre staluri, spre galerii. Sus, pe podiumul de lemn îmbrăcat cu postav roşu, fanfara a început un marş din toate tobele, şi alămurile, şi piculinele, şi pistoanele... Triunghiul, lovit cu ciocănelul de argint, sună: zing-zing! zing-zing!... E un marş cu pas de paradă. Cei doisprezece tigri de Bengal se întorc spre ieşirea din fund, la  cuştile lor. Păşesc unul cîte unul, ca nişte pisici uriaşe şi cuminţi. Îşi leagănă cozile grele şi lungi. Nu privesc nici în dreapta, nici în stînga, cu ochii lor mari, galbeni,    de sticlă. Pasul e mlădios pe nisip. Moale, catifelat, fară sunet.