Radu Theodoru

I.           Porunci după porunci se slobozeau de la conac şi erau purtate de vătafii boiereşti în goana cailor, spre satele rumânilor din cuprinsul moşiei, pe la vătămanii tamazlâcurilor de vite şi pe la pârcălabii boiereşti. Erau date parcă de-a-ndoaselea, stricând rânduiala statornicită de vreme şi de cum se cerea făcută însăşi munca câmpului.           De aceea pârcălabul Muşat al Drăgoieştiului sta în mirare, scărpinându-şi ciuful capului plin de paie şi fulgi. Descălecase la rădăcina unui pom din marginea pădurii şi se aşezase, ţinând frâiele calului priponite de vârful botinei. Şi a pus harapnicul lângă el şi acum a prins să se scarpine cu amândouă mâinile în cap.           Al dracului Pâneciu, logofătul! Cum face, cum nu face, dar când răzbeşte la butiile boierului cu vin aspru de nisipuri, nu se lasă până nu răsuflă în fundul doniţei. Asta-i măsura lui. Muşat râde, arătându-şi dinţii negri şi rari. Ăsta da om, ăsta da vin. Nu ţi se umflă capul de el, nu-ţi vine cu leşin de la inimă, dar parcă-ţi bei minţile de nu ţi le mai poţi aduna. Ce dracu' o fi vrând boierul să mute oamenii de la heleşteu la bucate, când nici carele nu-s gătite cum trebuie? Până-n seară are poruncă să tragă toate crucile de grâu, jumătate la curte, jumătate unde-s gropniţele. Şi mai calea-valea cu cele de la curte, că le-ar duce vitele astea încăpăţânate de stau să-i primească poruncile, dar cele de la gropniţe trebuie să le care cu robii de la temniţă, că să nu ştie nici vântul, nici pământul unde-s.           Îşi ridică ochii, dând cu ei de rumânii care aşteaptă poruncile. Dracu' să-l poarte de barbă pe moş Drăgoi ăsta, de i se uită aşa, până-n măduva oaselor.           — Nu te mai boldi la mine, viperă bătrână, că acu te găbjesc!           Se ridică pe picioarele crăcănate, împungând cu capul spre rumâni.           — Bă!… Să ascultaţi ce vă spun! Trudiţi-vă să ieşim bine cu porunca boierului, că altfel…           Le arătă gârbaciul.           —… mă cunoaşteţi voi pe mine, că la supărare, de…           Muşat e mic de stat, numai vine. Capul lătăreţ, una cu umerii, legat numai printr-o palmă de gât gros şi butucănos. Un deget de frunte, apoi două funii de sprâncene, ochi mici şi repezi, nasul însemnat la vârf de hangerul cneazului din Cremenari, chipul buhăit de beţie.           — Bă, Lambrule, să-ţi duci oamenii şi să vă-nhămaţi la care. Boierul a dat poruncă să nu vadă urmă de vită prin praf şi prin curte. Tu să ridici bucatele din părţile Argeşului şi să le tragi la curte. La carul cu roatele cercuite să-l înhami rotaş pe moş Drăgoi, că prea se uită, nu ştiu cum… Tu, Gheorghe, nu mai bate din buze, că te bat eu acuşica. Să tragi grâul de la ponoarele Crucii din Deal. Să le tragi până-n marginea ogrăzii ţigăneşti. Să le laşi încărcate acolo… Hai! Ce vă boldiţi la mine? La chindie, treaba-i mântuită. Daţi zor, ca să auzim de bine.           Drăgoieştenii se răspândesc care pe unde-i cheamă capii colibelor şi cetelor de lucru. Ştiu fiecare cum şi cu cine munceşte. Dar tocmeala asta nechibzuită le zbârleşte bărbile.           — Staţi o clipă, oameni buni!           Forfota se opreşte. Moş Drăgoi păşeşte înaintea sătenilor.           — Ce vrei, jigodia dracului? La lucru!… La lucru!… Să nu scoţi o vorbă, că te calc în picioare!           Muşat spumegă şi răcneşte, parcă stă să-l strângă cineva de gât. Aşa face hoitul ăsta bătrân în fiecare dimineaţă când îi porneşte la lucru. Mereu se pune de-a curmezişul.           — De ce nu dă boierul vite să tragă la care? Că doar gem ţarcurile de boi ungureni, graşi şi stătuţi! Au cumva asta-i porunca domniei tale, pârcălabe, să ne mai încălzeşti puţin?           Moş Drăgoi îşi pironise ochii în ochii lui Muşat, care jucau, cătând să se ferească pe o latură.           Gustul vinului, sculatul ăsta de dimineaţă, poruncile astea şi câinele de rumân sunt peste baierele răbdării unui pârcălab boieresc ca el. Pune pinteni şi calul sare înainte aşa cum a crescut, cu dinţii rânjiţi să muşte. Muşat ridică harapnicul greu, dar toate câte au fost abia de şi le mai aduce aminte…           Gheorghe prinde calul de frâu, lângă zăbală, şi-l opreşte din zbor, pălindu-i un genunchi în burtă. Lambru îl smulge din şa, îndată îşi simte coastele năpădite de pumni şi genunchi. Geme din greu, căutând să se scuture. O spumă albă i se scurge în barbă. Când se ştie răpus, cu nasul vârât în ţărână, adulmecând picioarele goale ale rumânilor, se dă bătut.           — Lăsaţi-mă, oameni buni, că mor!           Lambru se pleacă la urechea lui:           — Dacă te mai ţii de muierea mea, nu mai apuci să vezi soarele. Îţi aduci aminte de seara ceea?           Vorbele şuierate ale bărbatului îl fac să se moaie de tot.           Simte parcă şi acum usturimea adâncă a cuţitului. Ar fi vrut să urle.           — Ridică-te, pârcălabe, şi aşază-ţi cinstea veşmintelor şi a feţei. Da' să nu uiţi ziua asta, dacă vrei să mai ai zile, îi spune liniştit moş Drăgoi.           Muşat se ridică gemând. Întâi în genunchi, apoi pe tălpi, îşi culege harapnicul şi, şchiopătând, se duce la cal, abia urcându-se în scări. Nu mai întoarce capul, plecând la trap spre curte. Drăgoieştenii rămân, privindu-l cum se duce.           Dinspre soare-răsare, cerul se tiveşte cu flăcări. Răcoarea dimineţii se trage dinspre timpuri la pădure şi ciocârlia zboară cântând cu putere. Se opreşte aninată o clipă de aripile ce bat pe loc, dând glas adânc, apoi se strânge ghem, lăsându-se să cadă în fânaţul aromit în care trifoiul alb şi romaniţa se pregătesc să-şi desfacă florile belşugului de lumină.           — Măi oameni, să aveţi de grijă şi să facem toate după cuviinţă, aşa cum le cere bicisnicul ăsta. Nu-i chip acu de pus cu boierul. Îi vine turcul cu putere şi ne robeşte de nici sămânţă nu mai rămâne de noi.           — Facem aşa. Numai că trebuie să ne punem la adăpost de călcare, moş Drăgoi.           — Lasă, Lambrule! Toate cu socoteală. Noi vrem uricile cu care ne-a învrednicit să fim judeci Vodă Mircea Bătrânul şi pe care hainul de boier le ţine dosite. Pentru asta trebuie răbdare.           — Răbdăm de douăzeci de ani.           — Răbdăm, că Danul a stat în cinste la toţi domnii.           — Parcă acu dacă s-o schimba domnia, nu tot el are pungile cu aur?           — Are, nu zic ba! Da' poate s-o arăta noul domn cu dragoste şi poate va oblici Ileana unde ţine şi cum ţine uricile.

…Moştenitori ai drepturilor pentru păstrarea cărora părinţii noştri au luptat atâta în veacurile trecute, fie ca aducerea aminte a acelor timpuri eroice să deştepte în noi simţământul datorinţei ce avem de-a păstra şi de-a mării pentru viitorime această preţioasă moştenire!           N. BĂLCESCU                 I.           Era în seara celei de a treia zi de când lăsaseră baia de la Bratilovo, pierdută în valea Motrului. Până dincolo de obârşia Cloşanilor îi călăuzise vătaful Buzea Gavrilă, sub scutul nopţii şi al codrilor. La despărţire, Buzea Gavrilă îngenunchease la scara măriei sale şi se legase cu jurământ să-l slujească cu dreaptă credinţă, ca pe izbăvitorul şi mântuitorul său. Prin întuneric, ochii moşneanului străluceau în lacrimi.           … Cale lungă, drum bătut la trap ţăcănit, prilej de gânduri, mai ales când măria-sa călăreşte cu fălcile încleştate, când călăuzii sârbi tac ca peştii, nadă de vorbă negăsindu-se nici la Simion, vătaful copiilor, nici la Pătru din Copăceni, ci numai la Ion Popovici, călăuz bănăţean, om cu obrajii rumeni, cu privirea luminoasă şi veselă, ascunzând sub mustăţile tuşinate şi la colţul ochilor o viclenie subţire şi o şiretenie cuviincioasă. Căpitanul Mârzea simte încă pe buze sărutul fierbinte al Dobriţei. În piept parcă-l ard sânii rotunzi, pieliţa arămie, caldă şi îmbietoare. Cât sunt de pricepute câteodată muierile şi cât ştiu ele s-aline sufletul bărbatului!…           Dobriţa, băieşiţa de la Bratilovo, a înţeles parcă din ochi cumpăna şi zbuciumul drumeţului. Poate se afla şi ea într-o cumpăna asemănătoare, în faptul acela de primăvară?!… L-a primit la sânul ei, l-a mângâiat cu degetele încă nebătucite de munci, i-a zâmbit cu capul răsturnat pe spate, cu ochii cercetând cerul. N-a fost în încleştarea lor numai un saţiu al trupului, care se cerea împlinit. A fost o mângâiere de oameni singuri şi însetaţi, care s-au găsit lângă un izvor, după o drumeţie lungă prin arşiţă. Sunt lungi căile vieţii. Întortocheate uneori, alteori drepte. Umbrite sau arse de soare. Bătute de crivăţe sau alintate de zefiri. Înţelept este ca, atunci când poposeşti să nu drămăluieşti măsura odihnei şi nici să numeri ca un zaraf clipele zburdate ale unei dragoste fără zgârcenie dăruită. Clipele acelea se adună în coburi ca nişte flori. Aşa cum spunea Radu, unele se ofilesc mai repede. Altele mai încet. Altele de fel. Rămân undeva, în vreo tainiţă de suflet, ca să iasă la lumină la răstimpuri de tristeţe şi singurătate…           Dobriţa e o floare care n-are să se veştejească. I-a răsărit în cale atunci când era dornic de ea. Mireasma ei îi stăruie în suflet ca dulceaţa unor cântece auzite în copilărie. Caii treapădă pe şleaul care şerpuieşte sub poala codrilor de la poalele munţilor. Amurgul îşi ţese pânzele de aur peste lume.           Sub lumina zorilor au fost în valea Cernii. Se auzeau cocoşii de munte sunând din trâmbiţe şi bătând din aripi. Îşi repezeau chemări din vârf de brad în vârf de brad, din vârf de munte în vârf de munte.           Valea Cernii era învăluită într-un pâcliş de ceaţă străvezie.           Spre Sgliver se buluciseră turme de nori plumburii, târându-şi burţile scămoase prin văi.           — Aspre şi întunecoase locuri, spuse măria sa, mai mult pentru sine, plimbându-şi privirile peste marea de brazi bătrâni cât lumea, peste coastele de piatră sură, peste grohotişurile spălate de ape.           — Locuri pustii, măria-ta, răspunse Ion Popovici. Nişi oierii noşti nu-şi poartă ciopoarăle pră văile astea… Aişi s-a înecat căţaua lu Negru Vodă, când umbla măria sa la vânat. O chema Cerna. Cerna s-a chemat de atunci apa. Da' se vege treaba că umblă duhuri pră vale. Noapcea se aud glasuri, şi glasuri, plânsăce şi suspinuri, de ce sacă la inimă. Ţara lui Negură împărat, măria-ta.           Voievodul a încuviinţat din cap. Şi-a potrivit dulama pe umeri, poftind să plece mai departe.           De pe vârful Cerbului au coborât în Plugova. Au mas într-un săivan, unde oameni păroşi, cu burcile întoarse pe dos, i-au ospeţit cu brânză şi terci cald de mei. Au căutat pe sub sprâncene la măria sa şi l-au preţăluit din ochi. De la Plugova, pe sub poalele codrilor, au mers întins, ocolind satele care mijeau în vale şi pe care Ion Popovici le desluşea cu glas moale şi tărăgănat:           — Colo se vege cetatea de la Meegie1. De acolo şi de la Temişoara ne împresoară păgânul. Ne-a luat şi cenuşa din vatră, pentru iernatic afurisâtul de Sinan Paşa…           Au lăsat Iablaniţa în stânga, strecurându-se pe poteci numai de pământeni cunoscute. A doua zi, au trecut pe lângă Lăpuşnicel, au ferit Pataşul şi Bozoviciul şi sub seară s-a văzut, pe un fir de vale, Oraviţa. Târgul l-au ocolit spre miezul nopţii, spunându-le Ion Popovici că are oaste turcească şi cadiu care judecă pricinile ivite între osmani şi pământeni, iar a treia zi au trecut de Greoni şi de Mercina, intrând în olatul Vârşeţului.           Sârbii se mai înseninaseră. Caii erau osteniţi şi călătorii plini de colb. Cum a rămas Mercina în urmă, Ion Popovici şi-a scos cuşma, şi-a făcut trei cruci rare, apoi zâmbind şi-a strunit calul flocos, trecând din fruntea convoiului, în coada lui, alături de Pătru din Copăceni.           — Mulţamu-ţi, Doamne… De acu încolo, Duşane, treşi în faţă. Tu cunoşti locurile şi tu răspunzi pentru măria sa.           Duşan, un sârb mărunt şi negru, a dat din cap, punând pinteni. A cârmit-o spre miazănoapte, umblând până-n vremea înserării printr-un codru bătrân de şes, în care stejarii crescuseră cât turlele de biserică.           — Măria-ta, Duşan zişe că aişi a porunşit banul Sava să îngăduim până ne iasă în cale, rupse tăcerea vorba domoală a lui Ion Popovici.           Au descălecat, slăbind chingile cailor, trăgându-i de urechi şi frecându-i cu şomoioage de iarbă la ochi. Era o rarişte prin care se strecura, sunând subţire, un pârâiaş. Văzând că sârbii pun pinteni şi se topesc în măruntaiele codrului, Simion vătaful a mormăit nemulţumit. Urmat ca o umbră de Pătru din Copăceni, a dat ocol poienii, scotocind tufele şi umbrele care începuseră să se cearnă prin frunzişul mărunt.           Voievodul se tologise lângă pârâu şi-i privea zâmbind. Caii începuseră să pască, tăind lacom cu dinţii iarba fragedă. Era o pace în care oamenii îşi auzeau gândurile. Căpitanul Mârzea, care aştepta la poruncă lângă măria sa, a înţeles glasul zâmbetului care-i luminase faţa. Codrul şi poporenii sunt cele mai credincioase tainiţe pentru cel ce poartă sămânţa răscoalei. A zâmbit şi el, văzându-l pe Simion întorcându-se plouat din cercetarea sa şi dezlegând cu multă sfială sacul pe care-l purtase legat la oblânc şi despre care nu suflase o vorbă tot drumul.           … Se-ntunecase. Pădurea îşi molcomise freamătul. Se auzeau doar paşii făcuţi de lighioane şi aici, aproape, băsmuiala lină a pârâului. Voievodul îşi limpezise faţa de colb, apoi sorbise îndelung, ca unul mistuit de arşiţă. S-au limpezit cu cuviinţă şi ceilalţi. Au adăpat fugarii. Ca şi când ar fi primit porunci straşnice, Pătru, Ahmet şi Ion Popovici, ducându-şi caii la mână, s-au aşezat strajă pe marginea poienii, ţinând intrările potecilor. Noaptea era luminoasă şi înaltă. În licărişul slab al stelelor i s-au dezlegat lui Mârzea tainele sacului purtat de Simion.           Vătaful a scos din el un coif din oţel subţire de Damasc, fără pene, apoi o platoşă de seraschir, tot din oţel albăstrui.           Au urmat cotarele şi mănuşarele. Mihai s-a lăsat mâinilor dibace, care în câteva clipe au legat curelele platoşei, au potrivit solzii cotarelor şi mănuşarelor, au vârât în sac cuşmuliţa, aninând de umerii largi ai voievodului o mantie scurtă de purpură, încopciată cu o gaică bătută în rubinuri. Era singura podoabă pe care-o purta voievodul. După ce-a mântuit slujba pe lângă măria sa, vătaful s-a închinat, ştergându-se pe urmele celorlalţi. Mârzea a desluşit zgomotul sec al cocoaşelor.           Simion se-ndepărta, în fiecare mână cu câte un pistol.           Voievodul se lăsase la loc în iarbă. Se rezemase într-un cot, ţinând coiful în arcuitura lui.           — Căpitane!           — Poruncă, măria-ta!           — Vino lângă mine! Lasă mâna din straja paloşului. A râs uşurel. Simion vede în fiecare om un duşman, şi-n fiecare umbră o ameninţare. Haide! Nu aştepta să-ţi spun de două ori… Până să vină solii, avem răgaz să schimbăm o vorbă.           Eşti tăcut, căpitane Mârzea. De aceea îmi place să mi te ştiu pe urme. Tăcerea-i de aur, spun bătrânii şi înţelepţii. Ar putea s-o ştie şi căpitanul Racea.           Mârzea, care i se culcase aproape de picioare, i-a văzut ochii strălucind. Nu cu strălucirea rea a oţelului. O strălucire ca o nădejde şi ca o căutare.           — Când simţi că te năpădesc gândurile, cui te mărturiseşti, căpitane Mârzea?           Oşteanul a tresărit. Niciodată nu fusese aşa de aproape de măria sa. Şi niciodată nu şi-l simţise aşa de apropiat.           — Fraţilor mei de cruce, doamne!… Lui Şeitan!… Şoimului!… Lui Ahmet!…

Cartea întîi Tîrgul de robi       Turnul lui Balduin de Flandra   1   Lumina albăstruie cade în trîmbe strălucitoare peste forfota mulţimii care‑l înghesuie pe căpita­nul domnesc al tighecenilor, Mîrzea, spre uşile bisericii mi­tropolitane de Tîrnovo. Este duminică 6 aprilie 1596, zi a sfîntului Eutihie, patriarhul Constantinopolului. Zi de denie şi de tîrg. Strigătele salepgiilor şi vînzătorilor de bragă turci ducînd pe umeri vasele de alamă burduhoase, pe capacele cărora sînt prinse mahmudele de argint care clinchetesc vesel sînt acoperite de strigătele mărgelarilor şi marchi­tanilor vlahi din Vlahia Mare, cu care se amestecă laudele neruşinate ale neguţătorilor greci din Pera şi Galata; laude aduse mătăsăriilor de Brusa şi chihlimbarurilor de Erzerum, spînzurate de prăjini înalte, la vedere. Martologi bulgari în ilice coboară stradelele înguste şi întortocheate, pavate cu piatră de rîu, ţinîndu‑se de coada măgarilor încărcaţi cu bărbînţe de brînză şi caş; ori cu pături colorate, ţesute din păr de capră. Sînt acolo olăriţe bulgăroaice, pieptoase şi sprînce­nate, vînzîndu‑şi ulcioarele smălţuite, sînt cărvănari morovlahi[1], cu tejghelele acoperite de cojoace şi dolame, sînt neguţători de cocoşi turceşti şi porumbei călători, sînt tătari de Dobrogea, ţinînd de frîie cîte opt basmeţi scunzi, flocoşi, cu nările tăiate, cai iuţi şi vînoşi în jurul cărora se foiesc cîţi­va timarioti turci, înarmaţi cu săbii încovoiate, încălţaţi cu cizmuliţe de safian, purtînd şalvari verzi, culoarea profetului, şi a binecredincioşilor închinători ai lui Allah. Sînt şi singurii înarmaţi, în afară de tătari şi morovlahi. Călare pe Şeitan, cu şoimul pe umăr, căpitanul se lasă în voia mulţimii. Este îmbrăcat ca un baatur nohai. Cizme roşii din piele de ţap, cu pinten de argint. Şalvari dintr‑o mătase grea, albăstruie, de Veneţia, ca şi cămaşa, peste care poartă pieptar din piele de bivol, ţintat, căptuşit cu o za sub­ţire, coleret de oţel, calpac din blană de rîs şi pe umeri o pelerină de mătase sîngerie, de Samarkand. Arc, cucură de săgeţi, prinsă la oblînc, sabie, cele două hangere înfipte în brîul din piele; coburii grei închişi cu lacăte şi la spatele şeii o burcă de karakul strînsă sul, burcă ce stîrneşte şoaptele de admiraţie ale pricepătorilor. Primăvara timpurie a izbucnit parcă astăzi, în cinstea acestui Eutihie, pe care‑l sărbătoresc clopotele mitropoliei în dangătele lor solemne. Căpitanul ciuleşte urechile. Îşi ţine ochii întredeschişi leneş, stă în şa după obiceiul tătarilor, cu trăgătorile scurtate astfel încît genunchii îi ajung aproape de greabănul calului şi nu pare să bage de seamă nimic din ceea ce îl înconjoară. Îl ştie prin preajmă pe robul său Ahmet, tătar din tribul Şürakül, după cum ştie că a ajuns de la Tîrgovişte la Tîrnovo; aici în medeanul tîrgului şi‑n duminica de 6 aprilie va afla cel din­tîi semn din partea lui vodă Mihai. Se pare că dangătele clopotelor îşi schimbă şi ritmul şi sunetul. La început a bătut clopotul mic din turnul clopotniţă. Acum bat trei clopote. Cel din clopotniţă rar, alte două din curtea mitropoliei – des, suprapunîndu‑se ciudat pe clipa dintre două dangăte ale celui mare. Acum bat patru clopote, două cîte două. Dangătele acestea cu tîlc se izbesc de pereţii de piatră ai prăpăstiilor şi viroagelor, deasupra cărora se caţără casele înalte ale tîrgu­lui, altădată cetate de scaun a Asăneştilor şi ţarilor bulgari, astăzi căzută sub iatagan, cum toată Bulgaria este sub iatagan şi sub stăpînire turcească, ca paşalîk. De cum a trecut Dunărea mai jos de Giurgiu, noaptea, prin bălţile de la Greaca şi l‑a dus o şeică, vîslită de priveghetorii de la Prundu, a intrat în altă lume. Stăpînirea necruţătoare a înaltei Porţi se vădea de la garnizoanele cetăţilor, pînă la cadiii aşezaţi prin medeane să judece pricinile dintre osmanii stăpîni şi bulgarii cotropiţi. Flamurile verzi ale profetului pe donjoanele Rusciukului. Pe cetăţuile de pămînt de la Hlebarovo, Popovo şi Suşice. Patrule de spahii pe şleahul de la Tîrgovişte. Caravane de cămile ale geamgiilor turci. La caravansaraiuri loc numai pentru închinătorii lui Allah. Glasul muezinilor, mai puternic decît cel al clopotelor orto­doxe. Şi altceva, dincolo de această privelişte a puterii osmane: mişuna fară răgaz a oierilor bulgari spre Tîrnovo. Ori a martologilor călări pe măgari şi catîri. Un fel de scur­gere a bulgarilor şi românilor, dinspre părţile dunărene, spre vechea cetate de scaun a lui Ioniţă Asan şi Şişman. Văzîndu‑l, oamenii aceia îl ocoleau. Îi auzea scuipîndu‑i urmele. Trăsăturile mîrzacei, mama lui din tribul nohailor, iubită de oşteanul din Ţara de Jos care i‑a fost tată, trăsături pe care le poartă cu o mîndrie sălbatecă, îl ajută şi în această călătorie diplomaticească, poruncită de domn. Scoate un fel de nechezat mînios, pentru că, dacă vodă i‑a poruncit să ia calea Istanbulului, vel logofătul său şi al Ţării, Theodosie Rudeanu a fost acela care, în şapte nopţi, i‑a descurcat iţele politiceşti care trebuiesc retezate în cetatea împărătească de pe ţăr­murile Bosforului. Mîrzea se descurcase binişor cu sabia în bătălia de la Călugăreni, cîntată de poeţi ca Stavrinos, sau cronicari historicieni ca Balthazar Walter silezianul, care‑au fost de faţă. Se descurcase şi mai bine în bătăliile de astă iarnă, de la Putineiul şi Şerpăteşti, cu marele han şi Hoarda de Aur. Mai bine decît oricînd se descurcase în lupta tainică, tot de astă iarnă, împotriva plasei ţesute de răposatul mare logofăt Chisar, menită să aducă Hoarda în spatele oştirii domneşti, în noaptea cînd oştile sultanului ar fi izbit‑o în pădurile de la Giurgiu. Capul nobil şi îndărătnic al Chisarului a căzut sub securea gîdelui în ajunul Crăciunului, cu el căzînd mîna înarmată pe care‑o avea Mihnea Turcitul în coasta şi‑n inima voievodului Mihai. Aşa a crezut el. Aşa au crezut fraţii lui de arme, căpitanii Gheţea şi Racea. N‑a fost aşa. Trădarea este un balaur cu nouăzeci şi nouă de capete. Tai trei, îi cresc alte nouă în loc. Blestematul de vel logofăt ştie că a studiat la Cracovia cei patru ani la umanioare, fiind bacalaureat, înainte de a intra în slujba marelui hatman Ian Zamoyski, unde şi‑a cîştigat gradul de locotenent de dragoni luptînd în Ucraina, împotri­va nohailor, şi în Galiţia, împotriva regimentelor lui Maximilian de Habsburg. Ce nu ştie vel logofătul Theodosie, care ţine un catastif tainic cu vieţile căpitanilor, diplomaţilor, înalţilor slujbaşi şi curteni de la Cetatea de Scaun a Tîrgoviştei, este că a fost nököt la Bachcisarai, în garda marelui han şi că cinci luni, în anul 1589, a fost în polcul atamanului Lobodă, apoi la Sici, de unde a plecat cu şeicile căzăceşti pe Nipru, făcînd piraterie în apele Caffei şi ajungînd, pînă la Sinop Burun, pe un galion prădat genovezilor. Se lasă pătruns de căldura soarelui primăvăratec, de miresmele aţîţătoare care‑l năvălesc din toate părţile: de piatră încinsă şi rădăcină de izmă, de piei de oaie bine argăsite, de cai năduşiţi şi de marchitănii proaspăt scoase din cufere; de femei tinere şi bărbaţi în dolame. Priveşte cerul senin, luminos, vibrînd plin de prospeţime şi îşi spune că, dacă are harul războinicului, nu şi l‑a descoperit încă pe cel al intrigantului; ori al diplomatului, dar că, oricum, este dator să încerce şi că, mai la urma urmei, de ce să nu aşeze alături de laurii culeşi cu sabia, pe cei agonisiţi cu agerimea minţii?... Să fie dangătele acestea încifrate cel dintîi semn?   [1] Morovlahi, români de pe Coasta Dalmată (n. red.)

IL CAPITANO                         CASA „BIRLĂDEANU ŞI FIII” 1 Ziua de 9 mai 1596 este luminoasă, o lumină dulce, albăstruie şi străvezie îmbrăcînd diafan tamariştii zvelţi; yasminul şi magnolia rămuroasă cu bobocii gata să se desfacă, dincolo de vîrfurile cărora Dragoş Voinea Bîrlădeanu cel Bătrân vede Bosforul şi dincolo de Bosfor dealurile roşietice de la Vanîkioi. «Este duminica a patra după sfintele Paşti, a Slăbănogului şi a mutării moaştelor sfântului ierarh Nicolae, a sfântului Prooroc Isaia şi a sfîntului mucenic Hristofor, bărbaţi trecuţi în calendarul ortodox pentru tăria de a crede într-un ideal moral, singurul fapt de cuget care dă crezămînt vieţii, scoţînd-o din făgaşul mărunt al ostenelii pentru îndestulare. Dacă se gîndeşte la Etica nicomahică a lui Aristoteles şi la natura binelui căutat, atunci poate spune că în această duminică de 9 mai, Casa Bîrlădeanu nu numai că se găseşte, în echilibru cu diversele ramuri ale activităţii ei, cu natura intimă a scopurilor; dar că el însuşi, şeful acestei Case şi păstorul ei, se află în echilibru atît cu scopurile Casei, cît şi cu virtuţile de la care se reclamă pe sine ca bărbat al epocii frămîntate şi dramatice pe care-o trăieşte. Voievodul Mihai al Ţării Româneşti demonstrase la Călugăreni în vara anului trecut că aspiraţia spre liber­tate este legea după care individul şi popoarele se desăvîrşesc, împlinindu-şi destinul. După poruncile vechi de la Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare şi Sfînt, domnii Moldovei şi comanditarii Casei, Casa şi-a pus resursele la îndemîna luptei pentru libertate a voievodului Mihai, atît pe apă, prin şeicile corsarilor bîrladnici din Delta Dunării, cît şi pe uscat, prin toată reţeaua de bancheri, case de comerţ, cămătari, misiţi, diplomaţi şi uneltitori, spadasini şi femei influente din saray pînă la curţile europene. Mihai este al Iglisiei, unul din asociaţii Casei cu părţi negociabile, unul din puţinii aspiranţi la scaunul Ţării, care i-a înţeles sensurile adînci şi tainele legate de istorie. De curînd luase sfîrşit aventura trimisului voievodului, căpitanul Mîrzea pe care el l-a ajutat să anihileze intrigile fostului voievod Mihnea Turcitu, căpi­tan nu numai abil şi viteaz, iscusit în treburi de taină, dar la fel de iscusit în dragoste, care, ucigîndu-l pe Saladin Chiorul, împăratul Cycladelor, printr-o întîmplare ajuns duşman al voievodului, salvînd-o pe Mărgărita Basarab de robie, robindu-i inima şi în acelaşi timp deschizînd Egeea şi Mediterana pînzarelor şi galioanelor şi caravelelor Casei „Bîrlădeanu şi Fiii”, a pus premizele uneia din cele mai fascinante vise: ieşirea din Mediterana în Atlanticul cucerit de spanioli prin Columb şi stabilirea unui comptuar, sub patentă franceză, ori a majestăţii sale britanice, undeva în Lumea Nouă, de unde, zeci de ani, prin Flotas del Oro s-au scurs în tezaurul spaniol, avuţiile fără seamăn ale acelei lumi fabuloase. Comptuarul, aflat în afara iscoadelor turceşti, în afara suzeranităţii otomane din Egeea şi Mediterana, dincolo de un negoţ pe apă mereu sub teroarea piraţilor algerieni şi tunisieni, în directă legătură cu Casa Függer prin sucursalele aces­teia din Londra şi Paris, ar putea ajuta nu numai finanţele Casei Bîrlădeanu, dar mai ales visteria personală a voie­vodului Mihai şi prin aceasta lupta lui pentru libertatea comerţului cu Nordul prin Marea Neagră, asupra căruia Casa Bîrlădeanu ar căpăta, dacă nu monopolul, atunci sigur un regim preferenţial contra unor părţi negociabile cedate voievodului la vremea lui neguţător pe cît de iscusit, pe atît de temerar. Dragoş Voinea Bîrlădeanu calcă uşor pe covorul gros, sîngeriu de Buhara, cu pasul legănat caracteristic mari­narilor, aplecîndu-se deasupra globului terestru reprodus după globul lui Martin Behaim din Nürenberg. Îşi plimbă privirea peste „Oceanus indicus occidentalis”, fără să vadă decît vag monştri marini desenaţi în zona insulei Hispaniola. Vede de fapt ţărmul verde al unei insule minunate, plină de palmieri care înconjoară un munte albăstriu, cu vîrful împodobit de nori albi, strălucitori. Vede brizanţii spărgîndu-se cu spumă diamantină de acel ţărm fermecat. Aude ţipetele pescăruşilor, foşnetul valurilor lingînd bordurile pînzarului preaiubit Biruinţa. Aude vîntul în arboradă, scîrţîitul palancurilor şi vergilor: oftează, pentru el marea şi-a închis porţile, legile de fier ale Casei îl cer aici, la Bebek, aproape de Istanbul, în inima treburilor de taină care vreme de patru veacuri au făcut din Casa Bîrlădeanu, una din cele mai puternice case de negoţ la răspîntia dintre Răsărit şi Apus. Întemeiată la Bizanţ de un Radu Voinea Bîrlădeanu înainte de descălecatul lui Dragoş Voievod la apa Moldovei cu piraţi bîrladnici ieşiţi pe şeicile lor iuţi în căile de comerţ ale genovezilor pe Marea Neagră, făcînd negoţ cu Caffa, Maurocastro şi Trapezunt, mai tîrziu ieşind în Egeea şi stabilind comptuare la Smirna, Iskenderum şi Alexandria, în Rhodos şi Cipru, peste vreme la Civitavecchia şi Marsilia, Bîrlădenii şefi ai Casei au navigat pînă la vîrsta de 40 de ani, după care primul născut a preluat conducerea Casei, fiindu-i oprită ieşirea pe mare. La 25 de ani toţi feciorii Casei sînt legiuiţi şi juraţi să se însoare numai cu femei din Ţara de Jos, dacă se poate cu bîrladnice, fiice de corsari domneşti de prin bălţile Dunării, femei care tot de patru veacuri păstrează proaspătă şi neştirbită limba românească şi obiceiurile de-acasă. Peste şaptezeci dintr-o sută de mateloţi sînt oameni de la Dunăre, de la Chilia şi Galaţi, de la gura Prutului şi dintre ceilalţi vlahi, morovlahii de la Adriatica, mateloţi încercaţi, nu rareori piraterind cu uskocii împotriva navelor otomane sau veneţiene, găsindu-şi scăparea de ştreang şi ţeapă în colonia Bîrlădeanu de la Biűiűk-Bebek, pe ţărmul rumeliot al Bosforului, la trei leghe mai în sus de colonia genoveză Galata. Dragoş Voinea Bîrlădeanu revine la fereastră, după ce întoarce clepsidra cu nisip, una din clepsidrele de navigaţie din sticlă de Murano, operă a sticlarilor dogelui şi a astronomilor, care măsoară cu precizie jumătăţile de oră. Multele jumătăţi de oră ale vieţii lui, mereu pe muchie de cuţit, mereu şerpuind printre stîncile cumplite ale acestui sfîrşit de veac XVI, care este marto­rul prăbuşirii şi falimentului celei mai mari împărăţii a lumii. Spania lui Filip al II-lea, regele care şi-a ucis imperiul din fanatism religios şi din neştiinţa legilor care guvernează banul. Cucerind Lumea Nouă, Spania s-a pierdut pe sine, lipsindu-i măsura şi sensul realităţii. Bîrlădenii au ridicat un alt fel de imperiu. În inima împără­ţiei Bizanţului, au văzut-o în toată măreţia şi splendoarea măririi, ca şi în amurgul ei, au asistat la decăderea şi prăbuşirea imperiului bizantin şi la înălţarea pe ruinele acestuia, a imperiului otoman, care, după epoca de slavă şi grandoare a lui Soliman Magnificul, iată, sub acest sultan Mahomed al III-lea, domnind de-o jumătate de an, următor bicisnicului Amurat III, dă semnele tuturor bolilor care în delungul vremurilor au surpat puterea imperiilor, prăbuşindu-le în uitare. Deschide fereastra cu ramă de fier, sorbind lacom aerul plin de odorile Bosforului. Are ochiul ager şi distinge limpede pe ţărmul anatolian, la Kandilli, cum cămilarii adună asinii, cămilele şi tabunul de cai pentru caravanele de negoţ şi cele sacre, pentru Mecca. Pe Bosfor trec spre Istanbul caicele grădina­rilor şi pescarilor. Caicul daurit a lui tershane emini, mai marele şantierelor navale imperiale pluteşte uşor spre Rumeli-Hisarî, vîslit de robi creştini – vede ramele mişcîndu-se ritmic, sclipind în soare cînd vîslaşii întorc pana pe lat, vede kioşkul albastru, cu ciubucăria aurită sub care stă Babiali Osman. Ştie că, întorcîndu-se de la cetate, Babiali va acosta la cheul Casei, pentru a-i face o vizită. Îşi mută privirea în curtea şantierului, vede silueta zveltă a pînzarului galion Libertatea pe cala de lansare, cu puntea albă, abia ieşită de sub rindelele meşterilor, lucind moale, cu castelul pupa vopsit proaspăt în albastru intens şi, acolo, singur, privind nu se ştie unde, nemişcat, îmbrăcat ostăşeşte în negru, sumbru, căpitanul lui cel mai încercat, morovlahul Radu Nanu Păcurar, omul în care şi-a pus toate speranţele, omul pe care, iubindu-l poate mai presus decît pe ai lui toţi, l-ar vrea asociat şi poate urmaş, Dragoş Voinea Bîrlădeanu cel Tînăr arătîndu-se prea mult iubitor de călătorii pe mare şi prea puţin iubitor de ştiinţa afacerilor, de înţele­gerea istoriei şi de aplecarea spre meditaţie. Tresare cînd se aude sunetul clopoţelului şi cînd un glas izvorît parcă din pereţi spune pe rumânie: — Kon Mozes Trianidos, domnia ta. Dragoş Voinea Bîrlădeanu cel Bătrîn iese în coridor şi coboară sprinten scara din lemn de stejar lustruit, în prînzitorul luminat prin vitrourile închipuind nave plutind pe ape de un albastru transparent, pline de peşti şi monştri marini.

1 „Am senzaţia copleşitoare ca m-am întors în vreme, undeva în triasic. Abundenţa vegetală atinge luxuriantul. Totul este creat sa anihileze omul. Voinţa. Raţiunea. O explozie a forţelor telurice, iraţionale. Palmieri giganţi, în coroanele cărora turuie asurzitor mii de papagali vopsiţi strident. Manghierii tufoşi şi eschinomenii îşi întreţes ramurile cu ferigile uriaşe, lianele, ghimberii şi balsamodendronii. Orhidee violete şi mimoze de iasmin îmbălsămează aerul suprasaturat de umezeală. Am senzaţia fizică a forţei de gestaţie în care ecuatorul îşi plămădeşte viaţa. Dincolo, pe celălalt mal, pădurea virgină. Sumbră. Tăcută. Într-o lumină sepulcrală. Sicomori pe care ard flori de jeratic. Accacias. Palmieri. Arbori de eben şi acaju, totul în etaje până dincolo de optzeci de metri. Terifiant. Zdrobitor. Opacul sumbru al semiobscurităţii tainice în care fermentează materia. Cald. Căldură umedă, înăbuşitoare, grea, toropitoare… Poate sunt tentat să abandonez. Să mă abandonez. În câteva ore humusul, rădăcinile, furnicile vor desăvârşi ceea ce încearcă să facă pădurea de câteva săptămâni.” Ştefan Bogdan închide carnetul. Şi-l vâră în buzunarul umed al bluzei tropicale. Îşi consultă cronograful… Mai sunt încă zece minute. Nu-i este sete. Nu-i este foame. Totul i se pare de o nemaipomenită iraţionalitate. Este singur, absolut singur, pentru că Old Ferguson abia îşi pune pe drum echipajele, cât despre Olivier Coppè, vânătorul liber din savana… Olivier Coppè nu iubeşte pădurea virgină. Aşteaptă ca totul să se-ntâmple în savană, ori în pustiu, ori la Dar Fur. ― Asta înseamnă să urmăreşti doar efectele, Olivier Coppè, mârâie omul rezemat cu spatele de trunchiul palmierului. Lumina zilei se filtrează prin frunziş, închegându-se într-o apă tulbure, vâscoasă. ― Mai sunt şase minute, bodogăne Ştefan Bogdan şi are acut sentimentul izolării, care i-a creat, prin compensaţie, obiceiul de a bodogăni… în definitiv, de milenii, umblăm în turme, mârâie… Nu pot aşa, dintr-odată… Tu mă-nţelegi Sefuwa. ― Te-nţeleg şi te aştept, Tuha-Mohora, îi răspunde Sefuwa. Ştefan Bogdan tresare. De fapt nu era ora când trebuia să intre în legătură cu Sefuwa. Probabil, acolo, pe malurile stâncoase ale lacului Tana, înţeleptul a presimţit ceva. De milenii, într-o forma sau alta, oamenii şi-au ucis prorocii. Fie prin ignoranţă. Fie prin altceva, mai palpabil. Rugul, ori securea călăului, ori dogmele. ― Cercetează spre vest şi ascultă… Gândul, ideea, reprezentarea ei precisă în cuvinte şi parcă tonalitatea, timbrul vocii lui Sefuwa i se imprimă inconştient cu o claritate deosebită. Ştefan Bogdan se răsuceşte până când acul busolei de mână, în prelungirea frunţii, indică vestul. Îşi împietreşte coloana vertebrala. După câteva minute, trupul omului are rigiditatea fibroasă a trunchiului de care s-a rezemat.   2 La început este necesar să se ia în stăpânire. Toate întâmplările de până acum par doar iraţionale. O cauzalitate inteligentă l-a dus din întâmplare în întâmplare până sub sicomorul uriaş al lui Sefuwa. Să fie Sefuwa iniţiatorul pe care-l presimţise încă înainte de chemarea lui „Antischavery”, secţia O.N.U. a Interpolului? Face un efort să elimine orice gând străin. Să-şi cureţe creierul de orice activitate. Înainte de a se putea obiectiva, spiritul lui occidental, ortodox, suspicios îi imprimă gândul: Sefuwa este oare maestrul total, capătul drumului pe care-l urcă parcă de-o veşnicie, sau este doar o treaptă?! E obosit. Coborârea cu caiacul, singur, peste repezişurile Nilului superior, l-a extenuat. Old Ferguson vine din interior, pe unul din afluenţii ăştia leneşi, netrecuţi pe nici o hartă. Se deconectează. Repetă în şoapta cuvintele vedice ale marelui zeu hindus Indra: „Eu sunt Prana… Prana este viaţa”. Ştie că dincolo de curenţii biochimici, de tot ce a ajuns până astăzi în cunoştinţa ştiinţei, vechii indieni credeau în acest fluid de o sublimă frumuseţe, în ţesutul căruia se dezvoltă fiinţa, fără de care n-ar exista decât aglomerări de celule. „Eu sunt Prana… Prana este viaţa”, şopteşte şi dintr-odată, intrând cu o claritate extremă în transa supralucidă yoghinică, îşi dirijează curentul fluidic violet, rezultat al dezintegrării vitalităţii eterice solare, în „lotusul” sau centrul de forţă din abdomen, Svadhisthana, spre centrii superiori, Visuddha, al gâtului şi Sabasrara, al creştetului. Simultan face efortul să stăpânească pulsaţia curentului galben, al centrului cardiac Anahata şi să-l trimită direct la creier. Percepe activitatea singulară a chakrei Ajna, dintre sprâncene, „Ochiul lui Shiva”, centrul vital al clarvederii. Aşteaptă, împietrit, stabilirea circuitelor interioare. Pe măsură ce fluxul curenţilor îşi creşte frecvenţa, facultăţile lui se sublimează spre zonele eterice. Acum zeiţa Kundalini, „Focul-Şarpe”, forţă supremă, vivificată de energiile subtile de înaltă frecvenţă declanşate de centrul de forţă, Muladhara, al organelor genezice se revarsă tulburător spre centrii superiori. Simte un şoc. Şi ca-ntotdeauna, înainte de a ajunge la limpezire în noua dimensiune, aude foşnetele stranii, muzicale, ale asimilării Pranei solare de către clorofilă.   3 De când Sefuwa l-a iniţiat, ferindu-l de pericolul dezintegrării circuitelor normale, nevăzuta lume eterică îl copleşeşte. Nu şi-a imaginat niciodată că fiecare corp de materie organizată poate avea un spectru şi că universul este populat de această proiecţie vibrantă şi luminoasă a materiei, că toate aceste forme nedefinitive, vagi, fosforescente, ori cu luminiscenţe abia conturate plutesc într-un univers sonor, de cele mai multe ori muzical. Depăşeşte clipa când aude Prana, vitalitatea cosmică, dezintegrându-se în clorofilă. Spectrele arborilor, rarefiate. Distinct, tam-tam-ul. Nu ropotul palmelor care bat pielea de leopard. Sensul lor abscons, mutilat de veacuri şi uitare, sensul lor primordial, încifrat de vrăjitorii magiei negre ― ritmul care cheamă formele inferioare ale speciei ― pot să fie până acolo câţiva zeci de kilometri ― dar clar-auzul lui extrasenzorial selectează cu rigoare, din marea de sonorităţi a pădurii virgine, aceste ritmuri sincopate, din care se degajă spaimele, cărora li se suprapun formulele rituale… Distinge chemarea adresată lui Gu şi ştie că odată lansată sub bolţile vegetale, chemarea paralizează gândirea, iniţiativa, tiranizează spiritele şi impune tradiţia cu forţa monstruoasă a lucrului considerat sacru. Acolo va fi un sacrificiu uman. Unei femei bătrâne i se va smulge vezica ― „sediul duhurilor rele”. Clarvederea extrasenzorială, această facultate magică, trezită de prezenţa zeiţei Kundalini, întruchiparea „focului-şarpe” al yoghinilor, pătrunde incisiv dincolo de spectrul mohorât al colibei vrăjitorului (spectru mohorât şi zonă de vibraţii cenuşii, acolo, unde probabil vrăjitorul a atârnat capetele liliecilor, pieile de şarpe). Se izbeşte de „coaja” acestuia. Nu se aştepta la un vrăjitor specialist în magia neagră. Credea că este unul din acei jalnici şarlatani obişnuiţi să trândăvească şi, în schimbul şarlataniilor lui, să fie hrănit de săteni. „Coaja” vrăjitorului este alcătuită din emanaţii puternice, de culoare mâzgoasă. Undeva, foarte, aproape, pulsează o entitate portocalie, plină de spaimă. Nu poate fi a bătrânei… Scurtcircuit. Şoc. Prezenţa lui Sefuwa, dominantă. ― Triburile Kikuiu au fost îmbarcate. John Rafless te caută. Old Ferguson a pornit. Fă ceea ce te îndeamnă conştiinţa. Acolo, în faţa ta, este satul lui Uhombo… Pace, Tuha-Mohora!…