Ca să-ţi fie draViata, viata, legata cu ata de Ile...
Recent Posts
Strămoşii mei, desigur, pe-aici au stat şi ei…
...
CAPITOLUL UNU
«Când amintirile-n trecut…»
...
«Zi prielnică pentru afaceri. Profitaţi de disponi...
Tatianei STEPA
a cărei amintire din sufletul me...
Crai de tobă
♦
E timpul timp şi este şi un tim...
CAPITOLUL UNU
Asemenea multor specialişti din g...
SCRISOARE CĂTRE UN CUNOSCUT
Nu ţi-am scris nici...
CAPITOLUL UNU
«Ce vânăt amurg…».
Prin vinete...
CAPITOLUL UNU
«„De multe ori te bucuri prea dev...
Posts
Ca să-ţi fie draViata, viata, legata cu ata de Ileana Vulpescug să trăieşti trebuie să iubeşti oamenii. Să-i iubeşti. Măcar câţiva într-o viaţă. Mila nu-nseamnă drag de viaţă. E-o coardă a cărei vibraţie te face să navighezi prin viaţă, punându-te-n locul semenului pe care-l judeci. Îl judeci, încerci să-l înţelegi, îi ierţi multe. Asta nu-nseamnă că-l şi iubeşti. Poţi fi dispus chiar să-ţi dai viaţa pentru un semen al tău, fără să-l iubeşti. Ai da-o chiar cu voluptatea de-a scăpa de ea. De-a trece pe-un tărâm al unei sperate neştiinţe totale, a unei linişti netulburate. Câţi oameni nu şi-ar dori să se culce seara şi să nu se mai scoale dimineaţa. Cele mai cumplite inspiratoare ale acestei dorinţe sunt bolile fără speranţă de vindecare, boli chinuitoare, echivalente ale unei neîngăduit de lungi agonii; şi singurătatea. În privinţa trupului – cu grave repercusiuni asupra sufletului. Momentul când îţi dai seama că n-ai avut pe cine să iubeşti într-o viaţă înseamnă începutul agoniei sufletului, agonie ce se reflectă mai întâi într-un cenuşiu amorf al ochilor – ei îmbătrânesc primii – într-un rictus al gurii, pe care-ţi trebuie mult exerciţiu în oglindă pentru a învăţa să-l ascunzi. Această agonie sufletească se reflectă într-o îmbătrânire fizică bruscă. Descoperirea asta, a vidului unei vieţi, te schimbă de azi pe mâine, ca trecerea prin groaza unei catastrofe.
De obicei, oamenii-şi fac spaime cu privire la un viitor cu semne sumbre în prezent. Suzana nu şi-ar fi-nchipuit că un om îşi poate-afla spaime într-un trecut tern, lipsit de bucurii în mare parte, dar şi de catastrofe. Nu şi-ar fi-nchipuit că lipsa dragostei de oameni, de mulţi oameni, într-un trecut mort şi-ngropat, putea fi temei de spaimă. O viaţă ca o-ncăpere goală, cu pereţii coşcoviţi.
«Trecut mort şi-ngropat». Expresia trebuie să fi datat de pe vremea când la români nu se pomenea de incinerare. Altminteri, de ce nu: «trecut mort şi făcut scrum ori cenuşă?». Scrum şi cenuşă, cum spera ea s-ajungă-n câteva zile, dacă Dumnezeu voia să le-arate un semn de bunăvoinţă, ei şi lui fiu-său, Mihai. «Semn de bunăvoinţă!», de parcă s-ar fi aflat la un ghişeu, în faţa unui funcţionar public! «Tendinţa omului de-a transpune totul în mărunţişul nostru de viaţă». Şi cum să fi gândit despre Dumnezeu pentru a nu reduce legătura cu El la dimensiunile mediocre, umane? «Bunătatea, mizericordia Lui?». Spera ca Dumnezeu să şi le manifeste curând faţă de ea. Mult mai important era altceva: Cel de Sus să-şi manifeste bunătatea asupra lui Mihai, fiindcă ea se simţea tot mai vinovată că adusese pe lume acest copil nelegitim, adică «fără tată» în certificatul de naştere.
Cât ea fusese în putere şi dăduse pe brânci lecţii de matematică şi de fizică, Mihai nu se-arătase frustrat de lipsa unui tată. Boala maică-sii îi trezise brusc nemulţumirea copilului fără tată, nemulţumire transpusă în reproşuri pe-un ton dur şi mai ales de zeflemea: «Unde ţi-e, cucoană, bărbatul să te poarte-n cârcă pe la doctori?». «Ai fi putut să ai un tată legitim care să moară şi să-ţi lase o pensie mai mică decât trei-patru meditaţii de-ale mele. Sau şi mai bine – unul plecat peste mări şi ţări, unul care să nici nu-şi mai aducă-aminte că are undeva un copil; ori, ca supremă grijă, să-ţi trimită din an în Paşti câte-o fotografie cu nişte canguri ori cu peisaje exotice».
«La patruzeci şi doi de ani, copil îţi trebuia şi încă din flori?! La câtă minte ai, mă mir cum dracu’ de-i faci pe „meditaţii” ăştia de intră prin facultăţi!». «Cu-aceeaşi minte şi pe tine te-am făcut cibernetician. Te rog să mă ierţi că te-am adus pe lume. Eu n-am să mi-o iert nici pe patul de moarte». «Oho, începem iară cu moartea, ca să impresionăm auditoriul! Mai bine fă-mi nişte sendviciuri că azi stau până seara la firmă».
Cuprinsă de spaima femeii singure care se-apropie de perioada infertilităţii, făcuse acest copil ca să nu rămână fără nimeni pe lume. Îl făcuse din dragoste, nu numai din panică. Iar acum se simţea mai singură decât catapultată într-un pustiu. Şi cel mai greu de-ndurat îi era să descopere că, deşi se spune că sângele apă nu se face, ea îşi simţea propriul copil mai străin decât primul om întâlnit pe stradă. Sângele apă nu se face, dar se face venin. O ardeau remuşcările că dăduse viaţă unui copil căruia, cum se dovedea, izbutise să-i aducă doar nefericire. Nefericire pe care boala o târăşte după sine în orice familie şi cu-atât mai mult când familia e compusă doar din doi inşi; acolo unde grijile toate şi belelele cad în spinarea celui sănătos. Îi venea greu să-l acuze pe Mihai de lipsa unei elementare mile faţă de ea ca mamă, bună-rea, care se străduise cum ştiuse mai bine să-l înveţe două limbi de circulaţie şi să-l mai dea şi la şcoala germană, ca element în plus pentru reuşita lui în viaţă. Numai Suzana ştia cât o costaseră meditaţiile de germană pentru copilul ăsta, ea nerupând o boabă nemţească. Mama Suzanei, bunica lui Mihai, îl ajuta cât de cât cu amintirile ei de germană, din cele patru clase de liceu făcute la călugăriţe. Pe vremea Marioarei Mănoiu, mama Suzanei şi bunica lui Mihai, când cineva spunea «am învăţat la călugăriţe» era limpede că la unul dintre pensioanele ţinute de călugăriţe catolice. Tatăl Suzanei învăţase germana în liceu, dar nici timp n-avea să se ocupe de nepot şi nici talent pedagogic.
La terminarea liceului, băiatului îi venise ideea să meargă la Filosofie, nemulţumit de răspunsurile pe care, faţă de marile probleme ale Lumii, ale Omului, i le oferea viaţa curentă.
«Dragul mamei, învaţă o meserie din care să ai ce mânca şi pe urmă n-ai decât să faci filosofie, sociologie…».
«Numai la mâncare trebuie să-i stea omului mintea? Preocupări mai înalte nu poate să aibă?». «Dac-ai şti cât de greu câştigă unii pâinea…». «Vrei să-mi scoţi pe nas cât ai muncit tu pentru mine, ce sacrificii nemaipomenite ai făcut ca să mă creşti singură?». «Vreau să-ţi spun că averi nu-ţi las, neamuri de-ajutor – nu, relaţii sus-puse – ioc. Şi-atunci, să te-ndemn, du-te, mamă, la Filosofie, ca s-ajungi, în cel mai fericit caz, asistent sau cercetător, cu-o leafă de doi bani? Asta să te-ndemn? S-ajungi muritor de foame după ce n-oi mai fi eu?». «Da! Cu tine se sfârşeşte pământul!». «Se sfârşeşte o sursă de bani; pământul încă nu dă semne de ducă!». Proastă cum era de când o făcuse mă-sa, nu i-a mai pomenit că o leafă de asistent nu i-ar fi ajuns nici pentru benzina „Daciei” şi nici pentru ţigări. Însemna să-nvenineze şi mai mult relaţiile dintre ei. Ce să-i mai pomenească lui Mihai şi de „Dacia”, care, oricum, îi crea complexe de inferioritate printre colegii cu mărci de peste cinci sute de milioane, ba chiar de miliarde. Mihai se simţea la marginea noii societăţi, cea în care crescuse, născut fiind în 1982. Degeaba încercase Suzana să-i inculce cât de cât un spirit de modestie. «Uită-te mereu la copiii care-n recreaţii n-au nicio felie de pâine, nu la ăi cu şuncă de Praga şi cu salam de Sibiu». Când făcea şi ea rost, până-n ’89, de banane sau de portocale, i le dădea să le mănânce acasă. Ea, taică-său şi maică-sa nici nu se-atingeau de ele: «ca să aibă copilul»; dar, ce e drept, nici copilul nu se gândea să le-ntindă şi lor o bucăţică. «Mamă, dă-mi şi la şcoală o banană». «Dacă ai avea atâtea banane cât să-i poţi da fiecărui coleg al tău o felie cât degetul, ţi-aş da şi banană. Dar ca tu să mănânci şi altora să le lase gura apă, asta nu. Ia un măr».
Dacă maică-sa şi taică-său ar mai fi trăit şi povestea cu banana s-ar fi repetat, în loc să-mpartă banana-n patru, cum ar fi fost pedagogic, Suzana tot «copilului» i-ar fi dat-o şi azi întreagă. Egoismul este intrinsec fiinţei umane, dar când îl mai şi cultivi prin asemenea educaţie, la ce să te-aştepţi? Când boala îl face pe om să-şi dorească singur moartea, de ce să te mire că i-o doresc şi ceilalţi? Unii chiar din milă creştină, alţii pentru a scăpa de-o grea povară pe care obosesc s-o tot poarte. Maică-sa, Marioara Mănoiu, treisprezece zile mai trăise după operaţie şi ei, Suzanei, tracasată între gospodărie, meditaţii şi spital i se păruse cel mai cumplit calvar. Era limpede că prin moartea maică-sii pierdea singurul sprijin ce-i mai rămăsese. Şi totuşi, când speranţa unei vindecări a bolnavei şi revenirea la o viaţă normală (normală în sensul mersului la closet pe propriile picioare), când speranţa asta nu mai existase, moartea mamei i se păruse o imensă uşurare. Marioara Mănoiu îşi luase lucrurile de moarte într-o sacoşă, la spital, şi i le-ncredinţase unei infirmiere. La ultima convorbire cu Suzana o rugase s-o incinereze. «De ce, mamă, când avem loc la Bellu?». «Fiindcă, după tine n-o să mai fie cine să-ngrijească mormântul». «Dar Mihai?». Maică-sa o privise, zâmbindu-i ca unuia slab de minte şi dăduse o pagubă dintr-o mână descărnată şi-nvineţită de perfuzii. «Suzana, mamă, n-am fost noi două cele mai apropiate fiinţe, dar mă gândesc ce singură-ai să rămâi după… Acuma, du-te-acasă».
De când murise maică-sa şi de când simţea cum se-apropie şi ea de sfârşit, în minte-i veneau mereu, ca o melopee mângâietoare, nişte versuri de Bacovia, care ei, la tinereţe îi aduseseră doar o adiere de tristeţe ce se risipea în depărtări, versuri destinate de poet unei femei. Acuma le simţea lipite de suflet, ca pielea de trup. Le simţea ca promisiunea unei haine calde pe timp de îngheţ:
«Ascultă, tu, bine, iubito,
Nu plânge şi nu-ţi fie teamă.
Ascultă cum greu, din adâncuri,
Pământul la dânsul ne cheamă».
I le şoptea la ureche bătrânului ei câine, un retriever auriu care-mplinise şaptesprezece ani, echivalentul a optzeci şi patru de ani umani. Ea, om, ar fi trebuit să-mplinească şaizeci şi şapte. Spera să nu-i mai apuce. Pentru ca să-l scutească pe fiu-său de prezenţa a două epave, dacă-l punea la socoteală pe Oro care, obişnuit să-şi facă nevoile într-un anumit loc din curte şi numai acolo, nemaiavând cine să-l coboare îndată ce se cerea afară, abia târându-şi picioarele, nemaiputând să se ţină, transformase scara între etajul lor şi parter într-un amestec de urină cu fecale, ceea ce pe Mihai îl scandaliza şi-l făcea să-şi debiteze toate grosolăniile cu putinţă, iar pe eventualii solicitanţi de lecţii de fizică şi de matematică să se lipsească de competenta profesoară Suzana Mănoiu. Dealtminteri, cum abia mai sufla, ce lecţii ar mai fi putut ţine?
«Ai putea foarte bine să mai câştigi un ban dacă n-ar fi pacostea asta de câine», conchisese Mihai, uitând cât şi-l dorise pe Oro şi cum se mândrise cu el la-nceput, până se-nvechise jucăria. «Oro, splendoare, Oro, iubire» ajunsese «pacostea» de azi, cum şi Suzana ajunsese din «mama mea dragă şi ştiinţifică» o biată bătrână fără bărbat care s-o poarte pe la doctori, doctori unde se purta singură, în speranţa că aveau să se termine şi drumurile astea ce-i făceau viaţa şi mai amară, cu aşteptatul pe la uşi, printre nenumăraţi amărâţi ca şi ea. Îşi dorea demult să se termine cu-o viaţă în care singurele vorbe bune le auzea de la prietena şi fosta ei colegă de primară şi de liceu, Sanda. Cât fusese internată la Fundeni, cu by-pass-urile, singura care venise la Suzana zi de zi (străbătând cel puţin treizeci de kilometri – dus, treizeci – întors, cu trei-patru mijloace de locomoţie), cine altcineva să fi fost decât buna samariteancă Sanda? Pe care numai Dumnezeu o putea răsplăti pentru cât bine făcuse la viaţa ei, o viaţă-n care n-avusese parte de răsfăţ, ci numai de boală şi de câţiva bocanci în gură, bine simţiţi: la două din noapte se trezise dată afară din casă de fostul ei soţ, dată afară cu un copil de doi ani. Şi la nenorociri de la natură – cutremure, inundaţii – primii care sar în ajutorul sinistraţilor sunt săracii, amărâţii. Rar, oameni sănătoşi care să-i creadă bolnavului. Rar, bogat care să-i creadă săracului. De când lumea şi pământul. Până-n ’89, frigul din case, cozile nesfârşite la «cote» şi la mărfuri la liber, împărţirea societăţii în «noi» şi «ei» însemnaseră totuşi, coeziune, măcar în rândul celor din categoria «noi». După ’89, coeziunea asta se destrămase. Opţiunile politice destrămaseră prietenii de-o viaţă, între oameni care nu-şi câştigau pâinea din politică. Sărăcia şi frigul nu mai însemnaseră elemente de coeziune. O pâclă deasă coborâse asupra tuturor, întunecându-le sufletul şi crescându-le potenţialul de ură şi de egoism. În comunism, lipsurile şi frigul îi apropiaseră pe oameni. După ’89 nu se putea vorbi de lipsa lipsurilor şi nici de stat, de-atâta căldură, în maiou şi-n chiloţi iarna, prin blocuri. Începuse boala micro-centralelor de apartament şi-a economiei libere şi silite doar de socotelile făcute pe hârtie cu creionul, urmând principiul lui Colbert, ministru al lui Ludovic al XIV-lea, şi-anume întinsul pe măsura plăpumii: adică să nu cheltui mai mult decât câştigi. Realitatea, cu-o inflaţie de cocă dospită, obliga mai toată lumea la asemenea socoteli, fără să fi auzit vreodată de Colbert.
Când Suzana plecase din spital, profesorul îi recomandase odihnă; iar ca exerciţiu fizic – plimbarea de voie, cu pas domol, evitarea stresului, a enervărilor, a excesului de căldură, deci a caniculei, şi a frigului, care nu fac bine nimănui, mai ales cardiacilor. Ea ascultase ca la biserică sfaturile profesorului, ştiind din capul locului că n-avea cum să le urmeze. «Şi când vă reveniţi complet după operaţie, umblăm şi la carotidă». Îi mulţumise profesorului, îşi luase rămas-bun de la asistente şi de la infirmiere, în timp ce Sanda îi adunase lucrurile într-o sacoşă. Un vecin al Sandei, samaritean milostiv şi acesta, le dusese cu maşina lui de la Fundeni la Suzana acasă. Mihai tocmai se afla prin Banat, trimis de firma germană la care lucra, ceea ce-l scutise de-a se învoi de la serviciu, învoire ce-ar fi-nsemnat o neplăcere personală, nemaivorbind de cea a şefilor lui.
În casă, fiu-său nu dădea bani decât pentru întreţinere, pe din două cu Suzana, şi-şi cumpăra mezeluri pentru sendviciurile lui şi numai ale lui. «N-ai putea să dai şi tu ceva în plus, Mihai?». «Dau destul. Ca un colocatar civilizat, îmi adun şi eu bani de-o maşină ca lumea. Doar n-o să merg cu hârbu-ăsta de „Dacie” pân’ la adânci bătrâneţi?». «Hârbul» avea cinci ani vechime.
Sanda îi făcea Suzanei cumpărăturile din banii ei, pe care-i vedea înapoi când primea Suzana pensia. Şi măcar de s-ar fi putut recompensa în vreun fel faţă de Sanda, care-o pusese să jure că nu-i lasă, după moarte, niciun lucru, propria-i casă fiind depozitară de obiecte ale unor generaţii de intelectuali înstăriţi. Se simţea atât de abuzivă şi de vinovată faţă de fiinţa asta milostivă, pe care n-o dădeau afară din casă nici sănătatea, nici banii. Şi nici măcar nu se număra printre cei care n-au ce face cu timpul. Dacă nu ţi-e obrazul chiar de toval, nu se poate să nu te roadă jena de-a nu răspunde cu nimic faţă de eforturile cuiva căruia-i ceri şi-i tot ceri. Iar când se gândea că dacă n-ar fi preocupat-o numai viitorul lui fiu-său ar fi putut să ducă o viaţă de cucoană, în sinea ei îi era şi mai ruşine de Sanda.
De-a lungul prieteniei lor de-o viaţă, Suzana n-o-ndatorase cu nimic pe Sanda: în afară de-un umăr pe care aceasta să-şi fi plâns amărăciunile. Ce-nsemna s-auzi o poveste tristă şi revoltătoare, să-ncerci să usuci nişte lacrimi cu-o vorbă bună? Ce-nsemna pe lângă bătutul Bucureştilor pe din patru, la spital, şi pe din două, încărcată cu sacoşe de mâncare pentru ea, Suzana, pentru fiu-său (care, cum deschidea seara uşa, întreba «ce e de mâncare-n casa asta?») şi pentru amărâtul de Oro (care era tot mai trist şi mai neputincios)?
Oro uitase şi să mai dea din coadă, stătea într-un colţ cu-o privire din care pierise orice curiozitate. Un bătrân ca toţi bătrânii care-au trăit tot, au văzut tot şi pe care nu-i mai interesează nimic. Doar când venea cu greu înapoi în casă, după ce se scăpase pe scară, păşea agale spre colţul lui, îşi punea botul pe labe, închidea ochii şi ofta. Pe Suzana o podidea plânsul de fiecare dată. Se ducea lângă el şi se-apleca – deşi n-avea voie – şi-l mângâia şi-şi lipea capul de urechile lui şi-i şoptea: «Oro, sufletul meu, mai rabdă că nu mai avem mult şi scăpăm». Apoi se ridica de lângă Oro, care-i lingea mâna în semn de recunoştinţă. Şi o remuşcare îi trecea Suzanei nu numai prin suflet, ci întocmai ca un curent prin tot corpul. «Doamne, cum îi pot promite lui Oro că scăpăm? Eu îmi pun speranţa în operaţia de carotidă, operaţia mântuirii, dar el, el cui rămâne?».
Suzana demult gândise că soluţia cea mai bună era să-şi ia zilele. Ştia şi cum. Aflase-n spital, fără să vrea, la Reanimare. Aflase cum se poate produce o embolie. Dar nu voia să-i lase fiului ei apăsarea unei răzbunări, fiindcă, după cât văzuse ea în viaţă, orice sinucidere seamănă a învinuire pentru cei care-ţi rămân în urmă. Cât de nepăsător şi de brutal în vorbe era fiu-său, şi cât nu-i dădea niciun ajutor, ea i se considera îndatorată şi dincolo de moarte. Abia aştepta operaţia de carotidă – salvarea ei. O ieşire onorabilă din viaţă care să nu lase peceţi întunecate în urmă. Dar Oro? Dac-ar fi murit înaintea ei i-ar fi făcut mai uşoară plecarea din lume. Cui îl lăsa pe Oro? «Doamne, învaţă-mă ce să fac?».
Pe vremea lui Dej, o colegă de liceu a Suzanei, grecoaică, izbutise să plece în Grecia, prin mari intervenţii ale unor rude influente în ţara lor şi cu. Mare dare-de-mână. Colega asta, Elení Carianopol, nemăritată, avea ca singure neamuri în România un văr-primar şi pe nevasta lui, iar ca partener de viaţă o superbă căţea dog arlechin. Oameni ocupaţi, care plecau dimineaţa şi mai veneau seara acasă, verişorii Elenei aveau ca mijloc de destindere alpinismul. În nicio duminică nu stăteau în Bucureşti. Pe vremea când plecase Elení Carianopol în Grecia, nu se puteau scoate, la emigrare, animale din România. Dacă mamă-sa n-ar fi protestat, Suzana ar fi luat-o la ea pe Nora, căţeluşa Elenei.
Când îşi văzuse actele de plecare în regulă, Elení îi spusese Suzanei că avea să roage un prieten doctor s-o eutanasieze pe Nora. «Doamne, Elení, cum să omori splendoarea asta de câine care are doar patru ani? Chiar nu s-o găsi nimeni căruia s-o laşi?», se-ngrozise Suzana. «Draga mea, ar suferi atât de mult fără mine încât… E ca şi când mi-aş omorî copilul, dar decât s-o las cu sufletul fript, mai bine…». După ce-o eutanasiase pe Nora, Elení plecase de-acasă la nişte prieteni. Suzana o condusese la aeroport. Mai mult se priviseră decât vorbiseră. Când se-mbrăţişaseră de despărţire, Elení pusese capul pe umărul Suzanei şi-i şoptise: «Dac-ai şti cu ce inimă plec… Nu cred c-am să pot uita vreodată. Dac-aş putea să mor acum…». Se desprinsese de Suzana, îşi luase rămas-bun de la verii ei şi plecase ţinând mâna cu paşaportul complet întinsă, ca-n transă, ca o somnambulă. Venise-n vizită-n România peste patru ani. Era tot singură şi-n Grecia. «N-ai găsit niciun om de care să te legi? Să te măriţi, să ai copii?», o-ntrebase Suzana. «Nu vreau să mă mai leg de nimeni, de nicio fiinţă. Nu mai am putere să sufăr. De-atunci, de când…», şi-o podidiseră lacrimile. «Nu mai am putere să sufăr Suzana, şi nici curaj. Nu vreau să-mi mai umplu sufletul de lacrimi şi nici să plângă cineva după mine. Îmi câştig o pâine, umblu prin lume, să văd, s-aud, să aflu. La urma urmei, ce se-alege dintr-o viaţă de om?».
«Chiar, ce se-alege?», se gândea acuma Suzana, după atâţia ani de când n-o mai văzuse pe Elení. Ea nu fusese nici măcar până-n Bulgaria. Iar Pământul avea cinci continente. De când se instalaseră societăţile de televiziune prin cablu, o vreme funcţionase un post care prezenta filme turistice, făcute profesional şi bine comentate. Aşa văzuse şi ea Spania, Portugalia, castelele din Scoţia. Apoi, cabliştii înlocuiseră acest post cu altul, absolut oarecare, fără nimic interesant. «Bine c-am văzut şi-atât», îşi spusese ea ca să-şi domolească revolta omului frustrat de-o plăcere, într-o viaţă cu gust de leşie. Singurul lucru pe care nu-l pândeau nici putreziciunea şi nici hoţii era ceea ce-ai văzut, ceea ce-ai adunat în suflet. Dacă nu ţi le mai aminteşti pe toate aşa cum au fost, măcar să ai ce să uiţi. Să se estompeze, să se cufunde ca-ntr-un văl de ceaţă, dar să fi existat.
Când avusese vârsta călătoriilor, vârsta memorării a ceea ce-ar fi văzut, măcar prin «democraţiile populare» şi prin Rusia, nu obţinuse paşaport, nefiind măritată şi neavând copii. Ştia cine-i pusese «o vorbă bună» pentru acest refuz. Apoi îşi dăduse banii pe lecţiile de limbi străine ale copilului şi pe şcoala lui germană, meditând, când deştepţi, când proşti, până simţea că-i plesnea capul de plictiseală şi de atenţie încordată, care ajunseseră ca o picătură chinezească. Seara târziu, când termina cu «meditaţii», se-aşeza pe closet, îşi punea mâinile peste tâmple şi-şi repeta ca pe-o litanie: «fără gânduri, fără gânduri, fără gânduri». Mergea în singurul loc din casă unde să n-o fi căutat nimeni, iar când, într-un târziu, ieşea de-acolo, pentru a nu-i trezi nedumeriri maică-sii, trăgea apa, fără să fi fost nevoie. «Suzana, cred c-ar trebui să te tratezi de constipaţie», îi spusese maică-sa, căreia nu-i scăpa timpul nefiresc pe care-l petrecea Suzana în «locul acela».
Băiatul îşi însuşise bine franceza şi engleza, terminase liceul german şi intrase la o secţie a Politehnicii, cu germana ca limbă de predare. Suzana răsuflase uşurată, zicând că a scăpat de greu. Urmau cinci ani de Facultate, în care-avea să fie vorba de cheltuieli obişnuite: transport, mâncare, îmbrăcăminte. Asta-şi închipuise ea. Dar Mihai, nesemănându-i nici cât un crocodil unei girafe, se dovedise total imuno-deficitar la mediu. Uitase lecţiile cu bananele şi cu portocalele din şcoala primară. Nu-l interesau nici colegii din cămin şi nici aceia care veneau la Facultate cu mijloace de locomoţie-n comun. Colegi pentru el erau numai copiii de bani-gata, adică ai «privatizaţilor» şi-ai «emanaţilor» de după ’89, şi junele care, în lipsă de asemenea părinţi, îşi aflau nişte «sponsori»; ăştia, în schimbul tinereţii şi-al frăgezimii fetelor, le ofereau maşini de mărci scumpe şi ţoale care să le pună cât mai mult în valoare (mai ales anumite părţi ale corpului): ceea ce, după ’89, se chema automobil «de marcă» şi ţoale «de firmă». În aceste condiţii, în afara ultimului bănuţ, Suzana se-mprumutase la Sanda, care vânduse un teren, şi-i cumpărase «copilului» „Dacia” aia ultimul tip. Spre a-l scuti de complexe de inferioritate. Când se văzuse angajat la o firmă nemţească, «rabla» de „Dacie”, deşi numai de cinci ani vechime, perfect întreţinută, îi crea «copilului» şi mai acute complexe de inferioritate, ceea ce-l determinase să-şi strângă ban pe ban, nedând în casă decât parte la-ntreţinere, pentru a-şi cumpăra o maşină «de marcă», spre «a fi în rând cu lumea». «În rând» cu o lume în care maică-sa devenise o povară, iar Oro – o pacoste…
«În rând cu lumea» se aflase Mihai şi-n anul doi de Facultate, când îşi adusese acasă «prietena», «cu arme şi cu bagaje». Printre alte mode post-decembriste, imitând Occidentul – care devenise literă de Evanghelie-n România – se adoptase şi cea a coabitării între tineri necăsătoriţi. Pe vremea când fusese Suzana studentă, asemenea lucru, destul de rar, se chema «a te ţine cu cineva»; acuma – «să ai prieten/prietenă».
Cum apartamentul lor avea trei camere separate, hol şi două grupuri sanitare, pentru a nu contrazice concepţiile noilor generaţii, Suzana încuviinţase – fără entuziasm, dar încuviinţase – venirea «prietenei». «Dacă aşa crezi tu că e bine, adu-ţi, mamă, prietena. Eu nu mă opun». «Şi dacă te-ai fi opus, crezi că n-o aduceam?!».
Cel mai greu îi fusese Suzanei s-o convingă pe maică-sa, Marioara Mănoiu, să nu i se-arate ostilă prietenei lui Mihai, oricine şi oricum ar fi fost. «Suzano, tată-tău şi bunicu-tău, când ai devenit majoră, au trecut casa pe numele tău, ca să nu mai plăteşti taxe de moştenire de pe urma noastră. Dacă era casa pe numele meu, nu punea asta – „prietena”! — picioru’ aici. Şi nu ştiu dacă nu-i dădeam papucii şi lui fiu-tău, la câte mofturi şi fasoane face. Nici în aceeaşi cadă cu noi nu se poate dumnealui spăla, de-ai desfiinţat bunătate de cameră de serviciu, ca să-i faci dumnealui duş, closet şi chiuvetă separat, de-ai cheltuit o căciulă de bani. Treaba voastră. Eu stau în camera mea, şi pe dumnealor vreau – îi văd, nu vreau – nu».
Claudia, prietena lui Mihai, o fată brună, cu ochi negri-tăciune, cu păr bătând în albăstrui, înaltă, subţire, bine făcută, fără să fi fost o frumuseţe, avea ceva atrăgător, sănătos şi ataşant în privire, în gesturi măsurate şi potrivite împrejurării. Impresia de prospeţime, de curăţenie, o dădeau şi lipsa oricărui fard, îmbrăcămintea decentă – nu-şi arăta nici buricul, nici ţâţele – şi pieptănătura simplă: părul des, cu fir aspru, îi acoperea urechile, căzând egal pe lângă obraji, deşi n-avea cărare la mijloc. Era copil singur la părinţi – învăţători într-o comună de lângă Giurgiu, oameni cu stare, cum avea să se dovedească, şi cu bun-simţ. Cu greu acceptaseră situaţia în care-i pusese fata lor. Intraseră pieriţi de ruşine în casa Suzanei şi numai după ce ea-i invitase stăruitor, explicându-le că «astea sunt generaţiile de-acum», că «vor mai multă experienţă, să se cunoască mai bine»; şi dă-i şi luptă şi luptă şi dă-i, ca să-i convingă pe bieţii părinţi că fata lor se afla-ntr-o casă de oameni şi nu în vreun bordel.
Claudia îi ceruse lui Mihai să n-o ducă direct în «camera lor», ci s-o prezinte mai întâi mamei şi bunicii lui. «Ia te uită! Parc-am fi la Curtea Angliei. Ce, n-au să aibă timp să te cunoască?». «Mihai, nu se cuvine să intri în casa omului ca un hoţ». «Hai să-ţi satisfac şi moftu’ ăsta!».
Claudia păşise timid până în pragul holului unde se aflau Suzana şi Marioara Mănoiu. «Ea e prietena mea, Claudia. Bunica şi mama mea», le desemnase Mihai printr-un gest pe cele două doamne care stăteau pironite în două fotolii. Suzana, punându-se în situaţia Claudiei – care-i plăcuse din primul moment – se ridicase şi pornise către fata care stătea nemişcată-n prag. «Fii bine-venită la noi, Claudia», şi-i întinsese mâna. «Sărut mâna, doamnă». Suzana o invitase cu un gest în cameră. Claudia se-apropiase de Marioara Mănoiu, o privise o clipă, se aplecase şi-i sărutase mâna. Marioarei Mănoiu îi pierise răsuflarea de uimire. «Dumneavoastră sunteţi bunica lui Mihai. Eu sunt Claudia Moraru».
Mihai şi Claudia îşi făcuseră rost de-o colaborare la o firmă germană ce realiza programe de calculator: o muncă pe care-o puteau îndeplini la domiciliu. Claudia stabilise program de-nvăţat, program de lucru pentru firmă, program de plimbat, de mers la teatru sau la un concert. «La Giurgiu, unde-am făcut eu liceul, nu erau teatre, nici concertele din Bucureşti. Vreau să nu mor proastă», îşi explicase ea apetenţa pentru îmbogăţirea cunoştinţelor şi pentru bucuria sufletului, apetenţă ce nu-l entuziasmase deloc pe Mihai. Teatrul – cu unele excepţii – o cam dezamăgise pe Claudia: «O fi bun alergatul ăsta al regisorilor după originalitate, dar fără mine», zisese ea, nelipsind însă de la niciun concert dat la Ateneu ori la Sala Radio. Comenta cu Suzana şi cu doamna Mănoiu interpreţii, orchestra, dirijorul, repertoriul. Era limpede că pentru urechile Claudiei, muzica însemnau preclasicii, clasicii şi romanticii. «În rest, ascult o dată, însă nu mai doresc şi-a doua oară». Pe Suzana o uimea cât de-aproape ca gust artistic se afla ea de Claudia. «Uite că mai sunt „demodaţi” ca mine şi ca generaţia mea şi printre tineri».
Deşi singură la părinţi, fata domnului învăţător şi-a doamnei învăţătoare – amândoi, copii de-nvăţători, la rândul lor – dădea acasă şi cu sapa-n grădină, făcea curăţenie alături de maică-sa, ştia să gătească, să facă dulceţuri, să pună conserve, murături. În cele două toamne petrecute în casa Suzanei, făcuse zacuscă, gemuri, pusese murături, dereticase prin fiecare colţ al apartamentului. «Dacă ceva din ceea ce fac nu vă place, să-mi spuneţi, doamnă, că nu mă supăr».
«Claudia, hai să vorbim ca două femei. Eu – ca una cu un copil din flori, tu – ca una cu viaţa înainte. Ştii ce nu-mi place? Ţi-oi părea demodată sau nu, mie nu-mi place că tu şi cu Mihai nu vă căsătoriţi». Claudia stătuse o clipă cu privirea undeva pe-un perete, apoi se uitase în ochii Suzanei. «Doamnă, la noi, la ţară, băiatul vine în peţit la fată…». «Am auzit că numai în Japonia, părinţii fetei cer mâna băiatului. Noi nu suntem japonezi. Eu aş alerga şi-n clipa asta să te cer părinţilor tăi. Dar nu de mine depinde. Tu i-ai pus lui Mihai problema căsătoriei?». «Nu. Dacă el nu se gândeşte la căsătorie…».
Suzana se gândea însă şi cum se mai gândea. Maică-sa, mâine-poimâine închidea ochii; ea, Suzana, era cardiacă, prin urmare aţa se putea rupe oricând, pe negândite, şi băiatul ăsta rămânea singur pe lume şi plin de mofturi şi obişnuit să fie permanent slugărit, adică prost crescut, în sensul de prost învăţat, neavând răbdare nici cât negru subt unghie, capricios şi ironic. Dacă l-ar fi lăsat cu-o femeie de nădejde lângă el, Suzanei i s-ar fi luat o piatră grea de pe inimă. În viaţa multor oameni se iveşte numai o singură ocazie care le-ar oferi liniştea şi siguranţa. Dacă nu ştiu s-o folosească… Ocazia asta, nesperată pentru Mihai, Suzana o numea Claudia. Nu numai o femeie plăcută, frumuşică, la care să-ţi fie drag să te uiţi, dar om de casă, de nădejde, cu un respect bătrânesc faţă de familie, de tradiţii. De Florii, atârna cunună de salcie la poarta bloculeţului, la uşa lor de intrare, iar în casă umplea vazele cu mlădiţe de salcie şi de forsythia. De Crăciun, împodobea pom, lipea crenguţe de brad cu câte un glob pe fiecare uşă, îi punea lui Oro o fundă verde, «asortată cu părul lui».
«Mihai, am să-ţi spun şi eu o vorbă», îl prinsese Suzana într-o zi când era Claudia plecată la părinţii ei. «S-auzim!». «Când ai de gând să te-nsori cu Claudia?». «Asta era vorba?! N-am niciun gând să mă-nsor. Ce valoare are o hârtie acolo, semnată la Primărie? Căsătoria e o chestie demodată, aşa că las-o moartă cu planurile-astea. Ţi-a spus Claudia ceva? S-a plâns că e nemăritată?». «Nu. Pentru că e un om cu demnitate. Sper că ai băgat de seamă. Văd că azi căsătoria e demodată. Perfect. Dar mie nu o dată mi-ai tras ibrişine pe la nas că te-am făcut din flori». «Deocamdată ea n-are copii din flori. Avem grijă să nu-i facem!». «Dar pe ea ai întrebat-o dacă nu doreşte să aibă un bărbat legitim şi copii legitimi?». «Uite ce e, mamă, te sfătuiesc să-ţi vezi de treburile tale şi să mă laşi să-mi trăiesc viaţa cum cred eu. Şi cu asta am încheiat discuţia. S-a-nţeles?». Şi-i trântise maică-sii uşa-n nas pentru a-ntări fonic, subliniind-o, concluzia convorbirii.
În a doua toamnă petrecută-n casa Suzanei, Claudia făcuse dulceaţă, conserve, zacuscă, pusese murături, scuturase casa din colţ în colţ. Când socotise că asigurase familia Mănoiu, măcar în parte, pentru iarnă, Claudia se-aşezase pe-un scaun în bucătărie, vizavi de Suzana, şi-şi pusese-amândouă mâinile pe masa care le despărţea. «Doamnă, eu mă despart de Mihai. Mi-am făcut bagajele şi diseară plec la fosta mea gazdă». Suzanei îi pierise graiul şi se albise la faţă. «Să ştiţi că nu mă despart fiindcă nu mă ia de nevastă. Mă despart fiindcă-mi dau seama că nu e omul alături de care să vreau să trăiesc. L-am iubit şi încă-l mai iubesc. E primul băiat din viaţa mea. Dar prea nu-i pasă de nimeni. Ştiţi ce m-a supărat cel mai tare la el? Felul cum se poartă cu dumneavoastră şi cu mama dumneavoastră şi nepăsarea faţă de Oro. Pentru dumneavoastră îmi pare rău că plec, pentru mama dumneavoastră şi pentru Oro. V-aţi purtat ca o mamă cu mine. Să ştiţi că n-am să vă uit toată viaţa». «Nici eu pe tine, Claudia. Om ca tine nu mai găseşte zăbăucul ăsta de Mihai în vecii vecilor. N-a ştiut să-şi preţuiască norocul. Eu sunt de vină că l-am crescut cum l-am crescut». «L-aţi crescut ca să-i fie bine-n viaţă. N-aţi ştiut ce să-l mai învăţaţi şi ce să-i mai oferiţi. Cum de nu-şi dă seama că v-aţi sacrificat toată existenţa pentru el? Ce-a văzut la dumneavoastră decât muncă, modestie, cinste şi bun-simţ? De unde snobismul şi nepăsarea astea faţă de toate şi de toţi? Iertaţi-mă pentru ce-am să vă spun. Nu l-aţi făcut singură. Ştiu că l-aţi făcut cu un bărbat pe care l-aţi declarat mort. Mihai nu crede versiunea asta şi vă rog să nu vă supăraţi – dar nici eu. Şi-atunci, orice situaţie familială ar avea acest om, cum de-atâta amar de vreme n-a venit o dată să-şi vadă copilul nelegitim şi nu i-a adus măcar o ciocolată? Ştiu că dumneavoastră, din demnitate, nu i-aţi cerut nimic acestui tată. Nu l-aţi făcut singură pe Mihai, doamnă. Căutaţi-i defectele în omul care i-a fost tată. Reproşaţi-vă doar că, de dragul lui Mihai, n-aţi înţeles nimic din viaţă. Vrea să parvină şi-o să parvină, mai ales că inteligent este, pregătit este, frumos este, peste cadavre poate călca. Egocentrist este. Curios însă că nici pe sine nu se iubeşte. Şi de el îmi pare rău, dar şi de mine. Nu vreau s-ajung o a doua doamnă Suzana Mănoiu, o sacrificată pe altarul nerecunoştinţei».
Suzana se abţinuse să facă vrun comentariu la cele spuse de Claudia. Fata plecase, dar o suna pe Suzana de pe «mobil» când ştia că Mihai nu-i acasă, întrebând-o dac-o putea ajuta în vreun fel. Când murise Marioara Mănoiu, Suzana o anunţase, iar Claudia se repezise într-un suflet s-o ajute. Ea făcuse coliva, pusese lumânări şi bani la batiste, fusese lângă Suzana la incinerarea defunctei; ea şi încă patru vecine bătrâne. Mihai era plecat pentru două luni în Germania, cu-o bursă. «Dac-ar mai fi Claudia aici, mi-ar fi mult mai uşor. Sunt sigură că l-ar lua pe Oro, bătrân şi neputincios cum e». Dar Claudia se măritase cu un inginer neamţ de la firma unde făcea programe de calculator şi plecase-n Germania. Îi telefona şi de-acolo şi-i trimisese bani de operaţie, ştiind cum o ducea Suzana. Ştia şi de la părinţii ei cum o ducea mai toată lumea, cu pensii şi cu salarii mici. De doi ani, de când plecase ea, lucrurile nu se-mbunătăţiseră-n Ţară.
Dacă l-ar fi ştiut pe Mihai însurat cu-o femeie de calitatea Claudiei, Suzana şi-ar fi luat o piatră de pe suflet. Pe când încă spera în căsătoria Claudiei cu Mihai, nu credea că pot fi pietre mai grele decât grija de-a-l lăsa pe fiu-său pe mâini bune. Dar iată că existau pietre şi mai grele şi mai colţuroase: Oro. Ce să facă oare cu el? «Doamne, învaţă-mă, luminează-mă!».
Îi pierise somnul, iar ziua nu-şi afla nicăieri locul. Umbla întruna prin casă, ştergea de câte trei-patru ori pe zi praful, şi umbla şi umbla. «Plimbări de voie», cum îi recomandase profesorul la plecarea din spital. Îşi pusese lucrurile de moarte într-o sacoşă. De câteva ori pe zi le controla ca nu cumva să lipsească ceva, deşi lista lor se afla şi ea în sacoşă, împreună cu un carton, pe care erau scrise mare, de tipar, numerele de telefon ale Sandei, mobil şi fix, numărul de mobil al lui Mihai, precum şi numărul profesorului doctor Claudiu Iovan, cât şi toate documentele medicale. I se părea că, în ceea ce-o priveşte, totul era pus la punct: actele în ordine, cu listă, contul din bancă – la condiţii de retragere figurând Sanda şi Mihai – pentru sfârşit, testamentul, care conţinea un singur rând: «vreau să fiu incinerată, iar lucrurile mele de îmbrăcăminte să fie date la un azil de bătrâni». Urmau semnătura şi data când fusese scris.
Dar Oro? Ce să facă ea cu Oro? Doctorul lui, un tânăr cu suflet, ar fi-nţeles-o şi l-ar fi eutanasiat, de mila câinelui şi de-a stăpânei. Dar gândul ăsta o-nspăimânta. O făcea să uite şi să-şi înghită doctoriile şi să mănânce. Slăbise mult, ceea ce nu era deloc rău pentru un cardiac. Atârnau hainele pe ea. Într-o zi se arsese becul care lumina scara. Ca să-l schimbe, ar fi trebuit să care scara dublă – scară de zugrav – s-o ducă pe palier şi să urce spre ultima ei treaptă. Iar ea n-avea putere nici să care un kilogram: nici putere şi nici voie. Mihai se-ntorsese acasă când se-ntunecase. Ca să urce spre apartament, îşi luminase drumul cu bricheta. Cu toate astea, îşi murdărise pantofii în dejecţiile lui Oro. Intrase furios în casă, trântind uşa de să dărâme blocul. «Câinele ăsta nu mai are de gând să moară?», şi se năpustise către colţul în care bietul animal stătea nemişcat, cu botul pe labe. Suzana se aşezase în faţa lui fiu-său. «Lasă-l, te rog, să moară-n pace». «Dar muriţi o dată-n pace şi lăsaţi-mă dracului să trăiesc! Şi tu nu puteai să-mi telefonezi că s-a ars becul, dacă nu eşti în stare să-l schimbi, de parcă trebuia să urci Everestul? Nu puteai să chemi pe cineva?». «Pe cine? Spune-mi tu şi-l chem». «Ce, eu trebuie să am grijă de casa asta? N-am destule pe cap? Tu ce treabă ai decât să-ţi iei doctoriile şi să-i dai prăpăditului ăsta de câine să mănânce, că nu mai moare o dată!». «Mai ai un pic de răbdare că murim amândoi, şi el şi eu». «Am mai auzit drama asta. Şi mizeria de pe scară?». «Îţi promit că n-o să mai fie mizerie». «Vreau s-o văd şi pe-asta». «Ai s-o vezi».
N-o să ştim niciodată ce-nţeleg animalele care trăiesc lângă noi. De la această conversaţie între mamă şi fiu, de la marşul intempestiv şi furios al fiului spre el, Oro nu mai mâncase, nu mai băuse, nu-şi mai făcuse nevoile şi nu se mai mişcase din colţul lui. Deschidea ochii doar când Suzana se-apropia de el, îl mângâia, îl săruta pe frunte şi-l îmbia cu şuncă (furată din pachetul lui Mihai), cu lapte, cu apă, care lui nu-i mai trebuiau. Se uita cu-o privire stinsă în ochii ei şi-i căuta mâna s-o lingă. A patra zi se sculase şi, abia păşind, trecuse prin fiecare încăpere cu stăpână-sa în urma lui. În camera ei, Suzana se-aşezase pe-un fotoliu să-şi tragă sufletul. Oro se-aşternuse la picioarele ei, îşi răzimase preţ de câteva minute capul de mâna care-l mângâia, oftase încet şi-şi dăduse sufletul. «Oro, sufletul meu, te-ai dus. Doamne, mulţumescu-Ţi Ţie că-mi uşurezi plecarea!». Plângea şi mângâia în neştire câinele mort. «Ce bine că e dimineaţă şi că sunt băieţii ăştia pe şantierul de-alături». Se făcea un hotel lângă blocul lor. «Dar trebuie să-l scot pe Oro pe scară curată». Cu căldări de apă fiartă şi cu peria de scânduri, rugându-se la Dumnezeu să-i dea putere să cureţe scara, în cinci ore de chin, Suzana făcuse lună scara. Se târâse apoi până la şantier şi, printre lacrimi şi suspine, rugase doi muncitori tineri să-l îngroape pe Oro într-un colţ din curte, la umbra unui castan, unde-i era lui drag să stea vara, pe căldură. De milă, băieţii veniseră, îl înveliseră pe Oro în pătura lui şi-l sloboziseră în groapă, în timp ce Suzana arunca peste el cu tufănele. «Ţineţi, vă rog, cinci sute de mii, că n-am mai mult şi să vă dea Dumnezeu sănătate pentru fapta dumneavoastră bună». «Să fie primit, doamnă. Săru’mâna. Ce să-i facem, toţi ne ducem».
Liftul nu mai funcţiona de ani de zile. Până să urce scările, Suzana se oprise la fiecare trei trepte (şi erau treizeci). Ajunsă pe palier, nu mai putea să respire şi inima-i bătea să-i sară din piept. Nu-ncuie uşa. Se târî până la fotografia lui Oro, împreună cu ea, făcută cu cinsprezece ani în urmă. Ea – în picioare, Oro şi el, în toată splendoarea lui aurie. Suzana luă o farfurie, turnă un pic de apă în ea şi căută o lumânare «sistem catolic», un recipient scund de metal, cu ceară şi cu feştilă. Apoi aşeză fotografia pe masa din bucătărie, acoperită cu tablă de zinc, şi-n faţa fotografiei farfurioara cu lumânarea aprinsă. «Îţi mulţumesc, Oro, iubirea mea, prietenul meu cel mai drag!». Se aşeză apoi într-un fotoliu în hol. O apucaseră durerile. Sună la „Salvare” şi le spuse că are infarct. «De unde ştiţi?», întrebă dispecera. «Am mai avut şi am patru by-pass-uri». Se rugă lui Dumnezeu să fie lucidă până la Reanimare, ca să-i dea unei infirmiere sau unei asistente sacoşa în grijă. Coborâse pe jos scara, sprijinită de şofer şi de doctoriţă, că brancardieri n-aveau. În „Salvare” îi pusese doctoriţa o perfuzie şi mască de oxigen. «Doamnă doctor, dacă mor până la Fundeni, daţi cuiva la Reanimare sacoşa asta. Am în ea lucrurile de moarte, documentele medicale, o copie după testament şi numerele de telefon ale celor care să fie-anunţaţi». «De ce să muriţi, doamnă? Noi luptăm să salvăm oamenii». «Ştiu, doamnă doctor, dar de murit murim toţi. Nu vă necăjiţi pentru mine: mi-am trăit traiul» – «şi ce trai», îşi spusese-n sinea ei Suzana. Apoi stătuse cuminte cu masca de oxigen şi cu perfuzia ce-i mai alinase durerile. «Ajută-mi, Doamne, să fiu conştientă până la Reanimare». «Vi s-a făcut dor de noi, doamna Mănoiu?». «Victoriţa, ia te rog sacoşa asta de lângă mine. Am în ea tot ce trebuie pentru ştii mata ce… şi telefoane şi testament». «Ia vedeţi-vă de treabă, doamna Mănoiu». «Dacă nu ne mai vedem, îţi mulţumesc, Victoriţa, fiindcă tare bună ai fost cu mine. Dumnezeu să te apere de rele!». Victoriţa era cea mai vrednică, mai vajnică şi mai inimoasă dintre infirmierele de la Reanimare. Ducea plosca bolnavului cu un mers de regină – dreaptă, ţinând capul sus şi gâtul încordat – de parcă ar fi purtat o cutie cu bijuterii. La un ceas după internare, cu toate intervenţiile medicilor, dirijate chiar de profesor, Suzana Mănoiu intrase-n comă. Profesorul Claudiu Iovan, cel care-i făcuse by-pass-urile, profesor-consultant la cei şaptezeci şi doi de ani ai lui, din păcate era plecat la un congres în Austria. Profesorul mai tânăr, prezent acuma, cunoştea perfect cazul «Mănoiu Suzana». O rezidentă îl întrebase încet pe profesor: «Credeţi că mai scapă, domnule profesor?». «Fată dragă, de când fac meseria asta, pe zi ce trece îmi dau mai bine seama că noi suntem doar nişte mărunte instrumente în mâna Ălui cu aţa şi cu mosorul. Iar pacienţii tot în mâna Lui sunt». «Credeţi că mai aude, că mai ştie ceva?». «Parcă poţi să ştii? Se spune că-n ultimele clipe îţi vezi tot filmul vieţii. O s-aflăm noi», şi profesorul îi pusese rezidentei o mână protectoare pe umăr.
Strămoşii mei, desigur, pe-aici au stat şi ei…
– Păstori pribegi cu turme şi herghelii grozave,
Ei nu aveau palate măreţe, n’aveau nave;
Dar îşi iubeau pământul blagoslovit de zei…
[………………………………………………………….]
Strămoşii mei, desigur, s’au chinuit pe-aici…
– Tăind cu plugul brazde adânci şi roditoare,
Cu aurul din câmpuri legând pe cel din soare,
Erau mai altfel, poate, decât i-aş crede – mici…
Tăcuţi şi arşi de soare sau răcoriţi de vântul
Ce le-aducea din zare al vremurilor semn,
Din zori şi până’n seară, arau din greu pământul,
Cu braţele crispate pe plugul lor de lemn…
Strămoşii mei, desigur, aicea au murit…
Plecau tăcuţi şi paşnici pe-al nefiinţei drum,
Spre zeul grav şi rece, de piatră, astfel cum
Doar mintea lor săracă şi l-ar fi’nchipuit…
Şi-atuncea când duşmanii se arătau în zare,
Uitând şi plug şi turme, în cale le ieşeau;
Homer nu spune – însă, ca’n vremuri legendare,
Desigur, că în lupte şi ei atunci mureau…
Strămoşii mei aicea-s… Căci altfel rost nu-şi are,
Când nopţile sunt turburi şi ploaia cade grea,
Nenumărate glasuri, ce bat fără’ncetare,
Zadarnic să frământe închipuirea mea…
M. SĂULESCU, Strămoşii… (17 noiembrie 1913).
DECEBAL: O, codri, codri, vă mişcaţi cu mine,
Munţi mari de piatră, fiţi-mi gânduri,
Purtaţi, stânci albe armi[i]le de cremeni,
Mergeţi naintea mea… a regelui
Să văd apropiindu-se pământul,
Cu munţii şi cu codrii.
Şi stând pe loc naintea Romei vechi!
M. EMINESCU, Decebal (1873, Berlin)
dacia felix
În vremea veche… de demult, demult… ceriul era limpede… soarele strălucea ca un fecior tânăr… câmpii frumoase, împrejurate de munţi verzi, se întindeau mai mult decât putea cuprinde ochiul… păduri tinere umbreau dealurile… turmele s’auzeau mugind de departe… şi armăsarii nechezau giucându-se prin rarişte… […] Ferice de oamenii din câmpie, ferice de cei de la munte!… Era vremea atuncea când tot omul trăia fără stăpân şi umbla mândru fără să-şi plece capul la alt om; când umbra văilor, pământul şi aerul ceriului erau deschise tuturora; iar viaţa se trecea lină ca un vis. […] Dar, iată, aerul se turbură… Ceriul cel limpede se îmbrobodeşte cu nori întunecoşi… Un nor de prav învăluie câmpia şi ascunde munţii… se aud vaiete… […]
Se vede amestecul unei bătălii!… Cei ce au năvălit sunt îmbrăcaţi în fier… săgeata alunecă pe pavăză, şi paloşul cu două ascuţite taie în carne vie… dar piepturile goale stau împotrivă… se luptă cu furie… […] Luptătorii se amestecă şi se izbesc… piepturile goale de paveze… capetele descoperite de coifuri…
Al. RUSSO, Cântarea României, XIII (9 Nov. 1850, Paris).
Porsilo se uita posomorât la căpeteniile-adunate în jurul mesei de piatră din încăperea unde-şi ţinea Decebal de obicei sfatul. Îi lua fiecăruia seama. Erau unsprezece; cu el, cu Porsilo – doisprezece. Îi cunoştea bine doar pe doi dintre ei, fiindu-i vecini: unul – la Răsărit, altul – la Apus. Cel de la Răsărit, om în putere, semăna cu-o putină cocoţată pe două picioruşe scurte, subţiri de necrezut, şi care te-aşteptai să se frângă la fiecare pas. Chipul teşit, şaua nasului cârn adâncită mult, buzele lăbărţate, falca de jos ieşită-nainte, fruntea dreaptă ca un zid, sprâncene ţepoase cu fire scurte, ochi cu privire de câine care stă să se repeadă: voia, desigur, să pară dârz şi ne-nfricat, pus să-nfrunte omenirea-ntreagă; pentru cine-l privea cu luare-aminte, cum făcea acum Porsilo, acest chip trăda doar viclenie-ncăpăţânată şi piezişă care, infailibil, se converteşte, totdeauna cu-aceeaşi «credinţă», la orice cauză avantajoasă. Acesta era Druxilis, vecinul de la Răsărit al lui Porsilo. Cumnat cu Bicilis (sfetnic apropiat al lui Decebal), lui Druxilis nu-i fusese greu să miroase dincotro şi încotro bătea vântul. Oricum s-ar fi terminat înfruntarea lor cu Traian – înfruntare care n-avea cum să fie-ocolită, de vreme ce Dacia făcea parte din lumea locuită, sortită să devină provincie romană, condusă de vreun legatus Augusti – vecinii lui Decebal nu puteau scăpa mai întâi de mâna acestuia din urmă. Decebal ştia că fără ajutorul vecinilor chemaţi acum la sfat avea să fie din ce în ce mai greu să se-mpotrivească Romei. Dacă nu le căpăta ajutorul, măcar duşmani nu trebuia să şi-i facă. Trebuia să-i ia încet şi cu duhul blândeţii, fiindcă e mai bine când sileşti pe cineva la un lucru – deşi, în sinea lui, nimeni nu se lasă păcălit – să creezi o aparenţă, şi pentru tine şi pentru el, că o face din convingere. Mijloace prin care să-i pună la respect, în caz de-mpotrivire, Decebal avea, mai mult decât ar fi fost nevoie. Ştia însă că vorba era mai bună decât ghioaga şi decât sabia. Nouă dintre cei de faţă i-ar fi luat fără să şovăie locul, în timp de pace: de pace lungă şi lipsită de primejdie. Deşi era limpede că, fără o mână de fier, romanii i-ar fi spulberat şi pân-atunci, ei nu se dădeau în lături să-şi facă socoteli de pescuit în apă tulbure: cum să-l păcălească pe Decebal – dacă nu chiar pe de-a-ntregul, măcar cât de cât – dar fără să se strice cu el; adică, să nu-i dea tot ce i-ar fi putut da, fiind vădit că-i chema la el ca să le ceară şi nu ca să-i dăruiască. Romanii erau mai departe – mai departe dacă nu ţineai seama de legiunile de la Porţi şi de podul de pe Istru – şi poate că se mai potoleau; iar, la urma urmei, şi dacă veneau peste ei: se-nchinau şi gata. Şi interesul romanilor era să se pună bine cu neamurile băştinaşe. Te supuneai, te dădeai cu ei, îţi păstrai rangul, ce aşa de mare nenorocire! Oamenii de rând urmau să muncească aşa cum munciseră de când se ştiau pe pământ; unii aveau să fie-ncorporaţi în legiunile romane şi duşi cine-ştie pe unde – în sfârşit, duşi unde-avea Roma nevoie – şi ce era cu asta!? Închinarea în faţa lui Decebal (căci închinare era, oricât ar fi-nfăţişat-o el ca pe-o alianţă) – de altfel şi-ntr-o alianţă egalitatea este o vorbă goală, fiindcă frâul îl ţine un singur aliat – nu cunoştea cale de-ntoarcere şi nici poteci cotite.
Ştiau cu toţii că lucrul dat nu se mai ia înapoi. O alianţă încheiată în faţa unei primejdii poate fi desfăcută când primejdia a trecut; ce-ai apucat să verşi în punga obştească îi rămâne însă celui mai puternic, deoarece, de când lumea, peştele cel mare nu ţine seamă de plevuşca pe care o-nghite. Afară de Porsilo, de Dromihete (vecinul lui de la Apus) şi de Chebrisis, toţi cei adunaţi acolo se gândeau cum să-l păcălească mai dibaci pe Decebal.
Pentru ca făţărnicia să fie cât mai asemănătoare cu adevărul, căile ei trebuie să pară mai adevărate decât ale adevărului.
Tot omul cumpăneşte-ndelung când ia o hotărâre de mare-nsemnătate; face mereu paşi înainte, paşi înapoi, o ia pe-un drum, se-ntoarce iară de unde-a plecat şi-şi spune de mii de ori «dar dacă…». Adesea, gândul dintâi e cel mai bun. După ce-ai urmat căile-ntortocheate ale tuturor posibilităţilor, îţi dai seama că o singură cale ai de urmat: cea dreaptă, fiind cea mai scurtă între-nceput şi sfârşit. Cea dreaptă – când ai gând cinstit.
Condiţia esenţială a făţărniciei este însă complicaţia, mulţimea ezitărilor, simularea frământării în faţa unui legământ.
Cele nouă căpetenii ştiau că Decebal nu era omul pe care să-l păcăleşti cu una-cu două. Aveau să se ostenească mult şi să se tocmească şi mai mult. Druxilis, cumnatul lui Bicilis, alesese calea scurtă şi folositoare a slugărniciei făţişe. În altă-mprejurare, poate că Decebal nu l-ar fi-nvrednicit cu-o privire măcar pe-acest Druxilis. Acum însă nu-i prea dădea mâna să aleagă.
Stăteau tăcuţi şi-ncruntaţi, rezemându-şi mâinile de pumnalele scurte cu vârful adus, sprijinite cu teaca-n masa de piatră.
Intraseră toţi în acelaşi timp, dăduseră scurt din cap, fără să se privească, şi se-aşezaseră la un semn al Marelui Preot, Vezina, care, fără niciun cuvânt, îi lăsase-acolo şi plecase. Afară de Porsilo, de Dromihete şi de Chebrisis, îmbrăcaţi ca de sărbătoare (cu pumnal cu teacă de aur, cu bumbi tot de aur la-ncălţări, cu paftale mari, de aur şi ele, pe umărul stâng al sumanului, fiecare cu însemnele neamului său), ceilalţi nouă erau îmbrăcaţi ca-n zile-obişnuite, ca şi când s-ar fi dus să dea ocol ţarinii, răzoarelor de legume ori s-arunce o privire la băile-de-aur sau la ocne. Afară de căciula de aba cenuşie, pe care-o avea fiecare-n cap, nimic nu-i deosebea de oamenii de rând cărora le erau căpetenii. Voiau, desigur, să-i dea a-nţelege lui Decebal că de la oameni atât de modeşti mare lucru n-avea de-aşteptat.
Auziseră ei – nu se putea să nu fi auzit – povestea «regelui» Dromihete şi-a lui Lisimah macedoneanul, ajuns rege al tracilor. Acesta din urmă, dând năvală peste geţi, îi cade prizonier lui Dromihete. În loc să-l omoare, cum îi cerea obştea, Dromihete îl pofteşte pe Lisimah împreună cu însoţitorii lui la o masă toată numai talgere de aur bătute-n pietre scumpe, cu linguri şi cu şipuri aşijderea, cu bucate rare şi alese, ca la curţile satrapilor de la Soare-Răsare, în timp ce Dromihete şi căpeteniile sale mâncau din bliduri de pământ, cu linguri de lemn, mâncăruri simple, de oameni nevoiaşi, dându-i de-nţeles lui Lisimah că un om ca el, care trăia în bogăţie, trebuia să-şi vadă de avutul său şi nu să umble să prade nişte săraci ca Dromihete şi ca seminţia lui. Dar de-această parimie a lui Dromihete cel-din-vechime dac-auziseră ei, auzise şi Decebal. Dac-auzise, nu strica să-i fie-amintită.
«Oare de ce trebuie să ne fie mereu frică de cineva pe lumea asta?», se gândea Porsilo, cu ochii ţintă la uşa pe care nu intra nimeni. «Nouă – de el, lui – de romani, şi tuturor la un loc – tot de romani, parcă nu ne-ar fi de-ajuns frica de soartă şi de mânia zeilor! Ăstora li-i frică de Decebal, dar şi lui de ei. Tuturor căpeteniilor le este frică de cei peste care sunt mai mari. Le e frică de lipsa lor de-nţelegere, care duce adesea la ură – şi, mai rău, la nepăsare – de trădarea lor şi, mai mult ca de orice, de făţărnicia lor». Lui, lui Porsilo, nu-i era frică de seminţia lui? Când adunase sfatul bătrânilor în cetatea-de-scaun, îşi spusese fiecare părerea, lăsând loc glasului îndoielii şi-al prudenţei, dându-i de-nţeles, pe lângă sfaturile pe care le-ar fi hărăzit şi fiilor lor, dându-i de-nţeles prin câte o vorbă subţire că cine şi-a băgat grumazul sub jugul puterii trebuia să ştie să-l ducă singur şi să se-aştepte ca pentru faptele lui să răspundă singur, căci la necaz nimeni nu ţi se-alătură părtaş, iar neamul pe care l-ai dus la rău nu te iartă niciodată şi se leapădă de tine. Bătrânii aceia, în cinstea şi-n bunăvoinţa lor, nu făcuseră altceva decât să-i amintească ceea ce ştia şi el: cât de puţin preţuiesc uralele, cum se pot preface-n sudalmă, cum fierul care te-a apărat îţi poate străpunge beregata, fiindcă aşa e sufletul omului: schimbător. «Dacă Decebal ar şti că n-are deloc sorţi de izbândă în faţa romanilor, li s-ar mai împotrivi? Dacă romanii ar garanta liniştea ţării cu preţul detronării lui Decebal, Decebal ar primi să dea puterea din mână de dragul ţării? Numai că el degeaba ar fi dat puterea din mână, romanii aveau nevoie de-o nouă cucerire şi nu de-un conducător care să umble după altă pace decât cea impusă de ei».
Decebal se lăsa aşteptat.
Deşi fiecare dintre cei adunaţi acolo ar fi avut destule de spus, niciunul nu deschidea gura. N-aveau încredere unul într-altul şi nici în pereţi.
Decebal se lăsa aşteptat.
Era limpede că nu cine-ştie-ce treburi însemnate îl împiedicau să vină. Le punea răbdarea la-ncercare. Voia doar să le zgândăre trufia ori să-i umilească? «Şi una, şi alta», gândea Porsilo. Îşi făcea o socoteală foarte bună Decebal. Omul care-şi pierde răbdarea îşi dezleagă limba şi spune vrute şi nevrute, însă niciodată ce n-a gândit mai înainte. «În locul lui, eu cum aş face? I-aş fi aşteptat eu pe ei aici. Fiindcă eu nu sunt făcut să chinuiesc, nu sunt făcut şi nici nu vreau. Pe mine mă silesc împrejurările să-mi cârmuiesc neamul; bucuros aş da cinstea asta altuia mai în stare decât mine. Cui însă? Dar el? Când vrei să cârmuieşti, se vede treaba că nu dai la o parte nimic din ce-ţi asigură-ntâietatea. Nu te mai gândeşti că-i umileşti pe unii, că-i calci în picioare pe alţii, că superi pe mai ştiu-eu-cine. Te uiţi doar înainte, la scop. Romanii calcă totul în picioare cu ochii la ţintă: cucerirea lumii. Sigur că lui Traian, mare general şi om cinstit se pare – cât de cinstit poate fi un împărat – i s-ar strânge inima să vadă spintecaţi în faţa lui o mamă cu un copil mic, dar pentru asta nu se-apucă să numere mamele şi copiii spintecaţi de-a lungul drumurilor pe care le taie legiunile, în piatră, în pământ şi-n carne vie, între Roma şi Eufrat».
Porsilo se uită, rând pe rând, din nou la cei unsprezece tovarăşi de aşteptare.
În partea opusă intrării se aflau jilţul Regelui şi cel al Marelui Preot. Căpeteniile se-aşezaseră, din instinct de solidaritate, unul lângă altul, afară de Druxilis, care stătea pe locul din dreapta jilţului regesc, despărţit de ceilalţi de multe jilţuri goale, pentru ca nimeni să nu aibă vreo-ndoială în privinţa cinstei la care-l ţinea marele Rege. Osteniseră să mai stea rezemaţi de mânerele pumnalelor. Afară de Dromihete. Unii-şi ţineau acum mâinile încrucişate la piept, alţii-şi mişcau întruna degetele şi-şi strângeau pumnii, iar pe chipuri li se citea o mare nelinişte. Nu-i chemase cumva ca să le ia capul, iar ei ca nişte nătângi se lăsaseră prinşi în capcană; ori ca să-i lase acolo să piară de foame? «De-ar veni odată să spună ce vrea şi să ne vedem scăpaţi de-aici», se gândea fiecare-n sine.
Dromihete – cel mai bătrân din toată adunarea, înalt şi deşirat, cu barbă lungă, cenuşie, răsfrântă ca o mătură, cu chip uscat şi-ncremenit care nu părea să fi râs ori să fi plâns vreodată, cu ochi albastru-ntunecat umbriţi de sprâncene stufoase, rămase negre printr-o ciudăţenie-a firii – cum stătea cu mâinile neclintite pe mânerul pumnalului şi cu privirea ţintă la uşa pe unde ar fi trebuit să intre Decebal, ai fi zis că era un mort cu ochii rămaşi deschişi. În muţenia şi-n amorţeala generală, izbind, fără să vrea, pumnalul de piatra mesei, Dromihete se ridică, îşi potrivi cămaşa sub chimir, îşi trase-n jos poalele sumanului şi se-ndreptă spre ieşire, în nedumerirea tuturor.
Luaţi pe neaşteptate şi treziţi fiecare din gândurile lui, care prea mult nu se deosebeau de la unul la altul, cei unsprezece bărbaţi adunaţi acolo nu ştiau ce să facă: să-l urmeze ori să rămână mai departe nemişcaţi şi să nu ispitească soarta. Fără să le-arunce nicio privire, cu pas rar şi fără grabă, Dromihete ajunse lângă ieşire, unde se opri să ia seama celor două clepsidre de sticlă sidefie aşezate ca nişte câini de pază, una în dreapta, alta în stânga uşii, prinse într-o armătură de bronz ca o gură de lup căscată. Ţinându-şi răsuflarea, urmări picătura de apă dintr-una, care, clipocind abia simţit, măsura pasul neauzit al timpului. «Încet-încet spre pământ», îşi zise el. Gândul ăsta, cuprinzând pe scurt învăţătura dobândită într-o viaţă ale cărei urcuşuri şi mai ales coborâşuri îl deprinseseră să se smerească, îl îmbună deodată în privinţa celor adunaţi acolo, pe care-i urâse şi-i dispreţuise cu o clipă mai înainte; în privinţa lui Decebal, care drag nu-i fusese niciodată; în privinţa a toate şi a toţi, căci într-o bună zi, toţi şi toate aveau să foşnească şi să clipocească pe undeva pe subt pământ.
Porsilo se gândi să urmeze pilda lui Dromihete. Rămase totuşi pe loc. Nu de teamă, ci aşa cum rămânea la luptele de cocoşi sau de câini, până ce unul din cei doi luptători îşi dădea ultima suflare, privind cu multă milă bietele dobitoace îmboldite să se ucidă, fără să aibă nimic unul cu altul, în ţipetele şi-n urletele mulţimii, din care o parte ţipa de bucurie că învinsese cocoşul ori câinele pe care pusese prinsoare, alta urla încrâncenată de ură-mpotriva vietăţii ucise, pe care ar fi ucis-o încă şi încă o dată şi de-o mie de ori fiindcă-i înşelase aşteptările şi-i golise punga. Demult, în tinereţea lui tinereţe, Porsilo se nimerise să stea la o luptă de cocoşi lângă Dromihete. Porsilo se uita mai mult la chipurile oamenilor decât la păsările care abia-ncepeau să se-ncaiere. Urmărindu-i, atunci, privirea, Dromihete îi pusese o mână pe umăr, se uitase drept în ochii lui şi-i şoptise: «Fiule, să nu-ţi închipui c-ai să vezi milă în ochii vreunuia. Pleacă. Nici aici nu e nimic nou cum nu e nicăieri sub soaie!». Porsilo ştia că nici acolo, în sala de taină a mai-marelui lor, Decebal, n-avea să fie nimic nou, ci jocul de înfruntări al intereselor, vechi de când lumea şi etern ca şi ea. Dacă Porsilo ar fi venit la acest sfat în numele lui doar, poate că s-ar fi ridicat, l-ar fi urmat pe Dromihete, ar fi urmărit o clipă curgerea vremii prin curmătura celor două clepsidre, s-ar fi descoperit în faţa draconului de bronz ţintuit deasupra intrării, şi-ar fi-ndesat căciula-n cap şi pe-aci ţi-ar fi fost drumul. Poate. El nu venise însă în numele lui, ci al celor pe care-i cârmuia de când murise frate-său mai mare în ultima înfruntare a lui Decebal cu armatele romane. De-ar fi fost ultima!
În timp ce Porsilo se-ntreba dacă n-ar fi rămas locului, chiar venit doar în numele său, din pricina curiozităţii de totdeauna de-a vedea până la capăt o întâmplare – deşi aproape ştiută dinainte – uşa grea de lemn dăltuit cu draconi a intrării se deschise fără niciun zgomot şi-n cadrul ei apăru Marele Preot, urmat de regele Decebal.
— Încotro, cinstite unchi? i se-adresă Decebal lui Dromihete, care tocmai îşi punea căciula-n cap, în timp ce oaspeţii ceilalţi se descopereau şi se ridicau în picioare.
— Acasă, nepoate. Credeam că nu mai vii. Ăştia tineri îmbătrâniseră de-atâta aşteptat, iar eu cât pe-aci să-mi dau ultima suflare.
În glasul lui Dromihete nu se simţea nici îngăduinţă, nici supărare.
— Ne bate războiul la uşă, spuse Decebal, în chip de răspuns, îndreptându-se către masă şi poftindu-l din ochi pe Dromihete să se-aşeze.
— Nicio noutate, spuse acesta, făcând un semn cu mâna a pagubă, şi se-aşeză chiar în stânga lui Decebal, despărţindu-l de Marele Preot şi aplecându-se înspre dreapta Regelui, ca să-i ia seama lui Druxilis, de parcă atunci l-ar fi descoperit.
— De ce te uiţi aşa la mine, cinstite Dromihete? îl întrebă Druxilis cu-o voce care se dorea blândă.
— Eşti cam gras, fiule. Ce zice calul dumitale? întoarse celălalt cuvânt în glumă. Un zâmbet mucalit trecu prin ochii albaştri şi-i făcu să sclipească o clipă tinereşte.
Druxilis îl privi dispreţuitor şi nu găsi de cuviinţă să-i răspundă.
Făcându-se că nu văzuse şi că n-auzise nimic, Decebal îşi plimbă roată privirea, oprind-o scurt în ochii fiecăruia.
— Prea-cinstiţi oaspeţi, războiul ne bate la uşă.
— Poate n-ar fi bătut dacă n-am fi încălcat înţelegerile cu Traian, zise Chebrisis mai mult ca pentru sine, cu vocea moale şi vorba tărăgănată a celor din Miazănoapte.
— Chebrisis, credeam c-am înţeles cu toţii că aşa-zisa pace cu Traian este pentru romani doar un răspas de odihnă ca apoi să ne izbească şi mai tare.
— Ca şi pentru noi, rosti Druxilis cu glasul convins şi important al celui care-a priceput dedesubtul lucrurilor.
— Eu tot spun că, dacă nu i-am fi cătat pricină, Roma ne-ar fi lăsat în pace, reluă blând şi-mpăciuitor Chebrisis.
Druxilis, cu-o strâmbătură de dispreţ, ridică revoltat din umeri.
— Chebrisis! i se-adresă Decebal cu glas înalt, ca pentru a-l chema la ordine. Dumneata ţi-nchipui că Romei trebuie să-i «caţi pricină» ca să te cotropească? Ţi-nchipui cumva că iudeii şi armenii, ca de-o pildă, stricau somnul Romei? Cum întindeau mâna îi luau pe romani din aşternut?! Roma a venit peste noi, nu ne-am dus noi peste ea. S-a-ntins ca o pecingine, fiindcă neamurile n-au ştiut să se unească la vreme spre a-i ţine piept. Dacă vouă, de-un sânge cu mine, şi trebuie să vă spun a mia oară că poţi să nu sufli şi să nu te mişti: când ţi-a venit rândul să te calce Roma în picioare, te calcă… Măritul rege Duras şi alţii dinaintea lui – adormiţi acuma cu toţii, veşnică fie-le-amintirea! – şi eu la fel cu ei, ne-am străduit să-i hărţuim pe romani pentru ca să n-ajungă mai puternici decât sunt, cu gând că, într-o zi, izbită din toate părţile, Roma să cadă ori să stea cuminte cu botul pe labe, mulţumindu-se cu ce-a prădat pân-atunci. Chebrisis, ştim cu toţii unde sunt castrele romanilor, în pământurile pe care ni le-au răpit acum trei ani. De altminteri, se simt de la o mie de prăjini, după mirosul de usturoi. Cine vrea li se poate-nchina. Eu nu opresc pe nimeni.
În sală se-auzi o rumoare de protest.
— Mărite Rege, eu mi-am spus părerea şi, chiar de-am să vă par slab de minte, eu tot cred că mai bine ar fi fost să fi căzut la pace cu duşmanul. Iar gândul meu de n-ar fi fost cinstit nu răspundeam la chemare.
«Ai răspuns fiindcă ai doi feciori la-nvăţat meseria armelor aici, în cetate, cum aveţi cu toţii», îi spuse Decebal în gând, uitându-se drept în ochii lui albastru-deschis, de cer fără nor, în care nu i se păru că zăreşte vreo urmă de gând viclean.
«De-ar spune-odată ce-are de spus, că doar nu de florile mărului ne-a chemat aici», se gândea Porsilo, în timp ce privea la Decebal. Când îl vedeai, mare cât un trunchi de copac şi cu gâtul acela scurt, nu-ţi venea să crezi câtă vioiciune era-ntr-însul, iar capul repezit înainte, fruntea brăzdată adânc, ca un pământ săpat de ape, şaua nasului proeminentă şi niţel cotită spre stânga dintr-o căzătură de pe când era flăcăiandru, gura cu buzele strânse puternic de parcă tot timpul ar fi stat cu dinţii-ncleştaţi, părul şi barba sură, ochii cenuşii, cu privirea ageră cum îi era şi mâna, îi sporeau înfăţişarea de lup încercat, făcut să domnească peste adâncul codrilor.
Porsilo şi cu Dromihete înţeleseră că aparenta supărare a lui Decebal din pricina spuselor lui Chebrisis crease în adunare un sentiment de vinovăţie, cum nu se putea mai binevenit pentru Rege: astfel i se pregătise de minune momentul în care nicio cerere să nu-i poată fi refuzată. «Ia să vedem, nepoate, ce mai ţii în guşă», îşi zise-n sine Dromihete. Ca şi când i-ar fi auzit gândul, Decebal li se-adresă cu glas pătruns de-o tristeţe solemnă:
— Cinstiţi oaspeţi, războiul ne bate la uşă, precum v-am mai spus. Acum nouă ani, Domiţian lăsa, la moarte, vistieria Romei golită. Roma are armate multe, duşmani mulţi – dar se vede că nu destui – lupte de dat mai tot timpul: pentru «pacificare» – ici, pentru cotropit – dincoace; are nobilime multă care nu face nimic, are sărăcime multă care, la fel, nu face nimic, dar care primeşte pâine, face baie şi merge la circ pe banii stăpânirii – căci mai bine să-i astupe gura şi s-o lase să urle doar pe la circuri, decât să şi-o ridice-n cap – şi vistieria asta trebuie umplută la loc. Când marele Cæsar îşi golise punga, acum vreo şaizeci de ani, a dat peste gali, de la care şi-a umplut-o din nou. Traian a dat peste noi, ne-a luat pământuri, ne-a prădat şi se pregăteşte să ne prade iară şi să ne piardă. Trebuie să nu-i lăsăm, oricare-ar fi sorţii războiului care ne pândeşte, să nu-i lăsăm ce să ne ia, drept care m-am gândit să punem tot ce-avem la loc sigur şi împreună. V-aştept, în următoarele zece zile, s-aduceţi tot ce-aveţi de preţ, odoare şi bani, şi le punem undeva, unde nici pasărea să nu le ştie. Trecem la catagrafie ce-aduceţi, şi căpătaţi şi înscris la mână. Toate câte le-ncredinţaţi în custodie sunt ale voastre, iar când trece primejdia vi le luaţi înapoi.
Se aşternu o tăcere de gheaţă.
Fiecare simţea cum îi încetineşte sângele-n vine.
— Mărite Rege, eu poimâine sunt aici cu tot ce am. Ce e-al meu e şi-al tău.
— Nu al meu, Druxilis, ci al tău, la mine o să fie doar în păstrare.
— Ştii cum vine asta, nepoate? i se-adresă Dromihete lui Decebal, după ce mai întâi se uită la Druxilis cu o scârbă căreia cuvintele n-ar fi avut ce să-i adauge. Ştii cum vine asta? Ca şi cum mi-ai spune: «Taie-ţi, unchiule, p..a şi lasă-mi-o mie-n păstrare. Şi să ştii că tot a dumitale e». Decebal, eu te-nţeleg. N-ai încredere şi bine faci. Mulţi te-au lăsat şi s-au închinat romanilor. Au s-o mai facă şi alţii. Ai luat feciorii cui a avut, ca să-i înveţi meseria armelor şi ca să-i ai zălog de credinţă. Cu feciorii n-au avut cum să te mintă, cu avutul însă n-o să ştie fiecare cum să facă mai pe săracul.
Afară de Porsilo, de Chebrisis şi de Rege, toţi săriră indignaţi.
— Mărite Rege, eu nu-ngădui nimănui să-mi pună buna-credinţă la-ndoială!
— Cum poţi să spui aşa ceva, moş Dromihete?
— Iac-aşa, zise Dromihete şi-şi mişcă dreapta roată, cuprinzându-i pe toţi. Cunosc firea oamenilor. Cu-atâta m-am ales, la anii câţi îi am în cârcă. Mie feciorii mi-au murit alungându-i pe romani, iar nepoţii au fost luaţi prizonieri de romani, ca şi mine. După zece ani – mai de sclavie pe uscat, mai de cutreierat pe mări – mie mi-au dat drumul să vin să mor acasă.
— Ştim, ştim, unchiule, zise Decebal, cu îngăduinţa pe care le-o arăţi bătrânilor care bat câmpii ori spun pentru a suta oară aceeaşi poveste.
— Mă bucur, nepoate, c-ai aflat, deşi de când m-am întors de la romani – şi se fac şase ani acuma – nu ne-am prea văzut. Nu m-ai prea-nvrednicit. Nu s-a grăbit nimeni să mă răscumpere ori să mă dea-n schimb pe niscaiva romani, prizonieri la noi. Astea le spuneam şi eu aşa, ca să se ştie. Dar, de fapt, altceva voiam să-ţi spun, nepoate. Rău ai să faci dac-ai să pui totul într-un singur loc. Să nu uiţi că e de-ajuns o măciucă la un car cu oale. Şi mai spuneai că ai s-ascunzi totul de să nu ştie nici pasărea. Degeaba n-o şti ea, pasărea, dac-au să ştie oamenii. Teme-te de oameni, nu de păsări, nepoate! Eu, unul, nu mai am nimic. Tot ce-am avut ascuns am împărţit oamenilor. Dacă-mi putrezeau oasele prin Italia, rămâneau toate-n pământ. Aşa, se bucură careva de ele. Cred că mă crezi, nepoate!
— Vistieria obştii, unchiule, o mai avea câte ceva.
— Pentru asta, nepoate, e nevoie să-ntreb obştea.
— Dumneata eşti aici în numele ei.
— Da, dar obştea nu ştie de ce ne-ai chemat. Ea trebuie să afle. Eu ţin la vechile rânduieli.
— Mărite Rege, aş avea şi eu de spus câteva cuvinte.
— Spune-le, Porsilo.
— Eu cred că moş Dromihete are dreptate când spune că fiecare dintre noi o să-ncercăm să dosim cât mai mult, căutând să-ţi aducem, măriei-tale, cât s-o putea mai puţin.
— Poate că tu ai să faci aşa, strigară mai multe glasuri.
Druxilis se ridică în picioare, atât de mare îi era indignarea.
— Şi tu cum ai vrea să facem, Porsilo? îl întrebă Decebal, făcându-se că n-a auzit glasurile revoltate ale celorlalţi.
— Eu zic, mărite Rege, să ne pui să dăm o anumită sumă de bani, anume cântare de aur şi de argint, şi cred c-ar fi o treabă mai curată şi descurcată. Iar ce ne-o rămâne, om fi-n stare să ni-l adăpostim fiecare.
CAPITOLUL UNU
«Când amintirile-n trecut…»
Mai tot omul se simte-ndreptăţit, ba chiar obligat, când e să cumpere ceva, să-l umilească pe cel care vinde. (Observaţia nu se referă la cumpărător – aşa cum îl înţelege economia politică – şi nici la vânzătorul profesionist. Aici lucrurile se prezintă altfel: mai precis, chiar pe dos.) Aşa se-ntâmpla şi cu cucoana asta care cumpăra pe nimic o casă enormă, într-un cartier central şi liniştit, o casă care, în stare bună, s-ar fi vândut cu mai mult de zece ori preţul la care se-nţeleseseră.
— Dumneavoastră le-aţi mutat aicişa? întrebă cucoana, arătând din cap, cu tot dispreţul de care era-n stare, aragazul ce-ar fi trebuit să fie alb, butelia, masa de bucătărie cu faţă de marmură – marmura unei credenţe vândută mai de mult – şi bufetul imens, ca o faţadă de catedrală, aşezate-n partea stângă a verandei pe care scara de marmură porfirie o despărţea-n două.
— Aici sunt de ani de zile. Ai mei n-au mai avut loc în bucătărie!
— Mda! mormăi cucoana pe-un ton dubitativ, lăsându-se păgubaşă de-a-şi duce mai departe ancheta socială, că doar nu de asta venise.
— Vai, da’ şi-acilea pică. Şi treapta asta-i desprinsă.
Din vocabularul cucoanei nu putea lipsi «vai»-ul obligatoriu în vocabularul mai tuturor indivizilor cu educaţie precară sau foarte mulţumiţi de sine, indivizi care, prin această exclamaţie, atât de expresivă, îşi manifestă surpriza încântată a descoperirii propriei persoane.
Cucoana găsea, la fiecare pas, câte-un cusur. Bărba-tu-său nu scotea o vorbă.
— Vai, da’ dacă ştiam în ce hal e n-o cumpăram, vorbea ea fără adresă precisă.
De la o vreme profesorului Şerban i se făcu lehamite de observaţiile psihologice la care-i da imbold cucoana. De-o viaţă-ntreagă-i tot observa pe oameni şi, după ce-i stârneau curiozitatea un moment, pe urmă-l plictiseau, spunând mai toţi aceleaşi lucruri şi-aproape cu-aceleaşi cuvinte.
— Doamnă, înainte de-a cumpăra casa aţi văzut-o. Şi v-am vândut-o la preţul la care v-am vândut-o fiindcă este aşa cum este. Tonul fusese foarte rece.
— Bărbată-mio a văzut-o, că eu eram în refegé-n schimb de experienţă. El a vrut s-o luăm, că dacă era după mine… găseam eu altceva. Mai puneam niţei bani şi luam lucru ca lumea.
— Trebuia să vă puneţi de-acord înainte de-a face actele. Nu v-a silit nimeni.
Ca să-i arate că nu mai era dispus s-audă nimic, profesorul Şerban rămase cu doi paşi în urmă.
Deşi cu trei luni mai înainte casa fusese complet locuită, arăta ca un loc părăsit de ani şi ani. Tavanele erau pline de pete gălbui de la ploaia şi de la zăpada care se strecuraseră prin acoperişul găurit, iar pereţii, cu tapetele dezlipite din loc în loc şi vechi de cel puţin treizeci de ani, mohorâte şi negre de fum, păreau pereţii unui cavou care se deschidea numai ca să mai primească un nou mort. Parchetul, din lemn colorat, aşezat în figuri geometrice, deosebite de la o cameră la alta, se-nfăţişa ca după trecerea unor turme de tonaj mare. De fapt, singurul care ştia de existenţa parchetului era profesorul, pentru că avea în minte casa aşa cum fusese cu douăzeci şi cinci-treizeci de ani în urmă. Ţi-ar fi trebuit multă imaginaţie pentru a bănui sub stratul compact de jeg din care se detaşau pe-alocuri pete de grăsime în hărţi singulare – îmbinarea bucăţilor de parchet înguste, şocolatii, de culoarea chihlimbarului-deschis, roşu-închis cu nervuri ca de marmură şi roz-stins ca petalele trandafirului veşted. Ar fi fost nedrept din partea profesorului să le ceară un lucru atât de complicat cucoanei şi bărbatului ei, chelner.
— Bine, dar cum de-or fi adus casa-n halul ăsta?
Pentru prima dată vocea cucoanei n-avusese niciun ifos şi sunase probabil ca pe vremea când n-aveau bani.
«Dacă-i scoţi un moment pe oameni din condiţia lor socială şi-i pui într-o situaţie neutră, în care se manifestă numai ca oameni, ai uneori surprize plăcute. Uite, ca acuma». Profesorul găsi de cuviinţă să-i răspundă.
— Aşa se-ntâmplă când lucrul tău ajunge pe mâna altuia.
— În camera asta e parchet! De ăsta-n culori n-am prea văzut.
În timp ce spunea aceste cuvinte, cu-o privire expertă-n inventare, cucoana trecu-n revistă lucrurile din cameră, apăsând asupra secrétaire-ului Louis XV, cu două medalioane de Sèvres, încastrate-n uşile de sus, din lemn de trandafir intarsiat, destul de bine-ntreţinut, şi-asupra celor trei portrete de femei, una cu un copil în braţe, aşezate unul lângă altul, pe peretele din faţa paturilor, în stânga oglinzii.
— Dulăpioru-ăla de colo, cu chipuri, nu-l vindeţi?
Profesorul făcu un semn negativ din cap.
— Nici tablourile-astea pictate?
— Nici. «Ne rafinăm, ne rafinăm», îşi zise profesoru-n gând.
— Avem şi noi tablouri, tot pictate: unul cu liliac, unul c-un pepene tăiat felii şi-unul c-o ţigancă, să scuzaţi, cam despuiată, care pufăie dintr-o lulea, ştiţi ca ţigăncile. Mi-ar fi plăcut ăsta din mijloc – şi-arătă cu mâna – cu cucoana cu copil; l-aş fi pus în odaia fetei nemăritate, e ceva serios. Dar dacă…
Ochii cucoanei se-ntoarseră spre parchet, marfă sigură, gata plătită.
— Frumos, păcat că e numai în odaia-asta!
— Şi-n celelalte camere e parchet, dar de murdărie nu se mai vede, îi explică profesorul.
— Da-n camera asta?
— Aici au stat părinţii mei până la moarte. Vedeţi şi lucrurile…
— Au stat şi dumnealor în casă?
Profesorul ghici mirarea cucoanei cu privire la halul în care arăta casa, deşi proprietarii continuaseră să locuiască-n ea.
— Erau foarte bătrâni şi ani de zile n-au avut pensie. Nu s-au mai putut ocupa de casă.
Profesorul Şerban le dădea explicaţiile astea, le făcea o confidenţă fără să i-o ceară nimeni, fiindcă avea o fire de om cumsecade, care se purta scorţos numai când cineva îl călca pe nervi cu bună-ştiinţă.
Erau şi ăştia nişte oameni ca toţi oamenii. Profesorul văzuse şi mai rău la viaţa lui şi încă la categorii cu pretenţii de «naştere» şi, uneori, şi mai regretabil, cu pretenţii intelectuale. «Bună-starea distribuie cu dărnicie, în toate vremurile şi pe toate meridianele, un fel special de încredere-n sine, asimilabil, pe multe planuri, cu mitocănia. Când nu eşti de-o anumită calitate sufletească, bună-starea, mai ales când nu-i moştenită măcar de câteva generaţii, te face să-ţi pierzi busola, iar carenţa asta se manifestă prin falsificarea planurilor de-nţelegere şi-a raporturilor, prin confundarea valorii cu succesul şi prin tendinţa de-a-i umili pe alţii, fiindcă li te simţi superior.
Unchiul Tache la nunta Semiramidei. Îi puseseră fetei numele ăsta insuportabil de lung după ce trecuseră-n revistă toate numele cunoştinţelor şi-ale rudelor. Nu era printre ei nicio Semiramidă. Aşa trebuia s-o cheme pe fata lor. Semiramida nu ieşise nici frumoasă, nici deşteaptă, însă era bună şi-atrăgătoare cu timiditatea ei copilăroasă la care se-adăuga povara numelui ăsta. Mai ales după ce se măritase şi-o chema Semiramida Drăgălia. Ginerelui nu-i găsise unchiul Tache niciun cusur. Intrat în panică din pricina celor 27 de ani ai fetei pe care, de la 18, aştepta s-o mărite, o dăduse pe Semiramida primului-venit. La nuntă, un neam mai depărtat, ca să-i facă plăcere unchiului Tache, se-apucase să-i laude ginerele. Unchiul Tache se ridicase-n picioare – invitaţii tăcuseră crezând că socrul vrea să ţină un toast – închinase paharul pentru neamul care-i elogiase ginerele şi declarase cu glas plin de mulţumire: „Cu fată ca a mea şi cu zestrea pe care i-o dau puteam să mă uit şi mai sus.” Semiramida, săraca, deşi nu descoperise ea praful de puşcă, albise sub voalul de mireasă. Doctorul Ghiţă Drăgălia se făcuse că n-aude. La doi ani după ce moşia unchiului Tache fusese expropriată, Semiramida se spânzurase. Probabil că numai bărbatu-său ştia de ce. Semiramida nu lăsase nicio scrisoare. Dispăruse discret, şters cum trăise. Unchiul Tache era mare moşier, deputat, în comitete, consilier nu-mai-ştiu pe unde. În sfârşit…».
Cucoana-i făcea semne soţului ei arătându-i oglinda îngustă şi lungă prinsă cu şuruburi în zidul din faţa ferestrelor, în camera «cu parchet». Soţul, chelner, îi adresa tot felul de strâmbături de nedumerire. Până la urmă, cucoana fu nevoită să-i arate oglinda cu degetul şi din ochi pe profesor. Urmă un răspuns mut din partea chelnerului, o strâmbătură a buzelor şi-un ridicat din umeri a nehotărâre.
— Oglinda rămâne-n perete. Numai zugravii să aibă grijă să n-o spargă. Ar fi păcat.
— Păi ce, eu mă mişc de-acilea pân’ ce n-or fi toate gata?! Avem o mobilă! O frumuseţe, cu itarsii. O să se potrivească de minune cu oglinda.
— Bine-nţeles, bine-nţeles, încuviinţă profesorul.
Văzuseră casa de sus până jos. Toate cârtelile cucoanei amuţiseră când dăduse cu ochii de oglindă, pleaşca asta de câteva mii de lei care le venea pe negândite. Cuprinsă de-un subit entuziasm pentru profesor, cucoana-i sugeră lui bărbatu-său la ureche să-l invite la o bere.
— Mai bine-i trimitem ceva acasă, aşa cum ştiu eu, răspunse omul, care, prin meserie, era mai familiarizat cu distanţele. Adresa profesorului era trecută în actul de vânzare-cumpărare.
— Să vă ducem acasă, dom’le profesor?
— Mulţumesc, aş vrea să mai rămân un pic: să pun la punct nişte acte ale părinţilor, nişte hârtii. Am să vă trimit în două-trei zile cheia de la intrare.
— Nu-i nicio grabă, că ne-aţi mai dat două rânduri.
— Sigur, întări cucoana.
— La revedere şi să stăpâniţi sănătoşi!
— Mulţumim, dom’le profesor, mulţumim, răspunseră soţii la unison.
— Cu tot respectul, adăugă bărbatul, strângând cu amândouă mâinile, plin de efuziune, mâna profesorului.
— Să trăiţi, domnu’ profesor, spuse şi cucoana, apucând mâna care i se-ntindea şi făcând semne modeste şi pline de mulţumire din cap.
Profesorul ştia că cei doi plecau din casă-ncântaţi de-afacerea pe care-o făcuseră, îmbunaţi şi gata să plângă. Ştia cât de-aproape e-ncântarea-de-sine de stările duios-lacrimogene. Îi conduse până jos şi-nchise uşa de fier şi de sticlă în urma lor. Urcă din nou treptele de marmură, în timp ce perechea pornea motorul «Fiat»ului 1800. Ajuns în camera părinţilor, luă seama tuturor lucrurilor, apoi merse la fereastră, o deschise, înlătură cu mâna o ramură de glicină gata să spargă geamul şi se uită în curte la cercul de merişor năpădit de buruieni şi la magnolia cu flori roz-liliachii, abia răsuflând dintre urzici şi dintre lujere de floarea-soarelui care nici în câmp n-ar fi crescut mai mari. Îşi aduse-aminte că de câţiva ani încoace, se-ntâlnea, din când în când, prin jurul Pieţei Romane, cu-o cerşetoare bătrână cu ochi albaştri, încălţată într-un şoşon şi-ntr-un pantof, care ţi se posta în faţă şi, fără să spună nimic, întindea o mână timidă. Avusese de la-nceput impresia c-o ştie de undeva. Ajunsese chiar să-l obsedeze asemănarea cerşetoarei cu-o figură cunoscută pe vremuri, dar a cui? Într-o bună zi, profesorul Stein îi lămurise misterul. Era Amira Pompiliu, care cântase la «Scala», tocase multe averi, printre care şi pe-a unui vestit ministru de pe vremuri (a cărui poreclă, un nume de animal, i se lipise definitiv în coada numelui adevărat), fusese acoperită de glorie şi de diamante şi nevastă a unui procuror de la Casaţie. Într-o zi, profesorul Şerban îi dăduse cerşetoarei 100 de lei. Femeia luase banii, îi vârâse-n sân şi dând cu tristeţe din cap se aplecase confidenţial spre profesor şi-i spusese cu un glas stins şi copleşit de ruşine: «Înseamnă că ştiţi!». Se-aşezase apoi pe bordura unui gard de beton şi-ncepuse să plângă, ştergându-şi ochii cu-o bucăţică de hârtie igienică. Probabil că nu era pe de-a-ntregul nebună.
Magnolia fusese plantată cu-o zi înaintea naşterii profesorului Şerban.
* * *
«În ajunul naşterii tale, Daniel, am visat că bătea un vânt grozav şi că cerul era vânăt de nori. Magnolia (coana Luţa Şerban, mama profesorului, pronunţa cuvântul cu n muiat, à la française), pe care-abia o sădisem, se-apleca într-o parte şi-ntr-alta, gata-gata să se smulgă. Eu stăteam la fereastră şi mă uitam şi nu puteam face nimic, fiindcă uşa camerei era-nchisă cu cheia, iar cheia – nicăieri. Vorbeam cu taică-tău prin uşă. Plângeam şi-l rugam să meargă să apere magnolia de vânt. „Stai liniştită, că n-avem ce-i face”, îmi răspundea Sică. După un timp, vântul parcă se mai potolise, dar cerul tot vânăt era. Nici nu-mi venea să mă uit în curte. Eram convinsă că magnolia trebuie să fie făcută praf. Spre surprinderea mea, arbustul nu era smuls, numai florile îi erau risipite pe jos într-un covor de petale mov-deschis. A doua zi, te-ai născut tu. Sădisem magnolia pentru tine. Eram convinsă c-ai să fii fată. Visul ăsta mi s-a părut o prevestire. Mi-a intrat în cap c-ai să duci o viaţă grea».
Toamna, când venea domnul Franz, grădinarul de la Grădina Botanică, şi-nfăşura magnolia cu paie şi cu hârtie de-ambalaj, pregătind-o pentru iarnă, era un adevărat ceremonial: toţi ai casei, în cerc, stăteau în jurul arbustului, aşezaţi cu metodă de domnul Franz, care le punea fiecăruia-n braţe câte un instrument de grădinărit ori măcar sfoară, o foarfecă obişnuită sau ceara cu care era întărită hârtia la curburile ramurilor. Primăvara, domnul Franz se-nfăţişa din nou şi, meticulos, nemţeşte, îi scotea «frumoasei» hainele urâte şi groase de iarnă, după care urmau tot felul de operaţii chirurgicale şi tot felul de masaje, cu soluţii şi cu alifii, de-ntărire – unele, împotriva paraziţilor – altele. «Terminat cu mireasa al nostru, pentru moment. Peste doue septemini trece tin nou Franz. Fedem cum mergi».
Ceremonia învelitului şi-a dezvelitului miresei cu flori ca de ceară ţinuse din 1910, anul «naşterii» lor – al magnoliei şi-al lui Daniel, viitorul profesor, Şerban – până-n 1940 când Franz, cetăţean german, la 55 de ani, fusese obligat să plece cu armatele nemţeşti pe front, de unde nu se mai întorsese.
Venise la ei cu trei zile înaintea plecării să-şi ia rămas-bun.
«Am fenit se spun auf wiedersehen sau poate adio, la familia şi la magnolia. Eu şi copac am imbetrinit împreuna…».
Le părea rău că domnul Franz îi părăsea, şi nu pentru a merge la vreo nuntă.
«Ce să facem, domnu’ Franz, e război», spusese coana Luţa, întunecată de tot felul de presimţiri în legătură nu numai cu domnul Franz.
«Ce se faci, thoamna, Deutschland asta vrea se fie über alles». Domnul Franz dăduse a pagubă din cap.
Strânsese mâna tuturora din casă, apoi se oprise la magnolie şi-i făcuse ultimele retuşuri de rămas-bun.
Încă din tinereţe, lui Daniel Şerban i se păruse, fără să-ncerce să-şi confirme impresia, că fiecare membru al familiei lega un gând superstiţios de magnolie. La urma urmei, şi el, când plecase pe front, îi spusese-n gând – trecând pe lângă ea şi rupând o floare, ceea ce nu mai făcuse decât o singură dată până atunci – «dacă n-ai să te usuci, am să mă-ntorc». Doi ani, cât lipsise el, coana Luţa avusese grijă de copăcel mai mult ca de lumina ochilor, o grijă suspectă când ai un băiat pe front. Bătuse de câteva ori drumul până la Grădina Botanică, după un «specialist», dăduse anunţuri la ziar, dar nu reuşise să găsească un al doilea domn Franz. Dacă văzuse că n-are-ncotro, se-ncrezuse-n priceperea căpătată din ce trăsese cu ochiul la domnu’ Franz şi din nişte reviste la care se abonase numai de dragul magnoliei. «Ea a murit şi magnolia trăieşte. Magnolia nu era clepsidra coanei Luţa, e clepsidra mea. Noi doi suntem gemeni».
Coana Luxiţa Bantaş, mama coanei Luţa şi bunica lui Daniel Şerban, adusă de la gară cu birja sa-şi vadă primul nepot, născut de-o săptămână, băgase numaidecât de seamă, cu ochiul ei ager, că merişorul era netuns la vreme, că teiul şi castanul trebuiau şi ei niţel «potriviţi». Observaţiile astea le făcea cu un glas care, deşi fornăit, era foarte expresiv şi plin de modulaţii. Când dăduse cu ochii de magnolie, pe care n-o ştia, se-apropiase, îi luase bine seama, îşi pusese lornionul şi exclamase: «Ptiu, că frumoasă mai el». Îi dăduse câteva târcoale şi nu se-ndura să intre-n casă unde-o aştepta nepotul. Îşi sărutase repede fata şi pusese un galben mare austriac pe fruntea nepotului pe care-l învrednicise cu-o privire grăbită.
«Deocamdată nu seamănă cu nimeni», declarase ritos, examinând de astă dată prin lornion mogâldeaţa din leagăn. «Când sunt mici sunt toţi urâţi», îşi încurajase ea fata. «Pe urmă se deschid şi se fac drăgălaşi; de-abia când sunt mari se-mpart în urâţi şi-n frumoşi. Dar mai va pân-atunci». «Asta am eu bun: i-o zic omului verde-n faţă», spunea coana Luxiţa despre sine. Forfeca omul cât putea pe din dos dar, ce-i drept, nu scăpa nimic când i-o spunea şi-n faţă. De multe ori coana Luxiţa nu-şi exprima doar propriile păreri, ci făcea un gen de compendiu al tuturor părerilor auzite despre tine-n dreapta şi-n stânga, le cântărea şi le combina în aşa fel încât, ajungând cu ele la potou, ţi se-nfăţişa, ca un fel de substitut al corului antic, mesager al opiniei «cetăţii». Avea o intuiţie care-o făcea să nu dea greş în judecarea oamenilor, iar modul ei brutal de-a comunica nişte adevăruri nu pornea din vreun principiu de-a răspândi, pe calea spulberării ascunzişurilor şi-a minciunii, binele şi dreptatea pe pământ (deoarece coana Luxiţa era o natură prea primară pentru a avea noţiunea unui principiu), ci dintr-un fel de nelinişte-n trup, ce punea stăpânire pe ea şi nu-i dădea pace până nu-ţi descărca traista cu tot ce ştia despre tine; dintr-o incapacitate de-a ţine pentru ea ceea ce-i sărea-n ochi, «că nu era oarbă», şi pe care alţii o numeau indiscreţie. Cu toate că nici cunoştinţele cele mai depărtate nu scăpau ochiului şi limbii ei ascuţite şi lungi ce nu-şi afla locul în gură, nimeni nu spunea despre coana Luxiţa c-ar fi fost rea. «Afurisită», «a dracului», «iscoada turcilor», «spionul Kaizerului», «trimisul papei» şi multe astfel de epitete simple sau metaforice urmau totdeauna în coada numelui ei, rostite cu-o anumită simpatie. Nimeni n-o ura pe coana Luxiţa fiindcă nici ea nu ura pe nimeni. Indiscreţia coanei Luxiţa se deosebea de indiscreţia generală. Coana Luxiţa lansa observaţii usturătoare cu privire la caracterul şi la comportamentul «victimei», fără ca ele să implice vreo a doua persoană sau raporturi care să compromită pe cineva. Şi-apoi tot ce spunea dumneaei era spus în glumă şi cu haz. Era şi-un fel de obicei de om singuratic, speriat că vede ceva pe care dacă nu-l comunică pe loc s-ar putea, a doua zi, să nu mai aibă cui. Era chibzuită cu banii şi cu lucrurile, fiindcă trebuise toată viaţa să-şi vadă singură de rostul averii, îşi ţinea listă la zi cu veniturile şi cu cheltuielile, cum citise ea că proceda un ministru al lui Ludovic al paişpelea, nu de alta, ci ca să nu se-ntindă mai mult decât îi era plapuma. Mese cu lume dădea numai de trei ori pe an; de ziua ei, de ziua morţilor şi-n noaptea de Paşti, când orice cunoscut, în drum de la înviere spre casă, putea face popas în casa coanei Luxiţa, unde-l aştepta masă-ntinsă cu toate bunătăţile, cu vinuri vechi şi scumpe şi cu lichioruri franţuzeşti. Nu dădea mai multe mese fiindcă nu se simţea-n stare să fie la-nălţime decât de trei ori pe an. Ea când te poftea înţelegea să simţi c-ai fost poftit, adică să nu mănânci o masă obişnuită, ci să te trezeşti cu fel de fel de trufandale-naintea ochilor, aşezate cu artă, să nu ştii ce să-ţi saturi mai întâi, privirea, nasul ori limba, să-ţi aduci aminte peste ani şi ani de invitaţia la coana Luxiţa ca de-o sărbătoare memorabilă. Deşi coana Luxiţa n-avusese englezi în neam şi nici nu ştia prea bine cum umbla obiceiul prin lumea bună de pe-acolo de pe la ăia, fără s-o fi-nvăţat nimeni, i se părea nelalocul ei orice-ntrebare cu privire la preţul vreunui lucru de pe masa dumisale.
În zilele-acelea trei ale anului totul era hors classe: mâncare, băuturi, flori, serviciu. Trei chelneri, ca nişte diplomaţi, cu voci discrete, apăreau în jurul mesei doar la momentul oportun, ca să-ţi prezinte un platou sau ca să-ţi umple paharul, cu gesturi elegante, lipsite de ostentaţie, care trădau obişnuinţa marilor restaurante. Mai agreabil decât toate aceste eforturi de-a-ţi agrementa orele petrecute în casa ei era faptul că la petrecerile coanei Luxiţa te simţeai de fiecare dată ca-ntr-o familie. Coana Luxiţa era foarte conservatoare-n părerile şi-n relaţiile ei. Puteai sărăci sau puteai ajunge cine-ştie-ce mărime – ea nu-şi schimba comportamentul. La masa ei toată lumea era egală şi singurele deosebiri în deferenţa faţă de invitaţi le stabilea vârsta acestora, în capul mesei, stătea de fiecare dată coana Luxiţa, fiindcă i se părea o ipocrizie ca-n casa ta şi la masa ta să-l pui pe altu-n frunte. La stânga şi la dreapta, şedeau invitaţii cei mai bătrâni, iar după ei, în ordinea descrescândă a vârstei, ceilalţi, aşa încât un capăt al mesei era al tineretului. În câteva zeci de ani era firesc ca unii invitaţi să dispară; unii se mutaseră din oraş, alţii se mutaseră la cimitir, alţii urcaseră prea sus ca s-o mai păstreze pe coana Luxiţa printre relaţiile lor. Coana Luxiţa – care-n viaţa ei nu ţintise «prieteniile» din interes, mulţumindu-se cu ce era al ei, socotind că adevărata plăcere era să ai de-a face cu oamenii doar de buna-voie – se uita urât la toată lumea care invita sau se lăsa invitată din obligaţie, pentru a-şi crea relaţii utile, fiindu-i silă de «politica» asta, şi de cealaltă, «ca de limbrici». În politică se băga, după a dumneaei părere, cine nu era bun de nimic.
— Ba se bagă şi unii de le scapără mintea de deştepţi, coană Luxiţa. Le scapără mintea, dar umblă oamenii după căpătuială, după câştig fără muncă.
— Hai s-o luăm cu metod, zicea coana Luxiţa, şi-l ţintea pe interlocutor cu ochii ei mărunţi şi negri cu sclipiri de ochi de viezure. Un zâmbet cam în zeflemea îi încreţea faţa-n riduri mărunte, ca pe-o smochină. Eu o ţin pe-a mea: cine se bagă-n politică nu-i bun de-altă treabă. Dacă are meserie – e meseriaş prost. Meseriaşul bun nu-şi lasă meseria ca să dea din gură. Dacă are avere înseamnă ca nu e-n stare să vadă de ea şi hai şi el să intre-n politică. Ştiu ce vrei să-mi spui: vrei să-mi spui că intră-n politică tocmai ca să-şi sporească averea. Cine nu e mulţumit cu ce are, când are, şi umblă să tot adune are-o doagă lipsă. Lăcomia e semn de lipsă aici, să ştii. (Coana Luxiţa făcea un semn elocvent la cap.) Dacă-i crapă mintea de deştept, cum ziceai dumneata, şi n-are stare-acasă, de ce nu se face avocat? Că de dat din gură să tot dea; şi pe urmă ce vrei dumneata mai multă sofisticărie ca la avocaţii ăştia, care umblă să scoată basma curată pe toţi nelegiuiţii şi pe toţi tâlharii. Dar măcar asta zici că e meserie. Dar să faci politică? Înseamnă că nu eşti bun de-altceva, ascultă ce-ţi spun eu. Zici că sunt şi unii care-au minte; or avea dar nu e toată bună.
— Dar cu vărul dumitale care ajunse ministru, cum e, coană Luxiţa?
Coana Luxiţa pufăise pe nas în semn de dispreţ, tuşise ca să-şi dreagă glasul fornăit şi-şi umflase guşa, mai mult imaginară, cum fac curcanii când au de gând să se-nfoaie şi să-şi dea drumul la glas.
— Văru-meu? De când s-a ajuns, nu mai cunoaşte pe nimeni. Cred că dac-ar fi trăit biată mă-sa, tuşa Sita, nici pe ea n-ar mai fi cunoscut-o. Din partea mea poate s-ajungă şi papă la Roma că mie tot atâta mi-este. Dar de când cu ministreala asta s-a făcut un porc. Eu care nu ştiu de politicăria lor, l-am poftit la masă de ziua mea, cum l-am poftit toată viaţa.
Coana Luxiţa mirosise de la-nceput că domnul Panaioti adusese vorba de politică, sperând s-audă chiar din gura coanei Luxiţa povestea cu epistola scurtă şi bine simţită pe care i-o scrisese ea vărului ministru.
— L-am poftit, iar dumnealui a pus secretara să-mi răspundă exact cum îţi spun eu acum: «Domnul ministru este reţinut. Nu poate răspunde invitaţiei».
Coana Luxiţa tăcuse îmbufnată şi dăduse a pagubă din cap.
— Dar cică şi dumneata i-ai răspuns de i-au duduit urechile. A râs un minister întreg, dar ce zic eu un minister, un Bucureşti întreg.
— De răspuns i-am răspuns, ce e drept.
Coana Luxiţa se lăsa greu fiindcă nu-i plăcea să se grozăvească nici cu faptele, nici cu vorbele ei.
— Am auzit atâtea versiuni ale scrisorii ăsteia că-mi vine să cred că nu era adevărată niciuna.
— Văd că vrei să ţi-o spun eu pe-a adevărată. Bine, coane Gliguţă, fie. M-am dus la domnul Schön, tipograful unde-mi fac eu cărţile de vizită şi i-am cerut un carton alb, îndoit, de faire part. Am venit acasă şi i-am scris lu’ dom’ ministru o scrisoare de dragoste. Mâna coanei Luxiţa desena litere-n aer. Am pus adresa: Excelenţei-sale domnului ministru al etc. etc. Iar înăuntru am scris cam aşa: «Excelenţă, Până mi-o lua Dumnezeu mâinile, îţi pot scrie personal hai sictir. Te-aş băga şi-n pisda mă-tii, dacă nu mi-ar fi de răposata tuşa Sita, care-a fost femeie de onoare. Vara dumitale, Ruxandra Bantaş». I-o fi plăcut, nu i-o fi plăcut… să-i fie de bine.
— Cred că-n sinea lui a râs, că prost nu e.
— Dacă nu e-n stare să rămâie cum a fost şi i s-a suit la cap, înseamnă că nu-i chiar aşa de deştept.
— E deştept, coană Luxiţa, dar iartă şi dumneata. Nu mai are omul timp de neamuri. Luptă din greu să pună la loc averea jucată la cărţi şi zice c-acu’ e-acu’. Ministru nu te-alege pe viaţă. Trage cât poate. De-aia a intrat el în politică: vrea să pună la loc ce-a jucat la cărţi.
Coanei Luxiţa îi stătea pe limbă o-njurătură, dar înghiţise-n sec. (Treaba asta cu jocul de cărţi îi aducea aminte şi de alţii nu doar de văru-său.) Coana Luxiţa nu se lăsase cu vorbe tari mai mult de cinci-şase ori în viaţă. Când o scotea cineva prea rău din fire i le spunea ca să-i arate cât îl dispreţuieşte, fiindcă altminteri ştia să strângă din dinţi şi să-şi ferece gura şi-n general ştia să-şi înfrâneze orice pornire. De când se trezise pe lume, coana Luxiţa avusese o poftă de mâncare sălbatică. Mică, mâncase pe săturate şi nu fusese nici slabă, nici grasă. Era un copil sănătos căruia-i pria orice, care-alerga tarlale-ntregi, scoţând sufletul din biata fräulein, aceasta având datoria să nu scape copila din ochi. După galopurile astea ce făceau parte din programul zilnic al Luxiţei, fräulein – deşi era elveţiancă dintr-un vârf de munte şi n-avea decât douăzeci de ani când o angajase conul Ienache Kreţulescu să-i crească odrasla – ajungea acasă transpirată, prăfuită, cu sufletul la gură, ciufulită, cu hainele strâmbe, ca scăpată de la foc. Cu-acest regim fizic nu era de mirare că nu se-ngrăşau niciuna, nici cealaltă. Doar conul Ienache punea pe el carnea cu lopata. Doctorii-l opriseră de la mâncare şi-i prescriseseră măcar patru kilometri de marş zilnic. Conul Ienache îl pusese pe administrator să-i măsoare câte patru kilometri în mai multe direcţii, luând ca punct de plecare conacul. Se urcase apoi cu administratorul în trăsură, văzuse locurile însemnate cu câte un ţăruş şi dându-şi seama că patru kilometri sunt patru kilometri oriunde-ar duce ei, îşi zisese că atâta amar de drum pe care să-l baţi cu piciorul, şi încă-n fiecare zi, nu era de el. Nu-ncercase niciodată să-i străbată; curiozitatea nu era o trăsătură a caracterului său. Toţi doctorii îi dăduseră să bea nişte ceaiuri care stimulau diureza, înlesnind astfel eliminarea lichidelor din organism. Se codise vreo două săptămâni să le guste, însă cum nu mai avea pace de gura Luxiţei şi de-a guvernantei, se hotărâse, într-o zi, să-şi spurce sufletul cu zeama de buruieni. A doua oară nu le mai luase fiindcă nu-i plăceau la gust. Doctorii îi scriseseră ditamai lista cu ce trebuia şi cu ce nu trebuia să facă. Aşa, de pildă, îl opreau să-şi bea ceşcuţa de ţuică de dinaintea mesei, că ţuica stimula pofta de mâncare, lucru de care conul Ienache n-avea nevoie. Dar atunci pentru ce să se mai fi aşezat omul la masă dacă era oprit să-şi bucure nasul cu mirosul amărui de sâmbure de prună şi limba cu gustul de livadă-nflorită, fără să mai vorbim de ochi, care se cufunda-n licoarea gălbuie ca-ntr-un pumn de topaze, ca-ntr-un soare topit? Şi iară, pentru ce să te mai fi aşezat la masă dacă nu-ţi puteai pregăti sufletul, pe-ndelete, cu un pateu-două cu carne, cu ciuperci sau cu brânză amestecată cu mărar şi chimion, sau cu-o icră neagră întinsă pe pâine prăjită, unsă cu unt proaspăt, ori cu-o icră de ştiucă, bătută bine cu ulei de măsline, cu lămâie şi cu ceapă şi-mpodobită cu-o măslină şi dacă pe urmă nu puteai azvârli un pic de căldură pântecelui cu-o ciorbiţă de pui, ori de raţă, acrită cu aguridă, cu corcoduşe sau, iarna, cu zeamă de varză care capără la limbă şi ţâşneşte pe canea spumoasă ca şampania, şi dacă mai apoi, ca să pui şi-un temei, nu mâncai o ciulama ori o tocăniţă de măruntaie cu ceapă aurie şi c-un boţ de mămăligă şi câte şi mai câte minunăţii, lăsate toate de Dumnezeu pentru desfătarea omului, binefaceri cărora le cunoştea mirosul, gustul, înfăţişarea – amintirea fiecăreia dintre ele făcând să tresară altfel trupul lui gras – atunci pentru ce să se mai fi aşezat la masă, el, Ienache Kreţulescu? Pentru ca să-şi pedepsească zilele mâncând buruieni crude ca schimnicii şi carne fiartă sau la grătar? Şi să mai umble şi de-a nebunul patru kilometri pe jos! De-aşa viaţă să fi avut parte duşmanii! Conul Ienache se hotărâse: mai bine-o zi vultur decât un an cioară. Avea să mănânce cum mâncase toată viaţa şi-avea să facă mişcare cu trăsura cum făcuse toată viaţa, iar în privinţa grăsimii, cât timp îşi mai vedea vârful ghetelor era încă bine. Bunăvoinţă, oarecare bunăvoinţă avusese: încercase o săptămână să nu mănânce seara. Nopţile trecuse prin chinurile iadului: pe lângă nodurile şi cârceii care i se puneau în burtă, avea nişte vise care-ar fi dus şi-un sfânt în ispită. Toate mâncărurile pe care le crease ori numai le visase omul i se prefirau prin faţa ochilor, îi gâdilau nările şi-l făceau să-i lase gura apă. Dimineaţa se trezea cu perna şi cu aşternutul leoarcă de sudoare, cu gura iască, ostenit de parcă s-ar fi bătut cu Necuratul, iar foamea care-l chinuise toată noaptea era de-a dreptul furioasă. Tremura de plăcere la fiecare-nghiţitură şi era-n stare să-şi prelungească masa de dimineaţă până spre amiază. Dacă văzuse că nici postul negru seral nu era de el, conul Ienache dăduse dracului buruieni şi prescripţii şi-şi văzuse de treburile lui. O viaţă avea omul. E drept că pe Luxiţa şi pe fräulein conul Ienache nu le-ndemna la mâncare, cum fac de obicei graşii, dintr-un fel de invidie nemărturisită pe care-o poartă oamenilor cu greutate normală. Erau sănătoase, mâncau numai cât le trebuia şi n-aveau nevoie să se-ndoape.
Cam pe când împlinise doisprezece ani, Luxiţa o-ntrebase pe fräulein dacă-i frumos să fii gras, având ea o bănuială contrarie. Guvernanta îi răspunsese un nu atât de categoric, încât o convinsese definitiv. Ideea îi venise Luxiţei văzându-l într-o zi pe conul Ienache fără cămaşă, înfăşurat de la brâu în jos cu un prosop, în timp ce Gore-i turna apă-n spinare cu stropitoarea. Fără să se uite prea bine, fetei îi rămăsese-n minte imaginea unui burduf alb-rozaliu, precurmat din loc în loc de nişte sfori nevăzute, un fel de caltaboş uriaş presărat cu tufe de păr roşcat. Fugise-n grădină râzând cât o ţinea gura. Din ziua-aceea, Luxiţa începuse să ţină socoteala a tot ce mânca: număra feliile de pâine, găluştile din supă şi pe cele cu prune; în sfârşit, cântărea tot ce-avea în farfurie şi ce ducea la gură, având mare grijă să nu se scoale de la masă umflată ca o căpuşă. Luase albumul cu fotografii de familie şi, uitându-se atent la fiecare neam al ei, afară de mamă-sa şi de Melina Mavros, care nu se putea numi neam, nu-i fusese nimeni pe plac. Toţi, femei, bărbaţi, netrecuţi încă de prima tinereţe, erau umflaţi cu ţeava. Bărbaţii cu guşile şi cu fălcile strânse de gulere tari, cu hainele boltite peste nişte burţi de două vedre bucata, iar cucoanele cu conciuri în vârful capului, cu ochi care de-abia mai mijeau din obrajii ca un poponeţ de copil, cu gâturi înecate-n cute de osânză, chinuite-n gulere-nalte-acoperite cu dantele, cu busturi opulente ca o copaie de cozonac dospit, făcând o adâncitură bruscă sub sâni, după care urma o precurmătură ca de-o palmă şi ceva, niţel mai subţire decât ce fusese mai înainte şi pentru care trebuia să fi asudat mult bărbatul ori servitoarea trăgând şi-nnodând la şireturi, torturând carnea prea multă care nu se lăsa cuprinsă de corset.
— Tată, cum era mama?
— Cum să fie?
— Aşa…
Luxiţa făcuse un semn în aer, încercând să sugereze o siluetă de femeie.
— Era rotunjoară, frumoasă şi albă, albă. Avea ochi albaştri şi-un glas de mierlă. Conul Ienache îşi privise fata şi oftase. Şi s-a dus săraca. Aşa i-a fost scris. Luxiţa ştia că ea nu-i albă, nu-i rotunjoară şi n-are ochi albaştri; asta vedea oricine şi-aici nu-ncăpea tocmeală. Cu toate că-ntâlnea lume puţină, doar pe la sărbători, la mesele de familie, şi deci nu prea avea termeni de comparaţie, Luxiţa ştia că nu-i nici frumoasă. Când e vorba de frumuseţe – câţi ochi atâtea păreri, fiindcă unuia-i place popa, altuia preoteasa. În privinţa Luxiţei nimeni nu-şi spusese vreo părere şi nimeni nu contrazisese pe nimeni, fiindcă, fără nici o-ndoială, Luxiţa nu era şi nu putea să pară frumoasă cuiva. Toţi ai casei, adică tată-său, fräulein, Fira şi Gore o iubeau, dar nu-ncercase niciunul s-o păcălească spunându-i, nici în glumă, c-ar fi fost frumoasă. Avea pielea neagră, părul negru cu două spârnele-n creştet, care-l făceau să stea a ceartă, ochi mici şi iscoditori, negri-tăciune, gura mare cu buze groase care, vara, când o mai prindea şi soarele, băteau în vânăt, capul teşit la spate de parcă i l-ar fi strâns într-o menghine când se născuse, ceea ce se băga de seamă şi din faţă, dar mai ales din profil, trăsăturile făcând între ele unghiuri prea mici. Luxiţa nu semăna cu nimeni din neam. De când îşi aducea lumea aminte de Kreţuleşti şi de Văleşti, din care se trăgea Luxiţa, îi ştia bălani, cu ochi verzi ori albaştri şi cu glasuri frumoase; nu se făcea petrecere la o sută de kilometri-mprejur ca părinţii ei să nu fi fost poftiţi, având în repertoriu arii din opere, toate romanţele la modă şi cântece bătrâneşti moştenite din generaţie-n generaţie. Tot neamul Luxiţei cântase la clavir ori la vioară. Luxiţa, iarăşi, ca nimeni din neam, avea un glas fornăit şi nu-ndrăznea să cânte nici când era singură. Fräulein cânta bine la pian, unul dintre motivele pentru care-o angajase conul Ienache, şi îi dădea lecţii Luxiţei care era-n stare s-o asculte pe guvernantă ore-ntregi cântând singură sau la patru mâini cu conul Ienache, fiindu-i însă urât ca moartea să se-audă pe ea clămpănind claviatura bietului instrument. Două lucruri o scoteau pe Luxiţa din fire: pictatul şi exersatul la pian. N-avea să priceapă de ce toate domnişoarele trebuiau să picteze şi să cânte la pian, fără să se prăpădească nici după una, nici după alta şi dând nişte «roade» care, de cele mai multe ori, strepezeau ochii şi urechile. Cui îi plăcea şi era sau se credea-n stare n-avea decât. Dar de ce s-o pună pe ea, cu de-a sila, să pătimească pânza şi să-şi scoată ochii copiind din nişte albume care circulau prin pensioanele de domnişoare, naturi moarte, peisaje cu lună palidă, căprioare la izvor, ca să-i iasă nişte pete mohorâte şi nişte jivine care pân-atunci nu se născuseră pe pământ sau să hodorogească la pian când o putea asculta pe fräulein, care cânta muzică de-adevăratelea. Destul îi scoseseră sufletul, când era mică de tot, s-o-nveţe poezii pe dinafară, pe care trebuia să le spună-n faţa musafirilor, făcând compliment la-nceput şi la sfârşit şi ţinându-şi rochiţa ca un evantai, muncindu-şi mintea să nu-ncurce vreo vorbă şi să se facă de râs în faţa oamenilor mari care, bine-nţeles, nu pricepeau nimic din ce spunea Luxiţa cu glasul ei fornăit. Dovada că nu pricepeau o avusese o dată când unchiu-său Mitică o sărutase şi-i spusese că lui i-au plăcut de când se ştia fabulele lui La Fontaine, după ce fata recitase o poezie nemţească în care era vorba de nişte munţi troieniţi de zăpadă şi de vântul care urla printre creste. Şi când te gândeşti că Luxiţa făcuse şi ca vântul! Bine că nu-i abătuse conului Ienache să-i ia şi profesor de canto.
— Dac-ar fi făcut toţi ca tine n-ar mai fi fost pe lume nici tablouri, nici muzică.
— Şi crezi că pe ăia care au făcut tablouri şi muzică i-a pus tatăl lor sau guvernanta să picteze şi să cânte cu de-a sila?
— Omul trebui’ să aibă voinţă, fără voinţă nu faci nimic în viaţă, zicea conul Ienache, cu glas domol, pe un ton de filosofie adâncă, neprea având argumente cu care să-şi convingă odrasla dacă i-ar fi răspuns direct la-ntrebare. Şi dacă nu-ncerci, de unde poţi să ştii că nu zace-n tine o pictoriţă sau o muzicantă?
— Păi nu vezi c-am încercat şi că nu zace? Atunci de ce să mai bat apa-n piuă?
— Chiar dacă n-ai un talent excepţional, dar tot trebui’ să ştii să pictezi şi să cânţi la piano.
— Da’ eu n-am talent nici atâtica şi-mi sunt urâte amândouă ca moartea.
— Dacă toate fetele de vârsta şi de categoria ta fac la fel, tu ce-ai vrea să faci? Ţi-nchipui ce-ar zice lumea dacă m-aş lua după tine? O fată are Ienache Kreţulescu şi nici ăsteia nu e-n stare să-i dea educaţie!
E drept că la ce-ar fi zis lumea Luxiţa nu se gândise.
— Bine, dar ştiu nemţeşte, franţuzeşte, vorbesc şi scriu fără greşeală, ştiu istorie, geografie, aritmetică, ştiinţe naturale, citesc toate cărţile pe care le comanzi dumneata…
— Toate bune şi frumoase, dar în societate nu vorbeşti de istorie şi de geografie şi nici de hipopotami, în societate cânţi la piano, faci conversaţie.
— Eu am să fac conversaţie, se agăţase Luxiţa de această posibilitate nesperată.
— Nu-i de-ajuns. Nu poţi să n-ai în casă măcar un tablou-două, făcute de mâna ta.
— Bunica şi mama n-au făcut tablouri, nu?
— Pe vremea lor nu era moda. Cucoanele nu-ncepuseră să picteze; ele-şi treceau vremea cu broderia şi cu croşetul.
Alte două ocupaţii după care Luxiţa nu se prăpădea. Ei îi plăcea să-nveţe tot ce-nvăţase fräulein la şcoala ei în Elveţia, să citească despre Napoleon, despre Alexandru Machedon, despre regi şi-mpăraţi, romanele franţuzoaicei George Sand şi tot felul de cărţi pe care le putea citi franţuzeşte şi nemţeşte. Şi erau atâtea lucruri care-i plăceau Luxiţei. Îi plăcea să-ngrijească florile, ştia să le răsădească şi să le-nmulţească, ştia ce trebuie să faci ca un pom să n-aibă omizi şi să dea fructe bune, ştia să-ngrijească toate dobitoacele din curte, gătea şi făcea dulceţuri la fel de bine ca Fira. Dar mai mult ca orice îi plăcea să călărească şi să-noate, apucături de băieţoi, pe care nimeni nu le-avusese-n neam şi care-l făceau pe conul Ienache să strâmbe din nas, deşi nu-ncerca s-o oprească de la aceste fantezii, gândindu-se că erau folositoare pentru sănătate.
Pe lângă-not şi călărie, Luxiţa se dădea şi cu patinele şi cu schiurile. Aplecarea fetei către sport, plăcerea pentru viaţa-n aer liber fuseseră-ncurajate de guvernantă, fericită că în ţara asta depărtată, unde şi-n societatea aleasă domneau nişte principii de educaţie învechite cu o sută de ani faţă de Europa (prin Europa, fräulein înţelegând Apusul continentului), în ţara asta găsise un copil receptiv la concepţiile civilizate cu privire la educaţia intelectuală şi fizică a unei tinere domnişoare. Fräulein, fiică de pastor protestant, urmase o şcoală de stat în care se dădea o-nvăţătură folositoare pentru viaţa de fiecare zi, eliminând pe cât îngăduiau prejudecăţile epocii, pudibonderia educaţiei din pensioanele călugăriţelor catolice, unde se evitau toate subiectele inconvenants, domnişoarele având, la sfârşitul unei asemenea şcoli, o educaţie folositoare mai mult pentru viaţa de heruvim decât pentru cea terestră. Despre om, privit biologic, în asemenea şcoli nu se dădea nicio explicaţie, preferându-se ca domnişoarele să creadă, până la proba contrară, în apariţia copiilor prin intervenţia berzei şi-a foilor de varză. În sinea lui, conul Ienache era convins că elveţianca îi dăduse Luxiţei o educaţie cu care să se descurce-n viaţă, potrivită cu firea fără fandoseli a fetei, o educaţie cu care să nu moară de foame cum ar fi spus cineva din altă categorie socială decât conul Ienache, acolo unde problema existenţei n-avea doar un aspect moral.
— De ce vii, Luxiţă mamă, la bucătărie, ce nevoie ai? Că de slugi, slavă Domnului, n-ai să duci lipsă când ăi fi la casa ta, îi spunea Fira.
— Îmi place-n bucătărie. Îmi place mai ales cum miroase. Şi să ştii că n-am de gând să umplu casa cu slugi. Am să-mi iau doi oameni credincioşi, ca dumneata şi ca Gore, şi-atât. Am şi eu mâini şi picioare.
— Da, mamă, dar o cucoană nu trebui’ să facă treabă. Coana Agripina, maică-ta, Dumnezeu s-o odihnească, nici nu călca prin bucătărie.
— Mie-mi place să-mi vâr nasu-n toate.
Conului Ienache nu prea-i plăcea vârâtul ăsta al fie-sii în toate cele. N-avea decât să stea cât îi poftea inima la bucătărie, dar să-i fi lăsat lui hârtiile şi registrele-n pace. O apucase-ntr-o zi un chef mare să facă ordine-n toată casa. Îi luase de mânecă pe Gore, pe Fira şi pe fräulein, scuturaseră, dereticaseră, frecaseră lămpile şi argintăria cu oţet şi cu sare, şterseseră candelabrul din salon, cristal cu cristal, schimbaseră locul mobilelor prin casă, făcuseră totul să lucească de parcă s-ar fi pregătit de-un mare eveniment. Toate astea-ar fi fost bune şi frumoase dacă Luxiţei, prin al cărei cap treceau câte şi mai câte, nu i-ar fi venit ideea să facă mare curăţenie şi-n biroul conului Ienache, unde nu intra nimeni afară de dumnealui şi încă şi dumnealui din ce în ce mai rar. Conul Ienache se-mpotrivise cât putuse, cu vorba, fireşte, fiindcă mâna asupra Luxiţei n-o ridicase niciodată.
— Te-mpotriveşti să-ţi fac curat în birou de parc-ai avea ascuns acolo un mort.
De-abia la câtva timp după ce făcuse Luxiţa transformările amintite pricepuse conul Ienache că toată zarva nu fusese decât un pretext bine ticluit ca fata să poată pune mâna pe cheia biroului. Totuşi, conul Ienache nu-şi închipuise că Luxiţa avea să-mpingă atât de departe gluma şi să-i verifice registrele. Asta chiar nu-şi închipuise. După ce le cercetase din scoarţă-n scoarţă i se-nfăţişase-ntunecată şi, cu-o privire rău-prevestitoare, se-nfipsese-naintea lui şi-i întinsese o foaie de hârtie, pe care erau scrise câteva scăderi şi câteva adunări.
— Dumneata citeşti vreodată registrele astea pe care le ţine Ghiţă?
— Le citesc, sigur că le citesc, răspunsese conul Ienache, cu gura moale.
— Da? Bine! Dacă zici că le citeşti, că de controlat, Dumnezeu cu mila, dacă zici că le citeşti, cum de n-ai băgat de seamă că administratorul te trage pe sfoară? Şi-un orb ar vedea.
— Ce ţi-a venit, Luxiţo? zisese conul Ienache alarmat, văzând că fata descoperise ce ştia toată lumea. Nici vorbă de-aşa ceva, cum o să mă-nşele el pe mine.
— Iac-aşa, bine, cum se-nşeală. Să-l dai afară numaidecât!
— Cum să fac una ca asta? Cine să vadă de pământ şi de pădure?
— Dumneata.
— Eu? Dar ce, eu pot? Păcatele mele, că de-abia mă mişc de bolnav ce sunt.
— De gras ce eşti, nu de bolnav.
Fata însoţise vorbele cu-o uitătură veninoasă şi plină de dispreţ, pentru care poate că şi conul Ienache, cât era de mototol, dac-ar fi fost mai sprinten, i-ar fi ars două perechi de palme. În locul palmelor pe care i le arsese-n gând, conul Ienache dăduse drumul unui glas şi mai spăşit.
— Şi dacă-l dau afară, pe cine s-aduc în loc?
— N-ai avea nevoie s-aduci pe nimeni dac-ai vedea dumneata de-avere; aşa cum trebuie. Pe cine s-aduci? Pe altul.
— Eşti copil şi nu-ţi dai seama că tot mai bine e cu unul sătul decât cu unul flămând, care ne-ar păpa mai rău ca ăsta.
— Eu dac-aş fi-n locul dumitale…
— Ce-ai face?
— N-aş lăsa pe altul să-şi vâre lingura-n strachina mea.
— Bine, tată, poate mi-o da Ăl-de-sus zile să te văd măritată şi să văd şi eu cum ai s-administrezi tu cu bărbatu-tău.
— Cum am s-administrez eu. Fiindcă averea mea eu am să mi-o administrez.
Din ziua-aceea, conul Ienache se simţea umilit şi coborât în ochii fiică-sii ca şi când pe el l-ar fi prins cu ocaua mică. Şi de fapt îl prinsese, căci ce altceva era să te ştii furat, iar din lene şi din comoditate să-nchizi ochii şi hoţul să te creadă nu numai o otreapă dar şi-un nătărău? Ghiţă, administratorul, îl anunţase pe conul Ienache c-avea de gând să-nceapă tăiatul unui parchet de vreo sută de pogoane din pădurea bătrână. Totul era aranjat, negustorul de cherestea avea să se prezinte cu banii-n duminica următoare. Luxiţa, care-acuma nu se mişca de lângă taică-său ori de câte ori apărea Ghiţă, administratorul, îl întrebase pe-acesta din urmă de ce nu se arătase negustorul la conac. Conul Ienache se uitase la Ghiţă cu-o privire care-i cerea iertare pentru întrebarea asta nelalocul ei. Încurajat de privirea boierului, Ghiţă se făcuse că n-aude.
— Domnule Ghiţă, te-am întrebat de ce n-a venit negustorul aici, să vorbească şi cu noi.
— Păi ce nevoie era, domnişoară?
— Era.
— Păi da’ pân-acu’, ce, n-am mai tăiat pădure? Boierul şi-a luat banii şi n-a fost nicio supărare.
— A luat ce i-ai dat dumneata.
— Vai de mine, coane Ienache, dac-aşa am ajuns, după douăzeci de ani de când vă văd de-avere, dac-am ajuns să-şi bată joc de mine un copil, eu, coane Ienache, vă spun să vă găsiţi alt om.
— Aşa i-am spus şi eu tatei. Să-şi găsească alt om, că dumneata-l furi cât poţi. Am controlat registrele, foaie cu foaie. Luxiţa scosese hârtia cu socotelile din corsajul de catifea oranj. Eu aşa i-am spus, dar dumnealui a zis că mai bine cu dumneata care eşti sătul decât cu altul flămând.
Văzând Ghiţă că boierul se uită speriat, dar nu scoate o vorbă şi dându-şi seama că frâul, chiar dacă nu-l luase, n-avea să treacă mult şi tot avea să-l ia-n mână urâta asta slabă, a dracului şi neagră, o lăsase mai moale.
— Vai de mine, domnişoară, să n-o luăm aşa. Eu care v-am servit cu credinţă.
— Să trecem mai departe…
— Bine, domnişoară, dacă aşa vi-i voia, vin cu negustorul aici.
— Să vii neapărat.
Luxiţa îl dusese pe Ghiţă până la uşă ca să fie sigură că nu-i mai împuie capul conului Ienache, care, uimit cum era, ar fi fost în stare să strice efectul produs de ea asupra pungaşului de administrator.
A doua zi, Luxiţa se urcase-n trăsură, cu fräulein şi cu Gore, şi-o pornise la oraş după delicatese şi după nişte lucruri de-mbrăcăminte pentru sezonul de toamnă. Înainte de-a face orice fel de cumpărături, Luxiţa bătuse cinci-şase depozite mari de cherestea şi-şi notase-n carnet, cu creionul de aur moştenit de la răposata mamă-sa, pe care-l ţinea totdeauna la cingătoare, îşi notase preţurile mărfurilor din depozite. Acum n-avea decât să vină cherestegiul care voia să cumpere parchetul lor de pădure. De-aici înainte, conul Ienache n-avea decât să stea şi să dospească, dacă de-asemenea părinte-i făcuse Dumnezeu parte. De primăvara până toamna, domnişoara Luxiţa nu se dădea jos de pe cal, străbătând pădurea de-o mie de pogoane în lung şi-n lat, dând roată şi pe la grădini şi prin vii. La paisprezece ani câţi avea – nimănui nu-i venea să creadă, însă numai atâţia avea – toată lumea, în frunte cu Ghiţă, administratorul, învăţase că ea era stăpâna.
— Nu i-o fi, oameni buni, frică să umble-aşa numai cu Gore lângă ea?
— Nu-i e, că are două pistoale la brâu cu care-ţi ia şi frunza-n zbor.
Deşi umbla-narmată ca Iancu Jianu şi era bărbătoasă şi colţoasă, lumea nu fugea de ea. Domnişoara Luxiţa vorbea cu toţi, nu se ţinea cu nasul pe sus, mânca şi bea-n casa oricui, îngrijea vitele bolnave din sat cu-nvăţătura dobândită de la nemţoaica ei şi din cărţi, şi cu toate că dacă-l ascultai pe Ghiţă, administratorul, ai fi zis că e cea mai zgârcită făptură de pe faţa pământului, domnişoara ştia să fie şi darnică. Fira şi Gore umblau îmbrăcaţi ca nişte boieri şi duceau trai nu glumă, fiindcă la conul Ienache în casă domnişoara nu lăsa să se facă două rânduri de mâncare; ce mâncau boierii mâncau şi slugile. La 23 iunie, de ziua răposatei coane Agripina, domnişoara făcea praznic în curtea bisericii şi dădea de sufletul moartei o basma şi-o bundiţă de oaie femeilor din sat, iar bărbaţilor câte-o pereche de ghete. În timpul prăşitului şi-al seceratului, se urca-n trăsură cu Gore şi le ducea oamenilor pe câmp butoiaşul cu ţuică şi pâine caldă coaptă de Fira. Citise, româneşte şi franţuzeşte, o groază de lucruri despre mizeria ţărănimii în regatul României şi-n alte ţări, dar nimic nu era mai convingător decât ce se putea vedea la marginea satului, de unde pornea pădurea şi moşia lor. Era pământ sărac de jur-împrejur şi-o lume care de-abia-şi ducea zilele. După ce se-ntorcea din câte o casă, unde fusese poftită să bea doar apă rece de multe ori, când se vedea la conac, Luxiţei i se părea că intră-n altă lume. Nu-i venea să creadă că pe jos erau covoare, că-n paturi erau plăpumi cu feţe de atlaz şi că n-avea decât să deschidă uşa cămării şi să-ntindă mâna ca să dea de bunătăţi pe care alţii nici după nume nu le ştiau.
În puţinele rânduri când o-nsoţise pe Luxiţa în sat şi intrase în câte un bordei ţărănesc, fräulein se frecase la ochi crezând că visează.
— Louxitz, ce n’est pas croyable!
— Mais si, mais si.
— Et les gens riches, qu’est-ce qu’ils font contre cela?
— Ils s’empiffrent, jouent aux cartes, courent les putains, voilà!
— Louxitz! Mon Dieu! Où avez-vous pris ces mots innommables? şi fräulein roşise până-n albul ochilor.
— Dans Lesage et dans le duc de Saint-Simon.[1]
Luxiţa roşise şi ea. O luase gura pe dinainte. Îi părea foarte rău c-o făcuse pe fräulein să se ruşineze, pe iubita ei fräulein, o fiinţă decentă şi curată ca o bucată de caş proaspăt. Româneşte, Luxiţa avea un vocabular colorat, slobod şi potrivit cu subiectul. Departe de ea gândul să şocheze pe cineva, dar nici să se ia după sclifositele alea de verişoare-ale ei care veneau o lună vara la moşie, vorbind numai franţuzeşte-ntre ele, ca să lase slugile cu gura-căscată şi ca să-şi arate cât sunt de deştepte. Ea, când vorbea româneşte, cu excepţia regulilor gramaticale, pe care le respecta, vorbea ca orice ţăran din sat, modelele ei cele mai apropiate fiind Fira şi Gore, cu care stătea la taclale ceasuri întregi. Cu taică-său, între patru ochi, vorbea numai româneşte. Îi venea să râdă de conul Ienache, cu grecismele lui moştenite de la nevastă-sa dintâi, de la mamă-sa şi de la bunică-sa, şi cu franţuzismele de care nu se putea dezbăra, oricâte zâmbete îi stârnea fiică-sii. Conul Ienache făcuse la Paris patru ani de studii în drept şi-n ştiinţe sociale şi economice, întorcându-se de-acolo cu cinci cufere de cărţi, cu-o jartieră bleu-marine garnisită cu trandafiraşi galbeni, vorbind impecabil franţuzeşte, rulând r-urile ca un parizian autentic. Toate aceste inestimabile valori dobândite-n străinătate, în afară de care şi-o nepotolită nostalgie a cheiurilor Senei, îl dispensaseră de obţinerea unei diplome, care de altminteri nu i-ar fi folosit la nimic în raporturile cu Ghiţă, administratorul. Coana Catiţa Kreţulescu se consolase de averea pe care i-o păpase feciorul la franţuji, cu ştiinţa şi cu-ngăduinţa dumneaei, că un copil avea şi-nţelegea să-l ştie-n rând cu cei de-o seamă cu el. Se consolase mai ales pentru că feciorul, aflându-se la Paris în ’48, în inima revoluţiei, avusese destulă minte să rămână acolo să se uite cu ochi de străin la cele ce se petreceau în ţară străină şi să nu vină-n ţara lui să se-amestece-n zavera aceea fără niciun Dumnezeu, în care feciori de boieri se zăltaseră împotriva boierilor, vrând să răstoarne ei lumea, ca până la urmă să putrezească-n apă de vii, prăpădindu-şi tinereţile-n temniţele domniei. Destul îi fusese ei, sărmana, că nu mai avusese nici zi, nici noapte, din iunie până-n septembrie, de spaimă de ce se petrecea pe uliţi, de frică ba că vine Soliman, ba că pleacă Soliman, ba că vin unii, ba că vin alţii, până venise-n sfârşit Fuad Efendi-n 13 septembrie, de făcuse regulă cu ăi zvânturaţi, «tot turcul săracul». Ziua tremura şi noaptea scria scrisori; îi scria feciorului, îndemnându-l să-şi vază de-nvăţăturile lui şi să nu intrigărească nici cu franţujii, nici cu simpatrioţii lui români, că faţa lumii dac-avea de gând să se schimbe se putea schimba şi fără să pună el mâna, să-i lase pe alţii să-şi părăduiască ştiinţa şi averea cu gazete-n care să spună Evropei păsurile neamului de la Dunăre. Când îl văzuse pe Ienache acasă, teafăr şi curat, nededat cu zavergiii, uitase de patalamalele lipsă din bagajele feciorului şi de paralele duse pe apa-sâmbetei. La urma urmei, feciorul ei era boier şi n-avea nevoie de patalamale, bune doar pentru cine umbla după vreo slujbă la stăpânire, slujbele fiind făcute pentru târgoveţi şi pentru boieri scăpătaţi cu totul şi care nu izbuteau să se pună pe picioare printr-o căsătorie avantajoasă. În 1852, în ianuarie, după ce-şi petrecuse un ultim réveillon în sânul civilizaţiei, Ienache se-ntorsese la patria-mumă cu moartea-n suflet, adus de găurile din bugetul coanei Catiţa, manifestate printr-o restrângere considerabilă a moşiilor rămase la moartea răposatului ei bărbat. Trezită brusc şi cuprinsă de panică, îşi chemase fecioru-napoi nevrând s-ajungă la bătrâneţe pe la uşile altora; era hotărâtă să-şi păstreze cu dinţii conacul, trăsura, două-trei slugi pe lângă ea şi cele câteva bijuterii de care-o legau amintiri, salvate ca prin minune de la studiile feciorului; studiile astea se desfăşuraseră, la-nceput, în rând cu studenţii care-nvăţau, dornici să-şi facă un drum în lume, plini de ambiţii ştiinţifice şi umaniste; felul acesta de viaţă, pigmentată cu aventuri rezonabile, cu ucenice mărunte, fără pretenţii şi duioase la suflet, ca-n melodrame, începuse destul de curând să i se pară fad, lipsit de imprevizibil. Deşi n-avea o fire năbădăioasă, tânărul Ienache Kreţulescu jinduia după un trai care să-l facă să uite complet viaţa cumpătată de-acasă, de băiat crescut în fustele mă-sii şi-a numeroase mătuşi, văduve sau fete bătrâne. Dorea ceva inedit şi palpitant, care nu-ntârziase să i se-arate-n persoana unei dansatoare de variété, foarte la modă pe vremea-aceea, în Oraşul-lumină, întreţinută de-un bancher respectabil ca vârstă, om cu judecată, care considera infidelităţile de inimă ale domnişoarei Marie-José, Marijó pentru intimi, toane copilăreşti, ştiind că niciunul dintre fluturaşii de passage[2] nu-l putea detrona pe el, monarh absolut în viaţa protejatei sale. Ienache era sedus de ambianţa de lux şi de rafinament din hotelul domnişoarei Marie-José, de toaletele şi de bijuteriile-acestei minunate făpturi, de desuurile ei care-ţi dădeau ameţeală, de supeurile pe care le oferea după spectacole, de conversaţiile cu bancherul, om spiritual şi umblat, plin de bun-simţ ca toată rasa lui care trăia de două mii de ani răspândită-n lume, într-un exil ce-i adusese putere şi-nţelepciune.
[1] — Luxiţo, e de necrezut! — Ba da, ba da. — Şi bogaţii, ei ce fac pentru ca să-ndrepte lucrurile? — Se ghiftuiesc, bat cărţile, umblă după ştoarfe, asta fac!
— Luxiţo! Dumnezeule! Unde-ai dat peste cuvintele astea-ngrozitoare?… — În Lesage şi-n ducele de Saint-Simon.
[2] Trecători.
«Zi prielnică pentru afaceri. Profitaţi de disponibilitatea partenerilor. Evitaţi conflictele cu şefii». Aşa scria la ziar – rubrica astrologică – în dreptul zodiei căreia îi aparţinea Magdalena. Magdalena citea în orice publicaţie zisa rubrică, fiindcă trăsnăile de-acolo reuşeau s-o amuze. «Lumea e concepută de astrologii ăştia, iviţi în ultima vreme ca ciupercile după ploaie, în chip de stadion de afaceri. Eşti copil, bătrân sau în afara afacerilor, nu exişti». Copiii mai aveau de aşteptat ca să intre în rândul «astrologabililor», dar bătrânii ce dracu’ mai întârziau într-o lume care abia aştepta să-i vadă în loc cu verdeaţă, exceptându-i pe cei care alcătuiau instituţia «bunicală», adică de crescut nepoţi.
În popor e credinţa că omul născut la zi mare e plin de noroc. «Pe dracu’», îşi spuse Magdalena. «Şi de mine, care-s născută de Sântă Maria Mare, şi de vară-mea Florina, cu Floriile ei, s-a ţinut norocul mai ceva decât pulberea după câine. Eu ca eu, dar Florina…». Măcar Magdalena crezuse treizeci şi cinci de ani că-şi aflase un loc în viaţă: un bărbat, un cămin. Dar Florina? Toată adolescenţa şi ani din tinereţe nu ştiuse decât drumul Spitalului Central, cu biata maică-sa, şi dârdâitul la fiecare nouă restructurare din cauza tatălui ei, mort în puşcărie, fără proces, fără condamnare, dar «politic», fiindcă altminteri cine-ar fi avut certificat de deces eliberat de-nchisoarea Jilava?
Florina se născuse cu două luni înainte ca tatăl ei să fie arestat. Adrian şi Vetuţa Diaconu, părinţii Florinei, aveau o mică proprietate constând din trei hectare de pământ bun şi dintr-o moară de apă. Şi Adrian şi Vetuţa făcuseră liceul, aveau un dulap plin de cărţi, mergeau la teatru şi la cinema la oraş; altminteri, duceau o viaţă semi-ţărănească, mai ales el, care nu se sfia să dea cu sapa şi cu hârleţul, în timp ce Vetuţa era tratată mai de cucoană, rolul ei în casă fiind doar bucătăria, pentru alte treburi gospodăreşti având totdeauna de ajutor câte o fetişoară din sat. Diferenţa de vârstă între cei doi soţi fiind de douăzeci de ani, Adrian se purta cu Vetuţa aproape patern.
Înainte de 23 August ’44, Adrian Diaconu, om cu inimă largă, impresionat de greutăţile în care se zbăteau ţăranii din satul lui, girase la bănci mai tot săracul pentru o casă, pentru un petic de pământ, pentru o pereche de boi, ceea ce-l făcuse pe binefăcător să-şi piardă bună parte din avere, ajungând în acest fel doar la trei hectare de pământ şi la moara de apă, moară ce-l trecuse în rândul chiaburilor. Pământul îl cedase gospodăriei colective. Cine-i erau duşmanii care-l trimiseseră la puşcărie, nici el nici Vetuţa n-aveau să afle niciodată. La un an după arestarea bărbatului ei, Vetuţa îşi luase fetiţa şi se mutase la Bucureşti, într-o căsuţă centrală, moştenită de la o mătuşă fără copii, sora maică-sii, căsuţă din care chiriaşii, care-şi cumpăraseră o casă nouă, tocmai plecau. Vetuţa cedase primăriei şi moara şi casa din sat.
La Bucureşti, cu mari pile şi cu proptele din partea fratelui ei, doctorul Gogu Eremia, se angajase magazioneră la depozitul unei cantine care hrănea patru mii de oameni. Vetuţa se trezea dimineaţa la patru, ca la şase să fie pe baricade. Florina crescuse la o creşă săptămânală. Maică-sa o lua sâmbăta la prânz acasă şi duminică seara o ducea înapoi la creşă. Norocul acestui copil fusese sănătatea. În afara bolilor copilăriei: pojar, vărsat de vânt, oreion, un guturai nu făcuse.
Florinei, ca rezistenţă fizică i se potrivea o vorbă din bătrâni: berzei chioare-i face Dumnezeu cuib. Iar Vetuţa avea şi ea noroc – norocul intrase la apă, ajustat dimensiunilor noii ordini – şi anume că mânca pe gratis. Cu toate că şefa ei, divorţată şi mamă de copii, o-mbia cu un pic de carne, cu zahăr, cu unt pentru acasă, Vetuţa era atât de-nspăimântată de tot ce vedea şi-auzea că n-avea curaj nici măcar un chibrit să scoată pe uşa întreprinderii. Mânca pe săturate din ceea ce le oferea şefa, iar în plasă, plasă de nylon, ducea doar o jumătate de intermediară: cu ea intra, cu ea ieşea pe uşa întreprinderii.
Pentru iarnă avea o pereche de bocanci căptuşiţi cu molton, două fuste şi două pulovere tricotate din lână merinos, un loden şi două basmale rezultate dintr-o fustă de caşmir de pe vremuri – «pe vremuri» însemnând timpul cât îi trăise bărbatul – iar pentru vară o pereche de sandale de pânză, două rochii de stambă luată pe puncte, cusute chiar de ea, după ce mai întâi le făcuse tipare din hârtie. Lucrurile de dinainte le îmbrăca doar când o invitau frate-său şi cumnată-sa, pentru a nu-i compromite faţă de musafirii lor.
Amatori de amor ar mai fi găsit Vetuţa, dar de-nsurat, ioc. N-avea nimeni nevoie să-şi ia-n cârcă un copil străin şi o nevastă, văduvă de politic. La propunerile de amor, Vetuţa făcea pe proasta, simulând că nici nu le-a auzit. De vorbit vorbea doar strictul necesar. Chiar când era cu Florina, mai mult fetiţa povestea, pe limba ei, ce se petrecea mai întâi la creşă, apoi la grădiniţă şi la semi-internat, când începuse şcoala. Şi cu frate-său şi cu cumnată-sa, Vetuţa vorbea numai dacă era întrebată şi atunci pe sponci. Se simţea scoasă la marginea societăţii.
Deşi ceea ce i se-ntâmplase ei era la ordinea zilei – aproape nefiind familie fără un expropriat sau fără vreun «politic» între cei din aceeaşi categorie cu ea – Vetuţa nu-şi afla nicăieri locul şi se gândea cu spaimă la viitorul Florinei care, copil bun şi-nţelept, nu-i făcea niciun fel de greutăţi, învăţând excelent şi fiind exemplu de cuminţenie. Fără să spună nimănui, Vetuţa se-nvinuia, ca de cel mai cumplit păcat, de-a fi adus pe lume un copil. «Doamne-Dumnezeule, ce-o fi fost în capul meu să umblu pe la doctori să-mi facă serclaj pentru uter retrovers, că, vezi Doamne, n-aveam copii. Săracul Adrian, ce-mi mai spunea: „Ce-ţi lipseşte, femeie? Crezi că de prost zice poporul: cine-i are să-i trăiască, cine nu, să nu-i dorească? Ai auzit de om ne-ngropat că n-a avut copii?”». Dar ei, viaţa fără copii i se părea o casă pustie. Afară de faptul că iubindu-l pe Adrian voia să-l vadă trecut în altă fiinţă. El se-nsurase flăcău tomnatic, aşa că nu era s-aştepte bătrâneţea lui ca să aibă şi ea un copil.
Adrian se-nsurase cu Vetuţa fără să-şi mai consulte mama şi surorile. De câte ori se gândise la o posibilă nevastă, aceea ori nu-i convenea maică-sii, ori nu le era pe plac surorilor. Pe Vetuţa o prezentase augustei familii după ce se căsătoriseră la primărie, în satul Vetuţei, avându-i ca martori – fiindcă erau obligatorii doi – pe notar şi pe secretarul primăriei şi-atât. Acest fel de-a se căsători o nedumerise pe coana Atena, mama Vetuţei.
Atena crescuse cinci copii singură; îi murise bărbatul când fiu-său cel mare avea opt ani, iar Vetuţa, mezina, opt luni. Până la Vetuţa, Atena îşi căsătorise trei copii. Cu peţit, cu logodnă, cu nuntă, cum se pomenise din moşi-strămoşi… Altul se-nsurase cu-o fată orfană şi o pusese pe Atena în faţa faptului împlinit. «De ce n-a venit şi mama dumitale-n peţit, cum se vine, c-am înţeles că tatăl ţi-a murit», îl întrebase coana Atena pe Adrian. «N-a venit fiindcă am vrut să mă-nsor şi eu odată. Mama, şi mai ales surorile mele, cine-ştie-ce cusur i-ar fi găsit şi Vetuţei». La un asemenea argument, coana Atena dăduse din cap şi nu mai scosese niciun cuvânt asupra nunţii. De ruşinea satului, soacra mare îi făcuse nuntă şi lui Adrian.
Tinerilor căsătoriţi le fusese naş un moşier din vecini, care le cununase şi pe surorile mirelui. Adrian avusese grijă să menţină un echilibru-n familie, în aşa fel ca mamele – cuscrele – să nu se simtă nedreptăţite una faţă de alta: în fiecare lună, Adrian îşi lua nevasta, urcau în trăsură şi le făceau fiecăreia o vizită de-o zi. Vetuţa avusese zestre bună, în bani, înghiţită toată de datoriile pe la bănci făcute de bărbatu-său în scopuri de binefacere. Vetuţa nu-i reproşase niciodată lui Adrian lipsa de chibzuinţă; milostenia ei avea limite: nu uitase cum îşi crescuse coana Atena copiii. Deşi înstărită, un creiţar nu-i scăpa printre degete fără socoteală. Fetelor, două, le făcuse un trusou demn de cea mai de neam domnişoară de oraş; de-mbrăcat le-mbrăca decent, însă fără urmă de lux ori de modă.
Nu se putea spune că mama şi surorile lui Adrian se prăpădeau de dragul Vetuţei. Mai întâi, nu făcea copii – semn rău de la Dumnezeu; apoi provenea dintr-un sat cu mulţi ţigani şi fiindcă era măslinie la faţă şi cu păr ca pana corbului, cumnatele, între ele şi între prietene, n-o scoteau din «ţiganca lui Adrian». Ştiind că bărbatu-său n-avea nicio vină pentru lipsa de simpatie pe care i-o arătau cumnatele, Vetuţa se purta ca şi când n-ar fi băgat nimic de seamă; nu făcea faţă de Adrian nici măcar o aluzie la ibrişinele pe care i le trăgeau pe la nas cumnatele ori de câte ori se vedeau.
Mama lui Adrian şi mama Vetuţei muriseră până-n colectivizare. Dumnezeu le scutise să-şi vadă casele sedii de gospodării colective şi toate acareturile prădate de ăi cu pâinea şi cu cuţitul noului regim, zis comunist. Deşi crescuţi de coana Atena ca puii pe lângă cloşcă, în gândul de a-i face să fie cât mai uniţi, în afară de Vetuţa şi de Gogu, doctorul, cei mai apropiaţi ca vârstă şi ca suflet, copiii coanei Atena se risipiseră de la casa părintească şi se-nstrăinaseră unul de altul. E drept că vremurile te-ndemnau să te prezinţi drept generaţie spontanee, ori crescut la azil – fără mamă, fără tată – pentru a completa cât mai puţine rubrici în fişa autobiografică.
Singurii la care făcuse apel Vetuţa, şi numai în vederea unui loc de muncă, fuseseră fratele său Gogu, şi Catrina, cumnată-sa, farmacistă. Deşi copil de farmacişti, oameni cu stare, Catrina arătase mai mult spirit de familie faţă de Vetuţa decât neamul ei. Magdalena, fiica lui Gogu şi a Catrinei, era cu zece ani mai mare decât Florina, fata Vetuţei. Magdalena hotărâse din proprie iniţiativă să nu mai dea nimănui lucrurile pe care nu le mai purta, ci să le păstreze pentru verişoara ei Florina, pe care o trata ca pe-o soră mai mică. Vetuţa lucra de multe ori şi duminica, fiindcă celor din subzistenţa cantinei, în zi de odihnă pentru toţi salariaţii, nu li se puteau oferi totuşi răbdări prăjite. E drept că duminica li se dădea numai hrană rece. Asta-nsemna patru mii de pachete.
Magdalena îşi convinsese mama ca duminica s-o cheme la masă pe Florina şi după prânz fetele să meargă la cinema, la teatru sau la un concert. Florina, crescută în colectivităţi unde nimeni nu-i căutase-n coarne, cum se termina masa aduna farfurii, tacâmuri, pahare şi cu toate protestele mătuşă-sii, tanti Catrina, spăla totul conştiincios. Vesela strălucea pe dos ca şi pe faţă. Catrina îi spunea lui Gogu: «Fata asta ştie să-şi câştige pâinea. La vârsta ei, noi aveam şi bucătăreasă şi fată-n casă. Ce să fi ştiut eu şi Tincuţa să spălăm o farfurie?».
La cincisprezece ani ai Florinei, maică-sa făcuse o cădere psihică începută cu un acut sentiment al culpei: de ce plecase ea din sat şi-şi lăsase moara şi casa? Moara care, oricum, le dădea de mâncare. Să fi rămas în sat, să-şi fi crescut acolo fata, printre oameni cunoscuţi, s-o fi măritat cu un băiat din sat, să nu-şi fi pierdut rostul. «Cu cine să mă fi măritat, mamă?». «Cu băiatu-nvăţătorului Petrescu, ori cu Florin al popii, se găsea cu cine». «Poate s-o găsi şi-n Bucureşti careva să mă ia de nevastă. Iar dacă oi fi ursită să rămân nemăritată, n-o să fie nicio nenorocire». «Aşa crezi tu? Nu vezi că dacă n-ai bărbat la casă nu te bagă nimeni în seamă?». «Sau cum te bagă-n seamă» îşi spunea Vetuţa în gând.
După această primă fază, a învinuirilor, Vetuţa începuse să nu mai mănânce, să nu se mai spele, să nu se mai dea jos din pat. Când pleca la şcoală, Florina îi punea mâncarea pe noptieră. O găsea, neatinsă, vârâtă sub pat, de cele mai multe ori alterată. După vreo patru internări la Central, cu nişte remisiuni de câteva luni între o internare şi alta, Vetuţa fusese pensionată medical, deci înţărcase şi bălaia cu masa pe gratis de la cantină.
Pentru că din pensia Vetuţei ajungeau cu greu să-şi plătească angaralele casei şi să-şi cumpere o pâine şi-o sticlă de lapte pe zi, Florina se-apucase să dea, contra alimente, lecţii de matematică unor copii mai mici decât ea şi chiar unor colege cărora numai la-nvăţătură nu le stătea mintea. Astfel, viaţa îi oferise ocazia de-a cunoaşte foarte devreme cupiditatea oamenilor. Vedea cum mama «meditatului» sau a «meditatei» drămuia ceea ce socotea că i se cuvenea Florinei pentru munca ei. N-avea să uite cum o dată una dintre mame îi pusese la-nceput opt cartofi şi-un ardei gras într-o pungă, pentru ca după o matură chibzuinţă să retragă doi cartofi, numărându-i din nou pe cei şase rămaşi.
Un băieţel o-ntrebase pe maică-sa de ce nu-i dădea şi Florinei o plăcintă din care aveau o tavă-ntreagă. «Să zică mersi pe ce-i dau, iar tu să fii darnic atunci când ai să trăieşti pe banii tăi». Cea mai generoasă mamă se dovedise o ingineriţă văduvă, mama unei fetiţe. La fiecare lecţie o trata pe Florina cu tot ce se găsea prin casă şi-i umplea plasa la plecare. I se umplea sufletul de mila amărâtei ăsteia de copile. «În loc să se bucure şi ea de cei mai frumoşi ani ai vieţii, munceşte ca o roabă: spală, găteşte, dă meditaţii şi mai are şi-o mamă bolnavă. Te miri, sărăcuţa, că mai e-n toate minţile şi mai şi-nvaţă atât de bine».
Chiar în perioadele de remisiune, Vetuţa nu scotea niciun cuvânt, ci doar ofta zi şi noapte. Uneori spunea: «Dac-ar fi avut Dumnezeu milă de noi, muream când l-au arestat pe Adrian. Muream şi scăpam de calvar şi tu şi eu». Ruga Florinei cea mai fierbinte către Dumnezeu era ca maică-sa şi ea să se culce seara şi să nu se mai trezească dimineaţa. Doctorul de la Central, care o-ngrijea pe Vetuţa, fost coleg de liceu şi de facultate cu Gogu Eremia, îi spusese Florinei: «Când un psihotic e-n criză trebuie neapărat internat, fiindcă altfel îi înnebuneşte şi pe cei din jur».
Din punctul de vedere al Florinei, perioadele de spitalizare ale maică-sii nu se deosebeau de cele de remisie, decât prin faptul că în ultimele maică-sa mânca şi gătea un fel de zemuri fără gust – ea, care fusese o gospodină desăvârşită – zemuri pe care, cu mult tact, Florina se străduia să le-mbunătăţească, pentru a putea fi înghiţite fără silă. Uneori, plecând de-acasă, Florina trăgea nădejdea să se-ntâmple ceva ca să termine cu nişte zile greu de-ndurat.
Comunismul le distrusese viaţa multora, la fel ca pe-a maică-sii şi pe-a ei, iar maică-sa – fără nicio vină pentru boala de care suferea – o amăra într-atât încât Florina trebuia să se-ajute cu „Antideprin” ca s-o poată duce mai departe. Căminul de copii în care crescuse, grădiniţa săptămânală, semi-internatul la şcoala generală i se păreau Florinei raiul pe pământ faţă de viaţa pe care-o ducea alături de maică-sa. Ţinea la ea şi şi-ar fi dat viaţa ca s-o vadă sănătoasă, dar când ieşea pe poartă parcă scăpa din puşcă, iar când se-ntorcea acasă i se-ntuneca în faţa ochilor, mai rău decât în faţa unui mormânt deschis. «Doamne, cât îmi doresc să nu mai exist, fie-Ţi milă şi nu mă lua totuşi înaintea ei. M-ar bate Dumnezeu dacă m-aş plânge de unchiul Gogu, de mătuşa Catrina şi de Magdalena. Dar dacă n-aş mai fi eu, ar trebui s-o interneze undeva, că nici ei n-au păcătuit cu nimic, bieţii oameni, ca să le distrugă viaţa, mai ales acum când Magdalena se mărită şi pleacă-n vila socrilor. Doamne, îndură-Te şi de noi!».
Posomorâtă, mereu îngândurată, pe Florina parcă nici n-o vedeau colegii. De când se nasc, oamenii au un simţ care-i avertizează asupra nefericirii semenilor şi-i face să-i ocolească pe cei bănuiţi ca piază-rea, de parcă nenorocul ar fi boală contagioasă. Pentru omul cu viaţă normală, nefericitul şi bolnavul incurabil echivalează cu un fel de ciumă socială. Când se pomeneşte de-o asemenea persoană toţi zic: «Fie la el/la ea acolo». Pentru cei mai la curent cu ultimele teorii privitoare la câmpurile energetice, bolnavul şi nefericitul sunt surse de energie negativă, dacă nu chiar nişte vampiri ai energiei celor mulţi şi sănătoşi.
Toate colegele aveau câte un iubit, primeau mărţişor de-ntâi martie de la băieţi, numai ea era mereu trecută cu vederea. Norocul ei erau verişoara Magdalena, unchiul Gogu şi mătuşa Catrina, care n-o uitau niciodată. Ei se plimbau toţi trei prin ţările socialiste, mergeau la mare, la munte, unde ar fi luat-o şi pe Florina dacă n-ar fi fost maică-sa, pe care n-avea în grija cui s-o lase. Diriginta Florinei îi propusese odată s-o trimită într-o tabără, fie la mare, fie la munte. «Vă mulţumesc, doamnă, pentru că v-aţi gândit la mine, dar n-am în grija cui s-o las pe mama». «E bolnavă? De ce suferă?». Florina oftase fără să vrea. «Are un sindrom maniaco-depresiv, cu două tentative de sinucidere».
Deşi religia şi orice manifestare a credinţei în Dumnezeu erau izgonite din şcoli ca o boală ruşinoasă, profesoara-şi făcuse cruce şi şoptise: «Doamne fereşte!». O privise lung pe Florina, apoi o-mbrăţişase. «Şi mama mea e bolnavă, are cancer». «Doamnă, poate că vorbesc cu păcat, dar mai bine avea şi mama mea cancer». Profesoara o privise-ngrozită: ce oroare trebuie să fi fost ceea ce se-ntâmpla cu mama acestei biete Florina Diaconu, dacă ei şi cancerul i se părea de preferat. «Doamne!».
De două ori Vetuţa Diaconu înghiţise cantităţi de medicamente care i-ar fi adus sfârşitul dacă fiică-sa n-ar fi descoperit-o la timp şi dacă „Salvarea” n-ar fi venit foarte repede. Aceste două episoade, pe care nu le povestise nici măcar familiei Eremia, o determinaseră să umble cu medicamentele maică-sii asupra ei şi să-i lase doar porţia pentru cât lipsea ea de-acasă. Ce trebuie să fi fost în sufletul maică-sii, ce iad, ca să nu-i pese că-şi lăsa biata fată singură pe lume la cincisprezece ani? Sau poate se gândea că ar fi fost o uşurare pentru fată să-i ia din spinare povara unei asemenea mame, care nu-i aducea nicio fericire şi nici măcar vreun avantaj material. Pensia ei, vai de ea! Încolo, doar bătăi de inimă şi un bolovan legat de picioare. Avea dreptate Vetuţa când spunea că moartea le-ar fi mântuit de toată urâţenia vieţii, dacă le-ar fi luat când îl arestaseră pe Adrian.
Deşi îi era nespus de ruşine că asemenea gând îi putea măcar trece prin minte, moartea maică-sii ajunsese să i se pară Florinei o mântuire: o moarte venită de la Dumnezeu. În niciun caz o sinucidere, de care toată viaţa s-ar fi învinovăţit, ca şi când prin ea maică-sa ar fi vrut s-o pedepsească, n-ar fi putut spune pentru ce, dar oricum s-o pedepsească. Florina încerca să priceapă ce anume se detraca în mintea unui om pentru a-l aduce în stare să uite orice sentiment de responsabilitate faţă de-o fiinţă pe care-o adusese pe lume, nu din întâmplare, ci din proprie voinţă. Cât de urâtă îi era Florinei viaţa, urâtă şi fără nicio lumină undeva în viitor, totuşi nu s-ar fi omorât, pentru a nu-i lăsa maică-sii moştenire un permanent sentiment al culpei: «Eu am băgat-o în pământ».
Doctorul care o-ngrijea pe Vetuţa Diaconu, om de-o remarcabilă cultură, plin de milă faţă de bolnavi şi faţă de familiile acestora, încerca s-o-ncurajeze pe Florina cu argumente simple, esenţiale: «Fată dragă, dacă vrei să-i fii de folos unui om bolnav, şi nu numai, trebuie să fii sănătos. Ia boala mamei tale ca pe-o fatalitate şi-ncearcă să-ţi păstrezi firea. Fac meseria asta de-atâta vreme, şi-o fac atâţia, şi nu reuşim nici unii să descoperim care este cauza aşa-ziselor boli psihice – mintale de fapt – dincolo de explicaţiile imediate cum ar fi moartea tatălui tău, condiţiile grele ale vieţii mamei tale, dereglări metabolice, carenţe chimice şi multe altele. Cunosc oameni care au trecut prin chinuri de neimaginat în puşcării, ani de-a rândul şi totuşi, psihic, hai să-i spunem aşa, au ieşit întregi. Rezistenţa oamenilor, la rău dar şi la bine, este atât de variată. Şi la bine unii aşa de rău se prostesc… Eu te rog pe tine să fii sănătoasă şi să-ţi păstrezi firea».
«Doamne, cât îmi doresc să fac medicina, dar psihiatră nici pentru tot aurul din lume n-aş vrea s-ajung. Cum n-or înnebuni psihiatrii trăind printre-atâţia pacienţi, fiecare cu deraierea lui», îşi spunea Florina care, la optsprezece ani, fără o meditaţie măcar, intrase la medicină, la douăzeci de candidaţi pe-un loc. Făcuse un an de Facultate cu nicio notă sub nouă dar, cum lupta de clasă nu dormea, după primul an fusese exmatriculată. Îi venise din nou rândul unchiului Gogu să se căciulească pentru ca Florina să fie admisă la o şcoală post-liceală de tehnică dentară.
Oamenilor cumsecade nepierindu-le de tot neamul, închizând ei ochii asupra dosarului fetei – şefă de promoţie la şcoala post-liceală, Florina fusese numită la o policlinică de ortodonţie pentru copii, în centrul Bucureştilor. Tehnicieni dentari erau patru la acea policlinică, Florina fiind cea mai tânără. O altă aripă a policlinicii era pentru adulţi. Aceea cu plată. Acolo lucra unul dintre stomatologii pe care-i avusese Florina profesori. Acesta apela mereu la serviciile Florinei, în special pentru lucrări complicate, care cereau mare pricepere şi multă răbdare. Florina acceptase propunerea, muncind în afara programului, cu material furnizat de stomatolog. Pacienţii doctorului, foarte mulţumiţi de tânăra tehniciană, o întrebau cât costa munca ei: «Vă rog să vorbiţi cu domnul doctor». «De ce eşti proastă şi nu le iei banii?», o-ndemnase doctorul. «Partea ta este inclusă în cât le-am cerut eu, dar ţie-ţi strică un ban pe deasupra?». «Domnule doctor, mie mi-e frică şi de umbra mea. De la părinţii copiilor cărora le fac aparate nu primesc nici măcar un săpun sau un deodorant. Nu vreau să poată, la o adică, să mă-nvinuiască cineva de ceva». Corect, medicul îi dădea Florinei cât socotise de la-nceput munca tehnicianului.
Cei trei colegi ai Florinei, o femeie şi doi bărbaţi, erau de vârstă matură. Când ieşi din comun cu orice şi contrazici obiceiuri împământenite eşti privit de cei din jur cu mirarea din care nu-şi revine găina care-a clocit un ou de raţă: puii ei stau cuminţi pe uscat şi scurmă pământul după viermişori, în timp ce pufuleţul galben, care nu le seamănă, se bălăceşte în apă şi se-adună cu fraţii lui doar seara la culcare şi la ultima păpică. Cei trei colegi ai Florinei ştiau că fata nu primea nimic de la nimeni. Cum ea nu făcea confidenţe şi nici vreo expunere de principii, colegii bănuiau că e sectantă. Ca şi-n spitale, şi-n policlinici se află repede «mercurialul». Părinţii modeşti şi cei săraci o căutau pe Florina ştiind că, în afară de costul legal, nu era nevoie de «atenţii»; ba tehniciana le mai repara pe gratis şi părinţilor şi bunicilor, o lucrare, o proteză.
Doctorul Nicolae Dănescu, cel care colabora cu Florina, şi încă alte opt persoane, făcuseră rost de-un loc pe-aproape de hala Traian, unde aveau de gând să-şi construiască un bloc, speriaţi de avariile produse în locuinţele lor de cutremurul din ’77. Le mai trebuia cineva pentru un apartament de la parter – de fapt, un mezanin – cu zece trepte mai sus decât holul de intrare, unde urma să se afle ascensorul şi de unde pornea scara. Doctorul Dănescu se gândise numaidecât la Florina. «Vă mulţumesc, domnule doctor, dar de unde bani?». «Împrumut de la C. E. C». «Dar eu n-am bani nici de avans». «Iei de la C. A. R.». «Eu am depunere mică la C. A. R. Şi chiar dacă aş putea plăti avansul, de unde să achit două rate în acelaşi timp?». «Îţi achit eu avansul şi-mi dai banii când poţi». «Şi dacă mor şi n-apuc să vi-i dau?». «Ne socotim pe cea lume. Florina, cu ocazia asta nu te mai întâlneşti. Să nu crezi că din lipsă de amatori îţi propun ţie combinaţia asta, hai să-i zicem aşa».
Fata ştia că două motive-l îndemnau pe doctorul Dănescu spre această «combinaţie». Mai întâi preţuirea profesională faţă de ea şi apoi mila, fiindcă-i ştia viaţa chinuită, soţia lui, doctoriţa Aura Dănescu fiind colegă de liceu şi prietenă cu farmacista Catrina Eremia, mătuşa prin alianţă a Florinei.
Căsuţa lor, moştenire a Vetuţei, avea o sută de ani şi dădea tot mai multe semne de oboseală. Era şi motivul pentru care Spaţiul Locativ n-o repartizase nimănui, ci o lăsase moştenitorului de drept, adică Elisabetei Diaconu. Casa era vagon: două camere dintr-una-ntr-alta, continuate cu-o bucătărie şi cu un colţişor de duş, amenajat mult după construirea casei. Când o căutai, Florina era pe acoperiş ca să-l mai peticească. Tinicheaua acoperişului se găurise în multe locuri încât ar fi trebuit dată jos toată. Neavând bani, Florina o înlocuia, pe ici pe colo, potrivit petelor din tavanul camerelor, cu nişte foi de carton gudronat dăruite de domnul Ghiţă, proprietarul celeilalte căsuţe din curte.
La şaizeci de ani, domnul Ghiţă, şofer de meserie, repara maşinile vecinilor şi pe-ale unor clienţi care-l cunoşteau de pe când fusese taximetrist pe maşina proprie. Coana Gina, nevastă-sa, era foarte evlavioasă, ţinea toate posturile, iar candela atârnată în dormitor, sub icoană, ardea zi şi noapte, într-o vreme când oamenii stăteau cu ceasurile la coadă ca să-şi ia raţia de-un litru de ulei pe lună.
«N-aş stinge candela, Florino mamă, nici de-ar fi să nu mai pui ulei în gură pân-oi muri. Când se termină sticla de ulei a lu’ Ghiţă mai gătesc cu margalină, de-aia ungurească, „Rama”, de n-are pic de apă». Coanei Gina tare milă-i era de doamna Diaconu, dar mai ales de Florina. «Florino, maică, n-o fi, fată, vreun blestem pe neamul vostru?». «O fi, tanti Gina. Eu de unde să ştiu?», îi răspundea Florina cu glas mic şi trist. «Maică, eu zic s-aduci un popă-n casă şi să vă citească de-alungat pe Ucigă-l toaca». «Tanti Gina, eu aş aduce, dar mă tem să n-o mai bag şi la alte idei pe mama». «Ai şi tu dreptate. Dumneaei şi-aşa e tot timpul muncită de gânduri negre. Stă numai înfundizată-n casă. Nu mai iese şi ea măcar până-n poartă să mai vază lumea cum trece pe trotar. Şi când îi aduce poştaşul pensia tremură ca la cutremur. M-am nemerit odată la dumneaei când cu pensia şi mi-aduc aminte cum s-a albit la faţă ca pânza-nnălbită de două ori, a-nceput să-i clănţăne dinţii-n gură, de i-am dat o linguriţă de zahăr cu apă de şi-a mai revenit. Nu nemerea nici să să semneze pe talon. După ce-a plecat poştaşul o-ntreb: „Madam Diaconu, ce e, frate, cu dumneata de ţi se făcu aşa de rău de parcă-l văzuşi pe Necuratu’?”. „Doamnă Gina, mi-e frică de oameni, mi-e frică de zi, mi-e frică de noapte, mi-e frică de viaţă”. „Madam Diaconu, de ce să-ţi fie frică? Ai o fată ca o floare, cu meserie bună, de ce să-l mânii pe Dumnezeu?”. „Doamnă Gina, sunt un om bolnav. Singurele zile când mă simt ca-nainte de-a-mi muri bărbatul sunt zilele când îmi face la Central şocuri electrice. Atât”. „Madam Diaconu, eu am să dau un acatist la sfântu’ Mina, pe numele dumitale”. „Mulţumesc, să te-audă Dumnezeu şi sfântul!”».
Deşi crescută la creşă, internă săptămânal la grădiniţă şi semi-internă la şcoală, nu trecuse niciun Paşti şi niciun Crăciun ca Florina să nu se-mpărtăşească, înainte de-a se-mbolnăvi maică-sa, care-i atrăsese atenţia că mersul la biserică trebuia să rămână un secret între ele două. Şi rămăsese. Abia prin clasa a şasea pricepuse Florina că regimul se războia nu doar cu duşmanul de clasă, ci şi cu Dumnezeu, negându-i existenţa. Nu se putea spune că fata primise vreo educaţie religioasă. Maică-sa îi inculcase însă ideea că deasupra a tot şi a toate exista o fiinţă supremă care hotăra până şi soarta unui fir de iarbă.
De când cu boala maică-sii, deşi nu se mai împărtăşea de Paşti şi de Crăciun, Florina continua să creadă-n Dumnezeu, fiindcă faţă de soarta care se-nverşuna împotriva ei şi a maică-sii avea nevoie de-o entitate în care să-şi pună speranţa, căreia să-i ceară permanent ajutor şi faţă de care să-şi plângă disperarea. Şi mai presus de toate avea nevoie să creadă că măcar o dată, cândva, avea să cunoască o lume a dreptăţii, mişcându-se după o judecată fără părtinire, a unei minţi căreia din lumea-lume nu-i putea pătrunde raţiunile.
În privinţa propunerii atât de atrăgătoare a doctorului Dănescu avea să ceară sfatul unchiului Gogu şi-al mătuşii Catrina şi n-avea să-i sufle nicio vorbă maică-sii, care şi-ar fi putut închipui că-şi făcea apartament ca să se poată descotorosi de ea. Ca de-atâtea ori când se afla în faţa unei hotărâri, Florina dăduse cu banul şi de data asta: dacă moneda cădea cu stema în sus, considera că era semn bun de la Dumnezeu şi că fie ce-ar fi fost trebuia să se-nhame la douăzeci de ani de tras şi mai rău decât trăgea mâţa de coadă, în schimbul unei locuinţe căreia să nu-i mai cârpească acoperişul, în care azi cădea un robinet, mâine se fisura o ţeava, iar pe timp de iarnă, deşi chituia geamurile, cercevelele îmbătrânite de vreme trebuiau lipite cu hârtie, altminteri intra zăpada-n casă. De când era salariată, singura ei realizare era frigiderul de cinci mii cinci sute de lei, luat în rate.
«Florino, maică, la meseria ta ar trebui să te joci cu banii, că nu cred că vine cineva la tine să nu-ţi bage măcar un pol în buzunar», îi spusese într-o zi coana Gina. «Tanti Gina, sigur că nu mi-ar sparge punga nişte bani şi orice-aş primi ar fi binevenit, numai că mie mi-e frică să primesc». «Doamne, fată, da’ tu pe ce lume trăieşti? Toţi primeşte. Primeşte, vorba aia, unii, de-ntoarce banii cu lopata, şi te găseşti tomna tu să nu iei, de stai pe casă cu petecile, de-mi bate inima pân’ te văz întreagă coborâtă pe pământ. Ia, fată, că ăia de-ţi dă n-or fi nici mai săraci, nici mai bogaţi cu ce ţi-or da ţie».
În afară de cei din familie şi, bine-nţeles, de Serviciul de Cadre, nimeni nu ştia cum murise tatăl Florinei. Din care cauză, oricât i-ar fi lăsat gura apă după o mâncare mai ca lumea şi după câte un lucru de-mbrăcăminte mai frumos, nu-ndrăznea să primească nimic de la părinţii copiilor cărora le făcea aparate de îndreptat dinţii. Nu minţise în nicio autobiografie. Doar în cea pe care o depusese la Facultatea de Medicină omisese faptul că tată-său murise la Jilava, declarându-l doar «decedat», în ziua de… în anul 1959. Dar vigilenţa revoluţionară, deşi nu mai era chiar ce fusese până-n ’50, dădea totuşi voios din coadă şi când fusese ea studentă. Să se fi aflat pe la Cadre cineva din partea locului de baştină al lui Adrian Diaconu, o pârâse careva – cine? – erau Cadrele atât de scrupuloase încât puricau fiecare dosar, adică fiecare viaţă?
Să fi făcut contestaţie nu-ndrăznise. Îi bătuse destul inima de frică să nu i se ceară înapoi bursa pe care o primise în acel an de Medicină, potrivit pensiei de boală a Vetuţei Diaconu, ca unic susţinător. Florina îşi dădea seama că-n suflet i se strecurase ceva din frica patologică a maică-sii. Altfel ar fi bătut pe la toate uşile şi nu s-ar fi dat învinsă, având şi argumente: tatăl ei nu fusese judecat, prin urmare nici condamnat, iar ea cum era să-i fi suferit influenţa când, în momentul arestării lui, avea doar două luni? De la această încercare de a-şi face dreptate o-mpiedicase frica.
Maică-sii nici nu-i spusese că o exmatriculaseră. Inventase o explicaţie plauzibilă: era prea mult să aştepte şase ani după un salariu şi de-aceea se orientase către ceva practic; şi-apoi, după ce ar fi terminat Medicina, urmau trei ani obligatorii de mers la ţară, pe când ca tehnician dentar nu puteai lucra decât la oraş. Cât o crezuse maică-sa n-avea să afle niciodată. În afara unei permanente anxietăţi, vecină cu teroarea, Vetuţa Diaconu îşi păstrase intact spiritul de observaţie şi, de mirare, tot ce vedea la alţii judeca obiectiv. «Florino, mamă, de ţi-ai afla şi tu un băiat bun, să te măriţi, să faci copii, să ai familia ta». «Dacă o fi să fie, s-o găsi careva», răspundea Florina, vrând să pară cât mai indiferentă faţă de-asemenea perspectivă, gândindu-se însă în sinea ei: «Cine să mă ia, mamă, dacă te-ar cunoaşte? Şi unde m-aş duce, presupunând că s-ar găsi vreun creştin al lui Dumnezeu să mă ia, cu-o mamă bolnavă şi încă de ce boală? Cine ce păcate să aibă de ispăşit ca să trăiască pe-un loc laolaltă cu un om care doar oftează şi stă cu ochii pe pereţi?». Răspunzând gândurilor fiică-sii, Vetuţa ofta adânc şi-apoi cu voce de cobe spunea: «Cine să te ia, săraca fată, cu-o mamă ca mine?! E de-ajuns să mă vadă o singură dată careva şi fuge mâncând pământul. Crezi că nu-mi dau seama că-ţi distrug viaţa? Că sunt un bolovan legat de picioarele tale, da’ ce zic de picioare, legat de gât. Vai de sufletul tău. De ce nu m-oi fi lăsat tu să mor atunci? Scăpai şi-ţi făceai şi tu o viaţă».
Deşi auzea aceste vorbe a suta mia oară, Florina avea momente când îi cedau nervii, momente pe care le regreta; pe care însă nu le putea reprima. Răbdarea fiecăruia dintre oameni are o limită. Oala care clocoteşte înăbuşit dă neapărat pe dinafară. În astfel de momente izbucnea şi ea, a câta oară n-ar fi putut spune: «Şi cu-o mamă sinucigaşă s-ar fi făcut coadă de pretendenţi la mâna mea. Vino-ţi în fire, mamă!». «Crezi că n-aş vrea? Dac-ai şti ce e în sufletul meu…». «Eu ştiu ce e într-al meu şi mi-e de-ajuns. Ce putem face, decât să ne-ndurăm soarta?». «De n-aş fi fost ţărancă proastă – deşi am făcut şi eu liceul la Ortodoxe – astăzi aş fi avut briante cât cireaşă de mari. Aşa, am rămas cu-o geantă de poliţe girate de taică-tău, de-am ajuns din suta de pogoane la şase şi la o moară de apă…». «Mamă, să ne gândim la alţii care-o duc mai greu decât noi. De bine, de rău avem un acoperiş deasupra capului, o pâine pe masă. Fiecare cu soarta lui. Important e s-o accepţi». «Ştiu, dar asta nu mă mângâie. Când mă gândesc ce puneam pe masă când eram la ţară, cum primeam musafirii, ce viaţă am dus noi şi ce viaţă duci tu». «Mamă, trăim din ce muncim la stăpân. Acum, stăpân e Statul. Dumneata iei pensie pe cât ai muncit, eu – salariu. Trăim şi noi ca toată lumea». «Când mi-aduc aminte şi la mama acasă… Doamne, cum era laptele de bivoliţă şi brânza de-o ungeai pe pâine ca untul. Ce miei, ce gâşte, ce curcani. Ce viaţă-am dus, şi tu, săraca…». «Mamă, eu nu pot să-mi compar viaţa decât cu ceea ce-am apucat. Mâncare de-asta de care vorbeşti dumneata, mâncăm numai când ne poftesc la masă unchiul Gogu şi tanti Catrina». «Când veneau ei la noi, tăiam un miel gras şi-l puneam la proţap şi câte alte bunătăţi, de zicea Catrina: „Dac-aş mânca aşa-n fiecare zi m-aş face de-o sută de kile!”. Veneau şi cu Tincuţa, soră-sa, fetişcană pe-atunci, şi cu Magdalena, care era o gâgâlice. Şi era o veselie… Şi cântam romanţe. Eu cântam şi la pian, Adrian la vioară. Şi recitam din Eminescu, din Lamartine, din Goethe. Şi-acum m-am prostit de tot. Îndată ce soseau, Magdalena voia să meargă la eleşteu, ca să vadă raţele cum pluteau şi cum îşi vârau capetele-n apă după peştişori, după mormoloci. Parcă n-am trăit timpurile alea. Parcă le-am visat. Şi-acuma…». Şi maică-sa ofta şi iar ofta, cu privirea dusă, plecată parcă din lumea asta.
Pentru Florina, cel mai ciudat lucru care se-ntâmplase cu maică-sa era că de foarte multe ori nu mai acorda subiectul cu predicatul. Vorbea exact ca muntenii fără şcoală: «Ei vorbeşte, ei face, ei drege». Maică-sa, care vorbise corect, ca un om cu liceul făcut, şi încă ce liceu, neavând nici scuza de-a fi munteancă. Era olteancă, iar oltenii nu fac dezacordul între subiect şi predicat; nici măcar analfabeţii. Influenţa coanei Gina? Credea că e obligată să se adapteze la mediu? Când maică-sa începuse cu-această ignorare a gramaticii, Florina îi atrăgea mereu atenţia. «Dacă-ţi spun că m-am prostit», zicea maică-sa. Până la urmă, Florina se lăsase păgubaşă. Se-nvăţase cu ideea că maică-sa însemna o cauză pierdută şi se ruga la Dumnezeu să-i ajute s-o poată veghea până-n ultima clipă.
Despre o viaţă a ei personală nu putea fi vorba. Unde să găsească un om care s-o iubească într-atâta încât să vrea să-mpartă cu ea un calvar căruia nimeni n-avea cum să-i prevadă sfârşitul? O dată, când o podidise plânsul în faţa unchiului ei, pe-un ton în care Florina simţise o undă de enervare, el îi spusese: «Păstrează-ţi firea şi gândeşte-te că într-o zi o să mai şi moară şi-ai să răsufli şi tu». Dintr-odată Florina se oprise din plâns şi-o trecuseră fiorii. «Doamne, orice boală să-mi dai, dar nu una psihică, nu una care să scoată din sărite pe oricine. Cât trebuie să-l enerveze mama pe unchiul Gogu – ei doi fiind atât de apropiaţi – ca el să-mi spună asemenea vorbe, vorbe pe care nu le-ar fi spus dacă mama ar fi suferit de orice altă boală».
Îşi aducea aminte cum se cuibărea la pieptul maică-sii pe când o lua de la grădiniţă de sâmbăta până duminică seara. Cum îi căuta sânii prin despicătura cămăşii de noapte şi cum îi spunea: «Să pun mâna pe ţâţucă, să-mi aduc aminte de când eram bebe mic». În acele momente maică-sa o mângâia pe creştet şi-o strângea la piept. Altminteri, Vetuţa nu se-arătase o fire tandră. O trata pe Florina ca pe-un om mare. La culcare-i spunea «noapte bună», fără niciun semn de afecţiune. N-o controla dacă se spală, dacă îmbrăcămintea-i era curată. Nu-i dădea niciun fel de sfaturi, nu se uita dacă şi-a făcut lecţiile, n-o prevenise nici măcar asupra inevitabilului semn al pubertăţii unei fete.
Judecând lucrurile retrospectiv, Florina socotea că în afară de ceea ce deprinsese de la instituţiile statului venite în ajutorul mamelor slujbaşe, ea avusese regimul buruienilor, care cresc neplivite, neudate, la voia bunului Dumnezeu; ca şi păsările cerului. E drept că se străduise, în prezenţa oricui, să observe şi să deprindă ceea ce i se părea semn de educaţie şi de bună-purtare. Toată existenţa ei se afla sub semnul strădaniei. De când se-mbolnăvise Vetuţa, îşi dădea silinţa să-i arate cât mai multă afecţiune, s-o mângâie, în speranţa de a-i face bine, ceea ce însă n-avea niciun efect. Florina se gândea cum s-o fi purtat mamă-sa cu taică-său, Adrian Diaconu. De la toţi cei care-l cunoscuseră aflase că fusese un om vesel şi plin de haz. De câte ori îl pomenea, Vetuţa îşi amintea laudele pe care i le-aducea ei Adrian pentru orice: cum gătea, cum ţinea casa, cum se-mbrăca şi cât de frumos cânta ea din gură şi la pian.
«Doamne, cum se poate schimba un om în asemenea hal? Cum îl nimicesc nişte-ntâmplări nefericite?! Un regim opresiv, hotărât să zdrobească o anumită categorie de oameni. Pe mine de ce trebuiau să mă dea afară de la Medicină? De ce, şi dacă nu suferi de-o boală psihică, s-o duci numai într-o fereală? Nu numai să nu spui ceva, dar nici să n-auzi ce spun alţii. Toată viaţa s-o trăieşti ca un schizofrenic: una să fii, alta să arăţi». Biata maică-sa, din patru-n patru ani deschidea circumscripţia de votare. Să nu cumva să-i ia pensia dacă nu vota. Anual trecea prin trauma revizuirii pensiei de boală. Şefa comisiei din sectorul lor era o ardeleancă mărunţică, rotofeie, cu ochi blânzi, cu surâsul mereu pe buze. Cum îi venea în cabinet câte un speriat, îl trata cu-o bomboană şi-i spunea: «Hai, liniştiţi-vă şi pe urmă stăm de vorbă».
În ziua revizuirii, Florina îşi lua liber şi mergea cu maică-sa la comisie, comisie formată dintr-un medic şi-o asistentă. Doctoriţa, Voichiţa Avram, le-ntindea mâna şi le invita să ia loc. Văzând-o pe Vetuţa Diaconu cum tremură de spaimă de parcă ar fi venit la tăiere, doctoriţa le spusese odată: «Doamnă Diaconu, dac-ar fi după mine, din păcate ar trebui să fiţi pensionată definitiv, dar cum să lupt eu cu absurditatea oficială? Sunt oameni fără o mână, fără un picior, alţii care fac dializă şi trebuie să se prezinte anual la comisie. Mie mi-e ruşine când îi văd la uşa cabinetului». Şi se uitase-n ochii Florinei şi dăduse cu tristeţe din cap. Fără o mână, fără un picior să vină la revizuire! Oficialităţile şi-nchipuiau probabil că organele astea sunt ca buruienile: tu le smulgi, dar ele, ale dracului, cresc la loc! Of, Doamne, Doamne!
Uneori, Vetuţa ieşea din muţenie pentru a evoca întâmplări din trecut. «După ce l-au arestat pe taică-tău, am încercat să fumez, am încercat să beau. Degeaba. Nimic nu mă făcea să uit. Când am primit certificatul lui de deces, n-am mai încercat nimic. Ştiam că e degeaba». Şi iar se cufunda în muţenie.
Tatianei STEPA
a cărei amintire din sufletul meu
se va stinge
odată cu mine.
I. V.
Sătulul nu-i crede flămândului. Bogatul nu-i crede săracului. Sănătosul nu-i crede bolnavului. Tânărul nu-i crede bătrânului.
Nişte adevăruri elementare, iar constatările lor – exprimate prin truisme, cum sunt toate observaţiile asupra rădăcinilor vieţii – dacă nu faci pe sofisticatul şi nu te pretinzi filosof. Scuturi omul de ceea ce-a acumulat prin educaţie sau prin efort propriu şi la ce ajungi? Tot la scheletul despodobit de zorzoanele sociale, dintre care unele sunt necesare unei convieţuiri civilizate, ajunse reguli fără de care lumea ar fi un şi mai mare haos decât cel în care vieţuim. Despuiat de lustrul social, omul arată ca o femeie demachiată, cu obrazul boţit, abia trezită din somn.
Dacă nu eşti incinerat, spre-a evita cunoştinţa cu viermii, cu descompunerea, ajungi un morman de oase care şi astea se fac pulbere, până la urmă. Cu câtă uşurinţă rostim cuvântul «urmă» şi cât de rar îi înţelegem conţinutul cutremurător, îi vedem spectrul, spaimă pentru mai toţi, mântuire pentru unii, mântuire pe care-aceştia abia o aşteaptă. «Orice om bătrân normal îşi doreşte moartea». Cioran să fi spus asta? Aşa o fi, oare? Eu ce să zic la peste optzeci de ani ai mei? De câte ori nu mi-am dorit moartea… De scârba a ceea ce vedeam în jur? Demult mă educasem să mă uit la lume ca la comedie şi să nu-mi mai fac sânge rău în faţa a ceea ce nu puteam schimba.
N-am fost niciodată o revoluţionară, fiindcă n-am crezut şi nu cred în capacitatea revoluţiilor de-a schimba altceva decât şleahta profitorilor. Am trăit un război mondial, revoluţia zis comunistă, pe cea zis anti-comunistă. În privinţa revoluţiilor… rezumatul e simplissim: «ce mi-e dracu’, ce mi-e tac-su’». Mie, revoluţie, mi se pare acea întâmplare, uneori pornită spontan dar mai ales pregătită şi bine regisată, în urma căreia unii se cocoaţă-n cârca celor sortiţi să fie-n veci duşi cu zăhărelul.
De când am deschis ochii, n-am dat nici două parale pe societate. Silă mi-a produs de când mă ştiu dar dorinţa de-a muri – sincer – nu. Dorinţa asta mi-au produs-o cei doi soţi ai mei şi mai ales cei doi fii ai mei, fraţi numai după mamă, adică după mine. Cu nemulţumirea lor faţă de mine şi cu nepăsarea lor, şi bărbaţii şi copiii m-au făcut să-mi doresc moartea şi chiar când lucrurile decurgeau cât de cât normal şi nu mi-o mai doream neapărat, dacă totuşi m-ar fi luat, nu mi-ar fi părut rău. Oricât mi-aş perinda prin minte întâmplările prin care-am trecut – bune-rele – nu regret viaţa care se duce şi nici s-o iau de la-nceput ori să trăiesc alta sau în altă parte nu-mi doresc. «Si jeunesse savait, şi vieillesse pouvait».[1]
Dacă mâine mi s-ar da tinereţea, însoţită de ştiinţa anilor mei de-acum, m-aş vedea guvernată de voia-ntâmplării ca şi-n viaţa asta care mi se-apropie de sfârşit. Dacă Pământul este o colonie penitenciară a unei alte lumi sau un loc de ispăşire, cu toată sila şi cu toată dezamăgirea de care mi-a făcut parte, mă declar mulţumită – vorba vine – cu-atâta cât mi s-a dat aici. Nu mai vreau dreptatea care-ar urma dincolo, nu mai vreau – ferească Dumnezeu! – să mă mai întrupez în altceva, în altcineva. O prietenă socoteşte că ar fi o mare umilinţă dacă totul s-ar sfârşi pe Pământ. «Atunci, la ce bun toate trăirile noastre aici, toată experienţa acumulată aici?». «După câte ştim aici, la nimic», i-am spus eu. Suntem cu toţii de acord că din tot ce-am adunat material nu luăm nimic cu noi în groapă. Dacă şi spiritul ar avea aceeaşi soartă, de ce ne-am revolta? «Nu adunaţi bogăţii pe pământ». E un îndemn spre acumularea spirituală, în scopul unei vieţi viitoare. Şi dacă viaţa asta e o simplă închipuire a unor oameni însetaţi de-o dreptate transcendentă şi convinşi de existenţa ei? Ştim că nu ştim nimic. Presupunem şi mai ales ne place să presupunem. Fără să mă gândesc la vreo răsplată într-o eventuală viaţă viitoare, mi-am interzis să fac rău şi-atât cât mi-a stat în putinţă am făcut bine. Creştinismul – fiindcă doar el mi-e cunoscut – te-ndeamnă la cuget curat, de fapt la o linişte interioară care-ţi este cel mai de nădejde sprijin în viaţă. «Să nu păcătuieşti nici cu fapta, nici cu vorba, nici cu gândul». Cu gândul am păcătuit mult. Am blestemat, îndreptăţit, nişte oameni. Dacă mi-aş fi dorit un cuget ca lacrima ar fi trebuit să-i las în seama Domnului. Am strâns comori pe pământ? Nişte modeste obiecte metalice decorative – ca săracul temător în faţa lucrului care se sparge – nişte bibelouri de piatră, altele de jad. Vaze de flori, din pământ smălţuit, fiindcă nu mi-am permis cristaluri, nici porţelanuri, după care îmi sticleau ochii. Nişte tacâmuri de aşa-zis argint rusesc, de la o Consignaţie, un serviciu de masă de şase persoane, decent, din porţelan, de calitatea a doua, trei tăvi, de inox, două sfeşnice de alpaca, douăsprezece pahare chinezeşti, de semicristal, astea chiar frumoase, de la «Coada calului», de pe când chinezii nu făceau comerţ cu Occidentul şi vindeau la noi lucruri de-adevărat rafinament, pe nişte preţuri de nimic. O icoană cu sfântul Gheorghe, pictură pe lemn, cumpărată de la un tânăr artist, muritor de foame, iar când m-am ajuns – două peisaje de Petraşcu şi un interior de Tonitza, de la Consignaţia din Edgar Quinet, unde mai târziu s-a construit o aripă a Arhitecturii.
Le-am luat cu patru sute cincizeci de lei tabloul, când eu aveam o mie pe lună, din salariu şi din sporurile acordate tuturor angajaţilor civili din cadrul Armatei. Astea sunt bogăţiile strânse de mine pe Pământ, din banii munciţi de mine. Dacă în casa mea părintească ar fi existat măcar un vas de flori, un serviciu de masă şi nu farfurii mari ca de tort şi grele ca piatra, o tavă de metal, nişte nimicuri care să-ţi dea o idee despre locuitorii casei, cred că nu mi-aş fi strâns nici măcar bunurile astea pe Pământ. Unii oameni, crescuţi într-o ambianţă rafinată, înconjuraţi de obiecte frumoase, din plăcere estetică le sporesc numărul şi nu neapărat din setea de acumulare. Alţii, ca de-alde mine, vor să aibă şi ei ce n-au avut. Fără să fi primit o educaţie estetică, ochiu-mi era atras totdeauna de lucrul frumos, de valoare.
În timpul liceului citisem o istorie a artelor a lui Salomon Reinach, dar nu fusese de-ajuns pentru a-i stabili o scară de valori unei fete cu bunică băcăneasă şi cu mamă contabilă. Această istorie a artelor o-mprumutasem de la un frate al mamei, avocat, a cărui bibliotecă, ocupând un dulap, conţinea cărţi de drept şi ceva romane la modă. La sfârşit de viaţă, socotesc biblioteca şi mai ales conţinutul ei – când nu e numai de decor – un indiciu asupra posesorului. Unchiul meu, avocat de renume, însurat cu-o avocată, fiică de magistrat şi de mamă moşiereasă, avea-n casă două tablouri: un portret al coanei mari, bunica nevesti-sii, făcut de-un preot care picta biserici – portret reuşit de altfel – şi o copie fidelă şi bine realizată după un clasic, înfăţişându-l pe Isus înconjurat de copii. Mobila din casa unchiului era de cel mai banal stil cubist, la modă între cele două războaie mondiale. O masă Biedermeier, de hol, şi o oglindă ovală, cu-o ramă aurie, cu trandafiri mărunţi, delicat sculptaţi, contrastau cu ansamblul decorului. Mătuşă-mea, nevasta unchiului, avea câteva inele moştenite, modele clasice la vremea lor, fără cine-ştie-ce valoare însă. În schimb, avea trei haine de blană de cea mai bună calitate şi gulere de vulpi polare, de culori splendide şi cu fire de parcă stăteau să zboare. Şi unchiul era elegant îmbrăcat.
Fiica şi băiatul lor, cam de-o seamă cu mine, aveau haine corecte, potrivite cu vârsta, şi-atât, după un bun principiu al părinţilor care nu dau de-a azvârlita cu banii pe haine pentru copii în creştere. Puţinele case în care intram nu depăşeau nivelul pomenit mai înainte. O singură dată am fost la un neam îndepărtat al tatei – boieri dintr-ăia care-şi petreceau iarna pe Coasta de Azur şi vara mergeau la Karlsbad. În casa lor am văzut pentru prima dată mobile graţioase, cu picioare ca de căprioară, cu intarsii din lemn de culori diferite, alcătuind modele florale, covoare despre care-am aflat că se numeau tapiserii, mari cât un perete, înfăţişând scene de vânătoare cu haite de câini, păstori şi păstoriţe la iarbă verde, cules de vii şi zdrobit de struguri, pe care nu mă mai săturam să le privesc. Amfitrioana, o doamnă cu părul alb, cu trăsături subţiri ca trase din peniţă, cu un chip îngust, îmbrăcată ca pentru mers în oraş, purtând cercei şi-un inel, fiecare cu-o piatră cât o cireaşă, vărsând nişte ape albe-albăstrui de-ţi luau ochii, amfitrioana m-a apucat de mână şi m-a plimbat prin faţă tapiseriilor, explicându-mi că proveneau din Franţa, dintr-o localitate numită Obüson – se scria Aubusson – vestită pentru asemenea ţesături, care costau o avere.
Atelierele, unde se lucrau aceste frumuseţi, fuseseră înfiinţate de Colbert, un ministru al regelui Franţei, Ludovic al XIV-lea, zis şi Regele-Soare. Eu eram în clasa întâi de liceu şi ajunsesem abia la istoria Antichităţii. Doamna îmi explica fără grabă, semnificaţia fiecărei părţi din ansamblu, cum se-ntâmplă în muzee, dacă ai parte de-un ghid pasionat de meseria lui. Doamna mi s-a părut cel mai deosebit om din câţi întâlnisem până atunci, iar în faţa atâtor minunăţii, cărora nici măcar nu le bănuisem existenţa, am avut un sentiment de umilinţă pe care l-am păstrat întreaga viaţă în faţa frumuseţii create de Dumnezeu ori de om. Pentru prima oară am simţit atunci deosebirile dintre ceea ce mai târziu aveam să aflu că se cheamă clase sociale. Elevă în clasa întâi de liceu, în anul 1940, pentru mine clasele se reduceau numai la şcoală. Până la întâlnirea cu-o asemenea persoană şi-n asemenea casă, ştiam doar că oamenii se-mpart în bogaţi, modeşti, săraci şi cerşetori. În ceea ce ne privea, pe mine şi pe mama, n-aveam ce întrebări să-mi pun. Noi trăiam dintr-o leafă şi din ce mai câştiga mama, făcând calcule pentru câţiva negustori care se achitau faţă de ea prin produse: unul cu de-ale băcăniei, între ele – spre bucuria mea – ciocolată de menaj; unul cu ibrice, crătiţi, oale, capace – dintre care mai am şi eu, după trei sferturi de veac; unul cu materiale de lenjerie şi de-mbrăcăminte. Aceste «colaborări» ale mamei au făcut să nu ducem lipsă, în timpul războiului, de nimic din ceea ce dispăruse de prin majoritatea caselor. Chiar şi la unchiu-meu, avocatul, atâta se fierbea şi se răsfierbea ceaiul rusesc, până ce rămânea apa limpede.
Vizita la doamna cu părul alb, stăpâna unei case cum nu mai văzusem, mi-a dat mult de gândit cu privire la diferenţele dintre oameni, chiar dintre oamenii bogaţi. Unchiu-meu învârtea banii cu lopata – cum spunea mama – şi totuşi în casa lui nu aflai lucruri deosebite. Găseai ceea ce cu, cu mintea mea de mai târziu, am socotit obiecte utile şi mai ales trainice. Până prin 1970, după cât mi-aduc eu aminte – cu excepţii desigur – lumea punea preţ pe trăinicia lucrurilor şi pe relaţiile dintre oameni. Pe vremea mamei, îţi făceai la tinereţe un palton şi-l purtai pân’ la bătrâneţe, dacă te mai încăpea. De mobilă nu mai vorbim: puţini cei care-aveau măcar de gând să şi-o schimbe câte zile le hărăzise Domnul, vrând mai mult chiar: s-o lase moştenire copiilor şi nepoţilor. Până într-al doilea război mondial, iar apoi în comunism, din alte motive însă, divorţurile erau destul de rare, iar femeia divorţată căuta să se mărite din nou şi cât mai repede. Până-n comunism, mai ales fiindcă majoritatea femeilor nu-şi câştiga banul propriu şi fiindcă societatea era suspicioasă faţă de femeia singură; în comunism, pentru că ipocrizia se accentuase până-ntr-atât încât un divorţ, ori cât de îndreptăţit pentru solicitanţi era socotit un atentat la morala socialistă, bun motiv ca împricinaţii să-şi piardă chiar slujba. În Partid, cu cât erai mai sus-pus în ierarhie, cu-atât divorţul se dovedea mai hazardat. Aici – e drept – nu-ţi pierdeai pâinea, dar erai trecut pe linie moartă, în general trimis ambasador pe undeva. Amantele puteau funcţiona «sub acoperire», dar casa trebuia să fie casă. Aparenţele trebuiau respectate. N-am să uit ce-mi povestea doamna doctor Florica Vărbănescu în legătură cu divorţul ei. Bărbatu-său, prefect de judeţ pe vremea burghezo-moşierimii, în regimul comunist fusese luat la puşcărie. În asemenea situaţie, riscând să-şi piardă slujba şi având un copil de crescut – şi luat de la azil – doamna doctor s-a hotărât să divorţeze. Pe cine să consulte şi ea în asemenea-mprejurare? Pe unchiu-său, doctorul Vărbănescu, unul dintre cei mai vechi socialişti din România. După ce-o ascultă, doctorul îi spune pe un ton ritos: «Florico, să ştii că nu mă sperie ăi cinsprezece ani de condamnare ai bărbatului tău. În general, condamnările politice nu se fac până la capăt. Mă-ngrijorează însă faptul că ai să fii prima şi – sper – singura femeie divorţată din familia noastră». «Cât eram de amărâtă, când am ajuns în stradă, m-a apucat un râs cu lacrimi… Iacătă ce grijă-l rodea pe unul dintre cei mai vechi socialişti din România…». Şi de câte ori povestea întâmplarea asta, doamna doctor, care numai fericită nu era, începea să râdă.
Şi eu aveam să divorţez, fără să cer sfatul niciunui vechi socialist, şi nu de-un bărbat băgat la puşcărie, ci rămas în Occident cu iubita, într-o perioadă când cei care uitau să se mai întoarcă erau declaraţi duşmani ai regimului comunist, iar cei lăsaţi în urmă de «rămaşi», descusuţi pe toate părţile şi anchetaţi pentru a se vedea dacă erau sau nu în complicitate cu «trădătorii». Asta pentru că veni vorba – adică mă purtă gândul – spre divorţuri. Altminteri, gândul mă poartă mereu spre copilărie şi spre o-ntrebare pe care mi-o pun nu de ieri-de azi, ci acut de pe la cinzeci de ani: oare cum s-o despărţi sufletul de trup? O simţi omul ceva? Şi nu doar el, ci orice fiinţă? Fiindcă de ce-ar avea suflet numai omul?
Unchiu-meu, avocatul, dădea câteva petreceri pe an, cam cu douăzeci de invitaţi de-o dată, bun prilej de-a-şi menţine relaţiile şi de-a se-achita de nişte obligaţii. Era invitată şi mama, cu mine, şi cu soţul ei, tatăl meu vitreg. Noi, copiii oaspeţilor şi cei ai gazdelor, mâncam în sufrageria mică, de fiecare zi. Cât au mai durat petrecerile astea, iar noi, copiii, încă eram în clasele primare, nu ni se dădeau nici cuţite, nici furculiţe la masă, într-atât era de spăimoasă mătuşă-mea Nuţa, nevasta unchiului, avocatul, deşi toţi eram copii potoliţi. Auzise dânsa de unii ca noi care-şi pierduseră un ochi, jucându-se cu beţe, cu andrele, cu câte şi mai câte.
Vizita la doamna boieroaică mă făcuse mai atentă la ce era-n jurul meu. Când aveau musafiri, unchiu-meu se-mbrăca în costum, ca de stradă, mătuşă-mea însă, într-un capot lung până-n pământ, foarte elegant, din material fin. O cumnată a ei, dintr-un neam boieresc scăpătat, îi sugerase mătuşă-mii să-şi primească invitaţii într-o rochie. «Dragă, îi primesc în casă nu pe stradă, iar capotul e-o rochie de interior», îi replicase mătuşă-mea. «Dacă e-o rochie de interior, atunci scoate-i nasturii şi trage-i un tighel în locul lor, ca să-mpaci şi capra şi varza». Boieroaica bătrână, cea cu tapiseriile, deşi mama şi cu mine nu veneam de la Curtea regală, ne primise îmbrăcată ca de stradă, în fustă şi-n bluză. Abia peste vreo treizeci de ani de la acele întâmplări m-am lămurit eu ce-nseamnă «să ai clasă». Puteai aparţine unei clase sus-puse, fără să ai însă «clasă». Şi între vecinii noştri, deşi oameni modeşti, erau mari deosebiri. Madam Ionescu, a lu’ domnu’ Pante, nu stătea niciodată la fereastră, în schimb era cronicăreasa mahalalei: ştia şi câţi dinţi avea-n gură fiecare. Madam Firulescu, nevastă de şofer, ca şi madam Ionescu, îndată ce avea un moment liber se-aşeza la fereastră, răzimându-şi mâinile pe-o pernuţă cu mijlocul croşetat din macrame şi cu marginile din crep satin grena. Răspundea la salut şi la vorbă, dar nu făcea niciun comentariu la ceea ce afla sau observa. Tanţi şi Marcel, copiii familiei Firulescu, erau elevi la liceu când eu eram la primară, ca şi cei trei copii Ionescu – Puica, Picu şi Nelu, zis «băs», fiindcă nu-l putea pronunţa corect pe ţ – şi cei doi copii Câmpeanu – Livia şi Iancu – părinţii celor doi fiind ardeleni, tatăl, plutonier-major, mama casnică, femeie de la ţară, care nu-şi dăduse jos basmaua. «Tanti Câmpeanu», cum ne ceruse dânsa să-i spunem, ne chema iarna în bucătărie şi ne dădea să mâncăm floricele calde, făcute atunci în tigaie şi stropite cu apă cu sare. «No, luaţi, mâncaţi». Mai mult de-atât n-am auzit-o spunând vreodată. Dealtminteri, nici cu persoanele adulte, cum erau celelalte trei chiriaşe din imobilul în care locuia, nu-şi făcea de vorbă. La patru după-amiază, Livia şi Iancu erau chemaţi în casă de «tanti Câmpeanu» şi se-ntorceau îndată muşcând dintr-o felie mare de pâine de manutanţă, neagră, unsă cu untură şi frecată cu usturoi.
Cât era vremea frumoasă, jucam şotron, căruia la noi, la Craiova, îi spunea ţăncuş. Iar coarda o săream până ce ne ieşea sufletul. Şi băteam mingea, băieţi şi fete, când de trotuar, când de-un zid. Auzisem că era undeva un ştrand, însă niciun copil de la noi de pe stradă nu călcase pe-acolo. Pe-atunci, din categoria noastră înotau doar cei născuţi, crescuţi sau care-şi petreceau vacanţa-mare pe margine de baltă, ori de apă curgătoare. Aşa cum ştiam că exista un ştrand, ştiam şi că iarna era transformat în patinoar, dar niciunul dintre noi, copiii de pe Jitianu, strada noastră, nu patina. Patinoarul nostru era gheţuşul de pe marginea trotuarului. Fiecare familie avea sanie. La noi pe stradă – sănii de lemn făcute care cum se nimerise. De tălpici de fier nici vorbă. Eu mă duceam cu mama la cinematograf. Ceilalţi nici atâta. Când venea circul şi-şi întindea cortul pe-un loc viran din Belcineanu, peste drum de Liceul Comercial „Gheorghe Chiţu”, ne duceam toţi şi-apoi zile-n şir ne minunam de isprăvile acrobaţilor, de căţeii dresaţi, şi râdeam de şotiile clovnilor. Pe vremea copilăriei mele nu se auzise nici cuvântul gaşcă, nici cuvântul grup, care să-i desemneze pe unii ca noi, care-şi petreceau tot timpul liber împreună, jucându-se în faţa casei. Se-auzise numai de bande, în legătură cu hoţii care lucrau organizat. În rândul fetelor din cursul superior – când am ajuns la liceu – se vorbea de cercuri care se-ntruneau la ceaiuri dansante. Noi, cei de la primară, când ieşeam la joacă spuneam: «ne ducem la copii». De strada Unirii, la capătul dinspre Romaneşti, ne despărţea Grădiniţa, un dreptunghi împrejmuit cu gard scund de fier; în mijlocul Grădiniţei se afla Monumentul, adică regele Carol I, turnat în bronz, cu-o mână pe-un tun. În partea de jos a monumentului scria: «Asta-i muzica ce-mi place». Parada de 10 Mai începea de pe Unirii, din sus, de la Prefectură, şi se-ncheia la Parc, numit Bibescu – după moşia Bibeştilor, pe care se afla – dar zis şi Romanescu – după numele primarului Craiovei, cel care amenajase parcul. Deşi ne despărţea doar Monumentul, fata căpitanului din Unirii de peste drum de casele noastre, la primară şi ea, o vorbă n-a schimbat vreodată cu noi cei din Jitianu. Spre deosebire de noi, care-nvăţam toţi la şcoli de Stat, ea mergea la „Urziceanu”, adică la Pensionul domnişoarelor Urziceanu, unde se-nvăţa franţuzeşte din clasa-ntâi primară. Spre deosebire de casele noastre din Jitianu, care se aflau pe buza trotuarului, zidite pe pământ direct, fără fundaţie, casa căpitanului, de fapt zestre a căpitănesei, avea subsol şi parter înalt, şi se afla în mijlocul unei grădini care, de primăvara până toamna, era un rai de flori. Domnul căpitan era cel mai ciudat locuitor al cartierului. Îmbrăcat în kaki, purtând bocanci şi moletiere, îşi găsea tot timpul de lucru prin jurul casei. Cât am fost vecini, nu l-am văzut să schimbe o vorbă cu cineva şi nici vreun suflet de om care să le deschidă poarta.
Când şi când, doamna căpitan ieşea în oraş singură. Înaltă, statuară, cu o figură prelungă, distinsă, fără să fie frumoasă, era o persoană după care se-ntorceau toate capetele. Îmbrăcată totdeauna în taioare impecabil croite, era o apariţie în lumea noastră modestă. Madam Ionescu a anunţat pe toată lumea că madam capităneasa-şi făcuse o haină de picioare de astrahan, «persan, frate, că sclipeşte ca mătasea». La noi în cartier nu putea să treacă neobservat momentul apariţiei unei haine de blană, mai ales că doamna căpitan se-nnoise primăvara când se trecea de la palton la pardesiu, iar dânsa umbla-n palton de blană. «Umblă, deşi cred că scoate limba de cald, umblă ca să vadă lumea ce şi-a luat», trăsese concluzia madam Ionescu.
În afara domnului căpitan, un alt personaj ciudat al cartierului era domnişoara Gingulescu, fostă directoare de liceu, vestită profesoară de matematică. O mână de om, cu părul strâns într-un coculeţ cât nuca, îmbrăcată cu lucruri până-n călcâie. Locuind în baie, din toată casa aia frumoasă, care-nsemna o muncă de-o viaţă. Dimineaţa, domnişoara dădea târcoale casei cam un ceas, apoi intra înuntru şi n-o mai vedea nimeni toată ziua, iar noaptea nu se zărea lumină la nicio fereastră a ei. Nu ieşea din curte şi nici nu-i călca cineva pragul. Madam Ionescu aflase că Domnica, lăptăreasa, îi lăsa domnişoarei profesoare după un stâlp al gardului de fier, ouă, smântână şi brânză, roşii, castraveţi şi ardei graşi, vara, iar domnişoara-i punea Domnicăi banii într-un loc ştiut numai de ele două. «Până nu mi-a spus Domnica, mă gândeam întruna: din ce-o trăi fiinţa asta, că porc n-are, orătănii nici atâta», ne explica madam Ionescu. Porc şi orătănii doar noi şi tanti Câmpeanu creşteam, având unde. În celelalte curţi abia de-nvârteai o roabă. Toamna, vecinii-şi tăiau lemnele pe trotuar. Pentru asta venea un bătrânel cu un banzig, un fel de roată metalică zimţată, acţionată cu gaz de lampă, cred. Toată instalaţia se afla într-o cotigă, trasă de-un măgăruş. Noi, copiii, ne-ntreceam care mai de care să-l tratăm pe «i-ha»: zahăr cubic, bomboane, smochine, roşcove, toate-i plăceau, iar când îl scărpinai în frunte, întindea gâtul şi-şi lăsa urechile pe spate. Urma apoi clacă pentru căratul lemnelor şi-al rumeguşului într-o magazie. Lemnele – stivuite pe grosimi, rumeguşul – de aprins focul, pus într-un butoi de metal. Când se tăiau lemnele pentru iarnă, la mine la şcoala primară, toate clasele erau adunate-n jurul măgăruşului. Aici trataţia era mai ceva decât în Jitianu. Fetele puneau mână de la mână şi-i cumpărau, de pe tablaua domnului Iani, merişoare trase-n zahăr ars, alviţă roz şi rahat cu nuci. Mai întâi îl întrebam pe bătrânel, stăpânul, dacă Luţu – aşa-l chema pe măgăruş – nu-şi strica stomacul din ceea ce-i dădeam noi. «Luţu?! Păi ăsta mănâncă şi pietre şi n-are nici pe dracu’», ne-ncredinţa stăpânul. Când, femeie-n toată firea, mă duceam cu băieţii mei la mare, cum ajungeam în Dobrogea nu-mi luam ochii de la geamul compartimentului sperând să văd vreun măgăruş, fiinţa asta care-mi aminteşte anii cei mai curaţi ai vieţii mele. Având tatăl vitreg pe care l-am avut, de-o fericire a copilăriei nu pot vorbi.
Am fost oare prietenă cu acei cinci copii de pe Jitianu? Dacă la vârsta de-atunci m-ar fi-ntrebat cineva ce este prietenia n-aş fi ştiut să răspund. Acuma cred că în copilărie omul îşi demonstrează cel mai elocvent calitatea de animal social; prin nevoia de-a se afla împreună cu alte fiinţe, de-a vorbi şi de-a asculta. La bătrâneţe, ce cred eu că este prietenia? Afinitatea dintre două fiinţe, întemeiată pe credinţe, pe păreri, pe gusturi comune, însoţită de nevoia de-a-şi dezvălui una alteia sufletul, şi capacitatea de-a-şi fi alături una alteia în orice-mprejurare, cu alte cuvinte: la bine şi mai ales la rău. O relaţie care uneori se ţese cu greu şi care se poate destrăma într-o clipă, dintr-o vorbă, care oricât ar părea de aruncată-n vânt, este rezumatul unor păreri şi chiar al unor resentimente sedimentate de-a lungul timpului. Şi-atunci? Atunci şi prietenia ca orice pe lume, poartă stigmatul imperfecţiunii. Supusă fiind piericiunii ca tot ce se află pe lumea asta. Sunt oameni la care ţin, dar faţă de care nu mi-am dezvăluit niciodată sufletul. Poate pentru că viaţa m-a-nvăţat să n-am încredere deplină în nimeni, poate şi pudoarea peste care n-am putut trece niciodată, şi poate o anumită trufie, opunându-se exerciţiului de umilinţă care-nseamnă spovedania. Am trăit sub egida unui principiu: teama de oameni şi ruşinea faţă de Dumnezeu. Deşi gândul la o viaţă de-apoi mă-nspăimântă, cred că Dumnezeu există şi, dacă oamenii ar fi mai atenţi, ar putea observa manifestări ale pedepsei Lui şi-aici. «După faptă şi răsplată», asemeni remuşcărilor, pentru mine, înseamnă dovezi ale existenţei Lui, îndemnuri pentru păstrarea unui echilibru în lume, oricât de puţini l-ar lua-n seamă. Şi iară vechea mea-ntrebare: cum s-o despărţi sufletul de trup?
Ce este copilăria? Acceptarea deplină a celuilalt. Mă gândesc la cei cinci copii, tovarăşii mei de joacă din Jitianu. Erau parte a vieţii mele. Nu mi-aş fi-nchipuit o zi fără ei. Nici nu mă ducea gândul dacă erau frumoşi, deştepţi, dacă-nvăţau bine. Frageda copilărie şi realităţile ei cred că seamănă cel mai mult cu maternitatea. Pentru o mamă, oricum ar fi copilul ei, el este al ei. Că alţii sunt mai deştepţi, mai capabili, mai frumoşi, nu schimbă cu nimic legătura dintre mamă şi copil. La optzeci de ani trecuţi, deşi cei doi fii ai mei nu se prăpădesc după mine şi nici nu s-au prăpădit vreodată, rămân tot ai mei, deşi… Deşi unul a venit trei zile din America, vezi Doamne, ca să mă vadă; o zi a stat cu mine – o bătrână plicticoasă – două zile s-a dus la vânătoare. Celălalt de ani şi ani venea de la Craiova la Bucureşti şi nici măcar un telefon nu-mi dădea, ca să afle dacă mai trăiesc; şi-a amintit că are mamă de când l-a adus la Bucureşti un cancer la vezica urinară pe care şi-l tratează la Oncologie, la Fundeni. Doamne! Frageda mea copilărie a-nsemnat lipsa de-ntrebări asupra vieţii, o vreme în care parcă am plutit între cer şi pământ. În timp ce-atâtea chipuri şi-atâtea voci ale trecutului se voalează tot mai mult, câteva-ntâmplări de-atunci mi-au rămas vii în memorie ca şi când s-ar fi petrecut ieri. Parcă şi acum simt pe pulpe usturimile de la bătaia cu urzici pe care mi-au administrat-o-n glumă tovarăşii mei de joacă; aşa cum îi atârnaseră o tinichea de coadă lui Paul, un motan din vecini.
Mi-aduc aminte cum am dat năvală-n bucătărie la mama, care gătea, şi cum printre sughiţuri şi printre suspine, cu lacrimile şiroaie, negăsind puterea să scot o vorbă, i-am făcut semn cu mâna spre picioarele mele roşii ca focul. «Te-ai opărit?», m-a-ntrebat mama alarmată. «Nu. Urzici», am reuşit eu să-ngaim. «Dar unde dracu’ te-ai urzicat aşa? Pe unde-ai umblat?». «Copiii», am oftat eu. Mama a-nţeles. Mi-a-nvelit pulpele în cârpe-nmuiate-n apă rece. «Mamă, du-te la tanti Anicuţa şi la tanti Câmpeanu şi spune-le ce mi-au făcut copiii. În viaţa mea nu mă mai joc cu ei!». «Până mâine!», a zis mama şi-a adăugat: «Eu în cearta şi-n joaca voastră nu m-amestec şi nici nu mă duc să-i pârăsc părinţilor. Voi, copiii, azi vă certaţi, mâine vă-mpăcaţi». Două zile n-am ieşit din casă. Eram în vacanţa-mare. În prima zi, în pat, mi-am oblojit urzicăturile; într-a doua, am socotit că se cuvine să stau în curte făcând pe surda şi pe muta faţă de copii, ca să le-arăt supărarea – deşi abia mă ţineam să nu ies pe trotuar. Când cugetam eu mai adânc la demnitatea mea, copiii s-au adunat în faţa porţii noastre şi deşi mă vedeau cum stăteam sub tei, au început să strige: «Tanti Genuţa, spuneţi-i Sabinei să vină să ne jucăm şi să ştie că ne pare rău c-am urzicat-o. Zău!». Eu n-am aşteptat să spună «tanti Genuţa» – mama – vreo vorbă şi-am şi zbughit-o pe poartă. Mi-aduseseră toţi câte ceva pentru-mpăcare: băieţii – fiecare câte o biluţă de sticlă colorată din cele folosite când jucam groapa – fetele – câte o smochină uscată, mare, dulce, de-i trosneau seminţele poc-poc între măsele, cumpărată fie de la domnul Cosma, fie de la domnişoara Trana, cei doi băcani de pe Unirii, la câţiva paşi de noi. Smochinele şi roşcovele stăteau înşirate pe sfoară subţire şi ţi se dădeau de câţi bani voiai. Ca să le intri-n prăvălie, şi la domnul Cosma şi la domnişoara Trana, urcai patru trepte. La domnul Cosma, de ciment cu bară laterală de metal, pe-o parte şi pe alta, la domnişoara Trana, trepte de lemn, cu bare tot de lemn, care se clătinau cum puneai mâna pe ele. Se clătinau, treptele scârţâiau, ceea ce nu-i descuraja pe clienţii fideli ai băcănesei. Domnul Cosma era înalt, bine legat, brun şi posomorit; nevastă-sa, mărunţică şi-ndesată, cu vorbă domoală, cu un zâmbet blând, mai ales faţă de noi, copiii, pe care ne ştia, pe fiecare cum ne cheamă. La Cosma, pe raft, se afla o căsuţă de carton, ca de păpuşi, căsuţă pe care, copil fiind, aveai şansa de-a o primi ca premiu, cumpărând din prăvălie de-o anumită sumă. Ceea ce nu i se-ntâmplase nici unui copil, de vreme ce căsuţa nu se clintise din loc, de ani de zile. Domnul Cosma, vara era-mbrăcat cu pantaloni şi-n cămaşă albă, scrobită. Iarna, peste cămaşă îşi punea un pulover şi-o bundiţă de oaie. În prăvălie nu se făcea focul. Nevastă-sa, vara purta rochie de stambă, iarna, de barhet şi bundiţă ca şi bărbatu-său. Domnişoara Trana era invariabil îmbrăcată într-un capot alb, de mătase, cu un dragon imprimat pe partea din faţă, iar pe spate cu o floare uriaşă roşie. Întrebând-o, cu timiditate, ce era balaurul ăla de pe capot, mi-a spus cu vocea ei groasă şi posacă: «Un dragon şi vine din Japonia». Am întrebat-o pe mama ce era Japonia de care eu, în clasa-ntâi primară, n-auzisem. Cu ocazia aia am aflat că domnişoara Trana avea un frate marinar. Dacă-l trădam pe domnul Cosma, cumpărând zahăr candel de la domnişoara Trana, era numai de dragul dragonului ai cărui colţi din gura larg căscată şi-ai cărui ţepi de pe spinare-i priveam fascinată. «Mamă, pe-acolo prin Japonia, dragonii ăştia, stau prin păduri ca şerpii noştri?». «Dragonul, la chinezi, la japonezi, e animal de basm cum e balaurul la noi», m-a lămurit mama, dar n-am crezut-o, în schimb, mi-a crescut curiozitatea despre China şi despre Japonia, încât toată viaţa mi-am dorit să văd aceste ţări, dar ca atâtea alte vise nici ăsta nu mi s-a-mplinit. Iar acuma când se-apropie lăsarea definitivă a cortinei, ce să mai sper decât o moarte uşoară: «dă-mi-o, Doamne, pe puterile mele».
Dragonul de pe capot era depăşit de purtătoarea lui. Cred că domnişoara Trana a fost cel mai posac, cel mai antipatic şi printre cei mai urâţi oameni pe care i-am cunoscut. Mare, pătrăţoasă, cu nişte ţâţe ca doi dovleci de măcar două kile unul, cu nişte încheieturi la mâini cât glezna de bou – picioarele, acoperite de tejghea, nu i le-am văzut niciodată, cu degetele ca nişte caltaboşi, cu un cap negricios, mare şi rotund cât un poponeţ de copil gras, cu o gură cu buzele trase înuntru, cu-o privire neagră şi duşmănoasă, cu un fel de-a se purta de parcă i-ai fi omorât şi mamă şi tată, era de mirare că-i călca cineva-n prăvălie. Mai târziu, la vârsta judecăţii, am ajuns să cred că şi urâţenia şi antipatia emană un fel de fascinaţie. Cunosc oameni urâţi dar atât de atrăgători, cu atâta lumină în suflet care le străbate în privire, încât în cinci minute li se şterge urâţenia, parcă i-ar învălui o aură. Trana noastră era la distanţă uriaşă de ei. Oricum, de-atât amar de ani şi n-am uitat-o, cu toate că n-a jucat niciun rol în viaţa mea.
Ce amintiri îi rămân omului?!
De la o vreme ne dispăreau puii de găină. Singurul loc pe unde puteau ieşi din îngrăditura lor era dâmbul care ne despărţea de familia Vălimărescu, vecinii din dreapta. Mama i-a acuzat cu glas tare că i-au mâncat puii. Acuzaţie la care, de peste dâmb, doamna Vălimărescu i-a strigat mamei: «Ţoapă mojică şi proastă». Cearta asta mahalagească, pornită de mama, o simt şi-acum ca pe-o pată de păcură în suflet. Pentru prima oară o priveam pe mama ca pe-un om străin, şi-o priveam dezaprobator. Apăruse în mine simţul critic, agravat şi mărit când am aflat că mama purta pijamalele răposatei neveste a soţului ei de-al doilea. Habar n-aveam că nu erau ale mamei, până ce ea nu mi-a spus, liberă şi nesilită că, în timp ce eu eram la şcoală, trecuse pe neaşteptate, pe la noi, Anişoara, soră cu prima soţie a lui «tăticu». O podidiseră lacrimile când o văzuse pe mama purtând o pijama a răposatei. Pe vremea aceea, femeile din categoria noastră purtau, peste cămaşa de noapte, haina pijamalei; completă, adică şi cu pantaloni, purtau numai bărbaţii emancipaţi, adică cei care nu dormeau în cămaşă de noapte, lungă până-n pământ. Faptul că mama purta un lucru al unei persoane care murise – şi încă al cui! – mi se părea, puţin spus, nepotrivit şi mai ales în faţa cuiva căruia-i trezea amintiri dureroase. Grav că purta hainele alea, fără strângere de inimă, şi mai grav că-mi povestea mie-ntâmplarea cu sora răposatei, în loc să tacă mâlc. În sinea ei, cred că se socotea vinovată şi simţea nevoia unei spovedanii, alegându-mă duhovnic pe mine, contând oare pe uşurarea sufletului în faţa unuia fără niciun discernământ? Mama era un amestec de generozitate cu zgârcenie, de arţag cu duioşie, de discreţie în privinţa altora şi de indiscreţie în ceea ce-o privea. Nu umbla cu vorba, şi n-ar fi dezvăluit nimănui un secret care i se-ncredinţase, în schimb, ceea ce-o privea, i se părea că putea fi spus în târg şi la moară. Să-i povesteşti unui partener experienţele tale erotice cu-o altă persoană mi se pare dezgustător. Auzind-o, fără să vreau, cum îi dădea unele amănunte soţului ei de-al doilea privind viaţa ei intimă cu tatăl meu, mama mi-a otrăvit sufletul. O vreme o socoteam ca pe ceva impur.
Mulţi dintre părinţi, mai ales mamele, iubindu-şi fără condiţii copiii, şi-nchipuie că şi reciproca e valabilă. Fibrele care leagă sufletele între ele sunt mai subţiri decât pânza de păianjen. Un părinte nu-şi închipuie ce juriu sever reprezintă copiii lui. Legătura dintre părinţi şi copii nu este liber consimţită. Nici părinţii nu-şi aleg copiii, nici copiii – părinţii. Relaţia dintre ei este un joc al hazardului. Cred că nicio legătură nu este mai greu de păstrat paşnic decât cea de familie, în niciuna poate nu este mai multă nevoie să taci, să-nghiţi şi să simulezi, decât în familie. Poate că optica mea de copil cu tată vitreg e viciată. Şi totuşi… Cu mine, mama a fost totdeauna o mamă bună, dar dacă mi-ar fi stat în putere să-mi aleg eu mama – deşi nu cunoşteam nicio femeie pe care s-o fi dorit în locul ei – pe ea n-aş fi ales-o. Mă-ntreb, şi nu de ieri-de-alaltăieri, câtă libertate există într-o viaţă? Libertatea, pentru mai toată lumea, se referă la cea politică, mai ales după ce-ai trăit în regimul comunist, în care libertatea ajunsese să-nsemne opusul puşcăriei. Câtă lume simte viaţa ca pe-un regim penitenciar? Câtă lume face doar ce-ar avea chef? Oricui îşi câştigă plinea i se potriveşte vorba «vrei-nu vrei, bea, Grigore, aghiasmă!». Câtă pasiune ar pune un om în profesia lui, nu i-ar veni chiar niciodată să-şi ia lumea-n cap? N-ar avea niciodată dubii asupra lui însuşi, nu i s-ar părea totul inutil? Sufletul e-un alt penitenciar. Aici te afli chiar la regim de izolare. În regim penitenciar obişnuit, prin izolare prelungită rişti să uiţi să mai vorbeşti. În propriul regim penitenciar sufletesc, durând cât judecata, prin urmare un regim perpetuu, rişti să-ţi devii propria picătură chinezească, propriul opresor.
Or fi oameni care nu se pun niciodată sub lupă, care s-or crede fără de prihană? Mama oricum, nu s-a numărat printre ei. În agonie spunea vorbe înţelese doar de mine. «Doamne, de ce i-am purtat pijamalele?!» şi «Doamne, de ce l-am dus doar cu patru cai, că aveam bani de şase!». Pe când murise soţul ei de-al doilea, ca şi trenurile, dricurile aveau trei clase: a-ntâi – cu şase cai, a doua – cu patru, a treia – cu doi. Săracii erau duşi la groapa comună cu un fel de cutie trasă de-un singur cal.
Trăind printre oameni, faptele nu-ţi pot trece necomentate. Mai ales, într-o lume restrânsă la şapte-opt case, toţi locatarii lor cunoscându-se între ei, cum era la noi pe Jitianu. Celui de-al doilea soţ al mamei, contabil la Prefectură, şi moştenitor a două case de la un frate mai mare, după judecata cartierului, i s-ar fi cuvenit dricul cu şase cai. Mama motivase că i s-ar fi părut un fel de sfidare, ca la condiţia noastră socială, să-şi ducă bărbatul la locul de veci cu prea mare pompă. Sigur că nimeni nu luase de bună explicaţia cu «sfidarea»; eu cea dintâi. Fastul, solemnitatea unei înmormântări – moment de adio – reprezintă manifestări sociale, importante pentru cei vii. Nimeni nu este răspunzător de numele pe care-l poartă, nici de botezul şi nici de-nmormântarea sa. Mulţi îşi exprimă dorinţele în legătură cu ultima zi a trecerii lor prin lume. Cei rămaşi pe pământ le pot respecta sau nu. La ţară, omul îşi are de la tinereţe pregătită lada cu lucrurile de plecat dincolo, şi nu şovăie să abordeze nimic legat de-acel moment. Orăşeanul parcă se teme că-şi aduce moartea dacă-şi manifestă vreo dorinţă legată «de-atunci când o fi să fie». Cu cât este mai sus plasat în ierarhie, cu-atât evită subiectul. Şi finalul celor sus-puşi ţine de cât simţ al ceremonialului au cei rămaşi şi de câtă importanţă li se mai dă răposaţilor în acel moment. Despărţirea definitivă de oficialităţi e un spectacol în care fiecare participant caută să se pună cât mai în valoare. La oamenii obişnuiţi, uneori asişti la o durere sfâşietoare, de cele mai multe ori – la o indiferenţă drapată-n sobrietate, alte ori – la simularea unei dureri destinată publicului spectator. Mamei îi fuseseră mai dragi banii decât ultimul omagiu adus unui om de care-o legase doar interesul. Oricum, cei patru cai la dricul tatălui meu vitreg, în loc de şase, au rămas întipăriţi în mintea mea cu valtrapurile lor negre. Aşa cum nu-i pot uita pe sora tatei, Adelina, şi ghemotocul înfăşat în alb, aşezat lângă ea în sicriu, copilul la naşterea căruia murise. Mătuşa Adelina era învăţătoare în satul ei de baştină, măritată cu un preot dintr-un sat vecin. Avea douăzeci şi şase de ani şi era de-o frumuseţe rară. Piele albă ca laptele nefiert, ochi negri, cu-o privire blândă şi mătăsoasă, cum rar am mai văzut, cu un păr negru albăstrui, des şi ondulat natural, în valuri mari. Înaltă, subţire, dreaptă ca un trandafir. Ultimele două luni de sarcină le petrecuse-n spital.
Pe bietul ei trup mort am văzut prima dată păduchi, mulţi, încolonaţi, părăsind sicriul şi lăsându-se pe faţa de pânză albă a mesei servind de catafalc, apoi dându-şi drumul jos, în căutare de gazde vii. Păduchii ăştia mi s-au părut o nedreptate mai mare chiar decât moartea mătuşii Adelina, care-mi fusese ruda cea mai dragă.
O vecină de-a răposatei îi şoptea alteia: «Ale dracu’ lighioane n-au plecat de pe ea nici la scăldat. Săraca Adelina, ar muri a doua oară când s-ar vedea plină de lighioane, tocmai ea, de-i sclipea casa de curăţenie. Ce i-o fi trebuit ei spital? Of, Doamne, cum îşi bate joc soarta de om!». Şi pe urmă vecina punea o mână pe sicriu şi jelea cu glas scăzut: «Te duseşi, Adelino, maică, tu şi copilaşul tău, dupe fratele-tău, Grigore, şi dupe mă-ta, săraca, te duseşi maică». Fratele «Grigore» era taică-meu, care murise pe când eu aveam doi ani.
Tata fusese medic veterinar, salariat la Stat, răspunzând de-o plasă din judeţul Dolj. Pentru deplasările lui prin comune, de la Craiova i se dăduse, ca mijloc de transport, o şaretă; iar ca «animal de tracţiune» – aşa scria în hârtia semnată de tata când fusese «înzestrat» de mai-marii judeţului – o iapă care şchiopăta uşor de piciorul drept din spate şi care mergea numai la pas, oricât ai fi-ndemat-o şi oricât i-ai fi şfichiuit din bici. Când îl chema careva din sat, tata se ducea pe jos, fiindcă ajungea mai repede decât cu şareta şi cu Nuşa – Nuşa se chema «animalul de tracţiune», înceată, cu toate că tânără, blândă şi ascultătoare. O dată dac-o strigai, din mijlocul islazului venea la tine, ţi se-aşeza-n faţă şi te privea aşteptând s-audă care-ţi era voia. «Nuşa, acasă». Şi Nuşa scutura o dată din cap – a cugetare, a aprobare? – mai stătea o clipă locului şi-apoi o pornea cu mersul ei domol şi legănat, unde-i porunciseşi, întorcându-se din când în când pe loc, spre a se-ncredinţa că-i mergi în urmă şi că n-a fost păcăleală. Fiindcă la-nceput, când o adusese tata-n sat, văzând-o cum ascultă de poruncă, nişte copii îi strigaseră «acasă, Nuşa», iar ea le dăduse ascultare. Mirându-se s-o vadă-n uşa grajdului, fără s-o fi chemat careva de-ai casei, bunicul, tatăl tatălui meu, o dusese înapoi la islaz şi cu vorbă domoală – dându-şi seama de şotia copiilor – îi convinsese, credea el, să nu-şi mai râdă de-un animal. Copiii nu se potoliseră, numai că Nuşa nu mai asculta de porunca lor, ci doar de tata, de bunicul, de mama. Când trimitea pe altcineva să ne-o aducă acasă, acela îi trecea o frânghie de gât, o scărpina între urechi şi mergea-n rând cu ea. «Şi să mai spună careva că dobitocul n-are minte», aprecia bunicul «discernământul» Nuşei.
Tata a murit la treizeci şi trei de ani. Plecase cu şareta într-un sat vecin. Peste câteva ore, în faţa porţii mari, mama a văzut şareta şi s-a mirat că tata se-ntorsese mult mai devreme decât îi spusese ei la plecare. «Griguţă, ce s-a-ntâmplat?», a-ntrebat mama în timp ce deschidea poarta. «Griguţă!». Nuşa stătea cu capu-n pământ şi nu bătea cu copita-n poartă ca de obicei, ca să-şi anunţe sosirea. Cu mâinile-ncleştate pe frâu, lăsat pe spate, cu ochii-nchişi, tata era mort. Mama a scos un asemenea urlet încât mie, care mă aflam lângă ea, de groază mi s-a strâmbat gura. Două zile, mi s-a spus, n-am vorbit, n-am băut, n-am mâncat. Mi s-a-ndreptat gura şi mi-am recăpătat graiul când – la-ndemnul medicului care constatase decesul tatei – bunicul m-a dus în biserică, m-a ridicat în braţe ca să-l văd pe tata în sicriu, în timp ce el îmi şoptea: «Vezi, tata doarme». «Doarme?», am întrebat eu. «Sigur. E obosit». «Şi Nuşa?». «Nuşa e pe islaz, la păscut».
Fire colerică şi imprevizibilă, până s-asculte o explicaţie a mea, când ceva nu era-n ordine, mama-mi cârpea iute două perechi de palme. Eu le-nghiţeam, gândindu-mă de fiecare dată ce o fi fost în bietul ei suflet când şi-a văzut bărbatul mort, după ce plecase de-acasă bun, zdravăn, sănătos. Medicul legist n-a descoperit la tata niciun semn de agresiune. Murise de inimă. În drum spre casă, cineva-i furase ceasul de argint, ceas de buzunar, cu lanţ cu tot. După ani şi ani s-a descoperit hoţul; jandarmul din sat i-a predat mamei ceasul, însă fără lanţ. Toată lumea s-a-ntrebat cum de Nuşa, nemânată de nimeni, a ştiut să-l aducă pe tata acasă. Mama, pe lângă spiritul ei gospodăresc şi de-o ordine desăvârşită, avea marea calitate – mare cel puţin în ochii mei – de-a iubi animalele. A cumpărat un cal şi l-a predat la Prefectură, împreună cu şareta; l-a cumpărat ca s-o poată păstra pe Nuşa de care amintirea tatei era de nedespărţit. Când ne-am mutat la Craiova, mama l-a rugat pe părintele Mitică, văduvul Adelinei, între timp recăsătorit şi cu doi copii, l-a rugat s-o ţină pe Nuşa, mama obligându-se să-i cumpere nutreţ pentru iarnă. «Fii pe pace, cumnată, că unde-or mânca vitele mele o mânca şi Nuşa». Părintele Mitică se uitase cu înţelegere la mama care, cu ochii plini de lacrimi, o săruta pe Nuşa şi-şi lipea obrazul de grumazul ei. Când nu m-a văzut nimeni, pe-ntuneric, m-am strecurat în şopron, m-am atârnat de gâtul Nuşei, am plâns până am căzut istovită şi-am adormit peste nutreţul din care ea mesteca domol. Despărţirea de toate animalele care mi-au însoţit viaţa a-nsemnat o durere pe care-o simt adesea ca un sfredel în inimă, dar de ele m-a despărţit moartea, care intră în ordinea firească a vieţii. Despărţirea de Nuşa, care nu intra în această ordine, pe lângă o durere copleşitoare mi se părea o nedreptate cum mi se păruseră păduchii de pe trupul nemişcat al mătuşii Adelina. Simţeam că-n viaţă ceva era strâmb.
[1] Dacă tinereţea ar şti, dacă bătrâneţea ar putea (zicală franţuzească).
Crai de tobă
♦
E timpul timp şi este şi un timp al fiecăruia. Ultimul are şi început şi sfârşit. Pentru om – măcar aşa ne-nchipuim, adică doar pentru om – există o singură certitudine: sfârşitul. Toate fiinţele-şi simt şi îşi presimt sfârşitul: doar că nu-l cunosc de la-nceputul vieţii. Sau măcar asta credem noi oamenii. Oricât te-ai considera de pregătit pentru el, nu eşti. Fiindcă altminteri ar trebui să-l priveşti ca traversatul de pe un trotuar pe cel de vizavi. Pe măsură ce îmbătrâneşti îţi vin în minte pe negândite întâmplări din trecut, fără nicio legătură cu vreun fapt al prezentului, care este şi el trecutul de mâine.
Trecut şi iară trecut, adesea plin de regrete şi de-nvinuiri faţă de tine însuţi, faţă de alţii. Pentru unii poate că timpul lor e frumos, măcar pe-alocuri, dacă ştiu să-i preţuiască frumuseţea şi mai întâi dacă ştiu ce e aceea frumuseţe. E atât de variată ideea despre frumuseţe: unii preţuiesc numai bunurile materiale şi satisfacţiile pe care ţi le oferă ele, alţii caută frumuseţea în cât mai multă cunoaştere. După o viaţă de om, mă-ntreb dacă frumuseţea este echivalentă cu fericirea. Nu e. Nimic nu este echivalent cu fericirea, în faţa frumuseţii poţi să fii fericit, dar nu-i obligatoriu. Frumuseţea, fie a naturii, fie a fiinţelor, fie a creaţiilor acestora, mai mult te uimeşte.
O colegă mi-a lăsat moştenire, când a plecat definitiv în Australia, un pick-up şi treizeci de discuri: muzică simfonică. N-am ascultat niciodată concertul de vioară de Mendelssohn-Bartholdy fără să plâng. Ca şi când aş fi vărsat din mine un sac de durere. Nu ştiu de ce îmi aflu toată viaţa în concertul ăsta. Ce să fi avut Mendelssohn-Bartholdy cu-o amărâtă de ţărancă din inima Olteniei? Cine-ştie-ce dureri s-or fi prelins şi din sufletul lui în acest concert…
«Viaţa» – cum zicea Maica – «pentru unii e miere, pentru alţii – fiere». Şi mai zicea: «Maică, eu ştiu două feluri de oameni: unora le pare rău că mor, alţii-şi doresc moartea ca pe o izbăvire… Ciobăneştilor ce le lipseşte? Au suta de pogoane, pământ ca alifia, casă cuprinsă, acareturi, trăsură, cai de le sclipeşte părul ca argintul viu şi Florina lu’ Ciobănescu îmi spune azi săptămâna, când a murit tuşă-sa Mariţa, „mai bine muream eu”. „Da’ de ce, Florino, ce-ţi lipseşte?”. Nu mi-a răspuns, da’ a făcut din mână a pagubă».
Maica nu se plângea niciodată de nimic. Nici când Taica-i trăgea la măsea; atunci se-mbuna şi ne povestea din moşi-strămoşi şi tot ce-nvăţase el la şcoală cu Domnul şi cu Doamna – «ăia dascăli» – până adormeam pe scaun şi dădeam cu nasul de pământ; nici când, treaz, era numai un pufnet şi-un bufnet, că nu ştiam, eu şi cu Gelu, frate-meu, pe unde să ne-ascundem, fiindcă nimic din ce făceam nu era bun. Numai săraca Maica se făcea că nu-l aude. El zicea, ea îşi vedea de treburi, cu un chip ca de piatră. Când aveam eu zece ani, ea avea douăzeci şi opt: slabă, uscată, cu-o faţă trasă, cu pielea-ntinsă pe oase şi cu-o amărăciune în ochi, amărăciune care-avea să se stingă odată cu ea. «Maică, matale de ce nu spui nimic când te face proastă; şi te face una-două?». «Cui să-i spui, maică? Nu te poţi lua de piept cu soarta. Acasă, la alde maica şi-alde taica, tot aşa era. Aşteptam să plec de lângă ei că mi-o fi şi mie mai bine. Da’ n-a fost să fie… Voi, maică, tu şi cu frate-tău, învăţaţi şi plecaţi la oraş să vă câştigaţi pâinea şi să nu mai daţi cu sapa. Şi să scăpaţi…». «Şi matale?». «Când mi-o veni rândul, o să plec şi eu în deal», şi arăta cu mâna spre cimitir, în glasul Maicăi nimic nu suna tragic sau cu ton de revoltă. Pe mine şi pe frate-meu nu ne certa niciodată, orice prostie-am fi făcut. Ne privea doar cu ochii ei împietriţi în tristeţe şi-nţelegeam că ne socotea boroboaţele ca făcând parte din acelaşi răboj pe care era însemnată soarta ei fără noroc. «Maică, te-ai bucurat când ne-ai făcut pe noi, pe Gelu şi pe mine?». «Nu-mi aduc aminte să mă fi bucurat. Da’ m-am simţit în rândul lumii. Dacă-i e dat omului să aibă copii, aveam şi eu copii. Eram în rând cu lumea, da’ de bucurat…». «Nu ţi-ai pus nicio nădejde-n noi?». «Nu-mi pun nădejde-n nimic. Tot cu sapa o să dau pân’ mi-o ieşi sufletul şi ce s-a stins aici» – şi arăta spre inimă – «nu-l mai aprinde nimeni. Dacă vrea să-mi dea şi mie soarta ceva bun, apăi atunci să vă ştiu că trăiţi mai uşor decât mine. Atâta».
O vară-ntreagă bătuse la chirpici pentru ca să le facă un grajd ca lumea boilor, vacii, ălor trei oi, şi cocină porcului. Multe vorbe urâte, multe uşi trântite, gata să iasă din ţâţâni îndurase Maica şi pentru vite şi pentru noi. Miloasă, Maica o mulgea pe Joiana cât să ne umplem strachina mare de lapte – masa noastră de seară – lăsându-i lapte viţelului să sugă şi el de la ţâţele maică-sii, ca orice făptură. La fel şi mieilor; şi după ce începeau să pască le mai lăsa lapte-n ugerul oilor. Dacă vitele, oile şi porcul ar fi putut trăi doar cu iarbă şi cu apă, Taicăi i s-ar fi părut firesc. Totul era să-şi ţină zilele. Iar nouă ne număra orice-mbucătură. O singură dată să fi luat o lingură mai mult decât el şi-ţi dădea una peste mână. Maica şi Florei, mă-ntreb cum îşi ţineau zilele: Maica lua şi ea o lingură-două din laptele cu mămăligă, iar lui Florei îi aduna firimiturile de pe masă, i le tăvălea prin strachina unde fusese lapte şi dacă izbutea să mai dosească un boţ de mămăligă, iar vara câte un porumb, i le dădea şi pe astea. Florei trăia ca mai toţi câinii din sat. Nu era de mirare că se duceau toţi pe câmp şi mâncau boabele de porumb de pe ştiulete până-l lăsau gol. De multe ori mă-ntrebam, acasă la părinţi, câtă lume în satul nostru o fi mâncat pe săturate. Mă-ntreb şi-acum: în general, câţi oameni mănâncă pe săturate? Nu pun la socoteală calitatea mâncării, plăcerea pe care ţi-o poate produce. Mă-ntreb: câtă lume mănâncă pe săturate? Şi nu din motive de păstrare a siluetei şi de scădere a colesterolului. Toată copilăria, toată adolescenţa şi prima primă tinereţe, până să «ies pe leafă», mi-am dorit să mănânc pe săturate, bun-rău, dar să-mi simt burta plină. Asta-şi dorea şi frate-meu. «Soru-meo, când oi avea eu bani, am să mănânc singur o găină-ntreagă. Da-n ţest, ca ai lui Ciobănescu». Găină-n ţest n-am mâncat niciodată acasă la părinţi. De Sântă Măria-mare, dintr-o găină făcea Maica o oală de ciorbă acrită cu aguridă. Maica mânca ghearele şi, dacă mai apuca, şi gâtul şi capul găinii. «Mănâncă, Maică, şi matale, o bucăţică mai ca lumea», ziceam eu şi-i împingeam cu lingura o aripă sau târtiţa. «Lasă, Adelino, maică, să vă săturaţi voi, că pân’ la lăsata-secului alta nu mai tăiem». «De unde să tăiem, fa, că n-om fi niscaiva boieri», se repezea Taica, pus pe ceartă ca de obicei. «Câtă lume-n satu-ăsta mănâncă mai bine decât tine? Bă» – ni se adresa el, mie şi lui Gelu, frate-meu – «dacă vreţi să mâncaţi mai bine, mâncaţi acuma cartea, ca să vă faceţi un rost la oraş şi să nu rămâneţi proşti ca mă-ta, de nu ştie nici să se iscălească. Nu vă faceţi griji de ce mănâncă mă-ta. Tot slabă rămâne de parcă ară dracu-n plug cu ea. Aşa le e tot neamul». Obrazul Maicăi rămânea ca de piatră. Lua repede un ardei iute şi muşca din el, ca să pară că lacrimile i se trăgeau din iuţeala ardeiului. Repede ieşea din casă cu strachina de oase pentru Florei, ca să ştie şi el că era sărbătoare. Florei, învăţat să trăiască din te-miri-ce şi-mai-nimic – la fel cu noi, stăpânii lui – îşi chivernisea oasele, în aşa fel, ca să-l ţină cât mai mult. Mânca două-trei, apoi îşi lăsa capul într-o parte, le cântărea din ochi şi le-ngropa cât mai adânc, păzind cu grijă locul până ce mânca şi ultimul oscior din găina de praznic.
Pe Taica îl chema Vasile, pe Maica – Maria, pe frate-meu – Gelu (şi-n acte), iar pe mine – Argentina! De când era Brăteasa pe lume, satul nostru, asemenea nume nu pomenise. Povestea Taica, de câte ori îi trăgea la măsea, cum se-nchinase notarul nostru, Gicu al lui Petculeaţă, când auzise numele ăsta. «Bă, băiete, tu eşti sigur că nu visezi? Unde-ai mai auzit tu de vreo creştină a lui Dumnezeu s-o cheme-aşa?». «Taci, bă, din gură. Aşa o cheamă pe naşa fetei. Nevastă de colonel, bă, nu fitecine».
Pe naşa mea, nevastă de colonel, ce e drept, o chema Adelina. Taica, luat cu «duda», uitase cum o chema şi a potrivit-o: «Ardelina… Ardentina… Argentina!». În actul de naştere mă numesc Boboc Argentina, în cel de botez – Adelina. Pe vremea când m-am născut eu, în 1932, preotul nu cerea certificatul de naştere al celui ce urma să fie trecut în rândul creştinilor. Până am mers la şcoală nici n-am ştiut că mă chemam Argentina. Toată lumea mă ştia de Adelina. În sat, până am terminat patru clase, doar învăţătoarea, doamna Suciu, de prin Mărginimea Sibiului de felul ei, îmi spunea ca-n catalog: Argentina. De când am început cât de cât să judec, mi-am dat seama că părinţii mei erau unul pentru altul doi străini care trăiau sub acelaşi acoperiş, care munceau împreună ca să aibă ce mânca şi cu ce să-şi hrănească şi copiii. Taica, fire nestăpânită, ar fi avut nevoie de-o femeie care să-i ţină piept, una cu limba despicată, nu de mucenica de Maica, învăţată doar să-şi înghită vorbele, de-ai fi crezut-o mută, gângavă sau proastă. Aceşti oameni, despărţiţi de-o prăpastie, aveau o singură părere comună: să ne vadă pe noi, copiii lor, câştigându-ne pâinea la oraş.
Aveam şi-un exemplu de felul cum puteai trăi la oraş, fără să fii buricul-pământului: o soră mai mare a Maicăi, dada Miţa, era măritată la Craiova cu un mecanic de locomotivă, neica Ionel, văr de-al doilea cu Taica. Aveau doi băieţi la liceu. N-o duceau boiereşte, dar nici de foame nu răbdau; aveau radio, electrică, apă la cişmea, se duceau o dată pe săptămână la cinematograf. Dada Miţa, iute şi-nvăţată cu munca, dimineaţa termina treburile casei, iar după-amiezele îi trăgea un pui de somn; pe urmă se-aşternea la taifas cu vecinele pe bancă-n faţa porţii, în timp ce mâinile nu-i stăteau o clipă: cârpea, cosea, făcea, pe bani, macrameuri, goblenuri, draperii pe etamină, cu lânuri colorate, cum era moda la oraş; învăţase să coase şi haine bărbăteşti, de dragul unei maşini „Singer”, luată-n rate. Maşina făcea şi broderii. Dada Miţa umbla-mbrăcată ca la oraş, avea chiar şi pălărie pentru mers la biserică ori pe la vreo cununie prin mahala. Când am ajuns, Gelu şi cu mine, la liceu la Craiova, şi ne luau duminica la ei la masă, am înţeles că dadei Miţa se cuvenea să-i spunem tanti, neicăi Ionel – unchiule, iar verişorilor noştri – pe nume, Vali şi Gabi, de la Valentin şi Gabriel – şi nu vărule, vere, cum ne ziceam cu verişorii noştri din sat.
♦
Când aveam s-ajungem la oraş, eu şi cu Gelu, de multe aveam să ne mirăm. Aveam s-aflăm că oamenii-şi sărbătoreau ziua de naştere, ca şi pe-a numelui de botez, că de zilele astea se făceau şi se primeau daruri; că în case procopsite se-mpodobea de Crăciun brad, cu globuri colorate, cu bomboane-nvelite-n hârtii sclipitoare sau în foiţe argintii şi aurii; că erau oameni cu avere, care mâncau lucruri despre care noi nici n-auzisem. Taica povestea câte şi mai câte de pe vremea când fusese el ordonanţă la colonelul Georges Iamandi, însă nouă pe-o ureche ne intra, pe alta ne ieşea. Mi-aduc aminte că Maica întrebase doar: «Ce nume e ăsta Jorj?». «Cică ar fi „Gheorghe” pe franţuzeşte, de se scrie „Georges”»; şi spre convingere ne arăta un cartonaş – cartă de vizită – pe care, cu litere de tipar erau trecute numele domnului colonel şi al nevesti-sii, naşa mea, Adelina. Şi Taica încheia orice povestire de pe vremea petrecută în casa colonelului cu vorbele: «Ce ştim noi, ţărani proşti?!». Chiar, ce era să ştim? Ce trăiam şi ce vedeam. Şi ce să fi văzut într-un sat sărac, de nisipuri, unde cu spor creşteau doar pepenii şi lubeniţele (cărora în alte părţi, lumea le spune pepeni verzi)? Tot anul, noi, copiii, aşteptam luna august când era toiul lubeniţelor, ca să luăm de pe unde se nimerea câte una coaptă, s-o tăiem cu briceagul, ori să dăm cu ea de pământ, dacă n-aveam briceag, s-o spargem şi mai întâi să-i împărţim frăţeşte bulbucul, partea din mijloc, a mai dulce, apoi s-o mâncăm până la coajă. În fine să ne simţim şi noi o dată burţile pline.
Când am ajuns la liceu, la internat, multe fete se plângeau că mâncarea nu era nici gustoasă, nici variată. Mie una mi se părea că-l apucasem pe Dumnezeu de amândouă picioarele: în viaţa mea, până la unsprezece ani, când am intrat bursieră – la „Elena Cuza”, liceu de renume din Craiova – nu văzusem zahăr, nu băusem lapte cu cicoare – zis cafea cu lapte – nu băusem ceai, nu mâncasem marmeladă şi nici trei mese pe zi îndestulătoare, chiar de n-or fi fost ele ca la „Minerva” – cel mai luxos restaurant din oraş. Internele, care plăteau, îşi aduceau de-acasă cearşafuri, pernă, feţe de pernă, plapumă şi alimente, potrivit unei liste care se tot lungise îndată ce pornise războiul. Şi dacă nu mi-ar fi convenit ceva, tot n-aş fi cutezat să ridic glas, eu care învăţam pe pomana Statului.
Doamna Seciu ne-nvăţase carte cum trebuia. De la dânsa aflasem că «pin» era «prin», că «şuşaua» era «şosea», că nu despre orice se putea spune «amară», ci potrivit numărului şi genului – «amar, amară, amari, amare»; şi câte şi mai câte, care mă făcuseră în stare s-ajung bursieră la liceu. Înainte de-a ne-nscrie la examenul de admitere, Taica îi rugase pe domnul colonel Iamandi şi pe doamna colonel, profesoară de română şi de latină, să-şi dea cu părerea dacă Gelu şi cu mine făcea să-ncercăm la nişte licee de mâna-ntâi ori să mergem la ceva mai jos – Gelu pe la şcoala de meserii, eu la şcoala de menaj. Doamna colonel, naşa, ne-a dictat nişte fraze pe care le ţin minte şi-n ziua de azi: «Duce-m’aş şi m’aş tot duce. Aplecându-mă’n pădure după flori, mi-am pierdut batista. Dusu-s’a Domnul spre necredincioşi, aceştia îndoindu-se de la’nceput de faptele şi de minunile Sale ce nu s’au petrecut în faţă-le». Apoi am despărţit cuvinte-n silabe cât ţineau două foi de caiet. Ne-a ticluit şi naşul o problemă care cuprindea cele patru operaţii aritmetice. La toate ne-au dat zece amândoi. N-am spus nimănui că doamna profesoară Iamandi era naşa mea sau că verii mei, Vali şi Gabi, erau şi ei finii familiei Iamandi. Tata, care se născuse cu tălpi plate ca ursul şi din pricina asta avea mari dureri de şale încă de la tinereţe, ocrotit de colonelul Iamandi, fusese luat ca ordonanţă şi apoi scutit şi de front, în momentul când începuse războiul. Fiii colonelului şi-ai naşei se stabiliseră la Bucureşti după ce terminaseră facultatea de medicină şi, urmând exemplul părinţilor lor căsătoriţi de tineri, îndată se şi-nsuraseră: când intram eu în liceu, ei aveau fiecare câte un copil.
♦
La ţară era prăpăd: cotele de grâu şi de porumb care se luau de la săteni, până şi de la nişte amărâţi ca noi, cu patru pogoane, aduseseră oamenii la disperare. Se-ntâmpla, şi nu o dată, ca pământul să nu dea cât cerea Statul. Ar fi trebuit să mai cumpere oamenii boabe – de unde şi de unde parale? – ca să-mplinească atât cât li se cerea. Se pregătea-n felul ăsta colectivizarea. Sătui de-atâta hărţuială, de procese de sabotaj, lăsate cu ani grei de puşcărie pentru unii mai avuţi, oamenilor le rămânea ori să-şi pună ştreangul de gât ori să treacă la colectivă. Maica şi Taica, pe care un singur gând îi unise – acela de-a ne vedea pe noi câştigându-ne pâinea la oraş – mai aflaseră un moment de înţelegere: intrarea-n colectivă de la-nceputul începutului, tot de dragul nostru, al copiilor, care altfel am fi riscat să ne pierdem bursele, ceea ce ar fi-nsemnat «adio, şcoală» şi întorsul la sapă. Eleve bune părăsiseră internatul fiindcă părinţii lor, declaraţi chiaburi, nu mai aveau bani de taxe. Începuseră oamenii maturi, chiar şi noi adolescenţii, să se uite şi să ne uităm unii la alţii bănuitori şi temători, şi să ne măsurăm fiecare vorbă. De la tanti Miţa şi de la unchiul Ionel aflam că a fost arestat cutare, că un proces al unei organizaţii «antistatale» se terminase cu pedepse de douăzeci şi cinci de ani de temniţă pentru participanţi, spre regretul asesorilor populari că legislaţia nu cuprindea pedeapsa cu moartea. Printre cei condamnaţi se afla şi tatăl a două fete, eleve strălucite la noi în liceu. Doar vârsta şi inocenţa lor cu privire la zisul complot, precum şi cumsecădenia directoarei liceului nostru le-au salvat de exmatricularea din toate şcolile. «Copii, tată, ţineţi-vă gura că nu e de glumă cu ăştia», îşi sfătuia unchiul Ionel copiii şi de asemenea pe Gelu şi pe mine.
În liceul meu, câteva eleve se cocoţaseră în fruntea Uniunii Tineretului Progresist, ţinându-le la respect nu numai pe eleve dar şi pe profesoare, dintre care cele ajunse la vârsta pensiei se consideraseră fericite de-a nu se mai vedea mereu chemate la ordine şi de elevele care se plasaseră-n fruntea bucatelor şi de unele profesoare care, având de acoperit, ca mâţa, câte ceva din trecut, se repeziseră-n Partidul Comunist. Ca la toate schimbările, cine putea îşi plătea poliţele, sporite cu venin acumulat conştiincios, ca tot ce ţine de răutate pe lumea asta. Rodica Neagu, fiică de ofiţer care luptase şi-n Est şi-n Vest, devenită brusc reprezentantă a poporului muncitor, a eticii şi a echităţii comuniste, nu se lăsase până ce n-o văzuse exmatriculată din toate şcolile – fiindcă numai dintr-una ce haz ar fi avut! – pe Valentina Valerian, care n-avea altă vină afară de-aceea de-a se fi plasat ca învăţătură, cultură şi prezenţă, înaintea Rodicăi Neagu, elevă bună prin ambiţie şi prin strădanie, în urmă însă cu paşi mulţi faţă de mintea Valentinei Valerian, care brusc devenise primejdios duşman al poporului şi-al noii orânduiri. Şi cum cauzelor nedrepte mulţi li se alătură, tot U.T.C.-ul votase exmatricularea Valentinei Valerian, care trei ani avea să bată la toate uşile până să-şi dovedească nevinovăţia, fiindcă nimic nu este mai greu de demonstrat decât ceea ce n-ai făcut. Valentina Valerian se arătase întristată că numele şcolii noastre fusese schimbat din „Liceul Elena Cuza” în impersonalul „Liceu teoretic nr. 1”, îşi exprimase părerea la ora de dirigenţie, cu glas tare şi pe tonul cel mai paşnic. Când vrei să îneci un câine spui că e turbat. Vorbele acestea de bun-simţ o transformaseră brusc în exponentă a concepţiilor burghezo-moşiereşti şi suita. Eu, ca ţăranul, prudentă şi bănuitoare, tăceam ca peştele-n baltă şi mă feream de orice discuţie, mereu cu nasu-ntr-un caiet sau într-o carte. Părinţii mei intraseră-n gospodăria colectivă nesiliţi, însă ştiam ce era în sufletul lor de când rămăseseră fără car şi fără boi. Taica şedea cu zilele-n prag, răsucind ţigară după ţigară, oftând prelung, trăgându-se-ntruna de mustăţi şi uitând chiar să mai bea ţuica de dude care-i era atât de dragă. Biata Maica intra-n casă şi plângea cu suspine după sărăcia, pierdută şi-aceea; sărăcia ştiută şi moştenită, schimbată pe alta la voia preşedintelui colectivei, a brigadierilor, puşi toţi pe procopseală. Sărăcia dintâi ţinea doar de voia lui Dumnezeu. Când ajungi la cheremul oamenilor îţi vine să-ţi iei câmpii. Văzuseră cum li se duc din bătătură car, plug, grapă şi li se umpluse inima de jale; când li se luaseră boii, de s-ar fi aflat lângă o apă s-ar fi aruncat în ea, ca să nu mai ştie de nici unele. Rămăseseră amândoi în poartă ca două stane de piatră. «Ne rămase bătătura pustie», zisese Maica. «Măcar de le-ar folosi copiilor la ceva», răspunsese Taica, uitându-se-n pământ ca şi când acolo s-ar fi slobozit un mort.
Fiică de ţărani colectivişti, uşor mi-aş fi aflat un loc lângă Rodica Neagu şi lângă acolitele ei. Noroc că aşa cum nu mă băgase-n seamă până la mărirea ei, Rodica nu mă băga-n seamă nici după. Ea avea grijă să se-nconjoare de colege cărora oricând să le poată dezgropa vreun mort, nu de una ca mine, săracă şi de la ţară, care odată mă puteam propti pe copitele dindărăt şi să le stric toată etica timpurilor noi, de care le era plină gura. Ţâşnea din ele etica asta ca băşicile de săpun. Ceva tulbure şi nesănătos pătrunsese între oameni: frica unuia faţă de celălalt, care cerea o permanentă supraveghere nu doar asupra vorbei, dar şi asupra unui gest, a unei priviri. Apăruseră şi «specializări» ale unor cuvinte care înainte avuseseră înţelesuri neutre, înaintea lui 1944, verbul «a interpreta», fără o determinare, se referea numai la actori, la instrumentişti, la cântăreţi; actorii interpretau sau jucau un rol, instrumentiştii şi cântăreţii executau sau interpretau o piesă muzicală. Altminteri acest verb se cerea determinat de un adverb ca «tendenţios, răuvoitor, greşit» etc. Înnoirea comunistă a vocabularului privase acest verb de orice determinant, încărcându-l cu un singur sens: a-i atribui cuiva intenţii duşmănoase la adresa noului regim.
Socotind numărul de oameni băgaţi la puşcărie după instaurarea comunismului, îţi puteai da seama în ce necunoştinţă fată de acest regim se aflau românii, începând cu politicienii Ţării. Nimeni nu crezuse că un asemenea regim avea să fie altceva decât o etapă scurtă în istoria noastră, fiindcă lumea cât de cât informată nu putea concepe că Puterile Occidentale aveau să rămână impasibile faţă de soarta unei jumătăţi de Europă, cea în care ne aflam şi noi. La-nceput, lumea vorbea slobod despre ce auzea la Radio Londra şi pe la Vocea Americii. Sfârşitul lui 1947 şi abdicarea «stimulată» a Regelui fuseseră un semnal de alarmă pentru credulii de români, fără să le folosească însă la nimic, fiindcă planul bine întocmit de decapitare a vârfurilor intelectuale, politice şi a oricărui potenţial opozant faţă de regim avea să-şi urmeze nestingherit cursul. Mă miram cât de puţin informaţi despre acest regim erau unii oameni de la care ai fi avut nişte pretenţii. Taica povestea cum înaintea lui ’38, când desfiinţase Carol al II-lea Parlamentul, el, Taica, în ziua alegerilor se ducea pe câmp sau în pădure, numai ca să nu meargă la urne. Cum venea careva de pe la vreun partid să-l momească să voteze cu partidul ăla, Taica îi spunea: «Bă, băiete, eu nu vreau să mă pun bine cu nimeni, dar nici rău. Că oricine-o veni, eu tot cu sapa am să dau şi de procopsit nu mă mai procopsesc. Ce mi-e dracu’, ce mi-e tac-su». «De-aia nu s-a ales nimic de capu’ tău mă, Vasile. Că nu ştii s-alegi ce e bun». «De-aia», răspundea Taica, dând din cap a pagubă, lăsându-l pe agentul electoral în poartă. Alde Bîrsan, vecinii noşti, în ’44 abia-i aşteptau pe ruşi, fiindcă auzise Bîrsan că o dată cu ei avea să-nceapă o viaţă nouă pentru ţărănime, «de-o să bem şi noi cafea cu lapte, ca boierii». Când pentru cote li se lua şi pleava de pe arie, când plecau femeile de la maşina de treierat, jelindu-se ca după mort, Taica-l întrebase o dată pe Bîrsan: «Cum fu, bă, Ioniţă, cafeaua cu lapte a de dimineaţă?». Bîrsan nu mai lăsase sfânt din călindar neînjurat, ca şi pe cel care-i spusese gogoaşa cu cafeaua cu lapte, el cu tot neamul lui. Se lăsaseră ei păcăliţi oameni trăiţi la oraş, oameni cu carte şi să ne fi mirat de unul de-ai noştri care nici în tren nu se urcase vreodată? Până-n ’44 era bine să fi fost bogat şi să se fi ştiut că erai bogat. După, venise moda să faci pe săracul şi când nu erai. Noi eram săraci de când ne ştiam. În liceu, externele se-mprieteneau ele-ntre ele, ţinând seama din ce familie se trăgea fiecare. Şi-n internat se grupau fetele după condiţia lor socială. Caietele mele circulau în toată clasa, dar asta nu însemna că eram acceptată ca relaţie socială. În opt ani de internat, nimeni nu m-a invitat o singură dată acasă ori la o plimbare în oraş. Iar eu urmam întocmai sfaturile Maicăi: «Maică, nu vă băgaţi în sufletul nimănui, nu căutaţi să ieşiţi ca păduchele-n frunte, nu vorbiţi ne-ntrebaţi. Că dacă e ceva de capul vostru o să se vadă».
Deşi erau fete cu nasul pe sus şi între externe şi între interne şi oricât învăţam eu, n-aveam să le-ajung din urmă la conversaţie pe colegele care vorbeau franţuzeşte acasă, ori la germană pe acelea crescute cu guvernantă, profesoarele mă preţuiau pentru strădania mea de-a şti tot ce ne învăţau dumnealor; nu uitau că eram ţărancă şi cu mamă analfabetă.
♦
Noul regim, care aparent era pus să-i ridice pe cei săraci, nu m-a convins să mă manifest în vreun fel. Urmând principiile Maicăi, omului îi trebuie un timp până să-ţi descopere meritele, însă în fruntea bucatelor nu te pot împinge decât orgoliul şi datul din coate. Eu nu doream să-mi ştie nimeni de frică şi nici să iau cuiva ochii; eu voiam doar s-ajung să-mi câştig pâinea cât mai repede. Felul în care pretinşii oameni ai noului regim încercau să se impună, şi anume prin teama semănată ca buruiana rea în sufletul celorlalţi, m-a făcut să mă ţin de-o parte, în rezerva mea ţărănească, plină de bănuieli faţă de toţi şi de toate.
Nu puteam spune că liceul îmi adusese fericirea şi că nu simţeam deosebirile dintre mine şi fetele de la oraş, dar nici nu-mi pricinuise niciodată spaimă. Noul regim, fără să mă fi ameninţat cu vreun lucru anume, totuşi mă făcuse s-aştept cu nerăbdare să termin liceul, în speranţa de-a merge-n altă parte în care măcar să nu mai fi ştiut despre nimeni nimic şi să nu fi fost martora atâtor întoarceri de cojoc, atâtor păreri schimbate după cum bătea vântul. Daisy Jitianu, ai cărei părinţi avuseseră fabrică, acuma trup şi suflet cu Neagu Rodica, îmi spusese, într-o zi, văzându-mă posomorită: «Ce ai, dragă, de eşti atât de pleoştită, de parcă cine-ştie-ce averi ai fi pierdut?». «Am pierdut toată averea: patru pogoane de pământ, carul şi boii. Săracul când pierde, pierde tot; bogatului tot îi mai rămâne câte ceva».
Daisy, nefiind proastă, pricepuse că pe sărac îl doare mai rău când îşi pierde sărăcia decât pe bogat când îşi pierde bogăţia. Pricepuse şi avusese buna-cuviinţă să nu mă spună Rodicăi Neagu. Altminteri, deşi nu însemnam o concurentă pentru Rodica Neagu, riscul de-a mă fi văzut duşman de clasă, ori măcar retrogradă în concepţii nu era exclus.
O dată, fiind şi eu de faţă, Rodica bătuse şaua ca să priceapă iapa. «E multă lume care nu-şi dă seama că dacă-n ţara noastră nu s-ar fi instaurat regimul comunist, singurul regim democratic, ar fi păscut vacile în loc să-nveţe carte». «Eu am intrat în liceu în 1943», m-am trezit eu spunând, fără a mă adresa cuiva anume. Rodica tăcuse şi-nghiţise. Din acel moment ocoleam pe cât se putea să mă mai aflu-n aceeaşi încăpere cu ea şi dădeam har Domnului că eram la clasa B şi nu la A, ca să nu fi avut cum s-o evit.
Când începe să-ţi fie teamă de semeni şi când trebuie să-ţi cântăreşti fiecare cuvânt – fiindcă marea primejdie o reprezintă cuvintele, primejdie mai mare şi decât faptele – chiar dacă eşti tânăr, bucuria vieţii – dacă există – se-ntunecă. Sărăcia, când nu te afli numai printre săraci, te face să te simţi umilit în fiecare clipă. Ciorapii de mătase „Mica” şi cei de mătase naturală „Adesgo 2X” începuseră să fie-nlocuiţi de cei de nylon, veniţi din Occident, unii mai plini – trotteur, alţii ca din fir de păianjen, zişi crystal. Eu tot cu singura mea pereche de ciorapi de bumbac în dunguliţe, nemercerizat, umblam de toamna până primăvara, când îi înlocuiam cu o pereche de şosete gri, cadou de la tanti Miţa care, pe lângă uniformă, îmi cususe şi o rochie, pepit negru cu vişiniu, de stambă luată pe cartelă. Dintr-o manta a neicăi Ionel, întoarsă pe dos, mătuşă-mea se milostivise şi de-un palton care, în loc de vatelină, avea o mesadă de molton, prinsă-n nasturi, care primăvara şi toamna era scoasă şi pusă la păstrare.
N-am fost niciodată frumoasă. Am avut mereu o faţă obosită, pe care mâncarea proastă îşi lăsase definitiv amprenta. Nas destul de mare, gură cărnoasă, mare, dinţi niţel încălecaţi, o piele fără strălucire. Doar ochii verzi, ca frunza de nuc primăvara, aduceau niţică tinereţe în chipul meu fără vârstă. Îngustă-n umeri, cu sâni rotunzi, teşiţi, cu talie prea subţire pentru lăţimea şoldurilor, cu gleznele otova, nu eram făcută să-ntoarcă după mine cineva capul. Sufeream că Dumnezeu nu mi se-arătase darnic nici pe partea frumuseţii, mai ales că la noi în liceu erau câteva fete frumoase de-ţi tăiau răsuflarea. Apoi am hotărât să nu mai sufăr şi din pricina asta şi să-ncerc să-mi pun în valoare atât cât aveam: talia subţire şi ochii, periindu-mi cu grijă sprâncenele frumos arcuite şi lungi până la tâmple. Părul l-am avut totdeauna des, cu fir gros şi aspru, de culoarea castanei. În loc să mai port coada pe spinare, am început să mi-o adun într-un coc, pe ceafă, ceea ce-mi dădea o anume alură şi mă desţărănea. Prost îmbrăcată cum eram, încercam să par cât de cât fată de la oraş. Aveam voce de contralto, bine timbrată, dicţie perfectă şi nicio reminiscenţă rurală în ton sau în exprimare.
Modelul meu, şi nu numai al meu, era profesoara noastră de română care ne spunea mereu: «Înghiţiţi întâi prunele şi pe urmă vorbiţi. Fetelor, e păcat să faceţi opt ani de liceu şi să nu se vadă că i-aţi făcut. Multe dintre voi nu vor mai avea parte, nemaiavând timp, de altă învăţătură umanistă în afara celei din liceu. Formaţi-vă acum. Nu lăsaţi timpul să treacă degeaba». Doamna Despina Mateescu ne scotea la tablă pe fiecare şi ne corecta orice greşeală de exprimare sau de logică, explicându-ne, fără pic de ironie, cu tact şi cu îngerească răbdare, tot ce nu era corect în felul în care ne expuneam cunoştinţele în faţa întregii clase. «Ca să fiţi pregătite pentru examenele pe care le veţi da în şcoală, în meseria voastră, în viaţă, învăţaţi-vă să vă susţineţi punctele de vedere. Nu spuneţi „da” când gândiţi „nu”».
Au trecut anii peste noi, o jumătate de veac. Dar când amintirile dau năvală peste mine, o lumină se aprinde vie, nealterată, o voce îmi sună blând şi pătrunzător în suflet, o figură copleşeşte şi-nfrumuseţează opt ani din viaţa mea: doamna Despina, cu portul ei simplu şi domnesc, aşa cum îi era şi numele. Pentru toate elevele sale, doamna Despina Mateescu era doar «doamna Despina», ceea ce ne-o deosebea de toate profesoarele, pe care le numeam totdeauna între noi cu numele lor de familie. Doamna Despina, cu înfăţişarea ei desprinsă ca din cronici şi ca din freştele votive din biserici şi din mânăstiri ne-a ctitorit sufletele, ni le-a-mpodobit cu tot ce era mai frumos în mintea şi-n sufletul ei. De la nimeni în viaţă n-am învăţat mai mult. Comparate cu ea, multe profesoare mi se păreau şterse şi fără har.
După ce am terminat liceul, cei de la care am mai avut de învăţat au fost şi mai dezavantajaţi de această comparaţie. La bătrâneţe îmi dau seama câtă nevoie are omul de modele. Din păcate, ele se răresc, iar ceea ce ni se prezintă drept modele valorează cât falşii prooroci: nişte puşlamale – chiar dacă nu lipsite de minte – însă puşlamale: menite şi dornice să trăiască bine oricând şi oriunde; şi dacă pică din avion să nimerească într-o plasă de saltimbanc, elastică, din acelea care te aruncă-n aer tot mai sus, la fiecare atingere cu-mpletitura ei. Săracul Taica, fără să fi fost el o pildă prin purtările lui, nu pregeta să ne spună, nouă, copiilor, învăţămintele trase de el într-o viaţă: «Taică, pe lumea asta peştele ăl mare-l înghite pe ăl mic. Să nu v-aşteptaţi nici la milă, nici la dreptate. Milă mai poţi afla pe ici-pe colea, pe la câte-un om al lui Dumnezeu, dar dreptate n-are decât ăl de ţine pâinea şi cuţitul».
Prin ’37, Gică al Popii, pădurarul satului, prinsese-n pădure un rudar cu o crosnă de lemne. Ce se-ntâmplase nu ştiau decât Gică şi rudarul căruia-i crăpase capul cu toporişca. Murise rudarul pe loc, lăsând o casă cu patru copii. Se făcuseră nişte anchete, din care pădurarul ieşise basma-curată. La câteva luni de la acea-ntâmplare, Gică dăruise un clopot mare bisericii din sat, clopot care acoperea cu dangătul lui gros clopotul mai vechi, de trei ori mai mic, făcut din banii enoriaşilor şi dintr-ai Mitropoliei din Craiova. Când auzea dangătul clopotului donat de Gică, Maica întâi asculta un timp cu faţa crispată ca de-o durere sfâşietoare, pe urmă şoptea «de sufletul lui Grigore, Doamne» – rudarul ucis – apoi îşi făcea semnul crucii, urmat totdeauna de-un gest concesiv care nu se ştia cui îi era adresat. Taica nu se-nchina niciodată când auzea clopotul cu pricina, dar nu uita să zică «ăsta crede că l-a mituit pe Dumnezeu»; şi scuipa printre dinţi. Când fusese omorât Grigore rudarul, popa Marin, fratele lui Gică Pădurarul, se dăduse bolnav ca să nu-l slujească pe mort. Tena, rudăreasa, văduva lui Grigore, cu doi fraţi ai ei, săpaseră groapa în cimitir, duseseră mortul pe-o năsălie şi-l îngropaseră fără preot, îi ciopliseră o cruce şi i-o-nfipseseră la căpătâi, pe care băiatul ăl mare al mortului scrisese cu catran «Grigorie al Stancăi lu Oatu mort de mână de om». De la moartea lui Grigore, picior de rudar nu mai călcase-n biserică la Brăteasa. Şi unii români lăsau capu-n jos ori treceau drumul când se-ntâlneau cu popa Marin, de parcă el l-ar fi omorât pe rudar şi nu frate-său, Gică pădurarul, care fura pe rupte din pădurea Statului. Tatăl celor doi – preot la Brăteasa, vreo douăzeci şi cinci de ani – ar fi fost amestecat la vremea lui cu nişte hoţi de cai. Sigur era un lucru: popa Gheorghe fusese dezgropat şi aruncat în Jii, cu o potcoavă bătută-n frunte. Cei mai mulţi credeau că popa îi înşelase la-mpărţeală pe tovarăşii de hoţie, care nu-l iertaseră nici după moarte. Altminteri cine ce să fi avut cu el? Nu se-avusese rău cu niciun sătean din Brăteasa.
În satele bogate, lumea se ducea la biserică nu doar ca să se roage Lui Dumnezeu, ci şi ca să se mai vadă care ce ţoale-şi mai luase, şi chiar să pună la cale o vânzare, o cumpărare, un schimb de bunuri. În satele sărace, cum era Brăteasa noastră, în duminicile obişnuite, drumul bisericii îl băteau doar femeile bătrâne, ca să afle şi ele un pic de odihnă şi să cucăie legănate de cântările preotului şi-ale dascălului. Să-şi afle o linişte a trupului şi-a sufletului, acolo unde credeau că Dumnezeu se uita neapărat la ele şi se gândea să le-aline amărăciunea şi obida unei vieţi în care afară de muncă şi de griji nu le dăruise cu nimic. Dacă le-ntrebai: «De unde vii, dadă?». «De la sfânta biserică», şi-n glas le suna blândeţea împăcării de sine, împăcării cu viaţa. Noi, copiii, ne duceam la biserică fiindcă la orele de religie ne-ndemna taica părintele, apoi eram nelipsiţi la marile sărbători, la nunţi, la botezuri şi la-nmormântări: ele erau evenimentele unui sat.
Părintelui Marin nu-i mai tihnea la noi în sat după cele întâmplate cu Grigore rudarul. Când venise cu Ajunul, dacă-i mai dăduseră câţiva săteni câte un cârnat, de unde până atunci şi ăl mai amărât gospodar îi punea ceva în traistă. De unde ani şi ani nu mai pomenise nimeni de popa Nicolae, ăl care plutise pe Jii cu potcoava bătută-n frunte, dintr-o dată întregul sat îşi adusese aminte şi de-această ciudăţenie şi lumea părea să-l învinovăţească tot pe popa Marin şi de bănuitele păcate ale răposatului său tată, nemaivorbind de păcatul săvârşit de frate-său Gică. Dacă până la clopotul dăruit de Gică bisericii mai avea câte un sătean îndoieli în privinţa vinovăţiei pădurarului, clopotul convinsese pe toată lumea că dania voia să-l împace pe Dumnezeu. Fără să se fi făcut vinovat cu nimic prin propriile fapte, popa Marin începuse să fie privit ca o piază rea, din pricina bolovanului de păcate ce-i atârna de picioare prin nelegiuirile făptuite de cei din neamul lui. E greu oricui să-nfrunte bănuiala şi rezerva celor pe care nu-i poate ocoli, cu-atât mai mult preot fiind, sfătuitor şi mângâietor de suflete. Popa Marin izbutise, prin socru-său, preot în Craiova, să se mute la o biserică din marginea oraşului, în Brăteasa luându-i locul un preot tânăr cu preoteasa învăţătoare şi cu doi copii mici. Noi, copiii din Brăteasa, aflam la şcoală poveşti cu Făt-Frumos şi cu Ileana Cosânzeana, iar acasă, fiecăruia ni se istorisea din fir a păr povestea neamului Dumitreasa din care se trăgeau popa Nicolae, popa Marin şi Gică pădurarul. Cel din urmă, turnase la băutură-n el până tăcuse o burtă ca de femeie borţoasă-n nouă luni; o vreme nu se mai mişcase din pat, până-n ziua când îşi dăduse sufletul, zi în care-şi frământase întruna mâinile bolborosind: «pleacă de-aci, pleacă de-aci!».
Sunt istorii care pe-o ureche-ţi intră, pe alta îţi ies. Pentru mine, istoria asta, căreia nu-i cunoscusem eroii, a rămas vie toată viaţa, astfel că înainte dea-mi face cruce, la fel ca tot ţăranul când aude bătaie de clopot, am şi azi reţinerea pe care-o avea Maica la auzul clopotului dăruit de Gică pădurarul şi, fără să vreau, mă-ntreb: «Doamne, oare n-o bate şi-n clopotul ăsta vreun suflet de om?».
CAPITOLUL UNU
Asemenea multor specialişti din generaţia lui, profesorul doctor Daniel Şerban avea o bună formaţie de generalist, ceea ce-l făcea să procedeze şi la policlinica specială, cu plată, cum procedase o viaţă în spital: să nu trimită bolnavul de la Ana la Caiafa, adică să nu-l poarte din doctor în doctor, când el însuşi ştia şi putea să-l îngrijească, şi-n cazul când nu era vorba de-o problemă chirurgicală.
Pacientul care se afla în faţa lui – un băiat de-aproape şaptesprezece ani, însoţit de maică-sa – ajunsese din întâmplare la «doctorul Şerban», cum îi plăcea profesorului să i se spună. Băiatul reţinuse în ajun bon la «boli interne». Se prezentase a doua zi la consultaţie, dar internistul lipsea. La „Informaţii” voiau să-i restituie banii. Îngrijorată de durerile de spinare pe care le-avea băiatul, mamă-sa a rugat să se transfere bonul la un alt medic; la cine credea asistenta de la „Informaţii”.
*
Trecută de vârsta pensionării, muncind încă, pentru a-mplini douăzeci şi cinci de ani de salarizare, Aglae «de la „Informaţii”» ţinea cu medicii bătrâni, locul întâi în preferinţele ei ocupându-l profesorul Şerban, cu care lucrase ani de zile-n spital, la sala de operaţii. Ea ţinea cu doctorii de pe vremea când acelaşi ţi se uita şi-n nas, şi-n gât, şi-n urechi. «Nu ca acuma: cu piciorul drept te duci la un doctor, cu stângul – la altul». «Dacă n-om ţine noi bătrânii unii cu alţii, cine să ţină domnu’ doctor?». «Aglăiţo, dumneata eşti un copil pe lângă mine, aşa că nu te da cu bătrânii», restabilea profesorul Şerban adevărul, ştiindu-se cu-aproape douăzeci de ani mai vârstnic decât Aglae. Copil născut la ţară, Aglae socotea omul trecut de cincizeci de ani bătrân. Cu picioare scurte şi groase, cu fundul gogoneţ cam în vine, cu privirea niţel încrucişată, într-un obraz care nu era urât, Aglae nu se ţinuse de frumoasă nici la tinereţe. Aparţinea primei promoţii de asistente medicale, ieşită de pe băncile liceului sanitar, înfiinţat după Reforma Învăţământului. Terminase cu 10 liceul, într-o perioadă când absolvenţii cu 10 intrau fără examen de admitere la facultăţi. Părinţii ei, ţărani, aveau opt pogoane-n câmp şi două pogoane de vie. Pogoanele-astea două-i duseseră-n rândul chiaburilor. Şi uite-aşa, Cergan Aglae nu fusese primită la Facultate. Rămăsese asistentă. Între timp, colege-ale ei, care n-avuseseră două pogoane de vie, ajunseseră doctoriţe. Unele, după ce se bătuseră cu pumnii-n piept, în elanuri de-adeziune şi de fidelitate, se răspândiseră prin cele cinci continente. Avuseseră o revelaţie: socialismul, pentru a cărui construcţie atâta se străduiseră, nu era de ele. Îl lăsau moştenire prostimii. Prima promoţie de asistente produsă de liceul sanitar făcuse ravagii, mai ales în rândul medicilor trecuţi de prima tinereţe. O droaie de «nepotriviri de caracter» apăruseră în multe familii, concomitent cu apariţia prin secţii a unor obrazuri proaspete, a unor corpuri mlădioase, cum se cam întâmplă pe la optsprezece-nouăsprezece ani. Această primă promoţie era plină de fete care, provenind din medii cultivate, vorbeau limbi străine. Părinţii acestora, voind să se-adapteze timpurilor şi dându-şi seama că, din cauza originii lor sociale, odraslele nu le-ar fi fost primite la facultăţi, le-ndreptau spre meserii practice. Aglae, care toată copilăria umblase desculţă şi mânase vacile şi oile la păscut, n-avea înaripări de imaginaţie. Cu picioarele ei dolofane bine înfipte-n pământ, cu capul bine-nfipt între umeri, nici la douăzeci de ani nu i-o luase mintea razna. Cumpănise bine ce era şi ce nu era de ea. Socotise că între ea şi colegele ei, singura competiţie în care-avea o şansă era competiţia profesională. Aici nu se dădea îndărăt în faţa nimănui. Muncită şi muncitoare de când se ştia, viaţa de spital i se păruse floare la ureche pe lângă sapa dusă-n spinare de la patru dimineaţa pe tarla, pe lângă secerat şi copilit. Unde-o puneai nu-i puţea şi nu crâcnea. Muncea cu tragere de inimă. O regretase toată secţia când stătuse cinci ani acasă pentru a-şi creşte cei doi copii pe care nu voise-n ruptul capului să-i trimită nici la părinţii ei, nici la ai lui Costică, bărbatu-său. Costică, băiat de la ţară şi el (economist, cu facultatea făcută la «fără frecvenţă», de gura Aglaei) nu umblase după zâna-zânelor. Pe Aglae o cunoscuse-n spital, când fusese odată internat o săptămână, cu-o operaţie de-apendicită. Îi plăcuse că era la locul ei şi se ţinea de treabă. «Asta nu sare de gâtul nimănui». Peste trei luni le punea popa pirostriile-n cap. Acum erau bunicii a doi băieţi şi-a două fete. Aglae şi profesorul se-aduseseră unul pe altul la «cu plată». Ea aflase de la cineva din Minister că mai erau locuri la o policlinică specială, cu plată. Se gândise numaidecât la profesorul Şerban şi-l anunţase. La rândul lui, profesorul o convinsese pe Aglae să lase clinica, oricât i-ar fi picat acolo, şi să-şi mai cruţe oasele înaintea pensionării. Aglae venise după profesor, fiindcă de fapt nu se putea-nvăţa cu mentalitatea unei bune părţi din generaţiile mai tinere: vii ultima, pleci prima şi ai grijă să nu-ţi dea sângele pe nas de-atâta muncă. Se simţea şi foarte singură, în spital nemaifiind nicio asistentă de vârsta ei, privită cu-ngăduinţă şi de sus de cele tinere, care mai toate stăteau cu ochii cât cepele pe postul ei, având de adus o prietenă, o rudă, o cunoştinţă în locul «babei». Profesorul Şerban, ajuns la vârsta pensionării, nu stătuse o zi mai mult în clinica de care-i era legată toată viaţa. Nu ceruse nicio prelungire. Ştia şi el, ca şi Aglae, câţi ochi erau aţintiţi spre postul lui, câtă lume număra zilele şi orele până la data posibilei lui pensionări. Cum nu-i plăcuse niciodată să dezamăgească oamenii, profesorul Şerban plecase din clinică în regretele unora şi-n bucuria altora, la fel de sincere. Plecase într-un moment când nici mâna, nici ochii, nici atenţia nu-i slăbiseră, operând zi de zi şi nemulţumindu-se – cu destule celebrităţi ajunse la aceeaşi vârstă – să apară prin sălile de operaţie doar pentru a-şi profera sfaturile ca pe nişte oracole. În spital, profesorul Şerban mai venea acum doar la solicitarea vreunuia dintre chirurgii cărora le pusese bisturiul în mână, printre care se alia şi actualul şef al secţiei. Acesta-l chema pentru că, uneori, voia sincer să-i ştie părerea în câte-un caz complicat; alteori, numai din politeţe. Profesorul ştia să deosebească apelurile pornite din nevoi reale de «politeţurile» care se terminau în jurul unei cafele şi cu taifas. Atunci alia ultimele cancanuri, cum urcau sau coborau cotele profesionale. «Mă-ntreb dacă Dan o să mă mai cheme, după ultima discuţie». Dan Simionescu, actualul şef al secţiei pe care-o condusese profesorul Şerban.
«Te-am văzut la televizor, Dane. Am fost de acord cu toate afirmaţiile tale de ordin profesional…». Urmase o tăcere destul de lungă.
«Să-nţeleg c-am spus şi lucruri cu care n-aţi fost de acord, domnule profesor?». «Dane dragă, dreptul să ne judece numai Dumnezeu îl are. Dar dacă nu spuneai „aşa cum spune tovarăşul Nicolae Ceauşescu, medicina este o ştiinţă foarte importantă”, dacă nu spuneai adevărul ăsta capital şi-atât de original, crezi că te-mpuşcau când ieşeai de pe platoul ălora de la televiziune?».
Profesorul Dan Simionescu roşise până-n vârful urechilor. «Tot e bine dacă mai roşeşte». «Domnule profesor, trebuie să-i dai cezarului ce e al cezarului ca să-i poţi da lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu». «Numai că cezarului i se dă şi partea lui Dumnezeu; şi, ce e mai grav e că i se dă şi când n-o cere». Vorbiseră apoi despre una, despre alta, pentru-a acoperi această pată din conversaţie. Ca şi când ar fi dat cu un strat gros de cremă ca s-astupe un petec de pe-un pantof.
Orice-ar fi făcut foştii colegi pentru a-i menţine profesorului Şerban iluzia eficienţei lui profesionale, acesta se simţea ca o primadonă la pensie, invitată în loja direcţiei la premiere şi la reprezentaţii de gală. În viaţa fiecărui om vine clipa când îşi dă seama că i-a trecut vremea. Profesorul Şerban se uita cu melancolie şi cu-nţelegere la cei care umblau pe lângă el ca pe lângă sfintele moaşte. Şi el umblase tot aşa pe lângă profesorul Bartolomeu, marele lui maestru. Puţine lucruri originale inventă viaţa. Unii, uitând acest adevăr de-o seamă cu lumea, nu-şi reveneau din uimire în faţa actualităţii clasicilor. Profesorului Şerban nu trebuia să-i spună nimeni că trecuse la fostele glorii. Un chirurg ştie că i-a trecut vremea, pe drept sau pe nedrept, când pacientul îl întreabă: «Cine să mă opereze, domnule doctor?»; aşa cum o femeie frumoasă ştie că i-a trecut vremea când nu mai întorc bărbaţii capul după ea pe stradă. Profesorul Şerban se-apucase să scrie un tratat de chirurgie generală; mai întâi, fiindcă i se părea că e păcat să rămână necunoscută atâta experienţă profesională din care o sumă de chirurgi ar fi tras foloase; apoi, pentru că, de când nu mai trebuia să se scoale la cinci dimineaţa ca la şapte să fie-n clinică, timpul se dilatase, i se părea imens. Îi trebuise o perioadă destul de lungă pentru-a se acomoda cu noul lui fel de viaţă. Cel mai greu îi era însă să se-nveţe cu lipsa privirilor pline de speranţă, care se oglindiseră-n ochii lui atâţia ani. Fiecare epocă din viaţa proprie şi din viaţă în general i se părea c-ar fi putut purta un motto.
Ani mulţi, anii iubirii lui pentru Smaranda Hangan, iubire neîmplinită, purtau pe frontispiciu Păduri ce ar putea să fie/ Şi niciodată nu vor fi. Un semn esenţial, semnul idealului, al aspiraţiei dar şi al eşecului, fiindcă nimic nu te poate despăgubi de ceea ce n-ai trăit. Acuma, alte cuvinte-i aţineau tot mai des calea, trăgând o ceaţă peste cele mai de mult: Tălăngile – trist/ Tot sună dogit/ Şi tare-i târziu/ Şi n-am mai murit… «Chiar, tare-i târziu».
*
Pacientul, un băieţandru care-n curând urma să-mplinească şaptesprezece ani, avea «zona zoster». Profesorul Şerban îi inspirase încredere mamei băiatului, cucoană trecută de patruzeci de ani, care, deşi mărunţică şi subţirică, avea o guşă impozantă, brăzdată de-o droaie de mărunte zbârcituri. «Ce frumos şi eufemistic i se spune guşii ăsteia la femei „colanul Venerei”». În câteva minute, profesorul aflase povestea unei familii. Cum doamna mărunţică-şi crescuse cei doi băieţi fără ajutorul nimănui, afară de-al bărbatului, care făcea şi el ce putea, dar nici nu gătea, nici nu spăla, nici nu călca. Mama doamnei, în loc s-o ajute pe ea cu doi copii, stătea la cealaltă fiică a ei care n-avea copii, în schimb avea un bărbat tare năzuros şi autoritar, în faţa ăstuia stând smirnă şi soacră şi nevastă. Bărbatul doamnei de faţă lucrase la Interne şi se pensionase de boală. Băiatul cel mare nu intrase la facultate. Îl aşteptau să vină de la armată, de la Mediaş, de la aviaţie. Nu mai pridideau cu pachetele, fiindcă mâncarea pe-acolo, de… Şi-acum mai făcuse şi Miki, Mihai, «zona zoster». Profesorul Şerban explica totdeauna pacientului în ce-i consta boala. Numai celor care nu mai aveau mult de trăit le fabrica un diagnostic fantezist. Tânărul Miki n-avea de ce să se teamă. Avea o boală banală, frecventă în ultima vreme, datorită, probabil, stresului.
— Ce să ne mirăm, domnule doctor! Toată iarna am avut în casă între 7 şi 10 grade. Şi cum să mai pui ceva de-ncălzit când e 3 lei kilowatul? Ce venituri să ai ca să-ţi dea mâna?
Profesorul Şerban dădu din cap a pagubă. «Zona zoster» nu era boală primejdioasă, dar durata, durerile, ca şi starea generală proastă n-aveau cum să fie-nlăturate.
— Răbdare, Miki. În ce clasă eşti?
— Într-a unşpea, la «mecanică».
— Şi ce-ai de gând să te faci?
— Ofiţer. Dar de Miliţie. Şi vreau să fac şi Dreptul.
— Îţi urez aşa să fie.
Mama băiatului dădu din cap dubitativ.
— Să vii săptămâna viitoare să te văd din nou. Cu-acelaşi bon.
Profesorul îi întinse băiatului petecuţul de hârtie. Tocmai voia să strige «următorul», când intră Aglae-n cabinet.
— Domnu’ doctor, a venit aia cu ciorapii cu vărsat-de-vânt, ştiţi dumneavoastră care.
Aglae desenă în aer ceva ce s-ar fi tradus prin lungă, slabă şi zăludă.
Ciorapii cu «vărsat-de-vânt» erau «ultimul răcnet»: cu buline, cu Hori, cu arabescuri, în fine cu tot felul de chiznovături.
— Aha!
— Zice că are zece kile şi că să i-o luăm pe toată. De data asta, cu-o sută cincizeci. Fără os.
— Dumnezeii mamii ei!
— Parcă eu zic altfel?
— Tu câţi bani ai la tine?
— Trei sute-n cap.
— Şi eu tot cam atâta. Mă duc la doamna doctor Andreianu să văd dacă ne poate da ceva.
— O să vrea şi dânsa.
— O să-i dăm, şi gata.
— Nici nu ştiu cum e: bucăţi mari, pungi de-un kil. Că e-ngheţată tun. Asta-i problema.
— Cum o fi, cum n-o fi, o luăm. Mă pupă nevastă-mea.
— Eu nici n-o gust, o duc toată la amărâţii ăia de copii.
Pentru Aglae, oricine nu putea să stea la cozi şi-avea nevoie de ajutorul altuia pentru aprovizionare era un amărât.
«Biata Aglae, are o viziune alimentară asupra lumii. Cum să n-o ai când bate vântul prin magazine? Eu ce viziune am?». Cu cât trăia, cu-atâta profesorul Şerban îşi făcea mai puţine iluzii despre lume şi despre sine. La urma urmei, de ce să nu fi recunoscut că pe lângă atracţia posturii de ascultător «picaresc» al atâtor poveşti câte îi e dat unui medic să audă, la «cu plată»-l mânase şi speranţa de-a-şi face nişte relaţii utile, relaţii «socialiste», fără de care viaţa era aproape de neconceput.
*
Trecută de şaptezeci de ani, Marina Şerban, nevasta profesorului, hotărâse să nu se-aşeze la cozi mai lungi de circa treizeci de persoane, drept care se mulţumea să mănânce te-miri-ce şi mai nimic. «Vreau să mor în patul meu. Nici la Aiud, sub etichetă de drept-comun, nici în vreun spital de psihiatrie, declarată nebună, fiindcă numai nebunii nu-nţeleg binefacerile regimului. Nu vreau să fiu adusă-n stare să spun public ce cred». De când ieşise la pensie, neavând nici nepoţi nici strănepoţi de crescut, înţelegea să facă lucruri pe care, din cauza lipsei de timp, nu şi le putuse-ngădui: să citească pe săturate, să vadă muzee, expoziţii, să meargă la concerte, la spectacole, în excursii. De când fusese reclamată, nu se ştie de cine, că face chiuretaje, reclamată şi anchetată de Miliţie, îşi încuiase tensiometru şi stetescop şi cu toate că era greu de crezut că cei din cartier, pe care-i îngrijea de-o viaţă pe gratis, i-ar fi făcut asemenea denunţ, Marina Şerban nu mai accepta să consulte şi să-ngrijească pe nimeni: «nici morţi de i-aş vedea», cum spusese sub impresia întrevederii cu organele de Miliţie, care-o luaseră cu maşina lor, dar o trimiseseră acasă pe picioare, cu troleibusul, treaba ei cum, o privea. «Noi nu credem tot ce scrie în denunţ, dar vă sfătuim să vă potoliţi», i se spusese patern la Miliţie, după ce i se controlase trusa care conţinea un tensiometru, un stetoscop, un tub cu nitroglicerină, două fiole de „Piafen” şi două de „Cerucal”. Marina Şerban fusese luată, «invitată» la Miliţie chiar din uşa apartamentului, în clipa când se-ntorcea de la un bolnav. Chestionată pe loc de unde venea, dăduse adresa şi numele persoanei consultate, atrăgându-le atenţia celor doi locotenenţi, cum arătau legitimaţiile lor, că era vorba de un cardiac şi cu-o nevastă bătrână ca şi el; şi nici ea sănătoasă. Tot ce le lipsea era o sperietură. Dacă mai târziu oamenii-n chestiune fuseseră cercetaţi, Marina Şerban nu ştia. Oricum, faţă-n faţă cu ea nu fuseseră puşi. După ce i se luase trusa, pentru a fi scotocită, se vede treaba de niscaiva superiori sau de niscaiva experţi, fusese lăsată s-aştepte într-o sală unde nu mai era loc pe bănci de-atâta populaţie de culoare, mai ales femei care-şi alăptau puradeii. De miros ce să mai vorbim. Vorbeau ţigăneşte-ntre ei, aşa că doctoriţa nu le putuse afla păsurile. O măsuraseră odată din cap până-n picioare şi-atât. Sigur nu se-ncadra-n aceleaşi articole ale Codului penal cu-ai lor.
Din uşa apartamentului Marinei Şerban şi până la Miliţia Capitalei, cei doi locotenenţi nu schimbaseră nici cu ea nici între ei nicio vorbă. Unul fluiera din când în când câte-un crâmpei din Una paloma blanca. Marina Şerban avea principiul de-a trata oamenii cum o tratau. Se uitase tot timpul pe fereastră, ignorându-i pe locotenenţi. Nu-ncercase-n viaţa ei să capteze bunăvoinţa cuiva. Colţoasă din fire, singura concesie pe care le-o făcea semenilor era să se stăpânească şi să se uite-n altă parte când, de fapt, le-ar fi crăpat capul. Locotenenţii n-o lăsaseră să-i scrie bărbatului ei niciun mesaj şi nici să intre-n casă. «Vigilenţi, ce mai». «Conspirativi». Să fi fost iniţiativa lor, să fi fost dispoziţiile superiorilor sau înaltele principii ale instituţiei? Ce importanţă avea. Oricum, «băieţii», cu un cuvânt foarte des folosit de-o vreme-ncoace, se «orientaseră». Doctoriţei Şerban îi fusese dat să vadă mulţi «orientaţi» lăsându-şi morga şi-ncrederea-n ei în pragul cabinetului şi, la cea mai mică bănuială că valoroasa-le viaţă le-ar fi fost în primejdie, pleoştindu-se ca vrejul de arşiţă, umili ca şi când umilinţa ar fi putut îmblânzi, «umaniza», boala pe care medicul putea doar s-o constate şi să-ncerce s-o supună.
Locotenenţii se dăduseră jos şi vorbiseră ceva-ntre ei. Deşi pricepuse că excursia se terminase, Marina Şerban rămăsese nemişcată, aşteptând dispoziţii. Unul dintre locotenenţi deschisese, într-un târziu, uşa maşinii.
— Ce faceţi, nu coborâţi?
— Am aşteptat să-mi spuneţi. Am mare-ncredere-n limbajul articulat – strică ea o vorbă.
Şi iar tăcere până-n sala de aşteptare suprapopulată, într-un târziu îi venise rândul la comandant.
— Şerban Marina.
Trecuse-atâta vreme de când n-o mai strigase nimeni ca la armată.
— Bună ziua.
Într-un alt târziu, colonelul, un domn spre cincizeci de ani, cu ochelari, cu părul cărunt, cu mutră chiar intelectuală, ridicase ochii dintr-un dosar şi, fără să-i răspundă la salut, îi făcuse un semn să ia loc. Ar fi putut face semnul de la-nceput. «Protocolul autorităţii – protocolul umilirii». Şi-l amintise pe fostul ei şef – şef pentru o perioadă foarte scurtă – pe răposatul profesor doctor-docent Voicu Marin. «La fel te poftea şi el. După ce făceai un rând de varice».
— Tovarăşa Şerban, vă aflaţi la noi în urma unui denunţ.
O voce baritonală moale, fără nimic vulgar.
«S-au schimbat boierii. Gata cu punctele, acum luăm jurişti!».
Marina Şerban tăcea.
— Sunteţi denunţată că practicaţi ilegal medicina şi că faceţi chiuretaje.
Ea tăcea mai departe.
— Ce-aveţi de spus în faţa acestor acuzaţii?
— Mai întâi ce-nţelegeţi dumneavoastră prin «a practica ilegal medicina»?
— Adică a da consultaţii clandestine la domiciliul bolnavilor şi la al dumneavoastră.
— Şi eu care mă gândeam că «a practica ilegal» înseamnă să practici ceva pentru care n-ai calificare obligatorie.
— Studiile nu vi le contestă nimeni. Numai dreptul de-a practica.
— Domnule colonel (se hotărâse Marina Şerban să vorbească, fiindcă pierderea de timp i se părea sărăcia omului, ca şi vorba multă), vreau să vă spun că de când eram internă şi până-n ziua de azi am răspuns la orice solicitare a unui om bolnav. Sunt convinsă că nu mi-am făcut decât datoria de medic. Cineva care practică ceva clandestin nu merge cu geantă-n mână, în văzul tuturor.
— Şi cât încasaţi pentru datoria asta şi pentru geantă? Pe sub glasul baritonal, moale, cu inflexiuni de om şcolit, începea să sune goarna Miliţiei.
— În denunţ nu scrie?
— Vrem s-auzim ce spuneţi dumneavoastră.
O ironie plictisită, blazată, acompania glasul baritonal.
— Nimic. Deşi n-o să mă credeţi. Întrebaţi pe oricine dintre bolnavii pe care-i văd cât sau ce mi-a dat.
— Şi-atunci pentru ce-o faceţi?
Se uitase peste ochelari la inculpată cu un reproş ironic.
— Aşa cum sunt oameni care cred în Dumnezeu, sunt şi unii care cred în menirea lor pe pământ. Mi-ar părea foarte rău ca punctele noastre de vedere să nu coincidă.
— Nu consideraţi că până la pensie aţi avut destul timp să vă-ndepliniţi «menirea»?
— Un medic seamănă dintr-un punct de vedere cu artiştii. Atât cât e-n două picioare şi-n toate minţile nu se pensionează decât oficial: dintr-un post, nu din profesie. Cred că lui Sadoveanu şi lui Arghezi nu le-a spus nimeni «nu mai scrieţi, fiindcă sunteţi bătrâni».
— Doamnă doctor, unde-i lege nu-i tocmeală. (Colonelul părea să-şi retragă ironia din glas şi din ochi, ba chiar s-o regrete.) Chiar dacă daţi pe gratis consultaţii şi dacă noi nu credem ce scrie-n denunţ în privinţa chiuretajelor, vă sfătuim să vă potoliţi. Lăsaţi oamenii pe seama medicinei în vigoare: există policlinici, dispensare, spitale, „Salvare”.
— Nu vă urez s-aveţi parte de ele, dar cui m-a denunţat îi urez să aibă parte.
Vorbele Marinei Şerban, blestemul ei pe şleau, contrastau atât de mult cu tonul detaşat, elevat chiar, de parc-ar fi rostit o litanie, încât colonelul tresări, ca bătut de-un gând rău-prevestitor. Se uită la ea ca la o cobe.
În momentele grele ale vieţii, Marina Şerban îşi trăda totdeauna obârşia rurală. Deşi cultivată, vorbind două limbi străine, trăită o viaţă la oraş printre intelectuali, nimic nu-i clintise credinţa-n blestem ca-ntr-o uriaşă putere mai întâi de prevestire, apoi de atragere a unor forţe obscure a căror invocare nu rămânea niciodată fără efect. De câte ori viaţa făcea ca unuia căruia-i menise ca a rău să păţească ceva, nu se sfia să spună: «blestemele mele, săracele!».
— Noi v-am spus ce-aveam de spus şi vă rugăm să ţineţi seama de sfaturile noastre, cum şi noi ţinem seama că vă aflaţi pentru prima oară la noi. Nu spuneţi nimănui că aţi trecut pe la noi. Sunteţi liberă.
— Atâta vreme cât nu sunt în puşcărie, într-adevăr. Bună ziua.
Făcuse stânga-mprejur, ca la armată, lăsându-l pe colonel cu dosarele lui şi cu pluralul maiestăţii.
Trecuse din nou prin sala de aşteptare parcă şi mai plină decât înainte. Un plutonier şuşotea ceva cu un ţigan. Marina dăduse uşor drumul trusei din mână. Se aplecase cu-ncetinitorul să şi-o ridice. «Dă-ne pe-unul c-un kil de aur şi te duci acasă», căuta plutonierul să-l convingă pe ţigan, care protesta că n-avea de unde. «Miliţia poporului» chiar împărţea cu hoţii şi cu bişniţarii, chiar organiza spargeri, cum se şoptea prin lume? Îşi făcuse repede şi foarte discret semnul crucii. În fine se văzuse-n stradă. Dăduse cu ochii de-o limuzină neagră cu număr mic, din care coborâse un civil. Părea de-ai casei. «De nimica nu mi-e frică/ Numa’ de-o maşină mică, / Vine noaptea, te ridică», îşi amintise un cântecel al frumoşilor ani ’50. Aşa-l ridicase pe bietul Mitică Băncilă şi pe câţi alţii. «Doamne, om mai scăpa noi vreodată?».
Deşi afară de bărbatu-său, de fiu-său şi de noră-sa nu pomenise nimănui de-ntâmplarea cu forţa publică, în cartier se răspândise cât ai clipi vestea că doctoriţa Şerban fusese anchetată pentru chiuretaje. Momentul plecării ei din uşa apartamentului, cu «pază personală», putuse fi surprins de vecina de vizavi, doamna Gărdescu, profesoară pensionară, care alte distracţii decât televizorul, uitatul pe fereastră şi pe vizetă n-avea. «Cu pensia pe care-o are, vai de capul ei, nici la cinema nu se poate duce». Cum oamenii se tem de orice legătură cu cineva care în vreun fel ar putea contraveni legii, brusc tot cartierul se făcuse sănătos şi n-o mai solicitase pe doctoriţa Şerban. Destui ziceau: «Ce i-o fi trebuit, dom’le? Pensie bună are, bărbatu-său e şi la „cu plată”. Un băiat îi e-n „Refege” cu familie cu tot, altul – doctor aici, la casa lui. Ce i-o fi trebuit?».
Marina Şerban, nebănuitoare din fire, nu dăduse pe nimeni vina denunţului. Să-l denunţi pe doctorul care te scutea de cozi pe la bonuri, de «atenţii», era de necrezut, mai ales că printre cei pe care-i îngrijea nu se afla niciun psihopat, pasibil de mania denunţurilor, a anonimelor. Cine ştie care dintre pacienţii ei povestise inocent, faţă de-o ureche vigilentă, că era-ngrijit acasă de-o doctoriţă pensionară; sau poate că fusese iniţiativa vreunuia dintre miliţienii care făceau de pază la căminul de studenţi străini de la colţul străzii? Cel cu paguba e şi cu păcatul. Chiuretajele poate că erau un adaos al Miliţiei, ca să fie masa mai bogată. Presupuneri şi iar presupuneri. «Ce au ăştia „genial” e că te fac să bănuieşti şi pe Sfântul Duh. Nu-ţi mai vine să deschizi gura faţă de nimeni. De când am mai auzit la „Europa” şi „amintirile” drăguţului ăla de Pacepa a intrat şi mai rău groaza-n oameni. Nu trebuia să fii Mafalda ca să ghiceşti cine era colonelul Leonte. Dacă oameni ca ăsta „colaborează”, ce să mai zici de nişte amărâţi…».
După ce socotea pe fiecare deasupra oricărei bănuieli, îl bănuia pe fiecare-n parte; şi-n rechizitoriu trecea tot ce făcuse ea de-a lungul anilor pentru cel în cauză. Socotea mai departe că-şi făcuse datoria pentru care fusese învestită, însă o neagră amărăciune-i copleşea sufletul, care nu fusese scutit nici de nori veniţi pe căile obişnuite ale vieţii. Fără să spună, fiindcă pentru mintea obişnuită a oamenilor ar fi sunat a ipocrizie, nu se putea mângâia că fiu-său cel mare emigrase. Iar cel de-al doilea se luase de băutură: alt motiv de tristeţe. Nu vorbea cu nimeni despre aceste lucruri. În împrejurările de faţă se simţea umilită. În repetate rânduri fusese umilită de câte-un om în parte; acum – de nişte oameni în numele unei instituţii din sistemul de represiune «care-avea să ţină cât clasele-n societate». Aşa propovăduia marxismul. În trecut fusese umilită de organele represive ale medicinei, fiindcă nu ştia cum să-i numească pe Voicu Marin etcomp., care-şi arogaseră toate drepturile, în chip de monarhi absoluţi peste sănătatea publică. I-ar fi căzut bine ca, în împrejurările de-acum, cei care-i erau obligaţi de ani şi ani să fi venit s-o-ntrebe deschis ce i se-ntâmplase. Dăduseră sau nu crezare unor presupuneri, nimeni n-o «deranjase» nici măcar cu un telefon. Stăteau cu toţii-n expectativă. Peste vreo lună – timp suficient ca românul să uite şi ca să se lămurească precum că doctoriţei nu i se-ntâmplase nimic şi că, deci, fusese vorba numai de vorbe – lumea din cartier îşi aduse iară aminte că avea fel de fel de şubrezenii şi telefonul doctoriţei Şerban începu să zbârnâie din nou. La fiecare apel, ea răspundea invariabil: «Am fost denunţată că dau consultaţii clandestine şi că fac chiuretaje. Denunţată şi anchetată de Miliţie. Îmi pare rău, nu mai consult pe nimeni». Unul nu-şi mai revenea, jucând toţi comedia mirării.
Recomandarea Miliţiei cu privire la tăcerea asupra «întrevederii» doctoriţa o-ncălca, deoarece nu făcuse niciun jurământ de credinţă instituţiei sus-amintite. Era bine ca lumea din cartier să ştie adevărul, ca să nu mai insiste. «Am fost sfătuită să mă potolesc». «Şi noi ce ne facem, doamnă?». «Există policlinici, dispensare, spitale, „Salvare”. Vă doresc mult bine şi sănătate». Şi punea receptorul în furcă. Alţii, mai perseverenţi, cereau consultaţii prin telefon. «Eu nu tratez bolnavul la distanţă. Nu sunt taumaturg. Vă rog, nu insistaţi». Şi-n felul ăsta, Miliţia-i oferise o libertate pe care singură n-ar fi fost niciodată-n stare să şi-o câştige: pensionarea ei de fapt. Înainte de «eliberare» – la urma urmei, ce, 23 August nu era sărbătoarea naţională a României? — cum numea ea momentul cu Miliţia, destui pacienţi se purtaseră abuziv, şi nu o dată, chemând-o pentru fleacuri la ore la care mai tot omul doarme; o chemaseră mai ales cupluri de oameni în vârstă, care n-aveau pe nimeni pe lume. «Înţelegeţi-ne, doamnă doctor, noi nu ne-avem decât unul pe altul». Deşi îi înjura în gând, doctoriţa Şerban răspundea la apelul lor, înţelegându-i şi-nţelegând, dincolo de beteşugurile de la mai toate vârstele, ce boală grea şi amară era bătrâneţea; ca şi singurătatea, grea şi fără leac. Şi-acum, dacă-n vecini sau oriunde ar fi fost vorba de-o urgenţă reală, şi-ar fi călcat numaidecât pe suflet şi, fără să-i pese de-o nouă eventuală-ntrevedere cu organele forţei publice, ar fi alergat să fie de-ajutor.
Fiecare om, analizându-şi viaţa, ajunge, vrând-nevrând, la nişte concluzii asupra vieţii în general, asupra propriei vieţi, asupra impulsurilor şi-a sentimentelor care-au dominat-o.
Fără să fie de-un optimism debordant, răbdătoare, tenace şi păstrând tot timpul într-un ungher de suflet speranţa în mai bine, Marina Şerban trebuia să recunoască, făcându-şi bilanţul vieţii, că sentimentul major al concluziilor sale era dezamăgirea. În momentele când uita să se supravegheze, pe chipul ei, care de obicei nu arăta nici şaizeci de ani, apărea expresia unei ulcerări ce nu ţinea doar de moment. Nu se plângea de nimeni şi de nimic. Spre deosebire de majoritatea oamenilor de vârsta ei, care, cu cât li se-apropie funia de par, cu-atâta devin mai grijulii cu sănătatea, chiar când nu e precară, Marina Şerban, cu fiecare zi devenea mai indiferentă faţă de viaţa ei şi de viaţă-n general. Deşi, ca tot românul, ar fi vrut să trăiască măcar o zi după Ceauşescu, sufletul îi era copleşit de-un dor de moarte. «Niciodată toamna nu fu mai frumoasă/Sufletului nostru bucuros de moarte». Venise vremea să-nţeleagă dorinţa de eliberare, de înălţare a cugetului şi-a sufletului dincolo de robia contingentului. Nu pomenea nimănui de dorul acesta aproape voluptuos. Sacralitatea nu trebuia desacralizată. Erau gânduri care nici măcar în umilitatea spovedaniei nu-ncăpeau. Ţineau de sacralitatea sufletului. Nici măcar Dumnezeu nu trebuia să le-audă.
Marina avea o tensiune de nou-născut, vedea şi-auzea perfect, durerile reumatice o-ncercau când şi când ca pe toată lumea, iar de cardiopatia ischemică nu-i păsa nici cât de-o bătătură; mai întâi, fiindcă era firească la vârsta ei; şi-apoi, pentru frumoasa promisiune a unei morţi repezi şi fără chinuri, pe care-o fac bolile de inimă. Nu-i era teamă nici de boală, nici de singurătate. Avea o neabătută-ncredere-n soartă. «Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus». Toată seninătatea-n viaţă de-aici i se trăgea. Ce rost avea să-ţi faci griji pentru ceea ce nu depindea de tine? Desigur, nu trebuia să stai cu mâinile-ncrucişate, însă nici să nu dormi de grijă că rişti a greşi ceva ce putea fi greşit dincolo de voinţa ta. Ca urmare a acestor păreri, toată viaţa muncise cât o ţinuseră puterile şi nu se eschivase de la nimic. Se purtase ca şi când şi-ar fi clădit destinul cu propriile mâini, deşi nimic n-o clintise din credinţa că marile evenimente-ale unei vieţi erau de mult prevăzute, hotărâte. Cum ar fi putut lipsi dintre ele naşterea şi moartea? Credea, la fel, într-o viaţă de-apoi. Fiindcă altfel lumea ar fi părut ilogică şi fără finalitate morală. Ea avea o minte şi-un suflet de ţăran. Analizându-se, fără-nduioşări şi fără indulgenţă, socotea că-mbătrânise – fizic şi moral – cuviincios. Uscăţivă la faţă, brună cu piele albă, vremea nu făcuse asupra ei ravagiile pe care-adesea le face asupra obrazurilor ce, la tinereţe, arată ca piersica pârguită. La corp, deşi formele nu-i mai erau aceleaşi, greutatea-i rămăsese cea de la treizeci de ani. Moral nu i se rosese frâul într-atât încât să lase cusururile chiar slobode, fără putinţă de-a le stăvili. Spre deosebire de-atâtea suflete pe care vremea le-nmoaie în asemenea măsură încât uneori în unii moşnegi e greu să bănuieşti zbirii de la tinereţe. În unele glasuri plângăreţe, glasurile de tunet învăţate numai să dea porunci, spre deosebire de ele, sufletul ei nu-şi slăbise chingile. Nu-şi surprindea înduioşări nici pe chip, nici în glas. Nici în suflet. Asprimea de la tinereţe se asprise şi mai mult. Înţelesese totdeauna mult, dar aprobase puţin. N-ajunsese chiar ca personajul lui Strindberg din Dansul morţii, căpitanul, căruia nu-i puteai pomeni un nume fără ca el să nu zică «un tâmpit». Dar nici departe nu era. În judecăţile asupra oamenilor nu se lua pe sine unitate de măsură, ci lua bunul-simţ, etalon din bătrâni, pe care niciun progres nu-l scosese din uz. Spre deosebire de căpitanul lui Strindberg, ea-şi păstra părerile pentru sine. Evita să spună ceea ce nu crede. Cu toată elocvenţa de neegalat, tăcerea era parte constitutivă a minciunii. Nu mai plânsese de când nici nu se mai ţinea minte. Nici la vii, nici la morţi. Sub privirea ei, chiar indulgentă, sub tăcerile ei atotcuprinzătoare, bărbatu-său, Daniel Şerban, se simţea ca un bondar străpuns de-un bold şi studiat la microscop.
— Înainte vorbeai mai mult, observa el din când în când, obosit şi chiar îngrijorat de tăcerea ei.
— Înainte mă găseam datoare să particip la stabilirea sau la restabilirea adevărului, acum nu mai am asemenea ambiţii. Mi-am dat seama, destul de târziu, ce-i drept, că lumea e asta care este şi-ţi oferă două posibilităţi mari şi late: ori s-o iei aşa cum e, fie că eşti, fie că nu eşti de acord cu ea, şi ca urmare să-ncerci să-ţi afli pacea interioară; ori să te spânzuri. Mi se pare mai demn să trăieşti decât să te spânzuri. Ai nevoie de mai mult curaj şi de mai multă abnegaţie. Schimbarea lumii… ce schimbare dacă o fac tot oamenii?
Şi iar se-aşterneau tăceri fără ostilitate, care nu ştiai ce-ascund. Daniel Şerban, în primul moment, dimineaţa, când dădea cu ochii de Marina, simţea un fel de jenă, un fel de inconfort.
Într-o lume plină de suferinţe de tot felul, de toate dimensiunile şi care n-aveau nimic de-a face cu ipohondria, Marina Şerban n-ar fi spus nimănui că suferinţa ei majoră era imperfecţiunea lumii. Nu voia să-i scandalizeze pe cei copleşiţi de suferinţe la vedere şi care n-aveau timp să se gândească la metafizica suferinţei. Să vorbeşti, de pildă, de libertate spirituală într-un regim al genocidului organizat… La 5 grade explică-i omului că nu e liber spiritual. Îi era de-a dreptul ruşine să vorbească despre imperfecţiunea lumii şi nici nu voia să-l mânie pe Dumnezeu.
Pentru Marina, cea mai mare durere fusese moartea lentă a părinţilor ei, împuţinarea lor fizică, dependenţa lor de alţii, într-un cuvânt umilirea lor: umilire cum numai viaţa ştie s-aducă, deposedându-te încet-încet de toate câte ţi le dăruise. Gheboşaţi de-o viaţă trudită, cu mâinile şi cu picioarele noduroase şi strâmbe ca nişte cioturi, abia mai purtându-şi trupul nevolnic, ani de zile însemnaseră pentru ea cel mai trist spectacol din câte-i fusese dat să vadă.
Atunci se depărtase de bărbatu-său. Indiferenţa lui faţă de suferinţele părinţilor ei o duruse mai mult decât infidelităţile lui conjugale. Acelea erau păcate bărbăteşti, ţineau de trup: indiferenţa era păcat grav, care ţinea de suflet. Dacă Marina ar fi discutat la timp acest subiect cu bărbatu-său, dacă şi-ar fi vărsat atunci paraponul, poate fisura dintre ei nu şi-ar fi depărtat atâta marginile. Morala ei se-ntemeia pe vorbe populare, pe adevărurile pe care le sintetizau acestea. Dragoste-cu-sila nu se putea. Dacă toţi anii cât bătrânii ei scădeau şi piereau el nu găsise de cuviinţă o singură dată să meargă la ţară împreună cu ca, ca să le facă şi lor inimă-bună, ce era de vorbit? Părinţii ei n-o aveau decât pe ea. Fără să fi spus o singură vorbă cu care să-şi învinuiască ginerele, Marina simţise cât îi rodea pe bătrâni că o dată nu-l văzuse satul călcându-le pragul. Să nu se fi gândit el niciodată cât de strict erau codificate relaţiile de familie la ţară? Şi nu numai cele de familie. Daniel Şerban, până ce-şi începuse profesia de medic, îşi petrecuse mai toate vacanţele la Cernaţi, la moşia bunică-sii, Luxiţa Bantaş. Nu putea invoca ignorarea obiceiurilor săteşti. Inteligenţa, spiritul de observaţie şi neobosita lui curiozitate erau argumente-mpotriva acestei ignorări. Nu putea fi vorba decât de-o neglijenţă cu sau fără voie. De indiferenţă, categorie atât de cuprinzătoare, îmbrăcând forme atât de variate. Şi părinţii lui erau bătrâni şi nevolnici şi-n acelaşi timp cu-ai ei. Părinţii lui mai aveau doi copii afară de el, un fiu şi-o fiică. Aceasta, măritată cu viitorul (pe-atunci) profesor doctor Dinu Serafiotti, fiind o natură sensibilă, demoralizată de spectacolul pe care i-l ofereau părinţii decrepiţi, venea doar din când în când să-i vadă, aducându-le ceva de mâncare şi ceva bani, totdeauna grăbită şi debordată de treburi foarte importante. Greul îl duceau Costana – slujnica, mai târziu nevasta lui Matei – şi Marina. Marinei i se rupea sufletul s-o vadă pe Costana spetindu-se cu bătrânii, după ce venea din altă casă unde muncise câte zece ore pentru a se-ntreţine pe sine şi-n bună parte şi pe «domnul» Matei, pictor decadent pe vremea aceea.
Cu toată inteligenţa lui, Daniel Şerban punea răceala Marinei pe seama infidelităţilor lui de soţ. Altminteri, la nimeni pe lume nu ţinea mai mult decât la ea. Nimeni nu-i era mai indispensabil. Nici nu se putea gândi ce-ar fi fost viaţa lui fără Marina. Deci, infidelităţile lui erau de vină, credea el. De unde se vedea câtă dreptate-avusese moralistul când spusese că nimeni nu e nici atât de bun nici atât de rău pe cât pare. Parafrazându-l, Marina-şi zicea, gândindu-se şi la bărbatu-său, că nimeni nu e nici atât de deştept nici atât de prost pe cât pare. Oamenii se-nşală unii pe alţii şi tot aşa de mult unii asupra altora şi, destul de des, asupra celor cu care o viaţă trăiesc alături.
Într-un climat în care multă lume nu vedea altă cale de mântuire decât emigrarea, Marina Şerban nu-ndrăznea să spună cuiva că cel mai mare eşec al vieţii ei i se părea plecarea lui fiu-său, Mihai, în „Refege”. Dintre toate mamele care-aveau copii plecaţi, ea şi noră-sa, Sânziana, erau cele mai nemângâiate. Amândouă-şi vedeau investiţia majoră a vieţii lor şi-a atâtor generaţii din neamul lor ducându-se pe apa-sâmbetei. Oricât de rău ar fi ajuns ţara asta, oricât s-ar fi lucrat dibaci şi perseverent la pervertirea ei, la macularea ei morală, chiar să nu i te simţi dator cu nimic şi să nu-ţi mai pese de soarta ei… Mai rău de-atât nu se putea. Regimul nu distrusese doar material poporul. Avusese el grijă: la-nceput, tratând patriotismul drept «naţionalism şovin», apoi, printr-o deşănţare de limbaj, făcându-l pe om să nu mai poată auzi cuvântul «patrie» fără să vadă imaginea paranoicului şi steagul partidului, îl făcuse să nu mai închine niciun gând de fidelitate ţării. Exterminase această idee. În valul imens de «scapă cine poate», ţara era un concept desuet. Erai aproape luat în râs să mai pomeneşti de ea, slab de minte să mai crezi în ea şi să-ţi mai legi de ea viaţa, speranţa şi mai ales principiile. De bine-de rău, Marina şi Sânziana mai aveau fiecare câte un copil în ţară. Tudor era cel mai năpăstuit. Fosta lui nevastă plecase cu fiul lor tocmai în Statele Unite. El – alt copil n-avea.
Marina-şi vedea de gospodărie ca totdeauna. Trei ţigănci între şaisprezece şi treizeci de ani, Roxana, Luminiţa şi Meta, erau principalele ei furnizoare. Aprovizionare sporadică. Până nu de mult venea Miţa o dată-de două ori pe săptămână la curăţenie. Îi părăsise, fiindc-avea de crescut un nepot.
Când reuşea să facă mâncare mai consistentă şi să lase frigiderul mai asortat. Marina Şerban îşi lua rucsacu-n spinare, câteva lucruri de schimb, nişte conserve şi-o pornea-n drumeţie. Îşi propusese, cât aveau s-o ţină puterile, să bată ţara-n lung şi-n lat.
Bărbatu-său îi oferise totdeauna maşina, dar ea o refuza. Voia să-l scutească de enervările mersului cu mijloacele de transport în comun. La vârsta lor, cel mai important lucru era să-şi cruţe nervii. Ştiind cât de mult îl rodeau pe bărbatu-său neregulile din comportamentul oamenilor, cu-atât mai mult cu cât îşi reprima nemulţumirea şi nu crâcnea, Marina se-aşeza ea la coadă la benzină. În timpul cozilor tricota. Lecturile-i plăceau în vârful patului, fără bruiaj de claxoane, fără bruiajul unor voci iritate care de multe ori revărsau şuvoaie de mitocănie.
Într-o zi, la benzinăria din spatele Teatrului Naţional, între maşina ei şi cea din faţă lăsase spaţiu pentru două maşini. Trebuia loc pe unde să poată circula maşinile care-şi aveau garajul sub teatru. Vine unul fălcos, cu-o ceafă de taur, în costum, cu vestă, cu cravată, şi-şi postează maşina în spaţiul lăsat de Marina. Ea coboară din maşină şi se-apropie de individul cu mutră de activist.
— Domnule, nu v-aţi dat seama că eu am lăsat spaţiul dintre mine şi maşina dinainte pentru garajul de sub teatru?
— Dacă eşti proastă, cucoană, te priveşte.
Îi pierise graiul. I se ducea sângele din vine şi-o apucase tremuratul. Abia izbutise să se ducă-napoi în maşină. Nu-şi mai amintea ce-i trecuse prin minte. Ştia doar că ţâşnise din maşină cu andrelele şi cu ghemu-nfipt în ele şi-i deschisese ăluia portiera cu un gest de killer venit să execute.
— Domn’e, fiindcă tot eşti dumneata aşa de deştept, ia pune-mi şi mie ulei la maşină.
— Da, cum să nu.
Şi se dăduse jos cât ai clipi.
Marina-l păzise ca un vătaf. Nu mai deschiseseră gura nici unul nici altul. Seara, Marina luase două „Rudotele” şi două „Nitrazepame”. «Ne-om mai reveni noi vreodată? Om mai intra vreodată-n rândul oamenilor?». Zece zile nu mai ieşise din casă. Nici „România liberă” n-o mai citise. Nici foaia de la mijloc a ziarului care măcar pe-o parte era adevărată. Cine murea – murea, cine vindea – vindea.
Nu se-aşeza la cozi mari. Fiindcă acolo era totdeauna dezordine. O demoraliza să vadă cum se dezlănţuia ce este mai hidos în om. Nici să vadă ciurdele de ţigani cum dădeau lumea la o parte şi se-aşezau în faţă nu mai putea. În ea creşteau valuri de ură. Mai rele decât tensiunea şi decât colesterolul. Se temea şi de reacţii verbale nedorite. Cumpăra totul la speculă, şi gata. Avere dacă nu făcuseră până la şaptezeci de ani, sigur n-aveau să mai facă. Şi, la urma urmei, pentru cine? Ca şi noră-sa, Sânziana, Marina devenise cvasi vegetariană. Gătea carne pentru Daniel, iar Sânziana pentru Tudor. «Ce viaţă frumoasă! Ce preocupări înalte! Totul e bine gândit, bine pus la punct. Abrutizarea prin frig, prin cozi e sigură. Cine să se mai gândească la suflet, la idealuri. Nu mai e timp de metafizică. Să te mai gândeşti la condiţia esenţială a omului, la drama trecerii timpului, la proiectarea ghidului, la memorie, la atitudinea faţă de viaţă, de moarte? Ce, de asta ne arde nouă?!».
Apăreau «miracole» terapeutice, tratamente cu-atât mai miraculoase cu cât erau la-ndemâna oricui: chefir, frunze de aloe, clătitul gurii cu ulei (dimineaţa pe nemâncate); mai de curând, aşa-zisele ciuperci japoneze, frumoase, translucide, îţi venea să ţi le-nşiri la gât. «Bieţii oameni». Diversiuni populare mărunte şi nevinovate. Oricum erau mai liniştitoare decât ştirile despre taberele de terorişti din Făgăraş, despre drogurile capturate de noi şi vândute-n Occident tot de «noi», despre ucigaşii cu plată pe care-i închiriam altora. «Daniele, te rog nu-mi mai spune absolut nimic. Prefer să nu ştiu. Ce se vede mi-ajunge». Oroarea avea asemenea dimensiuni, încât uneori simplul fapt de-a-ţi ajunge la cunoştinţă îţi depăşea puterea de-a-ndura. Mitică Băncilă îi povestise, în mare taină, câte ceva din viaţa lui de prizonier în Rusia. La un moment dat ea ieşise din cameră să verse, nu de silă, ci de groază.
SCRISOARE CĂTRE UN CUNOSCUT
Nu ţi-am scris niciodată, aşa că-nţelegi cât de greu îmi este tocmai acum – când îţi relatez o-nmormântare la care suntem participanţi şi «sărbătoriţi» în acelaşi timp. Nici nu ţi-aş fi spus ceea ce-ai să vezi aici dacă nu mi-ai fi cerut explicaţii. Mă-ntrebi, din când în când, de ce m-am schimbat, cu-aceeaşi încăpăţânare cu care se discută la-nmormântări de ce-a murit răposatul, ca şi când n-ar fi acelaşi lucru că a murit de cancer, de pneumonie sau călcat de-o maşină. Nu suntem obişnuiţi să acceptăm fenomenele în sine, vrem totdeauna să ştim şi «de ce». Dacă cel care-a murit merită să-l plângi, atunci plânge-l ori de ce-ar fi murit.
Cred că te miră că în vocabularul meu, redus ani în şir la «te iubesc», există şi alte cuvinte. De fapt, şi eu redescopăr acum în mine femeia inteligentă, omul cu judecată. Mi se pare că sunt o veche cunoştinţă pe care-am scăpat-o din vedere multă vreme. Ani de zile mă uitam în oglindă şi nu-mi vedeam decât picioarele, fiindcă ele-ţi plăceau, «frumoase, lungi, cu pulpe rotunde». Azi, descopăr că meritam din partea mea o privire mai atentă.
Am fost pedepsită, ca să-mi continui explicaţia, fiindcă am trăit o ficţiune. Omul n-are dreptul să trăiască decât realitatea, chiar dacă-l nemulţumeşte, şi n-are dreptul să trăiască decât ceea ce poate arăta la lumina zilei, oricât de imperfect ar fi. Mi-aduc aminte-acum de-o maximă dintr-o carte: «scrie numai ceea ce poţi semna, fă numai gesturile pe care le poţi face de faţă cu alţii».
Iar noi doi ne-am închipuit că ne putem sustrage controlului, judecăţii. Nu ne-am gândit niciodată că un singur om ajunge pentru alcătuirea unui tribunal. Nimeni n-a ştiut de legătura noastră, deci nimeni n-a putut să ne-o-nvenineze cu nimic din afară.
Mie mi s-a-ntâmplat ca tuturor oamenilor care trăiesc o ficţiune: te iubeam pentru ceea ce-mi închipuiam că eşti, iar tu, nerespectând legile conspiraţiei, mi te-ai arătat şi-aşa cum eşti. N-ai nicio vină şi nici măcar n-am să-ţi fac niciun reproş pentru «aşa cum eşti». Ştiu că are să te doară ce-ţi spun acum: descopeream în tine lucruri comune cu fostul meu bărbat şi cu actualul meu bărbat. Erau exact cele de care fugeam, de care voiam să scap: indiferenţa, lipsa de preocupare pentru ceea ce stârnim în altul cu faptele şi cu vorbele noastre. Îţi repet, n-ai nicio vină; vina e-a mea că iubeam un om care nu exista.
Şi s-a mai ivit şi-acea lipsă de proporţii de care de asemenea fugeam: toată viaţa am dat, am fost de-o generozitate nepermisă uneori. Eu sunt omul care dă ultimii doi lei cuiva care are nevoie de ei. Tu îi păstrezi pentru tine. De fapt, asta e deosebirea esenţială între noi doi. Tu îţi păstrezi întotdeauna cei doi lei ai tăi. M-am despărţit de tine fiindcă pentru mine dragostea noastră era totul, iar pentru tine o parte din tot, foarte echilibrată cu celelalte părţi ale vieţii tale. Erai ca omul care acceptă să meargă la cârciumă să bea două pahare de vin şi e-n stare să stea până dimineaţa fără să guste dintr-al treilea. Eu m-am azvârlit în dragostea noastră ca un beţiv fără judecată. E vina mea, bineînţeles. Tu cunoşti acea dreaptă măsură a lucrurilor pe care eu n-o cunosc. Tu ai un respect faţă de îndatoriri şi de instituţii pe care eu nu-l am. Te porţi cu nevasta pe care n-o iubeşti, sau cel puţin aşa-mi spuneai mie, ca şi când ai adora-o. De fapt, ar merita-o pe deplin. Nu mi-a făcut niciodată plăcere s-o văd, fiindcă era soţia ta, se bucura de tine, omul care-aş fi vrut să fie numai al meu. Acum, când împrejurările mă fac s-o văd mereu, nu reuşesc deloc să-i descopăr vreun defect de caracter sau măcar fizic. O ascult cu voluptatea celor care se-autoflagelează, cum te laudă, şi-mi dau seama că eşti revelaţia ei, a-ntregii ei vieţi. Pe cine minţeai? Nu mă pot opri nici acum să mă-ntreb. Ai intrat în viaţa mea dornic probabil nu de ceva mai bun, ci de ceva nou. Ai dat suficient de repede semne de oboseală, e vina mea că m-am agăţat de tine ca înecatul de firul de pai. Dar toate cele la care nu ştim să renunţăm la timp se răzbună cu vârf şi-ndesat. Am ispăşit toată dragostea şi toate iluziile pe care mi le-am făcut despre tine şi despre dragostea noastră.
E vina mea că mi-am închipuit că ceva ce nu se petrece la lumina zilei te poate face fericit.
Îmi spui că m-am schimbat. Nu m-am schimbat, am vrut şi-am luptat să mă schimb. N-am plecat de lângă tine; m-am rupt, m-am smuls, când te iubeam mai mult, când mi-era cel mai greu. Era un efort de demnitate omenească, nu feminină. Tu ţi-ai păstrat tot timpul capul pe umeri, ţi-ai văzut de nevasta şi de copiii tăi, eu am uitat că mai există şi alte fiinţe pe lume afară de tine. Nu-ţi fac nicio clipă injuria să cred că nu m-ai iubit. M-ai iubit cu-o dragoste măsurată, mi-ai dat cât credeai că mi se cuvine, eu ţi-am dat tot. Tu n-aveai niciodată timp pentru mine; săptămâni întregi, din 24 de ore ale zilei, nu găseai două minute măcar să mă chemi la telefon. Acum ai timp, dar ce să mai fac eu cu timpul tău! Trăim toată viaţa ca şi când am fi o specie eternă. Nu ne gândim niciodată că mâine poate fi prea târziu, că putem muri până mâine şi că tot ceea ce e al nostru mâine poate fi cenuşă. Iartă-mi aceste «consideraţii» generale.
Odată, când te-am chemat la telefon, aproape plângând, să te-ntreb de ce mă laşi să mă macin de una singură, mi-ai spus cu vocea pe care ştii atât de bine să ţi-o faci tăioasă şi excedată: «Ştii că n-am timp». Şi eu am tăcut. Ai continuat: «De ce nu te uiţi într-o oglindă, ca să-ţi dai seama că orice bărbat ar fi fericit şi măgulit lângă tine, cu tine. Şi-ai să-nţelegi că-ntr-adevăr n-am timp». Chiar dacă te-aş putea ierta pentru vorbele astea, n-am să le uit niciodată. Dacă mi-ai fi spus: «Eşti cea mai frumoasă din bordel, aşa că n-avea grijă, când trec pe-acolo tot pe tine te iau», ar fi-nsemnat acelaşi lucru. Mie nu mi-ar fi venit niciodată în minte să te raportez la alţi bărbaţi ca să-mi dau seama cât te-ar putea dori alte femei. Nu ne dăm seama că dezamăgirea este echivalentă cu un omor. M-ai omorât din imprudenţă. N-ai nicio vină. Fiindcă nu ştiai ce faci. Faţă de Dumnezeu, oamenii au însă o mare infirmitate: nu iartă celor care nu ştiu ce fac.
N-am fost niciodată lacomă, nici de bani, nici de lux, nici de mâncare, de nimic. Numai de tine am fost lacomă, de sufletul şi de trupul tău. Nu mă mulţumeam cu ceea ce-mi ofereai, îţi ceream. Ca o cerşetoare. Nu m-am gândit nicio clipă că e nedemn să cerşeşti. Am fost lacomă, şi Dumnezeu, în care nu cred, m-a pedepsit, şi mai ales m-ai pedepsit tu, singurul meu Dumnezeu.
Tu n-ai nicio vină.
N-aveai niciodată timp. Cât de puţin am stat de vorbă împreună: nu cred că mai mult de 20 de ore şi cred că măcar 15 dintre ele, de faţă cu alţii, despre lucruri indiferente, neutre, care n-aveau nicio legătură cu noi. Când eram singuri, în acele atât de puţine dăţi, îmi spuneai lucruri şi mai indiferente, despre spitalul tău, despre greutăţile meseriei, despre cele pe care ţi le făceau oamenii. Le ascultam, mă interesau, fiindcă făceau parte din viaţa ta. Judecata rece care s-a cuibărit mai târziu în mine îmi spunea că lucrurile astea ar putea să figureze într-o fişă de cadre sau într-un raport de activitate. Aveai o prudenţă a vorbelor şi mai mare decât a faptelor. Nu mi-ai spus niciodată de ce nu-ţi iubeai nevasta, pe cine-ai iubit, ce te nemulţumea, ce ţi-ai dori. Un singur lucru mi l-ai spus clar, răspicat, şi mi-l repetai cu grijă, din vreme-n vreme: «Nu ţi-am promis niciodată nimic şi ar fi criminal să-ţi promit ceva». Am o bună memorie afectivă. Ar fi ajuns să-mi fi spus o singură dată. Nu mi-ai promis nimic, nici nu ţi-am cerut şi nici nu ţi-aş fi cerut. Mă durea că nici dorinţa de-a fi putut să-mi promiţi vreodată n-o aveai. Îmi dădeai, involuntar poate, de-nţeles că locul meu era la marginea vieţii tale. E vina mea că ducându-mă la spectacol cu bilet de strapontină aş fi vrut ca un domn de pe-un fotoliu să-mi spună măcar că-i pare rău că nu-mi poate da fotoliul lui. N-ai schiţat niciun gest de regret că stăteam pe strapontină. De fapt, aşa e bine: să n-ai regrete asupra lucrurilor pe care nu le poţi schimba. Te purtai într-un fel care să mă descurajeze, e vina mea că n-am vrut să-nţeleg, că m-am încăpăţânat. Îmi par atât de ridicolă mie însămi. E vina mea că m-am mulţumit cu fărâmituri de la ospăţul la care fusesem invitată la bucătărie, nu în salon. Ce vină ai tu că-n mintea mea bucătăria a strălucit ani de zile sub lumina orbitoare, care se revărsa în mii de curcubee prin ţurţurii de cristal ai unui imaginar candelabru!
Singura dăruire totală între doi oameni e-n pat, aşa-mi spuneai. Poate că şi-acolo ai făcut economie de mijloace ca să respecţi principiul de-a nu mă angrena decât cu măsură în viaţa ta. Iartă-mă, am spus o răutate. Uneori, aş vrea atât de mult să te fac să suferi: dar nu cu vorbe – cu fapte. Aş vrea să mă iubească un bărbat şi să-l iubesc şi eu, iar tu să ştii şi să vezi, să fac şi să spun tot ce-ar putea să te doară mai mult, o durere de care sa te zvârcoleşti. Şi mai mult decât atât, aş vrea s-ajung ziua când goală şi culcându-mă cu-acest om să-mi spună cineva că vii tu în cameră şi eu să m-acopăr cu un cearşaf şi să spun: ei şi, dar nu «bonne mine contre mauvaise fortune», ci din toată inima mea repopulată de altă fiinţă şi de alte imagini. Iar sunt vinovată faţă de mine, iar alunec în ficţiuni, nu mi-a fost de-ajuns una! Tu n-ai nicio vină.
Îţi fac un singur reproş. Când mi-ai legat viaţa de-a ta – nu, nu e bine spus – de tine, fiindcă vieţile noastre au mers paralel şi-atât, mă cunoşteai de ani de zile, şi dac-ai avut cât de cât bănuiala fondului meu adevărat n-ar fi trebuit s-o faci. Ar fi fost destule femei fericite cu iubirea ta direct proporţională cu valoarea obiectelor. De ce trebuia să m-alegi tocmai pe mine, pe care m-ai făcut atât de nenorocită cu-această proporţionalitate? De ce m-ai ales tocmai pe mine, când ştiai să-ţi păstrezi totdeauna ultimii doi lei?
Şi-acum vreau să-ţi cer ceva, ca unui prieten: te rog nu mă chema niciodată, nu căuta să-nvii ceva ce ştii foarte bine că n-a murit. Ajută-mă să-mi pot demonstra că realitatea, oricare-ar fi ea, merită mai mult decât cea mai frumoasă ficţiune.
M-am rupt de tine când te iubeam, n-am vrut s-ajung niciodată la drojdiile urei.
Să ne-nchipuim c-am murit. Eu te-am plâns, te mai plâng şi-acum, dar într-o zi am să te-ngrop ca pe toţi morţii. Plânge-mă şi tu, o zi, două, cât crezi că merit, în inima ta atât de echilibrată, şi-ngroapă-mă, incinerează-mă, sfârşeşte cu mine. Şi vom fi amândoi asemeni celor care mor tineri şi frumoşi, pe care timpul nu-i poate altera în amintirea celorlalţi.
CAPITOLUL UNU
«Ce vânăt amurg…».
Prin vinete-amurguri, prin veştede ramuri, se-apropie toamna cu paşi arămii… Din vămile văzduhului, toamna pornise tiptil printre frunze moarte, printre vrejuri şi printre crengi trosnitoare, vulpe tăcută, măturând pământul cu coada, păşind cu sunet înfundat de labe prudente, scrutând orizontul cu ochi micşoraţi şi reflexivi, prospectând atent împrejurimile ca un strateg încercat.
Cu-o săptămână mai-nainte, pe Transfăgărăşan, din verdele-mbătrânit şi din rugină, din curcubeul de adori şi de transparenţe, vulpea – materializare a anotimpului – nu li se-arătase. Le ieşise-n cale-un cerb, indiferent în măreţia lui împodobită cu ample coarne rămuroase pe măsura vastelor ogive ale codrului, şi-un urs – adolescent, judecând după blană, după colţi, după cheful de joacă – născut şi crescut se vede într-o rezervaţie, fiindcă se-arăta prietenos cu oamenii şi le căuta societatea. Redat libertăţii, animalul primea danii comestibile şi-n semn de gratitudine, în timp ce donatorii imortalizau fotografic momentul de-nfrăţire-ntre specii, el le trăgea câte-o labă amicală.
«„Ce vânăt amurg…”. Hm! sună-a poezie… Numai Tudor citează când nu te-aştepţi, de parc-ar spune de la el».
În momentul acela, punga de nailon din mâna dreaptă a Sânzienei se sparse-n fund şi pe trotuar fugiră, care-ncotro, cele cinci vinete lunguieţe, «ultimele de anul ăsta», şi cele două kilograme de mere domneşti, cumpărate mai adineauri din piaţă, de la ţărani.
(«Of! De o mie de ori am zis să-mi iau nişte plase ca lumea, nu flendurile-astea, în care pui două paie, şi s-au dus dracu’! Bine că nu s-a rupt a cu untdelemn! Nu mă-nvăţ odată minte!».)
În timp ce Sânziana se moraliza – adunându-şi de pe jos proviziile şi-ncercând să le-nghesuie-n punga validă în care avea două «jumătăţi» de untdelemn, şi-n geanta maro, «de moaşă comunală» – o femeie de vârstă mijlocie, căruntă, îmbrăcată-ntr-un impermeabil verde, îi întinse o pungă de nailon şi se-apucă să-i ajute. Totul fusese recuperat.
— Vă mulţumesc, doamnă, şi nu vă supăraţi, dar să vă dau leul pe pungă, zise, trăgându-şi sufletul, Sânziana.
Femeia făcu semn cu mâna că nu era nevoie.
— Nu mă mai cunoaşteţi, doamna doctor! Ce să mă mai cunoaşteţi… şi femeia făcu un gest demonstrativ către părul cărunt, către faţa ridată, către corpul ei – piele şi os.
— Filipescu… Filipescu Angela, salonul 10… 1970, spuse rar Sânziana.
— Da, doamna doctor! Mă mir că nu m-aţi uitat.
— Cum să vă uit!
«Filipescu Angela, 36 de ani, muncitoare textilistă. Tentativă de sinucidere. Otrăvire cu „Sodil”. Hematoame pe tot corpul provenite din bătaie». O noapte-ntreagă luptase s-o scoale din morţi. Apoi plastia de esofag, trei luni în salonul 10, pat 7.
— Ce vă mai fac copiii, bărbatul?
— Mulţumesc, doamna doctor, băiatu-ăl mare-a terminat armata, e parchetar pe şantier, ăl mic e la liceul tehnic. Nenorocitu’ ăla, ne-a ajutat Dumnezeu de-a murit, a făcut ciroză, am pătimit ce-am pătimit, da’ măcar am scăpat. Acum, trăiesc şi eu pentru copii, să-şi facă şi ei un rost, şi pe urmă… Că vorba de mi-o spuneaţi dumneavoastră: i-am făcut – trebui’ să-i facem şi oameni. Că bărbaţii, dă-i dracu’, Doamne iartă-mă!
«Dă-i dracu’, dar parcă nu pe toţi», se gândi Sânziana.
— Am fost mai săptămânile trecute pe la spital c-am o cumătră internată, şi-am aflat că v-aţi mutat la alt servici şi că v-aţi… v-aţi divorţat cu soţul.
Sânziana înclină din cap în semn de aprobare.
— Ce să facem, doamnă Filipescu, aşa e viaţa…
— Dumneavoastră să fiţi sănătoasă, şi fetiţele.
(«Va să zică i s-a dat un raport complet. Fifi? Gina? Oricare… Că nu le mănâncă pe niciuna discreţia».)
— Foarte bine ziceţi.
Îşi mai făcură câte-o urare pentru ele şi pentru copiii lor, după care, doctoriţa Sânziana Hangan şi fosta ei pacientă, Filipescu Angela, îşi spuseră la revedere.
«„Nenorocitu’ ăla, ne-a ajutat Dumnezeu de-a murit”, parcă aşa spusese Filipescu Angela, salon 10, pat 7. Cum trebuie să se poarte-un om ca să-i consideri moartea o binefacere… Doamne, Doamne!
Când îi spusese Alexandru că trebuie să se despartă, poate că şi ea-i dorise moartea. Cât de elevat să fie un om – să nu vrea să te vadă mort, dacă-i dai o măciucă-n cap? Să nu vrea să i se facă o dreptate mai presus de ce oferă Justiţia?».
Sânziana avu un zâmbet ca la o pagubă de care te-ai consolat. Scutură apoi din cap, ca şi când ar fi jenat-o o şuviţă de păr. «Să mişcăm niţel „sediul central” ca să aşezăm altfel gândurile. Dacă n-ar fi fost simpozionul de microbiologie, când aş fi văzut eu Transfăgărăşanul?
…Ce drum, ce vreme, ce culori, câtă pace şi câtă măreţie. Şi noi doi, ca la-nceputul lumii. Am făcut drumul dus-întors fără să ne-atingem, fără exclamaţii de entuziasm, cu umilinţă, ca-n faţa unei minuni de nepătruns. De ce să nu ne trecem în revistă gândurile şi-amintirile frumoase, când le-avem? De câte ori n-am să mai merg în minte pe Transfăgărăşan? De câte ori n-au să-mi alunece gândurile-n prăpastia Barajului? De câte ori n-am să te strig „Mircea, Mircea!”? De câte ori nu strigam cu capu-n pernă, în adolescenţă, „Daniel, Daniel!”, invocându-te, nene Dal, iar tu habar n-aveai că te iubesc? De câte ori n-am strigat tare „Pavel, Pavel!”, încercând să domin vuietul mării de care e legat numele tău, Pavele? De câte ori nu v-am mângâiat cu sufletul, domnule doctor Naiculescu, îngânând ca pe-un refren dintr-un cântec de leagăn „Nini, Nini…”? Şi când eraţi în „lumea cu luminile”, cum zicea Maica, şi de când v-aţi dus. Iar dumneavoastră, domnule doctor Murgu, dumneavoastră sunteţi o permanenţă a vieţii mele sufleteşti. N-am să-ndrăznesc niciodată să vă spun… dar vă rostesc de multe ori numele într-o incantaţie care-l rostogoleşte-n adâncimi fără dimensiune.
Când am început să mă-ndrăgostesc de Mircea, m-am simţit vinovată faţă de dumneavoastră, mereu mă trezeam spunând „iertaţi-mă, domnule doctor, iertaţi-mă, sunt o fiinţă… o biată femeie, am încă vârsta la care dorinţa atârnă greu în balanţă, dar orice s-ar întâmpla, în sufletul meu…”. Nici nu ştiam că nu mint. Deşi îl iubesc pe Mircea…
Ce patetică sunt! Şi de ce să nu fiu? Şi faţă de tine însuţi, nici în tine însuţi să nu-ndrăzneşti să spui tot ce crezi, fără să-ţi fie ruşine, fără să te temi de ridicol, de lipsa de măsură?
Iar doctorul Kölönte… A, cu el e ceva încurcat. Parcă m-aş uita-ntr-o oglindă printr-un tifon. La orice m-aş fi aşteptat… dar să-mi dea un parfum… ce bine se asorta „Hermes Calèche”-ul cu vânăta din geanta „de moaşă comunală”. Becket, Ionescu, nişte dulci copii!».
La acest punct al monologului ei, doctoriţa Sânziana Hangan ajunse-n faţa apartamentului în care locuia de şapte ani. În deschizătura cutiei de scrisori – cutie mare de lemn băiţuit, «safe-ul băncii Angliei», cum îi zicea Maria, stătea-nfipt un braţ de crizanteme: bulgări mari de zăpadă imaculată, sfere opulente, sângerii, cu nervuri de aur, cataifuri ruginii, fideluţe mov, albe, roz-stins, coniac, champagne, galben ca puiul ieşit din ou, galben de smântână – un braţ de culori şi de forme peste care plutea un miros dulceag-amărui de miere şi de toamnă.
Sânziana lăsă pungile de nailon în dreptul uşii, scoase cu grijă cozile florilor din cutia poştală, una câte una, le ţinu pe braţul stâng ca pe-un copil, închise ochii şi le strânse la piept.
«Înseamnă că pleci, dacă n-ai şi plecat, altfel…», îşi spuse ea în timp ce-ncerca să descuie «yala».
— Stai că-ţi deschid eu, se-auzi dinăuntru glasul Mariei.
Şi uşa se dădu la perete. Sânziana stătea nehotărâtă-n cadrul ei.
— Pup, pup! zise Maria, şi-şi sărută mama pe frunte, obicei de când era mică, şi maică-sa trebuia să se-aplece pentru acest ceremonial tandru.
Acum, fata-şi întinse doar niţel capul, o sărută, apoi, cu o privire complice către flori, îi şopti:
— Ei, îm?
— Vreun fost pacient…
Fata închise un ochi.
— Şi de unde ştii că nu sunt pentru tine? o-ntrebă maică-sa.
— Faci mişto de mine?!
— Iar vorbeşti ca pe maidan?
— Stimată doamnă, folosesc un limbaj argotic, atâta tot, adăugă fata cu o dicţie pedantă, şuşotind apoi la urechea maică-sii:
— Avem oaspeţi… pe «dumnealui», de! pe tata.
— A!
— Când am venit acasă, la 12, c-a lipsit diva de fizică, le-am găsit «ca pe-o scrisoare la cutie»; şi-i arătă din ochi florile. Nu le-am luat, ca să le vadă mahalaua, şi Maria făcu un gest larg către uşile de pe palier.
*
De fapt, Maria nu le luase fiindcă ştia că vine taică-său. Chiar dacă-ntre părinţii ei totul era de mult mort şi-ngropat, nu prindea rău ca «domnul», să vadă că fosta nevastă nu era de lepădat, îşi zicea Maria cu mintea ei de şaisprezece ani.
De câte ori venea taică-său şi-ntreba unde e Sânziana, Maria-i răspundea invariabil: «cu vreun gagic la cinema», folosind «neologismul» foarte en vogue cu intenţia de-a-şi enerva tatăl.
«Unde-ai învăţat să vorbeşti aşa?», o-ntrebă acesta.
— În societate, şi dacă nu-ţi place, regret. Ce vrei, sunt un copil semi-orfan.
Sânziana, care-şi cunoştea copiii, ştia de ce fata ei cea mare îşi compusese un asemenea personaj «sictirizant» – cum ar fi spus cei din aceeaşi generaţie cu ea – pe care nu scăpa nicio ocazie să-l arboreze şi să-l joace în cele mai mici amănunte în faţa lui taică-său, ca o actriţă de mare talent, îndrumată de mână de maestru.
Aproape după fiecare vizită paternă, Maria răbufnea, blagoslovind-o ca la uşa cortului pe actuala nevastă a lui taică-său şi netrecându-l cu vederea nici pe acesta, cu toate-ncercările Sânzienei de-a o domoli.
— Ce, vine-aici să-şi verse nervii pe care şi-i face cu «marea vedetă»? Vine să ne şicaneze pe noi că aia a dumnealui se culcă cu altul?
— Maria, te rog să taci, te rog să taci, că dacă nu, plec pe stradă.
— Sigur, să tac cum ai tăcut tu! Ca o… bleaga. Vine una şi-ţi ia bărbatul şi tu zici «ia-l, scumpi, dacă-ţi trebuie».
— Tu ce-ai fi făcut în locul meu?
— Ce-aş fi făcut?! Mă duceam la «aia» şi-o luam de ciuf şi măturam trotuarul cu ea şi-i ziceam «paştele şi Dumnezeii mă-tii de… lasă-mi bărbatu-n pace că, de nu, te pocesc!». Aşa i-aş fi zis, şi-aşa i-aş fi făcut, nu ca tine, distinsă doamnă doctor.
Şi Maria se roşea şi se zburlea ca şi când scena s-ar fi petrecut în realitate.
Sânziana Hangan n-avea nici o-ndoială în ceea ce priveşte eficacitatea reţetei propusă de fiică-sa. Mai întâi, pentru că majoritatea oamenilor se teme de scandal şi «marea vedetă» ar fi dat poate-ndărăt în faţa unei asemenea vehemenţe; în al doilea rând, pentru că Alexandru s-ar fi simţit flatat de-această vehemenţă şi-ar fi socotit-o, vanitos cum era, o dovadă de dragoste din partea nevestei sau măcar o dorinţă tenace de a-l păstra. Pe când ea…
Şi, dintr-odată, inima fetei se-nmuia şi-o lua-n braţe pe maică-sa, ca pe-un copil prostănac, şi-o săruta şi-o săruta şi-i sufla la ureche:
— Dă-i dracu’, noi să fim sănătoase.
*
Maria îi întinse maică-sii cheia cutiei de scrisori, apoi se-aplecă şi ridică cele două plase cu provizii.
— Vezi că mai e ceva-n cutie, zise ea şi făcu stânga-mprejur, spre bucătărie, fără să mai privească-ndărăt.
În cutie, Sânziana găsi un plic albastru, pe care scria, cu un scris necunoscut, «Doamnei doctor Sânziana Hangan», şi un pacheţel lunguieţ, un etui ca de stilou, învelit într-o hârtie cu steluţe aurii. Deschise scrisoarea.
«Ţi-am urmat sfatul. Trebuia să plecăm săptămâna viitoare. Totul s-a precipitat. Aseară, am aflat că plecarea este pentru azi la 10. Te-am căutat la Institut, centrala era stricată. Nu mă certa. Rămâi cu bine, înţeleaptă mea iubire,
Mircea».
Citi scrisoarea de câteva ori. Îşi înăbuşi un oftat fiindcă auzi paşii Mariei. «Înţeleaptă mea iubire…».
Deschise maşinal ambalajul cu steluţe aurii sub care se afla o cutiuţă cu capac bombat. Într-un culcuş de mătase vişinie, strălucea molcom o brăţară filigranată aurie, împărţită-n casetoane mici, împodobite alternativ cu jad şi cu ochi de tigru. Pe interiorul capacului Sânziana citi «Chinese jewels».
Maria, care venea din bucătărie cu paşi mari şi cu gura plină de ce avea să-i mai spună, înghiţi în sec.
— Puşică, ce e cu tine? rosti ea cu glas matern şi-şi mângâie mama pe cap şi pe obraz.
Se uită apoi în cutiuţa de mătase, apucă delicat brăţara şi o prinse la mâna stângă a maică-sii, deşi întâmpină împotrivire.
— Ţi-a dat-o ca s-o porţi, nu? Hai în casă, îi spuse ea rugător, şi-o luă pe după umeri.
«Săraca de tine, ce-o fi-n bietul tău sufleţel», se gândi fata.
— Bună ziua, îşi salută Sânziana fostul bărbat.
— Sărut mâna.
Alexandru o cântări de sus şi până jos. În lumina roşiatică ce pătrundea prin fereastra sufrageriei, mare cât peretele, Sânziana i se păru frumoasă. «Nu mi se pare, chiar este». Verdele stins al scurtei de catifea, pusă peste un pulover gălbui cu guler întors, îi venea bine; se asorta cu părul ei castaniu, cu faţa bronzată, în care ochii cu paiete aurii păreau mai luminoşi şi mai deschişi decât de obicei; scurta scotea în evidenţă şoldurile, care se curbau domol într-o fustă-n carouri cărămizii, oranj şi galbene, aşezate-n biais. Pantofii montanţi, cu un pic de toc, dădeau eleganţă gleznelor şi picioarelor drepte ca o linie stilizată continuu din care nu se detaşa niciun muşchi.
«Are o strălucire…», îşi zise Alexandru şi i se aprinse privirea, «strălucirea pe care o capătă orice corp când se ştie iubit», trase el concluzia, uitându-se avid la fosta nevastă. Îl apucă un fel de iritare.
Sânziana se duse-n camera ei să pună scrisoarea şi cutia brăţării-n dulap. O clipă o bătu gândul să-şi scoată brăţara de la mână. «La urma urmei, de ce? Singura care n-ar fi trebuit să ştie, Maria, ştie. În rest…!». Mai strânse o dată la piept florile pe care le ţinuse tot timpul pe braţul stâng şi le puse-n patul ei îngust. Când reveni-n sufragerie, Alexandru se-apropie de ea, o apucă de ceafă şi vru s-o sărute. Sânzienei îi bătu inima repede şi simţi o greaţă şi o nelinişte ca la un început de boală.
Se uită la el atât de surprinsă, încât Alexandru renunţă.
Maria veni-n sufragerie cântând asortat cu pasul milităros pe care-l adoptase ad-hoc: «La oaste când am plecat, Lino, Leano…».
Fata era-mbrăcată acum într-o fustă care abia dacă-i depăşea cu un lat de palmă puloverul gros de lână seină, foarte mulat pe bustul din care sânii abia mijeau. Îşi ridicase părul într-un coculeţ, drept în creştet, şi-nfipsese-n el două măciulii mari de sidef, foste ace de pălărie ale răposatei sale bunici, Smaranda Hangan. Îşi vopsise puternic pleoapele cu albastru, iar pe degete îşi înşirase tot felul de «bijuterii» luate de la «tinichigerie», până-n doişpe lei bucata.
Sânzienei îi veni să râdă mai ales de boiala de pe pleoapele ei – truc nou de ultimă oră, bine-nţeles – căci până atunci n-o văzuse niciodată «travestită» astfel. Îi veni să-i spuie «ce te-ai boit ca o paţachină?», dar se gândi că nu trebuia să-i strice fetei efectele faţă de taică-său.
Alexandru, contrariat de tot ce se petrece-n fosta lui casă – şi, de ce n-ar fi recunoscut-o, mai ales de braţul de crizanteme din cutia de scrisori, iar acum, de brăţara de la mâna Sânzienei – cu un glas care se străduia să nu-i trădeze enervarea, se adresă fiică-sii pe-un ton ironic:
— Faci reclamă pentru vreun circ sau pentru vreo fabrică de ciorapi-chilot?
— Ei bine, domnule, nu! Nici circ, nici izmeno-ciorapi! Îmi fac propria reclamă! «Lume, lume! veniţi de vedeţi: şarpele boa, şapte metri de la cap la coadă, zece metri de la coadă la cap!».
Sânziana izbucni-n râs, în timp ce Alexandru se roşi de indignare: mai mult de râsul ei decât de ireverenţa fiică-sii.
Maria, făcându-se că ignoră impresia pe care le-o produsese părinţilor, i se-adresă pe-un ton oficial maică-sii:
— Doamnă doctor, în ordine cronologică, aţi fost căutată de H. B.-uri şi de un domn Pavel Vlas care vă va mai căuta în jurul orei 6.
La numele «Pavel Vlas», Sânziana simţi nevoia să se-aşeze.
Fata continuă, fără să-i fi scăpat reacţia maică-sii («O fi ăl cu florile şi cu brăţara? Că altul cine să fie?»):
— V-am făcut un piuré de cartofi, chiftele prăjite şi salată de varză roşie ca să vă refaceţi forţa fizică şi ca să vă păstraţi frumuseţea. În baie, veţi găsi înmuiată cu «„Far” – produs excepţional, spală, albeşte, înfrumuseţează şi, dacă ştii să te porţi, face şi ouă» – veţi găsi înmuiată, precum v-am spus, lenjeria de pat din terocel imprimat – 18 lei metrul – a doamnei doctor Sânziana Hangan şi-a fiicelor sale, domnişoara Maria Bujor şi Ana Hangan. Acum, să vă pun o-ntrebare: doriţi să mă duc s-o iau de la grădiniţă pe sora mea, zisă «falfabeta»?
— Cum vrei; când am trecut pe-acolo se jucau în curte, aşa că poţi s-o laşi până spre 6.
— Mă rog, dacă este la alegere… Până una-alta, vă rog respectuos să-mi permiteţi să mă deplasez până-n piaţă spre-a cumpăra din sectorul particular nişte cucurbitacee, popular zise tărtăcuţe, pentru decoraţiuni interioare.
— Ai bani?
— Ca la turci, doamnă, ca la turci. Domnule, i se adresă lui taică-său, dacă doriţi să mă-nsoţiţi, plăcerea e de partea mea, dacă rămâneţi cu doamna, şi n-am să vă mai găsesc când mă întorc, vă spun: rămâneţi cu bine şi transmiteţi, vă rog, salutările mele, doamnei, soţia dumneavoastră, şi fiului dumneavoastră, mon demi-frère. Doamnă, domnule, bună ziua!
La ultimele cuvinte, îi salută scurt, dintr-o-nclinare de bărbie, le-ntoarse spatele şi, cu un mers graţios şi elegant, care-i punea-n valoare corpul nepârguit, se-ndreptă spre uşă.
«Aşa trebui’ să fi fost soacră-mea la vârsta ei», se gândi Alexandru. «Aceiaşi ochi albastru-nchis, acelaşi păr negru, la fel de subţirică, la fel de frumoasă!».
— Ţie nu ţi se pare că fata asta exagerează? o-ntrebă Alexandru pe Sânziana.
— În ce fel? îl întrebă Sânziana la rândul ei, fără niciun interes în glas.
În momentul acela, sună telefonul.
— Alo! Da, nene Daniel… A şi trecut un an?!… Direct la Belu… Da, ştiu, De câte ori merg la Mama şi la Tata, trec şi pe la el. Bine, la 11. La revedere.
«Un an de când v-aţi dus, domnule doctor Nini Naiculescu. Nini, Nini». Tot trecutul dădea năvală asupra ei. Pavel, Nini, chiar şi Nenea Daniel, chiar şi Alexandru. «Şi tu, Mircea, eşti şi prezent şi trecut… Trecutul e o-ncăpere din prezent în care intrăm mai rar. N-avem decât să deschidem o uşă, atât, şi suntem în trecut, iar uşa asta se deschide singură foarte des».
— Scuză-mă, te rog. Să revenim la ce vorbeam. De ce crezi că Maria exagerează, mai degrabă cu ce?
— Bine, dar tu n-o vezi cum umblă-mbrăcată, cum se boieşte? Cum o laşi?
— Chiar dac-ar umbla aşa tot timpul şi n-aş avea ce să-i reproşez: aşa umblă, să nu exagerez, 80 la suta din generaţia ei. Şi generaţia asta nu e cu nimic mai rea decât altele. Acum, am să-ţi spun ceva pe care din solidaritate cu ea n-ar trebui să ţi-l spun: umblă aşa numai când o vezi tu. De exemplu, fusta cu care era îmbrăcată n-o mai poartă de cel puţin doi ani. O şi uitasem. Vrea cu orice preţ să te contrarieze. E un mod copilăros de a-şi manifesta sentimentul de frustrare.
— Ce fel de frustrare?
— Nu te face că nu pricepi! De copil părăsit de tată.
— Bine, dar cred că nu mă poate-nvinui de nimic, cred că nu-i lipseşte nimic.
— Nu-i vorba de ce crezi tu, e vorba de ce crede ea. Cred că eşti convins că eu n-o influenţez în direcţia asta; ba, dimpotrivă: mă străduiesc să-i demonstrez că relaţiile dintre un bărbat şi-o femeie n-au legătură cu cele părinte-copil. Că tu nu mai eşti bărbatul meu, dar că eşti tatăl ei. E mare şi judecă singură şi, mai ales, ca mulţi adolescenţi, trece printr-o perioadă de negare şi de nonconformism. Şi te-a ales pe tine ţap ispăşitor.
— Nu-i săptămână-n care să n-o văd; o iubesc; cred, sper, că nu-i lipseşte nimic.
— În acest «sper» simt o nuanţă de dubiu. În sinea ta, cred că te-ndoieşti că nu-i lipseşte nimic. Şi dă-mi voie să-ţi traduc acest dubiu: în gândul tău, îţi spui, bine-nţeles, că ce-i dai tu ei, împart eu cu cealaltă, cu cea din flori. Nu-i aşa? Vreau să ştii că tot ce prisoseşte din stricta ei întreţinere, a Mariei vreau să zic, depun pe-un cec, pentru ca-n momentul când i-or trebui banii ăştia, să-i aibă.
— Ai putea s-o-mbraci mai bine.
— E-mbrăcată decent, cum trebui’ să fie o fată de vârsta ei. Nu vreau să capete gustul boarfelor, să devină «borfomană», cum zice ea. Nu-i cu nimic mai prost îmbrăcată decât mine, iar eu sunt adultă, nu mai cresc. Vreau să ştie să cântărească banul, să aibă mentalitatea unui om care trăieşte dintr-o suma fixă. Eu trăiesc ca toţi oamenii din categoria mea. Dar nu boarfele-i lipsesc ei.
— Sunt sigur c-ai să spui ceva care să mă acuze.
— Nu-i vorba nici de acuzat, nici de scuzat. Numai că, vezi, copiii de părinţi despărţiţi sunt cu părintele «lipsă» ca nevestele de navetişti: fiecare cu viaţa lui. Eu te-nţeleg. Eu am ajuns la vârsta când înţeleg orice, dar nu-i poţi pretinde nimănui să fie gata-nvăţat de când se naşte. La copiii cu părinţi despărţiţi apare totdeauna un dezechilibru, mai grav sau mai puţin grav, ca-n cazul Mariei: copiii ăştia n-au o idee clară despre ce este o familie. Nici eu, de altfel, dacă stau bine să mă gândesc, n-am avut o idee limpede-n privinţa asta. Cred totuşi că-n mintea mea lucrurile erau mai clare decât într-a Mariei. Eu ştiam că n-am tată. Ştiam că el murise pe front şi că niciodată n-am să am tată. Şi n-am suferit afectiv de lipsa asta, fiindcă eu nu l-am cunoscut pe Tata. Am suferit, când mi-am dat seama, social, ce dezarmat e un copil când n-are un bărbat în spate. Dar afectiv nu puteam suferi după ceva ce nu cunoscusem. Mie n-avea cine să-mi tulbure apele. Maria însă – cum spune ea, în glumă, dar nici nu-şi dă seama câtă dreptate are – este o semi-orfană.
— Am impresia că ai fi preferat să fie orfană de-a-devăratelea, zise el cu-o ironie pe care-o dorea benignă.
— Eu? încerc să-ţi explic ce se-ntâmplă cu ea. Pentru ea e mai bine să aibă un tată, scriitor cunoscut, cu un statut social… decât să aibă doar mamă: o obscură doctoriţă de laborator…
— Cum are cealaltă.
— Exact, cum are cealaltă! Cealaltă are însă un statut sufletesc cert: ea n-a avut, n-are şi n-o să aibă niciodată un tată. Eu sunt unicul ei părinte, aşa cum a fost Mama pentru mine. Sper să nu simtă lipsa asta niciodată. («Ce-o fi vrând Pavel?».) Mariei însă tu îi lipseşti. Nici nu te-ar iubi… nici nu te-ar urî… nici indiferent nu i-ai devenit.
— Cum ţi-am devenit ţie…
— Eu am o putere de-a mă vindeca, o putere ca şopârlele. Le rupi coada, ele trăiesc mai departe. N-am fost în viaţa mea bolnavă în afară de bolile copilăriei şi de-o gleznă luxată. («Ce fericită m-a făcut glezna asta. Mi-aş fi scrântit toate-ncheieturile cu mâna mea numai să…».) Nici Mama n-a fost. Am să mor probabil ca ea, repede şi fără să sufăr. Cel puţin îmi place să sper.
— Hai să nu mai dramatizăm.
— «Hai să nu mai dramatizăm»! Ce convenţional sună vorbele astea! Şi despre ce să vorbim? De fapt, afară de ce o priveşte pe Maria…
— N-avem ce ne spune, nu-i aşa?
— Chiar aşa! Ce să ne spunem? Oamenii despărţiţi n-au prezent, nici viitor comun. Ei au numai un biet trecut din care, dacă-l tot pigulesc şi-l tot vântură, în loc să-l lase să-şi doarmă somnul, fac un venin al prezentului. Şi de venin nu duce nimeni lipsă… Mie mi-e foame, dacă vrei să mănânci din chiftelele şi din piureul făcut de Maria, poftim, dacă nu, aşteapt-o, fă ce vrei. («Doamne, de ce-o fi telefonat Pavel?».)
Sună din nou telefonul.
— Alo, da, doamnă. Mi-a spus Maria, dar am uitat, nu vă supăraţi… Da, e unul dintre cei mai buni chirurgi din generaţia mea, aş îndrăzni să spun chiar cel mai bun… îl cunosc, am fost colegi de grupă… Cum să nu… O clipă numai, să scriu în carnet…O-lim-pi-a Ma-te-es-cu. Bun. Mă duc chiar mâine dimineaţă… Aha… un coleg în trecere prin Bucureşti, el le-a pus… Bun… Sărut mâna…
— Am lichidat şi cu H. B.-urile.
— Cu ce?
— Cu haş-beu-rile, care nu reprezintă simbolul vreunui vaccin sau al vreunui ser, ci se traduce prin «hoaşte bătrâne» zise şi «haş-bilici», cum le-a botezat fiica noastră comună pe «tinerele» mele vecine, pe care nu le are la inimă.
În timp ce dădea aceste explicaţii filologice, Sânziana îi oferi fostului ei soţ un scaun la masa din bucătărie, iar ea se-aşeză-n faţa farfuriei întinse, pusă peste un şervet imprimat cu fructe.
— Nu vrei o chiftea?
— Aş bea ceva.
— «Cico» sau «Pepsi», altceva n-am. Băuturi beţive nu se beau în casa asta decât din an în paşti. Adusese Tudor nişte coniac, dar l-a băut tot el, pe tot.
Numele lui Tudor nu-l binedispuse defel pe Alexandru.
— Anul ăsta am vrut să vin la 24 iunie pe-aici, dar mi-ai spus că nu eşti acasă.
— De 24 iunie?
— Da, de ziua ta. Sânzienele, sânzienii, Sanctus Joannes. Dar ai spus că nu eşti acasă.
— Nici n-am fost. Am mâncat cu fetele-n oraş. Mi-a spus Maria că-mi taie mâinile dacă spăl vreo farfurie de ziua mea. Şi dac-aş fi fost acasă crezi că trebuia chiar să vii?
— Sânziana, ori de câte ori fac o tentativă de-a stabili nişte relaţii… umane între noi, o respingi. Nu suntem nici primii, nici ultimii oameni care se despart. La urma-urmei, ne-am despărţit foarte civilizat.
— Ce e drept, nu ne-am azvârlit cu oalele-n cap… Numai că motive pentru care să ne mai vedem… Afară de Maria, «motiv» obligatoriu, ce mai avem de-mpărţit?
— Crezi că le dai un exemplu bun cu flori, cu…?
Şi, uitându-se la brăţara Sânzienei, Alexandru atacă brusc subiectul care-l râcâia pe suflet de când intrase-n casă, trecând peste întrebarea fostei lui neveste, căreia i se opri chifteaua-n gât. Altădată, l-ar fi poftit pe uşă-afară pentru asemenea indiscreţie, acum însă, într-o dispoziţie generoasă din pricina dragostei pentru Mircea, neliniştită de telefonul lui Pavel şi copleşită de amintirea lui Nini Naiculescu, pe care-a doua zi prietenii aveau să-l pomenească, îi răspunse lui Alexandru cum ar fi răspuns oricui i-ar fi pus o astfel de întrebare.
(«„La-nceput ai să-l urăşti, ai să-l scoţi din rândul oamenilor, pe urmă, are să-ţi devină indiferent şi n-ai să mai cheltuieşti niciun sentiment pe el, şi mai pe urmă, ai să te uiţi la el cum de fapt trebuie sa ne uităm la fiecare semen al nostru când începem să-l considerăm prin prisma unui singur sentiment: înţelegerea”. Măicuţa mea dragă, totdeauna ai avut dreptate».)
— Dacă te-ar auzi cineva, ar zice că te porţi ca un bărbat gelos. Alexandru păli atât de tare că, un moment, Sânziana se gândi că i se făcuse rău. («N-ai învăţat nimic de la „marea vedetă”, mare, într-adevăr, în viaţa ta n-ai să ştii să ascunzi ce simţi».) Eu însă ştiu că nu poate fi vorba de-aşa ceva şi de-asta am să-ţi răspund ca unui părinte îngrijorat de educaţia copilului său, educaţie pe care n-are timp s-o supravegheze. Aşadar: n-ai niciun motiv să fii neliniştit de «exemplul» pe care li-l dau fetelor mele, din care una e şi a ta. Nu văd la mine decât o viaţă de om cinstit şi-atât. În casa asta în afară de nenea Daniel, de nenea Matei şi de Tudor, nu calcă decât rar picior de bărbat, şi atunci, en tout bien, tout honneur. Nu merg nicăieri fără Maria vorbesc de câte-un spectacol la care mă mai duc din an în paşti, că de vizite… Dumnezeu cu mila… Iar ea nu face un pas pe care să nu i-l ştiu. Mulţi părinţi ar vrea să aibă un copil ca ea. Fata asta-n viaţa ei n-a luat o meditaţie şi-a fost şi este printre cei mai buni copii din clasă. De când cu moda meditaţiilor, bagă părinţii mii, zeci de mii, în fundul copiilor şi de multe ori degeaba. Când am vrut să ia nişte lecţii suplimentar la engleză mi-a spus: «Mi-a dat statul cap să-l folosesc; într-o lună, îţi promit să fiu prima la engleză». Şi este. M-ajută cât poate, nu cere nimic mai mult decât îi dau eu; pentru fiecare leuţ se justifică. E un copil bun, înţelegător şi echilibrat. Şi pe lângă toate astea care sunt preţioase pentru ea, ceva tot atât de preţios mai ales pentru mine: mă iubeşte.
— Dar te şi respectă?
— Mă respectă, poţi să fii sigur. De altfel, nu iubeşti cu-adevărat decât pe cine respecţi… Dar nu ţi-am răspuns la-ntrebare. Să ştii că florile şi… sunt ceva cu totul întâmplător şi chiar dacă n-ar fi… Maria nu mai este copil. E-n stare să-nţeleagă lucruri pe care nu le vede şi despre care nu vorbim. Ar fi fericită să primesc în fiecare zi flori şi mai ales să ştie că mă iubeşte cineva pe care l-aş iubi şi eu. Dacă un om deştept, frumos, cunoscut, prin nu ştiu ce minune, m-ar lua-ntr-o zi de nevastă, nu ştiu cât de… fericită aş fi eu, ea însă nu şi-ar mai încăpea-n piele. N-am să uit cum arăta când am ţinut anul trecut o comunicare la congresul de microbiologie. Nu trăia, plutea. Toată lumea a felicitat-o. Pe scările Institutului, mi-a şoptit la ureche: «E cea mai frumoasă zi din viaţa mea. N-am fost niciodată atât de mândră». Şi-a-nceput să plângă. Am mai coborât câteva trepte şi mi-a şoptit iar la ureche, de data asta cu un glas mic, în care se-adunase toată părerea de rău din lume: «De ce n-a trăit şi Buniţa să te vadă?». Şi-am început să plângem amândouă, şi-atâta am plâns că nu ştiau colegii ce s-a-ntâmplat cu noi de nu mai apăream la C.O.Ş., unde s-a dat o masă cu toţi participanţii.
Sânziana-şi şterse două lacrimi cu degetele, sperând să le facă neobservate. («Când am să-nvăţ să vorbesc despre tine, Mamă, fără să plâng?».) Îşi drese glasul, oftă, şi i se-adresă lui Alexandru pe-un ton de constatare:
— Pentru un părinte nimic nu este mai important decât să fie iubit de copilul lui. Dacă nu ştii să-l faci să te iubească – e o cauză pierdută. Eu n-aş vrea de la fetele mele decât să mă iubească aşa cum am iubit-o eu pe Mama. Acum, când am copii, îmi dau seama cât am iubit-o pe Mama.
*
«Ce copil n-ar fi iubit o asemenea mamă? Un om de-o cinste ireproşabilă, de-o tenacitate şi de-o răbdare cum eu, cel puţin, n-am mai văzut: dreaptă, înţeleaptă, blândă, şi frumoasă, şi-nvăţată. O ţărancă învăţată, învăţată cum numai ţăranul cu mintea lui proaspătă şi avidă poate-ajunge. Eram gelos că Sânziana o iubea mai presus de orice. Iar eu aş fi vrut… Eram umilit de ştiinţa ei şi, ca un prost, mă ofensau observaţiile pe care mi le făcea, în loc să fi deschis ochii şi să fi ciulit urechile să-nvăţ de la ea. Şi Sânziana, crescută de-asemenea mamă, ştia mai mult decât mine… şi asta mă irita. Mă irita că-n sinea lor mă judecau… şi că nu mă socoteau la-nălţimea lor. Aş fi vrut ca soacră-mea să mă admire, şi mă admira. Dar eu aş fi vrut – fără nicio rezervă. Aş fi vrut să mă găsească perfect. Când îmi bătea la maşină, îi acceptam toate sugestiile. Cum mi-a devenit soacră… parcă mă pişcase strechea. Când mi-aduc aminte de „pontifus maximus”… Şi pe lumea cealaltă o să-mi fie ruşine. Parc-o aud, cu vocea ei care ştia atât de bine să fie neutră când spunea un lucru neplăcut sau grav: „S-a strecurat o greşeală: este pontifex nu pontifus”, iar eu – cocoşul nătărău care se crede mai presus de toate orătăniile fiindcă se poate cocoţa pe gard, am găsit o explicaţie „genială” pentru ignoranţa mea. „Nu e o greşeală de tipar; eu îl simt altfel pe pontifus, mai expresiv mai cuprinzător, aşa că-l las cum este”. „În cazul ăsta şi şuşă trebuie să ţi se pară mai cuprinzător decât şosea”, a zis ea, şi-atât a fost. Din ziua-aceea, nu i-am mai dat să bată nimic la maşină. Cel mai mult din firea ei mă supăra lipsa de reproşuri. Niciodată niciun reproş. Mi-era groază, pur şi simplu, să-i spun că mă despart de Sânziana, mai groază decât să-i spun Sânzienei. După ce mi-am luat inima-n dinţi şi i-am spus, ea, ca şi când ce auzise era lucrul cel mai obişnuit, mi-a răspuns: „M-aşteptam… de vreo… şase luni. Ţi-aduci aminte ce ţi-am spus când mi-ai cerut-o pe Sânziana?… Să-ţi spun eu. Ţi-am spus: Nu vă potriviţi şi s-ar putea ca mai curând sau mai târziu să vă daţi seama de lucrul ăsta. Eu cred că nu faceţi bine… Şi ţi-am argumentat şi de ce! Acum nu mai are nicio importanţă. Important este că Maria are să fie un copil cu părinţi despărţiţi. Te-ai gândit bine? Sigur că te-ai gândit, dar, pentru moment, asta nu ţi se pare mare lucru. Îmi fac încă o datorie: te previn că dacă cine ştie cum, vreodată – acum ai să spui un ’nu’ categoric – dacă vreodată, că nimeni nu-şi ştie de la-nceput toate cărările vieţii – dacă vreodată ai vrea să te-mpaci cu Sânziana, aşa ceva nu se poate. O cunosc atât de bine că aproape ştiu şi ce ţi-ar răspunde. Dar, mă rog… să lăsăm pronosticurile. Vreau să-ţi mai spun ceva şi cu asta, ce v-o da Dumnezeu fiecăruia. Faci o mare greşeală. Dai mălaiul din mână pe vrabia de pe gard. Dragostea vine şi trece. Căsătoria e o instituţie, iar lumea e nesfârşită: posibilităţi de combinări, câte clipe are viaţa. Sânziana, pe lângă alte calităţi, are una care astăzi ţi se poate părea fără importanţă, dar pe care s-ar putea s-o regreţi: are o mare capacitatea de a tolera defectele. Şi încă o calitate, cea mai mare, cea mai profundă: e un om al datoriei, nu pune niciodată plăcerea înaintea datoriei: ’Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să moară’”, încheiase ea cu un citat, ca să atenueze tonul grav al monologului pe care-l recitase-n faţa mea. Câtă dreptate a avut… Am dat un om al datoriei pe-o colecţionară de plăceri…».
*
Tăceau de câteva minute, fiecare cu gândurile lui.
— Să-mi fie de bine, zise Sânziana, ca să curme într-un fel tăcerea, în timp ce-şi strângea farfuria şi tacâmul pe care le puse-n chiuvetă şi lăsă apa să curgă un pic peste ele.
— Hai să mergem în sufragerie că vreau să-mi croiesc ceva şi am nevoie de-o masă mare.
În trecere, luă din dulapul de pe culoar un pachet ambalat într-o hârtie a magazinelor «Romarta». Lăsă pachetul pe servantă, în sufragerie, şi se duse-n camera ei, după cutia de lucru. Dădu cu ochii de crizantemele care stăteau răsfirate-n mijlocul patului ca un evantai pufos, imens. Luă un vas din vestibul, se duse-n bucătărie, îl umplu cu apă, se-ntoarse-n cameră şi aşeză florile cu grijă, preocupată să le-mbine cât mai armonios culorile. («Dragele mele, iubitele mele, iertaţi-mă că v-am lăsat atâta vreme fără apă, dar a năvălit trecutul peste mine. Voi nu ştiţi asta…Ce-o fi cu Pavel? În viaţa mea n-am fost mai neliniştită…».)
În sufragerie, îl găsi pe Alexandru-n picioare, uitându-se prin fructiera aşezată-n mijlocul mesei, pe un petec rotund de ţesătură aurie – căci se uita prin ea şi nu la ea. Acest obiect, o imensă cupă suprapusă unei cupe mai mici, răsturnată, în chip de picior, îl fascinase totdeauna.
Privită pe dinafară, fructiera părea o lume submarină încremenită, în care nimic nu era formă sau culoare precisă. Valuri verzui, violacee, gălbui, sângerii, se topeau unele-ntr-altele, pentru a se despărţi apoi într-o profuziune de franjuri, de aripi, de nervuri, de lamele ale unor plante sau ale unor animale fabuloase, ori forme ale materiei de dinaintea-mpărţirii pe regnuri. La bază, într-o cută a lumii aceleia haotice, se rătăcise o semnătură caligrafiată copilăreşte: Gallé.
(«Câtă artă într-o sticlă. Pe care-o faci ţăndări dintr-o mişcare neatentă».) Gratuitatea acestei mari investiţii îl tulbura. Sânziana îi întrerupse meditaţia. Cu mâini atente, ca şi când ar fi umblat cu o bombă, ea luă vasul şi-l băgă în servantă, încuindu-l cu cheia.
*
Sânziana le explicase fetelor ei că vasul acela era lucrul cel mai preţios din casa lor, că el costa o «avere», iar ele n-aveau voie să-l atingă, drept care Maria şi Ana îl ocoleau aproape superstiţios. O colegă de laborator, cu care lucrase-ntr-o după-amiază la nişte coeficienţi, preţuise gallé-ul la 15.000 de lei «pe puţin», ceea ce pe Sânziana n-o tulburase deloc; în schimb, cifra făcuse mare impresie asupra Mariei.
— Auzi tu, «Falfabeta»? 15.000 de lei! Ştii tu ce-nseamnă asta?
— Un număr de casă? o-ntrebase la rândul ei «Falfabeta», duios neştiutoare-ntr-ale cifrelor.
În ochii Sânzienei, lucrurile aveau valoare prin frumuseţe, deşi frumuseţea şi preţul se află de multe ori într-o interdependenţă justificată. Pe lângă frumuseţe, vasul avea o valoare afectivă deosebită pentru Sânziana. El era – împreună cu-o cruciuliţă de aur cu lănţişorul ei, pe care Sânziana le scotea de la gât numai la baie şi la mare, darul pe care i-l făcuse ei de botez «Naşa-mare», coana Luxiţa Bantaş, bunica profesorului Daniel Şerban, «nenea Dal», străbunica lui Tudor Şerban, naşă din neam în neam a familiei Sânzienei dinspre mamă.
«Sânziana, tu şi cu Smaranda sunteţi finele mele cele mai dragi, şi am de unde-alege, că n-or face-un regiment finele mele, dar o companie tot fac», zicea «Naşa-mare», căreia toţi cei apropiaţi îi spuneau – de la treizeci şi cinci de ani, de când se făcuse soacră – Coana-mare. Coana-mare-şi scandalizase familia – mai precis pe fiică-sa, Luţa, pe gineri-său, Sică Şerban, şi pe nepoată-sa, Marie-Jeanne («scandalizabilii, mimozele senzitive ale neamului», cum îi lua Coana-mare peste picior) – cu-asemenea risipă-n nişte vremuri atât de tulburi, ca anul ’40. În timp ce fiică-sa, Luţa Şerban, scotocea toată casa până s-aleagă lucrul cel mai nefolositor, cel mai prăfuit sau cel mai urât ca să-l dea-n dar – în împrejurări asemănătoare, Coana-mare cumpăra sau alegea ca pentru sine: «Ori dai ori nu dai. Adică să-i dau altuia ce nu-mi place mie? Niciodată! Dac-o fi, Luţo, mamă, să sărăcim, să ştii că nu dintr-asta o să ni se tragă», îşi liniştise ea fiica în legătură cu darul destinat fină-sii Sânziana. «Fără gallé tuşesc, ţărancele, că la neamul lor de la Cernaţi numai galeuri or fi avut!» îi răspunsese, ca argument suprem împotriva unei asemenea risipe, coana Luţa. «Tocmai că n-au avut – să aibă», pusese Coana-mare punct discuţiei.
*
Sânziana şterse masa de sufragerie cu o cârpă de finet, şi-ntinse pe ea un bucle de-o culoare greu de definit: bătea-n negru, în maro, în verde şi-n… vişiniu totodată.
— Frumoasă ţesătură! zise Alexandru. Cât costă?
— 250 metrul. Chinezească; cică e lână pură.
— Ce vrei să faci din ea? continuă Alexandru s-o-ntrebe, uitându-se cum Sânziana scotea dintr-o cutie de lemn natur, cu o semilună-ntr-un colţ, un caiet, un metru şi-o cretă de croitorie.
— Palton.
— Şi de ce ţi-l faci singură? Nu ţi-e greu?
— Greu, uşor, scutesc 1.000 de lei, adică exact ce-mi rămâne-n mână la o chenzină, de la Institut; dacă mai pun şi ce iau de la Policlinica mea cu plată – o treime din ce câştig într-o lună. Şi Policlinica azi e – mâine poate să nu mai fie.
Alexandru se gândi la braitşvanţul şi la vizonul Danei: 90.000 de lei. («Un chilipir, fiindcă i le-am luat cucoanei pe-amândouă deodată».)
— Când ai învăţat să-ţi coşi? încercă Alexandru să pună capăt comparaţiilor care-i trezeau un sentiment de culpă şi de revoltă. («Ca-n romanele gen Dramele Parisului – una bună şi econoamă, alta a dracului, risipitoare etc. etc.», îşi echilibră el starea de spirit.)
— Ştiu să cos de când eram mică şi le făceam rochii păpuşilor. Pân-acum doi ani, îmi lucra Mama, acum însă… E singura posibilitate de-a fi cât de cât în pas cu moda, cu mijloace modeste. Mi-aduc aminte cum zicea Coana-mare…
— Cine?
— Naşa-mare, bunica lui nenea Daniel.
— A, da!
— «Când s-a terminat cu boieria mi-am spus: „Madam Bantaş, dacă nu vrei să umbli ca pozele din cimitir, apucă-te şi-nvaţă croitorie”». Aşa şi eu. Dac-am s-aştept să-mi cos la marile case o să m-apuce bătrâneţea.
Sânziana măsura, trăgea semne cu creta, înfigea bolduri, lua seama atent materialului şi iar măsura.
*
«Poţi să-i dai unei femei luna de pe cer şi tot te-nşeală. Sânziana m-o fi-nşelat? Parcă n-aş crede. Oricum, n-am simţit. Dac-am fi rămas împreună, poate că şi ea… Dar sunt sigur c-ar fi fost altfel… Cu perdea. Socotindu-se vinovată, nemaiştiind ce să facă şi cum să-mi intre-n voie. Pe când asta… asta se poartă ca românul când are amantă: totu-i pute-acasă, începând bine-nţeles cu mine. „Are de studiat, are de repetat!” – motiv foarte bun ca să dormim în camere separate. Lipseşte de-acasă cât poate. Cu tipu’ ăsta, ultimul – ultimul, vorba vine – nu se fereşte nici pic. Îmi vine s-o omor. Nu mai are nevoie de mine. E lansată şi răslansată. Frate-său a plecat. Maică-sa şi guvernanta văd de casă şi de copil. Mă-sa are bani căcălău, o casă pe care dac-ar vinde-o, cu lucruri cu tot, nici cu 3.000.000 n-ar fi plătită. Bijuterii – o casetă. Îi lipsea un nume impus, când ne-am luat. Chiar m-o fi iubit? E-atât de mare actriţă că nu era cine ştie ce să-mbrobodească şi pe altul mai… nu numai pe mine. Şi, totuşi, atunci m-a iubit. Iar acum i-a trecut. Sunt oameni care nu prelungesc o legătură dincolo de iubire. Dar eu o mai iubesc? Mie mi-a trecut înaintea ei, dar mă fascina actriţa: rampa, afişele, pozele, strălucirea. Pe Sânziana cred că n-am încetat nicio clipă s-o iubesc. Altfel de ce-aş fi fost şi de ce sunt mereu gelos pe ea? Dacă mă-ntorc la Sânziana, mă-ntorc cu mâinile-n sân. Ca să iau ceva-napoi de la Dana ar trebui să mă ţin de nişte procese, care-ar dura pân’ la moarte. Ce să-i iau înapoi? Blănurile, bijuteriile, călătoriile, tablourile? Fiindcă toţi banii mei pe ele s-au dus. Casă n-am cumpărat, că avea; ceva la munte, la mare – nu, fiindcă aveau ei vila de la Sinaia. Blănuri, bijuterii, argintărie avea, dar nu-i strica să mai aibă. Cred c-ar răsufla uşurată s-o las. M-ar fi lăsat ea mai demult, dar nu vrea să-şi ia răspunderea despărţirii. Să divorţez eu – asta vrea! Dacă divorţez – îi fac jocul, dacă nu divorţez… Dar cât am să pot s-o duc aşa? Într-un hal de nervi, că mă mir că nu plesnesc? Până când?».
*
— Acum ne putem apuca de croit, zise Sânziana, şi vârî foarfeca într-o margine a stofei.
În timp ce ea, numai ochi, tăia pe liniile trasate cu cretă şi-nsemna pe dos nişte litere, de teamă să nu-ncurce bucăţile, iar Alexandru-ntorcea pe toate feţele aceleaşi gânduri care-l întăreau în intenţia de-a se-mpăca aici şi de-a pune cruce dincolo («ce? nu s-a mai văzut?»), dinspre intrare se-auziră glasuri de copii care strigau din răsputeri «dii, căluţule, dii!».
Uşa sufrageriei se deschise la perete şi apărură doi «căluţi»: Maria şi doctorul Tudor Şerban, fiecare cu un călăreţ în cârcă. Maria – cu un băieţel brun cu părul numai inele. Tudor Şerban cu o fetiţă şaten-deschis, aproape blondă, grăsuţă, cu ochi albaştri-albaştri. «Căluţii» încordară gâturile, scurmară covorul cu copita, scoaseră un «mihoho» la unison şi-şi depuseră jocheii-ntr-o berjeră.
— Sărut mâna, doamnă doctor, vă salut, domnule.
— Servus, spuse Sânziana ridicând doar o clipă ochii spre nou-sosiţii.
— Haute couture! Să ţi-l prezint pe fiu-meu, domnul Şerban Şerban, i se adresă Tudor lui Alexandru Bujor.
Între timp, îi întinse Sânzienei o plasă cu ceva destul de voluminos înăuntru.
— Asta ce-o mai fi? întrebă Sânziana cântărind plasa în mână.
— Un crap exotic, din Orientul îndepărtat.
— Înţeleg că mâine trebui’ să te invit la masă…
— Vai, doamnă… ni cette indignité! Cum mă puteţi bănui?
— Ce vrei să fac din el? întrebă mai departe Sânziana, în timp ce-şi aprecia opera croitoricească.
— Păi, mă gândeam că burta o frigem pentru ăştia mici, iar noi, adulţii şi adolescenţii – şi cu un gest plin de deferenţă o arătă pe Maria – noi trei, un borşic cu leuştean şi-o plachiuţă.
— Cum vrea clientul! zise Sânziana, şi-şi adună metodic bucăţile paltonului, le-mpachetă şi le duse-n dulapul de pe culoar. Zăbovi acolo, rânduindu-le.
*
De când îi ştia, Alexandru simţise o adevărată aversiune faţă de toţi membrii familiei profesorului Şerban, aversiune pe care, la o analiză rece, îşi dădea seama că aceşti oameni n-o meritau deloc, dar pe care el, fire pătimaşă, nu reuşea nici pic să şi-o domolească. Deşi, chiar faţă de el însuşi, nu-i venea să recunoască acest lucru, ceea ce-l scosese totdeauna din sărite în privinţa lor era că nu le putea reproşa altceva decât locul pe care-l ocupau în viaţa şi-n sunetul Sânzienei. Aerul acela de familie pe care-l avea Sânziana-n mijlocul lor sau cu fiecare dintre ei în parte. «Sunteţi prietene cu ei din snobism, fiindcă sunt boieri». «Ei sunt familia noastră. În viaţa mea nu m-am gândit că sunt boieri şi că noi suntem ţărance. De când mă ştiu pe lume, cu ei mă ştiu. Mi se pare-atât de ciudat ca cineva să creadă aşa ceva despre mine şi despre Mama; noi şi snoabe…», îi răspunsese Sânziana foarte mâhnită.
Luptând pe două fronturi, o dată, când profesorul Şerban îi povestise de când se cunoştea el cu Smaranda, mama Sânzienei, şi cât de prieten fusese cu doctorul Gheorghe Hangan, aflând un prilej atât de bun să-şi descarce direct resentimentele şi-n tabăra «boierească», Alexandru îi spusese profesorului că-nţelegea prietenia asta, dat fiind că «ţăranii s-au socotit totdeauna onoraţi de, hai să-i zicem, prietenia boierilor».
«Pe vremea noastră, a părinţilor Sânzienei şi-a mea, se făceau mai puţine separări – ca să nu le zic discriminări – generalizatoare. Dar dacă e vorba să generalizăm, să ştii că te-nşeli asupra ţăranilor: nimeni nu e mai selectiv, mai exigent şi mai circumspect în relaţiile cu oamenii decât ţăranul. Nu dă buzna cu prietenia peste nimeni şi mai ales peste cine nu-i de-o seamă cu el. Pe ţăran nu-l onorezi tu cu prietenia, te onorează el pe tine, după ce te-a cântărit pe balanţă de bijutier. Am câştigat cu greu prietenia lui Gheorghe şi-a Smarandei şi dac-am păstrat-o îmi place să cred c-am meritat-o. Prietenia, dragostea şterg barierele de clasă. Nevastă-mea e fată de-nvăţători de ţară, prietenii mei cei mai buni au fost Gheorghe Hangan, băiat de ţărani din Moldova, şi Iancu Stein, băiatul unui tinichigiu ovrei (mort în războiul din ’16) şi-al unei lenjerese, cu dugheană-n Dudeşti. Noră-mea cea mare, Myriam, e fata lui Iancu Stein şi-a Marioarei, iar Marioara e fata lui nea Ghiţă Opran, cârciumar din gura Oborului. După cum vezi, şi „boieria” şi „rasele pure” sunt nişte corcituri. Şi-acum, că ţi-am expus „arta mea poetică”, să mă mai duc şi-acasă», zisese profesorul Şerban, fără să se-arate ofensat de observaţia lui Alexandru Bujor.
O măciucă fiind însă prea de-ajuns la un car cu oale, din ziua aceea, familia Şerban îşi retrăsese «ambasada», fără proteste şi fără declaraţii, de pe teritoriul lui Alexandru Bujor, rămânând mai departe în aceleaşi relaţii de prietenie cu Smaranda şi cu Sânziana, continuând să se vadă la Smaranda, şi chiar la Sânziana acasă, când intransigentul şi susceptibilul stăpân era absent sau, de cele mai multe ori, la profesor acasă, unde Alexandru, fără măcar să mai invoce vreun pretext, nu răspundea nici unei invitaţii.
Tudor Şerban nu-i făcea de data asta lui Alexandru mai multă plăcere decât i-ar fi făcut altădată. Pe-atunci, Alexandru ar fi găsit un cuvânt cu care să-i scurteze vizita-n casa lui. Acum, acel cuvânt nu putea decât să scurteze propria vizită în casa altuia, căci, de la despărţire, Sânziana instituise un regim în care nu-ncăpea nici o-ndoială că-i tăiase lui Alexandru orice drept la ea în casă. La-nceput, pe când trăia Smaranda Hangan, Sânziana nu se-arăta la nicio vizită a lui Alexandru. După ce maică-sa murise, îndată ce problemele «tehnice», legate strict de creşterea Mariei, erau epuizate, Sânziana, fără alt preambul, îi spunea fostului ei bărbat «la revedere, am treabă». Astăzi, Sânziana i se părea lui Alexandru în duşi nesperat de buni în privinţa lui, ocazie de care trebuia să profite pentru testările preliminare propunerii de reconciliere. Şi-apoi, timpul trecând, parcă şi antipatia lui faţă de Tudor, că – de ce n-ar fi recunoscut-o? — el îi era de departe cel mai antipatic dintre Şerbani, se mai tocise. De fapt, antipatia nu era decât o etichetă sumară a sentimentelor pe care i le inspira Tudor. Dacă l-ar fi situat pe Tudor Şerban într-un context neutru n-ar fi ştiut ce cusur să-i găsească. Deştept, cu o replică neaşteptată, cel mai imprevizibil om din câţi cunoştea – sub acest aspect – fără ifose, deloc ostentativ, unul dintre puţinii oameni care de dragul de-a nu jigni pe cineva înghiţea un cuvânt oricât ar fi fost el de spiritual, sobru şi serios, sub aparenţa unei binevoitoare nepăsări, informat în domenii diverse, citit şi sensibil, om de cuvânt şi de caracter, Alexandru n-ar fi avut ce să-i reproşeze. Dar Tudor nu-i apăruse niciodată-ntr-un context neutru, ci-n «contextul Sânziana», în care Alexandru se simţea vioara a doua. Cunoscându-se de când erau pe lume, colegi de grupă la facultate, medici în acelaşi spital, Tudor şi Sânziana fuseseră, fără să vrea, martorii aceloraşi întâmplări şi cunoscuseră aceiaşi oameni; iar ceea ce-i apropia mai mult decât toată aceasta viaţă-n comun erau părerile şi reacţiile lor.
Acelaşi stimul le declanşa amândorura acelaşi efect. De câte ori îşi azvârleau o privire sau făceau o aluzie la care mai totdeauna se porneau pe râs, le tălmăceau pentru cei din jur, ceea ce nu-i micşora lui Alexandru starea de iritare, căci codul dintre Sânziana şi Tudor, chiar explicat, avea subtilităţi fără cheie, rămânând mai departe un cod care pe el îl excludea. Stării pe care i-o provoca Tudor Şerban îi corespundea de fapt noţiunea de neacceptare, de neacceptare într-un club închis. Iar viaţa Sânzienei ar fi trebuit să-nceapă cu el şi să continue numai cu el, cu Alexandru. Deşi era sigur că Sânziana şi Tudor nu se iubiseră, pe nimeni nu fusese şi nu era mai gelos Alexandru decât pe Tudor. Acum, se uita la prima lui nevastă, la Tudor, la fiică-sa, Maria, şi la cei doi copii care-şi şuşoteau ceva la ureche, aşezaţi unul lângă altu-n berjeră, ca la nişte personaje literare.
Înalt şi suplu, cu un mers de o mare eleganţă, fără să pară studiat – şi nici nu era – cu un chip prelung cu trăsături armonioase şi subţiri de parcă erau tăiate din brici, foarte brun, cu nişte ochi în care pâlpâia tot timpul o ironie blândă, cu o voce baritonală şi cu o dicţie perfectă, Tudor Şerban era un bărbat în stare să incite curiozitatea.
«Parcă azi îl văd prima dată», îşi spuse Alexandru. Se gândi să şi schimbe câteva cuvinte cu dânsul.
*
— Numai pe băieţelul ăsta-l ai? i se adresă el lui Tudor.
— Pentru moment… ce-o fi mai târziu, om mai vedea.
— Pentru asta e nevoie şi de acordul nevestei… ea ce mai face?
— Presupun că bine, îi răspunse Tudor şi dându-şi seama că răspunsul ăsta sibilin nu-i lămurea lui Alexandru Bujor ce se-ntâmpla cu fosta doamnă Şerban, Tudor continuă.
— Acum un an ne-am despărţit, adică ea m-a lăsat în «favoarea» unui chirurg care-a operat-o pe maică-sa, adică pe fosta mea soacră. Un chirurg foarte bun, 43 de ani, casă, maşină «Ford Capri», covoare, argintărie, mobilă «stil», clasici pe pereţi, plecări multe-n străinătate, mă rog, tot ce nu-i putea oferi un hematolog. (La aceste cuvinte, Tudor îşi duse arătătorul la piept, ca să nu fie niciun dubiu cu privire la identitatea hematologului.) Dragă domnule, ce să-i faci, aşa e-n viaţă: ca-n romane!
De data asta, i se aprinse-n ochi o lumină jucăuşă.
— La urma urmei, de ce să n-o recunoaştem? Chirurgii sunt vedetele medicinii, dar nu-i nimic, noi să fim sănătoşi.
*
Cu toate că lui Tudor Şerban nici prin gând nu-i trecuse să facă vreo aluzie răutăcioasă vorbind de «vedete», fiindcă nici faţă de cine-i era profund antipatic nu-şi schimba comportamentul discret, rezultat al unei mari înţelegeri faţă de oameni şi-al unei educaţii desăvârşite, cu toate astea lui Alexandru Bujor i se păru că «piatra» asta nu fusese azvârlită la-ntâmplare.
În atitudinea şi-n privirea lui Tudor – acum se uita drept în ochii lui Alexandru – nu se citea nicio intenţie de ofensă. «Cu oamenii cu care trebuie să mă supraveghez când vorbesc, mai bine nu mai vorbesc. Ne salutăm şi ne dăm informaţii meteorologice», îi spusese o dată Sânziana, la-nceputul căsătoriei lor, când el îi reproşase purtarea, prin purtare-nţelegând cuvintele pe care le spusese, într-o vizită la nişte «obligaţii» de-ale lui. «Ce, nu poţi să-ţi ţii gura? Ce trebuie să-ţi spui tu părerea? Crezi că fără părerea ta, ăştia nu puteau trăi? Te trezeşti toot dâând din gură!», îi spusese el atunci. «Eu pot să număr pe degete prietenii pe care-i am, dar cu ei vorbesc cum aş vorbi cu mine. Iar cu lume-n general ce rost are să stai de vorbă dacă nu spui ce gândeşti?», constatase ea pe un ton plin de amărăciune. «Pe lumea asta, nu poţi avea numai prieteni, trebuie să mai menţii şi nişte relaţii şi nu-ţi deşerţi sacul faţă de nişte oameni pe care nu-i cunoşti», încercase el să mai îndulcească tonul conversaţiei, fiindcă, deşi fire nestăpânită, şi brutală, după fiecare asemenea schimburi de păreri cu Sânziana, îşi dădea seama că greşise măcar tonul dacă nu şi conţinutul enunţurilor lui moralizatoare. În urma unor asemenea schimburi de păreri, Sânziana luase hotărârea nu numai să nu-şi mai spună nicio părere, dar nici să nu mai ducă în prezenţa lui Alexandru vreo conversaţie oricât de banală. Dacă erau invitaţi undeva, de cum treceau pragul, Sânziana-şi căuta o ocupaţie care s-o scoată complet din atenţia musafirilor. Se retrăgea lângă o bibliotecă, se uita la cărţi, le răsfoia sau o ajuta pe gazdă, schimbând cu ea anodine reţete culinare, păreri despre-ngrijirea copiilor şi oricum nimic care să se ridice deasupra acestui nivel. La orice tentativă de prietenie din partea cuiva, ea rămânea pe poziţie defensivă, nedepăşind faza «doamnă», «domnule».
Când aveau ei invitaţi, ea-şi găsea tot timpul ceva de lucru la bucătărie, sau cu Maria, încât mai mult de «bună seara» la venire şi la plecare nu le spunea. Nu era de mirare că printre amicii lui Alexandru, sau care se făceau că-i sunt amici, unii o considerau pe Sânziana «o fire foarte-nchisă», iar alţii îi puneau inteligenţa sub un mare semn de-ntrebare. Cineva mai slobod în păreri şi la gură o apreciase o dată drept «frumuşică, tinerică şi proastă cât încape». «Mă surprinde», ripostase un profesor de la Medicină, aflat şi el în acelaşi cerc. «Poate că dumneavoastră literaţii, artiştii nu daţi prea multe parale pe-un doctor, dar cum poate fi proastă o fată strălucită-n meseria ei, o fată care-a intrat prima la Medicină, care-a terminat facultatea cu 10?». «Domnule profesor, o fi ea nemaipomenită la doftoreala ei acolo, dar, zău, luată ca om, în particular, ce poţi să crezi de cineva care nu scoate nicio vorbă? Poţi să crezi că e deştept?», nu se lăsase literatul. «Mă surprinde grozav ce-mi spuneţi. Fata asta avea un haz în facultate! O fi suferit vreun traumatism?!».
Plăcându-i să vorbească, să fie-ascultat şi să se-asculte, Alexandru Bujor nici nu băga de seamă lipsa de participare a nevesti-sii când se aflau în câte-un cerc de oameni. Nu băga de seamă că nici cu el Sânziana nu mai schimba nicio părere, că avea faţă de el comportamentul prudent al unui inculpat prezumtiv în faţa anchetatorului. «Nu vorbi ne-ntrebat, şi-atunci cât mai cu economie». Când, oricât de puţin preocupat era de nevastă-sa, totuşi parcă vedea ceva schimbat la ea, punea transformarea asta pe seama vârstei: a reflecţiei şi-a sedimentarii pe care ea le-aducea în sufletele oamenilor afectându-i uneori şi temperamental.
De unde, la-nceput, Sânziana ar fi schimbat tot în garsoniera lui Alexandru ca să facă mai frumos, de când – dând această garsonieră şi garsoniera dublă a doamnei Hangan – obţinuseră un apartament cu patru camere, în afara asigurării unui strict necesar totul îi era indiferent. Văzută şi mai ales auzită singură ai fi refuzat să crezi că Sânziana e acelaşi om cu nevasta lui Alexandru Bujor. Ai fi zis mai degrabă că ai de-a face cu un actor care interpretează două roluri diferite, mergând până la identificarea cu fiecare personaj. Plină de umor, fire deschisă dar nu dintre cele care fac confidenţe, având totdeauna o vorbă de duh pe buze, Sânziana inspira simpatie. Se număra printre medicii respectaţi de personalul mediu, şi nu numai de formă. După cum niciun inspector şcolar – oricât de competent şi de exigent – nu poate califica un profesor mai corespunzător decât o fac elevii, tot aşa barometrul profesional pentru un medic este personalul mediu sanitar. Nici elevul, nici asistenta ori sora de spital nu pot fi păcăliţi. Respectul nu le poate fi impus prin vreo decizie ori de patalamale, ci de ce ştii.
Deşi exigentă până la pedanterie şi nefăcând o viaţă prea uşoară personalului subaltern, Sânziana Hangan trecea drept un om cumsecade în serviciul de chirurgie unde lucrase şase ani. Şi, deşi felul amănunţit în care controla activitatea asistentelor – şi, când era de gardă, şi pe-a colegilor – putea să pară poliţienesc, reuşea să nu supere pe nimeni datorită, mai întâi, tactului cu care făcea observaţiile – stăpânindu-şi nervii, supraveghindu-şi vocea, tonul, mimica – apoi tratamentului faţă de personal şi faţă de pacienţi, în care nu-ncăpea dram de părtinire, şi, mai ales, datorită conştiinciozităţii personale: venea prima şi pleca ultima din secţie, de – vorba unei surori mai în vârstă – număra şi firele de păr din capul bolnavilor.
De multe ori, în «anabasele» ei – cum zicea Tudor – prindea cu ocaua mică şi surorile şi asistentele şi colegii şi superiorii. Celui cu musca pe căciulă nu-i cădea bine că ieşise «lipsă la cântar», dar nici griji prea mari nu-şi făcea, fiindcă discreţia doctoriţei Hangan era cunoscută de-ntreaga secţie. Oricine simţea nevoia de-un umăr pe care să plângă, ori de-un sfat, la ea venea. Cine ardea să bârfească, în taină şi fără consecinţe, vreo mărime, că nu mai putea ţine-n sine tot ce ştia despre persoana cu pricina, la ea venea. Astfel, nu-i fusese greu să afle care cu care se ţinuse şi se ţinea, cât de culant sau de cupid era fiecare, cu personalul, cu bolnavii, cu nevasta, cu amanta, din noianul acesta de fapte diverse posibile oricând şi oriunde, detaşându-se-ntâmplări care deveniseră anecdote: cum o doctoriţă de la ginecologie scrisese-n fişa unei paciente: «uter şi anexe normale», cum pacienta citind fişa o-ntrebase pe doctoriţă: «va să zică n-am nimic??». «Nu vedeţi? V-am scris şi-n fişă că n-aveţi nimic!», răspunsese doctoriţa plictisită. «Ce curios, nu credeam c-au să mai crească…», zisese mai departe pacienta ca pentru sine. «Ce să vă crească, doamnă? De câte ori să vă spun că n-aveţi nimic?», îi mai spusese doctoriţa pe punctul de-a-şi ieşi din pepeni. Dar pacienta nu se lăsa; părea să aibă dubii. «Înseamnă că mi-a mai crescut un rând; că un uter şi două anexe mi le-a scos profesorul Bulgaru acum cinci ani, ori mi-o fi scos el altceva?». «Lăsaţi-mă, doamnă-n pace, nu mă-nvăţaţi dumneavoastră pe mine să examinez o pacientă!», zisese cu un glas ceva mai moale doctoriţa. «Doamnă doctor, ori eu sunt un caz unic în analele medicinei, ori că organele astea după ce le scoţi cresc înapoi ca iarba după tuns. Bună ziua!». Zadarnic alergase doctoriţa şi sora Anastasescu după cucoană să-i smulgă fişa din mână că nu se lăsase cucoana în ruptul capului până nu-i arătase directorului clinicii fişa care o proclama fenomen. Directorul, pe un ton patern, îi recomandase doamnei doctor – care era nevasta cuiva din minister, cu greutate – să fie mai atentă când avea de-a face cu paciente «de-astea, mai aşa…».
Sânziana aflase şi că nevasta doctorului Alexandrescu era prietenă la cataramă cu amanta doctorului, până-ntr-atât, că-şi schimbau între ele fuste, pulovere, pantofi, inele, cercei etc. etc. Că nevasta domnului Catafà o suna măcar o dată pe săptămână pe doctoriţa Zadurian, iubită de-o viaţă a aceluiaşi domn Catafà, pentru a o ţine la curent cu necesităţile «tânărului» menaj Catafà: «Fanette dragă – îi spunea doamna Catafà, graseind – Fanette dragă, ni s-a terminat zahărul şi cafeaua, orez mai avem foarte puţin, iar eu aproape că nu mai am cu ce mă-ncălţa». O mai întreţinea câteva minute-n felul ăsta, apoi ca nu cumva cererea ei să sfârşească pe ton de jelanie, doamna Catafà îi povestea doctoriţei ce făcea Miţuş, motanul ei siamez, şi Bobiţă, papagalul, imitându-i-l la telefon, ceea ce pe doctoriţă o făcea totdeauna să râdă. Când punea-n furcă receptorul, după fiecare convorbire cu fosta ei rivală de-acum patruzeci de ani, doamna profesor doctor Zadurian zicea invariabil «pauvre Valérie», aşa că sora Lucica, fiindcă ea răspundea la telefon, recunoscând vocea solicitantei striga: «doamnă doctor, vă caută doamna „povr Valeri”».
Când sora Lucica îi făcea comanda ei lunară la «Mercur», adăuga o listă abundentă şi pe adresa doamnei povr. Sânziana aflase că marele profesor Pandele (mare-ntr-adevăr), enervându-se (cum se enerva de obicei) pe-o asistentă a lui, o doctoriţă tânără, Gabriela Stanciu, îi spusese în cursul unei operaţii «ieşi afară, idioato» şi, ca să nu-l contrarieze, «idioata» ieşise val-vârtej, uitând să-i amintească profesorului că pacientul de pe masă, unchiul ei, avea un singur rinichi, ceea ce profesorul uitase, desigur, şi considerând că rinichiul nu mai era «bun de nimic» îl scosese. Pacientul murise pe loc. Profesorul Pandele dăduse moartea pe seama fatalităţii – «aşa i-a fost norocul» – faţă de cei care-i fuseseră martori; iar în foaie trecuse la cauza decesului – «stop cardiac».
Doctoriţa Stanciu, neputând să-şi ierte că, fără să vrea, contribuise la «norocul» lui unchiu-său, se lăsase de urologie chirurgicală şi se-apucase de stomatologie. Dar câte nu poate vedea şi auzi un om într-un spital! Peste tot lumea greşeşte, dar nu peste tot greşelile sunt ireparabile. Sânziana şi-aducea aminte cum ieşind o dată de la o operaţie şi având impresia că i-au ieşit nişte broboane pe faţă se uitase-ntr-o oglindă. În oglindă, văzuse o femeie bătrână, cu-o brazdă adâncă-ntre sprâncene, cu ochi terni, cu-o gură trasă-n jos, din care pierise culoarea. «Dumnezeule mare, ce-o fi cu mine?». Ieşise apoi din sală doctorul Staicu, mâna întâi, între 45 şi 48 de ani, şi doctoriţa Crângaşu, o femeie blondă, exuberantă, care să fi tot avut 40 de ani.
Viorica, asistenta, le scosese la amândoi masca şi-n faţa Sânzienei se afla acum o pereche de moşnegi cu obraji cenuşii, cu umerii căzuţi.
«Doamnă doctor, aprinde-mi te rog o ţigară», i se-adresase doctorul Staicu. Peste câteva minute intra iar în operaţie. Sânziana habar n-avea că cineva spusese vreun cuvânt. Nu-i venea să creadă că cele trei epave adunate acuma la un loc erau cei care la ora opt intraseră-n sală. «Unu, doi, hei, doctor Hangan Sânziana», strigase iar doctorul Staicu. «Prezent», răspunsese Sânziana, atât de cufundată-n gânduri că se crezuse la şcoală. «Ce-i cu dumneata?», o-ntrebase doctorul dând de două-trei ori prin faţa ochilor cu mâna-nmănuşată. «Ţi-e rău?». «Adineauri m-am uitat în oglindă, acum mă uit la dumneavoastră şi mi se pare că de azi dimineaţă au trecut peste noi treizeci de ani». «Fetiţa tatii, asta e chirurgia. Nu te mai uita-n oglindă că te laşi de meserie», îi spusese doctorul şi, scuipând ţigara care făcuse naveta între buzele lui şi mâna asistentei, se-ntorsese-n sală.
«De câte ori îmi taie cineva din aripi îmi zice „fetiţa tatei”, aşa mi-o fi mie dat. „Pontifus maximus”; „Eppur şi muove, cum a spus Galileo pe rug”, hibridul ăsta obţinut din încrucişarea dintre Galileo şi colegul său întru răzvrătire ştiinţifică, Giordano Bruno; „între câine şi lup”, ca echivalent al lui entre chien et loup; „mutual” însemnând „aşa, pe muteşte, adică pe şest”: fraudele astea culturale pe care le-ntâlneşti în cărţi, în reviste, pe care le-auzi la radio, le-auzi şi le „vezi”, cu „emiţător” cu tot, la televizor, n-au de ce să te bucure, desigur, dar din ele nu moare nimeni, pe când neglijenţa noastră cea mai mică, pontifus maximus al nostru e un mort sau un om nenorocit pe viaţă. Din greşelile noastre se trece pe lumea cealaltă. Ce apăsare să ştii că viaţa altuia atârnă de tine, de tine profesional şi uman! Te-ai certat seara cu nevasta, cu un vecin, cu un copil, dormi prost sau deloc noaptea şi-a doua zi-ţi tremură mâna, şi mai rău decât atât – îţi tremură atenţia, uiţi un amănunt care nu atârnă nici cât un fir de păr şi care schimbă viaţa-n moarte, sănătatea recuperabilă în boală pe viaţă. Viaţa altuia în mâna ta. De aceea, unii doctori se autozeifică, se urcă pe-un soclu socotind că li se cuvine orice, absolut orice, şi de-aici pacientul devine obiect, obiectul asupra căruia-şi exercită harul. Li se pare normal ca pacientul să atârne trup, şi prin urmare şi suflet, de hachiţele şi de indiferenţa zeului. Zeii însă nu se recrutează, mai bine zis nu se auto-recrutează, dintre cei mai buni muritori, ci din oamenii care se autosuspectează fie de slăbiciuni profesionale – şi, mai ales – de slăbiciuni umane. Zeificarea este simptomul unui complex de inferioritate în adâncul fiinţei zeului; de superioritate – pumnul de ţărână aruncat în ochii spectatorului. Cei mai buni dintre medici sunt cei mai fireşti, sunt cei pentru care pacientul este un egal, un egal bolnav; pentru acest egal îngrijorat uneori, nefericit alteori, disperat, doctorul adevărat găseşte o vorbă, un gest, o privire de solidaritate umană cu un suflet şi cu un trup în derivă. „Niciodată n-o să ştiţi, doamnă doctor, ce loc ocupă un medic în viaţa pacientului, mai ales în cea afectivă, şi-n viaţa familiei acestuia”, mi-a spus o dată un bolnav care, pe ocolite, voia să-mi spună… că-i plac. Dacă i-aş spune cuiva aceste gânduri, s-ar putea să i se pară nişte truisme, dar ce să fac eu dacă viaţa se compune din adevăruri elementare, cărora, ca spor de complicaţie, li se-adaugă situaţii, stări ambigui, care de fapt sunt variaţii pe teme elementare?». «G. Călinescu (şi nenea Daniel pronunţase gî) zice că, în artă să nu fii Shakespeare nu e grav, grav e să nici nu vrei să fii» şi, uitându-se la Sânziana, adăugase: «Noi, chirurgii, trebuie să fim Shakespeare, nu-i aşa?».
CAPITOLUL UNU
«„De multe ori te bucuri prea devreme şi te căieşti prea târziu”. De ce mi-o fi venit gândul ăsta? Eu de bucurat nu m-am bucurat niciodată, nici prea devreme, nici târziu, nici prea târziu. Pentru că nu ştiu să mă bucur. Şi de râs, râd foarte rar. Am citit cândva, într-o carte, că omul plânge mult mai uşor decât râde; în consecinţă, unui autor dramatic îi e mult mai uşor să compună o piesă care să-ţi stoarcă lacrimi decât una care să te facă să râzi. Comedia aproape c-a dispărut şi nu doar pe la noi, pe-aici, prin Est, pe la „boşimani”, dar peste tot, şi la ăia îmbuibaţi şi occidentali! Să-mi caut motiv de căinţă? N-am făcut nimic reprobabil. M-am măritat o dată, îndrăgostită fiind. Aveam nouăsprezece ani, săraca de mine. Şi pân-atunci nu mă plimbasem cu nimeni de mână. Perioada romantică o sărisem. O ratasem. Amorul meu începea cu sfârşitul. Dezamăgirea a venit curând, chiar înainte de-a o naşte pe Maria – la douăzeci de ani. Orfană de tată, mort pe front, crescută-n greutăţi, mereu flămândă, mereu dezamăgită de colegi, de profesori, de vecini, coaptă la soarele sufocant al stalinismului, speriată să nu rămân fată bătrână, m-am măritat degrabă. Nu pot să spun că nu eram îndrăgostită de Alexandru când l-am luat, dar argumentul decisiv era teama de-a nu rămâne fată bătrână.
Alexandru m-a lăsat, fiindc-a făcut o pasiune pentru-o actriţă, ce e drept talentată şi frumoasă. A doua oară m-am măritat cu cel mai vechi prieten al meu. A mers bine, chiar foarte bine căsătoria noastră, până i-a plecat lui Tudor băiatul în Statele Unite. Tudor a-nceput să bea. A dat Dumnezeu şi-a rămas şi el în Statele Unite. Cu Tudor m-am măritat, fiindcă treceam printr-o pasă proastă şi, probabil, ca să dau o tentă optimistă existenţei mele. Când m-am măritat cu Tudor, mi-am amintit o replică-a lui Alexandru Bujor, în legătură cu Ileana Sachelarie: „Toate cărţile ei sunt atât de triste. Totul e-un eşec. E obositoare lipsa asta, sărăcia asta lucie de fericire”. Nu mai are nicio importanţă de ce-am făcut-o. Ca să mă conformez reţetelor date producătorilor de la Hollywood, de înaltele autorităţi de stat americane, pe vremea crizei din ’29-’33: happy end! Era şi-aşa lumea demoralizată, ce s-o mai fi demoralizat şi cu filmele. Trebuia să-nvingă binele, virtutea, cinstea. Îi înţeleg pe unii care, zicând „ca-n filme”, se gândesc la ceva ce n-are nicio legătură cu platitudinea deprimantă şi coruptă a realităţii. Deci, m-am măritat a doua oară pentru a ilustra ideea happy-end-ului! A speranţei atât de constructive!
Atmosfera asta de şedinţă – începe în zece minute – îmi stimulează apetitul de autobiografie. Că, altminteri, din ce să mi se tragă rememorările astea? Aşa, tam-nisam, hai să ne numărăm boabele vieţii! Ne-a invitat şi pe nemembri: „şedinţă cu toţi oamenii muncii din Institut”. Lipseşte Otilia, chimista noastră, marea noastră specialistă în SIDA, amanta profesorului. El abia-şi mai trage sufletul la „Elias”. Otilia stă de-o parte a patului, doamna Profesor, de cealaltă. Când o muri, săracul, o să-i închidă probabil una un ochi, alta ălălalt ochi. Iar el o să scape de-amândouă. Minte, săracul, a avut, dar n-a fost toată bună. În materie de femei – n-a avut nici cât o bibilică. Am şi-nceput să vorbesc despre el la trecut. Sforarii noştri îl socotesc şi-ngropat, că se-agită fiecare cum poate, pe sus. Mie puţin îmi pasă. Dac-am scăpat nedată afară, când a rămas Tudor în Statele Unite, înseamnă că de-aici o să mănânc pensie».
*
Ana Rotaru-Melinte, secretara de partid pe Institut, vorbea cu Valentina Presură şi cu Mioara Ploscaru. Le sugera să ia cuvântul şi cam ce să spună, că aşa mergeau lucrurile în ultimii ani, de când se domolise entuziasmul revoluţionar. Ana Rotaru-Melinte, femeie deşteaptă, bună profesional, cultivată şi civilizată, beneficiară a tot felul de burse prin străinătate, ştia să se facă agreată şi de forurile de partid şi de oameni, pe care nu-i asuprea nici cu vigilenţa, nici cu vreun manifest spirit de partid. Luările de cuvânt, la care nu se mai înghesuia nimeni în ultimii ani, se aranjau a l’amiable, între secretara de partid şi vorbitori, şi totul mergea ca pe roate. Lumea-şi văzuse sacii-n căruţă şi-acuma picotea liniştită la şedinţele de partid. Cine-avusese să se-aranjeze se-aranjase, adică se văzuse membru; cine putuse se băgase în B.O.B., îşi aranja plecări în Occident, iar cei care, dintr-un motiv sau dintr-altul, rămăseseră de căruţă, stăteau liniştiţi, luându-şi gândul de la burse şi de la simpozioane prin ăle străinătăţi. Se mulţumeau să-şi facă meseria mai conştiincios ori mai puţin conştiincios: ca şi ceilalţi.
Cel mai mare maestru al burselor, al simpozioanelor, al schimburilor de experienţă, al croazierelor, cel despre care aflai că e plecat când în Spania, când în Anglia, când în Canada etc., fără ca plecarea să-i fie analizată în B.O.B., al cărui aviz trebuia să existe măcar de ochii lumii, acest campion era Titus-Livius Calomfir. Plecările astea erau puse pe seama strânsei colaborări dintre Titus-Livius şi Biroul II. Aşa presupunea lumea, iar el, Tituţ, cum îi spunea tot Institutul, nu făcea şi nu spunea nimic prin care să risipească zvonul aducător de foloase. O conferenţiară de la Arhitectură îi povestise Sânzienei Hangan cum se strofoca bărbatul Anei Rotaru-Melinte să se facă membru de partid. Pentru sprijinirea acţiunii, Ana trăgea şi ea câte sfori putea pe la Municipiu, printre cunoştinţe influente, printre cunoştinţe cu alte cunoştinţe, urmând un principiu verificat, care te-nvăţa că nimic nu face mai multe parale decât diabolica perseverenţă.
Suzana Priboianu – Suzi – cu aerul ei mereu preocupat şi nemulţumit, îşi făcea socotelile băneşti şi-şi împărţea bancnotele în plicuri, după ce mai întâi le-ndoia pe lung şi-apoi pe lat, adică invers decât majoritatea oamenilor. Anişoara Grigorescu, absorbită de-un roman poliţist, ridică doar o dată ochii ei frumoşi, negri, conturaţi cu eye liner violet, cu pleoapele văpsite-n turcoaz, când se-aşeză alături de ea Titus-Livius Calomfir. Fără să se fi manifestat în calitate de curtezan, Tituţ nu scăpa însă niciodată ocazia de-a se afla în preajma făpturii cărnoase, pietroase şi îmbietoare care era Anişoara. Prin moliciunea mişcărilor, prin langoarea glasului şi prin duioşia visătoare a privirii, Anişoara te ducea cu gândul la femeile seraiurilor. Prin ceea ce spunea – mai totdeauna comentarii privind moda şi preţurile – n-o situai printre inteligenţe. Felul paşnic în care susţinea câte ceva – niciodată prostii ori absurdităţi – o aşeza între oamenii de treabă şi cu bun-simţ. Născută într-o familie de boieri cu mari moşii prin Vâlcea, vorbea despre familia ei fără ostentaţie, citând mereu spusele şi faptele bunicilor, cu-o tandreţe care multora li se părea nefirească la o femeie-n toată firea.
Lipsită de sentimentalism în cântărirea oamenilor, nedând cine-ştie-ce parale pe mintea şi pe valoarea profesională a Anişoarei, Sânzienei Hangan tocmai concepţiile ei rămase-n urma vremurilor îi plăceau. Sânziana o considera pe Anişoara o cucoană a secolului al XIX-lea, rătăcită printre contemporani. Bună să stea acasă, ocupată cu educarea copiilor, cu menajarea bărbatului, bună să meargă la croitoreasă, la baluri, la sindrofii, să facă şi să primească vizite. Nemulţumiri avea şi Anişoara destule. De primul bărbat se despărţise repede, acesta dându-şi de la-nceput arama pe faţă: adică se purtase mitocăneşte cu părinţii şi cu bunicii Anişoarei, părinţi şi bunici alături de care era obligată să trăiască, fiindcă îndată ce Anişoara s-ar fi mutat din casa lor naţionalizată, în care fuseseră lăsaţi în calitate de chiriaşi, în odaia rămasă liberă, spaţiul locativ ar fi adus imediat pe cine-ştie cine. Al doilea bărbat al Anişoarei, după felul cum îi îmbrâncea pe scară pe bunicii prin alianţă şi pe socri nu dovedea calităţile unui gentleman. Anişoara vărsase multe lacrimi şi-n a doua ei căsătorie, mai greu de rupt, cu doi copii.
Sidonia Puşcaş – Sidi – se-aşezase în fundul sălii, pe-un scaun din extrema dreaptă a rândului, locul cel mai ferit de privirile tuturor. Nu-i mergea cine-ştie-ce nici în noua secţie în care se mutase, la cerere, după multe şicane, în fosta secţie, din partea Profesorului şi-a doctorului Fechete. În conflictul dintre Direcţie, şef de secţie şi Sidi Puşcaş, cele două prietene ale ei din B.O.B., foarte influente în Institut, nu scoseseră o vorbă s-o apere. Ardeleancă până-n măduva oaselor, permanent respinsă de maleabilitatea şi de spiritul de compromis ale regăţenilor, Sidi era gata să intre-n război cu oricine nu corespundea normelor ei etice: de fapt cu mai toată lumea. Singură, cu niciun sprijin de nicăieri, avea curajul să-nfrunte pe oricine.
În timp ce majoritatea celor din Institut puneau spada mereu scoasă din teacă a Sidoniei Puşcaş pe seama unui complex de superioritate, Sânziana Hangan era printre puţinii care-o atribuiau unui sentiment de permanentă insatisfacţie al Sidoniei; insatisfacţie faţă de propria viaţă, faţă de mediul înconjurător, care nu era exemplu de virtute şi, în mare parte, nici de competenţă, de regimul politic pe care nimeni nu mai dădea nici două parale, unii căutând să smulgă toate avantajele pe care le oferea, alţii – majoritatea – încercând să supravieţuiască, destui lăsându-se zdrobiţi şi ajungând mai repede în cimitire şi la crematoriu. Sidi era un amestec de milă creştină – mereu gata să-şi sacrifice timpul, liniştea şi banii pentru a-i ajuta pe cei în nevoi – şi de intransigenţă ireconciliabilă în momentul când punea ochiul pe-un om care nu-i plăcea, ori pe-o idee pe care-o respingea. Obiectivă în judecarea celor care-i erau indiferenţi, se dovedea părtinitoare în bine cu-aceia pe care-i agrea, şi în negru, fără nicio zonă luminată, cu toţi cei care-i stăteau la lingurică.
Printre oile negre-ale Sidoniei se număra Valeria Stoianovici. Deşteaptă, spontană, ironică, fără stare, chiulangioaică, ştiind perfect să-şi facă relaţii, să se pună deci bine cu cine trebuia, nedând nici două parale pe altceva decât pe copilul şi pe casa ei, pentru care-şi consuma toată energia şi toată priceperea, Valeria Stoianovici – Reli – era pentru Sidonia Puşcaş întruchiparea tuturor defectelor balcano-regăţeneşti. Sidi nu-nceta să se crucească faţă de Sânziana, pe-a cărei discreţie conta, cum de un om înzestrat ca Silviu Stoianovici, regisor de prestigiu, putea să trăiască lângă «aşa ceva», referindu-se la Reli. Nicio încercare a Sânzienei de-a o face pe Sidi să-i recunoască Valeriei Stoianovici vreo calitate n-avusese succes. Sidi recunoscuse doar că Valeria ar fi putut câştiga un concurs la număr de mişcări pe minut. «Afară de umblatul ca strechea, nu ştiu ce merit îi mai găseşti», îşi rezumase părerile Sidonia despre Valeria Stoianovici. Sânziana învăţase de la viaţă că oamenii erau ori de luat ori de lăsat: de luat aşa cum erau, cu puţinele bune, cu multele rele, sau de lăsat în plata Domnului. Să-ncerci să-i schimbi, însemna să cari apă cu ciurul.
Dintr-o-ntâmplare, toate cele patru beneficiare ale unor şederi de minimum un an în Statele Unite, în calitate de soţii, se aşezaseră una lângă alta. Două – fete de la ţară, cu capete frumoase, cu trupuri vânjoase şi cu oase mari, două – orăşence, din neam în neam, cu feţe ridate mărunt şi cu un aer de plantă de seră. «Pe astea patru parcă le-a făcut Dumnezeu să ilustreze literatura sămănătoristă». Toate patru – membre de partid şi cu funcţii prin sindicat. Luluţa Gămulea, cea mai frumoasă dintre cele două de origine rurală, cu un mers ţanţoş şi cu fundu-napoi, era cea mai băgăreaţă dintre toate. Nu era şedinţă de vreun fel la care să nu ia cuvântul, având marele dar de-a vorbi fără să spună nimic. Nicidecum din prostie, ci dintr-un fel de viclenie a ţăranului care face pe neştiutorul, ca să vadă ce dă din ăla care se crede mai deştept decât el.
În spatele Luluţei, Lucia Rachieru, cu faţa trasă şi căzută, cu-o resemnare în ochi, dincolo de toate încercările lumii, se uita când la un participant, când la altul, ca să-şi mai mute gândul de la durerea despre care nu aducea deloc vorba, din dorinţa de-a nu-i împovăra pe alţii şi de-a nu le face viaţa mai amară decât era în mod obişnuit. Când vorbea – atât cât mai vorbise – despre copilul ei mort, vorbea firesc, ca şi când ar fi fost plecat într-o excursie mai lungă. Asta – la-nceput, după accident. Observase însă că şi-această evocare le-ntrista pe colegele ei. În ultimul an vorbea cu ele despre lucruri obişnuite, vorbea, vorbea mereu, fiindcă voia să rămână în rândul oamenilor normali, adică a ceea ce considera lumea – bună-rea cum era – normal. Lucra o jumătate de normă în laborator, cealaltă jumătate acoperind-o cu punerea la punct a fişierului din întregul Institut. De la fişierul ăsta i se trăsese şi conflictul cu Sidi Puşcaş, care-ntr-o zi îi ceruse nişte fişe. Lucia o trimisese să şi le ia singură din dulapul şi din sertarul unde trebuiau să se afle. Sidi nu le găsise. Lucia o trimisese din nou. Sidi iar nu le găsise şi se enervase. Lucia se dusese cu ea, le găsise şi i le vârâse sub nas: «Astea ce sunt?». «Sunt sau nu sunt, ai o jumătate de normă ca să mi le dai tu şi nu ca să le caut eu. Şi nu-ţi mai ascunde neglijenţa şi lenea după nenorocirea pe care-ai avut-o», izbucnise Sidi, albă la faţă de mânie. Lucia-i strigase tot ce-i venise la gură: «Mai rămăsesem eu, cu care nu vă certaseţi din tot Institutul ăsta. Ei bine, aţi reuşit şi cu mine».
Sânziana Hangan, albă şi ea la faţă şi cu inima-n gât, asculta mută de uimire. Nu-i venea să creadă că Sidi îi putuse spune unei mame care-şi pierduse un copil ceea ce-i spusese Luciei. De când lucra în acest Institut, Sânziana Hangan nu plecase niciodată mai tristă şi mai dezamăgită ca de data asta. Cea care, judecându-se la rece, avea să se căiască de durerea peste care călcase era, fără-ndoială, Sidi Puşcaş. Ceea ce însă n-ar fi recunoscut în ruptul capului. Dovada acestei căinţe o avusese Sânziana la două ore după incident, când Sidi îi povestise de-a fir a păr «conversaţia» cu Lucia Rachieru, ca şi când Sânziana n-ar fi fost de faţă, îi povestise ca să se descarce şi-n speranţa s-audă un cuvânt de aprobare din partea Sânzienei, care-o ascultase fără să scoată niciun sunet.
În acea zi Sânziana plecase pe jos acasă, agale, evitând să schimbe vreun cuvânt cu cineva. Mergea cu gândul dus, copleşită de tristeţe, ca după un dezastru căruia, fără să fi vrut, îi supravieţuise. În cap, parcă avea tărâţe cu clei. La un moment dat îi ţâşni un gând cu violenţă. «Ce e-acela un fanatic?». Nimic nu era mai uşor decât să pui sau să-ţi pui întrebări, cum şi mai uşor era să te miri. «Un fanatic este acel cineva care în numele unui principiu, al unei credinţe, calcă-n picioare principiile şi credinţele altora. Mă gândesc la fanaticii adevăraţi. Simulanţii fanatismului n-au nici măcar scuza doagei sărite de la natură. La ei, totul e calcul. Deci simulanţii nu sunt luaţi de apa unei porniri, condamnabile, dar făcând parte din făptura lor, ci îşi pun migălos la cale „opera”, calculându-i efectele. Urâtă e lumea asta… Când te uiţi bine la ei şi-i scuturi, şi la cei mai de ispravă oameni vezi faliile de răutate şi de intoleranţă. Norocul meu că am renunţat să mai fac ordine-n lume. Mulţumesc lui Dumnezeu că ordinea-n lume o fac microbii mei dragi, cu care mă-ntâlnesc, în fiecare zi, la microscop».
Şedinţa-ncepuse. Era de fapt o dare de seamă profesională – de-aici şi participarea «tutulor oamenilor muncii». Vocea joasă a Anei Rotaru-Melinte, rostogolind r-urile, depăna domol rezultatele modeste ale muncii lor de cercetare, îngrădite de sârma ghimpată a sărăciei: aparatură de pe vremea lui Pasteur, substanţe pe sponci, culturi-moarte datorită frigului etc., adică tot ce ştia omul. Raportul punea sărăcia Institutului pe seama regimului de austeritate impus de achitarea datoriilor externe. Ceea ce nu pomenea erau pomenile în reactivi şi-n tulpine, de la cei câţiva foşti colegi stabiliţi în Occident. Valentina Presură şi Mioara Ploscaru spuseseră şi ele aceleaşi lucruri, făcând efortul să le formuleze altfel decât în raport. Luluţa Gămulea întrebă dacă nu se putea încheia vreun contract cu străinătatea pe bază de reciprocitate. Zâmbise până şi secretara de partid faţă de atâta optimism fantezist. Ceea ce n-o-mpiedicase să promită că avea să ia în calcul şi o astfel de eventualitate.
«Cred că putem ridica şedinţa», încheiase cu bucurie în glas secretara de partid. La nostalgie n’est plus ce qu’elle était. Nici comunismul. Până prin ’66 fusese apa-nvolburată care-i îneca fără milă pe unii şi-i sălta pe alţii la suprafaţă, ca pe gunoaie. Acum era o baltă stătută, în mâlul căreia înţepenise fiecare. Bucuria din glasul secretarei de partid nu scăpase nimănui. În acel moment se ridică Titus-Livius Calomfir şi o-ntrerupse cu un gest. Ana Rotaru-Melinte îl privi întrebător. «Aş vrea să spun» – şi-şi compuse o figură de zile mari, adoptând un ton pe măsură – «că la următoarele alegeri propun să fie ales în continuare secretar-general al Partidului Comunist Român tovarăşul Nicolae Ceauşescu». Ana Rotaru-Melinte aprobă din cap. Luluţa Gămulea nu-şi putu reprima un zâmbet, oricât era ea de «cu partidul şi cu guvernul». Luaţi pe neaşteptate, chiar şi cei mai devotaţi «membri» uitară să aplaude. Şedinţa se ridică prin «ridicare» de pe scaune. Sânziana Hangan simţi aceeaşi pâclă în suflet şi-n creier ca-n ziua incidentului dintre Sidi Puşcaş şi Lucia Rachieru, tristeţe apăsătoare, fără geană de speranţă, când specia umană i se părea sinistră, grotescă, derizorie. În gând îi veneau cuvintele pe care i le spusese într-o zi fiică-sii, Maria: «De frig şi de foame ne-ar putea scăpa-ntr-o zi un parastas internaţional, un parastas cu dar, în folosul României. Dac-ajungem un popor de lichele, nu ne mai poate salva nimic şi nimeni».
Conversaţii între patru ochi evita, pe cât putea, cu oamenii din Institut. Acuma, ca să nu se lase agăţată de vorba cuiva, se-apucă să-şi facă ordine-n birou. «Te duc până la troleibus?», o-ntrebă Sidi Puşcaş. «Nu, mulţumesc. Trebuie să mă-ntâlnesc la ora cinci cu cineva şi-mi mai fac de lucru pân-atunci». Când toată lumea ajunsese măcar la jumătatea drumului spre casă, plecă şi Sânziana din Institut. O opri portăreasa, rugând-o să-i citească nişte buletine de analize. «Vetuţo dragă, sunt minunate analizele astea, îngropi tot Institutul! Fii fără grijă», şi-i făcu portăresei semn să se oprească din mulţumit. Era o zi limpede şi caldă de octombrie. Frunzele trosneau sub tălpi. Un covor de la galben ca paiul până la ruginiu, cu pete ici-colo de verde puternic şi de verde stins, «a moarte şi-a putreziciune». «Păcat că nimic nu ne serveşte la-nvăţat indiferenţa. Indiferenţa naturii: deasupra binelui şi-a răului, cum probabil e Dumnezeu, dacă o exista. Ce-o fi reprezentând nenorocita asta de lume? Vreo colonie penitenciară a unei alte galaxii, vreun laborator unde s-a pierdut controlul? S-au întrebat ei alţii, mai deştepţi decât mine, şi chiar dacă şi-au dat răspunsuri structurate, la ce-au folosit dacă n-au schimbat nimic?! Un frumos exerciţiu de inteligenţă. Adevărul e unul singur, ceea ce nu-mpiedică pe nimeni să-şi prezinte minciuna şi sofismul drept adevăr incontestabil. O s-ajungă vreodată lumea să nu-şi mai facă zid de apărare din minciună şi din interes? Ce viaţă dezgustătoare…
Profesional, Tituţ al nostru ar fi putut ajunge ce-a ajuns şi fără protecţia Cabinetului 2 şi fără declaraţii ca a de astăzi, dar e-adevărat că lumea n-ar fi călărit-o-n lung şi-n lat. Vorba lui Alexandru: „de prezent eşti sigur, viitorul – simplă presupunere”. Tituţ – un bun profesionist – gaură-n ştiinţă nu era însă hărăzit să facă. Asta explica de ce nu se făcuse uitat prin nicio călătorie. Nu e de el competiţia nemiloasă. El se-ntoarce mereu la noi, fiindcă la noi se poate da mare – mulţi dintre noi ajungând să lucreze unde lucrează prin concursuri de-mprejurări şi de dosare. Fericitele excepţii – adică, oameni de reală valoare – sunt prea puţine. Noi suntem un perfect „mediu” pentru Tituţ. Ca peste tot».
*
Sânziana ajunse la o biserică. Intră şi aprinse o lumânare la vii, două la morţi. Se opri la crucea cu Iisus răstignit. Îi atinse picioarele cu mâna stângă. De câte ori îi fusese greu în viaţă, îşi adusese-aminte de Patimi: de cele fizice – imaginabile, de fapt, pentru călăi; de cele sufleteşti – imaginabile pentru cei care simţeau la fiecare pas eşecul binelui în faţa interesului, a necinstei, a simulării, a obtuzităţii. Îşi rezimă fruntea de piciorul crucii. «Cât ai suferit… şi pentru ce? Lumea nu s-a făcut mai bună. Iar în numele tău s-a omorât şi s-a jefuit şi unii mai pretind şi astăzi că-n numele Tău se căsăpesc. Zadarnic. Zadarnic. Iar credinţa în Tine se clatină peste tot. Se pregătesc să Te ucidă a doua oară. De data asta, definitiv – prin uitare… Rămâi cu bine…».
Lumea coclise. Pata verzuie, ca veninul, nu se mai ducea. Cu niciun şmirghel. Pata se mărise şi săpase adânc. Ea se ducea numai dacă topeai metalul. «Pe noi cine, cum şi când să ne mai topească? De fapt, ca să fiu sinceră cu mine însămi, trebuie să recunosc şi eu c-am ajuns la un imobilism, la o stagnare de unde nu mai doresc nimic. O schimbare chiar m-ar… dezechilibra. De fapt, nu mai aştept nimic de la viaţă. Am impresia că, moral, mi-am încheiat socotelile. Rămâne să vieţuiască trupul, cât a fost programat. Nu mă socotesc nici victimă, nici privilegiată. Fac parte, ca zeci de milioane, din lotul de condamnaţi de la Yalta. Mă număr printre cei situaţi între sârma ghimpată a lagărului de pedeapsă şi sârma lagărului mare. Între una şi alta, cum zice nenea Sandu Dragomir, funcţionează simultan forţa centripetă şi forţa centrifugă; nu eşti cuminte, intri în cercul din mijloc, la pedeapsa-pedeapsă; eşti cuminte – mergi în pas cadenţat în cercul mai larg dintre ăle două rânduri de sârmă. Forţa centrifugă îi propulsează pe cei mai dibaci şi mai favorizaţi de soartă dincolo de cercul al doilea, în lumea „zis liberă”, cum o numeşte tot nenea Sandu».