Radu Theodoru

ANUL 1595                                         CAPITOLUL ÎNTÂI 1    - În goana goanelor!... Tăiaţi-i... Stropşiţi-i!... În goană!... În goană!           Barda plină de sânge închegat i se pare grea. I-a amorţit mâna. Îşi simte sudoarea curgându-i sub platoşa de oţel. Sub gugiumanul care i-a fiert creierii toată ziua asta cumplită a Călugărenilor. Hasan paşa se mistuie în codru, urmat de Mihnea Turcitu şi toată călărimea de Asia, adusă să-i cadă în coastă. Stăpâneşte greu hampa stea­gului mare al profetului, care n-a mai ieşit din sacra moscheie Suleymanyie din vremea lui Soliman Magnificul. L-a adus Sinan ca să i-l smulgă ei, aici, la Călugăreni, despicându-l pe stegar cu barda. Sudoarea uscată în barbă îl ustură. Vântul de seară cade uşor peste codrii Vlăsiei. Aduce miros de frunze şi-o boare caldă şi dulce, ză­cută sub copacii bătrâni. Aude fornăitul obosit al cailor gărzii. Scârţâitul şeilor uscate de arşita zilei. Clinchetul armelor. Răsuflarea grea a călăreţilor. Poate-a fost o nebunie împotrivirea lor la Călugă­reni, aşa cum a căutat să i-o explice cu amănunţime, la chartă, că­pitanul Albert Király, invocând toate numele strategilor italieni ajunse celebre la curţile Evropei. Există o singură deosebire între el, strategi şi curţile Evropei. Strategii şi curţile socotesc câte ghiu­lele de atâtea libre trebuie trase, ca un bastion de atâţia coţi grosime să fie dărâmat. El a-nvăţat să-i bată pe turci, văzîndu-i cu ochii dis­perării ostenilor lui...          Vânătorii călări trec la galop întins, cu săbiile ridicate. Cei din urmă călăreţi turcomani dau dosul în codru, bătându-şi caii cu latul iataganelor. Se ridică în şa. nu-şi mai recu­noaşte glasul când strigă:    - Tăiaţi!... Fără milă, vitejilor!           Îşi rupe gulerul de mătase cu dinţii. Sultan îi tremură sub pulpe. Nechează uşor. Îşi freacă nările de botforul stâng. S-ar vrea tras de urechi, afurisitul.    - Mai rabdă şi tu, îi spune. Îl îndeamnă uşor cu latul pintenilor, îi pune pulpă şi Sultan, care astăzi i-a mântuit viaţa de zeci de ori, fără să-i ceară nimic în schimb decât acea mângâiere bărbătească, înţelege. Se-ntoarce, trage-n frâu şi porneşte în buiestru lin spre lo­cul unde îl aşteaptă garda...           Hotnogul Caloian are carâmbii ferfeniţă. Platoşa turtită de lovi­turi. Penele de la coif retezate. Nici ceilalţi nu sunt mai puţin flenduriţi. Poate şi-a luat o povară prea grea pentru el şi Ţara Românească. Trece în buiestru prin faţa gărzii, stegarul îl urmează la ga­lop mic, călăreţii intră în formaţie şi Sultan ocoleşte cel dintâi mor­man de hoituri care-au şi început să pută. Niciodată ca acum nu i s-a părut mai nemernică clipa. Niciodată nu l-a-nspăimântat veşnicia ca acum. A urcat colnicul după ce în zori a şarjat tabăra spahiilor din Călugăreni. Avea proaspăt gustul ameţitor al luptei corp la corp. Nebunia asta pe care nu şi-o poate stăpâni, atunci când le cere oşte­nilor să moară sub steaguri. I se pare strigător la cer ca, stând la adăpostul buzduganului de voievod, să-ndemni pe alţii la luptă, şi tu însuţi, cel căruia îţi este hărăzită mucenicia domniei, să te cruţi de jertfă, dacă crezi fierbinte în veşnicia ei. De aici a văzut intrând în rânduri, în sunetul trâmbiţelor şi răpăitul tobelor, căpităniile de roşii de ţară şi darabani domneşti, călăraşii, oştile boiereşti leite în zale. Fâlfâiau steagurile, suliţele scânteiau în soare, compania de archebuzieri nemţi mărsăluia falnic cu archebuza la umăr, aliniată fără cusur, a văzut atlazul roşu al cuşmelor căzăceşti şi palele lucind albastru când polcovnicul Ocesalsky a strigat: - sabia la umăr, pe urmă furcoaiele acelea cumplite ale glotimilor şi coasele şi ţepuşele de carpen pârlit la vârf şi măciucaşii Buzeştilor, mehedinţeni tu­ciurii, cu mustăţile pe oală, şi tighecenii căpitanului Mârzea şi fe­rentarii lui Racea şi popa Stoica binecuvântând glotimile cu crucea lui ghintuită, totul în ramătul miilor de paşi, boarea zilei de vară şi oştile lui Sinan paşa, scânteietoare, sălbatice, spahioglanii, spahiii, nubienii, cămilele, bivolii de la tunuri, de aici a auzit căzând una după alta clipele acestei zile despre care cronicarul Balthazar Wal­ter spunea c-a intrat în istoria tuturor timpurilor, clipele cumplite în care oştile s-au încleştat în luptă, clipele în care el a sărutat în gând pământul acestor locuri înţelepte, care-l strâng pe Sinan între apele nămoloase ale Neajlovului şi codrii Vlăsiei, clipele în care desculţii lui au frământat pulberea muind-o cu sânge şi-n care el a auzit dincolo de vaetul muribunzilor, alte vaete şi alte glasuri, ne­cunoscute, cutremurătoare, apoi curgerea timpului s-a oprit, pentru că n-a mai putut asculta glasurile acelea ale veacurilor şi s-a prăvălit el însuşi în luptă, poate să se împlinească, poate să se mântuiască, poate să răspundă întrebărilor chinuitoare care s-ar naşte mâine, ori peste vreme.           Pe colnic zac trei vânători domneşti, sub caii lor ucişi de trăgătorii de girid. Au suliţe înfipte în piepturi şi cheaguri de sânge în barbă. De pe obrazul unuia se ridică un corb. Vânătorului îi lipsesc globii ochilor. În vale mişună căruţele şătrăriei. Şătrăreii bat cu cozile suliţelor în hoituri. Strigă, şi el se cutremură auzindu-i:     - Eşti careva viu, frate-miu?           Strigătul şătrăreilor ajunge aici venit parcă dintr-o altă lume. Cai cu maţele scoase galopează spre Neajlov. L-a văzut pe Sinan când s-a răsturnat de pe pod, l-a văzut pe căpitanul Mârzea sărindu-i aproape în cârcă, a râs atunci, acum îi vine să urle. Să urle pentru că s-au bătut zi de vară până-n seară, i-au snopit pe turci, i-au sfîşiat cu dinţii şi le-au smuls inimile din piepturi, au crezut în ei şi-n dreptatea lor   - ah, corbii ăstia blestemaţi pe trupurile hă­cuite ale pământenilor    - şi-acum?           Tot ţărmul de dincolo al Neajlovului, tot drumul spre Uzunu şi Stoeneşti, cât poate cuprinde cu ochii şi cu mintea, până la Giur­giu şi dincolo, în Bulgaria, totul năpădit de akingii şi ieniceri şi spahiii steagului galben, şi spahiii steagului roşu, trec caraule la galop, cămilarii mână cămilele la Neajlov, bivolarii îndeamnă bi­volii la apă, îl văd aici pe colnic, îl suduie urât şi-l fac fecior de iapă şi şacal chior. Vede prin umbrele purpurii ale luncii strecurându-se cetele de akingii, jefuitori de hoituri.           Amurgeşte.           Soarele scapătă dincolo de codrii Vlăsiei.           Cad văluri dese, grele, sângerii. Şi-o pulbere sângerie se cerne peste câmpul de luptă în care-a auzit el clipele numărând veşni­ciile. Au rămas martori caii străpunşi de suliţe. Coifurile şi săbiile şi scuturile de-a valma cu morţii. Scârţâitul căruţelor şătrăriei. Şă­trăreii strâng răniţii. Alţii strâng armele. N-are arme de lăpădat. Dac-ar găsi oameni, pentru armele celor morţi. Se smulge din el.     - Sfeteo!     - Poruncă, măria-ta!     - Sună adunarea sub steaguri!... Să te audă Sinan, porcul Bătrân!           Stă în şa şi se uită la obrazul pungit al mai marelui peste crai­nici. A slujit şi voievodului Petre Cercel şi altor trei voievozi acest Sfetea. Cornul de zimbru ferecat cu argint cheamă sub steaguri c-o limpezime cristalină. Poate singurul lucru rămas limpede în ziua asta a Călugărenilor. De dincolo de Neajlov răspunde o trâmbiţă de ienicer. Un răget jalnic de cămilă. Îşi spune că el este singurul om din ţara Românească căruia soarta nu-i îngăduie să se gândească la el însuşi. Coboară colnicul la trap bătut, nelepădând steagul pro­fetului. Poate că aşa vrea el să se-nfăţişeze oştilor hăcuite, birui­toare fără biruinţă. Cu steagul profetului în dreapta. Cu barda plină de sânge şi păr negru, o fi din barba lui Caraiman paşa, ori din aceea a lui Satârgi - râde -, cu barda în stânga, ca o profe­ţie. Cu cât coboară în umbrele de sub colnic şi-l învăluie boarea rece care trage pe vale, îşi revine. Lupta de la Călugăreni s-a în­cheiat... Ce va fi mâine? Se aud poruncile hotnogilor de călărime. Tropote. Scârţâitul carelor. Şi glasurile muierilor:     - Lăsaţi-neee, lăsaţi-ne!     - Să ne găsim soţiorii...     - Haide fa şi nu mai boci.     - Doamne, Dumnezeule, că numai pe el l-am avut şi cu ce ţi-am greşit, Doamne, să mă laşi singură, Dumnezeule, ardei-ar inima ăluia de nu te lăsă să-ţi trudeşti amarul...           Trece la galop mic un pâlc de roşii de tară.     - L-au hăcuit pe căpitanul Gheţea, spune cineva cu glas spart.     - Daţi drumul muierilor... Să-şi găsească soţii... Să-i îngroape după datină... Trimeteţi străji să le păzească. Au ieşit akingiii să prade morţii.           Se-ndeasă umbrele serii. Cineva, nu-l cunoaşte, spune sleit:     - După poruncă, măria-ta.           «Limpede, limpede». De doi ani, de când s-a urcat în scaun, îşi spune mereu: «Limpede, limpede». Şi nimic nu e mai puţin limpede decât domnia pe care şi-a luat-o ca pe un destin, aşa cum i-a spus-o în noaptea aceea Valed Celebi Efendi, înţeleptul de la Uskütari.

Vulturul de Radu Theodoru volumul 2 - Planul Bizantin CARTEA ÎNTÂI               DESPRE DIPLOMAŢIE                                 CAPITOLUL ÎNTÂI                                             1           Fulger joacă pe loc, trage în zăbală, nechează alintat, ţine urechile ciulite, se lasă pe crupă într-un cabraj abia schiţat, îi pune pinten şi armăsarul arab dăruit de boier Ivaşcu Golescu la Crăciun îşi scutură coama, bate de trei ori cu copita în pământ, după care împietreşte cu nările în vânt, stârnind murmurele de admiraţie ale ofiţerilor de roşii, ca şi strigătele vesele ale cazacilor. Bat clopotele «Cetăţii de Scaun a Gherghiţei», cum le place logo­feţilor şi diecilor lui de cancelarie să scrie în josul hrisoavelor, vestind duminica a cincea a postului Paştelui, a cuviosului Vasile Mărturisitorul şi Sfintei Maria Egipteanca. Roşii de Gherghiţa chemaţi de la muncile câmpului stau aliniaţi pe două rânduri, până-n şleahul Teleajenului. Sotniile de cazaci, i-au rămas doar două, cei trei sute de săcui pedeştri, haiducii balcanici cu căpitanii lor mustăcioşi, duhnind a usturoi, sunt aliniaţi sub steaguri în piaţa târgului, în faţa caselor domneşti spoite alb, şindriluite proaspăt, îngropate în florile de cais şi-n cele albe de prun! Primăvara lui 1596 a izbucnit dintr-o dată din zăpezi, veselă şi aromitoare, mustind în mlade de răchită, înnebunind luncile cu miresmele ei aţâţătoare, răscolindu-l în aşternutul sihastru, scoţându-l în cer­dac să asculte stolurile de cocori trecând pe sub luna argintie îm­brobodită în nori subţiri, străvezii; ori să soarbă mirosul de ape puhoite, grele de mâl; ori să audă mugurii plesnind şi sevele urcând în trunchiurile roditorilor. A încălecat în destule nopţi, ca să gonească pe drumeagul Târgşorului, s-o găsească în zori pe Tudora, caldă de somn şi de vise, s-o hăcuie necruţător şi lacom, s-o bântuie şi să se lase bântuit de ea, ca apoi, cu cal de schimb mereu înşăuat în grajd, să se-ntoarcă şi să intre în divan aşa cum a des­călecat, plin de sudoare, ars de soarele darnic, cu chipul răvăşit de nesomn şi dragoste.           A mutat curtea şi oastea la Gherghiţa, după Bobotează. Pe Stanca şi pe copii i-a trimis la Plăviceni, la moşii. Au să vină aici, după semănat. De Paşti. La Târgovişte i-a fost frică. Frică să nu cadă în ghearele turcilor, pentru că pământenii au întors faţa de la el, se mişcă greu, ori nu se mişcă; ba buzoienii, când a trimis cazacii să ridice birul, au chemat turcii de peste Dunăre, i-au prins pe cazaci şi i-au vândut robi spahiilor... Aici, în inima roşiilor de Gherghiţa, nevătămaţi de «legătura» din iarnă, se simte în siguranţă. Într-o noapte poate strânge o mie de săbii credincioase. Tul­nicele. Trâmbiţele. Signor Vicenzo Bombardier Mantovano aflat în dreapta suitei, îşi ridică bastonasul suflat cu argint. Cele zece falconete de pe zidul de apărare al caselor domneşti trag salva de bun venit. Între şirurile de roşii, la poarta palăncii care încon­joară târgul Gherghiţei, se arată căpitanul Mârzea, călăuzind ca­zacii care călăresc în rânduri de şase, cu suliţele la picior, având în frunte toboşarii îmbrăcaţi în coantăşe roşii. În faţa toboşarilor şi-a pus calul în pas spaniol un ofiţer voinic, îmbrăcat leşeşte. Poate să fie colonelul Walenty Walawsky, despre care i-a scris Mârzea din timp. Dincolo de crupele lucioase ale cailor gărzilor se-nghesuie lumea pestriţă care urmează oştirea. Neguţători de grâne şi ovăz, telali, şelari, răchieriţe şi pităriţe, arcaşi şi săbieri, cârpaci şi croitori, fierari şi codoaşe, apoi copiii, nevestele roşiilor, târgoveţele, crâşmarii şi hangii purtând ploşti agăţate în vârful fur­cilor de lemn, ori năframe albe, ori cununi de grâu legate cu cor­deluţe roşii; călugăraşii veniţi pentru pricini, preoţimea care curge spre Snagov, unde se va ţine sinodul de mâine pe care i l-a cerut mitropolitului; olteni coltoşi care stau zile-ntregi în faţa caselor domneşti să-i judece cu Buzeştii, ori cu vreo monastire, cărăuşii de slujbă la oaste, aude cocoşii voinicindu-se prin ogrăzi, albinele şuvoind pe deasupra suliţelor, cucii veniţi înainte de vreme, vră­biile gureşindu-se, e cald şi-l învăluie mireasma de pământ reavăn zbicit în soare. Îi e dor sfâşietor să iasă călare în ţarină, să vadă plugarii răsturnând brazda untoasă, plină de râme grase, să descalece, să frământe pământul în pumn, să vadă berzele şi să doarmă pe luncă. Marele logofăt Theodosie Rudeanu îşi împinge calul lângă el.    - Îmi veniră răbojarii, măria-ta, din toată Muntenia.    - Şi?    - Sinan a prădat tot ce s-a ţinut de sămânţă. N-au oamenii ce pune-n pământ.           Priveşte dincolo de sotniile care s-au pus la trap bătut, în cerul albastru, pur şi diafan. Repetă pentru sine, nevenindu-i să creadă: «N-au oamenii ce pune-n pământ»...    - L-a pedepsit Dumnezeu pentru fărădelegile lui, că i-a luat sufletul acum o săptămână, măria-ta.    - A murit Sinan, Rudene?    - A murit acum o săptămână, măria-ta.    - Şi mi-o spui aşa, de-a-ncălare şi-abia acum?    - Abia acum o clipă îmi veni iscoada, doamne.           Cazacii execută o voltă pe stânga, astfel încât umplu piaţa Gherghiţei şi locul de cătare al roşiilor. Toboşarii cazaci răpăie onorul. Trâmbiţaşii domneşti sună «Fiţi gata pentru catarea măriei-sale». Soarele cade pe arme, frângându-se în aşchii strălucitoare. A murit Sinan, cea mai temută căpetenie osmană. A murit Sinan cel care a pustiit Ţara Românească, care i-a îngenuncheat pe im­periali, care-a făcut să tremure tot orientul, bătrânul leu al îm­părătiei, Cogea Sinan paşa. Revede într-o fulgerare de imagini ieşirea lui de la Topkapi Saray, primirea la Sinan, marele vizir, îi simte şi acum privirea scurmându-i măruntaiele, măreţia posacă şi sceptică, surâsul rău când i-a spus: «- Poartă-te în aşa fel, beyule, încât să nu mă sileşti să te cert, cum l-am certat pe fratele tău, Petru voievod!», îl revede la Călugăreni, între spahioglanii înveliţi în piei de pantere şi tigri, măreţ sub tuiuri şi bairace, ah, Sinan i-a dat într-un fel măsura propriei lui forţe, propriei lui măreţii. Sinan, Cogea Sinan paşa a murit. Se simte dintr-o dată trist. Pustiit. Jefuit. Poleacul îşi scoate sabia. Vine la galop. I-o prezintă. Spune ceva, nu aude din pricina alămurilor, ridică topuzul de voievod din aur încrustat cu rubine, lasă frâu şi Fulger îl poartă în fuleuri făcute aproape pe loc, prin faţa şirurilor de cazaci care strigă slavă şi moarte bizurmanilor şi cărora le spune:    - Bun venit la curtea noastră crăiască, nobili şi viteji cavaleri!           Grăbeşte şi scurtează ceremonialul cu care şi-a impus să pri­mească oştenii ademeniţi de recrutorii lui trimişi în săcuime, Bal­cani, Polonia şi Ucraina încă din iarnă. «A murit Cogea Sinan paşa». Atât de repede după ce-a murit stăpânul care l-a dizgraţiat, bicis­nicul de Amurat căruia leul împărăţiei i-a închinat toate biruinţele. Ce destine crâncene. Sultanul a murit sleit de cadâne, de viciu şi tâmpenie; generalul a murit în exil, poate de bătrâneţe, poate de inimă rea... Dacă partida lui Andronic ar reuşi să-l impună pe Ibrahim, omul păcii, organizatorul petrecerilor noului sultan... Salve de artilerie. Cazacii îşi descarcă pistoalele. Se face multă zarvă răz­boinică, toate par a fi aşa cum îi plac inimii lui, zâmbeşte rău, îl opreşte pe Fulger lângă ofiţerul poleac şi fără Nicio cere­monie îl îmbrăţişează de-a călare, stârnind alte strigăte de slavă, alte salve de pistoale şi veselia zgomotoasă a sotniilor.  

Vulturul de Radu Theodoru volumul 3 - MAGNA VALACHIA CARTEA ÎNTÂI                 CETATEA DE PIATRĂ                                        PRELUDIUL                                              1           Chipul lui Csomortany Tamas, solul cardinalului Andrei Báthory, Tămaş Ciomârtan, român ardelean şi fratele bun al Elisavetei Moghilă, se lungeşte la nesfârşit. Parcă i-ar creşte dinţi de cal lui Tămaş Cio­mârtan, curva care vorbeşte ungureşte şi lătineşte, aşteptând după fiecare două-trei vorbe tălmăcirea lui Radu Buzescu.    - Măria-ta să leşi din această ţară pe care ai tulburat-o cu neso­cotinţă, iscând urgia împăratului împotriva creştinătăţii...           Priveşte pieziş lumina dulce şi rară de septembrie intrată în trâmbe prin geamurile colorate ale spătăriei mari. Ciuleşte urechea la murmurul stărilor şi-al căpitanilor. Vel armaşul Udrea Băleanu a tixit spătăria mare cu căpitanii roşiilor, ai călăraşilor şi scutelnicilor, cu pârgarii Târgoviştei şi mai marii isnafurilor, lăsând locul de lângă uşile mari, slobod pentru târgoveţime. Închide pleoapa dreap­tă care i se bate. Ar vrea s-o închine. Vede prin trâmbele de lumină bărbile zbârlite ale Buzeştilor. Dincolo de uşile mari, larg deschise, vede mulţimile adunate în curtea palatului. Apoi o vede pe Stanca, albă de mânie, strângând-o pe Florica lângă scaunul domnesc. Ar vrea să-şi scoată coroana grea, de aur, lucrată în patru frunze şi bătută în diamante. A început să-l strângă. Lui Ciomârtan-Csomortany i-a cres­cut un cap de cal-vulpe, aidoma cu al raguzanului Aloisiu Radibrati, olăcarul de mare taină al sacrei majestăţi romane. Atât de tainic încât nici acum, după două luni, principele Ardealului n-a prins de veste, dacă i l-a trimes pe Csomortany-Ciomârtan să-şi verse lăturile aici.           Aloisiu Radibrati a venit de la Praga, ori de la Kutná Hora, unde-a fugit curtea imperială de spaima ciumei, să-l convingă că Rudolf este duşmanul lui Andrei Báthory, omul de casă al cancelarului Zamoyski, inamicul neîmpăcat al Habsburgilor şi principalul vinovat în suirea pe tronul Ardealului a cardinalului; dar că, formal, nu poate face război unui prelat catolic al Casei Báthorea. Sacra majestate nu ştie că un căpitan de credinţă, Mârzea, travestit în lacheul unui mare bogătaş, Zacharias Geitzkofler, a ascultat la Kutná Hora vorbirea strategului curţii, care a demonstrat la hartă că Il Valacho este pierdut, datorită noii situaţii militare. Coaliţia polono-turco-moldoveano-ardeleană s-a încheiat la 26 iunie. Se aşteaptă doar sosirea cancela­rului Zamoyski la Roman. Să nu i se mai trimeată niciun subsidiu, fiind mort pentru politica imperială... Ascultă tălmăcirea lui Radu Buzescu. Spune smerit:    - Dacă craiul Ardealului a făcut pace cu turcii şi tractate cu moldo­venii şi leşii, vrednici de cinstire, să mă împace şi pe mine cu turcii.           Csomortany-Ciomârtan îl priveşte dintr-o dată cu ochi verzi, de câine.    - Împăratul i-a dat pacea, fără neguţătorie, tălmăceşte Radu Buzescu.    - Dacă a putut să-şi facă sie pace, când va vrea, poate să-mi facă şi mie... Să rămân în ţară...           Radu Buzescu se foieşte în straiele veneţiene din brocat vişiniu ţesut cu fir de aur.    - Tălmăceşte-i, vel clucere, tălmăceşte-i această rugăminte a mea, către măria-sa craiul Andrieş, cel cunoscut lumii pentru faptele sale măreţe.           Îl priveşte pe Csomortany-Ciomârtan cu ochi rotund. Îşi muşcă buzele, curva. Tace. E tare. Murmurul dinspre târgoveţime se ridică sub bolţile spătăriei, acolo unde galopează oştile Ţării Româneşti asupra spahiilor lui Cogea Sinan paşa, zugrăvite de mâna lui Mina... Astăzi n-are să iasă din sfaturile măritului Neagoe Basarab, date voie­vozilor pentru primirea solilor... «Iar aorea vin alţii cu cuvinte aspre şi de vrajbă, cum le iaste învăţătura şi porunca de la domnii şi stăpânii lor... Să cinstiţi şi pre cei ce vă vor aduce veşti rele, că aşa se cade»... Îşi ridică privirea în baldachinul de catifea purpurie, unde-o vede goală pe Elisaveta Moghilă, când îl ucidea la vânătorile acelea din tinereţe, în Lehia unde era Moghilă pribeag.           Prin Csomortany ăsta vorbeşte soră-sa. Vorbeşte femeia înfrun­tată şi ruşinată, dar mai ales vorbeşte femeia care ţese în umbra tronu­lui, pizmaşa şi lacoma de mărire. Dintr-o dată i se împăienjenesc ochii. A văzut trupul dalb al Velicăi, cu carnea bătută şi fierbinte şi ameţitoare. Strigă durerea dragostei în el, nebună şi lacomă, înfigându-i ghearele în gât.    - Craiul nu-şi poate juca pacea, pentru măria-ta.    - Turcii pentru voia lui o vor face.    - Craiul cu niciun chip nu poate să dobândească pacea pentru domnia-ta.    - Măria-ta, şopteşte atât de încet încât abia se aude pe sine.    - Turcii nu vor să aibă pe domnia-ta în această ţară!    - Aha!    - Este la noi un ceauş, care a venit pentru aceasta. Ca domnia-ta să nu mai rămâi în această ţară!    - Vel armaşule Udrea Băleanu... Ceartă stările pentru necu­viinţa lor în acest sfat al Ţării. Marele armaş Udrea Băleanu pare năuc. Bate cu buzduganul în pavăză şi strigă:    - Vă cert... ăăă...           Îi curge barba de sub coif, parc-ar fi murată. Lui îi vine să-l ia în braţe, să-l sărute. Nu înţelege nimic vel armaşul. Nici Stroe nu înţelege. Strigă de răsună bolţile spătăriei mari:    - Ce-l tot rogi măria-ta pe ăsta, de-şi uită limba mâni-sa? Dă-i câteva topuze să-şi înghită măselele... Auzişi, neică, ce spuse?    - Auzii, Stroe, răspunde măreţ Preda Buzescu.    - Să ne plecăm în faţa pohtei măriei-sale şi să stăm în divanul solicesc după datină.           Glasul puternic al Radului Buzescu. Singurul care i-a prins gândul. Ca şi Theodosie. Theodosie care le ştie pe toate. Sau care le ştie pe toate pentru sine; iar pentru domnul său ştie numai cât crede el că trebuie să ştie. Cât ştie acest Csomortany-Ciomârtan? Cât poate şti un Csomortany căruia soră-sa Elisaveta, doamna Moldovei, îi vinde dintr-ale sale, atât cât vrea ea să-i vândă? Mai mult... Desigur nu ştie că oamenii lui Andrei Tarnowsky au scos surete după mai toate scrisorile de taină ţesute între Varşovia, Zamość şi Iaşi. Că diecii ortodocşi ai cneazului Constantin de Ostrog fac acelaşi lucru prin cancelariile ţinuturilor şi cetăţilor. Că aceste surete sunt aduse în goana goanelor de călăreţi săcui, ori ruteni şi sunt citite în cancela­ria de taină a Târgoviştii, la câteva zile după ce le-au citit cei pentru care au fost scrise scrisorile. Că el a citit numai la opt zile după craiul leah scrisoarea lui Ieremia Movilă de la care s-a ţesut toată co­aliţia din 26 iunie. Scria acolo Ieremia precum că sultanul i-a poruncit, sub ameninţarea pierderii bunăvoinţei împărăteşti, să nu facă altfel decât să-l pună domn în Ţara Românească, în locul câinelui de Mihai, pe fratele său, Simion hatmanul.           Înscăunarea lui Simion va fi spre gloria şi podoaba măriei tale şi a Republicii... această Ţară Românească singură doreşte ca, întocmai Moldovei să fie sub apărarea măriei tale.           Deci, lucrurile s-au pornit de la Ieremia. Şi Ieremia le-a pornit de la muierea sa pe de o parte şi de la visele lui pe de altă parte. Craiul sfătuit de Zamoyski l-a încărcat pe cardinalul Andrei Báthory cu răspunderea de a-l scoate din scaun pe acest Mihail domn, fiindu-i suzeran. Şi cardinalul care vrea să joace cum n-a putut juca vărul său Sigismund, s-a prins în această horă a morţii trimiţându-l aici, la Târgovişte, pe Csomortany-Ciomârtan. Nu pe altul. Pe fratele Elisavetei, de la care purced într-un fel toate. Să închidă el roata destinului. Să-l umilească el, un Ciomârtan oarecare, în faţa Sfatului Ţării, pe învingătorul lui Cogea Sinan paşa. Să răzbune astfel nişte umilinţe mai vechi ale surorii lui nesătule de bărbaţi. Să-i ceară Elisaveta ştiri cum a primit Mihai vodă vestea... Ce-a făcut? Cum s-a spe­riat?... Ce-a zis?...           Dacă pune cap la cap toate ştirile din ştiricarul de taină, dintr-o dată lucrurile au cu totul altă adâncime. Coboară dintr-o dată în taine­le negre ale istoriei popoarelor, ale istoriei imperiilor, spre cele mai ascunse izvoare ale trebilor diplomaticeşti.           O Ţară Românească slobodă la Dunăre, înseamnă o stavilă către Dunăre şi Marea cea Mare. În calea Sfântului Imperiu Roman. În calea Reczei Pospolita. Înseamnă o scânteie de răzmeriţă, aruncată în neliniştile şi setea de libertate a grecilor, bulgarilor, sârbilor, alba­nezilor, ucrainienilor, slovacilor. O scânteie astăzi, care mâine poate să se facă vâlvătaie. Şi atunci, peste duşmăniile lor vechi, puternicii îşi dau mâna pe deasupra capului care poartă numele libertăţii. După ce vor stinge scânteia libertăţii, vor putea împărţi ce au de împărţit.           ... Rudolf de Habsburg i-a dat un castel: Künigsberg, în Silezia, cu un venit de o sută de mii taleri pe an. Loc unde să se retragă. Apoi vine Ieremia Movilă al Moldovei şi-l pofteşte prin regele leah şi voievodul Ardealului să lase scaunul Ţării Româneşti hatmanului Simion Movilă.           Dar mai'nainte de asta, face Ieremia un consiliu de tutelă pentru fiul său, dacă i se va ivi lui moarte în lupta cu anticristul Mihail. Şi pe cine-i ia Ieremia drept tutori ai fiului său? Pe cancelarul Zamoy­ski, pe hatmanul de câmp Stanislav Zolkiewski, pe cămăraşul de Liov, Siemienski şi abia la urmă pe cei doi unchi: Simion hatmanul şi Gheorghe mitropolitul şi pe boierul Luca Stroici. Iar dintre moşii îi lasă în Lehia moşia Ustia, pe malul Nistrului. Şi regele şved al Lehiei, acest Sigismund III de Wasa se prinde în jocul lui Ieremia Movilă. Iar cardinalul Andrei Báthory este văr cu Sigismund Báthory acum pribeag în fosta dioceză a cardinalului la Varmia. Iar Sigismund are o soră, pe Grizelida, soaţa cancelarului de fier, Za­moyski. Iar cancelarul de fier vrea să aducă glorie Reczei Pospolita, coborându-i hotarele la Dunăre prin vasalitatea Movileştilor. Odată cu Recza Pospolita vrea să aducă la Dunăre catolicismul şi Unia cu Roma, cu care i-a zdrobit pe rutenii ortodocşi. Ar înfăptui unirea Mării Baltice cu Marea Neagră, visată de regii vechi; iar panii care astăzi n-au unde-şi vinde grânele, s-ar îmbogăţi.           Cardinalul ar binemerita astfel de la papa, care ar dezlega căsătoria lui Sigismund cu Maria Cristierna, aşa cum stăruie din răsputeri cardi­nalul Alfonso Carillo. Maria Cristierna ar fi căsătorită cu cardinalul Andrei Báthory, principele Ardealului, unind Casa de Austria cu Casa Báthorea. S-ar da Habsburgilor o suzeranitate îndoielnică asupra Ardealului, rămas slugă Lehiei, sultanului, Sfântului Imperiu. Apele timpului s-ar închide peste Ţara Românească. Asta se cheamă istorie. Şi treburi de mare taină. Diplomaticeşti. Trei împăraţi care asmut împotriva urmaşului Basarabilor descălecători, un cardinal şi nemeşimea, uitând că şi aici şi dincolo de munţi stau din veac oamenii Cetăţii de Piatră...Ah, Mina, mână de aur. Cum i-a furat gândurile şarja călărimilor zugrăvită acolo sus, pe bolţile sonore ale spătăriei mari. Şi cum bat de solemn, cum bat clopotele Bisericii Domneşti gândurile lui în aramă şi cum el însuşi purcede din aceste clipe de aramă, cum purcede în vremea cea veşnică, cu toate că Ieremia Movilă a legat tabără la Roman unde-l aşteaptă pe Zamoyski, cu toate că Andrei Báthory şi-a chemat oştile la Sas-Sebeş şi că la Dună­re, la Rusciuk, sultanul l-a trimes pe Mahmud paşa să ridice pod...    - ... Dar slujba ce am făcut-o pentru Ardeal? Că mi-am dat ţara mea pradă turcilor şi tătarilor, de au luat-o, au prădat-o şi că atâţia ani am stat împotrivă turcilor cu oamenii mei şi cu puţin ajutor necruţând sângele nostru pentru Ardeal? Sub apărarea mea întru nimic n-a cunoscut nicio pagubă şi este întreg?    - Acestea le-ai făcut domnia ta ca un credincios serv al prinţului domniei tale, Sigismund Báthory, după jurământul pe care i l-ai jurat.  

Vulturul de Radu Theodoru   Volumul IV IL VALACHO CARTEA ÎNTÂI                   ISTORIE ŞI DESTIN                                   CAPITOLUL ÎNTÂI                                  MIRĂSLĂU                                              1    - Ba! Rămânem aici, în tabără până mâine... Nu întindeţi corturile. Să se doarmă pe scut. Sfinţia ta, Dionisie. Căpitane Segneyey! Baba Novac!... Mantovano, ia două tunuri uşoare şi un steag de puşcaşi săcui... Theodosie. Nimeni nu trece podul dacă nu-l cunoşti tu însuţi. Nici Dumnezeu din ceruri. Rămâi mai marele oştirii.    - Nu face ce-ai făcut la Otani, doamne.    - Nu fac, Theodosie. Am îmbătrânit.         Se vede Aiudul în pâclele viorii ale înserării. Se vede şleahul pustiu şi alb intrând în Aiud, trecând printre casele acoperite cu şindrilă, pe lângă biserica zveltă, cu turla ţuguiată, se văd nucii şi plopii, se vede şleahul ieşind din Aiud şi luând-o la stânga între Murăş şi dealurile împădurite, printr-o mirişte galbenă unde paşte o turmă de oi. Dincolo de turma de oi sunt câţiva bivoli, un pod şi pe zare, având în spate dealuri verzi şi-n dreapta Lunca Murăşului, şerpuitoare, străjuită de arini uriaşi, se vede Mirăslăul. Tot văzdu­hul este plin de tropotele călărimilor, de scârţâitul carelor de la chervane, de strigătele conducătorilor artileriei. Un hotnog de artilerie strigă ceva, arătând cu coada biciuştii malul râpos al pârâului, care taie Câmpia Tinodului şi şleahul mare al Turzii, vărsându-se în Murăş la câteva sute de paşi de aici.    - Cum se numeşte pârâul, baci Pătrule?           Baci Pătru este vătaful sătenilor iobagi din Gârboviţa, sat de tăietori din Codrii Gârboviţei, care se urcă din poală de codru în poală de codru spre Ponor şi Detunata, spre Ţara Moţilor, lui rămasă necunoscută.    - Cioara se numeşte, doamne.           Locurile cunoscute de Pangratie Segneyey, căpitanul Cetăţii de Baltă, preţ de o fugă de cal peste Murăş, sunt făcute pentru luptă şi într-un fel aidoma cu cele ale Călugărenilor. Stă înconjurat de căpitani pe o padină pieptişe sub Codrii Gârboviţei, privind lacom zarea împâclită de dincolo de Mirăslău. Lumina de aur a amurgului cade foşnind din cerul străveziu. Miroase a toamnă şi-a ghizdei, a viţelar şi a floarea fânului, uscată. Îşi pune mâna streaşină. Pe umă­rul zării, în spatele bisericii din Mirăslău se ridică spre cer nouri grei de praf...    - Chiaky, craiule, spune Pangratie Segneyey...    - Ba! Basta!           Îl cuprinde o furie rece, otrăvită. Fără o vorbă coboară padina la galop, urmat de cei rânduiţi pentru cercetare. Trece pe lângă ar­tileria care se pune în baterie chiar în buza râpelor pârâului, cu ţevile îndreptate spre câmpia dinspre Aiud. Pedestrimea sare jos din căruţe, îi strigă «craiule» şi «neînfricatule». Regimentul lui Walenty Walawski se-ndreaptă la trap sleit spre Lunca Murăşului. Caii sunt însetaţi, trag în dârlogi şi simţind apa, nechează. O haraba cu vivandiere goneşte pe urma regimentului. Fetele sunt vesele. Cântă un cântec deocheat, de tavernă, amestecând cuvintele leşeşti, nemţeşti şi croate. Se gândeşte la Varvara Szuki, la odaia de lucru din palatul domnesc al Târgoviştei, la un carnaval văzut odinioară în faţa lui Palazzo Ducale la Veneţia, unde a cunoscut-o pe Raffaela, vede gloatele revărsându-se spre Murăş trăgând după ele măgarii şi vacile şi câinii încărcaţi cu calabalâcul de oaste, vede cavaleria neamişilor de ţară venind la pas viu, cu steagul verde desfăşurat şi suliţele la picior, apoi trece podul de buşteni, apucând şleahul Aiudului. Este lacom să vadă cu ochii lui oştile lui Basta. O lăcomie plină de neliniştea rea, rece şi crudă. Drumul de la Alba-Iulia până aici a fost o continuă revelaţie. A cucerit un principat din care n-a cunos­cut decât Ţara Făgăraşului, Braşovul şi săcuimea... I-au ieşit înainte la Sântimbru şi Galda, muieri şi copii, i-au ieşit înainte preoţi şi bătrâni înţelepţi, cete de moţogani sălbateci, călări pe cai mici de munte cu şei de lemn, îmbrăcaţi în ţundre, înarmaţi cu săcuri şi suliţe de carpen. Au venit peste Murăş cetele de la Blaj şi Mihalţ, de la Crăciunelu şi Jidvei, aducându-i ştirea că cetăţile Sighişorii şi Mediaşului şi-au închis porţile, au sunat întrarmarea obştească, că strajameşterii au bătut iobagii cetăţilor cu bicele, înhămându-i la căruţe să tragă la hambare poamele şi sacii de făină de pe la mori. Că au spânzurat nu se ştie câţi iobagi, români şi unguri, prinzându-i asupra lor cu arme de fier. A stat în palat la Alba-Iulia, a dănţuit şi-a iubit-o pe Velica. Şi-a ascultat sfatul princiar şi dietele. A făcut treabă politicească asudând în vorbiri deşarte cu Ungnad şi Pezzen. Şi ăştia erau dincolo de diete şi diplomaţie, dându-şi săcurile pe gresie pentru ce ştiau ei din veac. Simte când se opreşte straja întâia, a celor douăzeci de viteji sârbi, cu Baba Novac. Galopul unei lănci de călăreţi... Strigătele sârbilor. Simte garda de fagărăşeni strângându-l de-aproape între cai. Îi lipseşte cavalerul Gligor Taflan de Mândra. Îi lipseşte cavalerul Văsile Boer de Recea. Au pierit cu Velica. Au pierit cu Marcu Schonkabunk. Ce nebunie. Vede printre lăncile călăreţilor sârbi, gardul de ulucă nouă a celei dintâi gospodării din Aiud. Un dud şi-n dud un copil privind oştirea. Vine Baba Novac la trap bătut urmat de cei trei popi trimişi de Dionisie Rally în tabăra nemeşilor la Turda. Cei trei popi, poate şi sasul acesta credincios lui Schonkabunk, Luca Trausner este popă. Cine-o poate şti? Ianoş Ungvari şi Grigore din Vaşarhei, un fel de săcui român, ori de român săcui, mătăhălos şi cunoscut tuturor săcuilor de pe Murăş, pentru credinţa lui şi lăpădarea de cele lumeşti, predicând călare pe un asin alb şi acest diplomat venit din nou în tabăra de la Sebeş - dalmatinul Zlatarich, care se pare este mai curând iscoada lui Basta, decât binevoitor lui. Sunt asudaţi. Cu praful şiroindu-le negru pe obraze.    - Vorbim diseară le spune, pentru că se vede pe ei ce-au izbândit în tabăra lui Chiaky...           Focul de tabără îi dogoreşte obrajii. Stă culcat pe blana de urs. Deasupra stelele. De jur împrejur răsufletul profund al miilor de oameni care dorm, veghează, nădăjduiesc, visează şi cred. În ce? Theodosie a vrut să-i ridice cortul domnesc. Să desfăşoare întregul alai şi rânduirile de tabără. L-a oprit. A poruncit ca tabăra mare, adică chervanele încărcate şi înhămate să rămână aici, dincoace de pârâul Cioara, având călăuzi dintre credincioşii lui Pangratie Segneyey şi dintre iobagii vătafului Pătru al Gârboviţei. Dacă vor fi înfrânţi, să treacă Murăşul pe la Teiuş; să ocolească Mediaşul şi satele săseşti din preajmă şi să iasă la cetate la Făgăraş, de unde să purceadă peste munţi pe drumul Ţării, ocolind Branul pe poteci.

ANUL NOU 1595   1   Căpitanul Mîrzea tresare din gînduri. Pe şleaul care şerpuie printre rîpile bălţilor se arată doi călăreţi culcaţi pe oblîncuri. Ajunşi în faţa căpitanului, îşi strunesc caii. — Încotro? îi întreabă Mîrzea, privindu-i cercetător. — La măria-sa, căpitane. Sînt cetaşul Balborea, din oastea popii Stoica de la Fărcaşe. Veşti grabnice... — De taină? — Hm!... Ştiu şi eu?!... Te văzui la curte... Acu-n­ţeleg că eşti în slujba de strajă... Tătarii trecură Dună­rea pe la Vidin. Aduc puzderie de robi. Cum intrară în ţară, se puseră pe jaf... Arde Oltenia. Tot malul Dunării e o flacără. Scrum şi cenuşă sînt satele... Oamenii s-au băjenit la codru. La munte... — Da’ tu cine eşti? — Sînt cetaşul Achim din steagul de iscoade. Am prins lîngă raia o pocitanie de turc, care vorbeşte româneşte mai bine decît mine. Ne suduie şi ne ocărăşte, lăudîn­du-se că-i în slujba măriei-sale. Că o să ne reteze urechile şi o să ni le frigă pe jar. Nu ştiu ce să mă fac cu el. Are o gură rea şi-i afurisit ca un diavol. Mă reped în tabără să dau de ştire... — Hm... Şi unde-i turcul? — Îl aduc oamenii mei cu sania... Cred c-au poposit în Stoieneşti. — Alte veşti? — Rău, domnia-ta! Să băjeneşte ţara... Pe urmă, pă­gînii, în fiecare zi se văd pîlcuri, pîlcuri, venind din susul şi din josul Dunării. Se adună la cetatea Rusciukului. Vin în sănii. Mai ales ienicerime de cetate. Iscoadele noas­tre din Bulgaria ne-au repezit vorbă că s-a pornit oaste cu tunuri de la Adrianopole. — Eşti lung la limbă, cetaşe... Daţi-i drumul în goana goanelor la măria-sa. Vedeţi să nu cădeţi în mîna căpi­tanului Racea. N-are să vă creadă atît de uşor, cum v-am crezut eu. — Să trăieşti, domnia-ta! Cei doi călăreţi îşi scot cuşmele. I se-nchină. Dau pinteni, pierzîndu-se într-un nor de omăt spulberat. Căpi­tanul îşi îndeamnă armăsarul din călcîie. Îşi spune că nici sultanul, nici hanul Ghazi Ghirai n-au gînduri proaste... Se adeveresc presupunerile măriei-sale. Turcii şi tătarii vor să strîngă oştirea Ţării Româneşti într-un cleşte de foc. S-o calce-n picioarele cailor încă în iarna asta. Să ajungă la Bucureşti şi să facă din ţară un paşalîk, pe care să-l mulgă după pofta inimii. Se răsuceşte în şa. Face semn de pornire la trap. E un bărbat scund, bine legat. Ochi oblici, ca ai tătarilor. Mustaţa subţire, prelinsă pe la colţul buzelor. Poartă cal­pac tătărăsc din blană de pisică sălbatică, şubă de vulpe scurtă pînă la genunchi, cizme din blană de miel cu turetcile înalte pînă la şolduri. Şuba încinsă cu centura lată, de care are agăţată sabia de Damasc cu teaca ferecată în argint. Hanger, arc tătărăsc, cucura de săgeţi şi arcan. Pe umăr, şoimul de vînătoare. Alături, călăreşte slujito­rul şi robul lui, Ahmet, un tătar crîmlean învins într-o luptă din tinereţe. Şeitan, armăsarul de Bugeac cu părul gălbui, vestit în toată oştirea pentru învăţătura şi deşteptăciunea lui aproape omenească, nechează uşurel vestindu-l că au ieşit dintre bălţi la drum slobod. Este ziua de 31 decembrie 1594 şi căpitanul Mîrzea se-ntreabă dacă va putea petrece Anul nou cu fraţii săi de arme, căpitanii Gheţea şi Racea, aşa după cum se-n­ţelese­seră.   2   Căpitanul Racea, maimarele ferentarilor domneşti, uriaş cu faţă smolită, barba frumos rotunjită din foarfece şi mustaţa arcuită peste buzele cărnoase, îl înjură în gînd pe marele vornic Ivan, care-l dăduse să facă poliţia taberei în noaptea asta a Anului nou. Îl înjură cu atît mai vîrtos cu cît el însuşi se simte ispitit să dea dracului toate canoanele şi să tragă un chef rumeior alături de Gheţea şi Mîrzea, dacă s-ar putea chiar aici, în Hulu­beşti, la cvartirul măriei-sale, unde s-au strîns toate fru­museţile satului. Îşi potriveste dolama îmblănită pe umeri. Urmat de patrula de ferentari, intră pe poarta cvartirului dom­nesc. Gărzile domneşti aprind lampioane multicolore pe care le agaţă în crengile prunilor din livadă. La un foc zdravăn, unde ard butuci de salcîm, se pîrpăleşte în frigare o jumătate de bou. Alături stă trasă o sanie de la curte, cu un butoi pîntecos, străjuită de doi oşteni. Pre­gătirile ademenitoare îi zbîrlesc mustăţile. Se îndreaptă bodogănind spre uşa casei vegheată de oşteni cu sabia la umăr. Comandantul gărzii tocmai împingea binişor afară un călugăraş înfofolit într-un cojoc lung de berbec, legat peste mijloc cu curmei. — Nu mă-mpinge, diavole! ocărăşte călugăraşul, îţi spun, păgînule, că vreau să mă-nchin măriei-sale... Să-i dau binecuvîntarea. — Ei, ei, sfinţia ta... Măria-sa a fost binecuvîntat de mitropolitul însuşi... Mie uită să mi-o dea... Binecuvîn­tă-mă şi potoleşte-te, dacă asta te arde... — Cine eşti şi cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa cu o faţă bisericească? — Sînt fiul lui Belzebut şi nepotul lui Scaraoţchi, rîde Racea, apucîndu-l de guler şi vîrîndu-şi barba în obrazul monahului. Aha... Tot călugărul chelar de la Glavacioc, cu săniile de peşte?... Nu te mai saturi, satano? Ce vrei, drac bărbos, cu măria-sa? De peştele tău îi arde? — Vreau să mă plîng, afurisiţilor şi anticriştilor! Asta vreau... Slugerul mi-a poprit săniile. Vrea să vînd peş­tele în pagubă... Asta-i batjocură curată, pe sfînta mo­nastire... Şi tu, diavole, piei din faţa mea, că altfel chem asupra ta blestemul lui Arie şi al celor trei sute de sfinţi părinţi de la Nicheea... — Trei sute paişpe, necredinciosule! Racea îl saltă de guler, şuierîndu-i la ureche: Porc bărbos, nu vrei să vinzi peştele pentru oştire? Îl duci la Sibii, să ai pe ce cumpăra mărgele şi barişuri[1] drăguţelor din Glavacioc? Stai tu. boaită afurisita, că ţi-ai găsit nănaşul... Hei, oşteni! Înşfăcaţi-l pe sfinţia sa şi tîrîţi-mi-l la han. Călugărul îşi pierduse graiul în faţa unei atari sama­volnicii. Pînă să se dezmeticească, ferentarii îl trec din­colo de foc. Racea rîde în barbă... Iată că Anul nou îi trimite vestitori harnici... — Bună inimă ai, oşteanule... Din cerdac se arată faţa rumenă a unei femei. — Haide. Intră să te-ncălzeşti la vatră. Femeia îşi alintă obrazul în blana caţaveicii. „Se pare că sfinţii părinţi din Nicheea au grija robului spăşit Racea”, îşi spune căpitanul, urmînd ne­vasta dincolo de prispă, spre uşa întredeschisă de unde adie miros de claponi fripţi şi pită rumenită în cuptor.   [1] Ţesătură fină şi subţire de lână pură, folosită pentru confecţionarea îmbrăcămintei.