Radu Theodoru

…Moştenitori ai drepturilor pentru păstrarea cărora părinţii noştri au luptat atâta în veacurile trecute, fie ca aducerea aminte a acelor timpuri eroice să deştepte în noi simţământul datorinţei ce avem de-a păstra şi de-a mării pentru viitorime această preţioasă moştenire!           N. BĂLCESCU                 I.           Era în seara celei de a treia zi de când lăsaseră baia de la Bratilovo, pierdută în valea Motrului. Până dincolo de obârşia Cloşanilor îi călăuzise vătaful Buzea Gavrilă, sub scutul nopţii şi al codrilor. La despărţire, Buzea Gavrilă îngenunchease la scara măriei sale şi se legase cu jurământ să-l slujească cu dreaptă credinţă, ca pe izbăvitorul şi mântuitorul său. Prin întuneric, ochii moşneanului străluceau în lacrimi.           … Cale lungă, drum bătut la trap ţăcănit, prilej de gânduri, mai ales când măria-sa călăreşte cu fălcile încleştate, când călăuzii sârbi tac ca peştii, nadă de vorbă negăsindu-se nici la Simion, vătaful copiilor, nici la Pătru din Copăceni, ci numai la Ion Popovici, călăuz bănăţean, om cu obrajii rumeni, cu privirea luminoasă şi veselă, ascunzând sub mustăţile tuşinate şi la colţul ochilor o viclenie subţire şi o şiretenie cuviincioasă. Căpitanul Mârzea simte încă pe buze sărutul fierbinte al Dobriţei. În piept parcă-l ard sânii rotunzi, pieliţa arămie, caldă şi îmbietoare. Cât sunt de pricepute câteodată muierile şi cât ştiu ele s-aline sufletul bărbatului!…           Dobriţa, băieşiţa de la Bratilovo, a înţeles parcă din ochi cumpăna şi zbuciumul drumeţului. Poate se afla şi ea într-o cumpăna asemănătoare, în faptul acela de primăvară?!… L-a primit la sânul ei, l-a mângâiat cu degetele încă nebătucite de munci, i-a zâmbit cu capul răsturnat pe spate, cu ochii cercetând cerul. N-a fost în încleştarea lor numai un saţiu al trupului, care se cerea împlinit. A fost o mângâiere de oameni singuri şi însetaţi, care s-au găsit lângă un izvor, după o drumeţie lungă prin arşiţă. Sunt lungi căile vieţii. Întortocheate uneori, alteori drepte. Umbrite sau arse de soare. Bătute de crivăţe sau alintate de zefiri. Înţelept este ca, atunci când poposeşti să nu drămăluieşti măsura odihnei şi nici să numeri ca un zaraf clipele zburdate ale unei dragoste fără zgârcenie dăruită. Clipele acelea se adună în coburi ca nişte flori. Aşa cum spunea Radu, unele se ofilesc mai repede. Altele mai încet. Altele de fel. Rămân undeva, în vreo tainiţă de suflet, ca să iasă la lumină la răstimpuri de tristeţe şi singurătate…           Dobriţa e o floare care n-are să se veştejească. I-a răsărit în cale atunci când era dornic de ea. Mireasma ei îi stăruie în suflet ca dulceaţa unor cântece auzite în copilărie. Caii treapădă pe şleaul care şerpuieşte sub poala codrilor de la poalele munţilor. Amurgul îşi ţese pânzele de aur peste lume.           Sub lumina zorilor au fost în valea Cernii. Se auzeau cocoşii de munte sunând din trâmbiţe şi bătând din aripi. Îşi repezeau chemări din vârf de brad în vârf de brad, din vârf de munte în vârf de munte.           Valea Cernii era învăluită într-un pâcliş de ceaţă străvezie.           Spre Sgliver se buluciseră turme de nori plumburii, târându-şi burţile scămoase prin văi.           — Aspre şi întunecoase locuri, spuse măria sa, mai mult pentru sine, plimbându-şi privirile peste marea de brazi bătrâni cât lumea, peste coastele de piatră sură, peste grohotişurile spălate de ape.           — Locuri pustii, măria-ta, răspunse Ion Popovici. Nişi oierii noşti nu-şi poartă ciopoarăle pră văile astea… Aişi s-a înecat căţaua lu Negru Vodă, când umbla măria sa la vânat. O chema Cerna. Cerna s-a chemat de atunci apa. Da' se vege treaba că umblă duhuri pră vale. Noapcea se aud glasuri, şi glasuri, plânsăce şi suspinuri, de ce sacă la inimă. Ţara lui Negură împărat, măria-ta.           Voievodul a încuviinţat din cap. Şi-a potrivit dulama pe umeri, poftind să plece mai departe.           De pe vârful Cerbului au coborât în Plugova. Au mas într-un săivan, unde oameni păroşi, cu burcile întoarse pe dos, i-au ospeţit cu brânză şi terci cald de mei. Au căutat pe sub sprâncene la măria sa şi l-au preţăluit din ochi. De la Plugova, pe sub poalele codrilor, au mers întins, ocolind satele care mijeau în vale şi pe care Ion Popovici le desluşea cu glas moale şi tărăgănat:           — Colo se vege cetatea de la Meegie1. De acolo şi de la Temişoara ne împresoară păgânul. Ne-a luat şi cenuşa din vatră, pentru iernatic afurisâtul de Sinan Paşa…           Au lăsat Iablaniţa în stânga, strecurându-se pe poteci numai de pământeni cunoscute. A doua zi, au trecut pe lângă Lăpuşnicel, au ferit Pataşul şi Bozoviciul şi sub seară s-a văzut, pe un fir de vale, Oraviţa. Târgul l-au ocolit spre miezul nopţii, spunându-le Ion Popovici că are oaste turcească şi cadiu care judecă pricinile ivite între osmani şi pământeni, iar a treia zi au trecut de Greoni şi de Mercina, intrând în olatul Vârşeţului.           Sârbii se mai înseninaseră. Caii erau osteniţi şi călătorii plini de colb. Cum a rămas Mercina în urmă, Ion Popovici şi-a scos cuşma, şi-a făcut trei cruci rare, apoi zâmbind şi-a strunit calul flocos, trecând din fruntea convoiului, în coada lui, alături de Pătru din Copăceni.           — Mulţamu-ţi, Doamne… De acu încolo, Duşane, treşi în faţă. Tu cunoşti locurile şi tu răspunzi pentru măria sa.           Duşan, un sârb mărunt şi negru, a dat din cap, punând pinteni. A cârmit-o spre miazănoapte, umblând până-n vremea înserării printr-un codru bătrân de şes, în care stejarii crescuseră cât turlele de biserică.           — Măria-ta, Duşan zişe că aişi a porunşit banul Sava să îngăduim până ne iasă în cale, rupse tăcerea vorba domoală a lui Ion Popovici.           Au descălecat, slăbind chingile cailor, trăgându-i de urechi şi frecându-i cu şomoioage de iarbă la ochi. Era o rarişte prin care se strecura, sunând subţire, un pârâiaş. Văzând că sârbii pun pinteni şi se topesc în măruntaiele codrului, Simion vătaful a mormăit nemulţumit. Urmat ca o umbră de Pătru din Copăceni, a dat ocol poienii, scotocind tufele şi umbrele care începuseră să se cearnă prin frunzişul mărunt.           Voievodul se tologise lângă pârâu şi-i privea zâmbind. Caii începuseră să pască, tăind lacom cu dinţii iarba fragedă. Era o pace în care oamenii îşi auzeau gândurile. Căpitanul Mârzea, care aştepta la poruncă lângă măria sa, a înţeles glasul zâmbetului care-i luminase faţa. Codrul şi poporenii sunt cele mai credincioase tainiţe pentru cel ce poartă sămânţa răscoalei. A zâmbit şi el, văzându-l pe Simion întorcându-se plouat din cercetarea sa şi dezlegând cu multă sfială sacul pe care-l purtase legat la oblânc şi despre care nu suflase o vorbă tot drumul.           … Se-ntunecase. Pădurea îşi molcomise freamătul. Se auzeau doar paşii făcuţi de lighioane şi aici, aproape, băsmuiala lină a pârâului. Voievodul îşi limpezise faţa de colb, apoi sorbise îndelung, ca unul mistuit de arşiţă. S-au limpezit cu cuviinţă şi ceilalţi. Au adăpat fugarii. Ca şi când ar fi primit porunci straşnice, Pătru, Ahmet şi Ion Popovici, ducându-şi caii la mână, s-au aşezat strajă pe marginea poienii, ţinând intrările potecilor. Noaptea era luminoasă şi înaltă. În licărişul slab al stelelor i s-au dezlegat lui Mârzea tainele sacului purtat de Simion.           Vătaful a scos din el un coif din oţel subţire de Damasc, fără pene, apoi o platoşă de seraschir, tot din oţel albăstrui.           Au urmat cotarele şi mănuşarele. Mihai s-a lăsat mâinilor dibace, care în câteva clipe au legat curelele platoşei, au potrivit solzii cotarelor şi mănuşarelor, au vârât în sac cuşmuliţa, aninând de umerii largi ai voievodului o mantie scurtă de purpură, încopciată cu o gaică bătută în rubinuri. Era singura podoabă pe care-o purta voievodul. După ce-a mântuit slujba pe lângă măria sa, vătaful s-a închinat, ştergându-se pe urmele celorlalţi. Mârzea a desluşit zgomotul sec al cocoaşelor.           Simion se-ndepărta, în fiecare mână cu câte un pistol.           Voievodul se lăsase la loc în iarbă. Se rezemase într-un cot, ţinând coiful în arcuitura lui.           — Căpitane!           — Poruncă, măria-ta!           — Vino lângă mine! Lasă mâna din straja paloşului. A râs uşurel. Simion vede în fiecare om un duşman, şi-n fiecare umbră o ameninţare. Haide! Nu aştepta să-ţi spun de două ori… Până să vină solii, avem răgaz să schimbăm o vorbă.           Eşti tăcut, căpitane Mârzea. De aceea îmi place să mi te ştiu pe urme. Tăcerea-i de aur, spun bătrânii şi înţelepţii. Ar putea s-o ştie şi căpitanul Racea.           Mârzea, care i se culcase aproape de picioare, i-a văzut ochii strălucind. Nu cu strălucirea rea a oţelului. O strălucire ca o nădejde şi ca o căutare.           — Când simţi că te năpădesc gândurile, cui te mărturiseşti, căpitane Mârzea?           Oşteanul a tresărit. Niciodată nu fusese aşa de aproape de măria sa. Şi niciodată nu şi-l simţise aşa de apropiat.           — Fraţilor mei de cruce, doamne!… Lui Şeitan!… Şoimului!… Lui Ahmet!…

ÎN CARE ASISTĂM LA TEMEIUL DIN CARE S-A NĂSCUT ACEASTĂ CARTE   1 Pe altimetru 10 000. Zori de octombrie luminoşi. Jos, caligrafia strălucitoare a apelor din nordul Transilvaniei. Misiunea: acoperirea zonei Cluj — Oradea — Satu Mare - Cluj, cu două patrule. Răsare soarele. La zece mii, cerul se umple de sîngeriu gros, păstos. — Atenţie! Stînga jos! E glasul istoricului. Stătuse cîţiva ani prin arhivele muzeelor europene. Sub noi, mult sub noi, patru siluete oţelii, cu cap compas Cluj. Şi-n căştile de radio un ordin: — Achtung! Achtung! Die vorbereitung fur das Angriff! Mă răstorn pe aripă. Reticulul luminos al colimatorului taie cerul. Orizontul. Peisajul terestru. Pic. Patrula a doua din escadrila a doua a Corpului Aerian Român a intrat în fir indian. — Pe aici, pe undeva, s-a retras Menumorut spre cetatea Biharea, spune profesorul. Are ordin special să tacă. Nu tace niciodată. Pentru el, fiecare careu al hărţii 1/500 000, careu minuscul, colorat cu verdele pastel al cîmpiilor sau cu maroul munţilor, trăieşte dincolo de vreme, o viaţă în care evenimentele concentrate în afară de lentoarea veacurilor au o densitate dramatică. Mă pregătesc de atac. Manşa vibrează uşor. Vîrfurile planurilor vibrează. Pe şoseaua Cluj—Oradea trec trupele noastre. Patrula nemţeasca nu le-a văzut. Capul executa o ranversare. Soarele îi poleieşte fuzelajul. Menumorut, stăpîn pe turme şi plaiuri. Strămoşii păstoreau sub noi, cînd Arpad... — Dreapta sus! Întorc capul. De undeva din cer, ne pica în spate două avioane. — Rămîi, îi ordon orientalistului, comandantul celulei a doua. Îl văd virînd strîns în urcare. Atac cu istoricul cad cu 950 pe vitezometru din văzduhul în care-şi vor fi descifrat gîndurile toţi cei de la Menumorut la noi. 2 Prin 1951, într-o sală de lectură a muzeului Brukenthal din Sibiu. Pilotul de vînătoare, în civil, descurca dintr-o istorie bizantină faptele puţin verosimile ale unui Radu Voinea, pirat bîrlădean, vîndut sclav de un trib cuman la Bulgar pe Volga, ajuns la Horezm, cultivat aici în astronomie, poezie şi matematică, că mai tîrziu, prin Bizanţ să se-ntoarcă în Dobrogea cnezatelor de-nceput, după o viaţă care-l aşeză pe aceeaşi treaptă de aventură şi cutezanţa cu navigatorii normanzi, cunoscuţi istoriei sub numele de vikingi. Tot aici studia legăturile lui Iancu de Hunedoara cu Ţara Românească, istoricul. Şi desigur, ca-n toate întîmplările din viaţă şi din cărţi, orientalistul venise cu o conferinţă despre Hoardă de Aur. Purta în servietă şi în buzunare fise scrise mărunt, în care adunase un material imens despre Timur cel Şchiop şi viaţa mongolilor. Intrase în muzeu să cerceteze colecţia de stampe. Bineînţeles că şi-au adus aminte de război, de luptele pentru eliberarea Transilvaniei, Ungariei şi Cehoslovaciei, că şi-au comentat vieţile şi aspiraţiile şi că, încercînd să contureze sensuri mai largi prezentului, credeau că o pot face eficace şi cu perspectiva judecîndu-l din aria cuprinzătoare a istoriei.   3 Acum cîţiva ani, fostul pilot de vînătoare, care între timp cotrobăise prin cîteva sute de volume prăfuite să-şi găsească nişte gînduri rătăcite prin alte veacuri, a primit într-o singură zi două scrisori aproape identice în conţinut. Dragă prietene, ... Cred că pentru tine, singura istorie interesantă este istoria trăită. În peregrinările mele, am dat peste lucruri care fac bogăţia oricărui colecţionar de documente vii. Îţi cedez cîteva, cu dorinţa expresă de a le integra într-un context mai larg, lucru care mie îmi este imposibil. Şi pînă la urmă, neinteresant. Îţi atrag atenţia asupra volumului cu însemnările scutierului bearnez, cavalerul Jean d'Ossau, găsit de mine în lăzile unui venerabil notar gascon din Orthez. Bearnezul a fost martorul ocular al unor bătălii date de Iancu de Hunedoara şi Vlad Dracu. Se pare că afurisind de gascon l-a plăcut atît de mult pe “Vlad le Diable” încît l-a părăsit fără remuşcare pe acel teribil “Chevalier blanc de la Valachie” Iancu de Hunedoara şi s-a înrolat sub steagul lui Vlad şi mai tîrziu sub al lui Vlad Ţepeş. Dacă poţi să aşezi povestirea gasconului alături de fapte care să ne înfierbînte inima cu amintirea gloriei străbune, născută dintr-o dorinţă de libertate care ne-a umplut de demnitate şi ne-a ridicat printre cei mai destoinici oşteni ai acelor timpuri, te salut ca pe un om de ispravă. Se cheamă, atunci, că ai înţeles pînă la capăt sensul misiunilor noastre de luptă. Se mai cheamă că încăpăţînarea ta cazona va întîlni un inamic, cu care va avea mult de furcă. Schimbă amice avionul de vînătoare, pe o pană onorabilă. Tunul de 20 m/m înlocuieşte-l cu stiloul. În locul rafalelor scurte şi bine ochite ale mitralierelor de 13,2 m/m (vezi că n-am uitat nimic din ce pretindeai bieţilor rezervişti) foloseşte efectul exploziv al cuvintelor bine simţite, care să cadă în sufletele celor tineri, făcîndu-i părtaşi la aceste fapte, moştenitori ai acestei glorii şi chezaşi pentru mîine a ceea ce noi, cu jertfă de sînge am împlinit pe frontul antihitlerist. Restul scrisorii nu mai are decît o importanţă strict personală. Şi a doua: Prea fericitule rezervist. Primeşte salutările mele parfumate cu ambră. Alah să-ţi înmulţească anii şi-nţelepciunea. Întrucît slava ta de arme, o, războinicule, s-a stins odată cu intrarea în serviciu a reactoarelor supersonice, de la care fost-ai alungat de crîncenii paznici savanţi ai barocamerelor, cărora li s-au adăugat fără ruşine necuviincioasele-ţi boale precum podagra, reumatismele vechi şi scîrţiitoare, şi altele asemenea, pogoară-ţi ochii pe aceste foi de Eghipet, scrise de unul dintre vitejii trăitori în corturi de pîslă, mingan-u noion Mangu, unul din urmaşii direcţi ai lui Subutai. Învredniceşte-te să le cureţi de colbul veacurilor şi să le dai strălucirea acelor zile în care strămoşii noştri ridicaţi în scări despicau istoria întru gloria ostăşeasca a acestor meleaguri. Mingan-u noion Mangu a gustat cu durere din tăişul sabiei moşilor noştri şi ca un înţelept ce se afla şi-a mărturisit sieşi şi altora, printre care se număra Ghirei-han de la Crîm şi cuviinciosul Al-Zahir Rukn-Baibars — sfetnic la Bagdad şi om de litere — şi-a mărturisit, ziceam, gîndurile lui despre acei luptători crînceni de la Kara-Iflak şi Bogdan Ilî, spunînd că vitejia lor semeaţa se trage din nişte rădăcini pe care le-ar avea în glie şi-n vreme; ca mulţi, nenumăraţi fii ai lui Alah au îngrăşat acea glie şi că unor asemenea viteji, mai curînd ar fi înţelept din partea mai marilor Hoardei să li se cinstească hotarele şi să li se lase primăverile cu muncile cîmpului şi verile cu strînsul holdelor, pentru că oricît i-ar încerca măritul han cu ceambururile lui, ei se ridică precum ierburile stepelor după furtună, n-au nici început nici sfîrşit şi una sînt cu hotarele lor, cu glia mănoasă, cu negurişul codrilor şi ţintirimurile în care le albesc oasele.

ANUL 1595                                         CAPITOLUL ÎNTÂI 1    - În goana goanelor!... Tăiaţi-i... Stropşiţi-i!... În goană!... În goană!           Barda plină de sânge închegat i se pare grea. I-a amorţit mâna. Îşi simte sudoarea curgându-i sub platoşa de oţel. Sub gugiumanul care i-a fiert creierii toată ziua asta cumplită a Călugărenilor. Hasan paşa se mistuie în codru, urmat de Mihnea Turcitu şi toată călărimea de Asia, adusă să-i cadă în coastă. Stăpâneşte greu hampa stea­gului mare al profetului, care n-a mai ieşit din sacra moscheie Suleymanyie din vremea lui Soliman Magnificul. L-a adus Sinan ca să i-l smulgă ei, aici, la Călugăreni, despicându-l pe stegar cu barda. Sudoarea uscată în barbă îl ustură. Vântul de seară cade uşor peste codrii Vlăsiei. Aduce miros de frunze şi-o boare caldă şi dulce, ză­cută sub copacii bătrâni. Aude fornăitul obosit al cailor gărzii. Scârţâitul şeilor uscate de arşita zilei. Clinchetul armelor. Răsuflarea grea a călăreţilor. Poate-a fost o nebunie împotrivirea lor la Călugă­reni, aşa cum a căutat să i-o explice cu amănunţime, la chartă, că­pitanul Albert Király, invocând toate numele strategilor italieni ajunse celebre la curţile Evropei. Există o singură deosebire între el, strategi şi curţile Evropei. Strategii şi curţile socotesc câte ghiu­lele de atâtea libre trebuie trase, ca un bastion de atâţia coţi grosime să fie dărâmat. El a-nvăţat să-i bată pe turci, văzîndu-i cu ochii dis­perării ostenilor lui...          Vânătorii călări trec la galop întins, cu săbiile ridicate. Cei din urmă călăreţi turcomani dau dosul în codru, bătându-şi caii cu latul iataganelor. Se ridică în şa. nu-şi mai recu­noaşte glasul când strigă:    - Tăiaţi!... Fără milă, vitejilor!           Îşi rupe gulerul de mătase cu dinţii. Sultan îi tremură sub pulpe. Nechează uşor. Îşi freacă nările de botforul stâng. S-ar vrea tras de urechi, afurisitul.    - Mai rabdă şi tu, îi spune. Îl îndeamnă uşor cu latul pintenilor, îi pune pulpă şi Sultan, care astăzi i-a mântuit viaţa de zeci de ori, fără să-i ceară nimic în schimb decât acea mângâiere bărbătească, înţelege. Se-ntoarce, trage-n frâu şi porneşte în buiestru lin spre lo­cul unde îl aşteaptă garda...           Hotnogul Caloian are carâmbii ferfeniţă. Platoşa turtită de lovi­turi. Penele de la coif retezate. Nici ceilalţi nu sunt mai puţin flenduriţi. Poate şi-a luat o povară prea grea pentru el şi Ţara Românească. Trece în buiestru prin faţa gărzii, stegarul îl urmează la ga­lop mic, călăreţii intră în formaţie şi Sultan ocoleşte cel dintâi mor­man de hoituri care-au şi început să pută. Niciodată ca acum nu i s-a părut mai nemernică clipa. Niciodată nu l-a-nspăimântat veşnicia ca acum. A urcat colnicul după ce în zori a şarjat tabăra spahiilor din Călugăreni. Avea proaspăt gustul ameţitor al luptei corp la corp. Nebunia asta pe care nu şi-o poate stăpâni, atunci când le cere oşte­nilor să moară sub steaguri. I se pare strigător la cer ca, stând la adăpostul buzduganului de voievod, să-ndemni pe alţii la luptă, şi tu însuţi, cel căruia îţi este hărăzită mucenicia domniei, să te cruţi de jertfă, dacă crezi fierbinte în veşnicia ei. De aici a văzut intrând în rânduri, în sunetul trâmbiţelor şi răpăitul tobelor, căpităniile de roşii de ţară şi darabani domneşti, călăraşii, oştile boiereşti leite în zale. Fâlfâiau steagurile, suliţele scânteiau în soare, compania de archebuzieri nemţi mărsăluia falnic cu archebuza la umăr, aliniată fără cusur, a văzut atlazul roşu al cuşmelor căzăceşti şi palele lucind albastru când polcovnicul Ocesalsky a strigat: - sabia la umăr, pe urmă furcoaiele acelea cumplite ale glotimilor şi coasele şi ţepuşele de carpen pârlit la vârf şi măciucaşii Buzeştilor, mehedinţeni tu­ciurii, cu mustăţile pe oală, şi tighecenii căpitanului Mârzea şi fe­rentarii lui Racea şi popa Stoica binecuvântând glotimile cu crucea lui ghintuită, totul în ramătul miilor de paşi, boarea zilei de vară şi oştile lui Sinan paşa, scânteietoare, sălbatice, spahioglanii, spahiii, nubienii, cămilele, bivolii de la tunuri, de aici a auzit căzând una după alta clipele acestei zile despre care cronicarul Balthazar Wal­ter spunea c-a intrat în istoria tuturor timpurilor, clipele cumplite în care oştile s-au încleştat în luptă, clipele în care el a sărutat în gând pământul acestor locuri înţelepte, care-l strâng pe Sinan între apele nămoloase ale Neajlovului şi codrii Vlăsiei, clipele în care desculţii lui au frământat pulberea muind-o cu sânge şi-n care el a auzit dincolo de vaetul muribunzilor, alte vaete şi alte glasuri, ne­cunoscute, cutremurătoare, apoi curgerea timpului s-a oprit, pentru că n-a mai putut asculta glasurile acelea ale veacurilor şi s-a prăvălit el însuşi în luptă, poate să se împlinească, poate să se mântuiască, poate să răspundă întrebărilor chinuitoare care s-ar naşte mâine, ori peste vreme.           Pe colnic zac trei vânători domneşti, sub caii lor ucişi de trăgătorii de girid. Au suliţe înfipte în piepturi şi cheaguri de sânge în barbă. De pe obrazul unuia se ridică un corb. Vânătorului îi lipsesc globii ochilor. În vale mişună căruţele şătrăriei. Şătrăreii bat cu cozile suliţelor în hoituri. Strigă, şi el se cutremură auzindu-i:     - Eşti careva viu, frate-miu?           Strigătul şătrăreilor ajunge aici venit parcă dintr-o altă lume. Cai cu maţele scoase galopează spre Neajlov. L-a văzut pe Sinan când s-a răsturnat de pe pod, l-a văzut pe căpitanul Mârzea sărindu-i aproape în cârcă, a râs atunci, acum îi vine să urle. Să urle pentru că s-au bătut zi de vară până-n seară, i-au snopit pe turci, i-au sfîşiat cu dinţii şi le-au smuls inimile din piepturi, au crezut în ei şi-n dreptatea lor   - ah, corbii ăstia blestemaţi pe trupurile hă­cuite ale pământenilor    - şi-acum?           Tot ţărmul de dincolo al Neajlovului, tot drumul spre Uzunu şi Stoeneşti, cât poate cuprinde cu ochii şi cu mintea, până la Giur­giu şi dincolo, în Bulgaria, totul năpădit de akingii şi ieniceri şi spahiii steagului galben, şi spahiii steagului roşu, trec caraule la galop, cămilarii mână cămilele la Neajlov, bivolarii îndeamnă bi­volii la apă, îl văd aici pe colnic, îl suduie urât şi-l fac fecior de iapă şi şacal chior. Vede prin umbrele purpurii ale luncii strecurându-se cetele de akingii, jefuitori de hoituri.           Amurgeşte.           Soarele scapătă dincolo de codrii Vlăsiei.           Cad văluri dese, grele, sângerii. Şi-o pulbere sângerie se cerne peste câmpul de luptă în care-a auzit el clipele numărând veşni­ciile. Au rămas martori caii străpunşi de suliţe. Coifurile şi săbiile şi scuturile de-a valma cu morţii. Scârţâitul căruţelor şătrăriei. Şă­trăreii strâng răniţii. Alţii strâng armele. N-are arme de lăpădat. Dac-ar găsi oameni, pentru armele celor morţi. Se smulge din el.     - Sfeteo!     - Poruncă, măria-ta!     - Sună adunarea sub steaguri!... Să te audă Sinan, porcul Bătrân!           Stă în şa şi se uită la obrazul pungit al mai marelui peste crai­nici. A slujit şi voievodului Petre Cercel şi altor trei voievozi acest Sfetea. Cornul de zimbru ferecat cu argint cheamă sub steaguri c-o limpezime cristalină. Poate singurul lucru rămas limpede în ziua asta a Călugărenilor. De dincolo de Neajlov răspunde o trâmbiţă de ienicer. Un răget jalnic de cămilă. Îşi spune că el este singurul om din ţara Românească căruia soarta nu-i îngăduie să se gândească la el însuşi. Coboară colnicul la trap bătut, nelepădând steagul pro­fetului. Poate că aşa vrea el să se-nfăţişeze oştilor hăcuite, birui­toare fără biruinţă. Cu steagul profetului în dreapta. Cu barda plină de sânge şi păr negru, o fi din barba lui Caraiman paşa, ori din aceea a lui Satârgi - râde -, cu barda în stânga, ca o profe­ţie. Cu cât coboară în umbrele de sub colnic şi-l învăluie boarea rece care trage pe vale, îşi revine. Lupta de la Călugăreni s-a în­cheiat... Ce va fi mâine? Se aud poruncile hotnogilor de călărime. Tropote. Scârţâitul carelor. Şi glasurile muierilor:     - Lăsaţi-neee, lăsaţi-ne!     - Să ne găsim soţiorii...     - Haide fa şi nu mai boci.     - Doamne, Dumnezeule, că numai pe el l-am avut şi cu ce ţi-am greşit, Doamne, să mă laşi singură, Dumnezeule, ardei-ar inima ăluia de nu te lăsă să-ţi trudeşti amarul...           Trece la galop mic un pâlc de roşii de tară.     - L-au hăcuit pe căpitanul Gheţea, spune cineva cu glas spart.     - Daţi drumul muierilor... Să-şi găsească soţii... Să-i îngroape după datină... Trimeteţi străji să le păzească. Au ieşit akingiii să prade morţii.           Se-ndeasă umbrele serii. Cineva, nu-l cunoaşte, spune sleit:     - După poruncă, măria-ta.           «Limpede, limpede». De doi ani, de când s-a urcat în scaun, îşi spune mereu: «Limpede, limpede». Şi nimic nu e mai puţin limpede decât domnia pe care şi-a luat-o ca pe un destin, aşa cum i-a spus-o în noaptea aceea Valed Celebi Efendi, înţeleptul de la Uskütari.

Cartea întîi Tîrgul de robi       Turnul lui Balduin de Flandra   1   Lumina albăstruie cade în trîmbe strălucitoare peste forfota mulţimii care‑l înghesuie pe căpita­nul domnesc al tighecenilor, Mîrzea, spre uşile bisericii mi­tropolitane de Tîrnovo. Este duminică 6 aprilie 1596, zi a sfîntului Eutihie, patriarhul Constantinopolului. Zi de denie şi de tîrg. Strigătele salepgiilor şi vînzătorilor de bragă turci ducînd pe umeri vasele de alamă burduhoase, pe capacele cărora sînt prinse mahmudele de argint care clinchetesc vesel sînt acoperite de strigătele mărgelarilor şi marchi­tanilor vlahi din Vlahia Mare, cu care se amestecă laudele neruşinate ale neguţătorilor greci din Pera şi Galata; laude aduse mătăsăriilor de Brusa şi chihlimbarurilor de Erzerum, spînzurate de prăjini înalte, la vedere. Martologi bulgari în ilice coboară stradelele înguste şi întortocheate, pavate cu piatră de rîu, ţinîndu‑se de coada măgarilor încărcaţi cu bărbînţe de brînză şi caş; ori cu pături colorate, ţesute din păr de capră. Sînt acolo olăriţe bulgăroaice, pieptoase şi sprînce­nate, vînzîndu‑şi ulcioarele smălţuite, sînt cărvănari morovlahi[1], cu tejghelele acoperite de cojoace şi dolame, sînt neguţători de cocoşi turceşti şi porumbei călători, sînt tătari de Dobrogea, ţinînd de frîie cîte opt basmeţi scunzi, flocoşi, cu nările tăiate, cai iuţi şi vînoşi în jurul cărora se foiesc cîţi­va timarioti turci, înarmaţi cu săbii încovoiate, încălţaţi cu cizmuliţe de safian, purtînd şalvari verzi, culoarea profetului, şi a binecredincioşilor închinători ai lui Allah. Sînt şi singurii înarmaţi, în afară de tătari şi morovlahi. Călare pe Şeitan, cu şoimul pe umăr, căpitanul se lasă în voia mulţimii. Este îmbrăcat ca un baatur nohai. Cizme roşii din piele de ţap, cu pinten de argint. Şalvari dintr‑o mătase grea, albăstruie, de Veneţia, ca şi cămaşa, peste care poartă pieptar din piele de bivol, ţintat, căptuşit cu o za sub­ţire, coleret de oţel, calpac din blană de rîs şi pe umeri o pelerină de mătase sîngerie, de Samarkand. Arc, cucură de săgeţi, prinsă la oblînc, sabie, cele două hangere înfipte în brîul din piele; coburii grei închişi cu lacăte şi la spatele şeii o burcă de karakul strînsă sul, burcă ce stîrneşte şoaptele de admiraţie ale pricepătorilor. Primăvara timpurie a izbucnit parcă astăzi, în cinstea acestui Eutihie, pe care‑l sărbătoresc clopotele mitropoliei în dangătele lor solemne. Căpitanul ciuleşte urechile. Îşi ţine ochii întredeschişi leneş, stă în şa după obiceiul tătarilor, cu trăgătorile scurtate astfel încît genunchii îi ajung aproape de greabănul calului şi nu pare să bage de seamă nimic din ceea ce îl înconjoară. Îl ştie prin preajmă pe robul său Ahmet, tătar din tribul Şürakül, după cum ştie că a ajuns de la Tîrgovişte la Tîrnovo; aici în medeanul tîrgului şi‑n duminica de 6 aprilie va afla cel din­tîi semn din partea lui vodă Mihai. Se pare că dangătele clopotelor îşi schimbă şi ritmul şi sunetul. La început a bătut clopotul mic din turnul clopotniţă. Acum bat trei clopote. Cel din clopotniţă rar, alte două din curtea mitropoliei – des, suprapunîndu‑se ciudat pe clipa dintre două dangăte ale celui mare. Acum bat patru clopote, două cîte două. Dangătele acestea cu tîlc se izbesc de pereţii de piatră ai prăpăstiilor şi viroagelor, deasupra cărora se caţără casele înalte ale tîrgu­lui, altădată cetate de scaun a Asăneştilor şi ţarilor bulgari, astăzi căzută sub iatagan, cum toată Bulgaria este sub iatagan şi sub stăpînire turcească, ca paşalîk. De cum a trecut Dunărea mai jos de Giurgiu, noaptea, prin bălţile de la Greaca şi l‑a dus o şeică, vîslită de priveghetorii de la Prundu, a intrat în altă lume. Stăpînirea necruţătoare a înaltei Porţi se vădea de la garnizoanele cetăţilor, pînă la cadiii aşezaţi prin medeane să judece pricinile dintre osmanii stăpîni şi bulgarii cotropiţi. Flamurile verzi ale profetului pe donjoanele Rusciukului. Pe cetăţuile de pămînt de la Hlebarovo, Popovo şi Suşice. Patrule de spahii pe şleahul de la Tîrgovişte. Caravane de cămile ale geamgiilor turci. La caravansaraiuri loc numai pentru închinătorii lui Allah. Glasul muezinilor, mai puternic decît cel al clopotelor orto­doxe. Şi altceva, dincolo de această privelişte a puterii osmane: mişuna fară răgaz a oierilor bulgari spre Tîrnovo. Ori a martologilor călări pe măgari şi catîri. Un fel de scur­gere a bulgarilor şi românilor, dinspre părţile dunărene, spre vechea cetate de scaun a lui Ioniţă Asan şi Şişman. Văzîndu‑l, oamenii aceia îl ocoleau. Îi auzea scuipîndu‑i urmele. Trăsăturile mîrzacei, mama lui din tribul nohailor, iubită de oşteanul din Ţara de Jos care i‑a fost tată, trăsături pe care le poartă cu o mîndrie sălbatecă, îl ajută şi în această călătorie diplomaticească, poruncită de domn. Scoate un fel de nechezat mînios, pentru că, dacă vodă i‑a poruncit să ia calea Istanbulului, vel logofătul său şi al Ţării, Theodosie Rudeanu a fost acela care, în şapte nopţi, i‑a descurcat iţele politiceşti care trebuiesc retezate în cetatea împărătească de pe ţăr­murile Bosforului. Mîrzea se descurcase binişor cu sabia în bătălia de la Călugăreni, cîntată de poeţi ca Stavrinos, sau cronicari historicieni ca Balthazar Walter silezianul, care‑au fost de faţă. Se descurcase şi mai bine în bătăliile de astă iarnă, de la Putineiul şi Şerpăteşti, cu marele han şi Hoarda de Aur. Mai bine decît oricînd se descurcase în lupta tainică, tot de astă iarnă, împotriva plasei ţesute de răposatul mare logofăt Chisar, menită să aducă Hoarda în spatele oştirii domneşti, în noaptea cînd oştile sultanului ar fi izbit‑o în pădurile de la Giurgiu. Capul nobil şi îndărătnic al Chisarului a căzut sub securea gîdelui în ajunul Crăciunului, cu el căzînd mîna înarmată pe care‑o avea Mihnea Turcitul în coasta şi‑n inima voievodului Mihai. Aşa a crezut el. Aşa au crezut fraţii lui de arme, căpitanii Gheţea şi Racea. N‑a fost aşa. Trădarea este un balaur cu nouăzeci şi nouă de capete. Tai trei, îi cresc alte nouă în loc. Blestematul de vel logofăt ştie că a studiat la Cracovia cei patru ani la umanioare, fiind bacalaureat, înainte de a intra în slujba marelui hatman Ian Zamoyski, unde şi‑a cîştigat gradul de locotenent de dragoni luptînd în Ucraina, împotri­va nohailor, şi în Galiţia, împotriva regimentelor lui Maximilian de Habsburg. Ce nu ştie vel logofătul Theodosie, care ţine un catastif tainic cu vieţile căpitanilor, diplomaţilor, înalţilor slujbaşi şi curteni de la Cetatea de Scaun a Tîrgoviştei, este că a fost nököt la Bachcisarai, în garda marelui han şi că cinci luni, în anul 1589, a fost în polcul atamanului Lobodă, apoi la Sici, de unde a plecat cu şeicile căzăceşti pe Nipru, făcînd piraterie în apele Caffei şi ajungînd, pînă la Sinop Burun, pe un galion prădat genovezilor. Se lasă pătruns de căldura soarelui primăvăratec, de miresmele aţîţătoare care‑l năvălesc din toate părţile: de piatră încinsă şi rădăcină de izmă, de piei de oaie bine argăsite, de cai năduşiţi şi de marchitănii proaspăt scoase din cufere; de femei tinere şi bărbaţi în dolame. Priveşte cerul senin, luminos, vibrînd plin de prospeţime şi îşi spune că, dacă are harul războinicului, nu şi l‑a descoperit încă pe cel al intrigantului; ori al diplomatului, dar că, oricum, este dator să încerce şi că, mai la urma urmei, de ce să nu aşeze alături de laurii culeşi cu sabia, pe cei agonisiţi cu agerimea minţii?... Să fie dangătele acestea încifrate cel dintîi semn?   [1] Morovlahi, români de pe Coasta Dalmată (n. red.)

NOAPTEA SOLSTIŢIULUI 1 Adenul se cufundă încet în apele sângerii ale golfului. Deasupra peninsulei arabice pluteşte o perdea vioriu-gălbuie de praf, vârstată de linii violacee. „Pescăruşul albastru” ia cap compas 112°, ceea ce înseamnă un drum pieziş peste golful Aden, atingerea peninsulei somaliene la verticala portului Durduri din extremul est al Somaliei, survolul întregii peninsule şi escală la Hafun pe toasta Bar-el-Kasain, spălată de valurile Oceanului Indian. De aici, în noaptea asta încă, Pilotul doreşte să atingă ecuatorul în largul oceanului, pentru ca expediţia să înregistreze toate datele hidrologice, meteorologice şi astronomice ale solstiţiului de iarnă, urmând ca în zori să amerizeze la Port-Victoria, capitala Seişelor, aşezată în insula Mahè. O zi de odihnă. Revizia materialului şi a echipamentului ştiinţific, apoi munca de cercetare a insulelor coraligene, întâia etapă a expediţiei. Trage uşor de manşă. Ia înălţime. Îşi spune că oamenii sunt prea grăbiţi să desăvârşească cucerirea lunii (ieri s-a anunţat prin toate posturile de radio ale planetei înălţarea celui de al treilea Institut de cercetare selenar ― au şi văzut transmisia integrală de televiziune făcută prin releele de sateliţi) şi că, datorită extensiei acesteia în spaţiu, neglijează din ce în ce mai mult propriul lor univers interior, ca şi această bătrână şi dragă planetă Terra ― cu toate ale ei bune şi rele. Anul trecut pilotase cosmonava „YR-261 Marte 3” în cursa bilunară pe Marte (cosmodroamele „M 5” şi „M 6”), fără să rămână cu amintiri zguduitoare pentru fiinţa lui intimă. Îşi spusese că cei câţiva zeci de mii de ani de habitudini pe Terra nu puteau schimba „homo terrae” într-un „homo cosmicus” decât după câteva generaţii… Poate de aceea acceptase atât de uşor invitaţia de a pilota „Pescăruşul albastru” în această a XII-a ediţie a „Anului geofizic internaţional”. Voia să cunoască nu numai planeta mamă, dar şi ceea ce numea el „terra incognita” în universul uman… La cei 42 de ani ai lui, începuse să-şi restrângă aria curiozităţilor. Avea obiceiul să spună că preferă curiozităţile de ordin psihologic şi uman ― celor de ordin spaţial. Înserarea inundă carlinga cu roşu nuanţat la infinit. E adevărat, culorile în Cosmos, mereu pale, ftizice, subtile şi diafane, eterate, nu şi-au găsit încă nici poeţii, nici pictorii. Cuvintele şi culorile pe Terra au fost create pentru alte nuanţe. Ochiul uman s-a obişnuit cu alte intensităţi. Poate numai peliculele ultrasensibile de film să poată înregistra varietatea copleşitoare a nuanţelor în spaţiile cosmice… Priveşte cu mare satisfacţie pâclele liliachii ale Mării Arabice. Zborul se desfăşoară într-o atmosferă cvasi-ireală. Atât de copleşitoare prin colorit şi prin dimensiunile pe care le creează vizibilitatea de la înălţime… încât simte echipajul încremenit într-un extaz aproape religios. Soarele se rostogoleşte agonic pe orizontul incendiat al Continentului Negru. ― Peste câteva ore începe iarna boreală. Întrerupe tăcerea Pilotul. Jos se ţes cele dintâi umbre ale întunericului. Doar la zenit, în straturile superioare ale atmosferei, lumina zodiacală îşi mai fâlfâie ostenită draperiile grele de brocart ruginiu. 2 Întuneric. Dedesubt, abia conturat sub fulguirea constelaţiilor, relieful muntos al continentului african. În prelungirea planului stâng, sclipirea farului de la Capul Guardafui, punctul extrem oriental al Africii. Naturalistul îşi aprinde lampa de bord, răsucindu-i abajurul până când dunga de lumină nu-i acoperă decât coala albă a caietului. Aerul puţin dens pune motoarelor o surdină discretă. S-ar părea că forţele Cosmosului interferând straturile superioare ale stratosferei desemnează pe securitul carlingii mii de semne de-ntrebare. Pilotul vede profilul pur al Doctoriţei, desenându-se fluid pe locul copilotului. Alături, pe strapontina mecanicului, Inginerul pare copleşit de imensitatea în care hidroul lunecă sub constelaţii… Naturalistul deschide discret portiera postului de pilotaj. Cu precauţii infinite aşază pe masa de aluminiu a laboratorului un aparat de dimensiunea unui radio de buzunar cu tranzistori. Brusc, i se broboneşte fruntea. Degetele mâinilor, tremurătoare, scot husa uşoară din bumbac. Un ecran de mărimea unei palme. Butoanele negre şi roşii ale convertizoarelor. Naturalistul montează cele trei antene miniaturale, alcătuite pe sistem goniometric, dintr-o plasă subţire, aproape invizibilă, de fire din aluminiu şi cupru. Are un moment de ezitare… Apoi, cu mişcările precise ale degetelor lungi, trage sertarul mesei de aluminiu. Scoate un dosar cu scoarţe albastre din plastic, pe eticheta căruia scrie cu tuş „Psy. P.D.I.N.” în interiorul dosarului sunt prinse cu clame câteva zeci de fişe albe, imaculate. 3 Revelaţia a avut loc în noaptea de 17 octombrie, în cabinetul binecunoscut al Savantului. Afară ploaia de toamnă bătând storurile, în averse. Cărţile care tapisau pereţii, în semiobscur. Pe măsuţa unde stătea de obicei clopotul de sticlă sub care dormita naja, cobra egipteană ― acest aparat, aşezat pe o bucată de stofă verde. ― Stai jos, i-a spus Savantul, cu glasul lui ostenit, atât de binecunoscut. S-a aşezat în fotoliul adânc, de piele. Apoi, poate o veşnicie, liniştea aceea mormântală, accentuată de aversele de ploaie şi ochii oţelii ai Savantului, copleşindu-l cu privirea lor intensă, insuportabilă. Niciodată Savantul nu-şi permisese un asemenea interogatoriu mut şi lucrul ăsta îl sâcâise atunci, îşi aduce aminte cu precizie că-l sâcâise până la mânie. ― Ai aici (i-a arătat aparatul, şi el a tresărit speriat. Într-atât se închegase tăcerea în cabinet), ai aici poate cea mai cumplită descoperire a omului de până astăzi, dragul meu. Nu mă-ntrerupe. Sunt în toate facultăţile, nu te-ngrijora. N-are rost să-ţi povestesc nu tribulaţiile mele tehnice, ale mele şi-ale celor aproape o sută de colaboratori, care nu cunosc altceva decât sectorul lor limitat de acţiune, dar nici măcar dilema sfâşietoare în care m-am zbătut în tot acest deceniu în care am conceput şi executat acest aparat. Pauză. Ploaia. Vântul zgâlţâind jaluzelele. Foşnetul pinilor din grădină. Savantul şi-a lăsat fruntea-n palmă. Era un bătrân venerabil, care colindase toată planeta, ducând în acelaşi vestmânt un biolog reputat, un psiholog şi-un admirabil matematician. ― Poate am să-mi regret invenţia, aşa cum a făcut-o Nobel. Spre deosebire de tot ce ştiinţa a creat pentru distrugerea omului şi a comunităţilor umane, eu am creat ceva care ajută la cunoaşterea adevărată a acestuia… Ceva, auzi tu, ceva care descifrează conştiinţa, care ajunge să materializeze stările inefabile ale sufletului, şi mai mult, mai mult, dragul meu, cel mai drag mie dintre emuli, mai mult ― ajunge să sensibilizeze stările subconştientului până-n zonele lui cele mai absconse… Cine ştie dacă nu până dincolo de inconştient, în rezerva aceea larvară a omenescului integral, în magma aceea primordială care formează dintotdeauna secretul speciei noastre. Savantul vorbise atunci uluindu-l, ameţindu-l, dezvăluindu-i dintr-o dată un univers copleşitor, apoi brusc, răsucise cele câteva butoane negre şi roşii, spunându-i: ― Atenţie. Am conectat „sensibilograful” la emisia ta de unde electromagnetice. Stai adâncit în tine şi gândeşte-te la ce vrei. Sau… nu te gândi la nimic. A rămas stupefiat în fotoliul acela adânc, urmărind halucinat cele trei antene goniometrice în rotirea lor lentă pe toate cele 360 de grade, apoi oprirea lor simultană pe trei unghiuri ascuţite a căror bisectoare era direcţia formată din fruntea lui şi centrul antenelor. Pe ecranul „sensibilografului” a apărut o imagine difuză, un fel de floră astrală vibrând muzical pe o melodie stranie, incertă, cu discordanţe şi asonanţe, ca şi când mii de fibre de oţel, ori de sticlă ar fi fost periate de un fön cu jeturi intermitente, şi dintr-o dată s-a recunoscut pe sine, ori imaginea globală pe care şi-o făcuse despre sine, sărind gardul curţii la mătuşa Sabina şi urcându-se în cireşul pietros din faţa verandei. Mişcările erau diforme, prelungite, se-nlănţuiau unele cu altele ca şi când ar fi fost executate prin intermediul a o mie de braţe, ca şi când el însuşi ar fi posedat o mie de braţe, şi ceea ce-l copleşea era faptul că aceste o mie de braţe nu porneau din trupul lui fizic, ci de altundeva, din interiorul lui, şi nici măcar nu erau nişte braţe, ci mai degrabă nişte metafore, ceva inexplicabil pentru că erau cu totul necunoscute, ori poate erau nişte intenţii doar. Glasul profesorului, mirat: ― Niciodată nu mi-am închipuit că eşti un lacom, dragul meu. Ori, cum să-ţi spun, un fel de chintesenţă a lăcomiei. Savantul a răsucit brusc aparatul, în aşa fel încât antenele, după câteva rotiri complete pe cele 360 de grade şi-au stabilit unghiurile de prindere spre fruntea lată, încadrată de coama albă, strălucitoare. El n-a putut să vadă ecranul, dar a auzit limpede o cadenţă egală, ceva profund muzical şi armonios, cu un motiv melodic grav şi l-a inundat o stare de euforie uşor melancolică, din care-a crescut, atunci, înspăimântătoare şi halucinantă întrebarea care-l chinuie şi acum, când este lac de apă şi când se-ntreabă dacă n-ar fi mai util să arunce acest aparat monstruos în negura de sub hidro, ori să-l sfărâme în bucăţi, întrebare înfiptă în el dureros în noaptea aceea revelatorie: „Cine sunt de fapt eu însumi?” Întrebarea asta îl torturează de la decolarea de pe Siutghiol, şi de atunci, de sute de ori a vrut să scoată sensibilograful din husa lui de piele şi, faţă-n faţă cu ecranul acela rece şi imparţial, să asiste la dezvăluirea celui mai cumplit adevăr ― adevărul despre sine însuşi. Şi tot de sute de ori, cu o spaimă care-l paraliza, o infinitate de incertitudini, lăsase aparatul în husa de piele, el abandonându-se în scaunul pliant al laboratorului într-o stare vecină cu prostraţia.