Carti psihologie

CUPRINS:           CUVÂNT INTRODUCTIV: actualitatea temei; delimitări: paradigma cunoaştere -înţelegere: între psihometrie şi psihodiagnoză clinică, între nomofetic şi ideografic 12           I. PROBLEME DE CONSTRUCŢIE A CHESTIONARELOR DE PERSONALITATE 16           1. Dimensiuni ale personalităţii vs. Structuri ale personalităţii abordabile prin chestionare 16           1.1. Modelări teoretice actuale privind dimensiunile de personalitate 16           Cei cinci superfactori: „Big Five” 18           Modelul şi teoria „Costa & McCrae” privind evaluarea personalităţii prin cei cinci superfactori 25           1.2. Modelări teoretice contemporane privind tipuri preferenţiale de personalitate 31           1.3. Modelări cognitiviste în definirea personalităţii: constructele personale şi stilurile apreciative 38           2. Cerinfe fundamentale în construirea $i experimentarea unui chestionar de personalitate 44           Principale limite şi dificultăţi intrinseci măsurării personalităţii prin chestionare 44           Cerinţe generale şi etape generale 47           3. Probleme privind strategiile de construire a chestionarelor de personalitate 51           Metoda raţională 51           Metoda empirică 53           Metoda analizei factoriale 56           4. Probleme privind modalităţile de construire a iternilor chestionarelor de personalitate 58           4.1. Strategii generale de construire a îtemilor. Problema limbajului 60           Relaţia item – trăsătură: 69           Caracteristici de suprafaţă ale itemilor 72           Caracteristici semantice ale itemilor 76           Cerinţe psihometrice 78           5. Note bibliografice 80           II. CHESTIONARELE DE TIP 'BIG FIVE*           — CEI CINCI SUPERFACTORI 90           1. Strategia de construire pornind de I? Specificul lingvistic 90           Superfactorii personalităţii şl faţetele acestora 99           Date de cercetare privind legătura dintre Big Five şi superfactorii motivaţional! 113           4. Date de cercetare privind semnificaţia superfactorilor personalităţii în raport de sindroameie clinice 116           5. Abordări structurale: modelele de tip circumplex 120           6. Prezentarea inventarelor de personalitate.           Costa & McCrae, NEO Pl-R, NEO FFP şi corelatele ACL „ 127           Cercetările româneşti 130           Note bibliografice 133           III. INVENTARUL DE PERSONAUTATE.           CALIFORNIA – H. GOUGH 139           1. Date despre construcţia testului: concepţia lui Gough privind evaluarea personalităţii 140           2. Prezentarea variantei C. P. I. 1972145           2.1. Cele 18 dimensiuni ale personalităţii „normale”: conţinuturi şi atribute 145           Interpretarea datelor: validarea profilului 160           Strategii în interpretarea corelativă a dimensiunilor relevante ale C. P. I. 170           Studii privind predicţia pentru consiliere educaţionala şi vocaţională 177           Studii privind obţinerea datelor pentru scalele abreviate M. M. P. I. 180           Date despre varianta 1987 ţi modelul cuboid 182           Note bibliografice 192           IV. INVENTARUL MULTIFAZIC DE PERSONALITATE MINNESOTA 19           1. Istoric: primul chestionar clinic bazat pe sindroame nosologice şi validări clinice 197           Semnificaţia scalelor de validare a profilului 198           Semnificaţia scalelor clinice 202           Limite în interpretarea datelor 208           Date despre modelui M. M. P. I II 209           Note bibliografice 213           V. CHESTIONARE DE PERSONALITATE CONSTRUITE DE R. B. CATTELL 215           1. Concepţia Iui Catfell privind dezvoltarea personalităţii şi dimensiunile acesteia; tipuri de probe psihologice 215           2. Chestionarul „16 Factori Primari” – 16 P. F. 224           2.1. Prezentarea celor 16 factori primari şi a celor 4 factori secundari 226           2.2. Modalitatea de calcul a factorilor secundari 243           2.3. Denumirea factorilor şi interpretarea caracteristicilor trăsăturilor semnificative pentru comportamentul persoanei 244           3. Chestionarul de personalitate pentru adolescenţi – H. S. P. Q 246           3.1. Sinteze ale cercetărilor axate pe dimensiunile personalităţii în adolescentă şi devenirea lor 248           3.2. Prezentarea celor 14 factori primari şt a celor 3 factori secundari ai perioadei adolescentei şi interpretarea caracteristicilor semnificative pentru comportamentul persoanei 255           4. Chestionarul Cattell privind nivelul anxietăţii – C 262           Anxietate aparentă şi anxietate voalată 263           Date privind importanta sexului şi vârstei subiectului în interpretarea nivelului de anxietate 263           4.3. Prezentarea factorului „Anxietate” şi a faţetelor abordate de chestionar 264           5. Testul factorului F 267           Definirea factorului F; modalităţi de structurare a probei; tipuri de sarcini 269           Utilitatea testului 270           6. Note bibliografice 272           VI. CHESTIONARE CONSTRUITE DE HJ. EYSENCK & Co 274           1. Concepţia lui Eysenck asupra personalităţii şi a măsurării acesteia 275           2. Qei 3 superfactori ai personalităţii: conţinuturi şi cercetări experimentale 280           3. Date privind Inventarul de Personalitate Eysenck – E. P. I, şi Chestionarul de Personalitate Eysenc – E. P. Q. 286           4. Note bibliografice 292           VII. INDICATORUL DE TIPOLOGIE MYERS-BRIGGS PRIVIND STILURILE APRECIATIVE -M. B. T. I.; formeleG&F 294           Prezentarea celor 16 structuri tipologice 296           Modalităţi de utilizare în consilierea educaţională, vocaţional şi maritală 315           Alte teste: prezentarea succintă a Inventarului de personalitate Stnger-Loomis           — S. L. I. P. (8 moduri cognitive ale personalităţii şi interacţiuni posibile] 323           4. Note bibliografice 331           VII. ALTE CHESTIONARE – INVENTARE DE.           PERSONALITATE: PREZENTARE SUCCINTĂ 333           1. Chestionarul de nevrozism şi psihopatie Pichot           — P. N. P.: dimensiuni şi specificul interpretării 334           Indexul Corneli – CI: dimensiuni şi interpretare 336           Chestionarul Woodworth-Mathews – WMPDS: dimensiuni şi interpretare 338           Chestionarul de personalitate Guilford-Zimmerman – GZTS: dimensiuni şi interpretare 340           5. Chestionarul de temperament Strelau – STI R; dimensiuni şi interpretare 342           Chestionarul de tendinţe accentuate Schmiescheck: dimensiuni şi interpretare 347           Chestionarul de personalitate Freiburg: dimensiuni şi interpretare 348           Indexul de adaptare şi valori Bills: imaginea de sine, acceptarea de sine, eu! Ideal şi discrepanta dintre ele ' 351           9. Chestionare şi indexuri clinice pentru adolescenţi 354           Chestionare şi indexuri clinice pentru problemele de cuplu 357           Chestionare clinice privind interelafionarea în famiiie 359           12. Note bibliografice 361           ANEXE: Extrase din unele probe prezentate 363                 CUVÂNT INTRODUCTIV.           Nu dorim să încheiem acest prim volum privind evaluarea personalităţii prin chestionarele specifice fără a întemeia necesitatea scrierii acestei cârti nu numai pe lipsa materialului documentar de referinţă, sau a unei lucrări de specialitate similare privind transformările şi direcţiile actuale, cât pe nevoia de autocunoaştere tot mai acută a omului contemporan.           Secolul XX a reprezentat un triumf al ştiinţei aplecate spre cunoaşterea realului exterior fiinţei umane. Secolui XXI va trebui să compenseze printr-o egală preocupare pentru cunoaşterea realităţii interioare, a psihicului uman, a structurilor profunde, a dinamicii, a sensurilor formative. Acest lucru cu atât mai mult cu cât, dacă vrem să stăpânim răul din lume, distrugerea şi haosul social, pasul va fi spre cunoaşterea şi înstăpânirea distrugerii şi haosului propriu – spre responsabilitatea profundă a gesturilor şi acţiunilor proprii asumate conştient.           Dacă astăzi, omul obişnuit ştie din ce în ce mai mult despre felul cum este alcătuit şi funcţionează corpul uman, ştie însă foarte pufin despre propriul psihic; liberul arbitru, visul emancipării individului de sub tutela naturii, se dovedeşte, examinat îndeaproape, o himeră. Nu noi suntem adevăraţii stăpâni ai comportamentului, deciziilor, reacţiilor, chiar gândurilor noastre.           Si nici măcar nu este cineva din exteriorul nostru acel pe care să îl putem învinui sau ruga. Mult din ceea ce facem, suntem, decidem, gândim, visăm tine de interiorul profund al fiinţei noastre, de forţele uriaşe ale realităţii psihice,! A fel de uriaşe precum cele care tin laolată structura atomului într-o entitate.           Mai aSes din acesta perspectivă privite lucrurile observaţia unora dintre gânditorii cei mai sceptici ai acestui secol îşi dezvăluie întreaga semnificaţie – dacă va fi să mai existăm, secolul ce vine va trebui să fie un seco! Al fiinţei noastre profunde, al transcendentei. Un secol în care omul va fi responsabil de sine, sau nu va mai fi de loc. Un secol în care vom căuta temeiul fiinţării în acel imago dei din noi înşine, renunţând I? Himera egocentrismului pentru a putea da curs şi sens potentelor creative într-un mod constructiv şi armonic pentru realitatea din jur.           Jung încă din 1956 în „Şinele descoperit” vorbeşte de modul paradoxal, „dubla gândire” prin care trebuie să lucreze mintea omului de ştiinţă dacă doreşte să înţeleagă ceva din realitatea psihismului uman. Pe de o parte intervine cunoaşterea asigurată prin educaţia ştiinţifică, care se bazează în principal pe adevărul statistic furnizând o imagine raţională şi realistă a lumii, imagine în care individul concret apare ca un fenomen marginal fără a juca un rol decisiv. Pe de altă parte, concomitent, va trebui să intervină în judecată al doilea tip de gândire, diametral opus, care porneşte de I? Situarea individului în centrul cunoaşterii, „dat existenţial iraţional, care este adevăratul purtător al realităţii, omul concret opus omului „normal”. C? Psihodiagnostician, mai ales utilizând datele obţinute prin instrumente de evaluare cuantificabile precum chestionarele de personalitate, este dificil, dar absolut necesar, să-fi asunni responsabilitatea de a vedea dincolo de informaţiile normalizate modul cum acestea sunt integrabile în ecuaţia personală a omului viu pe care îl ai în fafă. Sä ai în aceiaşi timp o limpede gândire analitică şi o intuiţie sintetica privind aspectele dinamice specifice persoanei.           Psihodiagnoza este un pas. Mărimea reală a acestui pas, modul cum putem să cunoaştem pentru a ajunge I? Înţelegere, sensu! Normativ sau ideografic al demersului însuşi rămâne o decizie personală a fiecăruia dintre psihologi, decizie care tine şi de cât de largi şi aprofundate sunt cunoştiinfefe sale, cât de responsabil este dispus să se implice în interpretări, depăşind tentafia unui demers diagnostic reducţionist şi asumându-şi dificila sarcină a unei înţelegeri centrate pe subiect, pe structura de profunzime. Un astfel de pas nu cere formaţia unui erudit, dar cere instinctul cercetătorului pentru care fiecare aspect deschide noi posibilităţi, formulează noi ipoteze care se cer corelate, verificate, care conduc spre noi aspecte tot mai structurate şi mai coerente, dar fără a ucide misterul, „corola de minuni” a unicatului fiinţei vii într-un adevăr încremenit şi trelevant pentru viaţă.           Fără a ambiţiona spre decizii definitive, pentru că viaţa iraţională şi proteică nu va putea fi niciodată supusă şi cuprinsă într-o dogmă.           Ceea ce ne putem dori este sa păşim cu sfilä dar conştienţi în sanctuarul zeului, nu cerându-i supunere sau îndurare, ci încercând să cuprindem şi sä ne integrăm armoniei şi ordinii creaţiei primordiale. Atunci, abia atunci vom putea spune, odată cu Jung, cä nu numai cunoaştem dar şi înţelegem, nu numai ne înţelegem pe noi înşine, dar înţelegem şi pe cel asemenea nouă şi totuşi mereu unic om obişnuit. Când omul obişnuit al planetei se va întoarce spre sine pentru a-şi apropria profunzimile insondabile ale psihismului propriu, înţelegând astfel frumuseţea şi forfa fiinţei umane, oamenii nu vor mai fi un pericol pentru Terra. Psihologia este un ghid, poate fi un prim pas. Truda şi victoria asumate individual ne pot mereu îmbogăţi viaţa.           I.           PROBLEME DE CONSTRUIRE A CHESTIONARELOR DE PERSONALITATE           1, DIMENSIUNI ALE PERSONALITĂŢII VS. STRUCTURI ALE PERSONALITĂŢII ABORDABILE PRIN CHESTIONARE           1.1. MODELĂRI TEORETICE ACTUALE PRIVIND DIMENSIUNILE DE PERSONALITATE.           Teoriile privind trăsăturile personalităţii au influenţat poate cel rnai mult instrumentele psihodiagnostice de măsurare. Acest tip de teorii operează cu o afirmaţie fundamentală, care! A rândul ei se bazează şi este validată pe o certitudine empirică privind faptul că personalitatea poate fi definită ca o structură de trăsături, de moduri caracteristice de comportament, cunoaştere, reacţie, simţire.           Teoriile începutului de secol aveau o viziune ceva mai simplistă în sensul utilizării frecvente, în scop diferenţial, a unor liste/enumerări de atribute, adjective, denumiri de comportamente. Abordările moderne dezvoltă posibilităţile oferite de analiza factorială în sensul, pe de o parte, a încercării de a izola şi defini psihologic dimensiunile bâzâie în structura personalităţii şi, pe de alta, în ultimii 10 ani, de a depăşi o descriere a personalităţii prin factori bipolari relativ independenţi (cărora doar capacitatea de inferenţă a psihologului 1e poate da o viziune sintetică, referitor de exemplu I? Modul cum se îmbină aceştia în comportamentul real, caracteristic persoanei).           Se încearcă acum, prin tehnici de calcul denumite circumplexe, să se ajungă I? Stăpânirea şi cantitativă a modalităţilor de interrelaţionare/interdeterminare a factorilor şi faţetelor lor într-un model geometric cară să aproximeze sistemul personalităţii.           În principiu, prin trăsătura de personalitate se înţelege, cf. Dictionary of Psychology, 1985, (Ti) o dispoziţie sau o caracteristică subiacentă, care poate fi folosită ca o explicaţie pentru regularităţile şi consistenţa comportamentului persoanei. Acest sens implică o bază explicat' să, de regulă o teorie asupra personalităţii. Cum vom vedea, datele majorităţii chestionarelor de personalifate nu pot fi inrei pretate fără o cunoaştere exacta a teoriei pe care se fundamentează instrumentul           Discuţiile recente privind statutu! Contemporan al abordărilor personalităţii prin intermediul dimec-iioni'or Pervin, 1994, (2) încearcă să reia problemele anterioara privind rolul trăsăturilor în explicaţia comportamentului, în sensul dezbate-ii vechii dihotomii între descriere şi explicaţie: în ce măsură denumirile trăsăturilor sunt principalii descriptori ai comportamentului, ai personalităţii constituite, sau sunt doar o legitimă, dar nu singura şi nici cea mai importantă, formă generatoare a unui comportament distinctiv pentru persoană.           Cu peste 2o de ani înainte Wiggins, 1973, (3) încerca să întemeieze realitatea ontologica a trăsăturilor, argumentând contra opiniei curente care 1e privea ca pe simple ficţiuni cognitive ţ = concepte strict teoretice. Argumentul se întemeia pe faptul că trăsăturile reprezintă paternuri/modele de comportament           ! Observabile (regularităţi în gândire, acţiune, simţire}, nu simple dispoziţii psihice.           În aceleşi timp, îşi rezerva dreptul de a căuta adevăratele explicaţii 1a alte nivele, în măsura în care structura explicaţiilor poate să nu semene cu structura de suprafaţă a trăsăturilor fenotipale, McCrae & Costa, 1994 (4}.           În psihodiagnoza contemporană, datele de cercetare aduc din ce în ce mai multe argumente în favoarea conceperii trăsăturilor ca şi constructe explicative. În „Personalitate şi vârsta adultă”, McCrae & Costa, 1990, (5) definescftrâŞturâle&a „dimensiuni ale diferenţelor individuale privind tendinţele dea apare/prezenta paternuri/modele consistente de gândire, simţire şi acţiune”. Această definire devine importantă pentru a putea înţelege modul cum reliefarea prin instrumente adecvate a acestor trăsături/paternuri, ne dă dreptul să inferăm în legătură cu specificul gândirii, acţiunii, simţirii persoanei respective. Şi tot această definire ne dă dreptul să vorbim, în cadrul psihodiagnozei, despre trăsătură ca despre o proprietate a unui individ care justifică plasarea sa de-a lungul acestei dimensiuni a psihismului (v. bipolaritatea factorială), sens în care putem spune că trăsăturile sunt o explicaţie pentru comportamentul persoanei.

CUPRINS:           Introducere. 5           1. Caracterul aleator al viitorulu i. 7           2. „O ştiinţă a ignorantului”. 12           3. Limitele certitudinii. 17           4. Sofismul „pretutindeni şi totdeauna”. 21           5. Urna ternară şi adunarea probabilităţilor. 25           6. Două extrageri dintr-o urnă binară: înmulţirea probabilităţilor. 31           7. O singură dată? Cel puţin o dată? 36           8. Două urne binare: probabilitatea antecedentelor. 40           9. Adevăratul preţ al şansei: speranţă matematică, valoare medie 48           10. Probe repetate; probabilităţi de apariţie. 53           11. Credinţa în compensaţie. 61           12. Cele patru sferturi ale unei serii de probe. 72           13. Probabilităţile abaterilor individuale. 82           14. Legea numerelor mari. 89           15. Hazard statistic şi hazard individual. 94                 INTRODUCERE l           La prima vedere, asocierea hazardului cu certitudinea pare o sfidare la adresa bunului simţ: aleator şi indubitabil se opun gramatical, la fel ca jos şi sus, frig şi cald, negru şi alb. Am putea continua la nesfârşit această enumerare, împrumutând limbajul uzual, a cărui principală caracteristică este de a fi, tntr-o manieră naivă, calitativ de vreme ce recurge doar la da sau nu.           Dimpotrivă, limbajul ştiinţific reuşeşte să realizeze o gradaţi” fină pentru fiecare calitate, graţie unor noţiuni cărora prea adesea avem obiceiul de a le subaprecia precizia şi puterea de cuprindere.           Strict vorbind, în jurul nostru totul e întâmplător; totul se eşalonează între certitudine şi imposibilitate.           Certitudine. Aţi spus unui prieten: „Mâine, la ora asta, voi fi acasă”.           Măsura certitudinii. Aveţi patruzeci de ani. Din tabelele de mortalitate aflaţi că aveţi o şansă din 92 de a muri în următoarele 365 de zile, deci o şansă din 33580 de a muri în următoarele douăzeci şi patru de ore. Dacă nu apar alte piedici, proiectul dumneavoastră are 33579 şanse din 33580 de a se realiza.           Imposibilitate. Auziţi pe cineva spunând: „Am luat ultimul bilet la loterie, fiindcă sunt sigur că voi câştiga lozul cel mare”.           Măsura imposibilităţii: Există un singur bilet care asigură ctştigul maxim şi 299999 care nu ne aduc un câştig de cincisprezece milioane1. Fraza pronunţată are trei şanse dinlr-un milion de a deveni realitate. Gradul ei de imposibilitate este „cu mult mai mare” decât gradul de certitudine al afirmaţiei anterioare: în preziua tragerii, fiecare posesor al unui bilet loto are de zece ori mai multe şanse de a muri în următoarele douăzeci şi patru           1 Cel mai mare clştig posibil la loterie în Franţa anilor premergători celui de-al doilea război mondial (N. T.).           De ore decât de a câştiga marele loz. Clte oare din acţiunile noastre sunt sugerate de reguli aiit de precise de conduită1?           Hazardul poate să ocupe orice treaptă între cvasicertitudine şi cvasiimposibilitate. Tocmai aceste grade de incertitudine le evaluează calculul probabilităţilor, într-un mod riguros, cu nimic inferior celui în care procedează celelalte ramuri ale stiin-(ei.           Şi dacă s-ar fi păstrat moda de odinioară de a da unei cărţi două titluri sinonime, am fi ales desigur: „Certitudinile hazardului” sau reperarea exactă a incertitudinii.           M. B.           L           Oamenii de litere şi filosofii au dezbătut îndelung avantajele sau inconvenientele pe care ni le-ar aduce o cunoaştere perfectă a viitorului. Problemă de minimă importanţă, ca să nu spunem de prisos, care ţine de metafizică sau de fabulaţie. In ceea ce priveşte gândirea veritabilă şi, prin urmare, comportamentul adecvat, gânditorii moderni – începând cu Renaşterea – au întors spatele idealului grecilor antici. Pentru antici esenţială era construirea unei imagini a lumii în conformitate cu gustul sau (cum spuneau ei) cu raţiunea lor. Pentru noi, universul este impus omului: nu suntem liberi să ue alegem soarta; dacă vrem să trăim, trebuie să ne acomodăm cu ceea ce există. Lucrurile sunt astăzi atât de diferite de ceea ce erau altădată încât, sincer vorbind, nu putem reproşa nimic anticilor [39]1.           Oricare ar fi subiectul care ne solicită spiritul, cunoaşterea realului este ştiinţă, al cărei scop este enunţarea de legi de previziune. Previziuni inegal încununate de succes şi care se referă la numere, forme, materie şi radiaţie, viaţă, psihic şi intelect, societatea umană.           De mai puţin de un secol ştim, pe baza experienţei, că legile de previziune se împart în două tipuri ireductibile:           1. Legile de lip clasic2, cum ar fi: iluminarea unui ecran de carton variază invers proporţional cu pătratul distanţei care îl desparte de o lampă. Distanţa este numită variabilă independentă, iar iluminarea – variabilă dependentă: dacă           1 Numerele în caractere grase se referă la indexul bibliografic (p. 98). * Aceste legi sunt astăzi cunoscute sub numele de legi deterministe (N. T.).           Alegem pentru distanţă o valoare oarecare, după bunul nostru plac, gradul de iluminare este perfect determinat.           2. Legile zise de probabilitate1, care fac să intervină în plus variabilele aleatoare. Iată un exemplu simplu [11]: nici un savant nu poate să spună dacă un copil care se va naşte peste câteva luni va fi băiat sau fată, dar toţi cei ce se ocupă de demografie cunosc proporţia exactă dintre numărul de naşteri masculine şi cele feminine; ei au din punct de vedere ştiinţific certitudinea că anul viitor se vor naşte puţin mai mulţi băieţi decât fete.           Aceste idei, de achiziţie recentă, alcătuiesc un ansamblu vast, în care bunul simţ cotidian ne induce în eroare aproape totdeauna. Motivele acestei lipse de înţelegere sunt multiple [19]. În viaţa de toate zilele, dorinţele noastre înclină balanţa, făcându-ne să considerăm ca sigură realizarea unui eveniment fericit. Pesimiştii se înşală şi ei, dar în sens invers. Şi mai ales, marele public s-a obişnuit să considere ştiinţa ca deter-ministă, compusă din legi de tip clasic: el vrea certitudini şi cu greu acceptă ideea că un eveniment nu poate fi prevăzut în mod perfect riguros; el nu-şi dă seama că „a prefera certitudinea” (când problema bine formuiată nu comportă certitudine) nu înseamnă decât a prefera că 2 şi cu 2 fac 5 [11]. Multor oameni le este cvasiimposibil să-şi asimileze noţiunea de probabilitate: credulitatea şi neîncrederea sunt singurele lor atitudini curente. Opinia publică este în general formată din opinii extreme, deopotrivă greşit fundamentate [2].           Este deci cât se poate de util să scoatem în evidenţă importanţa şi rolul aleatorului în gândire şi viaţă.           Evenimentele aleatoare figurează, desigur, în limbajul de fiecare zi, sub formă de adjective, substantive şi adverbe. Acest vocabular e relativ bogat, dar mai ales vag, lacunar şi echivoc: enumerarea completă a termenilor uzuali nu prezintă câtuşi de puţin interes.           1 Procesele economice, biologice, intraatomice etc., care sunt guvernate de legităţi statistice (de legi de probabilitate sau probabilistice) slnt desemnate astăzi prin anumiţi termeni sinonimi, cum ar fi: procese aleatoare, procese stochastice, procese probabilistice (N. T.).           Pentru a fixa ideile, vom alege aici treptele următoarei gradaţii:           1 imposibil, neverosimil, îndoielnic, n! O plauzibil, cert;             (punctele înlocuiesc două adjective, care ne lipsesc în limbă şi care ar corespunde, primul lui „foarte plauzibil”, al doilea lui „aproape sigur”). Rupând odată pentru totdeauna cu obiceiul de a face distincţie între lucruri prin „da” şi „nu”, vom spune în mod convenţional că aceste şapte cuvinte (sau locuţiuni) sunt varietăţi ale genului aleator: aleatorul se întinde deci peste nenumărate tranziţii, de la imposibilitate (inclusiv imposibilitatea) până la certitudine (inclusiv certitudinea). Nu ne jenează deloc faptul că, neglijând conformismul verbal, considerăm în principiu imposibilul şi certul drept cazuri particulare ale aleatorului. Pe de o parte, ne pregătim efectiv să evaluăm incertitudinea. Iar pe de altă parte, fără să anticipăm asupra celor ce urmează, ni se întâmplă în fiecare moment să fim puşi în faţa întrebării: în ce măsură cutare eveniment este aleator?           A) Apariţia evenimentului se situează la mijlocul drumului între imposibil şi sigur. Este aproape sensul adjectivului „plauzibil”; dar alte turnuri de frază ar conveni mai bine: „poate că da, poate că nu”; „se poate paria cu şanse egale”; „avem o şansă din două”.           B) Apariţia evenimentului se situează mai aproape de imposibilitate decât de certitudine: eveniment îndoielnic, eveniment neverosimil.           C) Sau mai aproape de certitudine decât de imposibilitate.           D) In fine, evenimentul poate fi perfect cert sau absolut imposibil. Acesta este un răspuns corect şi satisfăcător la problema pusă. În acelaşi timp, începem să înţelegem că legile de tip clasic (determinismul rigid) constituie un caz particular al legilor de probabilitate sau, cum se spune, al determinismului statistic.           Până acum am evitat cu grijă folosirea adjectivelor „probabil” şi „posibil”. „Probabil” nu mai are nimic comun cu sensul său etimologic1. Cit despre „posibil”, el e unul din rarele cuvinte cărora este convenabil să le păstrăm accepţiunea comună: ceea ce se poate întâmpla. Două evenimente sunt egal posibile sau, în limbajul matematic, echiprobabile, dacă ele sunt egal depărtate de certitudine, dacă suntem la fel de nede-cişi asupra apariţiei lor [37]; un moment de gândirc ne va convinge că ne aflăm într-un asemenea caz, dacă vrem să obţinem CAPUL la aruncarea cu moneda sau un NUMĂR PAR (2, 4 sau 6) la aruncarea cu zarul; de asemenea, folosind un singur zar, apariţia lui DOI şi a lui CINCI sunt echiprobabile. Etc.           În treacăt fie zis, înţelegerea greşită a noţiunii de echipro-b-ibilitate este o sursă nesecată de erori şi chiar de prostii, în majoritatea dilemelor („din două, una”), cele două eventualităţi nu sunt echiprobabile. Oricine este îndreptăţii să-şi spună:           Mâine voi fi mort sau voi fi în viaţă. Dar de aici nu trebuie conchis: Am „deci” o şansă din două să mor în timpul nopfii. Căci cele două eventualităţi contrare nu sunt echiprobabile. Nu vă grăbiţi să surâdeţi: o asemenea greşeală grosolană a fost comisă [5] de marele savant D'Alembert2, care a persistat în modul său de a vedea lucrurile, fără a se lăsa convins de un raţionament ireproşabil al matematicianului Euler3.           1 în limba franceză, adjectivul „probabil” derivă din verbul latin „probare”, care înseamnă „a dovedi”, „a demonstra”; ca atare, sensul etimologic este în franceză de „demonstrabil”, „care poate fi dovedit”. Astăzi el este folosit în limba franceză exact cu acelaşi sens ca în limba romană (N. T.).           2 Jean Le Rond D'Alembert (1717 – 1783), filosof iluminist, matematician şi scriitor francez. Membru al Academiei de Ştiinţe, secretar a! Academiei Franceze, a participat la redactarea celebrei Enciclopedii franceze (articolele de matematică şi Discursul preliminar). Ca matematician, a adus o contribuţie importantă la fundamentarea mecanicii, for-mulând regulile generale pe care se bazează stabilirea ecuaţiilor diferenţiale pentru mişcarea sistemelor discrete de puncte materiale; în conştiinţa publicului larg, el rămâne bine cunoscut pvintr-o teoremă esenţială pentru rezolvarea ecuaţiilor algebrice, care îi poartă numele (N. T.).           3 Leonhard Euler (1707 – 1783), matematician şi fizician elveţian, şi-a desfăşurat cea mai mare parte din activitate la Petersburg. A adus contribuţii importante la dezvoltarea analizei matematice, a teoriei ecuaţiilor diferenţiale şi a teoriei numerelor; a fost creatorul calculului variaţiilor (N. T.).           Locul probabilului, respectiv al posibilului, printre celelalte varietăţi de aleator este foarte prost fixat de limbajul curent. Recent, bazându-se pe argumente de ordin etimologic, un distins lingvist a declarat, într-o cronică, că se poate spune: „Este probabil, e chiar posibil.” Personal aş fi preferat: „Este posibil, este chiar probabil.” Opozantul meu a fost de acord cu această formulare; dar ezitarea iniţială [42] este simptomatică.

18 Ianuarie, 1999         O minte tulburata este cea care suferă de o nemulţumire continua. Este apăsată, deranjata, fara odihna, fara calm şi odihna. Se sperie de viitor şi trecut precum şi de circumstanţe. Şi sunt convins ca sunt mai multe minţi tulburate azi decât în generaţia trecuta!   Cei care locuim în New York vedem evidenta acestui lucru în fiecare zi. Daca stai în afara teatrului de pe Broadway şi priveşti la patroni părăsind sourile, rar vezi un zâmbet pe fata lor. Aceşti oameni au plătit $80 pentru a găsi libertate temporara de poverile lor – dar pleacă cu o povara mai grea decât atunci când au intrat!   Aparent multi iubitori de a lui Isus sunt tot aşa de tulburaţi în mintea lor ca şi masa de necredincioşi. Vad evidenta acestui fapt în câteva din scrisorile pe care lucrarea noastră le primeşte. Multi credincioşi stau întinşi noaptea treji, tulburaţi şi distraşi. Ei merg la Biserica sperând ca vor experimenta ceva eliberare de poverile lor. Dar o data ce părăsesc serviciul, tulburarea lor se reîntoarce.   De ce sunt aşa de multi oameni astăzi tulburaţi în mintea lor? Lăsaţi-mă sa împărtăşesc cu voi unele dintre motive pe care cred eu ca Duhul Sfânt mi le-a arătat: 1. Multi Oameni Sunt Tulburaţi De Presiunea Timpului Lor.   De câteva decenii, experţii ne-au spus ca prosperitatea este răspunsul problemei omenirii. O educaţie buna, un servici decent, o casa frumoasa, bani în banca – toate aceste lucruri trebuie sa aducă oamenilor demnitate şi pace a mintii. Daca toată lumea ar avea doar o bucata din visul american, experţii spun, crima noastră şi problemele noastre despre droguri ar fi rezolvate.   Aceasta teorie afirma ca oamenii au sfârşit prin a deveni alcoolici şi legaţi pentru ca niciodată nu au avut o valoare de sine. Sărăcia lor le-a deprivat de oportunităţi care le-ar fi adus un sens de demnitate. Deci acum, daca doar noi le pregătim un servici decent cu salariu, un loc bun unde sa locuiască şi un venit constant, vieţile lor ar fi în regula.   Lăsaţi-mă sa răspund acestei teorii cu o povestire personala. Cu ani în urma, Nicky Cruz, un lider de gangsteri vicios Mau Mau, a fost luat la tara pentru o zi pentru a fi analizat de un psihiatru. Nicky a fost un luptător care trăia ca diavolul. Toţi cei care l-au cunoscut credeau ca el era de necorectat completalmente, fara nici o speranţă pentru schimbare vreodată.   După ce a petrecut ore cu Nicky, psihiatrul a confirmat evaluarea fiecăruia. El a spus lui Nicky ca era nebun fara cuvinte, fara nici o speranţă de reabilitare. Motivul? Educaţia pe care a primit-o ca şi copil în sărăcie în Puerto Rico l-au deprivat de oportunităţile de care alţii s-au bucurat. A fost vina societăţii ca el a fost un monstru. Nicky s-a uitat la psihiatru şi a zis, „Omule, tu eşti cel care este nebun. Doar îmi place sa ma bat. Spune-mi – cum tetratat mama ta?” El a sfârşit prin a psihoanaliza pe psihiatru!   Nicky a avut dreptate – sărăcia nu este rădăcina cauzei păcatului. De altfel de ce sunt tot mai multi şi mai multi tineri adolescenţi consumând droguri tari? Aceşti tineri tulburaţi au tot ce îşi doresc la mana lor. De ce s-ar întoarce la droguri daca deja au pacea mintii lor care lucrurile materiale le-ar putea da?   De ce un număr mare de doctori, avocaţi şi oameni de afaceri devin alcoolici? Au slujbe satisfăcătoare, venit mare, multe maşini, vacante frecvente. Dar totuşi cu grămadă se întorc la alcool ca să-şi amortizeze mintea lor tulburata.   Am fost pe Wall – Street la sfârşitul unei zile de munca, când magazia se închide. Cum se deschid uşile magazinului larg, vânzătorii dau navala ca nişte boi care vor sa te ia în coarne, alergând la barul cel mai apropiat. Se îngrămădesc cu duzinele în găurile mici de apa ale Wall Street-lui, încercând să-şi îşi înece emoţiile în alcool.   De ce nu sunt ei fericiţi? De ce sunt aşa de tulburaţi în mintea lor? Au totul ce li s-a spus ca au nevoie pentru ca sa fie împliniţi. Au venituri comfortabile, poseda case de vacanta, fumează ţigări de $50, beau sticle de vin de $300, conduc maşini scumpe. Dar devin împietriţi doar sa treacă prin acea zi. De ce aceşti oameni nu se bucura de o stare a mintii calma şi satisfăcută?   Este pentru ca se tem sa nu piardă totul! Le este teama ca economia se va prăbuşi, şi deodata tot ceea ce au lucrat va dispărea ca un vapor.   Isus A Avertizat Ca In Zilele Din Urma Inimile Oamenilor Va Fi Tulburata De Toate Crizele Care Vor Avea Loc In Lume.   „Va fi… Strâmtorare prinţe neamuri, care nu vor ştii ce sa facă la auzul urletului marii şi al valurilor; oamenii îşi vor da sufletul de groaza, în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; caci puterile cerurilor vor fi clătinate” (Luca 21:25-26).   Isus a spus ca evenimentele care vor veni peste omenire vor fi aşa de groaznice ca, oamenii vor cădea literalmente morţi de stop cardiac. Chiar acum, mărturisim chiar lucrurile pe care El le-a prezis: haos mondial, rătăcire, confuzie. Noutăţile lunii trecute numai – Decembrie 1998 – este destul ca sa ne distragă şi sa facă perplex chiar şi cele mai tari minţi:   * Japonia, a doua economie a lumii, a căzut chiar mai adânc în depresie. Banca ei cea mai mare a dat faliment, cu $20 de miliarde de datorii grele. Acum guvernul federal a intrat ca sa ia în posesie banca – dar alte bănci japoneze sunt aproape de a cădea de asemenea.   * Alan Greenspan, directorul Federaţiei de Rezerva a SUA, a spus ca magazia Americana a pieţii se afla în situaţia în care a fost ca atunci înainte de prăbuşirea anului 1929. După Greenspan, toată speculaţia sălbatică pe care o vedem este cea care a adus Marea Depresie.   * Cinci industrii mari ale SUA au anunţat eliminarea a 50.000 de servicii în doar 2 săptămâni.   * Preşedintele Statelor Unite a fost judecat de Congres. Dar majoritatea americanilor au avut atitudinea de „Cui ii pasa?”   * Un om de Congres Republican a spus, în aşa multe cuvinte, „Daţi uitării judecata, daţi uitării problemele morale. Daca il dam afara pe preşedinte, noi ne vom pierde prosperitatea şi o vom sfârşi în depresie.”

PARTEA ÎNTÂI.   De ce case?   Cei mai mulţi astrologi ar fi probabil de acord cu afirmaţia generală că astrologia reprezintă studiul corelaţiilor ce pot fi stabilite între poziţiile corpurilor celeste din jurul Pământului şi evenimentele fizice sau schimbările psihologice şi sociale ale conştiinţei în om. Mişcările corpurilor celeste sunt, cu foarte puţine excepţii, ciclice şi predictibile. În măsura în care noi putem observa, universul nostru este unul al ordinii, chiar dacă această ordine nu este prea vizibilă într-o analiză detaliată, de vreme ce din poziţia noastră pe Pământ, din mijlocul evenimentelor, implicaţi în acestea şi reacţionând emoţional faţă de ele, nu suntem capabili să percepem tabloul cuprinzător al existenţei cosmice. Când, totuşi, considerăm evenimentele celeste care apar la o distanţă imensă de noi, putem experimenta cu promptitudine ritmurile maiestuoase conturate pe fundalul cerului: răsăritul şi apusul Soarelui, Luna şi stelele, Luna nouă şi Luna Plină, conjuncţiile planetelor şi alte fenomene periodice. Astfel, astrologia, prin asocierea de experienţe aparent nepredictibile şi aleatoare ale omului în mediul terestru cu schimbările ritmice şi predictibile ale poziţiei şi relaţiei reciproce dintre corpurile celeste, a oferit omenirii cel mai valoros simţ al ordinii care a produs, în schimb, cel puţin, un sentiment de siguranţă transcendentă.   Există multe moduri în care omul poate reacţiona şi interpreta propria înţelegere a faptului că pot fi stabilite corelaţii clare şi relativ serioase între ceea ce apare în universul din jurul Pământului şi schimbările exterioare şi interioare din vieţile umane. În mod destul de evident, asemenea reacţii şi interpretări depind în mod fundamental de stadiul evoluţiei omului, în funcţie de capacitatea simţurilor sale de a percepe ce se întâmplă pe cer şi de stadiul de dezvoltare al conştiinţei sale, al facultăţilor sale psihice şi al instrumentelor sale intelectuale şi fizice de măsurare şi interpretare a ceea ce experimentează. Toate acestea îşi găsesc expresia în mediul social, religios şi cultural care îl înzestrează pe cititorul în stele cu un fel de limbaj, cu convingeri elementare şi cu un mod de viaţa socio-cultural.   A disocia astrologia de stadiul culturii şi al societăţii în care astrologul trăieşte şi îşi întocmeşte calculele şi interpretările, este fără sens. Orice sistem conceptual trebuie să fie înţeles în funcţie de condiţiile de viaţă – sociale şi personale ca şi geografice – ale oamenilor care acţionează, simt şi gândesc. „Adevărul”, sau mai degrabă valabilitatea unei acţiuni sau gând poate fi stabilită numai asociind-o cu un tablou socio-cultural mai cuprinzător şi, mai mult, cu o fază particulară de evoluţie a omenirii sau cel puţin cu un segment al acesteia.   Apare o mare confuzie datorită faptului că deseori nu este făcut acest lucru sau este făcut avându-se tendinţa de a se proiecta actuala stare de conştiinţă asupra minţilor şi sentimentelor oamenilor timpurilor arhaice. Astrologia reprezintă, în mod particular, un domeniu fertil de confuzie şi de proliferare a opiniilor statuate dogmatic, indiferent dacă acestea iau forma unor analize ştiinţifice bazate pe supoziţie, a unor compilaţii de texte erudite sau a „comunicării”. Multe teorii complexe şi interpretări confuze s-au dezvoltat datorită faptului ca astrologia a fost considerată un lucru în sine, o ştiinţa misterioasă care foloseşte o terminologie enigmatică, neschimbată de pe vremea Chaldeei antice şi presupusă a fi încă valabilă. Totuşi, această terminologie a omis, în mod destul de evident, să ia în considerare schimbările radicale din conştiinţa şi viziunea omului cu privire la Pământ şi la locul său în universul ce a apărut în decursul acestor secole.   Ca rezultat, actualul val de interes pentru astrologie întâmpină tot felul de obstacole şi curge confuz prin tot felul de canale. Aceasta înseamnă în mare parte pierderea din vedere a funcţiei fundamentale a astrologiei, care este aceea de a aduce un simţ al ordinii şi o dezvoltare armonioasă, ritmică, a fiinţelor umane – nu a fiinţelor umane aşa cum erau ele în Egiptul sau în China antică ci cum sunt ele astăzi cu toate problemele lor emoţionale, mentale şi sociale.   ASTROLOGIA CENTRATĂ LOCAL DIN TIMPURILE ARHAICE.   Până la sfârşitul erei „arhaice”, în secolul al VI-lea î. Chr., când Gautama Buddha trăia şi predica în India iar Pithagora în lumea elenistică, conştiinţa oamenilor – cu foarte rare excepţii – era în mod fundamental centrată local. Grupuri relativ mici de fiinţe umane trăiau, simţeau şi gândeau în termeni de valori „tribale”. Grupurile tribale, elementele esenţiale ale societăţii umane din acel timp, erau legate de o anumită zona din care îşi extrăgeau mijloacele de existenţă, exact după cum este legat embrionul de uterul matern. Tribul constituia un organism; fiecare membru al său era total integrat în acest organism multicelular. Fiecare membru al tribului era dominat, din punct de vedere psihic, de modul de viaţă, de cultura, credinţa şi simbolurile grupului, tabu-uri pe care nu putea să nu le respecte. Pe acea treaptă de evoluţie a omenirii nu existau „indivizi” reali; toate valorile pe care se întemeiau cultura şi credinţa grupului reprezentau expresii ale condiţiilor geografice şi climaterice particulare şi ale unui anumit tip rasial. Comunitatea tribală privea cu atenţie la trecut, datorită simbolului sau unităţii pe care acesta îl reprezenta; adică, faţă de un strămoş comun sau faţă de un rege divin care aducea un fel de cunoaştere revelată şi o coeziune psihică specială.   Astrologia care s-a dezvoltat în acest stadiu era, de asemenea, centrată local mult mai mult decât cea cu adevărat geocentrică, adică centrată pe Pământ. Fiecare sat tribal avea un loc central care era considerat fie centrul lumii, fie intrarea către o cale secretă ce duce la un astfel de centru. Ceea ce numim astăzi orizont, definea atunci graniţele vieţii. Deasupra lui cerul reprezenta lăcaşul marilor ierarhii creatoare ale zeilor. Regiunea întunecată de dedesubtul orizontului reprezenta misterioasă lume a tenebrelor în care Soarele se retrăgea în fiecare noapte pentru a-şi recâştiga puterea necesară aducerii din nou a luminii către lumea orizontală a omului. Este posibil, bineînţeles, ca unii preoţi-iniţiaţi să fi fost conştienţi că Pământul era un glob care se învârtea în jurul Soarelui; dar dacă exista o asemenea tradiţie secretă comunicată oral prin ritualuri de iniţiere, aceasta nu avea, evident, nici o legătură cu astrologia.

Când a fost scrisă această carte, urmând unei serii de articole apărute în revista Astrologia Americană, revistă publicată şi editată de Paul Clancy, astrologia interesa pe relativ puţini oameni. Ea era asociată în mintea publicului, fie cu preziceri de cel mai superficial tip, fie cu idei rozacruciene, teozofice sau hermetice. Cei mai cunoscuţi astrologi englezi, Sepharial şi Alan Leo, au fost ocultişti şi teozofi; şi în asemenea cercuri s-a întâmplat că am auzit şi studiat pentru prima oară astrologia, exact acum cincizeci de ani.   Zece ani mai târziu am primit primele cursuri mimeografice de astrologie ale lui Marc Edmund Jones şi, curând după aceea, deveneam profund interesat de psihologia abisală a lui Cari Jung, ca şi de cartea Holism şi evoluţie scrisă de marele om de stat şi filosof sud-african, Ian Smuts. Atunci mi-a trecut prin minte că astrologia ar putea fi folosită în strânsă legătură cu psihologia abisală, dacă ar fi considerată într-o lumină nouă şi dacă multe din conceptele sale fundamentale ar fi reformulate astfel încât să se potrivească cu mentalitatea şi experienţele oamenilor moderni din societatea de după Primul Război Mondial. I-am comunicat aceste idei lui Paul Clancy pe care l-am întâlnit la New York, după ce corespondasem cu el timp de doi ani – şi el mi-a răspuns entuziasmat, oferindu-se să publice în revista sa orice doream să scriu. Câteva luni mai târziu, revista Astrologia Americană dobândea răspândire naţională; vânzările creşteau rapid şi la fel şi formatul revistei, precum şi cererea lui Paul Clancy pentru mai multe articole. În cadrul revistei s-a lansat o secţiune psihologică, unde scriam cel puţin două articole în fiecare lună. Mai târziu, am fost rugat de Grant Lewi să contribui la revista Horoscop – de asemeni două articole lunar – şi alte reviste au procedat la fel, pe măsură ce astrologia creştea în popularitate.   Popularizarea astrologiei a avut implicaţii importante. A însemnat faptul că revistele, coloanele ziarelor şi chiar majoritatea manualelor au trebuit să sublinieze abordarea „semnului solar”; adică, un tip de astrologie bazat pe ziua de naştere a indivizilor. Ca rezultat, oamenii au început să spună: „Eu sunt Leu. Care este semnul tău?” Aceasta însemna că trăsăturile generale ale psihologiei trebuiau să fie conferite semnelor zodiacului, iar Soarele într-o hartă trebuia să fie considerat factorul cel mai caracteristic şi mai important.   Nu exista totuşi un singur fel de psihologie; şi, la fel, interpretarea psihologică a semnelor şi caracterizarea celor douăsprezece tipuri zodiacale de fiinţe umane se puteau dezvolta pe câteva niveluri. Mulţi astrologi urmau pur şi simplu tipul de psihologie schiţat în vechile manuale; alţii accentuau un tip mai „social” de psihologie. Câţiva au urmat abordarea mea, în care încercam să combin psihologia abisală şi filosofia holistică (deoarece ambele pun accentul pe integrarea personalităţii), împreună cu o parte din cele mai revelatoare şi fecunde perspective ale ocultismului şi metafizicii orientale.   Astfel că această carte, Astrologia Personalităţii, venea într-un moment crucial în evaluarea unei astrologii moderne când, ca răspuns la popularizarea acestei „arte” antice, nu era nevoie numai de o abordare psihologică profundă, dar devenea esenţial să se câştige o perspectivă mai sănătoasă despre cum a fost asociată astrologia cu noile tipuri de gândire care s-au dezvoltat urmând linia filosofiei şi a ştiinţei. Astăzi, după treizeci şi cinci de ani, când această carte se bucură de o popularitate mai mare, astrologia se confruntă cu o criză; se poate spune cu o criză în conştiinţă. Această criză este cauzată de vasta expansiune a interesului pentru astrologie, un interes care a atins atât noua generaţie, cât şi intelectualii din universităţi.   Tinerii au devenit fascinaţi de filosofiile orientale şi de practicile yoga, de experienţe transpersonale şi de toate formele „practicii senzitive” şi ale vieţii naturale. Ei speră să găsească în astrologie nu numai răspunsuri la acutele probleme personale, ci chiar mai mult, un fel de siguranţă interioară. Mulţi dintre ei, rupându-se de tradiţiile familiei lor şi refuzând să participe la o cultură dominată din ce în ce mai mult de o abordare de (z)-umanizată şi de-naturată a cunoaşterii, a organizării sociale şi a relaţiilor inter-personale, tânjesc să-şi descopere locul şi menirea într-o ordine mai-mult-decât-umană, universală, cosmică. Ei vor să ştie de unde „vin”, cine „sunt ei cu adevărat” atunci când jocurile ego-ului devin uzate. Totuşi, cei mai mulţi astrologi sunt încă prea aproape de categoria ghicirii norocului, prea obsedaţi de a spune „ce se va întâmpla”, pentru a fi capabili să răspundă nevoilor tinerilor rebeli.   Există totuşi şi o altă categorie de tineri – cei fascinaţi de ştiinţă, de tehnologie, de computere şi zboruri lunare. Ei sunt conştienţi că oamenii de ştiinţă sunt din ce în ce mai preocupaţi de sistemul solar, de mediul cosmic al planetei noastre, de radiaţiile solare şi chiar de forţele galactice. Adesea ei sunt familiarizaţi cu tehnicile statistice şi cu toate genurile de teste psihologice. Ei au o mare curiozitate intelectuală, sunt ambiţioşi şi, chiar atunci când dau vina pe societate, ei sunt dornici să ajungă în vârful scării sociale şi economice. Ei vor să fie progresişti, orientaţi spre viitor, constructori ai glorioasei societăţi tehnologice pe care o văd răsărind.

CUPRINS:   INTRODUCERE la o poveste despre limbaj   1. Limbajul în plan universal   1.1. Viziunea Indiei antice asupra universului   1.2. Ştiinţa occidentală despre univers   1.3. Limbajul – principiu creator universal   1.4. Sunetul primordial   1.5. Mitul „Virata”   1.6. Zeităţile şi numele lor – mantra   2. Limbajul şi axa materie – psihic   2.1. Pentru cine a fost creat universul?   2.2. Arhetipul – numitor comun al materiei şi psihicului   2.3. Axa Eu – Sine – arhetip major al existenţei   2.4. Limbajul ca manifestare universală   2.5. Psihic şi cunoaştere   2.6. Limbaj şi cunoaştere   3. Limbajul în plan uman   3.1. Etapele actualizării limbajului   3.2. Gramatica Indiei despre sens   3.3. Triunghiul semiotic ca arhetip   3.4. Semiotica Indiei despre semn   4. Ritualul – Arhetip al Cunoaşterii şi Limbajului   4.1. Regula gramaticală – reflectare a regulii rituale   4.2. Ritualul ca arhetip al existenţei.   4.3. Semiotica ritualului în tradiţia indiană şi sistemul Sahaj   4.4. Semiotica ritualului cotidian   4.5. Verbul – nucleul ritualului.   CUVÂNT DE ÎNCHEIERE         INTRODUCERE LA O POVESTE DESPRE LIMBAJ.   V-aţi gândit vreodată la semnificaţia limbajului în viaţa noastră de zi cu zi?   Oare de ce folosim anumite structuri ale cuvintelor în ceea ce vorbim sau scriem?   Ce stă în spatele felului în care comunicăm prin expresia feţei, prin mişcările ochilor, prin gesturi sau poziţia corpului?   Care este acel lucru graţie căruia putem, la rândul nostru, să interpretăm mesajele transmise vizual şi auditiv prin vorbirea celorlalţi sau prin modalitatea în care ei se manifestă ca prezenţe umane emiţătoare de sensuri înafara limbii propriu-zise?   Ce ne face, la urma urmei, să utilizăm limbajul?   Am auzit cu toţii formule de tipul „limbajul păsărilor” sau chiar „limba animalelor”. Asta nu înseamnă oare că fenomenul despre care vorbim depăşeşte sfera rasei umane? Iar dacă ne vine ideea să pătrundem şi în străfundurile materiei nevii, atunci oare de ce nu am putea să ne referim şi la „limbajul particulelor elementare” sau la „limbajul cuantelor de energie”?   Credeţi că dacă am adresa aceste întrebări specialiştilor am primi un răspuns? Partea proastă este că, de fapt am primi nu un răspuns ci o sută de rşspunsuri, în funcţie de domeniul strict căruia aparţin aceştia. Astfel, psihologul ne va răspunde într-un fel, lingvistul într-altfel, antropologul în alt fel, fiecare referindu-se la acele aspecte ale limbajului pe care le cunoaşte mai bine. Este foarte adevărat că fiecare dintre ştiinţele respective (psihologia, lingvistica, antropologia etc.) s-a ocupat cu investigarea riguroasă a limbajului dintr-o anumită perspectivă. Fiecare şi-a apărat hegemonia declarându-şi teritoriul „pur lingvistic”, „pur psihologic”, „pur fiziologic” etc. Dar trasarea unor graniţe precise între ceea ce este „pur psihologic” şi ceea ce este „pur lingvistic” de exemplu, este mai mult sau mai puţin artificială. În mod neîndoielnic stabilirea precisă a obiectului de cercetare a avut rezultate benefice dar numai până la un punct. Dincolo de acesta, concentrarea studiului pe felii înguste a însemnat o încetinire a procesului cunoaşterii despre limbaj. Îngustarea orientării a condus desigur la o analiză în profunzime a unor aspecte constituind o etapă epistemologică necesară. Numai că absolutizarea acestei tendinţe peste anumite limite poate duce la stagnare şi chiar regres. Fiecare perspectivă este validă dar incompletă fără aportul celorlalte, atâta vreme cât obiectivul de studiu – limbajul – reprezintă un fenomen de o complexitate infinită, în care se împletesc strâns aspecte de natură psihică, lingvistică, fizică, chimică, fiziologică etc. În concluzie, ştiinţa sau, mai corect, „ştiinţele” nu ne pot ajuta dincolo de un anumit punct. Şi atunci, ce ne rămâne de făcut? Încotro ne-am putea îndrepta pentru a ne forma o imagine globală a limbajului, purtătoare a unei semnificaţii ample şi profunde prin care să putem arunca o lumină asupra „necunoscutelor” formulate în primele rânduri ale cărţii?   Să parcurgem împreună paginile acestei cărţi, care, am căutat să ofere mai curând, o „poveste” despre Limbaj, care sper să atragă şi să bucure. Aş compara această poveste cu un arbore. Rădăcinile sale îşi absorb esenţa din teoriile străvechi ale gramaticii din India antică. Trunchiul ar fi modelul arhetipurilor sau „schemelor” de organizare a întregii noastre vieţi psihice (creat de psihologul elveţian Carl Gustav Jung). Cât priveşte coroana arborelui, ea este sistemul teoretic şi practic de dezvoltare personală cunoscut sub numele de Sahaja Yoga (creat de Nirmala Shrivastava-India).   Pentru început însă aş considera necesar să ne familiarizăm cu câteva noţiuni. Prima dintre acestea este aceea de „limbaj”, Ce este limbajul? El este îndeobşte definit ca „un ansamblu complex de procese – rezultat al unei anumite activităţi psihice profund determinate de viaţa socială – care face posibilă învăţarea, însuşirea şi utilizarea corectă a unei limbi şi care totodată a făcut posibilă crearea limbii ca fenomen general”. (Slama Cazacu 1968-p.44).   A doua noţiune fundamentală este aceea de „limbă”. Ce este limba? Studiată cu precădere de lingvistică, ea este considerată ca un sistem arbitrar şi convenţional de semne organizate în sistemul fonematic, lexical şi sintactic. Ea este o realitate psihică concretă reprezentând latura socială a limbajului, un dat obiectiv şi exterior indivizilor care o utilizează. Limbajul, de altfel, nici nu poate exista în afara limbii, căci vorbirea, ca aspect fundamental al acestuia nu este decât activitatea de utilizare a limbii.

ACŢIUNEA SE PETRECE IN ANUL 1980 ÎNTR-O ŢARA NECUNOSCUTĂ.           I.           Ca şi cele anterioare, şi ziua aceea se vestea a fi o zi frumoasă. Scările Palatului Justiţiei cunoscură încă de dimineaţă o mare animaţie. Procesul lui Dino Karol atrăsese de la început o mulţime de curioşi, şi interesul acestora nu scăzuse câtuşi de. Puţin, după cele aproape două săptămâni de dezbateri, timp în care interogatoriile şi depoziţiile din şedinţe căpătaseră tot mai mult un caracter de rutină şi devenise evident că nu se va mai afla nici un element nou faţă de ceea ce ştia de luni şi luni de zile. Dino, un tip brunet, cu privirea întunecată a unui violonist spaniol sau sudamerican, înalt, cu nişte braţe lungi şi sprâncene stufoase şi îmbinate, îşi pusese lacăt gurii. Şi, dacă într-un an întreg de anchete dure şi hărţuieli, cei mai experimentaţi crimina-lişti ai ţării nu izbutiseră să-i smulgă nici un singur nume măcar, era puţin probabil că va reuşi s-o facă bătrânul Men-doz, blajinul preşedinte al tribunalului, care, e drept, prin rezolvarea cu succes a cazului Dino Karol avea să-şi asigure o retragere la pensie glorioasă.           Karolâşi susţinea singur apărarea – caz foarte rar în justiţie – ceea ce suscitase comentarii aprinse: era sau nu în conformitate cu uzanţele această situaţie neobişnuită şi ce consecinţe procesuale ar putea decurge din ea?           De când aflase că, în calitate de apărător, are dreptul să pună întrebări martorilor, Dino Karol abia aştepta, sau nici nu mai aştepta de fel să-i vină rândul, străduindu-se din răsputeri, de fiecare dată, să transforme depoziţia în răspunsuri la întrebările sale, să-1 jignească şi să-1 umilească pe martor. Totuşi, din desfăşurarea procesului, se simţea că Dino Karol nu va mai fi în stare să reziste multă vreme. I) evenise palid, slăbise, avea cearcăne adânci sub ochi, faţa s. i lânără – avea abia douăzeci şi opt de ani – îi era brăzdată, iar părul des, negru şi creţ, îi încărunţise subit în cele două săptămâni ale procesului. Era vădit că tânjeşte până-n ultima fibră a făpturii sale ca tortura aceea cumplita să ia capăt cât mai degrabă.           În plus, şedinţa din ziua aceea se remarca încă dinainte de deschidere prin ceva nou: în banca rezervată presei stătuseră până atunci diverşi reporteri, care-şi scriau dările de seamă în timpul dezbaterilor; de astă dată la marginea ei şi în imediata apropiere a martorilor, luase loc însuşi diriguitorul suprem al opiniei publice, preşedintele celei mai mari edituri şi întreprinderi poligrafice, Leo Gerdan. Nu mai departe decât în ajun, nu putuse participa la lansarea vasului care avea să-i poarte numele – se spusese că are puternice dureri reumatice – iar astăzi venise singur, sprijinit în baston, e adevărat, în sala de judecată, se aşezase şi, fi-rcyie, la apariţia lui, întreaga sală amuţise, iar gâtlejurile se întinseseră toate în direcţia sa.           Aşadar, se adevereau zvonurile după care Leo se interesează îndeaproape de proces; aşadar se adeverea că doreşte să-1 ajute, să-i fie de folos preşedintelui tribunalului, vechi coleg al său de şcoală. Alături de Gerdan luase loc colaboratorul său preferat, un fel de consilier particular, care deţinea în acelaşi timp şi funcţia de secretar de presă, ziaristul Augo Bernol. Ca de obicei, purta şi în ziua aceea Ochelari fumurii, iar de gât îi atârna aparatul fotografic galben-deschis deasupra căruia ieşea în evidenţă flash-ul înalt.           Preşedintele Mendoz îşi făcu apariţia în fruntea marelui complet de judecată şi toată lumea îl văzu, sau vroi să-1 vadă, făcându-i un semn discret cu capul lui Leo, după care deschise şedinţa, anunţând că se vaproceda la ascultarea depoziţiei lui Karlo Guidoni, funcţionar al direcţiei de criminalistică a oraşului. O clipă mai târziu, răsuna strigătul aprodului în încăperea martorilor, pentru ca apoi, calm, Karlo Guidoni să intre încet în sală, să se încline în faţa instanţei şi, la un gest al preşedintelui, să se aşeze pe banca martorilor. În mână ţinea o servietă mare din piele galbenă.!           — Vă numiţi Karlo Guidoni şi sunteţi şef-adjunct al direcţiei de criminalistică a oraşului?           — Da.           — Când v-aţi născut?           — M-am născut la 1 iulie 1932.           — Unde?           — La Palermo. Părinţii Măria şi Leo, le dictă Guidoni în continuare grefierilor, fără a mai aştepta întrebările. Sunt căsătorit, am doi copii.           — Bine. Din procesele-verbale şi din depoziţii reiese că dumneavoastră, împreună cu un grup de funcţionari ai direcţiei, v-aţi aflat, la 2 martie anul trecut, la locul comiterii infracţiunii, unde l-aţi prins pe inculpat.           Dino Karol sări de pe bancă şi ţipă cu o voce aspră, stridentă, care, altminteri, nu se potrivea cu înfăţişarea sa destul de plăcută:           — Nu e adevărat! Nu e adevărat! Nu m-au prins! Preşedintele tribunalului interveni mirat:           — Cum adică, nu?           — R Nu, nu. M-am predat singur! Rog să se consemneze acest lucru în procesul-verbal!           Karol se aşeză. Se ridică în schimb procurorul.           — V-aţi predat, fiindcă aţi fost silit să vă predaţi. Karol zvâcni din nou în sus:           — N-am fost silit. M-am predat de bună voie. Să se consemneze acest lucru!           Procurorul era un ins mărunt, cu ochi albaştri şi părul Mond. Avea o voce răsunătoare. Se vorbea în oraş că e un magistrat deosebit de abil.           — Să se consemneze! Încuviinţă preşedintele tribunalului. Martorul Guidoni să-şi continue depoziţia!           — În ce mă priveşte, m-am trezit din somn pe la trei noaptea, începu poliţistul. Organele noastre înconjuraseră în port un antrepozit şi, în timp ce forţau intrarea, cei dinăuntru deschiseseră asupra lor un foc viu. Doi funcţionari de-ai noştri au fost ucişi. Cel puţin trei, dacă nu chiar patru bandiţi au fugit. Era întuneric beznă şi nu s-a putut stabili exact numărul lor. A fost prins doar Dino Karol.           — Din nou acelaşi lucru! Din nou acelaşi lucru! Strigă Karol.

Pentru a înţelege şi defini „patologicul”, anormalul, boala psihică trebuie făcut, în primul rând, referire la sfera normalităţii deoarece boala mintală poate fi înţeleasă şi explicată doar în raport de comparaţie cu sănătatea mintală.           Conform Dicţionarului de Psihologie „Larousse” sănătatea reprezintă o stare a celui care se simte puternic şi asigurat”. Pe de altă parte Organizaţia Mondială a Sănătăţii precizează că: „sănătatea este deplina posesiune a bunăstării sociale, mentale şi fizice şi nu numai absenţa bolilor şi afecţiunilor”.           În cadrul larg al noţiunilor de sănătate şi boală un aspect particular îl reprezintă sănătatea mintală şi boala psihică. Aceste două noţiuni nu pot fi dezbătute decât împreună, limita dintre ele de multe ori fiind influenţată normele sociale.           Înţelegerea normalităţii (sănătate mintală) cât şi a anormalităţii (boală psihică) depinde de cunoşterea organizării structurale şi a dinamicii funcţionale a sistemului personalităţii, considerat ca „aparat psihic”. Pentru psihopatologie, problema normalităţii este deosebit de importantă întrucât reprezintă criteriul de evaluare a tulburărilor clinice, considerate ca abatere de la normalitate.           Cuvântul „normal” provine din latinescul „norma” (unghi drept), adică ceea ce nu oscilează nici la stânga nici la dreapta, ceea ce se află în mijloc. Normalul este, pe de o parte, un termen calificativ implicând o valoare şi pe de altă parte un termen descriptiv care indică o medie. Anormal este un adjectiv, un termen apreciativ care introduce o diferenţă calitativă.           Conceptul de normalitate, desemnând starea de echilibru, implică adaptarea atât pe plan intern, intrapsihic, cât şi în planul lumii externe a individului, având prin aceasta o semnificaţie antropologică lărgită. Considerată din punct de vedere psihologic, normalitatea este definită de I. Kant astfel „Inteligenţa este şi rămâne normală, în viaţa practică, în măsura în care îşi manifestă şi păstrează caracterul empiric.           Ea trebuie să fie şi să rămână conformă cu experienţa. Spiritul omenesc este, prin urmare, sănătos atunci când simte, judecă şi hotărăşte potrivit cu experienţa şi bolnav atunci când se îndepărtează sau chiar se înstrăinează de ea”.           Limitele de variaţie ale normalului permit să distingem câteva aspecte nepatologice care nu pot fi considerate anomalii. Acestea sunt conceptele de „diferit” şi divers” care sunt incluse în cadrul lărgit al „acceptabilului”. Astfel, normalul este indicatorul standard al unor valori culturale; diferitul este o altă formă posibilă a normalităţii şi diversul este privit ca o variantă de tip formal a normalităţii. În esenţa lor, cele trei concepte exprimă de fapt ipostaze diferite ale unor „variaţii acceptabile” în sfera normalităţii.           Atât sănătatea mintală (normalitatea) cât şi boala psihică (anormalitatea) îşi au sediul şi se manifestă în cadrul „sistemului personalităţii”. Ele nu sunt structuri fixate ci depind de direcţia de manifestare a dispoziţiilor care se organizează în raport cu modelele constituţionale psihobiologice ale sistemului individului respectiv. Prin dispoziţii, în psihopatologie, se înţelege potenţialul genetic, structurile neuroatomice, dinamica neuropsihofiziologică, precum şi calităţile dobândite de individ prin educaţie, cultură, model familial, şcolar, profesional, valorile morale, religioase. Având în vedere toate aceste caracteristici, sănătatea mintală şi boala psihică trebuie considerate ca reprezentând nişte calităţi ale „modului de a fi” a individului, care derivă din organizarea structurală a „sistemului personalităţii” acestuia.           Între normalitate şi anormalitate psihică există un anumit echilibru stabilit şi controlat de însăşi modalitatea de funcţionare a mecanismelor de autoreglare a sistemului personalităţii. Sănătatea mintală şi boala psihică sunt ipoteze egal posibile ca disponibilitate ale persoanei umane şi se înscriu în ordinea ontologică a acesteia. De aici se deduce că sistemul personalităţii este organizat dialectic, după principiul complementarităţii antinomice, al contrariilor, în asemenea măsură încât se poate vorbi despre o balanţă normal/patologic de a cărei funcţionare depind atât starea de echilibru, respectiv sănătatea mintală, cât şi starea de dezechilibru, reprezentând boala psihică.           Dinamica personalităţii în planul vieţii psihice este dată tocmai de ambivalenţa complementară a organizării acesteia, de caracterul ei dialectic.           Atât starea de sănătate mintală cât şi boala psihică au, în mod paradoxal, acelaşi determinism în „dispoziţiile latente” ale sistemului personalităţii, al direcţiilor de manifestare pe care le pot lua acestea.           Dispoziţia interioară a sistemului personalităţilor reprezintă potenţialul energetic al persoanei. Acest potenţial psihoenergetic corespunde cu principiul vital.           Dispoziţia interioară, în funcţie de circumstanţele vieţii individului care pot fi favorizante sau nefavorizante, poate lua aspectul formelor normalităţii sau pe cel al formelor anormalităţii. Atât starea de echilibru intern cât şi cea de dezechilibru vor depinde de modalitatea de a răspunde la factorii circumstanţiali care acţionează asupra individului în decursul vieţii sale. De aici putem concluziona ca atât sănătatea mintală cât şi boala psihică au originea în modalitatea de organizare şi dinamica sistemului personalităţii.           Un alt aspect important în dezbaterea celor două concepte este raportul dintre normalitate şi adaptare. Se consideră că adaptarea este simplul proces de acceptare oferit individului de mediul exterior sau societate. Adaptarea este o „investire de energie orientată pentru ca individul să se integreze şi să poată rezista în faţa presiunii exercitate asupra lui de psihotraumatismele sociale, dublată de capacitatea acestuia de a rezista la tensiunile impuse de legăturile sociale”.           Pentru a putea răspunde la acţiunea factorilor externi, în primul rând trebuie făcut un efort care solicită mecanismele de apărare/adaptare ale persoanei la permanentele scimbări din viaţă. Însă acest răspuns nu este doar o manifestare exterioară ci presupune şi o schimbare interioară care poate menţine sau tulbura echilibrul dintre normal şi patologic. Însă s-a constatat faptul că pentru un individ normal este imposibil să se poată adapta la toate grupele sociale, din acest motiv E. Trillant preferă să utilizeze drept criteriu al normalităţii adaptibilitatea afirmând că „individul normal nu este niciodată complet adaptat şi că, în schimb, psihopatul este o persoană inadaptabilă”.           Schimbările nu îşi au cauza doar în factorii circumstanţiali ai vieţii, în mod egal, ele fiind produse şi de manifestările interioare, proprii sistemului personalităţii fară nici un fel de intervenţie din exterior şi care au întotdeauna un caracter patoplastic, cele mai semnificative fiind crizele psihobiologice de dezvoltare (pubertate, adolescenţă) şi cele de involuţie (menopauza, andropauză, involuţia).           Persoana nu este aceiaşi pe toată perioada vieţii ci există momente de risc pentru sănătatea mintală precum şi etape de protecţie şi stabilizare a acesteia.           Istoria vieţii individului este discontinua şi se constituie din etape bine definite, cu o configuraţie proprie, specifică, întreruptă de momente de criză care marchează trecerea de la o etapă la alta, aceste treceri presupunând schimbări şi solicitând mecanismele de apărare/adaptare ale persoanei, în funcţie de noile condiţii diferite de la o etapă la alta.           Odată cu schimbarea regimului psihobiologic al personalităţii se schimbă şi tipul de normalitate al persoanei şi odată cu el şi vulnerabilitatea pentru un nou tip de anormalitate, deci balanţa normal/patologic nu este aceiaşi pe tot parcursul vieţii.           Un alt aspect în relaţia normal/patologic din viaţa unui om este dat de epuizarea psihoenergetică în timp. Pe parcursul vieţii, capacităţile psihoenergetice ale individului scad, se epuizează treptat, astfel posibilitatea de a răspunde la factorii de mediu, la evenimentele cotidiene se reduce permanent, spre finalul vieţii ajungându-se la o diminuare considerabilă a acesteia. Este ştiut faptul că la bătrâni capacitatea adaptării la situaţii noi este foarte scăzută.           Trebuie făcută precizarea că există o diferenţă în raportul normal/patologic, între sfera somatică şi sfera vieţii sufleteşti; între normalitatea şi anormalitatea biologică şi cea psihică există o diferenţă calitativă importantă. Fiinţa biologică asimilează factorii de mediu de la care nu se poate sustrage şi de care depinde existenţa sa, pe când fiinţa psihică se acomodează adaptativ la evenimentele vieţii trăite, conform unor strategii gândite conştient. În acest proces de adaptare intervin conştiinţa reflexivă, educaţia, cultura, experienţa de viaţă, aptitudinile, etc.           Normalitatea este condiţia naturală a stării de echilibru psihic în timp ce boala psihică este un proces de dezorganizare a normalităţii psihice. Dezorganizarea în psihopatologie trebuie considerată din punct de vedere dinamic, ca un proces extrem de complex şi trebuie înţeleasă ca reprezentând noi modele funcţionale adaptate condiţiilor patogenice care au produs dezorganizarea. Aceste modele patologice provin din structurile normale ale personaei şi depind de tipul de personalitate, de capacităţile de a se opune acţiunii factorilor morbigenetici, de nivelul de dezvoltare-maturizare a personalităţii, de dispoziţiile ereditare.           Există trei grupe principale de dezorganizări psihopatologice ale sistemului personalităţii: lezionale, de imaturitate şi funcţionale.           Dezorganizarea lezională recunoaşte drept cauză o leziune organică a creierului şi poate fi produsă de o leziune cerebrală globală care antrenează de regulă tulburări grave ale stării de conştiinţă vigile de diferite grade de profunzimem putând merge până la starea de comă. Dacă leziunile sunt localizate, doar anumite procese psihice sunt afectate (percepţii, memorie, limbaj, praxii, etc).           Imaturitatea este un tip de deficienţă care se produce prin oprirea în dezvoltare a sistemului nervos central la copil (prenatal, perinatal sau postnatal), este o imaturizare anatomică având consecinţe grave asupra formării şi maturizării funcţiilor psihice şi ale personalităţii globale a individului. Imaturitatea este de mai multe feluri:           A) Imaturitate EG – caracterizată prin persistenţa unui traseu bioelectric instabil în raport cu norma medie; b) Imaturitatea emoţională – considerată o imaturitate a inhibiţiilor reacţiilor emoţionale, cu caracter de manifestare explozivă; c) Imaturitatea psihomotorie – o stare de debilitate motorie; d) Imaturitatea afectivă sau starea de arieraţie afectivă, constând din aspecte psihopatologice diferite, de tipul dependenţă-lndependenţă, securitate-lnsecuritate, sugestibilitate, posibilitatea sau imposibilitatea de a efectua judecăţi intelectuale şi nonafective, posibilitatea sau imposibilitatea de a avea autonomie în acţiunile personale.           Dezorganizarea funcţională constă în tulburări pur funcţionale. În acest caz nu există nici o modificare lezională decelabilă a creierului bolnavului.           Între sănătatea mintală şi boala psihică, normalitate şi anormalitate, pot fi identificate cinci forme de status mintal: 1. Sănătatea mintală este starea de normalitate psihică în cursul căreia echilibrul personalităţii există o perfectă adaptare şi evoluţie socială; 2. Stările intermediare reprezintă intricarea unor elemente morbigenetice de ordin exogen, în sistemul unei personalităţi normal structurate. În această etapă, individul se adaptează la noile condiţii dar evoluţia socială este mai dificilă.           Aceste stări intermediare se apropie mai mult de sănătatea mintală având în vedere specificul lor; 3. Stările limită corespund unor personalităţi de tip dizarmonic, prin existenţa unor elemente morbigenetice endogene legate în special de anumite trăsături caracteriale cu tendinţe psihopatologice şi potenţial evolutiv în acest sens; 4. Boala mintală este diferenţierea antipodala, cantitativă şi calitativă, faţă de starea de sănătate mintală, cu manifestări clinice, având consecinţe asupra activităţii, relaţiilor interpersonale şi adaptării psihosociale a individului. Această implică o transformare structurală şi comportamnetală negativă a personalităţii; 5. Deficienţa psihică exprimă o stare psihică de invaliditate reziduală, după atenuarea etapei de involuţie clinică a bolii mintale propriu-zisă.           Boala este rezultatul unui proces de disoluţie funcţională şi trebuie privită sub două aspecte: aspectul negativ care este reprezentat de nivelul de atingere a sistemului personalităţii şi aspectul pozitiv sau cel al simptomelor reprezentat de nivelul de eliberare a inhibiţiei pe care procesul morbid o exercită asupra stării de normalitate funcţională sau de integritate anatomofiziologică a sistemului personalităţii umane.           Boala psihică reprezintă schimbarea care interesează, în diferite forme şi grade, sfera vieţii sufleteşti a persoanei umane şi constă în schimbarea „felului de a fi” al individului, al fiinţei interioare a acestuia din cauza unei tulburări a sistemului personalităţii. Consecinţele acestor tulburări vizează atât raporturile individului cu lumea (înstrăinarea de lume) cât şi cu sine însuşi (înstrăinarea de sine), astfel bolnavul psihic fiind privat atât de libertatea exterioară cât şi de cea internă.           Caracteristica fundamentală a bolii psihice, considerată ca anormalitate, o reprezintă alienarea persoanei respective. Ea se manifestă prin ruperea contactului vizual cu realitatea sau prin pierderea continuităţii inteligibile dintre bolnavul psihic şi lume.           Bolnavul psihic este parţial conştient, sau dimpotrivă ignoră complet faptul de a fi bolnav, nefiind capabil să recunoască schimbarea patologică a stării sale de normalitate psihică. Conştiinţa propriei anormalităţi este recunoscută în foarte puţine cazuri, când tulburările sunt de intensitate redusă şi nu afectează conştiinţa de sine sau nu modifică sistemul personalităţii. Din acest motiv, de cele mai multe ori bolnavii psihic nu solicită şi nu acceptă intervenţia medicală.           În cadrul bolii psihice, persoana ajunge să-şi piardă libertatea interioară devenind un alt tip de fiinţă umană; o „fiinţă a anormalităţii”, bolnavul psihic fiind o persoană desprinsă parţial (în cadrul nevrozelor şi psihopatiilor) sau total (în cadrul psihozelor) de realitatea lumii.           Astfel bolnavul psihic este proiectat fie la periferia lumii (nevroze, psihopatii, sociopatii) fie în afara lumii (demenţe) sau într-o lume a realităţii iraţionalului, o lume interioară închisă sau circumscrisă la interioritatea persoanei bolnavului (schizofrenie, parafenie, paranoia, melancolie).           Boala psihică este în primul rând un concept clinico-medical al psihiatriei, desemnând o deplasare a vieţii psihice (fie că este vorba de procese psihice izolate sau de întregul sistem al personalităţii), care implică următoarele aspecte:           • O cauză care o produce (etiologie);           • O anumită formă de manifestare clinică care-l oferă identitate, făcând-o clarificabilă într-o anumită ordine a gândirii medicale (diagnostic);           • Un anumit tip de evoluţie clinică, expresie medicală a „psihobiografiei individului” (evoluţia bolii);           • Anumite consecinţe asupra structurii şi dinamicii personalităţii bolnavului (prognosticul);           • Posibilitatea medicului de a acţiona asupra evoluţiei bolii cu anumite remedii, în scopul eliminării sau atenuării cauzelor care o produc, al restabilirii stării de echilibru psihic al personalităţii bolnavului (terapeutica);           • Adoptarea unor forme de reintegrare a bolnavilor psihic convalescenţi sau a celor cu defecte postprocesuale în grupul social, familie, şcoală, profesie (recuperare, resocializare);           • Instituirea unor metode de psihoprofilaxie vizând păstrarea stării de sănătate mintală şi combaterea factorilor de risc mobigenetici (igienă mintală).           Bolile psihice recunosc drept cauze psihotraumatismele emoţional-afective, schimbările bruşte şi de mare intensitate din viaţa personală, eşecurile, conflictele, frustrările, intoxicaţiile cronice, etc. Acestea produc stări de dezechilibru al sistemului personalităţii manifestate prin tulburări de personalitate, alterări ale stării de conştiinţă, dificultăţi majore de adaptare, tulburări de comportament.           Astfel, boala psihică este o noţiune relativă, care poate fi definită doar în raport cu noţiunea de sănătate mintală.           Datele de antropologie culturală au pus în evidenţă faptul că manifestările psihocomportamentale considerate ca fiind patologice în cadrul unei arii socioculturale pot fi acceptate ca normale în alta. În felul acesta „boala devine ea însăşi o normă de viaţă, dar o normă de tip inferior, în sensul că nu permite nici un fel de abatere în afara cadrului ei strict limitat”. În acest caz, boala este o nouă formă de viaţă caracterizată prin manifestări fiziologice şi psihologice noi, diferite. A fi sănătos nu echivalează cu a fi normal într-o situaţie dată, ci cu a fi normativ în această situaţie, precum şi în alte situaţii diferite ca posibilităţi oferite individului. În felul acesta boala se înfăţişează ca o conduită a omului care a suferit o dezorganizare a funcţiilor sale. Din această perspectivă sănătatea şi boala nu sunt decât două moduri esenţialmente diferite, ele nu trebuie considerate ca principii distincte, entităţi care-şi dispută între ele organismul viu. În realitate, între aceste două moduri de a fi nu există decât o diferenţă de grad: exagerarea, disproporţia, dezarmonia fenomenelor normale constituie starea de boală. Din perspectivă antropologică, sănătatea are un caracter relativ iar tipul de „om normal” devine, în acest caz, o abstracţie ideală.           Concluzionând, se poate spune ca sănătatea mintală este aptitudinea psihicului de a funcţiona într-un mod armonios, agreabil şi eficace, în măsura în care circumstanţele îi permit să facă faţă la cu supleţe diferitelor situaţii şi să-şi menţină permanent starea de echilibru dinamic.           Diametral opus sănătăţii mintale, boala psihică este definită ca fiind o tulburare a stării de echilibru sau de organizare a vieţii psihice, de diferite forme, intensităţi şi durată, afectând conduitele, relaţiile interpersonală şi afectivitatea acestuia, de care bolnavul poate fi sau nu conştient.           Din punct de vedere sociologic, boala se referă la o stare corporală sau mintală indezirabilă, justificând astfel intervenţia pentru ameliorarea sau vindecarea sa.

CUPRINS:           VOLUMUL 1           SECŢIUNEA I.           I. OBIECTUL PSIHOLOGIEI           1.1. Condiţiile cunoaşterii psihologice.1 1.2. Devenirea psihologiei ca ştiinţă.12 1.3. Problemele generatoare de divergenţe în istoria psihologiei.15 1.4. Obiectul psihologiei.16 1.5. Viitorul psihologiei.21           I. METODELE PSIHOLOGIEI           2.1. Relaţia obiect-metodă.25 2.2. Metode specifice ale psihologiei.28 2.3. Organizarea cercetării psihologice.40           I. PRINCIPILE PSIHOLOGIEI           3.1. Principiul determinismului extern (extrapsihic).43 3.2. Principiul relaţionării neuropsihice.45 3.3. Principiul reflectării şi modelării informaţionale.50 3.4. Principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă – activitate.53 3.5. Principiul genetic şi al istorismului.54 3.6. Principiulsistemicităţii.5           IV. LEGILEŞI TEORILE EXPLICATIVE ÎN PSIHOLOGIE           4.1. Problema definirii legii în psihologie.57 4.2. Relaţia dintre descriere, explicaţie şi interpretare.61 4.3. Problema elaborării teoriei psihologice.64           V. PSIHICUL UMAN. CARACTERIZARE GENERALĂ           5.1. Către o definiţie modernă a noţiunii de psihic.70 5.2. Caracteristicile psihicului uman.79 5.3. Modificări ale conştiinţei.106           SECŢIUNEA a I-a COMPONENTELE MODALE ALE VIEŢI PSIHICE CONŞTIENTE A OMULuI.           Consideraţii preliminare.21           VI. PROCESELE SENZORIALE           6.1. Senzaţia.124 6.1.1. Sensibilitatea şi legile ei.128           A. Legile psihofizice.130           B. Legile psihofiziologice.132           C. Legile socioculturale.135 6.1.2. Clasificarea senzaţiilor.138           A. Senzaţiile extero-lnformative.138           A.l. Senzaţiile cutanate.138           A.2. Senzaţiile vizuale.14           A.3. Senzaţiile auditive.162           A.4. Senzaţiile olfactive.186           A.5. Senzaţiile gustative.196           A.6. Senzaţiile vestibulare.206           B. Senzaţiile proprioceptiv-kinestezice.209           C. Senzaţiile organice.215           D. Senzaţiile de durere.24 6.2. Percepţia.28 6.2.1. Caracterizare generală.28 6.2.2. Legile percepţiei.259 6.2.3. Formele percepţiei.268 6.2.4. Percepţia ca formă specifică de activitate şi factor bazai de reglare a activităţii.294           VOLUMUL 2           VI. REPREZENTAREA           7.1. Definiţie şi caracterizare psihologică generală.301 7.2. Proprietăţile reprezentărilor.306 7.3. Tipurile reprezentărilor.310 7.4. Locul şi rolul reglator al reprezentării în activitate şi comportament.312           VI. GÂNDIREA.314 8.1. Definiţie şi caracterizare generală.319 8.2. Structura psihologică internă a gândirii.325           A. Blocul operaţiilor.327           B. Blocul conţinuturilor.34           C. Blocul produselor.351           D. Blocul relaţiilor.352 8.3. Forme modale de procesare-lntegrare a informaţiei.353           A. Procesarea inductivă.353           B. Procesarea de tip deductiv.358           C. Procesarea analogică.362 8.4. Gândirea ca activitate specifică de rezolvare a problemelor.363 8.5. Gândirea ca proces decizional.373 8.6. Gândirea ca proces de teoretizare.376           IX. IMAGINAŢIA           9.1. Caracterizare generală. Definiţie.378 9.2. Formele imaginaţiei.382 9.2.1. Visele.’.382 9.2.2. Procesele hipnoide.384 9.2.3. Reveria.384 9.2.4. Imaginaţia reproductivă.385 9.2.5. Imaginaţia creatoare.386           X. MEMORIA           10.1. Definiţie şi caracterizare psihologică generală.390 10.2. Dinamica memoriei.393 10.3. Formele memoriei.402 10.4Calităţile memoriei.412 10.5. Mecanismele memoriei.413 10.6Uitarea.418           XI. LIMBAJUL           1.1. Precizări şi delimitări terminologice.420 1.2. Specificul psihologic al limbajului.425 1.3. Determinaţiile limbajului verbal.426 1.4. Verigile funcţionale ale limbajului verbal.437 1.5. Funcţiile limbajului verbal.439 1.6. Formele limbajului verbal.4 1.7. Mecanismele neurofiziologice ale limbajului.46           XI. ATENŢIA           12.1. Definiţie şi caracterizare psihologică generală.451 12.2. Dimensiunile (atributele) atenţiei.45 12.3. Formele atenţiei.457 12.4. Modele teoretice explicative ale atenţiei.460           XI. AFECTIVITATEA           13.1. Aspecte teoretice şi metodologice generale.465 13.2. Spre o definiţie a afectivităţii.46 13.3. Clasificarea proceselor şi stărilor afective.470 13.4. Dimensiunea relaţională a afectivităţii.474 13.5. Structura procesului emoţional.476 13.6. Rolul afectivităţii în activitate.47 13.7. Agresivitate-toleranţă.479 13.8. Stresul, anxietatea şi angoasa.480 13.9. Mecanismele emoţiilor.483           XIV. MOTIVAŢIA           14.1. Definiţie şi caracterizare generală.487 14.2. Motivul şi funcţiile sale.491 14.3. Forme şi niveluri de integrare a motivaţiei.495 14.4. Motivaţie şi frustrare.503 14.5. Motivaţie şi conflict.504 14.6. Nivel de aspiraţie, nivel de expectaţie, nivel de realizare.505 14.7. Teorii ale motivaţiei.506           XV. VOINŢA           15.1. Definirea şi caracterizarea generală a voinţei.507 15.2. Structura şi fazele actului voluntar.514 15.3. Calităţile voinţei.516 15.4. Dezvoltarea ontogenetică a voinţei.516 15.5. Voinţa socială.519           XVI. ACTIVITATEA UMANĂ           16.1. Consideraţii generale.521 16.2. Definirea şi structura psihologică a activităţii.523 16.3. Formele activităţii.529           SECŢIUNEA a I-a.           SECŢIUNEA I.           XVI PERSONALITATEA           17.1. Aspecte teoretice şi metodologice.549 17.1.1 Accepţiuni ale termenului de personalitate.50 17.2. Temperamentul.560 17.2.1. Definiţie şi caracterizare generală.560 17.2.2. Clasificarea temperamentelor.562           A. Tipologiile morfologice sau bioconstituţionale.562           B. Tipologiile fiziologice şi psihofiziologice.568           C. Tipologiile psihologice.572           D. Tipologiile clinice.575 17.3. Caracterul.576 17.3.1. Definiţie şi descriere generală.576 17.3.2. Structura psihologică a caracterului.579 17.3.3. Trăsăturile caracteriale.583 17.4. Aptitudinile.585 17.4.1. Definiţie şi descriere generală.585 17.4.2. Raportul înnăscut-dobândit în structura aptitudinilor.58 17.4.3. Clasificarea aptitudinilor.590 17.5. Imaginea de sine (self-concept).595 17.6. Eul.598           Bibliografie selectivă.601                 Capitolul I OBIECTUL PSIHOLOGIEI.           1.1. CONDIŢILE CUNOAŞTERI ŞTINŢIFICE.           Atributul ştiinţific” caracterizează acea formă a cunoaşterii care satisface o serie de exigenţe şi criterii de ordin metodologic general şi particular. Istoriceşte, ca esenţiale, s-au impus următoarele exigenţe şi criterii:           A) delimitarea unui domeniu de investigaţie unic şi neintersectabil; b) existenţa unei metode specifice de abordare, descriere şi interpretare a fenomenelor circumscrise domeniului dat; c) fenomenele ce sunt proprii domeniului dat trebuie să posede un minimum de însuşiri şi determinaţii sensibile, nemijlocit perceptibile şi observabile, care să permită utilizarea operaţiilor de măsurare şi cuantificare; d) obiectivitatea descrierilor şi interpretărilor care înseamnă, în primul rând, întemeierea pe date şi fapte reale şi verificarea ipotezelor şi a generalizărilor, respectiv, delimitarea între „ceea ce este obiectul în realitate”, independent de subiect şi „ceea ce este obiectul pentru subiect” (criteriul adevărului); e) posibilitatea reproducerii/repetării aceleiaşi cercetări de către doi sau mai mulţi autori; f) prezenţa şi operarea cu generalul în forma conceptelor, principiilor, legilor. Aceste cerinţe şi criterii au fost formulate şi impuse ca model obligatoriu de către primele trei ştiinţe exacte care s-au emancipat de filosofie, dobândind statutul de independenţă şi autoconsistenţă şi anume: astronomia, mecanica şi matematica. Satisfacerea acestor cerinţe şi criterii s-a dovedit a fi extrem de dificilă, ceea ce a făcut ca secole de-a rândul să rămână în afara abordării ştiinţifice sistematice, atât domenii compacte ale realului, cum sunt domeniile fenomenelor sociale şi psihice, cât şi fenomenele care se derulează la frontierele dintre ştiinţele clasice, rigid delimitate şi compartimentate. Or, aşa cum avea să constate N. Wiener, către sfârşitul primei jumătăţi a secolului nostru, modul tradiţional de delimitare şi compartimentare rigidă a ştiinţelor a dus la o situaţie paradoxală: deşi s-au acumulat munţi de fapte şi date, cunoaşterea în ansamblul ei bătea pasul pe loc. De la Leibniz încoace ştiinţa a devenit „într-o măsură tot mai mare o preocupare a specialiştilor în domenii care se îngustează tot mai mult” (N. Wiener, 1948,1968, p. 2).           Fărâmiţarea şi îngustarea au ajuns atât de departe, încât erau „puţini oameni de ştiinţă care se pot numi numai matematicieni, fizicieni sau biologi, fără precizări în plus” (N. Wiener, ibid). Prin urmare, delimitarea a avut loc nu numai între domenii “mari – fizică, chimie, biologie, matematică etc.           — Ci chiar în interiorul fiecărui domeniu. Se dovedea, astfel, că modelul tradiţional de fundamentare a ştiinţei devenise caduc şi el trebuia revizuit şi înlocuit cu altul, mai flexibil şi, totodată, mai adecvat realităţii. Noua paradigmă a cunoaşterii ştiinţifice a fost elaborată şi pusă „în funcţiune” de cibernetică şi teoria generală a sistemelor. Principalele note distinctive ale ei pot fi formulate astfel:           A) unul şi acelaşi obiect poate fi abordat din unghiuri de vedere diferite, dar complementare; b) fiecare abordare particulară oferă date şi explicaţii despre o anumită latură sau un anumit aspect al obiectului, iar nu despre obiect în totalitatea determinaţiilor sale; c) între diferite domenii şi ştiinţe, delimitările şi frontierele sunt relative, astfel încât comunicarea şi transferurile reciproce de informaţii şi metodologie nu numai că nu sunt imposibile, dar se impun ca necesare şi indispensabile pentru obţinerea integrării şi unităţii cunoaşterii; d) cunoaşterea unidisciplinară trebuie completată cu cea interdisciplinară şi transdisciplinară; e) indiferent de natura substanţial-calitativă a obiectului lor de studiu, toate ştiinţele particulare trebuie să-şi întemeieze modul general de abordare-lnterpretare pe o paradigmă generală comună, unificatoare, care reclamă: considerarea ca sistem a oricărei entităţi reale ce se ia ca obiect concret de cercetare, centrarea pe studiul relaţiilor sistemului cu mediul şi al relaţiilor între elementele sale componente, analiza prin prisma criteriilor de echilibru, organizare, finalitate, adaptabilitate, autoreglare; f) elaborarea unor limbaje comune, care să permită codificarea şi integrarea în aceiaşi termeni a diversităţii informaţiilor modale furnizate de ştiinţele particulare.

https://latimp.net/forum/thread/22632/fundamentele-pedagogiei-tudor-marin-pdf/

Imi spui exact ce-ti lipsește, le caut si ti le trimit

CUPRINS:           I. CARACTERIZARE GENERALĂ A DOMENIULUI PSIHOTERAPIEI.           I.1. Definirea domeniului psihoterapiei.           I.2. Distincţia dintre asistenţa psihoterapeutică de specialitate şi sprijinul afectiv necalificat.           I.3. Distincţia dintre psihoterapie şi consiliere psihologică.           I.4. Categoriile profesionale abilitate pentru a practica psihoterapia.           I.5. Principii etice şi deontologice ale profesiei de psihoterapeut.           I.6. Obiectivele psihoterapiei.           I.7. Evaluarea în psihoterapie.           Rezumat.           Concepte-cheie.           Extinderi  Codul deontologic al sindicatului naţional francez al practicienilor în psihoterapie  Codul etic al Federaţiei Române de Psihoterapie – proiect.           Întrebări pentru cursanţi.           Bibliografie.           II. FACTORII CARE INTERVIN ÎN DERULAREA PROCESULUI PSIHOTERAPEUTIC  II.1. Elemente comune care caracterizează desfăşurarea procesului psihoterapeutic.           II.2. Compatibilitatea terapeut-client.           II.3. Adaptarea tipului de abordare psihoterapeutică la problematica clientului.           II.4. Influenţele socio-culturale asupra reuşitei psihoterapiei.           II.5. Importanţa mediului familial de provenienţă al pacientului în desfăşurarea procesului terapeutic  II.6. Calităţile psihoterapeutului eficient.           II.7. Categoriile de probleme cu care se confruntă psihoterapia.           Rezumat.           Concepte-cheie.           Extinderi.           Cunoaşterea şi respectarea propriilor limite – calitate esenţială a psihoterapeutului eficient.           Întrebări pentru cursanţi.           Bibliografie.           III. DEMERS ISTORIC ASUPRA ORIGINILOR ŞI PRIMELOR INTERVENŢII ÎN SCOP PSIHOTERAPEUTIC.           III.1. Preocupările pentru starea de sănătate mentală şi primele forme de intervenţie terapeutică.           III.2. Terapiile primitive-tradiţionale.           III.3. Contribuţia lui Hippocrate şi Galenus la înţelegerea unităţii indisolubile dintre fizic şi psihic  III.4. Epoca medievală  III.5. Primele încercări de tratare sistematică a bolnavilor psihici.           III.6. Hipnoza şi tehnicile sugestive ca modalităţi iniţiale de intervenţie psihoterapeutică.           III.7. Secolul XX şi afirmarea ştiinţifică a psihoterapiei.           III.8. Sigmund Freud şi psihanaliza.           III.9. Orientarea analitică (dinamică) în psihoterapie.           III.10. Orientarea comportamentală – o reacţie faţă de psihoterapiile dinamice  III.11. Constituirea şi dezvoltarea orientării umanist-experienţialiste  III.12. Psihoterapeuţii cu formare eclectică.           Rezumat.           Concepte-cheie.           Extinderi  Concluzii posibile asupra specificului psihoterapiei  Tulburările psihice şi psihoterapia secolului XXI  Scurt istoric al psihoterapiei în România.           Întrebări pentru cursanţi.           Bibliografie.           IV. ORIENTAREA ANALITICĂ (DINAMICĂ) ÎN PSIHOTERAPIE.           IV.1. Psihanaliza clasică freudiană.           Fundamentare teoretică.           Tehnicile specifice psihanalizei clasice.           IV.2. Analiza jungiană.           Fundamentare teoretică.           Tehnici jungiene de interpretare a simbolurilor.           IV.3. Alte terapii de orientare dinamică.           Psihologia individuală a lui Alfred Adler.           Melanie Klein şi teoria relaţiilor obiectuale.           Modificări sub aspect metodologic.           Rezumat.           Concepte-cheie.           Extinderi.           Mecanismele de apărare.           Complexul Oedip.           Dinamica psihică în concepţia jungiană.           Întrebări pentru cursanţi.           Bibliografie.           V. ORIENTAREA COMPORTAMENTALĂ ÎN PSIHOTERAPIE.           V.1. Psihoterapia comportamentală.           Fundamentare teoretică.           Tehnici specifice psihoterapiei comportamentale.           V.2. Psihoterapiile cognitiv-comportamentale.           Fundamentare teoretică.           Tehnici specifice terapiei cognitiv-comportamentale.           V.3. Terapiile sugestive şi hipnoterapia.           Rezumat.           Concepte-cheie.           Extinderi.           Psihoterapia prin intervenţie paradoxală.           Sisteme de relaxare: relaxarea analitică (Jacobson), antrenamentul autogen (Schultz)           Întrebări pentru cursanţi.           Bibliografie.           VI. ORIENTAREA UMANISTEXPERIENŢIALISTĂ ÎN PSIHOTERAPIE  VI.1. Specificul orientării umanist-experienţialiste.           VI.2. Psihoterapia centrată pe client (Carl Rogers)           Fundamentare teoretică.           Relaţia terapeutică rogersiană şi tehnici utilizate în terapia centrată pe client.           VI.3. Psihodrama clasică moreniană.           Fundamentare teoretică.           Instrumente metodologice şi tehnici psihodramatice.           VI.4. Psihoterapia existenţială.           Fundamentare teoretică.           Preocupările ultime ale existenţei – concept central al psihoterapiei existenţiale în concepţia lui Irvin Yalom.           Rezumat.           Concepte-cheie.           Extinderi.           Analiza tranzacţională (Eric Berne)           Întâlnire cu psihodrama clasică.           Întrebări pentru cursanţi.           Bibliografie.           VII. PSIHOTERAPIA DE GRUP – O COMPLETARE VIABILĂ A PSIHOTERAPIEI INDIVIDUALE  VII.1. Caracteristicile terapiei de grup.           VII.2. Două exemple de abordare psihoterapeutică de grup.           Grupul de întâlnire (psihoterapia centrată pe grup)           Gestalt terapia.           VII.3. Terapia de familie şi terapia de cuplu.           VII.4. Echipa terapeutică.           Rezumat.           Concepte-cheie.           Extinderi.           Maniera experienţială de lucru cu grupuri de dezvoltare personală.           Întrebări pentru cursanţi.           Bibliografie.           BIBLIOGRAFIE GENERALĂ.  I. CARACTERIZARE GENERALĂ A DOMENIULUI PSIHOTERAPIEI.                 I.1. Definirea domeniului psihoterapiei.           Unul dintre domeniile de activitate care a luat amploare în ultimele decenii, mai ales în ţările dezvoltate, este cel al cercetării şi intervenţiei psihologice. Definiţia acestei profesii stabilită de Oficiul Internaţional al Muncii descrie psihologul ca cel care „studiază comportamentul uman, procesele mentale şi investighează, recomandând căi de soluţionare, probleme psihologice din domeniul medicinii, educaţiei şi industriei; concepe şi efectuează experimente şi observaţii asupra oamenilor şi animalelor pentru a măsura caracteristici mentale şi fizice; analizează efectele eredităţii, mediului sau altor factori asupra gândirii şi comportamentului indivizilor; desfăşoară activitate de diagnoză, terapie şi prevenire a tulburărilor emoţionale şi de personalitate, precum şi a fenomenelor de inadaptare la mediul social şi profesional; elaborează şi aplică teste pentru măsurarea inteligenţei, abilităţilor, aptitudinilor şi a altor caracteristici umane, interpretează datele obţinute şi face recomandările pe care le consideră necesare; se poate specializa în domenii aplicative particulare ale psihologiei cum sunt diagnoza şi tratamentul deficienţelor mentale, problemele specifice procesului educaţional şi al dezvoltării sociale a copiilor sau problemele psihologice de ordin industrial sau profesional cum sunt cele legate de selecţia şi orientarea profesională, antrenarea profesională.” (International Standard Classification of Occupation, 1969). Definiţia este largă şi încearcă să acopere direcţiile principale în care psihologia îşi dovedeşte utilitatea. Pe de altă parte, se accentuează în principal activitatea de cercetare şi de elaborare teoretică a psihologului (care studiază, investighează, concepe şi efectuează experimente şi observaţii, analizează efectele, elaborează şi aplică teste, interpretează datele şi face recomandări) şi se menţionează sumar activităţile de intervenţie practică, concretă care se pot desfăşura în diferite contexte (medical, educaţional, industrial, asistenţa deficienţilor mintali etc.). Această focalizare asupra funcţiilor investigative şi de teoretizare ale psihologului ni se pare firească pentru un domeniu nou apărut în rândul ştiinţelor şi care are ca preocupare iniţială circumscrierea domeniului său de studiu. Subiectul uman este însă de o complexitate şi de o diversitate ce nu permit decât arareori utilizarea de metode de investigare obiective şi formularea de legi general valabile. Acesta credem că este unul dintre motivele principale pentru care în ultimele decenii scoaterea psihologului din bibliotecă şi din laborator şi intrarea sa în contact cu viaţa reală a „subiecţilor” săi a devenit o necesitate. Activitatea practică-aplicativă se dovedeşte o sursă de informaţii şi de date extrem de preţioase pentru elaborarea unei concepţii despre om şi, în acelaşi timp, răspunde nemijlocit cererii de asistenţă şi intervenţie psihologică.           Una dintre ramurile aplicative ale psihologiei care s-a dezvoltat, alături de psihopatologie, la confluenţa dintre psihologie şi psihiatrie este psihoterapia. Iniţial psihoterapia a fost concepută ca o modalitate de intervenţie terapeutică adresată bolnavilor psihici din clinicile şi secţiile de psihiatrie, complementară tratamentului medicamentos aplicat de medic. Evoluţia în secolul XX a acesteia a însemnat discernerea afecţiunilor psihice în care psihoterapia se dovedeşte eficientă, elaborarea de metodologii de intervenţie psihoterapeutică variate, formarea de psihoterapeuţi specializaţi şi, poate cel mai important, extinderea intervenţiei psihoterapeutice şi în afara secţiilor de psihiatrie. Actualmente, o direcţie importantă în progresul psihoterapiei constă în utilizarea sa în domeniul sănătăţii mentale ca modalitate de autocunoaştere, de optimizare personală şi de rezolvare a unor probleme personale sau relaţionale care nu au intensitate psihotică ori nevrotică (aşa încât putem vorbi despre o aşa-numită „psihoterapie a normalului”). Psihoterapia poate fi definită din cel puţin două perspective:           Ca o relaţie interpersonală între pacientul (clientul)[1] care suferă de o tulburare psihică în legătură cu care solicită ajutor şi terapeutul care posedă aptitudinile şi pregătirea necesare pentru a interveni psihoterapeutic. Este o relaţie de îngrijire profund umană, de încredere, de respect reciproc în care ambii participanţi sunt motivaţi pentru reducerea suferinţei pacientului prin interacţiuni conştiente, stabilite în urma unui acord terapeutic;           Ca formă de tratament psihologic care presupune o acţiune psihologică sistematică, structurată, planificată, având la bază un sistem teoretic-conceptual bine pus la punct, aplicată deliberat de către un psihoterapeut calificat asupra pacientului.           I.2. Distincţia dintre asistenţa psihoterapeutică de specialitate şi sprijinul afectiv necalificat.           În zilele noastre psihoterapia a devenit un domeniu care suscită un viu interes atât pentru tinerii care se gândesc la o viitoare profesie, cât şi pentru cei care vizează o reconversie profesională. Pe de altă parte, tot mai multe persoane care se simt derutate, nemulţumite, îngrijorate, care traversează o situaţie dramatică, se gândesc în zilele noastre să apeleze la un psihoterapeut. Această profesie atrăgătoare şi promiţătoare atât pentru viitorul practician, cât şi pentru beneficiar, este încă puţin cunoscută în societatea noastră şi adeseori reprezentarea sa este viciată de prejudecăţi şi idei eronate. Privită uneori cu speranţă şi încredere ca un panaceu universal, alteori cu suspiciune şi teamă ca un mijloc de manipulare, percepută adeseori distorsionat din cauza noutăţii acestui domeniu şi a lipsei de informaţie, psihoterapia este în fapt una dintre ramurile psihologiei aplicative care a apărut ca răspuns la o serie de nevoi psihice specifice omului epocii noastre.           Din cauza lipsei de informare şi de popularizare a ofertei psihoterapeutice, de multe ori se pune semnul egalităţii între asistenţa psihoterapeutică specializată şi sprijinul afectiv oferit de un prieten, sfaturile doctorului care acompaniază asistenţa medicală sau îndrumarea religioasă oferită de preot. În toate aceste cazuri este vorba de problemele emoţionale ale celui aflat în suferinţă, dar cărora li se răspunde diferit, în funcţie de persoana la care apelează. Prietenul, medicul de diverse specialităţi, preotul sau alte persoane bine intenţionate realizează un fel de consiliere empirică, de bun simţ, care-l poate ajuta realmente, în unele momente, pe cel tulburat emoţional. Psihoterapia însă, ca demers ştiinţific sistematizat, având la bază un sistem conceptual bine pus la punct şi presupunând o pregătire teoretică şi practică structurată, nu poate fi aplicată decât de către un psihoterapeut calificat, care a parcurs etapele formării într-o şcoală psihoterapeutică şi a beneficiat el însuşi de o terapie (analiză) personală. În cazul psihoterapiei este vorba despre o abordare ţintită, în cunoştinţă de cauză, a perturbărilor emoţionale şi de o tratare deliberată şi planificată a acestora.

  Strategii de educaţie integrate           CUPRINS:           În loc de prefaţă.           Capitolul 1           Clarificări conceptuale. 11 „           Capitolul 2, Educaţia integrata – izvoare teoretice. 25 s”           Capitolul 3           Elemente privind managementul procesului de introducere pe scara larga a educaţiei integrate. 37 „           Capitolul 4           O noua deschidere a şcolii moderne – şcoala pentru diversitate. – *..:'*.. *: * 45 „           Capitolul 5           Politici educaţionale de aplicare a educaţiei integrate în alte ţări; condiţii şi premise. 57           Capitolul 6           Modele şi forme de realizare a educaţiei integrate; exemplificări. 65           Capitolul 7           Experienţe şi modalităţi de realizare a educaţiei integrate în alte ţări. 75           Capitolul 8           Pregătirea cadrelor didactice şi a specialiştilor pentru educaţia integrata în unele ţări europene. 83           Capitolul 9           Aspecte privind proiectarea unui curriculum „ * * în condiţiile educaţiei integrate.: – f. *.'.f. ă. 91           Capitolul 10           Posibile soluţii privind integrarea şcolara pentru principalele categorii de copii cu cerinţe educative speciale.           Capitolul 11           Metode activ-participative aplicate în activitatea educativa a copiilor/ cu cerinţe speciale integraţi în şcolile obişnuite; învăţarea prin cooperare 113           Capitolul 12           Procesul de diagnostic şi evaluare în cercurile educaţiei integrate. *. – 123           Capitolul 13           Integrarea şi reabilitarea copiilor cu deficienţe in/prin comunitate.           Capitolul 14           Terapia educaţionala complexa şi integrata a copiilor cu cerinţe educative speciale *: *. * 139                 În loc de prefaţă.           Problematica Educaţieiă integrarea a devenit, cel putin în ultimul deceniu, un domeniu de investigaţie prioritar şi pentru specialiştii din sistemul nostru de învăţământ care ar putea oferi soluţiI viabile în contextul promovării unor politici EDUCAŢIONALE bazate pe valorificarea principiilor educaţiei pentru toŢI şi a normalizării vieţii persoanelor cu cerinţe speciale. Având în vedere aceasta perspectiva, putem ENUNŢA câteva argumente care ar putea să justifice demersul nostru pe linia promovării practicilor EDUCAŢIei integrate şi în sistemul romanesc de ÎNVĂŢĂMÂNT. Astfel, plecând de la principiile acestui tip de educaŢIe, avem posibilitatea să intervenim pentru a modifica/ameliora unele reprezentări negative/defavorabile, existente în randul opiniei publice, despre copiii cu deficienţe sau cei cu dificultăţi de ÎNVĂŢARE; se poate arata că şi aceşti copii au aptitudini şi capacităţi de ÎNVĂŢARE şi instruire care trebuie să fie valorificate la maximum, iar ei, prin ceea ce fac sau prin ceea ce ar putea face, pot fi utili societăţii. De asemenea, avem posibilitatea de a apăra şi susţine dreptul acestor persoane la asistenţă şi educaţie pe măsura potenţialului de care dispun; consideram ca se impune rENUNŢArea la înrolarea acestor copii în sisteme omogene de învăţământ care, prin specificul lor, ii marginalizează (sunt consideraţi mai slabi, inferiori copiilor din şcolile obişnuite, ceea ce nu este intot-deauna adevărat şi, în acelaşi timp, conduce la acţiuni de segregare nejustificata a elevilor în sistemul de învăţământ, în funcţie de gradul integrităţii anatomo-fiziologice sau psiho-fizice a acestora).           EDUCAŢIa integrata, prin scopul şi conţinutul ei, oferă cadrul necesar pentru materia-lizarea celor amintite anterior; de asemenea, oferă posibilitatea apropierii şi deschiderii factorilor de decizie din comunitate către nevoile copiilor cu diferite tipuri de deficiente; este timpul ca printr-o serie de cercetări şi activităţi de cercetare-acţiune să intervenim pe toate căile, astfel încât să formam la viitorii profesori şi educatori imaginea reala a ceea ce înseamnă şcoala pentru toţi si, în acelaşi timp, să convingem părinţii şi cadrele didactice din şcolile de masa de necesitatea şi avantajele integrării acestor copii (atunci când este posibil) în sistemul obişnuit de ÎNVĂŢĂMÂNT. în plus, ne-am propus să oferim şi câteva eventuale direcţii strategice în proiectarea unor activitaţ de realizare a procesului didactic, având în vedere şi posibilele limite ale acestui tip de educaţie, care ţin de opiniile şi atitudinile cadrelor didactice, părinţilor, membrilor comunităţii (in majoritate victime ale unor prejudecăţi) sau careţin de particularităţile tipului şi gradului de deficienţă întâlnit la elevul cu cerinţe speciale şi care nu permit includerea lui efectiva la orele de clasa ori la alte ACTIVITĂŢI dintr-o şcoala obişnuita.           În unele lucrări se face distincŢie intre noŢiunea de integrare şi cea de includere. în timp ce integrarea presupune focalizarea intervenţiei pe elev, examinarea elevului de către specialişti şi acordarea unui diagnostic pe baza rezultatelor obţinute, elaborarea unor programe de INTERVENŢIe individualizate şi plasarea copilului în programe adecvate, includerea presupune focalizarea INTERVENŢIei pe clasa, examinarea elevului de către factorii implicaţi în procesul instructiv-educativ, colaborare în rezolvarea problemelor şi crearea unui mediu adaptativ şi de suport în clasa. Pe de alta parte, integrarea pune accentul pe cerinţele copiilor, expertiza1 specializata, recuperarea copiilor, suport formal şi INTERVENŢIe specializata, în timp ce includerea pune accentul pe drepturile tuturor copiilor, schimbarea şcolii, suport informal şi expertiza cadrelor didactice specializate, servicii de sprijin pentru toţi copiii. Se observa ca aceste diferenţieri nu sunt categorice, iar principalul criteriu de referinţă este cel social. Pornind de la aceste premise, în lucrarea de faţă nu am făcut o delimitare distinctă atunci când am vorbit de integrare sau de includere. Prin activităţile desfăşurate într-o clasa/şcoala unde exista copii cu cerinţe speciale avem de-a face, în acelaşi timp, atât cu fenomenul de integrare, cat şi cu feno-menul de includere.           Decizia de integrare a unui copil cu cerinţe educative speciale în învăţământul de masa se ia pentru fiecare caz în parte în urma unei expertize complexe asupra copilului, a consultării factorilor direcţi implicaţi în acest proces şi a evaluării situaţiilor de rise. Integrarea nu poate fi un proces impus de anumite interese personale (ale părinţilor, ale reprezentanţilor unor instituţii etc.), de sentimente ori atitudini umanitare sau de politici educaţionale şi sociale cu caracter propagandistic; educaţia integrata este un act respon-sabil, asumat de personalul şcolii, de comunitate, de familie şi nu trebuie perceput ca un proces de, subminare” a şcolilor obişnuite, ci ca un proces de normalizare a vieţii persoanelor aflate în dificultate şi ca o măsură de conştientizare a rolului de instituţie publica a şcolii, în care toţi sunt îndrituiţi să aibă acces în calitate de cetăţeni cu drepturi egale ai comunităţii. Chiar şi în aceste condiţii partizanii învăţământului elitist care nu agreează învăţământul integral au libertatea promovării ideilor şi practicilor lor deoarece învăţământul deschis tuturor categoriilor de elevi nu afectează interesele şi convingerile lor. învăţământul elitist nu poate fi asimilat cu învăţământul de masa; nu toţi elevii au potenţialul intelectual şi disponibilitatea de a desfăşura activităţi de învăţare într-un ritm rapid şi nici capacitatea de a procesa o cantitate mare de informaţii (mulţi elevi adopta atitudini de respingere sau evitare a sarcinilor şcolare care depăşesc posibilităţile lor de ÎNVĂŢARE). Elevii cu un potenţial intelectual şi aptitudinal peste medie sunt la randul lor elevi cu cerinţe educative speciale care au nevoie de un program individualizat. Prin urmare, şcoala ca instituţie publica de formare şi socializare a personalităţii umane trebuie să răspundă tuturor cerinţelor fiecărui elev în parte, în funcţie de posibilităţile şi interesele sale fara a îngrădi dreptul de acces, în mod egal, a oricărei persoane la oferta şcolii. Asumarea deciziei şcolarizării copilului într-o forma de ÎNVĂŢĂMÂNT sau alta (specială sau obişnuita) aparţine (de la caz la caz) în primul rand familiei, copilului şi specialiştilor care evaluează şi atribuie un anumit diagnostic copilului. Personalul din şcolile publice oferă servicii educaţionale care trebuie să răspundă cerinţelor populaţiei şcolare. Pentru a avea succes şi pentru a-şi atinge scopul şi obiectivele sale în raport cu cerinţele vieţii sociale, şcoala trebuie să ofere o paleta cat mai larga de servicii educaţionale care să fie atractive şi să satisfacă cerinţele elevilor; în aceasta oferta se înscrie şi educaţia integrata sub toate formele şi modalităţile sale de realizare.           La nivelul politicilor educaţionale, aplicarea programelor de educaţie integrata în şcoli trebuie perceputa ca o oportunitate de egalizare a şanselor de acces la educaţie pentru toţi copiii, şi nu ca o directiva impusa de instanţe superioare ale sistemului de învăţământ. Din nefericire, o serie de observaţii efectuate în procesul de monitorizare a aplicării educaţiei integrate în şcolile noastre a demonstrat ca în foarte puţine cazuri acest proces era perceput ca o măsură venita în sprijinul copiilor cu cerinţe speciale. în cele mai multe cazuri, datorita lipsei de informare şi necunoaşterii specificului educaţiei integrate, un număr mare de cadre didactice din învăţământul obişnuit au perceput eronat procesul de integrare şcolara şi au manifestat o atitudine de respingere faţă de ideea colaborării cu elevii deficienţi sau cu elevii care au o serie de dificultăţi în învăţare.

• Istoricul atitudinilor fată de viaţă umană, fată de moarte şi fată de rolul medicului în aceste privinţe.           Antichitatea, Evul Mediu, Renaşterea şi Reforma, Secolul XIX, Începutul sec. XX, De la Primul Război Mondial până la sfârşitul Celui de al Doilea Război Mondial, Euthanasia în Germania nazistă, Euthanasia după Cel de al Doilea Război Mondial, Euthanasia azi.           • Lupta pentru „DREPTUL DE A MURI” – o chestiune de demnitate.           Diferenţa între moarte şi procesul de a muri, Întreruperea hidratării şi hrănirii artificiale, Cazul Ormerod – 1999, Decizii de îndrumare BMA, Starea vegetativă persistentă = Coma depăşită, Aşarnarea terapeutică, Cazul Karen Ann Quinlan, Cazul Helga Wanglie, Cazul Mary O'Connor, Cazul Nancy Cruzan, Cazul Candura, Dreptul persoanelor competente de a refuza orice tratament, Părinţii şi tratamentul de susţinere a vieţii copilului, Cazul Baby L, Confidenţialitatea, Dreptul de a şti că te afli în stare terminală, Comunicare diagnosticului fatal, Rolul psihologului sau a preotului capelan, Poate cel pe moarte să tăinuiască familiei acest lucru? Criteriile lui Benrubi pentru a se putea trece la euthanasie, Când este adecvat să mori, totuşi? Resuscitarea cardio-pulmonară, Au dreptul pacienţii de a muri acasă? Living will, Surrogate paţient, Substitute decision maker.           • Ordinul sau decizia de „A NU RESUSCITA „           DNAR, DNR, No CPR, Terapii eroice = măsuri extraordinare, Poate familia bolnavului cere RCR, dacă nu este indicată? Condiţii pentru aplicarea ordinului DNR, Instrumentele de predicţie, Competenţa bolnavului, Bolnavul incompetent şi Next of kin, Cazul Sharon Siebert, Opinii de morală şi juridice, Voinţa exprimată pentru timpul vieţii (Living will), Puterea avocăţească durabilă în ceea ce priveşte deciziile de îngrijire a sănătăţii (Durable power of attomey for health care decisions), Procura (agentul) în materie de îngrijire a sănătăţii (Health care proxy), A nu se folosi transfuzii (No blood directive), Contestarea utilităţii acestor acte – Cazul Marjorie Nighbert, Formularul lărgit de istorie a valorilor (Extended values history form), Acte prin care se combate un living will.           • EUTHANASIA.           Definirea conceptului, Probleme etice ridicate de euthanasie, Probleme care nu sunt de euthanasie, Oponenţii euthanasiei, Feluri de euthanasie, Criteriul voinţei bolnavului, Euthanasia voluntară, Principiul autonomiei, Cazul Sigmund Freud, Cazul Elisabeth Bouvia, Cazul Debbie, Euthanasia involuntară, Lipsa consimţământului, Principiile utilitariste, Supravieţuirea „cu orice preţ”, Euthanasia non – voluntară, Forme de viaţă „pure”, Calitatea vieţii, Criteriul acţiunii medicului, Euthanasia activă, Euthanasia pasivă, Culpa prin acţiune şi culpa prin omisiune, Diferenţa morală, Când nu este vorba de euthanasie? Doctrina efectului dublu, Mijloacele de tratament de bază, obişnuite şi cele extraordinare, Cauza aducătoare de moarte, Tipuri mixte de euthanasie, Influenţarea deciziei din exteriorul relaţiei medic-pacient – terţii, Poate fi obligat un medic să trateze pe cineva împotriva conştiinţei sale? Forme speciale de euthanasie, Pledoarie pentru euthanasie, Argumentele pro, Compasiunea, Dreptul de a muri, Progresul social, Necesitatea economică, Prezumţiile pentru euthanasie, Prezumţii filosofice, Prezumţii medicale, Prezumţii legale, Pledoarie împotriva euthanasiei, Argumente contra euthanasiei, Adversarii legalizării euthanasiei – Teoria slippery slope, Alternative la euthanasie, Medicina paliativă în martie 1999, Folosirea medicală a marijuanei, Proiectul AMA pentru formarea medicilor pentru terapii paliative şi Dr. Gomez, Proiectul HOME.           • Puncte de vedere juridice privind euthanasia.           Documentele internaţionale asupra Drepturilor omului, Incriminarea directă a euthanasiei, Tentative de legalizare a euthanasiei în trecut şi în prezent, Dezbaterile din Consiliul Europei asupra problemei, Sisteme legale cu tradiţia dreptului comun – crima de omor, Sisteme legale cu tradiţia dreptului civil – circumstanţe atenuante, Principiul efectului dublu, Culpa prin omisiune, Subterfugii de interpretare a legii, Situaţia din Olanda, Legislaţia românească în trecut, în actualitate, în perspectivă.           • Legile actuale care permit euthanasia.           Legea din Olanda, Caracteristicile sociale, medicale şi psihologice ale relaţiei medic-pacient în Olanda, Cazul Postma, Declaraţia Societăţii Medicale Regale Olandeze, Îndrumările Curţii din Rotterdam, Cazul Alkmaar, Regulile de conduită grijulie pentru euthanasie voluntară stabilite de Societatea Medicală Regală Olandeză, Eliminarea condiţiei de boală terminală, Task Force şi „Raportul tehnic asupra Agenţilor Euthanasici”, Raportul comisiei Remmelink, Procedura de notificare şi apărarea în cazul acuzaţiei de euthanasie – criteriile pentru invocarea „stării de necesitate”, Analiza cazurilor de euthanasie din anul 1990, Cazul Chabot, Statutul formal legal al procedurii de notificare a euthanasiei, Cazul Kadijk şi Cazul Prins – euthanasie non-voluntară, Criteriile pentru euthanasie voluntară actualizate de Societatea Medicală Regală Olandeză aprobate de Ministerul Justiţiei şi de Parlamentul Olandez, Procedura fizică de administrare a euthanasiei, Broşura revizuită „Administrarea şi combinarea agenţilor euthanasici” a Societăţii Regale Olandeze pentru Dezvoltarea farmaciei, Studiul de follow-up în 1995, Proiectul de lege a Actului pentru îngropare şi incinerare, Legalizarea euthanasiei în anul 2001, prin modificarea Codului Penal.           • SUICIDUL ASISTAT.           Definiţia suicidului, Distincţia între suicid şi euthanasie voluntară, Tribulaţii morale şi psihologice din trecut şi din prezent pe tema suicidului, Dreptul de a nu suferi, Dreptul la autonomie, Conflictul între opţiunile pro-choice şi cele pro-life, Definirea noţiunii de suicid asistat de medic,           • Purtătorul de drapel al luptei pentru legitimarea suicidului asistat de medic.           Elemente din biografia Doctorului Jack Kevorkian, Maşina de sinucis, Cazul Janet Adkins, Dispute asupra cazului – „Doctorul Asasin” – Achitarea, Alte cazuri de suicid asistate, Noua maşină de sinucis, Cazul Hugh E. Gale – Fişa „Final action”, Cazul Thomas Hyde, Critici şi susţineri la adresa lui Kevorkian, Cartea „Beyond Final Exit”, Lista cazurilor lui Kevorkian 1990-l998, Analiza listei şi a unor cazuri mai recente din ea, Imposibila condamnare – Nulla poena sine lege, Iniţiativa legislativă a lui Kevorkian – Propunerea B, Noutăţile anului 1998 – Conflictul lui Kevorkian cu poliţia, Experimentul cu recoltarea rinichilor la un sinucigaş asistat, Introducerea ad-hoc a legii de incriminare a suicidului asistat, Primul caz de euthanasie voluntară activă – Thomas Youk cu SLA, Respingerea covârşitoare a propunerii B la vot, Prezentarea cazului Youk la televiziune, Procesul intentat Doctorului Jack Kevorkian, Audierea preliminară din decembrie 1998, Desfăşurarea procesului în 1999: Kevorkian se apără singur, Argumente pe bază de Amendamente la Constituţie, Şmecheria procurorilor, Moţiunea apărării, Ineficienţa lui Kevorkian ca avocat al propriei cauze, Condamnarea lui,           Pronunţarea sentinţei de condamnare pe 13 aprilie 1999, Ecourile condamnării, Eforturile pentru a obţine recursul în justiţie din 2001.           • Puncte de vedere juridice privind suicidul asistat.           Atitudini în state diferite, Sancţiuni – la fel ca în crima de omor, circumstanţe atenuante, ne-pedepsirea, variabile, Analiza principiilor morale şi legale aplicabile în Canada, Cazuri recente, Procesul lui Bert Doerksen din 1999, Procesul din Anglia 1999 – Vicki Wood.           • Legislaţia actuală în suicidul asistat.           Punerea pe primul plan a dreptului la autonomie şi la autodeterminare, Valoarea unui living will; Legea din Elveţia – veche de 60 de ani, Societatea elveţiană EXIT, Raportul prof. Schraer din 1996 de la Conferinţa XI a Federaţiei Mondiale pt. Dreptul de a Muri, Câteva cazuri de suicid asistat raportate, Conferinţa de la Zurich din 1998; Legea din Teritoriul Australiei de Nord, SAVES – deci nu doar Nordul, Adoptarea legii – Rights of the Terminally Ill Act, Cerere pentru asistenţă ca să-mi termin viaţa într-o manieră umană, demnă – condiţii de admisiune, Susţinătorii legii, Euthanasia activă non-voluntară, Bob Dent – primul beneficiar al legii, Maşina morţii a Doctorului Philip Nitschke, Reacţia Bisericii Anglicane, Alt caz de suicid asistat legitimat, Oponenţii legii, Blocarea legii în Parlamentul australian, Noul Dr. Death şi clinica lui plutitoare; Legea din statul Oregon – S. U. A., Death with dignity law – criterii limitative, Actul „Request for Medication to End my Life în a Humane and Dignified Manner”, Lupta pentru adoptarea legii între grupurile pro-choice şi cele pro-life, Referendumul din 1997 – 60% pro-euthanasie, Obstrucţia obstinată a legii, Intrarea în vigoare a legii, Primul caz de euthanasie legală, Vizita de documentare în Olanda, Analiza cazurilor de euthanasie legală din 1998, Obstrucţia legii prin PRPA – Actul pentru Promovarea Îndepărtării Durerii, Constatările pozitive şi liniştitoare ale Raportului Departamentului de Stat pentru Sănătate. Lupta juridico-politică din S. U. A., Cazurile Washington v. Glucksberg şi Quill v. Vacco, Deciziile Curţilor Supreme reflectă ofensiva forţelor pro-choice (pro – euthanasie), Procedura juridică este prea lentă şi bolnavii care cer să li se aprobe asistarea suicidului mor de la sine, Răsturnarea deciziilor, Teoria efectului dublu, Cazul Hall, Legea asupra intimităţii, Teoria pantei lunecoase (slipery slope), Opiniile juriştilor după condamnarea lui Jack Kevorkian din 1999, Dezbateri academice pentru reglementarea suicidului asistat de medic, cererea de legalizare în mai multe state, Întrebările la care a trebuit să răspundă Colectivul de consens pentru suicidul asistat, cinci materiale de răspuns publicate în martie 2000.

Allen Carr, de profesie contabil, fumător de până la 100 de ţigări pe zi, a încercat zadarnic, de nenumărate ori, să se lase de fumat, până când, în 1983, a descoperit METODA UŞOARĂ (EASY WAY) care îi poartă astăzi numele. A înfiinţat o reţea internaţională de clinici „Allen Carr” pentru vindecarea fumătorilor de adicţie, a extins METODA UŞOARĂ la alte situaţii (dependenţa de alcool, controlul greutăţii, etc.), a publicat cărţi – traduse ulterior în peste 20 limbi – însoţite adesea de versiuni video, audio sau CD-ROM.           Printre bestseller-urile sale se numără cartea de faţă (Allen Carr’s Easy Way to Stop Smoking, vândută numai până în 1992 în peste 2 milioane de exemplare, potrivit menţiunii de pe coperta ediţiei a treia), The Only Way to Stop Smoking Permanently, Allen Carr’s Easyweigh to Lose Weight, How to Stop Your Child Smoking, The Easy Way to Enjoy Flying. Clinicile „Allen Carr” sunt frecventate de sute de mii de persoane şi au o rată de succes de peste 90%, evaluată prin procentajul (de sub 10%) al fumătorilor cărora, dat fiind că nu reuşesc totuşi să se lase cu METODA UŞOARĂ, li se returnează suma plătită.             PREFAŢĂ.           În sfârşit, cura miraculoasă pe care o aşteptau toţi fumătorii:           Instantanee eficienţă chiar şi pentru marii fumători fără simptome grave de abstinenţă nu necesită voinţă nu este un tratament de şoc nu necesită adjuvante sau gadgeturi nici măcar nu te îngraşi permanenţă.           Dacă eşti fumător, singurul lucru pe care trebuie să-l faci e să citeşti cartea.           Dacă eşti nefumător şi ai cumpărat cartea pentru cei dragi, singurul lucru pe care trebuie să-l faci e să-l convingi s-o citească. Dacă nu-l poţi convinge, citeşte-o tu; ultimul capitol te va învăţa cum să transmiţi mesajul cărţii celor din jur – şi totodată cum să-ţi împiedici copiii să se apuce de fumat. Nu te lăsa păcălit de faptul că acum urăsc fumatul. Toţi copiii îl urăsc înainte să devină dependenţi.             AVERTISMENT.           Poate că îţi este cam frică să citeşti această carte. Poate că, asemenea majorităţii fumătorilor, eşti cuprins de panică la simplul gând de a te lăsa şi, cu toate că ai intenţia fermă să nu mai fumezi într-o bună zi, nu vrei ca ziua aceea să fie azi.           Dacă te aştepţi să-ţi spun că fumătorii sunt pândiţi de nişte riscuri cumplite de îmbolnăvire, că ei cheltuiesc o mică avere de-a lungul vieţii lor de dependenţă, că fumatul e un obicei mizerabil, dezgustător şi că tu însuţi eşti un individ fără coloană vertebrală şi lipsit de voinţă – ei bine, am să te dezamăgesc. Pe mine, astfel de tactici nu m-au ajutat să mă las de fumat şi, dacă pe tine te-ar fi ajutat, atunci te-ai fi lăsat până acum.           Metoda mea, pe care o s-o numesc METODA UŞOARĂ, nu funcţionează aşa. S-ar putea ca anumite lucruri pe care ţi le voi spune imediat să ţi se pară greu de crezut. Şi totuşi, când vei termina cartea nu numai că le vei crede, dar te vei întreba cum de ai fost supus unei spălări a creierului atât de grave încât să crezi altceva.           E foarte răspândită ideea eronată că noi alegem să fumăm. Fumătorii aleg să fumeze în aceeaşi măsură în care alcoolicii aleg să devină alcoolici sau dependenţii de heroină aleg să devină dependenţi. E adevărat, am ales să aprindem primele ţigări – aşa, de încercare. Din când în când, aleg să merg la cinema, dar cu siguranţă n-am ales să-mi petrec toată viaţa într-o sală de cinema.           Te rog, gândeşte-te: ai luat vreodată decizia fermă că în anumite momente ale vieţii nu te vei putea bucura de o cină sau de o întâlnire cu prietenii dacă nu vei fuma? Sau că nu te vei putea concentra, sau că nu vei putea face faţă stresului fără o ţigară? În ce moment ai hotărât că ai nevoie de ţigări nu numai în împrejurări conviviale, ci tot timpul, pentru că altminteri te simţi nesigur, ba chiar cuprins de panică?           Ca toţi fumătorii, ai fost ademenit în capcana cea mai sinistră şi mai subtilă pe care au reuşit s-o conceapă omul şi natura. Nu există nici un părinte pe această planetă, fie el fumător sau nefumător, căruia să-l placă ideea că odrasla lor fumează. Asta înseamnă că toţi fumătorii îşi doresc să nu fi început niciodată să fumeze. Şi nu e de mirare că, înainte să fi devenit dependent, nimeni n-are nevoie de ţigări ca să se bucure de o masă ori ca să facă faţă stresului.           În acelaşi timp, toţi fumătorii vor să fumeze în continuare. La urma urmei, nimeni nu ne obligă să ne aprindem ţigara; indiferent de motiv, noi decidem să fumăm.           Dacă am putea apăsa pe un buton vrăjit care ne-ar face să ne trezim a doua zi ca şi când n-am fi aprins niciodată prima ţigară, unicii fumători de mâine dimineaţă ar fi tinereii aflaţi încă în faza de experimentare. Singurul lucru care ne împiedică să renunţăm este TEAMA!           Teama că va trebui să trecem printr-o perioadă indefinită de nefericire, privaţiune şi dorinţă nesatisfăcută pentru a deveni liberi. Teama că mâncarea sau o întâlnire cu prietenii nu vor mai fi la fel de plăcute fără o ţigară. Teama că nu ne vom mai concentra, nu vom mai face faţă stresului sau că nu vom mai avea destulă încredere în noi înşine în lipsa micii noastre cârje. Teama că personalitatea şi caracterul nostru se vor schimba. Şi, mai presus de toate, teama că niciodată nu ne vom elibera complet („un fumător rămâne pe veci fumător”), că ne vom petrece viaţa visând la ţigară. Dacă, la fel ca mine, ai încercat deja toate tehnicile ca să te laşi de fumat şi ai trecut prin mizeria aceea pe care eu o numesc „Metoda voinţei”, eşti nu numai cuprins de teamă, ci şi convins că nu te poţi lăsa niciodată.           Dacă ai dubii, dacă eşti panicat sau dacă ai impresia că n-a venit încă momentul să te laşi, atunci dă-mi voie să-ţi spun că dubiile ori panica ta sunt provocate de teamă. Nu ţigările îţi liniştesc teama, ţigările o produc. Nu tu ai hotărât să cazi în capcana nicotinei. Dar, ca orice capcană, ea este astfel concepută încât să te menţină înăuntru. Întreabă-te: când ai aprins acele prime ţigări – aşa, ca să încerci – ai decis să fii fumător pentru tot restul vieţii? Dacă nu, când o să te laşi? Mâine? La anul? Nu te mai păcăli singur! Capcana e în aşa fel concepută încât să te ţină prins toată viaţa. Dacă n-ar fi aşa, de ce crezi că toţi fumătorii din jur nu renunţă mai înainte ca fumatul să-l ucidă?           Cartea aceasta a fost publicată acum zece ani şi a rămas, an după an, un bestseller. Pot judeca, prin urmare, care sunt efectele metodei mele. Aşa cum vei citi în curând, aceste efecte mi-au depăşit cele mai nebuneşti speranţe. Au apărut însă şi două aspecte îngrijorătoare ale METODEI UŞOARE. Despre al doilea aspect voi vorbi mai târziu. Primul aspect a reieşit din scrisorile pe care le-am primit. Iată trei exemple tipice: „N-am avut încredere în promisiunile dvs. şi îmi cer scuze. A fost uşor şi plăcut, exact aşa cum aţi spus. Am dăruit cartea dvs. tuturor prietenilor şi rudelor mele care fumează, dar nu pricep de ce nu o citesc”.           „Am primit cartea dvs. acum opt ani, de la un prieten care se lăsase de fumat. Abia acum am citit-o. Singurul meu regret este că am pierdut opt ani”.           „Tocmai am terminat de citit METODA UŞOARĂ. Am doar patru zile de când m-am lăsat de fumat, dar mă simt extraordinar şi ştiu că n-o să mai am niciodată nevoie de ţigară. Am început să citesc cartea dvs. acum cinci ani, am ajuns la jumătate şi am intrat în panică. Am ştiut că dacă o să citesc mai departe va trebui să mă las. Doamne, ce proastă am fost!”           Nu, doamna în cauză nu a fost proastă. Vorbeam mai devreme de un buton vrăjit; METODA UŞOARĂ funcţionează exact ca un buton vrăjit. Să fie clar: METODA UŞOARĂ nu e magie, dar, pentru mine şi pentru sutele de mii de foşti fumători care au descoperit cât de uşor şi de plăcut este să renunţi la fumat, ea pare ceva magic!           Avertismentul meu e următorul: suntem într-o situaţie de genul, „ce a fost întâi, oul sau găina?”           Orice fumător vrea să se lase şi orice fumător poate descoperi că lucrul acesta e uşor şi plăcut. Numai teama îl împiedică să încerce. Cel mai mare beneficiu este eliberarea de această teamă. Dar nu te vei elibera până când nu termini cartea. Pe de altă parte, la fel ca în cazul doamnei de mai sus, teama ta se poate amplifica pe măsură ce citeşti şi asta te poate face să nu mai termini cartea.           Nu tu ai decis să cazi în capcană, dar trebuie să-ţi fie clar: nu vei scăpa de-acolo decât dacă hotărăşti ferm că aşa vei face. S-ar putea să fii gata-gata să te laşi de fumat. Sau, dimpotrivă, s-ar putea să fii nehotărât. Oricum ar fi, te rog să ţii minte: N-AI ABSOLUT NIMIC DE PIERDUT!           Dacă, atunci când vei termina cartea, decizi că vrei să fumezi în continuare, nimic nu te poate împiedica. Nu trebuie nici măcar să fumezi mai puţin ori să renunţi la fumat în timp ce citeşti. Şi, nu uita, nu e vorba de un tratament de şoc. Dimpotrivă, n-am decât veşti bune pentru tine. Te-ai gândit vreodată cum s-a simţit Contele de Monte Cristo când a scăpat din închisoarea aceea? Aşa m-am simţit eu când am scăpat din capcana nicotinei. Şi la fel se simt milioanele de foşti fumători care mi-au folosit metoda. Aşa te vei simţi şi tu la sfârşitul cărţii!

Metoda uşoară A LUI ALLEN CARR Autorul bestsellerului internaţional ÎN SFÂRŞIT NEFUMĂTOR           CUPRINS:           5 Nota Editurii Penguin 9 Introducere           11 Metoda uşoară de a slăbi           22 Veveriţa           26 Dorinţa mea!           28 De ce dietele nu dau rezultate           31 Obiceiurile noastre alimentare           57 Cea mai inteligentă specie de pe planetă           64 Defectul incredibilei maşinării           70 Care este greutatea la care doriţi să ajungeţi?           76 Ce asimilăm şi ce eliminăm           80 De ce mâncăm?           84 Ce consumăm           89 Ce este hrana naturală?           92 Sindromul găleţii de plastic           99 Cum reuşesc animalele sălbatice să facă diferenţa între hrană şi otravă?           104 De unde ştim când să începem şi când să ne oprim din mâncat?           109 E important să asociem foamea cu gustul           113 Incredibila varietate de alimente           116 Până unde putem merge cu alimentele nesănătoase           118 Alimentele noastre preferate           122 Unde am greşit?           126 Carnea           134 Laptele şi produsele lactate           141 Cu ce se hrănesc gorilele?           145 Să luăm în considerare consecinţele           148 Feriţi-vă de alimentele procesate!           153 Alimentele rafinate           155 Alegerea momentului şi a combinaţiei potrivite           158 Principiile combinării corecte a alimentelor           160 Băuturile           170 Cum putem combate efectul spălării creierului?           175 Ciocolata           179 Unde ne aflăm           180 Rutina           182 Mâncaţi fructe, şi numai fructe, la micul dejun           184 Cum rămâne cu celelalte mese?           187 Va trebui să devin vegetarian?           190 Sugestii utile           193 Exerciţiile fizice           197 Concluzii           201 Apendice           202 Mesaje de la Allen Carr 's Easyway către cititori           203 Clinicile Allen Carr din lume                 Allen Carr, de profesie contabil, fumător de până la 100 de ţigări pe zi, a încercat zadarnic, de nenumărate ori, să se lase de fumat, până când, în 1983, a descoperit METODA UŞOARĂ (EASY WAY) care îi poartă astăzi numele. A înfiinţat o reţea internaţională de clinici Allen Carr pentru vindecarea fumătorilor de adicţie, a extins METODA UŞOARĂ la alte situaţii (controlul greutăţii, dependenţa de alcool etc.), a publicat cărţi – traduse ulterior în peste 20 de limbi – însoţite adesea de versiuni audio sau video.           Printre bestsellerurile sale se numără cartea de faţă, Allen Carr 's Easyweigh to Lose Weight, Allen Carr S Easy Way to Stop Smoking, The Only Way to Stop Smoking Permanently, How to Stop Your Child Smoking, The Easy Way to Enjoy Flying şi Allen Carr S Easy Way for Women to Stop Smoking. Editura Humanitas a publicat În sfârşit, nefumător (2004; apărută sub formă de audiobook, în 2009, la Humanitas Multimedia) şi pregăteşte apariţia volumului În sfârşit, nefumătoare.           Elementul comun din toate lucrările lui Allen Carr este nevoia de a îndepărta teama. Geniul său constă tocmai în a elimina fobiile şi anxietăţile care îi împiedică pe oameni să se bucure din plin de viaţă, aspect demonstrat cu brio în bestsellerurile sale Allen Carr 's Easy Way to Stop Smoking (În sfârşit, nefumător), The Only Way to Stop Smoking Permanently, Allen Carr's Easyweigh to Lose Weight (Greutatea ideală. Metoda uşoară a lui Allen Carr), How to Stop Your Child Smoking şi, cea mai recentă apariţie, The Easy Way to Enjoy Flying.           Contabil de succes, Allen Carr ajunsese la exasperare din cauza dependenţei de tutun – fuma până la 100 de ţigări pe zi-până când, în 1983, după nenumărate tentative eşuate, a făcut descoperirea pe care o aştepta întreaga lume – metoda uşoară prin care se poate renunţa la fumat (În sfârşit, nefumător). A înfiinţat o reţea de clinici răspândite în întreaga lume şi se bucură de o reputaţie extraordinară, întrucât datorită metodei sale mulţi fumători au reuşit să se lase. Cărţile sale au fost traduse în peste douăzeci de limbi, iar metoda sa este disponibilă şi în variantă video, audio sau pe CD.           Clinicile Allen Carr sunt frecventate de zeci de mii de persoane, iar rata de succes este de peste 95%. El le garantează pacienţilor că le va fi uşor să renunţe la fumat; în caz contrar li se returnează banii. Puteţi găsi o listă completă a clinicilor la sfârşitul cărţii. Dacă veţi avea nevoie de asistenţă, nu ezitaţi să cereţi ajutorul celui mai apropiat terapeut. Anumite clinici oferă acum asistenţă în problemele legate de controlul greutăţii. Există programe specializate adresate companiilor care doresc să implementeze politici corporatiste antifumat, într-o manieră simplă şi eficientă. Sugestiile şi întrebările referitoare la cărţile sau materialele video, audio, casete audio sau CD-uri se pot adresa clinicii din Londra.           Lui Anne Emery, Ken Pimblett, John Kindred, Janet Caldwell şi unei veveriţe.           Introducere.           Deşi cercetările din domeniul medical ne îmbogăţesc în mod constant cunoaşterea în ceea ce priveşte evoluţia diverselor afecţiuni, faptul că încă nu suntem capabili să folosim informaţiile pe care le deţinem în prezent duce la apariţia bolilor şi a morţii premature în societatea contemporană. Pericolele pe care le presupune fumatul au fost prima oară descrise într-un studiu care cercetează legătura dintre obiceiurile unor medici fumători şi cauza morţii acestora. Rezultatele au arătat că în majoritatea situaţiilor cancerul pulmonar era asociat cu fumatul.           De multă vreme una dintre responsabilităţile medicului curant este aceea de a-i încuraja pe oameni să renunţe la fumat în favoarea unui stil de viaţă sănătos, însă, din nefericire, mulţi dintre aceştia nu acordă suficient timp şi atenţie acestui aspect al meseriei lor, iar unii se simt chiar frustraţi de influenţa covârşitoare pe care publicitatea la ţigări o are mai ales asupra tinerilor.           Am aflat de Allen Carr prin intermediul unui pacient al meu, care m-a surprins într-o zi când a spus că descoperise o metodă uşoară prin care se poate renunţa la fumat. De atunci recomand tuturor pacienţilor mei care vor să se lase de fumat cartea acestuia, În sfârşit, nefumător,şi pot spune că a avut rezultate impresionante. Interesul pe care mi l-a stârnit metoda lui Allen Carr m-a îndemnat să testez pe propria-mi piele impactul teoriei sale.           După ce a ajutat atâţia oameni să renunţe la fumat, Allen Carr şi-a propus să dezvolte o metodă uşoară şi rapidă care să ne ajute să scăpăm de kilogramele în plus – o problemă delicată, într-o măsură mai mică sau mai mare, pentru noi toţi. După ce am auzit şi am citit despre teoria lui Allen Carr cu privire la această problemă atât de frecventă, am fost surprins să descopăr că am pus în practică, aproape fără să vreau, sfaturile sale înţelepte. Rezultatul a fost bine-venit, iar în prezent mă pot mişca mult mai uşor, mai cu seamă pe terenul de squash, şi mă simt mai fericit, de vreme ce sunt mai sănătos. Am fost cu atât mai încântat de rezultat, cu cât cele câteva kilograme în plus din zona taliei nu erau principala mea grijă. Călătorind prin lumea cărţii lui Allen Carr veţi descoperi cât de uşor este să vă controlaţi propria greutate.           Dr. MICHAEL BRAY.           Membru al Royal College of General Practitioners           1. Metoda uşoară de a slăbi.           Dacă ar trebui să ne referim strict la conţinutul cărţii, aceasta ar trebui să se numească Metoda uşoară de a ajunge la greutatea dorită, însă titlul ar fi prea greu de reţinut. Deşi majoritatea oamenilor au tendinţa de a se considera supraponderali, metoda propusă de mine, pe care o voi numi METODA UŞOARĂ, se adresează atât celor care vor să slăbească, cât şi celor care vor să câştige în greutate. În fond, controlul greutăţii este doar un aspect a ceea ce reprezintă obiectivul principal al METODEI UŞOARE, care este unul egoist: pur şi simplu BUCURAŢI-VĂ DE VIAŢĂ!           Cum să vă bucuraţi totuşi de viaţă dacă sunteţi în permanenţă obosiţi şi lipsiţi de energie, vă simţiţi nemulţumiţi, îngrijoraţi şi vinovaţi din cauza nefericirii şi răului pe care vi-l produceţi singuri, atât fizic, cât şi psihic, prin simplul fapt că aveţi o greutate mai mare decât cea dorită?           Probabil aţi aflat deja că am devenit faimos acum câţiva ani, când am descoperit o metodă care poate ajuta orice fumător să înţeleagă că se poate renunţa la fumat într-un mod uşor şi plăcut. În momentul de faţă sunt considerat expertul numărul unu în a-i ajuta pe oameni să renunţe la fumat. Mai mult, fumătorii care mi-au încercat şi înţeles metoda consideră că eu şi terapeuţii pregătiţi de mine am fi singurii experţi în acest domeniu.           Apoi am constatat că metoda poate fi folosită, cu o excepţie, la fel de eficient în cazul oricărei dependenţe de natură psihică – şi aşa sunt cam toate – inclusiv al alcoolismului sau al dependenţei de droguri. Mulţi dintre aşa-zişii experţi în problema dependenţei de droguri sunt de părere că principalele probleme sunt cauzate de substanţele chimice, iar simptomele fizice sunt produse de lipsa acestora. În consecinţă, ei caută să rezolve problema prin înlocuirea acelor compuşi chimici cu alte substanţe. De fapt, cea mai simplă şi mai eficientă metodă în cazul oricărei dependenţe ţine doar de psihic.           Se ştie că în zilele noastre problema legată de controlul greutăţii este o afacere care aduce multe milioane de lire. Săptămânal, câte o personalitate lansează o casetă video, o carte sau un aparat, apelând la o demonstraţie practică sau expunând o nouă dietă revoluţionară care v-ar putea rezolva în mod miraculos problema. Există legături fizice şi mentale foarte strânse între a fuma şi a mânca şi asemănări chiar mai mari între a renunţa la fumat şi a slăbi. Atât fumătorii, cât şi cei care ţin o dietă suferă de un fel de schizofrenie, iar în mintea lor se poartă un permanent război. Dacă întrebi orice fumător, îţi va răspunde, pe de o parte, că: „Ţigara miroase urât, are un gust dezagreabil, mă ucide, mă costă o avere şi mă domină.” Pe de altă parte, „e plăcerea mea, e un sprijin şi un tovarăş”. Cel care ţine dietă, pe de o parte, e „gras, lipsit de energie, bolnav, arată îngrozitor şi se simte cu mult mai rău”. Pe de altă parte, exclamă: „Doamne, ce-mi place să mănânc!” N-am să mă supăr dacă mă veţi acuza că am procedat precum personalităţile la care am făcut referire mai devreme şi că am încasat ceva de pe urma reputaţiei mele.           Vă asigur totuşi că adevărul e cu totul altul. Dimpotrivă, singura excepţie despre care vorbeam mai devreme este controlul greutăţii. Ani de-a rândul am fost de părere că metoda descoperită de mine nu poate fi folosită în această situaţie şi se pare că m-am înşelat.

INTRODUCERE.           În zilele noastre, într-o singură săptămână avem, probabil, mai multe contacte personale cu necunoscuţi, vecini, prieteni, membri ai familiei, copii, colegi de munca, decât aveau strămoşii noştri din evul mediu, în timpul întregii lor vieţi. Pregătirea noastră pentru aceste Întâlniri este însă aproape similară cu a lor – practic, nulă.           De mici copii, adulţii ne-au învăţat să citim, să scriem, să facem adunări şi scăderi. Deoarece ei ne corectau atunci când greşeam, am ajuns să stăpânim aceste deprinderi. Alta este situaţia în cazul deprinderii conversaţiei. Am fost învăţaţi cum să pronunţăm cuvintele şi cum să înşirăm aceste cuvinte în propoziţii, dar nimeni, niciodată, nu ne-a învăţat cum sa comunicăm eficient cu ceilalţi. Atunci când făceam greşeli, nu ni s-a arătat cum sa le îndreptăm, nici măcar nu ni s-a spus ca ar trebui sa corectam unele lucruri în această privinţă. Drept urmare, mulţi dintre cei pe care i-am cunoscut nu ne-au arătat sentimente prieteneşti, pe care de fapt ar fi putut sa le aibă fata de noi, ba, dimpotrivă, au căutat compania altora. In afaceri, clienţii sau asociaţii au preferat sa Încheie acorduri cu alte persoane, alături de care se simţeau mai bine.           Această experienţă nu este neobişnuită. De fapt, ea reflectă o situaţie reală. Potrivit cercetătorilor în domeniul comunicării şi al psihologiei, majoritatea oamenilor continuă să facă, de-a lungul vieţii lor, multe din greşelile simple pe care le făceau şi când erau copii. Foarte puţini dintre noi suntem în măsură să realizăm asemenea contacte cu ceilalţi, încât să putem transforma simple cunoştinţe în prietenii sau să punem căldură şi suflet în relaţiile de lungă durată.           Deşi cercetările au identificat câteva deprinderi specifice, care sunt de o importanţă vitală pentru eficienţa personală, puţini oameni le dezvoltă plenar. Mai mult, s-a descoperit că aceste deprinderi pot fi însuşite într-un timp relativ scurt. Din păcate, despre aceste descoperiri s-a scris numai în publicaţii academice, iar deprinderile respective sunt predate de un număr limitat de profesori. Această carte reprezintă o combinare a două cursuri menite să umple acest gol şi să formeze deprinderi de conversaţie la oricine, într-un mod simplu şi accesibil, în Statele Unite ale Americii, Alan Garner şi-a elaborat cursul Să învăţăm să conversăm!           — Pregătire în vederea unei mai depline reuşite sociale, formând o întreagă reţea de instructori calificaţi, care, la rândul lor, învaţă azi zeci de mii de alte persoane.           În Australa, Allan Pease şi-a dezvoltat cursul Tehnici şi strategii pentru întâlnirile directe, pentru a-i învăţa pe cei interesaţi cum să folosească în activitatea comercială, în negocieri şi convorbiri deprinderile verbale şi no-verbale.           După multe discuţii şi analize aceste cursuri au fost unificate şi astfel a luat naştere prezenta carte. De obicei, un curs se desfăşoară de-a lungul unui răstimp care poate varia de la câteva zile, la mai multe săptămâni, oferind participanţilor nenumărate ocazii de a exersa o serie de deprinderi şi de a le integra în propriul fel de a fi, în vreme ce o carte poate fi lăsată de-o parte sau uitată. Aşa cum lectura unei cărţi despre practicarea schiului nu va reuşi să facă din nimeni un schior mai înzestrat şi nici parcurgerea unei cărţi despre culturism nu va ameliora tonusul nostru muscular, nici simpla lectură a acestor pagini nu va aduce mari transformări în deprinderea noastră de a conversa. Va trebui să le citim şi să revenim asupra lor cu tenacitate şi să ne antrenăm cu stăruinţă şi hotărâre. Vă sugerăm să nu citiţi mai mult de un capitol o dată şi să începeţi să aplicaţi fiecare deprindere, îndată ce aţi însuşit-o.           Am scris această carte cu sentimentul unei mari bucurii şi suntem convinşi că şi cititorul va fi entuziasmat când va constata vizibile ameliorări ale activităţii sale de zi cu zi, pe măsură ce, din punct de vedere social, devine tot mai eficient.           METALIMBAJUL SAU CUM SĂ CITIM PRINTRE RÂNDURI.           Allan Pease a oferit, prin cartea sa Limbajul trupului.           Cum pot fi citite gândurile altora din gesturile lor, un ghid practic pentru un domeniu relativ neexplorat: semnalele trupului şi relaţia lor cu atitudinile oamenilor. El afirmă că cercetătorii sunt, în general, de acord asupra faptului că 60 până la 80 la sută din comunicarea directă se realizează prin canale non-verbale şi numai restul prin cele verbale şi vocale, în acest capitol vom analiza un domeniu aproape complet neglijat, cel al metalimbajului cuvintele şi expresiile care pot releva adevăratele atitudini ale unei persoane. Ca şi limbajul trupului, şi metalimbajul poate trezi „sentimentul instinctiv”, „intuiţia”, „cel de-al şaptelea simţ”, „presimţirea” că vorbitorul nu spune ceea ce gândeşte. Deşi metalimbajul constituie încă o zonă neclară a comunicării interpersonale, capitolul de faţă încearcă să simplifice multe din cuvintele, locuţiunile şi expresiile de bază, pe care majoritatea dintre noi le folosim pentru a comunica un mesaj, dar, în acelaşi timp, evită o prezentare prea simplistă a unei zone atât de complexe. Majoritatea cuvintelor şi expresiilor de care ne ocupăm aici sunt cunoscute şi folosite de mulţi dintre noi, dar puţine metacuvinte – sau poate niciunul – sunt interpretate în mod conştient pentru a descoperi adevăratele lor semnificaţii.           Dicţionarul Macquarie defineşte „metalimbajul” drept „un limbaj care codifică altfel ideile decât limbajul natural”. Cu alte cuvinte, este un limbaj ascuns în interiorul limbajului. Cu toţii am stat la tejgheaua unui magazin universal aşteptând să fim serviţi, şi am fost întâmpinaţi doar cu un „Doriţi ceva?” din partea vânzătoarei, în metalimbaj aceasta se traduce: „E, oare, cu adevărat nevoie să mă deranjaţi chiar acum?” şi acesta e şi sentimentul pe care, subconştient, îl avem.           Reclamele de terenuri şi imobile folosesc adesea metalimbajul pentru a prezenta proprietatea respectivă într-o lumină mai favorabilă. Iată câteva exemple, în paralel cu înţelesul lor real.           Iată un exemplu tipic: la un program radio ascultătorii sunt îndemnaţi să telefoneze şi să discute cu realizatorul probleme personale sau de stringentă actualitate. Programul, difuzat duminică seara, este animat de un binecunoscut preot. De multe ori, adolescente care descoperă că sunt însărcinate şi nu ştiu cine este tatăl copilului dau telefon pentru a cere un sfat. în loc să spună: „Sunt gravidă, ce trebuie să fac?”, conversaţia se desfăşoară de obicei după următoarea schemă: înghesuită, neîncăpătoare Cartier ieftin şi murdar, sub nivelul standard.           CÂTEVA CUVINTE CARE IRITĂ.           Iată câteva dintre cele mai iritante cuvinte şi expresii: „Ştiţi dumneavoastră”, „Cum să zic”, „Un fel de”. Aceste expresii insidioase sunt mai frecvente la membrii mai puţin cultivaţi ai societăţii, dar pot fi auzite şi la multe emisiuni radio în direct cu publicul.           Foarte mic.           Situat undeva Departe de magazine şi şcoli.           Proprietate cu aspect obişnuit.           Metalimbaj.           Cumpăraţi: ocazie unică.           Interesant.           Folosire optimă a spaţiului Stil casă de ţară Reşedinţă cu multiple posibilităţi de dezvoltare Bine poziţionat într-o zonă bună, liniştită.           Proprietate unică pe care toţi o doresc.           Are un hol spaţios, un livingroom încăpător, trei dormitoare şi o bucătărie modem dotată.           Transport la uşă.           Faţadă luminoasă, însorită Dă spre o grădină care nu necesită multă întreţinere Multe trăsături originale.           Ideală pentru oameni pricepuţi care ştiu să facă reparaţii mărunte.           Are hol mic, un livingroom modest, trei dormitoare fără dulapuri în perete şi o bucătărie proaspăt zugrăvită Mijloacele de transport opresc la doi metri de uşa de Ia intrare Orientată spre vest Nu are grădină Are toaleta în curte, la fel şi spălătoria Repararea ei va costa o avere.           INTERLOCUTOAREA: Mă plimbam cu un băiat şi acum sunt… ştiţi dumneavoastră!           PREOTUL: Nu, nu ştiu.           INTERLOCUTOAREA: Păi, m-a invitat la el acasă şi pe urmă m-a sărutat şi pe urmă a… cum să zic… ei bine… ştiţi dumneavoastră!           PREOTUL: Nu, nu ştiu. Ce s-a întâmplat de fapt?           INTERLOCUTOAREA: După ce m-a sărutat, vedeţi, el a… cum să zic… ştiţi dumneavoastră… şi acum sunt… un fel de… cum se zice… ştiţi… şi nu prea ştiu ce să fac.           Interlocutoarea şi-a terminat fraza cu o intonaţie urcătoare la cuvântul „fac”, lăsând ascultătorii să se gândească dacă pune o întrebare sau face o declaraţie, sau dacă a terminat într-adevăr ce avea de spus. Trebuie să recunoaştem că această formă degenerată de conversaţie este o excepţie, mai degrabă decât o regulă şi pune în evidenţă expresia „Ştiţi dumneavoastră”, care denotă întotdeauna că cel care o foloseşte nu este sigur de ceea ce spune sau ezită, fapt ce-l determină adesea pe cel care ascultă să arate că a înţeles utilizând clişeul „da -da”.           „Ştiţi dumneavoastră” devine enervant, deoarece este un fel de a spune: „Ştiu că nu mă exprim clar, dar sunteţi destul de inteligent ca să înţelegeţi ce vreau să spun”. Expresiile „Cum să zic” şi „Un fel de” sunt o scuză faţă de faptul că vorbitorul nu găseşte cuvântul potrivit.

Cum pot fi citite gândurile altora din gesturile lor           CUPRINS:           Introducere 5           I Precizări privind înţelegerea temei 11           II Teritorii şi zone 31           III Gesturi făcute cu palma 47           IV Gesturi ale mâinii şi braţului 65           V Diferite gesturi cu mâna adusă la faţă 77           VI Braţul ca barieră de protecţie 95           VII Piciorul ca barieră de protecţie 107           VIII Alte gesturi larg răspândite 119           IX Semnale ale ochilor 135           X Gesturi şi semnale de curtenire 145           XI Ţigarete, ţigări de foi, pipe şi ochelari 155           XII Gesturi teritoriale şi ale posedării 163           XIII Copieri şi imagini-oglindă 169           XIV Statura şi statutul social 175           XV Indicatori 179           XVI Birouri, mese şi aranjamente de aşezare 193           XVII Jocuri de putere 205           XVIII Să rezumăm cele afirmate până acum 211                 INTRODUCERE.           Despre „limbajul trupului” am auzit pentru prima dată mi 1971 la un seminar, şi tema a început să mă intereseze atât de mult, încât voiam să aflu cât mai multe despre ea. Co nferenţiarul ne-a vorbit despre unele cercetări efectuate de profesorul Ray Birdwhistell de la Universitatea din Louisville, care au arătat că prin g esturi, ţinută, poziţie a trupului şi prin distanţa menţinută se realizează o cantitate mai mare de comunicări interumane, decât pe orice altă cale. Lucram pe atunci, de mai mulţi ani, în domeniul consultanţei manageriale şi am participat la o serie de cursuri intensive legate de metodele eficiente de desfacere, dar la niciunul din aceste cursuri nu s-a amintit nimic despre aspectele şi implicaţiile non-verbale ale întâlnirilor personale directe.           Cercetările pe care le – am întreprins au arătat că dispunem de puţine informaţii utile despre limbajul trupului, în cartotecile bibliotecilor şi universităţilor pot fi întâlnite studii pe această temă, dar cele mai multe dintre ele sunt doar compilări ale unor presupuneri teoretice formulate de autori lipsiţi aproape total de experienţă practică în privinţa contactelor cu alte persoane. Nu afirm prin aceasta că asemenea lucrări sunt lipsite de importanţă; este vorba doar de faptul că majoritatea dintre ele sunt prea speciale pentru a putea fi aplicate în practică. în timpul elaborării acestei cărţi am parcurs un număr mare de studii ale unor remarcabi li savanţi din domeniul psihologiei comportamentului, conectându-le la cercetări similare din domenii ca: sociologia, antropologia, zoologia, pedagogia, psihiatria, consultul familial (family counselling), negocieri comerciale. Cartea înfăţişează, de asemenea, numeroase scene de viaţă, privind modul în care trebuie acţionat în întâlnirile directe, scene bazate pe nenumărate imagini video şi film realizate de mine sau de alţii în Australia şi pe alte continente, precum şi pe experienţele şi întâlnirile avute cu mii de oameni, pe care, în ultimii cincisprezece ani, i-am intervievat, pe unii i-am adunat în jurul meu, i-am instruit în management sau mi-au fost parteneri de afaceri.           Această carte nu poate fi considerată ca reprezentând ultimul cuvânt în problema limbajului trupului şi nici nu conţine acele formule magice pe care le promit unele lucrări.           Scopul ei este de a-l face pe cititor mai conştient de propriile sale gesturi şi semnale non-verbale şi de a demonstra cum oamenii comunică între ei cu ajutorul acestui factor de mediere.           Cartea separă şi analizează, rând pe rând, fiecare element constitutiv al limbajului trupului şi gesticulaţiei, deşi puţine gesturi apar izolate de celelalte. M-am străduit, în schimb, să evit orice simplificare exagerată. Comunicarea non-verbală este un proces complex, care include omul, mesajul, starea lui sufletească şi mişcările trupului.           Se vor găsi întotdeauna indivizi care vor protesta şi vor încerca să demonstreze că studierea limbajului trupului nu este decât un mijloc de a afla, prin utilizarea unor cunoştinţe ştiinţifice, secretele sau gândurile oamenilor, pentru a-i exploata şi domina. Scopul acestei cărţi este de a-l ajuta pe cititor să pătrundă în problematica comunicării între oameni şi în felul acesta să ajungă să-i înţeleagă mai bine pe alţii şi, în consecinţă, şi pe sine însuşi. Este mai uşoară convieţuirea cu evenimente al căror mod de funcţionare îl cunoaştem: lipsa înţelegerii, ignoranţa stârnesc teamă şi superstiţie şi NE FAC SĂ fim mai obstrucţionişti faţă de alţii. Ornitologul studiază păsările nu pentru a le vâna şi a le păstra, apoi, ca trofee. Tot astfel, cunoştinţele şi iscusinţa obţinute în domeniul comunicării non-verbale fac ca fiecare întâlnire cu o altă persoană să devină un eveniment palpitant. Iniţial această carte o voiam ca un manual uşor utiliza bil pentru oameni de afaceri şi diferiţi manageri, dar, în decursul celor zece ani de cercetare şi adunare a datelor, materialul s-a extins atât de mult, încât ea poate fi folosită de orice cititor, indiferent de vocaţia sau poziţia în societate, care doreşte să înţeleagă mai bine unul din cele mai complexe evenimente ale vieţii întâlnirea personală cu un alt semen al său.  CAPITOLUL I.           PRECIZĂRI PRIVIND ÎNŢELEGEREA TEMEI.           Apropiindu-ne de sfârşitul secolului XX, suntem martorii apariţiei unui nou tip de om de ştiinţă, cel din domeniul comunicărilor non-verbale. Tot aşa cum ornitologul se delectează observând păsările şi comportamentul lor, specialistul în comunicări non-verbale urmăreşte cu pasiune semnele şi semnalele non-verbale ale fiinţelor umane. El le supune observaţiei peste tot unde indivizi intră în interrelaţii – în timpul îndeplinirii îndatoririlor sociale, pe plajă, la televizor, în birouri. El este un cercetător al comportamentului uman şi doreşte să cunoască modul cum procedează ceilalţi oameni, pentru a afla astfel cât mai multe despre el însuşi şi despre posibilităţile îmbunătăţirii relaţiilor sale cu ceilalţi oameni.           Este aproape incredibil că în decursul evoluţiei umane de mai bine de un milion de ani, aspectele non-verbale ale comunicării au început să fie studiate mai intens abia în anii '60, iar publicul a luat cunoştinţă de existenţa acestora numai în 1970, o dată cu apariţia cărţii lui Julius Fast despre limbajul trupului. Ea a fost un rezumat al muncii depuse până atunci de savanţii behaviorişti în domeniul comunicării non-verbale, dar mulţi dintre semenii noştri nu au aflat nici astăzi de existenţa limbajului trupului şi cu atât mai puţin de importanţa acestuia în viaţa lor.           Charlie Chaplin şi mulţi alţi actori ai filmului mut au fost pionierii folosirii cu îndemânare a comunicării non-verbale; aceasta a fost pe atunci singura metodă disponibilă a ecranului. Fiecare actor era considerat bun sau rău în măsura în care izbutea să utilizeze gesturile şi alte semnale ale trupului pentru a comunica eficient. Când filmul vorbit a devenit popular, iar aspectelor non-verbale ale jocului li s-a acordat mai puţină atenţie, mulţi actori ai filmului mut au intrat în anonimat, triumfând cei cu mai bune disponibilităţi verbale.           În domeniul studiului de specialitate al limbajului trupului, cea mai importantă lucrare apărută înainte de secolul XX a fost cartea lui Charles Darwin, tipărită în 1872, The Expression of the Emotions în Man and Animals (Exprimarea emoţiilor la om şi la animale). Ea a avut un rol fecund asupra studiilor moderne consacrate expresiilor faciale şi limbajului trupului în general, multe din ideile şi observaţiile lui Darwin fiind validate de către cercetătorii moderni din întreaga lume. De atunci, cercetătorii au observat şi înregistrat aproape un milion de semne şi semnale non-verbale. După constatarea lui Albert Mehrabian, din totalul mesajelor, aproximativ 7 la sută sunt verbale (numai cuvinte), 38 la sută sunt vocale (incluzând tonalitatea vocii, inflexiunea şi alte sunete guturale), iar 55 la sută sunt mesaje non-verbale. Profesorul Ray Birdwhistell a făcut estimări similare în privinţa cantităţii comunicaţiilor non-verbale între oameni. După aprecierile sale, o persoană obişnuită, de-a lungul unei zile, vorbeşte efectiv timp de zece sau unsprezece minute, iar o propoziţie obişnuită durează în jur de două secunde şi jumătate.           Ca şi Mehrabian, el consideră că, în conversaţiile în doi, componentul verbal este sub 35 la sută, comunicările non-verbale reprezentând peste 65 la sută.

CASA DE LA JUMĂTATEA DRUMULUI.           Pe povârnişul unei pitoreşti coline din Italia, la jumătatea drumului dintre Veneţia şi Verona, se afla un mic han. Într-o noapte, poposi acolo un drumeţ.           — Încotro mergi? il întreabă hangiul.           — Sunt din Veneţia şi ma duc sa ma stabilesc la Verona, răspunse drumeţul. Ia spune-mi, continua el, cum sunt oamenii din Verona?           — Cum erau oamenii din Veneţia? întreabă hangiul.           — Sunt nişte oameni înfiorători! exclama drumeţul. Sunt indiferenţi, reci şi distanţi. Nu ridica niciodată un deget ca să-i ajute pe ceilalţi. De aceea am plecat.           — Hm, făcu hangiul, atunci n-o să-ţi placa la Verona… Oamenii de acolo sunt exact la fel!           Dezamăgit de spusele hangiului, drumeţul se retrase în odaia lui.           Mai târziu, în aceeaşi noapte, sosi inca un drumeţ.           — Încotro mergi? il întrebă hangiul.           — Sunt din Verona şi ma duc sa ma stabilesc la Veneţia, răspunse cel de-al doilea drumeţ. Ia spune-mi, continua el, cum sunt oamenii din Veneţia?           — Da’ oamenii din Verona cum erau? întrebă hangiul.           — Sunt oameni minunaţi! exclama drumeţul. Sunt atenţi, calzi, prietenoşi şi săritori la nevoie. Mi-a părut rau să-i părăsesc.           — Atunci o să-ţi placa la Verona, spuse hangiul. Oamenii sunt exact la fel!           Morala.           Ceilalţi reacţionează fata de tine în acelaşi fel cum ii tratezi tu pe ei.  Part 1 CELE TREI ELEMENTE ESENŢIALE ALE NATURII UMANE  Chapter 1 De ce e important sa te simţi important.           Cea mai stringenta nevoie a fiinţei umane este sa se simtă importanta, sa fie recunoscuta şi apreciata.           Thomas Dewey.           S-a constatat ca dorinţa omului de a se simţi important este mai stringenta decât alte necesităţi fiziologice, cum este foamea, pentru ca după ce a mâncat, foamea i-a dispărut. Necesitatea de a se simţit important este mai stringenta şi decât nevoia de dragoste, pentru ca atunci când dragostea este obţinută, nevoia este satisfăcută. Este, de asemenea, mai stringenta decât sentimentul siguranţei, pentru ca atunci când omul se simte în siguranţă, siguranţă nu mai e pentru el o problema.           Dorinţa de a te simţi important este cel mai puternic imbold constant al omului şi una dintre caracteristicile care ne deosebesc de animale. Ea ii face pe oameni sa dorească sa îmbrace haine de firma, sa conducă maşini scumpe, să-şi scrie profesia pe plăcuţa de pe usa sau sa se laude cu copiii lor. Este principalul motiv pentru care copiii intra în bandele de cartier. Unii oameni ajung chiar hoţi sau criminali pentru a deveni celebri.           Studiile asupra căsătoriei au arătat ca principalul motiv pentru care femeile pun capăt unor legături îndelungate nu il constitue jignirile, cruzimea sau dominaţia, ci lipsa de apreciere. Dorinţa de a fi recunoscut, de a te simţi important şi apreciat este atotputernica. şi cu cat il faceţi pe cineva sa se simtă mai important, cu atât mai pozitiv va reacţiona fata de voi.            Chapter 2 Oamenii sunt interesaţi în primul rand de propria persoana.           Ceilalţi sunt mult mai interesaţi de propria persoana decât de tine, deci tinta ta principala când vorbeşti cu ei este sa vorbeşti despre ei.           Trebuie sa vorbeşti despre:           Sentimentele lor.           Familia lor.           Prietenii lor.           Statutul lor.           Nevoile lor.           Opiniile lor.           Bunurile lor.           Si niciodată despre tine sau despre ceea ce te priveşte pe tine, decât daca te întreabă.           Cu alte cuvinte, în esenţă, pe oameni ii interesează doar persoana lor şi «ce pot obţine în propriul interes». Pentru a avea relaţii bune cu oamenii, trebuie să-i abordaţi ţinând seama de aceasta piatra de temelie a relaţiilor umane. şi daca ceilalţi nu va întreabă nimic despre voi şi ceea ce va priveşte pe voi înseamnă ca pur şi simplu nu-i interesează, aşa ca nu aduceţi vorba despre asta.           Unii oameni sunt mâhniţi de acest principiu fundamental al naturii umane şi ii considera pe ceilalţi egoişti şi înfumuraţi, pentru ca este la moda sa crezi ca trebuie sa dărui fara a aştepta sa ti se întoarcă gestul. Majoritatea oamenilor care dăruiesc total dezinteresaţi înţeleg regula fundamentala conform căreia «ceea ce dăruieşti vei primi înapoi într-un fel, alta data, cu vârf şi îndesat». Adevărul este ca toate gesturile noastre sunt motivate de propriul interes şi de sentimentul de generozitate pe care l-ai avut când ai dăruit ceva. Bilanţul final arata ca ai primit răsplata, chiar daca gestul tau a fost anonim. Maica Tereza şi-a dedicat întreaga viaţa celorlalţi şi astfel s-a simţit împlinită, făcându-L fericit pe Dumnezeu. şi toate aceste gesturi sunt pozitive, nu negative.           Oamenii care aşteaptă de la alţii sa se comporte altfel decât mânaţi în primul rand de propriul interes sunt permanent dezamăgiţi şi se simt «trădaţi» de aceştia.           Nu trebuie sa te simţi stingherit din cauza asta sau sa te scuzi: pur şi simplu asta-i viaţa. Când facem ceva pentru noi înşine, o facem dintr-un instinct de supravieţuire adânc înrădăcinat în creierele noastre şi care este de când lumea o caracteristica a oamenilor. Este baza instinctului de conservare. Daca înţelegem ca toţi punem pe primul loc intereseul propriu, vom deţine una dintre cheile unor relaţii bune cu ceilalţi.           Încercaţi să-i faceţi pe oameni sa se simtă importanţi recunoscându-le calităţile şi apreciindu-i în fiecare zi timp de treizeci de zile, şi acest exerciţiu va deveni un obicei care vi se va părea firesc pentru totdeauna.  Chapter 3 Legea naturala a reciprocităţii.           Avem un irezistibil instinct subconştient de a înapoia, celui care da, ceva de valoare egala cu ceea ce am primit. Daca unei persoane ii place ce i-ai dat, va dori să-ţi dea sau sa facă în schimb ceva ce îţi va face placere. De exemplu, daca o persoana primeşte o ilustrata de la cineva căruia nu i-a trimis una, ea simte nevoia repede să-i întoarcă gestul.           Când faci cuiva un serviciu, persoana respectiva va pândi un prilej de a-ţi raspunde la fel. Daca faci cuiva un compliment, acea persoana nu numai ca te va plăcea, dar va încerca sa ţi-l întoarcă. Dar daca pari retras şi distant, oamenii te vor considera neprietenos şi se vor comporta şi ei neprietenos. Daca refuzi pe cineva, poţi fi considerat grosolan sau nepăsător şi ti se va raspunde la fel. Daca jigneşti, oamenii vor simţi nevoia sa te jignească şi ei. Dar daca vei avea o atitudine pozitiva, la un moment dat vei fi tratat cu aceeaşi atitudine pozitiva. Daca vei avea o atitudine negativa, vei fi tratat cu o atitudine şi mai negativa. Aceasta este o lege a naturii care nu da greş niciodată.           Ca sa fii popular, trebuie să-I faci întotdeauna pe oameni sa se simtă cumva mai importanţi decât tine. Daca te comporţi ca şi cum tu eşti mai bun, oamenii se vor simţi inferiori sau vor fi invidioşi. Aceasta atitudine este contraproductiva pentru construirea unor relaţii pozitive.           De exemplu, ori de cate ori la un restaurant ti se serveşte o masa buna sau în magazin un vânzător te întreabă ce mai faci ori debarasoarea de la aeroport îţi ia farfuriile murdare din fata, zâmbeşte şi nu uita sa le mulţumeşti pentru gestul lor.

Capitolul 1                              Visarea lucidă   Miracolul visării conştiente Mi-am dat seama că visam. Mi-am ridicat braţele şi am început să urc (de fapt eram înălţat). Zburam pe un cer negru inundat cu nuanţe de indigo, roşu intens, lila şi alb, ce se topeau încetul cu încetul în lumină intensă, strălucitoare. În timp ce urcam aşa am auzit cea mai frumoasă muzică pe care am ascultat-o vreodată. Erau mai degrabă voci decât instrumente. Nu există cuvinte să descriu BUCURIA care m-a copleşit. Am revenit foarte lin pe pământ. Aveam sentimentul că am ajuns la o cotitură a vieţii şi că alesesem drumul corect. Visul, fericirea pe care le-am trăit – erau un fel de recompensă sau, cel puţin, aşa am simţit. A urmat o alunecare lentă către starea de veghe, însoţită de muzica aceea care îmi răsuna în urechi. Euforia a durat câteva zile; amintirea sa va dura însă de-a pururi. (A.F., Bay City, Michigan)   Eram împreună cu soţia mea în mijlocul unei câmpii. Deodată, ea şi-a întins mâna spre soarele care apunea. Am privit într-acolo şi m-am gândit: „Ce neobişnuit! N-am mai văzut niciodată asemenea culori.“ Apoi mi-a trecut prin minte: „Cred că visez!“. Nicicând nu mai avusesem o percepţie atât de clară – culorile erau aşa de frumoase, iar sentimentul libertăţii atât de viu, încât am început să alerg prin lanul acela de grâu auriu, mişcându-mi mâinile ca şi cum aş fi zburat. Am strigat cât m-au ţinut puterile: „Visez! Visez!“ Brusc, imaginile au început să se estompeze; cred că din cauza emoţiei. M-am deşteptat imediat. Mi-era din ce în ce mai clar ce se petrecuse, mi-am trezit soţia şi i-am spus: „Am reuşit, am reuşit!“ Am fost conştient în starea de vis şi niciodată n-o să mai fiu omul dinainte. Curios, nu-i aşa? – cum doar un pic din savoarea unei astfel de experienţe poate influenţa pe cineva atât de mult. Cred că este din cauza sentimentului de libertate pe care l-am trăit. Numai aşa poţi într-adevăr să-ţi dai seama că deţii controlul asupra propriului univers. (D.W., Elk River, Minnesota)   Studiam pentru a deveni muzician profesionist (cânt la corn francez) şi îmi doream să scap de teama de a apărea în faţa oamenilor. De câteva ori mi-am indus starea de auto-hipnoză, relaxându-mi mintea şi corpul, înainte de a adormi. Mi-am concentrat atenţia pe dorinţa de a avea un vis în care să interpretez singur pentru un public numeros. Nu eram nici nervos, nici neliniştit. În cea de-a treia noapte de când începusem să fac asta, am avut un vis lucid în care dădeam un recital solo, fără acompaniament, la Orchestra Hall din Chicago (un loc unde mai avusesem spectacol cândva, dar cu orchestră). Nu m-am neliniştit când am văzut spectatorii, iar fiecare notă pe care o scotea instrumentul m-a făcut să mă simt şi mai încrezător. Am interpretat perfect o piesă pe care o auzisem doar o singură dată, demult (şi nu o studiasem), iar ovaţiile pe care le-am primit mi-au întărit încrederea. Când m-am trezit, mi-am notat rapid visul şi bucata muzicală pe care o cântasem. A doua zi, în timp ce exersam, am interpretat la prima vedere acea piesă şi mi-a ieşit aproape perfect. Două săptămâni mai târziu (timp în care am avut mai multe experienţe de visare lucidă), am cântat cu orchestra Simfonia a 5-a a lui Shostakovich. Pentru prima oară, emoţiile nu m-au mai copleşit, iar interpretarea a mers foarte bine. (J.S., Mt. Prospect, Illinois)   Lucruri neobişnuite, minunate şi chiar imposibile se petrec frecvent în timpul experienţelor onirice, dar oamenii nu-şi dau seama de obicei că aceasta se datorează faptului că visează. De obicei nu înseamnă întotdeauna şi există o excepţie foarte semnificativă de la această generalizare. Uneori, oamenii înţeleg corect explicaţia fenomenelor bizare pe care le trăiesc, aşa cum am văzut mai sus. Deoarece ştiu că realitatea pe care o experimentează este creaţia propriei lor imaginaţii, cei care au vise lucide pot influenţa conştient efectele acestora. Pot crea şi transforma obiecte, oameni, situaţii, universuri şi chiar pe ei înşişi. Conform standardelor obişnuite, ale realităţii fizice şi sociale, ei sunt capabili să facă imposibilul. Lumea experienţelor onirice conştiente oferă o scenă mai vastă decât viaţa cotidiană pentru aproape orice lucru imaginabil, de la cele superficiale la cele sublime. Poţi, dacă ar fi să alegi, să iei parte la un festival saturnian, să zbori până la stele sau să călătoreşti către tărâmuri misterioase. Te poţi alătura celor care folosesc visarea lucidă ca pe un instrument pentru rezolvarea anumitor probleme, pentru auto-vindecare ori pentru evoluţie personală. Sau poţi explora învăţăturile din tradiţiile străvechi şi ipotezele psihologiei moderne care sugerează că visele lucide te ajută să-ţi descoperi identitatea esenţială – să afli cine eşti cu adevărat. Visarea conştientă este cunoscută de secole, dar până nu demult a fost practicată rar şi puţin înţeleasă. Explorările mele sistematice, împreună cu descoperirile altor cercetători din lumea întreagă, au început să facă lumină în privinţa acestei stări speciale de conştiinţă. De curând, noul domeniu de investigaţie a atras atenţia şi celor care nu au preocupări ştiinţifice, deoarece studiile au demonstrat că, atunci când se antrenează corespunzător, oamenii pot învăţa visarea lucidă. De ce sunt atâţia interesaţi să înveţe să fie conştienţi în timpul somnului? Din proprie experienţă şi din mii de mărturii ale altora, ştiu că visele lucide pot fi extraordinar de vii, intense, plăcute şi amuzante. Oamenii consideră adesea că se numără printre cele mai încântătoare trăiri. Totuşi, dacă ar fi vorba doar despre asta, ar fi minunate, însă ar rămâne o simplă distracţie. După cum mulţi au descoperit deja, ele pot fi utilizate conştient şi pentru îmbunătăţirea vieţii de zi cu zi. Oamenii mi-au scris la Stanford, povestindu-mi cum folosesc cunoştinţele şi experienţa pe care o au în visarea conştientă pentru a obţine mai mult de la propria existenţă. Deşi, în linii mari, arta şi ştiinţa practică a visării conştiente tocmai au început să prindă contur, iar folosirea sistematică a viselor lucide ca instrument de explorare psihologică a propriei fiinţe este încă în faşă, cei mai mulţi oameni pot utiliza, fără nici un risc, informaţiile despre visarea lucidă, pentru a cerceta singuri acest domeniu. Doar celor care nu sunt capabili să distingă între realitate şi construcţiile propriei lor imaginaţii le recomand să nu experimenteze acest gen de incursiune în oniric. A învăţa cum să visezi lucid nu te face să nu mai realizezi diferenţa dintre a fi treaz şi a visa. Dimpotrivă, te ajută să devii mai conştient de tine însuţi.