Emile Zola

Bucuria de a trai de Emile Zola I Cucul ornicului din sufragerie cântă de şase ori, iar domnul Chanteau îşi pierdu orice nădejde. Se ridică anevoie din fotoliul pe care şedea, încălzindu-şi picioarele greoaie de reumatic în faţa căminului, unde ardea un foc de cărbune. De două ceasuri, o aştepta pe doamna Chanteau care, după ce lipsise cinci săptămâni, trebuia s-o aducă în ziua aceea de la Paris pe micuţa lor verişoară Pauline Quenu, rămasă orfană la vârsta de zece ani, şi căreia soţii Chanteau consimţiseră să-i fie tutore.   — Nu-mi închipui ce s-a putut întâmpla, Véronique, spuse domnul Chanteau împingând uşa de la bucătărie. Trebuie să li se fi întâmplat vreun necaz. Slujnica, o zdrahoancă de femeie de vreo treizeci şi cinci de ani, cu mâini ca de bărbat şi cu trăsături de jandarm, tocmai se pregătea să ia de pe foc un jigou care cu siguranţă că avea! să fie prea ars. Îşi reţinea mânia, dar furia i se citea pe faţa cu trăsături aspre, din care sângele pierise. — Doamna o fi rămas la Paris, spuse ea pe un ton tăios. Cu toate încurcăturile astea care nu se mai isprăvesc şi care fac să s-aleagă praful de casă! — Nu, nu, explică domnul Chanteau, telegrama de ieri spunea că afacerile micuţei s-au aranjat definitiv… Doamna trebuie să fi sosit în dimineaţa asta la Caen, unde s-a oprit ca să treacă pe la Davoine. La ora unu a luat trenul; la ora două a coborât la Bayeux; la ora trei, trăsura lui moş Malivoire a lăsat-o la Arromanches, şi chiar dacă Malivoire n-o fi înhămat numaidecât caii la vechea lui berlină, doamna tot ar fi putut fi aici pe la patru, patru şi jumătate cel mai târziu… Nu sunt decât zece kilometri de la Arromanches la Bonneville. Bucătăreasa, neslăbind din ochi friptura, asculta toate socotelile astea dând din cap. Domnul Chanteau adăugă, după oarecare şovăială: — Ar trebui să te duci să vezi la cotul drumului, Véronique. Femeia se uită la el, încă şi mai palidă de mânie contenită. — Ia te uită! Şi de ce, mă rog?… De vreme ce domnul Lazare a şi pornit în întâmpinarea lor şi înoată prin noroaie, nu văd de ce-ar mai trebui să mă mânjesc şi eu până la genunchi. — Pentru că, vezi tu, spuse Chanteau cu blândeţe, încep să fiu îngrijorat şi de fiul meu… Nici el nu se iveşte. Ce-o fi făcând pe drum, de-o oră, de când s-a dus? Atunci, fără să mai adauge nimic, Véronique îşi luă dintr-un cui un şal vechi de lână neagră, în care-şi înfăşură capul şi umerii. Apoi, cum stăpânul ieşise după ea pe coridor, îi zise repezindu-l: — Întoarce-te la focul dumitale, dacă nu vrei să zbieri mâine toată ziua din pricina durerilor. Şi, ajunsă pe peron, după ce trânti uşa, îşi puse saboţii şi strigă aşa, în vânt: — Oh, Doamne! Ce ţi-e şi cu mucoasa asta, care se poate lăuda că ne învârte ca pe nişte titirezi! Chanteau rămase liniştit. Se obişnuise cu ieşirile slujnicei, care intrase în serviciu la ei de când avea cincisprezece ani, chiar în anul când se însurase. După ce nu mai auzi clămpănitul saboţilor, o şterse ca un şcolar în vacanţă şi se duse să se posteze, la capătul celălalt al coridorului, în faţa unei uşi cu geam, care dădeau spre mare. Acolo, uită de sine pentru o clipă, mic de stat şi pântecos cum era, cu faţa stacojie, privind cerul cu ochii lui mari şi albaştri ce-i ieşeau din orbite de sub acoperişul părului alb ca neaua, tăiat scurt. N-avea decât cincizeci şi şase de ani; dar crizele de reumatism de care suferea îl îmbătrâniseră de timpuriu. Abătându-i-se gândul de la starea aceea de îngrijorare, cu privirile pierdute departe, îşi spunea că micuţa Pauline o va cuceri până la urmă pe Véronique. Şi-apoi, nu se simţea vinovat deloc. Când notarul acela din Paris îi scrisese că vărul lui, Quenu, văduv de şase luni, murise şi el, însărcinându-l prin testament să-i fie tutore fetiţei sale, nu se simţise în stare să refuze. Desigur, nu-şi mai făceau vizite defel, familia se împrăştiase, tatăl domnului Chanteau fundase pe vremuri, la Caen, un depozit de cherestea ce-i era adusă din nord, după ce părăsise sudul Franţei şi cutreierase toată ţara, ca simplu muncitor dulgher, în timp ce micuţul Quenu, de cum îi murise mama, descinsese la Paris, unde un alt unchi de-al său îi cedase ceva mai târziu o mare mezelărie, în plin cartier al Halelor. Şi-abia dacă se văzuseră, de vreo două trei ori, pe vremea când Chanteau, silit din pricina durerilor să părăsească negoţul de cherestea, făcuse călătorii la Paris, ca să consulte celebrităţi medicale. Cei doi se stimau însă unul pe celălalt, muribundul visând, poate, pentru fetiţa lui aerul salubru al mării. Aceasta, de altfel, rămânea moştenitoarea mezelăriei, era departe de-a fi o greutate pentru ei. În cele din urmă, doamna Chanteau acceptase, chiar cu oarecare vioiciune, pretextând că voise să-şi scutească soţul de oboseala primejdioasă a unei călătorii, să plece singură, să bată trotuarele, să pună ordine în afaceri, însufleţită de veşnica ei nevoie de activitate; iar domnului Chanteau îi era de-ajuns să ştie că soţia sa e mulţumită. Dar de ce, oare, nu mai soseau odată? Temerile îl apucau din nou, văzând culoarea palidă a cerului, pe care vântul dinspre apus mâna nori mari şi negri, ca nişte zdrenţe de funingine, ale căror strame se prelungeau până departe, în largul mării. Era una dintre acele furtuni de martie când mareele din timpul echinoxului se izbesc furioase de coaste. Fluxul, care abia începea să crească, nu punea la orizont decât o linie albă, o spumă măruntă şi risipită; iar plaja, atât de larg descoperită în ziua aceea, colcăind de pietre şi de alge întunecate, câmpia netedă, mânjită de bălţi, pătată de-un negru-îndoliat, răspândeau o melancolie groaznică la ceasul acela al înserării, în timp ce norii fugeau înspăimântaţi. — S-ar putea foarte bine ca vântul să le fi răsturnat în vreun şanţ, murmură Chanteau. Nevoia de-a vedea îi dădea ghes. Deschise uşa cu geam, îndrăzni să înainteze cu pâslarii lui cadrilaţi pe prundişul terasei ce domina satul. Câteva picături de ploaie purtate de vijelie îi biciuiră faţa, o răbufnire cumplită îi plesni marginile puloverului de lână groasă, albastră. Dar se încăpăţâna să înainteze, cu capul descoperit, aplecat din şale; şi ajunse să se sprijine în coate de balustradă, ca să supravegheze drumul, în jos. Drumul acela scobora printre două faleze, ai fi zis că e ca urma unei toporişti într-o stâncă, o plesnitură care lăsase să se scurgă cei câţiva metri de pământ pe care se aflau semănate vreo douăzeci şi cinci sau treizeci de dărăpănături din Bonneville. De fiecare dată, fluxul părea c-o să le strivească de peretele stâncos, pe albia îngustă a pietrişului. La stânga, se afla un mic port de acostare, o limbă de nisip unde oamenii trăgeau cu strigăte ritmate vreo zece bărci. Nu erau nici măcar două sute de locuitori, trăiau de pe urma mării, cât se poate de prost, lipiţi de stânca aceea cu o îndărătnicie stupidă de moluscă. Şi, pe deasupra unor acoperişuri mizere, desfundate în fiece iarnă de valuri, nu se mai zărea pe cele două faleze în pantă decât biserica, la dreapta, şi casa familiei Chanteau, la stingă, despărţite de adâncitura drumului. Asta era toată aşezarea Bonneville. — Afurisită vreme, nu-i aşa? strigă o voce. Ridicându-şi privirea, Chanteau îl recunoscu pe preot, abatele Horteur, un om îndesat, cu grumaz ca de ţăran şi căruia, în ciuda celor cincizeci de ani ce-i avea, nu-i albise încă părul roşcat. În faţa bisericii, pe o parcelă din locul cimitirului, preotul îşi făcuse grădina de zarzavat; şi stătea acolo, uitându-se la cele dintâi lăptuci, strângându-şi între picioare poalele sutanei, ca furtuna să nu i le dea peste cap. Chanteau, aflat împotriva viratului, nu putea nici să vorbească, nici să se facă auzit, aşa că se mulţumi să salute fluturându-şi mâna. — Cred că fac bine să tragă bărcile pe uscat, continuă preotul răcnind din toate puterile. Pe la ora zece s-ar fi ciocnit una de alta. Şi, cum o rafală îi smulsese cu siguranţă poalele, punându-i-le în cap, dispăru îndărătul bisericii. Chanteau se întoarse vârându-şi gâtul între umeri, rezistând cum putea. Cu ochii plini de stropii de apă, aruncă o privire, spre grădina pârjolită de mare şi spre casa din cărămidă, cu două etaje şi cinci ferestre, ale căror obloane, în ciuda ivărului ce le zăvora, ameninţau să fie smulse. Când rafala se domoli, se aplecă. Din nou să se uite pe drum; şi o zări pe Véronique, făcând gesturi largi cu braţele. — Cum aşa! Ai ieşit din casă?… Te poftesc să intri numaidecât înăuntru, domnule! Îl ajunse din urmă pe coridor şi-l muştrului ca pe-un copil care a făcut o boroboaţă. N-avea dreptate? A doua zi, când aveau să-l apuce durerile, nu tot ea va fi nevoită să-l îngrijească? — N-ai văzut nimic? întrebă el pe un ton supus. — Te cred că nu, ce era să văd?… Doamna, fără doar şi poate, trebuie să se fi adăpostit pe undeva. Nu îndrăznea să-i spună că ar fi trebuit să se ducă până mai departe. Acum, mai cu seamă absenţa fiului îl îngrijora. — Am văzut, adăugă Véronique, că tot satul e-n aer. De data asta le e frică să rămână pe loc… Ştii doar că în septembrie casa lui Cuche s-a crăpat de sus până jos, iar Prouane, care se ducea să bată clopotul pentru slujba de seară, mi s-a jurat că mâine o să se pomenească şi el sub dărăpănăturile casei. În clipa aceea, un băiat mare, de nouăsprezece ani, păşi dintr-un salt peste cele trei trepte ale peronului. Avea fruntea largă, ochii foarte deschişi la culoare, şi tuleie rare, de barbă castanie, ce-i încadrau faţa prelungă. — Ah, slavă Domnului, uite-l pe Lazare! spuse Chanteau cu uşurare. Da’ ştiu că te-a udat, bietul de tine! Tânărul agăţă în vestibul o pelerină cu glugă, muiată toată de ploaie. — Ei, ce s-aude? întrebă din nou tatăl. — Ei bine, nu-i nimeni! răspunse Lazare. M-am dus până la Verchemont, unde am aşteptat în şura hanului, cu ochii pironiţi pe drum, care-i un adevărat râu de noroi. Nimeni!… Şi cum m-am gândit că dacă mai întârzii o să te sperii, m-am întors. Isprăvise liceul din Caen în luna august, după ce-şi dăduse bacalaureatul şi, de opt luni, cutreiera falezele, neputându-se hotărî să-şi aleagă o ocupaţie, singura-i pasiune fiind doar muzica, ceea ce-o exaspera pe mama lui. Aceasta plecase supărată, deoarece Lazare refuzase s-o însoţească la Paris, unde doamna Chanteau nădăjduia să-i găsească o situaţie. Toată casa se ducea de râpă, oţărâţi cu toţii fără voia lor, situaţie pe care viaţa în comun o agrava încă şi mai mult. — Şi acum, după ce ţi-am spus cum stau lucrurile, reluă tânărul, vreau să mă duc până la Arromanches. — Nu, nu, se lasă noaptea! strigă Chanteau. Nu se poate ca maică-ta să nu ne dea un semn de viaţă. Mă aştept la vreo teler gramă… Ia te uită! ai zice că s-aude o trăsură. Véronique deschisese uşa. — E cabrioleta doctorului Cazenove, vesti ea. Dar, oare, domnul doctor trebuia să dea pe-aici?… Ah, uite-o pe doamna! Coborâră cu toţii repede peronul. Un câine mare, ciobănesc, corcitură cu un terra-nova, care dormea într-un colţ al vestibulului, se năpusti cu lătrături furioase. La tot tămbălăul ăsta, o pisicuţă albă, delicată, se ivi şi ea pe prag; dar în faţa curţii noroioase, coada ei avu un tremur uşor de dezgust, aşa că se aşeză la loc curat, în susul scărilor, ca să vadă. În acest timp, o femeie cam de cincizeci de ani sărise din cabrioletă cu sprinteneala unei copile. Era micuţă şi slabă, cu părul încă foarte negru, cu faţa plăcută, stricată de un nas mare, ce vădea ambiţia. Dintr-un salt, câinele îi puse labele pe umeri, ca s-o pupe; şi ea se supără. — Fii cuminte, Mathieu, lasă-mă-n pace!… N-ai terminat, grăsanule! Lazare, mergând în spatele câinelui, străbătea curtea. Strigă, ca să întrebe: — Nimic grav, mamă? — Nu, nu, răspunse doamna Chanteau. — Doamne, am fost atât de îngrijoraţi! spuse tatăl, care-şi urmase fiul, în ciuda vântului puternic. Ce s-a întâmplat? — Oh! numai necazuri, explică doamna Chanteau. Mai întâi, drumurile sunt aşa de desfundate, încât ne-au trebuit două ore ca să venim de la Bayeux. Pe urmă, la Arromanches, unde mai pui că un cal de-al lui Malivoire îşi rupe un picior; n-a putut să ne dea altul, şi m-am gândit cu groază că va trebui să dormim la el… în sfârşit, doctorul a fost atât de îndatoritor şi ne-a dat cabrioleta lui. Şi Martin a avut bunătatea să ne-aducă. Vizitiul, un bătrân cu picior de lemn, fost matelot, operat pe vremuri de chirurgul de marină Cazenove şi rămas mai târziu în slujba lui, se pregătea să potrivească hăţurile la cal. Doamna Chanteau se întrerupse ca să-i spună: — Martin, ajut-o, te rog, pe fetiţă să coboare. Nimeni nu se gândise încă la copil. Podeţul cabrioletei fiind tras până foarte jos, nu i se vedeau decât fusta de doliu şi mâinile micuţe, înmănuşate în negru. De altminteri, nici nu aşteptă ca vizitiul s-o ajute, ci sări sprinten la rându-i. Vântul se înteţi, făcu să-i fluture veşmintele, cârlionţii bruni ai părului îi tremurară sub crepul pălăriei. Şi părea foarte bine dezvoltată pentru cei zece ani ai ei, cu buzele cărnoase, faţa plină şi albă, albeaţa aceea pe care-o căpătă copilele crescute în odăile din spatele dughenelor pariziene. Toţi o priveau. Véronique, venită să-şi întâmpine stăpâna, rămase la o parte, cu faţa împietrită şi pizmaşă. Dar Mathieu, fără nicio rezervă, se năpusti între mâinile copilei, lingând-o pe faţă. — Nu-ţi fie teamă, strigă Chanteau, nu e rău. — O, nu mi-e teamă, răspunde blând Pauline. Îmi plac tare mult câinii. Într-adevăr, stătea foarte liniştită, în faţa asprelor acolade ale lui Mathieu. Micuţa ei figură gravă se lumină de un zâmbet, în ciuda suferinţei pricinuite de doliu; apoi sărută din toată inima botul câinelui ciobănesc. — Dar pe oameni nu-i săruţi? o întreabă doamna Chanteau. Iată-l pe unchiul tău, de vreme ce mie îmi spui mătuşă… Şi iată-ţi şi vărul, un băieţoi în toată puterea, mult mai puţin cuminte decât tine. Copila nu se simţea deloc stingherită. Îmbrăţişa pe toată lumea, spuse câte o drăgălăşenie fiecăruia, cu o graţie de micuţă pariziană, obişnuită de timpuriu cu politeţurile. — Unchiule, nu ştiu cum să-ţi mulţumesc că mă iei în casa dumitale… Ai să vezi, vere, o să ne împăcăm de minune… — Dar e tare drăgălaşă! spuse Chanteau încântat. Lazare se uita la ea cu mirare, căci şi-o închipuise mai micuţă, plină de acea nerozie şi sălbăticie pe care o au fetiţele mici. — Da, da, tare drăgălaşă, repeta bătrâna doamnă. Şi curajoasă cum nu vă închipuiţi!… Vântul ne sufla drept în faţă, în trăsură, şi stropii prefăcuţi în pulbere ne orbeau. De nu ştiu câte ori am crezut că pocletul, care se zbătea ca o eşarfă, o să plesnească. Pe când ea se amuza, găsea că toate astea sunt nostime… Dar de ce stăm aici? Suntem şi-aşa destul de uzi, şi ploaia se porneşte iar. Se întoarse, căutând-o din ochi pe Véronique. Când o zări stând la o parte, cu faţa îndărătnică, îi spuse ironic: — Ziua bună, dragă, ce mai faci?… Până una alta, du-te de adă o sticlă din pivniţă pentru Martin, ce zici?… N-am putut să luăm şi cuferele, Malivoire o să ni le-aducă mâine, dis-de-dimineaţă… Se întrerupse, se întoarse spre trăsură, răscolită toată: — Şi geanta mea?… Am tras o spaimă, m-am temut să nu fi căzut pe drum. Era o poşetă mare de călătorie din piele neagră, albită pe la colţuri de-atâta frecuş, şi pe care se împotrivi din răsputeri s-o încredinţeze fiului. În sfârşit, porniră cu toţii spre casă, când o nouă răbufnire de vânt şi de ploaie îi ţintui locului, tăindu-le răsuflarea, în faţa uşii. Pisica, stând aşezată lângă prag, îi privi curioasă cum se luptă cu vântul; iar doamna Chanteau voi să ştie dacă Minouche fusese cuminte cât lipsise ea. Numele acesta de Minouche o făcu din nou să zâmbească pe Pauline, în ciuda gravităţii ce-i era întipărită pe chip. Se apleacă, mângâie pisica, iar aceasta începu numaidecât să i se frece de fustă, ridicându-şi coada în sus. Mathieu începuse iar să latre din răsputeri, vestind întoarcerea la vizuină şi văzând familia urcând peronul, apoi se duse în sfârşit la culcuşul lui din vestibul. — Ah, ce bine-i aici, spuse mama. Credeam că n-o să mai ajungem… Da, Mathieu, eşti un câine de ispravă, dar lasă-ne în pace. O, te rog, Lazare, fă-l să tacă: îmi sparge urechile! Câinele se înverşuna, pătrunderea familiei Chanteau în sufragerie având loc în acompaniamentul asurzitor al acestei muzici de bucurie. În faţă, o pofteau să meargă pe Pauline, noul copil al casei; iar în spate, venea Mathieu, tot lătrând, urmat la rândul lui de Minouche, a cărei blană fremăta nervos de atâta gălăgie. În bucătărie, Martin apucase să bea pe nerăsuflate două stacane de vin şi-acum pleca, izbind pardoseala cu piciorul de lemn şi zicând cu glas tare seara bună la toată lumea. Véronique pusese iar friptura pe foc, căci se răcise. Se ivi şi întrebă: — Pot s-aduc mâncarea? — Cred şi eu, e ora şapte, zise Charateau. Numai că, draga mea, ar trebui să aşteptăm mai întâi ca doamna şi micuţa să se schimbe. — Dar n-am cufărul Paulinei, observă doamna Chanteau. Bine că nu suntem ude până la piele… Scoate-ţi pălăria şi pelerina, drăguţa mea. Ajut-o, Véronique, ce stai?… Şi descalţ-o, ce mai aştepţi?, Am aici tot ce trebuie.

Excelenta Sa Eugene Rougon de Emile Zola I Preşedintele era încă în picioare în mijlocul uşoarei forfote stârnite de intrarea sa. Se aşeză pe scaun, anunţând cu glas scăzut, alene: — Declar şedinţa deschisă. Începu să-şi rânduiască apoi după importanţă proiectele de legi, aflate pe birou în faţa sa. În stânga lui un secretar, miop, cu nasul în hârtii, citea procesul verbal al ultimei şedinţe, într-o bolboroseală grăbită pe care niciun deputat n-o asculta. În vuietul din sală, această lectură nu ajungea decât la urechile uşierilor, foarte demni, foarte corecţi, în contrast cu membrii Camerei care şedeau fiecare, cum le venea mai îndemână. Nu erau prezenţi nici o sută de deputaţi. Unii, răsturnaţi pe jumătate pe băncile de catifea roşie, cu ochii pierduţi în vag, piroteau de somn de pe acum. Alţii, aplecaţi pe marginea pupitrelor, copleşiţi parcă de plictiseala corvezii unei şedinţe publice, băteau uşor cu buricele degetelor pe suprafaţa de mahon. Pe ochiul mare cu geamuri care tăia pe cer o semilună sură, intra toată după-amiaza ploioasă de mai, căzând perpendicular, luminând din toate părţile severitatea pompoasă a sălii. Lumina cobora pe scările amfiteatrului într-o largă perdea roşie, de-o strălucire sumbră, aprinsă ici-colo de un luciu trandafiriu, la colţurile băncilor goale, în timp ce, în spatele preşedintelui goliciunea statuilor şi sculpturilor oprea în loc trâmbe limpezi ca de cristal. Un deputat, în dreptul băncii a treia, în dreapta, rămăsese în picioare, în locul strâmt de trecere. Îşi freca cu mâna salba aspră a bărbii lui încărunţite, cu înfăţişarea omului absorbit de un gând. Opri un uşier care tocmai se urca şi îl întrebă ceva cu jumătate da gură: — Nu, domnule Kahn, răspunse uşierul, domnul preşedinte al Consiliului de stat n-a sosit încă. Domnul Kahn se aşeză în bancă. Apoi, întorcându-se deodată spre vecinul său din stânga: — Ascultă, Béjuin, nu l-ai văzut pe Rougon azi-dimineaţă? Domnul Béjuin, un omuleţ slab, brun, cu înfăţişare liniştită, ridicând capul, aruncă priviri îngrijorate, cu gândurile risipite. Trăsese scândurica pupitrului său. Îşi scria corespondenţa, pe hârtie albastră, cu acest comercial: Béjuin şi Co, fabrică de cristale, Saint-Florent. — Pe Rougon? repetă el. Nu, nu l-am văzut. N-am avut timp să trec pe la Consiliul de stat. Şi se apucă iar de corespondenţa lui. Se uita într-un carnet, îşi scria a doua scrisoare, fără să-i pese de bolboroseala secretarului, care citea ultimele fraze ale procesului verbal. Domnul Kahn se răsturnă pe spate, cu braţele încrucişate. Înfăţişarea sa cu trăsături pronunţate, cu un nas mare, frumos, care-i trăda originea evreiască, era mohorâtă. Se uită la rozetele de aur de pe plafon, îşi aţinti privirea la năvala şiroaielor de ploaie torenţială care răpăia în clipa aceea pe ochiul cu geamuri apoi, cu privirea pierdută, părea că cercetează cu atenţie înfloriturile complicate de pe zidul din faţa sa. La amândouă capetele îl impresionară, reţinându-l o clipă, cele două panouri îmbrăcate cu catifea verde, încărcate de ornamente şi rame aurite. După ce măsurase dintr-odată coloanele perechi printre care statuile alegorice, a Libertăţii şi a Ordinei publice, îşi arătau feţele lor de marmură cu orbite goale, se adânci în cele din urmă în contemplarea perdelei de mătase verde, care ascundea fresca înfăţişând pe Louis-Philippe depunând jurământ pe constituţie. Între timp secretarul se aşezase pe scaun. Vuietul continua în sală. Preşedintele, fără a se grăbi, răsfoia întruna hârtiile. Apăsă maşinal cu mâna pedala clopoţelului, al cărui sunet puternic nu tulbură niciuna dintre convorbirile particulare. Şi, în picioare în mijlocul zgomotului, rămase o clipă, în aşteptare: — Domnilor, începu el, am primit o scrisoare… Se întrerupse ca să sune iar aşteptând mereu, dominând cu figura sa gravă şi plictisită biroul monumental, aşezat pe trepte de marmură roşie încadrate în marmură albă. Redingota lui cu nasturi încheiaţi se desena pe basorelieful aşezat îndărătul biroului, tăind cu o linie neagră peplum-ul zeiţelor Agriculturii şi Industriei, cu profiluri antice. — Domnilor, începu el iar, după ce obţinuse puţintică tăcere, am primit o scrisoare de la domnul de Lamberthon, în care se scuză că nu poate lua parte la şedinţa de astăzi. Se auzi un râs uşor de pe una dintre bănci, cea de a şasea din faţa biroului. Un deputat foarte tânăr, de cel mult douăzeci şi opt de ani, blond şi fermecător, îşi înăbuşea în mâinile sale albe o veselie care curgea în cascade ca din gura unei femei frumoase. Unul dintre colegi, mătăhălos, se apropie, tocmai din al treilea scaun, ca să-l întrebe la ureche: — E adevărat că Lamberthon şi-a găsit nevasta?… Hai, povesteşte-mi, La Rouquette. Preşedintele luase în mână un teanc de hârtii. Vorbea cu un glas monoton; crâmpeie de frază ajungeau până în fundul sălii. — Avem cereri de concediu… Ale domnilor Blachet, Buquin-Lecomte, a domnului de la Villardière… Şi în timp ce Camera consultată acorda concediile, domnul Kahn, obosit fără îndoială de atâta cât privise mătasea verde din faţa imaginii sediţioase a lui Louis-Philippe se întorsese pe jumătate să arunce o ochire prin tribune. Deasupra soclului de marmură galbenă cu vine lucii de lac, singurul rând de tribune întindea de la o coloană la alta porţiuni de rampă în catifea de culoarea ştirului, iar sus de tot, un lambrechin[1] de piele cu reliefuri nu ascundea golul rămas după suprimarea celui de al doilea rând, rezervat, înainte de Imperiu, ziariştilor şi publicului. Între coloanele groase, îngălbenite, desfăşurându-şi măreţia lor cam greoaie împrejurul hemiciclului, lojile strâmte se afundau pline de umbră, aproape goale, înviorate de atracţia a trei sau patru toalete feminine de culoare deschisă. — Uite! a venit colonelul Jobelin, mormăi domnul Kahn. Surise colonelului, care îl zărise. Colonelul Jobelin purta o redingotă albastră-închis, pe care o adoptase ca uniformă civilă de când ieşise la pensie. Era singur în tribuna chestorilor[2], cu rozeta sa de ofiţer, atât de mare, că părea nodul unui fular. Domnul Kahn îşi pironi ochii, mai încolo, la stânga, asupra unui tânăr şi unei tinere, înghesuiţi cu dragoste unul într-altul, într-un colţ al tribunei Consiliului de stat. Tânărul se apleca mereu, vorbea aproape de gâtul tinerei, care surâdea galeş fără să-l privească, cu ochii aţintiţi asupra figurii alegorice a Ordinei publice. — Ascultă Béjuin! şopti deputatul împingându-şi colegul cu genunchiul. Domnul Béjuin îşi scria a cincea scrisoare. Ridică speriat capul. — Colo sus, uite, nu-l vezi pe d’Escorailles şi pe frumuşica doamnă Bouchard? Pun rămăşag că o ciupeşte de şolduri. Ea are nişte ochi, de parcă se pierde cu firea… Toţi prietenii lui Rougon şi-au dat deci întâlnire… Colo, în tribuna publicului, mai sunt doamna Correur şi perechea Charbonnel. Se auzi un sunet de clopoţel mai prelung. Un uşier strigă cu o frumoasă voce de bas: „Tăcere, domnilor!” Toţi erau numai urechi. Şi preşedintele rosti această frază, din care nu se pierdu nicio vorbă: — Domnul Kahn cere autorizaţia să-şi tipărească discursul pe care l-a pronunţat la discuţia proiectului de lege cu privire la stabilirea unei taxe municipale asupra vehiculelor şi cailor care circulă în Paris. Un murmur alergă printre bănci şi conversaţiile reîncepură. Domnul La Rouquette luase loc lângă domnul Kahn. — Lucrezi deci în folosul marelui public? îi zise în glumă. Şi fără a-i da răgaz să răspundă, adăugă; — Nu l-ai văzut pe Rougon? Nu ştii nimic?… Toată lumea vorbeşte de asta. S-ar părea că nu e încă nimic sigur. Se întoarse, se uită la ceasornicul de perete. — Două şi douăzeci! O ştergeam dacă nu era lectura acestui afurisit de raport!… E hotărât pentru astăzi? — Aşa ni s-a adus la cunoştinţă tuturor, răspunse domnul Kahn. N-am auzit că s-ar fi contramandat. Ar fi bine să rămâi. Se vor pune numaidecât la vot cele patru sute de mii de franci pentru botez. — Fără îndoială, reluă domnul La Rouquette. Bătrânul general Legrain, care în clipa de faţă are amândouă picioarele paralizate, a fost adus de servitorul său; e în sala de conferinţe în aşteptarea votului… împăratul e îndreptăţit să se bizuie pe devotamentul întregului corp legislativ. Niciun vot nu trebuie să-i lipsească, în această împrejurare solemnă. Tânărul deputat făcuse o mare sforţare să capete înfăţişarea serioasă a unui om politic. Cu o expresie de păpuşă, înviorată de câteva fire de păr blond, îşi umfla nările şi-şi revărsa guşa deasupra cravatei, cu o uşoară clătinare din cap. Avu aerul că-i plăceau grozav ultimele două fraze de orator pe care le găsise. Apoi, deodată, îl bufni râsul. — Dumnezeule Doamne, zise el, ce mutre nostime au soţii Charbonnel! Şi împreună cu domnul Kahn prinseră a glumi pe socoteala soţilor Charbonnel. Nevasta avea un şal galben fistichiu; soţul purta o redingotă din acelea de provincie, croită ca din topor; amândoi voinici, roşii, uluiţi, aproape că-şi rezemau bărbia de catifeaua rampei, ca să urmărească mai bine, cu ochii lor holbaţi, şedinţa din care părea că nu înţelegeau nimic. — Dacă Rougon e dat peste cap, zise cu glasul domol domnul La Rouquette, nu face două parale procesul soţilor Charbonnel. Şi nici doamna Correur… Se aplecă şi continuă să-i vorbească domnului Kahn la ureche, în şoaptă: — Dumneata care îl cunoşti pe Rougon, ia spune-mi exact ce-i cu această doamnă Correur? A ţinut un hotel, nu-i aşa? L-a găzduit cândva pe Rougon. Se mai zice că-i împrumuta şi bani… Şi acum, ce meserie învârteşte? Domnul Kahn devenise foarte grav. Îşi freca barba ca o salbă, mişcând mâna domol. — Doamna Correur este o cucoană foarte respectabilă, spuse el scurt. Acest cuvânt îi tăie lui La Rouquette orice poftă de a mai afla şi alte amănunte. Îşi subţie buzele, cu aerul unui şcolar care primeşte o lecţie. Amândoi se uitară o clipă în tăcere la doamna Correur, aşezată lângă soţii Charbonnel. Purta o rochie de mătase de un liliachiu bătător la ochi, încărcată de dantelărie şi giuvaericale; cu faţa prea roză, cu fruntea acoperită de bucle mici de păpuşă blondă, îşi arăta gâtul gras, încă foarte frumos, în ciuda celor patruzeci şi opt de ani al săi. Dar din fundul sălii se auzi deodată un zgomot de uşă trântită, o foşneală de rochii, şi capetele se întoarseră într-acolo. O fată înaltă, de-o uimitoare frumuseţe, îmbrăcată într-un chip foarte straniu, cu o rochie de atlas verde ca apa, prost lucrată, intrase în loja Corpului diplomatic, însoţită de o doamnă în vârstă, în negru. — Uite-o pe frumoasa Clorinde, şopti domnul La Rouquette şi se ridică să salute într-o doară. Domnul Kahn se ridicase şi el. Se aplecă înspre domnul Béjuin, care îşi băga scrisorile în plic. — Ascultă, Béjuin, îi zise încetişor, iată-le pe contesa Balbi şi pe fiica sa… Mă duc să le întreb dacă nu l-au văzut pe Rougon. La birou, preşedintele luase în mână alt mănunchi de hârtii. Aruncă, continuând să citească, o privire înspre frumoasa Clorinde Balbi, a cărei apariţie stârnise o şuşoteală în sală. Şi trecând foile una după alta secretarului, rostea fără punct şi fără virgulă, la nesfârşit: — Prezentarea unui proiect de lege urmărind prorogarea perceperii unei suprataxe în favoarea oraşului Lille. Prezentarea unui proiect de lege cu privire la reunirea într-o singură comună a comunelor Doulevant-le-Petit şi Ville-en-Blasais (Haute Marne)… Coborând, domnul Kahn era foarte mâhnit. — Nu mai încape îndoială, nimeni nu l-a văzut, le spuse el colegilor Béjuin şi La Rouquette cu care se întâlni jos. Mi s-au dat asigurări că împăratul l-ar fi chemat aseară, dar nu se cunoaşte rezultatul acestei întrevederi… E nemaipomenit de plictisitor să nu ştii ce-ţi rămâne de făcut. Domnul La Rouquette, întorcându-se cu spatele, îi şopti la ureche domnului Béjuin: — Sărmanul Kahn, tare se teme să nu se zdruncine poziţia lui Rougon la Tuileries. Ar alerga mult şi bine după linia aceea de cale ferată. Atunci, domnul Béjuin care vorbea puţin, aruncă, serios, această frază: — În ziua când Rougon va părăsi Consiliul de stat toată lumea nu va avea decât de pierdut. Şi cu un gest chemă un uşier, să-l roage să-i pună la cutie scrisorile pe care le scrisese. Cei trei deputaţi rămaseră lângă birou, în stânga. Se întreţinură cu prudenţă despre eventuala cădere în dizgraţie care îl ameninţa pe Rougon. Era la mijloc o chestiune complicată. O rudă îndepărtată a împărătesei, un oarecare Rodriguez, pretindea de la guvernul francez o sumă de două milioane, datorată din 1808. În timpul războiului din Spania, acestui Rodriguez, care era armator, i se capturase în golful Gasconiei o navă încărcată cu zahăr şi cafea şi fusese condusă la Brest de fregata noastră „La Vigilance”. După ancheta făcută de comisia locală, ofiţerul de administraţie conchise la validitatea capturii, fără să mai refere Consiliului de confiscare. Dar acest domn Rodriguez se grăbise să facă recurs la Consiliul de stat. Apoi, murind, fiul său încercase în zadar, sub toate guvernele, să readucă chestiunea în faţa instanţei, până în ziua când vara sa de gradul al doilea, ajunsă atotputernică, puse o vorbă şi în cele din urmă, procesul apăru pe rol. Pe deasupra capului celor trei deputaţi răsuna vocea monotonă a preşedintelui care continua: — Prezentarea unui proiect de lege autorizând departamentul Calvados să facă un împrumut de trei sute de mii de franci… Prezentarea unui proiect de lege autorizând oraşul Amiens să facă un împrumut de două sute de mii de franci, pentru a crea noi bulevarde… Prezentarea unui proiect de lege autorizând departamentul Côtes du Nord să facă un împrumut de trei sute patruzeci şi cinci de mii de franci, destinaţi să acopere deficitele din ultimii cinci ani. — Adevărul e, zise domnul Kahn cu un glas şi mai scăzut, că acest Rodriguez despre care vorbim, născocise o chestie foarte ingenioasă. Poseda, împreună cu unul dintre gineri, stabilit la New York, vase gemene care navigau când sub pavilion american, când sub pavilion spaniol, după pericolele pe care le prezenta călătoria… Rougon mi-a spus că vasul capturat îi aparţinea lui Rodriguez şi că nu era de fel îndreptăţit să facă vreo reclamaţie. — Cu atât mai mult, adăugă domnul Béjuin, cu cât procedura este inatacabilă. Ofiţerul de administraţie de la Brest era îndreptăţit să conchidă la validare, după cutuma statornicită în port, fără să mai refere Consiliului de confiscare. Urmă o tăcere. Domnul La Rouquette rezemat de soclul de marmură încercă, ridicându-şi capul, să atragă atenţia frumoasei Clorinde. — Dar, întrebă el cu naivitate, de ce nu vrea Rougon să i se dea lui Rodriguez cele două milioane? Ce-i pasă lui? — E la mijloc o problemă de conştiinţă, rosti grav domnul Kahn. Domnul La Rouquette privi când la unul când la celălalt din colegii săi, dar văzându-i cât erau de solemni, nici măcar nu zâmbi. — Apoi, continuă domnul Kahn, răspunzând parcă unor întrebări nerostite, Rougon are atâtea necazuri de când Marsy e ministru de Interne. Niciodată nu s-au putut suferi… Rougon îmi spunea că dacă n-ar fi fost la mijloc dragostea pe care o poartă împăratului, căruia i-a adus atâtea servicii, ar fi reintrat de mult în viaţa privată… În sfârşit că nu mai e bine văzut la Tuileries, că simte nevoie de o schimbare la faţă. — Procedează ca un om cinstit, încheie domnul Béjuin. — Da, zise domnul La Rouquette, făcând pe vicleanul, dacă vrea să se retragă, e o ocazie nimerită… Nu e nimic dacă prietenii lui se vor necăji. Ia te uită la colonelul de sus, ce îngrijorat pare, el care era sigur că-şi va atârna la gât panglica roşie[3], la 15 august viitor!… Şi drăguţa doamnă Bouchard jurase că vrednicul domn Bouchard va fi şef de secţie la Ministerul de Interne înainte de a se împlini şase luni! Acest d’Escorailles, răsfăţatul lui Rougon, urma să pună decizia numirii sub şervetul de masă al domnului Bouchard, de ziua onomastică a doamnei… Ascultă, unde or fi acum acest d’Escorailles şi frumoasa doamnă Bouchard? Şi începură să-i caute. În cele din urmă îi descoperiră în fundul tribunei, în care, la deschiderea şedinţei, ocupau banca întâia. Se refugiaseră acolo, în umbră, în spatele unui domn chel; şi stăteau liniştiţi amândoi, foarte îmbujoraţi la faţă. În clipa aceea, preşedintele termina lectura. Aruncă aceste ultime vorbe cu o voce cam obosită care se împiedica de asprimea barbară a frazei: — Prezentarea unui proiect de lege având drept scop să aprobe mărirea procentajului de dobândă al împrumutului încuviinţat de legea din 9 iunie 1853 şi o impunere extraordinară privind departamentul La Manche. Domnul Kahn se repezise în întâmpinarea unui deputat care intrase în sală. Îl aduse cu el zicând: — Uite-l pe domnul de Combelot… Ne va da veşti. Domnul de Combelot, un şambelan pe care departamentul Landes îl numise deputat la dorinţa solemn exprimată a împăratului, se înclină cu înfăţişarea omului care ştie să păstreze un secret, aşteptând să i se pună întrebări. Era un bărbat înalt, frumos, cu pielea albă, cu o barbă neagră ca cerneala, barbă care îi atrăgea vii succese printre femei. — Ei bine, întrebă domnul Kahn, ce se spune la castel? Ce a hotărât împăratul? — Doamne, răspunse domnul de Combelot pronunţând pe r din gât, se spun atâtea lucruri… Împăratul nutreşte o prietenie deosebită faţă de domnul preşedinte al Consiliului de stat. Părerea mea este că întrevederea a fost foarte prietenească… Da, a fost foarte prietenească. Şi se opri după ce cântărise bine cuvântul, ca să se convingă că nu mersese prea departe. — Atunci şi-a retras demisia? reluă domnul Kahn, căruia îi sclipeau ochii în cap. — N-am spus asta, urmă şambelanul foarte îngrijorat. Nu ştiu nimic. Înţelegeţi, situaţia mea e deosebită… Nu isprăvi fraza, ci se mulţumi să zâmbească grăbindu-se să se urce la locul său. Domnul Kahn ridică din umeri, adresându-se domnului La Rouquette: — Mă gândesc că dumneata trebuie să fii în curent! Doamna de Llorentz, sora dumitale, nu-ţi împărtăşeşte adică nimic? — Oh, sora mea e şi mai mută decât domnul de Combelot, zise tânărul deputat râzând. De când e doamnă de onoare la palat are o înfăţişare gravă de ministru… Totuşi, ieri mă asigura că demisia o să fie primită… În legătură cu asta, să vă spun una bună. S-a trimis o doamnă, se pare, pentru a-l îndupleca pe Rougon. Ştiţi ce-a făcut Rougon? A dat-o pe uşă afară: şi aveţi în vedere că era delicioasă… — Rougon e cast, declară solemn domnul Béjuin. Domnul La Rouquette izbucni într-un râs nebun. Protestă; ar fi putut să citeze fapte, dacă ar fi vrut. — Aşa, de pildă, spuse în şoaptă, cu doamna Correur… — N-ai dreptate! zise domnul Kahn, nu cunoşti povestea asta. — Atunci cu frumoasa Clorinde! — Aida-de! Rougon e prea puternic ca să-şi uite de interesele sale pentru acest zdrahon de fată. Şi domnii se apropiară, adâncindu-se într-o conversaţie primejdioasă, cu cuvinte foarte grosolane… Înşirară anecdotele care circulau pe socoteala acestor două italience, mama şi fiica, jumătate aventuriere, jumătate femei de lume, care puteau fi întâlnite peste tot, pe unde era gălăgie mai mare şi lume mai multă: la seratele date de miniştri, în avanscenele teatrelor de varietăţi, pe plajele la modă, în cine ştie ce han îndepărtat. Mama, zicea gura lumii, trecuse printr-un pat regal; fiica, un zdrahon de fată originală şi prost crescută, nu cunoştea convenienţele noastre franceze, gonea în drumurile ei caii până ce nu mai puteau de osteneală, în zile de ploaie îşi arăta ciorapii murdari şi ghetele scâlciate pe trotuare şi umbla după un soţ cu zâmbete îndrăzneţe de femeie în toată puterea cuvântului. Domnul La Rouquette povestea că apăruse într-o seară la un bal, la cavalerul[4] Rusconi, legatul[5] Italiei, costumată în Diana, zeiţa vânătorii, aşa de goală încât fusese cât pe ce s-o ceară în căsătorie, a doua zi, bătrânul de Nougarède, un senator foarte lacom de bunătăţi. Şi în timp ce înşira această poveste, cei trei deputaţi aruncau ocheade frumoasei Clorinde care, în pofida regulamentului, îi privea pe membrii Camerei, trecând de la unul la altul, printr-un mare binoclu de teatru. — Nu, nu, repetă domnul Kahn, niciodată Rougon nu va face o asemenea nebunie! O socoteşte foarte inteligentă şi o numeşte râzând „domnişoara Machiavel”. Îi place să stea de vorbă cu ea, dar atât. — Nu-i nimic, conchise domnul Béjuin. Păcat că Rougon nu se însoară… Însurătoarea orânduieşte viaţa unui bărbat. Tustrei căzură de acord asupra femeii care îi trebuia lui Rougon: una nu prea tânără, de cel puţin treizeci şi cinci de ani, bogată, care să-şi ţină casa într-o stare de înaltă cinste. Între timp creştea o larmă. Ei se adânciseră într-atât în anecdotele lor murdare, că nu-şi mai dădeau seama de ceea ce se petrecea în jur. De departe, din fundul culoarului, se auzeau vocile pierdute ale uşierilor care strigau: „În şedinţă domnilor, în şedinţă”. Şi deputaţii se îmbulzeau din toate părţile, pe uşile de mahon masiv, cu amândouă canaturile deschise, pe ale căror tăblii se vedeau stelele de aur. Sala, până atunci pe jumătate goală, se umplea încetul cu încetul. Grupurile mici, vorbindu-şi cu un aer de plictiseală, de la o bancă la alta, somnoroşii, înăbuşindu-şi căscatul, erau înecaţi în valul care creştea, în mijlocul unor numeroase strângeri de mână. Aşezându-se la locurile lor, în dreapta şi în stânga, membrii Camerei îşi zâmbeau; păreau că formează o familie, toţi la fel de pătrunşi de datoria pe care tocmai o îndeplineau. Un ins mătăhălos din ultima bancă, din stânga, care aţipise prea adânc, fu trezit de vecinul său; acesta îi spuse câteva cuvinte la ureche, şi el se grăbi să se frece la ochi luând o poză foarte cuviincioasă. Şedinţa, după ce lâncezise într-o discuţie asupra unor chestiuni tare plicticoase pentru aceşti domni, era pe cale să devină foarte interesantă. Împinşi de mulţime, domnul Kahn şi cei doi colegi ai săi ajunseră, fără să-şi dea seama, la băncile lor. Continuară să vorbească înăbuşindu-şi râsetele. Domnul La Rouquette povesti o altă istorie despre frumoasa Clorinde. Avusese într-o zi surprinzătorul capriciu să-şi îmbrace toată camera cu draperii negre presărate cu stropi de argint şi să-şi primească acolo prietenii, întinsă în pat, acoperită cu cuverturi, tot negre, de sub care nu i se vedea decât vârful nasului. În timp ce se aşeza, domnul Kahn îşi reveni deodată în fire. — Acest La Rouquette e un idiot cu bârfelile lui, mormăi el. Uite acum, l-am scăpat pe Rougon! Şi întorcându-se către vecinul său, adăugă furios: — Ascultă, Béjuin, ai fi putut să-mi dai de ştire! Rougon care fusese introdus cu ceremonialul obişnuit, se şi instalase între doi consilieri de stat, în banca comisarilor guvernului, un fel de cutie de mahon enormă, aşezată lângă birou, chiar în locul tribunei suprimate. Umerii lui largi nu-i mai încăpeau în uniforma de postav verde, încărcată de aur la guler şi la mâneci. Cu faţa întoarsă spre sală, cu părul lui des, puţin cărunt, plantat în jurul frunţii pătrate, îşi ascundea privirile sub pleoapele grele, pe jumătate lăsate în jos; şi nasul său mare şi buzele tăiate în plină carne şi obrajii lunguieţi fără nicio zbârcitură, în ciuda celor patruzeci şi şase de ani ai săi, plesneau de o vulgaritate aspră, pe care o transfigura prin străfulgerările ei frumuseţea forţei. Stătea rezemat, liniştit, sprijinindu-şi bărbia în gulerul hainei şi părând că nu vede pe nimeni, cu o înfăţişare de nepăsare şi de oarecare oboseală. — Are expresia lui cea de fiecare zi, îngăimă domnul Béjuin. Deputaţii se aplecau pe bănci să vadă cum arată. O şoşoteală de păreri discrete alerga de la o ureche la alta. Dar apariţia lui Rougon producea îndeosebi o vie impresie în tribune. Soţii Charbonnel, ca să atragă atenţia că erau prezenţi, îşi întindeau, cu riscul de a cădea, feţele deopotrivă de încântate. Doamna Correur tuşise uşor, scoţând o batistă pe care o fâlfâia ca în treacăt, sub cuvânt că o ducea la gură. Colonelul Jobelin se sculase în picioare şi drăguţa doamnă Bouchard, coborându-se repede în banca întâia, gâfâia încetişor, îndreptându-şi nodul pălăriei, în timp ce domnul d’Escorailles, în spatele ei, tăcea, foarte supărat. Cât despre frumoasa Clorinde, ea nu se sfii defel. Văzând că Rougon nu-şi ridica ochii, bătu cu binoclul, cu lovituri repezi foarte distincte, în coloana de marmură de care se rezema; şi cum el nu-şi ridica privirile, îi spuse mamei sale, cu un glas aşa de limpede, încât se auzi în toată sala: — Îmi face mutre vasăzică, mare viclean! Deputaţii întoarseră capul, zâmbind. Rougon se hotărî să-i acorde o privire frumoasei Clorinde. Iar când îi adresă şi un imperceptibil semn din cap, triumfătoare, bătu din palme, nu-şi mai putu stăpâni râsul şi vorbi tare mamei sale, fără să-i pese câtuşi de puţin de toţi acei bărbaţi de jos care o priveau cu stăruinţă. Rougon, înainte de a-şi lăsa în jos pleoapele, făcuse pe îndelete înconjurul tribunelor, învăluindu-i cu o privire cuprinzătoare, dintr-odată, pe doamna Bouchard, pe colonelul Jobelin, pe doamna Correur şi pe soţii Charbonnel. Obrazul lui rămase ca împietrit. Îşi vârî din nou bărbia în gulerul hainei, cu ochii pe jumătate închişi, înăbuşindu-şi un uşor căscat. — Vreau să-i spun numaidecât o vorbă, îi suflă domnul Kahn la ureche domnului Béjuin. Dar în timp ce se ridica, preşedintele, care, în acea clipă, observase că toţi deputaţii erau la locurile lor, sună clopoţelul în mod magistral. Şi deodată se făcu o tăcere adâncă. Un domn blond stătea în picioare în prima bancă, o bancă de marmură galbenă, cu tăblii de marmură albă. Ţinea în mână o hârtie mare, pe care îşi arunca ochii în timp ce vorbea: — Am onoarea, începu el cu un glas melodios, să depun un proiect de lege cu privire la deschiderea unui credit de patru sute de mii de franci pe seama Ministerului de stat, pe exerciţiul anului 1856, pentru cheltuielile ceremoniei şi ale serbărilor necesitate de botezul prinţului imperial. Se prefăcu că înaintează, cu un pas foarte încet, să depună raportul, în timp ce toţi deputaţii, într-o perfectă unitate, strigară: — Să se dea citire, să se dea citire! Raportorul aşteptă ca preşedintele să decidă citirea. Şi începu pe un ton aproape duios: — Domnilor, proiectul de lege care ni se prezintă scoate în evidenţă cât sunt de greoaie formele obişnuite ale votului şi cât întârzie ele elanul spontan al Corpului legislativ. — Foarte bine! izbucniră numeroşi deputaţi. — În familiile cele mai umile, continuă raportorul subliniind pe tonuri diferite cuvintele, naşterea unui fiu, a unui moştenitor, cu toate consecinţele transmisiunii care decurg din acest titlu, este un prilej de atât de duioasă bucurie, încât încercările trecutului se uită şi numai nădejdea pluteşte peste leagănul noului născut. Dar ce să mai vorbim de această sărbătoare a unui cămin, când ea este în acelaşi timp sărbătoarea unei mari naţiuni, când este şi un eveniment european! Se produse o nespusă încântare. După acest fragment de mare retorică, deputaţii căzură în extaz de admiraţie. Rougon, care părea că doarme, nu vedea, înaintea lui, pe băncile în amfiteatru, decât feţe vesele… Unii deputaţi îşi încordau atenţia până la exagerare, îşi făceau mâinile pâlnie peste urechi, să nu piardă nicio silabă din această proză compusă cu îngrijire. Raportorul, după o scurtă pauză, ridică glasul: — În acest moment, domnilor, în adevăr, marea familie franceză îi invită pe toţi membrii ei să-şi exprime bucuria; şi de câtă strălucire ar fi nevoie dacă s-ar putea ca manifestaţiile exterioare să corespundă măreţiei legitimelor ei speranţe! Şi îşi pregăti o nouă pauză. — Foarte bine, foarte bine! strigară aceleaşi glasuri. — Le zice cu multă delicateţe, observă domnul Kahn, nu-i aşa, Béjuin? Domnul Béjuin îşi legăna uşor capul, cu ochii la candelabrul care atârna din ochiul de fereastră, în faţa biroului. Nu mai putea de fericire! În tribună, frumoasa Clorinde, cu binoclul pironit asupra raportorului, nu pierdea nicio mişcare din jocul trăsăturilor feţei lui; soţii Charbonnel priveau cu ochii umezi; doamna Correur se prefăcea că era atentă, ca o femeie cumsecade; colonelul aproba din cap, iar nostima doamnă Bouchard se lăsa în voia unei bucurii nespuse pe genunchii domnului d’Escorrailles. În acest timp, la birou, preşedintele, secretarii, toţi, până şi uşierii ascultau fără niciun gest, solemni. — Prinţul imperial, din leagănul său, începu raportorul, ne oferă chezăşia securităţii în viitor; căci, făcând să dăinuiască veşnic dinastia pe care cu toţii am aclamat-o, el asigură prosperitatea ţării, tihna ei în stabilitate, şi prin aceasta, prosperitatea şi liniştea în restul Europei. Strigăte de sst! tăcere! împiedicară ca entuziasmul să izbucnească, după această evocare tulburătoare a leagănului. — Şi într-o altă epocă, un vlăstar al aceluiaşi sânge ilustru părea hărăzit să împlinească marile destine, dar vremurile nu se pot asemui câtuşi de puţin. Pacea este rezultatul ocârmuirii înţelepte şi temeinice, căreia noi îi culegem roadele, după cum geniul războiului a dictat acel poem epic care este Primul Imperiu. Salutat la naşterea sa prin bubuitura de tun care, de la nord la sud, proclama izbânda armelor noastre, regele Romei nu avu nici măcar norocul să-şi servească patria: iată învăţămintele pe care ni le-a dat atunci Providenţa. — Ce-mi aud urechile? Se înfundă rău, mormăi scepticul domn La Rouquette. E neîndemânatic, întreg acest pasaj. Îşi strică efectul întregii cuvântări. În adevăr, deputaţii erau cuprinşi de îngrijorare. De ce trebuia să evoce această amintire istorică în stare să le taie zelul? Câţiva începură să smârcâie din nas. Dar raportorul simţind frigul împrăştiat de ultima lui frază, surâse. Ridică glasul. Îşi duse mai departe antiteza, alintându-şi vorbele, sigur de efectul lor. — Dar venind pe lume în una din aceste zile solemne când naşterea unuia singur trebuie privită ca salvarea tuturor, copilul legiuit al Franţei pare că ne dă nouă astăzi, ca şi generaţiilor viitoare, dreptul de a trăi şi de a muri în căminul părintesc. El e pe viitor chezăşia milostivirii divine. Minunat final de frază! Toţi deputaţii înţeleseră la ce se referea şi un murmur de satisfacţie străbătu prin sală. Siguranţa unei păci eterne era în adevăr dulce. Aceşti domni, liniştiţi, îşi reluară atitudinea lor fericită de oameni politici practicând o orgie de literatură. Aveau răgaz destul. Europa era la picioarele stăpânului lor. — Împăratul, ajuns arbitrul Europei, continuă raportorul dând o nouă amploare cuvântării, era gata să semneze acea pace generoasă care, reunind forţele productive ale naţiunilor, este alianţa popoarelor ca şi a regilor, când, cu ajutorul lui Dumnezeu, fericirea şi totodată gloria sa ajunseră la culme. Nu ne este îngăduit să credem că în acea clipă el a întrevăzut o îndelungată prosperitate, privind acest leagăn unde se odihneşte, încă aşa de micuţ, acel care va continua înalta sa politică? Frumoasă de tot şi această imagine. Şi era desigur ceva îngăduit: deputaţii împărtăşeau părerea vorbitorului, dând domol din cap. Dar raportul începea să pară cam lung. Mulţi deputaţi aveau iar feţele încruntate, o seamă chiar priveau spre tribune cu coada ochiului, ca oameni practici care se simţeau oarecum stingheriţi să apară în toată goliciunea politicii lor. Alţii, cu faţa pământie, se gândeau cu totul în altă parte, la treburile lor, bătând din nou cu vârful degetelor în mahonul pupitrului; şi prin amintirea lor treceau în mod vag şedinţele, manifestările de devotament de altădată, în care aclamau ocârmuirile în leagăn. Domnul La Rouquette se întorcea întruna să vadă cât era ceasul; când minutarul arătă trei fără un sfert, avu un gest de desperare; pierdea o întâlnire. Unul lângă altul, domnul Kahn şi domnul Béjuin stăteau nemişcaţi, cu braţele încrucişate, clipind din pleoape, purtându-şi privirea de la marile panouri de catifea verde la basoreliefurile de marmură albă, peste care redingota preşedintelui arunca o pată neagră. În tribuna diplomatică frumoasa Clorinde, cu binoclul mereu la ochi, începuse să-l cerceteze iar cu luare-aminte pe Rougon, care stând în banca sa îşi păstra o atitudine falnică de taur pe jumătate adormit. Raportorul însă nu se grăbea, citea ca pentru sine, mişcând ritmic şi smerit din umeri. — Să avem deci întreagă şi deplină încredere iar Corpul legiuitor să-şi aducă aminte în această mare şi solemnă ocazie că originea sa asemănătoare cu a împăratului, îi acordă aproape un drept de familie, mai mare decât celorlalte corpuri ale statului, de a se asocia la bucuriile suveranului. Fiu, ca şi el, al liberului consimţământ al poporului Corpul legiuitor devine, deci în ceasul acesta însăşi vocea naţiunii, oferind augustului copil omagiul unui respect de neclintit, al unui devotament nestrămutat şi-al dragostei nemărginite care face din credinţa politică o religie cu datorii sacre. Probabil că se apropia de sfârşit, de vreme ce era vorba de omagiu, de religie şi de datorii. Soţii Charbonnel îşi luară inima în dinţi şi schimbară câteva impresii cu glas scăzut, în timp ce doamna Correur îşi înăbuşea o tuse uşoară în batistă. Doamna Bouchard se îndreptă discret spre fundul tribunei Consiliului de stat, lângă domnul Jules d’Escorailles. Într-adevăr, raportorul schimbându-şi deodată glasul, coborându-l de la tonul solemn la cel familiar, bolborosi repede: — Vă propunem, domnilor, să adoptaţi pur şi simplu proiectul de lege aşa cum a fost prezentat de către Consiliul de stat. Şi se aşeză, pe scaun, în mijlocul unui mare vuiet. — Foarte bine! foarte bine! vocifera toată sala. Izbucniră strigăte de bravo. Domnul de Combelot, a cărui atenţie surâzătoare nu slăbise nicio clipă, aruncă chiar un: Trăiască împăratul! care se pierdu în rumoare. Iar colonelul Jobelin fu aproape ovaţionat în preajma tribunei în care stătea singur, în picioare bătând din palmele sale uscate, fără să-şi dea seama, în pofida regulamentului. Tot extazul primelor fraze reapărea într-o nouă revărsare de felicitări. Se sfârşea o muncă grea, plictisitoare. De la o bancă la alta, se schimbau cuvinte binevoitoare, în timp ce o mulţime de prieteni se îmbulzeau spre raportor, să-i strângă energic amândouă mâinile. Apoi, deodată, o singură dorinţă se împânzi peste această zarvă: — Să înceapă discuţiile! Discuţiile! Preşedintele, în picioare, la birou, părea că aşteaptă acest strigăt. Dădu semnalul lovind clopoţelul şi, în liniştea sălii care devenise brusc foarte respectuoasă, rosti: — Domnilor, un mare număr de deputaţi cere să se treacă imediat la dezbateri. — Da, da, apăsă cu tărie glasul întregii Camere. Nu avu loc nicio discuţie. Se purcese la vot imediat. Cele două articole ale proiectului de lege fură succesiv votate prin şedere şi sculare. Preşedintele nici nu isprăvea bine citirea articolului, că de sus până în josul băncilor orânduite în amfiteatru, deputaţii se şi sculau cu grămada, hârşâind zgomotos din picioare, ca ridicaţi de un val de entuziasm. Apoi, urnele circulară, uşierii trecură între bănci, adunând voturile în cutiile de zinc. Creditul de patru sute de mii de franci fusese acordat în unanimitate, cu două sute treizeci şi nouă de voturi. — S-a făcut o treabă bună, observă naiv domnul Béjuin, care prinse apoi a râde, crezând că zvârlise o vorbă de duh. — E ceasul trei şi ceva, eu o şterg, zise încet domnul La Rouquette, trecând prin faţa domnului Kahn. Sala se golea. Deputaţii se îndreptau domol spre uşi, parcă îi înghiţeau zidurile. Pe ordinea de zi veneau la rând câteva legi de interes local. Între timp nu mai rămăseseră în bănci decât deputaţii deosebit de binevoitori, care nu aveau, fără îndoială, în ziua aceea nicio altă treabă în oraş; ei continuară astfel flecăreala începută, reluând conversaţiile de unde le lăsaseră; şi şedinţa se termină, aşa precum începuse, în mijlocul unei liniştite indiferenţe. Chiar zgomotul cedă puţin câte puţin, ca şi cum Corpul legiuitor ar fi adormit complet, într-un colţ de Paris mut. — Ascultă, Béjuin, şopti domnul Kahn, încearcă la ieşire să vorbeşti cu Delestang. A venit cu Rougon. Trebuie să ştie ceva. — A, da! Ai dreptate, e chiar Delestang, răspunse domnul Béjuin, zărindu-l pe consilierul de stat stând în stânga lui Rougon. Nu-i pot recunoaşte nici în ruptul capului în afurisitele astea de uniforme. — Eu nu plec, vreau să-l prind pe ilustrul nostru confrate. Trebuie să aflăm numaidecât. Preşedintele punea la vot proiectele într-o defilare fără sfârşit; erau votate prin şedere şi sculare. Deputaţii se sculau şi se aşezau maşinal, fără să înceteze conversaţiile, uneori chiar continuându-şi somnul. Plictiseala ajunsese atât de mare încât cei câţiva curioşi din tribune plecară şi ei. Doar prietenii lui Rougon stăteau pe loc. Sperau că în cele din urmă va vorbi. Deodată, un deputat cu favoriţi corecţi de avocat provincial se ridică în picioare, fapt care opri brusc funcţionarea monotonă a maşinii de vot. Viu surprinşi, deputaţii întoarseră capul. — Domnilor, zise deputatul, în picioare în banca lui, cer cuvântul ca să explic motivele care m-au obligat să mă despart, cu totul fără voie, de majoritatea comisiunii. Avea un glas atât de pătrunzător, de ciudat, încât frumoasa Clorinde îşi înfundă râsul în mâini. Dar printre domnii de jos, uimirea creştea. Ce voia oare? Ce-l apucase să ia cuvântul? Şi tot întrebând astfel, aflară în sfârşit că preşedintele pusese tocmai în discuţie un proiect de lege autorizând departamentul Pirineilor-Orientali să împrumute două sute cincizeci de mii de franci pentru construirea palatului de justiţie din Perpignan. Oratorul, un consilier general din departament, vorbea împotriva proiectului de lege. Această intervenţie stârni interes. Deputaţii începură să-l asculte. Dar deputatul cu favoriţi tăiaţi corect proceda cu o foarte mare prudenţă. Frazele lui erau pline de reţinere, vorbele foarte cumpănite; pe când le rostea făcea dese temenele în dreapta şi în stânga, ploconindu-se adânc în faţa tuturor autorităţilor imaginabile. Însă datoriile şi cheltuielile departamentului erau grele şi el prezintă un tablou complet al situaţiei financiare din Pirineii-Orientali. În afară de asta, necesitatea construirii unui nou palat de justiţie nu îi părea îndeajuns de evident dovedită. Vorbi astfel aproape un sfert de ceas. Când se aşeză pe scaun era foarte tulburat. Rougon care căscase ochii mari, îşi lăsă pleoapele să-i cadă încet. Veni apoi rândul raportorului, un bătrânel foarte isteţ, care vorbi cu glas limpede, ca un om sigur pe poziţia sa. Întâi şi întâi, avu un cuvânt de politeţe la adresa onorabilului său coleg, cu care, spre marele său regret, nu putea fi de aceeaşi părere. Iar departamentul Pirineii-Orientali nu era nici pe departe aşa de înglodat în datorii, după cum se afirmase; şi el restabili, cu alte cifre, tabloul complet al situaţiei financiare a departamentului. De altminteri, necesitatea construirii unui palat de justiţie nu se putea nega. El veni cu amănunte. Vechiul palat era situat într-un cartier atât de populat, încât zgomotul străzilor îi împiedica pe judecători să asculte pledoariile avocaţilor. Mai mult, era şi prea mic; din această pricină, martorii, foarte numeroşi, în procesele de la Curtea cu juri, trebuiau să se îngrămădească pe platforma scării, ceea ce îi expunea nu numai unor plictiseli, dar şi unor primejdii. Raportorul termina, invocând, ca argument decisiv, că ministrul de Justiţie însuşi provocase prezentarea proiectului de lege. Rougon nu se mişca pe locul său, cu mâinile ca legate de şolduri, cu ceafa rezemată de banca de mahon. De când se deschisese discuţia, purta parcă în spate o povară şi mai grea. Şi când văzu pe figura primului orator că era gata să răspundă, îşi ridică încet toată greutatea corpului, fără să se scoale în picioare cu totul, rostind cu un glas gros o singură frază: — Domnul raportor a uitat să adauge că ministrul de Interne şi ministrul de Finanţe au aprobat acest proiect de lege. El se lăsă la loc pe scaun, luând din nou atitudinea sa de taur pe jumătate adormit. Un freamăt scurt trecuse prin rândurile deputaţilor. Oratorul se aşeză la locul său, salutând prin înclinarea bustului. Şi legea fu votată. Cei câţiva deputaţi care urmăreau cu de-amănuntul dezbaterea deveniră iar indiferenţi. Rougon vorbise. De la o tribună la alta colonelul Jobelin şi soţii Charbonnel îşi făcură cu ochiul, în timp ce doamna Correur se pregătea să părăsească tribuna, cum părăseşti o lojă de teatru înainte de-a cădea cortina, după ce eroul piesei şi-a rostit ultima tiradă. Domnul d’Escorailles şi doamna Bouchard plecaseră. Clorinde, în picioare, rezemată de rampa de catifea, dominând sala cu talia ei falnică, se învelea încet într-un şal de dantelă, în timp ce plimba o privire în jurul hemiciclului. Ploaia nu mai răpăia pe geamurile ochiului de sus, dar cerul stăruia să fie acoperit sumbru de câţiva nori groşi. Sub lumina soioasă, mahonul pupitrelor părea negru; o pală de umbră se ridica peste băncile lui, înălţate treptat şi în care doar craniile pleşuve ale deputaţilor menţineau pete albe; iar pe marmurile soclurilor, sub paloarea vagă a figurilor alegorice, preşedintele, siluetele secretarilor şi ale uşierilor aşezaţi în rând se proiectau înţepenite ca nişte umbre chinezeşti. Năvala de umbre din clipele când soarele scapătă brusc către asfinţit învăluia şedinţa. — Doamne sfinte, vrei să ne prindă moartea aici! zise Clorinde, împingând-o pe mamă-sa afară din tribună. Şi ea îi umplu de adâncă mirare pe uşierii care picau de somn pe de lături, prin felul ciudat cum îşi înfăşurase mijlocul în şal. Jos, în vestibul, aceste doamne se întâlniră cu colonelul Jobelin şi cu doamna Correur. — Îl aşteptăm, li se adresă colonelul; poate că va ieşi pe-aici… În orice caz le-am făcut semn, lui Kahn şi lui Béjuin, să vină să-mi spună noutăţi. Doamna Correur se apropiase de contesa Balbi. Şi cu un glas deznădăjduit: — Ah, ar fi o mare nenorocire! exclamă ea, fără să dea vreo explicaţie. Colonelul ridică ochii spre cer. — Oameni ca Rougon sunt neapărat trebuincioşi ţării, urmă el, după o scurtă pauză. Împăratul ar face o greşeală. Şi se lăsă iar tăcerea. Clorinde vru să-şi întindă capul, să se uita în sala paşilor pierduţi; dar un uşier închise brusc uşa. Aşa că se întoarse lângă mamă-sa, care tăcea sub voaleta ei neagră, şi rosti cu glas domol: — E un chin să aştepţi. Se iviră soldaţii. Colonelul anunţă că şedinţa se terminase. Într-adevăr, în capul scării apăruseră şi soţii Charbonnel. Coborâră cu grijă, de-a lungul balustradei, unul după altul. Zărindu-l pe colonel, domnul Charbonnel îi strigă: — Nu s-a întins la vorbă, dar le-a închis straşnic gura. — Are rar prilejul să vorbească, îi răspunse colonelul la ureche, când domnul Charbonnel ajunse în dreptul lui; altfel, nu te mai saturi să-l asculţi, când s-aprinde sângele într-însul! Între timp soldaţii se înşiruiseră pe două rânduri, din sala de şedinţe până la galeria preşedinţiei, deschisă spre vestibul. Şi îşi făcu intrarea un cortegiu; toboşarii dădeau onorurile militare. În frunte mergeau doi uşieri, îmbrăcaţi în negru, purtând pălărie-clac sub braţ, lanţ la gât, spadă cu măciulie de oţel pe şoldul stâng. Apoi venea preşedintele, pe care îl escortau doi ofiţeri. Secretarii biroului şi secretarul general de pe lângă preşedinţie îl urmau. Trecând prin faţa frumoasei Clorinde, preşedintele îi surise ca un om de lume, neţinând seama de solemnitatea momentului. — Ah! aici eraţi, exclamă domnul Kahn care venea într-un suflet, speriat. Şi cu toate că sala paşilor pierduţi era interzisă publicului, el îi lăsă pe toţi să intre şi îi duse cu dânsul sub pervazul uneia din marile ferestre tăiate până jos, care slujeşte şi de uşă, şi care dădea înspre grădină. Părea turbat de mânie. — L-am scăpat şi de data asta! urmă el. A şters-o pe strada Bourgogne, pe când eu îl pândeam în sala General Foy… Dar nu-i nimic, o să aflăm totuşi. L-am expediat pe Béjuin să se ţină scai de Delestang. Şi aşteptând aşa, trecură zece minute şi mai bine. Deputaţii ieşeau mergând alene, cu o expresie de trândăvie, dând la o parte cele două perdele mari de postav verde care ascundeau uşile. Unii zăboveau să-şi aprindă o ţigară. Alţii, în grupe mici, se opreau locului, râzând, schimbând câte o strângere de mână. Între timp doamna Correur se dusese să admire grupul Laocoon. Şi pe când soţii Charbonnel îşi dădeau capul pe spate ca să vadă un pescărel pe care fantezia burgheză a pictorului îl zugrăvise pe rama unei fresce, ca şi cum şi-ar fi luat zborul din tablou, frumoasa Clorinde, în picioare în faţa unei mari Minerve de bronz, privea cu mult interes braţele şi gâtul zeiţei uriaşe. În pervazul ferestrei-uşi, colonelul Jobelin şi domnul Kahn vorbeau încet, cu însufleţire. — A, iată-l pe Béjuin, strigă acesta din urmă. Toţi se apropiară, cu o expresie de încordată nerăbdare. Domnul Béjuin răsufla tare. — Ei bine? îl întrebară. — Ei bine! demisia a fost primită. Rougon se retrage. Vestea căzu ca o lovitură de trăsnet. Se lăsă o tăcere adâncă. Clorinde, înnodându-şi neliniştită un colţ al şalului ca să-şi ocupe degetele nervoase, o zări în fundul grădinii pe doamna Bouchard care se plimba domol, la braţ, cu domnul d’Escorailles, cu capul puţin aplecat pe umărul lui. Coborâseră înaintea celorlalţi, profitând de o uşă deschisă; şi pe aceste alei, destinate meditaţiilor serioase, sub dantela frunzelor proaspete de primăvară, ei îşi plimbau dragostea. Clorinde îi chemă făcându-le semn cu mâna. — Ilustrul nostru se retrage, zise ea către tânăra care surâdea. Doamna Bouchard lăsă brusc braţul cavalerului ei, devenind palidă şi serioasă; între timp domnul Kahn, în mijlocul grupului de prieteni ai lui Rougon, încremeniţi de uimire, protesta, ridicând braţele spre cer, negăsind cuvântul care să exprime disperarea.   [1] Draperie care împodobeşte partea de sus a unei uşi, ferestre (n. t.). [2] Parlamentar însărcinat cu supravegherea cheltuielilor corpului legislativ (n.t.). [3] O decoraţie (n. t.). [4] Membru al unui ordin religios şi militar (n.t.). [5] Trimis al papei pe lângă uni suveran, un stat (n.t.).  

Greseala abatelui Mouret de Emile Zola I Teuse, intrând, rezemă de altar mătura şi pămătuful de pene. Întârziase pentru a pregăti leşia semestrială. Străbătu biserica, pentru a suna Angelusul, şchiopătând şi mai tare în graba ei, împingând băncile. Frânghia, lângă confesional, atârna din tavan, goală, roasă, având la capăt un nod mare, devenit soios din cauza mâinilor; ea se-agăţă de funie cu toată greutatea trupului şi începu s-o tragă cu mişcări regulate, apoi îşi luă vânt, legănându-se în fuste, cu scufia pe o parte, atât de congestionată, că sângele stătea gata să-i ţâşnească din obraji. După ce-şi potrivi scufia cu o uşoară lovitură, Teuse se duse, gâfâind, să măture în faţa altarului. Praful se-ndărătnicea acolo, zilnic, printre scândurile rău încheiate ale estradei. Mătura scotocea ungherele cu un fâşâit mânios. Ea ridică apoi de pe masă covorul, cârpit deja în douăzeci de locuri; avea o nouă gaură drept în mijloc; se zărea cel de-al doilea acoperământ, îndoit în două, care era şi el atât de subţiat şi de străveziu, că lăsa să se vadă piatra consacrată, încadrată în altarul de lemn vopsit. Scutură aceste odoare zdrenţuite de atâta folosire, plimbă viguros pămătuful de pene de-a lungul gradenului, ridicând cartoanele liturgice, apoi, urcându-se pe un scaun, scoase învelitoarea de bumbac galben ce acoperea crucea şi două sfeşnice. Alama era punctată de pete verzi. — Aha! murmură Teuse cu glas scăzut, au mare nevoie de o curăţare. Am să le frec cu cretă. Şi alergând, şontâc-şontâc, cu legănături de-ai fi zis că o să înfunde lespezile, intră în sacristie să caute liturghierul, pe care-l puse pe tetrapod lângă Epistolar, fără să-l deschidă. Aprinse apoi cele două lumânări şi, luându-şi mătura, aruncă o privire împrejur pentru a se asigura că bisericeasca gospodărie fusese bine făcută. Biserica dormita; numai frânghia se legăna încă lângă confesional, cu o lungă şi flexibilă mişcare. Abatele Mouret tocmai cobora în sacristie, o încăpere mică şi rece pe care o despărţea de sufragerie numai un coridor. — Bună ziua, părinte, zise Teuse lăsându-şi mătura. Ah! făcuşi pe leneşul azi-dimineaţă! Ştii că-i şase fără un sfert? Şi fără a lăsa tânărului preot vreme să răspundă: — Am să te cert, urmă ea, sfântul acoperământ iar e găurit. Asta n-are nicio noimă! Nu mai avem decât unul de schimb, şi-mi trudesc ochii de trei zile cârpindu-l… De va merge tot aşa, o să-l laşi gol pe bietul Isus. — Isus n-are nevoie de-atâtea acoperăminte, buna mea Teuse, îi e totdeauna cald, şi pururi e împărăteşte primit când îl iubeşti cu-adevărat. Apoi, îndreptându-se spre o mică fântână, întrebă: — Sora mea s-a sculat? N-am văzut-o. — Domnişoara Désirée a coborât de mult, răspunse servitoarea, îngenuncheată în faţa unui vechi bufet de bucătărie în care se păstrau odăjdiile. E la găini şi la iepuri… De ieri tot aşteaptă să scoată cloşca pui, şi-nţelegi că fierbe de nerăbdare. Ea se întrerupse, zicând: — Patrafirul de aur, nu-i aşa? Preotul, care-şi spălase mâinile, recules, îngânând o rugăciune, făcu semn din cap că da. Parohia nu avea decât trei patrafire, unul violet, unul negru şi altul de fir. Acesta din urmă, care servea în zilele când albul, roşul sau verdele erau prescrise, căpăta o importanţă deosebită. Teuse îl ridică cu religiozitate de pe raftul împodobit cu hârtie albastră, unde-l aşeza după fiecare slujbă; îl puse pe bufet, ridicând cu băgare de seamă tulpanul care acoperea broderiile. Un miel de aur dormea pe o cruce de aur, înconjurat de un nimb de raze. Din ţesătura chenăruită ieşeau ciucuri subţiri. Ornamentele în relief erau roase şi şterse. O necurmată îngrijorare înconjura sfânta odajdie, o înfricoşată duioşie de-a o vedea cum se prăpădeşte astfel fir cu fir. Preotul trebuia s-o pună mai în fiecare zi. Şi cum s-o înlocuiască, cum să cumpere cele trei patrafire cărora le ţinea locul, când cele din urmă fire de aur vor fi roase? Teuse puse deasupra patrafirului stola, mânecarul, brâul, stiharul şi omoforul. Şi, tot sporovăind, puse mânecarul în cruce deasupra stolei, aşeză brâul în ghirlandă, astfel încât să închipuie iniţiala proslăvitului nume al Mariei. — Brâul ăsta nu mai face multe parale, murmură ea. Va trebui să te hotărăşti să cumperi altul, părinte… Nu-i cine ştie ce greutate, ţi-aş ţese chiar eu unul, de-aş avea cânepă. Abatele Mouret nu răspundea. Pregătea potirul pe o măsuţă, un mare potir de argint aurit, cu piciorul de bronz, pe care-l luase din fundul unui dulap de lemn alb în care erau închise vasele şi rufele sfinte, mirul, cărţile de rugăciune, sfeşnicele, crucile. Puse peste cupă un acoperământ curat, aşeză deasupra acelei pânze discul de argint aurit ce conţinea o ostie, pe care o acoperi cu un petec de tulpan. Pe când învelea potirul, strângând capetele vălului de stofă de fir la fel cu patrafirul, Teuse strigă: — Aşteaptă, nu mai avem niciun antimis. Am luat ieri seară toate acoperămintele, aerele şi antimisele murdare pentru a le spăla, deosebit, bineînţeles, nu cu leşie… Ah! Nu ţi-am spus, sfinţia ta: am pregătit leşia. E foarte tare! O să fie mai bună ca ultima dată. Şi pe când preotul îşi vedea de treabă: — A, era să uit! ştrengarul acela de Vincent n-a venit. Vrei să slujesc eu la liturghie, sfinţia ta? Tânărul preot o privi cu severitate. — Eh! nu-i niciun păcat, urmă ea, cu blajinu-i zâmbet. Am slujit odată la liturghie pe vremea părintelui Caffin. Slujesc mai bine decât ştrengarii ceia care râd ca nişte păgâni de-o muscă ce zboară prin biserică… Ei, măcar că port scufie, că am şaizeci de ani şi-s groasă ca un turn, am mai mult respect pentru Dumnezeu decât zurbagiii ăia de copii, pe care i-am găsit mai deunăzi jucând capra după altar. Preotul continua s-o privească, refuzând din cap. — Satul ăsta e-o văgăună, bombăni ea. Nu-s nicio sută cincizeci de inşi. Sunt zile, precum cea de azi, când nu-i ţipenie de om în Artaud. Până şi copiii în scutece se duc la vii. Şi ce-or fi făcând la vii, zău aşa! Nişte vii sfarogite care cresc sub pietriş, uscate ca scaieţii. Ia, o pustietate curată!… Nu mă ai decât pe mine pentru slujbă, sfinţia ta, afară numai de n-ar veni să te-ajute la liturghie vreun heruvim! Sau vreun iepure de-al domnişoarei Désirée, să-mi fie cu iertăciune! Tocmai în clipa aceea însă, Vincent împinse încet uşa de la sacristie. Părul roşcat încâlcit, ochii lui mici, cenuşii şi strălucitori o supărară pe Teuse. — Procletul! strigă ea, mă prind c-a făcut vreo boroboaţă! Fă-te-ncoa, calendroiule, căci sfinţiei sale îi e frică să nu pângăresc cele sfinte! Văzându-l pe copil, abatele Mouret luase omoforul. El sărută crucea brodată la mijloc, puse odăjdia o clipă pe cap; apoi, lăsând-o în jos pe gulerul anteriului, încrucişă şi legă cordoanele, pe cel drept pe deasupra celui stâng. Îşi puse apoi stiharul, simbolul purităţii, începând cu braţul drept. Vincent, care se aşezase pe vine, se învârtea în jurul lui, potrivind stiharul, veghind ca să cadă deopotrivă în toate părţile, până la două degete de pământ. Apoi înfăţişă preotului brâul, iar acesta se încinse cu el strângându-şi bine mijlocul, spre a aminti astfel legăturile cu care Mântuitorul fusese strâns în timpul Patimilor. Teuse stătea în picioare, geloasă, jignită, făcând sforţări ca să tacă; avea însă o atât de mare mâncărime de limbă, că reluă aproape îndată: — Fratele Archangias a venit. N-o să aibă azi niciun copil la şcoală. S-a dus ca o furtună la vii să tragă de urechi claia aceea de diavoli. Ai face bine să-l vezi. Pare-mi-se că are să-ţi spună ceva. Abatele Mouret îi făcu semn să tacă. Gura îi amuţise. Recita în gând sfintele rugi, luând mânecarul, pe care-l sărută, mai înainte de a-l pune la braţul stâng, sub cot, ca un semn ce indica milosteniile, şi încrucişând pe piept stola, după ce deopotrivă o sărutase, simbol al demnităţii şi puterii lui. Teuse trebui să aştepte ca Vincent să fixeze patrafirul, pe care-l legă cu ajutorul unor mici şireturi ca să nu cadă. — Maică Precistă! am uitat sfintele vase! bolborosi ea, repezindu-se la dulap. Haide, repede, ştrengarule! Vincent umplu sfintele vase, nişte sticle grosolane, în vreme ce ea se grăbea să ia dintr-un sertar un ştergar curat. Abatele Mouret, ţinând potirul cu mâna stângă de nod, cu degetele de la mâna dreaptă puse pe pungă, se înclină adânc, fără să-şi scoată bareta, în faţa unui Crist de lemn negru atârnat deasupra bufetului. Copilul se înclină deopotrivă; apoi, trecând cel dintâi, ţinând sfintele vase acoperite cu ştergarul, părăsi sacristia, urmat de preot, care mergea cu ochii plecaţi, într-o adâncă evlavie.

Madeleine Ferat de Emile Zola                                                                                   1 Guillaume şi Madeleine coborâră din vagon la staţia Fontenay. Era într-o luni şi trenul era aproape gol. Cinci ori şase tovarăşi de călătorie, oameni din partea locului care se întorceau acasă, porniră odată cu tinerii pe drumul de ţară, luând-o fiecare în altă parte, fără să privească cel puţin în treacăt zările, ca toţi călătorii dorind să-şi vadă căminul cât mai de grabă. Ieşind din gară, tânărul luă de braţ pe tânăra lui tovarăşă, parcă s-ar fi aflat tot pe străzile Parisului. Cotiră la stânga şi urcară încet drumul minunat mărginit de copaci, ce duce de la Sceaux la Fontenay. Urcând, priveau sub povârniş cum trenul se punea în mişcare, cu răbufneli surde, adânci. Când trenul se pierdu în frunziş, Guillaume se întoarse spre tovarăşa lui şi-i spuse c-un zâmbet: — Te-am prevenit că toate meleagurile astea îmi sunt necunoscute, astfel că nu ştiu unde mergem. — S-o luăm pe poteca aceea, răspunse blând Madeleine, ca să nu mai trecem pe străzile orăşelului Sceaux. Porniră pe străduţa Champs-Girard. Aici, deodată, pânza copacilor ce mărgineşte şoseaua se deschide şi lasă să se vadă colnicul Fontenay-ului; jos se întind grădini şi livezi în care se înalţă drepte şi puternice mănunchiuri de plopi; locuri îngrijite urcă spre dealuri, tăind întinderea în fâşii verzi şi negre; sus pe deal se zăresc printre tufişuri, casele joase ale satului. Spre sfârşitul lui septembrie, între ceasurile patru şi cinci, soarele în amurg scaldă locul într-o bogăţie de lumină. Tinerii, singuri pe potecă, se opriră deodată în faţa acelei privelişti de-un verde aproape negru, de-abia tivit cu aurul celor dintâi sclipiri de rugină ale toamnei. Mergeau încet ţinându-se mereu de braţ. Era între ei acea sfială nedesluşită a unei prietenii de curând încheiată care a mers totuşi prea departe. Când se gândeau că se cunoşteau numai de şapte sau opt zile, se simţeau stânjeniţi oarecum că se găsesc aşa, singuri, afară, în câmp, ca nişte îndrăgostiţi fericiţi. Simţindu-se încă străini şi siliţi să-şi vorbească mai mult prieteneşte, de-abia cutezau să se privească: îşi vorbeau cu sfială, de teamă parcă să nu se supere unul pe celălalt. Îşi erau necunoscuţi unul altuia, şi această necunoaştere îi atrăgea şi-i speria totodată. În mişcările lor paşnice de îndrăgostiţi, în vorbele lor fără importanţă, chiar în zâmbetele schimbate când li se întâlneau privirile, – se citea neliniştea şi curiozitatea unor fiinţe cărora întâmplarea le-a unit drumurile. Guillaume n-ar fi crezut niciodată că-i va fi dat să îndure atât pentru cea dintâi nesocotinţă a vieţii lui, şi aşteptă deznodământul c-o nelinişte de neînchipuit. Porniră iarăşi la drum, privind în treacăt peste coline, îndepărtând liniştea chinuitoare cu vorbe nespuse fără rost, în care nu puneau nimic din gândurile lor şi-n care aminteau de copaci, de cer, de priveliştea ce se întindea în preajma lor. Madeleine intra în al douăzecilea an. Purta o rochie foarte simplă de stofă cenuşie, strânsă c-un mănunchi de panglici albastre; o pălărioară de paie rotundă, acoperea frumosul ei păr de-un castaniu aprins, cu străluciri roşcate, care se împletea în coade strânse la ceafă. Era o fată frumoasă, al cărui trup mlădios degaja multă hotărâre. Chipul ei avea ceva ciudat. Partea de sus părea de-o asprime aproape bărbătească; pielea era întinsă puternic pe frunte; tâmplele, nasul şi umerii obrajilor dădeau înfăţişării ei o răceală de marmură; în această albeaţă aspră, ochii se deschideau largi, de-un verde cenuşiu, fără luciri, străpunşi din când în când de tăişuri repezi, adânci. Partea de jos a chipului ei, dimpotrivă, era de-o frăgezime îngerească; în spuma obrajilor erau moliciuni de voluptate, mai ales, la colţurile buzelor, unde se săpau două gropiţe fine; sub bărbia mică şi neastâmpărată se îmbinau un fel de umflături care mergeau până la gât: trăsăturile nu mai erau întinse şi aspre, ci grăsulii, moi, acoperite de-un puf sclipitor, – aveau tresăriri fugare şi deveneau de-o fineţe neînchipuită mai ales în părţile obrazului neumbrite de puf; în mijlocul feţei, buzele puţin cărnoase, de un roşu aprins, păreau prea roşii pentru un chip aşa de palid, parcă aspru şi totuşi copilăresc. Căci, într-adevăr, chipul acestei femei era o alcătuire ele asprime şi nevinovăţie copilărească. Când partea dinspre bărbie nu se mişca, ori când bazele se strângeau în clipe de gânduri şi de manie, nu vedeai decât fruntea aspră, linia neastâmpărată a nasului, ochii fără strălucire, învăluiţi într-o umbră de curaj şi hotărâre. Apoi, când un zâmbet deschidea gura, partea dinspre frunte părea că se luminează, nu mai vedeai decât liniile moi ale obrajilor şi ale bărbiei. Ai fi zis că e zâmbetul unei fetiţe pe chipul unei femei în vârstă. Pielea era de-o albeaţă lăptoasă, străvezie, de-abia pătată de câţiva pistrui aproape de tâmple; sub epiderma catifelată sângele curgea albăstrind luciul pielii. Adeseori, înfăţişarea obişnuită a chipului Madeleinei, un fel de mândră încăpăţânare, se topea dintr-odată într-o privire de-o nemărginită bunătate, bunătatea femeii slabă şi învinsă. O parte din firea ei rămăsese încă copilărească. Pe când urca poteca strâmtă la braţul lui Guillaume, ea părea aşa de posomorâtă încât neliniştea peste măsură pe bietul tânăr, apoi se abandona parcă, supusă fără să ştie de ce, făcându-l iarăşi să nădăjduiască. După mersul ei hotărât, uşor legănat, ghiceai că de mult nu mai era o copilă. Guillaume era cu cinci ani mai în vârstă ca Madeleine. Era un flăcău înalt şi slab, cu înfăţişare aristocratică. Chipul lung, cu trăsături subţiri, ar fi fost urât fără albeaţa curată a tenului şi lărgimea frunţii. Avea, din când în când, pripite tresăriri de neastâmpăr, şi părea sfios ca un copil. Uşor adus de spate, vorbea cu mişcări domoale, întrebând-o pe Madeleine cu privirea mai înainte de-a fi deschis gura. Se temea să nu displacă, tremura ca nu cumva fiinţa lui, înfăţişarea şi graiul să-l facă neplăcut. Neîncrezător în el însuşi, se arata umil şi mângâietor. Apoi, când se credea rău înţeles, izbucniri de mândrie îl nelinişteau deodată. Toată puterea lui era mândria. Ar fi fost în stare poate să săvârşească lucruri josnice, dar purta în el o mândrie înnăscută, o neîncredere chinuitoare care-l îndemnau să se împotrivească oricărei porniri ce i s-ar fi părut că-l răneşte. Era una dintre acele făpturi cu simţirea adâncă, aleasă, care au nevoie de linişte şi de dragoste şi care adorm cu bunăvoinţă într-o veşnică blândeţe; aceste făpturi, de-o sensibilitate femeiască, uită lumea cu multă uşurinţă ca să se ascundă în adâncul inimii lor, cu toată tăria nobleţei înnăscute, de îndată ce li se pare că lumea îi amestecă în ocara şi mizeriile ei. Dacă Guillaume se simţea biruit de zâmbetele Madeleinei, dacă încerca o bucurie tainică atunci când îi privea obrazul de sidef, adeseori îl prindea un fel de nemulţumire şi îşi muşca buza cu dispreţ, când ea îl privea cu ochii nepăsători, în batjocură parcă. Trecuseră de drumul cotit de la Champs-Girard, şi intrau acum într-o stradă care se furişează printre două şiruri de case cenuşii, posomorâte ca nişte morminte. Grăbiră pasul ca să scape de acest gang îngust şi pustiu. Apoi îşi urmară plimbarea pe câmp, pe poteci de-abia croite. Trecură pe la poalele colinei împodobită cu uriaşii castani ai lui Robinson şi ajunseră la Aulnay. Umbletul neîntrerupt le biciui sângele. Gândurile lor se risipiseră în mângâierile soarelui, în aerul liber ce le sufla în faţă cu învăpăieri repezi şi tari. Neliniştea războinică ce-i stăpânise în clipa când coborâseră din vagon făcu loc pe îndelete unei înţelegeri cu adevărat prieteneşti. Uitară de neastâmpărul firii lor; câmpia îi îmbuna c-o linişte mângâietoare, astfel că nu se mai gândeau să se privească cu luare-aminte ori să se apere unul împotriva celuilalt. La Aulnay se opriră o clipă la umbra copacilor înalţi care în partea locului risipesc unde de răcoare. Le fusese prea cald la soare şi-acum simţeau cu plăcere frigul frunzişului coborându-le ca o povară peste umeri. După ce se odihniră: — Să mă ia dracu dacă ştiu unde ne aflăm! strigă Guillaume… Dar, cel puţin, pe-aici găsim ceva de mâncare? — Da, nu te teme, răspunse veselă Madeleine, putem mânca peste o jumătate de ceas… Vino pe-aici. Ea-l târî în grabă spre aleea mărginită de-un gard de nuiele, ce duce spre câmp. Aici, îl lăsă de braţ, şi începu să alerge cuprinsă de-o nestăpânită zburdălnicie. Firea ei copilărească se trezea deodată, se simţea copilă în răcoarea proaspătă a câmpurilor, în liniştea foşnitoare a copacilor. Zâmbetul îi lumina chipul întreg şi înmugurea cu văpăi străvezi ochii cenuşii; farmecul copilăresc al obrajilor şi-al buzelor ei îmblânzeau liniile aspre ale frunţii. O pornea în fugă, venea înapoi, ţipând de bucurie, strângându-şi fustele în jurul şoldurilor, făcând în juru-i un zgomot surd de foşnete fine şi lăsând în urma ei un vag parfum de tămâioară. Guillaume o privea cu dragoste; uitase pe femeia mândră şi posomorâtă, se simţea acum în largul lui, se lăsa târât de mângâieri pentru copilul acesta prea mare care zburda în juru-i chemându-l pe nume şi care, deodată, se oprea şi venea să-l prindă de umeri, obosită, mângâietoare şi cuminte. Într-un loc, drumul se rătăcea printre grămezi de nisip; piciorul se afunda lesne în praful moale ca puful. Madeleinei îi plăcea să aleagă astfel de locuri. Ţipa ascuţit simţind cum îi piere piciorul în nisip. Se silea să facă paşi mari şi râdea că stă pe loc, prinsă în grămada de ţarină. O fetiţă de doisprezece ani s-ar fi jucat tot ca ea. Drumul urca apoi pe povârnişuri repezi, printre tufişuri dese. Valea aceea, are o înfăţişare singuratică şi sălbatică, mai ales în părţile pline de umbră de la Aulnay; câteva stânci străpung pământul, iarba povârnişurilor e arsă de soare şi mărăcini uriaşi spânzură deasupra gropilor. Madeleine veni să-l ia de braţ în linişte pe Guillaume; era obosită, nu-şi dădea seama ce simte pe drumul acela pustiu şi pietros, de unde nu zăreai o casă, şi care se afunda deodată într-o groapă urâtă şi prăpăstioasă. Tremurând încă de joc şi de râs, se lăsă dusă la braţul lui Guillaume care-o simţea strângându-se blând lângă el. În clipa aceea înţelese că femeia era a lui întreagă, că în fiinţa ei, sub neînduplecata pornire a gândului, bătea o inimă slabă şi dornică de mângâiere. Când ea ridică ochii spre el, îl privea c-o potolită umilinţă, cu zâmbete umede. Devenea cochetă, zveltă; părea că cerşeşte dragostea tânărului ca o biată fetiţă ruşinoasă. Oboseala, farmecul învăluirilor de umbră, trezirea tinereţii ei, locul sălbatic ce străbătea, totul sădea în fiinţa ei o izbucnire de dragoste, una dintre acele lânceziri a simţurilor care fac să cadă în braţele unui bărbat chiar şi cea mai mândră femeie. Guillaume şi Madeleine urcau cu paşi mărunţi. Deseori ea îşi simţea piciorul lunecând pe-o piatră şi atunci se sprijinea de umărul iubitului ei. De mângâierea acestei scurte îmbrăţişări nu se îndoiau niciunul nici celălalt. Nu-şi spuneau nimic, se mulţumeau numai să-şi zâmbească. Acest fel de a se înţelege era îndestulător ca să arate singurul gând ce le umplea inima. Chipul Madeleinei era nespus de gingaş sub umbrelă; avea o paliditate fină, pătat de umbre, de-un cenuşiu argintat; în jurul ochilor îi zburau sclipiri trandafirii şi în colţul buzelor, în partea lui Guillaume, se împletea o reţea de vine albăstrii aşa de fin îmbinate, că el se simţea mereu împins de dorul să sărute în fugă locşorul acela. Era sfios însă şi nu îndrăzni până în vârful dealului. Aici, văzând cum valea se pierde largă în fâţa lor, tinerilor li se păru că nu mai sunt singuri. Deşi câmpia întreagă era pustie, le fu frică de această întindere nemăsurată. Se despărţiră, neliniştiţi, încurcaţi ca şi în clipele de mai înainte. Drumul trece pe marginea culmei. La stânga se înşiră brazde de căpşuni; lanuri de grâu, cosite, se pierd în zări, stropite de copaci rari. În fund, pădurea Verrièes taie o linie neagră ce pare că încinge cerul c-un brâu de doliu. Povârnişuri se cască spre dreapta, dezvelind câteva colţuri: livezi negre şi cenuşii şi grămezi uriaşe de frunzişuri; apoi deodată liniile se şterg, priveliştea se pierde într-o ceaţă albăstrie, la capătul căreia se ivesc coline joase al căror violet palid se îmbină cu galbenul spălăcit al cerului. E un nesfârşit de culmi şi de văi, ca o mare; din loc în loc răsare pătratul alb al unei case ori smocul posomorât al unui mănunchi de plopi. Madeleine se opri, tristă şi visătoare, în faţa acestei întinderi fără capăt. Unde calde de vânt se fugăreau şi furtuna urca încet din adâncul văii. Soarele pierise într-o ceaţă groasă şi, din tot ce se zărea la capătul zărilor, se desprindeau nori grei de-un cenuşiu presărat cu stropi arămii. Tânăra femeie îşi reluase înfăţişarea ei aspră şi mută; părea că uitase că are un tovarăş alături; privea în zări c-o ciudată luare-aminte, ca o prietenă veche a locurilor străbătute Apoi privirea ei rămase spre norii posomorâţi şi păru chinuită de amintiri îndepărtate. Guillaume, în picioare, la câţiva paşi de ea, o privea, nemulţumit, oarecum. Simţea că o prăpastie se sapă între ei, la fiecare pas. La ce se putea gândi? Suferea că nu era totul pentru această femeie. Îşi zicea, c-o teamă ascunsă, că douăzeci de ani ea trăise fără el. Aceşti douăzeci de ani îi păreau învăluiţi într-o negură aspră. Da, ea părea că cunoaşte locurile; venise poate acolo în tovărăşia unui amant. Guillaume se chinuia, ar fi vrut s-o întrebe, dar nu îndrăzni; se temea să nu primească un răspuns care să-i rănească iubirea. Totuşi, nu se putu opri să întrebe cu sfială: — Ai mai fost pe-aici, Madeleine? — Da, răspunse ea scurt, de multe ori… Să ne grăbim, poate să plouă. Porniră iarăşi la drum, la câţiva paşi unul de altul, fiecare cu gândurile lui. Ajunseră astfel la capătul drumului. Aici, în marginea pădurii, se afla birtul unde Madeleine călăuzi pe tovarăşul ei. Era o casă urâtă, pătrată, pe care ploile o înnegriseră; în spate, spre pădure, un gard viu înconjura un fel de curte plină de copaci mărunţi. Cinci ori şase chioşcuri acoperite cu hamei se înşirau de-a lungul gardului. Acestea erau odăile dosnice ale crâşmei; mese şi scaune de lemn, prost lucrate, se înşiruiau cu picioarele bătute în pământ; pe mese fundurile paharelor lăsaseră urme rotunde, roşiatice. Hangiţa, o femeie grasă, se văită, de uimire când văzu pe Madeleine. — Ah, slavă Domnului, strigă ea, credeam că ai murit; nu te-am mai văzut de mai bine de trei luni… Ce mai faci? Atunci zări şi pe Guillaume şi nu mai vru, cum avea gândul, să rostească o altă întrebare ce-i sta pe buze.

Pantecele Parisului de Emile Zola Î n tăcerea adâncă, pe drumul pustiu, căruţele zarzavagiilor se îndreptau spre Paris în legănarea ritmică a roţilor; ecoul lor se izbea de faţadele caselor ce dormeau liniştite la adăpostul perdelei de ulmi care mărginea şoseaua. O cotigă încărcată cu varză şi una cu mazăre se alăturaseră pe podul Neuilly celor opt căruţe cu napi şi morcovi, care veneau dinspre Nanterre; caii mergeau singuri, cu capul plecat, cu pasul egal, leneş, încă şi mai domol la urcuş. Căruţaşii, întinşi pe burtă, înveliţi în pelerinele lor cu dungi negre şi cenuşii, moţăiau cu hăţurile în mână deasupra maldărului de legume. Câte un felinar, ivindu-se din beznă, lumina cuiele unui bocanc, mâneca albastră a unei cămăşi, cozorocul unei şepci, care răsărea pentru o clipă din uriaşele buchete de morcovi roşii, din jerbele de napi albi, din verdele proaspăt al mazării şi al verzelor. Pe drum, pe şoselele învecinate, zarva îndepărtată a carelor vestea apropierea altor convoaie asemănătoare, un întreg transport ce străbătea întunericul şi somnul adânc de la ora două noaptea, legănând oraşul cu vuietul hranei care se apropia. Balthazar, calul rotofei al doamnei François, era în capul coloanei. Călca domol, pe jumătate adormit, bălăbănindu-şi urechile, când deodată, în dreptul străzii Longchamp, o tresărire de spaimă îl opri brusc. Ceilalţi cai se poticniră cu capul în spatele căruţei din faţa lor şi convoiul ce opri în clinchetul lanţurilor şi în înjurăturile căruţaşilor treziţi din somn. Doamna François, rezemată de o scândurică înfiptă în zarzavaturile ei, încerca zadarnic să vadă ce se petrece, la pâlpâirea slabă a unui mic felinar pătrat care nu lumina decât coapsa lucioasă a lui Balthazar. — Ei, cumătră, dă-i drumul înainte! strigă unul dintre căruţaşi, ridicându-se în genunchi pe un maldăr de napi… Trebuie să fie vreun porc de beţiv. Între timp, doamna François se aplecase şi zărise în dreapta, aproape sub picioarele calului, o masă neagră prăvălită de-a curmezişul drumului. — Doar n-o să trec peste el! zise ea sărind din căruţă. Cu braţele desfăcute, căzut cu faţa în ţarină, un om zăcea întins pe caldarâm. Părea tare lung şi era slab ca o aşchie; mare minune că Balthazar nu-l frânsese în două cu copitele lui, în primul moment, doamna François îl crezu mort; apoi, îngenunchind lângă el, îi luă mâna şi văzu că e caldă. — Ei, omule! zise ea încetişor. Căruţaşii însă îşi pierduseră răbdarea. Cel care se ridicase pe grămada de legume se răsti iar cu glasu-i răguşit: — Dă bice calului, mătuşică… A băut până n-a mai putut, porcul dracului! Fă-i vânt în şanţ! Omul însă deschisese ochii. Nemişcat, se uita la doamna François cu o privire speriată. Într-adevăr, trebuie să fie beat, gândi ea. — Nu e bine să stai aici, o să te calce vreo căruţă, îi spuse. Unde te duceai? — Nu ştiu… şopti omul. Apoi cu aceeaşi expresie neliniştită, bolborosi cu greu: — Mă duceam la Paris, am căzut şi nu mai ştiu… Doamna François îl vedea acum mai bine; avea o înfăţişare jalnică; purta nişte pantaloni negri şi o redingotă tot neagră, foarte uzată, prin care i se ghiceau ciolanele. Şapca, dintr-o pânză groasă, neagră şi ea, trasă pe frunte parcă anume ca să-i ascundă chipul, lăsa totuşi să se zărească nişte ochi căprui, mari, de o neobişnuită blândeţe, contrastând cu faţa-i aspră şi chinuită. Doamna François îşi dădu seama că era prea slab ca să fi băut. — Şi unde voiai să mergi la Paris? îl întrebă ea din nou. Omul nu-i răspunse imediat; acest interogatoriu îl stânjenea. Chibzui o clipă, apoi, şovăind: — Pe undeva, pe lângă hale. Se ridicase, cu chiu, cu vai şi părea că ar vrea să-şi urmeze drumul. Zarzavagioaica îl văzu cum se sprijină de hulubele căruţei, clătinându-se. — Eşti obosit? — Da, tare obosit, şopti el. Atunci, îi împinse uşor, şi cu un ton aspru, înciudat parcă, îi zise: — Hai, repede, urcă-te la mine în căruţă. Uite cât timp am pierdut din pricina dumitale… Şi eu mă duc la hale, am să te descarc odată cu zarzavaturile astea. Şi, deoarece el refuza, aproape că-l săltă cu braţele ei vânjoase şi-l aruncă pe mormanul de morcovi şi napi. Se supărase de-a binelea: — Ia mai lasă-mă în pace, omule, că mă scoţi din sărite. Doar ţi-am spus că şi eu mă duc tot la hale. Dormi acolo, am să te trezesc când om ajunge. Se sui din nou în căruţă, se aşeză puţin pieziş, rezemându-se de scândurică şi apucă frâul lui Balthazar care, dând din urechi, o porni încet, picotind în mers. Şirul de căruţe se urni în urmă-i, reluându-şi umbletul molcom prin beznă, lovind iarăşi faţadele caselor adormite cu huruitul lor. Căruţaşii aţipiră iar în mantiile lor; cel care vorbise adineauri zarzavagioaicei se lungi bombănind: — Asta ne mai lipsea acuma, să adunăm beţivii de pe drum! Ai inima prea bună cumătră, ăsta e baiul! Căruţele înaintau încet; caii mergeau singuri, cu capul plecat. Omul pe care doamna François îl luase cu ea se culcase pe burtă, cu picioarele lui lungi vârâte în maldărul de napi îngrămădiţi în fundul căraţii; îşi proptise obrazul în mijlocul legăturilor de morcovi care săltau vesele; cu braţele desfăcute, istovit, îmbrăţişa încărcătura uriaşă de legume, temându-se parcă să nu fie azvârlit din căruţă de vreo hurducătură şi privea drept înainte cele două şiruri nesfârşite de felinare care colo, departe, se apropiau şi se contopeau cu puzderia altor lumini. La orizont plutea o ceaţă alburie, înconjurând Parisul adormit cu nimbul strălucitor al miilor de felinare. — Eu sunt din Nanterre, mă cheamă doamna François, zise zarzavagioaica, după un timp. De când a murit bietul bărbatu-meu, mă duc în fiecare dimineaţă la hale. E greu al dracului! Dar dumneata? — Mă cheamă Florent, vin de departe… răspunse necunoscutul stânjenit. Iertaţi-mă, sunt atât de obosit încât mi-e greu să şi vorbesc. Nu voia să stea de vorbă. Atunci tăcu şi ea şi slăbi niţel hăţurile pe spinarea lui Balthazar ce îşi urma drumul cu siguranţa animalului care cunoaşte fiecare piatră a caldarâmului. Florent, cu ochii aţintiţi asupra uriaşei sclipiri a Parisului, se gândea la povestea pe care o tăinuia. Fugit de la Cayenne unde fusese aruncat în urma evenimentelor din decembrie, cutreierase doi ani de zile Guyana olandeză, chinuit de dorinţa de a se întoarce în patrie şi de teama poliţiei imperiale; şi iată că acum, în sfârşit, se întindea în faţa lui marele, iubitul oraş, atât de dorit, atât de regretat. Acolo avea să se ascundă, acolo avea să-şi trăiască viaţa tihnită de altădată. Poliţia nu va afla nimic. De altfel, pentru poliţie el era mort. Îşi aducea aminte de sosirea sa la Le Havre când nu mai găsise decât cincisprezece franci în nodul din colţul batistei. Până la Rouen putuse să ia diligenţa. De la Rouen o pornise pe jos, nemaiavând în buzunar decât un franc şi jumătate. Dar, la Vernon, cu ultimele zece centime îşi cumpărase pâine. Apoi, nu-şi mai aducea aminte de nimic. Probabil că dormise câteva ore într-un şanţ. Fusese obligat să-i arate unui jandarm actele pe care şi le procurase. Toate aceste amintiri i se învălmăşeau în cap. Venise de la Vernon nemâncat, scuturat de accese bruşte de furie şi de deznădejde, care-l făceau să mestece frunze rupte din gardurile vii pe lângă care trecea; mergea înainte chinuit de crampe şi de dureri, cu şalele frânte, cu ochii împăienjeniţi; picioarele îl duceau fără ca el să-şi mai dea seama, atrase parcă de acel miraj al Parisului care îl chema, îl aştepta departe, foarte departe, dincolo de orizont. Când ajunsese la Courbevoie, noaptea era foarte întunecoasă. Parisul, asemenea unei fâşii de cer înstelat căzută pe un colţişor de pământ negru, îi păru aspru, ca şi cum ar fi fost supărat pe el că se întorsese. Atunci îl apucase un fel de leşin şi coborâse costişa cu genunchii tremurând. Traversând podul de la Neuilly se sprijinise de parapet, se aplecase spre Sena care îşi mâna apele smolite printre malurile masive; o lanternă roşie, pe apă, îl urmărea cu ochiul ei însângerat. Acum, trebuia să urce, să ajungă până la Paris, colo sus. Drumul i se părea nesfârşit. Sutele de leghe pe care le străbătuse până în acest moment erau o nimica toată; bucăţica asta de drum îl deznădăjduia; niciodată nu va fi în stare să ajungă pe acea culme încununată de lumini. Şoseaua netedă, tăcută, învăluită în beznă, se întindea înaintea lui cu şirurile sale de copaci mari şi case mici, cu trotuarele largi, cenuşii, pe care se profilau umbrele ramurilor, cu străzile transversale, asemenea unor văgăuni întunecoase. Doar felinarele drepte, aşezate la intervale regulate, cu flăcăruile lor galbene, dădeau puţină viaţă acestei pustietăţi. Florent nu mai înainta; şoseaua se tot lungea împingând Parisul din ce în ce mai departe în noapte. I se părea că felinarele, cu ochiul lor de ciclop, aleargă de o parte şi de alta a drumului, furându-i-l; năucit de acest vârtej, se împiedică şi căzu pe caldarâm ca un buştean. Acum călătorea încet pe acest aşternut de verdeaţă, care i se părea mai moale decât puful. Ridicase puţin bărbia, ca să vadă aburul luminos ce se înălţa deasupra acoperişurilor negre întrezărite la orizont. Sosea la Paris uşor, neavând nimic altceva de făcut, decât să se lase în voia legănării molcome a căruţei; iar drumul acesta, străbătut fără niciun efort, nu-i mai pricinuia decât o singură suferinţă: foamea. Îl apucase iar foamea aceea cumplită, de nesuferit. Tot trupul lui dormea; numai stomacul şi-l simţea treaz, strâns, sfredelit parcă de un fier înroşit. Mirosul proaspăt al legumelor în care era cufundat, aroma pătrunzătoare a morcovilor îl tulburau până la leşin. Îşi proptea din răsputeri pieptul în acest bogat aşternut de hrană, încercând să-şi preseze stomacul ca să-şi înăbuşe durerea. În chinurile foamei ce-l mistuia i se părea că celelalte nouă cotigi din urma lui, încărcate cu munţi de varză şi de mazăre, cu maldăre de anghinare, de salată, de ţelină şi de praz se rostogolesc încet peste el, vrând parcă să-l îngroape sub un morman uriaş de hrană. O oprire bruscă, un zvon de glasuri; ajunseseră la barieră şi vameşii cercetau căruţele. Apoi, căzut în nesimţire cu dinţii încleştaţi în morcovi, Florent intră în Paris. — Ei omule, tu, de acolo! strigă aspru doamna François. Şi deoarece el nu mişca deloc, se căţără sus şi-l zgâlţâi. Atunci Florent se ridică în capul oaselor. Dormise şi foamea i se mai potolise, dar era complet ameţit. Zarzavagioaica îl dădu jos spunându-i: — Mă ajuţi la descărcat, nu-i aşa? O ajută. Un grăsan cu baston şi pălărie de fetru, care purta o insignă la reverul sting al hainei, lovea supărat trotuarul cu vârful bastonului. — Haideţi odată, haideţi mai repede! Trageţi căruţa… Câţi metri aveţi? Patru, nu-i aşa? Îi întocmi doamnei François o recipisă, în timp ce aceasta scotea nişte gologani dintr-o punguţă de pânză. După aceea grăsanul plecă mai departe, să-şi manifeste supărarea şi să bată din baston. Zarzavagioaica îl luase pe Balthazar de căpăstru, împingându-l până ce propti roţile căruţei în bordură. Îşi însemnă apoi cei patru metri de trotuar la care avea dreptul, cu nişte şomoioage de paie şi după ce scoase scândura din spatele căruţei, îl rugă pe Florent să-i dea legăturile de legume una câte una. Le rândui cu chibzuială pe trotuar, punându-le în valoare, aşezând frunzele în aşa fel, încât acestea să mărginească cu verdele lor grămada de zarzavaturi, aranjând cu o repeziciune uluitoare o adevărată expoziţie ce semăna în penumbră cu o tapiserie simetric colorată, Când, în sfârşit, Florent îi întinse un braţ uriaş de pătrunjel pe care îl găsise în fundul căruţei, îi ceru să-i mai facă încă un serviciu. — Fii bun şi-mi păzeşte marfa până ce-mi duc căruţa sub un şopron… E la doi paşi de aici, la Compasul de Aur, pe strada Montorgueil. O asigură că putea fi liniştită. Mişcarea nu-i făcea bine; de când începuse să se agite, simţea cum i se redeşteaptă foamea. Se aşeză lângă un morman de varză, alături de marfa doamnei François; se simţea bine acolo, aşa că hotărî să nu se mai mişte şi să aştepte. Capul i se golise şi nu-şi dădea bine seama unde se află. Încă din primele zile ale lunii septembrie, dimineţile sunt deja destul de întunecoase. Împrejurul lui nişte lanterne se mişcau lin apoi se opreau în beznă. Se afla pe marginea unei străzi largi, pe care nu o recunoştea şi care se pierdea în noapte, undeva foarte, foarte departe. Nu distingea decât marfa pe care o păzea. Mai încolo, de-a lungul trotuarelor se întrezăreau maldăre confuze, neclare. În mijlocul şoselei, siluetele cenuşii ale cotigilor barau trecerea; de la un capăt la celălalt al străzii un suflu continuu te făcea să ghiceşti prezenţa unui şir de animale înhămate, pe care însă nu le vedeai. Strigătele, zgomotul vreunui lemn sau al unui lanţ de fier căzut pe caldarâm, prăvălirea surdă a zarzavaturilor descărcate, ultima hurducătură a unei căruţe ce se lovea de marginea trotuarului, umpleau văzduhul încă adormit de zumzetul uşor al unei zgomotoase şi formidabile treziri, a cărei apropiere o presimţeai în sânul acestei penumbre fremătătoare. Întorcând capul, Florent zări de cealaltă parte a verzelor un om care sforăia cu capul pe nişte coşuri cu prune, înfăşurat într-o pelerină, ca un pachet, în stânga lui, mai aproape, văzu un copil ele vreo zece ani dormind cu un zâmbet îngeresc, între doi munţi de cicoare. La marginea trotuarului doar lanternele, săltând zglobiu la capătul unor braţe nevăzute, păşind peste somnul oamenilor şi al legumelor aşezate claie peste grămadă, vegheau în aşteptarea zorilor. Pe Florent însă îl mirau uriaşele pavilioane înşirate de o parte şi de alta a străzii, ale căror acoperişuri suprapuse i se păreau că se tot înalţă, se întind şi se pierd într-o pulbere de lumini. Cu mintea înceţoşată de slăbiciune, îşi imagina o succesiune de palate, uriaşe şi uniforme, de o fragilitate de cristal, cu faţadele brăzdate de miile de dungi luminoase ale unor obloane nesfârşite. Între unghiurile fine ale stâlpilor, aceste dunguliţe galbene formau nişte trepte de lumină care urcau până la linia întunecată a primului rând de acoperişuri, le depăşeau, căţărându-se până la etajul superior, delimitând carcasele ajurate ale sălilor imense în care, sub lumina gălbuie a gazului, era risipit un vălmăşag de forme cenuşii, neclare, adormite. Florent întoarse capul, necăjit că nu-şi dă seama unde se află, neliniştit de această nălucă uriaşă şi fragilă; ridicând însă ochii, zări cadranul luminos al bisericii Saint-Eustache şi masa cenuşie a acesteia din urmă. Se miră grozav. Se afla deci chiar lângă Saint-Eustache. Între timp doamna François se întorsese. Discuta foarte aprins cu un om care ducea în spinare un sac şi care nu voia să-i dea decât cinci centime pe legătura de morcovi.

Atacul de la moara de Emile Zola Postul I Când vicarul se urcă în amvon cu stinarul său larg, de o albeaţă îngerească, micuţa baroană stătea într-o stare de beatitudine, pe locul ei obişnuit, alături de o gură de foc, în faţa capelei Sfinţilor Arhangheli. După reculegerea de cuviinţă, vicarul, cu un gest delicat, îşi trecu deasupra buzelor o batistă fină de olandă, apoi deschise braţele ca un serafim gata să-şi ia zborul, îşi înclină capul şi începu să vorbească. Glasul lui se auzi la început, în biserica vastă, ca murmurul îndepărtat al unei ape curgătoare, ca suspinul de dragoste al vântului înflorind frunzişul. Apoi, încetul cu încetul, adierea crescu, deveni furtună, vocea răsuna sub boite cu majestoasa forţă a tunetului. Şi totuşi, din când în când, chiar în timpul celor mai înfricoşătoare tunete, vocea vicarului devenea deodată blinda, aruncând o rază luminoasă de soare în mijlocul sumbrului uragan al elocinţei sale. Chiar de la începutul acestui murmur, ca un foşnet în frunziş, micuţa baroană îşi luase atitudinea de încântare şi aviditate a unei persoane cu urechea rafinată, care se pregăteşte să guste toate subtilităţile unei simfonii iubite. Părea încântată de farmecul subtil al frazelor muzicale de la început. Urmări apoi cu o atenţie de cunoscător volutele vocii într-un crescendo continuu, dezlănţuirea furtunii finale, prezentată cu atâta artă iar când glasul vicarului atinse întreaga sa plenitudine, când detună, amplificat de ecoul bisericii, mica baroană nu-şi putu reţine un bravo discret şi înclină capul cu satisfacţie. Din clipa aceea începu o desfătare paradisiacă: toţi credincioşii căzuseră în extaz. II În timpul acesta vicarul spunea ceva; melodia glasului său era un acompaniament al cuvintelor. Predica despre post, spunea cât de plăcute sunt Domnului privaţiunile la care se supune omul, creatura sa. Aplecat peste marginea amvonului, părea o pasăre mare, albă. Suspina: — A sosit ceasul, fraţii şi surorile mele, în care toţi, precum Iisus, trebuie să ne purtăm crucea, cununa de spini, să ne ducem calvarul, desculţi printre stânci şi printre mărăcini. Mica baroană găsi fără îndoială fraza delicat rotunjită, căci clipi încet din ochi, mişcată parcă până în fundul sufletului. Apoi, legănată de glasul vicarului ca de o simfonie, continuă să urmărească frazele melodioase, lăsându-se purtată într-un fel de reverie plină de voluptăţi secrete. În faţa ei vedea una dintre ferestrele înalte ale bisericii – în partea rezervată corului – întunecată de ceată. Ploaia părea că nu încetase. Biata copilă venise la slujbă pe o vreme îngrozitoare. Trebuie să pătimeşti puţin când eşti cucernică. Vizitiul ei stătuse sub o ploaie torenţială şi ea însăşi, când sărise pe trotuar, îşi udase uşor vârful pantofilor. Altminteri, cupeul ei era excelent, bine închis, capitonat ca un alcov. Dar cât e de trist să vezi, prin geamul umed, alaiul umbrelelor agitate alergând pe fiecare trotuar. Şi se gândea că, dacă vremea ar fi fost frumoasă, ar fi putut veni la biserică în trăsura deschisă. Ar fi fost mult mai vesel. De fapt, toată teama ei era ca vicarul să nu-şi grăbească predica sfârşind-o prea curând. Ar fi nevoită în acest caz să aştepte cupeul, fiindcă nu s-ar putea hotărî să meargă pe jos pe o vreme ca asta. Şi îşi făcea socoteala că, în ritmul în care vorbea, vicarul nu îşi va putea prelungi cu încă două ore predica; vizitiul ei va veni prea târziu. Neliniştea asta îi umbrea puţin cucernicele ei bucurii. III Vicarul avea izbucniri bruşte de mânie în care îşi înălţa capul scuturându-şi pletele, cu pumnii înainte ca un om cuprins de dorinţi de răzbunare. Mustra: — Şi mai ales, vai vouă, păcătoaselor, dacă nu vărsaţi la picioarele Mântuitorului parfumul remuşcărilor voastre, uleiul înmiresmat al căinţei voastre. Adevăr zic vouă, cutremuraţi-vă şi cădeţi în genunchi pe pietre. Veniţi de vă claustraţi în purgatoriul penitenţei, deschis de biserică în aceste zile de căinţă universală, căci numai tocind pietrele sub frunţile voastre îngălbenite de post, numai coborând în spaimele frigului şi ale foamei, ale tăcerii şi ale nopţii, veţi dobândi iertarea divină în ziua plină de strălucire a triumfului. Mica baroană, smulsă din preocupările ei de această violentă izbucnire, clătină încet din cap, vrând parcă să arate că împărtăşeşte în totul şi cele rostite de preot şi mânia lui. Trebuia să ia nuiaua, să se ascundă într-un colţ întunecat, umed şi foarte rece şi acolo să se biciuiască singură; da, fără îndoială, asta avea de făcut. Pe urmă recăzu iară în visare, se pierdu într-o stare de mulţumire, de împăcare cu sine, într-un extaz plin de înduioşare. Şedea comod pe un scaun scund cu spătarul larg şi îşi ţinea picioarele pe o pernă brodată care o împiedica să simtă răceala dalelor. Tolănită, savura farmecul bisericii, în ale cărei bolţi pluteau aburii tămâii şi ale cărei adâncimi pline de umbre misterioase se populau treptat cu încântătoare viziuni. Naosul, îmbrăcat în catifea roşie cu ornamentaţii de aur şi de marmură, cu atmosfera sa de imens şi tainic budoar plin de miresme tulburătoare, cu întunericul străpuns de luminile pale ale veiezelor, părea parcă anume pregătit pentru iubiri supraomeneşti; toate acestea o învăluiseră încetul cu încetul în vraja voluptoasă a fastului. Era o adevărată desfătare a simţurilor. Şi această femeie carnală şi frumoasă se lăsa toată în voia vrajei – măgulită, legănată, mângâiată. Şi ce voluptate îi dădea sentimentul că ea, atât de mică, se afla într-o atât de mare beatitudine. Dar ceea ce – fără a-şi da seama – îi procura o şi mai plăcută senzaţie era respiraţia călduţă a gurii de foc, deschisă aproape sub fustele ei. Era foarte friguroasă micuţa baroană. Gura de foc îşi trimetea suflarea discretă, cu mângâierile ei calde, de-a lungul ciorapilor ei de mătase. Aţipea din când în când în această baie de moliciuni insinuante. IV Vicarul continua să-şi reverse mânia. Îi scufunda pe toţi credincioşii prezenţi în uleiul clocotitor al infernului. — Dacă nu veţi da ascultare glasului Celui de Sus, dacă nu veţi da ascultare glasului meu care este însuşi glasul Domnului, adevăr zic vouă, veţi auzi într-o zi oasele voastre pârâind de spaimă, veţi simţi carnea voastră topindu-se pe jeraticul aprins şi zadarnic veţi striga atunci: „Îndurare, Mântuitorule, îndurare, mă căiesc!” Dumnezeu va fi fără milă şi lovind în voi cu piciorul vă va arunca în prăpastia cea fără de fund! La aceste ultime cuvinte un fior rece trecu prin mulţime. Mica baroană, care aţipise toropită de căldura plăcută, furişată sub fustele ei, surâse vag. Îl cunoştea ea bine pe vicar, micuţa baroană! În ajun, cinase la ea. Îi plăcea grozav pateul de somon cu trufe iar vinul de Burgundia era băutura lui favorită. Într-adevăr, frumos bărbat, vicarul: treizeci şi cinci-patruzeci de ani, brun, cu o faţă atât de rotundă şi de rumenă încât uşor ar fi putut fi luată drept a unei slujnicuţe zdravene şi vesele de la o fermă. De altfel, om de lume, mâncău mare şi meşter la vorbă. Femeile îl adorau, micuţa baroană se prăpădea după el. Şi cât de încântător de dulce era glasul lui când îi spunea: „Ah, doamnă, cu o rochie ca asta, aţi duce în ispită şi un sfânt!” Dar drăguţul de el nu se lăsa ispitit. Se grăbea să debiteze aceleaşi galanterii şi contesei, şi marchizei, şi celorlalte preacredincioase, aşa că devenise copilul răsfăţat al acestor doamne. În fiecare joi, când cina la baroană, ea îi purta de grijă ca unei fiinţe plăpânde care ar putea răci la cel mai mic curent; căreia orice dumicat i-ar provoca negreşit o indigestie. În salon, fotoliul său era întotdeauna aşezat lângă cămin, servitorii aveau ordin să aibă grijă în mod deosebit de farfuria lui şi să-i toarne numai lui în pahar un anumit vin de Burgundia, vechi de doisprezece ani, din care sorbea închizând ochii cucernic ca şi când ar fi împărţit sfânta cuminecătură. Era atât de bun, atât de bun, vicarul! În timp ce de la înălţimea amvonului vorbea de oase care pârâie şi de braţe care sfârâie în flăcări, mica baroană, în starea de somnolenţă în care era, îl vedea la masă ştergându-şi cu beatitudine buzele şi spunându-i: „Scumpă doamnă, o supă atât de gustoasă v-ar face desigur să dobândiţi graţia lui Dumnezeu-tatăl, – dacă frumuseţea dumneavoastră nu ar fi destul pentru a vă asigura paradisul!” V Socotind că sosise clipa când putea pune capăt mâniei şi ameninţărilor, vicarul începu să plângă în hohote. Era tactica sa obişnuită. Aproape în genunchi în amvon, nu i se mai vedeau decât umerii; apoi deodată se ridică în picioare, se îndoi din mijloc şi, ca sub povara unei mari dureri, îşi şterse ochii cu un foşnet sonor de mătase scrobită, îşi aruncă braţele în aer, la dreapta, la stânga, ca un pelican rănit. Era punctul culminant, era finalul, numărul de mare succes, scena emoţionantă a deznodământului. — Plângeţi, plângeţi, lăcrima el cu glasul unui muribund, plângeţi-vă pe voi, plângeţi-mă pe mine, plângeţi-L pe Domnul… Mica baroană adormise de-a binelea, cu ochii deschişi. Căldura, tămâia, întunericul crescând o toropiseră. Se ghemuise, se retrăsese în senzaţiile voluptoase de care era cuprinsă şi pe ascuns visa lucruri foarte plăcute. Alături de ea, în capela Sfinţilor Arhangheli, era o frescă mare, reprezentând un grup de tineri frumoşi, pe jumătate goi, cu aripi în spate. Surâdeau cu un surâs de amanţi încremeniţi în timp ce aplecaţi, îngenuncheaţi, păreau în adoraţia vreunei mici baroane invizibile. Băieţi frumoşi, cu buze umede, cu pielea mătăsoasă, cu braţe muşchiuloase! Şi culmea, unul dintre ei semăna leit cu tânărul duce de P…, unul dintre bunii amici ai baroanei. Pe jumătate aţipită, ea se întreba dacă ducelui i-ar sta bine gol şi cu aripi în spate. Şi în acelaşi timp şi-l imagină pe heruvimul cel înalt şi trandafiriu din frescă purtând fracul negru al ducelui. Pe urmă visul se statornici: era chiar ducele, foarte sumar îmbrăcat, care din străfundul tenebrelor îi trimitea bezele. VI Când mica baroană se trezi, îl auzi pe vicar rostindu-şi fraza sacramentală: — Domnul să vă binecuvânteze! Rămase un moment surprinsă, crezu că vicarul îi dă binecuvântarea pentru cât mai multe sărutări din partea ducelui. Se auzi zgomotul scaunelor mişcate din loc. Pleca toată lumea; după cum prevăzuse mica baroană, vizitiul ei nu se afla încă în faţa bisericii. Hoţomanul ăsta de vicar se zorise să-şi termine predica; credincioasele fuseseră frustrate cu cel puţin douăzeci de minute de elocinţă. Şi cum mica baroană aştepta nerăbdătoare în tinda bisericii, îl văzu pe vicar care ieşea grăbit din altar. Se uita la ceas cu aerul preocupat al omului care tine să fie punctual la o întâlnire. — Ah, sunt în mare întârziere, scumpă doamnă! Ştiţi, sunt aşteptat la contesă. Are loc un concert religios, urmat de o mică gustare.

Creatie de Emile Zola CAPITOLUL I       OROLOGIUL BĂTEA DOUĂ NOAPTEA când furtuna izbucni, surprinzându-l pe Claude în faţă la Hôtel de Ville. Îndrăgostit de Parisul nocturn, artistul cutreierase Halele, uitând de oră, în noaptea fierbinte de iulie. Brusc, picăturile începură să cadă atât de mari şi de dese, încât, buimăcit, Claude o luă la fugă, alergând cu paşi mari de-a lungul cheiului din piaţa Grève. Dar, pe podul Louis-Philippe se opri, înfuriat de propriul său gâfâit; i se părea idioată această frică de apă; şi, în întunecimea adâncă, biciuit de aversa care potopea felinarele, traversă încet podul, cu braţele de-a lungul trupului. De altfel nu mai avea decât câţiva paşi de făcut. Când coti pe cheiul Bourbon în insula Saint Louis, un fulger viu lumină şirul drept şi plat al caselor vechi, aliniate în faţa Senei, de-a lungul străzii înguste. Reverberaţia incendie geamurile ferestrelor înalte fără storuri, dezvăluind ochiului măreaţa tristeţe a bătrânelor faţade, apoi detalii foarte precise: un balcon de piatră, balustrada unei terase, ghirlanda sculptată a unui fronton. Aici îşi avea pictorul atelierul: undeva, la cucurigu, în fosta casă Martoy, colţ cu strada Femme-sans-Tête. Cheiul, abia întrezărit, fusese iar înghiţit de întuneric şi un tunet asurzitor zgudui cartierul adormit. Ajuns în faţa uşii de la intrare, o uşă veche, joasă, boltită şi ghintuită, Claude, orbit de ploaie, căută soneria pe pipăite şi tresări, cuprins de o mare mirare, când dădu de un trup viu, lipit de uşă. Apoi, la lumina bruscă a unui alt fulger, zări o fată înaltă, îmbrăcată în negru, udă leoarcă şi tremurând de spaimă. Din nou se auzi un bubuit năprasnic. Amândoi tresăriră; apoi el exclamă: — Ei poftim, numai la asta nu mă aşteptam! Cine eşti? Ce vrei? Acum n-o mai vedea, o auzea numai înecându-se de plâns şi bâiguind. — Vă rog, domnule, să nu-mi faceţi vreun rău… Am luat o trăsură de la gară şi am dat peste un birjar foarte mojic, care m-a lăsat lângă intrarea asta… Să vedeţi, a deraiat un tren dinspre Nevers. Am avut patru ore întârziere şi n-am mai dat de persoana care trebuia să mă aştepte…! Dumnezeule! E pentru prima oară că vin la Paris, domnule, şi nu ştiu unde mă aflu… Un fulger orbitor îi tăie vorba şi ochii ei dilataţi examinară cu spaimă acest colţ de oraş necunoscut, apariţie violacee a unei cetăţi fantastice. Ploaia încetase. De cealaltă parte a Senei, pe cheiul Ormes, se înşiruiau case mici, cenuşii, dezvăluind, în partea de jos, lemnăria pestriţă a dughenelor, iar în partea de sus decupându-şi acoperişurile inegale; în stânga, cerul înseninat se limpezea până la ardeziile albăstrui ale acoperişului de la Hôtel de Ville, iar în dreapta până la cupola plumburie de la Saint-Paul. Dar mai ales albia râului, groapa adâncă în care Sena curgea, neagră în locul acela, de la stâlpii masivi ai podului Marie la arcadele uşoare ale noului pod Louis-Philippe, o făceau să-şi simtă respiraţia tăiată. Stranii legiuni populau apa: o flotilă adormită de bărci şi de yole, un vas-spălătorie şi o dragă, toate ancorate în port; iar dincolo, lipite de malul celălalt, şalupe pline de cărbune, şlepuri încărcate cu pietre de moară, dominate de braţul uriaş al unei macarale de fontă. Apoi totul dispăru. „Probabil e vreo stricată care a fost azvârlită în stradă şi umblă să agaţe pe cineva”, îşi zise Claude. N-avea încredere în femei: toată istoria asta cu accidentul, cu trenul care întârziase, cu birjarul grosolan, i se părea o născocire caraghioasă. Cât despre fată, îngrozită de tunet, ea se cuibărise iar în colţul uşii. — Bine, dar nu se poate să dormi aici – reluă el cu voce tare. Printre hohotele de plâns tot mai dese, ea bolborosi: — Vă rog, domnule, nu m-aţi putea conduce până la Passy? Acolo trebuie să ajung… El ridică din umeri: chiar aşa de prost îl credea? Privi maşinal către cheiul Célestins unde era o staţie de trăsuri. Nu se vedea licărind niciun felinar. „La Passy, nu zău, de ce nu la Versailles? De unde dracu să-ţi pescuiesc o birjă la ora asta şi pe o vreme ca asta?” Dar ea scoase un strigăt, orbită de un nou fulger; de rândul acesta zărise iar oraşul tragic, împroşcat parcă de sânge. Era ca un hău nesfârşit, cele două capete ale râului se pierdeau cât vedeai cu ochii în mijlocul jeraticului roşu al unui incendiu. Cele mai mărunte detalii apărură: se puteau vedea storurile trase de pe cheiul Ormes, apoi străzile Masure şi Paon-Blanc, ca două despicături ce întrerupeau linia faţadelor; lângă podul Marie ai fi puiuţ număra frunzele platanilor înalţi care alcătuiesc acolo un splendid mănunchi de verdeaţă, în timp ce, pe malul celălalt, sub podul Louis-Philippe, la Mail, edecurile, înşirate pe patru rânduri, scânteiară, împreună cu grămada de mere galbene de care erau pline ochi. Şi se mai zăriră şi pâlpâirile apei, coşul înalt al vasului-spălătorie, lanţul nemişcat al dragei, grămezile de nisip din port, chiar în faţă, o nemaipomenită harababură, un univers întreg care umplea acest spaţiu, prăpastia căscată de la un orizont la altul. Cerul se stinse, iar fluviul nu mai rostogoli decât tenebre în vuietul trăsnetului. — O, Doamne! s-a isprăvit… O, Doamne, ce mă fac? Ploaia se înteţea mânată de un vânt atât de puternic, încât mătura cheiul cu violenţa unei ecluze deschise. — Hai, lasă-mă să intru, îi zise Claude, nu mai e de stat aici. Ploaia îi pătrundea pe amândoi. La lumina slabă a unui felinar fixat la colţul străzii Femme-sans-Tête, el o vedea şiroind de apă, cu rochia lipită de piele, sub potopul care izbea uşa. Îl cuprinse mila: i se mai întâmplase ca într-o seară de furtună să adăpostească un câine cules de pe stradă! Dar îl enerva propria lui înduioşare; nu-şi aducea niciodată femei acasă, şi se purta cu ele ca un ageamiu, fiind de o timiditate crispată, pe care o ascundea sub o grosolănie de care se arăta foarte mândru; iar asta, zău că prea îl credea prost ca să-l agaţe aşa, cu aventura ei de vodevil. Totuşi, sfârşi prin a-i spune: — Gata, acum să urcăm… Ai să dormi la mine. Ea, tot mai speriată, încercă să scape. — La dumneata, vai Doamne! Nu, nu, e cu neputinţă. Vă rog, domnule, duceţi-mă până la Passy, vă rog în genunchi! Atunci el se înfurie. Ce era cu toate mofturile astea, din moment ce îi spusese c-o primeşte? Trăsese deja de două ori de şnurul soneriei. În sfârşit, uşa se deschise, şi el o împinse pe necunoscută înăuntru. — Nu, nu, domnule, când vă spun că nu… Dar un fulger o orbi din nou şi, auzind bubuitul tunetului, intră iute, înfricoşată. Uşa cea grea se închise; se afla într-un gang imens şi într-un întuneric total. — Doamnă Joseph, eu sunt – îi strigă Claude portăresei. Apoi adăugă în şoaptă, adresându-se necunoscutei: — Dă-mi mâna, trebuie să trecem prin curte. Îi dădu mâna, buimăcită, anihilată parcă, nemaiopunând nicio rezistenţă. Trecură iar prin ploaia torenţială, alergând unul lângă altul, cât puteau de iute. Era curtea unei case nobiliare: enormă, cu arcade de piatră nedesluşite în întuneric. Ajunseră apoi într-un vestibul strâmt, fără uşă; acum n-o mai ţinea de mână, şi ea îl auzi înjurând în timp ce încerca să aprindă un chibrit. Dar erau umede toate şi trebuiră să urce pe bâjbâite. — Ţine-te de balustradă şi ai grijă, treptele sunt înalte. Scara, foarte îngustă, o fostă scară de serviciu, avea trei etaje interminabile, pe care ea le urcă poticnindu-se, cu picioarele amorţite de oboseală. Apoi el îi spuse că aveau de străbătut un coridor lung; o porni în urma lui, pipăind zidurile cu mâinile, mergând la nesfârşit pe culoarul care cotea, ducând iar spre faţadă, către chei. Sus, la cucurigu, mai era o scară, dar fără balustradă; nişte trepte de lemn care trosneau şi se clătinau, înalte ca fuşteii grosolani ai unei scări de moară. Sus, palierul era atât de mic, încât se ciocni de pictor, care îşi căuta cheia. În sfârşit, el deschise uşa. — Nu intra, mai stai puţin. Altfel ai să te loveşti de toate. Ea rămase nemişcată. Gâfâia, inima îi bătea, urechile îi vâjâiau, era epuizată de acest urcuş în întuneric. I se părea că de ore în şir tot urcă, într-un asemenea labirint, un asemenea vălmăşag de etaje şi de ocolişuri, încât nu va mai izbuti niciodată să coboare. În atelier se auzeau paşi grei, mâini ce bâjbâiau şi deodată ceva se rostogoli ne jos, însoţit de o exclamaţie înăbuşită. Apoi uşa se profila în plină lumină. — Gata, intră! Ea intră şi privi, fără să distingă nimic. Unica lumânare pălea în acest pod înalt de cinci metri, plin cu o grămadă de lucruri, ale căror umbre mari se conturau ciudat pe pereţii vopsiţi în cenuşiu. Nu desluşi nimic, ridică ochii spre fereastra mare, în care ploaia bătea cu răpăitul asurzitor al unei tobe. Dar chiar în clipa aceea un fulger incendie iar cerul şi tunetul îl urmă atât de curând, încât acoperişul însuşi păru că se despică, înmărmurită, lividă, ea se lăsă să cadă pe un scaun. — Drace! şopti Claude, puţin palid şi el, ăsta n-a căzut prea departe… Am ajuns la timp, ce zici, parcă e ceva mai bine aici decât pe stradă? Se îndreptă spre uşă, o închise, răsuci de două ori cu zgomot cheia în broască, în timp ce ea îl privea încremenită. — Gata, suntem acasă! De altfel furtuna era pe sfârşite; mai răsunară nişte bubuituri îndepărtate, dar curând potopul se opri. El, cuprins acum de stinghereală, o privea pe furiş. N-o găsea rău defel; cu siguranţă era foarte tânără, de cel mult douăzeci de ani. Suficient pentru a-i stârni bănuielile, în ciuda unei îndoieli nelămurite care punea stăpânire pe el, senzaţia vagă că, poate, ea nu minţea sută la sută. În orice caz, cu toată şmecheria ei, se înşela dacă-şi închipuia că l-a tras pe sfoară. Îşi luă un aer şi mai morocănos şi spuse pe un ton puţin răstit: — Ei, ia să ne scoatem hainele astea ude şi, pe urmă, la culcare cu noi! Spaima o făcu să se ridice. Îl examinase şi ea, discret; îi apărea bărbos şi slab, cu încheieturi noduroase şi cu o expresie voluntară; purta o pălărie de pâslă neagră şi un palton cafeniu, vechi, decolorat de ploaie. După înfăţişare, părea ieşit dintr-o poveste cu bandiţi şi teama ei sporea. Şopti: — Mulţumesc, mă simt bine aşa, am să dorm îmbrăcată. — Cum, îmbrăcată, cu hainele astea ude leoarcă? Nu fi caraghioasă, te rog să te dezbraci imediat. Împinse nişte scaune, trase un paravan pe jumătate rupt. Îndărătul lui, ea zări o măsuţă de toaletă şi un pat mic de fier, a cărui cuvertură Claude începu s-o strângă. — Nu, nu, nu vă deranjaţi, domnule, vă jur că rămân aşa! Atunci el se înfurie, începu să gesticuleze, lovind cuvertura cu pumnii. — Ştii ce, ia mai lasă-mă în pace! Din moment ce-ţi dau patul meu, ce te tot vaiţi? Şi nu mai făcea pe speriata, că n-ai de ce. Eu am să dorm pe divan. Se îndreptă spre ea cu un aer ameninţător. Încremenită, crezând că voia s-o bată, fata îşi scoase tremurând pălăria. Din fustele ei şiroia pe jos apa. Claude nu înceta să bombăne. Totuşi, păru cuprins de îngrijorare, şi în cele din urmă lăsă să-i scape aşa, ca o concesie: — Să ştii că dacă ţi-e scârbă, n-am nimic împotrivă să schimb cearşafurile. Spunând acestea, le şi smulse, aruncându-le pe divan, la celălalt capăt la atelierului. Apoi scoase un rând nou dintr-un dulap şi făcu chiar el patul, cu o îndemânare de burlac obişnuit cu asemenea îndeletnicire. Grijuliu, potrivea pătura înspre perete, bătea perna, întindea cearşafurile. — Am terminat, acum hai să faci nani! Şi cum ea, mereu nemişcată, nu spunea nimic, trecându-şi degetele tremurătoare de-a lungul corsajului, fără a îndrăzni să-şi desfacă nasturii, el o închise îndărătul paravanului. „Doamne sfinte! câtă pudoare!” Apoi se culcă grăbit: întinse cearşafurile pe divan, îşi spânzură hainele de un şevalet vechi şi imediat se întinse în pat cu faţa în sus. În clipa în care voi să sufle în lumânare, se gândi că ea n-o să mai aibă lumină şi aşteptă. Mai întâi nici n-o auzi mişcându-se: probabil că rămăsese înţepenită în acelaşi loc, lipită de patul de fier. Acum percepea un foşnet uşor de rochie, mişcări lente şi înăbuşite, de parcă fata s-ar fi răzgândit de zeci de ori, pândind şi ea, îngrijorată de lumina care nu se mai stingea. În sfârşit, după destul de multă vreme, somiera scârţâi uşor şi se aşternu o tăcere deplină. — Te simţi bine, domnişoară? întrebă Claude cu o voce mult îmblânzită. Ea răspunse într-o şoaptă abia desluşită, tremurând încă de emoţie. — Da, domnule, foarte bine. — Atunci, bună seara! — Bună seara! El suflă în lumânare, şi tăcerea se lăsă iar, mai adâncă. Cu toată oboseala, pleoapele i se redeschiseră curând, insomnia îl ţinu cu ochii pironiţi asupra ferestrei. Cerul redevenise foarte limpede, descoperindu-şi stelele strălucitoare în noaptea fierbinte de iulie; în ciuda furtunii, căldura era şi acum atât de sufocantă încât, deşi cu braţele goale peste cearşaf, Claude se simţea dogorind. Fata asta îl preocupa, o luptă surdă se dădea în el, între dispreţul pe care era încântat să-l afişeze, spaima de a nu-şi încurca existenţa, cedând ispitei, şi teama de a părea ridicol dacă nu profita de ocazie; până la urmă dispreţul învinse, se socoti foarte tare, îşi imagină un complot întreg împotriva existenţei lui liniştite şi rânji mulţumit de a fi evitat ispita. Simţi că se înăbuşă şi mai mult, îşi scoase picioarele peste cearşaf, în timp ce, buimac, cuprins de somnolenţă, desprindea din adâncul scânteierii stelelor, goliciuni voluptuoase, plămădiri vii ale trupului de femeie, căruia i se închina. Apoi gândurile i se învălmăşiră tot mai tare. Ce făcea ea oare? Multă vreme o crezu adormită, pentru că nici nu i se desluşea răsuflarea; acum însă o auzea răsucindu-se în pat ca şi el, cu mii de precauţii. Cu puţina lui experienţă în materie de femei, încerca să analizeze istoria pe care ea i-o povestise, frapat acum de unele detalii mărunte, care-i stârneau nedumerirea; dar simţea că logica nu-i mai ajută, în fond la ce bun să-ţi spargi capul degeaba? Fie că spusese adevărul, fie că minţise, lui tot nu-i păsa; n-avea niciun fel de intenţie în ceea ce o privea. A doua zi urma să plece: drum bun şi la revedere, n-aveau să se mai vadă niciodată. Izbuti s-adoarmă de-abia în zori, când stelele păleau. Iar ea, îndărătul paravanului, deşi zdrobită de oboseală după călătoria făcută, nu-şi găsea locul în aşternut, chinuită de atmosfera înăbuşitoare de sub acoperişul fierbinte de tablă; acum nu se mai jena atât de tare, avu chiar o bruscă tresărire de nerăbdare nervoasă, un suspin iritat de fecioară înciudată de prezenţa bărbatului care dormea acolo, aproape de ea. Când deschise ochii a doua zi dimineaţa, Claude clipi buimac. Era foarte târziu, un val uriaş de lumină incandescentă se revărsa prin fereastra mare. Una dintre teoriile lui era că tinerii pictori, dornici să introducă lumina şi soarele în tablourile lor, trebuiau să închirieze atelierele pe care le refuzau pictorii academişti, cele pe care soarele le vizita cu flacăra vie a razelor sale. Încă somnoros, se pomeni stând pe marginea patului, cu picioarele goale. De ce naiba era culcat pe divan? Îşi plimba ochii încă grei de somn, prin cameră, când deodată zări, pe jumătate ascuns îndărătul paravanului, un maldăr de fuste. A, da, îşi amintea, fata de aseară. Trase cu urechea şi auzi o respiraţie adâncă şi regulată, tihnită, ca cea a unui copil. Bun! vasăzică dormea mai departe şi atât de liniştit, încât ar fi fost păcat s-o trezească. Era încă zăpăcit, se scărpina pe picioare, plictisit de aventura în care intra iar şi care avea să-i strice o dimineaţă de lucru. Inima lui duioasă îl indigna, cel mai bine ar fi fost s-o trezească şi s-o expedieze imediat. Totuşi îşi trase încetişor pantalonii, îşi puse papucii, călcând în vârful picioarelor. Ceasul cu cuc bătu de ora nouă şi Claude păru îngrijorat. Nicio mişcare, doar respiraţia aceea liniştită. Atunci îşi spuse că cel mai bine ar fi să-şi vadă de lucru la tabloul cel mare şi să mănânce mai târziu, când se va putea mişca în voie. Dar nu era în stare să ia o hotărâre. El care locuia într-o dezordine înfiorătoare, se simţea stingherit de maldărul de fuste de pe jos. Erau încă ude, cursese apă din ele. Tot bombănind, le adună una câte una şi le întinse pe scaune, la soare. Inadmisibil să zvârli totul aşa, la întâmplare! N-or să se usuce cât e lumea, şi fata n-o să mai plece niciodată! Sucea şi răsucea neîndemânatic aceste nimicuri femeieşti, se încurca în corsajul de lână neagra, căuta în patru labe ciorapii căzuţi îndărătul unei pânze vechi. Erau nişte ciorapi gri închis, lungi şi fini din fir de Scoţia; îi privi cu luare aminte înainte de a-i atârna: apa scursă din poalele rochiei îi udase şi pe ei; îi întinse, îi frecă cu mâinile lui calde, pentru a o expedia cât mai repede. Din clipa în care se trezise, Claude simţise îndemnul să privească îndărătul paravanului. Această curiozitate, pe care o socotea stupidă, îi sporea proasta dispoziţie. În sfârşit, când ridicând din umeri, după cum îi era obiceiul, se pregătea să-şi ia pensulele, o auzi bolborosind ceva şi răsucindu-se între cearşafuri; apoi, din nou, percepu respiraţia uşoară; nu se mai putu abţine, îşi lăsă pensulele şi privi după paravan. Dar ceea ce zări îl pironi locului, grav şi extaziat; şopti: — Ei, fir-ar să fie… ei, fir-ar să fie! În căldura ca de seră care intra pe fereastră, tânăra fată se dezvelise; şi, doborâtă după atâtea nopţi albe, dormea, scăldată în lumină, atât de senină, încât nici cel mai mic freamăt nu-i tulbura goliciunea castă. În agitaţia care-i precedase somnul, nasturii de la bretelele cămăşii se desfăcuseră şi toată mâneca stângă alunecase, descoperindu-i pieptul. Avea o carne aurie, delicată ca mătasea, adevărată primăvară a trupului, doi sâni mici, pietroşi, umflaţi de sevă, în vârful cărora se vedeau doi trandafiri palizi. Îşi trecuse braţul drept pe sub ceafă, capul adormit zăcea pe pernă, sânii cuminţi păreau că se oferă într-o încântătoare atitudine de dăruire, în timp ce părul negru revărsat o învăluia într-o mantie întunecoasă. — Ei fir-ar să fie. Ce frumoasă e! Chiar aşa, dar exact aşa, şi aproape în aceeaşi poziţie, îşi imaginase el femeia pe care zadarnic o căutase pentru tabloul lui! Puţin cam subţire, firavă ca o copilă încă, dar atât de suplă, de o prospeţime atât de tinerească! Şi în plus, nişte sâni gata formaţi. Unde naiba şi-i ascunsese în ajun de nu-i zărise? Ce descoperire formidabilă! Claude alergă tiptil să-şi ia cutia cu pasteluri şi o foaie mare de hârtie. Apoi, ghemuit pe marginea unui scăunel, şi ţinând hârtia pe genunchi. Începu să deseneze, cu un aer profund fericit. Toată tulburarea, toată curiozitatea trupească, toată dorinţa lui înfrântă se converteau în încântarea artistului, în entuziasmul său pentru tonurile frumoase şi muşchii armonios îmbinaţi. Uitase de tânăra fată, era încântat de zăpada sânilor care lumina umerii în tonuri ambrate, delicate. O modestie anxioasă îl cuprindea în faţa naturii; se făcea mic, redevenea un băieţel cuminte, atent şi respectuos. Se scurse astfel aproape un sfert de oră; din când în când se oprea şi clipea din ochi. Dar de teamă ca ea să nu mişte. Îşi relua repede lucrul, ţinându-şi răsuflarea, ca nu cumva s-o trezească. Totuşi, deşi era atât de cufundat în munca lui, raţionamente vagi începură să-l agite. Cine să fie? Categoric nu o stricată cum crezuse la început, căci prea era proaspătă. Dar oare de ce-i spusese a poveste atât de neverosimilă? Şi el îşi imagina altele posibile: o novice picată la Paris cu un amant care o părăsise; sau vreo mic-burgheză pe care o prietenă o convinsese să facă o escapadă la Paris şi care acum nu mai îndrăznea să se întoarcă acasă; sau alte drame mai complicate, tot felul de perversiuni candide şi extraordinare, lucruri înfricoşătoare pe care nu le va cunoaşte niciodată. Aceste ipoteze îi sporeau incertitudinea. Începu să-i schiţeze chipul, studiindu-l cu multă grijă. Partea de sus era de o mare blândeţe, fruntea limpede, netedă ca luciul unei oglinzi, nasul mic, cu nări fine şi nervoase; sub pleoape simţeai zâmbetul ochilor, un zâmbet care probabil îi lumina întreg obrazul. Partea de jos a feţei strica însă această strălucire duioasă: maxilarul era proeminent, buzele foarte groase şi sângerii lăsau să se vadă dinţii puternici şi albi. Era ca o izbucnire pătimaşă a pubertăţii tumultuoase şi inconştiente din aceste trăsături, ce se topeau într-o delicateţe copilărească. Deodată, un freamăt străbătu, asemeni moarului, pielea satinată. Poate că, în sfârşit, simţise privirea pătrunzătoare a bărbatului care o cerceta astfel. Deschise ochii mari şi scoase un strigăt. — Vai Doamne! Stupoarea o paraliza, locul necunoscut în care se afla, băiatul acesta fără haină, numai în cămaşă, îngenuncheat în faţa ei şi sorbind-o din ochi. Apoi, înnebunită, trase dintr-odată cuvertura şi o strânse cu amândouă braţele peste piept, cu sângele biciuit de o asemenea spaimă şi pudoare, încât roşeaţa arzătoare a obrajilor i se revărsă până în vârful sinilor ca un val trandafiriu. — Ei, ce s-a întâmplat? strigă Claude, nemulţumit, ridicând creionul de pe hârtie, ce te-a apucat? Cu cearşaful strâns în jurul gâtului, ghemuită, chircită, abia zărindu-se din fundul patului, ea nu mai scotea o vorbă şi nici nu mai mişca. — Doar n-am să te mănânc… Ia hai, fii drăguţă, mai stai puţin aşa… Un nou val de căldură îi înroşi urechile. Sfârşi prin a îngăima: — A, nu… nu… domnule! Atunci el se supără de-a binelea; îl apucau deseori asemenea explozii de mânie. Încăpăţinarea ei i se părea stupidă. — La ascultă, ce importanţă are? Ce mare nenorocire dacă am să ştiu cum arăţi dezbrăcată?… Am mai văzut eu şi altele. Atunci, ea izbucni în hohote de plâns şi el se înfurie peste măsură, deznădăjduit, scos din fire în faţa schiţei, ia gândul că nu va isprăvi şi că mironosiţa asta îl împiedica să obţină un studiu bun pentru tabloul lui. — Vasăzică nu vrei? Asta e prostie curată? Ia spune, drept cine mă iei?… Nici nu m-am atins de tine! Dacă m-aş fi gândit la prostii, aş fi avut o ocazie destul de bună astă-noapte, ce zici? Află drăguţă, că puţin îmi pasă de toate astea! Chiar dacă mi-ai arăta totul… Şi să ştii că nu-i deloc frumos să-mi refuzi acest serviciu, pentru că la urma urmei te-am cules de pe drumuri, ai dormit în patul meu. Ea plângea şi mai tare, cu capul în pernă. — Îţi dau cuvântul meu că am nevoie, altfel nu te-aş mai sâcâi. Potopul acesta de lacrimi îi uimea, i se făcu ruşine de propria-i asprime şi tăcu, jenat, lăsând-o să se potolească un pic; apoi reluă, cu o voce foarte blândă: — Bine, dacă te necăjeşte aşa de tare, hai să nu mai vorbim despre asta… Numai că… dacă ai şti… Am în tabloul ăsta un personaj care nu-mi iese deloc şi tu ai fi atât de potrivită! Eu, când e vorba de afurisita asta de pictură, aş fi în stare să omor pe mama şi pe tata… Asta e… Iartă-mă… Ascultă, dacă ai fi drăguţă, m-ai lăsa câteva minute doar. Stai, linişteşte-te, nu vreau bustul, nu-ţi cer bustul! Capul, doar capul! Măcar de-aş putea isprăvi capul… Hai, fii drăguţă, potriveşte-ţi iar braţul ca înainte şi-ţi voi fi recunoscător pentru tot restul zilelor mele! Acum o implora, îşi agita rugător creionul, mânat de emoţia dorinţei lui puternice de artist. De altfel nici nu se mişcase, ghemuit pe scăunelul scund, departe de ea. Atunci ea prinse curaj, îşi descoperi chipul înseninat. Ce putea să facă? Era la cheremul lui şi el avea un aer atât de nefericit! Totuşi mai avu o ezitare, o ultimă tresărire de sfială. Şi încetişor, fără a spune un cuvânt, îşi scoase braţul gol, îl strecură din nou sub cap, având grijă să-şi ţină, cu mâna cealaltă pe care o ascundea, cuvertura strânsă bine în jurul gâtului. — Vai, ce bună eşti!… Am să mă grăbesc, îţi dau drumul imediat. Aplecat asupra desenului, nu-i mai arunca decât priviri atente de pictor, pentru care femeia a dispărut şi care nu mai vede decât modelul. La început ea se îmbujorase iar, gândul la braţul gol, la acel puţin din ea însăşi pe care cu ingenuitate l-ar fi arătat la un bal, aici o umplea de jenă. Dar băiatul i se păru atât de rezonabil, încât se linişti, obrajii i se răcoriră, gura i se destinse într-un surâs vag de încredere. Acum, îl studia şi ea, printre pleoapele întredeschise. Cum o mai îngrozise, încă din ajun, cu capul lui mare, cu barba aşa de deasă, cu gesturile repezite! De fapt nu era urât, în adâncul ochilor lui căprui se citea o imensă duioşie, iar nasul, surprinzător ca formă, un nas delicat de femeie, se pierdea în firele zburlite din jurul gurii. Un tremur uşor, ca o nelinişte nervoasă îl agita, o pasiune neostoită parcă însufleţea creionul din mâna lui cu degete subţiri, mână care o emoţiona fără să ştie de ce. Nu se putea să fie un om rău, n-avea, probabil, decât sălbăticia timidului. Toate acestea ea nu le analiza conştient, dar le intuia, sfârşind prin a se simţi Ia largul ei acolo, ca în casa unui prieten. Deşi, ce-i drept, atelierul continua să o intimideze puţin. Îl examina cu priviri îngrijorate, puţin descumpănită de atâta dezordine şi delăsare. În faţa sobei se îngrămădea şi acum cenuşa din iarna trecută. În afară de pat, o măsuţă de toaletă şi de divan, nu mai erau alte mobile decât un dulap vechi şi prăpădit din stejar şi o masă mare de brad încărcată de pensule, culori, farfurii murdare, o lampă de spirt, şi pe ea o cratiţă în care fusese fidea. Printre şevaleturi şchioape, nişte scaune desfundate. Lângă divan, lumânarea din ajun zăcea într-un colţ pe parchetul care probabil se mătura o dată pe lună; doar ceasul cu cuc, un ceas imens, pictat cu flori roşii, i se păru curat şi vesel, cu tic-tacul lui sonor. Dar ceea ce o înspăimânta mai ales erau schiţele atârnate de pereţi, fără rame, un şuvoi gros de schiţe care cobora până la pământ, unde se îngrămădea într-un fel de talmeş-balmeş. Nu văzuse niciodată o pictură atât de fioroasă, de aspră şi stridentă, în tonuri de o violenţă care o izbea ca înjurătura unui birjar, proferată în faţa uşii vreunui han. Îşi lăsase ochii în jos, atrasă totuşi de un tablou întors, tabloul mare la care lucra pictorul, şi pe care în fiecare seară îl întorcea cu faţa la perete, pentru a-l putea aprecia mai bine dimineaţa, în ineditul primei priviri. Ce putea să ascundă oare acest tablou, de nici nu îndrăznea să-l arate? Iar prin camera spaţioasă plutea, desprinzându-se din geamuri şi neîmblânzit de niciun stor, curgând ca aurul lichid peste toate aceste mobile stricate a căror mizerie nepăsătoare o sublinia, un val de soare fierbinte. După un timp, lui Claude tăcerea începu să i se pară apăsătoare. Din dorinţa de a fi politicos şi mai ales ca s-o distragă de la poză, se gândi să-i spună ceva, indiferent ce. Dar oricât de mult căută, nu găsi altceva decât: — Cum te cheamă? Ea deschise ochii, pe care-i ţinuse până atunci închişi, ca şi cum i se făcuse din nou somn. — Christine. Păru mirat: nici el nu-şi spusese numele. Stăteau aşa din ajun, unul lângă altul, fără să se cunoască. — Pe mine mă cheamă Claude. Privind-o în clipa aceea, o văzu izbucnind într-un râs vesel. Era izbucnirea jucăuşă a unei fete încă fetiţă. I se părea caraghios acest schimb tardiv de nume. Pe urmă o altă idee păru s-o înveselească: — La te uită! Claude şi Christine, amândouă încep cu aceeaşi literă. Din nou se aşternu tăcerea. El clipea, cu gândul aiurea, simţind că şi-a epuizat toată fantezia verbală. Dar fata i se păru nerăbdătoare, şi de teamă să nu se mişte, reluă la întâmplare, doar ca să-i reţină atenţia: — E cam cald. De data aceasta, ea fu gata să pufnească în râs; era veselă din fire şi veselia îi revenea şi izbucnea în mod spontan, acum că începuse să se liniştească. Din pricina zăpuşelii, se simţea în pat ca într-o baie, cu pielea jilavă şi palidă, în culoarea lăptoasă a cameliilor. — Da, e cam cald, răspunse ea foarte serioasă, în timp ce ochii i se înveseleau. Claude conchise atunci cu aerul lui bonom: — E din cauza soarelui ăstuia. Ei, dar nu-i nimic, îţi face bine să simţi soarele pe piele… Zău că azi noapte, acolo, în faţa uşii, ne-ar fi prins tare bine. Amândoi izbucniră în râs şi el, încântat că găsise în sfârşit un subiect de conversaţie, îi puse întrebări despre păţania ei, fără curiozitate şi de fapt sinchisindu-se foarte puţin de purul adevăr, animat numai de dorinţa de a prelungi şedinţa. Christine îi povesti simplu, în câteva cuvinte, cum se petrecuseră lucrurile. În dimineaţa precedentă plecase de la Clermont, pentru a veni la Paris, unde urma să se angajeze ca domnişoară de companie la văduva unui general, doamna Vanzade, o bătrâna foarte bogată care locuia la Passy. În mod normal trenul sosea la ora nouă şi zece, şi totul era aranjat: o cameristă urma s-o aştepte, se înţeleseseră chiar prin corespondenţă asupra unui semn de recunoaştere – o pană cenuşie la pălăria ei neagră. Dar iată că puţin mai sus de Nevers, trenul dăduse peste un marfar care deraiase şi ale cărui vagoane sfărâmate împiedicau trecerea. Din clipa aceea încurcăturile şi întârzierile se ţinuseră lanţ: mai întâi călătorii aşteptaseră la nesfârşit în vagoanele oprite, apoi fuseseră obligaţi să coboare şi, lăsându-şi acolo bagajele, făcuseră trei kilometri pe jos până să ajungă la o staţie unde se hotărâse formarea unui tren de salvare. Se pierduseră două ore, se mai pierdură apoi alte două din pricina perturbaţiei produse de accident pe toată linia, astfel încât intraseră în gară cu patru ore întârziere, de-abia la ora unu noaptea. — Ce ghinion! o întrerupse Claude, la fel de neîncrezător şi totuşi puţin impresionat, surprins de felul simplu în care se puteau explica toate complicaţiile iscate de această întâmplare. Şi, desigur, n-ai mai găsit pe nimeni în gară? Evident, Christine n-o mai găsise pe camerista doamnei Vanzade care fără îndoială se plictisise s-o mai aştepte. Acum descria agitaţia care o cuprinsese în gara Lyon, această hală mare, necunoscută, neagră, goală şi curând pustie la acea oră târzie din noapte. La început nu îndrăznise să ia o trăsură şi se tot plimbase cu geanta ei mică, sperând că va veni cineva. Apoi se hotărâse, dar era târziu şi nu mai rămăsese acolo decât un birjar foarte murdar, duhnind a vin, care îi tot dădea târcoale, oferindu-şi serviciile cam în doi peri. — Da, unul dintre ăia: azi aici, mâine colea, reluă Claude, interesat acum, de parcă ar fi asistat la plăsmuirea unui basm. Şi te-ai urcat în birja lui?

Fecunditate de Emile Zola În dimineaţa aceea, în micul pavilion de la marginea pădurii, unde se instalaseră de trei săptămâni, Mathieu se grăbea să ia din Janville trenul de la ora şapte, care-l aducea în fiecare zi înapoi la Paris. Se şi făcuse ora şase şi jumătate şi mai erau doi kilometri de la pavilion până la Janville. Apoi, după cele trei sferturi de oră de drum, mai trebuiau alte trei sferturi ca să meargă de la Gara de Nord în bulevardul Grenelle; aşa că nu ajungea la biroul său de la uzină decât pe la opt şi jumătate. Îşi îmbrăţişase copiii, din fericire adormiţi; fiindcă nu l-ar mai fi lăsat să plece, i s-ar fi prins de gât cu mânuşiţele, râzând şi sărutându-l. Şi, când intră în grabă în dormitor, o găsi pe Marianne, nevastă-sa, încă în pat, însă trează, pe jumătate ridicată. Trăsese tocmai perdeaua şi întreaga strălucire a dimineţii de mai năvălise, scăldând-o într-un val de soare vesel, în sănătoasa şi proaspăta frumuseţe a celor douăzeci şi patru de ani ai ei. El, mai vârstnic cu trei ani, o adora. — Ştii, draga mea, mă grăbesc, mi-e frică să nu scap trenul… Vezi ce poţi face, mai ai un franc şi cincizeci de bani, nu-i aşa? Ea începu să râdă, încântătoare, cu braţele-i goale şi cu minunatu-i păr negru despletit. Veşnica strâmtorare în care se zbătea tânăra lor căsnicie nu-i tulbura curajul şi voia bună; se căsătoriseră, ea la şaptesprezece ani, el, la douăzeci, şi erau împovăraţi, încă de pe-acum, cu patru copii. — Deoarece azi e sfârşitul lunii şi iei leafa diseară… Am să plătesc mâine micile datorii la Janville. Numai soţii Lepailleur, de la care cumpăr lapte şi ouă, mă indispun, fiindcă mereu îşi închipuie că vrem să-i furăm… Un franc şi cincizeci de bani, iubitule! Putem face un chef! Ea râdea mereu şi-i întindea braţele pietroase şi albe să-şi ia rămas bun, ca în fiecare dimineaţă. — Hai, du-te repede, dacă te grăbeşti… Astă-seară o să vin să te aştept la podeţ. — Nu, nu, vreau să te culci! Ştii bine că şi astăzi; chiar dacă nu scap trenul de unsprezece fără un sfert, tot nu sosesc la Janville decât la unsprezece şi jumătate… O, ce zi! A trebuit să promit soţilor Morange că iau masa cu ei la prânz, iar diseară Beauchêne a invitat un client, o cină de afaceri, la care trebuie să iau parte… Culcă-te şi fă nani până mă întorc. Ea dădu drăgălaş din cap, fără să promită nimic. — Şi nu uita, continuă ea, să treci pe la proprietar şi să-i spui că plouă în odaia copiilor. Acest Séguin du Hordel, putred de bogat, e drept că ne închiriază magherniţa lui numai cu şase sute de franci, dar pentru asta nu trebuie să ne lăsăm udaţi ca pe drumul mare. — Bine că mi-ai adus aminte! Era să uit… Am să trec pe la el, îţi făgăduiesc. Dar, la rândul lui, o luase în braţe şi despărţirea se prelungea; nu se mai îndura să plece. Ea izbucnise în râs şi-l săruta zgomotos, cu sete. Între ei era o dragoste sănătoasă, bucuria unei uniri totale şi adânci, de-a nu fi decât un trup şi un suflet. — Pleacă, pleacă, scumpule… A! nu uita să-i spui Constancei că, înainte de-a se duce la ţară, trebuie să vină să petreacă o duminică la noi, cu Maurice. — Da, da, am să-i spun… La revedere, pe diseară, scumpo. Se întoarse, o strânse din nou puternic în braţe, o sărută lung pe buze, sărutare pe care ea i-o înapoie din toată inima, şi plecă. De obicei, sosind la Gara de Nord, lua omnibuzul. Dar, în zilele când nu avea decât un franc şi cincizeci de bani în casă, făcea voiniceşte drumul pe jos. Era un drum foarte frumos de altfel: strada Lafayette, Opera, marile bulevarde, strada Regală, apoi, după Piaţa Concordiei, aleea Reginei, podul Alma şi cheiul d’Orsay. Uzina Beauchêne se întindea chiar la capătul cheiului d’Orsay, între strada Federaţiei şi bulevardul Grenelle. Se afla acolo un teren întins în formă de echer, unui din vârfurile căruia pe chei era ocupat de-o frumoasă casă de locuit, un palat de cărămizi roşii încadrate de piatră albă, pe care o zidise Leon Beauchêne, tatăl lui Alexandre, actualul patron. Din balcoane se zăreau, dincolo de Sena, pe coline, prin verdeaţă, casele înalte din Passy; iar pe dreapta se ridicau cele două turnuleţe ale palatului Trocadero. Alături se mai vedeau încă, de-a lungul străzii Federaţiei, o grădină şi o căsuţă, vechea locuinţă modestă a lui Leon Beauchêne, de pe timpul eroic de muncă înverşunată când îşi înfiripa averea. Apoi clădirile, hangarele uzinei, o îngrămădire de construcţii cenuşii, deasupra cărora se ridicau două coşuri imense, ocupau partea din fund a terenului, precum şi partea dinspre bulevardul Grenelle, închisă de-un zid înalt fără ferestre. Această foarte importantă firmă de mecanici-constructori, bine cunoscută, fabrica mai ales maşini agricole, de la maşinile cele mai puternice până la uneltele ingenioase şi delicate care cer o atenţie deosebită spre a fi perfecte. Şi, în afară de cele câteva sute de bărbaţi folosiţi zilnic, mai era acolo şi un atelier cu vreo cincizeci de femei, care lucrau la polisaj şi la lustruit. Intrarea în ateliere şi birouri se făcea prin strada Federaţiei, o poartă largă, de unde se zărea curtea enormă, cu pavajul ei veşnic negru, pe care-l brăzdau adeseori scurgeri de apă aburindă. Un praf gros se ridica din coşurile înalte, aburi ţâşneau şuierând din acoperişuri, în timp ce o trepidaţie surdă, care făcea ea pământul să tremure, vădea zbuciumul lăuntric, mugetul continuu al muncii. Era ora opt şi treizeci şi cinci la ceasul cel mare al clădirii centrale când Mathieu traversă curtea, ca să ajungă în biroul său de desenator-şef. De opt ani era la uzină, unde începuse, la vârsta de nouăsprezece ani, după strălucite studii speciale, ca ajutor de desenator, plătit cu o sută de franci pe lună. Tatăl său, Pierre Froment, care avusese de la soţia sa, Marie, patru fii, pe Jean, cel mai mare dintre ei, apoi pe Mathieu, pe. Marc şi pe Luc, deşi îi lăsase în voie să-şi urmeze vocaţia, îşi dăduse totuşi osteneala ca fiecare să se aleagă eu câte-un meşteşug. Leon Beauchêne, întemeietorul uzinei, murise de un an, iar fiul lui, Alexandre, îi luase locul şi tocmai se însurase cu Constance Meunier, fiica unui foarte bogat fabricant de tapete din Marais, la data când Mathieu intră în serviciul firmei, sub ordinele acestui patron tânăr, care era numai cu cinci ani mai mare ca el. Şi aici a cunoscut-o pe Marianne, pe atunci în vârstă de şaisprezece ani, o verişoară săracă a lui Alexandre, cu care se căsători în anul următor. Încă de la vârsta de doisprezece ani, Marianne rămăsese în seama unchiului ei, Leon Beauchêne. Un frate al acestuia, Felix Beauchêne, un zăpăcit, după nenumărate insuccese, obsedat de nevoia de aventuri, plecase cu nevasta şi fiica să-şi încerce norocul în Algeria; şi, de data aceasta, ferma întemeiată de el acolo prospera, când, în urma unei neaşteptate reînvieri a tâlhăriilor, tatăl şi mama au fost masacraţi, clădirile distruse, astfel că fetiţa, scăpată ca prin minune, nu găsi alt adăpost decât în casa unchiului, care se arătă foarte bun faţă de ea, timp de doi ani, cât mai trăi. Dar mai erau aici şi Alexandre, un tovarăş cam greu de mulţumit, şi, mai ales, soră-sa cea mică, Sérafine, o fată trupeşă, smintită şi rea, care părăsi din fericire casa aproape imediat, la optsprezece ani, în urma unui scandal groaznic, fugind cu un oarecare baron de Lowicz, baron autentic, escroc şi falsificator, cu care au trebuit s-o mărite, dându-i trei sute de mii de franci. Apoi, când, după moartea tatălui său, Alexandre începu şi el să se gândească la însurătoare, fiind silit s-o ia în căsătorie, pentru banii ei, pe Constance, care-i aducea o zestre de-o jumătate de milion, Marianne se simţi mai străină, mai izolată încă, alături de noua-i verişoară, slabă, uscată, autoritară, stăpână absolută în gospodărie. Mathieu era acolo, şi câteva luni au fost de ajuns: o dragoste frumoasă, sănătoasă şi trainică se înfiripă între cei doi tineri, nu dragostea-fulger care aruncă pe îndrăgostiţi unul în braţele celuilalt, ci stima, duioşia, încrederea, mutuala siguranţă a fericirii în reciproca dăruire ce face căsătoria de nedesfăcut. Şi amândoi au fost încântaţi că se căsătoresc fără un ban, că nu aduc drept zestre decât inima lor mare, pentru totdeauna. Mathieu primi o leafă de două mii patru sute de franci, iar Alexandre, vărul lui prin alianţă, îl lăsă pur şi simplu să spere o asociaţie posibilă, într-un viitor îndepărtat. De altfel, puţin câte puţin, Mathieu Froment avea să devină de neînlocuit. Tânărul stăpân al uzinei, Alexandre Beauchêne, tocmai trecuse printr-o criză îngrijorătoare. Zestrea pe care tatăl său o scosese din casă ca s-o mărite pe Sérafine, cum şi alte cheltuieli mari făcute din pricina acestei fiice răzvrătite şi vicioase, îl siliseră să-şi micşoreze pentru câtva timp fondul de rulment. Apoi, a doua zi după moartea lui, se constată că nu avusese grijă, lucru destui de des întâlnit, să lase vreun testament; aşa că Sérafine se pusese cu înverşunare de-a curmezişul intereselor fratelui său, cerându-şi partea şi voind să-l forţeze să vândă uzina. Toată averea se aflase astfel pe punctul de-a fi ciopârţită, iar uzina împărţită în bucăţele, nimicită. Beauchêne tremura încă de groază şi mânie, fericit că reuşise, în cele din urmă, să-şi despăgubească sora, plătindu-i partea, cu dărnicie, în bani. Dar rana făcută rămânea deschisă şi, numai ca s-o astupe, se însurase cu jumătatea de milion ce i-o aducea Constance, fată urâtă – a cărei posesiune, bărbatul frumos şi amator de femei o socotea amară – şi atât de uscată şi slabă încât el însuşi o numea „osul acesta” înainte de-a consimţi s-o ia de nevastă. În cinci sau şase ani totul se îndreptă, afacerile uzinei se dublară, o eră de prosperitate începu. Şi Mathieu, care devenise unul dintre colaboratorii cei mai activi şi mai necesari, ocupa acum postul de desenator-şef, cu o leafă de patru mii două sute de franci. Morange, şeful contabil, al cărui birou era alături, ridică ochii îndată ce auzi că tânărul se aşază în faţa mesei lui de desen. — Ascultă, dragul meu Froment, nu uita că prânzeşti la noi. — Da, da, scumpe Morange, fii fără grijă. Vin să te iau la amiază. Şi Mathieu începu să-şi revadă cu grijă schiţa unei batoze cu aburi, o invenţie a lui, de-o perfectă simplitate şi de-o putere considerabilă, la care lucra de mult timp şi pe care un mare proprietar din Beauce, domnul Firon-Badinier, trebuia să vină s-o vadă în după-amiaza aceea. În acel moment, uşa cabinetului patronului se deschise însă brusc şi Beauchêne apăru. Înalt, cu faţa îmbujorată, cu nasul mare, cu buzele groase, cu ochii negri şi bulbucaţi, cu o barbă mare, neagră bine îngrijită şi cu părul pieptănat în bucle încât să-i ascundă, la numai treizeci şi doi de ani, un pronunţat început de chelie, încă de dimineaţă, în redingotă, îşi fuma trabucul, şi glasu-i puternic, veselia lui neastâmpărată, activitatea-i febrilă vădea sănătatea încă robustă a unui iubitor de plăceri egoist, pentru care banii, capitalul înmulţit prin munca altora, însemnau singura putere suverană. — Ah, ah, e gata, nu-i aşa?… Domnul Firon-Badinier mi-a scris iar că va fi aici la ora trei. Şi ştii că diseară te iau la restaurant cu el; fiindcă pe oameni ca aceştia nu-i hotărăşti să facă o comandă decât dându-le să bea vin bun… Aici, Constance se supără, de aceea prefer să-i poftesc în oraş… I-ai spus Mariannei? — Desigur. Ştie că nu mă voi înapoia decât cu trenul de unsprezece fără un sfert. Beauchêne se trânti pe-un scaun. — Ah, dragul meu, sunt mort de oboseală! Aseară am cinat în oraş şi m-am culcat abia la ora unu. Şi ce de lucru mă aştepta aici, în dimineaţa asta! Trebuie să ai o sănătate de fier. Până acum se arătase un muncitor neobosit, înzestrat într-adevăr cu o rezistenţă şi cu o energie extraordinare, în afară de aceste calităţi, dăduse dovadă de-un constant talent de a descoperi afacerile bune. Venea cel dintâi la uzină, nescăpându-i nimic din vedere, prevăzând totul, umplând-o cu zelul şi prudenţa lui activă şi dublând, astfel, în fiecare an, cifra de afaceri. De câtva timp, însă, oboseala îşi lăsa tot mai mult urmele pe chipul său. Petrecuse întotdeauna după pofta inimii, acordând un loc important, în viaţa lui de muncă, desfătărilor mărturisite şi nemărturisite. Acum escapadele, cum le numea, îl doborau. Se uită la Mathieu. — Arăţi foarte bine. Cum faci că nu pari niciodată obosit? Într-adevăr, Mathieu, stând în picioare în faţa mesei de desen, părea înzestrat cu o sănătate deplină, ca un stejar tânăr: vânjos, zvelt şi brun, avea fruntea familiei Froment, largă şi înaltă, în formă de turn. Părul des îl purta tăiat scurt, barba ascuţită şi puţin încreţită. Dar ceea ce ieşea mai mult în relief pe chipul său erau ochii, adânci şi limpezi, totodată vii şi gânditori, aproape mereu surâzători. Era totodată un gânditor, un om chibzuit şi de acţiune, foarte simplu în comportare, foarte vesel şi foarte bun. — Oh! eu, răspunse el râzând, sunt cuminte. Beauchêne protestă însă. — A! nu, nu dumneata eşti cuminte! Nu e cuminte cineva când are patru copii la douăzeci şi şapte de ani. Şi încă de la început doi gemeni: pe Blaise şi Denise! După aceea pe Ambroise şi apoi pe micuţa Rose! Fără s-o mai punem la socoteală pe cealaltă fetiţă, pe care aţi pierdut-o la naştere, înaintea acesteia. Cu totul ar fi cinci, nenorocitule!… Nu, nu! eu sunt cuminte, eu care n-am decât unul şi care ştiu să mă opresc la timp, ca un om înţelept şi prudent! Acestea erau obişnuitele glume, prin care se strecura o adevărată indignare, pe care nu se sfia s-o manifeste faţă de tânăra pereche ce nu se gândea la ziua de mâine, precum şi faţă de vădita fecunditate a verişoarei sale, Marianne, pe care-o proclama scandaloasă. Obişnuit cu aceste atacuri, ce-l lăsau pe de-a-ntregul senin, Mathieu continua să râdă, fără să răspundă măcar, când intră un lucrător, moş Moineaud, cum i se spunea la uzină, cu toate că avea numai patruzeci şi trei de ani, scurt, îndesat, cu un cap rotund, un gât de taur, faţa şi mâinile brăzdate după mai bine de-un sfert de veac de muncă. Era mecanic-ajustor şi venea să-i anunţe patronului greutăţile întâmpinate la montarea unei maşini. Dar acesta, în pornirea de care era cuprins împotriva familiilor destul de numeroase, nu-i lăsă timp să se explice. — Şi dumneata, moş Moineaud, câţi copii ai? — Şapte, domnule Beauchêne, răspunse lucrătorul puţin nedumerit. Şi-am mai pierdut trei. — Atunci cu asta ar fi zece. Ei bine! halal să-ţi fie, cum vrei să nu crăpaţi de foame? Moineaud, cu firea lui de lucrător parizian, neprevăzător şi vesel, care nu avea altă bucurie decât să facă dragoste cu nevastă-sa după ce băuse un păhărel, începu şi el să râdă. Micuţii creşteau fără ca el barem să observe, şi chiar îi iubea, până nu-şi luau zborul din cuib. Şi apoi lucrau şi ei, mai aduceau şi ei un ban acasă. Dar preferă să se scuze cu o glumă, pe care o găsea altminteri foarte adevărată: — Păi, domnule Beauchêne, nu-i fac eu, îi face nevastă-mea. Tustrei se înveseliră, şi lucrătorul, arătând în sfârşit necazul ce i se ivise, ceilalţi doi îl urmară ca să-şi dea seama despre ce anume era vorba. Erau pe punctul să intre într-un gang, când patronul, văzând deschisă uşa dinspre atelierul femeilor, hotărî să treacă prin el şi să arunce înăuntru o privire, ca de obicei. Era o sală mare şi lungă, unde lustruitoarele, în bluze de serj negru, aşezate pe două rânduri în faţa unor măsuţe, frecau piesele şi le dădeau la tocilă. Aproape toate erau tinere, unele drăguţe, majoritatea cu un chip obişnuit şi vulgar. Şi un miros animalic se amesteca cu acela de uleiuri râncede. În timpul lucrului tăcerea trebuia să fie absolută. Toate flecăreau. Dar cum aflară că vine stăpânul, vocile amuţiră de îndată. Numai una, care era cu capul întors şi nu prinsese de veste, continua furioasă să se certe cu alta. Erau tocmai cele două surori, fiicele lui moş Moineaud: Euphrasie, cea mai mică – aceea care ţipa – o fată slăbuţă de şaptesprezece ani, cu părul castaniu-deschis, cu faţa prelungă, uscată şi ascuţită, urâţică, şi cu un aer răutăcios; şi cea mai mare, Norine, abia de nouăsprezece ani, o fată drăguţă, tot blondă, dar cu pielea ca laptele, grăsuţă, robustă, cu umeri, braţe şi coapse puternice, o figură luminoasă, cu părul zbârlit şi ochii negri, cu toată prospeţimea acelor mutrişoare pariziene în care străluceşte o frumuseţe de drac. Norine, cu un gând ascuns, o lăsă pe Euphrasie, cu care se găsea veşnic în ceartă, să-şi continue flecăreala, fericită că patronul are s-o prindă vorbind. Beauchêne trebui să intervină. El se arăta, de obicei, foarte sever în atelierul femeilor, fără niciun fel de îngăduinţă, fiind până în acea zi de părere că un patron pierde orice prestigiu când uită cine e, şi râde, vorbind cu lucrătoarele lui. Într-adevăr, cu toate neînfrânatele lui pofte de mascul, de care se spunea că dă dovadă în târg, nu se auzise nici cea mai mică poveste despre el şi lucrătoarele sale; nu se atinsese încă de niciuna. — Ei bine! domnişoară Euphrasie, ai de gând să taci? E-o necuviinţă… Vei plăti un franc amendă şi, dacă mai aud o singură vorbă, te dau afară pe opt zile. Surprinsă, fata se întorsese. Înăbuşindu-şi mânia, îi aruncă o privire fioroasă soră-sii, care ar fi putut prea bine să-i dea de veste. Aceasta continua să zâmbească, însă, cu aerul ei discret de fată frumoasă şi cu vino-ncoa’, privindu-şi stăpânul drept în faţă, ca şi cum ar fi fost sigură că nu mai avea de ce să-i fie frică. Ochii lor se întâlniră, se oglindiră două secunde unii într-alţii, după care el urmă, cu obrajii îmbujoraţi, adresându-se tuturor: — Îndată ce supraveghetoarea întoarce spatele, nu vă mai tace gura, vă certaţi. Băgaţi de seamă, altminteri o păţiţi! Moineaud tatăl fusese de faţă la această scenă, nepăsător, ca şi cum cele două lucrătoare, cea pedepsită de patron şi cealaltă care-l privea pe furiş, n-ar fi fost fetele lui. Inspecţia continuă, cei trei bărbaţi părăsiră atelierul femeilor în mijlocul unei tăceri mormântale, tulburate doar de uruitul micilor tocile. Jos, după ce problema de ajustaj fu rezolvată şi lucrătorul primi ordinele respective, Beauchêne se urcă în apartamentele sale, luându-l şi pe Mathieu, care voia s-o invite pe Constance, în numele Mariannei, aşa cum îl rugase ea. O galerie lega clădirile negre ale uzinei cu luxoasa casă de pe chei. O găsiră pe Constance într-un salonaş tapetat cu mătase galbenă, unde îi plăcea să stea lângă o canapea, pe care era lungit Maurice, fiul unic şi adorat, care tocmai împlinise şapte ani. — E cumva bolnav? întrebă Mathieu. Copilul părea voinic, era leit taică-său, cu fălcile mai puternice. Palid, însă, cu pleoapele umflate, uşor încercănate. Iar maică-sa, „osul acesta”, o femeie mică, oacheşă, pământie, gălbejită şi veştedă la douăzeci şi şase de ani, îl privea cu un aer de mândrie egoistă. — O! nu, nu e niciodată bolnav, răspunse ea. Numai de picioare se plânge. De aceea l-am culcat şi i-am scris aseară doctorului Boutan să treacă azi-dimineaţă pe aici. — Nu zău! strigă Beauchêne într-un hohot de râs, femeile sunt toate la fel! Un copil solid ca un taur! Ah! n-aş crede că ştrengarul nu e sănătos! Chiar în acel moment intră şi doctorul Boutan, un bărbat gras şi îndesat de vreo patruzeci de ani, cu ochii vii, scrutători, pe faţa lui lată, complet rasă, ce exprima o mare bunătate. Imediat examină copilul, îl palpă, îi ascultă; apoi, cu aerul său binevoitor, dar totuşi serios: — Nu, nu, nu e nimic. E un fenomen de creştere. Un copil puţin palid din pricina iernii petrecute la Paris şi care se va înzdrăveni după câteva săptămâni de aer curat la ţară. — Păi ce spuneam! strigă din nou Beauchêne. Constance mai ţinea încă în mâna ei mânuţa fiului ei, care, lungit din nou, închidea pleoapele, cu un aer obosit; şi ea zâmbea, fericită, plăcută, în ciuda feţei sale urâte, când voia să-şi dea puţină osteneală. Doctorul se aşezase, încântat să zăbovească şi să. stea de vorbă în casele prietenilor. Mamoş, îngrijind mai ales boli de femei şi de copii, era duhovnicul firesc, ştia toate tainele, se simţea ca la el acasă în familiile pe care le îngrijea. El o asistase pe Constance la naşterea acestui fiu unic, atât de răsfăţat, şi pe Marianne, la patru naşteri până acum. Mathieu, în picioare, aştepta să transmită invitaţia. — Carevasăzică, spuse el, dacă trebuie să plecaţi în curând la ţară, veniţi să petreceţi o duminică la Janville. Soţia mea ar fi atât de fericită să vă vadă, să vă arate „domeniul” nostru! Şi începu să glumească pe socoteala sărăcăciosului pavilion răzleţ în care locuiau, povesti că aveau, deocamdată, numai o duzină de farfurii şi cinci ouare. Beauchêne cunoştea însă pavilionul, fiindcă vâna prin locurile acelea în fiecare iarnă, era copărtaş la arendarea întinselor păduri, al căror proprietar constituise o societate pe acţiuni pentru exploatarea dreptului de a vâna. — Ştii bine că Séguin mi-e prieten. Am luat masa în pavilionul dumitale. E o cocioabă. Şi Constance, la rându-i, pe care gândul unei astfel de sărăcii o făcea să fie ironică, îşi aminti de ce-i spusese doamna Séguin, Valentine, cum o numea ea, despre paragina în care ajunsese acest vechi pavilion unde se întâlneau vânătorii. Doctorul, care asculta zâmbitor, interveni: — Doamna Séguin e una dintre clientele mele. După ultima ei lăuzie am povăţuit-o să se mute în acest pavilion. Aerul e admirabil, copiii trebuie să crească acolo ca iarba. Beauchêne reluă de îndată gluma obişnuită, râzând zgomotos. — Ei bine! dragul meu Mathieu, ia seama! pe când al cincilea? — O! spuse Constance cu o figură de femeie jignită, ar fi o adevărată nebunie. Sper că Marianne se va opri aici… Într-adevăr, de data asta n-ai mai avea nicio scuză, ar fi de neiertat. Şi Mathieu înţelegea bine ceea ce voiau amândoi să spună. Îşi băteau joc de Marianne şi de el, simţeau o milă amestecată cu indignare faţă de ei, nepricepând cum poate cineva aşa, de florile mărului, să-şi vâre capul în sărăcie. Sosirea ultimului copil, mica Rose, le îngreunase într-atât viaţa încât trebuiseră să se refugieze la ţară, în fundul unei colibe mizere. Şi-ar mai fi oare în stare să comită această supremă imprudenţă de-a avea încă un copil, ei care nu stăpâneau nimic, nicio avere, nicio bucăţică de pământ sub soare! — Apoi, continuă Constance, cu falsa candoare a educaţiei sale rigide, asta începe să fie scandalos. Pe mine una, când văd oameni târând după ei o droaie de copii, mă dezgustă de parcă aş vedea o familie de beţivani. Pentru mine e acelaşi lucru, ba şi mai scârbos. Beauchêne izbucni din nou în râs, deşi asupra acestei probleme pesemne că era de altă părere. De altfel, Mathieu rămase foarte liniştit. Marianne şi Constance nu putuseră niciodată să se înţeleagă, prea se deosebeau în toate privinţele; iar el făcea haz de vorbele de ocară, se ferea să se supere, ca să nu ajungă la o ruptură. — Ai dreptate, spuse el cu simplitate, ar fi o nebunie… Totuşi, dacă ar fi să vină şi un al cincilea, nu-l putem trimite înapoi de unde a venit. — O, dar există mijloace! strigă Beauchêne. — Mijloace, repetă doctorul Boutan, care asculta cu aerul său părintesc, nu cunosc niciunul nevinovat şi nepericulos. Beauchêne se înflăcără, această chestiune a natalităţii şi a depopulării actuale era una dintre acelea pe care socotea că le cunoaşte bine şi le rezolvă cu talent. Îl combătu mai întâi pe Boutan, pe care-l ştia apărătorul convins al familiilor numeroase, glumind şi spunându-i că un medic-mamoş nu putea să aibă, în această materie, o părere dezinteresată. Apoi spuse tot ce ştia, în chip vag, despre Malthus, progresia geometrică a naşterilor şi progresia aritmetică a mijloacelor de existenţă, pământul suprapopulat şi adus în stare de înfometare în mai puţin de două secole. Era vina săracilor dacă mureau de foame: n-aveau decât să se restrângă, să nu facă decât atâţi copii cât pot să hrănească. Bogaţii, învinuiţi pe nedrept că sunt răufăcători sociali, departe de-a fi răspunzători de mizeria celorlalţi, erau, dimpotrivă, singurii oameni cu judecată, aceia care, limitându-şi familia, se purtau ca nişte buni cetăţeni. Şi triumfa, repeta că n-are să-şi facă niciun reproş, că averea lui în continuă creştere nu-i tulbură nicidecum conştiinţa: cu atât mai rău pentru cei săraci, dacă voiau să rămână săraci! În zadar îi răspundea doctorul că ipoteza lui Malthus nu mai stă în picioare, că socotelile lui vizau înmulţirea posibilă, iar nu înmulţirea reală; în zadar îi dovedea că actuala criză economică, reaua repartiţie a bunurilor în regimul capitalist era singura şi execrabila cauză a mizeriei, şi că, în ziua în care munca va fi repartizată drept, pământul rodnic va putea hrăni cu uşurinţă o lume fericită şi de zece ori mai numeroasă: celălalt nu voia să audă nimic, se lăfăia în egoismul lui, declarând că toate acestea nu-l privesc, că, deşi bogat, n-are remuşcări, şi că cei ce doresc să fie bogaţi n-au decât să facă şi ei ca el. — Cu alte cuvinte, acesta e sfârşitul pe care raţiunea i-l pregăteşte Franţei, nu-i aşa? spuse Boutan maliţios. Numărul naşterilor în Anglia, în Germania, în Rusia sporeşte-n permanenţă, pe când la noi scade în chip îngrozitor. Chiar în clipa de faţă suntem, în ceea ce priveşte numărul lor, pe-o treaptă foarte joasă în Europa; iar astăzi numărul înseamnă mai mult decât oricând puterea. S-a socotit că trebuie o medie de patru copii de familie pentru ca populaţia să progreseze, să constituie şi să menţină forţa unei naţiuni. Dumneata ai numai un copil, nu eşti un bun patriot. Scos din fire, Beauchêne se înfurie, se-necă. — Eu, un rău patriot! eu care mă spetesc muncind, eu care vând maşini până şi în străinătate!… De bună seamă, da, văd în jurul meu familii, cunoştinţe de-ale noastre, care-şi pot permite să aibă câte patru copii: şi recunosc că acestea ar fi vinovate dacă nu i-ar avea… Eu, însă, dragul meu, nu pot! ştii bine că, în situaţia mea, în orice caz, nu pot! Şi îşi expuse pentru a suta oară motivele, povesti cum uzina era să fie îmbucătăţită, nimicită, fiindcă avusese ghinionul să aibă o soră. Sérafine se purtase foarte urât: mai întâi zestrea, apoi împărţeala cerută, la moartea tatălui lor, uzina salvată printr-un sacrificiu mare de bani, care-i compromisese timp îndelungat prosperitatea. Cum putea să-şi închipuie cineva că va repeta greşeala tatălui său, că va risca să dăruiască un frate sau o soră micului său Maurice, pentru ca acesta să se afle la rândul său în cumplita încurcătură de a-şi vedea moştenirea primejduită! Nu, nu! nu-l va expune la un partaj, de vreme ce legea era prost întocmită. Se voia stăpân unic al acestei averi moştenite de la taică-său şi pe care el însuşi i-o va trece înzecită. Spera să-i dăruie bogăţia supremă, averea colosală, care, singură, asigură azi puterea. Constance, care nu lăsase mâna copilului cu faţa palidă, îl contempla cu o pasiune de nemaiîntâlnit orgoliu, acel orgoliu al bogăţiei propriu industriaşului şi financiarului, tot atât de aprig şi combativ ca şi orgoliul numelui la vechii nobili. Numai pentru el se lupta, ca să fie rege, unul dintre acei prinţi ai industriei, stăpâni ai lumii noi! — Haide, micuţul meu, fii liniştit, tu nu vei avea nici frate, nici soră, suntem de acord în această privinţă. Şi dacă tatăl ar uita, ar avea mama grijă! Acest cuvânt îi readuse lui Beauchêne întreaga veselie zgomotoasă. Îşi ştia nevasta mai îndărătnică decât el, mai hotărâtă să-şi mărginească familia. El, brutal şi vesel, pornit să ducă o viaţă de plăceri, trişa, cu destulă stângăcie, în patul conjugal, căutând plăcerea aiurea; şi poate că soţia lui ştia, dar, îngăduitoare, închidea ochii înaintea unui fapt pe care nu-l putea împiedica. La rându-i, se aplecă şi el să-şi sărute copilul. — Auzi, Maurice? E foarte adevărat ce spune mama: nu vom cere berzei alt copil. Şi întorcându-se spre Boutan: — Ştii, doctore, că femeile au şi ele micile lor mijloace. — Din păcate, ştiu! spuse blând acesta. Am îngrijit-o pe una, acum în urmă, şi a murit din pricina unui asemenea mijloc. La aceste vorbe, Beauchêne râse ca un nebun, în timp ce Constance, jignită, se prefăcea că nu înţelege. Iar Mathieu, care se abţinuse să intervină, rămânea grav, pentru că această problemă a natalităţii i se părea îngrijorătoare, pasionantă, problema fundamentală care hotărăşte viitorul omenirii şi al lumii. Nu s-a realizat niciun progres care să nu fi fost determinat de-un prisos de naşteri. Dacă popoarele au evoluat, dacă civilizaţia a înflorit, e pentru că, mai întâi, oamenii s-au înmulţit, ca să se răspândească apoi în toate regiunile pământului. Şi evoluţia de mâine, adevărul, dreptatea, nu vor fi ele determinate, din nou, de această năvală constantă a celor mulţi, fecunditatea revoluţionară a muncitorilor şi a săracilor? Toate lucrurile acestea el nu le spunea tocmai limpede, se simţea oarecum ruşinat din cauza celor patru copii ai lui, tulburat de sfaturile de evidentă prudenţă pe care i le dădeau soţii Beauchêne. Dar încrederea lui în viaţă stăruia, credinţa neclintită că, cu cât e mai multă viaţă, cu atât are să fie mai multă fericire. O fiinţă nu se naşte decât ca să creeze, ca să transmită şi să răspândească viata. Şi mai e apoi şi satisfacţia organică, aceea a bunului lucrător care şi-a făcut datoria. — Aşadar, Marianne şi cu mine vă aşteptăm la Janville duminica viitoare. Încă nu primise un răspuns, când intră un om de serviciu şi spuse că o femeie cu un copil în braţe ar dori să vorbească cu doamna. Şi Beauchêne, recunoscând-o pe nevasta lui Moineaud, lucrătorul mecanic, o pofti să intre. Boutan, care sa ridicase, rămase locului din curiozitate. Soţia lui Moineaud era o femeie de vreo patruzeci de ani, grasă şi mică de statură, ca şi bărbatul ei, veştejită înainte de vreme, cu o faţă cenuşie, ochii tulburi, părul rar şi decolorat, o gură moale din care lipseau mulţi dinţi. Numeroasele sarcini o deformaseră, şi ea se lăsa în voia soartei. — Ia spune, ce vrei, draga mea? o întrebă Constance. Dar nevasta lui Moineaud rămase încurcată, stânjenită de lumea asta toată, pe care nu se aşteptase s-o vadă acolo. Sperase s-o găsească pe doamna singură, şi acum tăcea. — Ăsta ţi-e ultimul? o întrebă Beauchêne, uitându-se la copilul ce-l avea în braţe, palid şi firav. — Da domnule, e micul meu Alfred, are zece luni. A trebuit să-l înţarc, pentru că nu mai aveam lapte… Înaintea ăstuia am avut alţi nouă, din care trei au murit. Fiul cel mai mare, Eugene, îşi face armata, acolo, la dracu-n praznic, la Tonkin. La uzină le-aţi primit pe cele două fete mai mari ale mele, pe Norine şi pe Euphrasie. Şi mai am trei acasă: Victor, de cincisprezece ani, apoi Cécile şi Irma de zece şi şapte… Atunci treaba s-a oprit, şi credeam că s-a sfârşit cu ouatul, doar aveam destui. Eram mulţumită. Iată însă că a mai venit şi plodul ăsta… La patruzeci de ani, dacă s-a mai auzit! Se vede treaba că bunul Dumnezeu ne-a părăsit, pe bietul bărbatu-meu şi pe mine. O amintire îl înveseli pe Beauchêne. — Ştii ce spune bărbatul dumitale? Că nu el face copiii, ci dumneata. — A! da, glumeşte. Ce-l costă pe el să-i facă!… Eu una, înţelegeţi dumneavoastră, nu asta mi-aş dori. La început mi-era şi mie groază. Dar ce vreţi? N-am avut încotro şi-am cedat, că n-aveam poftă, fireşte, ca bărbatu-meu să se ducă la alte femei. Şi apoi, nu e om rău, munceşte, nu bea prea mult, şi când bărbatul n-are altă plăcere decât asta, ar fi, zău aşa, păcat ca femeia să i se împotrivească, nu? Doctorul Boutan interveni, punând o întrebare, cu aerul lui liniştit: — Dar nu ştiai dumneata că, şi când îţi arde de joacă, încă se mai pot lua oarecari măsuri de prevedere? — Păi de, domnule, nu e totdeauna uşor. Seara, când bărbatul vine mai cu chef, după ce-a băut un kil de vin cu prietenii, nu prea ştie ce face. Şi apoi, Moineaud zice că asta-i strică toată plăcerea. După aceea numai doctorul îi puse întrebări, ferindu-se să-i mai privească pe soţii Beauchêne. În ochii lui mici licărea încă şiretenia şi se vedea cât colo că se amuza, repetând argumentele directorului uzinei împotriva fecundităţii exagerate. Se prefăcea că se supără, că-i reproşează soţiei lui Moineaud cei zece copii ai ei, nişte nenorociţi, carne de tun sau prostituţie, spunându-i că, dacă e nefericită, vina e numai a ei, deoarece, dacă vrei să te chiverniseşti, nu trebuie să te împovărezi cu o droaie de copii. Şi biata femeie îi răspundea, amărâtă, că are dreptate; dar nici prin gând nu le putea trece să se îmbogăţească, Moineaud ştia că nu va ajunge niciodată ministru; şi de aceea faptul că aveau mai mulţi sau mai puţini copii în spinare nu le ţinea nici cald, nici rece; ba era chiar de folos să ai mai mulţi, când copiii ajung să poată munci. Fără să mai scoată un cuvânt, Beauchêne se plimba cu paşi domoli. Stânjenirea iscată, apăsarea creşteau, şi Constance se grăbi să întrebe: — În sfârşit, draga mea, ce-aş putea face pentru dumneata? — Doamne! sunt tare necăjită, doamnă… E vorba de-un lucru pe care Moineaud n-a cutezat să-l ceară domnului Beauchêne. Eu speram să vă găsesc singură şi să vă rog să stăruiţi pentru noi… V-am rămâne foarte, foarte recunoscători, dacă aţi binevoi să-l primiţi la uzină pe micul nostru Victor. — Dar are numai cincisprezece ani, spuse Beauchêne. Aşteaptă să împlinească şaisprezece, legea e categorică. — Fără-ndoială. Dar nu s-ar putea să spunem o mică minciună? Ne-ar fi de mare folos, — Nu, e cu neputinţă. Lacrimi mari se iviră în ochii femeii lui Moineaud. Iar Mathieu, care asculta cu pasiune, fu adânc mişcat. Ah! mizerabila carne ce vine să se ofere pentru muncă fără să aştepte până va fi în stare s-o facă! Lucrătorul care vrea să mintă, silit de foame să calce legea care-l ocroteşte! Când femeia lui Moineaud plecă, disperată, doctorul continua să vorbească despre munca copiilor şi a femeilor. De la primele naşteri o femeie nu poate să rămână la uzină: sarcina, alăptatul o ţin acasă, altfel se expune la primejdii grave – şi ea, şi pruncul. Cât despre copil, el rămâne anemiat, schilod adesea, fără să mai punem la socoteală că angajarea lui cu o leafă înjumătăţită e cauza nedreaptă a scăderii salariilor. După aceea aduse din nou vorba despre fecunditatea mizeriei, despre înmulţirea claselor de jos, care n-au nimic de pierdut şi nicio ambiţie. Nu e oare această natalitate lucrul cel mai rău, care face să se înmulţească la infinit muritorii de foame şi revoltaţii? — Te-nţeleg foarte bine, spuse în cele din urmă Beauchêne fără să se supere, oprindu-se brusc din plimbarea pe care o reîncepuse. Vrei să mă pui în contradicţie cu mine însumi, să mă faci să spun că-i accept pe cei şapte copii ai lui Moineaud şi că am nevoie de ei. pe când eu, cu voinţa mea neclintită de a rămâne cu un singur fiu, îmi mutilez familia, pentru a nu-mi mutila proprietatea. Franţa, ţara fiilor unici, cum i se spune acuma, nu-i aşa?… Ei bine! da, e adevărat. Dar, scumpul meu, problema e atât de complexă, şi câtă dreptate am de fapt! Vru atunci să se explice, se bătu din nou cu pumnul în piept, strigând că e liberal, democrat, gata să revendice toate progresele serioase. Recunoştea bucuros că oamenii trebuie să aibă odrasle, că armata are nevoie de soldaţi, iar uzinele de lucrători. Numai că invoca şi datoria ce-o aveau clasele de sus de a fi prudente; gândea aşa cum gândeşte un om bogat, un conservator care încremeneşte în sânul averii dobândite. Şi Mathieu înţelese, în sfârşit, crudul adevăr: capitalul e silit să creeze oameni mizerabili, trebuie chiar să încurajeze fecunditatea claselor salariate, ca să-şi poată asigura statornicia profiturilor. Legea vrea să fie cât mai mulţi copii, pentru ca lucrătorii să aibă salarii cât mai mici. În afară de asta, specularea salariatului răpeşte orice nobleţe muncii, care e privită drept cea mai rea dintre toate pacostele, pe când, în realitate, e cel mai preţios dintre bunuri. Iată şancrul mistuitor: în ţările în care domneşte egalitatea politică şi inegalitatea economică, regimul capitalist, bogăţia nedrept distribuită exasperează şi restrânge totodată natalitatea, viciind din ce în ce mai mult nedreapta repartiţie: pe de o parte cei bogaţi, cu câte-un singur fiu, a căror îndărătnicie de a nu restitui nimic le măreşte neîncetat avutul; de cealaltă săracii, a căror fecunditate nesăbuită le fărâmiţează necontenit puţinul ce-l au. Dacă mâine munca va fi onorată, dacă bogăţia va fi mai just distribuită, se va naşte echilibrul. Altfel, totul se va sfârşi cu o revoluţie, şi de aici vin şi se agravează, în fiecare clipă, nemulţumirile, trosnetele care zguduie vechea societate, ale cărei temelii putrede se prăbuşesc. Dar Beauchêne, triumfător, îşi da aere de om cu spiritul larg, recunoştea mersul neliniştitor al depopulării, îi denunţa cauzele: alcoolismul, militarismul, mortalitatea noilor-născuţi, şi încă altele, foarte numeroase. Apoi, arăta mijloacele de îndreptare: reducerile de impozite, mijloacele fiscale, în care nu credea deloc, libertatea testamentară mai eficientă, revizuirea legii referitoare ia căsătorie şi, bineînţeles, căutarea paternităţii. Boutan îl întrerupse. — Toate măsurile ce s-ar putea lua nu vor fi de niciun folos. Moravurile trebuie schimbate, ideea noastră despre morală şi ideea noastră despre frumos. Dacă Franţa se depopulează, înseamnă că ea o vrea. Deci, trebuie, pur şi simplu, să n-o mai vrea. Ce problemă însă; o lume de refăcut! Mathieu, vesel, strigă cu trufie: — Ei, bine! o vom reface, eu unul am şi început! Constance, râzând cam în silă, răspunse, în sfârşit, invitaţiei lui, spunându-i că i-ar plăcea să vină la ei, dar că i-e teamă că nu va putea să dispună de-o duminică pentru a se duce la Janville. Înainte de plecare, Boutan se apropie să-l mângâie pe obraz pe Maurice, care, după ce aţipise în zgomotul discuţiei, îşi ridica pleoapele greoaie. Iar Beauchêne făcu o ultimă glumă: — Carevasăzică ai auzit, Maurice, e lucru hotărât… Mama se va duce mâine în piaţă să cumpere o barză, şi tu vei avea o soră. Dar copilul ţipă, începu să plângă. — Nu, nu vreau! Cu o mişcare pasionată, ce distona cu temperamentul ei de femeie rece şi cumpătată, Constance îl strânse la piept şi-i sărută buclele. — Nu, nu, scumpule! Vezi bine că tata glumeşte… Niciodată, niciodată, îţi jur! Beauchêne îl însoţi pe doctor. Continua să glumească, fericit că trăieşte, mulţumit de sine şi de ceilalţi, având certitudinea că-şi croieşte o existenţă cât mai plăcută şi cât mai favorabilă intereselor sale. — La revedere, doctore. Fără supărare… Şi apoi, zău, dacă vrei să faci un copil, găseşti oricând timpul pentru aşa ceva! — Nu oricând! răspunse Boutan, ieşind. Cuvântul căzu, limpede şi tăios, ca o izbitură de secure. Şi mama, care luase copilul în braţe, îl puse jos, spunându-i să se ducă la joacă. O oră mai târziu, când tocmai sunase de câteva minute de amiază, Mathieu, care întârziase prin ateliere şi se urca să-l ia pe Morange, după cum îi promisese, avu ideea să-şi scurteze drumul, trecând prin atelierul femeilor. Şi aici, în vasta sală, goală acum, pustie şi tăcută, dădu peste o scenă neaşteptată, ce-l înmărmuri. Norine, rămasă ultima, sub un pretext oarecare, se topea de plăcere, cu capul dat pe spate, cu ochii împăienjeniţi, în timp ce Beauchêne, care-o cuprinsese strâns de mijloc, îi strivea buzele cu buzele lui. Era soţul care trage chiulul, masculul înfometat care îşi duce în altă parte sămânţa. Îşi şoptiră ceva, fără-ndoială data vreunei noi întâlniri. Apoi, zărindu-l pe Mathieu, rămaseră împietriţi. El fugi însă, foarte stingherit de taina pe care o surprinsese.

Haita de Emile Zola CAPITOLUL I La înapoiere, în îmbulzeala de trăsuri care se întorceau pe malul lacului, caleaşca a fost nevoită să meargă la pas. La un moment dat, încurcătura a fost aşa de mare, încât a trebuit chiar să se oprească. Soarele asfinţea pe cerul de octombrie, de-un cenuşiu deschis, brăzdat în zare de nişte norişori. Doar o ultimă rază, ce cădea de pe boschetele îndepărtate ale cascadei, mai străpungea şoseaua, scăldând în lumina ei roşiatică şi palidă şirul lung de trăsuri ce încremeniseră. Se părea că licăririle de aur, pâlpâirile strălucitoare ale roţilor se fixaseră pe reliefurile de-un galben ca paiul ale caleştii, ale cărei mari tăblii albastre reflectau colţuri din peisajul înconjurător. Şi, mai sus, chiar în zarea roşiatică ce-i lumina din spate, făcând să strălucească nasturii de alamă ai mantalelor cu glugă pe jumătate îndoite, ce spânzurau de pe capră, vizitiul şi valetul stăteau ţepeni în livrelele lor de un albastru închis, cu pantaloni de culoarea sacâzului şi jiletci în dungi negre cu galben, gravi şi răbdători, ca nişte lachei de casă mare pe care o încurcătură de trăsuri nu reuşea să-i supere. Pălăriile lor, împodobite cu cocardă neagră, aveau o mare demnitate. Numai superbii cai murgi fornăiau nerăbdători. — Uite, spune Maxime, acolo, în cupeul acela, Laure d’Aurigny… Uită-te odată, Renée. Renée s-a ridicat încet, clipind din ochi, cu mutra aceea delicioasă ce-o avea din pricina miopiei. — O credeam departe, a spus… Nu-i aşa că şi-a schimbat culoarea părului? — Da, a continuat Maxime râzând, noul ei amant detestă roşul. Aplecată în faţă, cu mâna sprijinită de portiera joasă a caleştii, Renée se uita, trezită din visu-i trist care o ţintuia tăcută de vreun ceas, lungită în fundul trăsurii ca pe un şezlong de convalescentă. Peste rochia de mătase mov, cu şorţ şi tunică, cu mari volane plisate, purta un paltonaş de stofă albă, cu revere de catifea mov, ce-o făcea să pară foarte îndrăzneaţă. Ciudatul ei păr bălai bătând în roşu, culoare ce aducea cu aceea a untului fin, era prea puţin ascuns de pălăriuţa împodobită cu un bucheţel de trandafiri de Bengal. Clipea întruna, cu mutra ei de băiat impertinent, cu fruntea netedă brăzdată de-un rid mare, cu gura. a cărei buză de sus ieşea mai în afară, ca la copiii botoşi. Apoi, cum vedea prost, a luat binoclul, un binoclu de bărbat, cu garnitură de baga, şi, ţinându-l în mână, fără să-l mai pună pe nas, a cercetat-o pe îndelete, cu un aer extrem de calm, pe grăsana de Laure d’Aurigny. Trăsurile stăteau tot pe loc. În mijlocul acelor pete uniforme, de culoare închisă, pe care le făcea şirul lung de cupeuri, foarte numeroase în Bois de Boulogne în după-amiaza aceea de toamnă, străluceau colţul unei oglinzi, zăbala unui cal, mânerul argintat al unui felinar, galoanele unui lacheu cocoţat sus pe capră. Ici-colo, în câte o caleaşcă deschisă, ţâşnea un capăt de stofă, o bucăţică din toaleta de mătase sau de catifea a vreunei femei. Încet-încet, peste gălăgia aceea potolită se lăsase o mare linişte, ce încremenise. Din fundul trăsurilor auzeai discuţia pietonilor. Era un schimb de priviri mute de la o portieră la alta; şi nimeni nu mai vorbea, în aşteptarea întretăiată doar de trosnetele hamurilor şi lovitura potcoavei nerăbdătoare a vreunui cal. În depărtare, glasurile nedesluşite din Bois de Boulogne se stingeau. În ciuda toamnei târzii, întreaga elită pariziană se afla acolo: ducesa de Sternich, într-o trăsură pe opt arcuri, doamna de Lauwerens, într-o mare trăsură descoperită foarte corect înhămată; baroana de Meinhold, într-o trăsurică încântătoare pe două roţi, cu cal murg; contesa Vanska, cu poneii ei alb cu negru; doamna Daste şi faimoşii ei stapperi negri; doamna de Guende şi doamna Teissière, în cupeu; micuţa Sylvia într-o caleaşcă mare de culoare albastru deschis. Şi don Carlos, în doliu, cu livreaua lui antică şi solemnă; paşa Selim, cu fes dar fără guvernatorul său; ducesa de Rozan, în cupeu de o persoană, cu slujitorii purtând peruci pudrate; domnul conte de Chibray, în docar; domnul Simpson, în trăsură cu patru cai foarte frumoşi; întreaga colonie americană. În fine, doi academicieni, într-un fiacru. Primele trăsuri s-au desprins şi, treptat, întregul şir s-a pornit curând să meargă încetişor. A fost ca un fel de deşteptare. S-au aprins mii de lumini jucăuşe, pe roţi s-au încrucişat fulgere repezi, din hamurile scuturate de cai au ţâşnit scântei. Se părea că mari reflexe de oglindă aleargă pe pământ şi pe copaci. Scânteierile hamurilor şi roţilor, strălucirea panourilor lăcuite în care ardea jăratecul roşu al soarelui asfinţind, petele vii ale livrelelor strălucitoare cocoţate chiar pe cer şi toaletele scumpe ce scăpau prin portiere au fost târâte astfel într-un vuiet surd, necontenit, ritmat de tropotul echipajelor. Şi defilarea a continuat, cu aceleaşi zgomote şi aceleaşi licăriri, neîncetat, şi dintr-o singură ţâşnire, ca şi cum cele dintâi trăsuri le-ar fi tras pe toate celelalte după ele. Lăsându-se legănată de zgâlţâirile uşoare ale caleştii ce se urnise din loc, lăsând să-i scape din mână binoclul, Renée se tolănise iarăşi pe perne. Înfrigurată, a tras spre ea un colţ din blana de urs ce umplea trăsura pe dinăuntru ca o faţă de masă de nea mătăsoasă. Mâinile ei înmănuşate s-au rătăcit în moliciunea blănii lungi, cârlionţate. Începuse să adie vântul. Se părea că după-amiaza aceea călduţă de octombrie, ce semănase a primăvară în Bois de Boulogne, făcându-le pe marile mondene să iasă în trăsură deschisă, avea să se termine într-o seară deosebit de răcoroasă. O clipă, tânăra femeie a rămas încotoşmănată, regăsind căldura colţului ei, lăsându-se în voia voluptoasei legănări a tuturor acelor roţi ce se-nvârteau în faţa ei. Apoi, ridicând capul spre Maxime, care, liniştit, le dezbrăca din ochi pe femeile din cupeurile şi caleştile vecine, a întrebat: — Serios, chiar o găseşti drăguţă pe Laure d’Aurigny? O lăudai mai deunăzi, când s-a anunţat scoaterea la licitaţie a diamantelor ei!… Dar fiindcă a venit vorba, n-ai văzut colierul şi egreta de diamante pe care tatăl tău mi le-a cumpărat la licitaţia aceea? — Desigur că face lucrurile cum se cuvine, spune Maxime fără să răspundă, râzând răutăcios. Găseşte mijlocul să plătească datoriile Laurei şi să-i dăruiască diamante soţiei. Tânăra femeie a dat uşor din umeri. — Secătură! a murmurat zâmbind. Dar tânărul se plecase, urmărind cu ochii o doamnă a cărei rochie verde îl interesa. Renée îşi sprijinise din nou capul, cu ochii întredeschişi, uitându-se leneş în ambele părţi ale aleii, fără să vadă. Pe partea dreaptă, crânguri, copăcei cu frunzele înroşite şi crengi uscăţive zburau încetişor; uneori, pe aleea rezervată călăreţilor, treceau domni subţiratici, ai căror cai stârneau în galopul lor nori de nisip fin. Pe partea stângă, în josul peluzelor înguste ce coboară, întretăiate de straturi de flori şi de boschete, dormea lacul, curat ca un cristal, fără niciun fel de spumă, de parc-ar fi fost cioplit direct în malurile sale de cazmaua grădinarilor; şi, de cealaltă parte a oglinzii clare, cele două insule, între care puntea ce le leagă făcea o bară cenuşie, îşi înălţau falezele lor plăcute, înşiruind pe cerul palid liniile teatrale ale brazilor, ale copacilor cu frunzişul persistent cărora apa le reflecta verdele întunecat, asemenea unor franjuri de perdele drapate în chip savant pe marginea orizontului. Colţul acesta de natură, decorul ce părea proaspăt pictat, era scăldat de-o uşoară umbră, de-o boare albăstrie ce conferea în cele din urmă depărtărilor un farmec delicios, o atmosferă de-o adorabilă falsitate. Pe malul celălalt, Chalet des Iles, parcă lustruit în ajun, lucea ca o jucărie nouă; şi panglicile acelea de nisip galben, aleile înguste de grădină, ce şerpuiesc în peluze şi se învârtesc în jurul lacului, mărginite de crengi de fontă ce imitau lemnul grosolan, făceau un contrast şi mai ciudat, la ora aceea târzie, cu verdele proaspăt al apei şi al gazonului. Obişnuită cu graţiile savante ale acestor locuri, Renée, din nou obosită, lăsase pleoapele în jos, uitându-se numai la degetele ei subţiri ce-nvălătuceau pe fusurile lor firul lung al blănii de urs. Dar, în trapul regulat al şirului de trăsuri, s-a produs o zgâlţâială. Şi, ridicând capul, a salutat două femei tinere culcate una lângă alta, cu o lâncezeală afectuoasă, într-o trăsură pe opt arcuri, ce-a părăsit cu mare zgomot malul lacului ca să se-ndepărteze pe o alee laterală. Doamna marchiză d’Espanet, al cărei soţ, pe-atunci aghiotant al împăratului, i se-alăturase de curând, cu mare tămbălău, scandalizând vechea nobilime îmbufnată, era una dintre cele mai ilustre mondene ale celui de-al doilea imperiu: cealaltă, doamna Haffner, se căsătorise cu un faimos industriaş din Colmar, multimilionar, din care imperiul a făcut un om politic. Renée, care le cunoscuse la pension pe cele două prietene nedespărţite, cum li se zicea cu subînţeles, le spunea pe numele lor mic, Adeline şi Suzanne. Şi cum, după ce le zâmbise, avea să se ghemuiască din nou, râsul lui Maxime a făcut-o să se-ntoarcă. — Nu, zău, sunt tristă, nu râde, că-i serios, a spus, văzându-l pe tânăr care o contempla în glumă bătându-şi joc de atitudinea ei suferindă. Maxime a spus cu o voce comică: — Om fi având necazuri mari, om fi geloasă! A părut foarte surprinsă. — Eu! a spus. De ce geloasă? A adăugat apoi, cu strâmbătura ei de dispreţ, ca şi când şi-ar fi adus aminte: — Ah! da, grăsana de Laure! Nici nu mă gândesc la asta. Dacă Aristide, cum toţi vreţi să mă faceţi să-nţeleg, a plătit datoriile acestei fete scutind-o astfel să mai facă o călătorie în străinătate, înseamnă că ţine mai puţin la bani decât credeam. Iar o să aibă trecere la doamne… scumpul de el, îi las deplină libertate. Zâmbea când spunea „scumpul de el” pe-un ton de-o indiferenţă amicală. Şi, deodată, întristându-se foarte tare din nou şi uitându-se în jurul ei cu privirea aceea disperată a femeilor care nu ştiu cum să se mai distreze, a murmurat: — Oh! aş vrea… Dar nu, nu-s geloasă, nu-s geloasă deloc. S-a oprit, ezitând. — Vezi tu, mă plictisesc, a spus în cele din urmă brusc. Atunci a tăcut, dispreţuitoare. Şirul de trăsuri înainta tot de-a lungul lacului, în trap egal, cu zgomotul acela specific de cataractă îndepărtată. Acum, pe partea stângă, între apă şi şosea, erau pădurici de copaci verzi, cu trunchiuri subţiri şi drepte, formând ciudate pilcuri de colonete. Pe partea dreaptă, nu mai erau crângurile, copăceii; Bois de Boulogne se deschisese în peluze largi, nişte covoare uriaşe de iarbă pe care erau sădiţi ici-colo pâlcuri de copaci; feţele de masă verzi se ţineau lanţ, unduindu-se uşor, până la Porte de là Muette, al cărei grilaj scund se zărea foarte departe, ca un capăt de dantelă neagră întins chiar pe pământ; şi, pe pante, pe unde terenul era mai accidentat, iarba era albastră de tot. Renée privea, cu ochii ficşi, ca şi când orizontul acela ce creştea, preriile acelea moi, udate de aerul serii, ar fi făcut-o să simtă şi mai intens golul din sufletul ei. După oarecare tăcere, a repetat cu o mânie surdă: — Oh! mă plictisesc, mă plictisesc de moarte. — Ştii că nu eşti prea veselă, a spus liniştit Maxime. Eşti nervoasă, desigur. Tânăra femeie s-a aruncat din nou în fundul trăsurii. — Da, sunt nervoasă, a răspuns sec. Apoi a devenit maternă. — Îmbătrânesc, dragul meu copil; curând voi împlini treizeci de ani. E groaznic. Nu-mi mai place nimic… La douăzeci de ani, nu poţi să ştii… — M-ai luat oare cu tine ca să te spovedeşti? a întrerupt-o tânărul. Ar fi al dracului de lung. Obrăznicia asta a primit-o schiţând un zâmbet, ca pe-o glumă de copil răzgâiat căruia i se permite totul. — Te sfătuiesc să te plângi, a continuat Maxime, cheltuieşti mai mult de-o sută de mii de franci pe an cu rochiile tale, locuieşti într-o splendidă casă boierească, ai cai superbi, capriciile tale sunt legi, şi ziarele pomenesc de fiecare rochie nouă de-a ta ca de-un eveniment de mare gravitate; femeile sunt geloase pe tine, iar bărbaţii şi-ar da zece ani din viaţă ca să-ţi sărute vârful degetelor… E-adevărat? A dat din cap afirmativ, fără să răspundă. Cu ochii plecaţi, începuse iarăşi să-nvălătucească firul blănii de urs. — Hai, nu fi modestă, a continuat Maxime; spune pe şleau că eşti unul dintre stâlpii celui de-al doilea imperiu. Între noi, ne putem spune asemenea lucruri. Pretutindeni, la palatul Tuileries, la miniştri sau la simplii milionari, eşti suverană. Nu-i plăcere din care să nu te fi-nfruptat din plin, şi dac-aş îndrăzni, dacă respectul ce ţi-l datorez nu m-ar reţine, aş zice… S-a oprit câteva secunde, râzând; apoi şi-a terminat fraza cavalereşte. — Aş zice c-ai gustat din toate. Ea nici nu s-a clintit. — Şi te plictiseşti? a continuat tânărul cu o vioiciune comică. Dar asta-i o crimă!… Ce vrei? Oare ce visezi? A dat din umeri ca să spună că nu ştia. Deşi a plecat capul, Maxime a văzut-o atunci aşa de serioasă şi de posomorâtă, că a tăcut. S-a uitat la şirul de trăsuri care, ajungând la capătul lacului, se lăţea, umplând răspântia. Mai puţin înghesuite, trăsurile se-ntorceau cu o graţie superbă; trapul mai repezit al cailor suna semeţ pe pământul tare. Făcând ocolul cel mare ca să intre în rând, caleaşca s-a clătinat în asemenea hal, încât Maxime a simţit o oarecare voluptate. Atunci, urmându-şi cheful de-a o copleşi pe Renée, a spus: — Uite, ai merita să mergi cu fiacrul! Aşa ţi-ar trebui!… Ei, priveşte lumea care se-ntoarce la Paris, lumea asta care-i la picioarele tale. Te salută ca pe-o regină, bunul tău prieten, domnul de Mussy, era cât pe ce să-ţi trimită sărutări. Într-adevăr, un călăreţ o saluta pe Renée. Maxime vorbise pe un ton ipocrit batjocoritor. Dar Renée abia a catadicsit să se-ntoarcă, dând din umeri. De data asta, tânărul a făcut un gest disperat. — Serios, a spus, aici am ajuns?… Dar, pentru Dumnezeu, ai totul, ce mai vrei? Renée a ridicat capul. În privirea ei era o văpaie, o nevoie arzătoare de curiozitate nesatisfăcută. — Vreau altceva, a spus încet. — Dar cum ai totul, a continuat Maxime râzând, altceva nu înseamnă nimic… Ce altceva? — Ce? a repetat ea… Şi n-a mai continuat. Se întorsese cu totul, contempla tabloul acela straniu ce dispărea în spatele ei. Era aproape noapte; amurgul se lăsa încet ca o cenuşă fină. Văzut din faţă, în lumina slabă ce mai stăruia încă pe apă, lacul se rotunjea ca o imensă placă de cositor; pe cele două maluri, pădurile de copaci verzi, ale căror trunchiuri subţiri şi drepte parcă ieşeau din apa stătătoare, păreau, în clipa aceea, nişte colonade vineţii, schiţând cu arhitectura lor regulată curbele studiate ale malurilor; apoi, în fund, se înălţau boschetele, nişte mari frunzişuri confuze, mari pete negre închideau orizontul. Era acolo, în spatele petelor, o luminiţă de jăratec, asfinţitul unui soare pe jumătate stins ce nu mai învăpăia decât un capăt al imensităţii cenuşii. Peste lacul acesta imobil, peste pădurea. scundă, peste peisajul de-o linişte atât de stranie, se-ntindea scobitura cerului, infinită, mai profundă şi mai lată. Bucata asta mare de cer pe colţul ăsta mic de natură fremăta, avea o vagă tristeţe; şi, din înălţimile ce păleau, se lăsa o asemenea melancolie de toamnă, o noapte aşa de blânda şi de mâhnită, încât acel Bois de Boulogne, învăluit încet-încet într-un linţoliu de umbră, îşi pierdea graţiile lui mondene, creştea, cuprins de marele farmec al pădurilor. Trapul echipajelor, cărora întunecimile le stingeau culorile vii, se ridica, asemenea unor glasuri îndepărtate de frunze şi de ape curgătoare. Totul mergea topindu-se. În dispariţia universală, în mijlocul lacului, pânza triunghiulară cu antene a bărcii celei mari de plimbare se contura limpede şi viguroasă, în licărirea jăratecului soarelui ce apunea. Şi nu se mai vedea decât pânza aceea, decât triunghiul de pânză galbenă, lăţită peste măsură. În îmbuibarea ei, Renée a avut o ciudată senzaţie de dorinţi ce nu se puteau mărturisi, văzând acest peisaj pe care nu-l recunoştea, natura atât de artistic mondenă, pe care noaptea înfiorată o preschimba într-o pădure sacră, unul dintre luminişurile ideale în fundul cărora vechii zei îşi ascundeau uriaşele lor iubiri, adulterele şi incestele divine. Şi, pe măsură ce caleaşca se depărta, i se părea că-n urma ei amurgul căra, în vălurile lui tremurătoare, pământul de vis, alcovul ruşinos şi suprauman în care şi-ar fi potolit în fine inima ei bolnavă, carnea ei obosită. Atunci când lacul şi păduricile, înghiţite de umbră, n-au mai fost, la orizont, decât o bară neagră, tânăra femeie s-a întors brusc şi, cu o voce în care se simţeau lacrimile de ciudă, a continuat fraza întreruptă: — Ce?… Altceva, zău! Vreau altceva. Parcă ştiu! Dac-aş şti… Dar, vezi tu, m-am săturat de baluri, de supeuri, de petreceri de-astea. Mereu una şi aceeaşi. E plictisitor de moarte… bărbaţii sunt cumplit de plicticoşi, oh! da, cumplit de plicticoşi… Maxime a început să râdă. Sub mutrele aristocratice ale marii mondene răzbăteau pasiuni. Nu mai clipea; ridul de pe frunte se adâncea mai tare, buza de copil îmbufnat înainta, caldă, în căutarea acestor plăceri pe care le dorea fără a le putea numi. A observat râsul însoţitorului ei, dai fremăta prea tare ca să se mai poată opri; pe jumătate culcată, lăsându-se în voia legănării trăsurii, a continuat cu mici fraze seci: — Fireşte că sunteţi cumplit de plicticoşi… N-o spun pentru tine, Maxime: eşti prea tânăr… Dar dacă ţi-aş povesti cât m-a agasat Aristide la început! Dar ceilalţi! Cei care m-au iubit… Ştii că suntem prieteni buni, nu mă feresc de tine; ei bine, serios, sunt zile când mă oboseşte aşa de tare viaţa mea de femeie bogată, adorată, aclamată, c-aş vrea să fiu ca Laure d’Aurigny, una dintre femeile acelea ce trăiesc o viaţă liberă. Şi cum Maxime râdea şi mai tare, a insistat: — Da, ca Laure d’Aurigny. Trebuie să fie mai puţin searbăd, nu tot mereu acelaşi lucru. A tăcut câteva clipe, parcă şi-ar fi închipuit viaţa pe care ar duce-o dacă ar fi Laure. Apoi, a continuat cu vocea descurajată: — La urma urmelor, probabil că femeile acelea au şi ele necazuri. Hotărât lucru, nimic nu-i amuzant. Să mori nu alta… Bine ziceam adineaori, ar trebui altceva; înţelegi tu, nu ghicesc ce anume, dar altceva, ceva care să nu se mai fi-ntâmplat nimănui, ce nu se-ntâlneşte în fiecare zi, ceva care să fie o plăcere rară, necunoscută. Vorbea mai rar. Ultimele cuvinte le-a pronunţat căutându-le, ca-ntr-un vis. Caleaşca urca aleea ce ducea spre ieşirea din Bois de Boulogne. Umbra creştea; pe cele două maluri, crângurile alergau ca nişte ziduri cenuşii; scaunele de fontă, vopsite cu galben, unde, în serile frumoase, apare burghezia în straie de sărbătoare, zburau de-a lungul trotuarelor, goale de tot, cu sumbra melancolie a acelor mobile de grădină surprinse de iarnă; şi uruitul surd şi ritmat al trăsurilor ce se-ntorceau trecea ca un vaiet trist pe aleea pustie. Fără îndoială, Maxime simţise foarte bine că nu e elegant să găseşti că viaţa e amuzantă. Dacă era încă destul de tânăr ca să mai poată avea câte un elan de fericită admiraţie, era prea egoist, avea o indiferenţă prea zeflemitoare, era într-adevăr prea obosit ca să nu se declare dezgustat, blazat, sfârşit. De obicei, când o spunea, se fălea oarecum. S-a întins la fel ca Renée şi a spus cu glasul jalnic: — Ştii că ai dreptate, e cumplit de plicticos. Nici eu nu mă distrez mai mult ca tine; adesea am visat şi eu altceva. Nu există prostie mai mare decât să călătoreşti. Decât să câştig bani prefer să-i cheltuiesc, deşi nu-i totdeauna aşa de amuzant pe cât ţi-nchipui la început. Eşti sătul până-n gât să iubeşti, să fii iubit, nu-i aşa?… Ei! da, eşti sătul până-n gât! Cum tânăra femeie; n-a răspuns, ca s-o surprindă, a continuat cu o mare nelegiuire: — Aş vrea să mă iubească o călugăriţă. Poate c-ar fi amuzant!… Tu n-ai visat oare niciodată să iubeşti un bărbat la care nu te-ai putea gândi fără să comiţi o crimă? Dar a rămas posomorâtă, şi Maxime, văzând că tăcea mereu, a crezut că nu-l mai asculta. Cu ceafa sprijinită de marginea capitonată a caleştii, părea că doarme cu ochii deschişi. Se gândea, nemişcată, lăsându-se în voia visurilor ce-o copleşeau, şi, uneori, i se agitau buzele uşor din pricina unor mişcări nervoase. Umbra amurgului o cuprinsese molatic, o pătrundea tristeţea neprecizată a umbrei, şi voluptatea discretă, speranţa nemărturisită, scăldând-o într-o boare de aer moleşit şi morbid. Fără îndoială că, în timp ce privea fix spatele rotund al valetului aşezat pe capră, se gândea la bucuriile din ajun, la petrecerile acelea pe care le găsea aşa de serbede, de care se săturase; se gândea la viaţa ei trecută, la poftele potolite imediat, la scârba de lux, la monotonia zdrobitoare a aceloraşi iubiri şi aceloraşi trădări. Apoi, ca o speranţă, mijea în ea, cu fremătări de dorinţă, ideea acelui „altceva” pe care mintea ei încordată nu-l putea găsi. Aici. Visul i se rătăcea. Făcea un efort, dar cuvântul căutat se sustrăgea mereu în noaptea care se lăsa, se pierdea în mersul necontenit al trăsurilor. Şi legănarea mlădioasă a caleştii era tot o ezitare împiedicând-o să-şi formuleze pofta. Şi o ispită imensă se înălţa din nedesluşitul acela, din crângurile pe care umbra le adormea de fiecare parte a aleii. din. zgomotul roţilor şi din legănarea molatică ce-o umplea de-o delicioasă toropeală. Mii de adieri îi mângâiau carnea: visuri neterminate, voluptăţi nenumite, dorinţe nedesluşite, tot ceea ce o întoarcere din Bois de Boulogne poate zămisli mai delicios şi mai monstruos în inima obosită, a unei femei, în ceasul când cerul păleşte. Îşi ţinea mâinile ascunse în blana de urs, îi era tare cald în paltonul de postav alb şi revere de catifea mov. Cum a întins un picior, ca să se destindă în tihna ei, a atins în treacăt piciorul lui Maxime, care nici n-a observat măcar. O smucitură a trezit-o din somnolenţă. A ridicat capul, privindu-l în mod straniu cu ochii ei cenuşii pe tânărul lăfăindu-se cu mare eleganţă. Chiar atunci caleaşca a ieşit din Bois de Boulogne. L’avenue de l’Impératrice se întindea dreaptă de tot în amurg, cu cele două linii verzi ale barierelor de lemn pictat ce aveau să se atingă în zare. Pe poteca lăturalnică rezervată călăreţilor, în depărtare, un cal alb făcea o pată deschisă găurind umbra cenuşie. Pe şosea, de partea cealaltă, se mai aflau ici-colo nişte întârziaţi care se plimbau, grupuri de puncte negre ce se îndreptau încet spre Paris. Şi, sus de tot, la capătul dârei mişcătoare şi nedesluşite a trăsurilor, Arcul de Triumf, aşezat de-a curmezişul, se vedea, alb, pe o mare bucată de cer de culoarea funinginii. Pe când caleaşca se-ntorcea într-un ritm vioi, Maxime, fermecat de alura englezească a peisajului, privea, de ambele părţi ale aleii, casele boiereşti, cu arhitectura lor capricioasă, ale căror peluze se întindeau până la aleile lăturalnice; visând, Renée se distra văzând cum se aprindeau departe în zare unul câte unul becurile cu gaz din Place de l’Etoile, şi, pe măsură ce licăririle vioaie pătau cu flăcări galbene întunericul ce se lăsa, auzind parcă chemări secrete, i se părea că Parisul sclipitor al nopţilor de iarnă se ilumina pentru ea, pregătindu-i plăcerea necunoscută pe care o visa spre a se potoli. Caleaşca a pornit pe Avenue de la Reine-Hortense şi s-a oprit la capătul străzii Monceau, numai la câţiva paşi de bulevardul Malesherbes, în faţa unei mari case boiereşti aşezată între curte şi grădină. Cele două grilaje pline de ornamente aurite, ce dădeau în curte, erau flancate fiecare de câte o pereche de felinare, tot în formă de urne acoperite cu aurării, în care pâlpâiau flăcările mari ale gazului. Între cele două grilaje, locuia portarul într-o căsuţă elegantă, semănând oarecum cu un mic templu grecesc. Cum trăsura urma să intre în curte, Maxime a sărit sprinten jos. — Ştii, i-a spus Renée, reţinându-l de mână, masa se va servi la ora şapte şi jumătate. Ai la dispoziţie mai mult de-o oră ca să te îmbraci. Să nu te laşi aşteptat. Şi a adăugat zâmbind: — Vom avea la masă familia Mareuil… Tata doreşte să fii foarte galant cu Louise. Maxime a dat din umeri.

Munca de Emile Zola I Hoinărind la întâmplare, Luc Froment ieşise din Beauclair şi suise drumul dinspre Brias, înfrăţit cu cheile printre care se furişează torentul Mionne, frângând în două promontoriul munţilor Bleuses. Şi, odată ajuns în faţa atelierelor Abis, nume sub care sunt cunoscute în regiune oţelăriile Qurignon, zări la capătul podului de lemn două siluete negre şi firave, înghesuite lângă parapet. Lui Luc Froment i se strânse inima. Prima dintre siluete aparţinea unei femei având o înfăţişare foarte tânără, sărăcăcios îmbrăcată, cu capul pe jumătate acoperit sub o broboadă zdrenţuită; cealaltă siluetă era aceea a unui copil de vreo şase anişori, sumar înveşmântat, cu faţa ca ceara, ascuns între fustele ei. Amândoi stăteau neclintiţi ca două stane de piatră, aţintindu-şi privirile pe poarta uzinei, cu trista răbdare a oamenilor care nu mai întrevăd nicio geană de speranţă. Luc se oprise cu ochii pironiţi pe ei. Să tot fi fost orele şase, dar ziua se strecurase încă de pe acum hoţeşte, prin această jalnică şi umedă seară a miezului de septembrie. Azi era sâmbătă şi, de joi, ploaia nu contenise măcar o clipă. Se oprise acum, dar un vânt furios îşi făcea încă mendrele, alungând de pe cer norii de funingine, nişte adevărate zdrenţe, printre care se filtra un amurg murdar şi galben, de o tristeţe apăsătoare. Pe drumul brăzdat de şine, cu porţiuni mari de caldarâm desfăcut, se scurgea într-un şuvoi negru toată pulberea de cărbune frământată cu mocirla minelor din apropiere de Brias, ale căror vagonete alunecau de colo până colo fără odihnă. Şi această pulbere de cărbune înnegrise cu doliul ei întreg torentul din vale, şiroia în stropi grei pe zidurile leproase ale clădirilor uzinei, părea că murdăreşte până şi norii întunecaţi, care treceau la nesfârşit, întocmai ca nişte învolburări de fum pierdute în nefiinţă. Presimţirea unui dezastru apropiat părea că pluteşte odată cu adierile vântului, şi simţeai amurgul însuşi cum tremură în jur, aducând în mod fatal apocalipsul. Luc se oprise la câţiva paşi de tânăra femeie şi de copil, aşa că nu-i fu greu să-l audă pe acesta din urmă spunând cu un ton cumpănit şi totodată hotărât, de om matur: — Uite ce-i, nană, vrei să stau eu de vorbă cu el? Cred că l-ar înfuria mai puţin. Dar femeia se împotrivi: — Nu, nu, frăţioare, astea nu-s treburi pentru ştrengari de vârsta ta. Şi continuară să aştepte neclintiţi, cu înfăţişarea lor resemnată şi plină de disperare. Luc privi spre uzină. Primăvara trecută, când trecuse prima oară prin Beauclair, vizitase atelierele Abis dintr-o curiozitate de specialist. Şi acum, când o scrisoare neprevăzută a prietenului său Jordan îl readucea prin aceste locuri, avusese timp, vreme de câteva ceasuri, să se pună la curent cu o mulţime de amănunte asupra groaznicei crize prin care tocmai trecea regiunea: o grevă teribilă de două luni, dezastru şi pentru unii, şi pentru ceilalţi, pe de o parte din pricină că direcţia uzinei avusese mult de pierdut din oprirea lucrului, pe de altă parte fiindcă muncitorii ajunseseră pe jumătate morţi de foame şi deveniseră şi mai înverşunaţi. Abia cu două zile în urmă, joi, munca se reluase în sfârşit, şi asta numai după concesii reciproce, smulse cu mare trudă, şi după tocmeli cumplite, care duraseră vreme îndelungată. Muncitorii reluaseră lucrul fără prea multă bucurie, tot nedomoliţi, considerând că cererile lor nu fuseseră încă satisfăcute, întocmai ca nişte învinşi pe care înfrângerea îi întărâtă şi mai mult şi care nu păstrează în inimi decât amintirea suferinţelor şi dorinţa cumplită de a le răzbuna. Atelierele Abis îşi răsfirau siluetele întunecate ale clădirilor şi ale hangarelor profilate pe goana bezmetică a norilor îndoliaţi. Păreau un monstru cu solzii zbârliţi care se înălţa până la cer, încercând să-şi lărgească puţin câte puţin vizuina. După culoarea ţiglelor care-şi dezvăluiau una dintre faţete se ghiceau vârstele succesive ale construcţiilor. Acum ajunseseră să-şi întindă tentaculele pe mai multe hectare de teren şi strângeau la lucru o mie de muncitori. Ţiglele albăstrii de deasupra marilor hale, cu geamlâcurile aşezate perechi-perechi, dominau vechile ardezii înnegrite de scurgerea timpului, al e primelor construcţii care erau mult mai umile. Din drum, zăreai mai întâi stupii uriaşi ai cuptoarelor pentru ciment, aşezaţi în şir, apoi venea furnalul, înalt de douăzeci şi patru de metri, din care ţâşneau în sus nişte tuburi uriaşe, pentru ca dintr-odată să se prăvălească într-o baie de ulei mineral. Şi, mai departe, coşurile fumegânde, coşuri de toate formele şi dimensiunile, o adevărată pădure de coşuri care-şi amestecau respiraţia încărcată de funingine cu funinginea plutitoare a norilor, în vreme ce ţevile mai subţiri, pentru evacuarea gazelor, aruncau, la intervale regulate, panaşe albe însoţite de gâfâieli stridente. Şi toată această pulbere care plutea prin aer şi toţi aceşti vapori pe care-i împrăştia în jur fără încetare păreau însăşi răsuflarea monstrului, scăldat în ceaţa continuă pe care o degaja sudoarea muncii. Desluşeai apoi bătăile inimii monstrului, izbiturile şi bubuiturile neîntrerupte ale efortului său, trepidaţia maşinilor, cadenţa limpede a compresoarelor, loviturile ritmice şi grele ale ciocanelor pneumatice, răsunând cu rezonanţa profundă a clopotelor mari, din cauza cărora însuşi pământul se zguduie sub picioare. Şi, ceva mai aproape, chiar la marginea drumului, în fundul unei mici clădiri, un fel de baracă unde primul dintre strămoşii familiei Qurignon forjase fierul, se auzea jocul înverşunat şi plin de violenţă al celor două ciocane hidraulice, care băteau acolo întocmai ca pulsul colosului şi ale căror cuptoare devorau în vâlvătăile lor nu numai minereul, ci şi vieţile oamenilor. Nicio lampă electrică nu fusese aprinsă încă prin curţile uzinei şi ceaţa crepusculară, roşiatică şi posomorâtă îneca puţin câte puţin atelierele Abis. Pe la ferestrele prăfuite nu se întrezărea nicio geană de lumină. Doar o flacără intensă, ieşind din halele mari printr-un portal deschis, despica umbrele serii ca o ţâşnitură prelungă de astru incandescent. Fără îndoială, vreun maistru oţelar se apucase tocmai atunci să deschidă uşa cuptorului. Şi nimic, nimic altceva, nici măcar o scânteie pierdută pe undeva, nu trăda că aici se află însuşi imperiul focului, focul care bubuia în această cetate întunecată a muncii, focul lăuntric ce răscolea totul, focul acum îmblânzit, robit, îndoind şi modelând fierul ca pe o ceară moale, dăruind omului dominaţia asupra Terei, odată cu cei dintâi vulcani pe care i-a cucerit. Orologiul din micul turn, a cărui şarpantă se înălţa deasupra clădirilor administraţiei, bătu orele şase. Atunci Luc îl auzi din nou pe copil spunând cu vocea lui limpede: — Iacă, nană, cred că acu-acu au să iasă. — Da, da, şi eu cred, răspunse femeia. Şezi locului. Din pricina gestului pe care îl făcuse ca să-l reţină, broboada zdrenţuită se trase puţin de pe faţă, şi Luc rămase surprins de delicateţea trăsăturilor ei. Fără îndoială că nu împlinise încă douăzeci de ani, şi avea un păr blond, răvăşit, şi o faţă mică, plăpândă şi străvezie, care i se păru urâtă la început, cu nişte ochi albaştri, spălăciţi de lacrimi, şi nişte buze palide, crispate de suferinţă. Şi ce corp firav sub rochia veche şi uzată! Şi cu ce braţ tremurător şi fără vlagă strângea lângă fustele ei copilul – fără îndoială, fratele mai mic – blând ca şi ea, dar cu o înfăţişare mai sănătoasă şi cu un aer mai hotărât! Luc se simţi copleşit de milă, pe când cele două jalnice fiinţe, bănuitoare, începeau să se neliniştească de acest domn care se oprise acolo-n drum şi-i cerceta cu atâta insistenţă. Fata, mai cu seamă, părea stânjenită de faptul că era obiectul atenţiei acestui tânăr de douăzeci şi cinci de ani, atât de bine făcut, atât de frumos, lat în umeri, cu mâinile puternice şi o faţă radiind de sănătate şi viaţă îmbelşugată, ale cărui trăsături ferme erau dominate de o frunte înaltă şi dreaptă de visător, moştenită parcă din moşi-strămoşi. Şi, la vederea ochilor larg deschişi, de culoarea metalului, cu care tânărul o fixa fără niciun pic de sfială, fata îşi întoarse capul în altă direcţie. Dar imediat după aceea strecură încă o privire furişă spre el şi, văzându-l că-i zâmbea cu bunătate, se închise şi mai mult în sine, muncită de gândurile care o frământau. Sunetul unui clopot străbătu văzduhul cu vibraţiile lui limpezi şi o forfotă se stârni în jurul atelierelor Abis: începeau să iasă de la lucru echipele de zi, pe care ar fi trebuit să le înlocuiască schimbul de noapte; căci activitatea devoratoare a monstrului nu se opreşte nicio clipă măcar, zi şi noapte clocoteşte şi bocăne fierul. Cu toate acestea, muncitorii nu se zoreau să plece şi mai întârziau încă prin ateliere, cei mai mulţi dintre ei aşteptând să li se dea un mic avans pe care-l ceruseră, cu toate că munca nu se reluase decât joi, într-atât de mare era foametea şi lipsurile care bântuiau înlăuntrul familiilor, după cele două luni de grevă cumplită. În sfârşit, îşi făcură apariţia prin faţa porţilor primii dintre ei, care treceau unul câte unul sau în grupuri mici, păşind cu capul în jos, întunecaţi şi grăbiţi, cu pumnii încleştaţi în fundul buzunarelor pe cei câţiva bănuţi de argint, atât de scump câştigaţi şi cu care puteau să târguiască pâine celor mici şi muierilor. Şi dispăreau, scufundându-se în umbra drumului. — Uite-l, nană, murmură copilul. E împreună cu Bourron, l-ai văzut? — Da, da, taci din gură. Chiar în clipa aceea îşi făcuseră apariţia doi muncitori, care, după aspect, păreau meşteri oţelari. Primul, cel despre care copilul spunea că e împreună cu Bourron, să tot fi avut vreo douăzeci şi şase de ani, purta haina de postav gros aruncată peste umeri şi avea părul şi barba roşcate; părea mai curând mărunt de statură, dar vânjos, cu muşchi zdraveni; deşi avea nasul curbat, pornind de sub o frunte proeminentă, pomeţii ieşiţi în afară şi maxilarele puternice, totuşi un zâmbet plăcut îi dădea o înfăţişare de bărbat cuceritor. În vreme ce Bourron, cu cinci ani mai în vârstă, strâns în vechea lui haină de catifea verzuie, era un vlăjgan înalt, uscăţiv şi subţire, ale cărui trăsături – faţa cabalină, obrazul prelung, bărbia teşită şi ochii piezişi – exprimau umorul liniştit al unui om cu fire blajină, totdeauna înclinat să asculte de vorba altui camarad. Dintr-o privire, acesta din urmă zărise de cealaltă parte a drumului, la capătul podului de lemn, femeia cea tristă, însoţită de copil, şi-l înghionti cu cotul pe fârtatul lui: — Ia te uită, Ragu. Ăştia-s Josine şi Nanet, dacă nu mă-nşel… Bagă de seamă ce faci, dacă vrei să nu te sâcâie. Ragu, furios, strânse pumnii. — Afurisită fată! M-am săturat până peste cap de ea şi am gonit-o… Dar să vezi ce am să-i fac, dacă se ţine scai de mine. Părea puţin cam cherchelit, aşa cum se întâmpla totdeauna când depăşea cei trei litri de băutură de care spunea că are nevoie pentru ca jeraticul cuptorului să nu-i usuce pielea. Şi când se afla pradă acestui început de beţie, gura i-o lua pe dinainte, împăunându-se şi arătându-se plin de cruzime, mai ales dacă se afla de faţă unul dintre prietenii săi, grozăvindu-se cu felul în care trata el fetele când se plictisea de ele. — Dacă nu mă lasă în pace, dau cu ea de pământ. M-am săturat!

           LAMPA CU ABAJUR ALBASTRU ardea pe cămin, în spatele unei cărţi, cufundând în umbră o jumătate din cameră. O rază de lumină calmă tăia în două măsuţa cu picior şi şezlongul, alinia pliurile mari ale draperiei de catifea, scălda în azur oglinda dulapului de palisandru dintre cele două ferestre. Armonia burgheză a camerii, acel albastru al tapetului, al mobilelor şi covorului, căpătase la acea oră din noapte, moliciunea vagă a unui nor. În faţa ferestrelor, patul, aflat în umbră, acoperit şi el cu catifea, alcătuia o masă neagră luminată doar de albeaţa cearşafurilor. Hélène, cu mâinile încrucişate, în liniştita ei atitudine de mamă şi văduvă, răsufla uşor. În mijlocul tăcerii, pendula bătu ora unu, zgomotele cartierului se stinseseră. Parisul solitar îşi trimitea îndepărtatul său huruit peste înălţimile Trocadéro-ului. Răsuflarea slabă a Hélènei era atât de gingaşă, încât nici măcar nu-i ridica linia castă a sânului. Dormea un somn plăcut, liniştit şi adânc, cu profilul ei pur şi pletele castanii, împletite strâns, cu capul înclinat ca şi cum aţipise ascultând. În fundul camerei, uşa larg deschisă a unei odăiţe tăia în zid un patrat de întuneric. Nu se auzea niciun zgomot. Pendula bătu o jumătate de oră. Balansierul sună slab în acea tărie a somnului care copleşise toată odaia. Lampa dormea, mobilele dormeau; pe o măsuţă, aproape de o lampă stinsă, un lucru de mână dormea şi el. Hélène, adormită, îşi păstra aerul ei grav şi bun. Când sună ora două această pace fu tulburată de un suspin ieşit din întunericul odăiţei. Apoi urmă un foşnet de lenjerie şi tăcerea reîncepu. Acum se auzea o răsuflare chinuită. Hélène nu se mişcase. Dar se deşteptă brusc. O trezi o bolboroseală confuză de copil care suferă. Tocmai îşi ducea mâinile la tâmplele încă însomnurate, când un strigăt surd o făcu să sară pe covor. — Jeanne… Jeanne… Ce ai? Răspunde-mi! strigă ea. Şi cum copila tăcea, ea murmură, alergând să ia lampa: „Dumnezeule! Nu se simţea bine! N-ar fi trebuit să mă culc!” Dădu buzna în camera vecină, unde se lăsase o tăcere apăsătoare. Dar lampa, înecată în ulei, răspândea o lumină tremurătoare care nu arunca decât o pată rotundă pe tavan. Aplecată deasupra patului de fier, Hélène nu putu, la început, să distingă nimic. Apoi, în lumina albăstruie, în mijlocul cearşafurilor azvârlite, ea o zări pe Jeanne, ţeapănă, cu capul pe spate, cu muşchii gâtului rigizi şi duri; un spasm desfigura bietul şi adoratul ei obraz, ochii îi erau deschişi, fixaţi pe curbura draperiilor. — Doamne, Dumnezeule! strigă ea. Moare? Şi punând jos lampa începu să-şi pipăie, cu mâini tremurătoare, copila. Nu-i putu găsi pulsul. Inima părea că i se oprise. Braţele şi picioarele ei mici se zbăteau violent. Atunci simţind că înnebuneşte, bâigui îngrozită: — Îmi moare copilul! Ajutor! Copilul! Copilul meu! Se întoarse în odaie, sucindu-se şi lovindu-se, fără să ştie încotro pornise; apoi reintră în odăiţă şi se aruncă din nou în faţa patului strigând mereu după ajutor. O luase pe Jeanne în braţe şi-i săruta părul, plimbându-şi mâinile pe trupul ei, rugând-o să-i răspundă: „Un cuvânt, Jeanne, un singur cuvânt!” Unde o durea? Dorea un pic din doctoria luată acum câteva zile? Poate puţin aer proaspăt ar însufleţi-o. Şi se încăpăţâna să vrea s-o audă vorbind. Dumnezeule, nici nu ştia ce să facă! Toată povestea asta, aşa, pe neaşteptate, în toiul nopţii! Nici măcar lumină nu-i! Gândurile i se încâlceau. Continuă să-i vorbească fiicei sale, s-o întrebe şi să răspundă în locul ei. Simţea un nod în stomac; ba nu, în gât! Nu se va întâmpla nimic! Trebuia calm. Şi făcu un efort ca să-şi recapete toată luciditatea. Dar senzaţia pe care i-o dădea copila înţepenită în mâinile ei îi răscolea măruntaiele. O privi: era convulsionată şi fără răsuflare. Încercă să judece, să reziste nevoii de a striga. Dar deodată, împotriva voinţei sale, ţipă. Străbătu sufrageria şi bucătăria răcnind: — Rosalie! Rosalie! Repede un doctor! Îmi moare copilul! Servitoarea, care dormea într-o odăiţă din spatele bucătăriei, scoase nişte exclamaţii. Hélène se întoarse alergând. Bătea pasul pe loc, în cămaşă, fără să pară că simte frigul acelei nopţi îngheţate de februarie. Femeia asta va lăsa deci să-i moară copilul? De abia se scursese un minut. Se reîntoarse în bucătărie, reintră în cameră. Şi, pe dibuite, îşi puse o fustă şi-şi aruncă un şal pe umeri. Răsturnă mobilele, umplu cu violenţa disperării sale această odaie în care domnea o pace atât de adâncă. Apoi, numai în papuci, lăsând uşile vraişte, coborî ea însăşi cele trei etaje, hotărâtă să aducă singură un medic. Nici n-apucă portăreasa să tragă de cordon ca să deschidă uşa, că Hélène se şi găsi afară, cu urechile ţiuind, năucă. Coborî în goană strada Vineuse, sună la doctorul Bodin, care o mai îngrijise pe Jeanne; un servitor, veni după o eternitate să-i spună că doctorul se afla la căpătâiul unei femei care năştea. Hélène rămase prostită pe trotuar. Nu mai cunoştea niciun alt doctor în Passy. Porni de-a lungul străzii, privind casele. Sufla un vântuleţ îngheţat; ea mergea în papuci, prin zăpada uşoară, căzută de cu seară. Şi o avea tot timpul în faţa ochilor pe fiica sa, cu acel gând de spaimă care-o ucidea că nu găseşte de îndată un medic. Atunci, cum urca pe strada Vineuse, se agăţă de o sonerie. Trebuia să întrebe; poate i se va da o adresă. Sună din nou pentru că cei din casă nu se grăbeau. Vântul îi lipise de picioare fusta subţire şi şuviţele părului îi fluturau. În sfârşit, un servitor veni să-i deschidă şi să-i spună că doctorul Deberle se culcase. Sunase chiar la uşa unui doctor, deci cerul n-o părăsise. Atunci, îl împinse cât colo pe servitor dând să intre. Repeta într-una: — Copilul, îmi moare copilul… Spune-i să vină… Era un mic palat plin de tapiţerii. Urcă astfel un etaj, luptându-se cu servitorul, răspunzând, la tot ce-i spunea acesta, că-i moare copilul. Ajunsă într-o cameră, voi să-l aştepte pe doctor. Dar, de îndată ce-l auzi alături sculându-se, se apropie şi-i vorbi prin uşă: — Repede, domnule, vă rog. Îmi moare copilul! Şi când doctorul apăru în haină, fără cravată, ea îl târî, nu-l mai lăsă să se îmbrace. El o recunoscu. Locuia în casa vecină şi era locatara lui. Astfel că, atunci când el traversă o grădină ca să scurteze drumul, deschizând o portiţă de comunicaţie care exista între cele două locuinţe, Hélène avu o bruscă deşteptare a memoriei. — E adevărat, murmură ea, sunteţi doctor, şi ştiam asta… Vedeţi, mi-am pierdut mintea. Să ne grăbim… Pe scară îl pofti să treacă primul. Nici pe Dumnezeu nu l-ar fi adus la ea cu atâta evlavie. Sus, Rosalie, rămăsese lângă Jeanne şi aprinsese lampa de pe măsuţă. De îndată ce medicul intră, el luă lampa şi lumină puternic pe copila care-şi păstra rigiditatea dureroasă; ţinea numai capul înclinat, iar faţa îi era străbătută de contracţii repezi. Timp de un minut, nu spuse nimic, cu buzele strânse. Hélène, nerăbdătoare, îl privea. Când întâlni acea privire de mamă care-l implora, murmură: — Nu se va întâmpla nimic… Dar nu trebuie lăsată aici… Are nevoie de aer. Hélène, cu un gest puternic, o luă în braţe. I-ar fi sărutat mâinile doctorului pentru vorba lui bună şi o linişte mare i se răspândi pe faţă. Dar abia o puse pe Jeanne în patul ei mare, că acest biet trup de fetiţă fu scuturat de convulsii violente. Doctorul ridicase abajurul lămpii, o lumină albă năpădi încăperea. Se duse să întredeschidă o fereastră, şi îi porunci Rosaliei să tragă patul dintre draperii. Hélène, cuprinsă de spaimă bâigui: — Dar moare, domnule… Uitaţi-vă, uitaţi-vă… Nici n-o mai recunosc! El nu răspunse, urmărea criza cu o privire atentă. Apoi spuse: — Treceţi în alcov, ţineţi-i mâinile ca să nu se zgârie… Aşa, încet, fără violenţă… Nu vă neliniştiţi, criza trebuie să-şi urmeze cursul. Şi amândoi, aplecaţi deasupra patului, o ţineau pe Jeanne ale cărei membre se destindeau cu scuturături bruşte. Doctorul îşi încheiase haina ca să-şi ascundă gâtul gol. Hélène era înfăşurată în şalul pe care şi-l aruncase pe umeri. Dar Jeanne, zbătându-se, trăsese şalul de pe mamă-sa, descheiase haina doctorului. Ei nu băgară de seamă. Niciunul, nici celălalt nu se vedeau. În sfârşit, accesul se mai potoli. Micuţa părea cuprinsă de o mare slăbiciune. Măcar c-o asigurase pe mamă că fata ieşise din criză, doctorul continuă să fie preocupat. Privind-o mereu pe bolnavă, îi puse câteva întrebări scurte Hélènei, rămasă în picioare lângă pat. — Ce vârstă are copilul? — Unsprezece ani şi jumătate, domnule. Urmă o tăcere. Doctorul îşi înălţă capul, se aplecă şi ridică pleoapa închisă a Jeannei ca să-i privească mucoasa. Apoi îşi continuă interogatoriul fără să-şi ridice ochii asupra Hélènei. — A mai avut crize? — Da, domnule, dar vechile crize au dispărut spre vârsta de şase ani. E foarte delicată. De câteva zile, o tot vedeam prost dispusă. Avea crampe, era absentă… — Au existat boli de nervi în familie? — Nu ştiu… Mama a murit de piept… Ea ezită, cuprinsă de ruşine, nevoind să vorbească despre o bunică închisă într-o casă de nebuni. Toată ascendenţa ei era tragică. — Fiţi atentă, spuse cu vioiciune medicul; iată un nou acces. Jeanne deschise ochii. Privi o clipă în jurul ei, cu un aer rătăcit, fără să pronunţe vreun cuvânt. Apoi privirea îi deveni fixă, trupul i se răsturnă pe spate, cu membrele întinse şi ţepene. Era foarte roşie. Deodată păli, deveni lividă şi convulsiile începură.; — N-o lăsaţi… Apucaţi-o de cealaltă mână. El alerga la măsuţa pe care, intrând, îşi pusese mica-i farmacie. Reveni cu un flacon pe care-l dete copilului să-l miroasă. Dar asta fu ca o lovitură teribilă de bici, Jeanne, se scutură atât de tare, încât scăpă din mâinile mamei sale. — Nu, nu, fără eter! strigă ea, înştiinţată de miros. Eterul o înnebuneşte. Amândoi abia o puteau ţine. Avea spasme violente care o zguduiau din călcâi până la ceafă, ca îndoită în doua. Apoi recăzu, şi începu să se zbată într-o legănare care-o arunca dintr-o parte într-alta a patului. Pumnii îi erau strânşi, degetul mare îndoit către palmă; pentru a clipă ea şi-i deschise şi degetele depărtate încercară să prindă obiecte, ca să le răsucească. Dete de şalul mamă-si şi se agăţă de el. Dar ceea ce-o chinuia pe Hélène era, după cum spunea ea, faptul că nu-şi mai recunoştea fata. Bietul ei înger, cu chipul atât de dulce, avea trăsăturile răvăşite, ochii scufundaţi în orbite arătându-şi sideful lor albăstrui. — Faceţi ceva, vă rog, murmură ea. Nu mai am putere să îndur, domnule… — Îşi aminti că la Marsilia, fiica uneia dintre vecinele sale murise, sufocată, într-o criză asemănătoare. Poate că doctorul o înşela ca s-o cruţe. În fiecare secundă credea că va primi în obraz ultima suflare a Jeannei, a cărei respiraţie întretăiată se oprea. Atunci, zdrobită, răscolită de milă şi de groază, începu să plângă. Lacrimile îi cădeau pe goliciunea nevinovată a copilei, care-şi aruncase cuverturile de pe ea. Doctorul, cu lungile sale degete suple, o apăsă de câteva ori uşor, la baza gâtului. Intensitatea crizei scăzu. Jeanne, după câteva mişcări încetinite, rămase inertă. Recăzuse în mijlocul patului, cu trupul vlăguit, cu braţele întinse, cu capul pe pernă, aplecat pe piept. Ai fi spus un Crist copil. Hélène se aplecă şi-i sărută îndelung fruntea. — S-a sfârşit? spuse ea în şoaptă. Credeţi că va mai avea şi alte crize? El făcu un gest evaziv. Apoi răspunse: — În orice caz, celelalte vor fi mai puţin violente. Îi ceru Rozaliei un pahar şi o carafă. Umplu paharul pe jumătate, luă alte două flacoane, numără picăturile şi, cu ajutorul Hélènei, care ridică încet capul copilei, îi introduse printre dinţii strânşi, o linguriţă din această licoare. Lampa ardea foarte sus, cu flacăra ei albă, luminând dezordinea din camera în care mobilele zăceau răsturnate. Veşmintele pe care Hélène le aruncase pe spatele unui fotoliu, culcându-se, alunecaseră pe jos şi umpleau covorul. Doctorul, călcând pe un corset, îl ridică pentru a nu se mai împiedica de el. Un miros de verbină se înălţă din patul desfăcut, şi din acele lenjuri risipite. Era întreaga intimitate a unei femei, violent etalată. Doctorul se duse singur să caute chiuveta, udă o cârpă şi i-o puse Jeannei pe tâmple. — Doamnă, o s-o ia frigul, spuse Rosalie care dârdâia. Poate putem închide fereastra. Aerul e prea rece. — Nu, nu, strigă Hélène, lasă fereastra deschisă! Nu-i aşa, domnule? Mici răbufniri de vânt intrau ridicând perdelele. Ea nu le simţi. Totuşi şalul îi căzuse cu totul de pe umeri, descoperind începuturile sânilor. La spate, din cocul desfăcut îi atârnau şuviţe rebele până pe şale. Îşi eliberase braţele goale pentru a fi mai promptă, uitând de tot, nemaiavând decât grija copilului. În faţa ei, preocupat, nici doctorul nu se mai gândea la haina descheiată, la gulerul cămăşii pe care i-l smulsese Jeanne. — Ridicaţi-vă un pic, spuse el. Nu, nu aşa… Daţi-mi mâna… Îi luă mâna şi i-o puse el însuşi sub capul copilei, pe care voia s-o determine să mai ia o linguriţă din poţiune. Apoi, o chemă lângă el. Se slujea de ea ca de un ajutor şi Hélène era de o supunere plină de evlavie, văzând că fata părea mai calmă. — Veniţi încoace… va trebui să-i sprijiniţi capul pe umerii dumneavoastră cât timp eu o voi asculta. Hélène făcu ce i se poruncise. Atunci el se aplecă deasupra ei pentru a-şi pune urechea pe pieptul Jeannei. Atinse în treacăt, cu obrazul, umărul gol al Hélènei şi ascultând inima copilului, ar fi putut să audă bătând şi inima mamei. Când se ridică, răsuflarea sa se întâlni cu răsuflarea Hélènei. — N-are nimic la inimă, spuse el liniştit, în timp ce ea se reînsufleţea. Culcaţi-o la loc, nu trebuie tulburată câtuşi de puţin. Dar un nou acces se produse. El fu însă mult mai puţin grav. Jeanne lăsă să-i scape câteva cuvinte întretăiate. Alte două crize urmară la scurte intervale. Copila căzuse într-o stare de prostraţie care păru să-l neliniştească din nou pe medic. O culcă, cu capul foarte sus, cu cuvertura trasă până sub bărbie şi rămase acolo, aproape o oră, s-o vegheze, părând că aşteaptă să respire normal. De cealaltă parte a patului, Hélène aştepta şi ea fără să se mişte. După o vreme, o mare linişte se aşternu pe chipul Jeannei. Lampa strălucea cu o lumină blondă. Chipul îşi recăpătă ovalul adorabil, puţin prelung, de o graţie şi o fineţe de căprioară. Frumoşii săi ochi închişi aveau pleoape largi, albăstrui şi transparente, sub care ghiceai strălucirea sumbră a privirii. Nasul mic răsufla uşor, gura sa puţin cam mare avu un surâs vag. Dormea astfel, în negrul de cerneală al pletelor răvăşite. — De data asta s-a terminat, zise în şoaptă doctorul. Şi se întoarse, aranjându-şi flacoanele, pregătindu-se să plece. Hélène se apropie rugătoare. — Oh, domnule, murmură ea, nu mă părăsiţi. Mai aşteptaţi câteva minute. Dacă se mai produc alte crize… Dumneavoastră sunteţi cel care aţi salvat-o! El îi făcu semn că nu mai avea de ce să se teamă. Totuşi rămase. Ea o trimise pe Rosalie să se culce. Curând se făcu ziuă, o zi blândă şi cenuşie peste zăpada care albea acoperişurile. Doctorul închise fereastra. Şi amândoi schimbară rar câte o vorbă, cu voce înceată, în mijlocul unei mari tăceri. — N-are nimic grav, vă asigur, spuse el. Numai că la vârsta ei trebuie mai multă grijă… Vegheaţi mai ales ca să ducă o viaţă fericită, fără zguduiri… După o clipă Hélène spuse la rândul ei: — E atât de delicată, atât de nervoasă… Nu pot s-o stăpânesc întotdeauna. După necazuri, are bucurii şi tristeţi care mă neliniştesc, atât sunt de puternice. Mă iubeşte cu patimă, cu o gelozie care o face să plângă când mângâi un alt copil… El ridică încet capul repetând: — Da, da, delicată, nervoasă, geloasă… Doctorul Bodin a îngrijit-o, nu-i aşa? Voi vorbi cu el. Vom prescrie un tratament energic. Se află la vârsta când se hotărăşte sănătatea unei femei. Văzându-l atât de devotat, Hélène avu un elan de recunoştinţă: — Ah! Domnule, vă mulţumesc pentru toată osteneala pe care aţi depus-o! Apoi, ridicând vocea, ea se aplecă deasupra patului, cu frică – să n-o trezească pe Jeanne. Copila dormea, trandafirie, cu un surâs vag pe buze. În camera liniştită plutea un fel de lâncezeală. O somnolenţă liniştită şi parcă uşurată cuprinsese tapetele, mobilele şi veşmintele risipite. Totul se pierdea şi se odihnea în lumina zorilor care intrau prin cele două ferestre. Hélène rămase în picioare în faţa patului. Doctorul stătea de cealaltă parte. Şi, între ei, se afla Jeanne, dormind, cu răsuflarea ei uşoară, — Tatăl ei era adesea bolnav, reluă încetişor Hélène revenind la interogatoriu. Eu m-am simţit întotdeauna sănătoasă. Doctorul, care n-o privise încă, îşi ridică ochii şi nu se putu abţine să nu surâdă, atât i se părea de zdravănă şi de sănătoasă. Zâmbi şi ea cu surâsu-i liniştit. Sănătatea ei înfloritoare o făcea fericită. Totuşi, el n-o părăsi din ochi. Niciodată nu văzuse o frumuseţe mai perfectă. Mare, magnifică, era o Junonă şatenă, de un şaten auriu cu reflexe blonde. Când îşi întoarse încet capul, profilul ei căpătă o puritate gravă, de statuie. Ochii cenuşii şi dinţii albi îi luminau toată faţa. Avea o bărbie rotundă, puţin cam puternică ce-i dădea un aer hotărât şi ferm. Dar ceea ce-l miră pe doctor era nuditatea superbă a acestei mame. Şalul îi alunecase din nou, gâtul era gol, braţele la fel, coada ei groasă, de culoarea aurului brun, îi cădea pe umăr şi i se pierdea între sâni. În juponul ce-i atârna, ciufulită şi în dezordine, avea o majestate, o culme a onestităţii şi a pudorii, care o lăsa castă sub acea privire a bărbatului în care se ivi o mare tulburare. Ea însăşi îl examină o clipă. Doctorul Deberle era un om de 35 de ani, cu faţa rasă, puţin prelungă, ochiul fin, buzele subţiri. Cum îl privea, băgă de seamă, la rândul ei, că şi el avea gâtul gol. Rămaseră astfel faţă în faţă, cu mica Jeanne adormită între ei. Dar acest spaţiu, până de curând imens, păru să se restrângă. Copilul începu să respire regulat. Atunci Hélène, cu o mână înceată, îşi ridică şalul şi se înfăşură în el, în timp ce doctorul îşi încheie gulerul vestonului. — Mamă, mamă, bolborosi Jeanne, în somn. Apoi se trezi. Când fu cu ochii deschişi, îl văzu pe doctor şi se nelinişti. — Cine e? Cine e? întrebă ea. Dar maică-sa o sărută. — Dormi, copila mea, ţi-a fost puţin rău… E un prieten. Copila păru surprinsă. Nu-şi aducea aminte de nimic. O cuprinse din nou somnul şi readormi murmurând, cu un aer iubitor: — Oh! Fac nani… Bine, măicuţă… Dacă-i prietenul tău, va fi şi-al meu. Doctorul îşi strânsese mica farmacie. Salută în tăcere şi se retrase. Hélène ascultă un moment respiraţia copilului. Apoi, uită de sine, aşezată pe marginea patului, cu privirile şi gândurile pierdute. Lampa, aprinsă, pălea în lumina plină a zilei.          

Banii de Emile Zola I Ornicul de la Bursă bătuse ora unsprezece când Saccard intră la Champeaux, în sala albă şi aurită ale cărei ferestre înalte dădeau spre piaţă. Dintr-o privire trecu în revistă şirul de măsuţe la care stăteau înghesuiţi unii într-alţii clienţii zoriţi şi păru mirat că nu vede chipul celui pe care-l căuta. Cum un chelner încărcat cu farfurii tocmai trecea pe lângă el în grabă, îl întrebă: — Spune-mi, te rog, n-a venit domnul Huret? — Nu, domnule, încă nu. Atunci, Saccard, hotărându-se să aştepte, luă loc la o masă, în dreptul unei ferestre, de la care tocmai se ridica un client. Credea că a întârziat şi, în timp ce chelnerul schimba faţa de masă, privirile lui lunecară afară, pândind pe cei ce treceau pe stradă. Chiar şi după ce i se aduse tacâmul, nu dădu numaidecât comanda: rămase o clipă cu ochii aţintiţi asupra pieţei înveselite de luminoasa zi de mai. La ceasul când lumea prânzea, piaţa era aproape pustie; sub castanii de o verdeaţă proaspătă şi nouă, băncile erau libere; în staţie, de-a lungul grilajului, şirul trăsurilor de piaţă se întindea de la un capăt la celălalt, iar omnibuzul ce ducea spre Bastilia se oprea la colţul străzii, fără să lase sau să ia vreun călător. Razele soarelui cădeau vertical, scăldând în lumina lor monumentala clădire a Bursei cu şirul de coloane şi cu cele două statui, şi vastul peron la capătul căruia nu se vedea acum decât armata de scaune frumos rânduite. Întorcând însă capul, Saccard recunoscu la masa vecina pe Mazaud, agentul de schimb. Îi întinse mâna. — Dumneata eşti? Bună ziua! — Bună ziua, răspunse Mazaud, strângându-i mâna distrat. Mic de stat, negricios, foarte vioi, frumos, acesta moştenise la vârsta de treizeci şi doi de ani firma unui unchi de al său. Părea că toate gândurile îi sunt îndreptate către cel ce stătea în faţa lui la masă, un domn gras, roşu şi ras, celebrul Amadieu, pe care întreaga Bursă îl venera de când dăduse faimoasa lovitură cu acţiunile „Minelor din Saisis”. Când acestea scăzuseră la 15 franci şi când orice cumpărător era socotit nebun, Amadieu îşi băgase în afacerea asta toată averea, adică două sute de mii de franci, aşa, la noroc, fără calcul şi fără să fi simţit ceva dinainte, numai dintr-o încăpăţânare de brută norocoasă. Astăzi, când, datorită descoperirii unor filoane reale şi bogate, acţiunile depăşeau uneori cursul de o mie de franci bucata, el câştiga vreo cincisprezece milioane, astfel că pasul acela, care ar fi trebuit să-l ducă la casa de nebuni, îl înălţase la rangul de mare capacitate financiară. Era salutat şi mai cu seamă consultat de toată lumea. De altfel, nu mai făcea nicio operaţie de bursă, ca şi cum, pe deplin satisfăcut, se mulţumea să troneze de la înălţimea unicei sale izbânzi şi a legendarei sale lovituri. Mazaud, desigur, visa să-l aibă de client. Neputând obţine din partea lui Amadieu nici măcar un surâs, Saccard salută pe cei de la masa din faţă, trei oameni de afaceri pe care-i cunoştea bine, Pillerault, Moser şi Salmon. — Bună ziua, ce mai faceţi? — Binişor, mulţumim… Totuşi, simţi că şi din partea lor îl învăluie o răceală vecină cu duşmănia. Pillerault, foarte înalt, foarte slab, cu gesturi nervoase şi cu un nas subţire înfipt în obrazu-i osos ca de cavaler rătăcitor, avea de obicei familiaritatea unui amator de jocuri de noroc, care era din principiu pentru situaţiile riscate, declarând că-l pândea prăbuşirea ori de câte ori se străduia să facă ceva în mod chibzuit. Era din fire un nepotolit jucător „à la hausse”[1], mereu optimist, pe câtă vreme Moser, mic de statură, galben la faţă, chinuit de o boală de ficat, se văieta întruna, veşnic urmărit de groaza cataclismului. Salmon, un bărbat foarte frumos ce ţinea piept cu dârzenie celor cincizeci de ani ai săi, mândru de superba lui barbă neagră ca pana corbului, trecea drept un tip din cale afară de îndrăzneţ. Nu vorbea niciodată, răspundea numai prin zâmbete, nu se ştia nici cum joacă şi nici măcar dacă joacă, iar felul lui de a asculta îl impresiona atât de mult pe Moser, încât deseori acesta, după ce-i destăinuise câte ceva, dădea fuga să-şi schimbe ordinele la bursă, zăpăcit de tăcerea lui. Înconjurat de nepăsarea ce i se arăta, Saccard rămăsese cu ochii sticloşi şi provocatori, după ce trecuse în revistă, cu privirea, întreaga sală. Nu se mai salută decât cu Sabatani, un tânăr ce stătea la o masă ceva mai îndepărtată de a lui, un levantin frumos, cu o faţă lunguiaţă şi brună, luminată de doi ochi minunaţi, dar pe care o gură răutăcioasă, duşmănoasă, o urâţea. Bunăvoinţa acestuia îl enervă în cele din urmă: tipul nu putea fi decât un executat[2] al vreunei Burse din străinătate, unul dintre tinerii care plac femeilor, pripăşit în mijlocul lor din toamna trecută; îl văzuse întâia oară lucrând ca intermediar într-un crah bancar şi încetul cu încetul câştigase încrederea agenţilor de bursă şi a oamenilor lor printr-o purtare foarte corectă şi printr-o neobosită amabilitate, chiar şi faţă de cei mai pătaţi dintre ei. Un chelner se oprise în faţa mesei lui Saccard: — Ce serveşte domnul? — A, da… ce vrei dumneata… un cotlet, sparanghel… Apoi, chemându-l înapoi, îl întrebă: — Eşti sigur că domnul Huret n-a fost pe aici şi a plecat? — Foarte sigur, domnule. Aşadar, aici ajunsese după dezastrul care, în Octombrie, îl silise încă o dată să-şi lichideze afacerile şi să-şi vândă locuinţa din parcul Monceau pentru a închiria un apartament; nu-l mai salutau decât oameni de felul lui Sabatani; intrarea lui într-un restaurant în care strălucise cândva, nu mai făcea să se întoarcă toate capetele spre el şi să i se întindă toate mâinile. Ştia să facă faţă situaţiei cu demnitate şi nu învinuia pe nimeni pentru ultima afacere cu terenuri, afacere scandaloasă şi dezastruoasă din care nu-şi putuse salva decât pielea. Dar acum era stăpânit de ambiţia nepotolită de a-şi lua revanşa; şi absenţa lui Huret, care-i făgăduise solemn că va fi acolo la ora unsprezece, ca să-i spună rezultatul întrevederii cu fratele său Rougon, ministru atunci în apogeu, îl întărâta parcă şi mai mult împotriva acestuia din urmă. Huret, deputat supus, slugă a ministrului, nu era decât un intermediar; dar Rougon, pentru care nimic nu era imposibil, se putea oare să-l părăsească tocmai acum? E adevărat că niciodată nu se dovedise a fi un frate bun; că se supărase după catastrofă şi că rupsese făţiş relaţiile cu el, de teama de a nu se compromite, toate acestea erau fireşti. Dar, de şase luni de zile, ar fi putut găsi modalitatea să-i vina în ajutor. Va avea oare şi acum inima să-i refuze sprijinul atât de trebuincios, pe care i-l cerea printr-o terţă persoană, neîndrăznind să se ducă el însuşi, de teama unui acces de furie care-i putea fi fatal? Numai un cuvânt dacă ar spune Rougon, şi ar fi de-ajuns să-l pună din nou pe picioare, iar întreg Parisul acesta laş şi mare să fie iar al lui. — Ce fel de vin doreşte domnul? îl întrebă chelnerul. — Bordeaux-ul vostru obişnuit. Saccard, preocupat, îşi lăsase cotletul să se răcească, neavând poftă de mâncare, ridică deodată ochii, văzând o umbră lunecând pe faţa de masă. Era Massias, un tânăr cu obrajii roşii, un pârlit de remizier, muritor de foame pe vremuri, şi care acum se strecura printre mese, ţinând în mână buletinul de cursuri. Saccard fu adânc mâhnit când văzu că trece pe lângă el fără să se oprească, îndreptându-se spre Pillerault şi Moser să le înmâneze buletinul. Distraţi, adânciţi într-o convorbire, aceştia abia dacă aruncară o privire asupra cursurilor: nu, n-aveau de dat niciun ordin; altădată, poate. Massias, neîndrăznind să se adreseze celebrului Amadieu, care, aplecat deasupra unei salate de raci, vorbea în şoaptă cu Mazaud, se îndreptă spre Salmon; acesta luă cursurile, le cercetă îndelung, şi apoi i le înapoie fără să scoată o vorbă. Sala începu să se însufleţească. Tot mereu apăreau în prag alţi remizieri. Se încingeau discuţii aprinse, duse de la o masă la alta; pe măsură ce timpul trecea, patima afacerilor se aprindea mai tare. Iar Saccard, care privea mereu afară, vedea piaţa aglomerându-se încetul cu încetul, trăsurile şi pietonii circulând încoace şi încolo, în timp ce pe treptele Bursei strălucind în soare, oamenii începeau să se arate, unul câte unul, ca nişte pete negre. — Ascultaţi-mă pe mine, începu Moser cu vocea lui plângăreaţă, alegerile astea suplimentare de la 20 Martie sunt un semn cât se poate de îngrijorător… Asta înseamnă întreg Parisul câştigat de partea opoziţiei! Pillerault dădu din umeri. Ce importanţă putea să aibă faptul că Garnier Pagès[3] şi Carnot[4] treceau pe băncile stângii? — Tot aşa s-a întâmplat şi cu chestia ducatelor[5], continuă Moser. Problema asta e plină de complicaţii… da, aşa e, degeaba râdeţi! Nu spun că trebuia să declarăm război Prusiei pentru a o împiedica să se îngraşe pe seama Danemarcei; mai erau şi alte mijloace… Da, da, când cei mari încep să înghită pe cel mici, nu se ştie niciodată care va fi sfârşitul… Iar în ceea ce priveşte Mexicul[6]… Pillerault, care era într-una din zilele lui de satisfacţie universală, îl întrerupse printr-un hohot de râs: — Ah, nu, dragul meu, nu ne mai sâcâi cu temerile tale în legătură cu Mexicul… Mexicul va fi pagina de glorie a epocii noastre… De unde dracu ai scos că imperiul ar fi bolnav? Ai uitat că împrumutul de trei sute de milioane a fost acoperit de peste cincisprezece ori în ianuarie? Un succes nemaipomenit… Uite, vă dau întâlnire în 67, da, peste trei ani, când se va inaugura Expoziţia Universală, a cărei organizare împăratul a hotărât-o chiar acum. — V-o repet: toate merg prost, spuse disperat Moser. — Ei frate, da’ mai lasă-ne-n pace! Totul merge strună! Salmon îi privea pe rând, surâzând cu un aer gânditor. Iar Saccard, care îi asculta, făcea legătură între situaţia lui grea şi criza în care părea că începe să se zbată imperiul. El se mai prăbuşise o dată; oare imperiul, care îl ridicase, avea să decadă ca şi el, prăvălindu-se dintr-odată de la cea mai înaltă culme, în cea mai neagră mizerie? Doisprezece ani iubise şi apărase regimul acesta în care simţise că trăieşte, se dezvoltă şi se hrăneşte din plin, asemeni arborelui ale cărui rădăcini se înfig adânc într-un pământ prielnic. Dar dacă fratele său voia să-l smulgă de acolo, dacă trebuia să se despartă de cei ce sugeau pământul acela bogat în plăceri, atunci ducă-se totul în vârtejul distrugător al nopţilor de orgie. Acum, străin de forfota mereu crescândă a sălii, copleşit de amintiri, aştepta să i se aducă sparanghelul. Îşi zărise chipul într-o oglindă din faţa lui şi rămăsese uimit. Anii parcă nici nu-i atinseseră trupul mărunt. În ciuda celor cincizeci de ani ai săi, nu părea trecut de treizeci şi opt. Era subţire şi vioi ca un tânăr, cu chipul lui negricios şi uscat de marionetă, cu nasul ascuţit, cu ochii mici şi scânteietori; căpătase parcă farmecul acela al tinereţii neobosite, era mlădios, vioi, cu părul încă stufos şi fără un fir alb. Îşi aducea aminte de sosirea lui la Paris, a doua zi după lovitura de stat[7], de seara aceea de iarnă când se trezise pe străzile oraşului, fără un ban în buzunar, înfometat, cu o mulţime de pofte nesăturate. Ah, iureşul acela de-a lungul străzilor, când încă înainte de a-şi fi desfăcut geamantanul, simţise nevoia să se avânte în oraş, cu ghetele lui scâlciate şi cu paltonul lui soios, pentru a-l cuceri! Din seara aceea urcase deseori foarte sus, zeci de milioane îi trecuseră prin mâini, fără însă ca vreodată să fi izbutit a stăpâni norocul, aşa cum stăpâneşti un lucru pe care-l ştii al tău, pe care-l ţii încuiat sub cheie, viu, material. Întotdeauna, numai minciuna şi ficţiunea îi umpluseră casele de bani, din care aurul părea că se strecoară prin găuri neştiute. După aceea ajungea din nou pe stradă, ca în îndepărtatele timpuri ale începutului, la fel de tânăr, la fel de flămând, la fel de nesăţios, chinuit de aceeaşi nevoie de plăceri şi de cuceriri. Gustase din toate şi nu se săturase, neavând nici prilejul, nici timpul să-şi înfigă dinţii adânc în oameni şi în lucruri. În clipa aceea îşi dădea seama ce trist e să fii din nou sărac, s-o iei de la început, să nu te nutreşti decât cu nădejdile şi amăgirile. Cu toate acestea îl cuprindea dorul de a lua totul de la început, pentru a recuceri totul: de a ajunge mai sus decât fusese vreodată şi de a călca şi mai hotărât peste oraşul cucerit. Nu mai dorea bogăţia amăgitoare a faţadei, ci voia să stăpânească tot palatul bogăţiei, să simtă din plin domnia aurului de pe un tron de saci cu galbeni! Vocea lui Moser, care se ridica din nou, aspră şi foarte ascuţită, îl întrerupse o clipă din visare. — După cum a dovedit-o Thiers[8], expediţia în Mexic costă patrusprezece milioane pe lună… Şi trebuie să fie cineva într-adevăr orb, pentru a nu-şi da seama că în Cameră majoritatea se clatină. Stânga numără acum peste treizeci de deputaţi. Chiar împăratul a înţeles că puterea absolută devine imposibilă, de vreme ce s-a făcut promotorul libertăţii… Pillerault nu mai răspundea, mulţumindu-se să surâdă dispreţuitor. — Da, ştiu, piaţa vi se pare solidă, afacerile merg bine. Dar aşteptaţi sfârşitul… Vedeţi dumneavoastră, prea s-a dărâmat şi prea s-a reconstruit mult la Paris! Lucrările astea mari au secătuit economiile. Iar în ceea ce priveşte marile bănci, care au o aparenţă atât de înfloritoare, aşteptaţi numai ca una dintre ele să cadă şi le veţi vedea pe toate prăbuşindu-se, pe rând… Fără să mai punem la socoteală faptul că poporul se agită. Mie unul, asociaţia aceea internaţională a muncitorilor[9], care a fost fondată deunăzi pentru a îmbunătăţi condiţiile de trai ale lucrătorilor, nu-mi place de fel! În Franţa se manifestă un fel de protest, o mişcare revoluţionară care ia avânt pe zi ce trece. E ceva putred, ascultaţi-mă pe mine… Totul se va prăbuşi în curând… În jurul lui se auziră proteste vii. Desigur, criza de ficat iar l-a apucat pe afurisitul ăsta de Moser!… El însă, în timp ce vorbea, nu-şi luase ochii de la masa vecină, unde Mazaud şi Amadieu continuau, cu tot zgomotul ce domnea împrejur, să vorbească în şoaptă. Încetul cu încetul, întreaga sală începu să ia seama la această tainică şi îndelungată convorbire. Ce aveau oare să-şi spună, de şopteau aşa? Amadieu dădea, desigur, ordine, pregătea vreo lovitură de bursă. De trei zile circulau fel de fel de zvonuri în legătură cu lucrările Canalului de Suez. Moser clipi şi începu şi el să vorbească încet. — Ştiţi că englezii au de gând să împiedice lucrările? S-ar putea să avem război. De astă dată, Pillerault tresări, auzind vestea asta grozavă. Era de necrezut şi totuşi cuvântul făcu înconjurul sălii, devenind aproape o certitudine: Anglia trimisese un ultimatum, cerând încetarea imediată a lucrărilor. Amadieu, bineînţeles, nu vorbea decât despre asta cu Mazaud, căruia îi dădea ordin să-i vândă toate acţiunile Canalului de Suez. Un zumzet de panică se ridică în aerul îmbâcsit de mirosuri, în mijlocul zgomotului mereu crescând al tacâmurilor. Iar când Flory, unul dintrefuncţionarii agentului de schimb, un tânăr cu o faţă de copil, năpădită de o barbă castanie, intră ca o vijelie în sală, emoţia generală atinse culmea. Tânărul se repezi, ţinând în mână un pachet cu note de încheieri, pe care le întinse stăpânului său, şoptindu-i ceva la ureche. — Bine, răspunse Mazaud, aşezându-şi notele în carnet. Apoi, scoţând ceasul, adăugă: — Aproape 12! Spune-i lui Berthier să mă aştepte. Fii şi dumneata acolo şi nu uita să-mi aduci telegramele. După plecarea lui Flory, Mazaud îşi reluă convorbirea cu Amadieu, scoţând din buzunar alte notiţe, pe care le puse pe masă, lângă farfurie; în fiecare clipă, câte un client care pleca i se apleca la ureche şi-i şoptea ceva, iar el nota repede pe un petic de hârtie, între două îmbucături. Ştirea aceea falsă, venită nu se ştie de unde, născută din nimic, se îngroşa ca un nor ce vestea furtuna. — Vinzi, nu-i aşa? îl întrebă Moser pe Salmon. Dar surâsul mut al acestuia era atât de şiret, încât Moser rămase pe gânduri, îndoindu-se acum de acel ultimatum al Angliei, despre care nici nu-şi dădea seama că el îl născocise. — Eu, unul, cumpăr oricât, încheie Pillerault cu îndrăzneala şi înfumurarea jucătorului fără metodă. Cu tâmplele zvâcnindu-i de beţia jocului – sporită de agitaţia aceasta turburătoare din timpul prânzului, agitaţie care străbătea întreaga sală – Saccard se apucă să-şi mănânce sparanghelul, enervându-se din nou din cauza lui Huret, pe care nu-l mai aştepta. El, care lua întotdeauna atât de repede o hotărâre, acum şovăia de săptămâni întregi, pradă tuturor îndoielilor. Era dornic să pornească pe alt drum şi visase, la început, o viaţă cu totul nouă, ca înalt funcţionar sau în politică. De ce, adică, să nu-l fi împins corpul legislativ până la consiliul de miniştri, ca pe fratele său? Vina pe care o aducea speculaţiilor de bursă, era veşnica nesiguranţă, sumele acelea mari pierdute tot atât de repede pe cât de repede fuseseră câştigate; nu putuse niciodată spune că are cu adevărat un milion, fără să fie dator cuiva. Iar acum, acum când îşi făcea examenul de conştiinţă, ajungea la concluzia că era poate prea stăpânit de patima luptei pentru bani, luptă care cerea atâta sânge rece. Aşa se explica de ce, după o viaţă extraordinară de lux şi de caznă, se pomenea acum istovit, sărăcit de aceşti zece ani de îndrăzneţe traficuri, cu terenurile noului Paris, traficuri în care atâţia alţii, mai puţin dibaci ca el, adunaseră averi colosale. Da, se înşelase poate asupra adevăratelor lui aptitudini; în vâltoarea politicii, cu puterea lui de muncă şi cu arzătoarea lui încredere, poate că ar învinge dintr-odată, dintr-un singur salt. Totul depindea de răspunsul fratelui său. Dacă acesta refuza să-l ajute, aruncându-l cin nou în prăpastia măruntului revânzător de acţiuni, ei bine, asta va fi cu atât mai rău pentru el şi pentru ceilalţi, căci atunci va risca marea lovitură de care nu vorbise încă nimănui, afacerea aceea uriaşă la care visa de săptămâni întregi şi care îl speria chiar şi pe el, afacere care, fie că izbutea, fie ca dădea greş, avea să zguduie lumea. Pillerault vorbea acum cu glas tare: — Spune-mi, Mazaud, s-a isprăvit cu executarea lui Schloser? — Da, răspunse agentul de schimb, chiar azi va fi afişată.. Ce vrei? e plicticos, dar avem informaţii din cale afară de îngrijorătoare, aşa că am făcut începutul. Trebuie din când în când să mai facem şi un pic de curăţenie printre noi!… — Mi s-a spus, adaugă Moser, că colegii dumitale – Iacoby şi Delarocque – ar fi intrat cu sume serioase. Agentul făcu un gest de nepăsare. — De! Ăsta-i riscul… S-ar putea foarte bine ca Schlosser să fi făcut parte dintr-o bandă, aşa că n-are decât să se ducă să-şi facă meseria pe la bursele din Berlin sau din Viena. Privirile lui Saccard se îndreptară spre Sabatani, despre ale cărui legături secrete cu Schlosser aflase din întâmplare: jucau amândoi jocul cunoscut: unul à la hausse, celălalt à la baisse[10], asupra aceleiaşi valori; cel care pierdea se despăgubea din câştigul celuilalt şi se făcea-nevăzut, Sabatani tocmai îşi plătea tacticos costul mesei pe care o luase. Pe urmă, cu amabilitatea lui mieroasă de oriental corcit cu sânge italian, strânse mâna lui Mazaud, al cărui client era, şoptindu-i ceva la ureche, în timp ce Mazaud îşi însemnă ordinul pe o fişă. — Îşi vinde Suezurile! murmură Moser. Apoi, neputându-se stăpâni, ros de îndoială, spuse cu glas tare: — Ce părere ai despre acţiunile Canalului de Suez? Zgomotul ce domnea în sală se întrerupse pentru o clipă şi toate capetele celor de la mesele învecinate se întoarseră spre el. Întrebarea aceasta era expresia neliniştii crescânde. Dar Amadieu care-l invitase la masă pe Mazaud numai pentru a-i recomanda pe unul dintre nepoţii săi, rămase neclintit, neavând niciun răspuns de dat, în timp ce agentul de schimb, pe care ordinele de vânzare primite începeau să-l mire, se mulţumea să dea din cap, dintr-o discreţie profesională. — Suezurile sunt acţiuni bune! declară cu vocea lui muzicală Sabatani care, înainte de a părăsi sala, făcu un ocol ca să-i strângă curtenitor mâna lui Saccard. Saccard prelungi câteva clipe senzaţia acelei strângeri de mână, atât de mlădioasă, atât de gingaşă, feminină aproape. La răscrucea drumului nou pe care trebuia să apuce, a vieţii pe care trebuia să şi-o refacă, toţi cei adunaţi acum acolo i se părea că sunt nişte tâlhari! Ah, Doamne, dacă-l vor sili, cu ce înverşunare îi va urmări, cum îi va jupui pe toţi Moserii ăştia fricoşi, pe Pilleraultii ăştia îngâmfaţi, pe Salmonii ăştia mai seci decât dovlecii şi pe toţi aceşti Amadieu pe care succesul i-a făcut să creadă că au geniu! Zgomotul farfuriilor şi al paharelor se înteţi, glasurile deveniră mai răguşite, uşile se deschideau şi se închideau tot mai violent, în graba care-i măcina pe toţi de a lua parte la joc şi de a fi de faţă în cazul când într-adevăr s-ar produce prăbuşirea acţiunilor Canalului de Suez. Pe fereastră, în mijlocul pieţei străbătute de trăsuri şi ticsită de oameni, Saccard vedea treptele scăldate în soare ale Bursei, năpădite de insectele umane, bărbaţi corect îmbrăcaţi în negru, care umpleau încetul cu încetul spaţiul dintre coloane, în timp ce îndărătul grilajelor se zăreau câteva femei trecând pe sub castani ca nişte umbre. Deodată, tocmai când se pregătea să înceapă porţia de brânză pe care o comandase, o voce puternică îl făcu să ridice capul. — Iartă-mă, dragul meu, dar mi-a fost cu neputinţă să vin mai devreme! În sfârşit, sosise Huret, un normand din Calvados, un tip greoi şi lătăreţ de ţăran şiret, care făcea pe omul fără pretenţii. Porunci imediat să i se aducă ceva, indiferent ce, o mâncare oarecare şi legume. — Ce veşti? îl întrebă scurt Saccard, abia stăpânindu-şi nerăbdarea. Celălalt, însă, nu se grăbea deloc. Îl privi cu un ochi şiret şi prevăzător, apoi, începând să mănânce, se aplecă spre Saccard şi coborând vocea, spuse: — Află că l-am văzut… Da, la el acasă, azi dimineaţă… A fost foarte, foarte drăguţ, foarte binevoitor faţă de dumneata. Se opri, bău un pahar mare de vin, îşi vârî încă un cartof în gură. — Da, şi? — Uite ce se întâmplă, dragul meu… E de acord să facă tot ce îi stă în putere pentru dumneata; îţi va face rost de o situaţie foarte frumoasă, dar nu în Franţa… guvernator într-una dintre coloniile noastre de pildă, într-una dintre cele bune. Vei domni acolo ca un adevărat prinţişor… Saccard pălise. — Ia ascultă, dragă, vă bateţi joc de mine?… De ce nu cere deportarea mai degrabă?… A, vrea să scape de mine! — Mai bine să ia seama să nu încep să-l stingheresc cu adevărat! Huret mesteca mai departe, cu un aer împăciuitor. — Ei, haide, haide, nu-ţi vrem decât binele. Nu te împotrivi. — Să mă las doborât, nu-i aşa? Uite! mai adineauri se spunea aici că în curând imperiul nu va mai fi în stare să facă nicio prostie. Da, războiul din Italia[11], expediţia din Mexic, atitudinea faţă de Prusia. Şi, pe cuvântul meu, aşa e!… Veţi face atâtea tâmpenii şi atâtea nerozii, încât Franţa întreagă se va ridica să vă dea afară! La acestea, deputatul, creaţie a ministrului, păru îngrijorat, pali şi se uită în jurul lui. — Ah! dă-mi voie, dă-mi voie, nu te înţeleg… Rougon, este un om cinstit… Atâta vreme cât va fi aici, nu-i niciun pericol… Nu, nu mai spune nimic; nu-l cunoşti, ascultă mă pe mine! Rostind cuvintele încet, printre dinţi, Saccard îl întrerupse cu violenţă. — N-ai decât să-l iubeşti; vedeţi-vă mai departe de cârdăşia voastră… Dar vrea sau nu să-mi dea o mână de ajutor, aici, la Paris? — La Paris, nu! Fără să mai spună ceva, se ridică, chemă chelnerul la plată în timp ce Huret, care-i cunoştea furiile, continua să înghită foarte liniştit bucăţele de pâine, lăsându-l să plece, de teama unui scandal. Dar în clipa aceea sala tresări de la un capăt la altul. Intrase Gundermann, regele bancherilor, stăpânul Bursei şi al lumii, un om de şaizeci de ani, al cărui cap mare şi chei cu un nas gros şi nişte ochi rotunzi, bulbucaţi, exprima o încăpăţânare şi o oboseală fără de margini. Nu se ducea niciodată la Bursă, nu-şi trimitea niciun reprezentant oficial şi nici nu lua vreodată masa într-un local public. Numai când şi când, i se întâmpla, ca astăzi de pildă, să vină la restaurantul Champeaux, unde se aşeza la o masă, cerând doar un pahar de Vichy, care îi era servit pe o farfurioară. Suferea de mai bine de douăzeci de ani de o boală de stomac şi nu se hrănea decât cu lapte. Cum se aşeză la masă, întreg personalul dădu fuga să-i aducă apa, şi toţi clienţii din sală îl salutară cu respect. Moser îl privea cu admiraţie pe omul acesta care cunoştea toate secretele Bursei, care dicta urcările şi scăderile aşa cum dispune Dumnezeu de tunete. Până şi Pillerault îl salută, deoarece nu credea decât în puterea nestăvilită a miliardelor. Era douăsprezece şi jumătate, şi Mazaud, care tocmai atunci se despărţise în grabă de Amadieu, se întoarse din drum şi se plecă înaintea bancherului, de la care avea din când în când cinstea de a primi câte un ordin de bursă. Mulţi dintre agenţii care tocmai se pregăteau de plecare, rămaseră în picioare în jurul zeului, închinându-i-se cu respect în vălmăşagul de mese pline de tacâmuri şi pahare murdare; îl priveau cu toţii cum îşi ducea cu o mână tremurătoare paharul de apă la buzele-i ofilite. Pe vremuri, când se ocupa cu speculaţiile terenurilor din Monceau, Saccard discutase, ba chiar se şi certase cu Gundermann. Nu se puteau înţelege; unul era pătimaş şi dornic de plăceri, celălalt sobru şi de o logică rece. Aşa că, scos din fire de intrarea triumfătoare a celuilalt, Saccard pornise spre ieşire, când Gundermann îl strigă din urmă: — Ia spune-mi, dragul meu, e adevărat? Te retragi din afaceri? Drept să-ţi spun, bine faci, e mai bine aşa! Pentru Saccard fu ca o lovitură de bici dată în plin obraz, îşi îndreptă statura mică şi răspunse cu voce clară, tăioasă ca o sabie: — Înfiinţez o bancă cu un capital de douăzeci şi cinci de milioane şi sper că voi avea cinstea să te vizitez în curând. Şi ieşi, lăsând în urmă larma nepotolită a sălii, unde toată lumea se îmbrâncea ca să fie de faţă la deschiderea Bursei. Ah! de-ar izbuti, de-ar putea să-i strivească din nou pe oamenii ăştia, de-ar putea să lupte din toate puterile cu acest rege al aurului, pe care-l va doborî, poate, într-o bună zi!… Încă nu se hotărâse să pornească afacerea aceea mare, astfel că se miră şi el de fraza pe care numai nevoia îl silise s-o rostească. Dar unde îşi mai putea oare încerca norocul, mai ales acum când fratele său îl părăsea definitiv şi când oamenii şi lucrurile îl jigneau mereu aţâţându-l iar la luptă, asemenea taurului însângerat adus din nou în arenă? O clipă, rămase fremătând pe marginea trotuarului. Era ora febrilă când Parisul năvăleşte până spre piaţa aceasta centrală situată între rue Montmartre şi rue Richelieu, cele două artere în care se îmbulzeşte mulţimea. Din cele patru răscruci, în cele patru colţuri ale pieţei, şirul continuu ai trăsurilor se scurgea brăzdând. asfaltul, în mijlocul vuitorii pietonilor. Cele două şiruri de trăsuri de piaţă din staţie se întrerupeau neîncetat şi se formau din nou de-a lungul grilajelor, în timp ce în rue Vivienne, landourile agenţilor de bancă se înşirau unul în spatele celuilalt, dominate de vizitiii cu hăţurile în mâini, gata să dea bici cailor la prima poruncă. Treptele şi peristilul Bursei, erau negre de furnicarul de redingote, iar dinspre culisă, care se şi instalase sub ceas şi începuse să funcţioneze, se auzea zvonul cererii şi al ofertei, acest freamăt al agioului[12] care domina parcă zgomotul oraşului. Trecătorii întorceau capul, atraşi de curiozitatea şi teama faţă de cele ce se petreceau acolo, de taina operaţiilor financiare pe care puţine capete de francezi o pot pătrunde, a ruinărilor şi îmbogăţirilor de peste noapte, pe care nimeni nu le putea înţelege în vâltoarea aceasta de gesturi şi strigăte barbare. Iar el, pe marginea trotuarului, asurzit de vocile ce veneau din depărtare, îmbrâncit de mulţimea oamenilor grăbiţi, visa din nou la domnia aurului, în acest cartier al tuturor patimilor, în mijlocul căruia Bursa pulsează, de la ora unu până la trei, ca o inima uriaşă. De când se ruinase, nu mai îndrăznise să intre la Bursă; şi astăzi încă, un sentiment de mândrie rănită, teama de a nu fi primit ca un învins, îl împiedica să urce treptele. Ca amanţii izgoniţi din alcovul unei iubite pe care o doresc şi mai mult, deşi cred că o dispreţuiesc, se întorcea mereu acolo, îşi făcea de lucru în jurul colonadei, străbătea grădina, plimbându-se agale în umbra castanilor. În imitaţia aceasta de parc prăfuit, fără verdeaţă, şi fără arbori, în care, pe bănci, printre vespasiene şi printre chioşcurile de ziare mişuna un amestec de speculanţi suspecţi şi de femei din cartier în capul gol, alăptându-şi pruncii, Saccard se prefăcea că se plimbă fără niciun ţel. Pe ascuns, însă, ridica ochii spre Bursă, o pândea, făcându-şi tot felul de planuri nebuneşti de a o încercui şi asedia într-o zi, spre a pătrunde în ea ca un cuceritor. Se abătu prin colţul din dreapta, pe sub arborii din faţa străzii Băncii, şi dădu imediat de bursa cea mică a valorilor fără căutare, de „Picioarele ude” cum li se spune, cu o dispreţuitoare ironie telalilor care negociază aici sub cerul liber, pe vânt şi pe ploaie „acţiunile societăţilor dispărute. Se aflau acolo, într-un grup zgomotos, negocianţi evrei agitându-se în mijlocul unor sunete înfundate şi gata să se repeadă unii asupra celorlalţi. Ceva mai încolo zări un individ mătăhălos privind în zare un rubin pe care-l ridicase în sus, cu gingăşie, între degetele-i groase şi murdare. — Ia te uită, Busch! strigă Saccard. Acum, că te-am văzut, mi-am adus aminte că aveam de gând să trec pe la dumneata! Busch, care avea pe rue Feydeau colţ cu rue Vivienne o casă de schimb, îi făcuse în câteva rânduri servicii şi-i fusese de mare folos în împrejurări destul de grele. Acum, plin de admiraţie, cerceta apele pietrei preţioase, cu faţa-i largă şi turtită dată spre spate, cu ochii lui mari cenuşii, parcă stinşi de lumina vie; în jurul gâtului i se vedea, răsucită ca o cârpă, cravata albă de care nu se despărţea niciodată, în vreme ce redingota cumpărată de ocazie, splendidă pe vremuri. dar acum numai rosături şi pete, îi ajungea până la părul spălăcit ce-i cădea în şuviţe rare şi zbârlite de pe capul pleşuv. Pălăria, ieşită de soare şi spălată de ploi, nu mai avea vârstă. În cele din urmă se hotărî să coboare pe pământ. — Ah! Domnul Saccard! Aţi venit în plimbare pe la noi! — Da… Am primit o scrisoare în limba rusă, o scrisoare de la un bancher rus stabilit la Constantinopol. Şi m-am gândit la fratele dumitale, să mi-o traducă. Busch, care, cu o mişcare inconştientă şi duioasă învârtea mereu rubinul în mâna dreaptă, întinse stânga şi-i spuse că îi va trimite traducerea chiar în aceeaşi seară. Dar Saccard îl lămuri că nu era vorba decât de vreo zece rânduri. — Merg cu dumneata. Fratele dumitale mi le va citi în câteva clipe… Fu întrerupt de sosirea unei femei cu o statură uriaşă, doamna Méchain, binecunoscută de obişnuiţii Bursei, una dintre acele jucătoare înfocate şi nenorocite, ale cărei mâini grase meşteresc tot felul de treburi necinstite. Chipul ei, ca o lună plină, umflat şi roşu, cu ochii mici şi albaştri, cu un nas cam cârn, cu o gură mică din care ieşea o voce ascuţită de copil, părea că se revarsă din vechea pălărie liliachie legată strâmb pe cap cu nişte panglici vişinii; pieptul dezvoltat şi pântecul uriaş făceau să-i plesnească rochia de poplin verde, murdară şi decolorată. Sub braţ ţinea o geantă străveche de piele neagră, foarte mare şi cât un cufăr de adâncă, de care nu se despărţea niciodată. În ziua aceea, geanta, umflată, gata să crape, o trăgea spre dreapta, făcând-o să se aplece ca un arbore. — Bine că ai venit, spuse Busch, care, după cât se părea, o aştepta. — Da, şi am primit hârtiile din Vendôme. Le am la mine. — Bine, să mergem acasă. Azi nu-i nimic de făcut pe aici. Saccard se uitase cu priviri iscoditoare la uriaşa ei geantă de piele. Ştia că mai curând sau mai târziu aveau să intre în ea acţiunile tuturor societăţilor declarate în stare de faliment, pe care „Picioarele ude” le mai negociau încă, cumpărând cu un franc sau cu cincizeci de centime, acţiuni de cinci sute de franci, cu speranţa vană că ele îşi vor ridica cursul într-o zi, sau strângând tot felul de valori suspecte pe care le revând apoi, cu câştiguri grase, celor ameninţaţi de faliment care vor să-şi umfle pasivul. În bătăliile necruţătoare ale banului, doamna Méchain era corbul ce urmărea armatele în marş: nu se crea vreo societate nouă, vreo casă mai mare de credit, fără ca ea să nu apară cu geanta ei uriaşă, adulmecând cadavrele chiar şi în momentele de înflorire ale emisiunilor al căror curs creştea. Ea ştia prea bine că în lumea finanţelor prăbuşirea este inevitabilă şi că ziua masacrului, ziua în care vor fi mulţi morţi de înghiţit şi multe titluri de cules pentru nimica toată, din tină şi sânge, va veni fără doar şi poate. Şi el, Saccard, care-şi rumega îndrăzneţul plan al înfiinţării unei bănci, avu o tresărire, fu străbătut de o presimţire, când zări geanta ei, această groapă a valorilor depreciate, care înghiţea toată hârtia murdară zvârlită la gunoi de Bursă. În timp ce Busch se pregătea s-o conducă pe bătrână, Saccard îl opri spre a-l întreba: — Spune-mi, pot să viu la dumneata? E sigur că fratele dumitale e acasă? Privirile evreului se îmblânziră, trădând o mirare plină de îngrijorare. — Fratele meu? Desigur. Unde vrei să fie? — Foarte bine. Voi trece atunci ceva mai târziu. Şi lăsându-l să se îndepărteze, Saccard îşi continua plimbarea agale de-a lungul arborilor, îndreptându-se spre rue Notre-Dame-des-Victoires. Această parte a pieţei este una dintre cele mai populate, ocupată de prăvăliile negustorilor şi de atelierele meseriaşilor, ale căror firme aurite străluceau în soare. Perdelele fluturau pe la balcoane, iar la ferestrele unei case cu camere mobilate se afla o întreagă familie de provinciali care priveau uimiţi spectacolul. Fără să vrea, Saccard ridicase capul în sus şi se uitase la oamenii aceştia, a căror uluire îl făcea să surâdă, simţindu-se întărit la gândul că prin fundurile de provincie se vor găsi veşnic noi acţionari. În spatele lui, zgomotul Bursei, freamătul acela îndepărtat, continua să-l obsedeze, aidoma unei nenorociri ce l-ar fi pândit pe undeva, pe aproape. Dar o nouă întâlnire îl făcu să se oprească: — Cum. Jordan, dimineaţa la Bursă? strigă el, strângând mâna unui tânăr brun, cu mustăţi mici şi cu privirea hotărâtă şi voluntară. Jordan, al cărui tată, bancher la Marsilia, se sinucisese în urma unei speculaţii dezastruoase, bătea de aproape zece ani trotuarele Parisului, având pasiunea literaturii şi luptându-se eroic cu mizeria neagră. Unul dintre verii lui care locuia la Plassans şi cunoştea familia lui Saccard, îl recomandase pe vremuri acestuia, în epoca în care locuinţa lui din parcul Monceau era deschisă întregului Paris. — Oh! la Bursă, niciodată! răspunse tânărul, făcând un gest violent, ca şi cum ar fi voit să gonească dureroasa amintire a tatălui său. Apoi, începând din nou să surâdă: — Ştiţi că m-am însurat?… Da, cu o prietenă din copilărie. Ne logodisem pe vremea când eram bogat şi ea s-a încăpăţânat să se mărite cu un biet calic, aşa cum mă vezi acum! — Ştiam. Am primit invitaţia la nuntă, spuse Saccard. Şi, închipuieşte-ţi că am fost cândva în legături de afaceri cu socrul dumitale, cu domnul Maugendre, pe vremea când avea ţesătoria din La Villette. Trebuie să fi câştigat o avere frumuşică. Convorbirea lor se desfăşura în apropierea unei bănci şi; Jordan o întrerupse pentru a-l prezenta unui domn scurt şi gras, cu aer milităros, cu care stătea de vorbă în clipa în care se întâlnise cu Saccard. — Domnul căpitan Chave, un unchi al soţiei mele… Doamna Maugendre, soacra mea, face parte din ramura din Marsilia a familiei Chave. Căpitanul se ridică de pe bancă, iar Saccard îl salută. Îl cunoştea din vedere pe acest tip apoplectic, cu gâtul înţepenit din cauză că purta de ani de zile guler înalt, unul dintre acei mărunţi jucători pe care eşti totdeauna sigur că ai să-i întâlneşti în zilele de bursă, între ora uhu şi trei. Juca puţin şi strâns, cu un câştig aproape asigurat între cincisprezece şi douăzeci de franci zilnic. Jordan adăugase cu râsul său odihnitor, pentru a-şi justifica prezenţa aici: — Unchiul meu, pentru care trec din când în când pe aici să-i strâng doar mâna, e un jucător pătimaş. — Ce vrei! spuse căpitanul, sunt silit să joc, de vreme ce guvernul, cu pensia pe care mi-o dă, mă lasă să mor de foame. După aceea, Saccard, arătând interes pentru tânărul care privea atât de curajos viaţa, îl întrebă cum merge cu literatura. Şi Jordan, tot mai vesel, îi istorisi cum îşi întemeiase sărăcăcioasa lui gospodărie la etajul al cincilea al unei clădiri de pe Avenue de Clichy, căci bătrânii Maugendre, socrii lui, care n-aveau încredere în poeţi şi socoteau că au făcut, şi aşa prea mult consimţind la căsătorie, nu ie dăduseră, nimic, sub motiv că fata, după moartea lor, va moşteni toată, averea, sporită şi mai mult prin economiile lor. Nu, din literatură nu se poate trăi; avea în minte planul unui roman pe care nu găsea timp să-l serie şi intrase, de nevoie, în gazetărie, mâzgălind despre tot ce era în legătură cu lumea lui, de la cronici până la reportaje judiciare şi chiar fapte diverse.. — Ei bine! spuse Saccard, dacă pornesc afacerea pe care am de gând s-o fac, voi avea poate nevoie de dumneata. Treci pe la mine. După ce-i salută, o apucă prin spatele Bursei. Acolo, zgomotul îndepărtat, tumultul jocului abia se auzea, ca un zvon nedesluşit, pierdut în freamătul pieţei. Şi în partea aceea treptele Bursei erau pline de lume; dar biroul agenţilor de schimb, prin ale cărui ferestre înalte se vedeau perdelele roşii, izola această parte de zgomotul sălii mari a colonadelor, unde se aflau speculanţii, bogătaşii care lucrau mai discret şi care stăteau comod, la umbră, unii singuri, alţii în grupuri, transformând într-un fel de club acest peristil sub cerul liber. Partea aceasta a clădirii seamănă puţin cu spatele unui teatru unde se află intrarea artiştilor sau cu acea stradă suspectă şi oarecum liniştită, Notre-Dame-des-Victoires, plină de depozite de vinuri, de cafenele, de berării şi de taverne şi mişunând de o clientelă specială formată din cea mai bizară amestecătură de oameni. Firmele indicau şi ele toată putreziciunea ce creşte pe marginea cuibarului de infecţie din apropiere; societăţi de asigurare rău famate, gazete financiare de şantaj, societăţi, bănci, agenţi şi zarafi, întreaga gamă a pungaşilor de mâna a doua, instalaţi în prăvălii sau prin subsoluri mari cât nişte chiţimii, pe trotuare, în mijlocul străzii pretutindeni, oamenii dădeau târcoale, aşteptau, pândind prada ca fiarele din codru. Saccard se oprise în spatele grilajului aţintindu-şi plivirile spre intrarea biroului agenţilor de schimb aşa cum studiază terenul un conducător de armate care pregăteşte un asalt, când deodată un individ care ieşise dintr-o tavernă trecu strada şi se ploconi adânc în faţa lui, spunându-i: — Domnule Saccard, nu aveţi nimic pentru mine? Am părăsit definitiv Creditul Mobiliar şi caut de lucru. Jantrou era un fost profesor din Bordeaux, care venise la Paris în urma unei afaceri rămasă până la urmă nelămurită. La vârsta de douăzeci şi opt de ani, fiind silit să părăsească învăţământul, declasat, dar băiat simpatic, cu o barbă neagră şi cu o chelie timpurie, cult de altfel, inteligent şi binevoitor, se pripăşise pe la Bursă, unde, vreme de zece ani, făcuse ca remizier tot felul de afaceri murdare câştigând nu mai atât cât îi era necesar pentru a-şi satisface viciile. Iar azi, complet chel, ceea ce îl făcea să se simtă disperat ca o demimondenă ale cărei zbârcituri îi ameninţă cariera, mai aştepta încă prilejul să dea lovitura cea mitre de pe urma căreia sa se îmbogăţească. Văzându-l atât de umil, Saccard îşi aminti cu amărăciune de felul în care-l salutase Sabatani la Champeaux; prin urmare, nu-l mai salută decât oameni din aceştia pătaţi şi rataţi. Dar fiindcă nu dispreţuia inteligenţa vie a lui Jantrou şi fiindcă ştia că armatele cele mai viteze se formează din disperaţi din cei care neavând nimic de pierdut îndrăznesc şi riscă totul, făcu pe mărinimosul. — Cauţi de lucru, aşadar? repetă el. s-ar putea găsi ceva pentru dumneata, treci pe la mine. — Acum locuiţi în rue Saint-Lazare, nu-i aşa? — Da, în rue Saint-Lazare. Vino într-o dimineaţă. Din vorbă în vorbă, Saccard află că Jantrou era foarte pornit împotriva Bursei, spunând întruna că aici numai pungaşii au sorţi de izbândă; se vedea însă cât de colo ca vorbea cu pizma omului căruia nu-i reuşiseră niciodată pungăşiile. De data aceasta voia să încerce altceva; i se părea că, mulţumită culturii sale universitare şi datorită adâncii lui cunoaşteri a firii omeneşti, îşi putea crea o frumoasă situaţie în administraţie. Saccard îl aproba din cap. Cum, între timp, depăşiseră grilajul, mergând de-a lungul trotuarului până la rue Brogniart, privirile le fură atrase de un cupeu negru la care era înhămat un cal foarte frumos şi care se oprise în strada aceasta, stând cu faţa spre Montmartre. Pe când vizitiul şedea nemişcat sus pe capră, ei observaseră că un cap de femeie apăruse în două rânduri la fereastra cupeului. pentru a dispărea apoi repede. Deodată capul se aplecă deasupra ferestrei şi rămase astfel mai mult timp, privind cu nerăbdare înapoi spre Bursă. — Baroana Sandorff, murmură Saccard. Era un chip negricios de femeie, foarte ciudat, cu ochii plini de văpăi sub pleoapele obosite, o figura pătimaşă, cu buze sângerii, umbrită însă de un nas prea lung. Părea foarte frumoasă, de o maturitate cam timpurie pentru cei douăzeci şi cinci de ani ai săi, cu aerul ei de bacantă îmbrăcată de cei mai mari croitori ai vremii. — Da, baroana este, repetă Jantrou. Am cunoscut-o, pe vremea când era nemăritată, la tatăl ei, contele de Ladricourt. Oh, era un jucător pătimaş şi de o brutalitate revoltătoare! Mă duceam în fiecare dimineaţă să primesc dispoziţii şi într-o zi era cât pe ce să mă bată. Nu l-am plâns, drept să-ţi spun, când a murit lovit de un atac de apoplexie, ruinat în urma unor serii de lichidări dezastruoase! Fiică-sa a trebuit atunci să se resemneze, măritându-se cu baronul Sandorff consilier la ambasada Austriei, care era cu treizeci şi cinci de ani mai mare decât dânsa şi pe care îl înnebunise de-a binelea cu privirile ei pline de foc. — Ştiu, zise Saccard. Baroana îşi retrase capul înăuntrul cupeului. După o clipă faţa ei apăru din nou plină de nerăbdare, aplecându-se şi mai mult în afară, pentru a putea vedea cât mai departe în piaţă. — Joacă şi ea, nu-i aşa? — Oh! ca o nebună! În toate zilele de criză o poţi vedea aci, în trăsură, pândind cursurile, luând înfrigurată note în carnet, dând ordine. Aha! Pe Massias îl aştepta: iată-l că se apropie de ea. Într-adevăr, Massias cu cota Bursei în mână, fugea cât îl ţineau picioarele sale scurte; se opri lângă uşa cupeului şi vârându-şi, la rândul lui, capul înăuntru începu o convorbire aprinsă cu baroana. Cei doi pietoni se depărtară puţin pentru a nu fi surprinşi că-i spionează, dar când remizierul se întorcea, tot în fugă, îl chemară spre dânşii. Acesta aruncă mai întâi o privire furişă, pentru a se asigura că colţul străzii îl fereşte de privirile baroanei; apoi se opri în faţa lor, răsuflând din greu, cu obrajii congestionaţi, vesel totuşi, cu ochii lui mari albaştri şi copilăroşi. — Ce dracu i-o fi apucat? strigă el. Suezurile încep să scadă! Se vorbeşte de un război cu Anglia. O veste care i-a zăpăcit de tot şi despre care nu se ştie de unde vine! Auzi vorbă, război! Cine o mai fi născocit şi povestea asta? Afară numai de nu s-o fi născocit singură!… Ce să vă mai spun, e o adevărată nebunie! Jantrou clipi şiret din ochi. — Nu se lasă baroana, joacă întruna? — Oh! ca o turbată; tocmai mă duc să-i transmit lui Nathansohn ordinele ei. Saccard, care asculta, spuse: — Da, adevărat, am auzit că Nathansohn ar fi intrat în culisă. — E un băiat tare de treabă, Nathansohn ăsta, declară Jantrou, şi merită să reuşească. Am fost împreună la Creditul Mobiliar… El o să reuşească. Tatăl lui, oare e austriac, s-a stabilit la Besançon, ca ceasornicar mi se pare… Pasiunea pentru bursă l-a apucat aşa, într-o bună zi, la Creditul Mobiliar; văzând cum merg lucrurile, şi-a spus că nu-i cine ştie ce filosofie, că n-ai nevoie decât de un birou şi de un ghişeu… Şi şi-a deschis un ghişeu… Dar dumneata, Massias, eşti mulţumit? — Vorba vine, mulţumit! Dumneata, care ai trecut prin toate astea, ai dreptate când spui că trebuie să fii evreu pentru a reuşi; altfel, degeaba mai cauţi să pricepi ceva: n-ai mâna sigură, şi-ţi merge prost… Scârboasă meserie! De vreme ce te-ai apucat însă de ea, gata, rămâi cu ea, şi drept să vă spun, cât timp voi avea picioare de alergat, voi nădăjdui în zile mai bune. Şi o şterse în goană, râzând. Se spunea că, este fiul unui magistrat lovit de nedemnitate din Lyon; se apucase de speculaţii la Bursă după moartea tatălui său, deoarece nu mai voise să-şi continue studiile în drept. Saccard şi Jantrou se întoarseră încet în rue Brogniart; cupeul baroanei era tot acolo, dar de astă dată ferestrele erau închise; trăsura părea goală, iar vizitiul, stând nemişcat pe capră în această aşteptare care se prelungea deseori până la închiderea Bursei, părea o statule. — E, într-adevăr, grozav de atrăgătoare, spuse Saccard dintr-odată; îl înţeleg pe bătrânul baron. Jantrou avu un surâs cam ciudat. — Baronul s-a săturat de mult de ea! Afară de asta, se pare că este foarte zgârcit… Aşa ca, ştiţi cu cine s-a încurcat… pentru a-şi putea plăti croitoresele, deoarece banii câştigaţi la Bursă nu-i ajung niciodată? — Nu. — Cu Delcambre! — Delcambre, procurorul general? Cu lunganul ăla uscăţiv, gălbejit şi înţepenit?… Ah! tare aş vrea să-i văd împreună! Înveseliţi de această discuţie, se despărţiră strângându-şi mâinile cu putere, după ce Jantrou aminti lui Saccard că-şi va lua în curând îngăduinţa să-l viziteze. Rămas singur, Saccard fu din nou atras de zgomotul Bursei, zgomot ce se revărsa cu puterea valurilor mării. Coti colţul străzii şi coborî încă odată spre rue Vivienne, prin acea parte a pieţei care, datorită lipsei de cafenele, părea posomorâtă. Trecu prin faţa Camerei de Comerţ, prin faţa Poştei, a marilor agenţii de publicitate şi, pe măsură ce ajungea din nou în dreptul faţadei principale a Bursei, se simţea tot mai cuprins de înfrigurare. Când înainta atât de mult încât putu să vadă din nou întreg peristilul, se opri iar, ca şi cum n-ar fi vrut ca ocolul clădirii să se sfârşească atât de repede, ca şi cum ar fi vrut să prelungească sentimentul de asediator cu care privea Bursa. Aici, în locul acesta deschis, viaţa pulsa, puternică: cafenelele erau ticsite, cofetăria gemea şi ea de consumatori, mulţimea se îngrămădea în faţa vitrinelor şi mai ales în faţa vitrinei unui argintar, unde strălucirea obiectelor expuse atrăgea atenţia tuturor. Torentul trăsurilor şi al pietonilor creştea neîncetat din cele patru colţuri, din cele patru răspântii, într-o învălmăşeală de nepătruns; staţia omnibuzului nu făcea decât să încurce şi mai mult lucrurile, iar trăsurile remizierilor se întâlneau într-un şir neîntrerupt de-a lungul trotuarului, de la o margine până la cealaltă a grilajului. Privirile sale, însă, erau aţintite asupra scărilor, unde se agitau, în plin soare, oameni în redingote negre. Se uită apoi mai sus, spre masa compactă dintre coloane, unde gloata neagră a oamenilor era luminată ici şi colo de chipurile lor palide. Toată lumea stătea în picioare, scaunele dispăruseră, iar incinta de sub orologiu nu se mai putea desluşi decât datorită acelei fierberi continue de mişcări şi de pulsuri ce făceau aerul să freamăte. La stânga se afla grupul bancherilor, ceva mai liniştit, fiindcă erau ocupaţi cu arbitraje, cu operaţii de schimb şi de cecuri englezeşti; grupul acesta era mereu străbătut de lumea care intra şi ieşea de la telegraf. Jucătorii se îngrămădeau îmbrâncindu-se până sub galeriile laterale, iar între coloane, sprijiniţi de rampele de fier, stăteau cu faţa sau cu spatele ca la ei acasă, rezemaţi de catifeaua vreunei loji. Întreaga Bursă duduia ca o maşină în plină presiune, gata parcă să facă explozie. Deodată îl zări pe Massias, remizierul, coborând scările în goană şi sărind în trăsura care-l aştepta; vizitiul dădu bici cailor şi porni în galop. Saccard strânse pumnii. Se întoarse brusc, coti pe rue Vivienne, trecu drumul şi ajunse în colţul dinspre rue Feydeau, unde se afla locuinţa lui Busch. Îşi adusese aminte de scrisoarea aceea scrisă în ruseşte şi pe care trebuia să i-o traducă cineva. La intrare, îl salută un tânăr care stătea în faţa papetăriei de la parter. Saccard recunoscu în acest tânăr pe Gustave Sediile, fiul unui fabricant de mătăsuri din strada des Jeûneurs pe care tatăl lui îl dăduse la Mazaud ca să înveţe mecanismul afacerilor financiare. Îi surâse părinteşte, ştiind prea bine pentru ce stătea acolo, la pândă, tânărul acesta elegant. De când simpatica doamnă Conin îşi ajuta bărbatul, pe Conin grăsanul, întreaga Bursă îşi procura carnetele de la papetăria lor. Acesta nu ieşea niciodată din odăiţa din fundul prăvăliei, unde se îndeletnicea cu confecţionarea carnetelor, în timp ce nevasta lui, într-un veşnic du-te-vino, servea clienţii în prăvălie şi alerga şi prin oraş, după treburi. Doamna Conin era grăsuţă, blondă, rumenă, o adevărată oiţă cârlionţată, cu părul de mătase, foarte graţioasă, plină de căldură şi mereu veselă. Se spunea că îşi iubeşte bărbatul, dar asta nu o împiedica, dacă se întâmpla să-i placă vreun client, să se arate drăgăstoasă; nu o făcea însă pentru bani, ci numai pentru propria ei plăcere, şi doar o singură dată, şi anume în casa unor prieteni care locuiau în vecinătate, după cum spunea legenda. În tot cazul, acei pe care-i făcea fericiţi, erau, se vede, discreţi şi plini de recunoştinţă, căci ea era mereu adorată şi sărbătorită, fără să i se întineze numele. Iar papetăria mergea tot mai bine, fiind socotită un colţ al adevăratei fericiri. Trecând pe acolo, Saccard o zări pe doamna Conin, care îi zâmbea lui Gustave. Ce mai bucăţică de femeie! Şi simţi parcă voluptatea mângâierilor ei. Apoi intră în casă. Busch locuia de douăzeci de ani la etajul al cincilea, într-un apartament mic. compus din două camere şi o bucătărie. Născut la Nancy, din părinţi nemţi, venise aici de-a dreptul din oraşul lui de baştină. Încetul cu încetul îşi lărgise volumul afacerilor, extraordinar de complicate, fără să simtă nevoia unui birou mai mare; cedase fratelui său, Sigismund, odaia de la strada, el mulţumindu-se cu odăiţa ce dădea spre curte, şi în care hârţoagele, dosarele şi pachetele de tot felul ocupau atâta spaţiu, încât abia mai rămăsese loc, lângă birou, pentru un singur scaun. Una dintre afacerile sale de căpetenie era traficul de acţiuni depreciate; le aduna şi făcea pe mijlocitorul între bursa cea mică a „Picioarelor ude” şi între faliţii ce aveau găuri de astupat la încheierea bilanţurilor; aşa că urmărea cursurile, dar de cele mai multe ori cumpăra direct de la vânzători şi mai ales se alimenta cu stocurile ce i se aduceau. În afară de camăta şi de comerţul pe care-l făcea, pe ascuns, cu bijuterii şi cu pietre preţioase. Busch se ocupa în special cu cumpărarea de creanţe. Ele îi năpădiseră odaia până la refuz şi-l făceau să alerge prin tot Parisul, unde avea relaţii în toate straturile sociale, pândind, cercetând şi profitând de orice prilej. Cum afla de vreun faliment, se repezea într-acolo, dădea târcoale sindicului[13] şi până la urmă cumpăra tot ceea ce nu putea da un câştig imediat. Supraveghea toate notariatele, urmărea deschiderea succesiunilor în litigiu, era totdeauna de faţă la adjudecarea creanţelor declarate fără valoare. Pe de altă parte, dădea anunţuri prin care atrăgea creditorii nerăbdători care erau bucuroşi să încaseze mai puţin, dar repede, decât să rişte şi să fie nevoiţi să-şi urmărească debitorii. Din toate aceste nenumărate izvoare îi soseau mereu alte hârţoage, maldăre întregi, care se îngrămădeau în odaia lui ca la o adevărată hienă a falimentelor: poliţe neplătite, chitanţe neachitate, adeverinţe şi obligaţiuni nerespectate. Apoi, aici, în camera sa, începea trierea, răscolirea acestor documente mucegăite, lucru care cerea o deosebită pricepere şi o mare atenţie. În acest cimitir al datornicilor dispăruţi sau insolvabili, trebuia făcută o triere, spre a nu-ţi irosi zadarnic puterile. Busch era de principiul că orice creanţă, fie ea cât de compromisă, poate redeveni bună, şi în această privinţă avea o serie întreagă de dosare foarte frumos clasate care erau trecute într-un repertoriu de nume, pe care îl recitea din când în când, pentru a-şi împrospăta memoria. Printre insolvabili, el îi urmărea, cum era şi firesc, mai ales pe cei care păreau a avea şanse de reabilitare; pentru aceasta întreprindea cercetări asupra oamenilor, pătrundea secrete de familie, se interesa de rubedeniile bogate, de mijloacele de trai şi mai ales de slujbele obţinute de curând, asupra cărora se putea pune poprire pe salarii. Ani în şir lăsa un om să se refacă pentru a-l gâtui la primul succes. În privinţa datornicilor dispăruţi, pe aceştia îi urmărea cu o pasiune şi mai mare, cu o adevărată înfrigurare, cercetând toate firmele şi numele tipărite în gazete, pândind adresele cum pândeşte un câine vânatul. Iar când aceştia îi cădeau în mână, devenea sălbatic, îi mânca de vii, le storcea ultima picătură de sânge scoţând o sută de franci din ceea ce cumpărase cu cincizeci de centime, explicându-le cu brutalitate că acestea sunt riscurile meseriei, că trebuie să câştige pe spinarea celor pe care-i prindea tot ceea ce pretindea el că pierde din cauza celor care-i scăpau, ca fumul, printre degete. În această goană după datornici, cumătra Méchain îi era de un preţios ajutor lui Busch, care se folosea deseori de serviciile ei. Deşi avea o ceată de hăitaşi la ordinele lui, totuşi n-avea încredere în acest personal deochiat şi flămând; cumătra Méchain însă era altceva: ea era proprietăreasă; stăpânea, în spatele Montmartrului, aşa numita Mahala Napolitană, un maidan nesfârşit pe care se aflau semănate o sumedenie de cocioabe dărăpănate şi pe care le închiria cu luna; mahalaua aceasta era un colţ de groaznică mizerie: aici întâlneai muritori de foame înghesuiţi pe maldăre de gunoaie, aici vedeai cocine pentru care oamenii se luptau din răsputeri ca să le capete şi din care ea îi zvârlea afară fără milă, cu boarfe cu tot, pe cei ce nu-şi mai puteau plăti chiria. Dar ceea ce o rodea pe cumătra Méchain, ceea ce îi topea tot câştigul adus de mahalaua aceasta, era patima ei pentru joc. O pasionau nenorocirile de pe urma pierderilor băneşti, prăbuşirile, incendiile în timpul cărora se pot furai bijuteriile topite. Când Busch îi dădea ordin să-i culeagă vreo informaţie sau să urmărească vreun datornic, apoi îşi îndeplinea această misiune cu atâta râvnă, încât constituia pentru ea o adevărată plăcere. Trecea drept văduvă, dar pe bărbatul ei nu-l cunoscuse nimeni. Nu se ştia de unde vine femeia aceasta şi, aşa cum arăta, voinică şi cu vocea ei subţire, ca de fetiţă, părea să fi avut întotdeauna cincizeci de ani. În ziua aceea, îndată ce cumătra Méchain se aşeză pe singurul scaun din biroul lui Busch, încăperea păru că s-a umplut până la refuz, ca şi cum acest ultim pachet de carne, prăbuşit acolo, ar fi fost picătura ce face paharul să se reverse în faţa biroului, Busch stătea ca un ostatic, îngropat sub hârţoagele deasupra cărora nu i se vedea decât creştetul capului.   [1] Joc de bursă constând din cumpărarea de acţiuni la preţurile cele mai mari. (N. T.). [2] Jucător la bursă care nu şi-a putut onora angajamentele şi care este condamnat să plătească diferenţele de preţ şi cheltuielile provocate de operaţia cerută de el. (N. T.). [3] Om politic francez (1803–1878). (N. T.). [4] Om politic francez (1801–1888). (N. T.). [5] Este vorba despre conflictul dintre Prusia şi Danemarca pentru ducatele Schleswig şi Holstein şi care s-a soldat prin contopirea de către Prusia, în 1864, a unei însemnate părţi a acestui teritoriu (N. T.). [6] Se referă la intervenţia lui Napoleon al III-lea în Mexic (1862) (N. T.). [7] E vorba de lovitura de stat din 2 decembrie 1851 prin care Napoleon al III-lea a desfiinţat de fapt cea de a doua republică franceză. (N. T.). [8] Ministru reacţionar şl Istoric francez (1797—1877). El este acela care a înăbuşit lupta revoluţionară a comunarzilor. (N. T.). [9] Internaţionala I înfiinţată în anul 1864. (N. T.). [10] Joc la bursă constând din cumpărarea de acţiuni la preţurile cele mai mici. (N. T.). [11] Se referă la intervenţia lui Napoleon al III-lea în Italia (1859) (N. T.). [12] Operaţie de bursă care constă în specularea efectelor, bazată pe fluctuaţiile valorilor (N. T.). [13] Persoana însărcinată cu lichidarea unui faliment. (N. T.).  

Cucerirea orasului Plassans de Emile Zola O romantică profesiune de credinţă antiromantică   Ce este Confesiunea lui Claude? – O carte autobiografică de tinereţe, o „educaţie sentimentală” a unui tânăr aflat în pragul vieţii, e ispitit să răspundă orice cititor care parcurge puţinele pagini ale acestei „încercări”. Să nu ne înşelăm, însă. Cartea aceasta restrânsă ca dimensiuni cuprinde întregul program al unui tânăr ambiţios de douăzeci şi cinci de ani, aflat în plină ucenicie Literară. În 1865, anul apariţiei Confesiunii, Zola, după ce, la sfatul lui Louis Hachette în a cărui editură lucrează în calitate de şef al publicităţii, a renunţat să mai publice versuri, e autorul Povestirilor pentru Ninon, al câtorva piese de teatru refuzate, şi a numeroase articole „strecurate” mai cu seamă prin gazetele de opoziţie din provincie. E perioada marilor acumulări, a unor lecturi imense din marii scriitori, dar şi a unei „îmbibări” cu lucrări din ştiinţele exacte, care vor oferi suportul ştiinţific al concepţiei sale romaneşti. Formarea lui Zola e rapidă. Disecând – ca să folosim un termen atât de obişnuit recuzitei lui – ideile principale ale cărţii, expuse de altfel în scurta prefaţă, justificativă a textului, vom vedea că programul şi crezul scriitorului sunt constituite încă de la această dată. Zola afirmă că face operă morală, ba chiar că morala cărţii lui e „aleasă şi curată”, zugrăvind „căderea şi căinţa” unei inimi tinere, care-şi „strigă suferinţele, pentru a-i face pe fraţii săi să evite asemenea suferinţe”. Principiile morale care le invocă şi le ilustrează prin scrisul său sunt sinceritatea şi adevărul: „…întâmplarea aceasta e despuiată şi adevărată până la cruzime”. (Într-atât adevărul e obsesia lui, încât celor care, după apariţia cărţii, îi vor reproşa inconsistenţa şi impresia de artificiozitate a unor episoade, Zola le va contraargumenta, invocând conformitatea celor relatate în opera de imaginaţie cu realitatea, confundând verosimilitatea literară, adică meşteşugul, capacitatea scriitorului de a reda adevărul, cu Adevărul ca fapt brut.) În sfârşit, ne încredinţează autorul, întreaga carte e constituită de „lupta dintre vis şi realitate” sau de „manifestarea maladivă a unui temperament (subl. ns.) aparte care simte nevoia aprigă a realului, ca şi pe aceea a speranţelor mincinoase şi plăcute ale visului”. Am văzut că metoda de lucru a scriitorului ajuns în plină maturitate va fi aceeaşi: va porni de la un temperament într-un mediu dat, ale cărui reacţii logice le va urmări. Antiteza Vis-Realitate înseamnă pendularea lui Claude-Zola între cei doi poli, adică între dorinţa, proiecţia individului de-a aşeza lumea exterioară după bunul lui plac, şi replica, infirmarea dură, crâncenă uneori, prin care legile lumii exterioare dizolvă această proiecţie. Este, în ultimă instanţă, pendularea lui Zola la această dată între Romantism şi Realismul de factură deosebită ce începuse să se afirme prin cărţile fraţilor Goncourt. Printre elementele romantice ale Confesiunii trebuie invocată în primul rând tema cărţii. Începând cu Musset (Mimi Pinson), trecând prin Hugo (Fantine din Mizerabilii, Marion Delorme) şi până la Al. Dumas-fiul (Dama cu camelii), fără să uităm de H. Murger (Vie de Bohème), nici de substanţiala contribuţie slavă (Dostoievski), scriitorii romantici s-au simţit ispitiţi să reabiliteze prostituata, curtezana. Considerată exclusiv o victimă a societăţii, i-au atribuit „cu dărnicie” cum va constata Zola, tinereţe, frumuseţe, prospeţime, sensibilitate, gingăşie sufletească etc. Acest imbold romantic – intenţia generoasă a unui suflet tânăr de a aduce pe calea cea bună o inimă „rătăcită” – există şi în cazul lui Claude-Zola. Eroul nostru elaborează chiar strategia unui întreg program de reeducare, adevărată „cursă cu obstacole” a virtuţii, iniţiind „probe” din ce în ce mai pretenţioase. Însuşi titlul cărţii trezeşte ecouri mussetiene: La Confession d’un enfant du siècle (Confesiunea unui copil al secolului). Întreaga parte a cărţii consacrată visului adolescentin de puritate al eroului – de fapt o adevărată obsesie a neprihănirii fiinţei iubite, vis ce revine sub nenumărate deghizări şi imagini (şi care ar putea constitui elemente preţioase în cazul unei investigaţii psihanalitice) – ţine tot de mitologia romantică. Am mai adăuga patetismul tonului, ce nu poate trece neobservat pentru cititorul de azi. Concepută sub forma unor scrisori pe care Claude le trimite celor doi prieteni rămaşi în Provenţa, cartea e constituită din înşiruirea acestor capitole-epistole, iar expeditorul li se adresează destinatarilor prin „Fraţilor!”; acestui ton i se adaugă o nestăvilită revărsare de sensibilitate şi lacrimi, în cea mai autentică tradiţie romantică. Întreaga Confesiune a lui Claude se scaldă în lacrimi. Dacă le-am număra, cuvintele „lacrimi”, „plâns”, „hohote de plâns”, sunt cele care se repetă cel mai des alături, ce-i drept, de „nervos”, „criză de nervi”, „maladiv” cuvinte cheie care le contracarează pe cele dintâi pe latura poeticii „experimentale” a romanului. La toate acestea am mai putea adăuga regia unor întregi scene, ca de pildă cea atât de patetică a morţii Mariei, copila-prostituată, care astfel răscumpără căinţa lui Claude, sau procedeul de alăturare a personajelor prin antiteză: cele două cupluri Claude-Laurence şi Jacques-Marie se află unite ca printr-o figură de cadril, în diagonală; întreaga desfăşurare a intrigii tinde intervertească, adică să reaşeze logic, după structura lor sufletească, pe cinicul Jacques, „omul practic”, alături de apatica Laurence, cea cu sufletul şi trupul deopotrivă de moarte, şi pe sensibilul Claude alături de nevinovata Marie. Realitatea e sugerată prin imaginea zidului. Element real, (mansarda lui Claude dă spre un zid) acesta capătă dimensiuni, simbolice şi chiar mitice, deoarece toate strădaniile lui Claude de a o însufleţi pe Laurence, femeia de stradă rămasă fără adăpost, căreia îi oferă azil „din milă şi simţ al dreptăţii”, se izbesc ca de un zid şi eşuează. Laurence însăşi („Eu sunt visul, ea e realitatea” – spune Claude) e mută şi rigidă ca un zid. În sfârșit, zidul va da răspunsul răspicat, confirmând trădarea lui Laurence şi punând capăt chinuitoarelor frământări ale lui Claude: ca pe un ecran, pe el se proiectează pătratul de lumină al ferestrei lui Jacques şi, în cadrul acestuia, aidoma unor desene animate ironice şi batjocoritoare, se mişcă umbrele celor doi, iar profilurile lor se unesc într-un sărut grăitor. Realitatea, implacabilă ca un zid, spulberă visul de dragoste al tânărului, dăruindu-i în locul iubitei visate, „fecioara palidă şi blondă, având majestatea lacurilor şi a nourilor” (alt clişeu romantic), pe Laurence, „spectrul palid şi veşted”, femeia obosită şi secătuită înainte de vreme, al cărei suflet nu mai poate vibra la nimic, nici la încercarea lui Claude de a-i insufla „bucuria sfântă a muncii”, nici la iubirea pătimaşă cu care acesta o înconjoară. Adevărată tragedie amoroasă, această iubire e de neînţeles pentru Claude. Ea ni se pare a ţine de logica demonstraţiei, e încoronarea, argumentul suprem ce dezvăluie eşecul în educaţia – în reeducarea – întreprinsă de Claude. E bobârnacul pe care-l dă realitatea, farsa pe care o joacă celor împătimiţi de ideal: „Fraţilor, mă tem că visele noastre nu sunt decât minciuni”. Întreaga carte e o replică-polemică dată romanticilor, „plângăreţii aceia, visătorii care împodobesc cu aripi demonii lor de la douăzeci de ani. […] Dragostele lor se scăldau în toată oroarea iubirii cumpărate. Au fost înşelaţi, răniţi, târâţi în noroi. […] Apoi, rana s-a închis, şi, odată cu vârsta, amintirea a învăluit în farmecul ei mângâietor întreaga infamie de odinioară”. Sincer, lucid, neprefăcut, Claude-Zola se simte la fel de decăzut ca şi Laurence în iubirea lui umilitoare pentru ea. Dar, dacă descoperă că realitatea nu oferă Magdalene pline de căinţă, Zola găseşte în schimb accente zguduitoare pentru a pleda inculparea adevăratului vinovat: Societatea. Marie, copila de cincisprezece ani, „fiica marelui oraş care făcuse din ea acea creatură monstruoasă, care nu era nici copil, nici femeie”, mărturiseşte în clipa morţii că nu ştie să se roage, deoarece niciodată n-a avut de ce să ceară iertare: „Femeia care m-a crescut îmi dădea încredinţarea că numai cei răi se duc la biserică, pentru a-şi face iertate fărădelegile”. Judecător imparţial şi onest, Zola le absolvă pe Marie şi pe Laurence, „deopotrivă de prihănite, deopotrivă de nevinovate, fiice ale lui Dumnezeu rănite de oameni”.   *   Ceea ce conferă un interes deosebit Confesiunii lui Claude e factura ei autobiografică. Urmând criteriile definitorii pe care Philippe Lejeune le dă autobiografiei[1] (identitate dintre autor şi narator, identitate dintre autor şi personajul principal, în ultimă instanţă consemnarea în scris a aceluiaşi nume pe copertă şi în carte) nu putem trage decât o singură concluzie: Confesiunea lui Claude nu este o autobiografie stricto sensu. Ca cititori însă, ne vom lăsa seduşi de acea reacţie inversă, sesizată tot de Philippe Lejeune, şi care constă, în cazul operelor de ficţiune cu caracter autobiografic. În a căuta asemănări între autor şi eroul pretextual al cărţii. În cazul nostru, o oricât de sumară tentativă de identificare Claude-Zola nu va face decât să ne dezvăluie asemănările: cei doi prieteni cărora cartea le este dedicată, Paul Cézanne şi Jean-Baptiste Baille, viitor notar, sunt colegii săi de la Colegiul Bourbon din Aix. Nostalgicele evocări ale anilor de şcoală şi a „laboratorului” din locuinţa familiei Baille, unde făceau „versuri şi chimie, pictură şi muzică”; ale escapadelor prin peisajul încins de soare al Provenţei, scaldele în râu sunt cât se poate de autentice. Aşijderi anii de lipsuri de după venirea la Paris, petrecuţi prin mansarde, la masa de scris, în faţa foii albe, ori în căutarea unei slujbe. La fel de autentică e şi vânzarea paltonului în Place du Panthéon. Adevărat până şi episodul cu Laurence, Berthe pe numele ei adevărat: totul a fost minuţios dovedit de către spiritul detectiv al biografilor şi istoricilor literari, şi toate aceste elemente ni se par revelatoare şi pledează pentru acordarea calităţii de text cu factură autobiografică acestei Confesiuni… Esenţial însă rămâne portretul – mai bine zis autoportretul – moral al scriitorului la douăzeci de ani, portret ce se încheagă din frânturi şi impresionează prin pătrunderea cu care Zola îşi surprinde însuşirile, calităţi umane şi haruri scriitoriceşti, intuind printr-un soi de premoniţie tot ceea ce-l însufleţeşte şi-l va purta „în afara judecăţii mulţimii”. „Nu regret că nu dau ascultare decât raţiunii mele, că trăiesc liber, numai în dragostea adevărului şi a dreptăţii”: s-ar spune că anticipează evenimente ce vor avea loc peste aproape patruzeci de ani. Zola îşi recunoaşte vulnerabilitatea unei naturi sensibile, jupuite de vii, „ca o cutie de rezonanţă”: „…am o percepţie acută şi limpede a lumii ce mă înconjoară”; „Primesc şi răsfrâng înfiorat cea mai neînsemnată rază”; „Văd bine că m-am născut ca să mă sfâşii de unul singur”; „N-am drept pavăză nici muţenia inimii, nici a sufletului”; „Mă bucur de înspăimântătoarea nefericire de-a avea în mine o veşnică furtună.” Ceea ce impresionează cu deosebire la acest discurs autoreferenţial aproape neprelucrat, ţâşnit din inimă, – în ciuda stângăciilor şi-a patetismului – e tocmai sinceritatea lui. Impresionante între toate ni se par mărturiile ce dezvăluie scriitorul, înzestrările sale: „Am trista putinţă a visării, facultatea de a crea pe de-a-ntregul personaje care duc aproape o existenţă reală; le văd, le ating”; „Continui să am această putere stranie de-a mă sustrage realităţii, de-a zămisli o lume şi fiinţe mai bune”; „…Mă dedublez. Am şi în vis aceeaşi sinceritate ca şi-n senzaţiile adevărate. Duc astfel două existenţe paralele, la fel de vii, la fel de aprige amândouă”; „…îmi plac în mod straniu aceste delicate operaţii ale inteligenţei, pornită în căutarea unei soluţii necunoscute. Simţi o voluptate minunată să cântăreşti fiece cu vânt, fiece răsuflare; de la câteva date vagi, ajungi, printr-un mers încet şi sigur, matematic (subl. ns.) la cunoaşterea adevărului întreg.” Mai târziu, cum am văzut, scriitorul va mărturisi că în locul imaginaţiei apelează la logică. Zola, ca şi Roger Martin du Gard, între alţii, face parte dintre scriitorii care ştiu să-şi drămuiască timpul şi care cred că inspiraţia constă în a te aşeza la masa de lucru în fiecare zi, la aceeaşi oră: „Am sfânta bucurie a muncii” spune Claude-Zola.   O „Scenă a vieţii de provincie” în manieră Zola   „Scenă” ce nu va zugrăvi nici geniul cumulator al vreunul bătrân avar, nici captarea vreunei moşteniri, nici pe vreun tânăr ros de ambiţie care aspiră să-şi părăsească ungherul de provincie ca să-şi afirme talentul pe „marea scenă pariziană”. Spre deosebire de Balzac, Zola va împleti în acest roman firul mai multor teme: tema politică şi anticlericală, tema familiei şi a nebuniei. O notaţie din schiţa pregătitoare a romanului precizează şi în planul procedeelor, „maniera” Zola: „Fără portrete, doar fapte şi dialog”. Iar Henri Mitterrand, vizând dimensiunile profunde ale cărţii, va face observaţia: „Poate că, după două pretexte (hors d’oeuvre) descriptive şi pitoreşti, ca Haita şi Pântecele Parisului, lui Zola nu-i displăcea să se-ntoarcă la un roman de analiză psihologică”.[2] A patra verigă a ciclului Rougon-Macquart, Cucerirea oraşului Plassans începe să apară în foileton în Le Siècle, ziar republican de opoziţie, între 24 februarie şi 25 aprilie 1874. Venea după Izbânda familiei Rougon (1870), roman inaugural, a cărui acţiune se petrece tot la Plassans şi sugerează, prin reuşita familiei Pierre şi Félicité Rougon, întreaga izbândă a clasei burgheze ce-şi leagă interesele de lovitura de stat a lui Ludovic-Napoleon Bonaparte din 2 decembrie 1851, după Haita (1871), care arată efectele loviturii de stat la Paris, în lumea speculatorilor de terenuri imobiliare, având printre eroii principali pe Aristide Rougon, fiul lui Pierre şi al lui Félité Rougon, şi în sfârşit, după Pântecele Parisului, care prezintă lumea micii burghezii negustoreşti sub cel de-al Doilea Imperiu. În planul definitiv al ciclului Rougon-Macquart, alcătuit după o concepţie dialectică am spune, a contrariilor, fiecare nou roman trebuie să fie complementar celui dinaintea lui şi totodată opus lui, având la rându-i un altul complementar şi antitetic. În schiţa pregătitoare la Cucerirea, oraşului Plassans, Zola precizează: „Ca desfăşurare generală a operei, e timpul să mă întorc la Plassans, unde multă vreme de acum încolo nu voi mai putea călca. Spre sfârşit, numai”. Acţiunea ultimului volum al ciclului, Doctorul Pascal (1893), se petrece într-adevăr la Souleiade, lângă Plassans. Doctorul Pascal (personaj de ficţiune sub ale cărui trăsături Zola s-a zugrăvit pe el însuşi) e frate cu Eugène şi Aristide Rougon, fiii lui Pierre şi Félicité Rougon. Două din personajele din Cucerirea oraşului Plassans vor fi personaje principale în alte două romane ale ciclului: Serge Mouret, în romanul imediat următor, Greşeala abatelui Monret (1875), şi Octave Mouret (fratele lui) în romanul La Paradisul femeilor (1883), al unsprezecelea din ciclu. Toate temele care fuzionează în Cucerirea oraşului Plassans se regăsesc în activitatea gazetărească a lui Zola premergătoare apariţiei romanului. Unul dintre textele capitale care dovedeşte că la baza acestui roman, ca şi a Doamnei Bovary, stă un fapt divers real, e cel publicat în La Cloche din 17 iunie 1872: Zola relatează povestea sechestrării abuzive a unui anume Maurin, proprietar în Montmartre, care la vârsta de patruzeci de ani se căsătoreşte cu fiica unuia din chiriaşii săi, în vârstă de optsprezece ani. Aceasta, Henriette, nu întârzie să devină amanta unui tânăr doctor, din acelaşi imobil. Dormitorul soţilor se află sub camera tânărului doctor. Cum cei doi nu îndrăznesc să recurgă la o crimă (Maurin e un om cât se poate de paşnic şi iubitor), sfătuită de doctor, tânăra soţie va înscena brutalităţile de peste noapte: suspectat de întreg cartierul, care într-una din nopţi îl zăreşte prin grădină cu o lumânare în mână, în timp ce Maurin nu făcea decât să stârpească melcii de prin lăptuci, acesta e în cele din urmă închis în ospiciul de la Charenton. După un an, Henriette îşi părăseşte amantul şi, cuprinsă de remuşcări, se duce să-şi vadă soţul. Dă peste un om de nerecunoscut, care face o criză de nebunie, deoarece, între timp, Maurin îşi pierduse minţile de-a binelea. Nu este decât nucleul brut furnizat de un fapt real: încă din anii premergători structurării ciclului Rougon-Macquart, Zola fişase numeroase lucrări medicale privind alienarea mintală în legătură cu fenomenele de ereditate. Notele din anul 1868 dovedesc lectura lucrărilor: Dr. Jacques Moreau, Despre identitatea stării de vis şi a nebuniei (1855), Psihologia morbidă în raporturile ei cu filosofia istoriei (1859) şi Despre influenţa nevropatiilor asupra dinamismului intelectual (1859); dr. Morel, Tratat asupra degenerescentei fizice, intelectuale şi morale a speţei umane (1857); dr. Ulysse Trelat, Nebunia lucidă, studiată şi privită din punctul de vedere al familiei şi societăţii (1861). Stabilind că elementul de legătură al istoriei naturale a familiei Rougon-Macquart va fi ereditatea, dând ca punct de plecare al întregii descendenţe pe Adelaide Fouque (mătuşa Dide), o dementă, aceeaşi care la bătrâneţe stă închisă în ospiciul de la Tulettes, lângă Plassans, nebunia în Cucerirea oraşului Plassans nu va fi simulată, ea existând cu adevărat, ca o tară de familie, ci doar eliberată de către elementul religios (extazurile mistice ale Marthei Rougon). Tema religioasă, adică ceea ce va sluji drept argument declanşator în roman, apare la rândul ei în activitatea gazetărească a lui Zola. Într-o cronică dramatică din 1869, Zola enumeră varietăţile femeii evlavioase (dévote): „ipocrita… habotnica, al cărei creier dereglat e pradă halucinaţiilor religioase, păpuşa mondenă, care-şi are scăunelul la Saint-Roch, aşa cum ai o lojă la teatru…” Recunoaştem (în ultimele două „varietăţi”) dominantele personajelor Marthe Mouret şi doamna de Condamin din Cucerirea oraşului Plassans. În martie 1870, Zola publică un articol în La Cloche pe jumătate studiu, pe jumătate nuvelă, în care vorbeşte despre o enoriaşă cucernică ce-şi pierdea cunoştinţa, ameţită de miresmele şi luminile bisericii, dar mai cu seamă cucerită de elocinţa unui vicar, om de lume şi bărbat chipeş. (De remarcat că, într-o prima variantă, personajul preoţesc era un soi de Tartuffe, care devenea amantul gazdei. Ulterior, întreaga problematică a cărţii căpătând dimensiuni mai profunde, preotul devine un temperament nesenzual, dominator. La rândul lui, personajul feminin, după ce Zola citeşte Tratatul doctorului Trelat, nu mai simulează nebunia: din artificiu romanesc, aceasta devine tară ereditară, adică o ipoteză de lucru.) Aspectul sub care e atacată tema religioasă în Cucerirea oraşului Plassans nu se mai menţine la nivelul anecdoticului: religia devine o adevărată plagă socială, distrugătoare a familiei dar, mai ales, este suportul cel mai important al regimului politic. Pentru a înţelege în adevăratul lor sens intenţiile demascatoare ale lui Zola, trebuie să ne referim la criza politică a perioadei imediat următoare războiului franco-prusac (1870) şi înăbuşirii Comunei din Paris (1871; perioada 1871–1873 reprezintă deruta unei naţiuni pe care anii de falsă prosperitate economică şi falsă securitate politică ai celui de-al Doilea Imperiu (1851–1870) au pus Franţa în situaţia de a capitula la Sedan şi, mai cu seamă, e caracterizată de teama claselor avute de un regim radical de stânga. În articolele sale din Le Corsaire, din cursul anului 1873, Zola ataca frecvent conservatorismul şi clericalismul în persoana ducelui de Broglie şi a anturajului său, atrăgând atenţia că „doctrinarii şi clericalii vor să ia de la capăt opera Restauraţiei în perioada amintită, Franţa ezită între mai multe forme de guvernământ: legitimiştii sunt partizanii instaurării monarhiei din ramura vârstnică a Bourbonilor, în persoana contelui de Chambord, nepot de fiu al lui Carol al X-lea (acesta, sub numele de Henric al V-lea, e înconjurat de mica sa curte monarhică, la Viena, şi aşteaptă „un semn” din partea supuşilor lui „prin drept divin”; orleaniştii, conservatori, susţinători ai religiei, sunt partizanii monarhiei franceze din ramura tânără, de Orléans, dar sunt gata să fuzioneze cu primii; mai sunt şi cezariştii, adepţii fiului lui Ludovic-Napoleon Bonaparte, şi republicanii. Declaraţia ducelui de Broglie, căpetenia orleaniştilor, din 24 mai 1875, în Adunarea Naţională: „Este necesar să se risipească temerile ţării, făcând să prevaleze în guvern o politică categoric conservatoare”, va pune capăt guvernării lui Thiers, iar mareşalul Mac-Mahon devine preşedinte al republicii – al unei prea conservatoare republici, caracterizată printr-un conformism politic, social şi religios, care avea să-şi capete cu îndreptăţire denumirea de „ordine morală”. Michelet şi Quinet, marii dascăli ai generaţiei paşoptiste, Renan şi Taine, Zola, după cum am văzut, vor protesta împotriva acestui conformism cu mijloace de expresie adecvate. Atitudinea vehement anticlericală a lui Zola era influenţată şi de campaniile anticlericale ale presei radicale din anii premergători căderii Imperiului: 1868–1870. Personal, asistase la manifestările anticlericale de la Marsilia din 1870. Iată tot atâtea argumente care fac ca romanul Cucerirea oraşului Plassans să fie o violentă satiră anticlericală, Zola transpunând în primii ani ai celui de-al Doilea Imperiu (1851) atmosfera politică şi religioasă de după 1871. Cadrul acţiunii este Plassans – adică Aix, oraşul copilăriei şi adolescenţei lui Zola –; casa familiei Mouret este casa familiei Cézanne, după cum prototipul real al lui François Mouret este tatăl pictorului, redat cu toate maniile lui de burghez strângător. Acţiunea începe, ca multe din romanele lui Zola, prin intruziunea unui personaj străin într-un mediu dat şi care, în timp, va declanşa intriga. Personajul acesta este abatele Faujas, agent politic, venit să convertească la bonapartism un oraş legitimist. Va fi călăuzit în întreprinderea lui de Félicité Rougon, mama lui Eugène Rougon, ministrul, căruia Faujas îşi oferise serviciile. Numele ministrului nu este niciodată rostit în carte, Félicité face doar aluzii la el. Misterul pluteşte mai cu seamă asupra persoanei şi acţiunilor abatelui: personaj tenebros, auster, acesta respinge răsfăţurile de orice fel, complăcându-se în sobrietate şi sărăcie şi urmărindu-şi planurile cu o înverşunare diabolică. Pentru a-şi atrage simpatia oraşului pe care are misiunea să-l înveţe „să voteze corect” va crea o operă de binefacere pentru tinerele fete şi un cerc al tineretului. Dar mai cu seamă va atrage de partea sa notabilităţile oraşului, cărora, prin agenţii lui locali şi benevoli (doamna de Condamin, între alţii), li se sugerează că menţinerea în postul pe care-l deţin depinde de felul cum se vor comporta în alegeri. E ceea ce înţeleg în cele din urma cei care alcătuiesc grupul bonapartist, care se întruneşte la subprefectură, şi în fruntea căruia se află Péqueur des Saulaies, subprefectul, judecătorul Paloque, care aspiră la postul de preşedinte de tribunal, doctorul Porquier. care vrea să-şi menţină clientela din lumea bună, Delangre primarul; ca şi cei care alcătuiesc grupul legitimist, şi care se întrunesc la preşedintele de tribunal Rastoil. Acesta, deşi urmează să se pensioneze, are nevoie de un loc de substitut pentru fiul lui etc. Nu numai grupările politice laice trebuie aduse pe calea cea bună, ci însăşi ierarhia bisericească – ocazie pentru Zola de a fi necruţător cu toată tagma preoţească. Sunt rând pe rând arătate versatilitatea episcopului, monseniorul Rousselot (care, întocmai ca o femeie… „se dă celui mai tare”), viclenia şi răutatea abatelui Fenil, directorul seminarului, cel care refuză împărtăşania preotului paroh aflat pe moarte, şi care-l va pierde în cele din urmă pe Faujas; prostia „henormă” (cum ar fi spus Flaubert) a abatelui Bourrette (în schiţarea antitezei Faujas-Bourrette, Zola trebuie sa fi suportat influenţa inconştientă a acelei mici capodopere romaneşti a lui Balzac care este Preotul din Tours, unde există o cuplare similară: Troubert, tenebrosul trimis al Congregaţiei, şi naivul Birotteau). Cum întâmplarea face ca locuinţa familiei Mouret, care-l găzduieşte pe Faujas, să se afle între grădina subprefecturii şi cea a preşedintelui de tribunal Rastoil, pe măsură ce câştigă teren şi devine atotputernic, abatele Faujas va face din grădina Familiei Mouret locul de întâlnire – un fel de teren neutru, întocmai ca şi salonul lui Félicité Rougon – al bonapartiştilor şi-al legitimiştilor. Famila Mouret cade victimă în întregimea ei influenţei malefice a preotului. Pe François Mouret, negustorul cu noroc în afaceri retras la Plassans, unde se află socrii săi, Pierre şi Félicité Rougon, după ce cincisprezece ani ţinuse băcănie la Marsilia, ceea ce-l pierde sunt convingerile lui politice: în preajma alegerilor, trece drept presupusul candidat al cartierelor populare şi al satelor din preajma Plassansului, aceleaşi care în momentul loviturii de stat din decembrie 1851 se răsculaseră – e aşadar un republican periculos, care poate periclita alegerea candidatului dorit de abate. Acesta nu va întreprinde propriu-zis nimic împotriva lui Mouret; va fi însă complice prin neintervenţie, neopunându-se nici demersurilor lui Félicité de a-l închide la ospiciu, nici intenţiilor nemărturisite ale Marthei de a-şi îndepărta soţul, pe care-l consideră o piedică în calea sentimentelor ei faţă de abate. Să nu uităm că Mouret e văr cu soţia lui, iar în cazul său şocul psihic provocat de înscenarea a cărei victimă este va favoriza apariţia nebuniei: sărind peste o generaţie, va spune Zola, nebunia bunicii (Adelaide Fouque), îi va însemna pe nepoţi, pentru ca ereditatea să-şi spună cuvântul. Marthe „matroană respectabilă şi-atât de utilă” va fi, benevol, una dintre doamnele care patronează așezământul tinerelor fete, prilej cu care va începe să frecventeze Catedrala Saint-Sauveur, la început doar pentru simple întâlniri „de lucru” cu arhitectul aşezământului şi cu Faujas, apoi în calitate de catolică practicantă şi de enoriaşă evlavioasă, nelipsită de la niciuna dintre marile ceremonii religioase. Pe măsură ce sentimentele ci faţă de abate se precizează, extazurile mistice vor provoca visele şi crizele nevrotice din cursul nopţii, formă deghizată prin care Marthe aspiră la completudinea erotică: religia e, în cazul ei, un transfer al impulsului erotic refulat. Există două momente în carte în care Zola conturează personajul Marthe în două ipostaze diferite. La început, într-un cadru de tablou intimist, domestic: grădina familiei Mouret mărginită ca întindere, la fel ca şi aspiraţiile Marthei, care refuză să iasă din casă până şi joia, ziua când în parcul oraşului cântă fanfara, mulţumindu-se să cârpească lenjeria familiei, operaţie ce-i place şi-o linişteşte. Asupra acestui prim tablou pluteşte reculegerea, duioşia şi tihna înserării, ce învăluie totul într-o lumină aurie şi tăcută. Apoi tabloul serilor de vară petrecute de Marthe pe terasă, în tovărăşia lui Mouret (care curând adoarme), a bătrânei doamne Faujas (străjer vigilent al tihnei fiului ei) şi a abatelui. Datele s-au schimbat, abatele acaparează întreg spaţiul vizual şi imaginativ al Marthei, care devine necuprins: „Marthe rămânea gravă, stingherită de glumele cu care Mouret îi strica petecul mare de cer ce se-ntindea în faţa ei. […] La toate trăncănelile astea, abatele Faujas şi Marthe răspundeau prin fraze scurte, atunci când Mouret îi întreba direct. De obicei, cu faţa ridicată, cu ochii pierduţi, erau împreună, altundeva, mai departe, mai sus.” E ceea ce Gaston Bachelard numeşte „reverie cosmică”: „Imaginea cosmică ne dăruie o odihnă concretă, specifică; odihna aceasta corespunde unei nevoi, unei aspiraţii”[3]. Marthe îşi reneagă fericirea alături de Mouret şi aspiră la o alta, alături de abate. În numele acestei iluzorii făgăduieli de fericire, va accepta îndepărtarea tuturor copiilor de-acasă, va consimţi tacit la sechestrarea soţului, va primi să fie unealta abatelui, care se va sluji de ea ca de-un obiect, în scopurile lui politice. Deziluzia finală („cerul minte”), demascarea întregii complicităţi a abatelui, rostită ca un reproş şi ca un rechizitoriu de către Marthe, capătă accentele unei tragedii raciniene. Tragic şi de-o mare profunzime în implicaţiile lui psihanalitice este şi episodul final, când Mouret, cu minţile rătăcite, fugit din ospiciu, îşi caută prin toată casa soţia. În timp ce-o caută, constată că totul e schimbat, grădina mutilată, tufele de merişor „ucise”, odăile şi bucătăria în neorânduială, purtând urmele felului de viaţă al celor înstăpâniţi acolo: „Unde Dumnezeu se afla de nu mai recunoştea niciuna dintre odăi? cine naiba îi schimbase astfel casa? Şi amintirile i se tulburau. Nu vedea decât umbre strecurându-se pe coridor: două umbre negre mai întâi, sărace, cuviincioase, şterse; apoi două umbre cenuşii şi dubioase, care rânjeau. Ridică lampa, a cărei flacără pâlpâi; umbrele creşteau, se alungeau pe pereţi, urcau până în casa scării, umpleau, devorau casa întreagă. Cine ştie ce spurcăciune, ce ferment de descompunere introdus acolo putrezise lemnăria, ruginise fierul, plesnise pereţii. Şi-atunci auzi casa sfărâmându-se ca un maldăr de moloz ce cade de putrezit ce e, topindu-se ca o bucată de sare azvârlită într-o apă călduţă.” Casa, în acest context, este metafora ce desemnează elementul de stabilitate şi siguranţă, de ancorare faţă de existenţa schimbătoare, elementul care dă trăinicie, adăposteşte şi ocroteşte traiul alături de cei dragi: „Deoarece casa este colţul nostru de lume. […] Este cu-adevărat un întreg cosmos.”[4] Nemairecunoscându-şi casa, negăsindu-şi soţia, şi copiii, Mouret o hărăzeşte focului şi, odată cu ea, pe cei încuibaţi în mod abuziv acolo, cei care aduseseră răul. Dacă în timpul vieţii scriitorului şi multă vreme după moartea sa, critica oficială şi detractorii lui s-au răfuit cu polemistul, cu „pornograful”, cu socialistul sau apărătorul lui Dreyfus, trecând pe planul al doilea sau negând valoarea omului de litere, asistăm astăzi la o veritabilă „descoperire” a lui Zola. Înţelegem prin aceasta lectura în profunzime a operelor sale, cea care revelează un scriitor cu faţete multiple, un spirit înnoitor şi-un precursor. În ampla lui teză[5] Roger Ripoll vede în Zola un creator de mituri. Acelaşi descifrează în personajul abatelui Faujas nu numai un caracter dominator, ahtiat după putere, care-şi impune castitatea ca pe-o garanţie a izbânzii personale („Numai cei neprihăniţi sunt puternici”), ci însăşi întruparea spiritului diabolic, satanic. De multe ori, alte personaje îl desemnează prin cuvintele „acest diavol de om”; „doar n-o fi diavolul în persoană”. După alegeri, când Faujas nu se mai preface, oraşul, „cucerit”, are revelaţia identificării lui Faujas cu însuşi diavolul: „…rasa murdară, mirosul puternic, părul roşu al unui diavol”. Astfel, susţine R. Ripoll, romanul Cucerirea oraşului Plassans conţine şi altceva decât enunţarea unei interpretări simpliste a credinţei: „Sub o formă mai mult sau mai puţin raţională, în cadrul unei intrigi politice şi al unei drame psihologice, se pot repera în acest roman elementele mitologiei răului”[6]. E un semn că fiecare nouă generaţie descoperă în opera lui Zola faţeta ce corespunde propriei sensibilităţi şi propriei capacităţi de investigaţie.   [1] Cf. Philippe Lejeune, Le pacte autobiographique, Seuil, 1975. [2] Cf. Émile Zola, Les Rougon-Macquart, histoire naturelle et sociale d’une famille sous le Second Empire, publiée sous la direction d’Armand Lanoux. Études, notes et variantes, index établis par Henri Mitterand. Éd. Gallimard, collection „Bibliothèque de la Pléïade”, p. 1648. [3] Cf. Gaston Bachelard, La poétique de la rêverie, cap. V: „Rêverie et cosmos”. Presses Universitaires de France, 1971, p 152. [4] Cf. Gaston Bachelard, La poétique de l’espace, cap. I: „La maison. De la cave au grenier”. Presses Universitaires de France, 1967, p. 24. [5] Réalité et mythe chez Zola, 1981, t. I–II. [6] Roger Ripoll, op. cit., p. 541.  

Germinal de Emile Zola Pe întinsul ţarinii, prin noaptea neînstelată, ca şi cerneala de neagră şi de deasă, un om străbătea singur şoseaua ce duce de la Marchiennes la Montsou, zece kilometri de drum pietruit tăind drept câmpul de sfeclă. Nu vedea în faţă nici măcar pământul întunecat şi nu simţea imensitatea orizontului pustiu decât prin răbufnirile vântului de martie, largi rafale ca acelea abătute asupra mărilor şi care îngheaţă tot, măturând întinderile mlăştinoase şi pământurile goale. Nici umbra vreunui copac nu păta cerul, iar drumul se desfăşura drept ca un dig în miezul oarbei neguri a beznei. Omul plecase din Marchiennes către ceasurile două. Mergea cu pasul mare, tremurând de frig în haina şi în pantalonii săi de catifea cu ţesătura rărită. Un pacheţel înnodat într-o batistă cu pătrăţele îl stingherea grozav; îl înghesuia în coaste când cu un cot, când cu celălalt, ca să-şi strecoare deodată în fundul buzunarelor ambele mâini, mâini degerate, pe care biciul vântului le făcea să sângereze. Un singur gând îi cutreiera mintea pustie de muncitor fără lucru şi fără adăpost: nădejdea că frigul va fi mai puţin aspru după ivirea zorilor. De o oră bătea acelaşi drum, când spre stânga, la doi kilometri de Montsou, zări flăcări roşii, trei focuri arzând sub cerul liber şi spânzurând parcă în văzduh, întâi şovăi, cuprins de teamă; apoi nu putu înfrâna sfâşietoarea nevoie de a-şi încălzi o clipă mâinile. Un drum cobora în adânc. Totul pieri. Omul avea la dreapta un gard, un fel de zăplaz de scânduri groase, mărginind o cale ferată, în vreme ce la stânga se ridica un dâmb pe care se înălţau în neorânduială acoperişurile oferind o privelişte de sat cu streşinile joase şi uniforme. Străbătu vreo două sute de paşi. Deodată, la o cotitură a drumului, vâlvătăile se iviră iarăşi aproape de tot, fără ca el să înţeleagă cum de se urcau atât de sus spre cerul mort, aidoma unor luni fumegânde. Însă, la nivelul pământului, o altă privelişte îi atrăsese tocmai luarea-aminte. Era o masă enormă, un morman de construcţii prăbuşite, în mijlocul căruia se desluşea silueta unui colţ de fabrică; rare licăriri porneau din ferestrele murdare, cinci sau şase lanterne triste spânzurau, afară, pe nişte schele, al căror lemn înnegrit desena nedesluşit profilul unei estacade uriaşe; şi din această fantastică apariţie, înecată în noapte şi fum, se înălţa doar un singur glas, răsuflarea puternică şi prelungă a unui eşapament de aburi ce nu se vedea. Atunci omul desluşi o gură de mină. Fu din nou cuprins de ruşine: La ce bun? Tot nu va găsi de lucru. În loc să se îndrepte spre clădiri, se încumetă în cele din urmă să suie pe rambleul unde ardeau trei locuri de huilă, în coşuri de fontă, pentru a lumina şi încălzi şantierul. Se vede că lucrătorii de la săpăturile de pământ fuseseră nevoiţi să zăbovească târziu, căci mai scoteau încă pământul de prisos. Acum îi auzea pe transportatorii ce-şi împingeau trenurile de vagonete pe estacadă, şi desluşea umbre vii răsturnând cutiile vagonetelor lângă fiecare foc. — Noroc bun, spuse el apropiindu-se de unul dintre coşurile de fontă. Cu spatele spre foc, vizitiul sta în picioare – un bătrân îmbrăcat cu tricou violet de lână şi în cap cu o şapcă din blană de iepure – în vreme ce calul său, un cal mare, gălbui, aştepta, într-o neclintire de piatră, descărcarea celor şase vagonete trase de el. Salahorul folosit ca răsturnător, un vlăjgan roşcat, nu se grăbea deloc, apăsând pârghia alene. Şi acolo, sus, vântul, cu puteri îndoite, făcea ca şuieru-i de gheaţă să-şi abată larga răsuflare ritmică, aidoma unor lovituri de coasă. — Noroc bun, răspunse bătrânul. Se făcu tăcere. Omul, care se simţea privit cu ochi neîncrezători, îşi spuse îndată numele: — Mă numesc Étienne Lantier, sunt mecanic… Nu cumva se găseşte de lucru pe aici? Flăcările îi luminau obrazul: să fi avut douăzeci şi unu de ani, foarte oacheş, cu un chip frumos, arătând vânjos, în ciuda membrelor sale firave. Liniştit, vizitiul dădu din cap, împotrivindu-se: — De lucru pentru un mecanic nu, nu… Au mai încercat alţi doi pe ziua de ieri. Nu-i nimic de lucru. O rafală le curmă vorba. Apoi Étienne întrebă, arătând sumbrul morman de construcţii la picioarele rambleului. — E o gură de mină, nu-i aşa? De astă dată bătrânul nu izbuti să răspundă. Îl gâtuia un violent acces de tuse. În cele din urmă scuipă, iar scuipatul lăsă pe pământul roşu o pată neagră. — Da, o mină, Voreux… Uite! Colonia de locuinţe a minerilor e foarte aproape. La rându-i, cu braţul întins, îi arătă în noapte satul, căruia tânărul îi ghicise acoperişurile. Dar cele şase vagonete erau goale, aşa că le urmă fără măcar să plesnească din bici, cu picioarele înţepenite de reumatism, în vreme ce calul mare, gălbui, întorcându-se singur, le trăgea greoi călcând între şine, biciuit de vântul ce-i zbârlea coama. Étienne, care, într-o uitare de sine, adăsta în faţa focului ca să-şi încălzească bietele-i mâini sângerânde, privind spre Voreux, din jurul căruia începuseră să se destrame mrejele visului, distingea acum fiecare parte a incintei minei – hangarul gudronat al ciururilor de sortare, turla puţului de extracţie, vasta hală a maşinii de extracţie, turela pătrată a pompei de epuizmente. Această gură de mină, ghemuită în fundul unei gropi, cu construcţiile-i scunde de cărămizi, înălţându-şi coşul de uzină ca un corn ameninţător, îi părea a fi hâda întruchipare a unei hulpave fiare, lăsată aici pe vine ca să înghită lumea. Cercetând toate acestea, cugeta în sine la existenţa de vagabond, pe care o ducea de opt zile de când tot căuta de lucru; se revedea în atelierul său, de la calea ferată, pălmuindu-şi şeful, izgonit din Lille, izgonit de pretutindeni; pe ziua de sâmbătă ajunsese la Marchiennes, unde se spunea că s-ar găsi de lucru la Forje; dar nimic, nici la Forje, nici la atelierele Sonneville, astfel că fusese nevoit să petreacă duminica ascuns printre lemnăriile unui atelier de rotărie, de unde paznicul tocmai îl alungase, la ceasurile două după miezul nopţii. Nimic, nicio leţcaie, ba nici măcar un codru de pâine. Ce avea să se facă astfel, rătăcind pe drumuri, fără ţintă, neştiind cel puţin unde să se adăpostească de ger? Da, era într-adevăr o gură de mină, lanterne rare luminau incinta, o uşă deschisă brusc îl lăsase să întrevadă focarele generatoarelor într-o vie strălucire. Desluşea acum până şi eşapamentul pompei, acea respiraţie greoaie şi prelungă, acel neîncetat gâfâit ca horcăiala gâtuită a monstrului. Salahorul de la răsturnătorul cutiilor de vagonete, gârbovindu-şi spinarea, nici măcar nu-şi ridicase ochii spre Étienne, iar acesta se pregătea tocmai să-şi ridice pacheţelul de pe jos, când un acces de tuse vesti reîntoarcerea vizitiului. Încet-încet, se ivi din umbră, urmat de calul galben, care trăgea alte şase vagonete pline. — Există fabrici prin Montsou? întrebă tânărul. Din gura bătrânului ţâşni un scuipat negru, apoi veni răspunsul în şuierul vântului: — Ei, parcă fabricile ne lipsesc nouă! Să fi văzut acum trei-patru ani! Totul sfârâia, nu găseai un om să dai cu tunul, niciodată n-a mai fost atâta bănet… Şi uite că iar strângem cureaua. Mai mare jalea prin tot ţinutul. Oamenii sunt daţi afară, atelierele se închid unul după altul… N-o fi poate vina împăratului, dar ce-o fi căutând el să se bată în America? Şi, colac peste pupăză, vitele pier de holeră, ca şi oamenii. Şi aşa, în fraze întretăiate, cu răsuflarea sugrumată, amândoi îşi vărsară năduful. Étienne vorbea despre încercările lui zadarnice de o săptămână încoace. Urma, vasăzică, să moară de foame? În curând, pe toate drumurile, vor mişuna cerşetorii. — Da, spunea bătrânul, bine n-o să iasă până la urmă, căci, pentru Dumnezeu, e cu neputinţă să zvârli atâţia creştini în stradă! — Nici carne nu avem în fiecare zi. — Măcar pâine să avem! — Adevărat, măcar pâine să avem! Glasurile li se pierdeau, cuvintele le erau purtate într-un vaiet jalnic de palele vântului. — Iată – reluă cu glas puternic vizitiul, întorcându-se către miazăzi – acolo-i Montsou… Şi, din nou cu mâna întinsă, arătă în beznă puncte nevăzute, numindu-le în acelaşi timp. Acolo, la Montsou, fabrica de zahăr Fauvelle mai funcţiona, dar fabrica de zahăr Hoton tocmai îşi redusese numărul salariaţilor; doar moara Dutilleul şi fabrica Bleuze de cabluri pentru mine mai lucrau încă. Apoi, cu un gest cuprinzător, arătă către miazănoapte mai toată jumătatea orizontului: atelierele de construcţii Sonneville nu primiseră nici două treimi din comenzile lor obişnuite; dintre cele trei furnale înalte ale forjelor din Marchiennes, numai două ardeau; în sfârşit, fiindcă la fabrica de sticlă Gagebois se vorbea despre o reducere a salariilor, o grevă era gata să izbucnească. — Ştiu, ştiu, repeta tânărul la fiecare informaţie. De acolo vin. — Noi, ăştia, o mai ducem încă – adăugă vizitiul – deşi minele şi-au împuţinat extracţia. Şi uite colo, în faţă, la Victoire, nu mai ard decât două din bateriile cuptoarelor de cocs. Scuipă şi, după ce îşi înhămă calul somnoros la vagonetele goale, o luă din nou pe urmele lui. Acum, privirea lui Étienne domina întregul ţinut. Bezna rămânea încă de nepătruns, dar mâna bătrânului parcă risipise, pe cuprinsul ei, grele nefericiri, pe care tânărul, fără să-şi dea seama, le simţea în acest ceas, în juru-i, pretutindeni, pe întinsul fără de hotar. Nu era cumva urletul foametei, pe care vântul de martie îl rostogolea de-a lungul acestor meleaguri pustii? Valurile vijeliei se îndârjiseră, păreau a aduce cu ele curmarea lucrului şi, prin urmare, o foamete ce va ucide mulţi oameni. Şi, cu o privire rătăcitoare, se străduia să străpungă umbrele, tulburat şi de dorinţa şi de spaima de a vedea. Totul se prefăcea în neant în fundul neştiut al nopţii de păcură. Zărea, foarte departe, doar furnalele înalte şi cuptoarele de cocs. Acestea, baterii cu o sută de coşuri înfipte pieziş, aliniau luminile văpăilor roşii; în vreme ce, mai la stânga, cele două turnuri ardeau cu flacără de tot albastră, ca nişte uriaşe torte în văzduh. Era o tristeţe de incendiu, fără nicio altă ivire de aştri, la ameninţătorul orizont, decât aceste focuri nocturne, ţâşnite din pământul huilei şi al fierului. — Sunteţi cumva din Belgia? reluă, în spatele lui Étienne, vizitiul care se întorsese. De data aceasta nu aducea decât trei vagonete. Avea tot timpul să le răstoarne: un accident survenit la ascensorul de extracţie, o piuliţă de şurub spartă, urma să oprească lucrul pentru cel puţin un sfert de ceas. La poalele rambleului totul amuţise, transportatorii nu mai zguduiau estacada cu un huruit prelung. Se auzea venind, din incinta minei, doar zgomotul îndepărtat al unui ciocan izbind într-o tablă de fier. — Nu, sunt din sud, răspunse tânărul. Salahorul, după ce golise vagonetele, se tolăni la pământ, bucuros de accident; şi, păstrându-şi muta-i sălbăticie, ca stingherit de atâta vorbărie, îl învălui doar pe vizitiu cu privirea ochilor săi mari şi stinşi. Acesta din urmă, ce e drept, nu prea era limbut de felul său. Trebuie că îi inspirase încredere chipul necunoscutului şi se simţise apucat de una dintre acele mâncărimi de limbă care fac uneori pe cei bătrâni să se pomenească vorbind singuri, cu glas tare. — Eu, spuse vizitiul, eu sunt din Montsou, mă numesc Bonnemort[1]. — E cumva o poreclă? întrebă Étienne uluit. Bătrânul, arătând spre Voreux, răspunse ca şi cum ar fi făcut haz de necaz: — Da, da… De trei ori m-au cules de acolo, bucăţele, o dată cu tot părul pârlit, altă dată cu gâtlejul plin de ţărână, iar a treia oară cu burta umflată de apă, ca un broscoi… Şi, dacă au văzut că nu voiam să crăp, de haz mi-au spus Bonnemort. Veselia îi spori, un scrâşnet de scripete neuns, care se prefăcu în cele din urmă într-un cumplit acces de tuse. Coşul de foc lumina acum, din plin, capu-i mare, cu părul alb şi rar, cu faţa turtită şi de-o paloare cadaverică, mânjită de pete vinete. Era scund, cu gâtul enorm, cu pulpele şi călcâiele întoarse în afară, cu braţe lungi, ale căror labe pătrate îi cădeau până la genunchi. De altminteri, ca şi calul său, care stătea încremenit pe picioare, părând a nu suferi din pricina vântului, el însuşi aducea a statuie turnată în piatră, ca şi când nu s-ar fi sinchisit nici de frig şi nici de zvâcnetul vijeliei ce-i sufla în urechi. După ce tuşi, cu o adânca horcăială ce-i sfârteca gâtlejul, scuipă lângă coş, iar pământul se înnegri. Étienne îl privea, privea pământul pătat. — Lucraţi, mai întrebă el, de multă vreme în mină? Bonnemort desfăcu larg amândouă braţele. — De multă vreme, vai! da!… Nici nu împlinisem încă opt ani când am sosit… unde crezi?! tocmai în Voreux, şi am cincizeci şi opt în momentul de faţă. Socoteşte un pic… Am făcut aici de toate, întâi ucenic la vagonete, apoi, când am avut destulă forţă ca să le împing, am fost încărcător de vagonete, apoi am lucrat la havaj vreme de optsprezece ani. În cele din urmă, din pricina ăstor blestemate de picioare, m-au mutat la săpăturile de pământ, la rambleu, la întărirea armăturilor din galerii, până în clipa în care au fost nevoiţi să mă scoată din fundul minei fiindcă doctorul spunea că altfel voi rămâne acolo. De atunci au trecut cinci ani, şi între timp m-au făcut vizitiu… Ei? E straşnic, cincizeci de ani de minerit, dintre care patruzeci şi cinci chiar în străfunduri!… În vreme ce vorbea, bolovani aprinşi de huilă, ce la răstimpuri mai cădeau din coş, zvârleau pe faţa-i ca varul reflexe de purpură: Îmi tot spun să mă odihnesc, urmă el. Dar eu nu vreau; mă socotesc pesemne prost ca noaptea!… O să mai lucrez măcar doi ani, pân-oi împlini şaizeci, ca să-mi iau pensia de o sută optzeci de franci. Dacă te-aş zice de pe acum la revedere, mi-ar da-o îndată pe cea de o sută şi cincizeci! Sunt vicleni, ticăloşii! De altminteri, în afară de picioare, sunt sănătos tun. Este, pasămite, apa care mi-a pătruns sub piele, de mult ce am fost udat când tăiam cărbuni. Sunt zile în care nu pot mişca o labă fără să urlu. Un acces de tuse îi curmă iar vorba. — Şi din aceeaşi pricină tuşiţi în halul ăsta? întrebă Étienne. Dădu violent din cap, însă pentru a răspunde că nu aceasta e pricina. Şi apoi, când putu vorbi: — Aş, nu, am răcit luna trecută. Nu tuşeam deloc altădată, acum însă nu mai pot scăpa… Şi ce e mai păcătos e că scuip, scuip întruna… Un râcâit îi umilă gâtlejul şi scuipă negru. — E cumva sânge? făcu Étienne, cutezând în cele din urmă să-l întrebe. Alene, Bonnemort îşi şterse gura cu dosul palmei. — Cărbune… Am în hoitul meu de ajuns ca să mă dogorească până la capătul zilelor. Şi doar au trecut cinci ani de când nu mi-au mai călcat picioarele în fundul minei. Îl aveam, pesemne, în depozit, fără să ştiu măcar. Ehei! asta te-ntăreşte, nu glumă! Se făcu linişte, ciocanul îndepărtat bătea cu lovituri regulate în incinta minei, vântul cutreiera purtându-şi vaietul ca pe un urlet de foame şi de sfârşeală iscat în hruba nopţii. În faţa flăcărilor ce se înteţeau, bătrânul îşi depăna, cu glasul molcom, aducerile-aminte. Ei! fireşte, nu de ieri, de alaltăieri, el şi toţi ai lui ciocăneau în mină! Înaintaşii săi lucrau la Compania minelor din Montsou de la înfiinţare; şi era mult de atunci, trecuseră chiar o sută şi şase ani. Bunicul său, Guillaume Maheu, pe atunci un băieţandru de cincisprezece ani, găsise cărbunele gras la Réquillart, prima mină a companiei, o străveche mină astăzi părăsită, acolo, aproape de fabrica de zahăr Fauvelle. Întregul ţinut o ştia, ca dovadă că vâna descoperită se numea vâna Guillaume, după pronumele bunicului său. Nu-l apucase; o namilă, după cât se spunea; grozav de puternic, stins de bătrâneţe la şaizeci de ani. Apoi tatăl său, Nicolas Maheu, zis cel Roşu, în vârstă doar de patruzeci de ani, rămăsese în Voreux, unde de-abia începuseră săpăturile pe-atunci: o adâncă prăbuşire a terenului, sângele supt, iar oasele măcinate între stânci. Doi unchi şi trei fraţi îşi lăsaseră mai târziu şi ei pielea acolo. El, Vincent Maheu, care scăpase aproape întreg, doar cu picioarele cam ţepene, trecea drept viclean. Şi, de altminteri, ce putea face? Trebuia să muncească. Asta făcuseră cu toţii, din tată în fiu, cum s-ar fi muncit la orice altceva. Fiul său, Toussaint Maheu, crăpa acum acolo, ca şi nepoţii săi, ca toţi cei din lumea lui, care-şi duceau zilele acolo, în furnicarul locuinţelor lor muncitoreşti. O sută şase ani de muncă în mină, bătrânii, apoi copiii lor, pentru unul şi acelaşi patron. Ehei! câţi cetăţeni ar fi fost în stare să-şi depene aşa, cu de-amănuntul, povestea vieţii! — Dar măcar să ai ce mânca! murmură din nou Étienne. — Asta spun şi eu: câtă vreme găseşti un codru de pâine, o mai duci. Bonnemort tăcu, întorcându-şi privirea spre colonia minerilor, în care luminile prinseră a se ivi, una câte una. Orologiul clopotniţei din Montsou bătu de patru ori; gerul se înteţea. — Şi e bogată compania asta a voastră? reluă Étienne. Bătrânul ridică din umeri, apoi îi lăsă să cadă, copleşiţi ca sub prăbuşirea unei grele armuri. — O! da, o! da… Poate nu chiar atât de bogată ca vecina ei, Compania din Anzin. Dar, totuşi, milioane peste milioane. Nici nu mai pridideşti să le numeri… Nouăsprezece mine, dintre care treisprezece în exploatare, Voreux, Victoire, Crèvecoeur, Mirou, Saint-Thomas, Madeleine, Feutry-Cantel, şi încă altele, iar şase în curs de pompare sau de aerare, ca, de pildă, Réquillart… Zece mii de muncitori, concesiuni care se întind pe şaizeci şi şapte de comune, o extracţie de cinci mii de tone pe zi, o cale ferată ce leagă toate minele, ateliere, fabrici!… Ah! da, da! bănet cu sacul! Un huruit de vagonete pe estacadă făcu calul cel gălbui să-şi ciulească urechile. Jos, ascensorul trebuie să fi fost reparat, muncitorii îşi reluaseră munca. În vreme ce-şi înhăma vita, ca să coboare din nou, vizitiul adăugă blând, adresându-i-se: — Nu te-ndulci la flecăreală, păcătos trândav!… Dacă ar şti domnul Hennebeau cum îţi iroseşti timpul! Étienne, gânditor, privea în noapte. Întrebă: — Vasăzică mina asta e a domnului Hennebeau? — Nu, lămuri bătrânul, domnul Hennebeau e doar directorul general. E, ca şi noi, lefegiu. Cu un gest, tânărul arătă spre uriaşa întindere învăluită în umbră. — Atunci ale cui sunt toate astea? Dar Bonnemort rămase o clipă iarăşi înecat de tuse, însă atât de violentă, încât de-abia mai putu să răsufle. În cele din urmă, după ce scuipă şi-şi şterse balele negre de pe gură, rosti, printre bulboanele vântului care se înteţea: — Ce? Ale cui sunt toate astea?… Nimeni nu ştie… Ale unor oameni. Şi cu mâna arătă în întuneric un punct nedesluşit, un loc neştiut şi îndepărtat, populat de oamenii pentru care toţi cei din familia Maheu ciocăneau în mină de mai bine de un veac. Glasul îi căpătase un fel de spaimă superstiţioasă, ca şi cum ar fi rostit numele unui altar în care era cu neputinţă să pătrunzi şi unde s-ar fi ascuns, la pândă, zeul ghiftuit căruia cu toţii îi dăruiau propriul lor sânge şi al cărui chip nu-l văzuseră nicicând. — Măcar de am avea pâinea cea de toate zilele, repetă pentru a treia oară Étienne, ca şi cum şirul vorbelor i-ar fi fost necurmat. — Păi da! De-am avea zilnic pâinea, ar fi prea frumos! Calul plecase, vizitiul, la rându-i, pieri şi el, cu paşi târşiţi, ca ai unui beteag. Lângă răsturnător, salahorul nu se clintise din loc, adăstând răsucit ca un ghem, cu bărbia înfundată între genunchi, cu ochii săi grei şi stinşi aţintiţi în neant. Nici după ce-şi luă iarăşi pachetul Étienne nu se îndepărtă. Simţea zvâcnetul vijeliei îngheţându-i spatele, în vreme ce marele foc din faţa sa îi dogorea pieptul. Deşi poate n-ar fi rău dacă s-ar adresa chiar celor de la mină: bătrânul s-ar putea să nu ştie; de altfel se resemna: va primi orice muncă. Încotro s-o pornească şi ce să se facă prin meleagurile astea înfometate de şomaj? Să-şi lase în vreun şanţ hoitul de câine prăpădit? Totuşi, o îndoială îl tulbura, o spaimă în faţa acestui Voreux, în mijlocul câmpului pustiu şi înecat într-o beznă atât de deasă. Cu fiecare zvâcnire, vântul părea că se înteţeşte, ca şi cum răsuflarea, i s-ar fi iscat între hotarele unui orizont în necurmată creştere. Zorile nici nu mijeau pe cerul mort, doar furnalele înalte scoteau flăcări, ca şi cuptoarele de cocs, însângerând întunericul nopţii fără să lumineze tainele. Iar acest Voreux, într-un fund de groapă, ghemuit ca o fiară vrăjmaşă, se îngrămădea tot mai împovărător, înghiţind, într-o răsuflare tot mai anevoioasă şi mai prelungă, aerul împuţinat de greoaia-i digestie de carne omenească. 2 În mijlocul câmpurilor de grâu şi de sfeclă, colonia celor „două sute patruzeci” de mineri dormea învăluită de noaptea neagră. Se desluşeau nelămurit cele patru grupuri enorme de căsuţe aşezate două câte două, spate în spate, corpuri de cazărmi sau de spitale, geometrice, paralele, despărţite prin cele trei alei largi, împărţite în grădini egale. Iar pe câmpia pustie nu se auzea decât geamătul vântului, printre şipcile smulse din garduri. La familia Maheu, la numărul 16 din corpul al doilea de case, nimic nu mişca. O beznă deasă îneca unica încăpere de la etajul întâi, strivind parcă sub povara ei somnul fiinţelor pe care le simţeai acolo, cu gurile căscate, îngrămădite unele peste altele, zdrobite de oboseală. Cu tot frigul aspru de afară, aerul greu avea o căldură animală, acea zăpuşeală fierbinte a sălilor de cazarmă care, oricât ar fi de bine îngrijite, miros totuşi a turmă omenească. În odaia de la parter, ceasul cu cuc sună orele patru; nimic nu se clinti încă, respiraţii uşoare şuierau, însoţite de două sforăieli sonore. Şi deodată ea, Catherine, se trezi. Sub povara oboselii, numără, din deprindere, cele patru bătăi ale ceasornicului, desluşite prin podea, fără să aibă însă puterea de a se trezi de tot. Apoi, scoţându-şi picioarele de sub pătură, bâjbâi, scăpără în cele din urmă un chibrit şi aprinse lumânarea. Dar rămase mai departe pe pat, cu capul atât de greu, încât îi cădea între umeri, cedând nevoii de neînvins de a se prăbuşi din nou pe pernă. Acum, feştila lumină odaia pătrată, cu două ferestre, umplută de cele trei paturi. Se mai aflau acolo un dulap, o masă, două scaune de nuc străvechi, a căror culoare fumurie părea o pată violentă pe pereţii spoiţi în galben-deschis. Şi nimic altceva. Zdrenţe spânzurând în cuie, o cană pe jos, lângă o strachină roşie, folosită ca lighean, în patul din stânga, Zacharie, băiatul cel mare, de douăzeci şi unu de ani, dormea cu fratele lui, Jeanlin, care mergea pe unsprezece ani; în cel din dreapta, doi ţânci, Lénore şi Henri, prima de şase ani, al doilea de patru, dormeau îmbrăţişaţi; în vreme ce Catherine împărţea cel de al treilea pat cu sora ei, Alzire, atât de firavă pentru cei nouă ani încât nici n-ar fi simţit-o lângă ea dacă cocoaşa micuţei infirme nu i-ar fi împuns coastele. Uşa cu geam era deschisă, se zărea sala scării, un fel de coridor unde părinţii ocupau al patrulea pat, lângă care fuseseră nevoiţi să aşeze leagănul celei din urmă născute, Estelle, în vârstă de numai trei luni. Catherine făcu totuşi o sforţare deznădăjduită, îşi întinse membrele, îşi înfipse mâinile în părul roşu şi ciufulit, care-i cădea pe frunte şi pe ceafă. Era firavă pentru cei cincisprezece ani ai ei. Din teaca îngustă a cămăşii i se vedeau picioarele cu vânătăi, tatuate parcă de cărbune, şi braţele delicate, a căror albeaţă de lapte contrasta cu lividitatea chipului ei, al cărui ten era de timpuriu stricat din pricina folosirii săpunului de rufe. Mai căscă o dată, deschizând gura cam prea mare şi lăsând să i se vadă nişte dinţi sclipitori, ieşind la iveală din clorotica paloare a gingiilor, în vreme ce ochii cenuşii, luptând încă cu somnul, îi lăcrămau, dându-i o expresie de dureroasă sfâşiere; părea astfel că oboseala îi năpădise întreaga nuditate. Dar o mârâială se desluşi din coridor, glasul lui Maheu bâlbâi, în vreme ce limba i se împleticea: — La dracu! E ora sculării… Tu ai aprins lumânarea, Catherine? — Da, tată… Chiar acum a sunat, jos. — Atunci grăbeşte-te, leneşo! Dacă ai fi dansat mai puţin ieri, duminică, ne-ai fi trezit mai devreme… Iată unde duce trândăvia! Şi continuă cu dojana, dar somnul îl învinse iarăşi şi pe el, iar mustrările i se încâlciră, pierzându-se într-o nouă sforăială. Tânăra fată, în cămaşă, umbla de colo până colo prin cameră cu picioarele desculţe. Trecând pe lângă patul lui Henri şi al Lénorei, îi înveli din nou, căci pătura alunecase pe jos; iar ei nu se treziră, înghiţiţi în neantul somnului copilăriei. Alzire, cu ochii deschişi, se întorsese, fără a îngăima o vorbă, pe partea cealaltă, pentru a lua locul, cald încă, lăsat de sora sa mai mare. — Haide, Zacharie! şi tu, Jeanlin! haideţi odată! repeta Catherine, în picioare, în faţa celor doi fraţi, care nu se clinteau din pat, cu nasul în pernă. Pe cel mare fu nevoită să-l ia de umeri şi să-l zgâlţâie; apoi, în vreme ce el mârâia vorbe de ocară, ea se apucă să-i dezvelească, smulgându-le cearşaful. Scena îi păru hazlie şi începu să râdă văzându-i pe cei doi băieţi zbătându-se cu picioarele goale. — Ce prostie, lasă-mă-n pace! mormăi Zacharie, în toane rele, după ce se ridică din pat. Nu-mi plac şotiile astea… Mai trebuie să mă şi scol, afurisită treabă! Era plăpând, deşelat, cu faţa prelungă, mai mult mânjită de câteva rare fire de barbă, cu părul blond şi cu anemica paloare a întregii lui familii. Cămaşa îi dezvelise pântecele, pe care şi-l acoperi, dar nu de ruşine, ci pentru că nu-i era deloc cald. — A sunat jos, repetă Catherine. Haide, hop! O să se supere tata. Jeanlin, care se ghemuise, închise iarăşi ochii, spunând: — Lasă-mă-n pace, nu vezi că dorm?! Râse iarăşi, din toată inima-i de fată bună. Era atât de mic cu firavele-i membre, ale căror articulaţii enorme le umflaseră scrofulele, încât ea îl înşfăcă în braţe. Dar el se zbătea cu chipu-i palid şi încreţit de maimuţă, găurit de cei doi ochi verzi, lărgit de urechile-i clăpăuge şi devenit alb ca varul de mânia neputinţei. Nu spuse nimic; o muşca de sânul drept. — Al dracului ticălos! murmură ea, stăpânindu-se să nu ţipe şi lăsându-l jos. Alzire, tăcută, acoperită până la bărbie, nu mai readormise. Cu privirea ei deşteaptă de infirmă îşi urmărea sora şi pe cei doi fraţi, care acum se îmbrăcau. O nouă ceartă izbucni în jurul străchinii, băieţii o îmbrânciră pe fată pentru că zăbovea prea mult la spălat. Cămăşile zburau, în vreme ce, buhăiţi încă de somn, ei se slobozeau fără ruşine, cu liniştita nestingherire a unor progenituri de căţei ce cresc împreună. De altminteri, Catherine fu gata cea dintâi. Îşi trase pantalonii de miner, îşi îmbrăcă haina de pânză şi-şi înnodă boneta albastră în jurul cocului; şi, în aceste curate veşminte de luni, aducea mai mult cu un băietan, aşa încât doar uşoara unduire a coapselor îi mai dădea în vileag sexul, — Când o să se întoarcă bătrânul – făcu Zacharie cu răutate – n-o să mai poată de bucurie găsind patul răvăşit… Ştii, o să-i spun că tu eşti de vină. Bunicul Bonnemort era bătrânul, care, lucrând noaptea, se culca în zorii zilei; aşa încât, găsindu-se totdeauna careva să sforăie în pat, acesta nu se răcea niciodată. Fără a mai răspunde un cuvânt, Catherine începu să întindă pătura şi să-i vâre marginile sub saltea. Dar, de câteva clipe, se auzeau zgomote venind de partea cealaltă a peretelui, din clădirea învecinată. Aceşti pereţi de cărămidă, făcuţi economic de companie, erau atât de subţiri, încât răzbăteau prin ei cele mai mici zgomote. Se trăia, aşadar, în comun, de la un capăt până la celălalt; şi din viaţa intimă nimic nu rămânea tăinuit, nici măcar copiilor. Un pas greoi zgudui o scară, apoi se desluşi ceva ca o cădere înăbuşită, urmată de un suspin de plăcere. — Poftim, zise Catherine, Levaque pleacă, şi Bouteloup se şi înfiinţează să-i ia locul, lângă nevastă-sa! Jeanlin rânji, până şi ochii Alzirei sclipiră. Aşa se înveseleau în fiecare dimineaţă pe seama menajului în trei al vecinilor, un havator care găzduia pe un muncitor de la săpăturile de pământ, astfel încât femeia avea doi bărbaţi, unul de noapte şi altul de zi. — Philomène tuşeşte, mai spuse Catherine, după ce ciulise urechile. Vorbea despre o fată înaltă, de nouăsprezece ani, cea mai în vârstă dintre fetele lui Levaque, amanta lui Zacharie, căreia îi şi făcuse doi copii, dar cu plămânii atât de şubrezi, încât lucra la ciururi, în incinta minei, pentru că nu putuse lucra niciodată la fund. — Ţi-ai găsit! Philomène! răspunse Zacharie. Nici nu se sinchiseşte, mai doarme încă!… Ce porcărie, să dormi până la ceasurile şase de dimineaţă! Îşi trase pantalonii şi deschise fereastra, stăpânit de un gând neaşteptat. Afară, în beznă, colonia minerilor se deştepta. Lumini se strecurau, una câte una, printre şipcile obloanelor. Şi încă o ceartă izbucni: el se apleca peste pervaz, pândind să vadă dacă nu cumva iese, din casa de peste drum a Pierronilor, şeful contramaistru al minei Voreux, bănuit că trăieşte cu femeia lui Pierron, în vreme ce soră-sa îi striga că deoarece de ieri soţul începuse să lucreze ziua în mină, în orizont, era sigur că Dansaert nu putuse dormi peste noapte acolo. Aerul pătrundea în valuri îngheţate, iar cei doi susţineau cu îndârjire fiecare punctul său de vedere, când deodată se auziră ţipete şi bocete. Veneau din leagănul Estellei, care nu putea îndura frigul. În clipa aceea Maheu se trezi. Ce dracu avea în oase? Poftim, adormise la loc, ca un neputincios! Şi înjura atât de tare, încât în odaia de alături copiii nici nu mai crâcniră. Zacharie şi Jeanlin sfârşiseră, de altfel alene şi obosiţi, cu spălatul. Alzire, cu ochii mari deschişi, privea întruna. Cei doi ţânci, Lénore şi Henri, îmbrăţişaţi, nici nu mişcau, respirând mai departe cu acelaşi suflu mărunt, în ciuda tămbălăului din jur. — Catherine, dă-mi lumânarea! strigă Maheu. Fata îşi încheiase haina şi duse lumânarea în sala de alături, lăsându-şi fraţii să-şi caute hainele la palida lumină ce mai venea dinspre uşă. Taică-su sări din pat. Dar ea nu se opri deloc, ci coborî, în picioare cu ciorapi groşi de lână, şi, bâjbâind, aprinse în odaia de jos o altă lumânare, ca să poată pregăti cafeaua. Saboţii întregii familii erau sub bufet. — Taci odată, spurcăciune! reîncepu Maheu, întărâtat de ţipetele Estellei, care nu mai conteneau. Era scund, ca şi bătrânul Bonnemort, căruia îi semăna, fiind însă mai gras, cu capul mare, cu faţa turtită şi palidă sub părul blond, tuns foarte scurt. Copilul urla şi mai tare, spăimântat de enormele braţe noduroase ce i se mişcau deasupra capului. — Las-o, ştii doar foarte bine că n-o să tacă, îi spuse nevastă-sa, tolănindu-se în mijlocul patului. Şi ea de-abia se trezise, plângându-se cât e de rău să nu te poţi odihni ca lumea toată noaptea. Nu puteau oare pleca fără să facă atâta zgomot? De sub pătură nu i se vedea decât faţa prelungă, cu trăsăturile puternice ale unei frumuseţi comune, pe care la treizeci şi nouă de ani o şi veştejiseră viaţa de mizerie şi naşterea celor şapte copii. Cu ochii în tavan, vorbea agale, în vreme ce bărbat-su se îmbrăca. Niciunul, nici celălalt nu mai auzeau copilul care se-neca urlând. — Hm! Ştii, n-am nicio leţcaie, şi azi e de-abia luni: încă şase zile până la chenzină… Nu e chip să mai meargă aşa. Cu toţii împreună nu aduceţi în casă decât nouă franci. Cum vrei să ies la capăt? Suntem zece guri. — Ei, nouă franci! strigă Maheu. Eu şi cu Zacharie, câte trei: ăştia fac şase… Catherine şi tata, câte doi: sunt patru; patru şi cu şase, zece… Şi Jeanlin, unu, unsprezece. — Da, unsprezece, dar n-ai socotit duminicile şi zilele de şomaj… Niciun ban peste nouă franci, mă-nţelegi? Nu mai răspunse, ocupat să-şi caute cureaua pe jos. Apoi, ridicându-se, spuse: — Nu e drept să ne plângem, sunt încă zdravăn. La patruzeci şi doi de ani, cei mai mulţi trec la întărirea armăturilor din galerii. — Poate, dragul meu, dar nici aşa n-avem pâine… Ce dracu să mă fac, spune? Tu n-ai nimic? — Zece bani. — Păstrează-i, să ai de-o halbă… Doamne! ce dracu să mă fac? Astea şase zile parcă-s un veac. Şi datorăm şaizeci de franci lui Maigrat, care m-a dat afară alaltăieri. Dar tot la el o să mă duc. Dacă totuşi se încăpăţânează şi nu-mi dă… Şi, cu glasul posomorât, femeia îi dădea întruna, cu faţa împietrită, închizând din când în când ochii, sub trista lumină a feştilei. Făcea pomelnicul: dulapul gol, copiii cereau pâine cu unt, chiar şi cafeaua se isprăvise, apa făcea crampe la stomac, şi câte şi câte zile nu păcălise foamea cu frunze de varză fiartă. Pesemne că treptat-treptat vorbise tot mai tare, căci urletele Estellei se înteţiseră, acoperindu-i până şi vorbele ei. Aceste ţipete deveneau nesuferite. Deodată, Maheu, scos din sărite, păru că le aude, căci, smulgând-o din leagăn, o zvârli în patul maică-sii, bâlbâind de mânie: — Haide! ia-o, că o fac una cu pământul! al dracului copil, nu-i lipseşte nimic, suge şi se văicăreşte mai grozav decât noi toţi! Estelle începu într-adevăr să sugă. Sub pătură, potolită de blânda căldură a patului, nu i se mai desluşea decât măruntul şi lacomul plescăit al limbii de cerul gurii. — Nu cumva domnii de la Piolaine ţi-au spus să te mai duci pe la ei? făcu tatăl, după o clipă de tăcere. Mama ţuguie buzele cu amărăciunea pricinuită de îndoială. — Da, m-am întâlnit cu ei, dădeau de pomană haine copiilor sărmani… O să mă duc, la urma urmelor, cu Lénore şi Henri până la ei. De mi-ar da măcar cinci franci! Se reaşternu tăcerea. Maheu era gata. Rămase o clipă nemişcat, apoi, cu glasul său înăbuşit, rosti hotărât: — Ce să-i faci, asta este, şi pace, fă rost de o fiertură, şi gata… Vorbăria asta tot nu duce la nimic. Mai cuminte este să mă duc la lucru. — Ai dreptate, răspunse femeia. Suflă în lumânare. N-am nevoie să văd ce culoare au gândurile care mă frământă. Omul stinse lumânarea. Zacharie şi Jeanlin coborâseră; îi urmă; iar scara de lemn trosnea sub paşii greoi ai picioarelor încălţate cu ciorapi de lână. După plecarea lor, odaia şi coridorul fură din nou învăluite în beznă. Copiii dormeau, până şi pleoapele Alzirei se închiseseră. Dar mama Maheu rămase cu ochii aţintiţi în întuneric, în vreme ce, morfolindu-i sânul căzut de femeie stoarsă, Estelle torcea, ca o pisicuţă. Jos, Catherine aţâţase focul în plita de fontă, cu grătar la mijloc şi două cuptoare laterale, în care ardea fără oprire focul. Campania distribuia fiecărei familii câte o raţie lunară de opt hectolitri de praf de cărbune pietros, cules dintre şine. Se aprindea anevoie, iar fata, care în fiecare seară lăsa jeraticul să mocnească sub cenuşă, nu trebuia a doua zi decât să-l descopere, adăugind şi câteva bucăţele de cărbune moale, ales cu grijă. Apoi, după ce puse pe grătar un vas cu apă, se aplecă pe vine, scotocind în dulap. Era o încăpere destul de mare, cuprinzând întregul parter, vopsită într-un verde de culoarea mărului şi de o curăţenie flamandă, pardosită cu dale spălate din belşug şi presărate cu nisip alb. În afară de bufetul de brad lăcuit, întregul mobilier se reducea la o masă şi la nişte scaune din acelaşi lemn. Spânzurând de perete, litografii în culori ţipătoare, portretele împăratului şi al împărătesei, date de companie, oşteni şi sfinţi bălţaţi cu aur se înfăţişau într-o izbitoare nepotrivire cu pustietatea şi simplitatea încăperii; nu se mai afla nicio altă podoabă decât o cutie de carton trandafirie, pe bufet, şi un ceas cu cuc, cu un cadran colorat strident, al cărui tictac greoi părea a cotropi goliciunea tavanului. Lângă uşa dinspre scară, o altă uşă ducea spre pivniţă. În ciuda curăţeniei din casă, un miros de ceapă prăjită, rămas încă din ajun, otrăvea aerul cald, aerul acela greu, veşnic încărcat de acrele miasme ale huilei. În faţa bufetului deschis, Catherine se tot gândea. Nu mai era decât un coltuc de pâine şi destulă brânză. dar de-abia o picătură de unt; şi trebuia să ungă pâine cu unt pentru toţi patru. Se hotărî în sfârşit, tăie feliile, întinse pe una brânză, o acoperi cu alta unsă cu unt, lipindu-le între ele. Asta era briquet-ul, tartina dublă pe care şi-o luau, în fiecare dimineaţă, în mină. Curând, cele patru felii duble fură înşirate pe masă, cumpănite cu necruţătoare socoteală, cea groasă pentru tata, cea subţire pentru Jeanlin. Catherinei, care părea absorbită doar de rosturile casei, îi mai cutreiera pesemne mintea şi la povestea îndrugată de Zacharie pe seama contramaistrului şi a femeii lui Pierron, căci întredeschise uşa de la intrare şi aruncă o privire afară. Vântul sufla fără încetare, fugare licăriri se înteţeau pe faţadele scundelor căsuţe ale coloniei minerilor, din care se înălţa un nedesluşit freamăt al deşteptării din somn. Uşi începură să se închidă la loc, pâlcuri negre de lucrători porneau în noapte. Nu era o prostie să stea în frig, de vreme ce lucrătorul acela de la încărcare, din orizont, dormea desigur, zăbovind până la ceasurile şase de dimineaţă, când urma să-şi ia în primire slujba? Iar ea aştepta, privind casa din partea cealaltă a grădinii. Curiozitatea îi fu aţâţată de uşa care se deschise. Dar nu putea fi decât fata Pierronilor, mica Lydie, care pleca pesemne spre mină. Un zgomot de apă care dă în foc o făcu să se întoarcă. Închise uşa în grabă şi alergă: apa clocotea şi se revărsa, stingând focul. Nu mai era cafea deloc. Nu-i mai rămase decât să opărească zaţul din ajun; apoi îndulci cafeaua cu glucoză. Chiar în acea clipă taică-su şi cei doi fraţi coborau. — Ei drace! declară Zacharie când îşi vârî nasul în ceaşcă, cafeaua asta nu-i chiar atât de tare, n-o să ne zboare în ţăndări scăfârlia! Maheu ridică din umeri cu o mutră resemnată. — Eh! E fierbinte, e totuşi bună. Jeanlin adună firimiturile rămase de la feliile de pâine cu unt şi le muie în fiertură. După ce băură, Catherine goli cafetiera în ploştile de tablă. În picioare toţi patru, abia luminaţi de feştila fumegândă, înghiţeau cu lăcomie, grăbiţi. — Suntem gata, în sfârşit? întrebă tatăl. Parcă am fi nişte rentieri. Dar se auzi un glas venind dinspre scară, a cărei uşă o lăsaseră deschisă. Era mama Maheu, care striga: — Luaţi toată pâinea. Am puţină supă cu fidea pentru copii! — Da, da! răspunse Catherine. Ea stinsese focul, punând bine, într-un colţ al grătarului, un rest de supă, pe care bunicul o va găsi caldă când se va înapoia acasă, la ceasurile şase de dimineaţă. Cu toţii îşi luară saboţii de sub bufet, petrecându-şi pe după umeri sfoara de care le spânzura plosca, virând feliile de pâine cu unt la spate, între cămaşă şi haină. Şi ieşiră, bărbaţii înainte, fata în urmă, stingând lumânarea, răsucind cheia în broasca uşii. Casa se cufundă din nou în beznă. — Bravo, plecăm împreună! spuse un bărbat care închidea uşa casei învecinate. Era Levaque, cu băiatul său Bébert, un băieţandru de doisprezece ani, bun prieten cu Jeanlin. Catherine, uluită, râse pe-nfundate la urechea lui Zacharie: Adică cum, Bouteloup nu mai aştepta nici măcar plecarea soţului?! Acum, în cartierul minerilor luminile se stingeau. O ultimă uşă se trânti, totul aţipi din nou, femeile şi copiii se adânceau iarăşi în somn, în fundul paturilor, devenite mai încăpătoare. iar între satul întunecat şi Voreux, în care începuse forfota, se perinda printre valurile vântului o molcomă defilare de umbre, plecau cărbunarii la lucru, legănându-şi umerii, stânjeniţi de propriile lor braţe, pe care le încrucişau pe piept; în vreme ce, pe spatele fiecăruia, din feliile de pâine cu unt, crescuse câte o cocoaşă. Înveşmântaţi în haine subţiri, dârdâind de frig, fără a se mai grăbi, răsfiraţi de-a lungul drumului, tropăiau ca o turmă.   [1] Bonnemort are, ca substantiv comun, înţelesul de moarte care nu ucide (n. t.).

Izbanda Familiei Rougon de Emile Zola                                                                                              I Cum ieşi din oraşul Plassans pe Poarta Romei, situată la sud, pe mâna dreaptă a drumului ce duce spre Nisa, după ce ai trecut de primele case ale mahalalei, dai peste un loc viran, cunoscut prin părţile locului sub numele de maidanul Saint-Mittre. Maidanul, un loc pătrat, de o oarecare mărime, se întinde de-a lungul drumului la nivelul trotuarului, de care-l desparte doar o fâşie de iarbă bătătorită. La dreapta, o străduţă pierdută într-o fundătură, mărgineşte maidanul cu un rând de cocioabe; la stânga şi în fund, îl închid două feţe de zid mâncate de muşchi, deasupra cărora se zăresc ramurile înalte ale duzilor de la Jas-Meiffren, mare proprietate cu intrarea mai jos în mahala. Astfel, închis în trei părţi, maidanul este ca o piaţă care nu duce nicăieri, străbătută doar de cei care se plimbă. Mai demult fusese acolo un cimitir, hramul sfântului Mittre, sfânt provensal preaslăvit în ţinut. Bătrânii din Plassans, în 1851, îşi aminteau că mai apucaseră încă zidurile cimitirului, care rămăsese închis timp de ani de zile. Pământul, ghiftuit de cadavre de mai bine de un veac, mustea moartea şi oamenii trebuiseră să deschidă un alt cimitir la celălalt capăt al oraşului. Fostul cimitir, părăsit, se primenea în fiecare primăvară, acoperindu-se cu o vegetaţie neagră şi stufoasă. Pământul gras, unde groparii nu puteau da cu hârleţul fără să scoată vreo rămăşiţă omenească, ajunsese de o rodnicie uimitoare. După ploile de mai şi soarele de iunie, din drum zăreai vârfurile de iarbă care se revărsau peste ziduri; înăuntru era o mare de un verde întunecat, adânc, învârstată cu flori mari de o strălucire deosebită. Simţeai dedesubt, în umbra talpinelor dese, glia umedă care clocotea şi zemuia de sevă. Printre ciudăţeniile câmpului se aflau şi nişte peri cu braţele răsucite şi cu noduri monstruoase, ale căror fructe enorme nicio gospodină din Plassans nu ar fi voit să le culeagă. În oraş se vorbea de aceste fructe cu dezgust; dar plozii din mahala nu făceau asemenea nazuri, ci săreau cu droaia zidul pe înserate şi furau perele chiar înainte de a se coace. Viaţa frenetică a vegetaţiilor şi a arborilor mistui în curând moartea din fostul cimitir Saint-Mittre; putreziciunea omenească fusese mâncată de flori cu atâta lăcomie, încât, trecând pe lângă această cloacă, nu mai simţeai decât pătrunzătoarele miresme ale mixandrelor sălbatice. Totul a fost o treabă de câteva veri. În vremea aceea, oraşul se gândi să tragă foloase de pe urma acestui bun comunal care lâncezea fără rost. Zidurile de-a lungul drumului şi fundăturii fură dărâmate, locul fu curăţat de buruieni şi de peri. Apoi mutară cimitirul. Terenul fu răscolit mai mulţi metri în adâncime şi într-un colţ fură adunate grămadă osemintele pe care pământul binevoi să le restituie. O lună de zile, ştrengarii, care plângeau după peri, jucară bile cu ţestele; câţiva amatori de glume proaste atârnară într-o noapte, de toate soneriile din oraş, oseminte de picioare. A fost un adevărat scandal de care-şi mai aduc şi astăzi aminte locuitorii din Plassans; zarva nu se potoli decât când se hotărî să se arunce grămada de oseminte în fundul unei gropi, departe, în cimitirul cel nou. Dar cum în provincie treburile se fac cu o înţeleaptă încetineală, locuitorii văzură o săptămână întreagă o singură cotiugă care transporta rămăşiţele omeneşti, ca şi cum ar fi cărat moloz. Mai prost era că această cotiugă trebuia să străbată oraşul cât era de lung şi că din pricina pavajului stricat, semăna pe străzi, la fiecare zdruncinătură, fărâme de oseminte şi bulgări de pământ gras. Nici pomeneală de slujbă religioasă, ci numai un transport încet şi brutal. Nu a fost niciodată un oraş mai scârbit. Ani de zile, terenul fostului cimitir Saint-Mittre a rămas ca un loc de spaimă. Deschis primului venit, la marginea drumului mare, maidanul a rămas pustiu, pradă iarăşi ierburilor sălbatice. Municipiul, care se gândea fără îndoială să-l vândă şi să vadă cum pe el se clădesc case, n-a putut găsi cumpărători. Poate că amintirea grămezilor de oseminte şi a cotiugii care trecea încoace şi încolo pe stradă, singură, cu încăpăţânarea unui coşmar, i-a speriat pe oameni; sau mai degrabă s-ar putea explica faptul prin lenea provincială, căreia îi e silă să distrugă, dar să şi construiască. Adevărul este că oraşul păstră terenul şi, până la urmă, uită chiar de dorinţa de a-l vinde. Nici măcar nu-l împrejmui cu gard; intra cine voia. Şi încetul cu încetul, cu trecerea anilor, oamenii se obişnuiră cu colţul acesta gol; se aşezau pe iarba de la margine, străbăteau câmpul şi-l umpleau. După ce covorul de iarbă se uză sub picioarele celor care se plimbau, şi după ce pământul bătătorit deveni cenuşiu şi tare, fostul cimitir începu să semene cu un fel de piaţă publică prost nivelată. Ca să se şteargă şi mai mult orice amintire urâtă, locuitorii ajunseră încet-încet, fără să vrea, să schimbe până şi denumirea terenului: se mulţumiră să păstreze numele sfântului cu care botezaseră şi fundătura care se adâncea într-un colţ al câmpului; era maidanul Saint-Mittre şi fundătura Saint-Mittre. Toate acestea s-au întâmplat demult. De mai bine de treizeci de ani, maidanul Saint-Mittre şi-a schimbat înfăţişarea. Oraşul, prea nepăsător şi prea adormit ca să tragă foloase de pe urma lui, l-a închiriat în schimbul unei sume modeste unor rotari din mahala. Aceştia l-au transformat într-un şantier de lemnărie. Şi azi maidanul e ticsit de grinzi uriaşe între zece şi cincisprezece metri lungime, aşezate grămezi ici şi colo, aidoma unor coloane înalte răsturnate pe jos. Aceste grămezi de grinzi, în chip de catarge puse unul lângă altul, de la un capăt la altul al câmpului, sunt un veşnic prilej de bucurie pentru ştrengari. Ici-colo, din pricina unor bucăţi de lemne căzute pe jos, terenul e acoperit cu un fel de pachet din cioturi rotunjite, pe care nu reuşeşti să mergi decât printr-o minune de echilibru. Toată ziua o droaie de copii fac acest exerciţiu. Îi vezi sărind pe scândurile groase, urmărindu-se în şir pe muchiile înguste, târându-se călare – fel de fel de jocuri care se termină întotdeauna cu încăierări şi cu lacrimi; uneori se aşază câte doisprezece în şir unii după alţii, pe capătul subţire al unei grinzi înălţate la câţiva metri de pământ şi se dau huţa ore întregi. Aşa a ajuns maidanul Saint-Mittre un loc de joacă, unde de un sfert de veac toţi plozii din mahala îşi rod turul pantalonilor. Ţiganii în trecere au desăvârşit caracterul ciudat al acestui colţ pierdut, alegându-l ca loc de popas după străvechiul lor obicei. Cum ajungeau în Plassans, îşi adăposteau casele pe roate, cuprinzând o şatră întreagă, în fundul maidanului Saint-Mittre. Aşa că locul nu e niciodată gol: totdeauna mişună aici o ceată cu apucături ciudate, o şleahtă de bărbaţi arămii şi de femei cumplit de uscăţive, printre care se zbenguie o droaie de copii frumoşi. Liota trăieşte fără ruşine în aer liber, în faţa tuturor, punându-şi la fiert ceaunul, mâncând ce nu-ţi dă prin minte, înşirându-şi zdrenţele lor găurite, dormind, bătându-se, sărutându-se, puţind a murdărie şi a mizerie. Câmpul mort şi pustiu, unde altădată doar viespile bâzâiau în jurul florilor grase, în tăcerea copleşitoare a soarelui, a ajuns astfel să răsune de certurile ţiganilor şi de ţipetele ascuţite ale haimanalelor din mahala. Un fierăstrău care taie într-un colţ grinzile şantierului scârţâie ca un bas surd ce acompaniază neîntrerupt glasurile stridente. Acest fierăstrău este foarte primitiv: lemnul e pus pe două capre ridicate şi doi tăietori de scânduri, unul sus, cocoţat chiar pe grindă, celălalt jos, orbit de rumeguşul care cade, imprimă pânzei puternice a fierăstrăului o continuă mişcare încoace şi încolo. Ore întregi, cei doi oameni se apleacă, asemenea unor paiaţe articulate, cu mişcări regulate şi rigide ca de maşină. Lemnul pe care-l taie este aşezat de-a lungul zidului din fund şi pus în grămezi de doi sau trei metri, clădite metodic, scândură cu scândură, în formă de cub perfect. Aceste grămezi pătrate de scânduri, care adesea rămân aici vara şi iarna năpădite de buruieni, sunt unul dintre colţurile atrăgătoare ale maidanului Saint-Mittre. Ele orânduiesc cărări misterioase, înguste şi discrete, care duc la o alee mai largă lăsată între grămezi şi zid: un loc pustiu, o fâşie de verdeaţă din care nu se mai văd decât crâmpeie de cer. În această alee, unde zidurile sunt acoperite cu muşchi iar pământul pare acoperit cu un covor de lână groasă, domneşte încă vegetaţia viguroasă şi liniştea fremătătoare a fostului cimitir. Din vechile morminte dogorâte de soare, răbufnesc suflările calde abia simţite ale voluptăţii morţii. Nicăieri în împrejurimi nu se află un loc mai tulburător, mai vibrant de căldură, de singurătate şi de dragoste. Aici e un loc minunat pentru iubire. După ce s-a golit cimitirul, osemintele au fost probabil aşezate în colţul acesta, căci nu rareori azi, scormonind cu piciorul iarba umedă, poţi dezgropa resturi de craniu. De altminteri, nimeni nu se mai gândeşte la morţii care dorm sub iarbă. În timpul zilei doar copiii se joacă de-a v-aţi ascunselea pe după grămezile de lemnărie. Aleea verde rămâne neatinsă şi necunoscută. Nu se vede decât şantierul ticsit de grinzi şi cenuşiu de praf. Dimineaţa şi după-amiaza, când soarele e cald încă, întregul teren forfoteşte. Dar mai presus de toată frământarea câmpului, mai presus de ştrengarii ce se joacă printre bucăţile de lemn şi de ţiganii ce-şi aţâţă focul sub ceaun, silueta uscată a tăietorului de scânduri, cocoţat pe grindă, se desprinde în plin văzduh, mişcându-se înainte şi înapoi în ritm de pendulă, ca şi cum ar bate tactul vieţii clocotitoare şi noi care a izbucnit în fostul câmp de veşnică odihnă. Numai bătrânii, aşezaţi pe grinzi şi încălzindu-se la razele amurgului, mai vorbesc uneori între ei despre osemintele pe care le-au văzut altădată cărate de faimoasa cotiugă pe străzile oraşului. Când se lasă noaptea, maidanul Saint-Mittre se goleşte şi se adânceşte asemeni unei gropi mari negre. În fund nu se mai zăreşte decât licărirea slabă a focului ţiganilor. Când şi când, umbre dispar tăcute în masa deasă a întunericului. Iarna mai ales locul devine sinistru.