Cezar Petrescu

                                                                        DUBLU CUVÎNT ÎNAINTE.                                                                                  1932 — 1947                                                                                                  I                                                                                      Aprilie 1932    O prefaţă înseamnă mai întotdeauna o recomandare suspectă. Trădează îndoiala autorului în opera-i cu pricina. Altfel, de ce-ar simţi oare nevoia să-şi prezinte scrisele cu o carte de vizită grijuliu parafată? De ce atîtea expli­caţii? — cînd o realizare deplin ro­tunjită în orice domeniu al artei, se explică şi îşi justifică raţiunea de existenţă prin ea însăşi, dispensîndu-se de asistenţa tutelară a faurului? Un prunc cocoşat, nu-i mai puţin cocoşat, chiar dacă părintele în disperare de cauză invocă argu­mentele cele mai ingenios dibăcite, circumstanţele cele mai dramatice, cele mai înduioşătoare apeluri, pentru a te vicleni să nu bagi de seamă la penibi­lul ghem care scălîmbăie spinarea progeni­turii. Nici dacă schimbînd de tactică, într-o scînteietoare jerbă de sofisme îţi demonstrează că o cocoaşă e în de­finitiv cel mai de pizmuit privilegiu, de care doar prin excepţie se bucură numai arare exemplare umane, cum va fi existînd desigur şi o astfel de teo­rie rezervată ad-hoc pentru uzul părinţilor de coco­şaţi, punînd într-o demorali­zantă inferioritate gloata comună a odraslelor cu vertebrele normal înşuru­bate pe verticala coloanei. Oare desenatorii care nu se învrednicesc a trage o singură linie pură, stihui- torii ai căror iambi se tîrîie şontîc-şontîc în sărmane aparate ortopedice, muzicanţii care nu-s capabili să înfiripe o armonie fără sughiţuri cacofonice — nu purced oare prin a contesta de-a valma un Yngres, Petrarca sau J. Sebastian Bach, sub cuvînt că li s-a perimat arta? Şi improvizîndu-se cu de la sine au­toritate vajnici deschizători de drumuri,   nu-şi trans­formă oare în virtuţi regeneratorii jalnicele lor in­firmităţi? O proclamă cu vehemenţa. Găsesc îndestui naivi şi snobi s-o creadă. Mai grotesc încă: o cred! Ei înşişi o cred. O cred, identificîndu-se cu Baudelaire, Wagner, Rimbaud, Manet, Debussy, Rodin, Picasso ori Rymski-Korsakov, deşi e cam depărtişor distanţă. De aceea, de la cel dintîi volum apărut acum zece ani, pînă la acesta (al cincisprezecelea îmi pare), m-am abţinut de la asemenea fastidioase comunicări directe cu lectorul. Nu i-am solicitat indulgenţa, răbdarea, măsluita adeziu­ne. Nu i-am aprins opaiţe suplimentare pen­tru a ilumina într-o favorabilă si mistificantă miză în scenă, tainele atît de ades torturante ale cămăruiei de lucru, cu ale sale patetice deznădejdi, revulzii de elanuri, tîrîşuri după luciola inspiratei năluci care fuge şi-ţi scapă, căderi, himerice înver­şunări ale depăşirii de sine. Prin acestea toţi tre­cem. Toate rămîn pudic ferite de ochii spectatoru­lui, ca orice spasm, prin natură inestetic, al naşte­rii. Am lăsat cărţile odată apărute, să-şi urmeze destinul. Lectorul să le adopte ori să le respingă. Tot el să le inter­preteze. Nici o introducere. Nici o prezentare. Nici o de­dicaţie — indicînd o intenţie sau alta, o preferinţă sau alta, o afinitate ori alta. Dacă o singură dată mă abat de la o atît de rectilină conduită, o fac fiindcă întru aceasta mă strîmtorează acum mai multe pricini, pe cît de com­plexe, pe atît de imperioase, cred. Mă opresc numai la două. Cele mai însemnate. În primul rînd, pare-mi-se că a ajuns veleatul unor asemenea lămuriri, oricît ar violenta preocu­parea unei sobre ţinute literare, departe de şcoli, cenacluri, manifeste, campanii ideologice, polemici şi schisme; întrucît pe acest roman se centrează mai toate cărţile tipărite pînă acum şi cele ce stau în sertar începute şi aşteptîndu-şi maturitatea de­finitivă; pe acest roman se vor centra fără îndoială şi cărţile cîte vor veni cu anii, cristalizînd din magma proiectelor. În al doilea rînd, o fac, fiindcă lectorul şi croni­carul, prea s-au aflat dezorientaţi de absenţa unui plan vizibil şi organizat în succesiunea romanelor destul de numeroase, poate chiar prea numeroase după opinia unora. Romane care au întîmpinat cînd o soartă nemeritat prea bună, cînd alta mai me­ritat vitregă, în aceşti zece ani, de cînd cu o mînă sfielnică de începător, dar în numele unui ferm şi nedesminţit crez, intitulam semnificativ prima carte Scrisorile unui răzeş. Atunci, am fost categorisit în pripă epigon întîrziat al semănătorismului. Şi de-atunei încoace, în pofida acestei superficiale, poate numai comode eti­chetări, lectorul şi cronicarul s-au văzut mereu con­trariaţi şi diversitatea cu o aparentă incoherenţă a subiectelor, de diversitatea mediilor, a problemelor, a atmosferei şi a metodelor, adică a tehnicii literare. Iar în concluzie, au fost uneori ispitiţi — aş recu­noaşte, pînă la un punct: îndreptăţiţi — să-mi atri­buie la al zecelea ori al doisprezecelea volum, inten­ţii şi orientări străine de mine, după cum intenţii şi afiliaţii străine de mine au crezut că-mi discern de la întîia cărţulie a debutului. Nimic mai firesc. Căci nimic nu dă mai desăvîrşit impresia de anarhică dezorganizare, ca o construcţie în curs. Faţada e încă în cărămidă roşie, sacii cu beton ală­turi, ghiara armăturilor de fier crispată sub viitoa­rele bolţi, dincoace groapa cu var, pretutindeni mo­loz, praf, grunji de tencuială; pe cînd schelele ne­ridicate încă, maschează o privire de ansamblu. Totuşi, spre o asemenea construcţie de ansam­blu năzuieşte toată fiinţa mea scriitoricească. Şi numai articu­late într-un asemenea tot, aş cere lectorului să-mi accepte indulgent ori să-mi res­pingă cu un sever verdict, fiecare carte nouă sau mai veche, dincolo de ale lor inerente şi omeneşti inegalităţi. Fiecare din aceste volume, indiferent de subiect, de obiect, de personagii, de mediu, de atmosferă, indiferent de realizarea lor mai izbutită ori mai mi­zer naufragiată, nu va să înfăţişeze cumva în cro­nologia apariţiei sau în cronolo­gia epocii în care se desfăşoară acţiunea; nu va să înfăţişeze ori să ja­loneze o etapă de orientare spre cine ştie ce modă trecătoare a timpului. O renegare sau o înregi­mentare. O convertire. Nu exist scriitoriceşte din asemenea şi pentru asemenea convertiri vuietoase. Nu cred în ele. În sinceritatea lor. În rodnicia lor. În trăinicia lor. Din anii cei mai neîmpîcliţi de scepticism ai ado­lescenţei, mi-a rămas săpată în cuget ca un sacru îndreptar de viaţă, melancolica reflecţie a lui Alfred de Vigny, care se proiectează cu atît de nobil, de discret şi mîndru profil, printre contemporanii săi de-un romantism agresiv şi emfa­tic, gesticulînd cabotin pentru a ului ori a scandaliza gale­ria: La vie est trop courte, pour que nous en perdions une partie précieuse â nous contrefaire. Un scriitor este organic predestinat cutărei sau cutărei optici şi interpretări a lumii, cutărei sau cutărei fatalităţi temperamentale de creaţie, din care, ca dintr-un cerc magic, nu poate evada. Orice tentativă de evadare e un început de tră­dare faţă de destinul său scriitoricesc; o tentativă de sinucidere. Piruetele acelor scriitori de după războiul se­minţiilor din 1914—1918, care s-au rătăcit după cum sufla vîntul diferi­telor expresionisme şi dadaisme, suprarealisme, simulta­neisme, zenitisme, ultraisme şi alte puerilisme; toate aceste giumbuş­lucuri, oportunisme şi mimetisme, i-au expulzat din orbita literară cînd vîntul a suflat aiurea. Cîte promi­siuni n-au fost astfel înşelate, numai fiindcă scriitorul lipsit de centru de gravitate şi de criteriu interior, sclav snobis­mului de ultima oră, atent la reţeta efemerului succes de ultimul minut, se lăsa fascinat de proclamaţiile acestor improvizate şcoli li­terare, replica altor şcoli plastice, cu senzaţionale manifeste de-un superfuturism iconoclast şi vandalic, exterminînd radical trecuturi, tradiţii, bi­blioteci, muzee, dar fără jalonarea unei singure opere care să supra­vieţuiască fulgurantelor mani­feste? Se perimau toate, înainte de a se zbici cerneala manifestelor. Se demodau într-un an, mai teribil decît faimoasele veste roşii ale romanticilor de-acum un veac, la bătălia lui Hernani. Primul deceniu de după războiul din 1914—18 e presărat de asemenea cadavre ale promisiunilor neîndepli­nite. De cadavrele destinelor literare şi ar­tistice eşuate, căzute în rebut, fiindcă, lipsite de con­sistenţă fiind, lipsite de, densitate interioară, s-au înregimentat în batalioanele de asalt ale oportuniş­tilor inovatori cu orice preţ — şi adesea cu preţul ridicolului prin absurd — în loc să se caute şi să se găsească pe sine, în loc să creeze opera durabilă care să-i exprime. Nu poate fi vorba, aşadar, de niciun fel de orien­tare „nouă” telescopată de alta „mai nouă” în cro­nologia cărţilor mele, ci de continuarea perseve­rentă a unui plan dinainte statornicit şi anunţat în trăsuri generale (pentru cine a voit să citească prin­tre rînduri), încă din romanul Întunecare. În acest prim roman de proporţii, vădeam lectorului că nu atribui literaturii o vocaţie diletantistică de precioase meşte­şugiri sub semnul artei pentru artă, ci o misiune, un pact de profundă conştiinţă, şi ar­tistică, şi omenească. Fără a cădea în erezia artei care demonstrează şi pledează, stăruiesc în credinţa că arta nu se poate opri la suprafaţa virtuozităţilor sterile. Cată a străbate adînc în taina sufletelor şi a vieţilor individuale sau colective, pentru a surprinde ceva din complexele misterioase care decid soarta acestor indivizi, a societăţii şi a unei epoci — mai larg apoi: a umanităţii. Romanul Întunecare, cu dimensiunile sale de roman fluviu într-o vreme cînd literatura euro­peană nu era invadată încă de afluxul acestui gen, nu se înfăţişa totuşi decît ca un fragment, un capitol defalcat dintr-un tot. Iar acest tot, pe care (desigur cu o prezumţioasă ambiţie scriitoricească) îl întrevăd ciclic, într-o succesiune de 15—20 romane, în unele cărţi se mărgineşte la o investi­gaţie orizontală a realităţilor şi proceselor sociale: Calea Victoriei, Comoara Regelui Dromichet, Aurul negru, Apostol; în altele încearcă o investigaţie verticală, mult mai subtilă, în realităţile şi proce­sele psihologice ale individului dezaxat de epocă sau copleşit de epocă: Simfonia fantastică, Baletul me­canic, novelele cu natură de mici romane compri­mate: Omul din vis, Omul care şi-a găsit umbra, Somnul, Adevărata moarte a lui Guynemer, etc. Amintesc cîteva numai, din cele tipărite. Nu po­menesc pe cele în lucru sau în nebuloasa intenţiilor. Evident, distanţa între ele e mare. Raporturile par cu totul vagi. Lectorul înşelat de-o premeditată diversitate de mediu şi de atmosferă, de ton, de tim­bru, de procedeu şi de ritm, e ademenit să ignore caracterul de unitate, acel fir nevăzut dar perma­nent, care circulă în meandrele atîtor destine de eroi, de familii, de grupuri, de clase. Pe deoparte, aşadar, ca să înlătur odată pentru totdeauna asemenea confuzii ale lectorului; pe de alta, ca să contest anume etichetări arbitrare ale unor anume critici, nărăviţi să-ţi ceară într-o operă ce-ar fi vrut dînşii să pui, în loc să-ţi admită drep­tul de a exprima ce ai tu de spus, judecîndu-ţi scri­sele numai ca atare — încalc o rînduială riguros respec­tată vreme de zece ani. M-au îndemnat întru­cîtva şi mi-au uşurat calea, precedentele unor scri­itori de altă măsură: un Thomas Hardy şi un Ma­xim Gorki, un Joseph Conrad şi un Tolstoi, un Romain Rolland şi un Jules Remains, un Thomas Mann şi un Galsworthy. Şi vai! uriaşul între toţi, Balzac, care-şi prezenta fiecare nou volum cu o savantă şi intransigentă prefaţă în ediţia originală, încît astăzi s-ar putea alcătui măcar două tomuri compacte numai din reeditarea acestor autointerpretări balzaciene. Pe lîngă toţi, ce înseamnă un mărunt romancier moldo-valah, al unei adolescente literaturi, care abia îsi dibuie traditia romanului său naţional? Totuşi, şi aceia, cît de mari şi de universali vor fi fiind, s-au aflat nevoiţi să explice intenţia unei cărţi, semnificaţia ei şi mai ales situarea ei în truda de-o viaţă întreagă, cînd veleitatea acestei trude e o operă ciclică de mai vast cuprins, în spaţiu şi în timp. Romanul de faţă, conceput în două părţi: Plecat fără adresă (1900) şi Sosit fără adresă (193?); Caie­tul cu scoarţele albe şi Caietul cu scoarţele negre — e dacă se poate spune cheia tuturor celorlalte ro­mane, în care năzuiesc să redau imaginea unei epoci, fie urmărind un suflet şi un destin individual într-un grup restrîns, fie sufletul şi destinul unei grupări umane traversînd epoca. Nu cheie în înţelesul titlului pus de Aldanov pe coperta unui roman, inaugurînd un ciclu unde socie­tatea e văzută prin prisma unui individ, cum au mai realizat-o şi Romain Rolland în Jean Christophe sau Maxim Gorki în Viaţa lui Klim [Samghin]. Nici societatea percepută prin destinele, interesele şi reacţiile unei familii, ca în romanele Budden- brooks de Thomas Mann, Les Thibault de Martin du Gard, Forsyte Saga de Galsworthy sau Chronique des Pasquier, romanul lui Georges Duhamel. Nici cheia unui personagiu ca Salavin, pe care acelaşi neîntrecut şi maliţios analist, Georges Duhamel, l-a pus sub observaţie cu răbdarea unui adevărat ento­mologist, studiind o gîză ce-şi simte crescînd aripi de pajură.                 

PREDOSLOVIE   Iunie 17. Poiana Negrei   E RA o încăpere scundă, cu pereţii rombici vecină cu cerul; vara încropită de arşiţă, în Decemvrie sguduită de viscol. V’aduceţi aminte? Stăpânul acelor zidării forti­ficate cu beton, săpând temelia, ţinuse cu sgârcenie să nu piardă nici un ungher din fâşia pământului îngust, şi clădirea se înălţase în văzduhuri triun­ghiulară, ca un bot de navă. Acolo sus, la al patru­lea rând, în colţul cel mai ascuţit unde se despicau vânturile, am descoperit cabina aceea în care cu o săptămână înainte o femeie îşi luase zilele. Fusese o trecătoare neînsemnată prin vieaţă; o femeie fără vârstă şi fără frumuseţe, strecurată în tălăzuirea mulţimii în vestminte fumurii, nevăzută şi mistuită de suferinţe de nimeni luate în seamă. Nu se ştià bine de unde venise, nici ce tăinuite dureri curmase cu ceaşca de băutură omorîtoare. Deşertându-i mo­ştenirea ei săracă, pentru a face loc şi mai puţinu­lui avut, cu care poposisem în cetatea plină de larmă, proprietarul se tânguise doar că a rămas păgubit cu plata câtorva luni şi iscusit, îmi lăsase să pricep că această îngăduială nu-mi va fi şi mie acordată.   Iar umbra moartei necunoscute se desfăcù după aceea multă vreme din unghere, târziu, când noap­tea potolià vaetul oraşului. Prin somn, îşi plecà faţa ei nevăzută deasupra pernelor, misterioasă mă cercetà deaproape; nu-i zăream chipul şi totuş îl presimţeam de o nemărginită tristeţe, purtându-mi visurile în ţinutul împăcărilor veşnice, unde sufle­tul eliberat flutură ca o pasăre albă. Cu această tovărăşie de întunecoase vedenii îmi pornisem acolo vieaţa, şi n’a fost anevoie de înţeles de ce oraşul vostru, din cele dintâi ceasuri, nu-mi mai părù o vale a desfătărilor. Dar aţi venit voi, aducând îndată îndrăzneală şi înveselire. Cutia strâmtă a cămării s’a umplut de furtunoase desbateri şi siguranţa tutupor biruinţe­lor a fost atât de vehement demonstrată cu pumnul în masă, încât înfricoşată, umbra moartei s’a furişat din fostu-i lăcaş, rătăcind aiurea, în adăposturi mai paşnice. Deacolo, dela fereastra deschisă în înălţimi, seara, când se aprindeà colierul luminilor dealun- gul zidurilor sure, urmăriaţi jos furnicarea mulţimii şi sufletele vi-se încărcau de toate nădejdile. În puhoirea fără odihnă a străzii, vă trudiaţi privirea să descoperiţi fraţii voştri necunoscuţi; eroi cari vă înduioşau sufletele, tineri înfriguraţi şi famelici ce-au visat pe cărţile lui Balzac, pe cari Capitala îi chemase din somnolenţa târgurilor tihnite şi din cătune cu bisericuţa mucedă, ispitiţi de pilda lui Rastignac, Rubempré ori Rafael de Valentin. Îi recunoşteaţi după paşii grăbiţi cu care străbăteau strada. După nepăsarea cu care, singurateci în mij­locul mulţimilor, îşi purtau glorios, ca viteze trofee de bătălie, vestmintele lor roase şi de mult înfrun­tând vremelnicia modelor. Spre dânşii înduioşarea voastră coborà ca o desmierdare. Vă regăseaţi. Vă număraţi. Înverşunarea voastră îşi oţelià armătura. Eraţi legiune. Eraţi legaţi printr’o ascunsă franc­masonerie. Cetatea vă stă acolo, la picioarele voastre, cloco­tind de ispite şi gata să îngenunche. Erà nevoie numai s’o îmblânziţi, ca pe-o fiară care învaţă să se târâie supusă, când ştie în mână biciul temut, cu plumbi. Pe mine, spasmul acela necurmat mă obosià. Fără vrere, îmi desprindeam coatele amorţite dela fereastra voastră şi-mi găsiam odihnă ochilor, din­colo, la celălalt pervaz, deschis către alte privelişti. Era altă ferestruie, care privià peste acoperişuri de tablă cenuşie, peste cartiere sărace şi prăfuite, spre marginea oraşului, peste plasa încurcată de şine a gării, unde veşnic poposià şi plecà un tren. Dar prin culisele afumate ale zidurilor, se întrevedeà un colţ de câmp; o şuviţă îngustă, verde şi atât de departe, că mă îndoiam ades de adevărata ei fiinţă, că-mi păreâ uneori o amăgire a ochilor, un ostrov ireal, fata morgana a sufletului sugrumat de ziduri fierbinţi şi însetat de răcoarea pajiştilor. La ferăstruia aceea, lângă peretele cu tencuiala grun­zoasă, se chinuià să ajungă spre cer un copac crescut în pământul sguros. Aveà frunzele colbăite, crengile noduroase şi torturate; arşiţa asfaltului şi umbra uscată a zidurilor, îi înnăbuşise într’atâta seva puţină în trunchiul sclerozat, că-mi păruse din cea dintâi zi un copac-martir. Nici nu s’ar fi putut spune fără şovăială ce copac anume va fi fost. Poate un savant ar fi găsit un prilej rar, să studieze cu isteţime din închirceala frunzelor, din convulsia încâlcită a crengilor, desnădăjduita încăpăţânare de vieaţă a arborilor smulşi pădurii. Seara, când frun­zele abià îndrăzniau să susure timid, la o adiere nesimţită, copacul îmi părea că suspină. Vă amintiţi apoi? După ani, cămara mea nu mai fu încăpătoare îndestul pentru fabuloasele voastre planuri. Vă ri­sipeaţi. Rămâneam singur. În urmă. În cuvintele voastre, după o strângere moale de mână, străbăteà o fugară compătimire. Mă dovedisem cu aripi prea scurte, pentru sborul vostru îndrăzneţ. Şi poate vă întrebaţi de n’ar fi fost mai bine să fi rămas în sătucul acela — despre care vă povesteam — cu cântec de cristei în dimineţile cu cer cristalin. Fu­sese o iarnă cu zăpada murdară pe uliţi, cu întune­cările grăbite de neguri. Deasupra acoperişului erau trei gratii de fier ruginit, cu ceşti albe de porţelan în care se adunaseră par’că, înnodate, toate sâr­mele de telefon ale oraşului. În coardele acelea întinse, se văitase toată iarna viscolul. Şi nopţile îmi păruseră oprite pe loc, fără sfârşit. Din nou singu­rătatea mi-o cercetase moarta necunoscută. Din nou îşi plecă în întunerec, peste obrazul meu, faţa nevăzută, în care desluşeam cu spaimă o în­trebare ce însemna un îndemn. Iar la începutul primăverii, într’o dimineaţă, în zorii plumburii încă, am auzit în strada adormită scârţâitul dureros al carelor. A fost ca o chemare desnădăjduită a câmpurilor. În lumina vânătă se înşirà convoiul cu poveri. Acoperind gemătul osii­lor, se înălţau glasurile cărăuşilor şi ele îmi sunară trist, ca un plânset de acasă. N’am închis ochii. La ferestruia dinspre şes am aşteptat soarele. Vântul dimineţii aducea răsufletul răcoros al ogoarelor. În pâcla albăstrie acoperişu­rile se înălţau fără număr, geometrice şi monotone, ca mii şi mii de temniţe cu obloanele trase, care peste un ceas aveau să-şi deschidă porţile şi să-şi trimită condamnaţii la osânda cea silnică. Ce cău­tam acolo? Ce aşteptam? Din gară un tren pufni un nor alb şi porni grăbit peste câmpuri. Se vedeà acolo un lan crud înverzit. Strălucià departe o lu­cire de ape. Copacul de lângă zid îşi tremură ra­murile şi n’am ştiut de-a fost gemătul meu ori suspinul frunzelor. Mai erà nevoie de-o hotărîre?   În căsuţa de bârne, cu muşcate la fereastră şi adăpostită de nucul străbun, sub care am visat şi eu odinioară să cuceresc lumea, m’am întors atunci obosit şi cuminte. În răzeşia părintească, ecoul gla­surilor voastre ajunge acum înnăbuşit, ca din alte lumi, ca vuetul îndepărtatelor furtuni, ce mor sub norii albi, la orizont. Asfinţitul mă prinde ades cu o carte pe genunchi. Livada cântă de zumzetul al­binelor. Porumbeii cu picioarele de mărgean co­boară să ciugulească grăunţele din mână-mi. Ce-aş mai dori? Aţi vrut câteva însemnări din sihăstria asta. Mă tem că vor însemnà desamăgiri, dela cele dintâi file.               ÎN PODGORIA DE ODINIOARĂ     C ÂND am ajuns sus, soarele se stingea fără putere. Vântul îngrămădià nori fumurii pe culmile rotunde. Erà o lumină turbure, cu ceasul nehotărît. Din înălţimi stau gata să curgă stropii de ploaie. Şi nu se desluşià de-i început de ziuă, ori cele dintâi întunecimi ale asfinţitului. Acolo, la gardul cu vreascurile rupte, la podeţul putred şi la poarta strâmbă şi dată în lături a pustiu, m’am oprit cu răsuflarea tăiată; poate de urcuşul prea repede, poate de amintirea lucrurilor moarte. Un căţelandru alb m’a întâmpinat cu larmă duşmănoasă. Din fund, de sub prunii bătrâni şi cu crengile răsucite, moşneagul grăbi către mine săltându-şi pe umeri sumanul sur. Ca întotdeauna întâlnirea noastră se petrecù sgârcită în vorbe. Paznicul livezii secătuită de rod şi al viei părăginite, e ursuz şi surd iar dru­mul meu pe nevestite-i părù şi de astădată încă un semn de neîncredere şi o iscodire vicleană de stăpân. Deaceea m’a purtat tăcut la cele trei clăi de fân, clădite cu trei jucării netede, în dosul cra­mei cu ferestrele sparte. Îmi arătă cei din urmă pomi noduroşi cari mai rodiau fructe pipernicite, şi iarăşi mă duse, cu gând de mustrare, la casa bătrânească, cu draniţa mucedă şi cu pereţii coş­coviţi, din care cărămizile desgolite arătau răni roşii. Aici paznicul mă întrebă din ochi. I-am ocolit privirea. I-am strigat ceva, la întâmplare, în urechea surdă, pentru a-i strămutà gândul în altă parte. De ani nenumăraţi întâlnirea noastră sfârşià la fel. Păragina în care lăsam să se macine gospo­dăria moştenită îi păreà cea din urmă nelegiuire cu putinţă. Şi nu pierdeà prilej să mi-o amin­tească, duşmănos. Nu-l puteam îmbunà. Nu-i cu­noşteam nici o patimă care să-l ademenească. Ţigare nu pusese în gură, nici rachiu. Singuratec şi posomorît, colindà via pustiită, ca un strigoi cre­dincios ţintirimului. Noaptea, când în toate viile cu rodul pârguit trosneau împuşcăturile paznicilor, ieşià şi el cu puşca la pândă, între puţinii butuci cu aguridă. Dar fără folos îşi ascuţià auzul slab să prindă urme de paşi. Cine eră nebunul să râvnea­scă cele câteva chiorchine acre? Şi cartuşele ruginiau în ţevile de oţel înnegrit. Aşà am rămas amândoi fără să rostim cuvânt, în faţa casei cu obloanele trase. Dintr’un cuib cenuşiu de rândunele sub strea­şină, spânzurau câteva fire de paie legănate de vânt. Ochii noştri întârziau fără vrere acolo. Rân- duneaua de mult se călătorise. Culcuşul căptuşit cu puf cald, îl moştenise o căsnicie gureşă de vră­bii.   Iar neastâmpărul acestor oaspeţi sburliţi de frigul umed al toamnei şi tăbărîţi în cuib străin, ciripitul lor mulţumit, goana după firele de păr cu care îşi durau alt aşternut stufos şi fără fru­museţe în cuceritul lăcaş capitonat, toate turbu­rau gânduri jalnice. M’am întors scurt pe călcâie. Am coborît de cealaltă parte, printre rândurile de viţă uscată, de unde pe alocuri se prindeau cu desnădejde, de rămăşiţele aracilor, cârcei sălbă­tăciţi. Am ajuns la mărul din vale. Acolo, pe ţărmul izvorului secătuit, unde se întinde astăzi, între ier­burile creţe, un fund de baltă uscat şi albit de sare. Adăpost neuitat al celor dintâi nelinişti de odi­nioară. Umbră pe brazdele verzi unde contele a- morţiau deasupra întâielor cărţi ademenitoare. A- mintire de alinare, spre care în funinginea târgu­rilor colindate, mi s’a oprit întotdeauna, odihnit, gândul... Dar mărul m’a primit întinzându-mi spre îm­brăţişare crengi fără frunziş. Sub scoarţa desghio- cată încetase să curgă vieaţa. În beţele albe vântul sunà îngheţat. Din pământul rădăcinii ţâşniseră îndrăsneţ câteva vlăstare crude. Pentru ce bucurie însă să îmmugurească deacuma şi să lege flori tran­dafirii la primăvară? Atâta tăcere aci. Şi dincolo, în celelalte văi, pe celelalte povâr­nişuri, din celelalte podgorii, atâta nepotolită în­veselire şi atâtea chiote de cules străbat până în tihnă acestei văgăuni dosite! Sus pe culme, pândarul surd rătăceşte aproape de norii grei de apă. Se opreşte încovoiat. Cerce­tează ceva. Porneşte iar. Se înalţă pe umărul sterp şi rotund al dealului. Şi lângă cer, în răstimpuri, gesticulează ameninţând depărtările. Vorbeşte cu pustiul.

„STRĂINUL” DIN NOI SAU CEZAR PETRESCU ŞI MUTAŢIILE PROZEI ROMÂNEŞTI INTERBELICE     Cezar Petrescu şi-a surprins şi deconcertat contem­poranii printr-o manifestă variaţie a registrului narativ, care l-a făcut în timp autorul unei opere caleidoscopice. În ea se cuprind şi coexistă, de pildă, schiţe şi povestiri elegiac sămănătoriste alături de nuvele în directă tra­diţie maupassantiană sau de introspecţie psihopatolo­gică; romane politice de calmă clasicitate şi biografii romanţate alături de naraţiuni în reţetă alert-umoristică sau picaresc-senzaţională. Experienţa — deşi a fost so­cotită uneori o concesie făcută mondenităţii şi o cauză de inflaţie factologică — îşi vădeşte neîndoielnice impulsuri şi motivaţii interioare. Cezar Petrescu îşi asumă diversitatea perspectivei epice conştient, ca pe   un imperativ al supravieţuirii literare. Iată ce afirmă într-un cunoscut interviu prilejuit de apariţia romanului Calea Victoriei: „Eu cred că prima condiţie de existenţă a scriitorului e diversitatea, preocuparea de a-şi renova optica şi maniera” (Rampa, an. XV, nr. 3596, 17 ianua­rie 1930, p. 1, 3). „Diversitatea” va deveni, de aceea, pentru scriitor, un precept constant de program artistic şi chiar existenţial. „Fiindcă am trăit şi trăiesc viaţa in­tens şi divers — va continua să se mărturisească în acelaşi context — împrospătîndu-mi cu o scandaloasă neîmpăcare toate curiozităţile intelectuale (...), nu m-a speriat în literatură nici un fel de subiect. Nu m-am sim­- ţit strein în nici o experienţă (s.n.). Eu cred că aceasta     e cea mai mare bogăţie la care poate rîvni un scriitor” După mai bine de un deceniu, cînd opera sa fundamen­tală era cvasifinalizată, ideea „diversităţiiu avea pentru Cezar Petrescu aceeaşi funcţionalitate percutantă, fiind resimţită ca un fel de catalizator al evoluţiei şi progre­sului său literar: „Am fost preocupat de năzuinţa să exprim epoca într-o vastă frescă a României dintre anii 1900—1940, cu toate aspectele sale sociale, istorice, eco­nomice, psihologice (...). Aceasta m-a condus la o diver­sitate de atmosferă şi de mediu, care multor critici li      s-a părut îndrăzneaţă, altora inexplicabilă. Între Scriso­rile unui răzeş sau Apostol, sau 1907, sau Comoara re­gelui Dromichet, sau Aurul negru şi între Calea Victo-riei, Duminica orbului, Baletul mecanic, Omul din vis, Aranca, ştima lacurilor, Simfonia fantastică este o pră­pastie de lumi şi de atmosferă, de probleme (...). Dar pentru scriitor, asemenea diversitate implică şi o di­versitate de scris, de mijloace oarecum tehnice, de meş­teşug, ca să nu-i zic prea pretenţios: artă (...). Aceasta m-a obsedat, căci în aceasta am găsit resursele de în­noire” (Buletinul editorial, an. IX, nr. 116, 1 ianua­rie 1943, p. 3—5). Deşi cu aer de rememorare sentimen-tală, observaţia este seducător de lucidă şi corespunde cu totul adevărului istoric. Cezar Petrescu se vrea ico­noclast, caută cu fervoare „resurse de înnoire”, dar — spirit conservator prin temperament şi educaţie — re­zumă reforma doar la o schimbare alternativă a formu­lei stilistice. De aceea, nici o carte a sa nu continuă gama epică a celei antecedente, în afara celor gîndite sub bolta aceluiaşi ciclu. Predispoziţia apare, de altfel, chiar de la începuturile sale literare (daca nu cumva  are obîrşii genuine). Într-o mărturisire tîrzie, de pildă, işi aminteşte cum în epoca primelor colaborări ieşene publica articole de direcţie în gazete de o anumită orien­tare, iar a doua zi îşi dădea singur replica, sub pseudo­nim, în gazete adversare. Nu-l interesa, se înţelege, co­media luptelor intestine, ci doar posibilităţile sale de a  se ipostazia multiplu şi divergent, exerciţiul artistic în sine. Această mobilitate artizanală, pe care scriitorul şi-o doreşte şi exersează la orice vîrstă, îl face deosebit de receptiv la seismele heterodoxe ale climatului, pe care   le întîmpină cu înţelegere şi dezinvolt liberalism. Nu    va rămîne însă niciodată doar la o simplă expectativă, ci va încerca în genere să se manifeste în „alfabetul” lor, în ordinea convingerii sale că nu trebuie să se simtă „strein” în nici o experienţă. De aceea, majoritatea ten­tativelor de înnoire a retoricii prozei româneşti de după primul război mondial îl au printre partizani (uneori chiar ca pionier) şi pe Cezar Petrescu. Nu mult însă şi niciodată cu aderenţă înfocată, deoarece demonul „di­versităţii” îi destabilizează repede opţiunile şi îl des-chide cu aceeaşi temporară frenezie altor tentaţii, ivite meteoric în orizontul sensibilităţii contemporane. Pe asemenea făgaş biografic ajunge Cezar Petrescu — pro­zator de formaţie tradiţionalist-sadovenistă, investigînd realitatea prioritar social şi comportamentist — la psi­hanaliză şi explorarea abisului vieţii interioare. Noua sa adeziune literară i-a fost repede observată în epocă. Spre sfîrşitul anului 1926, de pildă, Adevărul literar şi artistic (an. VII, nr. 307, 24 octombrie, p. 1) publica sub semnătura „Dr. Ygrec” un articol intitulat Freudismul în literatura română (Note pe marginea ro­manului „Întunecarea” al d-lui Cezar Petrescu), care atrăgea atenţia asupra convertirii prozatorului la pre­ceptele psihanalizei şi acuza chiar un anume exces în acest sens (faptul că eroul unui fragment din roman, publicat de Viaţa românească, reproducea glosele lui Gaston Pawloski, emul freudian, apărute în revista pa­riziană Les Annales). Cum romanul Întunecare a fost elaborat, potrivit mărturisirii sale, în cuprinsul a trei vacanţe de vară consecutive, fiind gata de tipar în 1925 (vezi: De vorbă cu d. Cezar Petrescu, în Adevărul lite-   rar şi artistic, an. IX, nr. 453, 11 august 1929, p. 1—2), putem data cu oarecare precizie perimetrul de geneză al preocupării sale pentru psihanaliză. Este epoca de înce­put a frondei suprarealiste, cînd în tendinţa de a-şi ar­gumenta teoretic manifestul artistic mişcarea popu­larizează masiv constatările şi teoriile a diferite scoli de cercetare psihologică. Democratizate şi intrate subit în actualitate, ele sporesc nu atît creditul avangardei, cît interesul general pentru procesualitatea vieţii interioare. Sensibil la orice simptom de remaniere epică (fenomen pus în evidenţă şi de publicistica sa), Cezar Petrescu se vrea imediat în prim-plan, urmărind nu numai priori­tatea în informaţie, ci şi o veritabilă competenţă în ma­terie. Altfel ce semnificaţie ar avea faptul că îl valori-fică epic pînă şi pe cvasinecunoscutul Gaston Pawloski, pe care îl citeşte într-o revistă profesională şi lipsită de circulaţie precum Les Annales? Extensia domeniului investigat, abundenţa ipoteze­lor şi caracterul lor experimental îl fac să înainteze însă pe un sol nesigur, proteic. Conceptele cu care operează vor fi de aceea întrucîtva difuze (chiar şi cele consacrate ezitau relativist în preajma poeziei), conturate prin co­roborarea unor surse şi puncte de vedere nu totdeauna congruente. Cîteva constante ale ideaţiei sale epice de inspiraţie psihanalitică pot fi disociate totuşi cu uşu­rinţă. Cezar Petrescu închipuie, de pildă, insul social dedublat de eul său latent, infraconştient, pe care-l re­simte traumatic un celălalt, un altul. Cînd perspectiva asupra personajului se revendică mai ales dintr-o direc­ţie freudiană, eul subliminal îi apare ca depozitar al unei experienţe elementare, urcînd fie din refulări indivi­duale infantile, fie din tare filogenetice (nuvelele Rîsul, Adevărul, Fereastra, Somnul, romanul Simfonia fan­tastică etc.). Atunci cînd îi preferă însă ipostaza de fac­tor moderator, de instanţă superioară dominînd şi chiar admonestînd moral fiinţa socială (Păianjenul negru, Omul din vis, Omul care şi-a găsit umbra etc.), direcţia pare să sugereze apropierea de viziunea poetului şi cer­cetătorului englez F. W. H. Myers, foarte popular în Europa prin lucrarea sa postumă Personalitatea umană şi oarecum la modă după 1921, cînd André Breton îl preia cu unele corecţii pozitiviste în teoriile sale asupra automatismului psihic.   În ambele cazuri se vizează un singur scop: explo­rarea teritoriului de dincolo de conştiinţă. Dar, aseme­nea profunzimii pădurii, care rămîne în plin mister din cauza copacilor, partea de umbră, subiacentă a conşti­inţei se lasă greu descifrată, impunînd prin imprevizibil şi fantasticitate. Aceasta este, de altfel, şi „legenda” ex­presiei „fantasticul interior”, cu care scriitorul îşi par­ticularizează un întreg ciclu de opere, rod al noilor pro­pensiuni tematice şi stilistice. „Fantastic interior”, adică esotericul lumii de senzaţii şi pulsiuni care precede me­canica de suprafaţă a comportamnetului social. Pînă la abordarea frontală a laitmotivelor psihanali­tice, Cezar Petrescu traversează vizibil o etapă de tato­nare, de adaptare. Reluînd în volumele Scrisorile unui răzeş şi Drumul cu plopi multe din textele publicate în Hiena şi Gîndirea, autorul simte nevoia să le rescrie în conformitate cu noile exigenţe epice. Conflictul inte- rior al eroilor este acum adîncit, acutizat, deviat în forme irezolvabile, uneori cu finalitate tragică. Perso­naje scindate între un eu dornic de adaptare sau promo­vare socială şi un revers subconştient al său, conservator şi retractil, trăind în idealitate şi năzuind la ea ca la o stare originară — iată deja o presimţire a toposurilor psihanalizei. Nuvela Adevărul pare să fi prins elocvent  şi întrucîtva exponenţial acest nou suflu al problema­ticii. Eroul, un tînăr proaspăt mariat, trăind încă spaima de singurătate a unei copilării similiorfane şi a unei adolescenţe frustrate de afecţiune, închipuie compen­satoriu un prieten ideal, impunîndu-l celor din jur ca etalon. Urzeşte „alături de viaţa cea adevărată şi sear­bădă, alta idealizată”, observă autorul. El îi mistifică pe ceilalţi, dar nu reuşeşte să se automistifice, eşecul dîn- du-i o pronunţată insaţietate existenţială. Apelul la ima­ginaţie şi nevoia cronică de idealitate sînt văzute însă   de scriitor ca defulări manifeste ale unor restricţii in­fantile şi adolescentine. Următoarele rînduri ar face, de pildă, deliciul oricărui teoretician sau interpret de lite­ratură psihanalitică: „Întîia oară, într-o dezmeticire nepregătită, coborî mai adînc în firidele ceţoase ale sufletului şi îşi explică limpede de unde născocirea aceasta absurdă. Nu era numai prelungirea unei minciuni întîmplă- toare, era o chemare lăuntrică a însăşi vieţii lui, o împli­nire dincolo de realitate a celor ce dorise mai însetat şi au aveau fiinţă... Copil, suferise de această singurătate. Deschisese ochii într-o casă unde pluteau tristeţi secrete, între părinţi despărţiţi, care se urau. Se trezea noaptea, în ietacul cu lumina stinsă; alături nu era nimeni, în­tindea mîna fricoasă de copil, şi mîna dădea în peretele aspru; întunerecul şi tăcerea de moarte îl înspăimîntau; plîngea încet, fără hohote, şi nu era nimeni să-i nete­zească părul, să-l adoarmă, aşa cum vedea în gravurile colorate din cărţile de joacă. Nici un copil nu intra în casa lor. În zile de sărbătoare, în zile anumite, presimţite din pregătirile ce se făceau, după liniştea neobişnuită şi după lipsa tuturor celorlalţi, cu o trăsură de oraş venea o doamnă care cerea să-i spună mamă. Mirosea a parfum de la uşă, îi aducea jucării prea copilăroase pentru vîrsta lui, îl săruta pe frunte neîndemînatic şi pe urmă, pe scaun, îl privea lung ca pe un copil străin, ca pe o vie­tate curioasă căreia nu ştia ce să-i vorbească. Cînd pleca, răsufla uşurat, aşeza jucăriile în dulap, neatinse, şi se întorcea la cărţile cu gravuri şi cu povestiri triste. La şase ani avea o cuminţenie de bătrîn. De la fereastră, invidia soarta derbedeilor desculţi şi zdrenţăroşi, fugă- rindu-se prin praful uliţei. Mai tîrziu, adolescent, încercase să destăinuie neas- tîmpărul şi tot dorul de tandreţe adunat în copilăria lui singuratică. Întîmpinase, de la camarazi întîmplători, o atenţie politicoasă şi rece. Nu puteau înţelege. După moartea bătrînului, cînd s-a întors de la cimitir, în casa pustie nu l-a întovărăşit nimeni. Mobilele îl nelinişteau noaptea, păreau că învie; trosnetul unui scrin îi alunga somnul pînă mijea de ziuă”(„Despre singurătate, linişte şi întuneric nu putem spune decît că aceştia sînt fac- torii de care este legată frica infantilă, prezentă încă la majoritatea adulţilor”,scrie Freud în studiul său Stra- nietatea. — N.n.). O alteritate crescîndă, perfecţionată, excesivă colo­rează acum tot mai intens comportamentul eroilor cezar-­ petrescieni, depărtîndu-i de linearitatea tipologică să­mănătoristă. În acelaşi timp, preocupat de interioritatea lor, autorul nu mai are suport pentru tirade poematice, textul cîştigînd rapid în epicitate. Resimt efectele acestei reformulări de atitudine şi  alte texte scrise sau revăzute în această perioadă, între care am cita îndeosebi celelalte nuvele din Drumul cu plopi (Inelul cu piatră de rubin, Aventura, Înjunghierea din Fundătura 13 Septemvrie, Zăpada, Unchiul din America etc.), ai căror eroi, precum cel din Adevărul, vor să concureze procustian, printr-un model imaginar, o realitate socială sau sufletească inconfortabilă. Curajul şi toleranţa retorică a prozatorului nu se opresc însă aici. Ipotezele psihanaliştilor îl incită mai ales prin potenţialitatea lor literară, ca filon epic, ne- stînjenindu-l nici atunci cînd sînt hazardate sau duc la parapsihologie. Ele par a furniza direct subiectul unora dintre cele mai bune nuvele cezarpetresciene (şi aş cita între ele: Rîsul, Omul din vis, Aranca, ştima lacurilor, Omul care şi-a găsit umbra, Somnul) şi chiar al unora dintre romane (mă gîndesc îndeosebi la Simfonia fan­tastică şi Baletul mecanic). Myers, de care aminteam, atribuie celor două euri din care consideră că se compune entitatea noastră spi­rituală (forţînd întrucîtva tradiţia fiziologiei neurolo- gice) sedii cerebrale diferite, bine disociate. Eul subli­minal ar locui emisfera dreaptă, cel supraliminal, adap­tat la social şi manifestîndu-se ca atare, pe cea stîngă. Abolirea emisferei drepte ne-ar lipsi de conţinutul sub­conştient al comportamentului nostru, iar a celei stîngi ne-ar face să acţionăm unilateral, doar prin instincte necenzurate conştient. O asemenea teză, cunoscută poate prin intermediere, stă la baza nuvelei Rîsul. Un bătrîn pescar ţine pe lîngă coliba sa un handicapat mintal,  care trăieşte într-o elementară şi primitivă frăţietate cu cîinele casei. Traiul cenuşiu le este tulburat de o devas­tatoare inundaţie, care-i ameninţă cu înecul tocmai cînd o pareză fatală îl imobilizează pe bătrîn la pat. Singura speranţă de salvare este pentru toţi handicapatul, că­-ruia pescarul îi solicită ajutorul prin disperarea privirii. Numai că acesta trăieşte şi se manifestă congenital prin instincte, astfel că, mînat numai de egoismul instinctu­lui primar de autoconservare, se salvează singur, pără- sindu-şi binefăcătorul în mijlocul apelor, surd la urle­tele cîinelui. Insolitul motivului impune textul atenţiei publice încă de la tipărirea lui în Gîndirea (an. II, nr. 1, 15 aprilie 1922, p. 4—9). Un poet respectat ca Ion Pillat ne face surpriza să-i dedice chiar un inspirat poem, pre- luînd în titlu numele eroului (este vorba de poemul Gîngul, publicat în Gîndirea, an. II, nr. 16—17, 5—20 aprilie 1923, p. 229). Am văzut că personajele întunecării dezbăteau ul­timele teorii asupra mecanismului de configurare a vi­sului cu mare dezinvoltură. Preocuparea lor nu era în- tîmplătoare, ci simptomul unei propensiuni devoratoare pe care o acuză în această perioadă scriitorul, pusă în evidenţă de bucăţi elaborate paralel cu romanul, dar şi ulterior. Perspectiva generală asupra problemei, uneori terminologia, apoi faptul că eroii sînt întîrziaţi într-un echivoc continuu la graniţa dintre patologic şi normal par să indice ca sursă inspiratoare în primul rînd pe Freud. În dezvoltarea epică a tezelor, prozatorul îşi per­mite însă largi remanieri fie apelînd la soluţii sugerate de alţi cercetători, fie moderînd pozitivismul lor prin fantastic.   În Omul din vis, de pildă, protagonistul acuză o  gravă stare de decompensare psihică (Freud ia totdea­una abnormalul ca normă în studierea normalităţii). Îl îngrijorează îndeosebi revenirea obsesivă în visele sale de adult a unui laitmotiv al viselor infantile: un bătrîn providenţial, care apare asemeni zînei bune în momen­tele de criză şi pericol, schimbînd situaţia în favoarea  sa. Bătrînul are o prezenţă onirică percutantă, pe care copilul, apoi adultul o reţin pînă la amănunte neînsem­nate. Hotărît să-şi odihnească nervii, pleacă la ţară, unde departe de a-şi găsi remediul, asistă stupefiat la întruparea diurnă a visului său. El regăseşte aici omul din vis în persoana unui moşier falimentar al locurilor, sărăcit datorită jocului de cărţi. Căutîndu-i intrigat ve­cinătatea, eroul are prilejul să-i cîştige ultimii bani, împingîndu-l involuntar la sinucidere. Din acest mo­ment, visele nocturne i se golesc brusc şi misterios de prezenţa ocrotitorului benefic. Textul pendulează cu supleţe între registrul realului şi cel al fantasticului, graniţa dintre ele avînd o anume fragilitate. Eroul trăieşte în plin inverosimil, dar ase­meni personajelor de basm, îl creditează cu un firesc consternant. Cei mai mulţi dintre interpreţii scriitorului, mai ales cei contemporani, asimilează nuvela producţiilor fantas­tice. Omul din vis este însă un exponenţial test literar psihanalitic, fiind fantastic numai în măsura în care exploatează o ipoteză asupra subconştientului uman, el însuşi fantastic prin incontrolabil şi iraţionalitate. Starobinski vorbeşte de psihanaliză ca de un demers metaforic. „Psihanaliza, remarcă el, vrea să se desfă­şoare ca un discurs conştient al raţiunii asupra iraţiona­lului, inconştientului, nondiscursivului; nimic nu ne autorizează să punem la îndoială sinceritatea acestei intenţii. Dar, în acest caz, avem dreptul să bănuim că psihanaliza e ea însăşi o mitopoieză, un limbaj mitic sau cel puţin un limbaj figurat...” (Psihanaliză şi cunoa-  ştere literară, în Relaţia critică, Bucureşti, Editura Uni­vers, 1974, p. 239.) Omul din vis este un astfel de dis­curs raţional asupra iraţionalului din noi. Aminteam că unii dintre partizanii mişcării (avîndu-l pe Myers ca precursor) exaltau potenţialitatea supe­rioară, divinatorie a subconştientului, capabilă să răz­bată prin ecranul eului supraliminal pentru a restabili armonia cosmică a individualităţii. Această potenţiali­tate generează în ins facultăţi premonitorii, vaticinare, puse în valoare şi intermediate doar de subconştient. Asemenea enunţuri „mitopoeticeu par să fi inspirat nuvela cezarpetresciană. Visul fiind o formă de expre-sie şi manifestare a subconştientului, omul care îi   apare în somn eroului n-ar fi altceva decît un mesager oniric al unei realităţi viitoare, trăită apoi în concre-teţea ei istorică. A se vedea de aici cît de iconoclast     este scriitorul la 1923 în materie de problematică şi      cît de mult îşi propune — cît de mult reuşeşte, de        fapt — să mute jaloanele gramaticii narative în această direcţie. Tot la o potenţialitate vizionară, profetică a sub­conştientului face aluzie şi nuvela Aranca, ştima lacu­rilor, dar într-o manieră mai sinuoasă şi cu o vizibilă aplecare către fantasticul de factură gotică. Într-o am­bianţă incert-raddcliffiană şi sub efectul unui vin vechi de Tokay, protagonistul nuvelei se simte provocat de spiritul unei moarte, care, dispărută fără urmă, — si­nucigaşă sau victimă a unei crime —, nu-şi găsise, conform mentalităţii creştine, liniştea unui mormînt. Coşmarul urmăririi lui nocturne îl face pe erou desco­peritorul mult căutatului cadavru şi pacificatorul locu­rilor. Dar aventura sa funambulescă se petrece în stare de subconştienţă şi are aspectul unei transe hipnotice, care îi pune în funcţie facultăţi excepţionale de clar­viziune. Trezit, conştient adică, nu se recunoaşte în nici una din etapele incursiunii şi află amănunte care îl consternează. Fusese, aşadar, instrumentul unei in­fluenţe oculte, a unui fluid cosmic, în sensul ipotezelor neoplatoniciene ale Renaşterii referitoare la magia na­turală. De altfel, scriitorul îşi trădează sursele, atri-buind contelui Andor Kemény, unul dintre personajele nuvelei, interes pentru autori ca Denis Areopagitul, Ruysbroeck, Swedenborg, Allan Kardek şi preocupări fanatice pentru ocultism, magie neagră, metempsihoză, spiritism etc. Premisa teoretică a nuvelei predispune, ca şi Omul din vis, la depăşirea lejeră a firescului, a verosimilului. Prozatorul exploatează această deschidere îndeosebi în direcţia fantasticului terific, redescoperind convenţiile literaturii romantice, dar folosindu-le într-o anume insolită şi modernă convergenţă. În aceeaşi direcţie se va înscrie peste cîţiva ani şi romanul Baletul mecanic, amalgamînd supoziţii psih­analitice cu teme de senzaţional cosmopolit şi fantastic hoffmannesc. În eseul Cîteva tipuri de caracter din practica psiha­nalitică, Freud consacră un întreg capitol unui caz spe­cific de nevroză, numită a celor „care eşuează din cauza succesului”, pe care o argumentează atît cu exemple  din experienţa sa medicală, cît şi cu unele furnizate de literatură (Shakespeare, Ibsen etc.). Iată cum îl deli­mitează: „...există un conflict între dorinţele libidi- nale şi acea latură a psihicului uman pe care o numim eu, expresia instinctelor de autoconservare ale indivi­dului, eu care este totodată şi sediul idealurilor pe     care acesta şi le-a propus. Un astfel de conflict pato-  gen ia naştere doar cînd libido-ul tinde să se angajeze  pe căi şi să se orienteze spre scopuri pe care eul le-a depăşit şi repudiat de multă vreme şi care sînt deci in­terzise pentru viitor; libido-ul manifestă asemenea tendinţe dacă îi este refuzată o satisfacere conformă cu idealurile eului. În acest mod, frustraţia, privaţiunea    de o satisfacere reală devine condiţie principală, deşi   nu singura, pentru declanşarea nevrozei. Cu atît mai surprins, ba chiar dezorientat, va fi medicul, constatînd că uneori oamenii se îmbolnăvesc tocmai cînd li se împlineşte o dorinţă puternică, pe    care o nutresc de multă vreme. S-ar părea că aceste persoane nu-şi pot suporta fericirea, căci în privinţa legăturii cauzale dintre succes şi îmbolnăvire nu există nici o îndoială.” (Scrieri despre literatură şi artă, Bucu­reşti, Editura Univers, 1980, p. 200—201). Omul care şi-a găsit umbra, ampla naraţiune cezar- petresciană, pune în gamă epică această speculaţie freudiană. Personajul, învingător în confruntarea cu capcanele socialului, îşi obţine şi supraveghează ascen­siunea printr-o inflexibilă strategie şi cu sacrificiul ce-lor mai elementare precepte morale. Numeroasele frus­trări cristalizează însă în subconştient un sentiment de vinovăţie faţă de sine şi ceilalţi, care îl împiedică să-şi savureze victoria şi-i trimite din interior semnele unei teribile anxietăţi, sub imperiul căreia în cele din urmă îşi curmă viaţa. De la teza freudiană, scriitorul îşi permite o sin-  gură corecţie, antrenînd textul într-o direcţie cvasi- fantastică. Umbrei eroului, văzută în stranie complici­tate cu subconştientul ostil, i se atribuie o substanţia­litate antropomorfică şi manifestări animiste. Artifi­ciul, facil romantic, trage în derizoriu angoasa persona­jului, diminuînd astfel, din păcate, funcţionalitatea ei în ca­drul afabulaţiei epice. Tot sub asediul unui subconştient anarhic, dar în confruntare surdă cu el, trăiesc şi eroii nuvelei Somnul sau ai romanului Simfonia fantastică, naraţiuni gîndite într-o vizibilă contingenţă tematică şi redundanţă com­poziţională. Anticipînd intransigenţa morală a eroilor camilpetrescieni, ca şi dureroasa autoscopie a celor hol- banieni, protagonistul nuvelei Somnul absolutizează sinceritatea conjugală a soţiei sale. Are însă o drama­-tică revelaţie, care-l scoate din făgaşul unei promiţă­toare cariere politice şi-i destabilizează iremediabil   axul existenţial. Constată, de pildă, că soţia îşi com­pensează loialitatea şi refulările vieţii diurne, în somn, prin libertăţi onirice adulterine. Din acest moment tră­ieşte sub spectrul unei gelozii atroce şi devine un ad­versar implacabil al viselor ei, cărora încearcă să le zăgăzuiască prin toate mijloacele debordanţa stînjeni- toare. Zădărnicia tentativelor îi erodează însă progre- siv luciditatea şi-l apropie întrucîtva de postura doc­torului Kerjenţev, eroul nuvelei lui Leonid Andreev, Ideea, care-şi supraevalua responsabilitatea mentală tocmai cînd ea devenise o tragică iluzie. Ca şi Kerjen­-ţev, care închipuindu-se demiurg are stupoarea să con­state că fusese un banal instrument al tarelor sale bio­logice, eroul nuvelei Somnul se doreşte stăpîn absolut peste subconştientul soţiei, dar ajunge o victimă jal­-  nică a propriului subconştient. Finalul este mai tragic  şi parcă mai spectaculos ca la Andreev: „Cordelia dor-­ mea, cu ceafa rezemată în spătarul fotoliului, cu car­-  tea pe genunchi, cu gîtul dezvelit arătînd vinişoara albastră, cu o mînă strîngînd sînul şi cu buzele palide, întredeschise. Biată figură, ostenită şi tristă, umbră din ceea ce a fost! Am vrut, cu alt suflet, să mă apropii uşor, cu alt suflet, să o dezmierd, să o trezesc din somnul perfid; domnilor, vă jur că în clipa aceea mi-au năvălit deo- dată în gînd cuvinte rare şi încă nespuse, în care să mărturisesc toată chinuirea noastră, să-i destăinui tot, să căutăm împreună unde ne stă vindecarea, de unde   ne va veni eliberarea. M-am apropiat în vîrful paşilor, am întins amîn- două mîinile să o cuprind, şi mi-a răspuns scîncetul, surîsul cel rău şi desfrînat, descărnînd hîd buzele us­-cate. Mîinile erau acolo, aproape de obrajii vestejiţi, pe care voisem să-i dezmierd. Au coborît... Au coborît mîinile la gît, şi mîinele au strîns. Mult. Nesfîrşit de îndelung. Pînă cînd vinişoara albastră de sub bărbie, prelun­gită spre rotundul gîtului, s-a învineţit, să plesnească. Aceasta e tot. Am ucis visul! Am suprimat somnul! Eu am fost cel mai tare !” Naraţiunea este concepută ca o confesiune la per­soana I, personajul pledîndu-şi cauza frenetic, parcă    în faţa unei instanţe de tribunal. Ea fiind însă ab initio compromisă, efortul lui devine cu atît mai ridicol, cu    cît se doreşte mai persuasiv. Peroraţia sa trece parcă prin vid, şi o complicitate discretă între autor şi cititor, cu subtil efect epic, îl învăluie ca pe un convalescent căruia trebuie să i se menajeze echilibrul psihic precar. Trama psihanalitică a Somnului, într-o valorificare arhitectonică mai complexă, trece şi în romanul Sim­fonia fantastică. Protagonistul acestuia, ca şi cel al nuvelei, îşi suspectează soţia de adulter, centrîndu-şi întreaga existenţă pe depistarea probelor. Filmul men­-tal al geloziei suportă însă deformări carnavaleşti. Ca­pitolele cărţii redau augmentarea hilară a acestei mo­nomanii şi converg către un final patetic-macabru: lîngă catafalcul pe care îi zace soţia (la a cărei moarte contribuise), personajul rîde isteric, răsfoind cîteva pla­tonice epistole de adolescenţă ale acesteia şi închipu- indu-le „dovezile” mult căutate. Scena are o percu­- tantă plasticitate, amintind — ca perspectivă grotescă asupra unui eveniment funciarmente tragic — pînzele clasice ale expresionismului. O transcriem mai jos în fragmente semnificative: „De-un ceas? De două? De cîte stă aşa în neclintire şi priveşte obrazul luciu al moartei, fruntea sub care toate gîndurile s-au răcit? Şi toate tainele s-au sleit... Ai crede că e un manechin omul acesta negru, aşe­-zat pe scaun să ţină companie de panoptic morţii, de cînd nu s-a mai clintit. Nu. Acum s-a mişcat. Îşi şterge cu dosul palmei fruntea, ca să alunge ceva, un gînd care se dezmorţeşte din beznele cele umede... «De acum, cum are să mai afle? De unde are să mai ştie care a fost adevărul?» S-a ridicat. Şi-a amintit ceva. Cutia aceea de lemn negru, cu încrustaţii de sidef. Chiar ieri a văzut-o pe  pat. O cutie în care se aflau scrisori... A găsit.   A găsit cutia de lemn şi o strînge cum s-ar teme        să nu i-o smulgă cineva. Cu amîndouă miinile, la  piept... N-are răbdare. Cu vîrful foarfecelui, sfărîmă încuietoarea. Răs­toarnă în mijlocul patului şi lacom răscoleşte încă. Fotografii. Ilustrate. Nu asta. Scrisori. În sfîrşit, scri­sori! Cu vraful în pumni, nu ştie pe care să le ci-    tească întîi. Numai îşi aruncă ochii pe începuturi, pe rînduri furate de ici şi de colo, şi nu-şi mai poate stă- pini chiotul de bucurie care i s-a destins înlăuntru, plesnindu-i toată fiinţa. În sfîrşit, dovada. Nu vede   data, veche de atîţia şi atîţia uni. Vede numai cuvintele înfocate, mărturia necredinţei, netrebnicul sărut al altuia, implorat la fiecare rînd, dovada că tot ce-a bă-nuit şi ce-a ştiut n-au fost năluciri. Aşadar, adevărul este, în sfîrşit, acesta, de astă     dată irevocabil. Stă scris aici. Îl poate pipăi oricine... Iar Grigore Stolnicu rîde într-adevăr cu plicurile decolorate în mîini, rîde din ce în ce mai nestăpînit şi mai vesel. Hohotul a umplut camera, răsună în toată vastita- tea goală şi sonoră a casei, străbate triumfător dincolo de pereţi şi de uşi, dincolo de ferestre, în noaptea calmă şi caldă, de afară. El e nebun? Cînd are aci dovada ce­lei mai netăgăduite lucidităţi, mai poate fi vorba de nebu­nie, de manie, delir? Omul singur, în vestmînt negru, cu obrazul lui vî-  năt de actor neras, se strîmbă de rîs, bătîndu-şi ge­nunchii cu pumnii din care n-a lăsat plicurile.   Niciodată n-a fost atît de vesel! Acum abia înţe­lege voluptatea rîsului... S-a oprit? Nu!... A fost numai o pauză ca să răsufle şi să adune mai tari puteri. Acum, tăcerea, ea, pare nefirească, pustie şi bizară. Acalmie grea de ameninţări, în preceasul cataclisme- lor. Dar nu durează. Rîsul s-a dezlănţuit iar, să spintece triumfal cata- piteazma nopţii. Şi să deştepte din somn, prin tainică     şi nevăzută chemare, toti nebunii lumii, cîţi s-au ridicat   în capul oaselor şi hohotesc în celule, transmiţîndu-şi unul altuia rîsul ca nocturna chemare a cocoşilor; în- gînîndu-se, întrecîndu-se, îndemnîndu-se, întărîtîn-    du-se cu o mie de mii de hohotiri, care-au potopit noaptea, tăcerea şi toată cuminţenia pămîntului. Omul cel negru, cu gura de actor bătrîn întinsă    pînă la urechi, mai voios şi mai neîntrecut decît toţi, conduce cu gesturi scîlîmbîiate chiotul acesta numai de el auzit, chiotul de înveselire universal. La căpătîiul moartei, în camera cu postav negru  peste oglinzi, limbile flăcărilor joacă gălbui şi sinistru.” Calchierea titlului Simfoniei fantastice op. 14 de Hector Berlioz nu este întîmplătoare. Scriitorul expe­rimentează în acest roman o formulă stilistică neobiş­nuită şi cu oarecare singularitate în proza românească. Îşi propune, de pildă, să insinueze naraţiunii modelul retoric al simfoniei berlioziene. Tentativa aminteşte teoretic de Gide şi de proiectele orgolioase ale eroului său, Edouard, din Les Faux-monnayeurs (1925): „Ceea ce mi-ar place să înfăptuiesc — notează acesta din  urmă în jurnal — ar fi o artă a fugii. Iar dacă ea este posibilă în muzică, de ce n-ar fi şi în literatură.” Prac­-tic, însă, Cezar Petrescu este mai aproape de expe- rienţa pe care o întreprinde Huxley în romanul său Punct, contrapunct (1928). Adică de o simfonizare a fic­ţiunii la scară compoziţională, „în eşafodaj”, şi fără a subordona sensurile unei melodicităţi pur acustice. Ca şi romancierul englez, Cezar Petrescu îşi do­-  reşte un tip de naraţiune în care conlucrarea internă, infrastructurală a capitolelor să aproximeze conver­-genţa orchestrală a episoadelor în simfonia lui Berlioz. Menţine, de acea, romanul în strictă simetrie cu afabu- laţia muzicală şi dă unor convenţii componistice func­ţionalitate literară. Degradarea grotescă a iubirii prin gelozie, „ideea fixă” a simfoniei, devine tema-cheie a romanului şi creşte asemeni ei prin reveniri şi nuan­-  ţări contrapunctice, evoluînd către un spectacol final „sabatic”. Tabloul expresionist cu care se încheie ro­manul nu este decît o replică la partea a V-a şi ultimă    a simfoniei („Visul unei nopţi de sabat”), în care un clarinet picolo simulează un rîs parodic şi împreună cu alte instrumente de registru strident (flaut picolo, tobă mare, clopote etc.) deformează burlesc imnul funebru Dies irae, sugerînd perisabilitatea oricărui sentiment, iubire sau gelozie, implicită fragilităţii omenescului. Ulterior, într-o variantă „definitivă”, intenţionînd parcă să accentueze sugestia confluenţei structurale cu sim­fonia, autorul dă capitolelor (pînă atunci marcate doar prin cifre romane) titluri care se învecinează eufonic indicaţiilor dirijorale ale lui Berlioz („Prelude”, „Rondo capricioso”, „Andante ma non troppo”, „Molto cres­cendo”, „Con fantasia”, „Pausa longa” etc.). Paralelismul programatic cu intriga romantică a simfoniei (concepută în 1830) îl face pe Cezar Petrescu să pună încă mare preţ pe coerenţa „anecdotei” roma­neşti, spre deosebire de Huxley, care, pe linia polifo- nismului thomasmannian, o pulverizează printr-o con­tinuă intersectare şi juxtapunere de medii, destine, mentalităţi, vîrste. Se va apropia însă, în schimb, de  Gide prin detaşarea modernă şi invariabil sarcastică  faţă de personaje. Ideea sincretismului retoric între muzică şi roman    îl urmăreşte pe scriitor cu o anumită vervă partizanală. La un moment dat pare chiar tentat să creadă că ea a făcut şcoală în proza românească. Iată, de pildă, ce scrie, în anul de geneză a romanului său, despre ultima carte a lui Ionel Teodoreanu: „... mai mult decît ro- man, Turnul Milenei e o legendă. O legendă construită după legi muzicale. Prima parte, «Cei trei», e o intro­ducere bufonă, scrisă în tempo alegro şi cîntată de fli- goarne, oboaie şi tromboane. Partea a doua, «Boura», cîntată de viori şi violoncele, cu cîteva arcuşe poso-morîte de contrabas. Iar a treia, «1 septembrie 1880», amestec de orgă, de harfă şi, în sfîrşit, clamori de trîm- biţă, în focul «Bourei». «Epilogul» suspină pe un singur arcuş de violon-cel.” (O legendă Simfonică: „Turnul Milenei”, în Gîn-direa, an. IX, nr. 1—2, ianuarie-februarie 1929, p. 59 —    60.) Incitant şi temerar prin anvergură estetică, experi­mentul Simfoniei fantastice rămîne însă mai ales o dovadă a preocupării scriitorului de a reformula con­ceptele romanului românesc şi de a le alinia mişcării   de idei universale.   *   În evoluţia lui Cezar Petrescu, impactul cu temele   de cercetare ale psihanalizei pare un eveniment car­dinal, la fel de fecund şi de individualizator precum descoperirea literaturii Sămănătorului. El are conse-cinţe remodelatoare asupra viziunii epice şi creează în opera sa structuri noi, inconfundabile. Scriitorul devine acum mai curajos în opţiunile sale tematice, mai variat şi original în soluţionarea lor epică, mai complex în ipostazierea caracterologică. Opinăm apoi pentru ideea că numai revelaţiile psihanalizei, cu pozitivismul lor „mitopoetic”, îi deschid şi hrănesc apetitul pentru fan­tastic, experienţă de neconceput în epoca partizana- tului său sămănătorist. În ambiţioasa sa tentativă, pe scriitor l-au pîndit nenumărate capcane. Colegi de generaţie (Felix Ader- ca) sau ceva mai tineri (Dan Petraşincu, Octav Suluţiu etc.) nu le-au putut ocoli. Cezar Petrescu s-a salvat    însă prin spiritul său electiv şi vocaţie autentică. În-     tr-un interviu din 1931 îşi aminteşte de o anume  „oroare de exagerările lui Freud”. A manifestat, aşadar, programatic, rezistenţă la excese şi a ştiut, cu simţul   său epic de scriitor „autohtonist”, să le distingă şi să    se detaşeze de ele. Rezultatele, în ordine literară, au   fost de excepţie. Dacă exegeţii schiţelor şi nuvelelor sămănătoriste numeau reuşitele acestei faze „piese de rezistenţă” sau „texte antologice”, cei ai prozelor de inspiraţie psihanalitică au vorbit, cu dezinvoltură chiar, de „mici capodopere”, impresionaţi de circulaţia lor universală încă din contemporaneitatea scriitorului. Şi atîta timp cît acest ataşament teoretic l-a împins   pe Cezar Petrescu în prim-planul actualităţii, i-a pri­lejuit un netăgăduit progres metodologic şi l-a euro­penizat în mai mare măsură decît alte opţiuni, avem motive să credem că el a fost o alegere fericită şi rod-nică nu numai pentru scriitor, ci şi pentru spaţiul lite­rar românesc.     MIHAI DASCAL  

  CUVÎNT ÎNAINTE     În alte împrejurări, altădată, la începutul altei cărţi, mărturiseam că prefaţa e îndeobşte o recomandare suspectă. Dovedeşte îndoiala autorului în propria-i operă; în realizarea ei, în vitalitatea ei. De ce atîtea explicaţii? cînd o carte se explică ori nu numai prin ea însăşi, dispensîndu-se de asistenţa lăturalnică şi tutelară a autorului? Te-a exprimat? Şi a avut ce exprima?... Atunci n-o poate înăbuşi nimic din afară. Chiar dacă trece printr-o eclipsă de indiferenţă la apariţie; ea îşi afirmă cu încetul, mai tîrziu, dreptul la viaţă. Are un incoruptibil aliat: Timpul. N-a izbutit să te exprime? Sau n-a avut ce exprima?... N-o poate ridica din morţi nici o transfuzie de sînge. Are un ireductibil adversar:  tot Timpul. Vai de sărmanele cărţi, din care supravieţuieşte numai prefaţa! Cimitirul istoriei literare cunoaşte îndestule. Monumente funerare de-o disproporţionată durată, faţă de mizerul cadavru îmbălsămat în cosciug. Glorioase epitafuri, subliniind încă mai jalnic stîrpiciunea unor presumate existenţe în cate nu s-a petrecut nimic; morţi odihniţi între veşnica pace, înainte de a fi trăit aievea. Romanul lui Eminescu a fost lăsat deci să-şi urmeze destinul, fără nici o prefaţă-manifest, prefaţă-pledoarie, prefaţă-epitaf, ce dincolo de conţinutul cărţii şi peste conţinutul ei, va să încerce a lămuri lectorul asupra concepţiei, asupra materialului folosit, asupra metodei de lucru şi generoaselor intenţii care-au însufleţit autorul. Fireşte, n-au lipsit întrebările. Nici nedumeririle. Nici dojanele anat anume eminescologi. Nici pidosnicile interpretări.       Am crezut de cuviinţă să las numai cărţii, grija de a răspunde la toate. Se întîmplă însă un fenomen ciudat. Unele cărţi se desprind de tine, se emancipează ca odraslele ne­răbdătoare să scape de tirania ta părintească; rupîndu-şi cordonul om­bilical îşi continuă o viaţă autonomă. Nu-ţi mai aparţin. Se îndepăr­tează într-un element al lor, care nu mai este şi al tău. Zădarnic ai mai încerca să le opreşti în drum, să le întorci din drum, să le rectifici portul şi firea. Cam asemenea a fost soarta acestui roman. La apariţie, în mai puţin de trei ani, a depăşit modestul destin pe care i-l atribuia autorul; chiar aşteptările – poate mai puţin modeste – ale unui editor prin temperament optimist. O succedare precipitată a ediţiilor fără prece­dent în istoria literaturii româneşti, o sumă de răstălmăciri ce n-au existat niciodată în intenţiile autorului, un excepţional contingent de lectori tineri, avalanşe de scrisori, apeluri pentru conferinţe din cele mai depărtate unghiuri de ţară; toate acestea au dat firesc naştere la un examen de conştiinţă. Autorul s-a aflat în pragul celei de a cincea ediţii, cu intenţia de a revizui textul, de a verifica şi complecta izvoarele noi de informaţie, de a ţine socoteală de observaţiile criticei şi istoriografiei literare. A pus mîna pe creionul roşu cu hotărîrea cea mai energică. Şi totuşi, n-a găsit de schimbat prea mult, nu s-a învrednicit a modifica aproape nimic, nici în structura intimă şi profundă a cărţii, nici în acele amănunte exterioare decorative, care alcătuiesc oarecum blazonul artistic al unui roman. Cartea nu le suporta; nu le primea. Roman realist construit după canoanele genului şi nimic altceva; cu un rebel instinct de conservare, a refuzat orice străină şi tîrzie imixtiune a criticei şi istoriografiei literare, orice sugestie a savanţi­lor eminescologi prea adeseori de ocazie, cu idei preconcepute şi discutabile. A ţinut să rămînă roman şi nimic altceva, gîndit şi zămislit ca atare. Adaosul unui cuvînt-înainte nu-mi mai pare însă acum de prisos, pentru a lămuri de ce şi în ediţia aceasta, a cincea, cartea a rămas aşa cum fusese; pentru a înlătura anume confuzii; pentru a nu induce în eroare un public lărgit mult peste evaluarea numerică a lectorilor de literatură românească. La o răscruce de timpuri confuze care a fost numită „momentul Eminescu”, bogat pînă acum ca nici unul altul în studii critice, în monografii, în cercetări istorice şi bio-bibliografice, în reeditări, într-o febrilă campanie de prospectare a vieţii, a operei şi   a epocii eminesciene, e o datorie să subliniez încă mai apăsat titlul cărţii: roman. Romanul lui Eminescu. Nu biografie. Nu viaţă romanţată. O carte, în care autorul, romancier prin clasificarea sa scriitori­cească, poate romancier prin vocaţie, a interpretat o viaţă cu toate mijloacele dar şi cu toată libertatea genului, amestecînd realitatea cu ficţiunea, arbitrarul cu verosimilul, episodul imaginar cu episodul trăit şi fidel consemnat de biografi; cercînd să dea o sinteză a vieţii interioare şi a celei exterioare după procedeul romanului, nu al bio­grafiei; izolînd din totalitatea evenimentelor cîte alcătuiesc o existen­ţă de om, acele care, după învăţămîntul lui Rembrandt, reliefează în lumină o figură scoasă din penumbra oarecum misterioasă a tabloului. Dar de ce roman, şi de ce nu o biografie? De ce un roman şi nu o viaţă romanţată? Pentru pricina prea simplă, că romanul s-a întîmplat a fi mijlocul cel mai natural de exprimare al autorului; după cum numitul Barnabé, „le jongleur de Notre-Dame” din povestirea lui Anatole France, se închina în felul său şi cu uneltele sale la icoana Sfintei Născătoare, jonglînd în cea mai neprihănită smerenie cu cele şase globuri de alamă şi cele douăsprezece cuţite ale îndeletnicirii zilnice de comediant. Viaţa lui Eminescu, vitregia care a apăsat asupra generaţiilor o jumătate de veac după dînsul, m-a urmărit şi pe mine, din adolescenţă, ca pe atîţia alţii care ne-am format, am crescut, am trăit sub steaua lui Eminescu. Pentru un scriitor de literatură, această permanentă prezenţă a  unei preocupări capătă un caracter obsesional. Se cerea o eliberare – şi cum îmi puteam oare plăti altfel prinosul, decît înlăuntrul meşteşu­gului de romancier? O monografie, erau alţii mai îndrituiţi să o scrie. O viaţă romanţată, erau alţii s-o facă. Un studiu critic, o lucrare mo­numentală, un ciclu de conferinţe; nu intrau în domeniul priceperii, pregătirii şi puterilor mele. Am văzut deci viaţa lui Eminescu înainte de toate ca un roman şi am năzuit s-o reconstituiesc într-un roman. Atît şi nimic mai mult   *   N-a însemnat o prea mare cutezanţă, încercarea de a transforma în erou de roman o personalitate ca Mihai Eminescu, în jurul căruia s-a ţesut de mult o legendă? Poate că da. Fără îndoială că da!           Dar romancierul e silit să-şi impună obstacolele cele mai anevo­ioase, nu să fugă de ele; sub pedeapsa împotmolirii în smîrcurile ace­loraşi subiecte, cu aceiaşi eroi, înnodînd şi deznodînd aceleaşi intrigi monotone, în aceeaşi mediocră atmosferă şi în aceeaşi viziune pe care împrejurările istorice şi sociale le menţin deocamdată lipsite de orizont, în aceşti ani de capitulări, de compromisuri, de inerţie, de sterpe controverse estetice, pentru majoritatea creatorilor pe mai toate tărîmurile artei.* Statuile n-au avut însă şi ele o viaţă? Nu-i îngăduit oare roman­cierului să se atingă şi de vieţile care au depăşit mărimea naturală? Oricum, experienţa merita să fie încercată, măcar pentru, caracterul nobil al luptei cu rezistenţa materialului, după pilda sculptorilor din epoca Renaşterii despre care aminteşte Alain în Système des Beaux-Arts. Tot aşa, la porunca tiranului, artistul era constrîns atunci să scoată forme şi atitudini din blocul de marmoră, predat direct din carieră în atelier. Şi tocmai acestor lespezi de-o tăietură fantastică, întîmplătoare, arta plastică datoreşte cîteva din cele mai pure şi nobile atitudini, fiindcă volumul şi duritatea materialului au constrîns artistul la invenţie. Iar tot Alain, adaogă: „Oare cîteva din cele mai nepieritoare imagini din literatura universală, nu sînt tot astfel datorite constrîngerilor impuse de forma rigidă a versului clasic ?” Libertatea romancierului de a modela veşnic personagiile după pofta sa, într-un material amorf şi docil, e adesea plină de primejdii. Îl îndeamnă să construiască fiinţe abstracte, destinate a servi unei teze şi a figura într-un cadru distribuit geometric şi arbitrar, cum nu există niciodată în viaţa cea vie, fluidă şi nedisciplinată rigidităţii logice.** O constrîngere exterioară, căutată, voită, înseamnă pentru romancier readaptarea la disciplinele realităţii, contactul tonic cu această realitate, regenerarea mitologicului Anteu; binecuvîntatele motive pentru care Tolstoi s-a servit în Război şi Pace de unele întîmplări petrecute în familia sa, iar în Ana Karenina. de un fapt divers petrecut aproape de Iasnaia-Poliana; motivele pentru care Stendhal pentru Rouge et Noir s-a inspirat din arhivele unui proces; Bourget pentru Discipolul din alt fapt divers: Mauriac din amintirile prelucra­te ale copilăriei, Gorki din propriile sale amare experienţe trăite. Un roman al lui Eminescu era ispititor şi din alte pricini. Destinul feciorului de căminar din Ipoteşti, descifrat cu un ochi de romancier, oferă substanţa celei mai patetice opere de imaginaţie, chiar dacă prin absurd am face abstracţie de geniul poetului, de legenda sa, de uriaşa figură a scriitorului năpăstuită de indiferenţa conducătorilor politici contemporani cu el şi totuşi atît de puternic proiectată asupra generaţiilor crescute în umbra sa. Peripeţiile copilului; peripeţiile adolescentului; peripeţiile unei fa­milii; procesul unei societăţi în epocă de tranziţie de la faza feudal-moşieiească, la faza de făţarnică şi pospăită democraţie burgheză; drama inadaptabilului la condiţiile ostile şi triviale ale unei deşănţate demagogii patriotarde de profitori; drama unei iubiri nerealizate şi a altei iubiri naufragiate în trivialul cotidianului; drama inteligenţei care se asistă neputincioasă la măcinarea surmenată a inteligenţei; toate acestea nu condensează oare potenţialul tot atîtor romane? nu întrec oare materialul de observaţie şi de imaginaţie, care stă la temelia Educaţiei sentimentale şi a lui David Copperfield, a lui Jude the Obscure şi a Idiotului, a Anei Karenina şi a atîtor romane ruseşti şi engleze? Fără a interveni cu nici un element de interpretare şi de artificiu artistic, viaţa lui Eminescu înregistrată brut, cronologic, după cele mai autentice date biografice, e un teribil roman trăit, un roman căruia credea că i-a găsit singur semnificaţia şi cheia, în cele cîteva rînduri de manuscris dintr-o versiune a Luceafărului, citate pe frontispiciul acestei cărţi, deşi precum se va vedea adevărata cheie era alta, în altă parte. Dacă naraţiunea unei asemenea vieţi, n-ar corespunde poate no­ţiunii de roman aşa cum ne-a impus-o tradiţia franceză, care imită tragedia, eliminînd durata, reducînd personagiul la un caracter fix şi acţiunea la zugrăvirea unei crize; în schimb, se încorporează desăvîr­şit romanului de tradiţie engleză şi rusă (de ce nu şi celui de tradiţie românească de mîine?) care lucrează cu timpul şi cu spaţiul, înregis­trează o evoluţie lentă, progresivă, a personalităţii, urmăreşte o expe­rienţă de viaţă, ţine socoteală de ritmul vieţii sociale, de perspectiva familiei, de acea discontinuitate a actelor zilnice şi de acea fărîmiţare aparentă a unităţii de caracter, ce reprezintă cu adevărat omul viu, nu omul abstract, nu omul ideal, nu omul apocrif. Atît biografiile cît şi vieţile romanţate, păcătuiesc organic de această infirmitate. Nici Plutarh, nici Vasari, marele biograf al pictorilor şi sculptorilor din epoca Renaşterii, n-au zugrăvit oameni întregi, autentic viabili, fiindcă au ignorat complexitatea şi mobilitatea firii omeneşti, au transferat omul într-un bloc de virtuţi, au procedat prin simplificare înlăturînd enigmele primejdioase, au răpit vieţii acel caracter misteri­os sacrificînd unitatea secretă a unei personalităţi, unităţii aparente şi convenţionale.       Ceea ce nu e îngăduit biografului rămînea însă la discreţia ro­mancierului. A căuta adevărul istoric e datoria savantului; a căuta expresia unei personalităţi umane şi creatoare e domeniul artistului. „O viaţă bine scrisă – spune Carlyle – este aproape tot atît de  rară, ca o viaţă bine trăită.” Iată de ce o biografie fidelă ori o viaţă romanţată (gen de altfel hibrid) m-ar fi intimidat; pe cînd un roman, m-a ademenit, fără teama paralizantă a eşecului total. Biograful nu poate coborî de pe soclu, fără riscuri, o personalitate intrată în istorie şi în legendă; pe cînd ro­mancierul îşi poate permite a căuta chiar omului mai mare decît natura, trăsăturile comune ale naturii omeneşti, la adăpostul celor scrise cîndva de Pascal: „Dacă aceşti oameni mari sînt mai mari decît noi, e fiindcă au capul mai sus decît noi; dar picioarele le au tot atît de jos ca ale noastre. Pornesc toţi de la acelaşi nivel şi se reazămă pe aceeaşi scoarţă a pămîntului; iar prin aceasta, toţi sînt atît de jos ca noi, ca şi cei mai mici dintre noi, ca şi copiii, ca şi necuvîntătoarele.” Într-o biografie, ce ai căuta oare aceste umbre, care într-un roman nu pot să lipsească? Prezenţa lor estompează, nivelează, micşorează promisia de grandoare la care se aştepta lectorul cînd a luat cartea în mînă. „Ce drept are publicul să cunoască nebuniile şi josniciile lui Byron? — se întreabă Tennyson. Byron i-a dat versuri sublime şi publicul trebuie să se mulţumească numai cu atît.” Într-o biografie umbrele întunecă; într-un roman reliefează, fiindcă personagiul rămîne în permanenţă iluminat din interior, fie că se numeşte Eminescu, fie că e Balthazar Claës din La Recherche de l’Absolu. Misiunea biografului e să reconstituie o personalitate; a romancierului e să construiască o imagine, poate nu prea exactă, dar veridică a unei personalităţi, verosimilă, viabilă, circulînd pe pămînt. Şi aci e poate locul să risipesc nedumeririle celor care, cu o ad­mirabilă candoare, s-au întrebat de ce nu m-am încumetat a zugrăvi geniul lui Eminescu în funcţia sa creatoare. Le răspunde Albert Thi- baudet, în reflecţiunile sale asupra romanului: „S-a făcut concurenţă stării civile; mult mai greu se poate face concurenţă naturii. Starea civilă înregistrează în fiecare zi viitori îndrăgostiţi, viitori avari, viitori medici, viitori profesori, viitori deputaţi, care se aseamănă aidoma cu nenumăraţi alţi îndrăgostiţi şi avari, cu nenumăraţi alţi profesori, medici, deputaţi. Artistul care va adăuga acestei serii un Dominique, un Grandet, Diafoirus, Manneron, Leveau (citez pe cei mari şi pe cei mici) imită natura creînd aceste personagii şi termenul a imita natura a sfîrşit prin a căpăta un sens destul de limpede ca să nu mă dispenseze de orice explicaţie. Dar pentru a   crea geniul, nu trebuie să imiţi natura; ar trebui să fii natura, să fii o natură. Se numeşte geniu tocmai ceea ce în unanimitate cores­punde acestei imprevizibile noutăţi; act esenţial al naturii. Se numeşte geniu ceea ce depăşeşte imitaţia. Geniul, el imită natura, atunci cînd creează fiinţi pe care natura sau societatea le produc ele înşişi în serie: îndrăgostiţi sau avari, profesori sau medici, deputaţi sau membri ai diferitelor societăţi savante. El adaogă atunci un exemplar la această serie, pune un nume mai mult în registrul stării civile, şi o face în aşa fel încît exemplarul pe care îl adaogă unei serii, exprimă seria întreagă, şi numele în plus pe care îl înregistrează în starea civilă, ar putea să încheie starea civilă, făcîndu-le pe celelalte inutile. Dar dacă geniul imită ceea ce natura creează în serie, el nu poate imita geniul, care este tocmai ceea ce nu se află produs în serie. Dacă geniul realizează tipuri, el n-ar putea realiza geniul, care este contrariul tipului, adică al individu­lui, al individului absolut. A imita geniul, ar însemna neapărat a-l reprezintă după legile oricărei reprezintări artistice, a-l reprezinta ca o generalitate vie care să absoarbă toţi oamenii de geniu, după cum Grandet absoarbe toţi avarii, după cum Julieta absoarbe toate fetele îndrăgostite, după cum Arnolphe sau Mitridat absoarbe toţi îndrăgostiţii de-o vîrstă trecută. Dar ce-ar însemna aceasta altceva, decît că a reprezinta geniul echivalează cu a distruge geniul, a ucide planta pentru a o clasa în ierbar, a substitui imprevizibilului, prevăzutul şi lucrul ştiut. Numai că arta, urmărind înainte de toate a birui piedicile care par la început de nebiruit, va încerca să folosească o cale piezişe. În loc să privească soarele în faţă, îl va privi în apă. Să cercetăm singura operă, care fiind zămislită de un geniu, are subiect strădania geniului: La Recherche de l’Absolu. Balzac n-a căutat să descrie această strădanie în sine; dar a redat-o augustă şi misterioasă, reflectînd-o într-un anume mediu, punîn-   d-o în contact cu lumea, prin Marguerita şi Mulquinier. A făcut o operă eternă şi tipică, reprezintînd nu geniul, realitatea de invenţie şi de prezenţă fulgurantă, ci un tablou de totdeauna care se poate numi: oamenii în faţa geniului. Nu există decît această cale pentru artist întru a aborda geniul: a-l considera nu în el însuşi, ci în raport cu oamenii...” Nu pot pretinde că m-am conformat cu precugetare acestei prea juste formule ieşite din pana unui faimos critic. În primul rînd, fiindcă nici un scriitor, oricît de umil, nu-şi mo­delează total o operă de creaţie după canoanele unui critic, fie el oricît de autorizat şi subtil. În al doilea rînd, fiindcă reflecţiile lui Albert Thibaudet, îngropate în filele unei reviste, mi-au căzut abia   acum sub ochi, recent retipărite într-un volum postum. Nu aveam habar de ele cînd am conceput romanul de faţă. Veneau cu alte cuvinte să confirme, ceea ce, prin intuiţie, prin instinctiva economie a genului, m-a cîrmuit în înfăptuirea acestei cărţi. Încorporînd vieţii şi romanului un Eminescu-om, am evitat ireparabila şi grosolana eroare de a năzui să zugrăvesc un Eminescu-geniu, în funcţia sa creatoare. L-am înfăţişat numai în raport cu oamenii, fără familiaritatea trivială cu procesul său de creaţie care  să-l coboare la nivelul de rînd, dar şi fără deşarta ambiţie de a pătrunde şi de a reda acest tainic proces al creaţiei. Aceasta poate nu ne aparţine nouă, din exteriorul creaţiilor de geniu, nici s-o pricepem deplin, nici s-o simţim în toate tainele adinci, nici s-o exprimăm cu toată fidelitatea. Încercăm doar să-i găsim o explicare, o pricepere, o interpretare, pe mult mai redusele noastre dimensiuni. Omeneşte şi din afară, am cutezat deci numai a încerca să disociez veridic, valabil, uman şi social, tragicul „egoism” al creato­rului, dacă egoism se poate numi pasiunea absorbantă a creaţiei. Acel blestem care nu-i îngăduie să fie fericit, pe măsura curentă a fericirii, să-şi trăiască în deplinătate viaţa terestră, fiindcă tot ce i-ar fi oferit viaţa terestră în vitregele împrejurări sociale şi istorice ale epocii — şi i-a oferit atît de puţin! — se prelucra în substanţă devorată de funcţia sa creatoare: „... dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte însă pe pămînt nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit”. O spunea singur, Eminescu! O credea singur cu toată candoarea geniului său, fără să observe că nefericirile existenţei îi veneau din altă parte şi de la alţii! În istoria literaturii engleze e pomenit adesea cazul unui asemenea „egoism” creator (căci egoismul şi exclusivismul creaţiei e dominanta geniului); un caz mai înfricoşat decît al lui Byron, mai înfricoşat decît al lui Shelley, decît al legendarului nostru meşter Manole. E cazul pictorului şi poetului prerafaelit Dante Gabriele Rossetti, care la moartea femeii iubite, cuprins de remuşcare fiindcă o făcuse nefericită, fiindcă o sacrificase artei, a îngropat o dată cu ea, în mormînt, toate poemele scrise în timpul acelei iubiri, ca un simbol al căinţei. O clipă, sub impresia durerii, omul renega poetul! Fiindcă jertfise artei o fiinţă reală, se pedepsea nimicindu-şi opera. Căinţa însă n-a durat prea mult. Artistul-creator a reluat locul omului. Nimic nu l-a mai putut opri peste cîteva luni să deschidă mormîntul şi să ridice manuscrisul poemelor de pe pieptul iubitei   moarte, fiindcă raţiunea de existenţă a poetului aceasta era, acolo era, în acele poeme, nu înlăuntrul mormintelor, nici în viaţa cea din afara mormintelor. Pasiunea cea mai nefericită, experienţa cea mai dureroasă din existenţa unui mare creator, se prelucrează întotdeauna în creaţie. Astfel nu rămîn pierdute. Adesea sînt fecunde. În toate poeziile de iubire ale lui Eminescu, se poate întrezări în filigramă, imaginea unei iubite pe care a făcut-o nefericită, ori care  l-a făcut nefericit. Mortua est! Venere şi Madonă. Pe aceeaşi ulicioară. Departe sînt de tine. Atît de fragedă. Dalila. Luceafărul... Iubitele au fost îngropate, au fost devorate de manuscris. Au rămas însă poemele. Tot aşa şi cu umilitoarele sale mizerii materiale, cu revoltele sale sociale şi politice. Îl dureau şi-i înveninau existenţa cea de toate zilele. Dar s-au prelucrat în substanţa creatoare din Împărat şi Proletar, din Scrisorile sale... Şi după cum în orice roman cu un personagiu central plăsmuit   de imaginaţie, autorul grupează actele şi împrejurările în jurul unei pasiuni sau unei virtuţi dominante — avariţie, eroism, ambiţie, iubire, sacrificiu etc. etc. — tot aşa am socotit că dominanta vieţii lui Eminescu, a romanului lui Eminescu, a fost această incapacitate mărturisită de a-şi răscumpăra fericirea cu preţul compromisurilor de toată ziua şi de a face pe alţii fericiţi cu acelaşi preţ, fiindcă tot ce alcătuia promisiunea unei asemenea fericiri terestre, era înlăturat de temperamentul, de caracterul şi de vocaţia sa, de geniul său creator, de recea nemurire a Luceafărului. Mi se pare că un asemenea destin se arăta vrednic de subiectul unui roman, chiar dacă eroul nu s-ar fi numit Eminescu şi chiar dacă n-ar fi trăit destinul său în de-aievea. Fiindcă însă se numeşte Mihai Eminescu şi fiindcă destinul său, romanul său, a fost în de-aievea trăit, acolo unde s-a arătat neapărat nevoie, pentru a nu altera imaginea reconstituită de istoria literară şi creată de legendă, autorul a schimbat peniţa de romancier, cu aceea de biograf. Tot ce aparţine istoriei şi documentului, a fost respectat cu o aspră probitate. Mi-am permis să interpretez. Nu mi-am permis să mistific, falsifi- cînd, pentru a ilustra vreun principiu dogmatic, exterior literaturii.       Că interpretarea va fi fiind mai prejos de personalitatea lui Eminescu prin nevoia de a găsi vieţii o temă şi destinului omenesc o logică — e foarte cu putinţă. Dar ce puteam face mai mult? Trebuie să fii geniu, necum un mărunt scriitor de romane, pentru a-ţi permite luxul de a proceda atît de absurd ca divinitatea, care creează geniile şi le rezervă mai apoi un atît de absurd şi tragic destin pămîntesc.     Decembrie, 1939.     * Subliniez data. E vorba de anii 1930-1937 (n.a.)   ** Vezi conferinţele romancierului englez E. M. Foster la Trinity College din Cambridge, despre Aspectele romanului şi conferinţele de la acelaşi colegiu ale lui André Maurois, despre Aspectele biografiei.  

 PREFAŢĂ     Soarta acestui roman al lui Cezar Petrescu este în multe privinţe deosebită de a celorlalte pe care ni le-a lăsat, scrise şi publicate în perioada inter­belică. Mai întîi, este singurul rămas neterminat, şi anume neterminat în latura fundamentală, în chiar substanţa lui. Avem, în Plecat fără adresă, începutul unui destin uman, care promitea să fie de un patetic tragism; descumpănirea, dezechilibrul, falimentul moral la care ajunge un om, păstrîndu-şi integrale însă luciditatea, capacitatea de observaţie, inteli­genţa, spiritul critic, dar plonjînd într-o disperare, care-l determină să-şi ia viaţa. Un mal de siècle din epoca de vîrf a capitalismului, ucigîndu-şi persona­jele cele mai reprezentative, purtătoarele emblemelor supreme ale speţei. În al doilea rînd, nu ni se păstrează nimic con­cludent asupra continuării propriu zise a romanului, asupra epicii lui, deşi avem, programatic, titlul:  Sosit fără adresă; în schimb, prefaţa lui, cuprinzînd schema ideatică a ce trebuia să fie subiectul, o avem în trei variante mereu mai amplificate, totalizînd cu mult mai multe pagini decît va fi trebuit să aibă romanul însuşi. Că şi alte romane ale lui Cezar Petrescu au avut o soartă asemănătoare, aceasta e adevărat. Taina a şasea, Cadavrul, Pămîntul, mare cotidian independent, Madala, ciclul de şapte cărţi ale frescei Neamul Vardarilor, apoi Junimea, Căpitanul Hartular, şi altele n-au trecut, în gene­ral, de proiect, nici chiar acelea declarate de scriitor a fi fost gata scrise, cum  e cazul şi cu urmarea romanului de faţă, Sosit fără adresă. E cu putinţă ca, pentru unele, materia epică să fi fost convertită, filtrată în alt chip decît cel propus iniţial şi care impusese titlul; e cu putinţă deci, ca unele, cel puţin, dintre lucrările în cauză sa se fi scris, totuşi. De exemplu, începutul romanului Tapirul, cu un telefon sunînd obsesiv în camera unui om aflat la graniţa între somn şi trezie, pare să indice că acesta e cel anunţat sub titlul Căpitanul Hartular, căci între manuscrisele lui Cezar Petrescu există mai multe începuturi cu un telefon terorizînd somnul unui personaj, şi pe toate e scris drept titlu: Căpitanul Hartular. O astfel de mărturie nu lipseşte nici în cazul con­tinuării romanului Plecat fără adresă — a noului roman, Sosit fără adresă; manuscrisele scriitorului ne oferă trei pagini cu o indicaţie de titlu înrudindu-le pe acestea cu romanul apărut. Ciudăţenia nu stă însă aici, întrucît, s-a văzut, mai sînt cărţi anunţate de Cezar Petrescu şi rămase pentru tot­deauna pierdute; ea stă în faptul că Plecat fără  adresă e declarat de scriitor drept axul operei sale de romancier, „pe acest roman se centrează aproape toate cărţile tipărite pînă acum, cele cîte stau în sertar începute şi aşteptîndu-şi rîndul, cele cîte vor veni.” Iar acest „ax” a rămas frînt la jumătate. Explicaţia, indispensabilă, privitoare la sensul acestui ax central, prin raport cu opera sa, ne-o dă autorul în chiar prefaţa — sau prefeţele — romanului de faţă: cartea e un ax, în înţelesul de legătură interioară — motiv literar am zice noi, „cheie” spune Cezar Petrescu, însă „cheia” unei legături „mult mai fragilă şi ascunsă primei priviri” decît simpla traducţie a identificărilor care se pot face între personajele şi intîmplările literaturii şi modelele lor reale, din viaţă. Plecat fără adresă e cartea care „centrează” o în­treagă operă, însă e o carte întreruptă, rămasă fără urmare, deşi desnodămîntul personajului principal ne e cunoscut, căci cu sinuciderea lui începe ro­manul. De fapt, acuma, cînd ştim desăvîrşit că nu vom avea niciodată continuarea intitulată Sosit fără adresă, putem formula totuşi cîteva propoziţii lămu­ritoare pentru cititor, cu prilejul primei reeditări a acestui roman, în a cărui prefaţă scriitorul şi-a expus, contrar practicilor sale de pînă atunci, o ade­vărată teorie asupra epocii, a societăţii, a psihologiei veacului, definind în acest chip coordonatele ideolo­gice ale operei sale, una din cele mai vaste din proza noastră. Mai mult chiar, geneza şi procesul lui de elaborare sînt cu deosebire concludente pentru toată opera scriitorului, şi chiar această incertitudine, sus­pensia desfăşurării epice a romanului, în latura esenţială, sînt simbolic paralele cu ale întregului şan­tier literar declanşat de scriitor, tot mai larg, tot mai cuprinzător şi rămas apoi secţionat brusc într-un moment crucial. Un adevărat roman-portret al lui Cezar Petrescu este Plecat fără adresă, nu prin ase­mănări între autor şi personajul central, ci prin paralelisme cu biografia cărţii, în felul cum s-a scris şi s-a articulat în configuraţia ansamblului unei întinse opere. Tocmai de aceea devin folositoare şi interesante cîteva date de istorie literară privind romanul Plecat fără adresă. A fost scris în iarna 1931—32, mai întîi romanul şi apoi, în primăvară, prefaţa, aşa cum se poate vedea şi din numerotaţia celor două manuscrise, dar şi dintr-un corp epistolar, scris chiar în acest mo­ment, şi avînd certe conexiuni şi proiecţii în evo­luţia subiectului. Venit după Întunecare, Calea Victoriei, Comoara regelui Dromichet, Aurul negru, Baletul mecanic şi Oraş patriarhal, după La Paradis general şi cinci volume de nuvele, Plecat fără adresă plasa în centrul acţiunii cărţii un personaj care circulase şi pînă atunci în proza lui Cezar Petrescu, dar numai în roluri de al doilea şi al treilea rang. Un anumit cinism caracterizează acest personaj, o judecată rece, neînduplecată şi de o ciudată precizie, o inteligenţă rea, dominatoare, o vocaţie a cuceririi locurilor prime în societate, la care nu aspiră totuşi, pe care le ocupă fără să-l fi atras şi le părăseşte fără nici un regret, ba chiar cu voluptate, un dar divinatoriu ce echi­valează cu puterea absolută de a citi exact în semnele vieţii sociale, de a revela psihologii şi destine după simpla privire a fizionomiilor. Astfel de personaje sînt admirate fără a putea fi iubite, însă declanşează drame de iubire; individua­liste la extrem, personalitare fără ca individualismul lor să fie egoism, dimensiunea lor este totuşi mereu socială, capaci­tatea lor de afirmare este exclusivă în sfera vieţii celorlalţi oameni; par mai puternici decît toţi şi în ei se adună mai dureros nefericirea celorlalţi, numai ei îi măsoară toată dezastruoasa ei intensitate; biografia lor, deşi ei trăiesc în văzul şi mijlocul mulţimilor, atrăgînd atenţia tuturor, e mai ignorată decît a celui mai obscur necunoscut; sînt în conflict cu familia, dacă o au, în virtutea ace­leiaşi atracţii către un individualism extrem, care e de fapt expresia personalităţii şi, prin extensie, sau prin restricţie, a geniului. Oricum, ei sînt excep­ţii, dar întrunind în ei cu maximă pregnanţă nu doar categoria lor socială, ci sublimînd epoca şi umani­tatea. Aceste personaje sînt, în adevăr, factorul comun cel mai expresiv al operei lui Cezar Petrescu, obse­sia ei, „cheia” ei. Ele reprezintă, judecînd din unghiul gîndirii scriitorului, pe omul veacului, acela care pleacă la drum „odată cu veacul” atunci cînd dema­rează acesta, şi care soseşte odată cu el la o tragică scadenţă, „fără adresă, în neant” — întocmai cum, de fapt, pornise: tot fără adresă, către neant! Toate calificările din paragrafele de mai sus îl para­frazează sau îl interpretează pe scriitor, fie după texte ale prefeţelor la romanul Plecat fără adresă, fie după interviuri, articole sau formulări din alte romane şi nuvele. Ele definesc însă portretul acestor personaje ciudate, întruchipînd „omul” generic — abstract — al secolului XX, cel a cărui biografie Cezar Petrescu a întreprins-o în opera lui, intitu­lată Cronica românească a veacului XX. De fapt, e mai puţin personaj şi mai mult un caracter, în termenii lui Teophrast sau ai lui La Bruyère; o fiziologie, în termenii clasicismului nostru. Toate roma­nele şi nuvelele lui Cezar Petrescu, care-l con­ţin, îi dau conturul, profilul, fără ca el să devină om viu, ca alţi protagonişti ai celorlalte subiecte. Plecat fără adresă trebuia să-l facă şi pe acesta un erou veritabil de roman, dar se opreşte, abia la primul lui stadiu, la promisiunea de personaj. În fond, prima variantă a romanului, cea din 1932, ni-l arăta pe Sântion, — atunci Adrian, acum Enric — în cîteva episoade ale copilăriei şi adolescenţei, abia pregătitoare ale unei evoluţii: contactul cu un pro­fesor inteligent; apoi tripla confruntare: cu o amantă a tatălui său, cu copilul acesteia şi cu propria mamă; apoi cu o fată pe care o iubeşte, dar de care se rupe; apoi cu patru colegi de generaţie. Intervin pe parcurs un lung dialog despre o crimă „gratuită” şi multe consideraţii despre omul „slab” şi omul „tare”. Varianta nouă a romanului adaugă prea puţine componente epice noi, deşi sporită cu pagini nume­roase. Esenţiale sînt o incursiune teoretică a perso­najului, cu subiect de filozofia istoriei, — comunicîndu-l însă pe Cezar Petrescu însuşi din Cuvîntul înainte, în continuarea dizertaţiilor ţinute de conge­nerii lui Sântion despre civili­zaţie, tehnică, maşinism etc. Se poate spune, fără a greşi, că avem în Cuvîntul înainte al romanului un eseu succint despre toate temele enunţate, eseu dezvoltat şi amănunţit în textura epică a romanului, constituit şi el nu­mai în chip de cadru epic, de pretext, de liant pentru a conecta între ele cele cîteva excursuri eseistice de filozofia istoriei, civilizaţiei, societăţii, maşinismului, culturii, dragostei, personalităţii etc. Componente ale lor sînt semănate peste tot în proza şi publicistica lui Cezar Petrescu; aici, în Cuvîntul înainte şi în roman, se află închegate într-un sistem de gîndire. Încă un motiv pentru care această carte este axul unei opere, „cheia” acesteia. Care sînt personajele în speţă, acelea sintetizate, sublimate în personajul Enric Sântion? Cel mai vechi poartă numele Ion, într-o schiţă din ciclul Scrisorile unui răzeş, publicată în Hiena, însă nere­produsă în volumul din 1922. Paralelismul dintre schiţă şi romanul Plecat fără adresă este evident: acest Ion e şi el prăbuşit dintr-o culme a evoluţiei în scara socială, nu însă punîndu-şi capăt vieţii, ci ajungînd în balamuc; tot ca şi în Plecat fără adresă, un prieten măsoară tragica ruină în care a plonjat personajul, nu compătimindu-l, ci mai curînd condamnîndu-l. Schema e, cum se vede, ace­eaşi; identică e şi lipsa oricărei sugestii asupra cauzelor care au dus la prăbuşirea celor doi eroi — din schiţă şi din roman — în afara acelei deter­minări fatale, ca o pedeapsă zeiască, pe care o notează scriitorul în Cuvîntul înainte: „Niciodată omul n-a fost mai nefericit decît astăzi (autorul se referă la momentul 1930, n.n.), fiindcă nicio­dată nu s-a găsit atît de înalt suspendat în vid, fiindcă niciodată nu s-a aflat ca astăzi, fără reazem interior, într-o socie­tate în lichidare, care se autodevoră”; „...Înverşu­nat să pună stăpînire pe planetă, să-şi creieze o feri­cire planetară, de animal planetar, omul a pierdut sensul cosmic al vieţii”. Lipsa reazemului interior, pierderea sensului cos­mic al vieţii, ca şi „plecarea” sau „sosirea” fără adresă, în neant, eşecul sau revanşa maşinismului, falimen­tul progresului, — astfel de formule sau idei nu spun de fapt nimic concret, dar creiază atmosferă în sensul cuvintelor fatidice de pe zidul ospăţului biblic: Mane, Tekel, Fares — măsurat, cîntărit, împărţit; o atmosferă în care totul apare guvernat de un impla­cabil destin, pe care Cezar Petrescu nu întîrzie să-l accepte, dar dîndu-i dimensiuni şi determinări so­ciale. Totuşi, întreaga terminologie pluteşte nu în istorie sau sociologie, ci în metaforă; ambiţia scrii­torului, de a radiografia un moment al evolu­ţiei societaţii izbuteşte să realizeze numai o viziune litera­ră, chiar cînd componentele epicii sint reduse la scheme. Participant, în adevăr, la agonia unei anumite lumi, la apusul societăţii instituite de ea, la ruina unei men­talităţi specifice, scriitorul intonează un prohod în­tregii umani­tăţi civilizate, omiţînd faptul că toate orînduirile (societă­ţile) au avut perioade de înflorire şi apoi de reflux — ceea ce Gianbatista Vico numise „corsi e ricorsi”, creştere şi descreştere; Montes­quieu vorbise despre „grandeur et décadence”; Cantemir analizase istoria „incrementorum atque decrementorum” (ale împărăţiei turceşti); Grigore Ureche, mai înainte, comparase mersul istoriei cu „şuvo­iul” unei ape, care mai întîi „se adaugă” şi apoi „scade şi îndărăptează”. Toţi analizaseră ştiinţific feno­me­nul şi nu ajunseseră la ideea despre crepusculul ome­nirii întregi, ci doar al unor formaţii social-economice sau puteri politice. Analiza socială a lui Cezar Petrescu generalizează, după „legea artei”, observaţiile unui gazetar atent şi — în limitele gazetăriei — ale unui sociolog-literat; romancie­rul îl surclasează deci pe ziarist şi, ceea ce e firesc în acti­vitatea de gazetă: reluarea obsesivă a unei probleme, a unei discuţii, a unei polemici, — trece şi în practicile romancierului. Este elocvent că scriitorul, care se referă îmbelşugat la mari vizionari străini, în susţinerea tezelor sale, recurge aproape exclusiv la literaţi: Paul Valery, Joseph de Maistre, Paul Morand, Katherine Mans­field, Alexis Carrel, Georges Claude, Eugène Dabit, Charles Péguy — nu la politicieni, economişti sau sociologi. Sin­gura excepţie este Nikolai Berdiaev, la care, de asemenea, elogiul absolut al „actului crea­tor” atribuie difuz sens existenţei omului nu prin observaţie şi cunoaştere, ci prin revelaţie, experienţă interioară, ceea ce rătăceşte gîndirea acestui filozof mai curînd în perimetrul artei decît al filozofiei pro­priu zise, bunăoară ca la Blaga. Este legitim să insistăm întrucîtva, în acest punct al discuţiei, asupra foarte strînsei corelări pe care şi-o decla­ra Cezar Petrescu, în acest Cuvînt înainte, cu Nikolai Berdiaev — dar numai aici, numai reluîndu-i tezele, în timp ce toate ideile despre cronica veacului, despre fantasticul interior, despre „socie­tatea în lichidare care se autodevoră” şi altele, vor reapare mereu ulterior. Cuvîntul înainte publicat în 1932* are autonomia lui, prezenţa lui distinctă în opera scriitorului, de aceea, ală­turi de roman, trece de asemenea prin modificări şi revi­zuiri nu o dată contradictorii, para­lele cu ale romanului, în 1941, 1944 şi 1947. După 15 ani, fascinat încă de pro­pria construcţie ideolo­gică în care-şi încadra literatura — sau pe care şi-o extrăgea din literatura proprie — scriito­rul nu ţine seamă de o serie întreagă de fapte, se abstrage masiv din istoria concretă şi declară a rămîne anco­rat la vechile sale teze, pretinzînd că istoria l-a con­firmat, cînd ea îl dezminţea activ. De unde şi nevoia supraargumentării vechilor afirmaţii, cu exemple noi. Cu acest prilej, iese mai limpede în lumină nu darul profetic al prozatorului în materie de evoluţia istoriei, ci „predilecţia” sa pentru o anumita cate­gorie (sau pentru cîteva) ale vieţii sociale, generali­zate pe planul continental, exact categoriile pe care însuşi le defineşte în Cuvîntul înainte: „dezarmaţii vieţii,... obsedaţi, cei osîndiţi capitulărilor”, învinşii, cei aparent „predestinaţi unei monotone scufundări”. Reducţia umanităţii la această categorie (sau cate- gorii) era seducătoare pentru scriitor, căci ea susţi­nea mai bine filozofia trebuitoare unui tragism indis­pensabil con­strucţiilor realiste şi mai ales unei anu­mite linearităţi şi, cum spune scriitorul, chiar mono­tonii în construcţia per­sonajelor. Argumentarea e ulterioară în mare măsură ope­rei esenţiale, e mai mult o concluzie teoretică obţinută prin însumare, decît expresia unei filozofii proprii a isto­riei — însă, nu mai puţin, chiar în prima dintre „scrisori­le unui răzeş”, din 1920, se enunţa programul acestora, care seamă­nă, în linii mari, cu tonalitatea Cuvîntului îna­inte al roma­nului Plecat fără adresă. Iar acest program era — cum s-a văzut şi în schiţa Ion şi în aproape toate care i-au urmat — copleşit de tragism, de conştiinţa că nu va putea comuni­ca în scrisul său decît intîmplări triste, cu oameni înfrînţi şi des­curajaţi în lupta cu viaţa, sau direct suprimaţi. Exista aşadar la Cezar Petrescu un teren favorabil fi­nalurilor decepţionate, cînd s-a ivit în sfera cunoaş­terilor lui, lucrarea lui Nikolai Berdiaev, fost un timp, la începu­tul secolului, chiar discipol al revoluţiona­rilor marxişti ruşi, îndepărtat însă mereu mai mult spre ortodoxie, spre o filozofie pe care o va contesta în formele ei administra­tive, sinodale, acceptînd-o definitiv în baza ei mistică. El va fi, în toiul primului război mondial, autorul unui eseu despre actul creaţiei şi justificarea existen­ţei omului, conchizînd în sfera direct creştină, des­pre acţiunile umane fundamentale („actele creatoare”) ca prelungiri sau expresii ale actului primor­dial al creaţiunii lumii, me­reu reluat în substanţa şi sensul său. A relua actul crea­ţiunii, a-l repeta şi continua, spunea Berdiaev, înseamnă întoarcerea către el, aşadar omenirea este într-o neîntre­ruptă întoarcere spre esenţa divină, pe măsură ce se de­părtează tot mai mult de ea, în timp şi în esenţa manifes­tărilor sale determinate (de progres, civili­zaţie, cultură etc.). Că lumea nu s-a ivit „desăvîrşită” (din mîinile divini­tăţii), ci că ea „se creează” mereu — deci se desăvîrşeşte — dar că omul are mereu tentaţia regre­siunii inverse (că­tre matricea divină primordială), aşadar tentaţia primi­tivităţii, această teză conţine o contradicţie fundamentală, deloc singura în sistemele de explicaţii ale sensului lumii pornind de la sursele biblice şi de la divinitate. Însă ideea „întoarcerii” (spre ipostaza genezei biblice) e localizată într-o nouă lucrare a sa, cea de mai largă circulaţie în occiden­tul interbelic, Un nou ev mediu (1924), cea cu care Cezar Petrescu se obstinează să caute explicaţii şi ilus­trări ale propriilor teze de sociologie contempo­rană. Pentru Berdiaev din această lucrare, omul e defi­nitiv condamnat, pentru că a ajuns să se autodivinizeze, datori­tă încrederii absolute în propria creaţie, devenită obiect la dispoziţia şi în slujba maselor. Este, în fond, alarma religiei în faţa ştiinţei, cînd aceasta devine bun tot mai larg şi revoluţionează viaţa omului şi a societăţii. Imensa cunoaştere a omului şi a naturii îl îndepărtează pe om de divini­tate dar şi de sine însuşi, spune Berdiaev. Ideea — metaforă şi nu teză filozofică — poate fi capti­vantă nu prin adevărul ei, ci prin textul, formula ei, astfel că Cezar Petrescu, iubitor de antiteze gigantice şi cu aer de tragism universal, o exprimă într-o simetrie identică: „Înverşunat să pună stapînire pe planetă, să-şi creeze o fericire pla­netară, de animal planetar, omul a pierdut sensul cosmic al vieţii”. Sursa nenorocirilor — a crizei spirituale, spune scri­itorul — e maşina. Citarea amplă a lui Paul Valéry şi invocarea lui Berdiaev alături, cad pe o realitate expri­mată simbolic de Cezar Petrescu însuşi, în ro­manul ante­rior cu puţin, Baletul mecanic, unde un grup de păpuşi create şi dirijate de un iscusit ingi­ner, scapă o clipă de sub controlul său şi se între-nimicesc, distrugîndu-l şi pe el. E viziunea tragică a criticii maşinismului, pe care, de exemplu Karel Čapek o dezvoltase în termeni asemănători în roma­nele fantastice Krakatit (1921) sau R.U.R. (1926). Mitul acesta, derivat oarecum din acela al genezei, e vechi, de la greci, şi Galateea lui Pygmalion e o maşină sui-generis, concretizînd aspiraţia către o crea­ţie care să echivaleze cu cea atribuită divinităţii. Timpii moderni o realizaseră miraculos, fără să poată crea permanent, în paralel, echivalentul în ordinea socială, o societate la fel de perfecţionată, dimpotrivă, făcînd şi mai vizibile con­trastele de tot felul. Insatisfacţiile de ordin social (politic, economic), transferate în planul spiritului, descopereau drept factor sau origine a inegalităţii şi contradicţiilor sociale — maşina; aceasta fiind pentru om ceea ce, în termeni biblici, e omul pentru Dumnezeu — aşadar, crea­ţie supremă — devenea cauza a toate, imensa insatis­facţie în domeniul social concretizîndu-se în adversi­tatea faţă de maşină. Chiar Cezar Petrescu, în Cuvîntul înainte, ajunge la maşină şi la ideea pier­derii sensului planetar al existenţei omului, întrebîndu-se cu privire la cauza eşecu­lui social pe care-l constată, de altfel foarte exact pentru orînduirea în care trăia el şi, după ţara sa, tot restul occi­dentului european. „Realitatea, spune el, rămîne neclă­tinată: niciodată omul n-a fost mai nefericit decît astăzi, fiindcă niciodată nu s-a găsit atît de înalt suspendat în vid, fiindcă niciodată nu s-a aflat ca astăzi, fără reazăm interior, într-o societate în lichidare care se autodevoră”. Simptomele crizei erau exact constatate de scriitor — el formula acestea în plină criză eco­nomică generală a siste­mului capitalist; diagnosti­carea cauzelor, descoperirea surselor acestor simptome într-o criză tot generală a spiritului uman nu mai sînt la fel de exacte, dar metafora în care se comunica totul era atracţioasa. Şi astfel, scrii­torul nostru prelua ideea „noului ev mediu” a lui Ber- diaev, spaţiu istoric incert, numit de Cezar Petrescu „era nocturnă”, aparentă omului ca o necesitate din nevoia reculegerii, a regăsirii de sine întru spirit, dacă s-a pierdut pe sine în latura existenţei mate­riale. În ultimă instanţă, e o chemare la meditaţie, exprimată însă în termenii tragediei. „Eră nocturnă” — care vine spre noi, sau noi mergem spre ea — înseamnă, la o primă lectură, o sugestie de apocalips, profetizarea întoarcerii la caver­ne. Însă scriitorul nu preconizează decît solitudinea, numai terminolo­gia e catastrofică, nu şi substanţa frazei sale, care constă indirect într-un îndemn: de vreme ce, din cauza pierderii sensului cosmic — sau numai plane­tar — al existenţei, omul a ajuns să se autodevore (sa se întredevore) în societatea care se distruge pe ea însăşi, e necesar ca omul să caute (în meditaţie solitară nocturnă), soluţia regăsirii, recîştigării aces­tui sens cosmic (sau numai planetar), — ceea ce, tradus atent, în expresii curente, nu poate însemna decît afirmarea necesităţii de a se descoperi (sau redescoperi) solidaritatea între oameni, coordona­tele convieţuirii între indivizi sau grupări de indi­vizi. Substratul tonic al formulărilor pesimiste ale scriitorului poate fi descoperit, oricît de adînc şi de pier­dut printre simboluri de tot felul şi formule sonore; adver­sitatea faţă de o societate falimentară („în lichidare, care se autodevoră”), este reacţia unei conştiinţe lucide, chiar cînd protestul sau condam­narea sînt tragice. Criticismul social al operei lui Cezar Petrescu aparţine acestei atitu­dini de spiritua­litate ultragiată într-un sistem social neac­ceptat, faţă de care e inaderentă fără soluţie, iluzionată sau obstinată în a găsi cel puţin o explicaţie. De aceea, toată ampla expoziţie de falimente ale socie­tăţilor — în forma din 1947 a Cuvîntului îna­inte — nu întăreşte argumentarea soluţiei (necesi­tatea reculegerii nocturne), nici a explicaţiei cauza­lităţii (pierderea sensu­lui cosmic, a sensului plane­tar), însă e o interesantă exemplificare a simptomelor concrete ale falimentului social la care ajunsese sistemul economic, cu societăţile (ţările) intrate în conflict. Din punctul de vedere al con­ceptului omu­lui abstract, biblic sau creştin, sau biologic pur („animal planetar”) înfruntarea putea părea auto- devorare a umanităţii; însă erau contradicţii sociale antagonice, care-şi căutau rezolvarea pe cale politică. Astfel de consideraţii se pot face în continuare, permi­ţînd concluzia că observatorul social-politic atent, care era Cezar Petrescu, mergea în marginea ştiinţei cu teoria sa, despărţindu-se de ea atunci cînd definea cauzalităţile, pierzîndu-se aici într-un nebulos fatalism al istoriei, într-o mistică a ei — şi aici apar viziunile împrumutate simbolu­rilor lui Ber­diaev — dar întretăind cert cursul principal al ştiin­ţei, atunci cînd înregistra faptele istoriei — şi aici este indiscutabila parte valoroasă a literaturii, a gîndirii sale, realismul lor. Revenind la tipologia esenţială a lui Cezar Petre­scu, la acel Ion, magma primă a lui Enric Sântion, vom observa că el reapare palid în romanul Întunecare, în comportarea finală a eroului principal, Radu Comşa, în insurgentul Vasile Mogrea, înfrîntul fără a fi fost vreodată şi un triumfător, aşa cum fusese Ion şi cum va fi Sântion. Mai expresiv avem tipul în La Paradis general, în cinicul şi tiranicul Maximi­lian Ştaic; îl avem în Grigore Panţâru, pomenit şi în Plecat fără adresă, după ce apăruse anterior în Oraş patriarhal şi Greta Garbo, iar ulterior în ciclul 1907; în Ioachim Grult din Duminica orbului; în Spartacus din Calea Victoriei; în ciudatul „critic vienez” din Romanul lui Eminescu; în Paul I. Năgară din Cheia visurilor; şi, la sfîrşit, în Vladim din romanul care se inti­tulează cu numele personajului. Ca o curiozitate, merită semnalat faptul că opera lui Cezar Petrescu numără şi o carte nediscutată de nimeni, căci nu are nici un fel de legătură cu opera scriitorului: o prezentare a traiectoriei lui Alexan­dru Macedon, nu roman sau nuvelă, ci un fel de eseu istoric. Celebrul cuceritor al antichităţii pre­figura, în felul său, destinul viitorului om al seco­lului XX, care se prăbuşeşte în plină glorie. Apari­ţia acestei ciudate cărţi în peisajul operei lui Cezar Petrescu e anterioară Întunecării, dar ulterioară tuturor Scrisorilor unui răzeş, între care deci şi istoriei lui Ion. Radiografiindu-şi singur opera din unghiul tipolo­giei căreia îi aparţine Sântion — apro­piere trebuie făcută chiar şi între nume: Ion şi Sântion — scriitorul alătură categoriei şi alte perso­naje: pe doctorul Nicolae Bantaş şi pe profesorul Honoriu Farunga din Ochii strigoiului, pe Dinu Grinţescu din Aurul negru, pe Dimitrie Petreanu din 1907, pe Ion Burdea-Niculeşti din Omul care şi-a găsit umbra, pe meşterul Coppelius din Baletul mecanic, ba chiar şi pe un anonim comentator din Carlton — nu şi pe Alexandru! Cu toate că înrudiri există, între eroii numiţi de scriitor, toţi fiind „oameni ai secolului XX”, care răz­besc odată cu veacul, se luptă cu el etc., totuşi, familia strictă a lui Sântion, aşadar cea care e triumfătoare şi apoi se frîn­ge inexplicabil, sau renunţă inexplicabil la putere, avere, dragoste, activitate, este cea reprezen­tată de Ion, Enric Sântion, Ioachim Grult şi Vladim. Alţii, ca Nicolae Ban­taş (Ochii strigoiului) sau Ion Lenş (Adăpostul Sobolia), Grigore Panţâru (Oraş pa­triarhal, 1907), Maximilian Ştaic (La Paradis gene­ral), Dimitrie Petreanu (1907), criticul vienez (Ro­manul lui Eminescu) chiar Eleazar şi Coppelius (Baletul mecanic) sînt nişte boemi de o inteligenţă scepti­că, nu lipsită de cinism, şi de aici mizantropia aparentă sau reală, dar şi efuziunile de umanitarism ale unora. Aceştia din a doua categorie, cărora le putem spori mult numărul (Zaharia Duhu din Aurul negru, Radu Comşa din Întunecare, povestitorul din Scrisorile unui răzeş, prie­tenul Jan din nuvela Prie­tenul meu Jan, Hrisanta Murgu din Ochii strigoiului, Alexandru Stoican din Vladim etc.) au o inteligenţă adesea superioară primilor, manifestarea lor e în sfera spiritului, în timp ce filozofia celorlalţi e prac­tică, lucrativă. Ei dirijează industrii, bănci, afaceri de tot felul, trag profituri, conduc oameni, sînt per­soane publice — în vreme ce categoria lui Panţîru, Petreanu, Bantaş, Lenş, Stoican, Duhu, Ştaic sînt solitarii-artişti (termenul „boem” li se potriveşte), intelectualii puri, absenţi de la orice afirmare socială, de la orice intenţie de parvenire. Ei sînt candidaţii neîndoielnici la scufundare lentă — în vreme ce ca­tegoria cealaltă se prăbuşeşte spectaculos. Înfrînţi şi unii şi alţii, categoria primă se salvează moral, cedînd fără luptă sau chiar de la începu­tul înfruntării, în vreme ce a doua îşi măsoară mai ales ruina mo­rală, după eşecul unei lupte pe care a dat-o şi a cîştigat-o. Radu Comşa din Întunecare este, într-o pri­vinţă, sinteza acestor două tipologii, întrucît şi el ratează, dar după o luptă, iar atunci cînd îşi dă seama, ca Sântion, că a eşuat, îşi ia viaţa. Se vede, prin urmare, că persona­jul acesta l-a preocupat pe scriitor, ca ilustrarea maximă, din unghiul sociolo­giei sale literare, a „omului veacului XX”. O subliniere trebuie făcută: aceste personaje mă­soară în felurite chipuri „fantasticul interior”, la care adesea trimite Cezar Petrescu, drept determinantă a falimentului lor moral. Scriitorul a declarat nu o dată că investigarea „orizontală“, în fenomenul so­cial, e cea care îl interesea­ză mai puţin; pasiunea sa era investigaţia „verticală”, în conştiinţă, ceea ce ar fi tocmai „fantasticul interior”. Romanul Simfo­nia fantastică, dedicat ciudatei obsesii a profesoru­lui Grigore Stolnicu, nuvelele Aranca, ştima lacurilor, Omul din vis, Păianjenul negru, Pallace, Omul care şi-a găsit umbra, Somnul, Fereastra, sînt analiza aceluiaşi caz ca al lui Sântion, Ion, Grult, Năgară, dar în ipostaza insului lipsit de dimensiuni sociale; Vladim, proiecţia aceluiaşi caz, este singurul pră­buşit nu din cauza unui cataclism interior, ci a unuia social, care nimiceşte brusc soluţia lui de viaţă, îi smulge cuceririle, posesiunile, nu-l aşteaptă să renunţe singur la ele. Cezar Petrescu este, prin aceste serii tipologice ale prozei sale, unul dintre redutabilii inovatori mo­derni în roman şi nuvelă, de la noi, creator de li­teratură a absurdului, a conştiinţelor aflate în criză, turmentate de obsesii, tributare unor tare biologice, victime ale unor turburări petrecute în zone ale su­fletului adînci, neson­dabile. Putem descoperi aici una dintre tentaţiile între care scriitorul a oscilat, cea a unei literaturi a absurdului şi cea realistă, de frescă socială, de studiu psihologic în­temeiat pe raporturi logice între oameni, între componen­tele diverse ale realităţii. Viaţa, spunea Cezar Petrescu, este absurdă, ea nu are obligaţia veridicităţii, a si­militudinilor, se dispensează de ele, conducîndu-se adesea şi după arbitrariul pur — însă prozatorul nu poate fi absurd atunci cînd descrie absurdităţile vieţii, el nu are voie să fie arbitrar. Şi totuşi, pasiunea scriitorului era, după cum se vede, pentru ilogicul şi absurdul, imprevizibilul „fan­tastic interior”, specific — după opinia sa — în cel mai înalt grad secolului XX. Stadiul dezvoltării noastre literare, sau pasiunea gazetăriei care l-a însoţit permanent, dublîndu-i sau circumscriindu-i vocaţia de scriitor, i-au imprimat mai multe carac­teristici din seria balzaciană, a promotorilor fres­cei sociale, a marilor serii tipologice. Cazuistica „fan­tasticului interior” este, chiar după nomenclatura acestui concept, la distanţă de pînza amplă, socială, a marilor colective şi categorii umane; dimpotrivă, ea are în vedere indivizii, unicatele, excepţiile absurde, chiar dacă ele pre­figurează serii tipologice mai largi. Iar frecvenţa atît de mare a acestor personaje în opera lui Cezar Petrescu — el însuşi înscriindu-se pe sine în rîndurile lor — dove­deşte ceea ce s-a spus mai sus, anume că e, în adevăr, o tipologie inten­ţionată să fie şi fiind chiar axul operei scriitorului, indicînd „personajele-cheie” ale romanelor şi nu­velelor sale.     * Îl dăm în întregime, exact, în forma iniţială, iar apoi în cea ultimă, din 1947, cînd a fost sporit cu o seamă de adaosuri, şi mai ales cu o amplă parte a doua, dezvoltînd şi amplificînd datele din prima, anterioară cu 15 ani. Scris în primă formă în perioada cea mai fertilă a creaţiei lui Cezar Petrescu — momentul 1928—1934, cînd apar roma­nele sale de cea mai mare pregnanţă, osatura „Cronicii ro­mâneşti a veacului XX” — Cuvîntul înainte este mani­festul său scriitoricesc, dar o explozie izolată în latura de filozofie a istoriei. Forma din 1941 nu o mai dăm, fiind intermediară între cea din 1932 şi cea definitivă, din 1947. Practic, tot ce fi­gurează în textul din 1941, există în cel din 1947, care insă e mult mai dezvoltat şi cu mai multe exemplificări.    

Adevărata moarte a lui Guynemer       Omul nu mă simţise apropiindu-mă. Era cu toată atenţia magnetizată în altă parte. Am ridicat ochii după privirea lui spre cer. Şi l-am înţeles îndată, respectîndu-i lacoma încordare care-i crispase obrazul palid-verzui şi-i aprinsese scînteieri fosforice în pupile. Acolo, în adîncul înalt al văzduhului, cu albastrul glacial şi calm, se desfăşura o rapidă dramă a singură-tăţilor. Mută şi îndeobşte fără spectatori. Un şoim ager şi de nebunească neînfricare se încu-metase să atace unul din acei vulturi uriaşi, care au  inspirat dintotdeauna muritorilor de rînd un fel de reli-gioasă admiraţie pentru zborul de superbi monarhi ai altitudinilor. Lupta se anunţa deznădăjduită şi inegală.    Cu zvîcniri repezi de acrobat aerian, şoimul se înălţa căutînd loc vulnerabil de ochire. Cobora glonţ. Lovea repetat cu pliscul în creştet. Se clătina o clipă ameţit de învăluirea puternică a aripilor adverse, cînd vulturul  vîslea spre el înfăşurîndu-l. Luneca din prinsoare, rotea     o piruetă şi revenea sprinten, ca un reţiar întărîtînd     mînia greoaie şi surprinsă a gladiatorului. De jos, înţelegeam primejdia, tactica şi de unde nu   mai putea veni salvarea. Atîta vreme cît şoimul se va păstra deasupra, stăpînea  el iniţiativa luptei. Cînd ostenit, va fi silit să descindă,       îi vedeam pierzania. Vulturul căzînd asupra-i cu resortul neîndurat al ghearelor şi cu toată greutatea, potopindu-l stîrv la pămînt. Întru acest sfîrşit, vulturul îl atrăgea    încet, tot mai sus, spre domnia atotputerniciei lui, înăl-ţîndu-se acolo unde aripile scurte şi respiraţia nervoasă     a şoimului n-aveau cum să reziste îndelung. Şoimul  înteţea loviturile de plisc şi încerca să-i taie ascensiunea lentă dar sigură, care însemna pentru el, inevitabil, pieirea. Cîteodată, în încleştare, făceau un singur ghem zbură-tor şi spasmodic. Credeam că răpitoarea gigantă l-a capturat şi-l sugru-mă în căngile curbe, sfîşiindu-i pieptul şi deşertîndu-i     vinele. Pe urmă se despărţeau. Însă nu era sfîrşitul. Din smocul de pene şi fulgi plutind în legănare    leneşă, şoimul săgeta scurt, se răsucea într-un drăcesc looping-the-loop[1] lovea din flanc şi se eschiva în zigza-guri; iar vulturul, cu o scuturare abia mai nerăbdătoare    de aripi, continua să urce afundul străveziu de cleştar,     cu încetineala metodică şi calmă a victoriei dinainte ştiută. Atunci, cu ochii obosiţi de lumină şi cu vinele gîtului amorţite, mi-am întors privirea îndărăt spre pămînt, la omul care nu mă simţise venind lîngă el. Şi mi-am mărturisit în acelaşi moment că spectacolul de jos era cel puţin tot atît de pasionant ca acel din  văzduhuri. Omul participa fascinat la toate zvîcnelile luptei. Ochii lui fulgerau crunt, se aprindeau de bucurie şi se întunecau de teamă; pumnii se încleştau cu unghiile  înfipte în palmă; dinţii scrîşneau, iar respiraţia, pe rînd,    se îneca şi scăpa şuierătoare. Am înţeles că şi el dorea cu tot sufletul biruinţa şoimului. Tremura pentru dînsul şi ar fi aplaudat, ar fi urlat cuvinte de îmbărbătare şi chiote de aprobare, ca publicul matchurilor, frenetic şi redat barbariei primitive, de cîte ori „şampionul lui” cucereşte o parcelă din victoria     decisivă. Acum nu-mi mai puteam ridica ochii spre cer. Eram    eu cel magnetizat — şi magnetizat de figura dureros torturată, în care citeam toate peripeţiile bătăliei aeriene, într-o identificare împinsă la paroxism. Doamne! îmi tresări deodată în amintire. Din ce     ceaţă se lămurea? Unde văzusem oare ochii aceştia, pri-virea aceasta teribilă, electrizată de fluidul războinic, asemeni acelei înfăţişări înfricoşătoare a lui Alexandru   cel Mare Macedoneanul, cînd încăleca pentru luptă, după cum îl zugrăvise odinioară bătrînul Plutarh? Cine era  omul acesta? Cine erau necunoscuţii aceştia; el şi     femeia din chilie, exilaţi în văgăunile munţilor, la trei poşte de cea mai apropiată suflare omenească? N-am avut însă răgaz să dau ascultare întrebărilor      din nou revenite. Căci figura necunoscutului, după chinui-toarea contracţie, deodată se destinse într-o eliberare şi mîinile deşirate s-au întins spre cer, ca şi cum ar fi voit    să îmbrăţişeze în recunoscător extaz, nemărginitul spaţii-lor. După elanul acesta şi irupţia triumfului din ochii       de fosfor, am ştiut dinainte de partea cui se hotărîse izbînda. Dacă am răsucit privirea spre cer, fu numai ea să       mă încredinţez într-adevăr cît de puţin mă înşelasem. Vulturul cobora repede în diagonală, cu fîlfîiri ciunge de aripi, spre meterezele munţilor vineţi. Şoimul îl fugă-rea de-aproape, strîngîndu-l în spirale scurte, lovindu-l înverşunat cu pliscul, smulgîndu-i fulgii şi istovindu-şi adversarul în sacadate şi tot mai grăbite asalturi. Retra-gerea deveni capitulare desăvîrşită. Ghiceam panica victimei, după zborul dezordonat, mai încercînd cu o ultimă avîntare să se înalţe, şi brusc, prăvălindu-se cu aripile strînse. Au dispărut amîndoi. Îi înghiţiră văgăunile negre. Duelul mai continua poate, undeva, nevăzut şi crunt, într-o arenă neştiută de granit, pînă la agonia în spasmuri a pajurei rostogolită din superbia despotică a văzduhurilor şi aruncată hoit pentru viermi, de acel temerar condotier către care mersese instinctiv toată simpatia noastră. Cerul rămase gol, profund şi impasibil. Ideal cîmp de bătălie, întotdeauna pur, niciodată spur-cat de putreziciunea cadavrelor. Da. Cerul rămase nefiresc de gol, adînc şi impasibil. Abia în această tăcere pustie, cînd vraja fu ruptă şi   cînd ochii nu mai avură ce urmări în vidul albastru,     omul se întoarse şi mă văzu. Nici o tresărire. Totul era din nou, în obrazul acela mort, pietrificat, nepătruns. Privirea coagulată. Trăsătu- rile de-o cadaverică neclintire. Buzele albe, uscate. Şi omul întreg, ghemuit, cu mîinile descărnate crucificate    pe piept, ca şi cum l-ar fi zgribulit un frig iremediabil     ori s-ar contracta să ocupe cît mai puţin, mai mizer şi    mai invizibil loc spaţiului. — Minunată lecţie de atac aerian! am vorbit într-o doară, ca să rostesc ceva şi să risipesc stinghereala dintre noi. Un aviator oricît de încercat, un as chiar, ar fi avut    ce învăţa din acest spectacol. Unic exemplar de curaj şi de agerime, şoimul! Omul mă privi numai o clipă, cercetător. Cu o bănuială — mi s-a părut. Dar a fost fără îndoială o părere şi alt nimic. Ochii căutau acum în altă parte. Poate în stîncile     sure, care ne împresurau ca ziduri inexpugnabile de tem- niţă. Sau, poate, nici nu vedeau nimic. De astă-noapte,    de cînd am poposit rătăcit aci, tîrîndu-mi piciorul scrîntit  şi instalîndu-mă oarecum silnic în adăpostul necunoscu-ţilor cu chilia lor din stîncă, omul acesta bizar mi s-a   părut că nu priveşte ca ceilalţi oameni. Ochii trec absenţi dincolo de obstacolul materiei. Văd în nevăzut sau urmă-resc numai o halucinantă vedenie lăuntrică. Singura dată cînd lumea exterioară i-a trezit un    interes — şi încă pînă la chinuirea cea mai nebunească    — a fost adineauri, în lupta care-a golit cerul. Nici nu-l recunoşteam pe cel de atunci, în acesta de acum. Nimic din convulsia trăsăturilor, din sclipetul focos al ochilor, din gestul extatic de liberare al celuilalt, nu supravieţuiau în acesta, în spectrul acesta.     Am mers alături. Eu şchiopătînd. El zgribulit. Toamna era tîrzie şi rece. Soarele revărsa o lumină palidă, melancolică şi epuizată de calorii. Sfîrşit de ano-   timp, cînd ultimele flori, cu ofilitele frunţi înclinate pe piept, îşi fac rugăciunea de moarte. Tăcerea acestor pustii şi înalte locuri, prăvălare de stînci încremenite după un cataclism geologic, sărace în vegetaţie şi fără suflare de vietate — ne înfăşură gran-dioasă, dar apăsătoare. Era greu să admiţi că undeva veacul continuă, cu tumultoasa rumoare a oraşelor, cu trepidaţie sonoră de uzini, cu porturi în care-au ancorat pacheboturi fluturînd toate drapelele lumii, cu ediţii de ziar strigate în toate idiomele noroadelor, cu revoluţii       şi festivităţi, semafoare şi staţii de telegrafie fără fir, tripouri şi hipodromuri, cu sute de catastrofe şi splen-  dide plaje, unde se soresc, în nisipul cald, răsfăţaţii celor cinci continente şi somnolează, în confortabile leagăne    de trestie împletite, femei ostenite de a nu fi făcut nici-odată nimic... Viziunea aceasta sincronică a fiecărei clipe din acest veac, spectacol în care se amestecă irizînd ca într-o oglindă cu mii de faţete, rasele şi peisajele, volup-tăţile şi suferinţele, risipite într-o mie de mii de oraşe,     de golfuri, de şesuri, de podgorii, de fiorduri, de sate,      de sanatorii şi de cazinouri, de pieţe şi de coline fertile,   de uzini, de şantiere, de mine, de şcoli, de laboratoare,    de ferme, policlinici, spitale; fugitivele aceste imagini diverse şi totuşi simultane, despărţite de zeci de mii de kilometri şi totuşi prezente; conştiinţa aceasta a vastului furnicar planetar, care mi s-a părut întotdeauna una din cele mai miraculoase achiziţii ale veacului, devenea deodată absurdă şi ireală. Aici era numai o fortăreaţă       de blocuri granitice, care zăvoreau intrarea şi ieşirea     spre veac. Iar realitatea lumii de dincolo se înnegură ca niciodată îndoielnică. Fără voie am strecurat o privire furişă spre culoarul strîmt pe unde străbătusem din această lume, acum atît    de îndepărtată, încît îşi pierduse certitudinea fiinţei. Mă temeam, parcă, să nu descopăr intrarea viclean astupată de-a stîncă, asemeni porţilor cu resort tainic, închise să mă reţină în captivitate eternă, ca în legen-   dele cu peşteri de zmei, care mi-au înfricoşat copilăria. Netrebnică spaimă! Dovedind cît de repede se clătinase  de ieri, lîngă aceşti oameni, cumpătul lucid care delimi-tează realul de ireal, posibilul de imposibil. Calea era, fireşte, liberă. Nimic nu se schimbase. Nici o trapă nu jucase în încheieturi secrete. Captivii de aici nu erau încercuiţi cu ziduri materiale. Erau numai prizonierii cine ştie căror invizibile şi nesfărîmate cătuşe. În prag ne-am oprit. Înăuntru se auzea femeia. Îndată tăcu. Ne simţise apropiindu-ne. — Georges! chemă glasul mat. — Mă scuzi un moment? îşi ceru iertare omul. Ia loc, te rog... îmi indică o bancă scobită în piatră.     Am gîngăvit nu ştiu ce întortocheată şi politicoasă mulţumită. Erau nefireşti şi aceste exagerate formule convenţio-nale, în decorul de faţă turmentat şi ciclopic, între oame-nii aceştia care din cine ştie ce tainică pricină evadaseră din civilizaţie, şi conservau din ea, tocmai deşertăciunea reverenţelor celor mai desuete. O asemenea impresie de neliniştitor absurd m-a în-cercat numai acum cîţiva ani, cînd vizitam un azil de   foşti oameni: nebuni, maniaci şi paranoici. Se afla acolo o femeie a cărei frumuseţe fusese ce- lebră şi acum îşi sfîşia cămaşa, să se plimbe goală, zbîrcită, cu sînii vineţi, pleoştiţi şi cu pletele sure des-pletite, urlînd animalic după gratii. Se afla şi unul din     cei mai inteligenţi şi mai subtili cărturari ai timpurilor, care răsturnase cîndva cu mintea-i scăpărătoare principii ce păreau indestructibile, pulverizate de logica lui de     oţel şi care acum, cinchit şi hidos, scurma pămîntul cu unghiile şi mînca ţărînă cu pumnii plini. Dar între toţi, mă înfiorase, cu deosebire, un paşnic grup de regi, de impe-ratori, papi şi preşedinţi de republică, discutînd între  dînşii cu cea mai ceremonioasă gravitate şi gratulîndu-se reciproc cu cele mai serenisime titluri protocolare. Aceia nu mai păreau nebuni. Odată acceptînd titlurile pe care şi le atribuiau sin-  guri, nimic din ideile, din întrebările şi logica conversaţiei      lor cuminţi nu suna mai nebunesc decît conclavul unor adevăraţi regi, imperatori, papi şi preşedinţi de republică, autentici, prin aşa-zisa graţie divină sau prin aşa-zisa voinţă naţională a popoarelor... Am fugit, fiindcă numai nebunia lor blîndă şi inofensivă, între atîţia alţi de-     menţi furioşi, izbutea să clatine contagios şubredul dis-cernămînt între ceea ce este realitate şi ce e nălucire,    ceea ce este şi ar putea fi. Lunecuşul chema ispititor.      Un singur pas, un nesimţit pas, o subţire despicătură în armătura cuminţeniei de om teafăr, şi erai furat să    accepţi dulcea lor nebunie din atît de puţin nebunescul   lor sobor. Întrucît regii, împăraţii, preşedinţii de repu- blică şi toată suita lor, cu toate protocoalele şi cere- moniile lor, erau mai teferi la minte decît nebunii ospiciilor? Atît doar, că nebunia celor din aziluri era inofensivă; pe cînd sminteala celorlalţi, cu ale lor fapte, alianţe, ambiţii, războaie, o plăteau noroadele cu sînge     şi lacrimi şi milioane de morţi. Atunci, cînd am ieşit din ospiciu, mi se clătinase şi mie cugetul, neştiind să mai fac deosebirea răspicată între real şi ireal; între nebunii din-lăuntru şi cei din afară, de dincolo de ziduri, care încă   mai şi cîrmuiau lumea. De aseară, de cînd căzusem între aceşti schimnici ai deşertului de piatră, retrăiam aceeaşi neîncredere în pro-pria-mi luciditate şi aceeaşi teamă de mine însumi. Se insinua perfid, ca începutul de panică treptată care pa-ralizează braţele celui mai sigur de el înotător cînd, sub apa calmă — şi de amăgitoare inerţie, simte o altă apă vie, frămîntată de curenţi încropiţi şi reci, tîrîndu-l şi absor-bindu-l, în ventuza unui aspirator. Tot ce vedeam de aseară încoace era atît de în afară de firesc! Mi se pare că v-am spus... Mă rătăcisem de ceilalţi tovarăşi, abia înaintam tîrînd piciorul răsucit din încheietură. La ecoul altor paşi m-am oprit rezemat de un perete de piatră, să aştept. Singură-tatea te îndeamnă, ca fiarele codrului, să pîndeşti la cel mai mic sunet, bănuitor. Se apropia, coborînd pridvorul. Oprindu-se şi iar pornind. Omul vorbea şi gesticula singur! Primul gînd, cînd auzisem paşii scrîşnind pe piatră,       a fost că-mi va ieşi în cale vreun pădurar, vreun cioban, poate un dezertor, un fugar, un evadat scos de sub scutul legilor celor de departe, de la cîmpuri, unde există legi     şi la fiecare pas veghează neînduraţii lor paznici. Dar omul acesta vorbea singur! Un pădurar, un cioban, un dezertor ori un proscris        al legilor nu vorbesc singuri. Cîntă, pîndesc, tac sau hălă-duiesc. Mi-am încordat auzul. Întîi n-am înţeles. Era atît de neaşteptat, nu ceea ce rostea, ci limba în care vorbea     cu pustiul. — Sacré pays de malheur! Sacré, sacré pays de malheur[2]! I-am răsărit brusc de după uşorul de stîncă. Gestul duşman cu care blestema dezolarea acestui ţi- nut steril, căzu ca braţul unei fantoşe cu aţa ruptă. Omul amuţi cu ochii dilataţi în orbite. Dacă i-ar fi ieşit în        cale o apocaliptică reptilă antideluviană, încă n-ar fi încremenit în mai mare stupoare. Un instinctiv reflex      de fereală, de retragere — mîna căutînd o armă de apă-rare, absentă. Ne-am măsurat reciproc, fără prietenie. Examenul ne-a descoperit însă deopotrivă de inofensivi. Străbunul preistoric din noi, pitecantropul peşterilor,    o clipă deşteptat şi gata de încăierare, aţipi iarăşi, făcînd loc drumeţilor paşnici care eram. I-am poftit bună ziua. Şi, arătîndu-i piciorul invalid,     l-am întrebat încotro se află cel mai apropiat adăpost omenesc, lămurind că locurile îmi sînt cu desăvîrşire străine. Bineînţeles, acestea toate, cum era firesc, în graiul băştinaş al acestui înalt ţinut carpatic, de unde au pornit cîndva spre şesuri, pe urma bourului din stema ţării,    ceata descălicătorilor. Omul privi şi ascultă inert. Tot aşa cum aş fi vorbit unui surd şi aş fi aşteptat răspunsul de la un mut. Am repetat întrebarea în limba în care îl auzisem blestemînd. Aceasta era. Din abia perceptibila tresărire îndată biruită, am văzut că, de astă dată, a înţeles. Dar răspunsul nu veni decît tîrziu, după o ezitare. Politicos şi distant, în cel mai perfect idiom de pe Boulevard des Italienes, necunoscutul mă informa că locaş omenesc nu se află cale de trei poşte. Pînă acolo nici un drum: poteci doar, călcate de fiarele codrilor. Munţi, văi şi iar munţi. Am privit consternat piciorul dureros sprijinit în pămînt. Îmi urmări privirea, îmi înţelese gîndul, dar nu dădu nici un semn. Atunci i-am observat întîia oară nefireasca împietrire din obrazul scheletic. Pielea verzuie pe oasele scofîlcite, privirea sleită, buzele uscate, de iască. Şi hai-nele ciudate; vestonul uzat de piele, care fusese cîndva negru, încălţămintea inclasificabilă, între opincă şi sandală, pantaloni bufanţi, de călărie sau de uniformă militărească, din acea inuzabilă ţesătură mai tare ca pielea, şi în loc     de ciorapi, obiele de pînză. Costum şi aspect de famelic vagabond: resturi eteroclite dintr-un pretenţios — mi        s-a părut — echipament sportiv, cum se pot vedea la cerşetorii cartierelor mărginaşe de porturi, după o razie poliţienească de noapte. Dar capul descoperit, lăsînd    liber în suflarea vîntului părul aproape alb, lipsa unui  toiag şi a unei desage, indica îndestul că vagabondul sălăşluieşte undeva pe aproape, şi că nu e un trecător întîmplător. Era un localnic al acelor rătăcănii, ieşit de lîngă coliba ascunsă după cine ştie ce vecin umăr de munte. Tăceam cu insistenţă, aşteptînd un cuvînt de ospi-talitate. Omul, ignorîndu-mi cu nepăsare voită prezenţa, se uită peste capul meu, spre cerul învăpăiat al amurgului.   Acolo, cele din urmă rîndunele întîrziate păreau că    izbesc în bolta de cleştar trandafiriu, cu încăpăţînarea viespilor cînd vor să treacă prin geam. Nu mai aveam ce aştepta. Nici nu ştiam cum să-mi hotărăsc purtarea faţă de       un asemenea om. Aspectul dovedea ultima treaptă a declasării; în schimb, glaciala politeţe cu care mă alunga, dovedea o rafinată şi impertinentă bună creştere, disto-nînd întru totul cu decrepitudinea vestimentară şi cu sălbăticia rătăcăniilor stîncoase din juru-ne. Am ales,   ceea ce socoteam o soluţie maliţioasă. Cu resemnare exa-gerată de martir, ca să provoc compasiunea, am schiţat gestul unei hotărîri deznădăjduite şi mi-am luat ziua   bună, cerînd iertare că i-am tulburat liniştea unei atît       de solitare plimbări. Mi-a răspuns pe acelaşi ton. Un martor invizibil ne-ar fi crezut într-adevăr clienţii unui ospiciu, asistînd aici, în deşerticul decor granitic,  cum ne întreceam în ascuţite încrucişări de amabilităţi distante, ca doi consumatori de pe terasa unei cafenele   din mai sus-amintitul bulevard parizian: cerîndu-şi scuze după ce au asaltat acelaşi unic scaun, la ceasul crepus-cular de supraaglomeraţie, cînd cameloţii strigă a patra ediţie din L’Intran, La Liberté şi Paris-Soir. Am pornit fără grabă, cum se cuvine la drum lung,   spre văgăunile unde îmi arătase cu mîna întinsă direcţia pînă la cel mai apropiat adăpost, dincolo de munţi, de    văi şi iar de piscuri. Tîram, cu ipocrită şi exagerată suferinţă, piciorul. Nădăjduiam să îmblînzesc, astfel, nepăsarea necunos-cutului. Căci mai mult decît durerea, mă atrăgea îndărăt acum, enigma acestui străin. Îi simţeam privirea urmă-rindu-mă. Bănuiam şi lupta-i lăuntrică. Îmi spuneam că   în orice caz, dacă nu-l înduioşează suferinţa unui seamăn, va înfrînge, pînă la sfîrşit mai tare, irezistibila ispită de      a sporovăi cîteva ceasuri, poate cîteva zile, cu un provi-denţial mesager al lumii civilizate. Nu-l cunoşteam încă. Îl judecam după mine. Apelul din urmă întîrzia. Iar noaptea cobora repede. Înainte de a mă îndepărta dincolo de zidul stîncilor,   am întors ochii. Omul se afla neclintit. Stană de piatră între pietre. Nu-mi rămînea nici o speranţă. Se dovedea    el mai tare. Nimic n-avea să-l mişte de acolo. Şi, de-a lungul spinării, mă strînse un fior, la gîndul nopţii ce      mă aştepta într-un găvan de munte; la gîndul drumului    de a doua zi, căţărat pe povîrnişuri, fără o coajă de pîine, fără o călăuză, cu glezna săgetată de sîrme de foc. — Afurisit individ! cîinoasă inimă de piatră! Sacré pays de malheur!... Acum eu vorbeam şi gesticulam singur... M-a întrerupt din bombănirile de unul singur, ajun-gîndu-mă din urmă, cînd nu-l mai aşteptam. Gîfîia. Cu mîna descărnată îşi apăsa pieptul, se opri să-şi adune respiraţia întretăiată, ca să poată vorbi. Cedase — îmi mărturisi — unei porniri mai tari ca     el. Omeneşte explicabilă şi poate vrednică de laudă, dar, din punctul lui de vedere, absurdă... Totul îl obliga să     mă lase să plec. Ba chiar să mă depărteze cît mai neîn-tîrziat. El nu se afla doar aici pentru a primi oaspeţi... Se izgonise în acest singuratic refugiu, fiindcă întîmplări care nu mă pot interesa l-au îndemnat să rupă pentru totdeauna orice legătură cu lumea. De îndelungă vreme nimeni nu-l tulburase... Iar acum alerga singur după       cel dintîi om, care îi violase nepoftit, retragerea. Îşi dă seama că va regreta amar mîine. Dar mă considera un gentilom, după puţinele cuvinte schimbate adineauri. Îmi oferea, aşadar, ospitalitatea cu o singură rugăminte. Să  nu-l întreb nimic. Să nu iscodesc nimic. Cînd voi pleca    să uit drumul pe unde am venit. Să-i uit existenţa. Nu     era cine ştie ce supraomenesc sacrificiu. Pentru lumea     de unde veneam şi la care aveam să mă întorc peste   cîteva zile, existenţa lui de aici e de tot atît de infimă importanţă, ca prezenţa unui vierme într-un măr. Pe     cînd pentru el, lumea aceea!... Nu-şi isprăvi gîndul. Poate nu găsea cuvîntul cel mai potrivit sau poate   orice cuvînt omenesc îi părea prea neputincios şi uzat.     În întunecarea repede nu-i mai vedeam faţa. Dar, din suspensia glasului surd, am putut să înţeleg că într-adevăr lumea aceea de unde se exilase însemna acum pentru dînsul ceva plin de groază şi de oroare. Cînd îşi reluă firul spuselor, cu aceeaşi voce egală, amorfă, dinadins lipsită de accente patetice, fu ca să adauge că, în dorinţa oarecum dezordonată, să-mi anunţe  o hotărîre pentru el atît de bruscă, nu se rostise cum trebuia. A pomenit numai despre existenţa lui. Şi voise    să spună: „Despre existenţa lor”. A lui şi a tovarăşei   sale, fiindcă se aflau doi. Pe urmă tăcu. Aşteptă. În înnoptarea albastră şi densă, în zadar căutam să-i descifrez obrazul, pe care după glas, îl ştiam devastat,       îi simţeam numai ochii sfredelindu-mă întrebător. I-am prins mîna inertă. Am scuturat-o bărbăteşte. I-am jurat să primesc legămîntul şi să nu-l calc sub   nici un cuvînt. Mărturisesc că, în aceeaşi clipă, am şi gîndit că-mi     iau un legămînt uşor, de care mă va desface el singur.     Se temea să nu-l întreb? Să nu-l iscodesc? Dar n-aveam  de ce să-l întreb. N-ar fi folosit aceasta decît să-l închid mai precaut şi mai ostil, în crusta lui. Fiindcă ştiam        din proprie experienţă că nimic nu pecetluieşte o con-fesiune care e gata să expire pe buze, ca nerăbdarea imprudentă a copiilor cînd deschid florile înainte de vreme. În loc de miracolul violat cu de-a sila, aceşti     copii — ca o pedeapsă a nerăbdării — descopăr mai întotdeauna, în interiorul pîngărit de degete, un biet    pistil, crud şi inform ca o larvă. O confesiune nu vine decît cînd i-a sunat ceasul. Bărbierul regelui Midas, supus poate celor mai crunte cazne, n-ar fi mărturisit călăilor înfricoşătoarea taină că stăpînul său poartă urechi de măgar. A spus însă singur, cînd nu-l întreba nimeni şi tocmai fiindcă nu-l întrebase nimeni; a spus-o urechii scobită în pămînt, de unde au răsărit mai apoi trestiile cu a lor foşnet trădalnic. Aşa judecasem. Iar împotriva aşteptării, această spo-vedanie întîrzia. De aseară, nici omul, nici femeia, ferecaţi în ermetica lor taină, nu-mi serviseră decît întrebări şi răspunsuri vătuite în formule de politeţe. Îmi fu dat, astfel, să experimentez întîia oară cît de subtilă armă de disimu-  lare poate însemna această perfectă politeţe. Înţelegeam,  în sfîrşit, cum neamurile cele mai secrete ale lumii, noroadele Asiei, dezarmează îndeobşte violenţa cea mai provocatoare a cuceritorilor şi ispitirile lor cele mai viclene, răspunzînd cu aceeaşi egală, savantă şi compli-cată ceremonie, care lasă timp gîndului să rămînă mereu tăinuit şi treaz, în defensivă. Hotărît, aceşti Robinsoni       ai munţilor, oricine vor fi fost în cealaltă viaţă a lor         — criminali, eroi, ori numai victime — nu erau plămă-  diţi dintr-o humă de rînd. Oricum va fi fost taina care        i-a adus aici — sublimă sau odioasă — ştiau să şi-o    apere cu armele lumii din care veniseră.     — Un masaj cu această decocţiune de ierburi, cred      că va putea înlocui în lipsă, alt medicament... Elsa pre-tinde că e un leac suveran, scumpe domn. M-am ridicat de pe banca de piatră, înclinîndu-mă      cu respectuoasă recunoştinţă, necunoscutei. Omul aşeză, pe marginea lespezii, o ulcică de lut,      din care se răsfirau aburi cu o aromă dulce-amăruie. Femeia lămuri, folosind în chipul cel mai firesc o auto-ritate severă şi proteguitoare în acelaşi timp, de mult încercată şi expertă infirmieră. — O fricţiune de un sfert de oră. Apoi, cu restul lichidului, o compresă. Mîine, articulaţia va fi degajată,    şi poimîine, îndestul de... îndestul de... — ... îndestul de restabilită ca să suporte un drum       de trei poşte! M-am grăbit să trag concluzia, cu un surîs stupid, cînd am crezut că înţeleg sensul pauzei. — Domnule, mă readuse femeia la realitatea cuviinţei ce-i datoram, n-am voit să spun aceasta. Eşti oaspetele nostru, stimate domnule, dacă mizeria de aici poate oferi cuiva ceea ce se numeşte ospitalitate. Nu vei pleca,     odată ce ai acceptat-o, decît atunci cînd vei fi cu desă-vîrşire valid. Mi se pare că Georges a stabilit lucrul   acesta îndestul de lămurit cu dumneata... Am simţit că roşesc sub asprimea usturătoare a lecţiei. Dacă omul mă primise acolo, călcîndu-şi voinţa, cum mi-a mărturisit, femeia mă acceptase încă mai în silnicie. Cum nu contenea să mi-o arate mereu. Îmi oferise un medicament. Era singurul mijloc să se dezbare mai   repede de prezenţa mea, fără să calce orînduielile bunei ospitalităţi. Atît şi nimic mai mult. Totuşi, astăzi dimineaţă, cînd apăruse în haină mai îngrijită, cu părul de culoarea caldă a spicului, adunat mai strîns la ceafă şi cu unghiile netezite, am crezut o clipă, după aceste semne de cochetărie feminine, că voi găsi o aliată cu voinţa şovăitoare. Dar încă o dată mă înşelasem. Omul era numai rece, enigmatic şi absent; concen-    trat în gîndurile care-l ţintuiau veşnic aiurea. Femeia      era de o autoritate poruncitoare şi de o ostilitate infle-xibilă, ca lama zbîrnîită de oţel. Nici de astă dată nu         i-am putut suporta privirea cenuşie şi dură. Vorbi, fără nici o prietenie: — Am prescris nemişcarea, onorate oaspe, ca să nu oboseşti articulaţia. Dumneata n-ai ascultat. Ai plecat să ne cercetezi domeniul. Dacă întreprinzi o anchetă pentru    a controla mijloacele de evaziune de aici, te previn că      te osteneşti de prisos. Nici nu intră cine vrea; nici nu rămîne cine vrea, scumpul meu domn. Şi nici nu pleacă cine vrea şi cînd vrea. — N-am vrut să evadez, doamnă! am cercat să întorc dojana în glumă. M-am predat; kaput! Şi nu plec decît atunci cînd voi primi ordinul de eliberare. Privirea femeii îmi răspunse în locul vorbelor,     dreaptă şi rece, ca o lance. Ea nu accepta tonul acesta. De aceea am explicat adevărata pricină părăsind definitiv intenţiile glumeţe: — M-am depărtat numai cîţiva paşi... Pe urmă, am întîrziat. Reţinut de un spectacol rar pentru mine care     vin de la cîmp şi de la prozaicile noastre desfătări    urbane. O luptă între un şoim şi un vultur... Poate să confirme şi... şi... (nu găseam cuvîntul) şi „domnul”, că  era un spectacol într-adevăr pasionant. — Georges! se întoarse femeia cît era de înaltă şi superbă, încît vestmîntul simplu şi sărac de ermită a mun-ţilor, păru o mantie princiară. Te-am rugat a nu ştiu       cîta oară, mon ami, să înceteze oroarea aceasta! Sînt sigură că iar i-ai dat drumul lui Vieux Charles. Ca să se convingă, făcu numai cîţiva paşi, pînă la   cuşca înaltă, cu gratii subţiri, pe care n-o observasem, lipită în flancul chiliei de piatră. Uşa era dată în lături; cuşca goală. Elsa îşi încrucişă braţele arămite de soare peste vest-mîntul drapat: — De ce te torturezi singur, Georges? Numai de     acest amuzament inutil şi crud, nu ai tu nevoie acum.   Acum şi aici. Admonestarea femeii era în aceeaşi vreme severă şi ocrotitoare. O infirmieră tot aşa îşi mustră convalescentul recal-citrant... Nepotrivită împerechere de oameni! — mi-am spus.     El, arăta lîngă femeie, încă mai subţire şi mai firav, cu nervii istoviţi într-o pasivă apatie, ca o zdreanţă umană distrusă de întîmplările care-l vor fi adus aici. Ea, orgo-lioasă, sumeţind fruntea înaltă, îl domina ca o neîmblîn-zită vietate, care nu ştie să se încovoaie deprimării şi         e gata, pentru nefericirea lor, să provoace tot restul universului. L-am asemuit, în clipa aceasta scurtă, cu  acele monstruoase împerecheri din subsolul regnului animal, păianjeni şi scorpioni, sau insecte ca Mantis religiosa, unde femela e mult mai arătoasă şi mai voinică, iar bărbatul mai firav la înfăţişare şi prea îndată stins       de puteri. Şi mi-am amintit cu un soi de repulsie, că         la aceste arahnide sau insecte, de obicei femela îşi devoră masculul, după încheierea festinului nupţial. Omul înclinase fruntea ca un vinovat prins asupra faptului. Cu un fel de rîs bătrîn şi înfiorător, cum arată unele cranii hilare din travestiurile de carnaval, care       fac copiii să ţipe în convulsii de groază şi să se ascundă agăţîndu-se de poalele mamelor. — Elsa!... Nu puteam să suport! încercă să invoace      o scuză. Se zbătea în cuşcă şi scîncea. I-am dat drumul... Pentru el libertatea... cerul... Femeia strînse din umeri: — Libertatea... cerul!... Dar nici nu pretind altceva, mon ami, decît să-i dai odată pentru totdeauna drumul.   Nu vreau să-l mai văd venind îndărăt! Mi s-a părut că numai printr-o încordare de voinţă,   prin acea armătură a cuviincioasei creşteri care inter-    zice exploziile violente de mînie, femeia s-a abţinut să    nu bată din piciorul cuprins în sandală şi înfăşurat în curele subţiri, cînd a poruncit: „Nu vreau!...” — Nu-l chem eu! făcu bărbatul un gest obosit şi resignat, de neputinţă. Nu-l aduc eu. Vine singur. De     cîte ori nu l-am alungat şi de cîte ori nu s-a întors singur?... O ştii prea bine, draga mea Elsa... Pe urmă, întorcîndu-se către mine, cu glasul iarăşi amorf: — Te rog, domnule, să scuzi această ridicolă dispută  de menaj. E singura neînţelegere dintre mine şi Elsa... Vieux Charles e un şoim... Poate cel care lupta adi-neauri... L-am găsit pui, cu piciorul şi aripa ruptă,    tîrîndu-se printre stînci. L-am vindecat şi l-am crescut. Vreau să-l alung şi se întoarce. E tot atît de fidel, pe        cît e de brav... poate că adineauri era el, poate era altul.    Îi dau drumul. Lipseşte o zi, două... Pe urmă se întoarce. Mă simt în drept a crede că nu revine decît după ce a săvîrşit o ispravă de ale lui... Elsa socoate că e o cruzime. Eu îl absolv. Înţeleg cu totul altfel. Îşi îndeplineşte misiunea lui de şoim. Atacă... Desfide primejdia... Nici dumneata, nici Elsa nu puteţi înţelege. — Eu înţeleg perfect! Am protestat energic, apăsînd   pe cuvinte, fiindcă un gînd, o bănuială, deocamdată nemotivată, mijise încă de aseară în dosul frunţii. Înţeleg, căci am zburat şi eu cîndva. Amîndoi întoarseră ochii, în acelaşi timp şi în aceeaşi încruntare de sprîncene. Eu am continuat cu nevinovăţie, prefăcîndu-mă că n-am surprins nimic din tresărirea lor, repede stinsă. — E o poveste acum îndestul de veche. În timpul războiului, pe front... Cîteva zboruri, cîteva atacuri, un Taube doborît. Peripeţii despre care nimeni astăzi nu-şi mai aminteşte... Dar înţelegeţi că, după aceasta, sînt şi     eu în măsură să cunosc ceva din voluptatea unei ase-menea lupte în văzduhuri. Mărturisesc, adineauri, am participat cu aceste suveniruri de fost aviator rezervist,     la victoria şoimului, despre care am înţeles că se numeşte Vieux Charles. Acum, judecînd mai rece, găsesc însă      că exagerăm, cînd atribuim animalelor şi păsărilor în  luptă, un sentiment, o premeditare şi un cuget, identic     cu ale noastre, omeneşti. Mobilul actelor noastre — hai,  să le zicem eroice! — e întotdeauna ceva mai nobil. Datoria, gloria, jertfa de sine!... Totul la ele se reduce   însă la cruzime şi la instinct. Adeseori e numai o fero-citate inutilă. Simpla exercitare a puterii care se cere cheltuită. Ceea ce numim noi curaj, e la ele, în fond un simplu şi stupid instinct de distrucţie. Între admirabil        şi odios, nu rămîne decît o nuanţă. Depinde de timp          şi de mobil. Ucideai pe front — decoraţie şi citaţie pe  corp de armată! Ucizi acum, curtea cu juri şi oprobiul public!... —  Este ceva adevărat în tot ce spui d-ta... recunoscu femeia milostivindu-mă întîia dată cu o privire indul-gentă. Omul ascultase, însă, indiferent. În ochii coagulaţi, străpungînd marea şi iremediabila osteneală, am crezut că citesc o compătimire plictisită.   Tot aşa cum ascultă un savant, invitat într-un salon monden, inepţiile unei femeiuşte care vrea să epateze maestrul cu rudimentele sale de cunoştinţi pigulite din-   tr-un manual de iniţiere. Îl scîrbiseră desigur într-atît opiniile mele, încît ne întoarse spatele şi merse cu paşii   lui zgribuliţi spre o lespede mai depărtată, unde se aşeză, cu obrajii scofîlciţi în pumni şi cu coatele sprijinite pe genunchi. Femeia întîrzie o clipă. M-am simţit jignit de privi-   rea rece cu care mă drămăluia, ca pe un obiect neînsu- fleţit şi de o atît de mizeră importanţă! Gura senzuală       şi umedă, care, împreună cu părul de culoarea caldă a aurului, alcătuia singurul semn de feminitate în această făptură tranşantă şi orgolioasă, strînse buzele devenite deodată subţiri şi acide, într-o schimă de dispreţ, menită  să pună din nou distanţa interastrală dintre noi. Absurd,   ca o revanşă, am vrut să-mi imaginez gura aceasta   rugînd, implorînd sau muşcînd într-un suspin de volup-tate, ca şi cum închipuirea-mi răzbunătoare ar putea s-o umilească şi s-o coboare de pe soclul arogant. Dar ima-ginea refuză să se precizeze. N-o îngăduia nimic din înfăţişarea-i atît de austeră şi mîndră, care îi prefăcuse chiar vesmîntul sărăcăcios în mantie princiară. Pasiunea unei asemenea femei — am gîndit — trebuie să devasteze total, ca acele nefaste şi teribile forţe ale naturii care nu lasă în urmă decît un peisaj calcinat şi pentru totdeauna sterp. Îmi trecu pe dinainte, în foşnetul hainei albastre.  Voiam să văd şi această haină, aşa cum era într-adevăr;   un dreptunghiu de pînză decolorată, abia prinsă în cîteva împunsături de ac şi susţinută cu un biet şnur încins    peste şolduri — şi, totuşi, vesmîntul păstra prestigiul       de somptuoasă mantie. Mă simţeam ridicol şi vrednic de milă, lîngă ulcica     de lut, din care nu mai fumega acum aburul răcit. Cine sînt? mă tortura din nou întrebarea. Ce a însemnat oare solidaritatea aceasta a bărbatului, cu isprăvile aeriene ale puiului de şoim şi ce a însemnat antipatia femeii pentru acest corsar al văzduhului? Am ridicat ochii. Ne-am văzut tustrei, în vasta sin-gurătate a stîncilor, izolaţi în trei lumi deosebite şi      poate — nu poate, sigur — ostile. El, cu obrajii în pumni, uitîndu-se neclintit în piatra stearpă. Ea, cu spatele rezemat de uşorul chiliei, cu  braţele încrucişate, învăluindu-l într-o privire teribilă şi dulce: plină de iritare şi de proteguitoare compătimire. Iar eu, străinul nepoftit, martorul incomod şi stupid, al unei drame care mă depăşea. Căci, de aceasta, nu mai aveam nici o îndoială. Întrebarea de aseară şi chiar de adineauri — cine     sînt? — îşi pierduse însemnătatea. Nu cine sînt interesa,  ci, neînţeles şi absurd, îmi părea că există ceva atît de puternic, încît să-i reţină printr-o cumplită eroare, înlăn-ţuiţi într-acelaşi destin comun. Oricine vor fi fiind şi   orice taină ispăşesc aici, cert este că nu se află legaţi     prin nimic idilic. Sub pojghiţa gheţoasă a strictei politeţi dintre aceşti oameni, îmbrăcaţi în zdrenţe şi binevoind      a nu se coborî pînă la familiaritatea unei tutuiri, stră-   bătea o animozitate mai neîmpăcată ca aceea care îm-pinge brutal, amanţii sau soţii de la periferia umanităţii, să-şi vitrioleze obrazul şi să se încaiere de chică, să-şi strivească oasele, ca eroii atîtor procese de la curtea        cu juri. Dacă se iubeau cumva (şi privirea femeii, indulgentă   şi aspră în aceeaşi vreme, dovedea în felul ei pasiune orgolioasă şi de o demoniacă voinţă), dacă se iubeau,  viaţa lor o plătea crunt. Erau două lumi adverse, pîn-dindu-se, pipăindu-se; două elemente iritate ale naturii care s-au căutat prin contrast, s-au întîlnit spre nefericire şi vor sfîrşi prin exterminare. Îmbrăţişările lor, mi le-am închipuit ucigaşe şi amare, voluptatea lor acră, cu dezmierdări care se prefac în scrîşnet omucid. Din aceste meditaţii m-a deşteptat un fîlfîit mătăsos    de aripi. Cu precizia unui minuscul avion aterizînd, şoimul coborî pe acoperişul cuştii. Şi îndată răsuci în căutarea stăpînului capul vioi,  pliscul curb şi ochii rotunzi ca bilele de onix. Penele pieptului erau stropite de sînge. Ghearele încă ude. Vivacitatea plină de neastîmpăr a privirii era într-adevăr   a unui victorios în care nu s-au potolit frigurile luptei.     El singur aducea aici nu ştiu ce înfăţişare de francheţă      şi de bravură, de fără de grijă şi puritate, cum stătea   firesc în aceste înalte şi limpezi locuri. Ceilalţi, noi?... Vieux Charles! mi-am cerut în clipa aceasta iertare mută, pentru rechizitoriul în care eu, nevrednicul om        al cîmpurilor, trîndav şi laş în existenţa-mi de larvă, găsisem drept să te osîndesc! Cine ar rezista oare acelui efluviu de energie nervoasă, ochilor ce nu cunosc înfri-carea, agerei răsucituri de privire inspectînd fortăreaţa noastră de piatră, fidelităţii atît de simple, cu care te-ai întors din libera vastitate a spaţiilor? Femeia păşi şi trînti uşa cuştii, cu vuiet sec. Şoimul îşi zburli penele agresiv, cu aripile deschise    de atac şi cu pliscul furios căscat. Se înfruntară amîndoi străpungîndu-şi privirile într-o încordare îndeopotrivă de crudă. Cum se urau! Ah!      cum se urau! Şoimul tremura, gata să zvîcnească. Am   vrut să strig: „Păzeşte ochii” — ştiind că acolo va lovi întîi. Dar n-a fost nevoie. Penele şoimului căzură treptat, aripile se strînseră, ochii ocoliră în altă parte; iar pasărea cerului fu umilă şi mizerabilă, sub cealaltă privire, ca      un pui rebegit de curcă. Femeia îl apucă de o aripă şi-l zvîrli, cîrpă, departe. Vieux Charles se ghemui într-un ungher de piatră, cu mersul ciumpav şi grotesc, cum   calcă stîngaci pe pămînt toate păsările înălţimilor. Atunci mi-am adus aminte de om. Văzuse şi nu se clintise. Îmi păru că rîde surd, cu     rîsul acela, bătrîn şi inuman, care mă înfiorase. E un nebun, un biet nebun! — am hotărît, de astă    dată, definitiv. Amîndoi sînt nişte nebuni şi nimic mai mult! Aş face bine să-mi strîng cît mai repede catrafu-  sele de aici, să-i las cu nebunia lor, cu şoimul acesta       laş şi nevolnic, cu taina lor care va sfîrşi în una din dimineţile acestea, încleştîndu-şi unghiile unul în gîtul celuilalt. Tăcerea era de o măreţie solemnă. Cerul boltit de o străvezie cristalică. Totul înalt, calm şi impasibil ca eternitatea. Numai viaţa omenească şi aici, ca oriunde, se zvîrcolea hidos ca o larvă tăiată, căutînd să-şi unească jumătăţile despărţite într-un dezgustător spasm. Am trecut pe lîngă om, cu ulcica mea ridicolă de leacuri, să-mi fac undeva, la loc ferit, oblojelile atît de sever poruncite. Şoimul se trase la picioarele omului. Iar omul îl îndepărtă lovindu-l înciudat, cu rîsul lui bătrîn      şi înfricoşător, cu glasul lui surd: —  Şi tu, netrebnicule?... Aşadar, şi tu!... Şoimul ridică ochi omeneşti şi trişti. Se apropie, neînţelegînd dizgraţia. Îmi părea că imploră explicarea pentru vina pe care nu şi-o cunoştea. Cînd se tupila,    umil, aproape, omul cu obrajii în pumni îl privea de deasupra un răstimp, ca pe o jivină curioasă şi vrednică   de cea mai nemilostivă scîrbă, apoi îl rostogolea cu piciorul: — Şi tu, netrebnicule?... Haha! Aşadar şi tu!... Ah, ah! rîsul acesta rău ca rîsul puşcăriaşilor cînd       le-a intrat pe uşa temniţei, tovarăş nesperat, fostul lor aspru judecător, prăbuşit în aceeaşi egală infamie.         Toţi de aici sînt nebuni. Şi pasărea e molipsită de nebu- nia lor, întorcîndu-se de bunăvoie la tortură, în loc să-şi ia zborul pentru totdeauna, în cerul pretutindeni deschis. Înfăşurîndu-mi improvizate pansamente din batistă şi din pînza cămăşii sfîşiată, nu mai doream acum să aflu nimic. Doream numai să scap cît mai repede de acolo,    să-mi văd de drum, să revin la lumea aceea care mi se părea, din aceste văgăuni de munte, cu desăvîrşire inac-cesibilă. Eram vindecat definitiv de „liniştea calmantă a naturii”. Căci, oricît de jalnică şi de nevrednică socotisem vreodată viaţa ticăloaselor tîrguri, mi se părea acum paradisiacă faţă de iadul nefericitelor trei vietăţi din închisoarea lor cu vinete creneluri.     După ce-am sfîrşit să-mi înfăşor pansamentele, m-am căţărat pe o stîncă mai înaltă, însetat să văd zările la     care mă voi întoarce mîine, poimîine, cît mai curînd. Piscurile se etajau spre vale în amfiteatru. De pe    vîrful acela pleşuv, se orînduiau în jos alţi munţi cu ale   lor nepătrunse păduri, iar departe de tot, în negurile albăstrii, nu se vedeau, dar se ghiceau şesurile, cu şer- puiri sclipitoare de ape şi cu reconfortantele oraşe unde oamenii, mulţimilor nu rămîn niciodată singuri. Gîndul mi l-a rostit cu glas tare, omul răsărit lîngă mine, fără să-l simt. L-a rostit aproape cum l-aş fi      vorbit eu: — Aici vin să privesc spre viaţa celor de departe...     Să privesc şi cîteodată s-o regret — ... — Şi ce te opreşte să te întorci? am replicat, aproape fără să-mi dau seama de imprudenţa întrebării cu care    îmi călcam legămîntul. Omul făcu un gest ostenit cu mîna. Şi, îndată, îşi  strînse braţele zgribulite. Vorbi, ca să-mi schimbe firul gîndurilor şi să înlăture răspunsul la întrebare: — E într-adevăr minunată priveliştea de aici! Mă  întreb cîteodată, ce fel de oameni sînt aceştia din ţara dumitale?... Cum trăiesc?... Ştii că pentru noi, orice ţară    e un fel de Franţă mai prost întreţinută şi populată cu profesori de limbi bizare... Dar ceea ce iubesc mai mult   să privesc e atunci cînd se ridică negurile, înainte de răsăritul soarelui. Atunci totul e acoperit ca de o zăpadă albă, peste care aurora pune o lumină trandafirie ca pe    un peisaj polar, cu banchize de ninsori eterne. — Ştiu! i-am luat vorba din gură. Tot aşa este priveliştea deasupra norilor, cînd te-ai înălţat cu avionul   la două şi trei mii de metri... jos plouă, e posomorît şi umed; deasupra, dai deodată în soare şi în senin veşnic,  iar norii par, într-adevăr, dedesubt, o banchiză nesfîr-   şită, cu zăpezi nepîngărite de pas omenesc. Dumneata trebuie să le cunoşti acestea prea bine... — De ce numaidecît să le cunosc? — Fiindcă sînt sigur că şi dumneata ai zburat! am      dat drumul îndrăzneţ bănuielii mele, devenită certitudine. Omul rîse, cu rîsul acela bătrîn şi insuportabil: — Ce fel ai pronunţat cuvintele: ...„Sînt sigur că şi dumneata ai zburat!”... Parcă m-ai accepta cu un fel        de generozitate, în legiunea zburătorilor dumitale! Unde sînt atîtea mii, mai meargă şi nenorocitul acesta!... E         o cursă pe care vrei să mi-o întinzi? Crezi că aşa, ai        să-mi storci ceva şi ai să-ţi satisfaci curiozitatea care te roade de ieri?... Făcu o pauză. Acum nu mai vorbea cu nepăsarea politicoasă şi dis-tantă de ieri. Glasul era rugător. S-ar fi spus că se teme    de el şi că apelează la generozitatea mea, să nu-l tîrîi    unde se simte lunecînd fără scăpare. — Te-am rugat — continuă — te-am rugat să nu  întrebi nimic. Să nu iscodeşti nimic. M-am încrezut în cuvîntul dumitale. — Dar nici nu întreb! mă apărai cu aceeaşi siguranţă cutezătoare, fiindcă simţeam cum vine spre noi ceasul confesiunii. Nu întreb; sînt sigur! Şi, ca să dovedesc        că n-am iscodit, şi că toată convingerea mi s-a oferit singură, sînt gata oricînd să explic. Ştiu că ai zburat fiindcă cugeţi şi simţi ca un zburător! — Ta-ta-ta! Interesant!... Cîrpa aceasta, un zbură-     tor! făcu omul, arătîndu-şi braţele descărnate şi toată înfăţişarea mizerabilă. Eşti după cum văd, un jude-ins-tructor foarte fantezist. — Nu sînt jude-instructor, şi nu sînt deloc fantezist!  am răspuns ofensat pentru această desconsideraţie a cali-tăţilor mele de inchizitor. Las la o parte episodul cu şoimul. Deşi, atît numai, ar fi destul ca să îndreptă-   ţească o convingere!... Dumneata ai participat la lupta aeriană a şoimului cu vulturul, cum ar fi participat, irezistibil, orice pilot de pe un aparat de vînătoare. Dar există altceva încă mai sigur... Ieri seară, cînd am vorbit despre toamna înaintată, eu am spus o prostie. Că n-ar      fi plecat încă lăstunii. Confundam. Dumneata m-ai corectat. Mi-ai amintit că lăstunii au plecat demult, de      la finele verii, odată cu pitulicile, grangurii şi privighe-torile. Mi-ai dovedit că ceea ce eu crezusem că sînt  lăstuni, erau rîndunelele care rămîn printre ultimele   păsări călătoare... Şi mi-ai amintit viteza zborului de        la cincizeci de kilometri pe oră în sus. Mi-ai vorbit şi despre alte păsări care zboară cu o sută cincizeci pe       oră, iniţiindu-mă în taine la care nu m-am gîndit nici-odată: fiecare cît rezistă, cum caută să învingă diferite dificultăţi de zbor şi de osteneală... În sfîrşit, a fost sin-gura chestiune care te-a însufleţit, fără să prinzi de     veste. Tot timpul, şi aseară, şi astăzi, ai tăcut — în       afară de atunci. Era nevoie să fiu jude-instructor — şi   încă fantezist — pentru a înţelege? Explicaţia venea firească. Toate aceste observaţii la care ai fost constrîns   în singurătatea unde te afli: viteza zborului, direcţia şi ordinea de migraţiune, în fine, toate amănuntele inse-sizabile pentru profani, indicau un ochi, un fel de a judeca şi a simţi, care trădau omul care a zburat. Am înţeles       că prin aceasta, fără să vrei şi fără să-ţi dai seama,           ţi-ai satisfăcut o trebuinţă imperioasă de a reduce lumea  ce te înconjoară la problemele care te preocupă, ori te-au preocupat cîndva, aşa cum un matematic gîndeşte şi   simte aritmetic, reducînd frumuseţea, problemele exis-tenţei, muzica, tot spectacolul lumii, la calculul celor  patru operaţii. Asta e tot! După cum vezi n-a fost nevoie  să întreb. Nici să iscodesc... Concluzia s-a oferit singură. Aş fi curios să aflu cum m-ai putea dezminţi! am sfîrşit   cu un surîs triumfător. Omul tăcu, privind cu ochii coagulaţi în depărtările sinilii. Toată figura reintrase în neclintirea de totdeauna, aşa cum melcul se retrage în crustă. Degetele osoase răsuceau însă un fir destrămat al hainei. Numai acest neînsem-     nat amănunt mi-a fost îndestul ca să înţeleg neliniştea   care fremăta sub atît de împietrită înfăţişare. — Poate că ai dreptate... încuviinţă într-un tîrziu.   [1] Aici, figură acrobatică în aviaţie: dare peste cap, învîrtire completă (engl.).   [2] Blestemat loc nenorocit! Blestemat, blestemat loc nenorocit!(fr.).    

            Capitolul I    TRECEA O ÎNMORMÎNTARE CU DRICUL ALB   — Tudore! — Sandule! S-au îmbrăţişat înţepîndu-şi obrajii cu ghimpii mustă­ţilor. Îmbrăţişare stîngace şi scurtă, de bărbaţi, stînjenită că se dă în spectacol pe un peron de gară. Pe urmă, s-au depărtat un pas, să se privească şi să      se măsoare cît s-au schimbat în şapte ani. Tudor Stoenescu-Stoian îşi mărturisi că nu şi-ar fi recunoscut prietenul, dacă l-ar fi întîlnit, pe neaştep­-     tate, în mijlocul străzii. Se îngrăşase. Prinsese o guşă gelatinoasă, care-i căptuşea bărbia şi-i ascundea linia gî­tului. Ochii rotunzi, măslinii, fără gene; mustăţile rare      şi lungi, pleoştite pe buze; capul sferic, unsuros şi tuns — toate îi dădeau o înfăţişare, pentru el, nouă şi comică, de focă. Mai răsufla şi astmatic, ca impresia să fie desăvîrşită. Îmbrăcămintea nu era după ultimul jurnal. Nu era după nici un jurnal. Croitorul s-ar fi zis că fusese preocupat    de-o singură grijă: să preîntîmpine adaosul progresiv la cîntar. Izbutise pe deplin. Prietenul lui Tudor Stoenescu- Stoian purta un costum la fel cu acel pe care-l comandă părinţii economi copiilor în vîrsta creşterii, cu mînecile spînzurînd peste degete şi cu pantalonii răsuciţi în tir­buşon. Sandu Buhuş suportă examenul cu voioşie. Îşi aşeză pălăria pe bila tunsă cu maşina şi rîse într-un gîlgiit transmis pînă-n valurile guşii: — Am luat proporţii, nu e aşa? Am scăpat căciula      pe baltă!... Dar ce vrei? Aici, în lipsă de altceva mai inteligent, mîncăm zdravăn şi facem osînză... Era o explicaţie, o scuză şi întrucîtva o senină împă-care cu un destin irevocabil. Tudor Stoenescu-Stoian îngăimă cîteva cuvinte ne­înţelese. Nu-şi putea lua ochii de la pălăria prietenului, prea mică şi prea pe vîrful tidvei, cu panglica pătată        de praf şi sudoare. Îi părea un stigmat al indolenţei pro­vinciale. Poate o nepăsare voită şi orgolioasă faţă de deşertăciunile modei. Dar celălalt continuă jovial: — Tu ai rămas tot uscat ca un ţîr... Nu-mi place. Trebuie să pui ceva carne! Să facem ceva rezerve! Spunînd, apăsă palma grasă pe umărul lui Tudor Stoenescu-Stoian, pipăindu-i în cunoscător osul claviculei sub stofă. — Poftim! pufni pe nări, în chip de concluzie. Toacă, nu altceva!... Călătorii cu geamantane şi legături se îmbulzeau spre ieşire, în forfota barbară a tuturor gărilor, cînd toţi se  reped în asalt să cucerească un vehicul. Toţi, însă, îşi  uitau o clipă graba, să salute: — Să trăiţi, coane Săndel!... Ura, Sănducule!... Vă găsesc la birău, coane Sandule?... Salve, Sandi!... O mie de ani paci, Didi!... Sandu Buhuş răspundea fiecăruia pe nume, familiar, politicos sau de mîntuială, după cum arăta cunoscutul      la chip şi la port: marchidanul cu boccea, domnul cu servietă şi cu trusă de piele, baciul cu desagi şi cu min- teanul pe umeri, ofiţerul verificîndu-şi maşinal nasturii tunicii. — Aveţi trăsură, coane Săndel? întrebă hamalul cînd sfîrşi de coborît valizele. — Le pui în caleaşca de gală a lui Avram!... Ia-o înainte, Gheorghe... Şi spune-i să le aşeze cu băgare        de seamă, nu ca lăzile în haraba. Hai! Trap, Gheorghiţă, că ne-apucă noaptea... Tudor Stoenescu-Stoian recunoscu şi admiră, pizmu- ind, siguranţa cu care prietenul păstra un adevărat in-ventar al populaţiei din urbea natală: birjari şi negus­-    tori, hamali şi căpitani, preoţi şi băieţandri. Toţi erau: Avram, Gheorghe, Nicule, Ţîlică, Tavi, părintele Toma, Vichi sau Ionel. Scrisoarea nu exagerase. Aici, toţi al-­   cătuiesc o mare şi strînsă familie. Aici e necunoscută deznădăjduita solitudine din mijlocul mulţimilor. — O săptămînă... Sandu Buhuş se întrerupse să facă loc unei doamne în vîrstă, înaltă, scheletică şi solemnă, înfăşurată în man­tilă neagră de dantelă şi de mărgele. — Toate omagiile, coană Cristino! Doamna clătină sacadat capela cu voaletă. În faţa       ei, toţi se dădeau la o parte, cu un amestec vizibil de respect şi de complice derîdere. Bătrîna părea că nu observă intenţiile ofensatoare. Răspundea numai la ple­căciunile îndoite de şale, trecînd ţapănă şi gravă, cu paşi automaţi. Un moşneag cu livrea decolorată, cîrpită şi cu fire­-turile coclite, călca pe urmă-i, abia tăbîrcind un gea­-mantan jerpelit, strîns armonică în curele. Tudor Stoe­nescu-Stoian vru să întrebe ce este cu această pereche de strigoi, dar prietenul îi luă vorba, înnodînd firul întrerupt: — ...o săptămînă ai să accepţi tot ce-am aranjat eu.    Să nu crîcneşti nici mîlc. Să te supui! Pe urmă, ai să    vezi, ai să cîntăreşti, ai să-ţi faci socotelile tale şi ai să alegi. Deocamdată, eşti prizonierul meu. Te-ai predat? — Kaputt![i] capitulă Tudor Stoenescu-Stoian, ridi-  cînd mîinile cu precipitare într-o parodie de panică exa­gerată, cum îl impresionase un comic răsfăţat al Bucu­reştilor, în ultima revistă de la „Cărăbuş”. — Aşa te vreau, Tudore dragă. Iar pentru început, trebuie să ştii că această primă săptămînă eşti musafirul meu, al nostru... — Dară deranjul? N-aş vrea... Încercă Tudor Sto- enescu-Stoian o rezistenţă moale şi protocolară. — La noi nu există deranj! afirmă cu energie prie- tenul. E cuvînt scos din dicţionarul nostru. Sîntem doar    în ţara Moldovei, nu uita, unde a fost tradiţia să des-   hami de trei ori caii oaspeţilor înainte de a te îndura        să-i slobozi pe poartă, afară... Acuma, dă-mi recipisele    de la bagajele mari. Tudor Stoenescu-Stoian se execută, renunţînd la orice împotrivire. Prietenul le trecu hamalului, împreună cu o hîrtie de o sută de lei. — Gheorghe, le scoţi imediat de la magazie. Toc­- meşti un cotiugar şi te prezinţi cu ele... La mine acasă,     şi cît mai repede. — ’nţeles, coane Săndel. — Acuma, mînă Avrame! Birjarul dădu bici şi „caleaşca de gală” — birjă       ceva mai puţin hodorogită decît celelalte — se puse         în mişcare cu oarecare avînt. Lăsară în urmă un cupeu înalt şi îngust, cocoţat pe arcuri, tîrît cu icnituri de o gloabă albă, de saca. Înăuntrul cutiei, prin geam, se   vedea, rigidă şi îmbălsămată, doamna de pe peronul gării. Sandu Buhuş mai salută o dată, apoi se răsuci pe jumă- tate în trăsură să-şi cerceteze mai amănunţit prietenul.      Îl bătu pe genunchi, cu nestăpînită satisfacţie: — Iată-te, aşadar, şi la noi! Îţi spun drept, nu-mi   venea să-mi cred ochilor cînd am primit telegrama. Te asigur că n-ai să regreţi de fel! Cel mult ai să regreţi        că nu ţi-a dat ideea de acum cinci-şase ani. Cinci-şase    ani pierduţi... Îşi curmă vorba, să salute două doamne vaporoase    sub umbrelele străvezii, într-un echipaj de casă cu ha­- muri lăcuite. Pe urmă, un domn cu ochelari de scafandru   şi cu pardesiu de doc, îngropat între coşuri, damigene, legături şi pleduri, în automobilul otova de praf, sosit,    fără îndoială, de la drum lung pe şosele şi ponoare de   ţară. În sfîrşit, strigă unui trecător de pe trotuar, întor- cîndu-se peste coşul trăsurii şi rotunjind palma pîlnie        la gură: — Astăzi nu pot, coane Iordăchel! Imposibil... Im-   po-si-bil! Contramandăm... Con-tra-man-dăm! Am mu­safir... Mu-sa-fir! Cu degetul arătă spre Tudor Stoenescu-Stoian. Ar­gument viu şi prezinte, care nu mai admitea nici o  discuţie. Trecătorul făcu semn din cap că a înţeles şi că nu      are nimic de spus. — E cam fudul de urechi conu Iordăchel al nostru.    De asta am zbierat aşa! dădu lămurire suplimentară   Sandu Buhuş. Altfel, cercetător şi cunoscător de docu­-   mente istorice, de urice şi zapise. De la el ai să afli viaţa oamenilor care-au fost odată pe-aice... Întoarse ochii spre faţa prietenului, să citească un semn de înveselire zeflemistă. — Mă gîndeam că am să te văd zîmbind... mărturisi   cu uşurare. Mă gîndeam şi mă temeam. M-am pomenit vorbind ca eroii lui Sadoveanu: „De la el ai să afli viaţa oamenilor care-au fost odată pe-aice”. Dar văd că nu gă­seşti nimic de rîs. — De ce-aş găsi? E foarte natural. Te înţeleg. Nu     eşti născut ca mine, într-un apartament cu chirie, la      etaj, cu necunoscuţi deasupra capului şi cu alţi necu­-noscuţi sub picioare. Eşti legat de pămînt. Eşti o verigă într-un lanţ. Tudor Stoenescu-Stoian se asculta vorbind. Se aproba. Se plăcea. Se admira. Cuvintele rostite exprimau un sim­ţămînt sincer, absolut, total. Stînjenirea penibilă de la început se risipise. Se ri-sipise şi luciditatea corosivă, cu care înregistrase atît        de amănunţit înfăţişarea şi portul vulgar al prietenu-      lui: pălăria prea mică, petele panglicii, capul sferic de focă. Îl învăluia acum într-o înduioşată şi recunoscătoare simpatie. Se simţea iarăşi lîngă prietenul lui generos, simplu, fără ascunzişuri, sentimental şi brav, de altădată. Prietenul de atunci şi, poate, salvatorul providenţial de astăzi. Aşa cum i-a presimţit semnalul de naufragiu cu antenele lui fine, în ciuda aspectului grotesc; aşa cum       i-a întins mîna să-l smulgă din mediocritatea şi neantul Capitalei. Se ştia iarăşi la adăpost, în siguranţă, cules ca un căţel al nimănui, de pe drumuri. Acestea nu-l împiedicau, însă, să se asculte cu plăcere, repetînd şi admirîndu-se: — Da, Sandule dragă. Tu eşti o verigă dintr-un lanţ. — Bine spus! încuviinţă Sandu Buhuş. Orice om trebuie să fie, să se socotească o verigă dintr-un lanţ. Numai Adina e de altă părere. Adina, nevastă-mea... O umbră trecu pe obrazul rotund, lucios şi prosper, de focă. Neprevăzut, posomorîndu-i voioşia de pînă atunci. Tăcu, privind fără să vadă şiragul prăvăliilor scunde de pe Strada Mare. Tudor Stoenescu-Stoian pricepu că 45 a apăsat, fără voie, pe-o rană veche, dar vie. Tăcu şi        el, vinovat, cu ochii la strada necunoscută, cu trecători necunoscuţi. Se rînduiau firmele prăfuite, cu vopseaua mîncată de rugină, cu litere de-o fantezie demodată: La ghemul de aur; La Ţicu; La Moise Şepcaru; La Potemkin; La Segal, şicul parizian; La mielul alb; La David Ieşanu; Librăria „Miron Costin”... Negustorii necunoscuţi salu­-tau din prag, printre pălăriile ţărăneşti cu găitan, pieile    de opinci, fiarele de plug, sacii cu bulgări de sare şi roţile de caş scoase la vedere. Tudor Stoenescu-Stoian răspundea el pentru priete­nul cu privirea absentă. — E o fiinţă bizară Adina... vorbi, într-un tîrziu,   Sandu Buhuş. Poate prea complicată pentru mine... Îmi face vină că mă îngraş. Îmi face vină că nu port straie      ca primii amorezi de film. Ar vrea să mă vadă un mu- ţunache... Închipuieşte-ţi mutra mea într-un asemenea rol!... Nu-i place casa noastră bătrînească. Spune că mi­roase a mucegai, a zămnic, a cavou. N-a vrut să audă      de copil... Se simte exilată aici... Acum a trebuit să insta-lez şi un radio. — Toată lumea îşi instalează un aparat de radio! observă Tudor Stoenescu-Stoian, luînd, din oficiu, apă­rarea necunoscutei Adina. — Ştiu. Nu mă socoti atît de absurd şi de retrograd. Poate te-a înşelat intonaţia mea. Am anunţat instala­-       rea unui aparat de radio, parcă aş fi spus că am introdus   în casă o maşină infernală, o ispită de pierzanie a dia­volului. Aşa cum bunica, acum treizeci de ani, privea cu nelinişte pîlnia telefonului... Dar ai să vezi, ai să înţelegi  şi ai să-mi dai dreptate. Am ţinut să te previn... Altfel,     nu m-aş spovedi pe drum. Contez foarte, foarte mult       pe tine... Sper că ai să-i devii prieten, confident... Şi aşa,  ai să mă ajuţi să-i scot unele idei din cap... Îţi spun pe nepregătite, ceea ce n-am spus niciodată, nimănui. Vezi tu? Pentru oricine, pentru tine, pentru mine, instalarea  unui aparat de radio e tot ce poate fi mai simplu şi mai natural. Pentru Adina însă, înseamnă cu totul altceva... Ascultă glasurile lumii — cum spune ea. Chemările lumii — cum spun eu. Îşi întreţine o nostalgie. O sufe­-rinţă. Înainte, era neprecisă. Acum e concretizată. Există asemenea fiinţe bizare, care se simt în exil oriunde se află... Birjarul opri. Venea, dimpotrivă, un convoi mortuar. O înmormîntare de fată, cu dricul alb, cu îngeri vopsiţi alb, cu cai albi în strai alb. — Asta-i fata lui domnu’ Trifan! crezu de cuviinţă      să lămurească Avram, întorcîndu-se jumătate, pe capră.    A doua, în trei ani. Tudor Stoenescu-Stoian se descoperi, lăsînd să treacă moarta asta necunoscută, care l-a întîmpinat în oraşul necunoscut. În lumina lină a după-amiezii, cu soarele filtrat prin perdeluirea subţire de nori ca pînza de in, trecea lin    dricul alb, cu sicriul alb, sub coroanele albe. Un om gîrbov, între două fete cernite. Îl susţineau    ele? Le susţinea el? Tustrei înaintau strînşi unul în   celălalt, cu mersul împleticit. După dînşii, alţi necunoscuţi şi alte necunoscute. O şcoală înşiruită în pas neregulat      şi mărunt, aşa cum se sileşte, cu stinghereală, să-şi înăbuşe neastîmpărul, tinereţea colcăind de viaţă. O şcoală de    fete cu uniformele negre-lucioase, de satin. Nu se ghion­tesc şi n-au glas. Şi-au pus ciorapi şi pantofi negri. Au renunţat la o după-amiază de vacanţă, ca să-şi conducă o colegă la cimitir. Una de-a lor, cu care au rîs, s-au alun-gat, s-au certat, au citit cărţi şi au luat pedepse îm­-    preună — iar acuma e întinsă în sicriul alb, în rochia   albă, cu mîinile albe neclintite pe piept, cu fruntea albă legănată pe perna de atlas alb. Nu e nici o mirare că nu se ghiontesc şi că nu rîd,    deşi sîngele tînăr şi animal le svîcneşte în obraz, pulsează fierbinte-n artere, le-a îngarofit gura. Privesc în pămînt. E o înmormîntare modestă şi tristă. O fată a murit într-un oraş şi e dusă la groapă într-o     zi de vară, cu cerul alb. Dricul se balansează şi scîrţîie în roţi. În fruntea convoiului sînt prapuri şi cruci cu batiste legate, colaci şi colive cu flori de bomboane şi de cafea, un preot în birjă cu-n cal, calici care aşteaptă o pîine       şi-un leu la împărţeala pomenilor. Un clopot de biserică sună dogit şi ciudat, fără tris- teţe, ca o chemare voioasă de recreaţie şcolară. E însă   mai sfîşietoare lipsa absurdă a acestui mister la un clopot sunînd pentru înmormîntare. Pe urmă, glasul dogit şi lim­but îl acoperea alt clopot, de-aiurea, grav şi prelung. Tudor Stoenescu-Stoian abia atunci şi aşa înţelese      că nimic nu-i mai injust ca o moarte de fată, într-o asemenea vară, cu flori ce n-au crescut în grădini pen­-    tru morminte. Abia atunci înţelese că nimic nu-i de-o    mai pătrunzătoare jale pentru un străin ca o înmor­-  mîntare cu dric alb, într-un oraş unde-a călcat întîia     oară. Trece pe lîngă tine moartea. Moartea cea mare şi anonimă a tuturor. Nu moartea cuiva pe care îl plîngi, fiindcă l-ai cunoscut, fiindcă ţi-a rîs în viaţă, fiindcă    duce cu el ceva din viaţa ta şi mîine îţi va lipsi. Îşi aminti cimitirul rustic întrevăzut din tren. Aşadar, se află morţi şi pentru asemenea ţintirime      cu tufe de liliac şi de trandafir? Oriunde, grădina morţilor n-aşteaptă, n-alege; la­comă, îşi cere în fiecare zi la poarta tîrgurilor zălogul, ca fiara cea neîndurată din basm. Noul sosit în tîrgul necunoscut îşi simţi ochii împă­ienjeniţi de-o înduioşare blîndă şi largă, venită să bată      la inima lui, de departe, în numele tuturor durerilor        din vasta lume. Îşi ascunse privirea de privirea prie-tenului. Se gîndi la un gest teatral şi romantic. Are să întrebe de-o florărie. Are să cumpere un braţ de crini    albi. Are să meargă pînă la cimitir, el, necunoscutul,        ca să presare flori pe mormîntul unei necunoscute, după  ce groparii vor arunca ultima lopată de ţărînă. Ascuns     de toţi. Să nu ştie nimeni. Ca să-şi dovedească, aşa, că       a intrat în oraşul străin un Tudor Stoenescu altul, fără sufletul împuţinat şi invidios, fără egoismul lui avar, fără şovăielile laşe; un om în care răsună grav şi vibrînd, ca    în bronzul de clopot, durerile mari ale lumii şi presim­- ţirea marilor taine de la hotarele vieţii de-aici şi de din­colo. Dar gîndul nu stărui. Se topi acolo unde se destră-­   mau fumegoase toate intenţiile celuilalt Tudor Stoenescu- Stoian, himeric. — Era şi domnul Magîlea! se întoarse a doua oara,     pe capră, Avram. L-ai văzut şi mata, coane Săndel? — Hai, mînă! Birja porni. Numai după aceea, întrebarea păru că a atins urechea lui Sandu Buhuş şi că a căpătat un înţeles. Răspunse, dar pentru prieten, nu pentru birjarul bărbos: — Fără îndoială că l-am văzut! Fără îndoială că         era şi Magîlea. Numele nu-ţi spune nimic astăzi. Însă istoria acestui Magîlea ai s-o cunoşti, cum ai să afli,         în trei luni, tot ce este de aflat într-un asemenea tîrg. — Depinde... N-am stofă de detectiv, nici curiozitate de fată bătrînă. — Nu e nevoie nici de una, nici de alta, ca să le ştii toate. Nu e nevoie să le iscodeşti tu poveştile... Vin ele     la tine, îţi bat în uşă, îţi deschid geamul, pătrund în casă,  în urechi, în memorie. — Am să închid uşile şi ferestrele, am să-mi astup urechile. — De ce? Dimpotrivă, te-aş sfătui să asculţi şi să  alegi. Să alegi ceea ce prezintă un interes, dincolo de in­discreţia meschină şi ticăloasă. Ai să descoperi, astfel, drame nebănuite. I-am spus-o de o sută de ori Adinei.     Ea strînge din umeri şi rîde. Ai să afli, astfel, povestea acestui Magîlea şi a fetelor lui Trifan. — Nu mă grăbesc s-o aflu. Îmi ajunge închipuirea mea... rosti Tudor Stoenescu-Stoian cu oarecare emfază. — Ba nu! Dă-mi voie!... protestă prietenul cu cap        şi mustăţi de focă. Te asigur că realitatea nu-i mai prejos de închipuire. Dă-mi voie să ţi-o servesc eu. Cum vezi,   nu rezist ispitei s-o iau înaintea altora. Să-ţi prezint ver­siunea mea. Tudose Trifan a avut patru fete. Pe cea mai mare a îngropat-o acum trei ani. Pe a doua o îngroapă astăzi. Au mai rămas două. Au să urmeze pe rînd cîte una, peste doi ani, peste trei... Oftica nu iartă oamenilor să- raci! S-a cuibărit într-o casă. Nu pleacă pînă ce n-a ter­minat... Tudose Trifan îşi creşte fetele cu priceperea lui   de văduv şi cu puterile lui de mărunt slujbaş pe la pri­mărie. Le poartă la şcoală. Nu mănîncă el, ca să aibă ce mînca ele. Nu se îmbracă el, ca să aibă ce îmbrăca ele... Cînd ajung la şaptesprezece-optsprezece ani, le duce la cimitir cu dricul acesta alb, la care ar putea să capete un abonament cu reducere. E scris! Sentinţă fără drept de graţiere. Iar acest Magîlea, străin, venit numai el ştie de unde, se îndrăgosteşte fără nădejde de fiecare, pe măsură ce le-ajunge ceasul morţii. E a doua pe care o petrece la groapă. La anul, sau peste doi ani, are să fie a treia.    După cîte-am auzit, aceasta de-a treia a şi început să tuşească şi să scuipe sînge. Iată povestea lor şi versiunea mea! Realitatea, care se dispensează de imaginaţie şi o întrece. Sînt fel de fel de oameni şi de destine. Aici poţi urmări şi oamenii şi destinele mai de aproape. Te asigur   că nu e întotdeauna un privilegiu reconfortant... Sandu Buhuş îşi scoase pălăria şi îşi şterse nădu-    şeala de pe frunte. Căută în ochii prietenului un indiciu de înveselire ironică, fiindcă atît de nerăbdător a început să-l iniţieze    în cronica urbei lui patriarhale. Dar Tudor Stoenescu-Stoian nu surîdea zeflemist. Îşi regăsise vechiul camarad de şcoală şi de facultate, cu  darul lui de a înnobila tot ce este mărunt şi trivial în viaţă, cu pasiunea lui aplicată de a descifra înţelesul, mobilul şi scuza actelor omeneşti, încîlcite şi în aparenţă inexpli­cabile. Se simţea bine lîngă el. Se simţea mai tare şi mai crescut lîngă el. Se întreba numai, de ce natura l-a con­damnat pe Sandu Buhuş să traverseze viaţa cu povara  unei înfăţişări atît de ingrate? Cel puţin, figura lui era anonimă, insignifiantă. A prietenului devenise de-a drep­tul grotescă. Iar această superioritate, oricît îi păru de mizeră, se oploşi ca o scîrbavnică satisfacţie într-un ascunziş obscur al sufletului, acolo unde se cuibăresc, ca larvele, toate simţămintele rele, bucuriile nemărturisite şi răzvrătirile laşe. Îşi cunoştea bine cuibarul acesta Tudor Stoenescu- Stoian. Adineaori credea că l-a golit. Acuma se popula din nou. — E, fireşte, interpretarea mea, versiunea mea! stărui Sandu Buhuş. Alţii văd toată povestea altfel, au să ţi-o istorisească altfel. Fiecare transfigurează sau desfigurează realitatea, după optica lui. Viaţa nu-ţi dă decît ceea ce-i dai. Îţi restituie cu dobîndă numai ce i-ai împrumutat. — Să ne consolăm cu această iluzie! rosti sceptic Tudor Stoenescu-Stoian, care în aforismele prietenului descoperea o irevocabilă condamnare a naturii lui şo­văielnice, egoiste, meschine şi fără eroism. — Uneori e o consolare, alteori, o sancţiune. Dar bine că am ajuns! Altfel, filozofînd în birja lui Avram, ne-am  fi pomenit în grădina lui Akademos. Avrame, Avrame! Mai schimbă gloabele! Mai dă-le ovăz, jeratic, ceva;    abia ne-au tîrît pînă aicea. — Ovăz nu le dau eu, coane Săndel? se căină bir­-  jarul. Apoi haramurile aiestea, dacă m-aş potrivi lor,         îs în stare să-mi mănînce şi sufletul şi tot nu se mai sa-tură, mînca-le-ar dalacul!... Tudor Stoenescu-Stoian sări din trăsură, cuprinzînd dintr-o singură privire faţada casei, scundă dar largă, peronul, grădina cu petunii, cu pansele şi trandafiri; globurile poleite în care birja şi caii lui Avram se oglin­deau, miniaturale şi fantastice jucării deformate. La o fereastră, se clătina perdeaua de broderie. Numai o părere, desigur. Sau numai o adiere a vîntului. Dar Tudor Stoenescu-Stoian îşi aminti deodată că e murdar de funingine, că e nebărbierit, cu pleoapele roşii de nesomn şi cu gulerul neschimbat. Îşi aminti că soţia prietenului e o făptură bizară, tînjind în exil. Sandu Buhuş porunci slujnicei, răsărită în poartă: — Duci toate în odaia pregătită pentru domnul, Li- saveto!... Întîi şterge praful. Ion de ce nu s-arată să-ţi ajute? — La ce să m-ajute Ion? se indignă Lisaveta, jignită   în amorul propriu. Că doar mîncat-am azi destul şi           n-am de cărat saci la moară. Scurtă, lată şi cu mînecile suflecate, slujnica dădea   zor, apucînd valizele cu mîini musculoase de luptătoare.   — Ia dă-l şi pe cel măruţ, moş Avrame!... Ce, nu merge? Se lasă greu? Se vede că dumneata eşti acela     care n-ai mîncat azi, moşulică!... Pe peronul intrării, Tudor Stoenescu-Stoian îşi pipăi nodul cravatei, rectificîndu-l în reflexul geamului din   uşă. Păşi. Dar înaintă numai trei trepte, clipind orb  înăutru, după lumina de-afară. — Fiţi binevenit în oraşul nostru!... Îl întîmpină stă- pîna casei, din umbră. În oraşul nostru patriarhal, ca să-i fac plăcere lui Sandi. Glasul era moale, lasciv, cu o imperceptibilă nuanţă de ironie, insinuant şi complice. Mîna înălţată sub buzele binevenitului era albă, elas­tică, de velur. Cînd ochii s-au deprins cu semiobscuritatea încăperii  şi Adina Buhuş i-a apărut materializată din estomparea viorie, Tudor Stoenescu-Stoian înţelese, cum ar fi citit într-o carte deschisă, neliniştea prietenului şi nostalgia de exilată a femeii. Înaltă şi fragilă, Adina Buhuş amintea plantele decolo­rate din pivniţe, lungind în întuneric şi în umezeală luje- rul spre soare mereu absent. Toată viaţa se afla adunată în ochi. Ochi fosforici şi verzi, genaţi, cu sclipet jucăuş ca fla­căra bolnavă, aprinsă şi stinsă deasupra apelor putrede,   cu imense cearcăne devorînd jumătate din obraz.         [i]  Mort (germ.).    

Capitolul III   PE CER S-A ARĂTAT UN SEMN MARE           1   Locotenentul Ghenea vorbea întins cu faţa în sus, cu mîinile încrucişate sub cap. Deasupra lui, sub bîrnele de stejar ale bordeiului subpă-mîntean, o gazorniţă ofticoasă afuma lemnul şi adunase      un roi de musculiţe nocturne. — Ceea ce nu poţi să scoţi din năravul soldatului e focul!... Cum îţi scapă din ochi, noaptea, îl şi vezi apărînd triumfal cu un braţ de vreascuri. Suflă în tăciune pînă îi plesneşte coşul pieptului şi, cînd au început să joace flăcările, se chinceşte roată, cu cea mai mare fericire... Dacă sînt mai mulţi, stau la cislă!... Dacă e singur, scormoneşte cu un  gătej în cenuşă, pînă îl apucă miezul nopţii... Neam de ciobani şi de cărăuşi! Fără foc, i se pare că nu mai sfîrşeşte noaptea. Degeaba pedepse, ordine, şi degeaba-l iau la ţintă santinelele din tranşeele inamicului!... O zi-două, se astîm-pără... Pe urmă iar începe!... Cel puţin acum s-au mai învă-ţat minte... Îl aprind la cîteva sute de metri, după un  adăpost, înăbuşit. Uite, Comşa, pariez că o să găsim un foc la „Casa Neamţului”! Ia-ţi casca şi să mergem. Nu pui pariu?... Ştiu! Eşti un om sobru, fără nici un viciu... Dar tot să mergem! Locotenentul Ghenea sări în picioare, îmbumbîndu-şi nasturii şi luîndu-şi casca. Îşi trecu pe sub bărbie cureluşa   şi ieşi din bordei, plecîndu-se să nu atingă pragul de sus. — Să le ducem şi puţină mahorcă băieţilor! se întoarse Comşa din uşă, alegînd de pe poliţă un pachet cubic, enorm, de tutun rusesc, din rezerva depozitată înadins pentru soldaţi. — Vă pregătim un ceai pe cînd vă întoarceţi, domnu locotenent? întrebă Omir, petrecîndu-i din urmă cîţiva paşi. Vă mai încălziţi oleacă înainte de culcare... — Pregăteşte! Dar să nu dea dracul să-mi fabrici iar        o limonadă, c-o torn toată în capul Elegiei. Înţelesu-m-ai, Omir? — Şi pentru mine. Omir. Două! comandă locotenentul Ghenea. Dacă mai ai rom, două!... Dacă n-ai, să scoţi din pămînt!... Noaptea era luminată şi înstelată. Lumina şi stelele clipeau însă numai sus. Aci, brazii ţineau umbra nepătrunsă lîngă pămînt. Picurase rouă pe frunzele late. O clipă se opriră s-asculte spre linia tranşeelor. Nu se auzea nici o suflare. S-ar fi spus că pădurea e pustie, fără picior de om, că    toţi au părăsit şanţurile să lase codrul numai cu sunetele dintotdeauna, care şi ele fac parte din tăcere: clătinarea frunzelor, răsufletul apelor, chemări singuratice de sălbă-tăciuni. Dar aproape de tot, dintr-un capăt în altul, prelungite  pînă la marginea mărilor, de la cercul polar pînă la tropice, ştiai că sînt şanţurile cu ţăruşi şi cu sîrme, unde unii pe   alţii se aşteaptă cu ochii trezi şi unde gurile de foc au amu-ţit. Numai ca să înceapă cu alte puteri odihnite. — Mă gîndesc, spuse Ghenea ţinîndu-se de crengile joase de brad la coborîş, mă gîndesc că peste munţii aceştia am mai trecut acum cinci ani, într-o excursie, cu liceul... Veneam de la Slănic spre Manăstirea Caşin. Aci, unde mergem acum, la „Casa Neamţului”, era o gospodărie în miniatură. O căsuţă albă, acoperită cu olane roşii. Cîţiva stupi. O grădi-nuţă cu flori... Un pădurar, pesemne neamţ de neamul lui,  un om de treabă, ne-a desfăcut doi faguri şi o fetiţă bălană ne-a dat să bem apă rece într-un pahar brumat... Era un zumzet de albină, ca într-o istorioară patriarhală!... Pe    urmă am plecat mai departe. Acolo unde sînt ei, se află o stînă. Ne-a apucat o ploaie grozavă. Am ajuns leoarcă, dar eram cei mai fericiţi absolvenţi de liceu din cele cinci con-tinente!... Făcusem un cor... De pe vîrf se vedea spre Ardeal, cînd s-a înseninat... Am dormit înveliţi cu pelerinele... Şi acum îmi stă mirosul de lînă şi de zăr în nări, cînd îmi aduc aminte... Parcă n-am mai trăit tot noi vreodată viaţa  aceea!... — N-am fost niciodată prin locurile acestea... Doar la Slănic, cîteva zile, acum doi ani... Radu Comşa nu continuă. Acum doi ani venise la Slănic cu automobilul lui Alexan-dru Vardaru, într-o excursie, cu el, cu Mihai şi cu Luminiţa. Atunci a cunoscut-o el mai bine. De atunci poate a început, fără să-şi lămurească bine, iubirea lor. Astăzi vilele Slănicului sînt sub tunurile germane; figura Luminiţei nu şi-o mai poate aminti întreagă; apare numai şiragul dinţilor albi cînd hohoteşte, sau numai un gest: clătinarea părului tuns, mişcarea cînd se ridicase în vîrful picioarelor să-i ducă braţul după gît, la despărţire, în gara Iaşilor, murdară şi populată de o gloată lărmuitoare ca un azil de mizerie. Iar el, cu mîinile sprijinite în scoarţa brazilor care-i lasă în palmă urme cleioase de răşină, coboară priporul repede, în noaptea luminată numai de scînteierea măruntă a stelelor. — Păşim mai încet, să-i surprindem asupra faptului..., şopti locotenentul Ghenea, oprindu-se şi mirosind cîteva frunze de mentă mototolite între degete. Din „Casa Neamţului”, crescută acolo pe vremea cînd pădurile acestor munţi hrăneau cherestelele din vale, mai rămăsese un perete pe jumătate surpat şi hogeagurile în picioare, după luptele de astă-iarnă. Gospodăria în minia-tură era numai movile de moloz, cărămidă, ţiglă pisată şi cenuşa din gura sobelor. Dar acolo unde a fost grădina cu flori, din rădăcinile       şi seminţele scuturate de anul trecut, răsăriseră şi în vara aceasta flori pe jumătate sălbătăcite, iar straturile de legume îmburuienite durau încă. Soldaţii se adunau după ruina pereţilor cu spatele întors spre linia frontului: astfel lumina focului era apărată şi toţi păstrau iluzia că se află lîngă amintirea unui locaş omenesc. Flacăra juca pe zidul alb; umbrele se înălţau şi scădeau diforme. Erau şase soldaţi în jurul focului, pe scăunaşe improvi­zate din pietre şi cărămizi. Vorbea numai unul şi ceilalţi priveau în cărbuni.   — Era unu la noi, unul moş Vasile Pohrib... Cînd sunară paşii, toţi ochii se întoarseră cu tresărire, scormonind întunericul, în încruntarea cu care întotdeauna privirea orbită de lumină cearcă să pătrundă bezna. — Care e acolo?... Şi îndată, mai încet: — Îs doi domni ofiţeri... Săriră cu toţii în picioare. — Ce-i, Morarule? făcu prietenos locotenentul Ghenea, înaintînd în bătaia luminii. Bună seara, băieţi!... Ei, ce-i cu moş Vasile Pohrib?... — Ia, nişte istorii de-ale noastre, domnu locotenent!... Povestea Mucenicu ista, despre un semn care i s-a arătat lui, şi le spuneam şi eu că era în sat la noi, unu moş Vasile Pohrib, un solomonar... — Ce? Şi tu eşti aici, Mucenicule? — De, domnu locotenent... rosti moale soldatul. — Alunci, după cum văd eu, e rost să visăm urît la noapte... Are să ne scoată Mucenicu aista din minţi cu ară­tările lui!... Ia să ne faceţi loc, băieţi, şi să ne spună întîi Mucenicu ce-i cu semnul care i s-a arătat lui?... Pe urmă, om afla şi întîmplările lui moş Vasile Pohrib, solomonarul... Staţi jos, băieţi! Soldaţii făcură roată la loc, în jurul focului, după ce se aşezară ofiţerii. Unul răscoli cărbunii şi flacăra ţîşni împroşcînd scîntei şi aromind miros de răşină arsă. — Ei, Mucenicule?... Soldatul Mucenicu urmărea cu ochii plecaţi băţul cama­radului înviind jeraticul. Avea un fel de surîs fricos şi trist, uitat pe faţa smeadă, cu umerii obrajilor osoşi luminaţi de jos în sus, de flacăra galbenă. — Îi vine greu să povestească, domnu locotenent! rosti soldatul cu băţul, aruncîndu-l în foc după ce-a isprăvit. Are şi dreptate... Cine să-l mai asculte, dacă nu are omu o ţigară de tiutiun?... — Mă, Bocăneţ, mă! Cu obrăznicia ta, numai cei de colo, de peste drum, au să-ţi vină de hac! profeţi Ghenea. — Eh! Domnu locotenent!... Obraznicu tot mai trage   din cînd în cînd cîte-un fum de tiutiun... Cumintele n-are decît s-aştepte să-i deie itindenţa, pînă i s-or lungi urechile... Radu Comşa scoase pachetul de tutun şi îl întinse soldatului Mucenicu. — Să trăiţi, domnu locotenent, nu fumez... — Nu fumează, domnule locotenent!... se grăbi Bocăneţ să întărească, rîzînd cu toată figura lui de tătar şi apucînd pachetul. Nu fumează, nu bea, nu suduie!... El numai se roagă pentru noi, păcătoşii, care fumăm, suduim şi bem, şi are să ne aştepte muncile iadului pînă în vacul vacului... Vorbind, Bocăneţ desfăcu pachetul, mirosi tutunul dînd din cap în semn de aprobare, îl trecu din mînă în mînă. Toţi răsuciră cu sfinţenie, apăsînd cu arătătorul să iasă ţigara groasă şi îndesată. — Ei, Mucenicule? întrebă a doua oară Ghenea. Ce-i cu năzdrăvăniile tale? Soldatul Mucenicu ridică ochii negri şi lucioşi, mistuiţi de arşiţă, şi vorbi cu blîndeţe: — Domnule locotenent, eu nu spun nici o năzdrăvănie... Eu am văzut un semn mare şi urît şi-am înţeles că de-acuma s-apropie capătul... Eu am mai tălmăcit semne de-aieste, dară mai slabe, în anu o mie nouă sute şapte, de eram atunci leat nou-nouţ. Le-am spus atunci unora şi altora, că ne-aş­teaptă vărsare de sînge, şi vărsare de sînge a fost. Crezu-   tu-m-a cineva? Ferit-a sfintul! Au rîs şi m-au făcut de ocară, pînă ce semnele s-au adeverit. Aşa ş-acuma!... Aiştea stau   şi rîd şi suduie şi beau tutun şi nici nu le pasă, fiindcă diavolul, cînd vrea să-l piardă pe om, întîi minţile i le ia... Da eu pot zice că de-acurna-i capătul şi să ne pregătim, dacă s-a arătat semnul despre care scrie şi-n carte... — Bine, Mucenicule! îl îndemnă locotenentul Ghenea, trăgînd cu poftă din ţigară, ca unul care nu se prea sinchisea de judecata viitoare şi de muncile iadului. Nouă nu ni se arată semne, tocmai fiindcă fumăm, bem şi suduim!... Dumnezeu şi-a întors faţa de la noi şi ne lasă în ticăloşiile noastre şi-n pierzare... Dar de aceea mai mult, Mucenicule, ai datoria să-i îndrepţi pe cei rătăciţi de pe drumul cel rău    şi să ne tălmăceşti semnele, care nouă nu ni se arată, măcar că Dumnezeu ne-a dat ochi să vedem şi nu le vedem... — Domnule locotenent, eu ştiu că dumneavoastră rî- deţi. Sînteţi tînăr şi omului tînăr i se pare că se-ntinde    viaţa înainte fără de sfîrşit, ca marea... Şi atunci, îşi uită el sufletul, şi în sufletul lui năpădesc buruienile şi pălămida, ca în grădina neamţului istuia, săracu, rămasă de izbelişte. Locotenentul Ghenea nu rîse, cu ochii îngînduraţi pri­vind, peste capete, în negrul pădurii. Pe urmă făcu un semn cu mîna, alungînd un gînd supă­rător şi trase mai adînc din ţigară. — Domnul locotenent Ghenea nu rîde. Vrea numai, ca şi mine, să afle! interveni Comşa. Soldatul Mucenicu împinse cu talpa bocancului un căr­bune sărit alături de foc. Vorbi cu alt glas: — Domnu locotenent Ghenea şi domnu locotenent Comşa, cele ce vorbesc eu oamenilor aistora sînt numai lucruri ieşite dintr-o minte proastă... Dumneavoastră aveţi învăţătură de şcoli nalte şi n-aveţi ce afla de la un netrebnic ca mine...    Eu nu m-am învrednicit să capăt altă învăţătură de carte decît atîta cît îi trebuie omului ca să afle învăţătura cea bună din sfintele cărţi... Dară şi sfinţii părinţi au spus că Dumne­zeu, atunci cînd vrea să vorbească oamenilor, îşi alege mai deseori gura celui mai păcătos dintre toţi, fiindcă şi învă­ţăturile Domnului n-au fost scrise pe table de piatră, ci pe table de carne şi anume pe inimi... Eu nu ştiu dacă am înţeles bine semnul, dară ochii mei l-au văzut!... Şi de două zile     şi de două nopţi mă tot gîndesc eu, şi carnea pe mine se crîncenează, fiindcă văd că stă aproape sfîrşitul înfricoşat  pe care l-au vestit cartea cu şapte peceţi, iară sufletul meu  se bucură cu toate aieste, fiindcă am înţeles eu că se apropie domnia lui Dumnezeu şi a mielului... — Bine, Mucenicule! vorbi cu nerăbdare locotenentul Ghenea, îndepărtîndu-şi genunchii dogoriţi. Aceste sînt tălmăcirile tale!... Ca să le înţelegem mai bine, spune-ne  mai întîi cum a fost semnul... — Domnu locotenent Ghenea şi domnu locotenent Comşa, să vă spun... Alaltăieri seara, cînd am intrat pe sector, am căzut de santinelă. Ştiţi dumneavoastră că ploua mărunt ca toamna... Stam eu şi-mi trudeam ochii să văd încolo, spre şanţurile lor. Şi-mi treceau fel de fel de gînduri prin mintea mea proastă... Că acasă a început al doilea prăşit de păpuşoi... Că n-or fi avut pe cine să pună la coasă, fiindcă au rămas numai femeile şi moşnegii becisnici... Îmi aduceam eu aminte de anul nouă sute şăpte, cînd eram răcrut şi am primit poruncă să tragem cu arma în părinţii noştri... Pe urmă, mă gîndeam eu cum are să sfîrşească toată năprazna asta nouă, de-a doua. Să ne întoarcem odată pe la necazurile noastre. Şi mă uitam înainte în ploaie şi mi-a venit aşa un gînd ca un fel de jale. Pentru atîta lume care în loc să-şi caute de sărăcia ei şi să se roage pentru izbăvirea sufletului, s-a încontrat şi nu mai ştie de casă, nici de nevastă şi de copii, şi nici de poruncile Domnului, numai stau în şanţuri  şi pîndesc să se ucidă unul pe altul... Drept să vorbesc, parcă nici pentru nemţii aceia şi pe unguri nu mai simţeam atîta duşmănie, nici pentru dînşii, nici pe toate seminţiile care     s-au ridicat cu gînd vrăjmaş împotriva legii noastre... N-au  şi dînşii casele lor? N-au şi dînşii neveste şi copii, n-au şi ei necazuri, vai de mama lor?... Şi mă gîndeam eu la cei de ne cad prizonieri, că-s slabi şi jigăriţi ca mîţele-n post, şi dacă le dai o bucată de pîine nu le vine să creadă şi se uită cu nişte ochi, aşa, domnu locotenent Comşa şi domnu locote­nent Ghenea, de te prinde un fel de milă, că-i tot om şi prizo­nierul... Şi mă gîndeam că poate şi la dînşii nu este cine să iasă la coasă şi mulţi au prunci pe care nu i-au văzut şi i-au uitat, aşa cum nu ni i-am mai văzut nici noi şi ne-au uitat    şi pe noi copiii de-acasă... Şi atunci am simţit eu aşa o căl­dură şi am înţeles că se întîmplă o minune! Ci numai s-a deschis peste şanţurile lor o lumină mare, şi în lumină a răsărit o pasăre cît trei biserici una peste alta, cu un cap      de lăcustă şi cu gheare de fier şi aripile erau deschise ca la un hultan care se repede; dară pasărea nu se răpezea, ci      numai sta împietrită pe marginea şanţului şi ochii priveau  de toate părţile, şi pe frunte stătea scris nume de hulă şi şapte coarne, cumu-s coarnele culbecilor, creşteau şi scă­deau, şi în pliscul de oţel încîrjoiat spînzurau inimi de oameni şi mîini de copii nevinovaţi, şi curgea sîngele şi ieşeau fulgere şi fum negru de smoală... Iară mie-mi bătea inima să spargă coşul pieptului, că m-a ales Înalt prea bunul să văd asemenea semn!... Şi lumina, după un timp, a început a se întuneca şi-au rămas numai ochii de foc, şi pe urmă     s-a stins şi aceea, şi pasărea urîtă nu s-a mai văzut, dară    am ştiut că nu s-a dus de acolo, că se uită cu ochii ei mulţi   în toate părţile şi din cioc îi spînzură inimi de om şi mîini  de copil neprihănit, şi nimica din ce facem noi nu-i scapă ochilor, ci numai stă să-i vie alte inimi de oameni şi alţi copii... Şi-am aşteptat eu din ceruri un glas tare ca să strige oamenilor adevărul cel cumplit şi chemarea la scaunul dreptului judecător, dar nici un glas n-a coborît şi pe cer   era numai întuneric ca în cel din urmă iad, şi numai ploaie ţîrîită de toamnă... Şi-am înţeles eu că ceasul încă n-a venit, fiindcă nesăţioasa pasăre mai cere sînge şi inimi, dară că ceasul acela se apropie şi n-are să mai treacă o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi, pînă cînd adevărul şi judecata ziditorului are să răspundă în sămînţa copiilor noştri şi în toate făpturile vii... Şi atunci are să se verse cele şapte  potire cu mînia ziditorului pentru fărădelegile noastre, şi răni mai grele ca cele de moarte au să lovească pe oameni,  şi marea are să se facă putredă ca sîngele de mort, şi are să se verse un potir de mînie în soare şi soarele are să se facă negru, cumu-i un ghem de lînă pîrlit, şi au să se bată munţii în capete şi să se usuce izvoarele şi peştii să se sfîrlogească pe uscat şi din gura prorocilor mincinoşi au să iasă duhurile necurate ca nişte broaşte... Şi ploaia de sus curgea mocnit   şi m-a prins aşa o scîrbă, care mi-a fiert inima cînd m-am gîndit că atîta amar de lume merge la peire ca turma de   miei la înjunghiere fără să se pregăteacă la ceasul care        s-apropie, şi vai de atîţia prunci care au să îndure pentru păcătoşenia noastră... Aceasta am văzut-o eu cu ochii       mei şi am gîndit-o eu cu mintea mea cea proastă, domnu locotenent Ghenea şi domnu locotenent Comşa, alaltăieri noapte şi iacă acum stăm şi vorbim şi oamenii aiştia rîd, dară pasărea cea cu nume de hulă scris pe frunte stă acolo   cu ghearele pe marginea şanţurilor şi ochii ei mulţi cată la noi şi ne văd şi noi n-o vedem şi dînsa ne-aşteaptă şi poate zice acum: „Iacă, Mucenicu aista prea multe spune vrute     şi nevrute, şi mîine am să-i fac şi lui capătul, că mult a fost păcătos în viaţă”... Soldatul Mucenicu tăcu, uitîndu-se în focul acuma stins, numai cu cîteva scînteieri, ca în vis, sub spuza sură şi fără­miţată cum e părul de mort. Ceilalţi tăceau şi ei, cu gîndul la arătarea de peste şan-ţuri, în care o clipă acum cu toţii credeau, fiindcă sufletele erau pregătite să creadă, iar de jur împrejur întunericul era negru, tainic şi plin de ameninţări. Un vreasc cu dop de răşină trosni, împroşcînd cenuşa ca o castană coaptă. Toţi au tresărit şi s-au scuturat de-un fior; fiindcă  noaptea se făcuse rece şi umedă. Apoi ochii se răsuciră la răsărit. O lumină albăstrie şi dulce cheamă privirile spre vîrful brazilor din marginea poienii. Niciunul nu spunea că se afla pregătit, fără mirare acum, să vadă semnul lui Mucenicu, urît şi cu nume de   hulă scris pe frunte, dacă s-ar fi arătat aievea peste vîrfuri, ca o dihanie apocaliptică, întoarsă din veacul dintîi. Dar lumina creştea peste brazi, lină şi rece, fără nici un semn înfricoşat... — Răsare luna! vorbi unul cu uşurare şi toţi se mişcară din loc cu neastîmpăr, parcă scăpaseră dintr-o primejdie. — La noi, la cîmp trebuie să fi răsărit de-un ceas de vreme! rosti altul. Cînd eram băietani, iaca la ceasu aista plecam noi la scăldat, pe lună... Tăcu îndată, fiindcă îşi aminti că acolo, pe malul Sire­tului, acum e frontul; satul lui e sfărmat de rafalele tunuri-lor şi nimeni nu mai ştie unde s-au risipit oamenii. — Parcă nici nu-ţi vine să crezi, domnu locotenent, că  tot luna asta răsare acolo unde-s nemţii!... grăi soldatul Bocăneţ, a cărui gospodărie cu nevastă şi copii rămăsese dincolo, la inamic. Şi altul, îndată, glăsui un gînd care-l muncea de mult: — Spune că ar fi ieşit porunca să ne deie pămînt la noi toţi care-am luptat... Noi sîntem în duşmănie cu primarele   şi ne-o scris femeia epistolă că ne-a luat pînă şi giuncanii,   şi i-o dat o bucată de hîrtie galbenă pe dînşii; un belet...    Ci, mă-ntreb, domnu locotenent, cum are să mai fie el o dreptate odată în ţară, chiar dac-ar ieşi porunci pe hîrtie      de la cei care-s mari şi tari în fruntea bucatelor, cînd mare   şi tare-i în comună primarele, care ştie el numai de drepta-tea lui!... Pînă la Dumnezeu te mănîncă sfinţii!... Asta-i de cînd lumea... — Dacă ne-om întoarce acasă, care ne-om mai întoarce, n-om mai lăsa el să fie aşa cum a fost! hotărî soldatul Bocă­neţ, trosnindu-şi degetele scurte şi privindu-şi pe urmă mîinile tari, ca pe nişte unelte de luptă sigure, cu care ştie  că are să-şi facă dreptate singur, cînd va fi nevoie. — N-are să fie cum a fost, băieţi!... întări locotenentul Ghenea. Cînd s-or sfîrşi toate, dacă se va arăta nevoie, noi, ofiţerii, o să fim cei dintîi lîngă voi... De asta să nu vă în­doiţi nici o clipă! Jumătate dintre noi sîntem feciori ori nepoţi de clăcaşi. Am crescut în aceleaşi păsuri. Nu vor-besc, deci, numai pentru mine... Ştiu ce gîndesc toţi cama­razii... — Şi noi zicem, domnu locotenent! grăi soldatul cu juncanii rechiziţionaţi. Se cheamă că acuma la dumnea­voastră ni-i toată nădejdea... Aţi îndurat cu noi toate năca­zurile, ni ştiţi şi vă ştim. Dreptu-i că ne mai suduie un don’ofiţer, mai răcneşte la noi, că aşa cere, se cheamă, săr­viciul!... Pînă nu-l întăreşti oleacă, omu nu sîmte!... Da dumneavoastră, domnii ofiţeri, ştiţi că ne-am făcut datoria fiecare cum ne-o agiutat puterile şi capul, iară cum or pierit unii or pierit şi ceilalţi... De aceea, şi noi zicem, cînd ne-om întoarce şi-om întîmpina iar prigoană şi scîrbă, la dumnea­voastră să venim ca la un părinte, să ne luminaţi şi să ne scăpaţi, ca pe unii care ne-aţi văzut la treabă, cînd alţii au stat de şi-au păzit osul... — Eah! Măi Stîngaciule!... clătină cu neîncredere din capul mic şi rotund soldatul Bocăneţ. Aieste ni le spun domnii ofiţeri acuma, că-s lîngă noi şi îndură alăturea de noi. Le spun şi le cred, că multe gînduri bune pune omul     la inimă în ceasul cel de cumpănă! Nu tot asemeni fost-a    el şi în 1907, despre care pomenise mai adineaori Mucenicu, fiindcă am fost atuncea tot în companie cu el? Ce nu ni       s-o spus şi ce n-am crezut? Aşişderea ş-amu... Vorbim. Ascultăm. Credem... Pe urmă, ne-om risipi pe la casele noastre, fiecare, şi domnii ofiţeri pe la casele dumnealor... Şi-om uita cîte-or fost şi cîte-or îndurat fiecare şi domnii ofiţeri au să fie nişte civili pe la treburile lor, cu slujbele   lor, şi noi, ia, nişte ţărani proşti pe la plugurile noastre,   cum am mai fost... Tu, măi Stîngaciule, te-i întoarce iar la primarele tău, şi dacă te-o prigoni iară, cum te-au mai prigonit, te întreb eu pe tine, Stîngaciule, să-mi spui tu acuma îndată, unde ai să-l mai găseşti pe domnu locote- nent Ghenea şi pe domnu locotenent Comşa? Cine ştie pe unde, pe la Bucureşti şi prin alte tîrguri mari, să-ţi ajuture dumnealor ca să-ţi cîştigi tu dreptate?... Dreptatea, dacă     nu eşti vrednic că ţi-o cauţi singur, slabă nădejde să vie       şi să ţi-o deie alţii de-a gata!... Mie-n sat mi-i ieşit buhu     că-s colţos şi obraznic. Bine, rămîi eu colţos şi obraznic!... Dară fiindcă-s colţos, jandarmul şi primarele mă lasă în plata Domnului, şi fiindcă-s obraznic, iaca, dacă am să îndrăznesc să cer lui domnu locotenent Comşa să mai scoată oleacă pacul cela de iarbă rusească, să mai duhănim o ţigară de tiutiun, domnu locotenent Comşa are să scoată frumos pacul din buzunaru dumisale şi ne-om înfrupta, măcar că spune: „Mare obraznic îi Bocăneţ aista, are dreptate domnu loco­tenent Ghenea!...” Şi m-oi înfrupta nu numai eu, care-s obraznic, dar şi voi de pe de lături, care se cheamă că nu sînteţi obraznici şi trageţi numai folos de la obrăznicia al­tuia!... Aiasta scrie şi în cele patru Evanghelii ale lui Muce­nicu: „Cere şi ţi se va da”. Bocăneţ o luă înainte cu rîsul şi rîseră şi ceilalţi cu mare înveselire întinzînd mîinile negre, bătătorite şi zgîriate,  după pachetul cu tutun. Pe urmă, fumară cu toată luarea-aminte încordată la nesaţiul fumului sorbit pînă în adîncul plămînilor, cu o gravitate religioasă. Doi ochi sclipiră verzi şi fosforescenţi, în întunericul tufelor de ferigă. — Aiasta-i mîţa neamţului, săraca! Spuse Bocăneţ.     Pis-pis!... Na, pisica-pisica, pisss-pisss... Pisica mieună slab şi se apropie cîţiva paşi, dar nu în­drăzni mai mult. — Are şi pui acuma: patru... Nişte adevărate sălbătă-ciuni, domnule locotenent!... Mă întreb unde-o fi găsit li­ghioana motan, aici în pădurea asta!... se miră soldatul Stîngaciu. — Aiasta să se-ntrebe Mucenicu, măi Stîngaciule, că     el îi sfînt.... vorbi Bocăneţ. Mîţa, măi băiete, ca muierea... Parcă nevastă-ta, măcar că se plînge c-o rămas fără giuncani, dară dacă o văzut şi o văzut că tu de doi ani numai pe me­leaguri umbli, crezi tu, măi băiete, că nu şi-o fi găsit şi dînsa un motan?... Toţi izbucniră în rîs la năzdrăvana închipuire a nevestei lui Stîngaciu, care şi-a găsit un motan. Stîngaciu scuipă amărît în foc, la un gînd care pînă acum nu-i venise. Dar pisica nu se mişca. Sclipirile verzi priveau din întu­neric la oameni, cu pornire să se apropie şi cu teamă de vie­tate pe jumătate sălbătăcită. Cînd se dărîmase casa, pisica fugise. Pe urmă, în primăvară, apăruse din cine ştie ce rătă­ciri, credincioasă ruinelor. Avea culcuşul puilor într-o gură de sobă. Noaptea vîna păsările adormite în cuiburi şi dădea tîrcoale zidurilor, ca singurul duh paznic al gospodăriei părăginite. Radu Comşa se ridică. — Haidem, Ghenea... Noapte bună, băieţi! — A fi ea bună noaptea, numai de ne-or lăsa boierii de peste drum în pace, domnule locotenent!... Pregătesc dînşii ceva, de tac de atîta timp de vreme!... Locotenentul Ghenea urcă alături, pe poteca în care    luna vărsase tremurate ochiuri de lumină. Aerul era jilav, mirosul răşinei aspru. O pasăre deşteptată foşni din aripi şi piui somnoros. — Ce zici, Comşa, de arătările lui Mucenic? întrebă Ghenea într-un tîrziu, fără să mai surîdă a batjocură. — Încă o dovadă, dragă Ghenea, că fiecare caută după înţelegerea lui să găsească o interpretare acestor vremi neînţelese!... Omul nu se resemnează numai să le suporte. Nici n-ar putea să le suporte... Mă întorc la ideea mea! Singura putere care ne ţine pe toţi aci e credinţa că ceva    din lumea din care am plecat se va schimba cînd ne vom întoarce. Şi că are să fie şi în noi, înăuntru, ceva schimbat... Mucenicu vede izbăvirea lumii, după cîte-a înţeles el confuz din Apocalipsă. Bocăneţ ori Stîngaciu, puţină dreptate, pămint şi sfîrşitul prigoanei din partea primarului; adică vechea obidă a plugarului român, care răsuflă în vreun   1907 oarecare. Eu, tu, Stelian Minea, Bogdan Cernegură,   în alte imagini idealizate ale viitorului, după chipul şi ase­mănarea noastră... Dar nici unu nu se poate deprinde, cu ideea că totul va fi cum a mai fost!... Ghenea se opri să răsufle. Undeva, porniră răzleţe focuri de armă. Se înteţiră un timp. Tăcură iar. Mai pocni departe un glonţ întîrziat. Cînd din nou fu linişte deplină, Ghenea vorbi urcînd: — Avem de-acum o mare datorie faţă de oamenii aceştia! — Într-adevăr, Ghenea?... Poate datoria noastră cea  mare are să înceapă numai după ce ne-om întoarce de aci... Dacă nu vom uita, cum se temea soldatul Bocăneţ şi cum au uitat alţii, în 1907! — Nu vom uita... a rostit Ghenea apăsat. Prea netrebnici am fi ca să uităm!... — Nu vom uita!... întări Radu Comşa la rîndul său, ca un legămînt. Şi amîndoi urcară muntele în tăcerea ireală, cu vîrful negru al brazilor scăldat de lumina albastră şi metalică a lunii, cu gîndurile împovărate de grele hotărîri.  

C A R T E A    Î N T Î I           Prolog   A ZBURAT O PASĂRE NEAGRĂ.       1   Colonelul Pavel Vardaru pipăi în cutia de lemn cafeniu    o ţigară de foi îndestul de pufoasă. De pe gravura capacului îi surîse, cu tot şiragul dinţilor de porţelan, o creolă purtînd pe umeri, în chip de amforă, un coş de foi de tutun, sub in- scripţia aurită „Henri Clay-Habana”. Era numai o simplă etichetă şi totuşi femeia îi părea gro-zav de cunoscută. Deodată îşi aminti cu mare bucurie: „Dar sunt ochii lui Mimi. Extraordinar cum seamănă cu ochii lui Mimi!”... Acoperi restul figurii cu latul palmei. Într-adevăr, din gravură îl priveau acum ochii rîzători ai dansatoarei. Trăi o clipă vedenia fugitivă: perdelele de catifea roşie lăsîndu-se moale, femeia împărţind cu amîndouă mîinile sărutări sălii, ropotul de aplauze, o fîlfîire de fuste scurte peste pulpe în tricou roz... Toate, toate de atît de departe! Colonelul scotoci apoi buzunările tunicii, căutînd bricea-gul cu mica ghilotină de oţel pentru tăiat vîrful ţigării. Nu    îl află. Ca întotdeauna, Vanea, soldatul, uitase să strămute dintr-o tunică într-alta toate instrumentele nichelate care alcătuiau trusa de concentrare a domnului comandant: lanterna electrică, cuţitul de desfăcut cutii de conserve, pe-dometrul, tirbuşonul, bricheta cu benzină şi fitil, busola în miniatură. Cînd cel din urmă buzunar fu explorat fără izbîndă, colo-nelul Pavel Vardaru suspină cu o nemărginită milă pentru propriu-i destin: era, fără îndoială, cel mai nefericit coman­dant de regiment de pe planetă! Se resemnă să decapiteze cu dinţii vîrful ţigării, îl scuipă scîrbit peste balustradă, în mare şi întinse peste masă, după cutia cu chibrituri, mîna grasă şi albă de prelat. Doamna colonel – tanti Laura – strînse buzele vişinii     cu o spaimă care dădea înfăţişare de copil alintat obrazului de grăsulie şi vîrstnică păpuşă blondă, cu pomeţii trandafirii şi cu genele lungi, răsucite în sus: — Pol, iarăşi începi cu ororile tale?... Mută cel puţin sca-unul! Ştii că nu pot suporta mirosul ăsta de catran!... Ca măsură defensivă, tanti Laura scoase din portţigaretul îngust de platină, cu încrustaţii de email, o ţigaretă egip- ţiană şi o aprinse la flacăra unei brichete, prinsă cu lanţ sub-ţire de argint. Chelnerul aduse două fructiere cu struguri de Constanti-nopol. Piersici şi pere, între bulgări de gheaţă, pe culcuş de frunze crestate de viţă. Un picolo, cu gîtul sufocat de gule-rul tare şi prea înalt, distribui cu dexteritate farfurioarele şi tacîmurile de desert. Orchestra tăcuse. Se înălţa acuma larma glasurilor, sunetul cristalin al pa-harelor, hohotele şi comenzile întărîtate de aşteptare, umplînd terasa cazinoului de rumoarea neîntreruptă a marilor res-taurante, cafeuri şi baruri, de care, cu părere de rău, ca de ultimul post înaintat al civilizaţiei, colonelul Pavel Vardaru, după un concediu de patruzeci şi opt de ore, trebuia să se rupă a doua zi, în zori... În cîteva ceasuri de drum, maşina avea să-l înfunde iarăşi în satul tătăresc, cu bordeie strîmbe şi oarbe de lut, cu împrejmuirile de tizic, cîini flocoşi, măgari zbierînd în asfinţit şi cu praful acela dobrogean – care în-fundă nările, zgîrie gîtlejul şi sureşte părul – răsucit în vîr-tejuri peste cîmpuri dogorite, fără zare de umbră. Cu înduioşare de deportat în preziua exilului, privea ar- buştii exotici, plantaţi în cutii de lemn pe marginea terasei, cu frunzele lor lucii care, în bătaia luminii cretoase, păreau tăiate artificial, în zinc; mesele cu necunoscuţi; femeile în toalete spumoase şi străvezii; virajele savante ale chelneri- lor printre scaune, balansînd în vîrful braţelor tăvile încăr- cate; pavilionul capelei vieneze cu femeile în haină roşie, acordîndu-şi viorile între genunchii strînşi; ferestrele largi, încununate de colierele becurilor; afişele uriaşe, strigător văp-site, înfăţişînd un dansator negru şi o celebră dizeuză. Spec-tacol nepreţuit de confort, risipă şi trai bun, care se va dez-lănţui fără preget, scăldat în aceeaşi orgie luminoasă de ar-curi voltaice şi răcorit de briza umedă a mării şi mîine, atunci cînd dînsul, orbecăind în bezna satului, apărîndu-se de cîini duşmani şi călcînd în movili de gunoaie, îşi va amăgi ne-somnul inspectînd santinelele de noapte. Colonelul Pavel Vardaru îşi simţi pieptul înăbuşit de tris-teţea şcolarilor la sfîrşit de vacanţă. — Cafele, vă rog? Chelnerul aştepta, înclinat de mijloc, cu faţa rasă, neclin-tită şi severă, ca şi cum era vorba de cea mai gravă hotărîre diplomatică. — Desigur şi cafele! Tresări, din altă lume, colonelul. Copii, care mai ia cafea? Auzi: două îngheţate, un mazagran... Tu eşti cu mazagranul, Luminiţo? Două marghilomane... Şi lichioruri! Dă-mi lista!... Chelnerul nu se clinti. Clipi numai din ochi. — Ştiu! Aniseta domnului colonel.... Marie Brizard!... Pavel Vardaru îşi prinse monoclul în arcada sprincenei şi privi, de jos în sus, servul în frac, care-i cunoştea gusturile. Se lumină, cu o mare fericire: — A! Tu erai, Jean? Şi repetă, întîrziind pe cuvinte, plimbîndu-se cu amintirea prin paradisul interzis. — Jean, de la Alcazar!... Jean zîmbi onctuos, scuturînd profesional colţul mesei  cu şervetul. Colonelul Pavel Vardaru era vestit în toate localurile de zi şi de noapte ale Capitalei şi tuturor reşedinţelor de vară. Capul său pretimpuriu sur, cu obrazul şi mustăţile întotdea-una proaspăt rase, cu înfăţişare de militar în glumă, de sa-lon şi de operetă, prezidase multe mese rămase de pomină. Era celebru în întocmirea măiastră a meniurilor, în reţetele de mîncări recomandate bucătăriilor cu ritualuri gastrono-mice speciale şi în cunoaşterea fără greş, de la prima degus-tare, a tuturor pivniţelor şi recoltelor faimoase de vinuri. Cînd lichiorul fu turnat, colonelul ridică în lumină paha-    rul cu piciorul înalt, ţinîndu-l între degetele grase, cu o luare-aminte şi o înduioşare de savant examinînd un elixir miracu- los. Admiră limpeziciunea culorii, aspiră aroma cu nespusă fericire şi sorbi în răstimpuri. Pe urmă, cu ţigara de foi între dinţi, se întoarse către frate-său, Alexandru Vardaru, depu-  tatul, care, plecat deasupra gazetelor de seară, fuma una la fel. — Alexandre, simţi briza? E un aer, un aer!... Alexandru Vardaru, cufundat în lectura telegramelor de       pe frontul oriental, făcu un gest vag de confirmare, cu mîna. Dar Mihai Vardaru, nepotul lor, din colţul de unde îşi sa- vura îngheţata în felii subţiri, cu graţii de pisică, ridică obra-   zul feminin şi vru să întrebe cum se mai poate simţi răcoarea şi puritatea aerului, aspirat prin asemenea adevărate coşuri de locomotivă, aşa cum arătau ţigările de foi. Îşi aminti, însă, că trebuia neapărat să ceară cinci sute de lei unchiului Pol, înainte de plecare şi, înăbuşindu-şi gluma, se hotărî   prudent să o amîne pentru alt prilej mai prielnic, zîmbind în sine. — De ce rîzi, Mihai? întrebă Luminiţa. Toţi ochii se îndreptară către el. Mihai roşi. — Vă rog să nu-mi necăjiţi băiatul!... protestă tanti Laura, apărîndu-şi nepotul, sfios şi cuviincios, în mijlocul acestei familii sportive, unde ea singură şi adolescentul cu obraz de elevă de pension nu aveau apucături şi vocabular de camping, stadion şi cîmp de curse. Îşi aminti ceva şi deschizînd portţigaretul de platină, spuse: — Acum, Mihai, cînd eşti bacalaureat, bărbat în toată firea, cred că poţi fuma... Nu e aşa, Pol, Alexandre, nu e aşa că-i daţi permisiunea? Mihai roşi şi mai tare, implorînd: — Vai, tanti! Luminiţa Vardaru îşi scutură capul negricios din umbra arbuştilor unde stătuse ascunsă, privind întunericul mării şi-l strîmbă, imitîndu-l: — „Vai, tanti!” Uf, ce văr molîu mai am! Ce „vai tanti”? Zi: „Mersi, tanti, nu fumez egipţiene. Sunt prea slabe şi con-ţin opiu! Fumez ţigări mai bărbăteşti, de exemplu Regale!”... Uite!... Înainte de a se putea apăra, Luminiţa Vardaru, cu înde-mînare de poliţist la o percheziţie corporală, scoase din buzu-narul lui Mihai, de la piept, un portţigaret de piele – cadoul ei de astă-vară, cînd îşi sărbătorise examenul de absolvire – îi puse o Regală între dinţi, în silă, luă şi ea una, aprinse şi-i aruncă un colac de fum în nas. — Poftim! Toţi zîmbiră şi Mihai răsuci stîngaci, între degete, ţigara aprinsă. Ce idee! Şi ce nebună! Lui nu-i tihnea ţigara decît fumată singur, fără atîţia ochi ţintă asupră-i. Luminiţa îşi scoase pălăria de pai. O înfipse într-un stîlp al balustradei. Îşi scutură părul tuns şi inelat. Şi cu coatele pe masă, cu obrazul arămiu mat, după o lună de plajă, prins în pumn, închizînd ochii negri şi puţin oblici, să-i ferească de fumul ţigării, declamă autoritar, ca într-un consiliu de familie: — Numai armata are să-l facă bărbat! Unchiule Pol, la toamnă numaidecît trebuie să-l dezgheţi! Eu mă declar învinsă!... Mihai găsi prilej să se răzbune. Îi şopti printre dinţi, în ureche: — Şi pe tine numai popa de la Domniţa Bălaşa are să te domesticească, atunci cînd ţi-o cînta pe nas Isaiia dănţu-ieşte... Apoi, adresîndu-se unei persoane nevăzute: — Domnule Comşa, la primăvară, trebuie s-o iei în pri­mire şi s-o dresezi. Noi ne declarăm învinşi!... Luminiţa, uimită de o atît de neaşteptată îndrăzneală, rămase cu ţigara la jumătatea drumului spre buze. — Ce-ai zis? Mă rog, ce-ai zis?... Mihai se plecă şi-i şopti a doua oară în ureche, apăsat: — Am zis că numai domnul Radu Comşa are să-ţi scoată sticleţii din cap. Na! — Poftim, domnilor! făcu Luminiţa cu cea mai mare minunare. Abia i-aţi permis să se emancipeze, că a şi început să-şi schimbe dinţii de lapte! Încearcă să muşte... Bravo! Mergi repede, mon vieux! Într-o lună, te văd iscălind poliţe, pufăind o coşcogea havană în nasul unchiului Pol şi – mai ştiu eu? – aşezîndu-te, poate, la masa de alături, cu portu­gheza... — Ce portugheză, mă rog? Se mişcă, între braţele jilţului de paie, foarte îngrijorată, tanti Laura. Luminiţa îşi scutură părul pe spate, explicînd volubil:   — O portugheză, o femeie din Portugalia, fost mare impe­riu colonial, actualmente modestă republică situată la extrema Ibericei!... Capitala Lisabona, în provincia Estramadura, bana­lizată de poeţi simbolişti. Oraş însemnat: Porto, cu vinuri vestite, despre care poate să ne spună ceva mai pe larg un­chiul Pol. Portugalia, în sfîrşit, patria apei de păr, a lui Ca­moens şi donei Ines de Castro!... Pentru rest şi detalii precise adresaţi-vă domnului, care face pe mironosiţa! Vă poate delecta şi cu un Fado de amor, din repertoriul popular... Luminiţa fredona cu mîna pe inimă, revărsîndu-şi dintr-o scuturare părul negru peste ochi, să-şi dea mai patetică înfăţişare:   Amor è sonho que mata, Sorriso que desfalece; Amor è nuevera de prala...   Mihai se sili să asculte această vertiginoasă şi perfidă di­sertaţie de geografie, istorie şi folclor, cu cea mai desăvîrşită nepăsare. Dar micşorîndu-şi ochii, ca din pricina fumului, îşi strivi o lacrimă de necaz. Povestea cu portugheza fusese cea dintîi suferinţă a lui, copilărească. Luminiţa îi descoperise fotografiile şi caietul de note. Fusese confidenta lui două luni, cît ţinuse întreg romanul sentimental, îi făgăduise să nu destăinuie nimic ni­mănui. Din caietul acela de note, descifrase şi dînsa, la pian, romanţa portugheză populară, numărul Carmencitei la Ma­jestic. Atunci îi apăruse cîntecul interesant, frumos şi îl învăţase. Iar acum îşi bătea joc! Toate femeile, toate sunt deopotrivă de...  

  I.    O REPREZENTAŢIE DE ADIO LA CIRCUL STRUŢKI ÎN IARNA ANULUI 1924         Tigrii intrau în arenă unul cîte unul. Pasul lor era mlădios pe nisip. Moale, catifelat, fără vuiet. Nu ridicau nici în dreapta, nici în stînga ochii lor galbeni ca de sticlă. După gratii, mulţimea din staluri privea cu răsuflarea înfiorată de teamă şi de nerăbdare. Dar pentru tigrii de Bengal nu se afla pe lume această mulţime. Nu merita nici o privire. Pentru dînşii, acum o singură făptură omenească era: femeia din mij­locul arenei, înfăşurată în rochia cu solzi aurii şi cu pietre scînteietoare. Ochii ei luceau tot aşa de arzători ca ochii tigrilor. Numai că ochii verzi ai femeii erau poruncitori şi neînduraţi, pe cînd în ochii fiarelor se citea o mare şi isto­vită supunere. Privirile lor se căutau, se aşteptau, se întîlneau. Era destul atît ca să se în­ţeleagă. Ochii femeii străpungeau; ochii fiarelor coborau în pămînt. În mîna întinsă se legăna un bici cu canaf de mătase. Vîrful biciului arăta locul fiecăruia: — Tu aci!... Tu dincoace!... Tu dincolo!... Iar tigrii îşi luau fiecare locul ştiut, fără împotrivire, înaintînd cu paşii lor de gumă, balansîndu-şi cozile grele şi lungi. Şase mingi uriaşe de lemn se aflau înşirate de o parte. Şase de cealaltă parte. Tigrul pipăia cu laba rotundul lemnului. Se înălţa cu o zvîcnire uşoară şi lină. Se aşeza ca o pisică pe vîrful unui stîlp de poartă. Pe urmă aştepta rîndul celor­lalţi. Căsca. Îşi zbîrlea mustăţile ţepoase; arăta cerul gurii şi colţii. În inima privitorilor tremura un fior. În mintea lor stăruia un gînd. Toţi ştiau că, într-o singură clipă, dinţii aceştia tăioşi şi puternici, labele cu ghearele de fier ar putea sfîşia, ca pe un pui de vrabie, pe femeia cu rochia de solzi aurii şi pietre sclipitoare. Dar miss Ellian surîdea. Aşa o chema. Miss Ellian surîdea nepăsătoare. În mijlocul sălbăticiunilor se afla singură. Fără nici o armă. Atît doar: un bici cu şfichi de mătase şi privirea ei. Numai cu atît ea prefăcea doisprezece tigri de Bengal în douăsprezece pisici blînde şi ascultătoare. — Toată puterea îmblînzitoarei e în ochi! vorbi un domn bătrîn, chiar în faţa gratiilor, către nepoţica de alături. Dacă privirea slăbeşte o singură dată, dacă tigrii simt că dresorul se gîndeşte în altă parte sau că îl prinde frica, atunci toţi se năpustesc şi... — Eu mă tem! Nu vreau să vorbeşti aşa... Mă tem! şopti copila strîn-gîndu-se de braţul bunicului. — Ssst! Linişte... Toţi au tăcut. Copila cu hăinuţa albă şi cu buclele bălaie s-a încleştat mai strîns lîngă domnul bătrîn. Îşi aude tictacul mărunt al inimii. Cei doisprezece tigri de Bengal, aşezaţi pe mingile lor de lemn, aştep-tau acum cu încordare porunca din ochii femeii. De sus, din vîrful cortului de pînză, lumina electrică se revărsa orbitoare. Două mii de oameni, înghesuiţi cot la cot, nu se clinteau, împietriţi. Era o mulţime foarte amestecată: bătrîni şi femei, părinţi şi copii, profe­soare şi eleve de şcoală. Îi despărţeau numai rîndurile de bănci şi preţul biletelor. Unii sus, în picioare, la galerie; alţii jos de tot, de jur împrejurul gratiilor, pe fotolii îmbrăcate cu pluş roşu. Toţi uitaseră grijile de acasă, necazurile şi mulţumirile lor mărunte de toată ziua. Acum priveau ca un singur om. Pe stradă, cîţi nu se temeau oare de lătratul neaşteptat al unui căţel cu coada bîrligată? Acasă, cîţi nu tresăreau oare noaptea, speriaţi, cînd trosnea o mobilă sau cînd se ivea de sub dulap un şoricel cu ochi de mărgele negre? Aici şi acum, toţi uitaseră aceste spaime caraghioase. Toţi luau parte la ceva minunat şi rar. Douăsprezece fiare sălbatice, îmblînzite şi ascultînd de privirea unei femei, de pocnetul unui bici de mătase, de semnul unui vîrf de deget. Nu se mai auzi nici un fîşîit de program, nici un glas, nici un scîrţîit de scaun, nici o tuse.       MISS ELLIAN PREZINTĂ PENTRU ULTIMA OARĂ CEI DOISPREZECE TIGRI DE BENGAL     Aşa spunea programul. Era reprezentaţia cea din urmă. Mîine, circul îşi va strînge cortul. Toate animalele vor pleca în trenul cu vagoane albe, în alte oraşe ale lumii. Poate nu se vor mai întoarce niciodată. Va rămîne în urma lor un loc gol lîngă grădina publică a oraşului. Oamenii se vor împrăştia la grijile şi la munca lor. Copiii, la animalele fără viaţă, de lemn vopsit şi de pîslă. Din nou, unii băieţaşi, prinşi de jocurile lor din fiecare zi, au să uite că mai sînt pe lume vietăţi de-o frumuseţe sălbatică şi fară seamăn: cu blana de catifea, cu ochii de sticlă, cu saltul arcuit ca piatra zvîrlită din praştie. Din nou, unele fetiţe fricoase au să tresară speriate cînd latră într-o curte un căţel cu coada bîrligată sau cînd fuge prin casă un şoricel ca o jucărie cu resort. De aceea s-au adunat toţi şi toate încă o dată, să vadă cele două minuni ale Circului Struţki la reprezentaţia de adio din iarna anului 1924:       MISS ELLIAN CU CEI DOISPREZECE TIGRI DE BENGAL ŞI, FRAM URSUL POLAR     Tigrii aşteptau în cerc, pe mingile lor de lemn. Femeia înfăşurată în rochie cu solzi aurii şi cu pietre sclipitoare făcu un pas îndărăt. Îşi împinse cu piciorul coada rochiei foşnitoare şi facu un semn rotit de chemare cu biciul. În douăsprezece salturi egale şi zvelte, tigrii au fost lîngă ea. S-au lungit împrejur cu boturile culcate pe pămînt. Acum, se părea că în jurul femeii s-a deschis o floarea-soarelui uriaşă, alcătuită din douăsprezece petale portocalii, brăzdate cu dungi de un negru lucios şi catifelat. Mîna femeii începu a dezmierda capetele rotunde, urechile moi, boturile umede. Îi alinta. Era mulţumită. Fetiţa se ruşină la gîndul că pe dînsa, acasă, n-o asculta nici Pufuleţ, pisoiul, care acum o săptămînă, cînd se jucau mai voioşi, tam-nisam a zgîriat-o pe obraz. Iar mai sus, într-o bancă din fund, un băieţel cu nasul cam cîrn şi cu ochi sclipitori se înălţase în vîrful picioarelor ca să vadă mai bine. Era Petruş, feciorul cel mai mic alt unui muncitor de la o fabrică din oraş. Ca mulţi alţi băieţaşi, dăduse tîrcoale circului o săptămînă întreagă şi adunase ban cu ban preţul biletului de intrare. Voia acum să nu-i scape nimic din tot ce se întîmpla. Doar nu degeaba de atîtea şi atîtea ori citise afişele cu cea mai încordată atenţie, fără să-i pese de frig şi de lapoviţă. Şi nu degeaba tot de atîtea seri se uita cu jind de afară, la lumea care intra pe uşă. Acum, cînd în sfîrşit a pătruns înăuntru, cum să nu fie el numai ochi şi urechi? Miss Ellian, din mijlocul tigrilor, a ridicat braţele cu un semn de elibe-rare. Pe urmă a pocnit din bici. Tigrii s-au prelins cu paşi de gumă la locul lor şi începură să aştepte neclintiţi pe mingile de lemn. Femeia, în rochie cu solzi aurii şi cu pietre sclipitoare, a ridicat un cerc de hîrtie; a aprins altul pe un picior de fier. Alt pocnet de bici. Unul cîte unul, tigrii se desprind de pe mingile lucioase. Cu un salt prelung, trec prin cercul de hîrtie, abia ating pămîntul şi se mai avîntă o dată, lin şi întins, prin cercul celălalt de flacără. Dar tigrul cel mai îndărătnic şi mai tînăr a ocolit privirea poruncitoare. Încercînd să se strecoare tiptil pe sub cercul aprins, se preface că n-a pri-ceput. Se aşază la locul lui, pe mingea de lemn, şi cască lung, leneş, plictisit. — E Rajah. Îl cheamă Rajah! şopti copila. Îl cunosc eu de la repre-zentaţia de duminica trecută. E cel mai rău... Femeia cu biciul nu l-a strigat pe nume. Nici nu l-a atins cu şfichiul de mătase. Nici n-a bătut mînioasă cu vîrful pantofului în nisip. L-a privit pătrunzător o singură dată şi a înălţat cercul. Tigrul arătă colţii rînjind. — Eu mă tem! Hai să mergem acasă, mă tem!... se înfricoşă fetiţa, înfi-gîndu-şi prin haină unghiile mici în braţul bunicului. — Ssst... N-avea însă de ce se teme fetiţa cu ochii albaştri, cu paltonaşul alb şi cu părul cîrlionţat sub căciuliţa tot albă. Privirea de oţel a îmblînzitoarei a fost şi de astă dată mai puternică decît îndărătnicia tigrului tînăr şi dîrz. Rajah a plecat botul în pămînt. A coborît cu paşi mlădioşi de pe mingea de lemn. Şi-a încordat muşchii sub blana catifelată şi a săgetat din două salturi, din­colo de cele două cercuri, dintre care unul de văpaie. Pe urmă s-a aşezat cuminte la loc. Ochii lui cereau pocăinţă, iertare. Ştia ce-l aşteaptă. Îndată ce se va întoarce în cuşca lui, răsplata are să-i fie cîteva lovituri ascuţite peste bot, cu un bici dureros de curea, nu cu şfichiul delicat de mătase al biciuştei de la reprezentaţie. Iar la ceasul hranei, în loc de porţia de carne crudă, o găleată cu apă. Pedeapsa aceasta o cunoştea. După cum cunoştea şi cealaltă înfăţişare a femeii cu rochia de solzi aurii şi cu pietre scînteietoare. Cunoştea înfăţişarea cea­laltă a ei, aşa cum n-a văzut-o nimeni din toată mulţimea adunată în loji, în staluri şi în galerii. Atunci miss Ellian îşi leapădă haina sclipitoare de reprezentaţie. E îm­brăcată într-o tunică veche de piele, cu o fustă scurtă şi plină de pete. Nu mai surîde fermecător, împărţind sărutări pe vîrful degetelor, cînd publicul aplaudă de se cla­tină circul. Atunci apucă biciul de curea cu vîrful de plumb şi drugul de fier ascuţit. Ţipă cu glas răguşit, loveşte şi împunge în carnea tigrilor cu drugul de fier. E crudă cu dînşii, fiindcă directorul circului, om mai crunt şi mai nesăţios decît fiarele, nu îngăduie nici o abatere de la poruncile sale. Mereu i se pare că toţi nu lucrează în­destul. Mereu vrea numere tot mai îndrăzneţe în program. Mereu răcneşte că toţi mănîncă de pomană: — Am să vă arunc pe drumuri, ca să muriţi de foame! Trece printre dresori, veşnic tunînd şi fulgerînd. Dresorii, speriaţi, se răstesc atunci şi ei la animale. Toţi suferă, toţi rabdă. Toţi ştiu că n-au nici o scăpare. Din munca şi suferinţa lor, din nenumăratele amenzi, directorul se îmbogăţeşte zi cu zi şi reprezentaţie cu reprezentaţie. El e fiara cea mai fioroasă şi mai nesăţioasă din tot circul. Acestea se petrec însă acolo, în cuştile dosnice ale animalelor, după ce pleacă mulţimea şi după ce luminile se sting. Ştie Rajah, tigrul cel tînăr şi neastîmpărat, el mai ştie că acuşi un semn al biciului are să-l cheme în mijlocul arenei. Mîinile femeii au să-i descleşteze gura... Pe urmă, are să-şi aşeze capul cu păr ondulat între dinţii lui, tocmai fiindcă el are faima că e cel mai nesu-pus şi mai crud, iar miss Ellian vrea să arate că nu are nici o teamă, nici una. Aşa face de trei seri în şir. Ce-ar fi atunci să strîngă puţin, numai puţin, dinţii? Ar trosni oasele ca o coajă de ou. Aşa cum trosnesc coastele antilopelor, cînd în viaţa lui liberă din codrii de la celălalt capăt al lumii sărea din ascunzişuri să-şi sugrume prada. Rajah căscă pe marginea lui de lemn. Ştia că aceasta n-are s-o facă niciodată. El e în puterea oamenilor acum. Iar privirea verzuie şi arzătoare a dresoarei îi nimiceşte orice încercare de împotrivire. E tot aşa de netrebnic acum ca maimuţele cele urîte şi slugarnice, care se milogesc în cuşca menajeriei să capete alune americane şi mandarine. Tigrul lăsă pleoapele pe ochii sticloşi, cu lumina îngustă şi oblică, aşa cum sînt pisicile la amiază. Nu mai vedea acum nici pe miss Ellian, nici mulţimea de jur împrejurul gratiilor. Vedea ceea ce trăieşte el întotdeauna, cînd închide pleoapele. O pădure cu frunze late, cu desişuri nepătrunse, cu liane spînzurate pînă în pămînt. E zbor acolo de păsări cu pene de toate culorile curcubeului: păuni care trec cu foşnet mătăsos, păsări colibri mici ca insectele şi fluturi mari ca păsările. Se leagănă oare dintr-un copac o creangă sau un şarpe? Foşneşte oare numai adierea vîntului sau se strecoară printre foile late alt tigru, străin? Este acolo, da! Este acolo o margine de apă cu tufe de bam-bus. Cît de bine cunoaşte locul acela!... De cîte şi de cîte ori nu aştepta acolo, de cîte ori nu pîndea pitulat, la adăpătoarea antilopelor? Aştepta un ceas, două; aştepta pînă noaptea tîrziu. Îşi schimba locul după vînt, ca adierea molcomă să nu ducă mirosul lui. Antilopele soseau. Două, trei, cîteodată una singură... Privea cu ochii umezi, fricoşi, adulmecînd văzdu-hul. Nici nu se auzeau paşii pe pămîntul moale. Pleca botul în unda apei. Tresărea. Ciulea urechile să asculte, îşi vîra gîtul printre frunzele de lotus. Atunci ţîşnea el din tufiş, zvîrlit ca din arc, în cîrca antilopei. Nu era nici o zvîrcolire, nici un geamăt... Altădată, se desfăşura însă o luptă de trosneau crengile pădurii şi răsunau adîncurile de muget... Odată un bivol sălbatic... L-a simţit. Îl aştepta. I-a sărit în spinare şi bivolul l-a răsturnat, scuturîn-du-se peste cap, s-a tăvălit cu el să-l strivească, s-a năpustit să-l împungă cu coarnele. O tăcere de moarte s-a întins în toată pădurea. Maimuţele s-au ascuns în scorburi: celelalte sălbăticiuni s-au pitit la pămînt. Era o luptă uriaşă şi crîncenă între stăpînii codrului! Numai icniturile lor se auzeau, numai răgetul şi mugetul bivolului. A fost însă tot el cel mai tare... Pe urmă, altă dată, lupta cu elefantul care l-a smuls cu trompa să-l zvîrle ca pe un sac la pămînt şi să-l strivească sub tălpile picioarelor groase ca nişte stîlpi... Dar pînă la urmă a fugit elefantul cu trompa fer­feniţă şi cu un ochi sîngerat. Pînă tîrziu a tot răsunat noaptea de paşii lui mînioşi, sfărîmînd crengile, rupînd perdeaua de liane, culcînd la pămînt tufişurile de bambus. Şi altă dată, cei trei vînători cu suliţe, cînd au încercat să-l înconjoare şi au căzut toţi trei sub dinţii lui!... De atunci i s-a dus vestea şi a rămas spaima acelor locuri. TIRANUL — aşa îl numeau toţi. Aşa îl numeau toţi, şi toţi tremurau înfioraţi pînă în măduva oaselor cînd începea el să ragă. Nu se mai încumeta nimeni să treacă pe potecile bătătorite. Îi juraseră moartea, şi tot ei se temeau de moarte. Cînd mi­rosea de departe apropierea unuia, îna­inta cu răsuflarea aşa de uşoară, că nu şi-o auzea nici el. Înainta, se oprea, încă un pas... Un salt. O muşcătură cu dinţii clănţănind. Şi gata! Rămînea întotdea­una el stăpîn la ochiul de apă unde se adăpau antilopele... Acolo l-a prins în­tr-o noapte un cleşte de fier. A încer­cat să sfarme capcana cu dinţii. A um­plut pădurea de spaimă şi de muget. A vrut să-şi smulgă laba, s-o rupă din os. Mai simte şi acum, cînd e ploaie şi frig, muşcătura adîncă a fierului. Pe urmă s-a lungit la pămînt, răpus de durere şi de sîngele scurs, aşteptînd moartea împăcat, fară nici un scîncet. Dar după o săptă­mînă au venit oamenii cu suliţi şi topoare să-l ridice, sleit de nemîncare şi de sete. Nu-i lăsau dreptul să moară în pace. Acum e aici. L-au adus să-l ţină despărţit de lume prin gratii de fier. L-au adus să tremure la pocnetul unui bici cu canaf de mătase, după ce luni de zile a îndurat toate chinurile dresajului. Acum pleacă ochii supus sub privirea unei făpturi fără arme, cu un singur bici de mătase în mînă. Nici o scăpare nu mai este. Nici una! Maimu­ţele aruncă în el cu coji de portocale şi de banană. Se strîmbă şi se scarpină; se agaţă de gratii, cînd îl poartă în cuşca lui pe rotile, şi îi fac semne cu labele lor neastîmpărate. Numai cînd mugeşte le mai cuprinde deodată groaza codrilor şi atunci se zvîrcolesc caraghios, căutînd zadarnic un loc să se ascundă. Canaful de mătase îi atinse uşor botul. Era o atingere lină, ca o dezmierdare. Dar tigrul ştia că e o dojană. Sub blîndeţea alintării cunoştea făgăduiala răfuielii de mai tîrziu, cu drugul de fier şi cu biciul dureros. N-avea încotro! Pentru el nu mai era nici o scăpare, nici una. Deci coborî supus de pe marginea de lemn. Aşa cum cerea orînduiala reprezen-taţiei. Mulţimea îşi stăpînea răsuflarea. Tăcerea era atît de adîncă, încît se auzeau departe, afară, huruitul tramvaielor şi goarnele de automobil. Cei doisprezece tigri s-au înşirat în cunună, culcaţi în mijlocul arenei. Femeia şi-a adunat coada rochiei, a zvîrlit biciul de mătase. S-a aşternut pe spate, în mijlocul lor, cu braţele încrucişate pe piept. Şi-a pus capul în gura lui Rajah, deschisă, sprijinindu-şi ceafa în colţii tari ca pe un spătar de la jilţul dentiştilor. Tigrul clipeşte din ochii mari şi galbeni, de sticlă. Puţin, numai puţin de-ar strînge!... Numai puţin!... Dar ochii femeii îl privesc în sus, peste cap. El nu-i vede privirea. O simte însă. Ah! Ce străpungătoare o simte! Şi nu strînge dinţii. Stă aşa, nemişcat, cu gura deschisă, ca un tigru împăiat. Petruş, băiatul cu ochi sclipitori, a încleştat pumnii, a lungit gîtul, şi fără să-şi dea seama a coborît strecurîndu-se printre lume, mai aproape de arenă, ca să vadă mai bine. Fetiţa cu buclele bălane îşi muşcă buzele. Zvîcnirile inimii îi sparg pieptul mic. Unii au închis ochii. Alţii şi-au astupat urechile, să nu audă ţipătul. Chiar bunicul fetiţei îşi simţea mîna tremurînd uşor pe mînerul de fildeş al bastonului. El a mai văzut odată un dresor sfîşiat de tigri. Ştie că mai toţi sfîrşesc aşa. Ştie că atunci fiarele, din nou sălbatice, se reped la gratii, rînjesc şi se muşcă între dînsele. — Hep! Dintr-o graţioasă săritură, femeia a fost iarăşi în picioare, în mijlocul arenei. Îşi scutură părul negru-albăstrui. Îşi împinge coada foşnitoare a rochiei cu pantoful. Surîde, salută şi răspunde ropotului de aplauze, risipind cu palmele sărutul buzelor spre loji, spre staluri, spre galerii. Sus, pe podiumul de lemn îmbrăcat cu postav roşu, fanfara a început un marş din toate tobele, şi alămurile, şi piculinele, şi pistoanele... Triunghiul, lovit cu ciocănelul de argint, sună: zing-zing! zing-zing!... E un marş cu pas de paradă. Cei doisprezece tigri de Bengal se întorc spre ieşirea din fund, la  cuştile lor. Păşesc unul cîte unul, ca nişte pisici uriaşe şi cuminţi. Îşi leagănă cozile grele şi lungi. Nu privesc nici în dreapta, nici în stînga, cu ochii lor mari, galbeni,    de sticlă. Pasul e mlădios pe nisip. Moale, catifelat, fară sunet.      

P R O L O G                 Ce spaimă i-a fost! Ce nălucire absurdă de creer istovit, de nervi destrămaţi, de nopţi  cu sbuciumul prelungit prin somn. Mereu aceiaşi ameninţare nelămurită şi cu atât mai chinuitoare, suspendată în vis chiar, în mijlocul unui ho­hot de râs chiar, în privirile ocolite ale servitorilor chiar. Încă odată îşi frecă pleoapele şi se ridică într’un cot, pe pernă. Surâse calmat, de spaima-i fără nici un temeiu. Adineaori, când a deschis ochii într’un vuiet de năruire şi în flăcări albastre, ţâşnind, brăsdând, săgetând peretele, a crezut că e un început ori un sfârşit de incendiu. Cu acel vertiginos şi instantaneu tumult de imagini sinistre care premerg panicei, a văzut tavanul prăbuşindu-se des-­ picat, s’a văzut ca un rug viu şi aprins, alergând în flăcări spre toate eşi- rile astupate de grinzi în jăratec, de fum şi de vâlvătaie. Focul lăuntric, vâltoarea mistuindu-l fără curmare de 3 luni încoace, încheindu-se, con- fundându-se, absorbindu-se, neantizându-se în dogoarea focului din a-fară. O moarte ca pentru el. Un sfârşit ca pentru asemenea pasiune care i-a scrumit şi măduva oaselor. Dar nu era decât furtuna de-afară, din noapte, cu fulgere lungi, văzută în oglinda şifonierei. O furtună cum n’a mai fost, din miez de August. O deslăntuire a elementelor, crăpând catapiteasma cerului cu rostogoliri de stânci, inun-dând noaptea cu o lumină ireală şi rece; grandioasă feerie electrică aprinzând lampioane de un milion de volţi, trosnindu-le în ţăndări ca să aprindă altele de două milioane, de trei, de nenumărate — atâtea câte n’a ştiut să măsoare vreodată nici o uzină din lume. Cea mai înfricoşată şi superbă furtună, capturată în rama unei oglinzi. Când fulgerile albastre irump în lacul vertical de cristal şi argint viu, toată încăperea e mai iluminată ca ziua; fiecare jâlţ, fiecare obiect, cel mai neînsemnat amănunt din acest refugiu al lor de  trei  luni.  Tran- dafirii culeşi aseară, în vasul chinezesc: senzual amestec de culori ca­tifelate. Mănuşile ei svârlite pe braţul fotoliului. O carte deschisă, cu pagina îndoită la jumătate. O batistă căzută. Un pieptene de păr, cum    a lunecat pe covor acum câteva ceasuri. Toată capricioasa şi divina dezordine a nebuniei lor care durează de trei luni, întreruptă numai   prin somn, ca să înoade firul rupt mâine şi să continuie încă, încă, în afară de timp, fără început şi fără sfârşit. Furtuna din oglindă cu fulgere reci, care printr’un miracol nu  sparg, nu topesc cristalul, îi soarbe privirea magnetic. Nu-i îngăduie    să întoarcă ochii spre fereastra fără perdele, la furtuna cea de-aievea,  de afară. Şi până acum i-a paralizat chiar gândul. Chiar amintirea. E nevoie de o încordare dureroasă să rupă vraja fluidului. Şi-a amintit. Cum de nu s’a gândit mai dinainte? Cum de nu i-a fost grija aceasta, cea dintâi? Ei întotdeauna i-e frică de fulgere şi de trăsnete. Mai ales pe-o furtună de noapte, cum n’a mai fost. În camera de dincolo, în patul ei, desigur e ghemuită cu fruntea în perne, cu ochii ascunşi. Poate l-a strigat. Poate glasul ei l-a deşteptat din somn, iar el n’a răspuns. Chiamă încet, încă în şoaptă: Greta! Şi ascultă. Răspunde numai rostogolirea tunetelor. Încăodată, chiamă mai tare: Greta! Greta, dormi? Un fulger, şi altul, şi tunetul năruit spăimântător de aproape. Poate  a trăsnit alături un brad din parc, pavilionul lor, plopul cu banca lor     de dedesubt. —  Greta! Greta mea mică... Greta! Acum chemarea a devenit strigăt. Şi în aceiaşi clipă, călcându-şi jurământul, a fost lângă uşă, a fost dincolo. Mâinele răscolesc patul cald. Patul gol. Ochii o caută în ungherele luminate de fulgere, pitulată, cu palmele strânse să astupe privirea,     cu urechile astupate să înăbuşe cataracta tunetelor. —  Greta! Unde eşti, Greta? Unde te-ai ascuns, Greta? A fost mai întâi strigăt de fiară căutându-şi femela s’o ocrotească   în deslănţuirea furtunei. A devenit scâncet fără putere, de desnădejde, implorând. —  Unde eşti, Greta? Încetează, jocul acesta, Greta... Se teme el. Venise s’o apere; acum se teme el, imploră el. Patul e cald,  perna  e  caldă:  păstrează  încă  forma  adâncită  a  ca-­   pului care a fost culcat. Dar nu mai este nici o haină, nimic al ei: deodată camera pustie şi moartă. Se teme să înţeleagă. Mâinele, alte mâini, nu ale lui, cu un suflet şi cu o voinţă a lor, răsucesc tremurând butonul de fildeş să facă lumină continuă, deschide de perete dulapurile de haine, pipăie crispate golul, caută lacome o speranţă să se acaţe, acolo unde nu mai există nici una. Şi tot mâinile acelea, desfac în   lături ferestrele spre furtuna de-afară. E ceiace-a presimţit. Ceiace-a, ştiut. La capătul aleei, în cascadarea ploii, în lumina sincopată a fulge- rilor — un automobil cu farurile stinse. Ea alergând într’acolo. Plecat pe pervazul ferestrei, strigă în noapte. Chiamă în furtună: —  Greta! Greta! S’a întors. L-a auzit? A fost glasul lui mai puternic decât detu­năturile cerului? S’a întors numai să privească o clipă îndărăt, la refugiul lor de     trei luni. A făcut un semn. Nu lui. Nu pentru el. Un semn de despăr­-  ţire zidurilor, parcului, nopţilor, zilelor de trei luni — vieţii, trecutului, vieţii care a devenit atât de repede, într’o clipă, un trecut. A făcut un semn în noaptea cu fulgere, după perdeaua lichidă a ploii. A trântit portiera. S’au aprins farurile automobilului, s’a mişcat încet adunându-şi puterile, a svâcnit după copacii uzi, şi n’a mai rămas în urmă nimic. Nimic. O noapte lichidă, tăiată de fulgere şi un om strigând cu braţele întinse spre furtună: —  Greta! Nu e adevărat, Greta. Nu poate să fie aceasta, Greta! Era atât de ireală furtuna din oglindă! Cu cât mai ireală e acum furtuna cea aievea de afară, şi golul pe care nu-l poate umple o singură chemare, un nume; un nume într’o sută de chemări. De trei luni, ştia că trebuie să vie ceasul acesta. Chiar ea i-a spus-o din cel dintâi ceas. Ştia, şi nu putea crede. El mai credea în miracole. Toată spaima suspendată în somn, pre¬zenţa ceasului acestuia ascuns    în sâmburele viitorului şi tresărind în mijlocul unui hohot de râs, stre- curându-se între dânşii chiar când buzele erau încleştate în sărut, du­rerea ascuţită şi atroce care se amesteca în fiecare zi a lor, i s’a pă­-     rut doar preţul scump al unei voluptăţi inedite, altora interzisă. Ame­ninţarea care sfârşeşte sărutul în scrâşnet, presară polen de melan-   colie în cel mai mărunt gest, umbreşte privirea într’o seară cu parfum capitos de vegetaţie coaptă, dă mai sfâşietoare intensitate clipei tre­cătoare: toate le-a socotit un dar al providenţei mai mult, un privi­-  legiu numai al lor. Că într’adevăr va pleca fără să spună unde şi când, că va reteza singură mrejele de mătase care-i ţineau atât de încleştat prizonieri  într’o atât de fermecătoare captivitate, că într’o zi nu-i va rămâne        să sărute decât urmele paşilor şi să îmbrăţişeze o umbră de fum;     toate-i păreau în afară de orice putinţă, nebunesc şi injust. Aseară nimic în sărutul ei nu vestea oboseala, o hotărâre pe care   nu i-a citit-o în ochi, crescând, şi închegându-se în dosul frunţii tot   atât de senine ca întotdeauna. Nimic. Ce-ar fi putut să îndreptăţească    o asemenea presimţire? Trandafirii culcaţi pe braţul ei, când i-a adus  să-i aşeze în vasul chinezesc, ca în fiecare seară? Mănuşile aruncate    pe braţul fotoliului? Cartea cu pagina întreruptă? Totul a fost ca oricând, într’o viaţă orânduită aşa pentru o eternitate. Chiar capriciul camerei dealături, unde a vrut o noapte să doarmă singură, jurământul să nu-i calce pragul până dimineaţa — n’a fost jocul lor drăgăstos      cel dintâi. „Am să vin mâine să te deştept, cu un brat de flori, ca      după o călătorie lungă de unde m’am întors pe neprevăzute!” Călătoria fără întoarcere. Drumul pentru totdeauna pierdut. Un om prăbuşit lângă fereastră, întinzând mâinele spre furtuna     din noapte, implorând o amăgire: — Greta, nu poate să fie aceasta! Greta, spune că nu e adevărat, spune că e un vis rău... Spune că a fost numai o joacă răutăcioasă,       pe care n’ai s’o mai reîncepi niciodată, Greta, niciodată... Nu e aşa? O furtună despicată de fulgere afară, şi un om căzut lângă ferea­-stră, frământându-şi mâinile, întinzându-le după o umbră. Un om care vorbeşte singur. Care de-acum nu va mai vorbi decât singur.   *   În port a ancorat de trei zile un yacht alb. Nimeni nu ştie de      unde-a venit, încotro pleacă, de ce-a poposit aci şi nu aiurea. E un  yacht enigmatic, cu pavilionul unei ţări exotice, din celălalt emisfer. Dimineaţa când plaja se populează cu umbrele multicolore, cu femei pârguite de soare în costume muiate în toate cernelile curcu­beului, când marea presărată de înotători, pare o imensă tavă de     email albastru pe care s’au rostogolit capetele a o mie de ghilotinaţi după o execuţie capitală în bloc ordonată de un crunt satrap al Orien­tului; dimineaţa, toţi ochii se îndreaptă spre yachtul nemişcat şi alb, căutând să-i descifreze secretul. Nici un binoclu n’a descoperit în trei dimineţi nimic nou. Nici un ochean. Matrozi spălând puntea, alama şi nichelul scânteind în soare. Pe urmă pustiu. Nici o suflare. Un yacht  enigmatic şi mort; venit nimeni nu ştie de unde, poposit aci nimeni     nu ştie dece, plecând nimeni nu ştie încotro. A patra dimineaţă yachtul a dispărut. Portul a rămas mai gol.        Pe plajă întrebările au fost mai multe — şi răspuns n’a putut da   nimeni. Iar pe emailul albastru al mării se rostogolesc legănate de valurile moi, aceleaşi capete de ghilotinaţi după o execuţie capitală — capetele înotătorilor care se depărtează câteva sute de metri de tărm,   ca să se întoarcă fideli şi osteniţi, la mediocritatea lor terestră din- totdeauna, la casa cu copii plângând şi uzând pantalonii, la sfârşitul concediului când iarăşi vor intra în birouri întunecoase să înşire cifre   în condici, la slugi şi la ratele de chirie, la aventurile extraconjugale    în camere urâte şi străine, la boli şi la scadenţe, la fumul oraşelor şi      la nasturele care trebuie cusut. În vremea aceasta, pe drumul apelor, departe spre mările de sud cu alte constelaţii şi cu peşti fosforici, sburând într’aripaţi peste proră, yachtul înaintează cu fiecare milă spre o lume magică unde nimic nu mai supravietueşte din vulgarul cotidian. O lună şi altă lună. Apar insulele de coraliu cu înalţi cocotieri, plecându-şi frunzele palmate pe lagune, culcând pe nisipul de sidef umbre albastre cum nu le-a cutezat nici un pictor. Acolo apa e străvezie de se citesc stâncile adâncurilor cu stele de mare şi cu ciudate apariţiuni, pe care nu le ştii dacă aparţin regnului animal sau vegetal. E adevăratul tezaur, nesăcătuit, al oceanelor, cu  mai multe brăţări încrustate, mai lungi coliere de nestemate, mai multe rubine, mărgăritare, smaragde, topaze şi ametiste, de cât s’au înecat odată cu galioanele Spaniei. O apă străvezie şi caldă, unde înotul e aerian şi de unde seara, când te întorci la tărm, pe nisipul blond, cad stropi de lumină fiindcă ai înotat într’o apă de lumină, cu miliarde       de microorganisme fosforice. —  N’are să sfârşească niciodată călătoria noastră, Greta! şopteşte bărbatul culcat pe plaja unde n’a călcat nici un picior omenesc. Şopteşte, cu bărbia în pumni, şi ridică ochii să aştepte încuviinţare. —  Totul sfârşeşte întotdeauna... Atât e răspunsul femeii, fără tristeţe, fără revoltă, resignată unui destin, împotriva căruia zadarnică e orice rezistenţă. —  De ce să ne gândim la aceasta? adaogă. La mâine? Mereu mâine?...Astăzi marea e atât de caldă, cerul atât de albastru — şi vine, nu ştiu de unde, de pe alt tărm, din larg, un parfum de vanilie... Nu simţi? Ne întoarcem înot, până la yacht şi pornim chiar acum, într’a-  colo, de unde ne chiamă parfumul pe vânt. Poate fi ceva mai delicios, decât să alergi la chemarea unui parfum? Drumul înotătorilor e ritmic, spintecând apa cu jerbe fosforice, într’o întrecere sprintenă de libere animale marine redate elementului marin. Când au ajuns sus pe punte, şuroaiele luminoase, curg de pe două statui de argint. Iar botul yachtului se îndreaptă împotriva vân­-tului cu parfum de mirodenii, spre insula necunoscută cum spre un ne­cunoscut ostrov aleargă fiecare viaţă, chiar cea mai mizerabilă, chiar cea mai mocnită şi fumurie. A doua zi dimineaţa popasul e acolo. A treia zi aiurea. A patra zi, yachtul a devenit o jucărie scuturată ca o coajă de nucă în ciclon.         Şi după o săptămână, se leagănă leneş în ancoră, într’o insulă a pescui­torilor de perle, însemnată pe harta Pacificului cu un punct abia vizibil sub lupă. De-un an durează rătăcirea aceasta fără ţintă sub stele cu nume necunoscute în oraşele ei negre şi triste de-acasă. Cerul şi marea se confundă în acelaş albastru pe orizontul circular. Au trecut prin fur­-tuni. Au cules naufragiaţi de pe-o plută şi i-au semănat în drum, într’un port cu albe clădiri cubice sub palmieri. Au târât după dânşii cetele     de rechini aşteptând o pradă care nu mai sosea. Au ascultat în mijlocul nopţii, cules din văsduhuri pe antena aparatului de Radio, concertul    de la Paris, şi jazzul din New-York, şi apelul către tot proletariatul lumii lansat cu voce gravă de bas de postul din Moscova — şi au sfă­râmat pe urmă maşina sonoră care îi mai lega de univers, ca să nu     mai străbată până la dânşii nici o chemare de nicăieri. Să rămână singuri, numai cu ei, în vastitatea mărilor. Pe urmă, într’o dimineaţă, s’au aflat tăcând. Privind fiecare în altă parte. Ocolindu-şi ochii. Au înţeles fără să-şi spună nici un cuvânt. Un ordin. Yachtul alb a întors botul spre nord. O lume de stele        a rămas în urmă, scufundate în ocean, pe vreme ce apăreau celelalte; cele vechi, cele uzate, cele triste. Şi portul a fost acelaş. Cu plaja pustie, fără înotătorii de-atunci,     ca tot atâtea capete ghilotinate după execuţia capitală în bloc, ordonată de-un satrap sângeros. Pustie — fiindcă e sloată şi vânt; trei luni mai sunt până la sezonul de vilegiatură. Nu e nimeni să întrebe de unde-a venit yachtul alb, de ce-a poposit aci şi nu aiurea, încotro se îndreaptă. O amurgire vânătă şi cruntă, cu stropi săraţi svârliţi din şfichiuri   de vânt. De pe punte coboară o umbră neagră şi sgribulită. Se clatină   şi s’a oprit. Nu face nici un semn. Priveşte cu mâna rezemată de bara  de fier şi nu simte îngheţarea fierului. Yachtul s’a întors. Se strecoară printre bastimentele gigante şi negre. Nu se mai vede. Îi ştie drumul. Unde va fi mâine, şi peste o lună, şi peste trei; în mările calde şi străvezii, cu vietăţile multicolore culcate ca într’o vitrină de nestemate pe catifeaua adâncului, cu apa care şuroieşte caldă şi fosforică, după  ce-ai înotat până departe în laguna cu inelul de cocotieri. Aci s’a sfă­râmat un val amar, înegrit de catran; s’a sfărâmat de dig şi i-a udat haina urâtă şi tristă, haina cernită ca pentru ţările nordului. Nu se mai vede nimic. Ce-aşteaptă? Nu i se mai vede nici faţa. Noaptea a coborât de funingine. În întuneric e o pată sgribulită de în­tuneric. Şi simţi din sgribulirea aceia, că e strânsă acolo toată dezo­larea lumii, că n’o va mai încălzi de-acum toată blândeţea lumii.   * E cea mai animată staţiune pentru sporturile de iarnă. Încinsă între albele creste alpine, cu hoteluri şi vile geometric ali­niate, a adunat răsfăţaţii destinului, să-şi destindă mădularele jucân-  du-se, fiindcă viaţa i-a scutit de osânda să le destindă muncind. Aci se pot vedea cei mai vestiţi patinori, cele mai fabuloase salturi cu schiul, cele mai nebune curse de bob. Chiar chelnerii servesc ceştile aburinde de ceaiu, purtând tava în mână, în curbe savante de patinaj. Ninsoarea cade molatec. Fulgii albi, fulgi mari. Se lipesc de obrajii învăpăiaţi, se topesc pe gene, răcoresc buzele. O feerie în alb. Şi ce râset, ce veselie, ce goană nebună pe muchi de otel, pe tălpi de lemn, în sănioare purcese din înălţimi cu viteză vertiginoasă de bolid! S’ar  spune că nu mai există altă iarnă, cealaltă iarnă, cea adevărată, a copiilor scâncind lângă soba rece, a cerşitorului degerat cu mâna în­-tinsă pe-o treaptă de catedrală, de unde se rostogoleşte stârv congelat,   a flămândului privind vitrina băcăniei, a troienelor unde înoată până    la genunchi văduva cu pâinea rotundă şi neagră subsuoară, grăbind spre-un bordeiu unde zac sub ţoale trei prunci pe cari nu s’a îndurat Dumnezeu şi tifosul să-i elibereze, ci i-a lăsat în viaţă să ceară viaţă     şi pâine. Dacă există cumva şi lumea aceia, şi iarna aceia, sunt foarte departe. Aci e numai un decor magic pentru svelţi patinori. Şi totuşi femeia aceia, e tristă, dece? Privirile la ea s’au oprit fascinate de cum a sosit. De-o lună, nimic altceva, nimeni altcineva n’a mai fost vrednic de luare aminte, pentru nimeni. A întrecut saltul celui mai temerar schior. Patinele ei erau   până eri, cele mai sprintene aripi de oţel la picior. Pentru ea valsul orchestrei dansat pe luciul de ghiaţă; pentru ea sania cea mai superbă  cu cei patru înaintaşi, în valtrapuri şi explozii sonore de zurgălăi;  pentru ea tot ce-a fost aci vreme de-o lună, belşug, desfătare, răsfăţ, admirare. Tristeţea fără pricină, din dimineaţa aceasta, de unde atunci? Şi de ce? Îi atârnă mâinile dealungul trupului. Vorbeşte şi buzele sunt  moarte. Priveşte şi ochii sunt morţi. Ascultă şi ştii bine că nu aude.       E un sfârşit venit de departe. Un rău misterios, iremediabil, mistuind  de demult. Un rău atavic. Ghiceşti că morţii ei s’au deşteptat şi o chiamă, nu la moartea lor, ci la o moarte mult mai spăimântătoare, moartea din viaţă, sufletul mort lăsându-i trupului osânda să-l caute    ca o fantomă fără odihnă, din loc în loc, din om în om, de pe buze       pe buze. S’a oprit lângă ea, cu o piruetă de sfârlează, cel mai elastic şi invidiat patinor. Cel mai invidiat — fiindcă o lună a fost tovarăşul ei, numai al ei, nedespărţit. Îi prinde mâinile: —  Greta, a fost o glumă nu e aşa? Nu pleci, nu e aşa?... Am        dat ordin să desfacă bagajele. Greta, uită-te în ochii mei. Mâinele au căzut neînsufleţite. Ochii privesc, dar privesc dincolo  de el. Mai este nevoie de vre-un cuvânt? Tovarăşul nedespărţit vreme de-o lună, a plecat capul şi nu mai aşteaptă nimic, cu mâinele lui căzute şi ele dealungul trupului. Stau  faţă în faţă. Nu s’au ştiut nici odată atât de streini, atât de departe. Nu-şi mai au nimic de spus. Ea se îndreaptă spre holul hotelului, unde bagajele vor fi acuşi clădite în piramidă, gata de plecare, oriunde în lumea vastă. El se îndreaptă spre-un serv galonat. Porunceşte să-i aducă schiurile. Ştie un loc sus, de unde când ţi-ai dat drumul cu mâinile înlături, crucificat în spaţii, sbori într’o lume din care nu te   mai poate întoarce nimeni, nici o minune, nici o înviere din morţi. Sania cu patru cai înaintaşi, aleargă spre gară în explozie sonoră    de zurgălăi. Sbor bulgării de zăpadă din copite. E-o goană în aerul proaspăt, în decorul alb, ca spre-o mare şi albă şi luminoasă fericire. Dar femeia din sanie e ghemuită într’un colt, cu obrazul ascuns — şi  cu toate blănurile înfăşurate tot îi mai clăntăne dinţii. Nu priveşte în sus, nicăeri. În sus, pe povârnişul alb-diamantin în scânteerea luminei, unde o cruce vie lunecă imaterial şi vertiginos, se clatină o clipă în    aer şi se cufundă în abisul albastru. Poate a strigat, a chemat o ultimă oară: —  Greta! Poate a fost numai o părere. N’a auzit nici ea, nici nimeni. N’a văzut nici ea,  nici  nimeni.  Până mâine se aşterne un strat gros de zăpadă, iar acolo, în fund, de altfel nămeţii nu se topesc nici vara. Câteodată gheţarul duce cu el în vale, printre morene, cadavre miraculos de intacte după o duzină de ani. Orchestra cântă un vals melodios. A înceout să ningă din nou, molatec, peste o sută de voioşi patinori. E cea mai nebună înveselire,   în cea mai animată staţiune pentru sporturile de iarnă.   Dar iată şi cealaltă iarnă. Cea cruntă, a celor mulţi; cu gerul muşcând în carnea vânătă cu dinţi câinoşi, cu scâncet de copii lângă soba rece, cu muribunzi clănţănind pe paturi de lemn, în camere unde   a îngheţat apa în cană. Pe străzile Vienei suflă un vânt acidulat şi subţire. E o lumină lugubră, galbenă-verzuie, de zori de zi, în cartier calic; acolo unde încep să geamă sirenele uzinelor înainte de a se stinge firmele incandescente ale cabaretelor de pe Graben şi din bulevardele centrale; acolo unde mulţimea în haine sdrenţuite, copii cu ghetele sparte, moşnegi gârboviţi, bătrâne în şaluri de văduve, pornesc dela miezul nopţii să aştepte coadă la pâine. E Viena mizeriei, după în­frângere şi revoluţii, când pâinea se plăteşte cu un milion de coroane hârtie şi economiile dintr’o viaţă de om n’ajung pentru un pachet de ţigări. A lunecat lângă perete, a căzut de foame şi de boală, o fată în   straie subţiri de săracă. Au ridicat-o unii. Alţii s’au repezit să-i ia locul la coada brutăriei. Întotdeauna, în orice lume, se aleg dela sine în mulţime, ca oile Domnului cele bune şi lupii, milostivii deoparte, la­comii de alta. Cei mai mulţi sunt acei care-şi fac loc cu coatele să prindă locul cel mai bun şi dacă e nevoie, să calce în picioare, căzuţii  pe drum. Pe fata săracă au dus-o acasă. E casa consilierului calicit într’o noapte şi paralizat într’un jilţ. N’are timp mult de zăcut, fata adusă      pe braţe. Săracii n’au voie, n’au când să fie bolnavi. S’a întremat cu     o ceaşcă de băutură caldă — poate ceaiu, poate cafea lungită, poate numai apă fierbinte cu o bucată de zahăr. Şi a pornit mai departe, să vândă o haină, să caute un loc de muncit. Sunt fel de fel de munci.  Cele mai bine plătite sunt acele din orbita desfrâului şi plăcerilor. Lu­mea nu are nevoie de o croitoreasă, de o secretară, de o dactilografă,   de o vânzătoare mai mult. Este întotdeauna loc însă pentru o dansa­-toare mai mult, o cântăreaţă de cabaret mai mult. Fata consilierului paralizat şi sever a devenit o dansatoare şi o cântăreaţă mai mult. Dece a întâlnit-o acolo, în fumul acru de tutun,  în  mirosul  strepezit de parfumuri ieftine şi de sudoare, în hohotele groase de beţivi, de     ce-a întâlnit-o acolo chiriaşul strein pe care il iubea, care-o iubea, fără să-şi fi spus niciodată? De ce există întotdeauna o fatalitate neîn­- durată, să sfarme într’o singură clipă tot ce-a fost durat încet şi fragil, ca o pânză diafană de paianjen? O explicare nu poate fi. Nici că murdăria spurcată pe ea n’a      atins-o. Nici că n’ai voie să alegi între un fel de muncă sau altul,     când acasă te-aşteaptă un tată paralizat şi o soră mai mică, flămândă. S’au privit o singură dată, dureros. Privirea cea din urmă. Poate în   ochi i-a citit atunci adevărul, l-a întrevăzut într’o fulgerare: Bărbatul     a întins braţele, chemând-o, cerându-şi iertare pentru bănuiala ne­dreaptă şi crudă: —  Greta!... Greta, am înţeles, ştiu... Greta! Dar chemarea e în deşert, braţele întinse nu mai pot aduce în­-    dărăt o umbră care s’a topit. În localul de beţie şi desfăt, e amestec de râsete groase şi de  cântece deşanţate. Fata consilierului paralizat, simte pe spatele gol      de cântăreaţă o mână păroasă, târându-se ca un paiajen care pândea    de mult o pradă rară. E întâia oară când nu tresare cu desgust la asemenea atingere, când nu se mai fereşte de ea. Îi este tot una. De- acum orice, îi este tot una. Şi fiindcă viaţa a ucis ceva în ea, va ucide   şi ea de-acum, ca o insectă veninoasă, tot ce va întâlni în viaţă cald,  bun şi pur; tot ce viaţa mai păstrează luminos ca să sfârşească în- tr’aceiaşi cloacă. E o răzbunare aceasta ca oricare alta. O răzbunare    pe viaţă.   *   Mai este o despărţire, undeva, foarte departe, într’un fiord scandinav. Acolo unde ţărmul zimţat pe hartă pare o jucărie tăiată de un copil      cu fierăstrăul de traforaj. Apa fiordului e verde, adâncă; vertical oglindeşte ţărmul de stâncă, palasul vestit cu trepte de marmoră coborând de pe terasă până în    unda imobilă. Un pui de focă demesticit, cu pielea lucioasă, se soreşte pe trepte la picioarele femeii care în această dimineaţă nu mai râde,  nici nu mai cântă, nici nu se mai svârle ca o naiadă să înoate fugărită  de tovarăşul din totdeauna. Acum priveşte cu bărbia în pumni, dincolo de apă şi de stânci, undeva în nevăzut. Nu simte când s’a apropiat el,  nu tresare când i-a pus mâna pe umăr, nu-i ascultă glasul. —  Greta... Toată viaţa noastră de-aci... O lună unică... Ori unde    ai să fii, ori unde am să fiu, n’o putem uita... Greta, dacă tu... Mâna a întrerupt ostenită, cuvintele care nu-i mai spun nimic. La   ce bun? Morţii sunt morţi; moartea e moarte. S’a ridicat de pe treaptă. În haina de voiaj, se pleacă să alinte o ultimă dată botul lucios al puiului de focă domesticit. Animalul o pri­veşte cu ochii rotunzi şi buni. Poate pricepe şi el. În nici o privire de animal vreodată n’a fost atâta iubire. O iubeşte şi puiul de focă. Şi totuşi, nimica n’o mai poate retine, nici chemarea bărbatului, nici pri­virea umedă a vietăţii de apă. Bagajele au fost transportate în cabina vaporului. Se aude sem­- nalul de plecare. —  Greta! mai strigă omul de pe trepte, ridicând braţele în urmă.  De ce? Nu poate să fie adevărat... Spune că te întorci. Spune că... Uşa s’a trântit grea. Un bărbat cu obrajii ascunşi în palme pe trepte. Un pui de focă domesticit. Şi fiordul pustiu, cu ţărmul vertical de stâncă reflectat în adânc, cu frumuseţea lui inutilă, acolo pe harta Scandinaviei pare o jucărie tăiată de un copil cu fierăstrăul de traforaj.   *   În pădurea subtropicelor, cu miros de bureţi veninoşi şi cu fluturi nocturni pictaţi pe aripi ca paravanele japoneze, lianele fac o perdea groasă unde nu poţi desluşi dacă e plantă acăţătoare care se balan­-  sează sau un şarpe care aşteaptă să-şi dea drumul în gâtul antilopei venită cu paşi subţiri la locul de adăpat. Au poposit trei europeni, în costum alb, cu căşti coloniale. Doi bărbaţi şi o femeie. Trei vânători europeni şi o ceată de vânători indigeni. Focul s’a stins. În cort nu mai mişcă nimeni. Numai departe, pre­caut, dau târcoale fiare cu ochii sticloşi, ca minuscule faruri fosfo-    rice ’n noapte. Au simţit mirosul omului. Au simţit şi indigenii mi- rosul fiarelor. —  Stăpâne! vorbeşte şoptit omul pe jumătate gol, deşteptând cu   un deget uşor vânătorul. Sunt tigrii. Eu cred o pereche. Celălalt, cel tânăr, de ce doarme atât de greu? Adineaori, în în­tuneric era cu ochii deschişi. Acuma doarme mai greu ca un mort. —   Nu face nimic. Are să se aleagă cu o spaimă sdravănă la detunătura puştii. —   Şi nu-l trezim, stăpâne? întreabă vânătorul cel pe jumătate    gol. Sunt doi tigri, nu strică să fie două puşti... —   Am două focuri la puşca mea, îmi ajunge! vorbeşte orgolios streinul cărunt, care n’a pierdut niciodată un cartuş în vânt. Pe urmă au plecat, şi omul dormind atât de greu, a deschis ochii     şi a încordat cu tremur auzul. Afară, în noaptea umedă cu miros de bureţi veninoşi, sclipirile fosforice sunt când aci, când dincolo, după frunzele late, după per­-deaua groasă de liane. Sunt patru luciri fosforice, ca patru văpăi    verzui pe bălţi cu miasme. Se apropie, şi se depărtează două câte    două; apar şi dispar. Două focuri ajung pentru cel mai vestit vânător; câte un foc de fiecare pereche de ochi, de fiecare fiară pe care nu-ti este iertat s’o greşeşti. A potrivit puşca şi a tras odată. Detunătura a cutremurat codrul     de liane şi a deşteptat o mie de maimuţe speriate care-au început să     se vaete cu o mie de glasuri groteşti. Dar văpăile verzi nu s’au stins; nici la focul dintâi, nici la cel de al doilea. Şi fiarele au năvălit cu    două salturi spărgând perdeaua de liane, să sfâşie pieptul vânătorului răsturnat cu ghiarele lungi şi cu dinţii care trosnesc oasele. Cel mai bun tintaş din lume şi cel mai încercat, nu poate culca vânatul cu două cartuşe oarbe. Aceasta o ştie mai ales omul din cort, care ciudat, nu s’a deşteptat nici la detunăturile puştii, nici la strigătul indigenilor, nici la vaetul celor o mie de maimuţe speriate sărind în groteasca lor spaimă din vârf de copac în vârf de copac. A înteles-o mai târziu şi femeia. —   A fost pentru tine, Greta. Să fii numai a mea, Greta! se târâie omul în genunchi, sărutându-i genunchii. —  Cum te urăsc!... N’am urât niciodată pe nimeni, aşa... —  Dar înţelege, a fost pentru tine, Greta...   Femeia nu-l ascultă. A căzut pe trupul sfâşiat şi neînsufleţit, cer-când să-i sufle viaţă caldă de pe buzele ei. Iar celălalt, a plecat în codrul cu miros de bureţi veninoşi cu şerpi veninoşi, cu tigri şi fiare care-ti sar în cârcă de după liane; a plecat   fără armă, cu capul gol, cu mâinile goale. E şi aceasta o sinucidere      ca oricare alta, când nu mai ai pentru cine trăi şi când ai pierdut o  iubire fiindcă într’o desnădăjduită nebunie ai ucis s’o câştigi. Pe targa de frunze, patru oameni pe jumătate goi, poartă pe      umeri un cadavru sfâşiat, acoperit cu o pânză albă. A rămas desvelită numai fruntea şi tâmplele cărunte. În drum maimuţele se pleacă pe otgoanele de liane, curioase să privească, se caţără cu agilitate de acrobaţi şi dispar cu un strigăt în scorburi cu păianjeni cât pumnul.     Pe fruntea de ceară, s’a aşezat un fluture uriaş, cu aripile pictate ca paravanele japoneze. Pe urmă sunt alti morţi, alte despărţiri, alti oameni frângându-şi mâinile şi chemând. Întotdeauna acelaş nume: — Greta! Greta! Greta! Povestea e foarte veche. Depretutindeni şi din totdeauna. Când afară e frig, pe străzile urâte aleargă o mulţime ostilă şi   urâtă, tristă şi fără nici o speranţă; destul să intri întro sală unde   nimeni nu cunoaşte pe nimeni în întunericul opac, şi deodată pe pânza albă din fund se deschide o lume de magie, caldă şi ireală, o lume   unde domneşte ea: Greta! Numele eroinelor din povestea luminoasă n’are nici o însemnătate. Nici nu durează în amintirea nimănui. Toţi ştiu că e un nume conventional şi mincinos. Cel adevărat şi unic, făp- tura adevărată şi unică, e numai ea, întotdeauna aceiaşi. Când apare, osoasă şi androgină, cu şoldurile strâmte şi cu pieptul plat, mai neli- niştitoare decât ar fi frumoasă, mai tragică în pasivitatea ei decât şi-ar frânge, mâinile în sbucium patetic, în tot întunericul sălii mulţimea magnetizată de acelaşi fluid, uită deodată existenţa reală de unde-a venit şi unde se va întoarce peste un ceas, evadează din ea însăşi şi   dela mizeriile ei obscure, anonime, mizerabile, pentru a trăi o supra- existenţă fictivă, mai reală decât realitatea — o pasiune de unde ba- nalul şi trivialul e isgonit. Pe urmă, când totul e sfârşit, când lumea himerică s’a năruit, când toţi se întorc la realitatea lor de afară, stră­-  zile sunt mai pustii şi urâte, frigul mai duşmănos, iubita mai fără mi­-ster, iubitul mai vulgar, totul mai fără speranţă. Într’o mie de oraşe     de sub toate latitudinile, în zece mii de săli, un milion de oameni, zece milioane, evadează din destinul lor în acelaş destin de două ceasuri,    ca să se descopere apoi mai singuri şi mediocri cu gustul cenuşei în gură. Există vre’o fată care să nu-i fi pizmuit făptura, privirea, destinul? Vre’un adolescent care să nu-i fi căutat sărutul pe buzele iubitei?   Alina, într’o seară, când erai încă o copilă şi te puteam apropia      de genunchi ca pe un copil, fără să presimt sub mâna-mi bărbătească tremurul cărnei de femeie, am descoperit că ai să semeni cu Greta Garbo. Mi-ai amintit că nu eram cel dintâi să ti-o spun. O ştiai de mult. Şi atunci am observat că într’adevăr, în pieptănătura voit dezordonată şi câlţoasă, în hainele bizare, în privire, în gest, căutai să faci asemănarea mai apropiată. Am râs. Mi s’a părut o joacă inofensivă. Tot inofensivă mi s’a părut şi copilăroasa încântare cu care mi-ai pus sub ochi fotografia ta şi a Gretei Garbo, din care n’am ştiut să deosibesc la prima vedere, care era într’adevăr a ta şi care a idolatrizatei eroine din film. Pe    urmă, când am înţeles ce joacă primejdioasă era aceasta, a fost prea târziu. Nu mai aveam nici o putere, cum n’au mai avut nici ai tăi, nici nimeni; cum n’a mai avut nici viaţa putere să te întoarcă la tine cea adevărată. Fără putere, am rămas astfel martorul unei ciudate drame cum     n’a imaginat-o nici un specialist al ecranului. Până ce te-am pierdut   din vedere. Unde mai eşti acum? Ce mai eşti acum? Nimeni n’o ştie   — şi poate nici n’aş voi s’o ştiu. Căci vezi, cunosc şi eu, că viaţa cea  de aievea se mişcă sub poruncile unui regisor mai crunt şi mai intole­rant ca toţi regisorii din Hollywood. Dar atât cât ţi-am ştiut din viaţa ta Alina, îmi ajunge pentru sub­stanţa unui roman, pe care închipuirea nu l-ar fi putut plăsmui oricât    ar fi fost deprinsă să sbenguie fără nici o înfrânare. Mă ierţi că ţi-am divulgat secretul, brutal? Sau poate acolo unde te afli, îţi este acum indiferent? Cu atâta mai bine. Dacă pentru tine Alina, mai poate exista undeva acuma, vre’un bine.       _____________                                                                                                                                                                                                    

VALPARAIZO            Trupele  guvernamentale  au  recucerit   Cordoba şi Mendoza. Se bănueşle că  şeful   rebelilor s’a refugiat în Chili, la Valparaizo. (RADOR)   De unde m’a învăluit deodată, senzaţia aceasta de     soare cald, de copilărească fără de grijă, ca o palpitare colorată şi aeriană de aripi de colibri? Adineori, strada era întunecată, trecătorii păşeau în  ceaţă fantomatici, gesticulând să-şi păstreze echilibrul           pe movile de ghiaţă sleită peste gunoaie. Tramvaele du-    ruiau negre şi deşarte în noapte, cu luminile fumegoase, ca sinistre dricuri nocturne de sinucigaşi. Totul era pus­tiu, îngheţat şi ostil; hâd şi fără speranţă. Şi deodată, abia aşezat la masa cafenelei, cu gazeta despăturită; de unde inundarea aceasta de lumină şi de boare îmbălsămată cu exotice mirodenii? Ce souffle étrangement parfumé, d’ou vient-il?  Nici samsarul acesta, unsuros, aşezat în faţa cafelei, absent şi cu privirea înfiptă într’un gol unde-i joacă fără îndoială cifre; nici domnul cănit de alături care-şi zâm-   beşte singur citind o revistă umoristică; nici chelnerul          cu eczemă de culoarea smetirei pe obraz şi cu şervetul       vânăt pe mână; nici domnişoara bălană şi corpolentă     de la casă care-şi sprijină sânii de cantalupi pe marginea de marmoră a mesei; nici duhoarea cafenelei, capetele        de ţigări aruncate, urmele murdare de halbe, galoşii umezi din picioare, vânzătoarea de cărţi poştale stren- ţuită, provincialul care studiază cu sârguinţă de elev   greu de cap lista de preţuri; nimic din ce e urât afară       şi trist, aci, în suflet; nimic nu îndreptăţeşte înseninarea aceasta bruscă, versurile lui Heredia, cântând înlăuntru de acolo, de pe marginea oceanelor, de unde peste tala-zuri şi pustietăţi, peste ape şi continente, adierea a adus un suspin parfumat din ţările de dincolo de noapte. De unde hohotirea aceasta de soare?        „Revoluţiile din America de Sud, se transmit de la stat la stat. Săptămâna trecută a fost arestat preşedintele re- publicei braziliene.” „Abia s’a restabilit liniştea la Rio de Janeiro şi San Paulo, că alte veşti alarmante sosesc din Argentina. Pentru moment trupele guvernamentale au recucerit Cordoba şi Mendoza. Se bănueşte că şeful insurgenţilor s’a refugiat în Chili, la Valparoizo. Dar alte ştiri, pre-  tind dimpotrivă, că a fost vorba numai de retragere stra­tegică, pentru a ataca cu forţe noui”... Rio de Janeiro, San-Paulo, Cordoba şi Mendoza, Valparaizo şi Santiago de Chili... Împăturesc ziarul sub cot, şi nimic din cafeneaua aceasta nu mai există şi nimic din ce e afară, trist şi rece şi umed şi hâd, nu mai are fiinţă. Bomanele lui Mayne-Beid, Cooper, Bret-Hart şi Jules Verne: Cap de vultur şi Fiica Soarelui, Şarpele Negru     şi Puma cu  ochii  de  chilimbar;  peşteri  cu  mucezite  co-­   mori sub lespezi, fluvii somnoroase şi indieni lunecând şerpuit în piroge, în codrii virgini, cu lianele spânzurând deasupra apelor ca un decor fabulos de feerie... Şi nucul scorburos din livadă, de sub care mă ridicam de pe cergă cu coatele amorţite şi cu ochii rătăciţi, când un glas mă chema la masă şi la realitate, tocmai în clipa când Don Bartholomeo Diaz y Leon y Carillo y Belalcazar, prizo­nierul şefului indian, îşi tăiase frânghiile şi se arunca     în şea. Lume ireală şi mai reală decât cea mai apropiată realitate. Vecinul de peste gard, domnul cu bărbiţă albă şi cu pălărie tare, ne era indiferent şi strein. Nici odată n’am fost curioşi să ştim unde pleacă la ore fixe, de unde se întoarce din capătul străzii, citindu-şi din mers gazeta;    ce gândeşte, când cu acelaş ziar pe genunchi şi cu oche­larii alături, în cerdac, îşi soarbe cafeaua. Dacă ar fi murit a doua zi, ne-ar fi înduioşat evenimentul mai puţin decât moartea Vuturului Alb, indianul scăpat de la spân­zurătoare de eroul lui Mayne-Reid şi al nostru, pentru      o săptămână, până când altul îi lua locul; din Chili, în Brazilia; din Antile, în Mexic. Cum ne înfiora emoţia, pe noi, feţele palide, când luam parte la întâlnirea lui Cortez cu Montezuma, ulti­-mul rege al Aztecilor; după descripţia lui Bernal Diaz, tovarăşul conchistadorului. Cât de viu vedeam litiera cu baldachin, împodobită cu pene albastre şi verzi, cu aur    şi perle, din care a coborât în manta albastră, cu sandale de fire de aur împletit, Montezuma, încarnarea zeului răsboiului şi a zeului colibri: Huitzilopochili... Şi cum visam cu ochii închişi, alt cer, pe  al  cărui  al-   bastru, noaptea se aprinde crucea sudului, în locul cons­telaţiilor noastre bătrâne, uzate şi răscunoscute.   A fost ca un miragiu care şi-a tremurat amăgirea în duhoarea cafenelei, mi-a adus în nări parfum de fructe necunoscute şi miros amărui de frunze de nuc; haluci­naţia civilizaţiei dispărute Maya şi halucinarea a două­-zeci şi cinci de ani în urmă: Huitzolopochili şi volumul conului, Şarpele negru şi treiurile la matematici; flutu­rarea minusculă de aripi de colibri şi carcera liceului...   Şi ochii domnişoarei Lucia. Unde-o mai fi oare domni­şoara Lucia? Şi unde s’au scufundat, în ce negură, soa­rele de atunci care nu mai este, şi copacii livezilor care   au fost tăiate şi atâtea capete neastâmpărate de copii  după pupitre; capete sburlite şi cu ochi drăcoşi, pe care vârsta le-a împodobit cu mustăţi stufoase, cu sprâncene grosolane şi cu veştede cearcăne în jurul pleoapelor, — şi atâtea capete din care astăzi nu mai este nimic, decât undeva sub pământ, un os rotund, o scăfârlie netedă şi   un rânjet de dinţi?... Unde sunt? În ce negură oare      s’au scufundat?   Acum, iată-mă la rândul meu, plăzmuind şi eu povestiri pentru alţi ochi. Dar ce povestiri fără căldură    şi fără soare! Ce povestiri fără eroisme! Ce acre ca   viaţa din juru-ne; şi chiar râsul, ce rânjet e, în loc de izbucnirea robustă şi sănătoasă, de veselie!   E de mirare? Sunt de osândă? Îndată ce-am împă­turit ziarul sub cot, cu numele sonore de dincolo de ape   şi de copilărie, totul s’a astupat ca de de-un negru capac de sicriu, tot din ce era lumină, şi eroism, şi frumuseţe,    şi plăsmuire fermecătoare. Pe urmă, din nou a rămas numai ce este. Cafeneaua cu samsarul moţăind în faţa ceştei golite, chelnerul cu eczemă de culoarea smeurei, domnişoara decolorată şi corpolentă de la casă — şi capetele de ţigări stinse, şi galoşii umezi, şi frigul de afară, şi tramvaele duruind în întuneric, negre şi goale, cu luminile lor fumegoase, ca sinistre dricuri nocturne, de sinucigaşi.                                   FRAŢII INAMICI     CAP. I Unde cititorul află în ce atmosferă încărcată, s’au născut Tip şi Top.   A treia oară, madam Vlădoianu, făcu un semn disperat, rugător şi mut, spre invitaţii său din celălalt capăt al mesei, şi a treia oară implorarea rămase fără efect. Nu se adresa cu toate acestea unor făpturi cu inima împie- trită. Nici nu repeta cumva, vreun gest misterios, ca semnul după care se recunosc numai francmasonii din cele cinci continente. Doamne fereşte! Conmesenii erau cu toţii oameni de inimă şi săritori la aman. S’ar fi aruncat până la unul, cot la cot, prin foc, prin apă şi prin sabie, dacă madam Vlădoianu le-ar fi cerut ase- menea dovadă de prietenie sau le-ar fi pus la încercare spiritul de jertfire. Iar semnul de rugare mută, era cum nu se poate mai lesne de înţeles. Era un simplu apel la para soneriei, atârnată în şnur din tavan, într’o regiune unde nu putea ajunge gazda, cap- tivă în jâlţul din cestălalt capăt al mesei. Apelul desnădăjduit se pierdu încă odată, fără să clintească pe cineva. Nici un oaspete nu-l luă în seamă. Nimeni n’avea ochi de văzut şi urechi de auzit aceasta. Toţi discutau cu aprindere problema arzătoare a ordinei de succesiune în monarhiile consti-tuţionale. Îndârjiţi în opiniile lor crunt intransigente, (fiecare decis să nu cedeze un pas adversarului), nu observau că răstim- pul între feluri se distanţase neobişnuit şi alarmant, pentru o masă cu tradiţia atât de stilată ca aceea a domnei Eliz Vlădoianu.   Îşi smulgeau cu nerăbdare argumentele de pe buzele inter- locutorului devenit inamic din senin, şi-le aruncau reciproc în obraz cu înverşunarea unor proectile de asalt, se priveau agresiv, cu milă, ură şi scârbă; iar la consideraţiuni generale de drept constituţional, anexau cu perfidie, aluzii şi insinuări de ordin strict personal, la incapacitatea de pricepere, la slăbiciunile tăi- nuite şi la cine ştie ce presupuse interese ale adversarului cu pă- rere opusă, încât discuţia înveninată părea gata să despice din clipă în clipă, duşmănie neîmblânzită, până la moarte, între prie- teni care se socoteau cu un ceas înainte, legaţi până la capătul vieţii.   Era o desbatere după chipul şi atmosfera acelei epoci de întâmplări turburi, când ţara se întărâtase în două tabere: pen-  tru sau împotriva unui craiu pribegit în surghiun.   Madam Eliz Vlădoianu îşi astupă cu oroare urechile, să se izoleze de acest scandal fără precedent sub acoperişul său paşnic, minunându-se prin ce necruţătoare molimă, prânzu-i lunar cu in- vitaţi de rasă, se transformase într’o încăerare vulgară de zur- bagii, ca la o cafenea oarecare de periferie.   În pumnii săi trandafirii, larma controverselor vrăjmaşe se înnecă, aşa cum se îngroapă tumultul oceanului în ghioc. Străbă- tea numai un ăuit necurmat şi confuz, de ciclon care se depăr- tează să-şi poarte ravagiile undeva aiurea, dincolo de orizont.   Madam Vlădoianu îşi privi aşa invitaţii, pe rând, dintr’un capăt în altul, şi nu-i recunoscu. Erau unii vineţi, alţii stacojii, alţii livizi. Nu lipsea nici una din culorile spectrului solar, des- compus pe planşele manualelor de  fizică.  Toţi  se  provocau  cu ochiri pândite de speluncă şi cu rânjete de fiare carnivore, gata să-şi sfâşie reciproc beregatele.   Gazda suspină cu nedumerire: —   Ce au Doamne? Ce se întâmplă cu toţi? Şi ce-o fi fă- când oare Rugica de nu mai serveşte friptura?   Cu o hotărâre eroică, desprinse scoicile palmelor din urechi şi dominând un moment cerbicia zavistiei, imploră o ultimă oară, de astă dată adăugând glas subţire, gestului care apăsa în spaţiu butonul soneriei cu para inaccesibilă:   —   Domnule Eladescu, iartă-mă că te întrerup... Te rog, sună! Dumneata eşti mai aproape... Sună dacă eşti bun, apăsat! Domnul Ştefan Eladescu, care ca şi tizul său, Voevodul cel Sfânt al Moldovei, era o persoană nu mare la stat dar iute la mânie, tocmai ridicase un cuţit să reteze din rădăcină argumen­tul adversarului.   Se opri readus la realitate. Surâse asasin vecinului cruţat pentru o clipă de replica lui triumfală, prin intervenţia neaştep- tată a stăpânei. Depuse arma şi svâcni pe picioarele scurte să execute dorinţa doamnei Vlădoianu.   Prinse para soneriei între degete, apăsă butonul cu toată energia temperamentului său vehement, iar doamna Eliz văzân- du’şi în sfârşit dorinţa împlinită, respiră cu uşurare, ca biblicul centenar Simeon, care-şi oferise împăcat sufletul morţii, după  ce ochii lui s’au îndestulat mângâiaţi la văzul minunei de mult aşteptată.   În tăcerea lăţită brusc, clopoţelul electric sbârnâi îndelung  şi strident. Ecoul fugi ca un bondar de oţel prin toate culuoarele deşarte, se isbi năuc de pereţii albi, până departe în bucătărie, se întoarse îndărăt speriat şi nu găsi o fereastră deschisă, să scape afară, la aer. Toţi ascultară cu o impresie ciudată. Ar fi jurat că e o so- nerie care a irupt într’o casă pustie. N’ar  fi  ştiut  să  lămurească                                                    de unde venea această siguranţă — dar nimeni nu se îndoi că bucătăria e goală, culuoarele sunt goale, că sbârnăiala bumbului de oţel în capsula nichelată, chiamă zadarnic tot personalul atât de bine domesticit şi stilat al casei Vlădoianu, printr’o conspira- ţie neînţeleasă, dezertat dela datorie. Domnul Fănică Eladescu suna înainte, cu frenezie, descăr- când odată cu bateria electrică, toată violenţa replicei adineori înăbuşită pe buze. — Ajunge! suspină un glas. Sfatul era binevenit. Domnul Eladescu se afla purces să sune până la sfârşitul veacurilor. Descleştă degetele de pe para de sidef şi, reluându-şi locul pe scaun, ca o veche poziţie cucerită, se pregăti să respingă fulgerător, prin contraatac, ofensiva ad- versarului cu muniţiile sleite. Dar duhul cel rău se risipise. În răstimpul de acalmie al ar- mistiţiului, toţi oaspeţii reculeşi se desmeticiră din vrăjmăşia care-i îndârjise. Nu mai aveau nici o poftă să reia ostilităţile. Îşi pipăiau nodul cravatelor, îşi aranjau batistele la buzunarul dela piept; cu jenă, se plecau spre vecine să le întrebe dacă nu poftesc borcanul cu muştar sau să le servească un madrigal, anemic şi cuviincios. Atunci abia, îşi dădură seamă că dela felul din urmă, tre- cuse un timp nefiresc prelungit şi că slujnica în şorţ de dantele, nu se înfăţişase să înlocuiască farfuriile. Madam Vlădoianu se scuză, ca niciodată surprinsă de un eveniment misterios şi neprevăzut în ordinea gospodăriei sale, cu disciplina severă şi dată de exemplu în trei generaţii de căs- nicii. —   Nu ştiu ce s’a întâmplat... Dar sunt sigură că s’a în- tâmplat ceva. —   Mă duc eu să văd, tanti Eliz! se oferi Puica, nepoata doamnei Vlădoianu; adorabilă copilă de cinci ani neîmpliniţi,  cu spumoasă rochiţă albă, cu ochi de albastrul inocent al ceru- lui şi cu bucle bălane de heruvim.                                                                 Spuse şi nu aşteptă aprobare. Descinse de pe scaunul unde se afla cocoţată pe perne ca să ajungă la nivelul persoanelor ma- ture; se răsuci pe călcâiele pantofiorilor de lac şi o sbughi pe culuare, spre bucătăria unde se instalase tăcerea enigmatică şi ameninţătoare, ca în urma unei ireparabile catastrofe. Uşile trântite în urmă, indicau pe tot parcursul, cu detună- turi tot mai îndepărtate, înaintarea către mister. —   Delicios copil! exclamă o doamnă. —   Şi e atât de cuminte! Are atâta candoare în ochi... re- cunoscu altă doamnă. E inocenţa personificată. —    Întradevăr, o cresc după moda veche, mărturisi cu o orgolioasă modestie madam Vlădoianu. Eu nu înţeleg copiii de astăzi. Nu-mi plac. Pot spune chiar că îi compătimesc. Prea   mult cinematograf. Prea multă libertate! Ştiu tot. Aud tot. De- aceia se blazează înainte de vreme şi au să fie nişte nenorociţi... Eu o feresc pe Puica, de tot ce pângăreşte viaţa, ca pe o plantă de seră. După părerea mea, inocenţa e zestrea cea mai de preţ pentru o fată. —    Exact! aprobă cu energie, domnul Fănică Eladescu. Nepoata dumitale e o excepţie unică... Cât despre mine, sunt scandalizat de cele ce aud dela copiii mei. Vă imaginaţi ce m’a întrebat fecioru’meu, Ionel, acum vre’o două săptămâni? —   Ce? se îndreptară curioşi, douăsprezece perechi de ochi. —   N’aveţi să ghiciţi... Pariez! —   Spune. Trebue să fie ceva nostim. —    O să vedeţi dacă e nostim ori nu. O să vă spun şi n’o  să credeţi... Acum două săptămâni lucram la birou. Mă trezesc cu Ionel. Văd că dă târcoale. Îl întreb: „Ce e cu tine, Ionel?   Care ţi’e pofta?”... El, de colo: „Tăticule, am să te întreb  ceva”... „Întreabă şi îţi răspund” — spun eu. „Dar îmi răspunzi adevărat? Nu mă înşeli?” — vrea să se asigure mai întâiu. „Fireşte că adevărat... Ştii că pentru mine, omul mincinos nu face două parale. Nici nu vreau să-l văd în ochi... Haide, dom­nule! Întreabă, şi-ţi răspund. N’am timp de pierdut!...” „Bine! Zice el. Dacă e aşa, te rog pe mata să-mi spui ce-o fost întâi pe lume: oul, cocoşul sau găina?...” Iată ce-i preocupă pe copii din ziua de azi! —   Şi ce i-ai răspuns? întrebă foarte curioasă, una din doamne. —   I-am răspuns, să ţină minte cât o trăi. I-am tras un pi- cior în spate. Ştiţi, că eu sunt un tip cam violent! adaugă, după un timp, domnul Fănică Eladescu, în chip de scuză. —   Aceasta n’are să se întâmple niciodată cu Puica mea!  îşi asigură oaspeţii cu o privire rotundă şi satisfăcută, de jur îm­prejur, madam Vlădoianu. Nici nu i-ar trece prin cap să întrebe aşa ceva. Ea crede, că pe pui, ca şi pe copii, îi aduce barza. N’am nici o grijă, despre aceasta. —   Cel puţin pentru o bucată de timp! râse zgomotos şi vulgar, domnul Fănică Eladescu. Madam Vlădoianu, nu găsi de cuviinţă să remarce aseme­nea glume grosolane. Ceilalţi conmeseni, întoarseră priviri de dezaprobare spre vinovat. Pentru toată lumea delicateţa şi grija cu care madam Eliz Vlădoianu îşi creştea nepoata orfană, era un prilej de ad­miraţie şi de înduioşare. Cum putea gândi cineva atât de trivial şi vorbi atât de ordinar? Se cunoaşte că e tatăl unui copil care,   la şase ani, se interesează în gura mare, dacă oul face găina sau găina face oul şi dacă nu e amestecat în chestia aceasta, cumva, şi cocosul. Domnul Fănică Eladescu presimţi că a dat greş. Ca să schimbe discuţia, atacă vehement problema servitoarelor din ziua de azi, chestiune pe care era sigur  că  toţi  vor  cădea  de  a- cord. Un domn slab, profită de ocazie şi povesti o anecdotă lungă. O doamnă deşirată, istorisi la rândul ei o întâmplare scurtă, din care nimeni nu înţelese concluzia.   Madam Vlătoianu renunţase să participe la această foarte actuală şi arzătoare diversiune. Se frământa în braţele jâlţului,  ca pe-un scaun de supliciu cu ţintele înroşite la jar. Nu mai pri­cepea nimic. Rămăsese acolo şi Puica. Se întâmpla ceva. Dar ce?   Se hotărâ să pornească în anchetă, la faţa locului:   —   Mă iertaţi... Dar este ceva inexplicabil. Nu ajunse la uşă, când canatul se trânti de perete. Puica anunţă din prag, gâfâind, ca soldatul victoriei dela Maraton: —   A născut Foleta! Madam Eliz Vlădoianu căută cu ochii un jâlţ apropiat, în- tre braţele căruia să cadă cu toată făptura sa, corpolentă şi im- punătoare.   —    Pentru numele lui Dumnezeu! Puica!... Puica dragă, cum poţi spune tu aceasta, copila mea? —    Zău, tanti Eliz. Am văzut cu ochii mei. A născut Fo- leta doi căţei. Sunt băeţi amândoi. I-am botezat. Tip şi Top.   Nici n’au ochi. Şi să vezi mata cum îi linge Foleta!... —   Încetează, Puica. Te rog, încetează cu ororile acestea! imploră madam Vlădoianu. —    De aceasta a întârziat Rugi cu friptura, se simţi da- toare Puica să dea informaţii suplimentare, precum ca să se ştie. N’a lăsat-o Mariţa bucătăreasa, să vină. Zicea că boierii pot să mai aştepte, fiindă numai Rugica se pricepe ce trebue să facă. Fără Rugica, biata Foleta putea chiar să moară. Mariţa e o proastă. Habar n’are... E aşa de proastă, că se jura ieri că Fo- letei are să-i aducă zilele acestea barza nişte căţei... Aşi ruga-o eu pe dânsa să-mi arate şi mie ce fel de barză! Mai întâi că e iarnă afară şi nici nu sunt berze.   Puica perora, gesticulând foarte însufleţită, adresându-se   pe rând în dreapta şi în stânga la mosafiri, chemându-i martori cu privirea ei albastră şi pură, şi aşteptând confirmarea unani- mă că Mariţa e cea mai proastă bucătăreasă de pe lume, de vre- me ce îşi închipuie că pe toţi căţeii Foletei, i-a adus barza în cioc. Madam Eliz Vlădoianu nu-i venea să-şi creadă ochilor şi urechilor. Scufundată în jâlţ, îşi făcea vânt cu şervetul, înăl-  ţând privirea desnădăjduită în tavan. Domnul Eladescu, surâ- dea răsbunat şi perfid. Masa sfârşi într’o atmosferă glacială. Rugi, care cumula cu modestie oficiul de fată în casă şi de mamoşă a Foletei, încercă de vre-o două ori, schimbând farfu- riile, să dea amănunte victorioase asupra celor întâmplate. Ma- dam Vlădoianu o electrocută cu privirile, deşi o mare şi legitimă nerăbdare o îndemna mereu să întrebe, dacă Foleta a dat naştere iarăşi la bastarzi în loc de căţei de rasă, cum recidiva cu o re- gretabilă îndărădnicie.   Foleta era căţeluşa favorită a doamnei Vlădoianu. De cea mai pură rasă, cu arborele genealogic reconstituit până la cel mai mărunt amănunt şi cu rădăcinile într’o familie celebră, im- portată din Anglia. Totuşi, printr’o aberaţie neexplicabilă, cu toate măsurile de precauţie, Foleta dovedea înclinări proletare    şi o totală lipsă de bun gust şi de demnitate! Căţeii ei, de până acum, reprezentau cea mai odioasă confuzie de rase, de culori şi de forme. Unii chiar întruneau într’un singur individ, stigmatele a patru-cinci eredităţi încărcate. Rezultatul era monstruos. Că- ţelul avea urechi de prepelicar, bot de mops, picioare de baset, blană de lulu, glas de dulău. Din această pricină, madam Vlă- doianu suferea adânc, iar consternarea sa era împărtăşită de toţi prietenii casei, nevoiţi să o consoleze după fiecare naştere a Fo- letei, ca după o mare nenorocire familiară. Servitoarele aveau ordin să extermine asemenea fructe ale păcatului. Foleta scheuna căutându-şi odraslele răpite prin col- ţuri, două-trei zile, cu scâncete umane, pe urmă la cel dintâi pri- lej, o lua dela început. —   Eu am o explicaţie... Cunosc o teorie! anunţă domnul Fănică Eladescu. Toţi îi amintiră, cu priviri apăsate, prezenţa copilei. Puica se pregătea să afle teoria domnului Fănică Eladescu, deschizând ochii ei mari şi puri. —   Puica, te rog du-te şi te joacă. Ia ziua bună dela toţi!     o îndemnă madam Vlădoianu. ­­Puica plecă cu regret. Domnul Eladescu, îşi putu desvolta teoria în pace şi onor. Se adresa personal doamnei Vlădoianu, dar apela şi la confir­marea celuilalt auditoriu. —   Ziceţi că de trei ori aţi luat toate precauţiile şi totuşi...  E foarte simplu, doamnă. Foleta ispăşeşte primul păcat. E te- oria impregnaţiei. A greşit odată, la început, cu un câine ne- demn, dintr’o rasă ticăloasă... Atât e destul. Ori ce aţi face, copiii ei au să fie până la sfârşit corciţi de acest suvenir. E stigmatul păcatului dintâi. Există chiar o ramură din ştiinţa creşterii cai- lor, consacrată acestui fenomen. Se numeşte telegonie. Pot să   vă asigur că şi la noi oamenii, se întâmplă câteodată. S’au văzut cazuri, când o văduvă remăritată, după zece ani, naşte un copil care seamănă cu răposatul... Pecetea odată imprimată, greu s’o mai şteargă, chiar cea mai mare emoţie şi iubire. De altfel... Madam Vlădoianu respinse cu amândouă mâinile, în semn de oroare, continuarea acestei demonstraţiuni: —   Orice ai spune  dumneata,  domnule  Eladescu,  de  data aceasta nu mai cred. Te asigur că am luat toate măsurile. Por- tiţa de fier închisă la curte, de cum se făcea ziuă. Foleta închisă în casă. N’a mai fost pe alegerea ei, proasta. Am ales eu... Cu­noşti căţelul lui madam Stanopol? Cea mai pură rasă. Adus direct din Anglia. L-am ţinut aci o săptămână.. Erau cei mai buni prieteni... Nu mă mai poate convinge nimeni. Pariez pe ce vrei, că Tip şi Top, cum i-a botezat Puica, sunt după chipul şi asemănarea părinţilor. Adică rasa cea mai curată, cum i-au fost străbunii până la al nouălea neam. —   Să vedem! ameninţă încredul, domnul Fănică Eladescu. Eu rămân la teoria mea... De altfel e simplu... Putem merge să constatăm de vizu... Madam Vlădoianu acceptă provocarea, pe deoparte fiind- că era convinsă de dreptatea sa, pe de alta fiindcă abia îşi stă- pânea nerăbdătoarea curiozitate, să vadă isprava Foletei. Au mers şi’au văzut, lăsând ceilalţi invitaţi la cafea.   Din ungherul magaziei de lemne, unde-şi alesese culcuşul, Foleta ridică ochii lăcrimoşi şi materni, lătrând uşor şi lingân- du-şi odraselele cu înduioşată mândrie. —   Aprinde becul să vedem mai bine!, porunci madam Vlădoianu. Rugica răsuci butonul. Lămuri: —   Pe acesta l-a botezat coca Puica, Top, pe cestălalt Tip. Larvele, încă umede, abia se mişcau lucioase. Domnul Eladescu, prinse unul de pielea largă a cefei şi îl ridică în spaţiu, triumfal. Era Top şi era ca toţi ceilalţi prunci    ai Foletei asasinaţi din ordinul doamnei Vlădoianu: o mustră    de toate rasele şi de toate culorile. —   Ce-am spus? Madam Vlădoianu  scutură  capul  cu  scârbă.  Domnul  Fă- nică Eladescu îl depuse satisfăcut, ca după o victorie personală. Foleta începu să-şi lingă odrasla cu aviditate. —   Şi celălalt! anunţă domnul Fănică Eladescu, ridicând al doilea exemplar de ceafă, să-şi continue demonstraţiunea, din-ainte asigurat de victorie. Dar celălalt geamăn, Tip, nu purta nimic din stigmatele  care desonorau făptura fratelui său Top. Era mic, delicat, fin — miniatura lui Milord, căţelul doamnei Stanopol adus direct din Anglia. —   Vezi? Se bucură madam Vlădoianu. —   Se poate... O excepţie. Orice regulă, e confirmată prin- tr’o excepţie! recunoscu cu un fel de regret, domnul Fănică Eladescu. Madam Vlădoianu se întoarse spre Rugica şi ordonă: —   Pe Top să-l arunci. Să păstrăm numai pe Tip. Chiar acum să-l arunci, să-l înneci. Treaba ta ce faci cu el. Să nu-l văd în ochi. Ai înţeles? —   ţeles, coniţă! întări fără împotrivire Rugi, care îşi avea planul ei şi nu-şi simţea porniri pruncucigaşe. Îl arunc cum aţi poruncit. La noapte, îl arunc.  

ACCELERATUL INTRA ÎN GARA de Nord cu o întîrziere de două ceasuri; la unu după miezul nopţii. Cînd au prins a se perinda constelaţiile semnalelor luminoase, discurile semafoarelor oblice şi albastrele panouri de reclame, Sergiu Miclăuş nu-şi mai stăpîni neastîmpărul. Înşfăcă valiza uşurică din plasă. Zvîrli pardesiul de gabardină pe braţ şi, în loc de politicos salut, o privire asasină de gangster celor două văduve de funcţionari superiori, care tot drumul i-au pus răbdarea la amarnic supliciu cu discuţia lor mai volubilă decît duruitul de ventilator. Ambele persoane au rămas petrificate pe marginea banchetelor. Pentru prima oară în decurs de şase ore şi-au pierdut graiul. Iar sincopa aceasta neprevăzută a dat tăcerii o elocvenţă cu atît mai teribilă. Tot astfel se întinde o neli­niştitoare acalmie în natura paralizată de panică înainte de a se dezlănţui cicloanele. — Şi să mai spui că e magistrat, dragă-Doamne! explodă călătoarea cea voluminoasă cînd îşi recăpătă, în sfîrşit, glasul surprinzător de subţire şi şuierat printre buze, cum ţiuie expirînd o supapă plesnită. Tocmai cele ce vorbeam noi! Iată în a cui pază încredinţează statul averea şi onoarea noastră în ziua de azi! Altfel era pe vremea lui bietu Iorgu... — Magistrat? pufni cealaltă, osoasă şi cu nasul pre lung. Arată a magistrat cum arăt eu a mitropolitul Pimen, scumpă doamnă! Poate pretinde, oare, cineva una ca asta? Scumpa doamnă recunoscu fără ezitare că tovarăşa ciolănoasă de compartiment nu arăta a mitropolit, deşi pălăria-i înaltă aducea leit cu tiara preacuvioşilor vlădici. — Aşa că mai va cu magistratura lui! trase imediat concluzia stăpîna tiarei, dănţuită în echilibru instabil pe frunte la fiecare icnire a macazurilor. Magistratura cere ţinută, scumpă doamnă, demnitate... Nu-i de nasul tuturor zănatecilor de pe lume. Ei, din partea mea, n-aş pune mîna pe cruce să jur că n-a fost cine ştie ce pungaş d-ăştia, de trenuri, cum s-au ivit de la un timp încoace. Avea ceva pe suflet... Prea nu-şi mai găsea astîmpăr locului!... Amîndouă şi-au pipăit instinctiv poşetele depuse orizontal pe genunchi. Au verificat din ochi numărul geamantanelor, cutiilor şi pachetelor. Au răsuflat uşurate. Nu lipsea nimic din inventar. Li s-a părut că au scăpat de o mare primejdie, cu toate că întreg drumul nici nu se clintiseră din compartiment, făcînd strajă preţioaselor buclucuri, pe cînd pre-supusul pungaş de tren se vînzolise ieşind pe culoar, sco ţînd capul pe ferestre, să aspire răcoarea nopţii de mai, coborînd în gări să cumpere gazetele şi revistele ilustrate acum lepădate vraişte într-un ungher. La această pradă luînd aminte, venerabila pensionară care se ştia că nu arată a mitropolit se ridică să expropieze teancul de foi. Căngile degetelor se lungiră şi se încovoiară straniu. Pieliţa mîinii tremură gelatinos pe nodurile vinelor ca o mănuşă prea uzată şi largă. Sub pleoapele de gutapercă, privirea căpătase ceva avid şi fricos: poate în patima se nilă care o împingea să culeagă petece de hîrtie, ca o emoţie suplimentară, se amesteca şi teama să nu se în toarcă proprietarul de drept al maculaturii ca s-o sur prindă asupra faptului. Dar pe Sergiu Miclăuş nu-l băteau asemenea griji şi sadice satisfacţii. Era departe, în celălalt capăt de vagon, unde lupta voiniceşte din coate să-şi deschidă cale spre ieşire. Nerăbdare lipsită de rost, totuşi irezistibilă.   După doi ani de exil şi de pocăinţă nu-l aştepta nici o bucurie în capitală. Dimpotrivă, îl chemase o telegramă la o înmormîntare, iar în trenul de linie secundară se urcase pe la amiază, cu sufletul copleşit de mîhnire şi cu ochii neguroşi. Acestea le uitase treptat; se desprinseseră de el. Se măcinaseră pe măsură ce distanţa se scurta. Cînd a schimbat vagonul în staţia de încrucişare a Braşo­vului, ritmul trenului accelerat s-a transmis insinuant în pulsaţia arterelor. Uitase telegrama din buzunar, nodul uscat din gîtlej, condoleanţele de rigoare, repetate ca un rol dificil. Vie şi din ce în ce mai năvalnică, se deşteptase o barbară însetare de viaţă, inexplicabilă presimţire că se apropie un eveniment unic, decisiv şi providenţial, hărăzit să însemne începutul unui al capitol într-un destin omenesc. Sîngele îi zvîcnea cu o şuvoire plăcută în tîmple, îi vibra în timpan, îi juca priveliştile înaintea ochilor într-o irizaţie care transfigura realitatea, întocmai ca atunci cînd se simţea ameţit după întîile pahare sau după primele mize volatilizate la masa cu postav verde celălalt Sergiu Miclăuş, de acum doi ani, pornit prea repede pe povîrnişul pierzaniilor. De astă dată senzaţia era nevinovată. N-au fost irosite-n van îndelungile luni de surghiun şi de expiere la care s-a resemnat mai puţin din buna sa voie şi mai mult din a altora voie într-o dimineaţă de sumară judecată cu neamînată osîndă. Băuse dintr-un izvor salubru, cu apă vie. Nesaţiul era al unui convalescent, întors cu ochii puri şi cu sîngele regenerat acolo de unde-a plecat cu privirea istovită în pămînt, cu inima de iască şi cu gura amară. Şi cu această proaspătă energie împingea acum burta elastică a unui pasager corpolent, făcîndu-şi scut sprinten din valiză. Călătorul roti peste umăr ochi globuloşi de apoplectic. Voi să spună ceva, pîcnind mînios pe nări. Renunţă, poate fiindcă medicul îi recomandase să evite prilejurile de enervare. Se răsuci calmat, dar ferm, astupînd cu giganta-i făptură culoarul îngust, ca un dop de cîlţi ud şi prea gros înţepenit în ţeava unei puşti de soc. După salturile cefei învălurate, Sergiu Miclăuş înţelese că uriaşul se înveselea lăuntric. Îl încercară ispite bizare. Ce-ar fi, bunăoară, să-l înţepe cu un ac în ceafă? S-ar dezumfla poate, ţiuind ca un balon de gumă ori ca fluieratul printre buze al doamnei din vagon cînd se scandaliza de noua curbă a pensiilor. Ca să-l înţepe, ar fi avut, însă, nevoie de-un ac. Se gîndi să-l ciupească sau să-l gîdile. Din spate, însă, alţi pasageri nerăbdători îl prinseră în teasc, paralizîndu-i mişcările. Trenul se opri, iar Sergiu Miclăuş fu astfel ferit de ispitele ghiduşe şi cu totul incompatibile cu demnitatea unui magistrat stagiar, respectat de-un tîrg întreg şi notat cu elogii maxime în fişa de la ministerul zeităţii legate la ochi. Colosul de adineaori îşi savura anticipat răzbunarea. Îi administra o lecţie în felul său, fără să calce prescripţiile medicului. Nu mai părea grăbit şi nervos. Barînd ieşirea, găsise momentul oportun să-şi şteargă năduşeala cu batista şi să confrunte ceasornicul de buzunar cu ornicul gării. Încredinţă geamantanul unui hamal ales din înaltul soclului, după o lentă şi matură chibzuinţă de fizionomist, tuşi şi scuipă lat, coborî agale. După el, Sergiu Miclăuş zvîcni pe peron, expulzat în spaţiul gol de presiunea călătorilor de la spate. Sări, simţi sub talpă o dezagreabilă rezistenţă, vie şi elastică, în locul asfaltului dur. N-avu cînd să-şi dea lămurit seamă că a călcat pe un vîrf de pantof feminin şi să-şi ceară iertare, căci un vagonet de bagaje se năpusti asupra sa cu voios huruit de roţi. Făcu un salt de panteră în lături. Îşi întrevăzu numai o clipită victima. O domnişoară — după statură mai degrabă o şcolăriţă — sărind comic într-un picior, ca elevele obraznice cînd joacă şodronul în stradă şi scot limba la trecători. Îşi ţinea vîrful pantofului cu mîna; obrazul i se crispase de durere; puhoiul dez­lănţuit din vagoane o balansa încoace şi încolo, o tîra tumultuos, pînă ce fetişcana se ancoră de un stîlp şi rămase să-şi aline suferinţa, cum se mîngîie pisicile singure în locul unde au fost lovite. Vag, în cugetul lui Sergiu Miclăuş flutură intenţia caritabilă să se apropie şi să debiteze cuvenitele scuze. Se răzgîndi: o şcolăriţă nu merită mofturile rezervate nu mai unor mai impozante şi coapte reprezentante ale sexului slăvit de poeţi şi maltratat de codicele lui Napoleon. Cu o virilă, spartană insensibilitate, îi întoarse, aşadar, spatele şi, despicînd mulţimea cu pavăza valizei, se avîntă spre ieşire. Celelalte peroane erau pustii, luminate zgîrcit într-o vas­titate sonoră şi lugubră de gară provincială. După întîrzierea de două ceasuri, în cîmp, pricinuită de deraierea unei garnituri de marfă, acceleratul turbura un orar mort, fără plecări şi sosiri. Hamalii răspundeau somnoros la chemări; impiegaţii circulau, căscînd să-şi strămute fălcile. Portarii hotelurilor renunţaseră la aşteptare. Numai pasagerii treziţi din moţăială, coborîţi bui maci din vagoane, se răzbunau pe îndelunga imobilitate, îmbulzindu-se cu o frenezie contagioasă, ghiontindu-se subit, învrăjmăşiţi, grăbindu-se să-şi uzurpe unul altuia locul sub lună şi stele. Sergiu Miclăuş înteţi şi el paşii, bănuind că afară se dă un asalt nemilostiv vehiculelor. Bănuială întru totul întemeiată. Ajuns pentru a asista la plecarea ultimului taxi, de unde îl fulgeră întorcînd capul tovarăşa ciolănoasă din compar­timent, cu tiara de vlădică zgîlţîită pe creştet şi cu mîna apăsînd la piept trofeul de gazete şi reviste ilustrate, într-un gest de primadonă rănită. Nu se grăbise, nu se înghesuise pe culoar, şi totuşi a ajuns înaintea lui. Mental, cu o promptitudine oarecum profesională, Sergiu Miclăuş imagină o reconstituire la faţa locului. În vreme ce el se poticnise cu nasul în ceafa uriaşului candidat la dambla, venerabilele pensionare coborau foarte cuminte prin celălalt capăt; cu dreptul primului ocupant recunoscut de pravila ginţilor, se instalau în automobilele jinduite de o duzină de întîrziaţi; iar această amară bancrută a precipitatei şi nechibzuitei sale strategii l-a făcut pe Sergiu Miclăuş să bombănească în sine cîteva epitete de neaoş autohtonism la adresa namilei care i-a tăiat calea. O slabă consolare îi ogoi aleanul cînd a descoperit că uriaşul împărtăşea aceeaşi soartă. Aştepta şi dînsul, flancat de hamal, tamponîndu-şi sudoarea cu batista despăturită şi rostogolind privirea din nou apoplectică peste capete, spre orizontul deşert al bulevardului.   Prin contrast, scara din dosul Gării de Nord avea o în­făţişare pitorească şi animată, ca la sosirea unui grup de emigranţi cuprinşi de dezorientare într-o patrie nouă şi ostilă, care nu-i accepta. Printre lăzi, panere şi suluri de pleduri vărgate, femeile gesticulau cu umbrele: copiii cu somnul întrerupt se aşezau morocănoşi să scîncească; bărbaţii se agitau inutil. Cîţiva hamali abandonaseră bagajele, depărtîndu-se să iasă în calea taxiurilor şi birjelor rătăcite pe undeva, fără ţintă şi fără speranţa unor himerici clienţi la această oră de noapte. Cînd unul mai isteţ, ori numai mai norocos, se întorcea pe scara unui vehicul, se înălţa o clamoare de invidie şi suspiciune în gloata urgisiţilor de destin. Femeile îşi mustrau bărbaţii că au ales un hamal bleg; soţii răspundeau răstit cu aluzii la alte dispute conjugale mai vechi; copiii, cuprinşi de un brusc elan al iniţiativelor temerare, săreau, oferindu-se să plece în aventuroasă expediţie. Precocele argonaut trecea direct de la vorbă la faptă. O rupea la goană, împiedicîndu-se în bastoane şi călcînd bătături. Glasul şi umbrela maternă îi retezau avîntul. Cîţiva mucaliţi făceau glume, şi toţi fumătorii aprinseseră ţigările, pregătindu-se pentru zăbavă lungă. Cu o remuşcare tîrzie, Sergiu Miclăuş observă apariţia victimei sale, alignind de un picior şi căutînd cu panică în ochi hamalul dispărut cu bagajele. Încruntînd sprîncenele sub basca bleumarin, încercă un apel fără convingere: — Tregher! Treizeci şi trei! Pronunţa cu o graseiere delicioasă şi copilărească: — Thegheh! Theizeci şi thei! — Tregher! Treizeci şi trei! îi sări într-ajutor Sergiu Miclăuş, alăturîndu-se de ea cu un surîs smerit şi şăgalnic. Nu era o fetiţă. Se înşelase. Numai o miniatură încîntătoare de femeiuşcă. O domnişoară în toată puterea cuvîntului, cu toate atributele sexului: corniţele sînilor mici împungînd mătasea bluzei, mijlocul mlădiu cambrat în cingătoarea de lac, buzele de roşul vişinei coapte. Şi ce gene răsucite şi lungi! Victima făcu doi paşi spre stînga. Îl măsură cu severi­ tate din tălpi în creştet. Se întoarse pe jumătate, ostentativ, chinuind nervos între degete o poşetă de dimensiuni exagerate faţă de minuscula făptură a tanagralei în vest mînt model 1934, sezonul de primăvară. Sergiu Miclăuş nu se arătă intimidat de glaciala primire. Cu glas de sten tor, detună, făcînd să tresară şi să se răsucească spre el toate privirile emigranţilor: — Treizeci şi trei! Hamal! Treizeci şi treei! — Acilea sîntem, conaşule! răspunse un tregher mărunt şi spînatic, cumpănindu-se între două geamantane enorme. Acilea sîntem, domnişoară! Semăna cu furnica harnică din gravurile abecedarului, tîrînd o povară de două ori mai mare ca dînsa. — Unde-mi umbli, Tacke? Unde te-ai evaporat, infamule, cu garderoba de nuntă a domnişoarei, hai?! urmă Sergiu Miclăuş, trăgînd cu coada ochiului să surprindă un zîmbet împăciuitor pe buzele de coloarea vişinei coapte. Zîmbetul nu se ivi. „Şi pe drept cuvînt! recunoscu amar Sergiu Miclăuş. Fac hazuri mai tîmpite ca un autentic hamal!” În schimb, hamalul arătă vădite semne de mirare. Apropiindu-se, se eliberă de sarcina celor două geamantane şi căută să dezlege enigma: — De unde ştii dumneata, conaşule, că mă cheamă Tacke? Sergiu Miclăuş strînse din umeri cu o superioritate blazată, perseverînd în seria „hazurilor tîmpite”, cum îl apuca uneori o demonică atracţie a vulgarităţii: — Mă priveşte personal, onorabile Tacke!... De unde ştiu că te cheamă Tacke 33 ar putea să ţi-o spună domnişoara, logodnica mea, dacă n-ar fi necăjită fiindcă a călcat-o mai adineaori pe vîrful pantofului un mizerabil individ, care nici nu şi-a cerut iertare. Toate le ştiu, Tacke... (se plecă, şoptind confidenţial) fiindcă eu sînt Kama Brahmin, fachirul indian, dacă ai auzit, care ghiceşte tre­cutul, prezentul şi viitorul în stele, drojdie, palmă şi cărţi... Hamalul surîse cu neîncredere. Nu găsea ce să răspundă acestui vesel călător şi la asemenea năstruşnice năzbîtii. Dar victima lui Sergiu Miclăuş, cu buzele strînse şi cu o cută îngustă între sprincene, părea că n-a auzit şi că nu are de ce se înveseli. Bătea cu necaz din vîrful piciorului valid. Se uita în altă parte. Pieliţa brună se învăpăiase şi o adiere uşoară îi flutura lin un cîrlionţ de păr. Tacke 33 îşi reveni la simţul datoriei. Spuse: — Rămîi dumneata atunci cu domnişoara acilea, că eu mă duc înainte, să dau peste un otomobil. Altfel, vă apucă ziua, şi-ţi fi grăbiţi, de... cum sîntără logodnicii... Spuse şi nu aşteptă încuviinţare, luînd-o grăbit la picior. Delicat, Sergiu Miclăuş aşeză valiza de-a curmezişul peste cele două geamantane. Din fugă descifră incomplet un nume pe cartea de vizită prinsă în rama de piele. Rosti, schimbînd pardesiul de gabardină de pe un braţ pe celălalt şi admirînd cu exagerată înduioşare grupul ba­gajelor: — Priveşte, domnişoară Gina! Parcă se cunosc de cînd lumea, îşi pierduseră de ştire şi s-au regăsit. Nu-şi întorc spatele, nu se uită urît, nu muşcă, nu-şi arată dinţii. Sînt sigur că în limba lor îşi destăinuiesc la ureche foarte pal­pitante impresii de voiaj.   Domnişoara Gina nu muşcă, nu-şi arătă dinţişorii, în-toarse, însă, cu totul umerii mici şi ceafa cu arămii şuviţe vibratile sub bască. Sergiu Miclăuş descrise un semicerc şi-i apăru în faţă, scoţînd pălăria şi salutînd, cu graţie emfatică de caballero mexican: — Domnişoară Gina, domnişoară Gina, hai să încheiem armistiţiu! Altfel, se uită lumea curios la noi, ca la doi logodnici care se ceartă. Aruncă numai o clipă ochii la domnul cu trei rînduri de guşi. Se bucură, jubilează, mastodontul! Domnişoara Gina se întoarse mînioasă pe călcîiul piciorului teafăr. Mişcare schiţînd rochiţei o învăluire rotundă de pliuri, cum se învoltă fustele de balerină. Sergiu Mi­ clăuş îşi continuă orbita cu fidelitatea unui satelit supus geometriei astrale. Din nou a răsărit în faţă-i, plecîndu-se să-i vadă ochii. Stărui: — Înţeleg, domnişoară Gina, să fii supărată pe animalul care ţi-a strivit pantoful... Amintirea era încă vie şi probabil încă dureroasă. Dom­nişoara Gina nu rezistă. Exclamă tînguit: — De-ah fi numai pantoful! Dah mi-a strvit degetele. Bruta! — Brută, într-adevăr! aprobă Sergiu Miclăuş cu o mi­ mică scandalizată. Cea mai teribilă brută pe care mi-a fost dat s-o văd vreodată!... — Ai văzut şi dumneata? întrebă repede domnişoara Gina, fără să-şi dea seama că rupe aşa legămîntul prudent faţă de sine însăşi de a nu intra în vorbă cu acest individ flecar şi impertinent. Ridicase genele. Ochii s-au dezvelit verzi şi limpezi. Lumina lor l-a înfiorat pe Sergiu Miclăuş cum nu-l cutre­murase încă o privire de femeie. — Fireşte că l-am văzut... mărturisi exagerînd schima de indignare. — Mie mi-a fost imposibil. Theceam hepede să nu pierd hamalul din ochi... Sahe o brută de pe-o scahă. N-am mai văzut înaintea ochilor de durehe. Şi nici măcah politeţa să-şi ceahă iertahe... — Veritabilă brută, domnişoară Gina! E plină lumea de asemenea specimene. Ar merita o corecţie! Cu latul palmei, Sergiu Miclăuş arătă în spaţiu cam ce fel de corecţie ar merita imaginarul individ, pe un obraz şi pe celălalt, succesiv şi metodic. — Desigur c-ah mehita! admise domnişoara Gina. Adică ah fi mehitat, dacă n-ar fi dispăhut... Sergiu Miclăuş scoase din nou pălăria. Se făcu mic, coborînd obrazul la nivelul domnişoarei Gina, şi se oferi mar­tiriului cu o vădită voluptate: — În acest caz, domnişoară Gina, nu mai amîna. Aplică aci sancţiunea pe care o merită mizerabilul. Ca să-ţi fie mai uşor, dă-mi să ţin eu poşeta. N-aş vrea să te inco­modeze. — Cum? Dumneata ehai?! se miră domnişoara Gina, refuzînd să dea crezare ochilor şi urechilor. — Precum se vede... gemu pocăit Sergiu Miclăuş. Eu am fost bruta. Şi după o cumplită luptă de conştiinţă, m-am înfăţişat — e drept, cam tîrziu — să cer iertare şi să-mi primesc pedeapsa. De aceea am adăugat, dar nu mai aparent, o necuviinţă la alta, permiţîndu-mi să adresez un cuvînt fără să fiu întrebat şi fără să ne cunoaştem... Domnişoara Gina îl privi mai atent. Lui Sergiu Miclăuş i se păru că descoperă în această privire oarecare simpatie, iar constatarea îl copleşi de o fericire fără margini. Nu minţea. Niciodată nu se încumeta să adreseze un cuvînt unei necunoscute. Socotea urîtă şi laşă îndeletnicirea braconierilor de trotuar. Chiar în anii lui de pierzanie păstrase discreţia bunei-cuviinţe în care a fost crescut şi a trăit. Acum îl împingea o putere mai tare decît raţiunea. Îşi auzea glasul recitînd inepte născociri, se vedea în postura odioasă a unui individ care a prins la strîmtoare un pui de femeie singură şi fără apărare; îl scîrbeau toate acestea de el însuşi — cel întors purificat şi tămăduit după doi ani de terapeutică sufletească — dar ce importanţă mai aveau, oare, asemenea autoanalize, ju­decăţi şi osînde? Nu lămurise o mijeală de zîmbet pe buzele domnişoarei Gina şi o simpatie iertătoare în privire? A fost numai o amăgire de scurtă durată. Căci obrazul domnişoarei cu ochii verzi şi genele lungi se posomori ca o apă de pe care s-a retras lumina.   Vîrful pantofului bătea mărunt lespedea de piatră. De astă dată era piciorul cel care alignise, şi Sergiu Miclăuş, trăind feerica ameţeală a visurilor unde cele mai absurde peripeţii cu cele mai nebuneşti deznodăminte par acceptabile, găsi foarte firească ispita să desfacă şiretul pantofului şi să aline piciorul mic şi gol în văzul tuturor, cum încălzise odată, în copilărie, într-o vacanţă, la ţară, în palme şi lîngă obraz, un pui de turturea înfricoşat şi rătăcit de cuib. Ochii holbaţi ai gigantului din tren l-au oprit să dea ascultare ispitei. Aplecat pe un genunchi, ca un pantofar care ia măsură, a atins uşor cu degetul numai încălţarea mutilată, întrebînd: — Mai doare?... Te rog, iartă-mă... — Te hog şi eu: sfîrşeşte odată, domnule! îşi pierdu răbdarea domnişoara Gina. Sfîhşeşte, depărtează-te şi ia-ţi bagajul de pe al meu. — E o valiză foarte uşoară, domnişoară Gina, şi nu muşcă... V-am garantat. Cu toate acestea, mă supun... Sfîrşesc, o iau şi mă depărtez... Dar ce are să spună Tacke 33 cînd va veni cu automobilul şi va constata cu durere că am stricat logodna?... Iată-l, mi se pare că vine... Să salvăm aparenţele, domnişoară Gina... Să păstrăm aerul a doi logodiţi model, la fotograf... Se apropia un automobil, şi în spatele lui altul. Iar ciudat, domnişoara Gina, cu toată încruntarea dintre sprîncene, ar fi dorit ca Tacke 33 să nu se afle printre aceşti curieri norocoşi şi grăbiţi. Cît despre Sergiu Miclăuş, el făgăduia în gînd fabuloase acastihuri şi contribuţii la cutia milelor de la diferite icoane făcătoare de minuni, implorînd pronia cerească pentru urîte şi crude miracole, menite să-l împiedice pe Tacke 33 de la îndeplinirea datoriei. Într-adevăr, imprecaţiile lui Sergiu Miclăuş au găsit as­cultare la marele orînduitor al destinelor, fiindcă amîndouă maşinile au sosit cu alţi tregheri pe scară. A respirat şi domnişoara Gina, cu un tremur uşor şi involuntar. Domnul cel gros s-a urcat în primul automobil, punînd arcurile la grea încercare. În celălalt s-a îmbarcat o familie numeroasă cu prunci, bunică sprijinită în baston şi o abundentă coletărie alimentară de sezon. — Domnişoară Gina... — Te hog! — Domnişoară Gina, am avut noroc. Am trecere la Dumnezeu pe ziua de astăzi, care a început a curge în calendar de la orele 12... Presimt. Presimţeam... — De ce spui dumneata că ai avut noroc? — Nu am avut numai eu... Avem amîndoi... Eu şi dum­neata... E o nuanţă. Să privim adevărul curajos şi loial în faţă... Am avut noroc fiindcă Tacke al nostru 33, fie că-i lipsit de iniţiativă, fie că el e născut într-o zodie fără spor, în orice caz, bate acum străzile Bucureştilor, cum îi urez eu să-l apuce ziua şi să ajungă pînă la Cotroceni ori la Parcul Carol... În acest timp, dumneata ai să te îmbunezi şi ai să mă ierţi. Iată norocul meu! Şi îmbunîndu-te, ai să-ţi pierzi ideile urîte despre individul care a fost de două ori necuviincios şi o dată brută, ai să vezi lumea mai trandafiriu şi are să-ţi dispară cuta aceasta încruntată dintre sprincene, care ţi-o jur că nu-ţi stă bine de loc. Iată norocul dumitale! Să-i fim deci recunoscători lui Tacke 33 şi să-l recompensăm imperial cînd va sosi, cît mai tîrziu, ca să ne spună că printr-o inexplicabilă dar binecuvîntată catastrofă au dispărut toate vehiculele cu tracţiune mecanică şi animală din Bucureşti... Sergiu Mi­clăuş schimbă glasul, învăluitor şi surd: Domnişoară Gina, m-ai iertat? Nici nu-ţi imaginezi ce mîhnit aş fi să ştiu că nu pot obţine această iertare!... — Se şi cunoaşte cît sufehi! îi reproşă domnişoara Gina surîsul voios, care-i dezminţea gravitatea joasă a glasului. De spăşit ce ehai, ai început povestea cu treghehul... Ce a însemnat, te rog, invenţia stupidă cu logodnica dumi­ tale! Şi phostia cu Tacke theizeci şi thei?... Aşa vine un om să-şi ceahă scuze pentru că a fost brutal?... — Depinde de om, domnişoară Gina, şi de loc... Şi mai ales de starea sufletească în care se află omul... Ultimele cuvinte le rosti Sergiu Miclăuş cu nehotărîre. Îşi aminti că el venea la o înmormîntare şi se mustră că nu are de loc starea sufletească a unui om care vine pen tru o înmormîntare. Alungă amintirea inoportună. Îşi pledă cauza cu o bufonă avîntare: — Va să zică, am greşit şi cu aceasta?... Situaţia mi s-a agravat. Recidivă şi cumul de delicte... Ce să fac? Apelez la indulgenţă şi încerc să mă apăr... Că n-a fost o prostie povestea cu Tacke 33, a dovedit-o realitatea. L-am identificat îndată. Am nimerit. Aşa botez eu chelnerii, birjarii, hamalii, oamenii de serviciu. Le spun: Tacke! Un Tacke universal. Tacke factor comun. Cîteodată o nimeresc, cîteodată nu... Adică de cele mai multe ori, nu... Dar cîtă bucurie fără nici o osteneală procur omului care-şi închipuie că-l cunosc de undeva şi că nu l-am uitat atunci cînd o nimeresc! Sînt o natură generoasă, domnişoară Gina! Îmi place să împrăştii în jurul meu voie bună şi simpatie... Poate fiindcă uneori simt eu singur atîta nevoie de voie bună şi simpatie, ca toate caracterele inconsistente... — Şi impehtinenţa cu logodnica dumitale? voi să afle numaidecît domnişoara Gina. Cum ţi-ai permis? Sergiu Miclăuş făcu un semn de declinare a responsabi­lităţii spre cerul înalt şi el singur culpabil: — Poate a fost o prostie şi o impertinenţă... Tot aşa cum poate n-a fost o prostie, domnişoară Gina. Aceasta numai cerul o ştie. Mi-a venit pe negîndite. Providenţa grăieşte misterios prin gura iresponsabililor. Mărturisesc că pe Tacke 33 l-am minţit. Nu-s Kama-Brahmin, fachirul indian care ghiceşte trecutul, prezentul şi viitorul în stele. Dar viitorul cine poate pretinde că-l cunoaşte oare, dom­nişoară Gina? Uneori hazardul intră în viaţa noastră în chipurile cele mai groteşti şi absurde... Sare o brută din tren, îţi striveşte pantoful... Vine — cam tardiv, dar tot vine — să-ţi ceară iertare... Şi descoperi că bruta nu era chiar atît de brută... Da-da... Trăim prea mult în momentul care trece, adică în nimic, ca să ne dăm seamă că neprevăzutul are o semnificaţie şi intenţii ascunse, că ne invită pentru cine ştie ce sfîrşit rezervat viitorului... Surîsul lui Sergiu Miclăuş îşi pierduse intenţia bufonă. Era acum dureros, încărcat de amintirea altor hazarduri pe lîngă al căror avertisment de atîtea ori trecuse fără să ia aminte. Şi cu aviditate căută în ochii verzi o aprobare. Domnişoara Gina îşi ascunse privirea din nou umbrită. Trăsurile s-au împietrit, brusc congelate. Amîndoi erau tineri şi din amîndoi muşcase pretimpuriu viaţa. Îi însemnase cu un tainic şi abia cicatrizat stigmat. Poate de aceea cînd privirile lor s-au întîlnit, în sfîrşit, li s-a părut că se căutau dintotdeauna şi că s-au regăsit. — M-ai iertat, domnişoară Gina?! exclamă cu neţărmurită bucurie Sergiu Miclăuş. — Fie!... Ce impohtanţă poate să aibă aceasta pentru dumneata?... Şi pentru mine, de altfel?... N-o să ne mai vedem niciodată... Iar hazardul, prezentat sub chipul lui Tacke theizeci şi thei al dumitale, vine să ne avertizeze că întîlnihea noastră a durat prea mult... Tacke 33 într-adevăr sosea triumfal cu un Ford din epoca preistorică a industriei automobile. Cu autoritate care nu admitea împotrivire, încărcă bagajele îndelaolaltă. Pipăi de două ori în palmă bacşişul „imperial” strecurat de logodnicul domnişoarei Gina. Cu şapca în mînă, le ură noapte bună şi noroc în viitoarea existenţă conjugală. Apoi, a treia oară deschise uluit palma să evalueze neaşteptata mană de monete; numără, zurui metalul, îl deşertă în punga goală, care îndată se rotunji ca o broască obeză. Iar obrazul spînatic al lui Tacke 33 se zbîrci într-un surîs de beatitudine şi de recunoştinţă, privind din urmă automobilul hodorogit.  

CAROL I   FĂURITORUL REGATULUI CUM A VENIT PE DUNĂRE, DRUM FĂRĂ PULBERE   În dimineaţa zilei de Vineri 6 Mai, anul 1866, după calendarul bisericii răsăritene, tihnitul cătun dunărean Baziaş se afla în neobişnuită frământare. Bătea vânt rece dinspre malul sârbesc. Lumina se încruntase gheţoasă şi aspră, sub plumbul norilor, ca în săptămâna cea urâtă de la începutul lui Martie, când babele îşi scutură cojocul iernii şi sângele oamenilor se strepezeşte, împingându-i la harţă. Peste băltoacele poso­morâtelor uliţi, trecătorii păşeau zgribuliţi în mantălile ude de bură. O trâmbiţă suna undeva ascuţit şi metalic. Rezerva oastei chezaro-crăieşti, chemată sub arme, se îmbulzea în gară şi în port, aşteptându-şi rândul la îmbarcare. Se pregătea războiul între împărăţia austriacă şi Prusia. Se vorbea despre apropiata declaraţie de război a Italiei. Vremuia, afară, vremuia în cancelariile diploma­ţilor şi vremuia în suflete. Goarna de alarmă chema de zor. Ca la toate despărţirile pentru câmpurile de bătălii, încă o dată erau sughiţuri de plâns, mame petrecându-şi feciorii, bătrâni împietriţi cu mâna la gură să-şi ascundă tremurai buzelor, copii bătând voioşi talpa în coada batalioanelor. Din trenul de Timişoara, care venea încă mai de departe, de la Seghedin, Pesta şi Viena, au coborât câţiva călători îndată mistuiţi de forfota norodului. Păreau că nu se cunosc, cu toate că aveau aceeaşi ţintă. Mulţimea i-a despărţit. S-au întâlnit din nou, în port, la debarcader, unde au arătat semne de mare nemulţumire, aflând că vaporul şi-a amânat drumul pe Dunăre, în jos, până ce se va scurge grosul trupelor. Treabă de două zile. Căpi­tănia portului vestea cea mai apropiată plecare pentru Duminecă, înainte de amiază, dacă nu se vor ivi alte schimbări de orânduială. Fără să-şi vorbească şi să-şi facă semne, călătorii s-au îndreptat spre piaţa cătunului să caute adăpost. Au găsit un han murdar şi sărac; un birt înjghebat într-o cămăruţă scundă, cu pereţi afumaţi şi cu mesele alipite. Venind rândul să-şi arate hârtiile de călătorie, ceilalţi drumeţi se traseră la o parte, lăsând întâietate cetăţeanului Carol Hettingen, particular din Thal, după cum arăta paşaportul elveţian, plecat la Odessa pentru afaceri. Pe urmă şi-au scos îndreptările şi necunoscuţii rămaşi lângă uşă: locote­nentul Sergiu Lenş din armata română, un baron şi alt baron. Hangiul îşi ceru iertare că nu are încăperi mai arătoase pentru oaspeţi atât de aleşi. Călătorul Carol Hettingen, particular din Thal, făcu un semn de nepăsare cu mâna. Nu-l băteau asemenea griji: casă, masă şi pat. Îl apăsau altele, altfel mai hotărâtoare. Hangiul zâmbi în puterea obiceiului, clătinând din cap, cu palma sprijinită pe condică. Înţelegea prea bine că un om care călătoreşte pentru afaceri spre ţinuturi atât de tulburi ca acelea răsăritene, e deprins cu tot soiul de adăposturi şi cu neajunsurile necunoscute în ţara şlefuită a Elveţiei. Mai greu era să se împace cu ele cei doi nobili baroni şi chipeşul ofiţer din armata românească, proaspăt întors din capitalele mari ale apusului, după cum arătau peceţile paşaportului. Călătorul Carol Hettingen, particular din   Thal, îşi stăpâni anevoie înveselirea la astfel de păreri. Îşi acoperi surâsul tainic ducând degetele la mustaţa subţire şi neagră. Apoi surâsul se stinse îndată. Între sprâncene apăru cuta adâncă şi pretimpurie a gândurilor severe. Era un om cu înfăţişarea potrivit de înaltă, cu părul şi sprân­cenele negre, cu ochii albaştri, nas vulturesc, mustăţile moi şi barba mijindă; întocmai cum întărea paşaportul nu­mărul 160, eliberat de ocârmuirea cantonului Sankt-Gallen din republica federativă a Şviţerii. Paşaportul mai preve­dea drept semn particular portul ochelarilor. Se vede însă că particularul Carol Hettingen n-avea nevoie de dânşii decât poate cumva la citit, căci acum uitase să-i pună. Astfel privirea rămânea limpede, albastră, cu luciri stră­fulgerate de oţel. Bagajele erau puţine. Sacul de călătorie ca oricare altul. Poate un ochi mai cercetător ar fi descoperit dea­supra iniţialei C semnul unei coroane princiare de curând ştearsă. Dar ochii cercetători erau îndreptaţi aiurea. Afară se auzea goarna vestind altă plecare. Pe sub ferestre ropoteau paşi cadenţaţi de trupă. Ajuns în camera sa, călătorul îşi spălă funinginea drumului, rândui oarecare hârtii şi le închise răsucind de două ori cheiţa. Privi gânditor afară, pe fereastra cu sticla turbure, murdară verzuie. Cuta dintre sprâncene se săpa mai adânc. În zbaterea neogoită şi aspră a vântului, afla ceva din zbaterea sa lăuntrică, necunoscută de nimeni, şi în orice caz, cu totul străină de îngrijorările obişnuite ale particularilor care cutreeră lumea dintr-un capăt la celălalt, mânaţi numai de grija afacerilor. Îşi aminti cuvintele dascălului de la Dresda, din vremea anilor de învăţătură. Spunea acel om pătruns de semnele timpului că este nevoie de multă şi grea osteneală pentru un prinţ de sânge ca să-şi facă iertată naşterea de către ceilalţi muritori.   Spusele de atunci căpătau acum o mai arzătoare tâlcuire. Răspunsurile se arătau cu o îndoită povară. Viitorul se deschidea înainte plin de ameninţări şi primejdii. Dar tocmai aceste furtuni îi îndârjeau voinţa, căci era plăsmuit din aluatul oamenilor tari pe care orice piedică îi căleşte şi nu-şi află odihnă până ce n-au biruit. Fără voie, în singurătatea încăperii, îşi sumeţi pieptul. Ţinuta mândră a capului trăda sângele crăiesc din viţa caselor domnitoare peste mai multe regate şi împărăţii europene, tot aşa cum dovedea o încercată experienţă ostăşească. Straiul civil după portul vremii, ales înadins fără strălucire ca să se potrivească modestelor îndeletniciri ale presupusului particular Carol Hettingen din Thal, nu mai putea ascunde adevărata fiinţă a călătorului. În vreme ce firul telegrafului zbârnâia de întrebări şi răspunsuri, de la o cancelarie împărătească la alta, hotărând că Principele Carol nu are de ce asculta chemarea poporului românesc, Domnitorul ales de Principatele Unite pentru a statornici o dinastie trainică peste veac se afla în cămara hanului sărăcăcios din Baziaş. Nu luase o hotărâre pripită. Nu-i stătea în fire. Nu-l ispitise o poftă necugetată a măririi, căci ştia că e chemat la o domnie grea cu începuturi amare. Dar socotea o datorie de neînlăturat să răspundă unui popor bântuit de vitregia timpurilor, care i-a arătat încredere neţărmurită şi i-a cerut ajutor să-l izbăvească. A avut răgaz, înainte de a hotărî, să cerceteze slova cronicilor. Şi închizând cărţile vechi, datoria i-a apărut mai apăsată. Poporul era vrednic, bun, isteţ, inimos, dar nefericit. Urgii se abătuseră de veacuri asupra pământului udat de sângele bătăliilor şi scormonit de copitele seminţiilor năvălitoare. La vitregiile din afară, răspundeau destrămări lăuntrice. Căci huma omenească e moale şi pe ea se întipăresc urât degetele   soartei. Aşezate la răscrucea marilor împărăţii, cele două principate dunărene fuseseră de veacuri prada unora şi a altora. Acolo unde nu biruia fierul armelor, fiindcă po­porul era viteaz şi îşi apăra moşia cu îndărătnicie, biruia ademenirea şi vicleşugul. Neamul vechilor Voievozi ai descălicătorii, Muşatinii şi Basarabi, era stins, amestecat, istovit. Domnitorii de sânge mai nou, chiar atunci când se încumetau să plănuiască înfăptuiri de laudă, n-ajungeau până la săvârşirea lor, căci îi izgonea peste noapte pofta Sultanului şi a Vizirilor nesăţioşi sau uneltirile lăuntrice al căror nărav intrase în sânge. Unirea celor două ţărişoare deschidea către viitor o zarişte nouă. Iar viitorul nu putea veni decât prin mijlocirea unei dinastii statornice, crescută în simţul înalt al datoriei şi în învăţământul îndelung al ocârmuirilor. Poporul românesc îşi spusese cuvântul. Marile împărăţii europene nu priveau cu ochi buni această cutezanţă a neînsemnatelor şi robitelor ţărişoare de la Dunăre, învrednicite să-şi hotărască singure soarta. Cu osebirea Franciei, care ne lua sub ocrotire, dar era prea departe, toate îşi arătau nerăbdarea să mântuie o dată pentru totdeauna cu aceste pământuri ale discordiei, împărţindu-le, precum mai făcut-au cândva cu Polonia. Amintirea lui Mircea cel Bătrân, a lui Alexandru cel Bun, a lui Ştefan cel Mare şi a lui Mihai Bravul fusese pentru prea mulţi pierdută. Poporul le mai păstra credinţă. Cancelariile împărăteşti uitaseră însă că aceşti voievozi au condus odată oşti nebiruite şi că au domnit peste un popor mândru şi aprig. Erau acum deprinse cu Domnitorii vremelnici şi smeriţi, cu un popor vlăguit, cu două ţărişoare întâmplător unite, al căror pământ îl călcau ca să-şi deschidă loc de bătălii şi ale căror hotare le despoiau după voie, la tocmeala tratatelor de pace. Un Domnitor tânăr, hotărât, cu sufletul şi cugetul oţelit la învăţătura ocârmuirilor din Asfinţit, strica toate socotelile. De aceea telegraful a zbârnâit ridicând împotrivire asupra alegerii. Şi de aceea Domnitorul ales se strecura acum în pri­mejdioasa călătorie, sub straiul şi cu paşaportul elveţian al particularului Carol Hettingen din Thal. Vântul se întărâta mai vrăjmaş, răsucind în foşnet frunzele pomului de la fereastră. Călătorul simţi că-l sugrumă singurătatea şi gândurile. Părăsi încăperea şi se îndreptă spre ţărmul Dunării. Plimbarea fu lungă, biciuită de vânt, dar înviorătoare. Întâlni ţărani cu port şi grai românesc. Se gândi că şi aceştia, oricât sunt ei de îndepărtaţi de hotarul ţării, au drept la o viaţă liberă în patrie liberă. Înlătură gândul, ca fiind prea cutezător. Se opri privind peste apă hotarul sârbesc. Dunărea era lată, cu unda încreţită de vânt. Îşi aminti cu înduioşare că aceeaşi Dunăre, aproape de izvoare, i-a legănat anii de copilărie şi de întâie tinereţe. Era, poate, un semn că destinul îl adusese aci, spre noua şi veşnica sa ţară, scăldată de acelaşi fluviu cu apele mărite, puternice şi maiestoase. Micşoră privirea. O clipă priveliştea dispăru. Avu înainte numai harta închipuită a ţării, aşa cum o cercetase amănunţit şi se săpase pentru totdeauna în minte, cu şiragul munţilor, râurile albastre, şesurile prelungite până în nisipurile şi luncile Dunării. Lipseau încă multe de pe această hartă. Hotarele nu erau cele cuvenite după dreptul ginţilor. Gurile Dunării stăteau sub altă stăpânire... Din nou alungă gândul încă nepotrivit ceasului. Îşi spuse că de pe harta strâmtă aşa cum era, lipseau deocamdată semnele unei gospodării lăuntrice de durată. Drumurile, căile ferate, legăturile fireşti între oraşe şi sate, între codrii munţilor şi poduri, între porturi şi hambarele grânelor. Harta era presărată de goluri, aşa cum mai întâmpinase deşerturi în călătoria sa din Africa, în anul 1861. Şi în biciuirea aspră a vântului, îşi lămuri cele dintâi datorii de îndeplinit în noua sa ţară aşezată la marginea civilizaţiei apusene. La întoarcere, poposi într-o bisericuţă ortodoxă. Uşa era deschisă. Zugrăveala săracă, lumina mâhnită, bolta afumată. La o icoană câteva lumânărele de ceară pâlpâindu-şi flacăra puţină. O bătrână în portul valah îngenunchiase şi săruta lemnul icoanei. Poate o bătrână care şi-a petrecut feciorul, plecat să lupte sub steagul împărătesc.   Seara, în încăperea birtului s-au adunat slujbaşii din Baziaş să bea bere şi să dezbată treburile politicei. Într-un ungher, la o masă, se afla particularul Carol Hettingen din Thal, cu privirea apărată de ochelarii înscrişi înadins în paşaport numai ca să-i schimbe înfăţişarea. La alta, tovarăşii de drum cari-i ocoleau ochii, după înţelegerea că nu se vor cunoaşte decât la trecerea hotarului româ­nesc. Iar în mijloc, la masa cea mare şi rotundă, obiş­nuiţii localnici ai birtului. Isprăvind dezbaterea în le­gătură cu războiul şi cu mişcarea trupelor, vorbitorii au ajuns şi la stările din Principatele Unite. Alegerea noului Domnitor nu le era pe plac, cum nu era nici pe gustul împărăţiei. Unul se dădu cu părerea că Principele Carol n-are s-ajungă a călca vreodată pământul Valahiei. Au să-l împiedice alţii, dacă nu-l opreşte propria sa cuminţenie. Adăugă un al doilea: – Cu atât mai bine pentru Prinţişorul acesta prea îndrăzneţ. Fiindcă de-ar fi chiar să ajungă şi să ia Domnia, în scurtă vreme are să li se pară Românilor tot aşa de nesuferit, cum s-au săturat îndată de Cuza. – Aceasta e scris, recunoscu fără şovăială cel dintâi. N-o să treacă multă vreme şi au să-l gonească şi pe acesta. E un fel de nărav naţional. Al treilea, până atunci tăcu, crezu de cuviinţă să amintească: – Totuşi poporul românesc are o vorbă înţeleaptă, care pare învăţată din necaz şi amar. Anume: schimbarea domnilor, bucuria nebunilor! Conmesenii izbucniră în gălăgioasă veselie. După ce s-au potolit, îşi lămuriră râsul: – Dar de zicale înţelepte e plină limba românească până aici, ca halbele noastre de bere! Numai că nu le folosesc Românii pentru dânşii. Le împrumută altora, iar când e vorba să se cârmuiască în viaţă, o iau razna, tocmai împotriva zicalelor înţelepte. Asta-i lege! Locotenentul Sergiu Lenş îşi muşca mustaţa. Particu­larul Carol Hettingen din Thal privea în talerul cu mânca­rea neatinsă. Conmesenii localnici nu isprăviseră însă tot ce aveau de spus. Despăturind o gazetă, începură să dezbată vestea născocită că trupele turceşti ar fi intrat în România, ca să tămăduiască Moldo-valahii de pofta nebunească să-şi aleagă domnitor după mintea lor, fără să ceară învoire. Gazeta mai adăuga ştirea că s-ar fi dat lupte, că mai ales se pregătesc alte hotărâtoare. Dacă Principele ales se afla cumva pe drum, nu-i rămânea decât să facă stânga-mprejur şi să fugă cât mai departe de asemenea viespar, unde mulţi şi-au pierdut Domnia şi alţii capul, retezat cu iataganul şi înfipt sub ferestrele închisorii cu şapte turnuri, Edicule din Stambul, să stea înfricoşată pilduire. Cum este datina în satele şi târgurile mărginaşe de oriunde, toţi conmesenii, roşi în coate şi cu tălpile pingelite, se credeau a pricepe treburile politice ale lumii mai isteţ decât cancelarii împărăţiilor; aveau gata planuri pentru alte orânduieli politice; tăiau şi împărţeau imperiile ca feliile de pâine şi roţile de salam. Particularul Carol Hettingen din Thal, scârbit de deşertăciunea acestei vorbării, se ridică de la masă şi trecu în odaia de culcare. Somnul i-a fost zbuciumat pe patul tare cu cearceafurile vinete. Zbuciumat, fiindcă şi prin vis firea sa chibzuită urma să cântărească, să măsoare, să socotească bunele şi relele unei hotărâri de-acum neclintită. A doua zi răsuci cheia şi pregăti scrisorile şi telegramele pe care Principele Carol I, Domnitorul Ro­mâniei, avea să le trimită îndată ce va păşi pe pământul ţării, la Turnu Severin. Iar a treia zi, în dimineaţa Ru­saliilor după calendarul apusean, se urcă în vaporul sosit de la Belgrad, amestecându-se printre călătorii de clasa a doua, între saci şi lăzi de bagaj. Acolo, pe-o scândură de ladă prefăcută în masă, scrise împăratului Francisc Iosef un scurt şi simţit răvaş, arătând că a primit coroana română fără gând de duşmănie pentru vecini, cu hotărârea de a ajutora un popor vitregit să-şi statorni­cească aşezările lăuntrice şi să ajungă în rând cu ţările Apusului. De pe puntea de clasa întâia îl urmăreau cu ochii tovarăşii de drum, suita sa nemărturisită, la care se adăugase un proaspăt trimis al locotenenţei domneşti, venind de-a dreptul de la Paris, cu bune împuterniciri de la împăratul Napoleon al Franciei. La Orşova, călătorii s-au strămutat pe un vapor mai sprinten, căci apele erau scăzute şi trecerea prin Porţile de Fier anevoioasă. Principele Carol I îşi luă locul stingher, cu faţa şi cu ochii spre malul românesc. Vaporaşul se strecură printre stânci, săltând pe valurile spumegoase. S-au ivit Carpaţii, apa Cernii, vânătorii grăniceri români în măntăile sure, suflate de vânt. O clipă norii s-au destrămat luminând un ochi albastru de cer, limpede şi adânc. A izbucnit un snop aurit de raze. S-a boltit un arc de curcubeu, străveziu şi mătăsos, ca o podoabă de sărbătoare a slăvilor. Pe sub el, în pulberea de lumină rotea lin o pajură – aceeaşi din stema ţării, din stema lui Radu Negru, aceeaşi din stema neamului vechiu de Sigmaringen, cu hrisoave de la anul o mie. Ea l-a primit, pajura, înaintea oamenilor şi a locurilor.               ŢARA DE-ATUNCI, POPORUL DE-ATUNCI   La Turnu Severin, când puntea vaporului s-a lipit de ţărm, căpitanul arătă mirare că drumeţul cu bilet pentru Odessa vrea să coboare. Înainte însă de a da un răspuns, Principele a sărit pe uscat, pe pământ românesc. Suita făcu deodată front, după cum erau adevăratele orânduieli de Curte. Capetele s-au înclinat descoperite, mâinile au deschis calea. Căpitanul bastimentului rosti cu năduf, ducându-şi mâna la frunte: – Pe Dumnezeul meu dacă acesta n-a fost Domnitorul cel nou al Românilor! Dar ochii prea târziu i se deschiseseră. Ţara îşi avea Principele cerut. Principele îşi găsise ţara care-l ceruse. Marile puteri nu mai aveau cuvânt în faţa faptului îndeplinit. În cronica veacurilor se întorcea o foaie nouă. Norodul, îmbulzit ca în orice zi de Duminecă să privească sosirea vaporului, nici nu bănuia la ce clipă neuitată a luat parte. Nu se dumirea cam cine ar putea fi călătorul înconjurat de micul alai: tânărul cu nas vulturesc, cu ochii albaştri, străfulgeraţi de sclipiri oţelite, cu mers hotărât. Când s-a ştiut, într-un pătrar de ceas zvonul a scos până şi ultimul om din casă. S-au împânzit pieţele şi uliţele. Au răstunat urale, cântece, chiotul vechilor arcaşi şi stegari. Primirea nu prevedea nimic din obşteasca desfăşurare a sărbătorilor oficiale. Taina fusese păstrată aşa încât nici ispravnicul ţinutului nu ştiuse ce oaspe îi va sosi. Dar sărbătoarea s-a alcătuit îndată de la sine, în freamăt de uşurare şi de bucurie, cum hotărăşte numai sufletul poporului când presimte că providenţa s-a îmblânzit şi că începe zodia primenirilor bune. N-a fost vreme pentru cununi de brad şi mănunchiuri de flori. Acestea îl aşteptau pe Domnitor mai departe, în calea spre Capitala ţării, unde bătea telegraful răspândind cuvântul de bun găsit. Aci, în orăşelul dunărean, poporul s-a înfăţişat numai cu piepturile şi cu inimile. Destul atât pentru a vădi ce aleasă plămadă omenească tresălta acum de bucuria izbăvirii. Uliţele erau sărăcăcioase, neîngrijite, desfundate de gropi şi hârtoape; casele se pitulau în fundul livezilor de sat. Portul târgoveţilor mai purta încă pecetea asiatică, în mijlocul pieţii rumegau bouleni dejugaţi, lângă car şi movili de coceni. Ţăranii erau desculţi, nu lepădaseră cuşma dacică de miel. Pretutindeni lipsea gospodăria orăşănească a Apusului, cu cetăţile vechi de la începutul creştinătăţii şi încă mai dinainte, din vremea legiunilor romane. Dar ce lumină arzătoare în toţi ochii! Ce răsunet curat de cleştar în toate glasurile! Principele Carol I al Românilor a priceput, cu o dulce destindere a inimii, că atunci când alte orânduieli se vor învrednici să plivească buruiana cea urâtă şi rea, lăsată de toate seminţiile trecătoare cu ale lor stricăcioase năravuri, acest popor va da la iveală virtuţi ascunse ca florile cele sfioase şi proaspete ale câmpului: credinţă, răbdare, statornicie, isteţime de cuget. Oraşul i s-a părut mai puţin sărac şi balcanic. Sclipirea cercetătoare a privirii s-a înmuiat. Datoria sa se lămurea cu atât mai împovărată şi sfântă. Soborul marilor împărăţii, cu ale lor socoteli uscate şi tocmeli mărunte, se arăta ceva foarte îndepărtat, za­darnic şi mort. Viaţa cea vie era aci, fierbinte, învăluitoare, cerându-şi drepturi pe cari nimic şi nimeni nu le mai poate înăbuşi. Poştalioanele aşteptau la scară. Caii mărunţi şi pietroşi băteau cu neastâmpăr din copite. Telegraful aducea din Capitală rugăminte către Principe să-şi urmeze calea fără zăbavă, pentru a preîntâmpina turburările uneltirilor. O dată cu Asfinţitul, alaiul a pornit la drum. Trăsura Domnitorului era deschisă, înhămătura şubredă ca aţele de paianjen; dar cei opt căluţi sprinteni la picior ca demonii şi tot ca demonii de gălăgioşi surugiii. Cu pocnete de harapnic şi chiote spărgeau pustietatea nopţii. Roţile sfârâiau săltând în hârtoape. Rămâneau în urmă câmpuri negre, adunări somnoroase de sălaşuri omeneşti, cu luminile stinse, cu un hămăit întărâtat de câine petrecându-i un timp. Prin vadul pâraielor, caii treceau în galop cu icnete scurte. La ceasurile patru din noapte au ajuns la apa Jiului şi au fost nevoiţi să aştepte până ce s-a înjghebat o plută, tot aşa de şubredă ca aţa hamurilor. Pe urmă zorile, Craiova, cetatea Banilor olteni; mulţimea întâmpinându-i cu detunări de urale, ploaie de flori şi cunune, escorta călăraşilor cu uniforma de huzari, covoare desfăşurate la ferestre, cele dintâi cuvântări şi răspunsuri. Dincolo de Craiova goana ameţitoare se desfăşură de-a dreptul peste câmpuri. Pierise orice urmă de drum bătut. Soarele însă se înălţa strălucitor peste lanuri, în fundul zării se zugrăveau crestele albastre ale Carpaţilor cu argintate încrustări de zăpadă; primăvara românească împodobită cu flori şi îmbălsămată de miresmele pajiştilor îşi primea Domnitorul. Se vedeau miei zburdând pe coline. Sate alb ascunse în verdeaţa livezilor, turle cu sclipitoare cruci, bisericuţe de ţintirim în răzoare – o viaţă veche şi patriarhală, venind din depărtări, parcă din adânc de timpuri. Ochiul Domnitorului le însemna toate, gânditor, făcând legături şi scoţând învăţăminte. Primirea strălucită a târgurilor, pe măsură ce înaintau, îi întărea credinţa că a fost aşteptat într-adevăr ca un izbăvitor în ceasuri de cumpănă. Dar târgurile sunt nestatornice, lumea lor e amestecată, în însufleţirea de-o zi intră ades şi-o socoteală politică. Ţara cea mare e a satelor, a plugarilor şi a păstorilor. De aceea mai adânc i s-a săpat în suflet închinarea ţăranilor pletoşi, cu pieptul gol şi cu faţa smolită de arşiţă; salutul ciudat şi mândru al femeilor, drepte în veşmintele voievodale, cu marame de borangic auriu fâlfâite în vânt. Portul soldaţilor îl nemulţumi de la început. Crescut în severă pregătire ostăşească, nu înţelegea aceste apucături de strânsură. Ştia că românul a fost ostaş vrednic din născare, prin firea lucrurilor, silit să-şi apere singur moşia şi neamul, în vreme ce aiurea principii luptau cu armate de lefegii. Timpul arcaşilor, al baltagului şi al securii, însă, trecuse. Sculele de război ale vremii cereau mai destoinică ucenicie în mânuirea lor, o mai rânduită supunere la comanda căpitanilor. Ceva din destrămarea gospodăriei vădită pretutindeni, se simţea şi aci. Ba încă mai îngri­jorătoare. Uniformele erau încărcate, sclipind de fireturi; ţinuta moale şi nepotrivită vestmântului. Îşi spuse că întâia sa grijă va trebui închinată oştirii. Cu fiecare poştă de drum spre Capitala ţării, se limpezeau astfel chibzuirile începutului de Domnie. Gândurile se aflau întrerupte de urale şi de cetele diregătorilor ieşiţi înainte cu pâine şi cu sare după obiceiul ospitalier al pământului; Domnitorul cel nou ştia că dincolo de această însufleţire a sărbătoarei, înainte încă de a se scutura cetina cununilor de brazi şi înainte încă de a se ofili florile ghirlănzilor îl aşteaptă faţa cea aspră a vieţii, cu aprigi datorii cari nu îngăduie amânare. S-au schimbat caii poştalioanelor rând după rând, au răsărit în cale muzici militare, boierii din vechea protipendadă a ţării, beizadele şi domniţe subţiri cu toată gingăşia arătărilor de vis, generalul Golescu din locotenenţa domnească. Ţara îl cuprindea pe încetul. Dar gândul stăruitor al răspunderilor nu se lăsa furat de apa amăgitoare a bucuriei, după care deşteptarea de a doua zi lăsă un gol dacă n-a fost întărită de-un învăţământ. Când, în dimineaţa zilei de 10 Mai 1866, convoiul de sărbătoare a purces de la Băneasa să străbată Capitala, Princepele Carol al României nu mai arăta nici o mirare la amestecul de bogăţie şi de sărăcie, de strălucire şi de lipsuri al poporului său. Îndărătul zidului de trupe, mulţimea îm­bulzită nu contenea să-şi aclame Domnitorul. În pavajul de lemn desfundat roţile săltau, însă, mai crunt decât pe şleaul de peste câmpuri. Iar dincolo de steagurile desfă­şurate în ferestre, de scoarţele aşternute peste balcoane, dincolo de flori, ghirlănzi, porumbei şi cordele tricolore, pe podul Mogoşoaiei se iţeau case ticăloase de tăvăluci, alături cu palatele luminoase. La o clădire scundă, cu un singur rând, fâlfâia un steag şi făcea de strajă o gardă de onoare. Principele îşi întrebă însoţitorii: – Ce se află, mă rog, în casa aceasta? Generalul Golescu răspunse stânjenit: – Palatul... – Nu înţeleg. Ce palat?   – Palatul domnesc, Măria Ta. În faţa domnescului palat se lăţea o mlaştină stătută în care se răcoreau dobitoacele cu rât, neturburate de larma alaiului, de bubuitul tunurilor, de sunetul trâmbiţelor şi ropotul toboşarilor. Se cunoştea că, după judecata ţării, un palat domnesc nu merita mai mult. Prea adeseori un asemenea palat slujea numai pentru Hospodarii vremel­nici, a căror trecere dura abia câteva săptămâni. De o parte şi de alta, palate mult mai semeţe stăteau mărturie a unei boierimi cu alte puteri. O boierime veche, deprinsă pe vremuri să-şi înfrunte şi să-şi răstoarne Domnii când nu-i erau pe plac. O boierime proaspătă, fanariotă, deprinsă aceasta să uneltească pe alte căi la Stambul, când scaunul domnesc era pus la mezat. Cuta dintre sprâncene, deasupra nasului vulturesc, se adânci iarăşi o clipă, numai o clipă. Fiecare semn îşi avea o tălmăcire, pentru cine ştie să-l citească. Principele luase aminte şi la acest semn. Pe urmă, din nou voios, după ce-a trecut această umbră, Domnitorul ridică braţul să mulţumească uralelor nesfârşite. Cortegiul înainta agale, în pasul cailor, abia despicând tălăzuirea mulţimii. Salve de tun, dangăt de clopote, muzici militare şi glasuri: mii de glasuri răsunând din mii de piepturi. Pe toate chipurile se desluşea o neţărmurită încredere; în mulţi ochi străluceau lacrimi. Din înălţimea caleştei de gală, Domnitorul îşi prefira privirea peste aceste chipuri omeneşti, îşi oprea ochii în aceşti ochi omeneşti. Năravurile puteau fi îndoielnice, aduse de putreziciunea împărăţiei turceşti după veacuri de împilare şi amărâte robii; în adâncimile lor sufletele erau curate ca şuviţa de apă vie a izvoarelor. Domnitorul uită mlaştina bălăcită din faţa palatului, casele strâmbe între clădiri trufaşe, şleaurile fără poduri şi oastea fără ţinută. Pentru toate se afla o îndreptare, dacă sufletele au venit către el, dacă el va şti să le păstreze. La întâiul portal al Mitropoliei, Înalt Prea Sfinţitul Vlădică Nifon, înfăşurat în vesminte aurite, sprijinit în toiag de argint, îşi întâmpină Domnitorul după datina ţării, înconjurat de prelaţi cu foşnitoare odăjdii. În timpul slujbei Principele Carol I a înălţat rugare lui Dumnezeu, pentru a-l învrednici cu îndestulă răbdare, fiindcă înainte de toate de răbdare se arăta nevoie întru îndreptarea stărilor şi tămă­duirea relelor. Iar după încheierea slujbei, când a trecut în sala de adunare, cu hotărâre nestrămutată a rostit jură­mântul de a păzi legile ţării, de a păstra drepturile şi hotarele neştirbite. Apoi, la cuvântarea rostită atunci de mai marele sfatului ţării, Domnitorul a răspuns cu al doilea legământ: «În clipa în care am pus piciorul pe acest pământ, cu sfinţenie apărat, am devenit român. Cetăţean astăzi, iar mâine soldat de va fi nevoie, eu voi împărtăşi cu Românii şi soarta cea bună, şi soarta cea rea...» Soarta cea bună şi soarta cea rea, amândouă înge­mănate şi tăinuite în sâmburele viitorului, n-au aşteptat mult ca să pună la încercare temeinicia cuvântului dat.  

Capitolul I AU PORNIT BIRUITOR, PRECUM CA SĂ BIRUIASCĂ     1   Răsuflarea gîfîită aburea geamul. Bătrînul Hună sin Leiba a şters ceaţa cu degetele slăbănoage, osoase, scuturate de tremur. Şi îndată, prin rotocolul limpede acum, s-a căscat aceeaşi neli­niştitoare arătare. Dincolo de zăplaz, pe dîmbul prăvălat, lîngă nucul ars pe jumătate de trăsnet, un om cu mîna înfiptă în şerpar. Un om dîrz, neclintit, în picioare, uitîndu-se ţintă la curte. Era pască altul întotdeauna şi parcă e întotdeauna acelaşi. Omul de afară iscodea încordat să nu-i scape nimic din pustiul nefiresc al ogrăzii, al aşezărilor, al uşilor închise. Bătrînul Hună sin Leiba, de sus, ca de la o ferăstruie de cetate împresurată, îşi căznea sînguru-i ochi lăcrimos să sfredelească depărtarea şi să deslu­şească iscoada la chip. O dată a crezut că-i Sofronie Leahu. Altă dată, i s-a părut că-i rînjeşte Petrache Dumba, comandirul tuturor sumuţărilor de astă- toamnă încoace. Pe urmă, un prăpădit şi bicisnic, omul cel mai netrebnic din sat, Chirilă Chitic. Iar acum e Istrate Creţu. Numai că-i el. Dar de-i el ori altul, totuna! Acum toţi au aceeaşi faţă străină, vrăjmaşă şi ameninţătoare. Ce anume vor să vadă la curte şi ce anume aşteaptă? Şi cînd oare se schimbă unul cu altul, de nu i-a zărit niciodată venind şi plecînd? Hună sin Leiba, îşi aude bătăile inimii, în mocnita, spăimoasa, nabuşitoare tăcere din odaie, din casă, din lume. Le-aude, bătăile inimii, şi le simte, zvîcnind dure­ros, cu o sfîrşeală care-i moaie genunchii, de-i gata să cadă, să lunece jos, dacă nu s-ar rezema de per­vazul ferestrei. Se reazămă. Răsuflă. Mai capătă vlagă. A şters încă o dată abureala opacă din geam. Iar prin rotocolul lărgit, încă o dată a cuprins înfă­ţişarea deznădăjduită, de pustiu şi de părăsire a aşe­zărilor din care toată viaţa s-a golit, cum i se goleşte lui inima de sînge. În ogradă nici ţipenie. Au plecat toţi?... S-au ascuns toţi?... Pîndesc de undeva toţi, de după uşi şi obloane?... Peste glodurile gălbii, grunzuroase, urîte, amorţite iarăşi de ger, după dezgheţul de-o săptămînă, vîntul spulberă o făiniţă măruntă de ninsoare. Nu prinde strat alb. Astupă numai dîrele şănţuite de roţi şi ur- mele copitelor clefăite în hleiuri; se-nfundă în alte noroaie sleite din ocoale. Se vestea primăvara pînă la alaltăieri; acum e ca un început încruntat de iarnă. Cerul vînăt. Crengile negre. Ograda deşartă ca niciodată, cu uşile grajdurilor vraişte şi cu vîrtejuri de paie măturate în vîntoasă; cu un singur cîine şchiop şi flocos, ugilit, trecînd de la un şir de acare­turi dărăpănate, oblu, în fund, spre hambare. Nici o ţipenie nu-i alta pe lume, în afară de cîinele şchiop şi de omul acela înalt, ciolănos, neclintit lîngă nucul ars pe jumătate. De adineauri a mai crescut parcă. Mai creşte, tot creşte, să acopere cerul. Hotărît că e Istrate Creţu! Alt tartor al tuturor răutăţilor şi zurbelor nebune din   sat, de astă-toamnă încoace. Istrate Creţu pe care l-a purtat Iuju toată iarna de colo-colo, cu jandarmii din urmă, la cercetări şi judecăţi, pentru vorbe aduse cu pîra de Chirilă Chitic. Acum au uitat de pîri şi dezbinuri între dînşii. Se înlocuiesc unul pe altul la pîndă. Fac una şi aceeaşi strajă, neclintită, neînţeleasă şi ameninţătoare, de cealaltă parte a împrejmuirii, afară, în coasta curţii, la vadul trecerilor. Bătrînul Hună îşi şterge broboanele reci. Noaptea se apropie turbure, vicleană, grăbită. Norii se tîrăsc peste dealuri lutoase, ca slute şi bez­metice dihănii. Spulberul de omăt se înteţeşte şi se alină fără nici o noimă, parcă s-a rupt şi cumpăna vremii. A schelălăit cîinele cel şchiop şi a tăcut. A schelă- lăit tot fără noimă, fără pricină, prelung, dureros, ca un vaier omenesc prin somn. Nimeni nu s-a ivit la uşi, la ferestre, sub straşina şurilor — să vadă ce-i. Dacă ar răcni şi s-ar văieta un glas de om în pri­mejdie de moarte; tot aşa nu s-ar ivi nimeni! Nu-i nimeni. Din cîţi toţi pleacă de-o săptămînă, nici unul nu se mai întoarce. Ghizela şi Sidor la Iaşi. De două zile au dat tele­gramă că sosesc: de atunci nici o ştire. Marcus a mers să privegheze dis-de-dimineaţă un transport de grîu, la gară, pentru Brăila; acolo a rămas. A trimis după el un argat călare, la gară, să vadă ce se întîmplă şi să aducă răspuns. Argatul dus a fost. Iar după ce-a fost dus, ca la un semn dinainte înţeles, s‑au mistuit şi ceilalţi rîndaşi de la grajduri, de la hambare şi ocoale. Au intrat în pămînt. Peste un ceas se lasă noapte deplină. Are să-i împresoare întu­nericul prelins din unghere, într-o curte pustie, golită de slugi şi de paznici, într-o casă cu atîţia prunci şi cu o iscoadă pe dîmbul de afară, aşteptînd şi pîndind. Aşteptînd şi pîndind, ce?   Copiii din odăile de jos, par şi dînşii sugrumaţi de spăimoase presimţiri. Nu mai chicotesc, nu mai tro­păie, nu li se mai aude glasul gălăgios; nici măcar nu mai izbucneşte unul a ţipa ca atunci cînd se ceartă, cînd se încaieră şi îşi smulg jucărelele de la Viena, spre disperarea guvernantei de la Viena. Tac. Au muţit. Hună, bătrîniil, nu-i vede; nu i-a mai văzut de la masă. Dar îi ştie ghemuiţi în colţul divanelor, lîngă sobe, trăgînd şi dînşii cu ochii spre geam, la amenin­ţarea necunoscută, de dincolo, de afară, dintr-o lume care deodată se încruntă la dînşii şi rînjeşte fioros, ca Istrate Creţu şi Petrache Dumba, ca satul întreg, ca Moldova întreagă. E o tăcere de moarte în hardughia aceasta de casă a foştilor stăpîni de pămînturi şi de oameni, cu prea multe încăperi, prea multe ganguri şi bolţi, cu prea multe ferestre fără gratii şi uşi neghintuite cu ţinte de fier. Orînda lui David Liftac e mai chibzuit întoc­mită; han de pe vremea poştelor, zid de cetate, zăbrele şi o singură poartă în bolta intrării cu drugi de stejar. Iar David Liftac, neguţător de marfă mă­runtă pe gologani de aramă şi de nichel, are mai puţin a se teme de mînia satului. Au să-i răstoarne marfă din rafturi, au s-o împrăştie şi au s-o prade, cum se aude că pătimesc neguţătorii din partea de sus a ţării, în ţinutul Botoşanilor şi Dorohoiului. Pagubă, calicie şi bocet; dară toate oprindu-se la atît. Pe cînd răfuiala cu Sidor nu poate sfîrşi aşa. E o răfuială mai grea, mai adîncă. A ştiut el întotdeauna că nu vor scăpa de ceasul acesta. Totul se plăteşte pe lume. Pentru toate este o scadenţă. Bătrînul Hună s-a apropiat de măsuţa unde se aflau filacterii şi cărţile rugăciunilor cu scoarţe de piele răscoaptă, înfăşurate în şalul vărgat. A aprins pe rînd lumînările din sfeşnicul de alamă. Şi îndată a suflat în ele, pe rînd, să le stingă.   Văpăile puţintele, pale, pîlpîiau, prea sinistru în lumina vînătă a sfîrşitului de zi, ca într-o casă un- de-i întins un mort. Nu-i încă vremea de aprins lumî­nări. Iar un geam luminat e-o ţintă mai limpede decît toate pentru orice ochi ager, la pîndă, de afară. Tiptil, în vîrful papucilor cu talpa de pîslă, ca şi cum altfel s-ar afla cineva să-i audă paşii, bătrînul s‑a întors la fereastră. A privit şi a sărit un pas înapoi. Mîna i-a tremurat. Suflarea i-a stat în gîtlej şi picături de sudoare rece s-au rostogolit ca tot atîtea grăunţe de gheaţă în barba rară, zgîlţîită de fiori. Dincolo, pe dîmb, lîngă omul neclintit, înalt şi cio- lănos, răsărise un băieţandru. Un băieţandru cu ţun­dră şi ghioagă; cu ţundră şi ghioagă mai mari decît el. Povestea ceva şi arăta ceva cu braţul întins, cînd spre hambarele din fundul ogrăzii, cînd departe, pe drum, peste deal, către gară. Omul asculta în aceeaşi neclintire de stană. Ce namilă uriaşă, crescută din pămînt, şi cît de vîrtos stăpînă pe sine! S-ar spune că nici nu-i vreun localnic din satul umil şi calic, Prigorenii, unde um­blau toţi plecaţi de grumaz, cu ochii răpuşi în pămînt. Acela de afară, de acum, că-i Istrate Creţu, că-i Pe- trache Dumba, că-i cel mai nevolnic dintre toţi, Chi- rilă Chitic; acela de afară, stă drept şi sumeţ, uriaş, s‑astupe zarea. N-a scos palma înfiptă în şerpar; n-a întors capul spre şoseaua gării unde arată băiatul. Dar ceva a răspuns, dar ceva a poruncit, căci tri­misul s-a smuncit locului si a zbughit-o la goană. Fuge pe poteca prăvălată, făcînd morişcă din ghioaga prea înaltă pentru el, zvîrlind şi zburdînd ca un mînz. Poate că nu duce în sat cine ştie ce crunt răspuns; cine ştie ce chemare pentru cine ştie ce năpraznică ispravă. Poate că toate sînt numai închi­puiri. Altfel, cum ar zburda băieţandrul fără nici o cutre­murare de cuget, sărind pripoarele de lut în nevino­vată joacă? Aicea nu-i ţară de pogromuri şi ucideri, ca împărăţia Rusiei, a ţarului şi a prigoanelor, de   unde vin fugari cu boccele în spinare şi cu ochii hol­baţi încă de groaza urgiilor prin care a trecut mereu de la 1905, măcar de două ori pe an. Aicea-s oameni blajini, cu teamă de stăpînire şi supunere la lege, chiar cînd îşi ies din răbdări. Răcnesc, se zburlesc, trîntesc la pămînt un raft cu marfă şi părăduiesc un antal de rachiu; s-au răcorit şi se întorc cuminte la treburi şi la supunere. Vîntul cu spic de ninsoare s-a ogoit o clipă. Prin volbura norilor mijeşte un ostrov de senin, neasemuit de albastru, un albastru siniliu, de noapte. Cîinele cel şchiop s-a ridicat de la hambare, s-a strămutat lîngă grajd, a găsit culcuş şi se pregăteşte de somn, lingîn- du-şi blana flendurită. Ca ieri seară, ca acum o săptămînă, ca întotdeauna. Toate au fost numai în­chipuiri. Cu inima la loc, bătrînul Hună îşi poartă ochiul lăcrimos de la fereastră, la lucrurile lui calice, deo­sebite de-ale casei, din încăperea de văduv bătrîn. Pat de tablă cu poleiala înnegrită de treizeci de ani, cuverturi de lînă împletite de răposata, dulapul de brad boit galben, oglinda cu sticla verzuie, învălurată, mîncată de pecingini; rămăşiţele din viaţa de hangiu nepricopsit, cînd ţinea el orînda lui David Liftac. Lucrurile uzate, tocite, lustruite de mîini şi de ani, îi risipesc şi ele temerile închipuite. Îl întorc la vre­mea cînd trăia în mijlocul satului, în ameninţări şi duşmănii fără îndoială, dar de alt soi, cu mai puţină primejdie. Au mai fost ele începuturi de zavistie în Prigoreni, cînd era numai un orîndar calic, tot din pricina lui Iuju. Le-a potolit Iardache Cumpătă şi soaţa lui mai tînără pe atunci, coana Smărăndiţa. A poruncit. Scurt! Şi scurt a fost!... Oamenii s-au întors la ve­trele lor, cu nasurile în pămînt. Adevărat mai e, că şi pe dînşii, tot coana Smărăndiţa, a poruncit să-i încarce într-o singură noapte în căruţele curţii şi i-a trimis să se oploşească aiurea. Scurt!... O femeie aşa de amarnică ar înfrunta şi acuma răzmeriţa din trei sate. Numai să glăsuiască şi nimeni nu mai vîş­cîie! Hună, bătrtnul, a oftat. Jumătatea de obraz cu ochiul lăcrimos s-a boţit într-o cumplită suferinţă. Toate înfricoşările lui nu-s numai închipuiri. Închi­puire a fost numai nădejdea că răfuielile acestea pogorîte dinspre Botoşanii Fişereştilor şi Costinerilor şi Iusterilor, s-ar putea printr-o minune să-i cruţe. N‑a spus el într-una lui Iuju, că nu-i de dînşii să se‑ntindă la cîştigul cel lacom şi cu ameninţare al arendăşiei de moşii? Nu i-a spus că nu-i de dînşii să se măsoare cu Fişereştii şi Costinerii şi Iusterii, care s-au pus să ia în arendă jumătate din ţara Moldo­vei?... Aceia au la spate capital şi bănci, au credit şi mai ales au la spate atotputernicii stăpînirii, avo­caţi, prefecţi, deputaţi, dacă nu chiar miniştri. Şi tot nu-i scapă de pîrjol, cînd suflă vîntul răzmeriţe­lor, cum vin ştirile din sus, dinspre Botoşani şi Dorohoi. Darmite dînşii, nişte prăpădiţi care abia s-au ri­dicat din dosul tejghelei de la orînda rămasă pe seama lui David Lifţac!... Mai bine s-ar simţi el acolo, la tej­ghea. Ar schimba locul cu David. Ar desfunda o ba- lercă şi-ar cinsti fără cridă, gospodarii care mulţi au crescut sub ochii lui, îi ştie de cînd erau ţînci şi la mulţi a închis el ochii cînd înhăţau fără ban, un covrig, cum i-a adus lui aminte Petrache Dumba, astă-toamnă, într-o sară ploioasă, cînd i-a venit ştire că a născut Ghizela la Viena... Acuma pruncul se aude scîncind în odaia lui: un mieunat subţire şi slab, ca de mîţ. Cum i-a mai rînjit atunci Petrache Dumba, încă din acea seară, de pe cînd se vesteau nopţile ce aveau să vină! „Se cheamă că i-a mai crescut seminţia lui domnu Leiba şi că giupîneasa Ghizăla o mai slobozit o gură pe care s-o hrănim noi cu mînele noastre!... Auziţi şi nu vă bucuraţi, măi oameni buni?”... Spunea, rînjind, şi răsucea mîinile mari, păroase, cu palmele bătătorite, încleştînd degetele ca şi cum ar fi cuprins să strîngă un gît subţire de prunc, un gît subţire şi becisnic, ca un lujer. Fostul dughengiu din Prigorenii de acum douăzeci de ani şi-a auzit dinţii clănţănind în tăcerea pustie a încăperii, de unde înaintează întunericul din toate ungherele către el. Cu amîndouă mîinile sprijinite în pervazul ferestrei ca pe-o margine de groapă neagră, cercetează noap­tea de afară care s-a lăsat acuma deplin. Beznă ne- pătrunsă, groasă, de smoală. Numai la stînga, peste dealuri, mijeşte o geană de lumină. O geană de foc, acolo, la Comana, la Mendel Zinger. Şi alta, mai de­părtară abia pîlpîind, poate numai o părere, la Cîrligi, la boierul Stroja. Pe urmă, alături, la Prisaca, moşia coanei Artemiza Conta, văduva senatorului. Şi încă una, la dreapta, poate tot numai părere, la Buieşti, la Dudel Feibiş. Abia după acele focuri ori numai păreri, îşi dă seamă cum de jur împrejur, sînt numai moşii, conacuri şi acarete la care jinduiesc flămînzii din bordeiele satelor, fie că în acele conacuri se lăfă­iesc proprietarii, fie arendaşi ca Iuju şi ajutorul său Marcus. Cum putea să sfîrşească aceasta cu bine? Pentru unii au să plătească toţi. Vinovaţi, nevinovaţi, de-a valma. Şi la o adică, care cîţi s-ar spune că-s mai puţin vinovaţi? N-a prins a isprăvi gîndul şi s-a sucit locului, cu picioarele moi, tăiate de la genunchi. Dincolo, o mînă pipăia uşa, pipăia clampa. — Care-i acolo?... a întrebat şi s-a rezernat îm­pleticit de marginea patului, spăimîntat de răsunetul glasului care a umplut încăperea, casa, noaptea. A răspuns însă din săîiţă, îngăimare tremurată de copil: — Eu, Grossvater![1]... — Tu eşti, Moţi? a răsuflat bătrînul Hună cu uşurare. Intrînd şi înaintînd bîjbîit prin întuneric, Moţi repetă: — Eu, Grossvater... Eu sînt...   Cînd a fost aproape, s-a acăţat cu cîrceii degetelor de pantalonii lui Grossvater, dîrdîind în tremur şi văietîndu-se scîncit: — Grossvater, mă tem!... Unde-i tata, Grossva­ter?... De ce ne lasă aicea? Eu mă tem... — De ce să te temi, Moţi?... N-ai de ce să te temi!... îl îmbărbăta bătrînul fără nici o convingere, netezindu-i creştetul prin întuneric cu latul palmei. — O fost Dochiţa pe la noi, pe jos, Grossvater... — Şi ce-i dac-o fost Dochiţa?... Dochiţa i-o fată de ispravă... — O fost ş-o vorbit cu Lisaveta... Şi se uita aşa de urît, cu aşa nişte ochi la Sidorel din leagăn şi la noi toţi, că Lisaveta se temea şi dînsa ş-o zis că nu-i teafără... Se uita Dochiţa cu aşa nişte ochi ş-o zîs... şi-o zis... şi-o zis că... Cuvintele se înecau în gîtlejul lui Moţi, iar degetele se încleştau mai amarnic prin întuneric, de genun­chii lui Grossvater care clempăneau din încheieturi. — Ei, ce-o zis, Moţi?... Ce-o putut ie ca să zică?... stărui bătrînul, ştergîndu-şi broboanele reci de pe frunte. — O zis c-are să vină ea cu tot satu şi c-are să ne sucească aşa gîtul ca la nişte pui de găină, ca să stîrpească pe toţi copiii lui tata! Cum, să stîrpească? Ce-nseamnă să stîrpească?... Ş-o zis c-are să su­cească ea gîtul şi la un frate de-a nostru, pe care-l poartă ea în pîntec... Eu mă tem!... Eu nu ştiu ce anume a vrut ea pentru ca să spună şi de ce se uita aşa cu nişte ochi, la Sidorel ... Grossvater, hai să fu­gim, Grossvater!... Eu mă tem... Hună, bătrînul, a vrut să spună ceva. Dar în aceeaşi clipă, cîinele de afară, din noapte, din beznă, cîinele cel şchiop, a început să urle atît de îndelung şi lugubru, în noapte şi-n beznă, încît el s-a lăsat să cadă pe marginea patului cu picioarele moi de la genunchi şi în loc de glas, a scos din gîtlej un geamăt slab, ca mieunatul de mîţ, ca scîncetul pruncului de adineaori.   2   La orînda lui David Liftac, de la amiază uşa e dată în lături. Intră cine pofteşte. Iese cine vrea. S-a vînturat şi se vîntură jumătate de sat. După tejghea, sub cununa de covrigi uscaţi, David Liftac, cu ochii roşii şi genele spuzite de nesomn, se căzneşte să-şi urmeze negustoria şi să răspundă la întrebări în chipul cel mai firesc, fără să-şi dea pe faţă îngrijorările cîte-i strîng lui inima în căngi de fier. Nu mai înscrie pe uşa dulapului jumătăţile şi kilo­gramele cu cridă, nici cu ciotul de creionaş în con­dici. Se preface a rîde ca de-o foarte nimerită glumă, cînd Chirilă Chitic, omul cel mai nevolnic şi mai umil din sat, acum ameţit de basamac, intră alături de dînsul după tejghea, îl dă la o parte şi imitîndu-i glasul, îi preia locul de orîndar, îrnbiind muşteriii la alişveriş pe veresie: — Bade Petrache, ce-ai mai poftit, mă rog?... Am dat cep la o balercă de Cotnar, calitate extra, care n‑o mai băut neam de neamul dumitale... Bade Istrate, poate vrei o kilă di măsline? Cele mai prima- ntîia măsline de la Galaţi... Azi nu mai vindem cu sfertul, vindem cu kila!... Şi nu pe găini, nici pe ouă... Pe veresie!... Culiţă, ia fă-te-ncoace, să-ţi deie agiutoru lui giupînu David un pumn di acadele de celea verzi, pe gratis!... Azi îi pe gratis. Desfacere de spartul iarmarocului!... Mătuşă Safta, ai vinit după pîne?... Iaca pîne!... Nu una. Două!... Poftim! Extra!... Pîne albă, ca la curte, la domnu Iuju!... David Liftac se preface a rîde, scărmănîndu-şi barba încîlcită şi trăgînd cu ochii cînd spre încăperea de la spate, unde după uşa cu geam şi cu perdea roşie de cit îşi ştie soaţa şi pruncii cu auzul ascuţit la tot ce se petrece în cîrciumă; cînd cu ochii la oamenii care intră şi ies, schimbă între dînşii vorbe şi semne de înţelegere, trec fără să mai întrebe în odaia din fund   ca să-şi urmeze plănuirile în taină. Ochii au stă­ruit îndeosebi la chipurile posomorîte şi hotărîte, ale lui Petrache Dumba şi Istrate Creţu, care sînt mai scumpi la şagă decît Chirilă Chitic. Fac cu schimbul. Se duc, se-ntorc. Nu se arată a împărtăşi pornirea pe ieftin dever a acestui Chirilă Chitic. Au gînduri mai întunecoase şi mai ameninţătoare. O dată, Petrache Dumba s-a şi încruntat, apropiin- du-se de tejghea: — Isprăveşte odată, Chirilă!... — Dară ce fac rău, Petrache?... — Faci pe măscăriciul de la panaramă!... Aicea nu-i iarmarocul jubilar de astă-vară, la Căliman. Şi nu-i ceasul a rîde, nici a ne ameţi cu băutura... Avem treburi mai puţin hître de isprăvit... — Taman pentru asta!... Mai prindem coraj, bade Petrache!... — Cu basamacul lui domnu David, curaj?... De asta ai tu nevoie?... Ian fă-te-ncoa şi mai lasă-l pe jupîn David să-şi vadă de negustoria lui, că mult n‑are să-l mai ţină negustoria sa în Prigorenii noş­tri!... O zi, două, şi gata!... Spunînd, a întins mîna lată şi pietroasă, de pălmaş, peste tejghea, l-a cuprins pe Chirilă Chitic de-o aripă şi l-a scos afară, primprejur, trimiţîndu-l la masa unde cisluiau alţi gospodari. David Liftac a rămas cu ochii roşii de spuza nesomnului holbaţi la mîna cu vine groase şi cu încheieturi noduroase ca rădă­cinile de corn. Pe urmă, ochii au trecut la celelalte mîini, ale tuturor, cu pumnii mari şi tari, cu pielea crăpată, bătătorită, învineţită de frig. Tot satul i s-a părut în acea clipă că-i alcătuit nu­mai din mîini, sute de asemenea cumplite mîini, care-şi încleaştă pumnii ciocane. Petrache Dumba i-a surprins dîra privirii. Mai de mirare e că i-a citit şi-n taina ascunsă a gîndului. Căci fără mijire de zîmbet, cu cotul spriji­nit în tejghea, a vorbit uitîndu-se şi el la mîna pe care o răsucea, o trosnea din încheieturi, o deschidea şi o închidea sub barba lui David Liftac: — Acum o vezi dumneata întîia dată, mîna asta, de te miară ea aşa de grozav, domnule David? Hai? — Eu?... tresări clempănind din dinţi David Liftac şi trăgîndu-se un pas îndărăt. — D-apoi eu, domnule David?... Te miară ea gro­zav c-o fost bună la tăte, la plug, şi la sapă, şi la cazma, şi la cele robii a lui giupînu Iuju, fără să-şi cunoască dînsa a mai avea şi alte puteri? Cam asta te miară! Nu?... Iacă, le-or mai venit rîadu mînelor aistora să mai facă şi altă treabă, cu mai răpede spor!... Nu-ntrebi, care? — Da de ce să-ntreb?... Nu-mi trebuie mie să-n- treb... — Ţi-oi răspunde atuncea şi fără-ntrebare... Ca să‑ţi facă vînt dumitale şi nevestii şi pruncilor dumi- tale dincolo de hotaru Prigorenilor!... Aiastă treabă cu spor, mă tem că s-au deşteptat mînele noastre, s-o facă!... Boier, arendaş, crîşmar, vînt la toţi! Care-se!... — Dacă ziceţi că trebuie să plec, plec, bade Pe­trache. — Ho! Mai domol, tot domol!... Că nu-i încă vre­mea, domnule David! Mai zăboveşte să-ţi găsim tovarăşii de drept, pe domnu Sidor şi pe domnu Mar- cus... Cu dînşii socoieala-i mai încurcată... Suflarea lui David Liftac i-a îngheţat în barbă. Petrache Dumba s-a sucit pe tălpile opincilor şi-a mers în odaia din fund, unde cu Sofronie Leahu, cu Istrate Creţu şi cu alţi gospodari care-şi fac cu rîndul la schimb, urmează plănuirile lor. — Măi Culiţă? întreabă. Tot nu ne-aduci tu nici o veste de la feciorul părintelui? — Tot, bade Petrache... îl aşteaptă şi părintele din ceas în ceas. — Mergi atunci la faţa locului şi aşteaptă!... Cum s-arată, într-un suflet să vii... Culiţă, argăţelul părintelui Eftimie şi fratele mezin al lui Simion Vatavul de la Zapodia şi al lui Ion,   ajutorul de grădinar al boierului Damian Cumpătă de la Dărmăneşti, tropăi în botforii de iuft, sub turca grozavă, luînd-o la goană spre datoria sa de şta­fetă. Ceilalţi au rămas să tăinuiască. Unii în cojoace mai înstărite; alţii zgribuliţi în sumane pirpirii, rufoase şi roase pînă la urzeală, roş­cate şi cîrpite cu peteci. Deosebire nu se mai află între dînşii. I-a unit acelaşi neastîmpăr, care coboară din ţara Moldovei de sus, a Botoşanilor şi Dorohoiu- lui. Au ochii sticloşi, vorba gîfîită, un tremur în tru­puri de nerăbdare ca harmasarii struniţi în zabală. Petrache Dumba-i struneşte. El îşi păstrează firea şi hotărăşte aşteptare, pînă ce vine Gheorghieş, feciorul părintelui Eftimie, stu­dentul de la Ieşi, care s-a zbătut şi astă-vară, şi astă- toamnă pentru dînşii, să capete în obşte Cotul Hăbă- şeascăi de la Epitropia Sfîntului Spiridon şi să-i scape de robia jupînului Iuju, de condicile jupînului Marcus. — Şi dacă nu vine, bădiţă Petrache? întreabă Istrate Creţu, întinzînd degetele ciolănoase spre clon­dirul de pe masă. Dacă ne lasă la puterile şi price­perea noastră? Petrache Dumba a apucat clondirul şi l-a ferit la o parte. — Mai întii, lasă tu garafa în pace, c-avem nevoie de minte limpede!... A veni vremea să ciocnim pa­harele la cumătrie, nu înainte! — Bine! Facă-se voia ta! mîrîi cam în silă Istrate Creţu, uitîndu-se cu tînjire la sticla depărtată de el. Dară de răspuns, tot nu ne-ai dat răspuns... Dacă nu vine? — Nu se poate să nu vină!... Nu ne-o trimăs răs­puns să-l aşteptăm şi să lucrăm cu chibzuială?... N-ai auzi ce-au spus dînşii, ştiudenţii, acolo, la adu­narea lor din tîrgul Ieşilor?... Să nu uite că au o datorie!... or spus. Să nu uite că mai toţi cei de acolo, de la carte şi de la învăţătură, sînt feciorii ori nepoţii celor ce se ridică în sate pentru pămîntu şi dreptatea lor!... — Vorbe! făcu Istrate Creţu. — Frumoase vorbe, dară numai vorbe! încuviinţă şi Sofronie Leahu, trăgîndu-şi pe frunte căciula as­cuţită şi năpîrlită, de pălmaş calic. Vorbe!... Fapta n‑aşteaptă, Petrache!... — Asta aşa-i!... adăogiră glas şi alţi gospodari din jurul mesei, foşnindu-se în sumanele hrentuite. — Şi adică, anume ce-aţi vrea voi a face? întrebă Petrache Dumba, silindu-se să-şi păstreze toată stă- pînirea şi trecînd cu ochii arzători de la unul la al­tul. Ce fel de faptă, anume? — Să mergem la hambare, Petrache!... vorbi So­fronie Leahu. Să mergem la hambare şi să ne îm­părtăşim din pînea noastră, muncită cu palmele noa­stre. Nu-ţi aduci aminte astă-toamnă, pe la început, cînd încărcăm noi grîul lui giupînu Sidor?... Ţi-am spus eu atunci, cum m-o pălit pe mine o miroaznă de pîne caldă, de m-o apucat ameţeala, cînd giupî- neasa Malca a lui giupîn Marcus, scotea franzoale de celea împletite de la cuptior, albe, cumu-i caşul!... Pentru noi, pastramă de vacă moartă şi mămăligă de malai aprins... Apoi ne-a mai venit rîndul să ne‑nfruptăm şi noi de pîne albă. Că de asta s-apro- pie Revoluţia din sus!... Nu, mă oameni buni? — Fără de cît, că aşa-i! au întărit cu neastîmpăr ascultătorii, jinduind cu ochii la clondirul de sub mîna lui Petrache Dumba. Dacă trece Revoluţia pe lîngă noi şi dacă ne lasă-n urmă? Se cheamă că ce-i în mînă, nu-i minciună!... Spune şi tu, Istrate, ca unul care eşti mai proaspăt venit de la meliţie şi ai văzut mai multe. Istrate Creţu s-a lepădat de răspuns: — Să-l lăsăm deocamdată pe badea Petrache a spune şi a hotărî. — Deocamdată? — Vezi bine că deocamdată! Pînă mîni. Ca să nu zici că ne-am pripit şi c-am scrîntit-o. Pe urmă, de mîni încolo, om avea şi noi cuvînt... Pînă mîni, care‑i porunca, înalt comandir Petrache? Istrate Creţu rînjea răutăcios, simţind că părerile cele mai multe sînt de partea sa. Fără turburare, Petrache Dumba l-a privit dintr-o coastă şi s-a silit a da glasului o blîndeţe de îm­păciuire: — Hai, Istrate!... întinde paharul să-ţi torn din clondir şi să-ţi potoleşti arşiţa. Pe urmă, mai ascul- tă-mă şi pe mine, că-s mai bătrîn şi mai pătimit... Toţi s-au grăbit cu paharele. Le-au deşertat strop- şindu-se şi tuşind, fiindcă rachiul era tare, marfă de frunte din orînda lui David Liftac; şi-au şters mustăţile şi buzele care cu dosul palmei, care cu mîneca sumanului; apoi au dat ascultare, lungind gîturile. — Se cheamă că oameni călări, de trimăs am tri- măs noi la gară să oprească descărcatul şi încăr­catul grîului! A început Petrache Dumba. Asta-i una... A doua-i, că nu de grîul pe care-l cară giupînu Marcus la gară, să-l mîne spre Brăila, avem noi a purta grija cea mare. De Cotu Hăbăşeascăi îi vorba. De pămînt... Asta ne doare. Pămîntu!... Cotu Hăbă­şeascăi, pe care ni l-o smuls de la gură giupînu Sidor cu tertipurile lui... Şi pe urmă, de ce n-ar fi vorba chiar de Prigorenii noştri, de-aicea?... Pentru asta vine Revoluţia din ţara Moldovei de sus, către noi, şi pentru asta s-or ridica satele... Să-şi ceară dreptu la pămînt, nu ca să spargă şi să prade cîteva hambare. Să intrăm cu plugu în pămîntu nostru, acuma, în primăvară!... Sofronie Leahu îşi împinse pe ceafă căciula ţugu­iată, roşcată şi jerpelită, minunîndu-se cu neîncre­dere: — Şi asta ar fi una. Numai că n-o prea văd eu!... — Ài s-o vezi, vericule!... Un bob zăbavă. Ai s-o vezi, dacă ne-om învrednici s-o facem cu chibzuială! întări apăsat Petrache Dumba, petrecîndu-şi ochii la toţi, pe rînd. — Adică are să ne deie giupînu Sidor, Cotu Hăbă- şeascăi, aşa, de dragul nostru ş-a Revoluţiei? întrebă rîzind strepezit Istrate Creţu. Are să-şi frece mînile: „Nu ştiu, n-am văzut! Eu n-am nimica împo­trivă... Luaţi-l şi stăpîniţi! şi munciţi-l sănătoşii?...” Asta crezi dumneata c-are s-o facă, bade Petrache? — Are s-o facă, dacă va vedea el că n-are încotro! — Pînă una-alta nu s-arată aicea de fată, să-l vedem noi la chip... S-o aminstuit, la Ieşii lui, unde cloceşte el ceva. Unde-i, ca să ne-o spună?... — Are să fie! Azi-mîne, avem să-l vedem înapoi... — Adus de baba Safta, cu descîntece şi cu ul­cica? mîrîi Istrate Creţu. Petrache Dumba îl măsură cu o dungă adînc şăn- ţuită între sprîncene. Simţea că oamenii înclină spre nerăbdarea şi rîn- jirea burlacului, fără răspundere de casă şi fără grija atîtor guri de hrănit, care apăsau asupra lui. Biruindu-şi deci răspunsul mai hărţăgos ce-i mînca limba, vorbi arar; — Măi, Istrate, frate Istrate!... Te ştiu om diştept. O iei tu cîteodată razna, că asta-i a tinereţii, dară te ştiu om diştept... Ian s-aprindem lampa, că ne-a prins noaptea!... S-aprindem lampa şi să ne vedem la ochi, ca să-mi răspunzi tu pe urmă mie uitîndu-te colea, în ochi, dacă e vorha de descîntece şi de făcut cu ulcica... A frecat un chibrit, a aprins lampa şi s-a aşezat la locul său, petrecîndu-şi încă o dată privirea la tovarăşii de masă, rînduiţi pe băncile de lemn şi la umbrele lor negre, deşirate pe pereţi. Din cealaltă încăpere, mare, a orîndei, se auzeau glasuri şi ciocnete de pahare, rîsul lui Chirilă Chitic, care se întrecuse cu cinstirile şi îşi aflase buni prie­teni din aceeaşi tagmă, să-i ţină de urît. Petrache Dumba s-a încruntat; dar şi-a stàpinit o oţărala. Prin cuget i-a pîlpîit ca umbrele de pe perete, amintirea unei nopţi de astă-toamnă, în toiul ploi­lor,   cînd tot aşa se găseau dînşii aici, aşteptînd tot aşa să le-aducă răvaş, Culită, argăţelul părintelui Eftimie. Obliciseră dînşii că ar putea înjgheba obşte, să pună mîna pe Cotul Hăbăşeascăi: două sute de fălci ară­tură, optzeci fîneaţă, treizeci imaş. Răvaşul a venit. Toate erau aşezate pe roate. Şi ceva s-a scrîntit... Poate că s-a întrecut el atunci cu băutura şi a spus mai multe şi cu mai tare glas decît se cuvenea. Poate că s-a nimerit printre dînşii unul mai slab de fire, alde Chirilă Chitic, care a mers să-i vîndă lui jupînu Sidor pentru o mierţă de malai şi o carboavă de argint. Asta n-a răsuflat nici acuma. Destul că jupînu Iuju a prins de veste şi a dat fuga să le-o ia înainte... Tot aşa, ca în astă-seară îşi făceau dînşii mari plănuiri, în mare taină şi cu mare neastîmpăr, cînd a venit de afară acest Istrate Creţu, cu cinci urme roşii de degete pe obraz, palma Dochiţei, cum le-a fost dat s‑o cunoască mai apoi din spusele unora şi altora. Datoria lor, a lui îndeosebi, e să lucreze acum cu mai multă luare-aminte. Şi să-i găsească vremea strînşi cot la cot. Întorcîndu-se aşadar spre Istrate Creţu, a grăit cumpănindu-şi judecăţile, să-l aducă la gîndul său pe cale ocolită: — Ian să-mi spui tu una, măi Istrate, vericule!... Acuma, că ne vedem la ochi... Să-mi spui, ce face el, vînătorul, cînd vrea să pună gabja pe-o hulpe, pe care-o ştie el cu pui sugaci? — Pîndeşte pe-aproape de vizuina puilor, Pîndeşte, aşteaptă şi-o dibuie să-i cadă-n palmă. — Asta vroiam eu s-o aud de la tine! Acuma ai înţeles? — Am înţeles şi nu prea... — Ai să înţelegi mai bine! Ş-or să-nţăleagă şi toţi oamenii iştia... Unde-s puii lui giupînu Sidor şi a giupînesei Ghizăla? — La curte... Unde să fie?   — Şi unde-s puii lui giupînu Marcus şi ai giupî- nesei Malca? — Tot la curte... — Acuma aţi înţeles? — Am început a pricepe... prinseră toţi a se mişca; rîzînd şi clătinînd din cap a încuviinţare. Nu-i proastă socoteala!... Petrache Dumba nu mai privi la nimeni. Îşi privea mîinile mari şi noduroase, aşternute pe masă, strîn- gînd şi descleştînd pumnii. Vorbi, cu ochii la ele: — Mă bucură că aţi început a pricepe. Asta-i toată socoteala!... Cît o hi el de păcătos giupînu Iuju şi cît de păcătos giupînu Marcus, n-are să-i rabde inima să nu se-ntoarcă la plodurile lor. Mai ales pe asemenea vreme de primejdie pentru dînşii... Asta-i lege omenească, fie că-i vorba de creştini ori de-ne­creştini. Aicea nu-i treabă de creştinie ori de necreş- tinie... Parcă legea la care se închină giupînu Sidor ne-a strîns pe noi aice? Faptele şi năravul lui!... Şi parcă de ne cădea pe cap un creştin bisericos ne­voie mare în locul lui giupînu Sidor, nu ne aflam noi tot aicea acuma?... Nu ne omora el cu dragostea şi cu mila, măi Istrate?... Cunoaştem, că sîntem pă­ţiţi... Ca să mă întorc la alde giupînu Sidor şi giu­pînu Marcus, fiindcă de dînşii e vorba. Precum ţi-am spus şi datu-ţi-ai şi tu seama, tot în minele aieste, ale noastre, or să cadă... Vin singuri la capcană... Iară cînd i-om avea noi în mînă, i-om socoti! Să mai vină şi rîndu nostru a le face socoteală, nu numai dînşii să ne socotească în condicile lor măsluite... — Adică, ce fel de socoteală? ţinu să afle nu- maidecît Sofronie Leahu, sucindu-şi obrazul chinuit în lumina gălbie a lămpii. — Socoteală scurtă! Le aşternem hîrtiile sub ochi, să iscălească. Vă lepădaţi d-e Cotu Hăbăşeascăi? Bine!... Vă lepădaţi de Prigorenii pe care l-am mun­cit neam de neamul nostru, cu braţele noastre?... Şi mai bine!... Iscăliţi şi mergeţi sănătoşi... Luaţi-l şi pe   giupînu David cu nevasta lui şi cu pruncii lui şi duceţi-vă în lume, unde v-or îndrepta ochii... Nu?... Nu vreţi să iscăliţi?... — Ei? glăsuiră toţi cu fierbinte îngrijorare. Şi dacă nu vor?... — Dacă nu vor, om lăsa şi noi mînele aieste ale noastre, să-şi mai facă şi altă datorie!... Să mai apuce furca şi coasa şi sapa de coadă, şi-ntr-altfel!... Atun­cea, da!... Pînă atuncea, să mai pornim la schimbul nostru şi să facem de strajă, ca să nu scă­păm puii de hulpe din vizuina lor, că dacă i-am scă­pat, n-am isprăvit nimica, nici de data asta!...   Au plecat, să se împrăştie cu toţii, trecînd prin încăperea cea mare a orîndei. De sub gazorniţă şi de sub şiragul de covrigi us­caţi, David Liftac, cu scurteica între umeri, i-a urmă­rit în tăcere, necutezînd să întrebe, clipind mărunt din genele roşii şi spuzite de nesomn. — Ce-i cu dumneata, mătuşă Zamfiro? se minună Petrache Dumba. Ce-ai păţit de-ai ieşit din. bîrlog, că nu te-a mai văzul nimeni de doi ani prin sat?... Zamfira Urzicuţă, o băbuşcă pitică, zbîrcită şi vădană, care într-adevăr de doi ani nu mai călcase afară din coşmaga ei de la marginea satului, sub un dîmb, a răspuns în dinţii fonfi, cu glas subţire ca o aţă: — Iaca am ieşit şi eu, Petrache, să văd cum vine Rivoluţia... Nu mai vine, maică? — Vine, mătuşă! Vine... — Apoi să vină mai răpede, maică! Că nu mai poci aştepta... — Da ce-aştepţi dumneata de la Revoluţie, mă­tuşă Zamfiră, de nu mai ai răbdare? Băbuşca i-a făcut semn să se aplece, ca să-i spună la ureche. Şi i-a şoptit, tipărindu-şi broboada nea­gră, pe capul mic cît un pumn: — Ce s-aştept, maică?... Numai ţie ţi-o spun, Pe­trache, fiindc-aud că ai hi avînd cuvînt la dînsa...   Să‑mi deie altă vacă, în locu văcuşoarei mele de-o pierit acuma doi ani, cînd au fugărit-o haidamacii lui giupînu Iuju la suhat şi-or ţinut-o nemîncată şi ne­băută trei zile la curte, că n-am avut cu ce plăti gloaba... Să-mi deie altă văcuşoară, Petrache maică!... Că-s femeie bătrînă şi eu numai cu lapte mă ţineam şi de doi ani numai buruieni mănînc... Asta s-o faci tu pentru mine, Petrache maică, dacă Rivolutia despre care tot zice lumea că vine, poartă ea steagul dreptăţii în mînă... O vacă porumbă să-mi deie, cum o fost Porumbaca me, săraca de dînsa!... Da să nu mă uiţi, Petrache maică!... — Bine, mătuşă Zamfiro! încuviinţă îndoielnic Petrache Dumba, oftînd din baierele inimii, fiindcă afla că răbojul Revoluţiei lor se încărca cu o sume­denie de alte încîlcite şi nedezlegate răfuieli. Fii fără grijă, mătuşă Zamfiră! Cum agiunge Revoluţia ai­cea, pun cuvînt şi s-a făcut treaba. — Să trăieşti, Petrache! Da nu uita... — Nu uit. În prag, în noapte, Petrache Dumba şi-a împins căciula să-şi dezvelească fruntea şi s-o răcorească în văzduhul umed. De la spate, a răsărit Chirilă Chitic, clătinîndu-se cu o litră pe jumătate deşartă în mînă. S-a clătinat, s‑a proptit, a purtat ochii tulburi spre zări şi a dat strigăt adînc, zvîrlind cît colo sticla care s-a spart în ţăndări: — Uliuliuu!... Măi fraţilor!... Ieşiţi şi vedeţi, măi fraţilor, măi!... Ieşiţi şi vedeţi c-o răsărit şi soarele nostru, măi!... Nu unu, măi!... Patru sori, ne-or ră­sărit, fraţilor!... Oamenii au dat năvală, îmbulzindu-se din prag şi cercetînd cu ochii focurile învîlvorate, departe, peste culmi. Se împingeau şi cercau să lămurească locu­rile: — Acolo-i, la Comana, la Mendăl Zinger! Din­colo, la Cîrligi, la Mitache Stroja! Şi dincolo, la Prisaca văduvei lui Canta... Iară noi stăm!... Arde şi   la Buieşti, măi oamenii buni, la Dudel Feibiş... Iară noi stăm!... Cel de dincolo, de departe, unde s-ă fie, bre Sofronie?... — La Podoleni, la cealaltă moşie a lui Stroja, unde să fie?... Arde, c-o început răfuiala noastră!... Şi noi stăm!... Petrache Dumba s-a depărtat spre locul său de strajă, cu măselele încleştate şi cu viermele îndoielii rozîndu-i în inimă, cum roade cariul în grindă. „Şi noi stăm!... Iară noi stăm!...” Cuvintele îi sunau ca tot atîtea mustrări îndreptate prea îndelungelor sale chib­zuieli şi aşteptări.     [1] Bunicule!    

Capitolul I   TOAMNĂ BUCOLICĂ       1   Voicu Cojan trecea prin cerdac, cu pălăria pe ochî şi cu biciul de călărie zvîrlit peste umăr. O clipă s-a oprit în dreptul ferestrei. Umbra înaltă şi spătoasă, verticală, a astupat toată lumina. Iar în încăpere a fost deodată mai întuneric şi mai rece: sumbru fior de peşteră. — Maman! De jos, de pe covor, unde-şi durase o pitică şi ima­ginară Zapodie de păpuşi, Mariana s-a întrerupt din joacă. A ridicat fruntea, scuturîndu-şi volbura plete­lor bălai din ochi. Nu se uita la geam. Privea spre clavir, la cealaltă umbră, plăpîndă şi diafană aceasta, aerian înclinată deasupra clapelor. Ada cînta. Toată căldura cîtă a mai rămas în cameră, în ea se refugiase. Palpita ca un nimb de lumină dulce şi aurie în jurul mîinilor. Atingerile moi şi prelungi, pe clapele albe, pe clapele negre, picurau melodioase suspine care pe copilă o înduioşau întotdeauna. Îi ve­nea să plîngă fără să ştie de ce. Moştenise şi ea o vibraţie sensibilă la sunete şi la armonii. Dar acum neastîmpărul nu-i dădea răgaz pentru astfel de întristări fără pricină. În ochii albaştri tresăltase o vicleană, deşi nevi­novată triumfare: — Maman! Vezi dacă nu m-ai ascultat? Ada n-auzea, ori numai voia să n-audă. Dintr-o zvîcnire, fetita s-a ridicat în genunchi; a năruit pătucurile şi scrinurile minuscule; a rostogo­lit de pe masa închipuitei jivalanii de la Zapodia o puzderie de farfurioare, care-au pornit-o de-a dura să umple toate ungherele cu albe pastile de faianţă. Din altă zvîcnire, a fost în picioare, păşind peste ruinile conacului de păpuşi şi tropăind pînă la pian. — Maman, nu m-auzi odată?... a întrebat, cuprin- zînd-o energic de braţ. Pleacă tata şi tot nu i-ai spus nimic... Eu isphăveam mai hepede! O mînuşiţă încleşta braţul, cealaltă gesticula foarte autoritar: — Eu am ştiut că aşa ahe să fie, maman. Altă dată, te hog să mă laşi pe mine! Umbra din fereastră s-a depărtat, dezvelind cerul. Soarele a intrat din nou în odaie. A desfăcut un evantai oblic şi irizat de raze asupra mîinilor de pe clape, luminoase şi fără de soare, luminoase şi fără de raze, dintr-o ciudată, misterioasă văpaie lăuntrică. Ada a punctat pe lamele de fildeş un ultim acord. Ecoul a întîrziat în aer plutind ca un zbor de libelulă, căutîndu-şi loc să coboare, lăsîndu-se încet pe un lac de tăcere. Aşa l-a văzut Mariana. Cu aripi de libelulă, verzi-albăstrii, transparente, pogorînd pe lacul de la Zapodia. Aşa vedea ea multe: sunete luînd chipuri şi chipuri prefăcîndu-se în sunete, cum numai maman le mai în­ţelege. Întreba: — Nu e aşa, maman, că ai cîntat hăsăritul soa­relui? Într-adevăr o aubadă fusese. Iar altă dată: — Maman, cînd ai cîntat eu am văzut dansînd paiaţa lui Pufuleţ! Era aria din Rigoletto, cînd tragicul bufon îşi geme deznădejdea printre tumbe şi giumbuşlucuri. Voicu Cojan le asculta cu o naivă şi alarmată ne­dumerire: — Ce limbă vorbiţi voi, acolo? Copila aceasta mă pune pe gînduri... Amîndouă zîmbeau ca de-o taină numai a lor. Acum, Mariana slăbise încleştarea braţului. Îi pă­rea rău că a sărit atît de gălăgioasă din jocul care era tot o prelungire închipuită a melodiei de la pian; îi părea rău că în nerăbdarea să-şi strige îndeplinirea proorocirilor, a oprit cîntecul. Ea era la Zapodia cu joaca de pe covor. Maman era la Zapodia cu sonatele şi pastoralele sale. Şi deodată, amîndouă sînt aici, în această urîtă şi nesuferită Tîrnaucă. Se pregătea să-şi ceară iertare, cînd Ada, întoarsă într-adevăr dintr-o lume de foarte departe, dintr-o lume din somn, a surîs deşteptîndu-se. S-a răsucit pe scaunul cu şurub şi prefirîndu-şi degetele lungi în cîr- lionţii fetiţei, a vrut să afle: — Despre ce întrebai tu?... — Pleacă tata şi nu i-ai spus nimic! a răspuns re­pede Mariana, întoarsă şi ea la copilăreştile-i deşer­tăciuni, care-i stăteau mai hine. Altă dată, te rog să mă laşi să ahanjez eu! — Ai dreptate, gîză mică. Altă dată am să te las pe tine... — Chredeam că nici nu m-ai auzit, maman. Aşa eşti mata cînd cînţi... Poate să piahă lumea... Poate să ia foc Vlaşca şi Teleormanul, cum zice tata. — Ai dreptate şi cu aceasta, gîza mamei, gîză! — Ştii ce? se viteji Mariana, prinzînd curaj fiindcă a avut dreptate de două ori la şir. — Nu ştiu... — Eu pot să mă duc şi-acuma să-i spun. Îmi dai voie? — A, nu!   — Crezi că eu mă tem?... Îl sthig şi-i povestesc tot... — A, nu! Stai cuminte lîngă mine... O să vorbim noi diseară... Am promis doar... Copila a înălţat bărbia din guleraşul alb şi moale de dantelă, lăsînd capul pe spate şi desfăcîndu-şi pă­rul din dezmierdarea degetelor. Îi căuta în ochi surîzînd alintat, ameninţînd cu arătătorul mai mic de- cît al păpuşii de porţelan, adusă astă-vară de Anne- Marie Udrea. — A, nu! protestă, imitînd intonaţia Adei. Nu aşa, maman!... Dă-mi voie să spun şi eu: A, nu! — Observ că spui prea destul, fără să mai aştepţi voia mea! zîmbi Ada. Spune, dar explică-te... — De ce să vohbim noi diseahă? Cum noi?... Am să vohbesc eu singuhă... Mata nu ştii că eu sînt mahe diplomată, cum mă necăjea buniţa de la Zapodia?... Cea mai mahe diplomată!... — De aceasta nu mă îndoiesc... — Apoi vezi?... Eu îl învîht pe tata, uite-aşa, pe degete, cît e el de mahe şi hău! Degetele de porţelan trandafiriu, cu unghii absurd de gingaşe şi mici, depănau amarnic în aer, arătînd cum ştiu ele să învîrtă un om mare şi rău ca Voicu Cojan. Ada a întrebat cu intenţie de dojană, lipsită însă de cuvenita convingere: — De cînd oare îţi permiţi tu să vorbeşti aşa? — Da ce-am spus? — Mai întrebi!... Astfel te-am crescut şi te-am în­văţat?... Cum poate să fie tatăl tău un om rău? — Asta mă mihr şi eu... Uhrît pentru dînsul! — Mariana! — Poftim... — Stai cuviincios, te rog, fiindcă nu glumesc. Cum poţi să spui despre tatăl tău că e un ora rău?... El e numai sever şi cu multe griji. N-are timp de flecărit   şi de rîs, ca o anumită fată obraznică pe care o cu­nosc şi mă supără... Mariana a strîmbat din botişor atotştiutoare, cu in- tuitia crudă a copiilor. Vedea şi înţelegea ea mai multe. Numărînd nasturii de argint, rotunzi şi lucioşi, de la rochia Adei, a murmurat uitîndu-se în jos: — Oamenii nu spun tot aşa, maman... Unu... doi... thei... — Care oameni? — Pathu.... cinci... Oamenii de-aici, din Tihrnauca, pe care-i aud eu. — Nu ţi-am hotărît odată pentru totdeauna să nu mai stai de vorbă cu oamenii? — Eu nu stau de vohbă... Şase... şapte... opt... Eu numai îi aud pe dînşii spunînd... — Cu a cui voie te amesteci tu printre oameni, să le asculţi necuviinţele lor? — Nouă... zece... Maman, mata vohbeşti sehios? — Cît se poate de serios. Pe tine te-aş pofti să te porţi altfel... Ce modă e aceasta? Ori te joci, ori mă asculţi şi-mi răspunzi... Încetează cu numărătoa­rea aceasta, agasantă. Mariana a renunţat la numărătoarea nasturilor mulţi şi mărunţi, care se prelungeau în şirag sclipi­tor de la guler pînă la poale; singurul ornament al rochiei cu stofa de un alb argintiu, mat, vînăt şi stins, de pastel. A mai trecut o dată cu degetul pe coloana lor de sus pînă jos, cum zbîrnîia din fugă cu bagheta cercului printre jaluzelele grilajului de la grădină, apoi a căutat cu ochii altceva. Era şi aceasta o in­venţie a „diplomaţiei”, zădarnic luată la zor de bu- niţa, la Zapodia. Îi permitea să pronunţe în chip de răsfăţată joacă, întrebări, judecăţi şi răspunsuri, pe care altminteri poate nu le-ar fi cutezat. Ada, îngri­jorată de asemenea strategie a viitoarei femeiuşti, a stăruit cu interogatoriul: — Şi ce te-a făcut pe dumneata să crezi că nu vor­besc destul de serios? Copila aflase ce căuta. Nu mai număra grăunţii nasturilor de argint. Apăsa cu degetul pe clape: — Sol-mi... sol-do... M-am mihrat, maman, cum te poţi mata conthazice! — M-am contrazis eu? Ştii că eşti nostimă! — Mă hog... Erai sau nu erai şi mata acolo, cînd s‑au plîns oamenii de tata? Mi-he-fa... Fa-he-mi... Matale doar ţi s-au plîns, nu unei moace ca mine!... Nu spunea Pandele că au ajuns la o dispehare? Si- he... si-do... Şi nevasta lui Pandele, Niculina, cea cahe ţinea în braţe copilaşul cel slab ca un pui de mîţă, nu te-a rugat pe mata?... N-au mai spus pe uhmă amîndoi, că n-ahe să se sfîhşească bine cu tata, dacă le scoate şi sufletul din ei? — Acestea nu te privesc pe tine. — Do-he-mi-do... Do-he-mi-do... Iar te conthazici, maman!... Dacă nu mă phivesc şi pe mine, atunci desphe ce-am hotărît noi adineaorea, maman? ţinu să cunoască Mariana, cu aceeaşi diabolică logică a copiilor. — Ce-am hotărît? N-am hotărît nimic! — Maman, cum poţi să phetinzi aşa ceva?... N-ai spus că am dheptate şi că altă dată ai să mă laşi pe mine să vorbesc eu cu tata?... He-mi-sol... He-mi-do... — Eram poate cu gîndul în altă parte... — La Zapodia, maman? — N-am să-ţi dau ţie socoteală. — La-si... Do-he-la... Ştiu eu că la Zapodia! — Eram cu gîndul în altă parte, iar tu profiţi de ocazie ca să te obrăzniceşti. Ai devenit insuporta­bilă!... Ei bine, te avertizez că am să întorc foaia de-acum... Şi deocamdată lasă pianul în pace! rosti Ada cu o ameninţare în glas, care încă o dată voia să fie aspră şi nu izbutea. — Maman! — Ce mai pofteşti? Sînt supărată. N-am ochi să te văd. Termină! Ca măsură de precauţie, Ada a închis capacul pia­nului cu un sunet sec. Astfel copila, de voie, de ne­voie, avea să renunţe la acompaniamentul de muzică. Fără să se sinchisească, se alinta acum felin, cuibă- rindu-se în rochie şi între genunchii Adei. — Maman! — Te-am poftit să isprăveşti. — Maman, mata vhei să fii hrea şi nu poţi. Nu te phrinde! — De unde ţi-a mai trecut şi aceasta prin minte! — Văd eu... Ah thebui să-ţi dea lecţii tata, dacă n‑ai învăţat mata nimic de la buniţa... Nu poţi să po- hunceşti ca buniţa de la Zapodia. Scuht!... Nici mie, nici oamenilor... — Te-ai întrecut cu gluma. Te invit să te întorci la joaca ta de copil... Şi să-ţi iei adio de la alintările mele. Scurt! Ada a apucat-o de mînă, răsucind-o ca s-o trimită la jucăriile risipite pe covor. Mariana i-a lunecat prin­tre degete şi s-a zvîrcolit de înveselire, plesnindu-se cu palmele pe genunchii goi şi ţupăind cu lipsa cea mai desăvîrşită de respect, precum s-a nărăvit ea de la Ţurlui, puiul de potcovar şi tovarăşul de expediţii, de pescuit şi de naufragii, pe lacul de la Zapodia. — Mai zi o dată, maman!... Scuht! Apoi aşa se răsteşte buniţa?... Atunci i s-ah sui toată jivalania în cap!... Numai că altfel ne pune dumneaei la hre- zon... Cînd strigă scuht! intrăm cu toţii în pămînt... Inthă şi bunelul. Inthă şi tata... Ada a întors ochii spre fereastra deschisă, ascun- zîndu-şi zîmbetul de-o vinovată, iremediabilă indul­genţă. Avea dreptate fetiţa. Nu ştie să poruncească; n-are tăria de fire să mustre. Sînge călduţ şi molcuţ din sîngele lui Iordache Cumpătă, care n-a prea fost în stare să se răstească mai aspru o singură dată în viaţă la un om, la un copil, la un cal, la un căţeluş, să-i ştie de frică: „Lasă, frate!” Iar din această pri­cină îşi creşte copila într-o neiertată delăsare. O face martoră   şi complice la tristele sale şovăieli. „Eu is­prăveam mai hepede, maman!...” Cu instinctul ascu­ţit al vîrstei, Mariana i-a ghicit laşitatea de adineaori. Nu o laşitate. Un lanţ de laşităţi. Găsise în curte, în dosul chioşcului, o pereche de ţărani aşteptînd să ceară scuteală pentru o globire nedreaptă. Un oarecare Pandele, romîn înalt, adus de spate şi cu nasul încovoiat ca un plisc de pasăre; o oarecare Niculina, femeie uscată, cu pruncul în braţe, sugînd molfăit dintr-un sîn vînăt şi stors. A dat înapoi. Nu simţea nici o apropiere pentru localnicii aceştia, cu figurile lor tăioase şi întunecate, cu privirea în­cruntată şi cu vorba de-o altfel de deznădejde, apă­sată şi ameninţătoare. I se părea că nu sînt de ace­laşi neam cu ţăranii de la Zapodia. Pînă şi limba lor îi era necunoscută, cu pomeniri despre ruşfeturi, ciric de pogon, şoricărit, cocărit şi ciorărit, termeni fără curs în Ţara Moldovei. A dat deci înapoi. Dar bărbatul i-a tăiat retragerea; femeia i-a ri­dicat pruncul sub ochi, văitîndu-se ascuţit, agresiv. Le-a ascultat păsul fără să-l înţeleagă prea lămu­rit. Vietatea scheletică din braţul sătencei îi amin­tea fotografiile oribile din revistele ilustrate: Scene de foamete în Indii. La aceasta gîndea, în vreme ce dînşii vorbeau. Pruncul a început să urle, dezvelind gingii vinete, de gumă, fără dinţi. Ţăranul i se băgase în suflet; ca printr-o lentilă măritoare îi zărea vinele sîngerii din bulbii ochilor. Femeia o apucase cu o mînă de piept, înfigîndu-şi unghiile, adevărate căngi de fier, în stofa rochiei. Nu se mai plîngeau. Blestemau şi ameninţau. Ea a făgăduit din slăbiciune că le va pleda pricina şi, tot din slăbiciune, n-a avut apoi curajul să înceapă. — Vrei să-mi vorbeşti ceva? o întrebase Voicu, acum un ceas, punînd alături ceaşca de cafea neagră. — Nu... Nimic...   — Îmi făcea impresia... — Nu! Nimic! s-a apărat, ocolindu-i ochii. Mariana se uita pe rînd, la ea şi la dînsul. Copiii văd, simt, înregistrează şi judecă, abuzează cu o teribilă luciditate sub înfăţişarea lor inocentă. Pe urmă judecăţile rămîn pentru mai tîrziu, cînd nici o putere nu le-o mai poate smulge. N-a pus cuvînt pentru ţăranii cu jalba lor, fiindcă Voicu a rugat-o în repeţite rînduri să înlăture aseme­nea spinos subiect de discuţie. De ce-a făgăduit atunci? Şi dacă a prins a făgădui, de ce nu şi-a ţinut legămîntul cu orice preţ?... Mariana a asistat la amîn­două scenele, a luat aminte, n-a întîrziat cu judecata. „Eu isphăveam mai hepede!...” Aceasta pentru laşi­tatea ei. „Cît e el de mahe şi rău!...” Aceasta pentru neomenoasa neînduplecare a lui Voicu. Zîmbetul Adei s-a ofilit, atins de nuieluşa unei vră­jitoare nevăzute şi răutăcioase. Plăpînda văpaie lăun­trică a pîlpîit muribundă. Lumina caldă şi dulce din ochi, din cuibul buzelor, din tîmplele translucide cu delicate vinişoare albastre s-a refugiat iarăşi numai în mîinile împreunate acum, rezemate de capacul negru al pianului, susţinînd înclinat obrazul oval, golit de sînge şi de culoare. Parcă a nins peste dînsa cenuşa, estompînd-o, de- părtînd-o fantomatic, ştergîndu-i conturul real. — Maman, ce ai mata?... Iahtă-mă, dacă te-am su- păhat!... se rugă Mariana. Venise încetişor lîngă ea. Se înălţase în vîrful san­dalelor ca să-i cuprindă gîtul; avea boabe de lacrimi în gene. — Am spus ceva urît, maman? stărui copila cu o sinceră căinţă. — Fii cuminte, te rog... Lasă-mă!... — Nu pe mine eşti supărată? — Nu pe tine... — Atunci ştiu eu cine e vinovat! Pumnul mic, încleştat, arăta în gol singurul vino­vat din această casă, „cît e el de mahe şi rău!...” Ce fel de mamă e ea, care lasă să crească în su­fletul unui copil asemenea nesăbuite verdicte? — Mariana, te rog nu mai vorbi nimic... Nu ştii nimic. Joacă-te. Copila s-a supus. S-a dus la Zapodia ei de pe co­vor. În genunchi, o privea cu o subţire şi mîhnită dungă între sprincene. Din cînd în cînd, îşi ferea volbura pletelor bălai revărsate în franjuri pe frunte. O muncea o întrebare: „Maman, de ce nu plecăm noi înapoi, la Zapodia cea adevărată? Acolo erai altfel...” — Maman... — Taci, te rog!... Ada şi-a acoperit ochii cu palmele. O hotărîre; căuta şi ea în întunericul său o hotărîre. De cînd s-au întors de la Zapodia, nevoia aceasta o chinuia tot mai neîndurat. Încă din primul an, ceva fals s-a instalat în viaţa de aici. Şi s-a temut să cer­ceteze adînc, din a cui pricină. Acum se mai adăogase ceva turbure. Şi se temea să cerceteze din ce pricină. Brutalitatea lui Voicu, nesaţiul lui de avere, tăcerile lui, veşnica-i încruntare, preocupările legate numai de pămînt, de turme, de pogoane, de dijmă, de pre­ţuri... Le-a aruncat toate asupra unui singur vinovat, simplificînd, ca Mariana adineaori... I-a mai găsit şi alte păcate. În vorba lui, tot ce este pe lume străve­ziu, fluid, impalbabil capătă o densitate de materie dură, opacă, lipsită de irizaţii şi de graţie, inertă. Că e omul dijmelor şi al pogoanelor o recunoaşte însă el singur, ca o infirmitate împotriva căreia nu-i nimic de făcut. Le cedează lor privilegiul de a întrezări un univers, pentru dînsul inaccesibil: — Avuşi dreptate, Ada... Eu pe cîmp nu văd decît arături, semănături, izlazuri... Cerul pentru mine în­seamnă ploaie sau secetă. Evaluez un lan în chile la pogon şi fîneaţa în stoguri. — Cum, tată, nu vezi flohile? se mirase Mariana. Toată fîneaţa e numai flohi şi iar flohi...   — Se poate... Le văzui, dar nu le văzui ca voi. Nici n-am voie să le văd ca voi. — Cine nu-ţi dă voie? — Viaţa. — Nouă cum ne dă voie? — Voi sînteţi altceva... Mariana a primit explicaţia fără uimită împotri­vire. Era şi ea pătrunsă de adevărul că sînt altceva. A mai întrebat: — Atunci n-ai auzit nici ciocîhlia? — N-o auzii... Cînta o ciocîrlie, spui tu, Mariana?... Curios! Nu băgai de seamă. Mă gîndeam la lanul dă rapiţă pe la anul şi zării nişte urme de vite. O să dau curînd-curînd peste tîlhari! Încruntat, a tăcut ca să nu le introducă şi pe dîn- sele în acest univers alcătuit din arături, izlazuri, bu­nuri şi tîlhari care rîvnesc la aceste bunuri. Privirea căuta în pămînt urmele copitelor; frun­tea se mai brăzda încă la evaluarea pagubelor; min­tea chibzuia o capcană pentru a da de hac tîlharilor, pentru a rotunji un hotar, pentru a rupe un adaus de preţ de la neguţătorii de grîne. Acesta e el. Nu poate fi altfel. Om care a închis diploma de licenţă în sertar şi s-a înverşunat să cucerească o moşie a sa, cu un barbar, monstruos nesaţ. „Eu am simţit întotdeauna ca o foame de pămînt!” — mărturisise o dată. Foame de pămînt! E singurul cuvînt transfigurat, poetizat, care a sunat în gura lui. Foame cu astîmpărul socotit la patru mii de pogoane. Două pentru dînşii; două pentru Mariana. Numai atunci se va linişti, potolit, în sfîrşit sătul! Dar cunoscîndu-şi ochii închişi la celălalt univers, i-a trecut Adei dreptul de a-şi în­tocmi căminul după plac: casa abia ieşită din mistria zidarilor, grădina, mobila şi orînduiala odăilor, scoar­ţele, o cadră, un jîlţ, o glastră de flori. Tot ce era încă prea nou, prea rece, aşteptînd căldură pentru o viaţă întreagă. Ea a lăsat această răceală să dăinuiască. În cinci ani n-a izbutit să-şi apropie nimic de aici, cum scrie Anne-Marie Udrea că e pe cale să însufleţească lu­crurile de la Stănişoara, după o singură lună. N-a izbutit şi nici n-a încercat. De cinci ani circulă din odaie în odaie ca o străină, cu gîndul şi cu amintirile la Zapodia. Iar copila şi-o creşte îndepărtată locului, în aceleaşi amintiri. Jocu­rile Marianei o întorc la Zapodia; căsuţa ei de pă­puşi e o imaginară Zapodie. Viaţa lor nu s-a desprins de acolo. Par aici într-o vizită provizorie şi silnică, un exil. Şi nu înseamnă aceasta o vină mai grea decît a omului închis din fire şi avid de bunuri?... Fiindcă omul dijmelor şi al pogoanelor e lipsit de imaginaţie, nu încearcă să le mai descifreze. Le con­sideră făpturi de altă esenţă, fragile, aeriene, seducă­toare şi inutile, însuşindu-şi datoria să le ocrotească şi să le cruţe după priceperea sa, de faţa cea hîdă a realităţii. Cînd vine răzbit de ploaie pînă la os de pe cîmpuri şi nu găseşte un ceai cald, într-o casă unde stăpîna citeşte romane şi cîntă la clavir; tace, caută singur cheile (cheile care se rătăcesc întotdeauna), dă ordin slugilor să-i pregătească alte straie uscate şi băutură caldă, calcă în vîrful degetelor şi se în­chide în cea mai dosnică odaie, ca să nu turbure cu prezenţa sa o existenţă străină de el, alături de el. S-a resemnat — ori poate i se pare firesc să fie aşa. Dar e firesc? Şi cît va să mai dureze?... Ea nu s-a ostenit o singură dată să-i pătrundă moc- nirea în care s-a zidit. L-a ignorat ca pe orice obiect rece şi străin, din casa aceasta străină şi rece. Mai e de mirare că nu poate afla o pace interioară? Yann, fratele Anne-Mariei, spunea într-o seară, sub părul de la Zapodia: Oamenii sînt nefericiţi, numai fiindcă nu ştiu să fie cu toată fiinţa acolo unde se găsesc şi fiindcă nu se dau cu totul vieţii pe care o trăiesc. — Vai, vai!... Ce aforism enigmatic! a exclamat ea imprudent, cu uşurică ironie a elevei de la Paris, dezmorţită de sub scrumul anilor.   Yann o fixa cu ochii metalici. Poate că în această sărmană umbră a şcolăriţei de aturtci, măsura o lentă descompunere ajunsă la sfîrşit. Fără s-o slăbească din privire, a perseverat: — Aforism enigmatic? Nicidecum... Mă gîndeam la Madame Bovary. — O! Dacă e vorba numai despre eroine de ro­man! — Madame Bovary nu e eroină de roman. Există... — Adică va fi existat! Un caz din care s-a inspirat Flaubert... — Nu aceasta voiam să spun! a insistat Yann. Există şi astăzi în mii, în milioane de exemplare. Exista pe vremea lui Flaubert, există acum şi va exista întotdeauna; fiindcă reprezintă o categorie în­treagă a umanităţii, bolnavă de aspiraţii vagi, roman­ţioase şi mediocre... La un ceai, astă-iarnă, în salonul Anne-Mariei, un critic şi un filozof parizian, un mo­ralist, ne-a schiţat o foarte ingenioasă şi dezolantă analiză a acestui bovarism, din care va face o carte. Bovarism numea el predispoziţia funestă a omului în genere, nu numai a femeii, de a se concepe altfel de- cît este, de a se idealiza, de a se minţi pe sine... Yann îşi scutură pipa gînditor, sfredelind-o cu ochii şi complectînd, într-un tîrziu: — ...de a se minţi pe sine şi de a minţi pe alţii. Cenuşa din obrazul Adei i-a trecut pe buze. Îi sim­ţea gustul leşietic în gură. S-a gîndit oare la Yann, numai ca la fratele unei prietene; la camaradul mai în vîrstă, care venea să le scoată din pension şi să le plimbe în după-amiezile de sărbătoare?... Cu o claritate extraordinară îi vede rîsul de-atunci, dezvelindu-i dinţii albi în faţa arămie, cum nu-i apare în minte rîsul lui Voicu! (Dar rîde Voicu vreodată?) Tot aşa zăreşte vaporaşul acostat lîngă ponton, pe Sena, la umbră umedă de sălcii şi de plopi. Ofiţerul abia întors din glorioasa misiune africană e lîngă ea, pe scaunul de pai, sub uriaşa umbrelă portocalie. Saluturile necunoscuţilor, curiozi-­ tatea şi simpatia mulţimii se resfrîng şi asupra celor două fete de pension... Ea nu-şi desparte ochii de la brăţara grea, de fildeş sculptat, adusă de Yann din Congo. Brăţara e acum într-un sertar de scrin, peste fotografiile pale ale şcolăriţei în uniformă de pen­sion: fustă albastră, centură de lac negru, şemizetă albă cu guler răsfrînt... De cîte ori a căutat ea în ser­tarul acela, de o lună încoace? Asemenea amintiri nu se întipăresc, nu stăruiesc, fără o pricină ascunsă şi umilitoare, cu neputinţă de mărturisit. A ajuns şi ea ca Emma Bovary, o tristă creatură, vaporoasă, indo­lentă şi egoistă, absentă de la cele mai stricte datorii, dezertînd din prezent pe-o portiţă clandestină a reve­riilor, unde n-o aşteaptă la capăt nimic alt decît neantul. Femeile din neamul Cumpătă au fost întotdeauna mai loiale cu viaţa. Altfel de soţii şi de mame... Gustul cenuşei din gură e fad şi intolerabil. Este nevoie să se scuture. Să se smulgă din lîncedele eflu­vii care o toropesc în viaţa această artificială, mor­bidă, laşă, care nu-i viaţă. Nu-i viaţă onest trăită. În una din zilele acestea... Nu! Mîine... Nu! În astă seară chiar, cînd se va întoarce Voicu de pe cîmp, o explicaţie va risipi tot ce e turbure şi fals în traiul lor, ca totul să devină simplu, calm, purificat... Ada descoperă, repetă cuvintele rare şi bune, aşa cum le va rosti, izvorîte dintr-un şipot proaspăt care a fost mîlit şi susură iarăşi. Iar mîine, va lua frînele casei ca toate femeile din neamul Cumpătă; va însufleţi încăperile acestea reci şi streine, din vina sa reci şi străine, nu din vina altora, nu a locului... Se simte ca în cea dintîi dimineaţă de convalescenţă, la Zapo­dia, după tifos, cînd era copilă... Fereastra deschisă, un şuvoi viu de aer, o creangă legănîndu-şi frunzele fragede. Aceeaşi senzaţie de atunci, dintre pernele albe de olandă, în aşternutul alb, răcoros; o divină întoarcere la viaţă. Ada a deschis capacul negru. Fiindcă întreaga-i fiinţă se exprima muzical, eliberarea din mucedele şi stătutele visări a irupt sub degete, pe clape, în verti­ginoase arpegii suitoare. Un stol de porumbel albi, fîifîind în cercuri nalte, rotindu-se în cerul de la Zapodia. Aceasta a văzut Mariana. Şi îndată a zvîcnit de pe covor. A năvălit strîngînd-o în braţe, sărutînd-o, izbucnind: — Ţi-a thecut, maman? — Mi-a trecut, gîză mică... Una nu întreba ce a fost şi a trecut. Cealaltă nu întreba de unde poate şti o gîzulie de copil că a fost ceva şi că a trecut. Se înţelegeau în asemenea ceasuri şi fără cuvintele celor mulţi, uzate şi calpe. Ada a strîns lîngă piept capul mie, cufundîndu-şi nările în părul moale, pufos, ondulat, cu miros de miere, de tei, de sulfină. — Maman, m-am gîndit la ceva... murmură Ma­riana. — O obrăznicie nouă? — Dacă era obhrăznicie, n-o mai spuneam eu... O făceam! La altceva m-am gîndit... Ceva sehios! — Mare minune! a zîmbit Ada, necăjind-o. S-aud minunea... — Cînd începem lecţiile de pian, maman? Aceasta nu-i sehios?... Ada a fost gata să răspundă; Mîine! începem mîine... S-a oprit. Fetiţa dovedea un rar talent, nelinişti­tor; dincolo de melodiile furate după ureche şi cîntate cu un singur deget, dădea alte semne, mai subtile şi mai puţin banale. Făgăduia să îndeplinească poate cu îndurarea unor mai generoase ursite, tot ce nu i-a fost ei îngăduit să ducă la capăt. Hotărîse să înceapă lecţii metodice odată cu toamna. Acum hotărîrea se arăta în altă lumină. Erau şi aceste lecţii o înstrăi­nare de Tîrnauca, de viaţa de aici; îşi rezervau aşa încă un tărîm numai al lor, un refugiu secret, altfel de balsam ai exilului. Mariana ciugulea nasturii de argint, nerăbdătoare: — Nu răspunzi, maman?... Cînd începem? — Maî tîrziu, gîză mică... Deocamdată ne aşteaptă altceva... — Aicea ne-aşteaptă? — Aici, dar unde? Fireşte că aici... Copila a strîmbat din botişor, a neîncredere: — La Zapodia am crezut că ne-aşteaptă ceva... M‑am bucurat că plecăm, maman!... Aicea, ce mahe procopseală ne-aşteaptă!... Altă dată, numai cu o jumătate de oră înainte, su­rîsul Adei s-ar fi crispat amar, abătut de remuşcări şi deznădejde. Încă o dată n-o cruţau roadele unei creşteri vinovate, în nostalgii transmise fetiţei ca un germen corupt al abdicărilor sale de la viaţă, de la prezent, de la datoriile simple şi devotate. Acum surîsul a fost luminos şi plin de încredere; surîsul convalescenţei dintre pernele albe, în dimi­neaţa cînd îi şuvoia în obraz aerul viu şi ameţitor. Ce‑aveau de făcut aici?... Dar cîte şi cîte n-aveau de făcut!... Le aştepta o groază de treburi mărunte şi teribil de importante. În livada cu pomii mici şi ali­niaţi ca nişte sărmani elevi într-un orfelinat, nimeni nu şi-a mai aruncat ochii; grădina cu flori de toamnă e potopită de bălării; încăperile lor cer o nouă şi dră­găstoasă orînduială... Ada s-a ridicat din loc, în foş­net grăbit de rochie! — Unde pleci, maman? — Nicăieri... Stai cuminte. Se afla în camera aceasta un mic tablou prins strîmb în cui, de-o lună, de două, poate din totdeauna. Aşa cum l-a bătut servitoarea. O miniatură ovală, dintr-o pereche simetrică: două profiluri din dreapta şi din stînga, făcîndu-şi faţă, reproduse după dese­nele lui Leonardo da Vinci din colecţia Luvrului. Nu simţise nevoia să îndrepte vreodată rama la locul său. La ce bun?... De-o lună, de două, poate din tot­deauna, tabloul strîmb o privea cu un ochi încrucişat şi sardonic, cum se luptă ea cu himericele-i stihii. O uşoară atingere de deget a fost destul. Ce simple şi limpezi apar toate; şi cît de puţină osteneală imploră, într-adevăr că imploră chiar, lucrurile neînsufleţite, pentru a se încorpora unui univers ordonat, calm de-o tonică armonie! De aici se cuvenea să înceapă. — Mîine schimbăm camera ta! a declarat Ada, în- torcîndu-se la scaunul pianului. Camera ta, ietacul meu, salonul... — Ca la Zapodia, maman? — Nu! Ca la noi. — Cum, ca la noi? — Ai să vezi tu, gîză mică... Pregătim o surpriză tatei... Cu fericita mobilitate a copilăriei, Mariana, cu­prinsă de neastîmpăr, s-a dat de îndată acestui joc nou. Bătînd din palme, gesticulînd, încordîndu-şi sprîn- cenile subţiri în grave meditaţii, ducînd degetul cînd la tîmplă, cînd la buze, improviza fantastice şi încîn- tător de puerile primeniri, care aveau să facă din co­nacul de la Tîrnauca un palat de cleştar încă nemai­văzut şi nemaipomenit. Punea la contribuţie poveştile lui moş Toader Gliga, castelele împărăteşti din gră­dinile cu mere de aur, iatacurile domniţelor adormite de-un veac, imaginaţia sa şi experienţa căpătată în construcţiile pentru păpuşi. Ada o asculta zîmbind, cu ochii umezi. De aici se cuvenea să înceapă, deşi pri­menirile vieţii de aievea aveau să rămînă departe de basme; viaţa adevărată pe care o trăiesc oamenii adevăraţi... A întors privirea pe fereastra deschisa. Fără nici o mirare l-a zărit pe Voicu în curte, în dreptul grajdurilor. Nu se întreba de ce nu a plecat pînă acum ori unde va fi fost pînă acum. Găsea foarte firesc. Toate erau foarte fireşti, într-o lume de mai înseninate rînduieli, în care nimic nu se petrece fără o ascunsă semnificare. Voicu dezmierda pe bot unul din cei trei cai de călărie, crescuţi sub ochii lui, hrăniţi din mîna lui: Izabel, şoim abia învăţat la frîu, cu părul luciu de smoală şi coada negru fuior pînă-n pămînt. Argaţii se   apropiau cu frică de el. Zvîrlea, muşca, necheza, sforăia, rupea căpestrele şi mesteca zăbala cu spume de sînge, într-un clocot aprig, smintit şi superb de tînără violenţă, meritîndu-şi deplin al doilea nume, şoptit cu un fel de superstiţioasă panică în sat: Dia­volul, trece Diavolul! Nu-şi cunoştea decît un singur stăpîn. Sub palma lui Voicu îşi alinta botul, ied ju­căuş şi îmblînzit. Astfel, zbirul dijmelor şi ruşfeturilor apărea în acea clipă umanizat. Din buzunar scoase o bucată de zahăr. I-a dat să ronţăie. Izabel mai cerea, lovind uşor din copilă, atin- gînd buzunarul cu nările. De la distanţă, chipul lui Voicu nu se desluşea. Îl ştia însă cu trăsurile destinse din posomoreala lui veşnică. În straiul negru de catifea, lat în spate şi strimt în şolduri, cu cizmele moi şi înalte, suplu în mişcări, făcea o geamănă pereche cu Izabel, calul su­perb şi năpraznic, buiac. Aştepta poate şi el numai cuvîntul unic, însă nespus, să-l îmblînzească. — Unde te uiţi, maman? a întrebat copila, sus- pendînd aprinsele-i închipuiri de basm. S-a înălţat pe pervazul ferestrei. A tăcut. A pătruns şi în ea dulcea uimire a priveliştei. Voicu Cojan a pus piciorul în scară, a săltat în şea, s-a încleştat un singur trup cu armăsarul, negru şi elastic centaur. Calul dănţuia din copite, s-a rotit, a pornit venind la pas către dînsele. Ada a gîndit absurd că şi acesta e un alt semn, în­scris în cartea îmbunatelor zodii. Voicu le-a văzut şi mînat de-o obscură, ocultă chemare, se apropia să capete gaj cuvîntul unic, încă nespus; preludiul expli­cării lor de diseară, după care totul va fi simplu, lim­pede şi pacificat pentru o viaţă întreagă. Mariana şopti: — Vine la noi... — Da, vine la noi! a repetat Ada. Dar n-a apucat să se ridice. Dincolo de geam şî de cerdac, pe linia balustradei, au înaintat două capete. Pandele, ţăranul cu nasul încovoiat ca pliscul de pa­săre: Niculina. femeia uscată, cu obrazul de ţărînă. Tot sîngele din inima Adei s-a golit. Ar fi vrut să închidă ochii şi nu putea. Ochii rămîneau deschişi larg, să cuprindă cu spaimă rînjetul rău, fioros, de pe chipul omului care trăieşte numai pentru ruşfeturi şi dijme. Voicu ţinea frîul c-o mînă, cu mîna cealaltă a tras harapnicul de pe umăr. A mugit ceva jucîndu-şi calul cîţiva paşi îndărăt, s-a năpustit vîjîind sfîrcul biciului în şuier, izbind în plin, îngrămădind trupurile deodată încovoiate, căzute sub cerdac. Un tipăt sfîşiat a scos Ada, nu oamenii prăvăliţi la pămînt: — Mariana, vino aici! Nu te uita!... Uită-te la mine... Mariana mea mică... Nu ştia ce vorbeşte, nici ce face. Singura grijă i-a fost să smulgă mai repede copila de la hidosul, crîn- cen spectacol. Să nu mai privească, să n-audă, măcar că era prea tîrziu. A ridicat-o de la geam. Şi ca să acopere răcnetul şi gemetele de-afară, tot pianului i-a cerut ajutor, dezlănţuind pe clape cele mai vuietoase arii, dezordonate şi spasmodice crîmpeie, pînă ce de­getele au ales cu ştiinţa lor marşul din Simfonia pa­tetică a lui Ceaikovski, cîntat de-o somnambulă. — Maman! se ruga Mariana. Maman, ce ai?... Opreşte! Opreşte maman, că mi-e frică...

TOBOGGAN ŞI ALTE DESFĂTĂRI JUBILARE     1   Era în anul una mie nouă sute şase, în Pavilionul agriculturii, la falnica Expoziţie jubiliară. Săli lungi şi răcoroase, sonore, unde pasul vizita­torilor se abătea arar. Iar cînd se rătăcea vreun ase­menea răzleţ trecător, paşii trezeau ecouri de boltă pustie ca în catedralele fără vreo faimă deosebită, şterse din obşteştile itinerarii turistice. Nici trei călă­tori într-un ceas. Un păzitor călca agale, în uniforma albă, de doc. Purta caiere de mustăţi uriaşe, după chipul şi asemă­narea generalului Jack Lahovary, fratele ministrului de Domenii şi Agricultură, la care a fost ordonanţă pe vremuri şi-l luase sub ocrotire. Dar în ciuda acestor stufoase şi crunte podoabe ale bărbăţiei, în ciuda mersului solemn, aidoma după cadenţa fostului său general şi stăpîn, ca să-i treacă timpul, îşi căuta îndeletniciri pe mintea copiilor. Număra paşii — soţ, fără soţ — de la o uşă la alta. Se silea să păstreze echilibrul pe o funie imaginară suspendată în văzduh: dunga îngustă şi neagră de pe marginea preşului întins, dîră de sînge, din sală în sală, printre snopii aliniaţi la front, printre strujenii fenomen şi florile de fîneată îmbălsămate cu rădă­cinile întregi în ierbare. La întors, schimba dunga paralelă din stînga. Gravitatea omului mustăcios, absorbit în această joacă de copil, avea ceva comic şi înduioşător. Părea că de izbînda finală depinde o sentinţă fără apel, de viaţă şi de moarte. Un pariu fatal cu destinul. Dacă dădea greş, o lua de la capăt, smulgînd mai avan fuiorul mustăţii. Dacă se auzea un pas răzleţit dinspre uşă, prins asupra faptului, îşi întocmea o înfă­ţişare nevinovată. Cu mîinile împreunate la spate, privea atunci som­noros la rafturile seminţelor orînduite în flacoane ci­lindrice, sferice, ovoide. Îşi strămuta ochii la tablou­rile sinoptice şi la diagramele recoltelor din ultimele patru decenii. Trecea apoi la placardele fabricilor de maşini agricole şi la pozele preparatelor spiţereşti pen­tru combaterea epizotiilor. Le cunoştea pe derost, deşi abia silabiseşte buchiile. Căsca deci în răstimpuri cu laba păroasă la gură, într-un fel de deznădejde a plictisului. Pe urmă, se oprea pentru a suta oară la dulapul cu larve conser­vate în spirt şi la gîngăniile prinse în ac: Duşmanii cîmpurilor noastre. Se aflau acolo rîme urîte şi mama burduhoasă a tuturor coropişniţelor de pe lume; încolăciţi viermi de pămînt şi cristalide găunoase de fluturi ca pielea năpîrlită de şarpe în ciulini. Se aflau mai ales prea minunate gîze, cu aripi mu­iate în toate irizările curcubeului, albastre şi roşii, violete şi verzi; gîze punctate cu aur şi elitre zim­ţate cu tivuri de purpură, bondari cu pîntec de ca­tifea sinilie şi cărăbuşi cu antene elegant arcuite. Atît sînt de multe gîzele şi atît de fantastic e scli- petul lor în neasemuita întrecere de culori şi de linii, încît nu par să fi fost vreodată făpturi sburătoare în- deaievea. Nu s-ar crede că au luat fiinţă dintr-un ouşor cît gămălia de ac; că sînt plăsmuite din ţesuturi care se sfarmă în vîscozitate dezgustătoare sub talpă.   Înfipte sub capacele de sticlă, aliniate după spiţe de neamuri şi misterioase clasificări, arată ca juvaie- rele bătute în nestemate dintr-o vitrină de bijutier. Se înşiră ca tot atîtea podoabe de topaz şi rubin, de ame- tist şi smaragd, ca tot atîtea coliere de safir şi boabe de mărgean tăiate în camee de-un migălos şi neîntre­cut faur. Paznicul, tîrgoveţ mărginaş rupt de trei generaţii de la îndeletnicirile cîmpului, a pierdut din părinţi odată cu semnul palmelor bătătorite, şi amintirea aces­tor gîngănii atît de vrăjmaşe bucatelor, cu toată ino­centa lor frumuseţe amăgitoare. A suta oară le pri­veşte şi a suta oară nu-i vine să creadă. Se minunează în sine, în lipsa unui tovarăş să-i ţină de urît. — Ţî-ţî-ţî! Nu s-ar spune, dom’le!... Coropişniţă, înţeleg... Rîmă, mai zic... Dar mîndreţea aia de gîzulie s-o faci ac de cravată, nu alta! Cum să strice, dom’le? Cum s-aducă prăpăd, dom’le! Cine le-a văzut cu ochii lui rozînd şi păgubind?     2   — Să încercăm în cealaltă aripă, Toto! Poate să fie ceva mai interesant... — Ce poate să fie mai interesant? Grîu, ovăs... Orz, orzoaică... Alte rădăcini de lucernă şi alte soiuri de porumb... Şi aşa mai departe. Te interesează, Lili? Te interesează, Margot? Tînărul în costum fumuriu, cu mustecioara mătă­soasă în furculiţă şi cu panamaua fină înălţată de-a coasta după fasonul pălăriilor de voluntari buri încă la modă în amintirea războiului sud-african, răsuci şnurul monoclului pe deget, plimbîndu-şi ochii ironici la cele două verişoare. I se păru că nu le-a convins. Amîndouă surorile, sprijinite în umbrele de dantelă albă, întîrziau nehotărîte în faţa vitrinelor cu ierbare   şi mustre de grîne. Se vedea lămurit că nu vreo rămă­şiţă de curiozitate le ţinea pe loc, ci numai o datorie de cuviinţă să nu părăsească prea grabnic şi ostenta­tiv, în văzul altora, un pavilion în care abia au intrat. Vlăstare de mari stăpînitori de pămînturi cu rosturi însemnate în politica ţării s-au supus cu resemnare dorinţei părinteşti. Au intrat să cerceteze în treacăt cîteva săli, pentru a avea ce povesti la masă, între feluri, cu exagerat entuziasm, ca dovada cea mai fără de îndoială că nu rămîn cu nepăsare la preocupările plugăreşti ale patriarhilor de clan. S-au asociat deci într-o voioasă complicitate. Două surori şi verişorul întotdeauna atît de amuzant, Toto. Bătrînii, plăcut impresionaţi de asemenea pretim­purii simptome de grijă gospodărească, aveau să le dea în sfîrşit dezlegare pentru a pleca în vilegiatură şi aveau să deschidă punga mai larg. Trecuse vremea vacanţelor şcolăreşti, la conacurile unde ani de-a rîndul mureau de urît între guvernante ursuze şi mioape, necunoscînd limba barbară a ţării, între sluj­nice desculţe, rîndaşi, vechili şi ţărani; cum îl apucă stenahoria pe paznicul ocrotit de generalul Jack Lahovary, între borcanele de seminţuri şi piramidele sfecle­lor de nutreţ. Îi aştepta acum valea Prahovei, Sinaia, apoi sfîrşi- tul sezonului la Constanţa. Iar cum recolta se vestea îmbelşugată peste seamă, pentru la iarnă, ca tot nea­mul lor de mari stăpînitori de pămînturi pînă la a treia spiţă, îşi rezervau Parisul, Carnavalul la Nisa, măcar o săptămînă la Monte-Carlo unde Toto are de încer­cat o martingală prodigioasă. Mieritau toate aşadar, această obligatorie corvoadă. O expediţie la pavilionul poreclit de gazetele opozi­ţiei: „Palatul magic al seminţelor de dovleac şi al coce­nilor de porumb!...” Toto îşi ciugulise din cîteva ochiri pospaiul unui detailat raport. Reţinuse un nume, o cifră, un total de tablouri statistice; pentru rest se bizuia pe imaginaţia care-l despotmolise din impasuri mai grave. Ce mai aveau de aflat? Întrebase, nerăbdător să se îndrepte spre alte zone ale expoziţiei, gălăgioase şi atractive, departe de acest lugubru cavou. Iar Lili şi Margot întîrziau cu răspunsul. De altfel, cea mai tînără dintre surori poate că nici n‑auzise întrebarea. Folosea luciul geamului de vitrină, drept oglindă, potrivindu-şi cocul şi buclele părului sub pălăria lată de pai, cutele rochiei de olandă, jaboul cu pliuri înfo- iate ca o guşă de porumbel rotat, după cum cerea moda timpului. — Bon! Alors nous continuons![1]  se resemnă ame­ninţător Toto, înfigîndu-şi monoclul în arcada sprîn­cenei şi începînd a citi cu glas uscat, pedant şi profe­soral, etichetele flacoanelor din rafturi: Grîu cîrnău; Triticum vulgare! ...Grîu mustăcios de vară; Triticum aestivum! Grîu englezesc; Triticum turgidum! ...Orz mucheriu; Hordeum hexastichon!... Hordeum distichon! Avena sativa! Avena orientalis. Avena nuda... Avena... — Que tu es drole! Finis![2] exclamă cea mai vîrst- nică dintre surori, rotind privirea alarmată spre intra­rea unde prin minune se ivise un grup mai numeros de vizitatori. On nous regarde, Toto![3]... — Ei şi? Qu’ils regardent, tas d’idiots!... Tu l’as voulu, Margot![4]... strînse din umeri tînărul, mutîn­du-se la vitrina alăturată şi înverşunîndu-se să recite dintr-un suflu etichetele superb caligrafiate: Phase­olus vulgaris, phaseolus nanus, phaseolus multiflorus şi alte multe faseole... Tiens! Acum încep să-i dau niţică dreptate lui papà! Tot are o misiune pavilionul acesta... Mînca pînă mai ieri Stan Tzoparlan borş de phaseolus multiflorus cu mămăligă de zea mais, şi habar n-avea ignorantul cu ce alimente savante se hrăneşte... — Toto, mai încet, te rog!... — Lăsati-mă că am dat peste-o idee genială! Am să-i vînd subiectul lui papà, pentru la toamnă... Tot pretinde că nu-s capabil de nici o ispravă serioasă în viaţă... I-o vînd, şi cu ideia mea pariez că înfundă opoziţia în doi timpi şi trei mişcări, la discuţia mesa- giului... Ce admirabil discurs! Cu patosul lui, parcă-l aud!... Onorrrată camerrră, guverrrnul a rrrezolvat chestia agrarrră cu fapte, nu cu vorrrbe!... Ne învi­nuiţi că sîntem reacţionarrri? Darrr pînă la noi, ce cultiva oarrre sărmanul plugarrr înapoiat, serac, hră­nit cu otrrrava cluburrrilor săteşti, rrridicola însă perrriculoasa aventurrră cu parrrfum poporanist a pre­tinşilor generoşi din opoziţie? Ce cultiva, onorrra- bila camerrră? O ştiţi prea bine, fiindcă sîntem o ma- jorrritate de agricultorrri, proprietarrri mai mult sau mai puţin marrri. Şi dacă n-o ştiţi, să v-o spun! Cul­tiva grîu cîrrrnău şi mizerrrabil porrrumb hăngănesc, fasole oloagă, orrrz mucherrriu, eţeterrra, eţeterrra... Astăzi? Astăzi, domnilorrr şi onoraţi colegi, aceste culturi primitive, nerrrentabile, absurrrde şi dezo- norrrante, da-da! dezonorrrante pentru veacul în carrre trăim; aceste culturrri înapoiate, anarrrhice, sterrrile, eţeterrra, eţeterrra, au fost înlocuite cu o agriculturrră metodică, înaintată, luminată, plină de prrromisiuni şi încorrronată de admirrrabile rrrezul- tate; o agriculturrră în pasul occidentului. Astăzi? As­tăzi cel din urmă ţerrran cultivă phaseolus nanus şi triticum turgidum, avena sativa şi hordeum hexasti- chon!... Astăzi... — Finis, Toto![5] Pentru numele lui Dumnezeu! On t’entend![6] repetă din nou cea mai puţin frivolă dintre surori, stăpînindu-şi rîsul şi pregătindu-se de plecare pentru a pune capăt acestei zeflemiste parodii a tira­delor, în care oricine putea să recunoască patosul, vo­cabularul şi gestul oratoric al vestitului vorbitor de la clubul partidului conservator, al boierilor de viţă, cu arbore genealogic şi blazon. — Qu’on m’entende, tas d’imbeciles![7] Parcă papà le spune altceva şi altfel de la tribună? Şi ostrogoţii aplaudă de-şi rup palmele, fiindcă doar de aceasta sînt ostrogoţi şi mameluci!... Tînărul în straie fumurii lăsă să-i cadă de-a lungul vestei de pichet monoclul atîrnat în şnur şi întoarse o privire dezgustată, peste umăr, asupra turmei de ostrogoţi şi de mameluci de la spatele său. Îndată se îndreptă însă de umeri cu o tresărire şi salută prea larg, în chip de pocăită scuză, un domn înalt şi spătos, cu barba rotundă şi sură, din fruntea grupului care îşi aştepta rîndul la vitrinele unde atît de spiritual perorase. Aooperindu-şi la loc cu fina panama cărarea pomă­dată şi prelungită pînă la ceafă, cercetă ceasornicul, cuprins de-o grabă subită. — Să mergem! rosti printre dinţi. Filons![8] Pe obrazul batjocoritor pînă mai adineaori flutură o umbră de stînjenire. Dar numai o umbră şi numai o clipă. — Qui est-ce[9]? voi să afle tînăra cu numele Mar­got, cînd s-au depărtat spţe uşă. — Cumpătă... Un certain[10] Iordache. Cumpătă de prin Moldova. — Qu’est-ce qui’il fabrique?[11] — Triticum turgidum!... Hordeum hexastichon!... Avena sativa!... Phaseolus nanus!... Aceeaşi fabrică şi aceeaşi marcă a onorabilului meu papà, ea şi a ono­rabilului vostru părinte... Prieteni de altfel, cu toate că sînt adversari politici, dacă se poate spune că fo­silele din speţa acestui domn senator Cumpătă au cumva vreo idee politică. Verişoara mai tînără îl privi bănuitor: — Un lucru nu pricep, Toto?... Acum vorbeşti aşa cum vorbeşti; iar cînd ai dat ochii cu el ai făcut o mutră!... O mutră!... Ca un licean surprins de pro­fesor cu ţigara în gură pe bulevard. Toto zîmbi unei amintiri nostime: — Lasă! Nu mai şti şi nu mai pricepe prea multe că ai să îmbătrîneşti prea repede, ma belle ténébreu- se![12]  E o poveste pentru altă dată. Îmi spui de mutra mea! Dar văzuşi mai întîi mutra lor?... Făcea toate paralele. Au venit în corpore, toată familia, cu căţel şi purcel, să zgîiască ochii la borcanele cu sîmburi de dovleac... Ce-o fi avînd de învăţat în materie de grîu cîrnău şi de orz mucheriu, un om care face agricul­tură de pe vremea Georgicelor lui Virgiliu sau a re­gelui dac Burebista, strămoşul său, şi cam tot cu me­todele de atunci?... L-am auzit o dată vorbind cu papà în tren... Fosilă, fetelor! De trei ori fosilă! Papà îi trăgea cu modernizările lui, eţeterrra, eţeterrra... El, de colo: „Apăi nu, cucoane Laurenţiu, altfel am apu­cat eu din bătrîni, cum au apucat şi părinţii dumitale... Şi în gromovnic spune că trebuie s-aştepţi schimbarea luminei înainte de-a pune sămînţa păioaselor în pămînt...” În orice caz, am să-i duc o bucurie lui papà. Expoziţia l-a convertit la moder­nizare pînă şi pe-un ruginit ca stimabilul Cumpătă, de vreme ce şi-a lăsat plugul de lemn, să constate de visu prin ce miracol al guvernului s-a metamorfozat grîul cîrnău în triticum vulgare! În pragul pavilionului, Toto îşi recăpătase astfel toată verva sarcastică, zdruncinată o clipă. Aprinse ţigara şi îşi azvîrli monoclul în găvanul orbitei, prinzîndu-l sub sprînceană cu neîntrecuta-i dibăcie care stîrnea întotdeauna admiraţia şi invidia amicilor de la Capşa, unde era considerat băiat de duh şi de viitor. De viitor deputat, viitor diplomat, viitor ministru — toate viitorurile deschise înainte-i. Trecu subsuoară bastonaşul de trestie şi luă co­manda celor două verişoare în rochii geamăne de olandă albă, spre alte alcătuiri ale falnicei Expoziţii jubiliare, mai puţin plicticoase şi vrednice de sarcasm.          

Baletul mecanic de Cezar Petrescu PROLOG       Patronul era un moşneguţ pipernicit şi chel. Bărbiţa rară ca firele din vîrful rădăcinii de hrean, redingota verzuie, manşetele tari şi cravata de fabrică prinsă în buton — le mai întîlnisem acestea în sute de exemplare. În cafenelele hîde şi triste, unde se adună mumiile pensionarilor să chibiţească moţăind în jurul   unei partide de table pe-un şvarţ.[i] Aşa eram gata să-l socotesc. Un fost arhivar la vreo primărie, agent auxiliar la vreo percepţie sau altceva  foarte mărunt, pe la o: Înregistrare, Ieşire, Condică de expediţii... Dar privirea mi-a fost hipnotic capturată de sclipirea maliţioasă a ochilor, lucind fosforic după ochelarii cei   mai bombaţi pe care i-am văzut vreodată. Şi n-au mai existat înainte-mi decît ochelarii aceştia. Imenşi, anormali, cu lentilele cercuite în ramă groasă       şi neagră acoperindu-i jumătate din figură, aşa cum dau înfăţişare monstruoasă şi neliniştitoare numai măştile      de scafandru. Sami îl definise zeflemist, în felul său de a zugrăvi prompt indivizii, după pilda coreligionarilor umorişti     din seminţia ghetourilor: Saphir, Şalom Alehem sau Zangwil.[ii] Spunea că n-avem stăpîn un moşneguţ cu ochelari, ci „o pereche de ochelari cu om”. Într-adevăr     la prima vedere, patronul părea o anexă de mică impor­tanţă, un modest pretext, un biet apendice al fantasti-   cilor ochelari. Pe de altă parte, Egor, seara, după ce-şi deşerta duzina de păhărele cu spirt şi cădea în patima lui rusească, să discute despre Dumnezeu şi Demon, despre bine şi rău, despre păcat şi pocăinţă; atunci ne încredinţa cu tainică înfiorare în glas şi fără cea mai mică umbră de îndoială, că patronul e un seamăn vîndut diavolului, dacă nu       cumva chiar întruparea lui trecătoare, întru cine ştie ce pierzanie a sufletelor. Iar Gustav, mecanicul neamţ, declarase pur şi simplu că nu ştie de unde să-l înceapă. Pentru Gustav, universul se împărţea în două lumi, răspicat distincte. Una pe care ştia de unde s-o înceapă     şi care de aci încolo nu-i mai oferea nici un mister, fiindcă o demonta piesă cu piesă, metodic, ca mecanismul unui motor. Alta ermetic refuzîndu-i taina, şi de care se dezin­teresa ca de-un mecanism scos din uz, condamnat şi ne­vrednic de vreo luare aminte. Cînd ne-am împrietenit, în primele zile, după cîteva neînsemnate schimbări de cuvinte, s-a oprit neaşteptat     în faţă-mi, cu cheia franceză în mînă. M-a măsurat din creştet pînă în tălpi şi mi-a vorbit, cu gravitatea care       nu-l părăseşte niciodată, atingîndu-mi pieptul, deasupra inimii, cu cheia franceză. — Pe dumneata ştiu acum de unde să te iau. Pot  începe de aci! Aci, la inimă, este ceva stricat... Spunînd, răsucea cheia pe un şurub invizibil, ca şi  cum s-ar fi pregătit să desfacă imediat cutia coastelor,      să scoată inima ca o piesă defectuoasă, s-o examineze      şi s-o pună la punct, pe loc, în cîteva învîrtituri de re-sorturi şi rotiţe. Am simţit că roşesc şi am rîs zgomotos, în silă, ca    să-mi ascund stinghereala. Gustav mă ghicise mai repede şi definitiv decît prietenii mei de altădată, care-mi erau astăzi străini; îi ocoleam şi mă ocoleau. — Nici rîsul acesta nu-mi place!... adăogase atingîn­-du-mi buzele cu metalul rece, Sună fals! Şi aci trebu-    ieşte ceva reparat...     Dar observ că nu v-am spus nici cine e Gustav, nici Egor, nici Sami, nici patronul: şi observ că n-am lămurit nici prin ce îndelungi şi spăimoase peripeţii am ajuns       în tovărăşia lor. Nu ştiu să povestesc după bunele orînduieli ale artei. Toate lecturile mele de demult, din cealaltă viaţă,  oricît de numeroase şi diverse au fost, n-au însemnat   decît desfătare de tînăr fără grijă, lenevit, superficial         şi fără experienţa aspră a vieţii. N-am dat niciodată   atenţie secretului prin care un povestitor mă cucerea la născocirile fanteziei sale şi mă captiva pînă la ultima     filă a cărţii. Mă desfăta — şi atîta îmi era destul. Astăzi, cînd experienţa cea înfricoşată a vieţii a tre­-  cut peste mine şi cînd iată că am şi eu de povestit o în- tîmplare trăită şi poate mai neverosimilă ca toate născo­cirile autorilor de cărţi; acum mă trezesc neîndemînatec   şi nehotărît, ca prietenul Gustav, în faţa enigmaticului nostru patron, căruia nu ştia de unde să-i desfacă primul resort, ca pe urmă să-l reconstituie piesă cu piesă. De aceea cer dinainte iertare cititorului întîmplător (dacă vor cădea vreodată rîndurile acestea sub ochii  cuiva) — cer, fără făţărnicie iertare, pentru nepricepe-  rea-mi de povestitor, pentru stîngăciile şi întoarcerile, pentru toate şovăielile şi lipsa de pătrundere cu care presimt că voi stărui fără folos asupra amănuntelor ne­însemnate şi voi uita desigur să pomenesc, măcar în treacăt, faptele într-adevăr importante ce m-ar ajuta să găsesc un început de explicare inexplicabilului. Ca orice fecior de bani gata, am fost crescut în voia tuturor capriciilor. Pentru mine n-a existat constrîngerea nici unei discipline. Aceasta mi-a intrat în fire şi-n     sînge. Şi aceasta, cum se întîmplă mai întotdeauna, a de­venit mai tîrziu şi pricina pierzaniilor pe care le-am ispă­-şit scump, cu preţul celor mai crunte căderi. Părinţii mi-au împlinit din cea dintîi copilărie toate voile şi mi-au îngăduit toate deşertăciunile. Averea, moşte-­nită din tată în fiu, li se părea şi lor şi mie inepuizabilă. Mai ales prea îndestulă pentru a mă scuti de o diplomă,   de obligaţia unei osteneli,  de  amînarea  unei  plăceri.  Tot ce-am învăţat, tot ce-am citit şi ce-am trăit pînă la două­zeci de ani, a fost după pofta de douăzeci şi patru de ore, iară un a doua zi. Ce doream dimineaţa, era fapt împlinit pînă în seară; ce visam noaptea, mi se împlinea dimineaţa. Eram egoist fără să ştiu. Vanitos, fără să-mi dau seama. Capricios, fără s-o simt. Tiranic, fără să găsesc împotrivire. Eram mîndru de tot ceea ce avea să mă umi­lească. Şi eram sclavul pornirilor mele nestatornice, soco- tindu-mă cel mai liber şi mai norocos tînăr din cîţi au fost şi sînt. Un unchi plicticos, savant şi cu obrazul chinuit de oribile ticuri, de cîte ori era invitat la masă la noi se  simţea dator să atragă atenţia mamei şi tatei că ase-   menea creştere îmi atrofiază instictul de conservare         şi-mi pregăteşte cele mai ireparabile nefericiri pentru viitor. Tata surîdea amuzat, cu îngăduiala cuvenită unor pa- radoxe de bătrîn maniac, cum era considerat în toată    casa unchiul Alec. Mama mă înfăşură într-o privire plină de înduioşare, invocînd o sănătate şubredă, care exista numai în închipuirea ei şi care mi-ar fi interzis, credea,     o muncă disciplinată, continuă şi ostenitoare. Iar eu îl uram pe acest unchi Alec, ca pe-un bătrîn cicălitor, inapoiat şi ursuz, venit să tulbure din perversiune de mizantrop o pace şi o armonie şi o fericire — toate de- săvîrşite şi toate eterne. Eu îl uram. El spunea că mă compătimeşte. Nu mă îndoiesc că mai ales mă dispreţuia. În orice caz, ne evitam cu făţişă antipatie. Ultima dată cînd ne-am întîlnit, a fost în camera mor­tuară a mamei. În aceeaşi zi cînd din încăpere fusese    scos coşciugul ei. Tata murise fără suferinţă, cu o lună înainte, de un neprevăzut atac de inimă. Mama a tînjit      şi s-a stins repede, ca o luminiţă cu uleiul sleit. După ce sicriul a fost închis în cavoul familiei, un­-chiul m-a luat de braţ şi m-a scos din cimitir. În haina solemnă şi neagră, ticurile lui mi s-au părut mai ridicole.  M-a  întovărăşit  acasă  şi  după  o  lungă  in- troducere, presărată de condoleanţe şi de aforisme asupra rostului nostru pe lume, m-a întrebat brusc, aproape   sever, cum am de gînd să-mi organizez viaţa după acest avertisment. — Cum adică? Ce înseamnă aceea „să-mi organizez viaţa?” am încercat să înţeleg, iritat de atîtea sfaturi         de care n-aveam nevoie. — Să munceşti! Să-ţi găseşti o axă existenţii. Să te ocupi de ceva... Măcar să-ţi administrezi chibzuit averea... Trîndăvia e mama tuturor ispitelor şi deci a tuturor nefericirilor... Vorbea cu obrazul tresărind de ticuri, cu ochii infla­maţi de plîns, fiindcă, recunosc, îşi iubise sora; iar pier­derea ei îi pricinuise o durere reală şi adîncă. Pentru că eram copilul ei şi fiindcă în acest copil îşi adunase dînsa toată viaţa, iar nu pentru mine, simţea deci datoria să      mă apere ultima dată de ameninţările care mă pîndeau       şi pe care nici pe departe, atunci, nu le puteam presimţi. Aceasta am înţeles-o mai tîrziu, cînd a venit ispă- şirea. Atunci însă m-a exasperat, ca o predică lipsită de     tact şi rostită neghiob, într-o cameră de unde nu se ri­-sipise mirosul luminărilor şi al smirnei. Începuse: — Risipa e mama... — Ajunge, unchiule Alec, cu aceste genealogii!... Ri­sipa e mama... Lenea e sora... Mi-a replicat cu asprime. Am răspuns tăios. Discuţia s-a încheiat într-un chip brutal şi teatral,       pe care nu-l premeditasem nici măcar cu o clipă înainte. Unchiul Alec îşi sfîrşea predica: — ...cînd n-ai să mai ai ce mînca şi cînd ai să te tre­zeşti singur pe lume, fără prietenii care te linguşesc   astăzi, te vor exploata mîine şi te vor părăsi poimîine; atunci să ştii că în casa mea, aşa modestă cum e, ai să găseşti un pat şi o farfurie întinsă la masă. Nu ţi-o    doresc. Dar ştiu că aşa se va sfîrşi! Nu poate să sfîr-  şească altfel... Tu care... Am apăsat butonul soneriei. În prag, ca şi cum ar fi ascultat la uşă, a apărut valetul în haina de doliu a      casei. Am întins arătătorul, cu nemărginit orgoliu de stăpîn pe voinţa mea şi pe destinele mele: — Domnul a cerut pardesiul! Grăbeşte! Unchiul Alec nu şi-a isprăvit fraza. A deschis ochii mari, cu răsuflarea înecată de indignare şi cu toţi muşchii obrazului zvîrcolindu-se într-un tic dureros. Pe urmă        şi-a luat pălăria cernită, a trecut pe dinainte fără să mă privească, înalt şi gîrbov, cu umerii apăsaţi de o povară prea grea pentru bătrîneţea lui, acum cu desăvîrşire singură. În prag s-a biruit şi s-a întors: — Dan! Eu tot te aştept. Să ştii că uit aceasta şi te aştept... Patul, masa... Acum nu mă mai îndoiesc că tot     la ele ai s-ajungi! Trebuie să ajungi!... — Ce aştepţi? Închide uşa! am poruncit slugii. Apoi, pentru mine, ca o uşurare, am rostit: — Moşneag nebun! Cioclu maniac şi caraghios! Bietul unchiul Alec! Era un cărturar îmbătrînit între cărţile sale, absent de la tot ce se petrece în lumea cea     de aievea, abia luînd aminte la înfăţişarea străzii şi a oamenilor, cînd îşi făcea seara plimbarea de-un ceas,       cu mersul lui rar şi dezarticulat, de cocostîrc. Toţi îl considerau incapabil să priceapă ceva din rostul vieţii reale, din patimile, din suferinţele, din mobilul actelor omeneşti. Îl socoteam incapabil să poată descifra viaţa cea vie, desprins s-o trăiască numai pe cea uscată,     a cărţilor. Şi totuşi, citise dinainte, ca într-o carte deschisă din rafturile lui, toată linia frîntă a vieţii mele, cu o în- spăimîntătoare şi profetică precizie. M-am aplecat pe fereastra deschisă, afară l-am văzut traversînd strada printre cioclii care desprindeau din     ţinte draperiile negre şi le încărcau în furgon. S-a oprit, biruindu-se încă o dată, privind înapoi, gata să se în­- toarcă şi să urce scările. Pe urmă, a scuturat capul, cum alungi un gînd imposibil şi te lepezi de o povară insu­portabilă. A trecut înainte, cu ochii în pămînt, fără să   audă zgomotul străzii. Am înţeles că nu-l auzea, acest vacarm al lumii exte­rioare, fiindcă o clipă a fost să nu-l strivească un auto­mobil cu toate roţile frînate pînă la fund. — Eşti surd? Ramolitule! strigă şoferul, scoţînd capul pe portieră şi înjurînd furibund. Unchiul Alec păşi mai departe, nepăsător, abia res- pingînd cu un gest al mîinii slăbănoage ostilitatea unui univers care nu-l mai interesa. De-atunci nu l-am mai văzut niciodată.     CARTEA ÎNTÎI   I ANGELA CU OCHI DE AZUR       — La ora cinci sînt întotdeauna acasă, dragă dom- nule!... Dar mai bine să alegem o zi, cînd sînt singură... Astăzi e luni. Ce-ai spune, bunăoară joi?... Joi, la cinci... — Trei zile... Mi se par o eternitate, doamnă. Un deget înmănuşat mă ameninţă în glumă: — Flatteur! Va!... Pe urmă, mănuşa fu întoarsă pînă la jumătate, să lase liberă sărutului pieliţa goală. — Aşadar, la revedere, domnule. — La revedere, doamnă. Am apăsat buzele mai îndelung decît îngăduia cuviinţa, pe mîna parfumată şi proaspătă. Mîna nu s-a retras, complice. Lipit de uşă, i-am făcut loc să treacă. Femeia surîdea. Eu surîdeam. Iar totul mi s-a părut deodată transfigurat, încîntă-    tor, într-o divină fericire de a trăi. Ceva nelămurit şi extatic, o magie dezlegase lumea de trista robie a gra- vitaţiunei. Totul era uşor, imponderabil, aerian. În plămînii dilataţi, fericirea mă sufoca. N-am putut înţelege niciodată, ce mizerabilă infirmi­tate a suprimat din instinctele omeneşti presentimentul. Se spune că turmele duse la înjunghiere, înainte de      a ajunge la abator, încep să lărgească nările neliniştite;    se zbat şi încearcă o împotrivire. Merg sub ciomag, dar mugesc dureros, a moarte. Se spune că înaintea cata­clismelor care zguduie scoarţa pămîntului, sălbăticiunile se ascund înfricoşate; păsările cerului golesc orizontul. Aparatele precise din observatoare n-au înregistrat încă seismele, inteligenţa şi calculele omeneşti nu bănuiesc încă nimic; dar antenele fine ale instinctului animal au distins în rumoarea de toată ziua a vieţii, avertismentul imperceptibil al catastrofei ce va să vină. Eu surîdeam fericit. În clipa aceea se decidea în nevăzutul viitorului, o prăbuşire care într-o viaţă omenească e tot aşa de ire­parabilă ca un cataclism cosmic în destinul planetelor;    eu surîdeam sufocat de fericire. Nu înţeleg nici chipul naiv şi rudimentar în care am rezolvat noi taina fatalităţii. O socotim excepţională. Pri­gonind arareori, ici-colo, o victimă împotriva căreia numai excepţional se înverşunează. Dar din ce viaţă, oare, lipseşte fatalitatea? În ce existenţă oricît de măruntă şi oricît de banală în medio­critatea ei aparentă, nu şi-a înfipt gheara să smulgă o victimă dintr-un destin şi s-o strămute în alt destin?       Te-ai urcat într-un tren după ce-ai pierdut pe celălalt,      iar trenul al doilea s-a rostogolit într-o prăpastie;      aceasta da, numim fatalitate! Fiindcă deznodămîntul       aci a fost imediat şi violent. Există însă cealaltă fatalitate din fiecare zi, care se insinuează perfid şi trece neluată în seamă: micul eve­niment divers, cu dezlegarea într-o catastrofă latentă, amînată cu zece ori cu douăzeci de ani. Ai întîrziat o clipă mai mult în faţa unei vitrine; ai apucat grăbit pe altă stradă; te-ai aşezat pe-o banchetă    din stînga a unui tramvai; ţi-ai uitat cutia cu chibrituri acasă; ţi-a cerut vecinul de masă lista de bucate; ai   răspuns unui necunoscut care întreba adresa unui medic. Un nimic, nici nu-l poţi numi un fapt, un gest, pe care       l-ai uitat în aceeaşi clipă. Iar nimicul acesta, fără să ştii cum şi prin ce misterioasă logică, dezlănţuie o înverigare de cauze şi efecte invizibile, comandă el din clipa aceea destinului tău. Puteam să intru pe altă uşă. Îmi amintesc perfect        că am stat nehotărît, după ce-am aprins ţigara şi am cum­părat un ziar. Pe uşa aceea se înşira o familie de englezi,  în costumele  lor  tărcate  de  turişti,  cu  inseparabilele  lor umbrele, bastoane, cutii cu binocluri şi aparate foto­grafice atîrnate în curea. S-au oprit să discute vociferînd gutural printre dinţii lor mari şi laţi. Astupau intrarea. Femeile consultau ghidul şi despăturiseră un plan. Ţin minte figura arogant-respectuoasă a portarului aşteptîndu-i să se decidă, cu acea privire oblică şi supe-rioară, al cărei secret îl cunosc numai coloşii solemni, în uniformă de amirali, cu strălucitoare fireturi şi cu pieptul tapisat de decoraţii, de la intrarea marilor cafeuri, cluburi, hoteluri şi restaurante. Privirea uriaşului invita elocvent şi sever. Turiştilor le păsa mai puţin decît de privirea oarbă, de piatră, a unui idol indian sau chinez. Am intrat atunci în cafenea, prin uşa din cealaltă faţadă. Fără acest episod neînsemnat, cu o întîrziere sau o gra-bă de un singur minut, nu ne-am fi întîlnit poate nici­odată, iar viaţa mea, poate ar fi fost alta. Eram hotărît să plec în aceeaşi seară. N-aş fi avut pentru ce mă întoarce multă vreme. Matematic, într-un calcul al probabilităţilor, şansele să se încrucişeze dru­murile noastre vreodată ar fi fost reduse la zero. O familie de englezi, pe care nu i-am mai văzut de atunci şi care cutreieră poate şi acum continentele în straiele lor tărcate de turişti, echipaţi cu ghiduri, bino­cluri şi aparate fotografice, au baricadat cu insolenţa lor britanică o intrare aşa cum pune stăpînire neamul lor pe toate strîmtorile mărilor şi oceanelor. M-au abătut din cale numai cu zece metri şi m-au întîrziat numai cu un singur minut. Cu mai puţin încă. Viaţa mea dintr-atît s-a frînt. Iar dînşii rînjesc cu dinţii lor de cal, în celălalt capăt al planetei, cocoţaţi pe-o piramidă, căţăraţi pe-un templu indian, urcaţi într-o pagodă, fotografiind o caravană de cămile sau navigînd pe Mississippi; rînjesc şi vociferează fără remuşcarea nici unei răspunderi. Abia am împins cealaltă uşă şi cineva care ieşea s-a oprit, s-a întors, m-a strigat: — Dan! Tu aci? De cînd?... Ce surpriză!... Era un cunoscut, pe care nu-l puteam numi un  prieten. Un client de curse, de baruri şi de cabarete, întîlnit în ţară de cîteva ori, cînd ne-am vorbit în treacăt şi ne salutam cu îndestulă indiferenţă. Aci, la cîteva mii de kilometri distanţă, un compatriot însemna aproape un prieten. Îmi spusese întotdeauna: domnule... Devenisem Dan! — Dă-mi voie să-ţi prezint o compatrioată... N-am auzit distinct numele. Nici nu i-am văzut bine faţa. Atît. Ochii albaştri, de o puritate celestă, care m-au inundat de lumină. S-au întors din cale să afle veşti din ţară de la un proaspăt sosit ca mine. Am stat la masă, cît? Mai puţin de o oră. Atît cît a durat un ceai cu brioşe, şi cît i-am informat despre schimbarea de guvern în perspectivă — cu intrigi vagi, pe care abia le cunoşteam, fiindcă prea puţin mă interesaseră vreodată. Am văzut-o mai bine. Privirea albastră sub genele lungi topea ceva în mine; ceva pînă atunci rece şi cris- talic. Am înţeles că prietenul era pentru dînsa un tovarăş întîmplător în ziua aceea. Un cunoscut fără nici un drept asupra ei, camarad de vilegiatură şi de Cazino, într-o co­lonie restrînsă de compatrioţi. De altfel, el pleca. Ea rămînea. Eu am rămas.   „La ora cinci, sînt întotdeauna acasă...” A fost atît de simplu! O invitaţie. Un surîs. O mînă  mai îndelung apăsată pe buze. O chema Angela. Ceilalţi îi spuneau „Angela cu ochi de azur”. I-am spus îndată Ange... Există oare ochi de-un albastru mai pur ca acela şi în dosul lor, o cloacă în care totul să se spurce şi să se în­venineze, mai fără tămăduire? Astăzi încerc să reconstituiesc zi cu zi, cronologic, faptele, cum aş înşira mărgelele risipite, pe o aţă. Şi tot nu pot lămuri cum fiecare zi trecută mă mîna cu un pas nesimţit spre deznodămîntul inevitabil. Acum, cînd ciclul e încheiat şi cînd mai uşor ar fi deci să descopăr conspiraţia cauzelor şi complicitatea efectelor, încă tot nu pot lămuri acoasta. Atunci, nici atît! Atunci, ghemuit pe pernele de la picioarele ei, aşezat cu bărbia pe genunchi, priveam în albastrul celest, ca un cîine fidel cu tot universul concentrat în ochii stăpînei. Viaţa curgea tumultuoasă alături, în acel paradisiac ţărm al Mediteranei, orînduit ca un vast parc, un zgomo­tos dancing, un febril tripou, pentru desfăţul tuturor privile-giaţilor din cele cinci continente. Pentru mine nu mai exis-ta. Închisesem viaţa într-un singur nume îngînat: Ange... Îmi amintesc că o singură dată, un singur om a în­cercat să mă apere de pierzanie, la început, cînd ar mai fi fost încă timp. L-am cunoscut atunci şi acolo: o banală cunoştinţă de sezon. Era un om gras, cu gîtul scurt, cu ochii înecaţi de osînză. Îmi părea grozav de vulgar, şi fiindcă tinereţea, zvelteţea şi averea socoteam că-mi dau tot atîtea supe­rio-rităţi asupra lui, m-am simţit dator să-l tratez cu o zdro-bitoare aroganţă. Îi tăiam vorba cu glume grosolane, pe care le credeam de-o sclipitoare vervă. Iar argumentele i le respingeam cu o brutală aluzie din senin, la diformi­tatea lui fizică. Părea că nu observă. Trecea peste aceste impertinenţe cu un surîs blajin care mă indigna. Încă nu mai văzusem atîta nesimţire! Căci aşa numeam eu blîndeţea aceea netulburată: nesimţire. Într-o zi, după ce-mi slujise mai veselă ţintă ca întot­deauna celor mai stupide hazuri de băieţandru rîzgîiat, s-a ridicat greoi din jilţul de paie şi mi-a făcut semn cu ţigara de foi să-l urmez pe terasă. Am păşit după el agresiv. Nu mă îndoiam că, exas­perat, se hotărîse să-mi ceară socoteală. Voiam să-i arăt că nu sînt un laş şi că nu s-a născut omul care să mă intimideze. Terasa dădea asupra Mediteranei. Un cer albastru şi    o mare albastră se confundau pe linia imprecisă a ori­zontului. În stînga Cap Martin, Menton; în dreapta Cap d’Ail, Beaulieu, după Cap Ferrat ascunsă Nisa şi toată coasta de Azur, cu o sută de cazinouri, o mie de palasuri   şi cu zece mii de automobile şi autocare, vînturînd toţi sătuii lumii cu toţi paraziţii lor. — Poftim! m-am apropiat pieptos, să-l înfrunt. El stătea rezemat cu spatele de balustradă. Nu ridica ochii. Privea scrumul ţigării. Întrebă: — Rămîi mult aci?... — Nu ştiu! am strîns din umeri. Şi aceasta ce te importă pe dumneata? Poate rămîn o lună, poate un an, poate pentru totdeauna... Dar, încă o dată... Ce te intere­sează aceasta?... Îmi imaginam că n-am de dat socoteală nimănui! Omul ridică ochii încet, mă cîntări parcă să vadă cît sînt de uşor. Pe urmă aruncă brusc ţigara şi vorbi repede, cu hotărîre: — Pot spune că nu mă interesează şi totuşi mă inte­resează!... Ca dovadă că am simţit o datorie omenească  să-ţi vorbesc. Plec mîine... După lumea care te încon­-joară, sînt sigur că nu o să se găsească nimeni să-ţi     spună ceea ce simt datoria să-ţi spun eu. Poate din laşi­- tate n-au s-o facă. Poate fiindcă nici ei nu văd, nu ştiu... Poale din complicitatea în care trăiesc toţi aci... Poate    din toate acestea, laolaltă! — Nu înţeleg. Despre ce vrei să vorbeşti?... Îmi puse mîna grasă pe umăr şi în loc să răspundă, întrebă el: — O iubeşti într-adevăr? Ori e numai un capriciu trecător? I-am scuturat mîna de pe umărul meu. — Cu ce drept întrebi? Dumneata nu înţelegi că acoastă întrebare e o indelicateţe pe care nici nu ştiu cum s-o calific?... Omul gras rîse, zguduindu-şi abdomenul diform. — Drept! Delicateţă!... Dar cînd e vorba să scapi un om de la înec, nu te întrebi nici cu ce drept o faci aceasta şi nici n-o poţi face cu delicateţă. Îl apuci cum poţi... De ceafă, de păr... Destul să-l poţi scoate la ţărm şi la viaţă... Făcu o pauză şi nu ţinu socoteală de întreruperea mea. Se aplecă şi-mi vorbi rar, apăsînd şoptit pe fiecare    cuvînt: — Dacă o iubeşti într-adevăr, în noaptea aceasta chiar, strînge-ţi bagajele, urcă-te în tren. Pleacă fără să laşi adresa. Fugi cît mai e timp... Ascultă-mă! Cît nu e prea tîrziu... Am început să rîd zgomotos, plimbîndu-mă pînă în capătul terasei şi revenind. Atîta naivitate mă dezarma. Depăşea ofensa. Am întrebat, bătînd capătul ţigării de porttigaret, cu o curiozitate înveselită, să văd pînă unde merge stupiditatea acestui individ gros şi nătîng, ca un hipopotam: — Şi cum îţi veni ideea?... Ce grad ai în „Armata Salutului”? —  În „Armata Salutului” n-am nici un grad şi nici nu sînt filantrop de profesie. Iar ideea mi-a venit din cea  dintîi zi, cînd v-am văzut alături şi-am înteles. Am în-  ţeles că nu ştii şi că n-are să vină nimeni să te facă           să ştii.. Îmi asum un rol ingrat. Puţin îmi pasă! Poţi         să-mi întorci spatele. Mîine tot plec... Cred că nu o să ne întîlnim prea des, fiindcă lumile noastre sînt despărţite. — Ei, spune. Ascult! l-am privit surîzînd, din creştet în tălpi, cu picioarele răşchirate şi cu mîinile la spate. Mă pregăteam să mă amuz şi regretam că n-am mar­tori să asiste la execuţia mea zeflemistă. — Dumneata, tinere, te-ai întrebat de unde vine Angela dumitale cu ochi de azur? mă cercetă în ochi   omul gros. Te-ai întrebat unde te poate duce?... Înţeleg, după dispreţul cu care strîngi din umeri, că aceasta e chestiunea ce te-a interesat mai puţin. Totuşi e bine cîteodată să te uiţi îndărăt, la trecutul cuiva, ca să-i  cunoşti viitorul... De altfel, concluziile ai să le tragi singur, eu nu-ţi pot servi decît faptele. Te rog să mă crezi: fap- tele cele mai strict controlate. Altfel, nu mi-aş permite să le rostesc. Am început să-mi pierd răbdarea. L-am întrerupt: — Prea multă introducere... E ceva atît de teribil, încît e nevoie mai întîi să mă cloroformizezi? Omul gras încruntă sprîncenele, pipăindu-şi pe emis­fera burţii lanţul ceasornicului: — Vrei, cum s-ar spune, adevărul brut? Iată-l ca o   fişă a poliţiei secrete, cum de altfel şi cred că e con­-     semnat într-o asemenea fişă... La nouăsprezece ani, mări­tată cu un modest funcţionar. După doi ani, văduvă prin deces. Bărbatul la morgă, cu un glonţ în tîmplă. După   şase luni, amestecată într-un scandal despre care au   vorbit gazetele şi unde numele i-a fost dat sub iniţiale. Poate ţii minte? Un avocat care-şi vindea interesele clienţilor... După cincisprezece ani de carieră strălucită    şi după zece ani de căsnicie, s-a lepădat de tot, de ne- vastă, de copii, de cinste... A fost găsită în camera lui    cînd l-au arestat. N-avea juridiceşte nici o vină. După      un an era aci. Poate cunoşti cazul bancherului Zolittis?...     Nu ştiu cîte case, nu ştiu cîte fabrici; o bancă so-           lidă de familie, moştenită şi dusă la prosperitate de        trei generaţii. Poate ai auzit şi de crahul care a aruncat      pe drumuri nu ştiu cîte sute de deponenţi, văduvele dînd asalt uşilor sigilate, ridicînd copiii deasupra capetelor; intervenţia poliţiei, ciocnirile cu jandarmii şi focurile de revolver. A fost unul din cele mai dramatice scandaluri financiare din ultimul timp. Crezi că-ţi povestesc fantas­magoriile unui reportaj senzaţional?... La Bucureşti îl    poţi vedea şi acum pe Zolittis... Un fost om... Un spectru abrutizat şi bărbos, cu gulerul plin de slînă, dînd tîrcoale cafenelelor şi primind, cu un surîs tîmp, un ceai cu corn, de la samsarii pe care îi zvîrlea pe scară, cînd veneau să-i propună o afacere necinstită... Îi zvîrlea celălalt Zolittis, dinainte de a fi cunoscut pe Angela dumitale cu ochi   de azur... Dacă îl întîlneşti vreodată, opreşte-l şi-i şop­- teşte numele ei în ureche... Angela cu ochi de azur! Îţi garantez că vei avea un spectacol pe care, cu toată ave­-  rea dumitale, nu-l poţi plăti... De atunci au fost alţii. Pe aceştia de aci, nu-i cunosc. Au ajuns numai zvonuri vagi. Atîta ştiu: Există undeva un individ. Un frate. Un fel       de brută păroasă. Pe acesta îl întreţine. Şi acesta o com­pletează... Acum s-a făcut nevăzut, îmi pare din motive    pe care le cunoaşte numai poliţia discretă a unui stat        ca principatul acesta de operetă, trăind din caniotă şi din fărimiturile lepădate de toţi aventurierii lumii. Fii sigur însă că n-a dispărut pentru multă vreme. Şi fii sigur că     n-are să-apară singur. Ce nu izbuteşte Angela dumitale cu ochi de azur nu scapă niciodată fratelui şi tovarăşilor săi.  E o frumoasă asociaţie, un superb sindicat pentru jumuli-rea imbecililor, cum nu se poate vedea şi nu prospiciază decît în acest paradis al Angelelor cu ochi de azur... Nu m-am mai putut stăpîni, cu pumnii încleştaţi, inaintind spre el: — Ai terminat, domnule, cu aceste neghioabe inven- ţiuni de roman foileton?... Nu ştiu ce mă opreşte... — Să pleci? complectă omul, punîndu-mi mîna pro­tectoare pe umăr. — ...Să te arunc pe scări, în brînci! am complectat    eu, zvîrlindu-i mîna grea de pe mine. Omul rîse. — Bagă de seamă!... Angelei dumitale cu ochi de azur nu i-ar face deloc plăcere un scandal în casa ei. De aceasta are mai ales oroare. Iubeşte grozav discreţia! Şi pentru foarte binecuvîntate motive... Spunînd, omul gros se întoarse pe călcîie greoi, ca       o lespede care se învîrte cînd ai apăsat un buton secret. Intră în salon. Eu am rămas afară, muşcînd capătul ţigării. Marea era albastră. Cerul foarte albastru. Se înşira       o procesie de bărci, cu pînzele înalte şi zvelte. Totul era  de un calm nefiresc şi de o frumuseţe dureroasă. Cum puteau exista oare făpturi atît de netrebnic plămădite şi din ce abjectă scursoare omenească, să poată născoci asemenea mîrşăvenii? Răsuflarea lor spurcă transparenţa pură a aerului. De ce-i rabdă natura? Cu gura înăcrită de scîrbă, am lepădat ţigara stinsă, peste balustradă, în mare. Cînd am intrat în salon, Ange mi-a ieşit înainte, pri- vindu-mă drept şi loial în ochi, cu ochii ei de azur. Surîdea nevinovat, fără nici o bănuială: — Ce ţi-a spus Faty? (Aşa îl botezasem eu în derîdere, după numele unui comic obez de cinematograf, celebru   în acea vreme.) Dacă te-a admonestat cumva, să ştii că    eu îi dau toată dreptatea, Dan! Exagerezi cu tachinările tale... Eşti crud şi odios, fără să-ţi dai seamă... Îl faci să sufere, mai ales că... Făcu o pauză şi roşi pudic, privind în pămînt şi răsu­cind între degete boabele colierului de perle pe care i-l   dăruisem după cea dintîi noapte. Continuă, fără să ridice ochii umbriţi de genele lungi: — ...mai ales că de cinci ani, de cînd îl cunosc, n-a contenit să mă asomeze cu priviri languroase... Cred că   nu eşti gelos? Şi, mai ales, te rog să nu fii răutăcios cu el. E destul de ridicol şi fără aceasta... Cum i-am prins mîinile amîndouă şi cum aş fi stri-   vit-o în braţele mele, dacă n-ar fi fost salonul plin!   Angela mea gingaşă şi naivă şi bună... Totul se explica mai simplu decît cea mai simplă explicaţie. Faty era gelos. O iubea fără nădejde. Iar ca     să înlăture din jurul ei pe toţi cei care i-o îndepărtau,  urzise şi această disperată infamie. Să-i alunge pe toţi.   Să-i rămînă lui. O femeie singură e aproape o femeie cucerită. Numai să ştii a aştepta şi să fii gata, cînd n-are  pe ce umăr îşi sprijini fruntea. Pînă aci ajunsese, canalia! Iar Ange îi plătea această dezgustătoare laşitate apă- rîndu-l de inofensivele mele săgeţi şi înduioşîndu-se de înfăţişarea lui grotescă. M-am întors căutîndu-l cu ochii în salon. Aş fi vrut să-i scuip în faţă usturătoarea generozitate a Angelei. Dar Faty îşi lua ziua bună. Săruta mîna unei doamne într-un jilţ. Şi cum se plecase, cu pantalonii întinşi pe        o emisferă enormă, nu ştiu ce m-a oprit să nu-i aplic o lovitură din plin cu talpa ghetei, să-l trimit rostogolin-   du-se de-a buşilea prin uşile deschise, pe scări, pînă în stradă. Canalia!     [i] Cuvîntul poate fi des întîlnit în literatura şi publicistica noastră, pînă în anii 50, denumind cafeaua trecută prin filtru. Vine din germanul „schwarz” = negru, cu evidentă referire la culoarea băuturii.       [ii] Moritz Saphir (1793—1858) s-a afirmat în literatura germană prin volumele Scrieri diferite, Noi scrieri diferite, Prostii etc. Şalom Alehem (1859—1916), autorul povestirilor despre Tevie lăptarul, este socotit un clasic al literaturii idiş moderne. Israel Zangwill (1864—1926), scriitor de limbă engleză, s-a făcut cu­noscut mai ales prin romanul Copiii ghetoului (1892).      

PARTEA ÎNTÎI   COMOARA REGELUI DROMICHET   C  a  p  i  t  o  l  u  l    I                                                         La banchetul umbrelor închinau                                                   oaspeţi ciudaţi.   Cerul era străveziu şi înalt, fără pată. Lumina bălaie     ca mierea. Era o primăvară lină, cum au mai trecut pe aicea mii. Raza s-a alungat jucăuş cu o gîză. S-a furişat subţiată prin ochiurile frunzarului fraged. A stătut tremurînd dez­mierdare vicleană de somn, pe gene. Mîna omului din cerdac a lunecat răpusă de toropeală. Şi în aceeaşi clipită, degetele căzînd au smuls perdeaua cea groasă care astupa arătarea de mult aşteptată. A fost ca o dezlegare de vrajă. Valea s-a deschis deodată cu sclipet de arme, de coifuri, de scuturi, în soare — şi cu oamenii vechi ai acestor ţinuturi.   Erau mulţi şi nu se asemănau. Erau trecătorii de o parte, la masa lor de belşug, cu pocale de aur şi tipsii de argint. Erau la cealaltă masă,     de lemn, cioplită grosolan, localnicii statornici, în straiele lor aspre de cînepă şi păr, cu talere de paltin şi cupele scobite în corn răsucit de bour. Aşa cum ospătau la mesele lor deosebite, se înţelegea din ce lumi depărtate s-au întîlnit. Căpitanii oştii străine purtau în obraz semnele bătă- liilor de la marginea pămîntului, în nisipuri şi arşiţe de dincolo de mări. Dar în chipuri, în mişcarea lenevoasă       a mîinii şi în vestmintele muiate în purpură, în pieptarele cu solzi de aur şi-n brăţările bătute în nestemate, mai purtau şi o moleşeală de trai bun şi huzur, molipsită şi adusă cu dînşii din satrapiile Asiei. Mîncau tolăniţi pe cline aşternute cu velniţi înflorite     şi covoare persieneşti. Întindeau peste umăr pocale fili­granate, în care robii cu fuste femeieşti şi cercei în urechi turnau din amfore pîntecoase vin untdelemniu de Tasos, Chidos şi Rodos. Servii erau tineri şi gingaşi la faţă, ca fecioarele. Stăpînii se purtau cu obrazul ras, cu mădularele mlădiate de scalde şi unsori parfumate, cu părul scurt retezat pe frunte. Se arătau subţiri la mîncare. Alegeau, frunzăreau şi zvîrleau. Împingeau la o parte, cu scîrbă, bucatele barbare şi gustau numai din felurile orînduite festinurilor regeşti: vînat în sos verde de mirodenii, păuni rumeniţi, întregi, sub penele lor albastre şi aurii, miei umpluţi cu măsline    şi fripţi în miere şi vin de stafide, dulciuri de migdale dospite în unt şi tăvălite în seminţi aromate din grădinile Indiilor. Toate fuseseră cărate cu dînşii în proviziile oştirii, de peste ape, şesuri, munţi şi iarăşi ape, şesuri şi munţi, pentru prăznuirea biruinţii de arme, aşa cum o ştiuseră neîndoielnică şi cum n-a venit. Biruinţa fusese şi de astă dată, de partea celor de la masa de alături. Oameni pietroşi, pletoşi şi bărboşi, muşcînd din hălcile fripte, ca leii. Oarecare mirare şi semn de plăcere au arătat oaspeţii numai la păstrăvii subţiri ca pumnalele de argint şi tot     ca pumnalul stropiţi cu picuri mărunţi şi roşii de sînge. Carnea lor era albă, dulce şi fără miros. Principele asiatic, Klearhos din Heraclea Pontica, po­runci sclavului etiopian, gol pînă la brîu, care-i însoţea curtea purtînd grija bucatelor, să afle învăţătură despre chipul cum se găsesc asemenea peşti necunoscuţi şi cu gust proaspăt, cum încă nu mai întîlnise. Robul aduse însă ştirea că învăţătura n-ar fi de mare folos, deoarece peştele acest, iute ca fulgerul, nu vieţuieşte decît aci, în apele getice de munte, spumegoase, limpezi  şi reci. Iar dînşii trăgeau nădejde — nu este aşa? — să nu mucezească pînă la sfîrşitul veacurilor, în astfel de rătăcănii barbare. Cuvintele etiopianului şterseră ultima urmă de voioşie de pe chipul principelui tînăr şi captiv. Îndată îi trecu pe dinainte adevărul cel trist şi făr’        de scăpare. Totul apăru fumegos, scufundat, mort. Palatul alb de marmură din ţara lui fierbinte şi lumi­noasă, grădinile cu portocali şi lămîi, potecile cu nisip îndoit cu praf de mărgean, avuzul răcoros, lespedele late  şi trandafirii din încăperile cu umedă şi solemnă umbră, unde păşesc sclavele cu tălpile goale — toate fură deodată tot atît de îndepărtate şi pierdute fără întoarcere, ca o   viaţă trecută dincolo de apele negre, în barca de catran      a luntraşului întunecat şi hîd, Caron. Suspină şi privi codrul înalt, care cercuia zid de cetate de jur împrejurul poienii. Adevărul era aici şi era spăimos. Îi împresura din pustietăţile singuratice, de unde pîn­deau puteri nevăzute şi duşmane, ca şi neînţeleasa putere care îi mînase pe drumuri viclene, să-i robească oamenilor acestora păroşi, cu saricile lor miţoase. De acolo, din tăcerea nepămînteană a sihlelor, se deş­tepta cîteodată urlet de fiare necunoscute: apăreau zim­- brii cu fruntea lată, scurmînd mînios ţarina în copite şi năpustindu-se ca o catapultă. Umbre neliniştitoare se prelingeau în hăţişuri, ca tainice făpturi de fum. Acum ştiau că divinitatea războiului, cea pînă la Istru întotdeauna prielnică lor, aici îi părăsise. Nici jertfele înjunghiate, nici cititorii în zodii şi în geometria aştrilor, nu mai aveau nici o putere. Se aflau în stăpînirea duhu­-rilor rele, de beznă. Iar duhurile se prefăcuseră de la început în arătări amăgitoare. Ciocîrlii şi mierle cu viers nevinovat. Izvoare de cleştar şi căprioare cu salt zvîcnit. Cîte o ieruncă pitulîndu-şi   puii sub frunze crestate de feregă... Toate jucaseră îna-inte-le, o dată cu veveriţele pufoase, chemîndu-i şi alune-cîndu-le sub ochi, ca să-i ademenească tot mai adînc, în miezul codrilor, pe o cale care se închidea încet în urmă, ca o poartă grea de aramă. Acum poarta era zăvorîtă. Întoarcere nu mai putea fi. Divinitatea cea rea îi zălogise oamenilor ciolănoşi şi tăcuţi, în cetatea lor de munţi şi de brad, de la cestălalt hotar al lumii. Şi toate puterile pămîntului: apă şi stîncă, păduri şi genune; toate făpturile firii: zimbri şi haite de lupi, şoimi şi mistreţi; chiar iarba cea mută şi măcieşul spinos; tot le era celorlalţi prieten şi lor li se arătase    străin şi duşman. Barbarii aceştia n-aveau nevoie de vreo alianţă a îm­păraţilor cu nume slăvit şi cu armate de lefegii, care au învăţat meşteşugul războiului pe toate cîmpiile de bătălii ale vremii: Granica şi Halicarnas, Nil şi Hidapse, pînă      la golful Persic şi Indus. O dată cu dînşii dezlănţuiau în cumpăna războiului pămîntul cu apele, cerul cu vînturile, codrii cu fiarele. Neclintita această prietenie a pămîntului, a apelor şi văzduhului, a fiarelor şi a codrilor îi scutea pînă şi de alegerea armelor. Sculele lor de luptă erau simple, nodu­roase şi de-o jalnică înapoiere. Principele Klearhos, din Heraclea Pontica, se uită cu mai ascuţită luare-aminte şi cu mai neliniştită temere la oamenii stufoşi, să le citească în ochi semnul tainic prin care au făcut atît de nesfărmat legămînt cu divinităţile cerului şi ale adîncurilor. Dar oamenii muşcau nepăsători din hălcile întregi,  gravi şi tăcuţi, cum ospătează numai leii deşerturilor. În liniştea aceasta mai ales, nefirească, pîndea parcă o ameninţare mai mult. Ce pregăteau? Pentru ce sfîrşit ascuns le dăruise îndărăt podoabele şi armele; le întinseseră iarăşi masa lor cu tipsiile lor, cu servii lor şi cu bucatele lor, aşa cum au    fost aduse cu dînşii şi cum le dădea din nou mincinoasa amăgire că nimic plin de înfricoşare nu s-a întîmplat? Astăzi dimineaţă erau încă legaţi de butuci, sugrumaţi de curmeie, loviţi şi robiţi. Acum, fără nici o pricină,    erau poftiţi la un ospăţ, care-i ademenea să uite liber-  tatea răpusă şi soarta potrivnică a bătăliei. S-au temut la început de un vicleşug barbar şi crunt. Mîncările puteau fi înveninate. Au lăsat sclavii să le încerce. N-a fost nimic. S-au temut apoi, în plinul ospăţului, să nu se năpus­tească o ceată de călăi pitulaţi în negrul codrului, să încheie festinul în măcel. N-a fost nici aceasta. Ce aşteptau atunci? Ce pregăteau, aşadar? Un crainic slobozi semnalul subţire, din trîmbiţă de bronz. Glasurile tăcură. Mîinile pipăiră fierbinţi plăselele cu­ţitelor încovoiate din cingătoare. Robii păşiră scurt, să  facă stană de apărare la spatele stăpînilor. Spaima însă n-avea temei. De nici într-o parte nu ameninţa nici o sugrumare. Era numai regele get, cerînd luare-aminte să cuvînte. Din capătul mesei sărace, se ridică încet şi privi spre celălalt capăt de la cealaltă masă, cu pocale de aur şi   tipsii de argint. Acolo unde se aflau între curtenii în­-cărcaţi de scumpe podoabe, Lisimah, cu feciorii lui: Aga-tocle, la dreapta, Cleon, la stînga. Regele barbar, Dromichet, scutură peste fruntea lată,   de cioban, coama pletoasă şi înălţă cupa de corn, cea     mai încăpătoare. Grăi: — Mărite stăpîne şi părinte... Mă încumet a închina această cupă de vin amestecat cu mied, aşa cum stă în obiceiul neamului meu să înalţe pentru sănătatea, şi în­ţelepciunea, şi înveselirea oaspeţilor!... Dară mai înainte, îngăduie-mi să pun o întrebare proastă de om care n-a cutreierat atîtea lumi şi n-a văzut atîtea minuni... ― Ascult şi voi cerca să răspund! rosti binevoitor Lisimah, alintîndu-şi între degetele subţiri întreitul şirag  de mărgăritare. Regele get purta ochii de la o masă la alta. Păru că le măsoară şi le cîntăreşte. În barba-i inelată, abia se pre­simţi ascunzîndu-se un început de surîs şi în ochii albaştri          o sclipire îndată stinsă. Urmă, săltîndu-şi bunda scurtă, pe umăr: — Iată ce am dorit să aflăm, eu şi tovarăşii aceştia ai mei!... Am vrut să cunoaştem anume, care e părerea voas-tră cinstită şi fără strîmbătate: din aceste două mese întin-se, lămuriţi-ne, rogu-vă, au care e cea regească şi care e cea de nevolnici?... Poate ochii noştri ne înşală şi mintea nu ne ajută. Oamenii aceştia ai mei cred a spune că regeas-că e numai masa voastră, a macedonenilor... — Despre aceasta nu mai încape nici o îndoială! întări cu repede trufie Lisimah, uitînd pentru o clipă dintr-a cui îndurare se aflau acolo. Masa unui rege macedonean, care a fost mîna dreaptă a lui Alexandru cel Mare, nici nu  poate fi altfel decît regească. La a voastră nu ştiu dacă     ar primi să se aşeze nici sclavii mei... — Aşa ne cugetam şi noi! zîmbi a rîde cu înveselire făţişă regele get, întorcîndu-se spre căpitanii lui să capete întărita spuselor. Pe urmă, cu rîsul şters şi cu privirea înăsprită, se răsuci din nou către Lisimah şi căpeteniile lui. — Va să zică sîntem de aceeaşi părere!?... Aceasta     mă bucură! E semn că pînă la sfîrşit avem să ne înţe­legem... Iar fiindcă pînă acum n-am dat greş, îngăduiţi-mi să duc întrebarea mai departe... Dacă aşadar masa noastră e atît de săracă, precum sărace sînt şi straiele noastre groase şi lingurile noastre de lemn, ulcelele acestea de corn pîrlit şi talerele de paltin, mă întreb şi nu mă dumi-resc, cum oare v-aţi putut ispiti să veniţi şi să le căutaţi în săl­băticiile noastre?... Aţi lăsat orînduielile de acasă şi o viaţă strălucită. O împărăţie încă mai mîndră, despre care s-a dus vestea pînă la cea mai departe suflare omenească... Şi lăsîndu-le aceste bunuri fără preţ pe mîna slugilor,      aţi rîvnit la viaţa de fiare a unor varvari, cum ne numiţi voi: nişte oameni necăjiţi, cu nevoile lor, cu adăposturi ticăloase de lut şi nuiele; aşezări de bieţi oameni care au fost lipsiţi de toate învăţăturile lumii. Ce ne-aţi fi        putut smulge oare, mai mult decît sărăcia de pe noi?...   Noi sîntem nişte oameni ai pădurilor şi ai cîmpurilor.      N-avem a împărţi nimic, cu nimeni!... Ne mulţumim cu locul nostru sub cer. Iar cerul nostru ne apără şi ne ocro­teşte de oaspeţi veniţi cu silnicie. Poate aţi aflat că şi     alte oştiri s-au petrecut pe aici, iar acum le albesc ciola­-nele pe cîmpuri. Pierzania altora au nu v-a dat oare de gîndit?... Eu nu ştiu atunci la ce vă foloseşte atotştiinţa înţelepţilor voştri, dacă nu v-a învăţat pînă acum că  omului care nu are decît cămaşa pe el nu-i puteţi lua    decît cămaşa şi sufletul... Dară ce spun eu sufletul? Sufletul este nepieritor şi nu-i stă în puterea cuiva să-l smulgă ca un strai oarecare,  netrebnic...  Aceasta  am  vrut   eu să vă întreb şi să mă lămuriţi!... Odată — n-a prins Istrul de cinci ori sloi de gheaţă de atunci — am mai      pus întrebarea aceasta craiului Agatocle, cînd l-am însoţit pînă la hotar şi l-am slobozit încărcat cu daruri rupte din sărăcia noastră. Văd că nu i-a cuprins înţelesul, de vreme ce s-a întors ca un miel nebun, unde i-a mai fost muşcat lupul din carne. Îmi spun că poate era atunci nevîrstnic şi crud. Poate mai este şi acuma... De aceea nu-l întreb pe dînsul, ci pe tine, slăvit războinic şi părinte... Să închinăm şi să ciocnim cupele noastre! A mea de corn ars şi prost.  A ta de aur, bătut cu mărgăritare... Pe urmă, să aşteptăm răspuns şi dacă ne-om potrivi în gînd, să încheiem legă­mînt de pace dreaptă şi veşnică... Lisimah ascultase cu privirea gînditor pierdută în ne­văzut. Cuvintele barbarului rostiseră un adevăr care-i stătuse sub ochi şi încă nu-l înţelesese. Alungă cu degetele de pe frunte o lume întreagă de deşertăciune, lepădată ca o haină fără trebuinţă. Se ridică să răspundă. Toţi mesenii lui se mişcară cu neastîmpăr, fiindcă pricepeau acum că din acest răspuns li se hotărăşte soarta, întoarcerea, poate viaţa. Principele Agatocle, însă, vorbi încet, în limba perşilor, pe care barbarii n-o cunoşteau: — Înainte de răspuns, aminteşte-ţi, tată, cît de încărcat de daruri şi podoabe m-am întors acum cinci ani, după   ce-am stat aici ostatic. Nu uita tezaurul mai bogat decît al lui Porus şi al tuturor împăraţilor Indiei. Pe acela l-am vă­zut cu ochii mei. Mi l-a arătat el... Nu uita că toată această sărăcie a lor, pe care o strigă prea mult şi prea tare, e încă o viclenie getică... Nu uita... Lisimah îi făcu semn cu mîna încărcată de brăţări să con­tenească. Acestea nu mai voia să le ştie. Chiar dacă le-a gîndit cîndva, voia să le uite. Răspunsul lui era hotărît. Şi era aşa cum îl aştepta re­-gele barbar. Răspuns de căinţă, de pace şi de prietenie. Întinse pocalul plin de vin gros, de Cnidos. Brăţările su­nară încet şi dulce. — Eu ştiu unde se află ascunsă comoara regelui Dromi-chet!... izbucni neaşteptat, cu glas ascuţit de eunuc, un sclav persan, în grai persan. Ştiu locul! Cunosc semnul! Pot să vă duc acolo... E tot ce n-a urzit încă închipuire de om!... Geţii ascultau cu nepăsare, fără să înţeleagă. Dar macedonenii se frămîntară cu mirare. Era aşadar adevărat basmul acestui tezaur fără seamăn, despre care mersese veste ca de-o altă minune a lumii? Lisimah opri cupa la jumătatea drumului, ridică din sprîncene şi mustră cu asprime robul care cutezase să vor­bească neîntrebat: — Ce însemnează aceasta? Cum îţi îngădui să amesteci glasul tău netrebnic în vorbirile noastre? De cînd sclavii cutează?... — Eu ştiu unde se află comoara regelui Dromichet! Cu­nosc semnul tainic. Vă pot duce cu ochii închişi!... stărui cu încăpăţînate glasul de eunuc. — Vorbeşte atunci! porunci scurt regele macedonenilor.   „Eu ştiu unde se află comoara regelui Dromichet!”ră­sună încă o dată un glas subţire şi cunoscut, izbucnind re­pede în rîs copilandru. Pe urmă, fără altă trecere, glasul urmă: — Scoal’, bădie Zaharia! O adus poştaşu on jornal ş-o carte... Omul adormit în soare se frecă buimac la ochi, luptînd cu încruntare să se dezmeticească. Se uită înciudat şi tulbure la lumea cea de-aievea; la cer, la cerdac, la copil. Îl chemaseră îndărăt din cealaltă lume  a arătărilor, tocmai în clipita cînd avea să afle din gura sclavului persian unde e locul şi care e semnul de pe co­moara regelui Dromichet. Dar cugetul limpezit înţelese îndată că toate n-au fost decît amăgiri deşarte, de vis. Dunga încruntată dintre sprîn­cene se şterse. Obrazul spîn şi uscat se boţi cu mărun-te creţuri, în rîsul dintotdeauna, blajin. Alintă cu palma părul cînepiu al băiatului: — Ei, bată-te norocul să te bată, Petruţă!... Mai puteai să aştepţi o ţîră! Poate îmi spunea păgînul acela semnu... Petruţă nu înţelegea care păgîn şi ce semn. Cu degetele înfipte în cureluşa încinsă peste cămaşă, aştepta, cum a vă­zut că stau flăcăii la sfat, cu mîna afundată în şerpar. Desluşi cu aprindere: — Mi le-o dat mia în mînă, domnu Pintilie! Iară pen- tru carte, am iscălit eu, cu mîna me. S-o minunat cumplit cît de frumos ştiu să scriu... Spunea domnu Pintilie, cică am s-ajung, fără doar şi poate, ceal mai notar dintre no­tari... Se vedea bine că Petruţă se simte cum nu se poate mai mîndru de toate aceste foarte importante isprăvi şi de con­sideraţia pe care i-o arătase domnul factor poştal Pintilie, punîndu-l să iscălească în condica lui şi proorocindu-i ca­rieră glorioasă, de notar. Deocamdată, desculţ şi cu pieptul gol, pîrlit de soarele primăverii, era un diavol ca oricare altul din sat. Poate oleacă mai dezgheţat şi cu mintea mai deschisă la învăţă­tură. Împinse cu nerăbdare, pe banca de lemn, jornalul şi car­tea cu pricina, învelită în hîrtie vînătă. — Da nu le mai desfaci ’mneata odată, bădie? — Adevărat! Ian să vedem, ce fel de gazetă şi ce fel de carte?... vorbi moale Zaharia Duhu, care nu citea de felul lui nici o gazetă şi nu aştepta nici o carte. — Mă tem că-i o carte cu poze! rosti plin de convin-gere Petruţă. — Haide-hai, gîndacule!... Te-am înţeles unde baţi.    Ţi-ar mai trebui încă o carte ca s-o mîzgăleşti şi pe asta cu boielile tale!... îl mustră cu blîndeţe bădia Zaharia, făcînd fără îndoială aluzie la nişte întîmplări mai vechi şi de amîndoi prea bine cunoscute. Petruţă se ruşină. Plecă ochii în jos, duse degetul la nas şi scotoci cu pi­ciorul desculţ, între scîndurile cerdacului. În vale suna muzical goarna subţire. Zaharia Duhu recu­noscu trîmbiţa de bronz de pe celălalt tărîm, dînd semnalul de luare-aminte la ospăţul regelui Dromichet. Întoarse fără voie ochii într-acolo. Pe şoseaua prăfoasă, în căruţa lui cu iapa bălană, trecea dintr-un sat spre celălalt sat, anunţîndu-se din goarna scurtă de alamă, domnul factor rural Pintilie.

Apostol de Cezar Petrescu   Halta era în cîmp. O clădire dreptunghiulară, posomorîtă şi hîdă în bura de toamnă. Trei salcîmi piperniciţi. O magazie într-o rîlă, pe piloţi, cu uşile vraişte. Şi cîteva vagoane de prund, ruginite şi putrede, răzleţite pe unica linie moartă, uitate poate acolo de la întemeierea Căilor Ferate Romîne. Toate ca în Romînia acelui an, 1908, cu doi ani după mă­reaţa Expoziţie jubiliară şi cu un an după epilogul ei: răscoalele ţărăneşti. Toate potopite de-o lîncedă nepă-sare. Toate scufundate în mohorîtele neguri, care nu erau numai ale toamnei, ci se lăsaseră să înece şi cugetele. Un ins mustăcios, cu şapca roşie trasă pe sprîncenele stufoase ca o altă pereche de mustăţi, strigă ceva răgu-  şit spre vagonul de poştă. Rotunji mîna pîlnie la urechi, să prindă răspunsul. Nu auzi, nu înţelese sau nu-l mulţumi răspunsul acela, căci păşi mînios într-acolo, în noroiul negru, peste băl­toace cu apa murdară, clefăind în hlisa lipicioasă cu galoşii uriaşi cît exemplarele de reclamă din vitrinele prăvăliilor cu încălţăminte. „Trebuie să fie un om-reclamă de la galoşii «Triun­ghi»!” gîndi, glumind cu el însuşi, Nicolae Apostol. Dar voioşia lui tinerească îndată se stinse. N-avea cine-i asculta gluma. Nu era cine să răspundă surîsului vesel cu alt surîs vesel. Revenit la realitatea încruntată, îşi tîrî cele două gea­mantane pe treapta vagonului. Căuta cu ochii un hamal. Nu se arăta nimeni. Le coborî singur, neîndemînatic; iar rotind privirea,    se simţi deodată surghiunit, fără vină şi fără nădejde, undeva, într-o pustietate duşmănoasă de la capătul   lumii. Altfel, cu totul altfel visase ceasul acesta. Ploaia îi biciui obrazul. A fost ca o dojană, ca o deşteptare, ca duşul din di­mineţile săptămînii de preparaţie pentru examene şi concursuri, cînd, după ceasuri prea puţine de somn, sur­menat, căpăta proaspătă energie sub împroşcarea ghe- ţoasă. Îşi sumeţi pieptul şi ridică fruntea în ploaie. A treia oară în două zile îi fulgeră în minte avertis­-mentul directorului bătrîn şi blajin cînd i-a pus diploma în mînă, după ce l-a îmbrăţişat părinteşte pe frunte, ca  pe-un fecior purces în pribegie: „Mai ales să-ţi aminteşti aceasta, Nicolae Apostol!     N-are să te întîmpine nimeni cu pîine şi sare, nici cu  urale şi flori. Branşa noastră cere un eroism fără glorie. Un eroism mărunt, de toată ziua. Cîteodată mă simt vinovat, Nicolae! Cît timp vă am elevi, datoria mă      face să vă pomenesc numai despre lucruri frumoase, răs­punderi măreţe, o viaţă model, ca pentru o povestire      cu morală de abecedar. Cînd vă văd plecînd în lume   însă, mi se strînge inima, Nicolae! Ştiu ce vă aşteaptă.  De aceea vă sărut pe frunte, ca pe nişte flăcăi porniţi      la bătălie, Unde mulţi sînt osîndiţi să cadă răpuşi. Tu     n-ai să fii însă dintre aceia. În atîţia ani te-am cunoscut bine. Am toată nădejdea. Eşti un flăcău tare. Îţi dau numai un sfat, Nicolae. Taina, mă înţelegi tu? taina e     să nu deznădăjduieşti de la cea dintîi dezamăgire şi să    n-aştepţi nimic de la nimeni. Nimic, decît de la tine!...” Într-adevăr, nu-l întîmpinase nimeni cu pîine şi sare,  cu urale şi flori. Nici la minister, la Bucureşti, unde-a stîrcit o săptă­mînă pe scări şi pe culoare; nici la revizorat, în capitala ţinutului, ieri şi astăzi dimineaţă; nici aci, în gara pustie de cîmp, nimeni nu arătase vreun semn de emoţie că Nicolae Apostol, premiant întîiul în toate clasele şcolii normale, laureat la toate concursurile şi bucuroasă nă­-dejde a unui lung şir de dascăli, pleca să-şi împlinească destinul — în anul de la Mîntuire una mie nouă sute   opt! Un drumeţ, necunoscut printre necunoscuţi. Aceasta era. Atît, şi nimic mai mult. Omul cu şapca roşie şi cu galoşi pentru reclama firmei „Triunghi” făcu un semn de eliberare cu mîna. Şeful de tren sună din goarna de alamă, deşi nimeni nu era să   urce şi nimeni să coboare. Vagoanele se urniră în ploaia sură... La ultimul macaz, locomotiva prinse putere şi se avîntă cu surprinzătoare energie, grăbind să treacă dincolo de pustietăţile fumurii, din nou în lumea civilizată, cu oraşe luminoase şi tumult de mulţimi, cu larmă de glasuri şi vitrine pavoazate feeric, cu teatre, muzee, statui şi gră-dini rotunjite în alei de-o geometrie savantă, cu o viaţă care-i va fi de-acum tot atît de himerică şi îndepărtată    ca existenţa fabuloasă a locuitorilor din planeta Marte. Nicolae Apostol rămase între geamantanele lui, în bura învălurată de vînturi. Omul cu şapca roşie se oprise în prag, scuturîndu-şi galoşii enormi şi privindu-l curios, ca pe o apariţie sus­pectă care strica orînduiala staţiei de unde nu se urca nimeni şi unde nu cobora nimeni. Tinărul îşi luă inima în dinţi şi porni să înfrunte pe reprezentantul galoşilor „Triunghi”. —  Îmi daţi voie? întrebă scoţîndu-şi pălăria cu o cu­viincioasă sfială. —  Mă rog! Ce pofteşti? mormăi omul mustăcios, fără să se mişte din uşă. —  Sînt învăţătorul cel nou de la Ponoare. Apostol. Nicolae Apostol! Nu cunosc locurile acestea. Vin întîia oară aci. Şi aş rămîne îndatorat dacă sînteţi atît de bun să mă lămuriţi cam ce distanţă e pînă la sat şi cum aş putea ajunge pînă acolo... Nicolae Apostol vorbea surîzînd cu toată tinereţea lui irezistibilă, care simţea nevoie de simpatie şi de voie bună, căci viaţa nu-i înveninase încă sufletul şi nu-i înăsprise glasul. Vorbea încîntat că spune ca din carte     şi aştepta cu nevinovăţie un semn că a cucerit simpatia celui dintîi om întîlnit pe aceste coclauri. În loc de răspuns, individul cu şapcă roşie, cu mustăţi de brigand şi cu galoşi de reclamă puse el întrebări re­pezi şi mînioase: —  Cum asta, domle? Ce fel de vorbă e asta, domle?  De unde mi-ai ieşit dumneata învăţătorul cel nou de la Ponoare? —  Din tren. Din trenul care-a plecat... continuă să su- rîdă Nicolae Apostol. Dar încă o dată surîsul se şterse, ucis de încruntarea împrejurărilor. Urmă, cu alt glas: —  Vreţi să vă arăt numirea? O am aci... Spunînd, Nicolae Apostol pipăi buzunarul de la piept, neputînd să înţeleagă de ce omul cu şapcă roşie pare atît de indignat fără pricină. —  Bine-bine! Lasă numirea! mormăi şeful, de gară. Nu e nevoie s-o văd. Te cred pe cuvînt. N-am încotro!... —  Îmi pare bine că am început să vă inspir încre­dere! încercă iarăşi un ton şugubăţ tînărul căzut aci din toată lumea. Omul din uşă îl fulgeră cu privirea severă. Se vedea bine că el nu găseşte nimic vesel în toată istoria aceasta. Începu să se frămînte pe loc, ameninţînd un personaj necunoscut şi invizibil. Se frămînta pe loc fiindcă pro-babil galoşii încărcaţi de noroi — cîte trei ocale de fie­-care, aprecie aproximativ Nicolae Apostol — nu-l lăsau să se desprindă de pe scoarţa planetei, să sară şi să se plimbe agitat. —  Va să zică, aşa, coane Lascarache? gemu cu un rînjet amar sub mustăţi. De ăştia mi-ai fost? Trei luni   mă porţi cu şosele şi cu momele. Iară după trei luni schimbi macazul şi mă trimiţi pe linie moartă. Biiine, şefule! Are să ne vină şi nouă odată chestia la macaz!     Nicolae Apostol privea şi asculta cu uimire. Omul cu şapcă roşie îi ghici nedumerirea şi scurtă  orice explicaţie: — Cu dumneata n-am nimic! Ce eşti dumneata, la o adică, de vină? Toată răfuiala are să fie cu domnul Lascarache al nostru. Trei luni mă ţine cu vorba că-mi numeşte pe cumnatu-meu la Ponoare. Îi scot vagoane     din pămînt toată vara. Treizeci pentru grîu îmi cere. Poftim treizeci pentru grîu, coane Lascarache! Optspce pentru orzoaică... Poftim, optspce pentru orzoaică, coane Lascarache! Scot vagoanele din pămînt şi aştept numi­rea din ceas în ceas. Cînd colo, cazi dumneata plocon! Tinărul se sili să-şi ticluiască o figură cît mai necăjită la amănuntele acestei întîmplări şi îngăimă cuvinte de scuză pentru o vină de care era cu totul străin: — Îmi pare foarte rău, domnule... domnu? — Atila Gheorghiu! rosti scurt omul mustăcios, arun-cîndu-şi numele ca o provocare menită să bage spaima-n duşmani, ca Atila celălalt, poreclit Biciul-lui-Dumnezeu. — Îmi pare foarte rău, domnule Gheorghiu, că nu­mirea mea e cauza unor... —  Lasă părerile de rău! reteză domnul Atila Gheor­-ghiu. Cunoaştem noi ce fel de păreri de rău. Vrei numaidecît să ştii unde-s Ponoarele dumitale? Uite, în­colo! arătă cu mîna spre zare, dincolo de perdeaua ploii, unde se vedeau în neguri lăptoase numai dealuri arate şi negre. Pe urmă, domnul Atila Gheorghiu îi întoarse spatele, izbuti să descleşte galoşii giganţi de pe scoarţa planetei şi strigă către cineva din casă: — Lenţo! Unde eşti, Lenţooo? Vino să afli ce bucu­rie mare ne-a pregătit conu Lascarache al nostru!... Uşa se trînti în încuietoare de zăngăniră geamurile. Nicolae Apostol rămase din nou singur, în halta pus­tie, unde coborîse numai de zece minute şi atît îi fusese destul să-şi descopere un duşman. Se uită cu strîngere de inimă la geamantanele pără­site în şuroiala ploii. Unul era vechi. Îi fusese tovarăşul de drum la dusul şi la întorsul din vacanţe în tot timpul şcolii. Biet geamantan cu pînza cafenie, jupoiată şi roasă la colţuri, cu încuietorile ru­ginite, unde încăpuse atîţia ani toată mica lui zestre de bursier sărac şi orfan. Dar celălalt geamantan era nou-nouţ: îl cumpărase, după îndelungă chibzuială şi după aspre economii, cînd  s-a eliberat din armată, şi îl păzise pînă acum ca ochii din cap. Cerneala iniţialelor se prelingea într-o pată violetă. Şuroaiele făcuseră dîră. Pînza începea să se coş­covească; colţurile să se descleie. Aveau şi ele acum o înfăţişare de părăsire şi de dez­nădejde, ca şi stăpînul care rotea ochii de jur împrejur să afle un suflet omenesc. Le cără pe rînd sub adăpostul iluzoriu al unui salcîm. De la fereastră, dinăuntru, îl priveau cu o batjocură răutăcioasă şeful de staţie, iar de la spatele lui, peste umăr. o femeie în capot sleit de flanelă pe un trup lă­- bărţat — probabil Lenţa, cealaltă victimă a domnului Lascarache. Nicolae Apostol trecu pe sub fereastră cu o nepăsare prefăcută şi merse în dosul gării să găsească vreo cîr­ciumă, vreun han, vreo căruţă.