Cărți istorie

Istoria Daciei romane     CUPRINS:   — CUCERIREA DACIEI DE CĂTRE ROMANI…5   — CIVILIZATIA DACICA…5   — EXPANSIUNEA ROMANA LA DUNAREA DE JOS…6   — RAZBOAIELE PURTATE DE TRAIAN IMPOTRIVA DACIEI…9   — ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ ŞI MILITARĂ A   — DACIEI ROMANE… 17   — DACIA ÎNTRE ANII 102-105… 17   — ORGANIZAREA ADMINISTRATIVA A DACIEI ROMANE… 27   — DISPUTA PRIVIND LOCALIZAREA DACIEI MALVENSIS… 33   — ORGANIZAREA MILITARA A PROVINCIEI DACIA… 36   — ARMAMENTUL ROMAN ÎN PROVINCIA DACIA… 53   — HABITATUL ÎN DACIA ROMANĂ… 64   — ADMINISTRATIA CENTRALA şi LOCALA… 87   — ROMANIZAREA DACIEI. COLONIŞTI ŞI AUTOHTONI   — ÎN PROCESUL DE ROMANIZARE. 90   — COLONISTII… 90   — ROMANIZARE şi CONTINUITATE… 97   — STRUCTURA SOCIALĂ ÎN DACIA… 102   — DREPTUL ROMAN… 102   — VIAŢA ECONOMICĂ… 112   — AGRICULTURA… 112   — EXPLOATAREA BOGĂŢIILOR SUBSOLULUI… 115   — MEŞTEŞUGURILE… 124   — CERAMICA ÎN PROVINCIA DACIA… 130   — VIAŢA SPIRITUALĂ PROVINCIALĂ… 141   — ÎNSUŞIREA LIMBII LATINE, MANIFESTĂRI LITERARE ŞI   — CUNOŞTINŢE ŞTIINŢIFICE… 141   — ARTA. 142   — RELIGIA ÎN PROVINCIA DACIA… 144   — CONCLUZII… 156   — Istoria Daciei romane   — ISTORIA POLITICĂ A PROVINCIEI DACIA… 158   — RETRAGEREA AURELIANĂ… 172   — DACII LIBERI ŞI RELAŢIILE LOR CU IMPERIUL   — ROMAN. 180   — DOBROGEA ÎN SECOLELE I – III… 190   — CONCLUZII… 199   — BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ… 200         Stăpânirea romană în Dacia prezintă un dublu aspect. Ea s-a instaurat pe pământul Daciei prin violenţă, pe calea armelor şi s-a menţinut tot timpul sprijinindu-se pe o armată numeroasă şi pe un puternic sistem de apărare.   Cu toate acestea, ea nu a avut un caracter distructiv. Dimpotrivă, epoca stăpânirii romane în Dacia a însemnat un progres din punct de vedere al evoluţiei generale a societăţii faţă de epoca precedentă, schimbând întreaga înfăţişare a Daciei şi ridicând-o la o treaptă superioară.   Istoria Daciei romane   CUCERIREA DACIEI DE CĂTRE ROMANI   Civilizaţia dacică   Perioada sec. I î. Hr. – 106 d. Hr., finalizată cu cucerirea Daciei de către romani este perioada celei mai înalte manifestări, pe un întreit tărâm, a capacităţii creatoare a poporului geto-dac. Pe plan economico-material este perioada formării unei civilizaţii de tip oppidan; pe plan spiritual ea este marcată de însuşirea scrisului şi de existenţa a numeroase cunoştinţe ştiinţifice; pe plan politic, este vremea organizării celei mai înalte la care a ajuns societatea dacică, statul lui Burebista şi Decebal.   Se cuvine subliniată unitatea profundă a civilizaţiei dacice. Complexul din Munţii Orăştiei este un fenomen singular, dar cercetările au dovedit că elementele care-l compun se regăsesc, pe scară mai redusă, în alte zone.   Descoperirile reflectă existenţa unui sistem de apărare vast şi complex, care justifică, pentru intervalul cronologic post Burebista, continuarea existenţei statului dac transilvănean, care avea să unească din nou, pe vremea lui Decebal, majoritatea triburilor geto-dacice din celelalte regiuni ale ţării.   Unitatea politică realizată pe tot spaţiul dacic în anumite momente este dovedită de sistemul de cetăţi şi fortificaţii, unitar pe întreg cuprinsul Daciei.   Unitatea profundă de cultură materială a civilizaţiei dacice este dovedită şi de construcţiile civile sau sacre, precum şi de inventarele aşezărilor dacice.   Această unitate nu a însemnat însă uniformizare sau identitate absolută.   Cultura şi civilizaţia dacică au fost profund originale. Această originalitate nu exclude ci dimpotrivă, implică acceptarea unor influenţe din afară. Dar dacii nu s-au mulţumit doar cu preluarea unor elemente de cultură materială şi spirituală de la alte popoare; ei le-au adoptat, le-au transformat şi le-au îmbogăţit, topindu-le în creaţiile lor tradiţionale şi formând o civilizaţie profund originală.   Desfăşurarea civilizaţiei geto-dacice în sec. I î. Hr.   — I d. Hr. pe cele patru nivele: economic, social, politic şi cultural-spiritual permite cristalizarea a cel puţin două concluzii privitor la existenţa daco-geţilor în perioada statului dac:   1. Civilizaţia oppidană dacică constituie faza clasică (în raport cu cele anterioare) a culturii materiale şi spirituale a poporului geto-dac, reprezentând ceea ce epoca lui Pericles fusese pentru Atena antică sau principatul lui Augustus pentru Roma.   Istoria Daciei romane   2. Poziţia civilizaţiei daco-getice în ansamblul civilizaţiei antice europene. Poporul dac, civilizaţia şi statul dacilor aparţin lumii clasice. Ea se află încă la periferia acestei lumi, dar întreaga sa dezvoltare urmează calea deschisă de statele antichităţii clasice. Deşi inegale ca şi nivel de dezvoltare, prin natura sa civilizaţia dacică este egală cu cea elenistică sau cu cea romană imperială. „Şi dacă civilizaţia dacilor, mai puţin evoluată, a fost înfrântă şi distrusă în confruntarea militară cu civilizaţia Romei, caracterul ei clasic a trebuit să joace un rol de seamă în înlesnirea romanizării populaţiei autohtone”   (H. Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană).   Expansiunea romană la Dunărea de Jos   În paralel cu „creşterea” puterii dacilor, are loc penetrarea treptată (pe etape) romană în sud estul Europei. La sfârşitul sec. III – începutul sec. II î. Hr.   Roma devine pentru prima oară arbitru al situaţiei politice din Balcani. În a doua jumătate a sec. III (anul 229 î. Hr.) ocupă primele teritorii; la 148 î. Hr.   Transformă statul macedonian în provincie; peste doi ani creează provincia Ahaia (146 î. Hr.); spre sfârşitul sec. II î. Hr. Ocupă tot litoralul est adriatic (129 î. Hr.). Dispariţia statului lui Mithridates al VI-lea Eupator al Pontului (112 – 63 î. Hr.) aduce Roma la Dunăre şi Marea Neagră; în anul 74 î. Hr.   Generalul C. Scribonius Curio ajunge la Dunăre, undeva în Banatul de Sud, fără a trece fluviul; peste doi ani, în 72 î. Hr. Generalul M. Terentius Varro Lucullus pătrunde în Dobrogea şi instalează controlul roman asupra oraşelor vest pontice, prin guvernatorul provinciei Macedonia.   După zece ani (62-61 Î. Hr.) guvernatorul Macedoniei C. Antonius Hybrida efectuează o expediţie în Dobrogea (pentru a pedepsi coloniile greceşti răsculate împotriva abuzurilor sale), dar este înfrânt de o coaliţie greco-bastarno-getă. Expediţia lui Hybrida se înscrie în tendinţa Romei de a învălui Dacia, care se profila în perspectivă un inamic greu de învins. Se explică astfel preluarea de către Burebista, prin forţa armelor sau diplomaţie, a controlului asupra litoralului pontic.   Prin campania sa, regele dac reuşise să stopeze pentru o perioadă expansiunea romană spre ţinuturile nord dunărene. Apariţia unui stat puternic în imediata vecinătate a graniţelor Romei şi lezarea intereselor imperiale prin scoaterea cetăţilor greceşti pontice din sfera de interes roman nu putea să nu stârnească reacţia Imperiului. Reacţie întârziată de războiul civil de la Roma (conflictul Caesar-Pompeius), în care regele dac intervine, plasându-se de partea lui Pompeius. Astfel se explică planurile militare ale   Istoria Daciei romane lui Caesar, care preconiza o campanie împotriva dacilor, chiar înainte de proiectatul război cu parţii. Moartea celor doi conducători amână confruntarea decisivă, dar zona devine un puternic focar de tulburări (atacuri dacice şi bastarnice) periclitând liniştea posesiunilor sudice.

GEOPOLITICA LUMILOR SECOLULUI XXI   INTRODUCERE POLITICA SUPERPUTERII   Din momentul în care continentele au început să fie interdependente din punct de vedere politic, adică acum aproximativ 500 de ani. Eurasia a fost în permanenţă centrul de putere al lumii. Pe căi diferite, în perioade diferite, popoarele Eurasiei – dar mai ales acelea de Ia extremitatea ei vest-europeană – au pus stăpânire şi au dominat celelalte regiuni ale lumii, astfel că statele eurasiatice au dobândit un statut special şi s-au bucurat de privilegiile de a fi principalele puteri ale lumii. Ultimul deceniu al secolului al XX-lea a fost martorul unor răsturnări dramatice în politica mondială. Pentru prima oară în istorie o putere non-eurasiatică s-a impus nu numai ca principal arbitru în relaţiile de putere din Eurasia, dar şi ca supremă putere în lume. Destrămarea şi prăbuşirea Uniunii Sovietice au fost ultima treaptă în ascensiunea rapidă a unei puteri din emisfera vestică – Statele Unite ale Americii – ca singura şi, de fapt, prima putere cu adevărat globală. Cu toate acestea, Eurasia îşi păstrează importanţa geopolitică. Nu numai că extremitatea ei vestică – Europa – deţine încă o mare parte din puterea economică şi politică a omenirii, dar partea sa estică – Asia – a devenit, în ultima vreme, un periculos centru de creştere economică şi de sporită influenţă politică. Prin urmare, problema modulpi în care America, angajată la scară planetară, poate face faţă complexelor relaţii de putere din Eurasia – în special, dacă ea poate preîntâmpina apariţia unei puteri eurasiatice dominante şi potrivnice – rămâne fundamentală pentru capacitatea Americii de a-şi exercita supremaţia mondială. Rezultă deci că, pe lângă preocuparea pentru dezvoltarea diferitelor noi dimensiuni ale puterii (tehnologie, comunicaţii, informaţii, precum şi comerţ şi finanţe), politica externă americană trebuie să se preocupe în continuare de dimensiunea geopolitică şi să-şi folosească influenţa în Eurasia în aşa fel încât să creeze un echilibru continental stabil, cu Statele Unite ca arbitru politic. Eurasia este astfel tabla de şah pe care continuă să se dea bătălia pentru supremaţia mondială, iar această luptă implică geostra- tegia – administrarea strategică a intereselor geopolitice. Este demn de atenţie faptul că nu mai departe decât în 1940 doi aspiranţi la puterea mondială, Adolf Hitler şi Iosif Stalin, au fost de acord în mod explicit (la negocierile secrete din luna noiembrie a acelui an) că America ar trebui exclusă din Eurasia. Fiecare din ei realiza că pătrunderea puterii americane în Eurasia ar periclita propriile lui ambiţii de dominaţie mondială. Fiecare împărtăşea supoziţia că Eurasia e centrul lumii şi că acela care controlează Eurasia controlează lumea. Jumătate de secol mai târziu chestiunea a fost redefinită: va dăinui supremaţia Americii în Eurasia şi în ce scopuri ar putea fi ea aplicată? Obiectivul fundamental al politicii americane ar putea fi benefic şi vizionar: modelarea unei comunităţi mondiale cu adevărat cooperante, în conformitate cu tendinţele pe termen lung şi cu interesele fundamentale ale omenirii. Dar, în acelaşi timp, este imperios necesar ca să nu apară niciun concurent eurasiatic capabil să domine Eurasia şi astfel să concureze America. De aceea, scopul acestei cărţi este formularea unei geostrategii cuprinzătoare şi integrale pentru Eurasia. ZBIGNIEW BRZEZINSKI Washington. D.C. Aprilie 1997 CAPITOLUL 1 UN NOU TIP DE HEGEMONIE Hegemonia s-a născut o dată cu omenirea. Dar actuala supremaţie a Americii este distinctă prin rapiditatea apariţiei, anvergura mondială şi modul de exercitare. În decursul unui singur secol, America s-a transformat – şi a fost transformată de către dinamica internaţională – dintr-o ţară relativ izolată din emisfera vestică într-o putere de o bogăţie şi forţă de dominaţie fără precedent în istoria omenirii. SCURTUL DRUM SPRE SUPREMAŢIA MONDIALĂ Războiul hispano-american din 1898 a fost primul război de cucerire dus de America în afara hotarelor sale. El a deschis calea extinderii puterii americane în Pacific, dincolo de Hawaii, spre Filipine. La începutul acestui secol, strategii americani erau deja preocupaţi de dezvoltarea doctrinei unei supremaţii navale asupra celor două oceane, iar marina americană începuse să conteste concepţia că Anglia „domneşte peste mări“. Revendicarea de către America a unui statut special de unic apărător al securităţii emisferei vestice – statut proclamat la începutul secolului prin Doctrina Monroe şi ulterior justificat de aşa-zisul „destin evident” al Americii – s-a accentuat după construirea Canalului Panama, ce facilita dominaţia navală atât asupra Oceanului Atlantic, cât şi asupra Oceanului Pacific. Baza crescândelor ambiţii geopolitice ale Americii era rapida industrializare a economiei ţării. La izbucnirea primului război mondial puterea economică în creştere a Americii reprezenta deja circa 33% din P.N.B. Mondial, ceea ce surclasa Marea Britanie ca principală putere industrială a lumii. Acest remarcabil dinamism economic a fost favorizat de o cultură care încuraja experimentul şi inovaţia. Instituţiile politice şi economia de piaţă liberă din America au creat posibilităţi nemaiîntâlnite pentru inventatori ambiţioşi şi iconoclaşti, pe care privilegii arhaice sau ierarhii sociale rigide nu îi împiedicau să urmărească înfăptuirea propriilor vise. Pe scurt, cultura naţională era deosebit de prielnică creşterii economice şi, prin atragerea şi asimilarea rapidă a celor mai talentate personalităţi din străinătate, ea înlesnea de asemenea expansiunea puterii naţionale. Primul război mondial a oferit prima ocazie pentru o masivă lansare în Europa a forţei militare americane. O putere până atunci relativ izolată şi-a transportat prompt peste Atlantic mai multe sute de mii de militari – o expediţie militară transoceanică fără precedent ca desfăşurare şi amploare, care semnala apariţia unui nou important jucător pe arena internaţională. Fapt tot atât de important, războiul a determinat, în acelaşi timp, primul important efort diplomatic american de a aplica principiile americane în găsirea unei soluţii la problemele internaţionale ale Europei. Celebrele „Patrusprezece Puncte” ale lui Woodrow Wilson au reprezentat inculcarea idealismului american în geopolitica europeană, idealism consolidat de puterea americană. (în urmă cu 15 ani, Statele Unite jucaseră rolul principal în rezolvarea unui conflict din Extremul Orient, acela dintre Rusia şi Japonia, impunându-şi, şi prin aceasta, crescânda talie internaţională.) Fuziunea dintre idealismul american şi puterea americană s-a făcut astfel din plin simţită pe scena lumii. Totuşi, strict vorbind, primul război mondial era încă un război predominant european, nu mondial. Dar caracterul său autodes- tructiv a marcat începutul sfârşitului predominării politice, economice şi culturale a Europei asupra restului lumii. Pe parcursul războiului niciuna dintre puterile europene nu a fost capabilă să obţină o victorie decisivă – iar rezultatul războiului a fost serios influenţat de intrarea în conflict a unei puteri non-europene în ascensiune: America. Din acest moment. Europa avea să devină din ce în ce mai mult obiectul, şi mai puţin subiectul politicii mondiale de putere. Dar această scurtă izbucnire de primat mondial american nu a produs o angajare continuă a Americii în chestiunile internaţionale, în schimb, ea s-a retras rapid într-o combinaţie auto-mulţumitoare de izolaţionism şi idealism. Deşi pe la jumătatea anilor ’20 şi începutul anilor ’30 totalitarismul devenea din ce în ce mai puternic pe continentul european, puterea americană – care atunci includea o puternică flotă pe două oceane ce depăşea în mod clar marina britanică – nu s-a implicat. Americanii au preferat să fie spectatori la politica mondială. Conceptul american de securitate, bazat pe o viziune a Americii ca insulă continentală, a fost în acord cu această predispoziţie. Strategia americană se concentra asupra apărării ţărmurilor sale, având astfel un orizont îngust-naţional, fără a se gândi prea mult la considerentele internaţionale sau globale. Principalii actori internaţionali erau, încă, puterile europene şi, din ce în ce mai mult, Japonia. Era europeană în politica mondială a luat sfârşit definitiv în cursul celui de-al doilea război mondial, primul război cu adevărat mondial. Desfăşurat pe trei continente simultan, oceanele Atlantic şi Pacific fiind şi ele puternic disputate, dimensiunea sa mondială a fost demonstrată în mod simbolic atunci când soldaţii britanici şi japonezi – care reprezentau, respectiv, o îndepărtată insulă din Vestul Europei şi o insulă similară din Estul Asiei – s-au ciocnit la o distanţă de mii de mile de patriile lor pe frontiera indiano-bir- maneză. Europa şi Asia deveniseră un unic câmp de bătălie. Dacă războiul s-ar fi încheiat printr-o victorie clară a Germaniei naziste, o unică putere europeană ar fi apărut ca putere mondială dominantă. (Victoria Japoniei în Pacific ar fi adus pentru acea naţiune rolul dominant în Extremul Orient, dar, după toate probabilităţile. Japonia nu ar fi rămas doar un hegemon regional.) în schimb, înfrângerea Germaniei a fost în mare măsură pecetluită de cei doi învingători extra-europeni. Statele Unite şi Uniunea Sovietică, care au devenit moştenitoarele nerealizatelor tendinţe ale Europei către supremaţia mondială. Următorii cincizeci de ani au fost dominaţi de competiţia bipolară dintre America şi Uniunea Sovietică pentru supremaţia mondială. În unele privinţe, competiţia dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică a reprezentat împlinirea teoriilor celor mai dragi geopoliticienilor: ea a adus în arenă principala putere maritimă a lumii, care domină două oceane. Pacific şi Atlantic, împotriva principalei puteri de uscat a lumii, deţinătoare a supremaţiei în heart- land-uV eurasiatic (cu blocul chino-sovietic care cuprindea un spaţiu amintind, cu putere, întinderea Imperiului Mongol). Aspectul geopolitic nu putea fi mai clar: America de Nord împotriva Eurasiei, având ca miză lumea întreagă. Câştigătorul ar fi dominat cu adevărat globul pământesc. Nimeni nu i-ar mai fi stat în cale, odată victoria obţinută. Fiecare rival lansa în întreaga lume un apel ideologic impregnat cu optimism istoric, care justifica, pentru fiecare din ele, eforturile necesare şi, în acelaşi timp, îi întărea convingerea în victoria inevitabilă. Fiecare rival îşi domina clar propriul spaţiu – spre deosebire de aspiranţii imperiali europeni la hegemonie mondială, dintre care niciunul nu a reuşit vreodată cu adevărat să-şi impună predominarea decisivă în interiorul Europei înseşi. Iar fiecare dintre cele două rivale îşi folosea ideologia pentru a-şi consolida dominaţia asupra respectivilor săi vasali sau tributari într-un mod care amintea oarecum de epoca războaielor religioase. Combinaţia dintre dimensiunile geopolitice mondiale şi declarata universalitate a dogmelor rivale a dat competiţiei o intensitate nemaiîntâlnită. Dar un factor suplimentar – şi el plin de implicaţii mondiale – a făcut ca această competiţie să fie cu adevărat unică. 1 Nota traducătorului: Heartland: concept introdus de Harold Mackinder (1861-1947) în articolul „The Geographical Pivot of History”, prezentat la Royal Geographic Society în ian. 1904. Mackinder înţelegea prin heartland „partea centrală a Eurasiei, zona-pivot a politicii mondiale”, „acea zonă a Eurasiei inaccesibilă vapoarelor şi controlată de Rusia”. (Conform International Encyclopaedia of Social Sciences, voi. 9, The Macmillan Company & The Free Press, N.Y., Collier-Macmillan Publishers, London, 1972.) Apariţia armelor nucleare însemna că un război frontal, de tip clasic, între cei doi rivali principali putea nu numai să atragă după sine distrugerea lor reciprocă, dar şi să aibă consecinţe fatale pentru o parte însemnată din omenire. Intensitatea conflictului era astfel – supusă simultan unei extraordinare auto-constrângeri din partea ambilor rivali. Pe tărâm geopolitic, războiul era purtat în mare măsură la extremităţile Eurasiei înseşi. Blocul chino-sovietic domina majoritatea Eurasiei, dar nu îi controla extremităţile. America de Nord reuşise să-şi consolideze poziţia atât la extremitatea vestică, cât şi la cea estică ale marelui continent eurasiatic. Apărarea acestor capete de pod continentale (rezumată, pe „frontul” de vest de către Blocada Berlinului şi pe cel de est de către Războiul din Coreea) a fost astfel primul test strategic pentru ceea ce avea să Fie cunoscut sub denumirea de Războiul Rece. în faza finală a Războiului Rece, pe harta Eurasiei (vezi harta de mai sus) a apărut un al treilea „front” defensiv: cel sudic. Invadarea Afganistanului de către sovietici a provocat o ripostă americană pe două direcţii: asistenţa directă pentru rezistenţa autohtonă din Afganistan în scopul blocări armatei sovietice; şi o intensificare pe scară mare a prezenţei militare americane în Golful Persic pentru a descuraja o eventuală înaintare spre sud a puterii militare sau politice sovietice. Statele Unite şi-au asumat obligaţia de a apăra regiunea Golfului Persic, în conformitate cu propriile interese de securitate în vestul şi estul Europei. Faptul că America de Nord a frânat cu succes eforturile blocului eurasiatic de a obţine stăpânirea efectivă asupra întregii Eurasii – proces în care ambele părţi s-au abţinut până la final de la o ciocnire militară directă de teama unui război nuclear – însemna că rezultatul disputei era decis în cele din urmă pe căi non-militare. Vitalitatea politică, flexibilitatea ideologică, dinamismul economic, atractivi- tatea culturală au devenit dimensiuni decisive. Coaliţia condusă de America şi-a păstrat unitatea, în timp ce blocul chino-sovietic s-a dezmembrat în mai puţin de două decenii. În parte, aceasta s-a datorat flexibilităţii mai mari a coaliţiei democratice, în contrast cu caracterul ierarhic şi dogmatic – dar şi fragil – al lagărului comunist. Prima presupunea împărtăşirea unor valori, dar fără un cadru doctrinar formal. A doua punea accent pe corectitudinea dogmatică, cu un singur centru autorizat de interpretare. Principalii vasali ai Americii, de asemenea, erau cu mult mai slabi decât ea, în timp ce Uniunea Sovietică nu putea trata la nesfârşit China ca pe o subordonată. Rezultatul s-a datorat şi faptului că partea americană s-a dovedit mult mai dinamică din punct de vedere economic şi tehnologic, în timp ce Uniunea Sovietică a stagnat treptat şi nu a putut concura eficient nici în ce priveşte creşterea economică, nici tehnologia militară. În schimb, decăderea economică a generat demoralizarea ideologică. De fapt, puterea militară sovietică – şi teama pe care ea le-o inspira occidentalilor – a ascuns multă vreme inegalitatea esenţială dintre cei doi opozanţi. America era pur şi simplu mult mai bogată, mult mai avansată tehnologic, mult mai mobilă şi mai novatoare din punct de vedere militar, mult mai atrăgătoare şi mai creatoare pe tărâm social. Constrângerile ideologice subminau potenţialul creator al Uniunii Sovietice, făcând astfel ca sistemul său să fie din ce în ce mai rigid, iar economia – din ce în ce mai risipitoare şi mai puţin competitivă din punct de vedere tehnologic. Câtă vreme nu izbucnea un război în care părţile s-ar fi distrus reciproc, intr-o competiţie pe termen lung balanţa trebuia să se încline în cele din urmă în favoarea Americii. De asemenea, rezultatul final a fost puternic influenţat de considerente culturale. Coaliţia condusă de America accepta, în general, ca pozitive, multe din trăsăturile culturii politice şi sociale americane. Cei mai importanţi doi aliaţi ai Americii, de la extremele vestice şi estice ale Eurasiei, Germania şi Japonia, s-au însănătoşit economic în contextul unei admiraţii aproape nelimitate pentru tot ce este american. Foarte mulţi considerau că America reprezintă viitorul, că este o societate demnă de admiraţie şi care merită să fie imitată. în schimb. Rusia era dispreţuită din punct de vedere cultural de către majoritatea „vasalilor” săi din Europa Centrală şi încă şi mai mult de către aliatul său principal – şi din ce în ce mai sigur pe sine – din est: China. Pentru locuitorii Europei Centrale, dominaţia ruşilor însemna izolarea de ceea ce ei considerau a fi patria lor filosofică şi culturală: Europa Occidentală şi tradiţiile ei religioase creştine. Mai rău, însemna dominaţia de către un popor pe care central-europenii îl considerau, deseori pe nedrept, ca inferior lor din punct de vedere cultural. Chinezii, pentru care cuvântul „Rusia” înseamnă „ţara nesătulă”, erau dispreţuitori chiar mai făţiş. Deşi iniţial ei contestaseră numai pe tăcute pretenţiile Moscovei privind valabilitatea generală a modelului sovietic, la un deceniu de la revoluţia comunistă chineză ei au pus hotărât sub semnul întrebării primatul ideologic al Moscovei şi chiar au început să-şi exprime deschis dispreţul tradiţional faţă de barbarii cu care se învecinau la nord. în fine, chiar în interiorul Uniunii Sovietice, 50% din populaţie, care era ne-rusă, a sfârşit prin a respinge dominaţia Moscovei. Treptata trezire a ne-ruşilor însemna că ucrainenii, georgienii, armenii şi azerii au început să privească puterea sovietică ca pe o formă de dominaţie imperială străină, de către un popor faţă de care nu se simţeau inferiori cultural. În Asia Centrală aspiraţiile naţionale puteau fi mai slabe, dar aceste popoare erau stimulate suplimentar de o crescândă conştiinţă a identităţii islamice, intensificată de cunoaşterea faptului că în alte părţi avea loc o decolonizare. Ca atâtea imperii înaintea sa. Uniunea Sovietică a fost supusă în cele din urmă imploziei şi dezmembrării, căzând victimă nu atât unei înfrângeri militare directe, cât unei dezintegrări accelerate de către tensiunile economice şi sociale. Soarta sa a confirmat observaţia competentă a unui savant care spunea că „imperiile sunt în mod inerent instabile politic, deoarece părţile subordonate preferă aproape întotdeauna o mai mare autonomie, iar contra-elitele din aceste părţi acţionează aproape întotdeauna, când au ocazia, pentru a obţine o mai mare autonomie, în acest sens, imperiile nu se prăbuşesc, ci, mai degrabă, se dezintegrează, de obicei foarte încet, deşi uneori deosebit de repede”[1]. PRIMA PUTERE MONDIALĂ Prăbuşirea rivalei sale a adus America într-o situaţie unică. Ea a devenit, simultan, prima şi unica putere cu adevărat mondială. Şi totuşi supremaţia mondială a Statelor Unite aminteşte în multe privinţe de imperii mai vechi, fără a ţine seama de dimensiunile lor regionale mai restrânse. Aceste imperii îşi bazau puterea pe o ierarhie de vasali, tributari, protectorate şi colonii, în care cei aflaţi în afară erau în general priviţi ca barbari. Până la un anumit punct, această terminologie anacronică nu e întru totul neadecvată pentru unele din statele aflate acum în interiorul orbitei americane. Ca şi în trecut, exercitarea puterii „imperiale” americane decurge în mare măsură din organizarea superioară, din capacitatea de a mobiliza prompt. În scopuri militare, vaste resurse economice şi tehnologice, din farmecul cultural neclar, dar însemnat al modului de viaţă american, din dinamismul absolut şi competitivitatea înnăscută ale elitelor politice şi sociale americane. Şi imperiile mai vechi întrunesc aceste caracteristici. Roma e prima care vine în minte. Acest imperiu a fost întemeiat pe parcursul a aproape 2 secole şi jumătate printr-o susţinută expansiune teritorială către nord. Apoi şi spre vest şi spre sud, ca şi prin stabilirea unui control maritim eficient asupra întregului litoral al Mării Mediterane. Ca întindere geografică, imperiul a atins punctul culminant în jurul anului 211 d.Hr. (vezi harta de mai jos). Roma avea o organizare statală centralizată şi o economie unică şi autonomă. Puterea sa imperială era exercitată cu grijă şi hotărâre printr-un complex sistem de organizare politică şi economică. Un sistem, proiectat strategic, de drumuri şi rute navale, pornind din Capitală, permitea rapida redislocare şi concentrare a legiunilor romane staţionate în diversele state vasale şi provincii tributare – în eventualitatea unei ameninţări serioase împotriva securităţii imperiului. în perioada de apogeu a imperiului, legiunile romane desfăşurate în străinătate numărau nu mai puţin de trei sute de mii de oameni – o forţă remarcabilă, cu atât mai distructivă cu cât romanii aveau tactică şi armament superioare, iar centrul era capabil să ordone redislocări relativ rapide. (Este frapant să observăm că în 1996, America, o putere suverană cu un teritoriu mult mai populat, proteja extremităţile stăpânirii sale staţionând 296 000 soldaţi profesionişti în afara hotarelor sale.) Totuşi, puterea imperială a Romei se baza şi ea pe o importantă realitate psihologică. Civis Romanus sum – „Eu sunt cetăţean roman“ – era cea mai înaltă auto-definire posibilă, motiv de mândrie, şi pentru mulţi – o aspiraţie. Acordat, în cele din urmă şi celor ce nu erau născuţi romani, statutul solemn de cetăţean roman era o expresie a superiorităţii culturale care explică conştiinţa puterii imperiale despre misiune. Aceasta nu numai că legitima dominaţia Romei, dar îi şi făcea pe cei supuşi ei să-şi dorească asimilarea şi includerea în structura imperială. Superioritatea culturală, considerată de către dominatori ca de la sine înţeleasă şi recunoscută de către dominaţi, întărea astfel puterea imperială. Această putere imperială uriaşă, în mare măsură necontestată, a dăinuit aproape 300 de ani. Cu excepţia ameninţării reprezentate, la un moment dat, de apropiata Cartagină şi, la hotarul estic, de Imperiul părţilor, lumea din afara imperiului era în mare măsură barbară, prost organizată, capabilă – de cele mai multe ori – doar de atacuri sporadice şi în mod evident inferioară cultural. Câtă vreme imperiul era capabil să-şi menţină vitalitatea şi unitatea internă, lumea exterioară nu reprezenta niciun fel de concurenţă. Trei cauze majore au dus la prăbuşirea finală a Imperiului Roman. Mai întâi, imperiul a devenit prea mare pentru a fi condus dintr-un singur centru, dar împărţirea lui într-o jumătate vestică şi una estică a distrus automat caracterul de monopol al puterii sale. În al doilea rând, şi în acelaşi timp, lunga perioadă de exagerată încredere în sine a puterii imperiale a generat un hedonism cultural, care, treptat, a erodat dorinţa de mărire a elitei politice. În al treilea rând, inflaţia prelungită a subminat şi ea capacitatea sistemului de a se susţine în absenţa sacrificiului social pe care cetăţenii nu mai erau dispuşi să-l facă. Decăderea culturală, divizarea politică şi inflaţia financiară, toate au contribuit la subminarea Romei, fa- când-o vulnerabilă chiar faţă de barbarii din apropierea graniţelor ei. După standardele noastre de azi. Roma nu era o putere cu adevărat mondială, ci regională. Cu toate acestea, dată fiind starea de izolare între diversele continente de pe glob ce exista în acele vremuri, puterea regională a Romei era de sine stătătoare şi izolată, fără vreun rival imediat sau chiar îndepărtat. Imperiul Roman era astfel o lume în sine, cu o organizare politică excelentă şi o superioritate culturală care au făcut din el precursorul sistemelor imperiale de mai târziu, chiar cu o mai mare întindere geografică. Chiar şi aşa. Imperiul Roman nu era unic. Imperiile roman şi chinez au apărut aproape în acelaşi timp, deşi niciunul nu avea cunoştinţă de existenţa celuilalt. Pe la anul 221 î.Hr. (perioada Războaielor punice dintre Roma şi Cartagina), unificarea realizată de statul Ch în a celor şapte state existente a dus la formarea primului Imperiu chinez, care imediat a început construirea Marelui Zid din nordul Chinei cu scopul de a izola interiorul regatului de lumea barbară de la graniţa sa. Următorul imperiu, al Dinastiei Han, care a cunoscut înflorirea după anul 140 î.Hr.. Era şi mai impresionant prin întindere şi organizare. La începutul erei creştine nu mai puţin de 57 de milioane de oameni erau supuşi autorităţii sale. Această cifră uriaşă, ea însăşi fără precedent, demonstrează extraordinara eficacitate a controlului centralizat exercitat printr-o birocraţie centralizată şi represivă. Stăpânirea imperială se întindea până în Coreea de azi, părţi din Mongolia şi mare parte din litoralul chinez. Cu toate acestea, aproape ca şi Roma, Imperiul Dinastiei Han a început şi el să fie afectat de frământări interne, iar prăbuşirea sa definitivă a fost grăbită prin împărţirea sa, în anul 220 d.Hr., în trei regate independente. Istoria ulterioară a Chinei a cuprins perioade de reunificare şi extindere, urmate de decădere şi fărâmiţare. De mai multe ori, China a reuşit să instaureze sisteme imperiale care erau de sine stătătoare, izolate şi neameninţate din afară de niciun rival organizat. Împărţirea în trei state a regatului Dinastiei Han a fost înlăturată în anul 589 d.Hr. Prin unificarea ce anunţa, intr-un fel. Reapariţia unui sistem imperial. Cea mai mare autoafirmare imperială a Chinei a avut loc sub dinastia manciuriană, şi mai ales la începutul dinastiei Ch’ing. Prin sec. Al XVIlI-lea China era din nou un imperiu în plin avânt, cu un centru imperial înconjurat de state vasale şi tributare, printre care Coreea, Indochina, Thailanda, Birmania şi Nepalul de astăzi. Stăpânirea Chinei se întindea astfel de la extremitatea estică a Rusiei de astăzi şi până în sudul Siberiei, până la Lacul Baikal şi în Kazahstanul de astăzi, spre sud spre Oceanul Indian şi din nou spre est, peste Laos şi Vietnamul de Nord (vezi harta de la p. 25). Ca şi în cazul Romei, imperiul era o complexă organizaţie financiară, economică, de învăţământ şi de securitate. Controlul asupra vastului teritoriu şi a celor peste 300 de milioane de locuitori era exercitat pe toate aceste căi, cu un puternic accent pe autoritatea politică centralizată susţinută de un serviciu de curieri deosebit de eficient. Întregul imperiu era împărţit în patru zone, care porneau de la Pekin, şi delimitau zonele în care mesagerul putea ajunge într-o săptămână, în două, în trei şi, respectiv, în patru săptămâni. Birocraţia centralizată, pregătită din punct de vedere profesional şi selectată pe criterii competitive, constituia izvorul de putere al unităţii imperiului. Acea unitate era întărită, legitimată şi susţinută – din nou, ca şi în cazul Romei – de o conştiinţă a superiorităţii culturale, adânc înrădăcinată şi puternic resimţită, care a fost sporită de confucianism, o filosofie atât de utilă imperiului, ea punând accent pe armonie, ierarhie şi disciplină. China – Imperiul celest – era văzută ca centrul universului, având la graniţe, şi dincolo de ele, doar barbari. A fi chinez însemna a fi cultivat şi din acest motiv restul lumii îi datora Chinei respectul cuvenit. Această deosebită conştiinţă a superiorităţii străbătea din răspunsul pe care – chiar în faza de declin a Chinei de la sfârşitul secolului al XVII-lea – împăratul chinez l-a dat regelui George al 111-lea al Marii Britanii, ai cărui emisari încercaseră să ademenească China într-o relaţie de comerţ oferind ca daruri, în semn de bunăvoinţă, unele produse industriale britanice. „Noi. Prin mila Cerului. Împărat, anunţăm pe Regele Angliei să ia cunoştinţă de mesajul nostru: Imperiul Celest, dominând între graniţele celor patru mări… nu pune preţ pe lucrurile rare şi scumpe… şi nici nu avem nici cea mai mică nevoie de manufacturile ţării voastre… De aceea, noi… am ordonat celor pe care i-aţi trimis cu ofranda să se întoarcă fără grijă acasă. Tu, o. Rege, trebuie doar să ne îndeplineşti dorinţele întărindu-ţi loialitatea şi jurând supunere veşnică1’. Declinul şi prăbuşirea succesivelor imperii chineze s-au datorat, şi ele, în primul rând, factorilor interni. „Barbari” mongoli şi apoi occidentali au învins aceste imperii din cauza oboselii interne, a decăderii, a hedonismului; pierderea creativităţii economice şi militare a vlăguit voinţa Chinei şi mai apoi a accelerat prăbuşirea ei. Puterile străine au exploatat proasta stare internă a Chinei – Anglia în Războiul opiului din 1839-1842; Japonia, un secol mai târziu – fapt care, în schimb, a generat profundul sentiment de umilire culturală care i-a motivat pe chinezi de-a lungul întregului secol XX, umilire şi mai intensă din cauza contradicţiei dintre conştiinţa lor adânc înrădăcinată despre superioritatea culturală şi înjositoarele realităţi politice din China postimperială. Mai mult decât în cazul Romei, China imperială ar fi astăzi clasificată ca putere regională. Dar. În zilele ei de glorie. China nu avea egal pe glob, în sensul că nicio altă putere nu era capabilă să-i pună sub semnul întrebării statutul său imperial ori să se opună expansiunii ei, dacă aceasta ar fi fost dorinţa Chinei. Sistemul chinez era de-sine-stătător şi autonom, bazându-se, în primul rând, pe o identitate etnică comună, cu o relativ limitată extindere a puterii centrale asupra statelor tributare, cu etnii diferite şi periferice din punct de vedere geografic. Miezul său etnic, mare şi dominant, i-a dat Chinei posibilitatea să realizeze refacerea periodică a imperiilor. Din acest punct de vedere, China a fost destul de diferită de alte imperii, în care popoare mici din punct de vedere numeric, dar cu propensiuni dominatoare au reuşit, pentru o vreme, să-şi impună şi să-şi menţină dominaţia asupra unor populaţii diferite etnic şi mult mai numeroase. Dar, o dată ce dominaţia unor asemenea imperii era subminată, nu mai putea fi vorba de restaurarea lor. Pentru a găsi o asemănare oarecum apropiată de definiţia de astăzi a unei puteri mondiale trebuie să apelăm la remarcabilul fenomen al Imperiului Mongol. Apariţia sa a fost realizată printr-o lupta intensă împotriva unor adversari importanţi şi bine organizaţi. Printre învinşii săi erau regatele Poloniei şi Ungariei, forţele Sfântului Imperiu Roman, mai multe cnezate ruseşti şi statul rus, califatul Baghdadului şi, mai târziu, chiar dinastia Sung a Chinei. învingându-şi rivalii, Genghis-Han şi urmaşii săi au instaurat un control centralizat asupra teritoriului pe care experţii în geopolitică de mai târziu l-au considerat a fi heartland-ul global sau pivotul puterii mondiale. Imperiul lor continental eurasiatic se întindea de la ţărmurile Mării Chinei până în Anatolia din Asia Mică şi până în Europa Centrală (vezi harta). Doar în perioada de vârf a blocului stalinist chino-sovietic Imperiul Mongol de pe continentul eurasiatic a fost în sfârşit egalat în ceea ce priveşte întinderea conducerii centralizate asupra unor teritorii contigui. Imperiile roman, chinez şi mongol au fost precursorii regionali ai aspiranţilor la puterea mondială ce au apărut după aceea. În cazul     Romei şi al Chinei, aşa cum am observat deja, structurile lor imperiale erau foarte dezvoltate, atât din punct de vedere politic, cât şi economic, iar ampla răspândire şi acceptare a culturii superioare a centrului exercitau un important rol de consolidare. În contrast cu acestea, Imperiul Mongol menţinea dominaţia politică bazându-se pe cucerirea militară urmată de adaptare (şi chiar asimilare) la condiţiile locale. Puterea imperială mongolă se baza în mare măsură pe dominarea militară. Realizată prin aplicarea strălucită şi nemiloasă a unei tactici militare superioare ce îmbina o remarcabilă capacitate de deplasare rapidă a forţelor cu concentrarea acestora în timp util, dominaţia mongolă nu a impus vreun sistem economic sau financiar organizat. Pe de altă parte, nici autoritatea mongolă nu deriva dintr-un sentiment arogant de superioritate culturală. Conducătorii mongoli erau prea puţini pentru a reprezenta o clasă conducătoare capabilă să se auto-regenereze şi, în orice caz, absenţa unui sentiment precis şi conştient al superiorităţii sale culturale sau chiar etnice a privat elita imperială de încrederea în sine de care avea nevoie. De fapt, conducătorii mongoli s-au dovedit destul de sensibili la asimilarea treptată de către popoarele deseori mai avansate cultural pe care le-au cucerit. Astfel, unul dintre nepoţii lui Genghis-Han, care devenise împăratul zonei chineze a împărăţiei marelui Han, a devenit fervent propagator al confucianismului; un altul a devenit musulman evlavios, în calitatea sa de sultan al Persiei; iar un al treilea a devenit conducătorul persan din punct de vedere cultural al Asiei Centrale. Acest factor – asimilarea stăpânitorilor de către cei stăpâniţi din cauza absenţei unei culturi politice dominante – ca şi problemele nerezolvate ale succesiunii la tronul marelui Han care fondase imperiul au cauzat în cele din urmă sfârşitul imperiului. Statul mongol devenise prea mare pentru a fi guvernat dintr-un centru unic, dar soluţia încercată – aceea de a împărţi imperiul în mai multe părţi de sine stătătoare – a determinat o asimilare locală încă şi mai rapidă şi a grăbit dezintegrarea imperiului. După ce a durat două secole, de la 1206 la 1405, cel mai mare imperiu pe uscat din lume a dispărut fără urmă. După aceea. Europa a devenit atât centrul de putere mondială, cât şi focarul principalelor lupte pentru puterea mondială. Într-adevăr, timp de aproape trei secole, mica extremitate nord-vestică a continentului eurasiatic a atins – prin extinderea puterii maritime şi pentru prima oară în istorie – autentica dominaţie mondială, astfel că puterea europeană se întindea şi se afirma pe fiecare continent al globului. Este demn de remarcat faptul că puterile imperiale hegemone din vestul Europei nu erau foarte populate din punct de vedere demografic, mai ales dacă le comparăm cu cei pe care îi subjugau efectiv. Totuşi, pe la începutul secolului al XX-lea, în afara emisferei vestice (care, cu două secole în urmă, fusese şi ea supusă controlului Europei de Vest şi era locuită cu precădere...   [1] Donald Puchala. The History ofthe Future of International Relations, în „Ethics and International Affairs", 8 (1994), p. 183.  

Al Doilea Razboi Mondial  de Winston Churchill volumul 1 Cuvânt înainte   Memoriile din anii celui de-al doilea război mondial ale lui Winston Churchill apar acum într-o versiune condensată, în traducere românească. A trebuit să se prăbuşească regimul comunist, pentru ca această lucrare fundamentală, fără de care este imposibilă cunoaşterea marii conflagraţii din anii 1939-1945, să vadă lumina tiparului în ţara noastră. Churchill nu are nevoie de prezentare: a fost una dintre cele mai mari personalităţi din istoria lumii, omul politic prin excelentă, pentru care interesele britanice – ale Marii Britanii şi ale imperiului britanic – au fost mai presus de orice consideraţie şi scrupule. De l-ar fi cunoscut, Machiavelli l-ar fi zugrăvit în Principele său ca un model al divorţului dintre politică şi morală. Apariţia memoriilor sale în tălmăcire românească oferă posibilitatea cititorului din ţara noastră să cunoască pe unul dintre principalii actori ai marii drame, jucate pe scena istoriei în anii 1939 - 1945, şi să înţeleagă mobilurile ce l-au călăuzit în deciziile sale politice şi militare. Nu mulţi oameni de stat au purtat pe umerii lor o povară atât de imensă ca aceea care a apăsat asupra premierului britanic în anii celui de-al doilea război mondial. Churchill a purtat-o însă cu conştiinţa unui slujitor devotat al statului. După căderea comunismului, marele public din România, a aflat ceea ce istoricii şi cei care aveau acces la literatura străină ştiau de mult: Churchill poartă o mare răspundere pentru includerea României în sfera de hegemonie a Uniunii Sovietice. În primăvara anului 1944, când Armata Roşie ocupase nordul Moldovei şi al Basarabiei, Churchill a considerat necesar ca, în perspectiva pătrunderii forţelor militare sovietice în Balcani, să fixeze cu Stalin zonele de interese ale Londrei şi Moscovei în aria sud-est europeană. În această parte a continentului, Marea Britanie era vital interesată doar de Grecia. Această ţară, dacă ar fi fost ocupată de Armata Roşie, ar fi putut constitui o ameninţare pentru securitatea Suezului, jalon de excepţională însemnătate strategică pe drumul imperial dintre metropola britanică şi posesiunile sale africane şi asiatice. A-l convinge pe Stalin să nu-şi trimită soldaţii în Grecia şi să nu-i sprijine pe comuniştii greci, care dispuneau de mijloacele de forţă pentru a cuceri puterea, a devenit un obiectiv fundamental al premierului britanic. În lunile mai-octombrie 1944, diplomaţia engleză a desfăşurat o intensă activitate în această direcţie, având ca punct de plecare principiul: România în schimbul Greciei, adică recunoaşterea unui drept de „first say” de primă şi hotărâtoare rostire pentru URSS în problemele româneşti, pentru Marea Britanie în cele greceşti. În octombrie, în timpul vizitei sale la Moscova, Churchill a fixat în procente influenţa Uniunii Sovietice şi a Marii Britanii în ţările Europei de Sud-Est. În România, URSS urma să deţină 90 de procente. În realitate, aşa cum reiese din documentele cunoscute acum, Churchill nu a informat exact Washingtonul asupra conţinutului înţelegerii sale cu Stalin. Totodată, în ciuda afirmaţiei lui că acordul anglo-sovietic din octombrie 1944 era valabil numai până la sfârşitul războiului, arhivele britanice arată că nu a fost stabilit niciun termen final al înţelegerii. Churchill nu poate fi condamnat că a pus interesele britanice înaintea celor ale ţărilor aruncate sub cizma sovietică. Egoismul naţional este legea dură a relaţiilor internaţionale. Dar Churchill trebuie condamnat pentru că a ascuns adevărul liderilor partidelor democratice din ţările est-europene atribuite Moscovei, lăsându-i să spere într-un sprijin britanic. Churchill mai trebuie condamnat pentru că a învăluit aceste acorduri cu dictatorul sovietic într-o retorică generoasă despre apărarea democraţiei, dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta etc. Atât Churchill cât şi Roosevelt s-au făcut a uita că între regimul stalinist şi cel nazist nu era nicio deosebire de esenţă. Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Iugoslavia, Bulgaria şi Albania, ţări dezmembrate, ocupate sau controlate de Reichul hitlerist, au trecut sub dominaţia sovietică. Evident, înaintarea Armatei Roşii şi prezenţa pe teritoriul acestor ţări a fost un factor decisiv al procesului de sovietizare, dar Churchill s-a arătat total indiferent faţă de soarta acestor popoare. Când emisarul său în Iugoslavia, Fitzroy MacLean, l-a avertizat asupra acţiunii comuniştilor în vederea acaparării puterii, Churchill l-a întrebat ironic: „Vreţi să vă stabiliţi în Iugoslavia după război?” Premierul britanic a întruchipat la perfecţie tipul Principelui machiavellic: Politica, înainte de toate, succesul politic, fără de niciun fel de considerente morale. Churchill rămâne o figură istorică de dimensiuni considerabile. Iată de ce citirea memoriilor sale este nu numai folositoare, dar şi obligatorie. FLORIN CONSTANTINIU   Prefaţă   Winston Churchill (1874-1965) a fost fiul mai mare al Lordului Randolph Churchill şi al soţiei sale de origine americană Jennie Jerome. În 1908 s-a căsătorit cu Clementine Hozier, care l-a sprijinit în viaţă. Au avut împreună patru fiice şi un fiu. Churchill a intrat în armată în 1895 şi a fost în serviciul militar în Cuba, India, Egipt şi Sudan. Primele lui lucrări au fost: Povestea Forţei Terestre Malarand (1898), Războiul râului (1899) şi Savrola (1900), singurul lui roman. Ca trimis special al ziarului Morning Post a fost implicat în războiul contra burilor, a fost luat prizonier şi a evadat. Experienţa lui a dus la scrierea lucrărilor De la Londra la Ladysmith, via Pretoria şi Marşul lui Ian Hamilton, ambele publicate în 1900. Şi-a început cariera politică în octombrie 1900, când a fost ales parlamentar de Oldham din partea Partidului Conservator. Totuşi, patru ani mai târziu, s-a alăturat Partidului Liberal. În 1906 a devenit subsecretar de stat pentru colonii şi şi-a exprimat dorinţa pentru reforme în scrieri, ca de pildă, Călătoria mea africană (1908). A devenit preşedintele Camerei de Comerţ în 1908 şi ministru de Interne în 1910; împreună cu Lloyd George, a introdus legislaţia socială care a ajutat mult la punerea bazelor Angliei moderne. Pentru că a prevăzut posibilitatea unui război cu Germania după criza de la Agadir, în octombrie 1911, a fost numit Prim Lord al Amiralităţii. El a făcut schimbări majore, inclusiv cea de modernizare şi pregătire a Marinei Regale pentru război, în ciuda nepopularităţii lui în Cabinet provocată de costurile implicate de aceasta. Totuşi în mai 1915, presat de opoziţie, a părăsit Amiralitatea şi a servit un timp ca locotenent-colonel în Franţa. În iulie 1917 Lloyd George l-a numit ministru al Muniţiilor, iar în anul următor, secretar de stat al Războiului şi Aerului. În 1924 s-a realăturat Partidului Conservator iar Baldwin l-a numit ministru de Finanţe. În ianuarie 1931 şi-a dat demisia, iar în anii 30 a scris numeroase cărţi, printre care Tinereţea mea (1930), Gânduri aventuri (1932) şi Mari contemporani (1937). Lui Churchill i s-a cerut din nou să ocupe o funcţie în 1939 după invazia germanilor în Polonia, iar când Chamberlain a fost silit să demisioneze pentru că Partidul Laburist n-a vrut să lucreze cu el, Churchill a devenit prim-ministru (mai 1940 – mai 1945). După 1945, şi-a petrecut tot timpul scriind Al doilea război mondial şi a revenit la post în 1951. În 1953 a acceptat Jartiera, iar în aprilie 1955 a cucerit de asemeni Premiul Nobel pentru literatură. În aprilie 1955 şi-a dat demisia din funcţia de prim-ministru din cauza bolii avansate, dar a continuat să scrie. Istoria popoarelor de limbă engleză (1956-58) este principala lui lucrare din această perioadă. A murit la vârsta de nouăzeci de ani.                       Notă   Al doilea război mondial este o prescurtare a următoarelor volume ale lui Sir Winston Churchill, realizată de Deni Kelly:   Furtuna se adună (1919 – 10 mai 1940) Ora cea mai frumoasă (1940) Marea alianţă (1941) Cumpăna sorţii (1942 – iulie 1944) Triumf şi tragedie (6 iunie 1944 – 25 iulie 1945)   Spaţiul a necesitat omiterea a numeroase pagini din aceste volume, iar continuitatea şi proporţia au cerut rearanjarea considerabilă a textului rămas. Totuşi, în afara câtorva fraze de legătură, nesemnificative ca număr, această formă prescurtată este redactată în întregime cu propriile cuvinte ale lui Sir Winston Churchill.

 I se spunea Temerarul de William Stevenson Punct de plecare Cuvânt înainte al Temerarului   Timp de doi ani de zile, de-a lungul cărora Statele Unite au fost, din punct de vedere formal, în stare de pace, preşedintele Franklin Delano Roosevelt a sprijinit un război secret împotriva tiraniei. Pe urmă, atacate fără avertisment prealabil, Statele Unite au schimbat costumul cuviincios al diplomatului cu uniforma soldăţească de război. Inamicul – Germania nazistă, Japonia imperialistă, Italia fascistă şi marionetele lor – ieşise în cele din urmă la luptă deschisă. Dar războiul secret a continuat în taină. Din motive bine întemeiate, faptele de bază ale acestei activităţi ascunse nu au fost niciodată date la iveală pe deplin. În totalitatea lor, evenimentele au fost cunoscute doar de către puţini oameni; unele dintre ele nu au fost aşternute nicicând pe hârtie; documentele scrise au fost complet inaccesibile şi, vreme de treizeci şi cinci de ani, s-au aflat sub riguroasa reglementare a legii actelor secrete oficiale din Marea Britanie. Până şi astăzi, anumite aspecte trebuie să rămână nedestăinuite din raţiuni care, bineînţeles, nu vor fi evidente pentru oricine. Dar. Pe tărâmul istoriei – ce s-a întâmplat cu adevărat şi de ce s-a întâmplat aşa – nimic semnificativ nu mai trebuie ascuns acum. În 1940, dispunând aproape zi de zi de noi dovezi că planul lui Hitler de dominaţie mondială, prin teroare, înşelăciune şi cotropiri, era incontestabil în curs de aplicare, Roosevelt şi-a dat seama cu înfrângerea Angliei asaltate va fi prologul unui atac final împotriva Statelor Unite. Informaţiile i-au fost transmise preşedintelui de către mine sau prin intermediul meu, în calitate de trimis secret al lui Winston Churchill şi de şef al organizaţiei British Security Coordination (Biroul britanic de coordonare a securităţii). Sub un nume nevinovat, această organizaţie, care îşi avea cartierul general la New York, reprezenta de fapt o placă turnantă pentru toate serviciile de informaţii ale Marii Britanii. Roosevelt era perfect conştient că America – izolată pe plan psihologic de la primul război mondial încoace şi punându-şi speranţele în caracterul său de insularitate geografică – se afla într-o jalnică stare de lipsă de pregătire, ceea ce o făcea incapabilă să reziste sau să riposteze noilor tehnici în domeniul militar, propagandistic şi al spionajului. Preşedintele avea nevoie disperată de un răgaz în care să-şi pună în alarmă poporul şi să se înarmeze, fără a intra în vârtejul războiului. Churchill resimţea o mult mai disperată nevoie de arme şi provizii pentru a oferi Angliei asediate cu brutalitate fie măcar şi o modestă speranţă de rezistenţă şi o mică şansă de supravieţuire. Numai un conducător care putea să-şi lărgească viziunea despre interesul naţional până la convingerea că o alianţă între ţările libere este singura protecţie reală împotriva agresorilor fascişti ar fi putut miza pe tabloul Marii Britanii, într-un moment atât de defavorabil ei. Roosevelt era un astfel de jucător. Odată cu atacul japonez asupra bazei de la Pearl Harbor şi, câteva zile mai târziu, cu declaraţia de război a lui Hitler împotriva Statelor Unite, toate simulacrele diplomatice au încetat în mod brusc. Oricât de tăinuite ar fi fost planificarea şi declanşarea lor, operaţiile militare terestre şi navale deveneau dramatic de publice de îndată ce erau executate şi corespondenţi de război temerari le relatau adesea. În calitate de martori oculari. Războiul secret însă, căpătând proporţii imense şi având nenumărate obiective, a rămas, prin însăşi natura sa, obscur şi necunoscut. Cu rare excepţii, evenimentele cruciale s-au păstrat în întuneric până în ziua de astăzi. După atâţia ani, de ce să le readucem acum în discuţie? După părerea mea, există argumente puternice pentru a le dezvălui. Într-un sens extrem de personal, consider relatarea de faţă un omagiu adus vitejiei femeilor şi bărbaţilor din multe ţări, care s-au oferit, în mod voluntar, să lupte într-un mod neconvenţional. Ei şi-au asumat riscuri înspăimântătoare, nu s-au bucurat de protecţia sau privilegiile uniformei, au avut responsabilitatea a nenumărate vieţi în cadrul misiunilor solitare pe care le-au acceptat fără să crâcnească şi adesea s-au văzut siliţi să ia, de unul singur, hotărâri care puteau aduce o moarte necruţătoare familiilor şi compatrioţilor lor. Mulţi dintre aceşti agenţi secreţi şi luptători în Rezistenţă zac în morminte necunoscute de nimeni. Relativ puţini dintre ei au dobândit o recunoaştere care să treacă dincolo de menţionarea lor în arhive confidenţiale. În marea lor majoritate, supravieţuitorii s-au înapoiat la îndeletniciri paşnice, fără a fi în măsură să primească onoruri sau răsplăţi. Cei ale căror nume se regăsesc în povestirea de faţă nu sunt decât o părticică dintr-o uriaşă armată tainică, căreia lumea liberă îi datorează mai mult decât îi va putea plăti vreodată. Dar există motive mai puţin personale, cu un caracter mai acut, pentru dezvăluirile cuprinse în această carte. După capitularea în 1945 a puterilor Axei, nimicite de Aliaţi, British Security Coordination (B.S.C.) şi-a dizolvat aparatul său extrem de complex şi, pe tăcute, a încetat să mai existe. În cursul vieţii sale zbuciumate, organizaţia a asistat la cotitura care a marcat trecerea de la o înfrângere aproape fatală la o zdrobitoare victorie. În crâncena înfruntare, Marea Alianţă a ieşit învingătoare. Holocaustul a făcut ca unsprezece milioane de voci să se ridice cu hotărâre, dincolo de mormânt, împotriva sceleratei barbarii moderne. Prăpădul abătut asupra Londrei, Berlinului, Hiroshimei şi altor pietre de hotar ale civilizaţiei umane serveşte drept un memento de proporţii uriaşe, denunţând monstruozitatea noii concepţii despre război, care nu a cruţat nici pe necombatanţi sau pe prunci, nici pe infirmi sau pe cei lipsiţi de apărare. Totuşi, crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite făgăduia o angajare internaţională pe calea bunei înţelegeri şi a raţiunii. Iar anunţarea procesului de la Nürnberg părea să semnifice trezirea într-un târziu a conştiinţei mondiale şi recunoaşterea răspunderii pentru crime împotriva umanităţii. În 1945, ne uitam cu încredere la o planetă aflată în primăvara coexistenţei paşnice. Armele cumplit de eficiente ale războiului secret, făurite din necesitate în toiul luptei, nu aveau ce să caute pe ogoarele păcii. Spre marea mea uşurare, Intrepid („Temerarul”) a încetat să mai fie un nume de cod pentru şeful unei reţele de informaţii. Am închis dosarele B.S.C.-ului, cu speranţa că nu va mai trebui să le redeschid niciodată. Era poate o nesăbuinţă să-mi închipui că, în realitate, eram în stare să desfacem ceea ce făcusem, să uităm ceea ce aflasem despre forţele răului, să dezinventăm armele pe care le făurisem şi să le îngrămădim pe cele rămase într-o magazie bine zăvorâtă. Deşi ravagiile celui de-al doilea război mondial se mai vedeau încă, deşi duhoarea cadavrelor abia se risipise din văzduh, comunitatea de popoare a început să se dezintegreze, iar membrii ei s-au divizat în facţiuni care au recurs la ameninţări şi, până la urmă, la violenţe şi războaie. Certitudinea păcii s-a dovedit a nu fi altceva decât un vis trecător. Winston Churchill avea să scrie mai târziu: „Şi astfel, marile democraţii au ieşit biruitoare. Şi astfel, ele au putut să ia de la capăt nechibzuinţele pe care fuseseră cât pe-aci să le plătească cu viaţa”. Oricât de profetic ar fi fost, Churchill nu putea să anticipeze înfricoşătoarele extreme până la care aveau să ajungă aceste nechibzuinţă: negocieri diplomatice în cadrul unui echilibru al terorii nucleare; tactici ale mişcării de rezistenţă pervertite în metode de agresiune ale unor fanatici şi terorişti; agenţii de spionaj ajungând la un nivel tehnologic de unde ar putea reprezenta o ameninţare pentru înseşi principiile de bază ale popoarelor pe care au menirea de a le apăra. Într-un fel sau altul, asemenea dinţi de balaur i-au semănat acţiunile secrete din cursul celui de-al doilea război mondial. S-au născut întrebări de o gravitate maximă: oare grupuri de putere ale unor elite manipulează cumva din umbră evenimente de o însemnătate crucială? Oare carierişti ambiţioşi sunt pe cale să înlăture, cu cinism, orice principialitate în rândurile celor cărora li s-a încredinţat munca de culegere a informaţiilor? Ce s-o fi petrecut, de-a lungul a trei decenii, cu acea forţă altruistă care jucase un rol atât de hotărâtor în salvarea lumii libere de la anihilare sau înrobire? În numele raţiunii, trecutul trebuia acum privit cu luciditate. Sosise momentul ca dosarele să fie redeschise. În calea unei sarcini atât de simple în aparenţă se ridicau însă piedici. În deceniile ce s-au scurs de la război încoace, s-a adunat o imensă cantitate de informaţii eronate, care au căpătat o largă difuzare. Multe din ele provin de la profitori interesaţi, care şi-au căutat o popularitate ieftină, în detrimentul oricărei urme de adevăr. Pe de altă parte, multe strădanii serioase, sprijinite pe o cercetare exhaustivă (deşi nu tocmai istovitoare) au dat la iveală relatări incomplete, care astfel, fără rea intenţie, sunt inexacte. Fireşte, taine păstrate cu străşnicie au pus beţe în roate şi celor mai sârguincioşi istorici. Şi – culmea ironiei – unele dintre falsurile pe care le pusesem la cale noi înşine, cu premeditare, pentru a-l înşela pe inamic, treceau în continuare drept autentice (lucru de pe urma căruia nu avea de câştigat adevărul, în schimb măgulea amorul nostru propriu!). Adeseori, se inoculau aventurism şi senzaţionalism în naraţiuni care ar fi fost infinit mai dramatice, dacă s-ar fi cunoscut faptele reale. O tăcere obligatorie ne împiedică să rectificăm sau măcar să comentăm, oricât de blând, asemenea denaturări. S-ar putea oare să lichidăm acum toate aceste interpretări greşite dar general acceptate, toate aceste speculaţii rămase necombătute? Arhivele B.S.C.-ului acoperă un enorm şi complex registru de evenimente. Solicitat să reflecteze la redactarea unei cronici a războiului secret, ziaristul şi istoricul Cornelius Ryan a consultat dosarele Oficiului de servicii strategice ale S.U.A. (O.S.S.). Echivalentul american al B.S.C.-ului. Ryan scria la 17 septembrie 1972. În „New York Times”: „Făcând doar câţiva paşi în această misterioasă lume, m-am convins de copleşitoarea misiune care-i revine istoricului… Din cauza multiplelor faţete pe care le are spionajul, pentru a ajunge la adevăr, pentru a deosebi faptele de ficţiuni, s-ar putea ca istoricul să aibă nevoie de concursul a tot atâţia cercetători câţi agenţi lucrau în O.S.S.” Din fericire, istoricii B.S.C.-ului şi-au sistematizat arhiva, alcătuindu-i sumarul „care să fie consultat”, după cum scriam eu pe atunci, „dacă se va ivi nevoia, în viitor, pentru astfel de activităţi secrete”. Arhiva consta din nenumărate volume groase şi piese auxiliare, reprezentând cinci ani de activitate intensă şi mii de operaţii efectuate de-a lungul şi de-a latul globului. Deşi a uşurat întrucâtva misiunea ce i-a revenit prietenului şi fostului meu coleg. William Stevenson, acest sumar nu l-a scutit de strivitoarea povară a compulsării unor dosare atât de voluminoase şi a selectării materialului. Stevenson este un neobosit cercetător şi s-a inspirat din multe alte izvoare. Preocupările noastre comune au făcut inevitabilă scrierea acestei cronici. Dar Stevenson este prea independent şi prea personal pentru a-mi împărtăşi întru totul părerile. (în ciuda asemănării de nume. Între noi nu există nicio legătură de rudenie.) Eu nu am jucat niciun rol în modul cum şi-a ales materialul. Am citit manuscrisul şi garantez autenticitatea lui. Am răspuns, fără rezerve, tuturor întrebărilor puse de autor, oricât de multe şi de minuţioase au fost, deoarece ele fac parte dintr-o întrebare mai amplă, căreia trebuie să i se răspundă acum şi în viitor: vor consimţi democraţiile să supravieţuiască? Înainte de 1939 nu ne-am pus făţiş această întrebare. Niciuna dintre ţările democratice nu a înfruntat direct ameninţările manifeste la adresa supravieţuirii ei. Aceste ţări nu s-au unit, şi nu au luat suficient în considerare sacrificiile necesare securităţii lor individuale sau colective. Au existat unii care au susţinut că astfel de sacrificii nu erau necesare. Astăzi, se aud argumente similare, se dau răspunsuri similare. Pe drept cuvânt, activităţile secrete ne repugnă, căci ele sunt o primejdie esenţială pentru principiile democratice şi pentru guvernele libere. Totuşi, ne-am amăgi singuri dacă am uita că, într-o vreme, activitatea secretă a fost practic singurul nostru mijloc de apărare. Ea a servit nu numai la dobândirea victoriei, ci şi la cruţarea de vieţi omeneşti în atingerea acestui periculos ţel. Într-o lume ideală, armele luptei secrete nu-şi au locul. Dar noi trăim într-o lume de ostilităţi nedeclarate, în care asemenea arme sunt sistematic folosite împotriva noastră şi, dacă nu le-am contracara, ne-ar putea lăsa la discreţia unui asalt de proporţii inimaginabile. Şi – chiar dacă pare inutil să subliniem un lucru atât de evident – arsenalul luptei secrete devine ineficient atunci când eliminăm secretul. Una dintre condiţiile democraţiei este libertatea informaţiei. Ar fi incomparabil mai bine dacă am şti cum, de ce şi unde funcţionează agenţiile noastre de spionaj. Dar, din momentul în care devine publică, o astfel de informaţie ne lasă dezarmaţi. Aici este problema. Cum să mânuim armele luptei secrete, fără a ne răni noi înşine cu ele? Cum să păstrăm secretul, fără a periclita prevederile constituţionale şi garanţiile libertăţilor individuale? Poate că istoria B.S.C.-ului poate fi de ajutor în această privinţă. Se ştie îndeobşte că cifrurile inamice au fost decodate; că au fost trimişi agenţi secreţi în tabăra vrăjmaşă; că la dispoziţia lor şi a luptătorilor din Rezistenţă s-a pus o tehnologie nouă. La fel de valabilă, deşi poate că nu la fel de evidentă, e o importantă caracteristică a B.S.C.-ului: această organizaţie a fost formată din voluntari civili, convinşi că libertatea individuală stă la rădăcina progresului uman. Am fost nişte amatori, crescuţi în tradiţiile omului care gândeşte liber. Uneori mă întreb cum de am reuşit să ieşim învingători, date fiind conflictele de opinie din rândurile noastre. Şi atunci conchid că succesul a fost posibil tocmai pentru că aveam minţi sănătoase, independente. Am luat hotărâri grele, cu preţul unor mari frământări; Roosevelt şi-a scurtat cu siguranţă viaţa în cursul acestui proces, iar agenţi acţionând izolat au trebuit să cântărească ce valoare avea o iniţiativă de-a lor în comparaţie cu represaliile ce se puteau exercita împotriva propriilor lor familii. Am câştigat bătălii, deoarece cunoşteam dinainte planurile inamicului, puteam influenţa aceste planuri şi eram în stare să anticipăm, prin metode nedezvăluite până în prezent, cum va proceda duşmanul. Alte lupte, cu nimic mai puţin hotărâtoare, au fost câştigate de oştile Rezistenţei, formate din cetăţeni ai ţărilor ocupate, care iubeau libertatea şi, pur şi simplu, erau gata să se bată pentru ea în orice condiţii. Când istoria celui de-al doilea război mondial va fi revăzută în lumina războiului secret, elementul cel mai frapant îl va constitui următorul lucru: nu marile maşinării de distrugere au determinat modul cum s-a sfârşit conflagraţia, ci invincibilitatea oamenilor liberi şi ingeniozitatea minţilor libere. Cred în aceasta, aşa cum cred astăzi că spiritul de împotrivire a omului refuză să se lase strivit de tehnologie. Poate că va veni o zi când tiranii nu vor mai putea primejdui libertatea nici unui popor, când ţelul tuturor statelor, oricât de diferite ar fi ideologiile lor, va fi de a da imbold vieţii, nu de a o controla. Perspectiva este prea îndepărtată pentru a şti dacă o asemenea situaţie va fi posibilă. Până în ziua aceea mai bună şi mai sigură, democraţiile nu vor evita dezastrul, poate chiar nimicirea completă, decât păstrându-şi mijloacele de apărare. În arsenalele din ce în ce mai complexe de pe cuprinsul lumii, spionajul este o armă care poate fi considerată importantă. Dar, fiind o armă secretă, e şi extrem de periculoasă. Măsuri de securitate pentru a preveni abuzul de spionaj trebuie mereu concepute, revizuite şi aplicate cu stricteţe. Dar, ca în orice întreprindere, decisive vor fi caracterul şi înţelepciunea celor ce conduc această activitate. De integritatea paznicului depinde speranţa celor liberi de a rezista şi de a fi mai puternici. S-a afirmat că progresul uman se datorează competiţiei; că indivizii şi popoarele simt nevoia să creadă într-o cauză şi să lupte pentru ea. Unii teoreticieni au extins aria de aplicare a comportării instinctive, pentru a explica periodicele măceluri pe care le numim „războaie”. Meritul unor astfel de concepţii oferă obiect de studiu psihologilor şi istoricilor. Ceea ce mi se pare de o pregnantă evidenţă este că omenirea are, şi aşa, vrăjmaşi crânceni cu care să se bată – ca, de pildă, sărăcia, bolile şi ignoranţa – şi că lupta pentru o astfel de cauză comună oferă tuturor satisfacţii şi glorie. Bermuda Sir William Stephenson   Date semnificative   1911 - 25 octombrie. Winston Churchill e numit Prim Lord al Amiralităţii britanice. 1913 - 17martie. Franklin D. Roosevelt e numit secretar adjunct al Departamentului Marinei militare a S.U.A. 1914 – 4 august. William Stephenson se înrolează în Corpul regal de genişti canadieni, după izbucnirea primului război mondial. 1916 - Martie. William Donovan e trimis de Comisia americană pentru ajutoare de război, aparţinând Fundaţiei Rockefeller, să facă o anchetă în legătură cu condiţiile de viaţă în Europa devastată de prima conflagraţie mondială. Aprilie-mai. Prima întâlnire dintre Stephenson şi Donovan în Europa. Septembrie. Stephenson luptă în Franţa, ca pilot de vânătoare în escadrila 73, din Corpul aerian regal. 1917 – 6 aprilie. Statele Unite intră în primul război mondial. 1918 - 11 noiembrie. Germania se prăbuşeşte. Încep „cei treizeci de ani de armistiţiu”, după cum îi va defini Churchill. 1933 - 30 ianuarie. Adolf Hitler e numit cancelar al Germaniei. 20 mai. Stephenson asistă la arderea în public a cărţilor de către nazişti. August. Churchill e luat în derâdere când avertizează asupra reînarmării Germaniei. 1934 – 1 aprilie. Hitler începe persecutarea sistematică a evreilor. 1935 – 2 octombrie. Forţele fasciste italiene ale lui Benito Mussolini invadează Etiopia. 1936 – 7 martie. Germania ocupă Renania. 25 octombrie. Se constituie axa Roma-Berlin. 1937 - Noiembrie. Stephenson obţine un rezumat al instructajului secret făcut de Hitler înaltului comandament german în vederea cuceririi Europei şi a preluării controlului asupra Imperiului britanic. 1938 - 11 martie. Naziştii invadează Austria. Aprilie. Stephenson obţine planurile operaţiei Verde, concepută de Hitler pentru cotropirea Cehoslovaciei. 30 septembrie. Neville Chamberlain semnează acordul de la München, declarând că a obţinut „pacea pentru vremea noastră“ şi anume „pacea în onoare”. 1 octombrie. Trupele germane intră în regiunea sudetă din Cehoslovacia. 1939 – 15 martie. Trupele germane intră în Praga. Aprilie. Apelul lui Roosevelt către Hitler în favoarea păcii este respins. Colin Gubbins, viitorul şef al „haiducilor de pe Baker Street”, e trimis în Polonia, într-o misiune de spionaj pentru britanici. 7 aprilie. Trupele italiene invadează Albania. 23 august. Enigma, maşina de cifrat a naziştilor, e scoasă pe ascuns din Polonia. 23 august. Germania şi U.R.S.S. Semnează un pact de neagresiune. 25 august. Marea Britanie şi Polonia semnează un tratat de asistenţă mutuală. 1 septembrie. Germania invadează Polonia. 3 septembrie. Marea Britanie şi Franţa declară război Germaniei. 3 septembrie. Chamberlain îl numeşte pe Churchill Prim Lord al Amiralităţii. 15 septembrie. Roosevelt (sub numele de cod Potus) îi propune lui Churchill (sub numele de cod Persoană navală) să facă un schimb confidenţial de informaţii. Octombrie. Stephenson identifică uzina Norsk Hydro drept sursa de apă grea a naziştilor pentru experienţe atomice. Noiembrie. Stephenson pleacă în misiune, pentru a realiza operaţia Strike Ox. 30 noiembrie. Churchill recomandă întreruperea, pe căi care să nu fie „nici diplomatice, nici militare”, a transporturilor de minereu din Norvegia şi Suedia spre Germania. 1940 - Ianuarie-februarie. Mergând pe urmele savanţilor hitlerişti, Stephenson pleacă în Norvegia, pentru a vedea uzina de apă grea. Martie. Stephenson îl informează pe Churchill despre un raport ştiinţific ultrasecret, care arată că se poate construi o bombă atomică. Aprilie. Stephenson şi Roosevelt discută un plan de cooperare între F.B.I. Şi serviciile secrete britanice. 9 aprilie. Germania invadează Danemarca şi Norvegia. 10–14 mai. Germania invadează Belgia, Olanda, Luxemburg şi, în cele din urmă, Franţa. 10mai. Churchill formează un guvern de coaliţie. 13 mai. Churchill ţine cea dintâi cuvântare ca prim-ministru, făgăduind poporului său doar „sânge, trudă, lacrimi şi sudoare”. 15 mai. Churchill apelează la Roosevelt, cerând să împrumute distrugătoare Angliei. 15 mai. Pe baza interceptărilor obţinute prin Ultra, britanicii pregătesc evacuarea de la Dunkerque. 25 mai-4 iunie. Are loc evacuarea de la Dunkerque. 10–14 iunie. Germanii intră în Paris. Italia declară război Franţei şi Angliei. 16 iunie. În cadrul unei călătorii, întreprinsă de mare urgenţă în Franţa, Churchill oferă acesteia o uniune federală cu Anglia, în speranţa că o va determina să continue lupta împotriva naziştilor, Iunie. Stephenson (Temerarul) pleacă la New York, pentru a înfiinţă British Security Coordination. 3 iulie. Churchill ordonă bombardarea escadrei franceze de la Oran, în Africa de Nord. 4 iulie. Ambasadorul american la Londra, Joseph Kennedy, îl previne pe Roosevelt „să nu se bage într-un război în care Aliaţii vor fi probabil înfrânţi”. 14 iulie. Donovan vine cu avionul la Londra, ca reprezentant personal al lui Roosevelt, pentru a investiga pregătirile britanice în vederea războiului secret. 14 iulie. Încep raidurile aeriene germane, care formează preludiul la Bătălia Angliei. Iulie. Donovan află de planurile naziste de invadare a Angliei – operaţia Leul de mare. 10 august. Începe Bătălia Angliei. 5 septembrie. Donovan se întoarce la Washington, după ce şi-a format imaginea unei viitoare agenţii de informaţii a Statelor Unite. 27 septembrie. Germania, Italia şi Japonia semnează pactul tripartit. 12 octombrie. Hitler amână declanşarea operaţiei Leul de mare. 5 noiembrie. Roosevelt este ales preşedinte al S.U.A. Pentru a treia oară. 11–12 noiembrie. Portavioanele britanice provoacă mari pierderi flotei italiene la Taranto. 14–15 noiembrie. Raid aerian terorist împotriva oraşului Coventry. Decembrie. Donovan se întoarce în Anglia, oprindu-se pe drum în insulele Bermude, pentru a studia unele aspecte speciale ale operaţiilor întreprinse de britanici împotriva naziştilor. 1941 - Ianuarie. Stephenson, Donovan şi Churchill discută posibilitatea de a întinde o cursă lui Hitler în Europa de est, pe baza interceptărilor Ultra. Ianuarie-februarie. Statele Unite şi Marea Britanie concep o strategie globală, în cadrul planului. Februarie-martie. În cadrul unui voiaj în Balcani, Donovan îşi dă seama că Hitler vrea să-şi asigure flancurile înainte de a ataca Uniunea Sovietică. 17 martie. După plecarea lui Donovan, are loc un puci militar în Iugoslavia. 6 aprilie. Germania invadează Iugoslavia. 20–27 mai. Operaţii împotriva cuirasatului german Bismarck. 22 iunie. Germania atacă Uniunea Sovietică. 11 iulie. Roosevelt îl numeşte pe Donovan în fruntea primei agenţii centralizate americane de informaţii, dându-i titlul de „coordonator al informaţiilor”. 28 iulie. Japonezii debarcă în Indochina franceză. 10–11 august. Churchill şi Roosevelt se întâlnesc la bordul cuirasatului Prince of Wales şi semnează Charta Atlanticului. 7 decembrie. Japonezii atacă Pearl Harbor şi Singapore. 7 decembrie. Hitler promulgă decretul Nacht und Nebel pentru ţările ocupate. 11 decembrie. Germania declară război Statelor Unite. 22 decembrie. Prima vizită a lui Churchill la Washington în timp de război. 1942 - Februarie. Stephenson obţine detalii despre planul lui Hitler şi Heydrich cu privire la „soluţia finală” a problemei evreieşti. 27 mai. Uciderea lui Reinhard Heydrich. 13 iunie. Agenţia lui Donovan capătă denumirea de Office of Strategic Services. 17 iunie. Churchill pleacă cu avionul la Washington, pentru a discuta cererile sovietice în vederea deschiderii unui al doilea front în Europa şi proiectul anglo-american Torch, de debarcare în Africa de Nord. 25 iunie. Numirea lut Dwight Eisenhower în calitate de comandant-şef al forţelor anglo-americane în Europa. 19 august. Raidul de la Dieppe (operaţia Jubilee) sondează fortificaţiile hitleriste de pe coasta Atlanticului („fortăreaţa Europa”). 8 noiembrie. Aliaţii debarcă în Africa de Nord (operaţia Torch). 1943 - Februarie. Încep acţiunile de distrugere a surselor germane de apă grea pentru cercetări atomice. 7 octombrie. Savantul atomist Niels Bohr e adus cu un avion în Marea Britanie, pentru a se încadra în programul de cercetări anglo-americane cu privire la bomba atomică. 1944 - 6 iunie. Aliaţii debarcă în Normandia. Iunie-septembrie. Rachete germane cad asupra Londrei. 1945 - 12 aprilie. Moartea lui Roosevelt. 30 aprilie. Sinuciderea lui Hitler. 8 mai. Germania capitulează necondiţionat în faţa coaliţiei antihitleriste.  6 august. Bomba atomică e lansată asupra Hiroshimei. 14 august. Capitularea Japoniei. August-decembrie. Temerarul şi B.S.C.-ul părăsesc cartierul lor general de la New York. 20 septembrie. Preşedintele Harry Truman desfiinţează O.S.S.-ul.   Partea întâi În Vreme De Pace 1 La începutul acestui secol, un tânăr îndrăzneţ, pe nume Winston Churchill, făcea un turneu de conferinţe în America de Nord, povestind despre luptele de gherilă din războiul cu burii din Africa de Sud şi vorbind despre propria sa evadare dintr-unul din „lagărele de concentrare“ ale acestora. Îl asculta un public dezolant de restrâns. Nimeni nu avea cum să prevadă că Churchill contura trăsături dintre cele mai sinistre ale viitoarei conflagraţii: războiul neconvenţional, terorismul politic şi lagărele de concentrare. În ianuarie 1901, el a trecut din Statele Unite în Canada. La 22 ale lunii, a ajuns la Winnipeg şi a găsit oraşul drapat în doliu. Murise regina Victoria. Imperiul britanic trecuse de o cumpănă a apelor. Scriind acasă, în Anglia, mamei sale, de obârşie americană, Churchill spunea că „această aşezare, pierdută în depărtări înzăpezite… stătea cu capul plecat”. În mulţimea care jelea moartea suveranei de peste ocean, se afla şi un băieţaş de cinci ani, Billy Stephenson. Cu câteva zile înainte, exact când îşi sărbătorea aniversarea, aflase că tatăl lui căzuse în Africa de Sud. În ziua sosirii lui Churchill la Winnipeg, tremurând de frig pe trotuarele întroienite ale oraşului, băiatul îşi spunea că tatăl lui trebuie să fi fost un mare erou, de vreme ce i se acordau asemenea onoruri. Copilăria lui Stephenson a fost cât se poate de deosebită de aceea a celor doi parteneri cu care avea să conlucreze într-un alt moment critic al istoriei: Winston Churchill şi Franklin Delano Roosevelt, Avea mai multe în comun cu viitorul său tovarăş de luptă pe tărâmul războiului secret, William J. Donovan, care pe atunci locuia de cealaltă parte a frontierei, în Statele Unite. Încă de mic, Stephenson a trebuit să se bizuie pe el însuşi. Avea trei ani atunci când tatăl său a plecat la război în Africa de Sud, împreună cu contingentul Manitoba Transvaal. Băiatul a crescut pe preriile din vestul Canadei, unde iernile lungi şi aspre dăltuiau şi finisau caracterul pionierilor. Propria sa familie avea sânge de pionier, care îi curgea în vine de câteva generaţii. Străbunicul Donald venise ca imigrant în 1870, din oraşul scoţian Dundee, şi se însurase tot cu o scoţiană, Jean Campbell. Fiul lor, William Victor, s-a căsătorit cu Christine Breakman, ai cărei strămoşi veniseră din Norvegia. Billy s-a născut la 11 ianuarie 1896, cea mai friguroasă zi din istoria acestui colţ posomorât al continentului american. Billy citea cu nesaţ. Una dintre amintirile sale cele mai vechi o constituie lectura cuvintelor „Dumnezeu a făptuit“ – cuvinte transmise în 1844 de Samuel F.B. Morse, inventatorul primului telegraf eficient din Statele Unite şi al celui mai răspândit cod telegrafic. De altfel, cel de-al doilea nume al lui Billy era Samuel, în cinstea marelui Morse. Acesta l-a influenţat nu numai pe Billy Stephenson, ci – într-un fel pe care micuţul nu avea cum să şi-l închipuie – şi pe bărbatul în care avea el să se transforme. Băiatul a crescut la Point Douglas, lângă Winnipeg, împărţindu-şi timpul între liceul Argyle şi fabrica de cherestea, întemeiată de tatăl său. „Era veşnic neastâmpărat şi doritor să înveţe”, îşi aminteşte Jean Moffat, profesoara lui la Argyle. „Îl consideram un şoarece de bibliotecă, numai că-i plăcea boxul. Un flăcău pirpiriu, dar foarte aprig la o încăierare. Vedeţi, era şi firesc, doar se simţea cap de familie de pe vremea când abia se ţinea pe picioare”. Ca adolescent, Stephenson a făcut tot felul de experienţe cu electricitate, cu maşini cu abur, cu zmee şi cu avioane rudimentare. Şi-a înjghebat un telegraf Morse – cu emiţător şi receptor – şi a transmis mesaje vaselor de pe Manie Lacuri. Ştia indicativele tuturor staţiilor din apropiere şi şi-a alcătuit propriul său cod, o ediţie îmbunătăţită a volumului Vocabular secret, adaptat pentru telegraful electromagnetic al lui Morse. Volumul fusese publicat pe la jumătatea secolului al XIX-lea de către Francis O.J. Smith, reprezentantul legal al lui Morse, pentru cei ce foloseau telegraful în scopuri comerciale. Când îl întreba cineva mai târziu în legătură cu educaţia sa, Stephenson lua o figură fără expresie şi răspundea: „Am învăţat ca toată lumea. Din cărţi”. Din liceu, a intrat direct în primul război mondial. Ultima sa caracterizare la şcoală glăsuia: „Mare putere de concentrare, atunci când ceva îi stârneşte interesul. Viguros simţ al datoriei. Bun camarad. Ne va lipsi foarte mult”. Hotărârea Angliei de a declara război Germaniei în 1914 a adus în rândurile armatei britanice voluntari din Canada şi Statele Unite, pe care îi atrăgea adesea perspectiva unei vieţi aventuroase. Stephenson a fost trimis imediat în tranşeele din Franţa, în rândurile Corpului regal de genişti canadieni. Încă înainte de a împlini 19 ani, a fost ridicat la gradul de ofiţer pe câmpul de luptă. Pierderile în oameni erau atât de mari, încât, în mai puţin de un an, a fost avansat căpitan. A trecut prin drama unui atac cu gaze toxice, văzând în jurul lui ostaşi care-şi pierdeau vederea şi minţile. Timp de douăzeci de luni, a îndurat toate necazurile infanteristului. Apoi, intoxicat de pe urma unui alt atac cu gaze, a fost trimis înapoi în Anglia, ca „invalid pe viaţă”. S-a ivit atunci un semn premonitor al viitorului îndepărtat. În cea de-a treia vară a războiului, William Donovan întreprindea o anchetă a conflictului în numele Comisiei pentru ajutoare de război, subvenţionată de Rockefeller, în speranţa că va limita masacrul. În vârstă de 33 de ani, Donovan era un prosper avocat din New York şi un abil anchetator. Ceea ce a constatat l-a umplut de spaimă. Oştiri uriaşe se luaseră la trântă, opintindu-se din greu, fără a se mişca din loc, într-o încleştare de moarte. „Unul dintre veteranii acestui coşmar era un canadian de 22 de ani”, avea să scrie mai târziu Donovan în notele încredinţate unui biograf al său. „Mă simţeam un bătrân ruşinos de bine hrănit, în comparaţie cu acest băieţandru numai piele şi oase. Dar, când a început să vorbească, l-am ascultat cu atenţie. Îi pusesem două-trei întrebări de rutină. Mi-a răspuns concis şi inteligent. La prima noastră întâlnire, în 1916, am descoperit amândoi că aveam ceva în comun care arunca o punte peste prăpastia ce-i despărţea pe cei ce luptau deja în război de noi, americanii, care ne ţineam încă de o parte. Fusesem membru al unor cluburi de canotaj canadiene, din apropierea oraşului meu natal, Buffalo. În fiecare săptămână, la clubul de canotaj Crystal din Ontario, mă angajam în controverse cu canadienii, pe o temă istorică: Statele Unite se declaraseră republică şi aboliseră monarhia, în vreme ce Canada avea un rege britanic, fără a primi însă ordine de la Londra. Stephenson înţelegea stilul nostru american, pe care englezii, scăldaţi într-o baie de sânge, îl considerau vulgar, iar eu înţelegeam întrucâtva de ce englezii care supravieţuiseră luptelor din prima linie erau atât de zgârciţi la vorbă. Stephenson se arăta dispus să-mi traducă, în fapte şi cifre, ororile războiului. Evaluând slăbiciunile militare şi psihologice ale Germaniei, el dovedea şi compasiune, şi subtilitate. Mi-a spus că Germania trebuie să piardă până la urmă războiul, deoarece luptă pentru ţeluri nedrepte. Părea nemaipomenit de tânăr pentru un căpitan, dar impresia mi s-a schimbat când i-am auzit argumentele. Stephenson nu vedea războiul ca pe un accident al istoriei, provocat de nişte cârmuitori nebuni. Fără doar şi poate, nu avea nicio simpatie pentru război şi spunea că trebuie luptat împotriva acestui flagel. Dar refuza să considere drept simplă propagandă relatările despre atrocităţile comise de germani. Voia să se întoarcă pe front, dar medicii spuneau că plămânii săi nu vor mai fi în stare să reziste luptelor din tranşee. În consecinţă, Stephenson s-a hotărât să devină aviator. A reuşit să smulgă o detaşare în Corpul aerian, unde nu i s-a pus nicio întrebare. Acolo, piloţii piereau într-un ritm atât de rapid, încât noii veniţi abia mai pridideau să-i înlocuiască, Stephenson a ascuns adevărul cu privire la starea sănătăţii sale şi nimeni nu l-a controlat prea îndeaproape. După o instrucţie de cinci ore, a primit brevet de pilot calificat – dovadă cât de disperată era nevoia de piloţi a Aliaţilor”. Stephenson s-a prezentat la datorie la escadrila 73 a Corpului aerian, unde a primit ca adjutant pe un alt canadian, Thomas Drew-Brook, care avea să colaboreze cu el şi cu Donovan în cel de-al doilea război mondial. Drew-Brook s-a speriat când l-a văzut la faţă pe noul pilot, care avea paloarea unui om bolnav. Stephenson refuzase un post comod dar onorabil, de căpitan la un stat-major, pentru a lua temporar gradul de sublocotenent într-o unitate poreclită de toţi „escadrila sinucigaşilor”. El n-a vrut să ţină seama de obiecţiile lui Drew-Brook, care i-a spus că era prea bolnav pentru serviciul activ. „Dacă e să intru de timpuriu în groapă, măcar să mi-o sap singur”, a replicat Stephenson. Dar el n-a murit, ci a dobândit ordinul Distinguished Flying Cross, pentru „marea vitejie şi măiestrie cu care a atacat trupele inamice, de la mică înălţime”. A devenit celebru pentru „informaţiile valoroase şi precise aduse cu privire la mişcările de trupe ale duşmanului”. Palmaresul său în materie de avioane inamice doborâte a crescut necontenit. I s-a decernat şi Military Cross, pentru bombardarea unor transporturi germane, pentru nimicirea avioanelor de observaţie vrăjmaşe şi pentru faptul că, „pe când zbura la mică înălţime, a văzut o maşină a statului major german şi a atacat-o cu atâta succes încât automobilul s-a răsturnat într-un şanţ”. Citarea pe ordin de zi cuprindea cel mai înalt omagiu ce i se putea aduce unui aviator în acea vreme, când războiul era purtat de infanterişti: „Este totdeauna acolo unde ostaşii au nevoie de el”. Gustul pentru lupta de unul singur şi talentul de a înregistra în memorie tot ceea ce îi trecea prin faţa ochilor alcătuiau o îmbinare foarte rar întâlnită. Fiind unul dintre comandanţii de zbor ai escadrilei 73, nu-şi putea permite să întreprindă misiuni solitare în orele când trebuia să conducă patrule. De aceea, pornea în astfel de zboruri singuratice în timpul său liber – şi atunci căuta lupta cu orice preţ. Unul dintre obiectivele fireşti ar fi fost doborârea lui Manfred von Richtofen, supranumit „Baronul roşu”. Dar Stephenson a analizat strategia inamicului şi a ajuns la concluzia că Lothar Richtofen, fratele lui Manfred, era mai primejdios decât faimosul baron. Acesta din urmă umbla după victorii spectaculoase, dar adesea facile. Pe Lothar îl interesau mai curând rezultatele efective, decât propria lui glorie. Pentru fiecare două victime ale „Baronului roşu”, Lothar dobora una singură, cu mai puţin dramatism, dar în mod mai eficient – de exemplu, un periculos balon captiv de observaţie. Stephenson şi-a aşternut această părere în scris, aducând-o ca argument în favoarea concentrării eforturilor aliate asupra unor piloţi de tipul lui Lothar. Pledoaria sa a căzut sub ochii unui om de un dinamism fără seamăn, care pe atunci domina serviciile de informaţii britanice. Amiralul Reginal Hall, supranumit Blinker („Clipici”), făcuse să progreseze arta războiului secret în cel de-al doilea deceniu al secolului nostru. Porecla i se trăgea de la un tic, de pe urma căruia unul din ochi clipea, din când în când, de câteva ori la rând, ca un reflector de semnalizare de pe o navă. Hall nu voia să ţină seama de limitele pe care i le impunea funcţia sa de director al serviciului de informaţii şi acţiona mult dincolo de orizonturile marinei. Înainte de izbucnirea războiului, lucrase sub ordinele unui alt rebel împotriva ortodoxismului, Winston Churchill, pe vremea când acesta era Prim Lord al Amiralităţii. Încăpăţânarea îl dusese pe Churchill la un conflict făţiş cu colegii săi, politicieni mai abili, şi îl silise să demisioneze în 1915. La acea dată, Hall nu mai avea nevoie de un protector, amestecându-se în toate domeniile care aveau de-a face cu spionajul. Când anchetau vreun spion la Londra, inspectorii Scotland Yard-ului dădeau peste amiral, care se ocupa de acelaşi caz. Secret Intelligence Service afla cu resemnare că un agent pe care spera să-l racoleze în cine ştie ce port îndepărtat era de mult omul lui Hall. Nimeni nu-l acuza pe amiral de braconaj, căci prea mulţi îi erau îndatoraţi până peste cap. Drept paravan, el invoca pretextul că personalul său – care lucra într-o modestă încăpere din subsolurile Amiralităţii, cunoscută sub numele de Camera 40 – se ocupa exclusiv de urmărirea mişcărilor de nave ale inamicului. În 1917 Hall a stârnit admiraţie până şi în rândurile criticilor săi, interceptând şi descifrând o telegramă care, după convingerea lui, avea să antreneze Statele Unite în război: aşa-numita depeşă Zimmermann, trimisă din Berlin ministrului german din Mexic. Ani de-a rândul după aceea avea să se spună că nicio analiză criptografică nu provocase consecinţe atât de uriaşe. Decriptorii lui Hall luaseră istoria în mâinile lor, şi amintirea acestei epoci avea să-l susţină pe amiral în momente de demoralizare. Lui Hall i-a plăcut lucida evaluare pe care Stephenson o făcuse aviaţiei inamice, într-o vreme când luptele în văzduh erau socotite drept nişte turniruri între tineri neînfricaţi. Amiralul cu pielea tăbăcită a studiat dosarul imberbului aviator, remarcând că Stephenson se pricepea deja într-un domeniu pe care Hall îl considera drept nucleul viitoarelor acţiuni secrete – transmisiile prin radio. Stephenson propusese de asemenea să se fişeze deficienţele aviaţiei inamice în materie de aparate şi efective, pentru a se putea trage concluzii rapide. După părerea lui, germanii prezentau slăbiciuni de caracter ce meritau să fie valorificate. De exemplu, canadianul recomanda folosirea de „momeli“ pentru a atrage piloţii duşmani în interior, departe de linia frontului, şi a-i face astfel să lupte cu teama că vor rămâne fără carburant. O asemenea idee nu prea corespundea regulilor cavalereşti, şi-a spus Hall, care nici el nu exagera cu sportivitatea, atunci când era vorba de război. Preconizând eliminarea celor mai pricepuţi piloţi inamici, Stephenson a pus în practică ceea ce propovăduia. S-a ţinut scai de Lothar von Richtofen, lucru care era cât pe-aci să-l aducă pe lista roşie (a celor „probabil decedaţi”) din fişierul amiralului Hall. Lothar se afla într-un sector al frontului de Vest unde operau bombardiere britanice în timpul ofensivei germane, declanşată la 21 martie 1918. Stephenson comanda toate trei grupurile escadrilei 73, care făceau parte din escorta bombardierelor. Mai târziu, el avea să-şi amintească: — Când am ajuns la o înălţime de peste 5 000 m, ni s-au alăturat avioane de vânătoare Bristol, din escadrilele 62 şi 22. Tommy Drew-Brook a fost atacat de un Fokker roşu-sângeriu, cu dungi negre, late de vreo 10 cm care ondulau pe ambele laturi ale fuzelajului. Tommy era dedesubtul meu, la babord. Am coborât în viraj şi am deschis focul de la vreo 70 m. Fokker-ul s-a răsucit într-un „Immelmann”, câştigând altitudine şi inversându-şi direcţia. Stephenson a recunoscut stilul lui Lothar. — Ne-am dat peste cap, am coborât în picaj, am făcut lupinguri şi am încercat amândoi toate stratagemele pentru a ajunge în poziţia din care să tragem rafala hotărâtoare. Avionul meu Camei avea două mitraliere Vickers, care trăgeau printre paletele elicei, şi era mai uşor de manevrat. Aşa că nu Lothar a fost de vină atunci când l-am silit să coboare razant cu solul şi să nimerească într-un pâlc de copaci. Nu şi-a pierdut viaţa, dar nu a mai zburat niciodată, decât în calitate de pasager. Un camarad care a participat la această operaţie, scriitorul american Arch Whitehouse, îşi aminteşte de Stephenson ca de un as al aviaţiei: — Războiul aerian, care a început în văzduhul Flandrei, era ceva nou şi a dat naştere unui nou tip de luptător. Niciun aviator nu a contribuit atât de mult la cauza popoarelor de limbă engleză ca Stephenson. Whitehouse a avut un prilej rar să arunce o privire asupra eului interior al lui Stephenson – un prilej pe care l-au avut puţini alţi observatori de-a lungul anilor –, atunci când Bill i-a trimis câteva versuri, care să-i mai descreţească fruntea într-o perioadă grea:   De ce, zburătorule ce spinteci straturile înalte ale văzduhului, Cunoscând fiorul unei viteze pe care nicio pasăre n-o ştie, De ce, când tot oceanul elastic al aerului e al tău, Să te mai pleci, pentru a te uita la pământul cel crispat? Mai bine urmăreşte cu sânge rece şi fără să-ţi pierzi cumpătul. Cum ţâşnesc, ca nişte ciuperci plesnite, Flăcările sălbatice şi norii de fum Care spurcă podeaua carlingei tale. Şi aminteşte că numai tu Poţi scăpa prin uşiţa strâmtă Care dă spre Cer.   Versurile se încheiau cu o remarcă făcută lui Whitehouse: „Cu alte cuvinte, nu te lăsa doborât de tristeţe! Trăim cu toţii de pe o zi pe alta”. La 28 iulie 1918, pe când patrula de unul singur, Stephenson a zărit un greoi avion francez de observaţie, încolţit de şapte aparate inamice Fokker D-VII, care se pregăteau să-l atace. Canadianul a dispersat formaţia germană, dar, în confuzia ce a urmat, mitraliorul francez a tras o rafală în Camel-ul lui Bill. Acesta a fost rănit la picior şi s-a prăbuşit în spatele liniilor inamice. Rănit pentru a doua oară la acelaşi picior, de un tunar german, el a căzut prizonier. Câteva tentative de evadare au dat greş: „Nu le planificasem bine”, îşi amintea el ulterior. „Dar voiam să mă întorc neapărat la escadrila mea. Războiul aerian mi se părea de o importanţă hotărâtoare. Nemţii se aflau la marginea prăpastiei, dar încă mai dispuneau de avioane bune şi aveau piloţi de rezervă. Era nevoie de fiecare dintre noi, cei ce-l cunoşteam pe inamic din proprie experienţă”. Germanii îşi dădeau şi ei seama că fiecare pilot aliat cu vechi state de serviciu făcea cât o duzină de avioane noi britanice sau americane. La Holzminden, un lagăr extrem de strict, în care erau internaţi prizonieri importanţi, Stephenson a fost pus sub o pază foarte severă. Comandantul lagărului. Hans Niemayer. Îşi manifesta ura împotriva anglo-saxonilor, bătând prizonierii pe ascuns şi sfidându-i în public. — Era un neamţ care, înainte de război, locuise în Milwaukee, înapoindu-se în patrie, ca să lupte pentru Kaiser, îşi aminteşte Stephenson. Era mândru de americanismele cu care-şi împestriţa frazele. Într-o zi, ne-a adunat pe toţi în careu, deoarece descoperise un plan de evadare. „Credeţi că nu ştiu ce se întâmplă pe aici!” a zbierat el. „Aflaţi de la mine că nimic nu-mi scapă!” Stephenson îşi îngrijea piciorul, exagerând dinadins suferinţele pe care i le provocau rănile, pentru a convinge santinelele că nu era în stare să evadeze. La o săptămână după sosirea în lagăr cunoştea perfect planul acestuia. Ştia care erau punctele slabe ale gardului de sârmă ghimpată, la ce distanţă se afla cel mai apropiat sat, unde putea să găsească adăpost şi să-şi schimbe îmbrăcămintea şi câţi kilometri erau până la liniile aliate. Dobândise toate aceste informaţii ascunzându-şi dispreţul faţă de paznicii săi şi smulgând cât mai multe date cu prilejul celui mai mărunt contact, chiar dacă asta implica necesitatea de a-l asculta pe Niemayer într-o tăcere aparent prietenoasă. În octombrie 1918, la mai puţin de trei luni după căderea şa în captivitate, era gata pentru încercarea finală. Căpătând permisiunea de a lucra la bucătărie, Stephenson şi-a înjghebat bucată cu bucată, din ustensilele culinare, o foarfecă pentru sârma ghimpată, un cuţit improvizat şi un compas rudimentar. Cu puţin înainte de a evada, a şterpelit fotografia de familie care atârna în biroul lui Niemayer, „pentru ca acesta să nu-şi facă vreo iluzie cu privire la relaţiile dintre noi”. Ascunzând fotografia sub o manta soldăţească germană pe care o furase, Bill s-a strecurat afară din lagăr cu o oră înainte de revărsatul zorilor. I-au trebuit trei zile ca să ajungă la tranşeele aliate, unde – lucru caracteristic pentru el – a redactat o informare despre lagărele inamice de prizonieri. O copie a informării a poposit în Camera 40, unde amiralul Hall se străduia să evalueze micul grup de tineri pe care voia să-i pregătească pentru lumea cea nouă a informaţiilor secrete. Se punea însă problema că Stephenson era prea cunoscut. În palmaresul lui figurau 26 de avioane doborâte în intervalul relativ scurt al carierei sale de pilot, care urmase experienţei de luptă în tranşee. Pe lângă celelalte distincţii, i se decernaseră Legiunea de Onoare şi Crucea de război franceză cu lauri. Pe ringul de box i se spunea „Căpitanul Mitralieră”: devenise campion mondial militar la categoria uşoară, într-un concurs la care Gene Tunney cucerise titlul la categoria pentru puşcaşii marini ai S.U.A. Tunney a devenit ulterior profesionist şi a ajuns campion mondial la toate categoriile, fără sa cunoască înfrângerea. El s-a bucurat de o mare influenţă, care i-a fost de ajutor lui Stephenson în cel de-al doilea război mondial, căci cei doi au stabilit legături de afaceri şi s-au împrietenit la cataramă. În 1918, Hall se pregătea să se retragă în culise, de unde avea să conducă lupta pe frontul secret în următorii 25 de ani. El a considerat că cel mai nimerit lucru era să-l transfere pe Stephenson în zona mai apărată a pilotajului de încercare pentru avioanele militare de fabricaţie străină. „Ca pilot-şef de încercare la centrul de refacere al Corpului aerian”, i-a scris el mai târziu lui Bill, „ai zburat pe mai multe tipuri de avioane internaţionale decât orice alt pilot pe care l-am cunoscut”. Stephenson nu împărtăşea atitudinea dezinvoltă a zburătorilor sportivi, care aureolau cu un nimb romantic războiul aerian. În cronica scrisă de el, special pentru Hall, despre luptele purtate în văzduh între 1914 şi 1918, el sublinia că Corpul aerian intrase în foc cu mai puţin de 50 de avioane, sub comanda unui general de cavalerie, care abia se dăduse jos de pe cal şi învăţase pilotajul la vârsta de 49 de ani. Şeful lui de stat-major era un veteran din războiul cu burii, care a plutit literalmente în baloane ani de-a rândul. Fiecare pilot trebuia să-şi transporte propriul avion cu vaporul în Franţa, cărând totodată cu el o sobiţă, cuburi de supă concentrată şi binoclul de campanie. Hărţile erau furnizate de domnul Michelin, a cărui fabrică de cauciucuri distribuia gratuit ghiduri automobilistice. De la toate avioanele se împrumutau piese: trenul de aterizare al unui Morane Parasol era răsucit în aşa fel încât să se potrivească unui B.E.8; motorul destinat unui Formari era vârât cu de-a sila în fuzelajul unui R.E.2. Oricine era apt să devină mitralior, dacă ştia să încarce o carabină de cavalerie, dacă era dispus să arunce săgeţi de metal în capul nemţilor şi dacă nu avea nimic împotrivă să-şi umple încăpătoarele buzunare ale scurtei cu pietre pe care să le zvârle în avioanele inamice. Sub presiunea războiului, tehnologia progresase, dar Stephenson se temea că, în lunga perioadă de pace de după încheierea ostilităţilor, Aliaţii vor rămâne din nou în urmă şi se vor trezi nepregătiţi atunci când vor avea de înfruntat un duşman mai avansat din punct de vedere militar. Aşa cum bănuise Hall că se va întâmpla, încă pe când mai făcea zboruri de încercare Stephenson a fost fascinat de imensul registru al noilor posibilităţi pe care le deschidea aviaţia. Mintea lui matematică se reflecta în felul cum pilota. Aplicarea lucidă a principiilor de bază putea scoate din încurcătură pe orice aviator. Un adevăr pe care-l recunoştea până şi aparent aiuritul Corp aerian, după cum dovedeşte requiemul cântat la petrecerile de la popotă.   A murit într-o oră şi un sfert. Ştim cu toţii de ce a păţit-o: A virat într-un unghi cam incert Și cu-o iotă mai sus a cârmit-o.   Stephenson ştia perfect că erai pierdut dacă ridicai botul avionului cu o iotă mai sus de unghiul de planare, atunci când trebuia să aterizezi cu un motor calat. Mai mult, el a recomandat o nouă schemă de aripă, care ameliora unghiul de planare. Zurbagiii săi camarazi, care socoteau că încheiaseră deja un pact cu moartea, aveau tendinţa de a se gândi numai de la o zi la alta. Ofiţerii activi, aparţinând armelor mai demult constituite, îi priveau de sus, lucru pe care amiralul Hall nu-l făcea. El a ales un pilot mai vârstnic, William Wiseman, gazat în cursul aceleiaşi ofensive germane care îl scosese din luptă pe Stephenson, şi l-a trimis la Washington, ca şef al serviciului secret britanic în Statele Unite, pentru anii care mai rămăseseră din primul război mondial.

Armele lui Krupp de William Manchester Prolog - Nicovala Reichului   În 1914, arhiducele Franz Ferdinand al Austriei a fost asasinat la Sarajevo, şi doar o mică parte a Europei pe care o cunoscuse avea să-i supravieţuiască. Soţia sa, titlurile sale - şi chiar ţara sa - toate au pierit în viitoarea evenimentelor sângeroase ale epocii. Asasinii au scos lumea din făgaşul ei, şi acesta este singurul motiv pentru care ne mai amintim de victima lor. Adevărul e că a fost un om brutal şi încăpăţânat, un Klotz (un „bădăran”). Orice funeralii îşi au însă amănuntele lor omeneşti înduioşătoare, iar printre chestiunile mărunte, dar neplăcute, ridicate de decesul neaşteptat al arhiducelui figura şi destinaţia pe care executorii testamentari trebuiau s-o dea pavilionului său de vânătoare, aflat în apropiere de Werfen, în Austria. Timp de patru sute de ani, pavilionul (de fapt, o vilă imensă) fusese una dintre reşedinţele arhiepiscopilor de Salzburg, care-şi petreceau acolo o parte din an, iar restul în catedrala lor în stil renascentist, în seminarul lor teologic situat la est de Munchen şi în cele două palate arhiepiscopale de pe râul Salzach. Dar în noua Europă, cuprinsă de ideile iluminismului, ierarhia ecleziastică cedase locul regalităţii. Depănatul lin al mătăniilor fusese înlocuit cu pocnetul sec şi strident al puştilor de vânătoare. Oricâte cusururi avusese, Franz Ferdinand fusese, totuşi, un excelent trăgător. În pădurile bogate în vânat din jurul pavilionului, el bătuse toate recordurile în uciderea animalelor. Trofeele sale împodobeau toate sălile. Sentimentalii vienezi se gândeau că domeniul Bluhnbach ar trebui să încapă pe mâna unui om care să se priceapă la armele de foc. Dar castelul, cu cele optzeci de încăperi ale sale, era costisitor. În cele din urmă, el a fost achiziţionat de Gustav Krupp von Bohlen und Halbach din Essen, Germania. Gustav Krupp se pricepea cât se poate de bine la armele de foc. Era, de fapt, cel mai de seamă fabricant de tunuri de pe continent. Familia Krupp era în căutarea unei noi reşedinţe de ţară, departe de forjele în care fabrica arme, situate în valea plină de funingine şi de miros de fum a Ruhr-ului, şi astfel Gustav şi familia sa au cumpărat domeniul, care oferea o minunată privelişte spre Alpii Austrieci. Se povesteşte că legendarul împărat Frederic Barbarossa, care a trăit în secolul al XII-lea, ar dormi şi acum într-o peşteră, sub unul din piscuri, gata să sară în ajutorul Germaniei ori de câte ori corbii cei negri, rotindu-se deasupra lui, i-ar da de ştire că pământul sfânt al primului Reich se află în primejdie. În lunga desfăşurare a istoriei, vânzarea domeniului Bluhnbach nu pare să merite nici măcar o notă de subsol. Dar într-un fel, ea semnifică, totuşi, o epocă. Încă din zorile perioadei moderne a istoriei Europei, misterioasa şi puternica dinastie Krupp prosperase de pe urma războaielor şi a zvonurilor de război. Din oţelăriile sale se revărsaseră torente de armuri, baionete, tunuri de câmp, obuze, cuirase pentru nave de război, precum şi flotile de submarine, aducând întotdeauna un profit imens casei Krupp. După moartea lui Franz Ferdinand, Puterile centrale au pus mâna pe arme, deschizând astfel acestei firme o piaţă pur şi simplu uluitoare. Există o subtilă analogie între Puterile centrale şi membrii acestei familii, care au pătruns în pădurile arhiducelui cu degetul pe trăgaci, urmărindu-şi prada. Erau, în fond, simboluri ale stării de spirit caracteristice patriei lor. Tot ceea ce era legat de familia Krupp ieşea din comun: modul lor de viaţă (misterios), înfăţişarea lor (vicleană), imperiul lor (internaţional) şi clienţii lor (şefi de state), dar nimic nu era mai uluitor decât capacitatea lor de a se adapta stării de spirit teutonice din momentul respectiv. Familia Krupp a luat naştere în evul mediu, pe vremea când Germania era slabă, şi şi-a exercitat cu modestie meşteşugul în oraşul Essen, înconjurat de fortificaţii. În epoca napoleoneană, când ţara se simţea aservită, capul familiei a arborat o cocardă franceză şi a devenit francofil. În următoarea jumătate de secol Germania s-a întărit. Răpăitul tobelor vestitor de cuceriri a răsunat în 1870, în 1914 şi în 1939, iar de fiecare dată un Krupp a fost acela care a bătut sabia iuncherilor pe nicovala familiei sale. În nici o ramură a industriei americane - sau a oricărei alte ţări - nu se pot întâlni legături similare cu cele existente între guvernele germane şi familia Krupp. Timp de un secol au fost parteneri de nedespărţit, fiecare acţionând adesea ca unealtă a celuilalt. Şi nicicând acest paralelism nu a fost mai izbitor ca în îngrozitoarea primăvară 1945, când se părea că totul se sfârşise. Când Gustav a cumpărat Bluhnbach, nici nu-i trecea prin minte că a cumpărat, poate, un cavou. Şi, cu toate acestea, treizeci şi unu de ani mai târziu, pavilionul a devenit pentru el un asemenea cavou, deoarece, în clipa când cel de-al treilea Reich s-a prăbuşit, se părea că ţara şi dinastia Krupp erau pe punctul să-şi dea laolaltă duhul. În tot cursul acelei primăveri neobişnuite, şeful dinastiei a zăcut, ca şi naţiunea, într-o stare de prostraţie - neputincios şi paralizat - într-un dormitor de la etaj, înconjurat de mii de capete împăiate de cerbi, piei de animale atârnate pe pereţi şi diverse obiecte confecţionate din oase de animale. Nu era înconjurat de familie. Cu doisprezece ani în urmă, Gustav ajunsese la concluzia „colosală” că noua întruchipare a lui Barbarossa era Adolf Hitler - aşa că patru dintre fiii săi plecaseră pentru a deveni, după cum suna îndemnul adresat de führer în Mein Kampf tuturor tinerilor germani, „căliţi ca oţelul Krupp”. Dintre toţi copiii acestui paralitic - cinci fii şi două fiice - numai unul era cu el: Berthold, un om cu o sănătate mai şubredă, în vârstă de treizeci şi doi de ani, om de ştiinţă care-şi făcuse studiile la Oxford şi fusese scutit de armată pentru a face la Munchen cercetări asupra penicilinei. În camera sa se mai afla şi o a treia persoană - cea mai vestită femeie din Reich. Se numea Bertha Krupp şi era soţia lui Gustav. Timp de aproape o jumătate de secol fusese persoana cea mai bogată din Germania. Născută în mohorâta şi puţin atrăgătoarea Villă Hügel - castelul cu trei sute de camere al familiei Krupp de la Essen - Bertha fusese crescută pentru a deveni o versiune teutonică a lui Queen Mary (Regina Mary a Angliei) - loială, cu o ţinută de regină, dreaptă ca o lumânare. În tinereţea ei, împăratul Wilhelm al II-lea fusese aproape ca un membru al familiei. Avusese un apartament la Hügel, prezidase la ceremonia căsătoriei ei şi fusese naş al primului ei fiu. Mai târziu, ea a devenit o personalitate internaţională. Lumea o cunoştea ca „Bertha cea Mare”, fiindcă, în timpul războiului dus de kaizer, uriaşul obuzier fabricat de Krupp fusese botezat cu numele ei (die dicke Bertha, ceea ce, literal, înseamnă „Bertha cea grasă”), iar în timpul celui de-al doilea război mondial numele ei a fost dat unei uzine de obuziere din Silezia (Berthawerk) construită de firma Krupp şi în care era folosită munca de sclavi a evreilor deţinuţi la Auschwitz; în interiorul lagărului se afla o uzină de arme automate aparţinând firmei Krupp. Potrivit mărturiei depuse la Nürnberg de către unul din salariaţii lui Gustav:   Din fabrică se puteau vedea cele trei mari coşuri ale crematoriului... deţinuţii povesteau despre gazările care aveau loc în interiorul lagărului şi despre arderea cadavrelor în crematorii.   Astăzi, mulţi germani cred realmente - iar în străinătate este destul de larg acreditată această părere - că industriaşii germani n-au avut altă cale, că naziştii i-au silit să folosească sclavi de toate sexele şi vârstele, deoarece, în caz contrar, industriaşii înşişi ar fi fost exterminaţi. Nu e adevărat. Mormanele de documente de la Nürnberg - astăzi date uitării - sunt foarte clare în această privinţă. Ele ne arată nu numai că fabricanţii germani ar fi avut altă cale de ales, dar că cea mai mare parte dintre ei au beneficiat de pe urma acestei alegeri.   Concernul Flick nu a acceptat femei, fiindcă munca era prea grea pentru ele. Grupul Rochling nu a manifestat nici un fel de interes pentru braţe de muncă recrutate din rândurile străinilor... Hitler însuşi nu a considerat atunci că pentru un concern atât de însemnat ca cel al firmei Krupp ar fi indicat să folosească braţe de muncă de altă naţionalitate... Himmler s-a opus ideii ca acest valoros rezervor de forţe de muncă, pe care el dorea să-l exploateze direct, să lucreze pentru industria de armament.   Krupp era însă de altă părere. Potrivit rapoartelor întocmite de firmă în timpul războiului, acest concern, proprietate a familiei, era convins că „armele automate sunt armele viitorului”, aşa că a folosit marele prestigiu al numelui Krupp spre a recruta deţinuţi de la Auschwitz - bărbaţi, femei şi copii - pentru munca în atelierele sale. Exemplu de vigoare şi de spirit întreprinzător, concernul de la Essen a refuzat să se mute înapoi atunci când armata, îngrijorată de faptul că lagărul era prea aproape de frontul de est, aflat în mişcare, s-a opus ca să se continue acolo fabricarea de arme automate. Scriptele firmei arată că:   ...Krupp a propus ca fabrica, gata construită la Auschwitz, să fie folosita pentru fabricarea pieselor de avion şi a focoaselor de obuze. Întrucât între timp fabrica de focoase de la Essen fusese distrusă de bombardamente. Factorul esenţial care a influenţat hotărârea s-a dovedit a fi şi de data aceasta posibilitatea de a folosi braţele de muncă din lagărul de concentrare. Acesta e motivul pentru care Krupp a respins propunerea de a folosi muncitori germani. Când armata a avut intenţia să încheie contractul pentru fabricarea focoaselor cu o altă firmă, argumentând că firma Krupp nu era în măsură să realizeze indicii de producţie ceruţi, Krupp a ridicat obiecţii vehemente, accentuând în mod deosebii asupra faptului că firma sa întreţinea strânse legături cu lagărul de concentrare de la Auschwitz.   Pentru un observator din afară, implicaţiile acestor fapte sunt cât se poate de limpezi şi ele confirmă reputaţia îngrozitoare de care s-a bucurat Krupp în străinătate. În interiorul R.F.G. Însă există destui oameni care au o cu totul altă părere despre familia Krupp. Aici, amintirea Berthei este încă îndrăgită (a murit în 1957), iar ea însăşi a fost întotdeauna nedumerită de înverşunarea cu care era privită familia ei în das Ausland, acel revelator cuvânt german care cuprinde laolaltă, într-o singură denumire colectivă, toate naţiunile din afara Reichului. În realitate, pe ea n-a interesat-o activitatea firmei în domeniul militar. Aceasta era treaba bărbaţilor. Ca femeie, era preocupată de bunăstarea celor două sute de mii de germani care trudeau pentru concernul Krupp. Căci, de când îşi aducea aminte - atât ea cât şi oricare altul - aceşti kruppianeri (salariaţi ai firmei Krupp) fuseseră pupilii familiei. Revendicările fuseseră întotdeauna întâmpinate cu multă prevenire; în secolul al XIX-lea, vasta legislaţie socială a lui Bismarck se inspirase din programele lui Krupp. Acum, în 1945, se părea că această hegemonie îşi trăise traiul. În cele patru secole ale existenţei sale, dinastia cunoscuse demenţa, un scandal sexual care stârnise multă vâlvă, umilinţa ocupaţiei militare şi chiar insolvabilitatea. Nimic nu se putea însă asemui cu această negură însângerată. O noapte wagneriană pogorâse asupra Germaniei. De la războiul de treizeci de ani încoace, nici un eveniment nu se putea compara cu acesta, şi cel puţin, pe vremuri, Krupp putuse să profite de pe urma împrejurărilor. Sumbra prezicere a lui Henrich Heine părea să se adeverească: civilizaţia era confruntată cu distrugerea într-o orgie de lupte duse de dragul luptei. În tinereţea Berthei, o asemenea catastrofă ar fi fost de neconceput, deşi poate că mama ei, Margarethe von Ende Krupp, o presimţise. Adresându-se baronului Tilo von Wilmowsky, care se căsătorise cu Barbara, sora Berthei, ea îi spusese odată: „Ştiţi, mă simt adesea copleşită că am apucat să văd cum soarta şi-a revărsat cornul abundenţei şi atâtea onoruri din partea kaizerului asupra noastră... E aproape prea mult... Mă cuprinde adesea teama, ca într-un coşmar, că toate acestea s-ar putea nărui într-o bună zi.” Este însă improbabil ca Margarethe să fi putut prevedea cât de totală avea să fie năruirea. Din capitală, Goebbels dădea într-una la radio asigurări că „Berlinul rămâne german! Viena va fi din nou germană!, dar cu fiecare oră care trecea reieşea mai limpede că Austria văzuse ultima cască germană şi ultima cizmă a Wehrmacht-ului. Trecuseră şase luni de când generalul Jodl mâzgălise în jurnalul său intim la 28 septembrie „Zi neagră” (Schwarzer Tag). Acum, în aprilie, luna cea mai cumplită, toate zilele erau negre, iar familia Krupp era printre cele mai greu lovite. Oraşul Essen era un pustiu: cratere şi ruine. Sora Berthei, care împărtăşea dispreţul acesteia din urmă pentru Hitler, pe care-l socotea un parvenit, fusese arestată după atentatul din 20 iulie 1944 împotriva führerului. Cumnatul Berthei, posesor al unui titlu nobiliar, fusese trimis din acelaşi motiv în lagărul de concentrare de la Sachsenhausen. Un ginere zăcea mort sub zăpezile Rusiei; un nepot se găsea în fundul Atlanticului, scufundat - ironie a sorţii! - o dată cu vasul britanic pe care se afla ca prizonier de război în drum spre Canada şi care fusese torpilat de un submarin fabricat de Krupp. Mai rău, trei dintre propriii fii ai Berthei plecaseră pe front ca ofiţeri ai Reichului şi pieriseră în viitoarea bătăliei. Claus cel aventuros şi atletic murise ca aviator în 1940. Fratele său Harald, lung, deşirat şi înclinat spre introspecţie, fusese capturat patru ani mai târziu la Bucureşti de trupele sovietice. Şi, cu toate că nimeni din familia Krupp nu o ştia încă, Eckbert, mezinul familiei, fusese ucis într-o acţiune de luptă în Italia. Acuma, la Bluhnbach, Bertha era redusă la rolul de infirmieră pe lângă Gustav, nevoită fiind să ducă şi să aducă plosca. Götterdämmerung-ul (amurgul zeilor) nu numai că era mai sumbru decât se putuse prevedea, dar, în acelaşi timp, mult mai prozaic. „Ah, Doamne!” - croncănea figura încremenită din pat. „Bertha! Berthold!” Cei strigaţi veneau în grabă. Dacă, în depărtare, o uşă era trântită, Gustav se înfuria. „Trăznete şi fulgere! Cerule! Putred, blestemat şi senil!” - căci, în amurgul tot mai întunecat al senilităţii, acest bătrân care dăduse propriul său nume „Uriaşului Gustav”, puternicul tun de asediu de la Sevastopol, se înfuria acum la cel mai mic zgomot. Era, pe de o parte, o ironie, dar poate că, în egală măsură, aşa era drept. S-ar putea într-adevăr susţine că paralizia însăşi reprezenta o culminare cât se poate de potrivită a carierei lui Gustav. Toată viaţa lui nu fusese decât o parodie a rigidităţii prusace. Pentru a fi sigur că avea să se menţină în formă şi pe timp de iarnă, nu îngăduia ca temperatura din biroul său de la întreprindere să treacă de 55° şi în odaia sa de lucru de la Hügel de 64° (grade Farenheit, corespunzând cu 13°, respectiv 18°Celsius), în timp ce, la celălalt capăt al biroului, Bertha lucra la problemele ei sociale înfofolită în blănuri. Până în ziua de astăzi, camerele au rămas friguroase. Meselor de la Hügel li se dusese vestea. Lui Gustav îi plăcea să mănânce pe goană. Câţiva musafiri îşi mai reamintesc că, atunci când încercau să ducă o conversaţie prietenească, farfuriile le erau smulse dinainte. „Trebuia să mănânci atât de repede - povesteşte unul dintre ei - încât te dureau dinţii”. Gustav, care mânca cu o remarcabilă abilitate şi viteză, considera că la masă conversaţia nu este de nici o utilitate. Religia sa era eficienţa. Una din cele mai vechi pasiuni ale sale era să citească mersul trenurilor, căutând greşeli de tipar. Când găsea una, punea mâna pe telefon şi o semnala administraţiei căilor ferate. În fiecare dimineaţă, când pleca la birou, şoferul trebuia să ambreieze dinainte; el nu înţelegea să piardă acele câteva secunde cât se încălzea motorul. Oaspeţilor ce veneau la Hügel li se spunea că gazda lor se retrăgea la ora 10 seara precis; la 9:45 un servitor le şoptea la ureche că e timpul să plece. O singură dată a încălcat Gustav această regulă. A consimţit să asiste la o sărbătorire până la miezul nopţii. Ernst von Raussendorf, un director al firmei Krupp. stătea în seara aceea la bar cu Irmgard, fiica mai mare a lui Gustav, când aceasta i-a spus în şoaptă: „Uită-te la ceas!” El s-a conformat şi, întrucât ceasul unui kruppianer mergea, fireşte, bine, i-a răspuns că mai era o secundă până la ora douăsprezece. „Tata o să plece acum”, i-a spus Irmgard. Când secundarul ceasului a arătat exact miezul nopţii, von Raussendorf s-a uitat la şeful său, care, bineînţeles, tocmai se ridica de pe scaun. Mai semnificativă pentru lumea din afara Essen-ului era totala loialitate a lui Gustav faţă de conducătorul ţării sale. Nu avea prea mare importanţă cine anume era acest conducător. După exilul kaizerului în 1918, el rămăsese kaizertreu (credincios împăratului) şi în fiecare an, cu prilejul zilei de naştere a lui Wilhelm, scria la Doorn pentru a-şi reafirma loialitatea. În acelaşi timp, mai degrabă ar fi părăsit încăperea în care se afla decât să audă rostindu-se o insultă la adresa preşedintelui Republicii de la Weimar. O dată cu ascensiunea lui Hitler, a devenit ceea ce un alt industriaş a denumit un „supernazist” (Obenazi). Era întru totul hotărât să accepte ultimele consecinţe ale noii sale credinţe. Când avionul lui Claus s-a sfărâmat pe dealurile de la Eifel, un prieten i-a prezentat condoleanţe. Tatăl a răspuns pe un ton glacial: Fiul meu a avut cinstea să moară pentru führer. Acesta era Gustav, aşa cum îl cunoşteau serviciile de informaţii ale aliaţilor - un robot, un fanatic militant al partidului nazist, mândru că poartă insigna de aur a acestui partid. În timp ce gemea sub pilota sa de la Bluhnbach, agenţii îi căutau în întreaga Europă, deoarece, alături de Goring şi Ribbentrop, el figura în fruntea listei persoanelor urmărite pentru crime de război. Gustav era obişnuit cu această stare de lucruri. Ca şi Wilhelm, fusese considerat criminal de război şi după primul război mondial, iar în 1923, când francezii ocupaseră Ruhr-ul, îl trimiseseră la închisoare. De data aceasta însă, aliaţii erau hotărâţi să-l trimită la spânzurătoare la Nürnberg. Numele său devenise atât de odios, încât într-un lagăr sovietic de prizonieri de război Harald a considerat că este mai înţelept să-şi ia un alt nume. Fiecare putere aliată poseda un dosar despre Gustav şi, practic, nici una din informaţiile respective nu putea fi pusă la îndoială. Şi totuşi... existau câteva nepotriviri izbitoare. Nici un om nu este cu adevărat un robot. Înseşi exagerările lui Gustav erau suspecte. Ca şi kaizerul, al cărui mers ţanţoş era menit să mascheze ruşinea amarnică pe care o resimţea din pricina braţului său schilod, Gustav încerca să pară ceea ce nu era. Când se afla în afara domeniului Hügel, reuşea să amăgească aproape pe oricine; prietenii fiilor săi îl denumeau „taurul”, poreclă pe care, fără îndoială, o socotea măgulitoare. Dar semăna cu un taur mai puţin decât oricare altcineva. În familie era cunoscut sub absurda poreclă din copilărie de Taffy (Acadea). Taffy era subţirel, delicat şi cu un cap mai scund decât soţia sa. Fusese educat pentru a deveni diplomat şi păstrase câte ceva din manierele elegante ale unui diplomat. (Uneori, această educaţie se vădea şi la dineurile de la castelul Hügel. Odată, de pildă, un tehnician invitat la masă care nu văzuse niciodată o cupă pentru spălarea degetelor a luat-o în mână şi i-a băut conţinutul. Gustav l-a urmărit meditativ, apoi a apucat şi el cupa din faţa sa şi a golit-o în acelaşi fel.) Dacă întâmplarea de mai sus poate sugera că era cam cabotin, acesta e adevărul. Timp de patruzeci de ani jucase un rol. Pozase în proprietar al unei firme în care personal nu deţinea nici măcar o singură acţiune şi se deghizase într-un Krupp, deşi până la vârsta de treizeci şi şase de ani nu întâlnise pe nimeni care să poarte acest nume. Veritabila Krupp era Bertha. Ea era aceea care, la vârsta de şaisprezece ani, moştenise de la tatăl ei vastul imperiu industrial. În Vaterland-ul (patria) ei era însă de neconceput ca o femeie să deţină o asemenea putere, aşa că se căsătorise cu Gustav von Bohlen und Halbach. Există temeiuri să credem că însuşi kaizerul a fost acela care a mijlocit căsătoria; forjele tinerei Bertha - în care se fabricau arme - reprezentau pentru Germania un bun de nepreţuit şi n-a existat militar german cu oarecare greutate care să nu fi fost de faţă la căsătoria de la Hügel pentru a conduce mireasa la altar. După ceremonie, Wilhelm, cu vocea sa nazală, a anunţat că de acum înainte numele lui Gustav va fi „Krupp von Bohlen und Halbach”. Împăratul se adresase însă mirelui zicându-i „scumpul meu Bohlen” şi nici un edict imperial nu putea injecta fie chiar şi o picătură de sânge Krupp în vinele lui Gustav. Fiii cade alfre i-au supravieţuit îl denumesc azi „prinţ consort” (Prinzgemahl). Acest lucru poate induce în eroare. Într-adevăr cu cât te cufunzi mai adânc în istoria familiei, cu atât devin apele mai tulburi. Dar în 1945, puterile victorioase nu erau dispuse să intre în subtilităţi. Un grup de jurişti eminenţi, sub conducerea lui Robert H. Jackson, judecător la Curtea Supremă a Statelor Unite, începuseră încă de pe atunci să trieze dosarele Krupp. Când trupele americane au ajuns la Bluhnbach, Gustav, sub pază, a fost mutat la un han de pe un drum din apropiere, unde Bertha continua să-l îngrijească. Autobuzele făceau acolo haltă şi uneori şoferii acestora o ajutau la schimbatul aşternuturilor murdare, dar, în general, făcea totul singură, deoarece Berthold plecase pentru nişte treburi urgente de familie. Juriştii continuau să studieze dosarele. Le-a trebuit câtva timp până să descopere că omul de la han nu era acel Krupp pe care-l căutau. Îi obsedase Gustav. Credeau că el era geniul rău, fiindcă condusese atât de multă vreme firma. E adevărat, când Hitler atacase Polonia, prinţul consort se mai afla încă la conducerea societăţii. Dar de atunci, întunericul şi pâcla se lăsaseră deasupra Reichului şi aliaţii nu ştiau că la Essen se produsese o schimbare în conducerea firmei Krupp. Încă în 1940, când murise Claus, senilitatea lui Gustav era destul de înaintată. În toţi anii următori - când un tun monstruos de fabricaţie Krupp amplasat într-o peşteră bombarda Chatham de la Capul Gris-Nez, de cealaltă parte a Canalului Mânecii, trăgând la o distanţă de 215 km şi aruncând obuze atât de enorme, încât până şi astăzi supravieţuitorii englezi mai cred că au fost bombardaţi de avioane germane zburând la mare altitudine; în anii Auschwitzului şi ai muncii de sclavi, când deţinuţii din 138 de lagăre de concentrare trudeau pentru Krupp, iar Robert Rothschild fusese gazat fiindcă nu voise să cedeze firma sa franceză lui Krupp - în toţi aceşti ani conducătorul familiei a fost (şi avea să rămână până la strania sa moarte din anii ‘60) fiul mai mare al Berthei şi al lui Gustav. Numele său era Alfried Felix Alwyn Krupp von Bohlen und Halbach. Trebuie să ne afundăm acum în acele ape tulburi pentru a arăta Pe scurt ce nume de familie purtau membrii familiei Krupp. Decretul kaizerului emis în 1906, cu prilejul căsătoriei, statua că în generaţiile viitoare numai capul familiei va purta numele de Krupp von Bohlen und Halbach. Claus, Berthold, Harald, Eckbert şi surorile lor au purtat numele tatălui lor. Fratele lor mai mare primise şi el numele iniţial al tatălui lor. El a păstrat numele de Alfried von Bohlen chiar şi după 31 martie 1942, când a devenit preşedintele comitetului de conducere al firmei (Vorsitzender des Vorstandes). În această calitate, potrivit propriilor sale dosare, el   ...a folosit deţinuţi evrei din lagărele de concentrare în cele mai diferite locuri de muncă, inclusiv în Uzinele Friedrich Krupp Bertha A.G. (societate anonimă) de la Markstadt, lânsă Breslau, în lagărul de concentrare de la Auschwitz, în lagărele de concentrare de la Wustegiersdorf, Hiespot, lângă Bremen, Geisenheim, Klmag (Elsăssische Maschinenbau A.G., Mulhouse, Alsacia) şi în lagărul de concentrare de la Essen (Humboldtslrasse).   În acest din urmă lagăr - potrivit celor afirmate de către unul dintre lucrătorii lui Alfried, adus în faţa Tribunalului de la Nürnberg în speranţa deşartă că mărturia lui ar putea folosi apărării - au existat condiţii îngrozitoare chiar şi după ce devenise evident că Reichul pierduse războiul.   ...Krupp a considerat de datoria lui să pună 520 de fete evreice, unele dintre ele aproape nişte copile încă, să lucreze în condiţiile cele mai grele în inima concernului, la Essen.    Propriile sale cuvinte din timpul războiului dezvăluie că Alfried exploatase relaţiile speciale ce le avea cu Berlinul mai întâi pentru a obţine braţe de muncă dintre evrei şi apoi, după ce le-a primit, pentru a încheia contracte care nu puteau fi executate decât de o firmă dispunând de un nesecat izvor de forţe de muncă. Într-o scrisoare din 7 septembrie 1943, el îi scria locotenent-colonelului (Oberstleutnant) Wedel:   În ceea ce priveşte cooperarea biroului nostru tehnic din Breslau, pot doar să afirm că între acest birou şi lagărul de la Auschwitz există cea mai strânsă colaborare şi că ea este asigurată şi pentru viitor.   Şi, într-adevăr, nu exista lucrare pe care el să n-o poată executa. Rezervorul lui de braţe de muncă era aproape inepuizabil. Deţinuţii de la Auschwitz reprezentau doar o parte din el. Scriptele sale arată că, în afară de muncitorii germani, el adunase 69.898 de muncitori civili străini, 23.076 de prizonieri de război şi 4.978 de deţinuţi proveniţi din lagărele de concentrare (aproape în exclusivitate evrei). Cu 97.952 de sclavi era suveranul Ruhr-ului. Îi mai lipsea însă coroana. O dorea, şi în ochii ideologilor naţional-socialişti avea tot dreptul să o poarte. Starea în care se găsea Gustav era fără nici o speranţă. Era timpul ca el să cedeze preţiosul nume „Krupp”. Conducerea unipersonală era o tradiţie a familiei şi încă din 1941 Gustav şi Bertha consimţiseră ca monarhia industrială să fie trecută lui Alfried, cu condiţia ca acesta să divorţeze de tânăra sa soţie, pe care o dezaprobau, condiţie pe care el a îndeplinit-o în mare grabă. Trecerea întregii averi în proprietatea unui singur copil era însă împotriva legii; ar fi însemnat dezmoştenirea celorlalţi. Erau deci necesare măsuri extraordinare, şi în ziua de 10 august 1942, Alfried - bărbat înalt, cu nasul acvilin şi de vârstă mijlocie, semănând foarte mult ca înfăţişare cu mama sa - s-a prezentat la cartierul general subteran al führerului din Prusia Orientală pentru a rezolva problema. Fiind unul din membrii marcanţi ai partidului nazist (Bonzen), credincios din tinereţe führerului, s-a bucurat de o primire călduroasă. După o lungă corespondenţă cu Martin Bormann, locţiitorul lui Hitler, şi cu Hans Lammers, oracolul constituţional al naziştilor, totul s-a aranjat. Führerul a proclamat:   Firma Fried. Krupp, o întreprindere de familie timp de 132 de ani, are dreptul la cea mai profundă recunoştinţă pentru rezultatele sale incomparabile în consolidarea puterii militare a Germaniei. Prin urmare, dorinţa mea este ca această întreprindere să rămână în continuare o proprietate a familiei.   Purtând semnătura führerului, acest decret a devenit o lege cu caracter personal, „Lex Krupp”. Alfried era acum unicul moştenitor al mamei sale. În acelaşi timp, Hitler l-a rebotezat, dându-i numele de Krupp, şi la 11 aprilie 1945, când Armata a IX-a a S.U.A. a cucerit oraşul Essen, ea l-a găsit pe Alfried mai mult sau mai puţin identificat cu soarta conducătorilor nazişti, continuând să lucreze - aşa cum a făcut-o începând din 1931, de când devenise membru de onoare al SS - pentru führer şi Reich. Şi astfel, Alfried a fost acela care a intrat în boxa acuzaţilor la Nürnberg, Alfried a fost cel judecat de către trei Judecători de la Curtea Supremă a S.U.A. sub învinuirea de a fi plănuit un război de agresiune, de a fi jefuit bunuri din ţările ocupate şi, în primul rând, de a fi comis crime împotriva umanităţii, munca de sclav figurând drept principal cap de acuzare. A fost achitat de învinuirea de agresiune. Tribunalul a hotărât că această activitate se referea la perioada în care la conducerea firmei se afla Gustav. În privinţa celorlalte capete de acuzare a fost însă găsit vinovat şi condamnat la doisprezece ani închisoare şi la confiscarea întregii averi. Dovezile împotriva lui au fost atât de revoltătoare, încât toţi aliaţii - din Răsărit şi din Apus - s-au hotărât să purifice Europa de numele Krupp. Coşmarul pe care l-a reprezentat activitatea acestei firme devenise tot mai sumbru, până când ajunsese mai întunecat decât fundul celei mai adânci dintre minele Krupp. Posesiunile dinastiei au fost dezmembrate în mod sistematic; demontatori cu bastoane lungi de cretă în mână trăgeau linii de-a curmezişul pardoselilor fabricii, împărţind naţiunilor care suferiseră cel mai mult de pe urma ocupaţiei naziste uzina şi maşinile ei, în timp ce în fortăreaţa Landsberg, unde cu două decenii în urmă Hitler scrisese Mein Kampf, Alfried purta veşminte de ocnaş. Pentru familia lui, această întemniţare a constituit cea mai dureroasă lovitură. Crescut pentru a fi un prinţ al industriaşilor, acum. putrezea în temniţă, condamnat şi umilit. Membrii familiei Krupp fuseseră întotdeauna teribil de orgolioşi. Această povară era aproape de nesuportat. Şi, totuşi, se părea că trebuie purtată.   * În momentul acela, nimeni n-ar fi crezut cu putinţă ca după cinci ani el să fie din nou stăpânul averii sale, sau ca la douăzeci de ani după ce devenise cel mai vestit industriaş protejat de Adolf Hitler să ajungă cel mai bogat om din Europa şi cel mai puternic industriaş din Piaţa comună. El însuşi a fost uimit de rapiditatea cu care a recuperat timpul pierdut - la un moment dat apreciase că îi vor trebui cincizeci de ani numai ca să înlăture molozul din Essen. Dar niciodată nu se îndoise că va suna ceasul învierii şi că, până la urmă, va fi răzbunat. După verdictul de la Nürnberg, alt deţinut, Friedrich von Bulow, care organizase programul de muncă forţată al firmei Krupp, avusese de gând să pună la cale o evadare. Potrivit spuselor lui von Bulow, Alfried îl oprise. El i-a spus calm: „Timpul va aranja totul”. La prima vedere, cuvintele lui păreau de un optimism absurd. Curtea Supremă a Statelor Unite respinsese un apel introdus de avocaţii lui Alfried. La 21 august 1948, trei săptămâni după pronunţarea sentinţei, Alfried scrisese generalului Lucius Clay, guvernatorul militar al zonei americane de ocupaţie din Germania de vest, cerându-i să intervină în favoarea sa. Nu primise nici un răspuns. Apoi, generalul a aprobat concluziile unei comisii de revizuire şi a confirmat sentinţa de la Nürnberg, fapt care, aparent, epuiza toate căile legale ale deţinutului, încrederea manifestată de Alfried era însă justificată de paralela izbitoare ce exista între istoria familiei Krupp şi istoria Germaniei. „După ce kaizerul a părăsit Germania - mi-a spus cândva un om de serviciu de la Villa Hügel - această familie a devenit prima din Germania”. În unele privinţe, familia Krupp avea mai mult drept la întâietate decât familia Hohenzollern şi, o dată cu sfârşitul anilor ‘40, naţiunea germană a început să meargă pe o cale ascendentă. Miracolul economic al refacerii ţării începuse. Totodată, începuse şi războiul rece, iar diplomaţii N.A.T.O.-ului voiau ca R.F.G. să treacă de partea lor. Devotamentul manifestat de acest popor învins faţă de familia Krupp nu se putea să nu influenţeze autorităţile de ocupaţie. La începutul anilor ‘60, redactorul unui ziar din Hamburg a declarat autorului prezentei cărţi: „Dacă aş traduce în limba germană depoziţiile de la Nürnberg şi documentele care l-au condamnat pe domnul Krupp şi le-aş publica în această ţară, mi-aş pierde slujba. La noi a existat întotdeauna părerea că celelalte firme urmăresc exclusiv profiturile, în timp ce Krupp face ceva pentru Germania”. Sentimentul acesta a fost şi mai puternic în timpul detenţiunii lui Alfried, când Bertha venea să-şi vadă fiul în orele îngăduite pentru vizită, germanii de acolo o tratau ca pe o regină şi s-a întâmplat o dată ca o fată tânără să se repeadă să-i sărute mâna. Dar, mai presus de toate, marea alianţă în curs de formare împotriva Uniunii Sovietice avea nevoie de forţa pe care o reprezenta Rinul, Cu alte cuvinte, aveau nevoie de Alfried. „Ruhr-ul este Essen”, spun germanii, iar „Essen este Krupp”, şi „Când Germania înfloreşte, înfloreşte şi Krupp”. Teoretic existau două căi pentru a-l ocoli pe Alfried. Prima era naţionalizarea. Dar chiar şi guvernul laburist britanic a fost împotrivă. Cea de-a doua era emigrarea forţată. Deşi un membru al guvernului Statelor Unite propusese ca „nici un german să nu mai rămână în Ruhr”, planul nu era nici realizabil şi nici de dorit şi nu există vreun indiciu că ar fi fost luată serios în considerare vreo altă soluţie, până când, şapte luni după izbucnirea războiului din Coreea, Înaltul comisar al S.U.A., John J. McCloy, printr-un istoric act de clemenţă, a rezolvat problema, restituindu-i lui Alfried averea şi graţiindu-i. Prin acest act, unui ocnaş fără nici o leţcaie i s-a redat statutul lui anterior de mare bogătaş. O dată în plus, un Krupp deţinea cheia celei mai mari comori din Europa. Care a fost şi rămâne o comoară extraordinară.   * De-a curmezişul Europei centrale, marile terenuri carbonifere se întind ca o centură neagră strălucitoare, aşteptând să fie transformate în energie. Acest filon de nepreţuit, fără de care revoluţia industrială nu ar fi fost posibilă, începe în Ţara Galilor şi se sfârşeşte în Polonia. Dar nu este uniform. Straturile din Franţa şi Belgia variază enorm în privinţa randamentului şi a calităţii, iar între Saxonia şi Silezia poloneză, unde vâna se termină, se aşterne o vasta întindere de pământ steril. Din toate punctele de vedere, giuvaerul cel mai de preţ al acestei tiare este colţul din Germania unde Rinul părăseşte dealurile masive, cotind-o spre apus, către şesurile olandeze. Aici, marele fluviu este alimentat de un afluent lent, poluat - chimiştii apreciază că apele lui trec de opt ori prin corpul omenesc - care izvorăşte din Sauerland, la o sută şaizeci de kilometri spre răsărit. Acest râu este Ruhr-ul. În prezent, valoarea lui de cale navigabilă este neînsemnată. E atât de neînsemnată, încât de mult şi-a pierdut dreptul exclusiv la propriul său nume. Prin Ruhr se înţelege în realitate Ruhrgebiet (ţinutul Ruhr-ului), regiunea înconjurătoare, iar cu această regiune este o cu totul altă poveste. În acest bazin, germanii extrag tot atâta cărbune cât tot restul continentului laolaltă şi produc mai mult oţel de calitate decât restul continentului. Această legătură nu este întâmplătoare. Ţinutul este prima sursă de cocs a Europei - carbon pur, obţinut prin descompunerea termică a cărbunelui pentru a elimina gazele - iar cocsul acesta spongios, sfărâmicios este indispensabil pentru a transforma fierul în oţel.