Povestiri istorice romanesti

VRANCEA   I Războiul înfricoșat din iulie 1476, la Valea Albă, s-a dat, și cumpăna a stat vremelnic de partea puterilor lui Mahom. Pierit-a acolo floarea vitejilor. Pulbere s-a ales, și din hânsarii cavaleriei ușoare, și din cavaleria grea. Tara Moldovei era arsă din cer până-n pământ. Focul dezlănțuit s-a adăugat arșiței grozave de iulie, încât cimitir era lumea, de la Dunăre la brazda Pocuției. Și după ce cumpăna s-a înclinat de partea puterilor urgiei, și după ce apele Pârăului Alb s-au întunecat de sângele curs, Ștefan Voievod a privit gurile tunurilor moldovenești încă fumegând. S-a uitat la artileriștii morți între roți, la hânsarii adormiți de veci o dată cu caii lor, s-a uitat la arcași, la arbaletieri și întunecată jale l-a cuprins… Ochii lui au și lepădat un șirag de lacrimi către soarele răsărind. A gemut înspăimântător asupra tăcutului câmp de luptă: — Oh, feciorii Moldovei mele!… Dar unui bărbat vrednic nu-i stă bine să-l vadă soarele lăcrimând: a pornit numaidecât, însoțit doar de câțiva supraviețuitori. Întâi s-a gândit să treacă brazda Moldovei, să ceară ajutor de la rigi și crai, dar știa că cuvântul lor ține cât frunza-n vânt… Trebuia să se bizuie și acum numai pe țară[1], trebuia să cheme în ajutor ultimii stropi de vlagă ai țărișoarei lui, ce s-ar fi putut asemăna cu o căprioară, încolțită și de tigru, și de leopard, și de leu în același timp. Cine asculta noaptea codrii, bine și adânc, auzea cornul voievodului. Semăna cu mugetul zimbrului. Era ca o chemare ultimă la încercarea vitejiei. Ecourile preluau chemarea și o duceau în tuspatru zările, ori încotro se aflau sate răzlețe sau bejenari. Trimisese voievodul și câțiva călăreți, pe drumurile ferite, să afle țară pribeagă prin hârtoape și munți, și s-o cheme la încordarea ultimă… Și încet-încet rămășițele de țară se adunau pâlc lângă pâlc, pe când cotropitorii nici nu gândeau… Sultanul Mahomed al 11-lea împresurase în vremea asta, cu o parte din oaste, Suceava. Dar cetatea Sucevii se da greu! Rezistau eroic și tunarii, și arcașii de la meterez! Văzând deci că nu-i treabă ușoară, Mahom sultanul a poruncit să se sape șanțuri și mai adânci, căci aveau să țină cetatea împresurată mult, până ce toată vietatea avea să piară de foame și sete… Dar n-au mai apucat să vadă cum se predă cuibul vulturilor Moldovei! Foamea s-a arătat în rândurile oștilor împresurătoare. Secera și setea, căci fântânile erau otrăvite, iar râușorul Sucevei aproape secase. Mai apoi, urgiei foamei și setei i s-a adăugat a treia, și cea mai grozavă, ciuma, și a prins și ea să secere în șanțurile împresurătoare! Sultanul Mahom nu se mai gândea acum decât la un drum de scăpare din această Bogdanie neagră[2]! Și-a chemat căpeteniile într-o noapte, la cortul întunecimii sale! Căpeteniile numaidecât au venit, și au căzut cu fața la pământ, bătând temenea spre secera lunii și spre tuiurile[3] de pe ușa cortului. — Ce aveți de spus? s-a stropșit Mahom. Am învins Cara-Bogdania sau nu? — Am învins-o! au răspuns căpeteniile într-un glas. — Pe totdeauna? — Pe totdeauna! a răspuns un pașă. Ștefan, Voievodul, a și pierit la Valea Albă… — Ba, Moldova n-ați învins-o, iar Ștefan cel Mare n-a murit! s-a auzit un glas de la meterez, și o piatră a astupat gura ce grăise. Au huit tunurile de pe ziduri – au răspuns tunurile de pe colinele împrejmuitoare. Mahom a poruncit tuturor să sară la un iureș ultim, dar nu i-au răspuns decât gemetele răniților și muribunzilor. Și peste șanțurile potopite de foamete și ciumă, tunarii Sucevei vărsau ghiulele, și ploua cu pietre, și săgețile întunecau soarele. Apoi, într-o noapte, apărătorii cetății au auzit cum cotropitorii prind a părăsi șanțurile lăsându-și răniții, muribunzii și morții— și apucă repede spre sud, la Dunăre… Curgeau ca un puhoi, nemaipomenit de lung, și lat, și învălmășit. Mâncaseră vitele de povară și caii, încât cu greu își duceau armele și mai cu seamă tunurile… Cum se repezeau la fântâni, să bea, dădeau de-o mocirlă neagră, stoarsă până la strop de alți însetați, din alte coloane în fugă. Nu se mai uitau că-n jurul fântânilor se aflau morți, doborâți de otrava băută: își înfigeau gurile și ei în mocirla din pumnii tremurânzi, și o mâncau hulpav, și după un timp își dădeau ochii peste cap… Așa mărșuia în coborâșul spre Dunăre oastea lui Mahom! Și cu cât timpul trecea, grija întuneca și mai tare fruntea cotropitorului: unde se afla Ștefan, domnul Bogdaniei? De ce în tot lungul acestei țări nimeni și nimic nu se arată? Astfel gândind, Mahom tot căta spre munții și codrii plini de întuneric. Simțea că primejdia dintr-acolo va veni, și poruncea bulucurilor să mărșuiască mai strânse, mai repede… Cercetașii zăreau uneori, înainte, departe, călărimi, dar toate dispăreau ca niște năluciri, în umbre. Și cornuri se auzeau… Și chemări de clopote… Dar cum se opreau cotropitorii să le asculte mai bine, încetau și cornurile și clopotele. Mahom gândea însă: „Cum ar putea renaște așa de repede Neagra Bogdanie, arsă din cer până-n pământ, și cu eroii ei morți la Valea Albă?” Cum putea renaște Neagra Bogdanie, cotropitorii aveau s-o afle numaidecât… II   Într-un sătișor de pe apa Trotușului, într-o noapte, a ajuns un om pribeag. S-a arătat întâi la un foc din margine. Bejenarii i-au văzut ciubotele rupte, sumanul, pălăria brașovenească, obrajii încrețiți de niște griji negre. L-au poftit la foc, și cu sfială i s-au plecat, când s-a răsucit în loc și i-a fulgerat în cornul de la șold piatra scumpă. Îl însoțea un feciorel, îmbrăcat la fel, tot în suman, cu pălărie brașovenească și cu ciubote rupte. Amândoi s-au pierdut în întuneric, tăcuți, așa cum ajunseseră la focul de pe malul apei. S-au oprit în mijlocul satului, în crucea drumurilor, în fața unei case înconjurată de garduri înalte, cade întărituri, și de porni uriași, negri. — Aici… a spus pribeagul cel bătrân. Bate în poartă. — Bat! Dar parcă are să deschidă? a răspuns feciorelul. Cine deschide pe o cumpănă ca asta? — Bate în poartă! a spus încă o dată pribeagul bătrân. Cine doarme pe-o cumpănă ca asta? Feciorelul a bătut des și apăsat, dar numai pustiul a răspuns după gardurile înalte. S-a stârnit o cucuvaie… — Bate mai tare… a poruncit iar pribeagul bătrân. Dacă jiu răspunde nici a treia oară… — …atunci… — …înseamnă că mama Vrancea a murit! Mai bate o dată! — Bat, cum să nu bat? Iată… Feciorelul a bătut a treia oară, mai tare, și au răspuns numai pustiul și țipătul cucuvaei. — Nu răspunde… Se vede ca nu răspunde… Să încercăm și cu glasul cornului… Sfârșind cuvântul, pribeagul bătrân și-a scos cornul de la șold. Când și l-a ridicat spre gură, feciorelul i s-a plecat cu sfială, amintindu-i că și cornul se uscase de sete și-și pierduse tăria glasului, așa încât ar trebui să-i toarne măcar un strop de vin în mu stuc. — Dar ai vin? a întrebat pribeagul bătrân, bucuros. — Mai sunt doi stropi: unul pentru gura cornului, celălalt pentru inima Mariei Tale… — Îți mulțumesc pentru am îndoi! a răspuns pribeagul, și i-a venit un pic inima la loc, și după ce a dat cornului să bea, și-a ferit mustața într-o parte și-n alta, și și-a ridicat chiupul cu vin spre gură… Apoi cornul a sunat o dată, înalt, până-n tăria cerului, pe urmă a coborât într-o aulice molcomă. Și, cum a tăcut cornul, pribegii i-au ascultat ecourile, rostogolindu-se până-n adânc iniile întunericului, ca o ciurdă de zimbri… Și nici acum poarta nu s-a deschis. Și a mai sunat o dată cornul, și glasul lui n-a mai urcat la tărie, ci parcă adâncul pământului ofta… Și poarta tot nu s-a deschis. Și nu s-a deschis nici când a răsunat a treia oară, mai adânc, mai prelung, până ce toate văile Trotușului se umpluseră de chemări de corn; erau ca niște ciurde de zimbri, îndepărtându-se în fugă cumplită, ca rostogolirile de tunet, înconjurând jur împrejur zarea și întorcându-se și pierind în vecinătatea casei tăcute… — Se vede că mama Vrancea. A murit… a spus oftând pribeagul bătrân. Să mergem…     — Să mergem… Dar n-au apucat a porni. Drugi au sunat, repeziți la o parte de pe porți. Un glas amarnic de femeie striga, întreba: — Hei, Hai! He-he-hei… Dar unde ești, Doamne? Sau am visat, sau am înnebunit, sau a sunat cornul lui Ștefan Vodă?… Unde ești, Ștefan Vodă? Hei! Hei! Acum erai aici! Dar nu, nu se poate: numai un corn din Țara Moldovei mugește ca zimbrul… — Cu drept grăit-ai… a răspuns pribeagul bătrân. Un singur corn sună cu atâta jale… Pace și sănătate, mamă Vrancea! — Doamne, Măria Ta! a răcnit mama Vrancea, căzând în genunchi și sărutându-i poala sumanului. Dacă nu mi-ai fi domn și stăpân, te-as lua în brațe și te-aș săruta… Poftim în răzășia mea… — Mulțumim domniei tale, mamă Vrancea! Te urmez, căci ni-i foame și sete… și inima ne sângeră de jale… Cum au intrat în ogradă, drugii au fost repeziți la loc pe porți, și mama Vrancea a deschis ușa larg, și făclii luceau, curând, în casa de răzeș, largă, însă cu pereții goliți de scorțuri și lăicere. — Umblu și adun țară… a glăsuit Ștefan Voievod, după ce s-a ospătat din belșug, împreună cu soțul său. De bună seamă, ai auzit, mamă, jalea Moldovei întâmplată la Valea Albă… Acolo mi-au rămas hânsarii, și pedestrimea, și Mahom însuși mi-a împresurat cetatea străbunilor, Suceava! — Am auzit, Măria Ta, de toate nenorocirile! He-he-hei, Doamne! Păcat că nu mai trăiește Toader al meu, că altfel se rânduiau cumpenele timpului… Dar ce drum ai, Doamne? — Pornim mai departe, să adunăm țara… — Prea bine, Doamne! Văd însă că stai slab, și cu încălțările… Am să caut într-o ladă, numai dac-oi nimeri pe întuneric locul unde-am îngropat-o… Mai sunt în ea niște încălțări și niște îmbrăcări, de pe când trăia Toader… Ți-l amintești? — Cum l-aș putea uita? a răspuns Ștefan Voivod, și a stat o clipită cu ochii țintiți în timp, la o vijelie petrecută la Podul înalt lângă Vaslui. Toader? Se poate să-l fi uitat, mamă Vrancea? Venise la bătălie cu șase feciori… Dar ce-ți fac feciorii? — Sunt sus în munte… După ce Toader al meu a pierit la Podul înalt, răpus chiar de paloșul beglerbegului[4]… — …îmi amintesc! Toader, soțul domniei tale a dărâmat întâi calul acelui beglerbeg, secerându-i picioarele cu un drug… — …da, Doamne! Pe urmă a fost paznicul oștilor, cu răsplata vrednicilor! Feciorii mei s-au întors toți, cu tatăl lor mort, dus pe pat de sulițe! Sub căpătâi i-ai fost pus chiar Măria Ta, cu mâna Mariei Tale, hrisov de vrednicie, și dovadă în veac că a știut să apere pământul strămoșesc! Iar feciorilor mei le-ai dat scuteală în veci de bir și oaste… — Așa este! Scutiți să fie și de-acum înainte, în vecii-vecilor… Iar acum, te rugăm, mamă Vrancea, stinge făcliile, să furăm timpului un pui de somn… Numaidecât făcliile s-au stins. Cum oaspeții au adormit, mama Vrancea a ieșit în tmdă. A luat de după ușă buciumul mare. L-a scos în prag. I-a turnat în gură borș acru și o oală mare de vin. Pe urmă l-a luat pe umăr și a urcat pe-un dâmb. Întâi, buciumul a dat un geamăt, o chemare de probă. Și mama Vrancea a prins după aceea să sune din bucium, cu toată puterea ei de zmeoaică:   „Coborâți! Coborâți! Repede! Repede!”   Și, nu după mult, s-a auzit răspunsul din creasta muntelui, din alte buciume, ca niște suspine sau ca niște fâlfâiri de pasăre pe apele nopții:   „Până-n zori, venim! Până-n zori, venim…”   Și-n vremea asta, Ștefan Voievod dormea profund, și ca prin vis auzea aulitul buciumului ei. Și după ce aulitul s-a alinat, el a adormit mai profund, după atâtea zile și săptămâni de pribegie. În răstimpuri ofta prin somn: — Oh, Moldovă a inimii mele…   III   Cum soarele a dat primul fulger apelor Trotușului, Măria Sa a sărit din așternut, gata de drum, parcă rușinat că-l apucase lumina dormind. Numaidecât s-a mirat tare, văzând la căpătâiul patului îmbrăcări de răzeș noi-nouțe, mirosind a busuioc, și alături cu patul cizme cu botfori roșii, brașovenești, cu bold sclipitor în față și cu pinteni ușor zornăitori. Două tolbe, cu pită proaspătă și cu caș, stăteau, de asemenea, alături, pe la iță, iar pe masă se afla gata pregătită gustarea de dimineață și o ploscă cu vin, destul de pântecoasă. Apa din cană mirosea a dumbravnic, încât când și-a clătit cu ea fața și gura, Ștefan Voievod a simțit toată puterea pădurilor Moldovei: parcă întinerise la loc, dintr-odată, absorbind tinerețea dintr-un stejar cu rădăcinile până-n adâncul timpului și pământului și cu coama până-n soare… Mama Vrancea sta sfioasă la ușă, așteptând îngăduință să intre. Zâmbea cald, ca orice mamă când își pregătește feciorul de drum lung, și ofta des, bodogănind cine știe ce, ca să-și acopere jalea… — Iată, Măria Ta! De la mine puțin, de la alții mai mult! Îți stă bine îmbrăcarea de răzeș, căci tu, Doamne, ești doar răzeșul cel mare, părintele răzeșilor Moldovei! Sameni, Doamne, cu Toader al meu, și când te-am văzut acum o clipită, îmbrăcat așa, mi-a venit să te îmbrățișez și să te sărut… Dar nu despre asta-i vorba, Măria Ta! Altceva dau eu pământului Moldovei: dacă binevoiești, uită-te afară… Ștefan Voievod s-a uitat deodată pe fereastră, și s-a dat un pas înapoi. S-a frecat pe la ochi, să alunge o nălucire, o amăgeală… Ce era asta? Când se adunaseră cele șase cete de călăreți, sub streașină codrului? Cine erau căpeteniile, feciorii aceia pietroși, la cușme cu pană de vultur și cu bold? — Iată, Doamne… a continuat mama Vrancea, plângând de bucurie. Prin hrisov i-ai scutit de bir și moarte, dar cum să stea la scuteală, când pământul strămoșesc geme? Ți-i dau, Doamne: du-i la fapte de vitejie… și ce va mai fi vom mai vedea… Ștefan Voievod nu s-a putut stăpâni: i-a apucat mina dreaptă și i-a sărutat-o adânc, rostind: — Îți mulțumesc, mamă… Și, sfârșind, Ștefan Voievod și-a zdrobit o lacrimă între gene, apoi a ieșit în pridvor, drept în bătaia zorilor. S-au descoperit cele șase cete. Într-un glas au strigat: — Întru mulți ani să trăiești, Măria Ta… Du-ne la fapte de vitejie! — Numaidecât, fii ai Vrancei! a răspuns Ștefan Voievod, și feciorelul ce-l însoțea i-a adus la prag un armăsar negru: — Încalecă, Doamne, că ne apucă ziua albă… — Du-i la fapte de vitejie… spunea în vremea asta mama Vrancea, uitându-se la feciorii ei, pe rând, și râzând printre lacrimi. Poate i-ai uitat, de la Podul înalt, Doamne! Sa ți-i amintesc eu: pe primul, cel voinic cât zmeul, și semănând ca doi stropi de apă cu taică-su, Costache îl cheamă! Pe al doilea, cel cu fața brăzdată de paloș, și cruciș și curmeziș, Dragoș îl cheamă. Pe al treilea, cel fioros sub cușmă, Vasilică îl cheamă! Pe al patrulea, cel cu ochii iuți, îl cheamă Gheorghiță! Pe al cincilea, cel cam cârn, îl cheamă Onofrei! Iar al șaselea, Doamne, poartă numele lui Făt-Frumos din basm, adică Ion îl cheamă, și uite-l Măria Ta, că abia se ține în șa, de iute ce-i… Și, cu cât rostea numele feciorilor ei, mama Vrancea, cu toată înfățișarea și glasul de zmeoaică, simțea cum o podidește tot mai tare plânsul. — Dar pe mine, mamă, cum de m-ai uitat la număr? s-a auzit deodată un glas subțirel. Ce-i asta, bădie Costache? Ce te uiți așa de iau la mine? Ei, da: am fugit de la monahia Bistriței, de la cărturărie, căci Moldova are nevoie și de brațul meu… Mirare mare au arătat cei șase frați, dar mai mare, Vrancea și Ștefan Voievod! — Cine-i, și al cui e puiul? a pus întrebare Măria Sa. — Puiul? Care pui? a răspuns nou-venitul. Pui am fost, Doamne… Sunt Mitruț, al șaptelea fecior al Vrancei! De când sunt unii oameni opriți să purceadă la fapte de vitejie? Vreau, Măria Ta, mamă, și fraților, să merg la luptă… — Ba, fă bine și te astâmpără… a răspuns Vrancea, albă de spaimă. Tu, la luptă? Ești crud încă, și drumu-i lung! Poate ostile Moldovei vor ajunge tocmai la Țăligrad[5]! — Apoi, tocmai de aceea am fugit de la monahie, căci vreau să merg piuă la Țăligrad și eu… îngăduit fie-mi, Măria Ta, să mă alătur scuturilor tale… Iată, am și eu arme tari… Mitruț și-a și arătat voievodului spada și scutul, și calul înșeuat gata, lăsat mai la fereală. — Dar știi mânui spada? l-a întrebat. Ștefan Voievod, zâmbind stins. — Bineînțeles, Doamne… — Ba, știe mai bine mânui cărțile, Măria Ta! Căci doar de aceea l-am dat tocmai la monahia Bistriței, să iasă caligraf… Nu știe mânui arme! Nu-l crede… Și grăind, mama Vrancea se îngălbenise rău, de teamă că voievodul îl va primi pe vânturatecul Mitruț în oaste — Îngăduiești, Măria Ta? întrebă Mitruț, a treia oară. Mă poți pune la o probă, dacă te îndoiești de vrednicia mea… — Hai! s-a auzit deodată glasul ca de zmeu al lui Costache. Ți-arăt eu ție cum se fuge de la învățătură… — Ți-arăt eu… s-a auzit glasul lui Onofrei. — Nu-i nevoie de nicio prubă… a răspuns Ștefan Voievod, în timp ce Mitruț se și oțăra spre spadele celor doi frați. Țara Moldovei, dragul meu Prâslea mititel, arc nevoie și de aprigi mânuitor de penițe de vultur. Rămâi la vatră! Întoarce-te la învățătură… — Ascult, Doamne, a răspuns Mitruț, cu un surâs șiret bine ascuns sub cușma cu bold. — Să aibă iertare, Măria Ta… a spus mama Vrancea, și plângea mai tare, și strângea degeaba, în pumnul vrednic să sfarme cremene, lacrimile, ca pe niște grăunțe dese, aurii în soarele dimineții. Prâslea cel mic părea o fată de voievod, coborâtă dintr-o zugrăveală veche: fața cu zâmbetul sfios, mâinile albe și subțiri, părul inelat căzându-i de sub coif pe umerii de fată, straiele alese, de domnișor, toate arătau că Mitruț învață cărturărie și stă la umbră… — Măcar să-mi petrec frații, Doamne… se ruga el, îngenuncheat în fața lui Ștefan Voievod. Îi petrec drum de-o poștă, și mă întorc… — Fie-i îngăduit aceasta! a răspuns Ștefan Voievod către Vrancea și către feciorii ei. Dar să-ți ții cuvântul, Prâsleo… — Se poate altfel, Doamne? A întors răspuns Prâslea. Am doar când vedea și turcime năvălitoare și Țaligradul… — Să aveți grijă de Mitruț, să nu meargă prea departe! Striga mama Vrancea. — Numai până la Țăligrad… a răspuns Mitruț, râzând. — Să aveți grijă, să se întoarcă într-un ceas, sănătos… a strigat ea, din nou, în timp ce pilcurile ieșeau de sub streașină codrului și se rânduiau în urma voievodului. Apoi, mama Vrancea și-a scăpat capul în piept. N-a plâns. A gemut numai, ca o zmeoaică. Ură mai neagră a cuprins-o împotriva cotropitorilor. Își va mai vedea feciorii?… Chiar din clipa aceea a și început a-i aștepta. Auzea tropote necontenite: poate treceau alte și alte călărimi ale Moldovei, poate își auzea doar bătăile inimii.   IV   Bulucurile turcești se zvârcoleau mai departe în jos spre Dunăre, mai uscate de foame și sete, și, dintr-odată, pe când nimeni nu se aștepta, Țara Moldovei s-a trezit ca un singur cuget și ca un singur gând. Primul semnal l-a dat natura, bubuind din tunetele îngrozitoare, trăsnind și fulgerând – și au început clopotele, cornurile și buciumele, și nu se vedea nici în cer nici în pământ… Călărim i și pedestrimi au apărut deodată, cu mii de spade și lănci, iar arbaletele și tunurile nu mai aveau număr… Printre cornurile chemătoare se deslușea unul cu muget ca al zimbrului, și se auzea numai în frunte, mereu unde vrăjmașii erau mai mulți și toate pilcurile se orientau după chemarea lui… Ștefan Voievod încerca să-l prindă viu pe întunecimea Sa Mahom, și-l urmau pas cu pas, mișcare cu mișcare, feciorii a ramei! Amarnic învârtea un drug prins în laț Costache! Dar aprigul luptător mereu parcă avea o nălucire: de un timp încoace, în toiul luptelor, pe la popasurile pentru strângerea răniților, mereu i se năzărea o față cunoscută, un feciorel frumos ca o fată, semănând așa de bine cu Prâslea!… Sta locului Costache, cât sta, să se uite, dar feciorelul fie că-și lăsa capul în piept, fie că și-l întorcea repede în alta parte, sau dacă era toiul zbuciumului se avânta repede înainte… — Știți bine că Prâslea s-a dus acasă? Nu cumva l-a păcălit pe Vasilică? E adevărat că i-ai dus până la Adjud? — Numaidecât, Costache. Dar ce, te-au apucat iar vedeniile? L-am dus până aproape de casă… Și Costache iar își învârtea drugul grozav, și Gheorghiță și Onofrei îl urmau cu spadele grele, ca la aprigile vânători de mistreți și lupi! — Pe dânșii, mă! Nu-i lăsați, mă! Dați ca-n câini, mă! După câtva timp cotropitorii fugeau spre brazda celeilalte țări românești, către Brăila și Galați, la Dunăre, la galioanele de salvare… — Opriții, mă! Nu-i lăsați, mă! Dar să știți că Mitruț a fost, fraților! Jur că l-am văzut pe Prâslea! Nu-i? Unde-i? Că acum era la spatele nostru… S-a întors acasă, cum a făgăduit, sau văd cu năluci? — S-a întors, dar mai mult cu sila s-a întors… Cel puțin așa spune Vasile, că el l-a dus înapoi, până la apa Trotușului! — Și? Și? Vasile s-a întors, iar Mitruț a apucat spre casă!… — Hm! Mare lucru ar fi… a încheiat Costache, și se tot freca pe la ochi, să sperie nălucirea. — Hei, Costache, ești chior? De ce lași capcânul să fugă pe lângă tine? Arde-l! Așa! N-ai grijă! Prâslea e acum acasă la sânul mămuchii… Dar Costache a boldit deodată niște ochi mari cât cepele, spre o latură a câmpului de luptă, drept pe malul Șiretului: iatagane și hangere îl îngrămădeau pe Prâslea, și-l împingeau spre râu… — Dar acela cine-i? Nu-i el? Ha? Prâslea! Hei, Prâslea… Hai, repede în ajutorul lui, că-l spintecă harapii lui Maliom… Prâslea, ține-te bine, că venim… venim… Toți și-au dat seama, deodată, că se rupseseră de pilcul lui Ștefan Voievod, și vrăjmași mulți îi înconjurau… — Pe dânșii, mă! a răcnit Costache, luându-și calul în pinteni și parcă zburând cu dânsul… Nu era mai bine dacă-l însoțea unul din noi pe Prâslea până acasă? Căci doar e mic… Dați! Dați, mă! Dați! Dați! Și astfel, schimbând sudalme și miluind vrăjmașii cu moarte, cei șase frați treceau ca vijelia înainte, în ajutorul lui Prâslea neascultătorul… Și bătălia s-a învălmășit mereu înainte, spre Dunăre, și acum se auzeau și tunurile de pe galioanele turcești. Spadele românești, când se îndesau, când răreau în jurul lui Ștefan Voievod, în timp ce bulucurile lui Mahom se aruncau pe corăbii sau de-a dreptul în apa Dunării Deodată, Ștefan Voievod n-a mai simțit lângă dânsul puterea celor șase feciori – dar i-a zărit, departe, luptând unul contra zece. Și pe urmă nu i-a mai văzut. Și bătălia sfârșindu-se o dată cu seara, Ștefan Voievod a văzut cumpăna stând toată de partea săbiilor Moldovei. Și s-a purces la îngroparea morților și la alinarea celor răniți. Pieriseră cei șase feciori ai Vrancei. Ștefan Voievod a îngenuncheat și lângă Costache, și lângă Onofrei, și lângă Dragoș. La urmă a întrebat: — Dar care, Prâslea? N-o fi venit și el, înapoi, de la Adjud? Dar de unul, Prâslea, nu auzise nimeni. Singurii care știau cine era acel Prâslea, dormeau demult, alături, somnul cel lung. Ștefan Voievod a poruncit oștilor descoperirea în fața eroilor. Și ostile s-au descoperit în tăcere, pe urmă a poruncit sa se pregătească numaidecât șase scuturi, și să fie bine împodobite, cu flori și ierburi. Și ostile i-au așezat pe cei șase feciori ai Vrancei pe scuturi și au pornit, în frunte cu voievodul, spre apa T retușului. Sunau prelung surlele și cornurile. Și cu cât se apropiau de sate, îi întâmpinau clopotele în cântări de aramă. Și se opreau des în drumul lor, și îngropați morții și adunau răniții. Ieșeau la marginea drumurilor satele și cetățile, să se uite la feciorii Vrancei, și să-și dea seama ce jertfă dăduse. Ea, pentru pământul strămoșesc. Natura reînvia, mai puternică, după urgia pârjolurilor, iar ploaia căzută la timp înviorase totul, de la spin până la ținta luceafărului. Și după un timp s-a învălmășit alaiul, spre Adjud, pe apa Șiretului, S-au așternut ostile la hodină. Și pe când îngropau alți și alți morți, l-au deosebit pe unul cu obraz de fată și cu ciuboțele de domniță! Avea un hanger înfipt în inimă. Pierise cu capul pe-o piatră din râu, dar întors spre cer, și zâmbea Prâslea, zâmbea și acum, către soare și ciocârlii, în timp ce Ștefan Voievod plângea de i se scutura zaua… — Oh, feciorelul tatei! Neascultătorule! îl jeluia Măria Sa, sărutându-i obrajii reci, sărutându-i apoi din inimă hangerul. Ce voi spune maicii tale, neascultătorule? Și plângeau oștile mocnit, în timp ce Ștefan Voievod îl ducea pe Prâslea în brațe, spre al șaptelea scut. Și răsunau cornurile. Și de la Adjud la Par au, și pe toată valea Trotușului, băteau clopotele, și nu se afla om să nu întrebe cine-i domnița cu ciuboțele, întinsă așa de frumos pe scutul al șaptelea… Și popor se aduna lângă popor, să urmeze alaiul, și bucium lângă bucium se aduna, și corn lângă corn, și parcă țara toată urca spre răzeșia Vrancei…   V   Ca să se mai ia cu treaba, și să-și mai uite gândurile, mama Vrancea începuse a-i pregăti lui Prâslea merinde de drum, numaidecât, căci îndată ce se întorcea, trebuia sa ia din nou calea monahiei! Dar trecea timpul și el nu se mai întorcea… Într-o zi, aluatul dospea în copaia mare și focul în cuptor trosnea. „Cu cât îl trimit pe Mitruț înapoi mai repede, cu atât mai bine va fi… își spunea ea, căci dacă soarta războiului se schimbă și cumpăna sta de-a binelea de partea lui Mahom? Valea noastră va fi și ea stropșită de istov, și va trebui să pierim toți, însă Mitruț trebuie să scape, să ne urce săra în ța neamului în veac…” Așa gândea mama Vrancea, frământând aluatul și mărind focul în cuptor, însă cu ochii sta numai spre fereastră… Și timpul trecea. Demult Mitruț ar fi trebuit să fi ajuns acasă… Soarele trecuse de amiază, demult, și pe cinci umbrele codrului se lungeau, potopind văile, ea a sărit ca arsă, auzind un călăreț… A sărit la fereastră! a țipat: — Mitruț! Mitru! Dar călărețul nici n-a întors capul. Era un vestitor de-al lui Ștefan Voievod. Striga: — Fiți gata! Bătălia a început… Mama Vrancea s-a întunecat ca noaptea. A văzut că Mitruț nu mai vine… Aștepta apoi zi și noapte și asculta foșnetele și glasul vântului și ușoara larmă a depărtărilor. Deseori, când apele vuiau prea tare, ori când vântul dărâma arbori bătrâni prin tăuri[6], ea sărea speriată, ieșea în prag și până la ziuă asculta inima tăcerilor. Trecători răzleți, oșteni sloboziți la vatră îi dăduseră veste despre sfârșitul cumpătului, și știa că Moldova era acum liberă… Dar feciorii ei? Veneau pe scut sau sub scut? „Numai de-ar trăi Prâslea… oh, dragul mamei Prâslea…” Uneori câinii ei ciobănești, coborîți din munte, apucau în lungul drumului, urlând de dorul stăpânilor. Într-o zi, câinii i s-au întors la prag urlând, și ea a cetit în urlet semnul de moarte. „Ce bine ar fi dacă s-ar întoarce măcar Prâslea cel mic…” gândea ea. Câinii au apucat iar la drum, și s-au întors abia după o zi. Și când s-a uitat ea pe culmea dealului, departe, departe, a deslușit pulbere și oști oprite… Erau ca o pădure sub flamuri multicolore. De ce se opriseră, oare? Mama Vrancea a scos în prag buciumul mare. I-a turnat întâi în muștuc cuvenitele porții de vin și borș. Apoi și l-a potrivit la gură. A întrebat spre oști:   „Ce-i, feciori? Ce-i, feciori? Veniți? Veniți? Veniți? Veniți?”   Au răspuns la vreme peste zece mii de buciume și cornuri:   „Venim… venim… Venim… venim…”   Și mama Vrancea le-a întrebat pe toate:   „Dar feciorii mei? Dar el, Prâslea mititel?”   Buciumele și cornurile nu i-au mai răspuns. Băteau numai clopotele pe văi și câinii urlau. Și a întrebat iar mama Vrancea:   „Unde-i el, Prâslea mititel?”   Atunci s-a auzit cornul lui Ștefan Voievod, ca mugetul zimbrului. Suna a vitejie, arătând mamei Vrancea că și Prâslea pierise pentru țară… — Dar e liberă Moldova! a spus mama Vrancea, și plângea în hohote, însă s-a stăpânit cum s-au zărit flamurile din capul alaiului. — V-am dăruit pământului străbun, dragii mei fii… a strigat ea, mai apoi, privindu-și feciorii, și toți șapte dormeau adânc și lin, între ostile așezate pe două rânduri. Buciumele tăcuseră. — Fapta lor va dăinui până-n veacul veacului… a rostit Ștefan Voievod. Pe trupurile lor care au avut atâta putere, pe cele șapte inimi ale fiilor domniilor tale, mamă, vom clădi nu șapte cetăți, căci și cetățile se destramă; pe inimile lor de eroi vom ridica șapte munți… — Oh, Prâslea! Prâslea… neascultătorule… plângea mama Vrancea, potrivindu-i mai bine la căpătâi frunze binemirositoare de dumbravnic și captalan. Ștefan Voievod a poruncit unui fecior de casă să-i aducă arbaleta… Și cum i s-a adus arbaleta, Măria Sa a ochit un dâmb, pentru Costache; și a mai ochit unul, pentru Onofrei; și încă unul, pentru Dragoș; și încă unul, pentru Ion.   Iar la urmă, pentru Prâslea, a ochit o colină gătită cu flori ca o mireasă… Și au pornit scuturile cu eroii. Și cornurile Moldovei sunau petrecându-i, și cânta arama tocmai în înaltul cerului. Vulturi în șirag s-au arătat, în număr de șapte, planând asupra celor șapte coline. Și după aceea, poruncit-a Ștefan Voievod oștilor și întregului popor să aducă pământ și să înalțe munți peste mormintele eroilor. Și cărau ostile pământ, cu scuturile și cu coifurile, și munții se înălțau, și mama Vrancea se uita mândră, cum se ridică fiilor ei amintire, nu pentru timpuri, ci pentru cât va dura pământul. Și după ce munții s-au înălțat cât zborul șoimului, poruncit-a Ștefan Voievod să se planteze pe ei păduri. Și s-au plantat păduri. Și e adevărat că de atunci au trecut secoli în număr de cinci, dar călătorii prin țara Vrane ci au tot aruncat pe cei șapte munți pământ încât munții s-au tot ridicat, până au fost așa cum sunt în ziua de azi! Și nimic nu-i mai armonios ca susurul vuitului prin codru din munții Vrancei… Și când răsar stelele mai ales în nopțile limpezi de toamnă, parcă-s focurile taberelor lui Ștefan Voievod, răsărite din eternitate. Legenda Vrancei și a feciorilor ei a ajuns până la noi, din om în om, cale de cinci sute de ani. Am ascultat-o și noi, și am scris-o, pentru ca de la noi să meargă mai departe… înainte însă de a o scrie, ne-am dus în munții Vrancei și am respirat adânc aerul tare, mirosind a dumbravnic și captalan. Într-o noapte, mi s-a părut chiar că aud două chemări. Suna una puternic, parc-ar fi cântat din bucium o zmeoaică; a doua îi da răspuns și semăna cu mugetul zimbrului. M-am înfiorat, deși știam bine că oricât vor exista codri și va bate vântul, și oricât va susura frunza, se vor auzi mereu, și buciumul Vrancei și zimbrul lui Ștefan Voievod.     [1] Ţară — popor. [2] Nume dat Moldovei de cotropitorii otomani. [3] Tui – steag făcut de obicei din coadă de cal. [4] Beglerbeg — cuvânt de origine turcă, înseamnă căpetenia unei provincii. [5] Ţăligrad — Istambul. [6] Tău – apă stătătoare, puțin adâncă.

VODĂ CUZA LA HANUL CUCULUI   Întâmplările pe care le veți întâlni în povestirea aceasta s-au petrecut cu multă vreme în urmă, cam pe când s-a făcut unirea Moldovei cu Muntenia, iar treburile acestor două țări împreunate erau diriguite de domnitorul pământean Alexandru Ion Cuza. Povestea spune că pe drumul colbăit ce străbătea ținutul Galațiului și se îndrepta spre Focșani, alerga o caleașcă neagră, neagră, trasă de patru telegari iuți pe care-i strunea amarnic un surugiu mândru de un asemenea echipaj, dar mai mândru încă de veșmântul lui împodobit cu ciucuri și fireturi. Ide o parte și de alta a drumului rămâneau în urmă copacii răzleți ce se ridicau ici și colo pe miriștile goale sau prin porumbiștile coapte, gata de cules. Înaintea cailor se zărea o margine de sat și nu după multă vreme caleașca începu a trece pe lângă bordeiele tupilate, cu învelișuri de paie. Spre inima satului era un han care se numea Hanul Cucului. În vremuri mai vechi fusese acolo stăpân un om ursuz și singuratic, fără copii, fără femeie și fără ajutoare la negustorie. În toată hardughia trăia singur cuc, de unde s-a tras și numele hanului. Înaintea ușii, rezemați de stâlpii streșinii, stăteau acum câțiva țărani la taifas, căci se nimerise a fi sărbătoare în ziua aceea. Când a ajuns în dreptul lor; surugiul a tras scurt de hățuri și cei patru telegari, leoarcă de sudoare, s-au oprit sforăind. Atunci s-a deschis și ușa de la caleașcă. Țăranii s-au ridicat în picioare și după ce și-au scos căciulile, au rămas pe loc, privind în tăcere la străinul ce coborâse și se îndrepta acum spre ușa hanului. Era un bărbat în puterea vârstei, frumos la chip și cu înfățișarea mândră. Avea căutătura ageră, dar blândă, fruntea senină, iar mustața tăiată scurt. Purta barbișon după moda timpului. După îmbrăcăminte părea mai mult târgoveț decât boier. Dar pasul măsurat și sigur, statura lui falnică, nu semănau a fi deloc ale unui târgoveț care umblă singur pe drumuri. Străinul aducea mai degrabă a căpitan de oști. Ajuns lângă o masă în umbra streșinii, rămase câteva clipe în picioare, sprijinit cu mâna de tabla goală de lemn, apoi se așeză liniștit pe un scaun. Îndată se înfățișă și hangiul cu plecăciuni adânci și bucuros de câștig. Țăranii nu se hotărâseră încă ce trebuie să facă. Ar fi plecat de acolo, așa cum era orânda în fața altor boieri, dar ochii străinului nu-l arătau deloc c-ar fi vrut să se lipsească de tovărășia lor. Ba, dimpotrivă, după ce-i privi pe fiecare în parte, grăi: — Stați, oameni buni, și duceți-vă sfatul mai departe. Eu nu m-am oprit aici să vă tulbur pacea. — Mulțam im de îngăduință, boierule! răspunse atunci unul dintre țăranii adunați în fața hanului. Străinului îi plăcu vorba așezată a omului și căută la dânsul cu mai multă băgare de seamă. Era cel mai bătrân dintre toți. Asta se vedea după barba lui albă, dar mai ales după felul cum ceilalți îl înconjuraseră cu cinstea cuvenită. Avea pletele lungi și cărunte, ochii albaștri ca cerul, iar fruntea îi era brăzdată de cute adânci. Cămașa lui de tort era cârpită dar curată. În picioare purta opiniei. Străinul de la masă îi privi încă o dată chipul și i se păru că dincolo de semnele bătrâneții și ale sărăciei, stăruie înțelepciunea, îl întrebă: — Cum îți spune, moșule? Bătrânul își clătină pletele ușor. — Vasile Pădure mă cheamă, boierule… Și după câte țin minte de la răposata mea mamă, aș fi venit pe lume în anul când a fost tras pe roată crăișorul Horia, cel care a făcut răsmeriță în țara Ardealului, dacă-i fi auzit domnia ta de asta. — Am auzit, moșule, răspunse străinul cu oarecare dojană în glas. Dacă de atunci ești venit pe lume, înseamnă că ai 74 de ani. Eu îți urez să ai peste sută. — Mulțămesc de cuvânt bun, boierule.. Numai că la traiul dus de noi ni-i cam peste mână să împlinim urarea domniei tale. — O duceți greu după câte înțeleg. — Am să răspund și la întrebarea asta. O ducem ca întotdeauna: adică așa cum au dus-o și bunicii, și străbunicii noștri. Noi, cei care întoarcem pământul și pe o parte și pe alta, cu mâinile astea, nu facem un lucru ca să-l oprim pentru noi ci ca să-l dăm. Dacă ai umblat mai mult pe la sate, vei fi băgat de seamă că grăiesc numai adevărul. — Am băgat de seamă și asta, moșule, zâmbi străinul cu îngăduință… Dar pe aici, pe la dumneavoastră, care necazuri v-apasă mai greu? Chipul bătrânului Vasile Pădure, ca și al celorlalți din preajma lui, se însenină de un zâmbet, semn că inimile lor se cam apropiau de aceea a străinului. — Necazuri sunt destule, boierule. Nu știm cine ești și ne-ar părea său să fii vreo iscoadă, dar ochii nu te arată. Iar dacă ai fi slujbaș domnesc tare ne-am bucura. Am auzit că domnitorul cel nou, Vodă Cuza, îi om de omenie și stăruie să ne scoată și pe noi li liman. De asta îndrăznesc a spune adevărul: ne apasă povara muncilor la boieri, ne lipsește pământ și slobozenie; robii țigani și iobagii gem sub șfichiul cnutului boieresc și astăzi. Bătrânul își înclină fruntea la pământ și nu mai scoase nicio vorbă. Atunci străinul se ridică de la masă și după ce se apropie de dânsul, îi puse mâna pe umăr: — Deschide-ți inima, moș Vasile. Fără nicio teamă. Vasile Pădure căută cu ochii în jur, la ceilalți oameni, parcă cerându-le încuviințarea. — De când ne știm, boierule, își urmă el vorba, noi prostimea, am plătit fel de fel de biruri. La unele le zicea găletărit, vinărit, la altele oierit și cășerit, apoi fumăritul, zeciuiala boilor, vama porcilor și câte altele, îi și greu să le mai ții minte pe toate, d-apoi să le mai dai. — Asta așa-i! S-auzi un glas dintre oameni și ceilalți se mișcară a încuviințare. — Truda pe moșiile boierești și mânăstirești ne suge vlaga din oase; ba, pe aici, pe la noi, mai este și un turc, nu l-ar mai ține pământul, care în fiecare lună născocește câte ceva, vine pe la casele noastre și ia. Ia mereu. — Un turc? păru a se minuna străinul. — Precum spun, boierule. Satul nostru se află pe moșia unei mănăstiri cu popi greci. Iar pe lângă ei s-a oploșit și un turc, și turcul acesta născocește fel de fel de biruri. — Cam ce fel de biruri? — Păi să vă spun ce s-a petrecut în satul nostru luna trecută, boierule. Că de atunci ne și stă un om închis în beciurile mânăstirii. Și de-i avea, cumva, cinstea să dai ochii cu domnitorul Cuza, să afle și Măria Sa de trebușoara asta. — Le-ascult, moș Vasile! îl îndemnă străinul după ce se așeză la loc pe scaun și făcu un semn surugiului. Acesta pesemne că știa bine obiceiurile stăpânului, căci îndată coborî de pe capra căleștei, desfăcu chingile la cai și le agăță pe după gât câte o traistă de ovăz. Bătrînul Vasile Pădure tuși de câteva ori și-și dete drumul glasului. — Luna trecută, într-o dimineață, când se săltase soarele la prânzul cel mic, numai ce auzim noi în capătul dinspre Galați al satului, hămăit de câini. Lătrau javrele ca la lup, când la o casă, când la alta. Măi, ce să fie? Ne-am zis noi, câțiva oameni, care ne aflam în partea asta de sat. Și am pornit într-acolo, că era sărbătoare, ca și azi. Când am ajuns, boierule, ce crezi domnia ta că ne-a fost dat să vedem cu ochii? Turcu luase o capră, îi pusese un potcap între coarne și umbla cu dânsa de curmei, de la o poartă la alta. Cioc, cioc, cioc! Bocănea el până ce ieșea gospodarul în drum. Atunci îl întreba: — Ia uită-te bine, bre, și spune ce-i asta? Omul privea pocitania pe care o ținea turcul de curmei și zicea: — Capră, ce să fie! — Asta-i capră? Nu vezi că-i călugăr? Scoate și dă zece parale. După ce lua paralele, trecea la vecin, îl scotea și pe el în drum și-l întreba: — Ce-i asta, bre? — Capră. — N-ai ghicit, îi călugăr că are potcap. Dă zece parale. Din vorbă în vorbă, la celelalte case s-a auzit ce-a mai născocit turcul și s-au sfătuit oamenii să spună că pocitania cu potcap îi călugăr, nu capră. Și-a ajuns turcul la altă casă. — Uită-te bine, bre, și spune ce-i asta. — Îi călugăr, a zis bietul om amărât. — Ha, ha! a râs turcul. Ăsta-i călugăr? Nu vezi că-i capră? Scoate și dă zece parale. Și iar s-a zvonit în sat că pocitania nu-i nici capră nici călugăr și oricum ar spune omul, tot nu-i bine și zece parale tot trebuie să dea. Dar a ajuns turcul la poarta unuia de aici din sat, pe nume Toader Harțag, un țăran mai tânăr și vânjos. Când a fost întrebat și el, omul a privit pe rând, când la capră, când la turc, și-a zis: — Asta-i belea turcească pe țara românească! Atunci turcul a dus repede mâna la buzunar și a scos zece parale să-i dea omului. — Iu ai ghicit, bre. Na de la mine zece parale, dar nu mai spune la nimeni ce-am auzit acum. Toader Harțag n-a vrut să ia paralele. Ba a strigat în gura mare cum se cheamă pocitania aceea. Atunci au tăbărât slugile boierești și cele de la mânăstire de l-au legat pe bietul Harțag; că boierul cu turcul și popii grecești sunt totuna. După ce ascultă povestea lui moș Vasile Pădure, străinul zâmbi amar, rămase câteva clipe pe gânduri, apoi se ridică falnic cum era și zise: — Treburi de astea n-au să se mai întâmple, oameni buni. N-au să vă mai jupoaie nici boierii, nici călugării greci ai mânăstirilor. Nici turcii. N-au să mai fie nici robi și aveți să primiți pământ din moșiile boierești și mănăstirești, ca să vă bucurați singuri de truda palmelor voastre. — Spui vorbe mari, domnia ta, boierule! se minună moș Vasile Pădure. Străinul nu mai avu vreme când să-i răspundă, căci tocmai atunci s-auzi pe drum năvală mare de tropote și duruit de roti. În fața hanului se opriră alte trei călești, parcă mai greoaie, mai înzorzonate și mai lucitoare. Cozile cailor și coamele lor împletite erau împodobite cu canafi, iar pe hamurile galbene erau prinse rozete aurii. Câte două șiraguri de zurgălăi săltau o dată cu neastâmpărul telegarilor înaintași. În scaunele caleștilor stăteau surugii țepeni, iar veșmintele lor erau cusute din stofă de două feluri: una albastră, alta galbenă. Fireturile și ciucurii atârnau pe ei parcă mai bogate decât la surugiul străinului ce sta de vorbă cu țăranii. După ce caii struniți de surugii se mai potoliră din jocul lor, ușile caleștilor, împodobite cu perdele grele de horbote, se mișcară încet. Sprijiniți de subțiori coborâră atunci cu mare încetineală boierii ce stătuseră amorțiți în pernele adânci. Podișca de peste șanțul săpat de apele ploilor în fața hanului scârțâi sub greutatea lor. Erau trei la număr și aveau bărbile stufoase și grele. La doi dintre dânșii le străluceau obrajii de trai bun și inimă împlinită. Al treilea era mai subțiratic, gălbejit la chip și fioros la privire. Se vede că-l rodea vreo boală pe dinăuntru, sau răutatea firii. Umblau toți îmbrăcați în ișlic[1] și giubea[2], iar peste burți le atârnau lănțuguri de aur. Înainte de a ajunge boierii sub streașină, țăranii se strânseră mai la o parte și se pregăteau de plecare, dar tocmai atunci străinul de la masă, care privea cu interes spre ce-i ce de-abia se urneau peste podeț, vorbi: — Nu se putea un prilej mai potrivit, moș Vasile. Am să pun la cale chiar acum să vă dea boierii pământ. Bătrânul Vasile Pădure căută la dânsul cu multă uimire; îndoiala n are se putea vedea și pe chipurile celorlalți țărani, acolo de față. În mintea lor nu pricepeau cum poate vorbi astfel un boiernaș, când vedea singur cât de puternici și cu câtă greutate erau noii sosiți. Dar mai mult se minunară după aceea. Ajuns sub streașină, boierul cel slăbănog privi roată și deodată, văzându-l pe străinul ce stătea singur la masa de lemn, tresări. Se frecă la ochi de câteva ori, apoi încredințându-se de cele ce vedea, se aplecă până la pământ și zise: — Să trăiești, Măria Ta! Și-și duse dreapta la inimă. Auzind asemenea cuvânt, boierii ceilalți se înclinară și ei cu frunțile la pământ. Țăranii se priviră unii pe alții muți de uimire, căci nu se așteptau la asemenea minune. De unde să le treacă lor prin cap ca străinul de la masă era chiar domnitorul țării! Vodă Cuza îi zâmbi boierului slăbănog și-i răspunse: — Vreme bună și domniei tale, boier Beldie! Slăbănogul se lumină la chip și-și îndreptă statura, dar rămase tot cu fruntea plecată. — După câte văd, Măria Ta mă cunoaște, și pentru mine nu se află o cinste mai mare. — Cât am fost pârcălab de Galați – vorbi domnitorul Alexandru Ion – am cunoscut pe mai toți boierii din ținut. I-am cunoscut și de buni și de răi… Dar poftiți de ședeți pe scaun, boieri dumneavoastră! Se așeză mai întâi slăbănogul, pe urmă ceilalți cu obrajii rumeni, necunoscuți domnitorului. — Domniile voastre nu sunteți din partea locului, li se adresă Vodă Cuza. — Nu Măria Ta, răspunse unul dintre ei. Eu sunt mai de sus, din ținutul Vasluiului și țin moșia Negreștilor, iar dumnealui, boier Iepureanu, este din partea Bârladului. — Am trecut și pe moșia domniei tale, boier Iepureanu, își aminti domnitorul. Eram tot pârcălab de Galați și călcam drumul lașului. Pe moșia domniei tale am văzut un lucru pe care n-am să-l uit niciodată. — Și cum de nu v-ați abătut pe la conac, Măria Ta? — Erai dus din țară, boierule. Și-apoi în ceasul acela nici nu mă-ndemna inima să te cunosc. — V-au făcut vreun necaz oamenii mei, Măria Ta? Că dacă eram plecat, și de bună seamă eram la Viena, apoi n-am de unde să știu. — Să-ți povestesc, boier Iepureanu, și-ai să-nțelegi singur. Domnia ta ai în coasta conacului o grădină cu pomi plini de roade, cu pajiști împlinite și mătăsoase. — Așa este, Măria Ta! — Era într-o zi călduță spre toamnă și pe pajiștea domniei taie stăteau boieri și jupânese tinere, întinși pe coverturi de lină țigaie. Se vedea de departe că sunt prinși de tăria vinului bun, stors din inima pământului nostru darnic. — Or fi fost neamuri d-ale mele, Măria Ta, sau prieteni. — Or fi fost și nu bănuiește nimeni de asta, boier Iepureanu. Numai că altul era necazul. Într-un copac am văzut suiți doi copii tuciurii, copii unui țigan rob. Era o fetiță și un băiat, mici cam de cinci-șase ani. La rădăcina copacului era legat un câine ciobănesc, fioros, astfel că bieții copii nu puteau sări decât dacă se hotărau să se lase sfâșiați de colții dulăului. Și ce crezi că făceau neamurile domniei tale, boierule? Puseseră rămășag care trage mai bine cu arcul, arma cu care străbunii ne-au apărat moșia[3]. Auziți, boieri dumneavoastră? — Auzim, măria Ta, vorbi celălalt boier roșcovan. — Și în cine credeți, domniile voastre, că trăgeau cu arcul neamul Iepurenilor! În cei doi copii, boierilor. Slăbănogul se făcu a se minuna, clătinându-și capul într-o parte și în alta, iar boierii roșcovani își plecară frunțile. — Și dacă vreți să știți cum am ajuns să văd și treaba asta, apoi aflați că mi s-a trântit înaintea cailor, s-o calce în picioare, mama copiilor, țiganca. Am lăsat caleașca la o jumătate de poștă, unde mă aflam, și-am venit pe jos, tiptil, să văd și eu cum petrec boierii noștri. Așa este, boier Iepureanu? — Nu știu Măria Ta. Dacă eram plecat, n-am de unde să știu. Cu mine de față asemenea cruzimi nu au loc. — Se prea poate și asta! răspunse domnitorul în doi peri, apoi se adresă dintr-odată slăbănogului: și ia spune, boier Beldie, pe aici cum stau rosturile? Trecând în goana cailor m-am uitat pe câmp și-am văzut porumbiștile răscoapte, dar neculese. Boier Beldie se-nsenină de bucurie că Măria Sa nu-l iscodește despre alte treburi. Dinei cu ochii de cei câțiva țărani la care se uita  de la început pieziș, răspunse: — E-adevărat, Măria-Ta, că păpușoiul e copt și-ar fi trebuit cules, dar avem greutăți Măria Ta. Țăranii sunt puturoși. — Așa! Păru a înțelege lucrurile Vodă Cuza. Dacă sunt puturoși, să-i îmboldim la treabă, boier Beldie. Să muncească pământ mai mult, să nu lenevească! — Așa ar trebui, Măria Ta!   Domnitorul rămase câteva clipe pe gânduri, pe urmă întrebă: — Spuneți-mi, domniile voastre, rogu-vă, dacă un om are trei perechi de boi și patru fălci de pământ, nu poate munci mai mult? — Ba mai poate pe moșiile noastre, Măria Ta. Poate munci și 10 și 12 fălci, răspunse boierul de la Negrești. — Domnia Ta ce spui, boier Iepureanu? — Poate, Măria Ta, mai poate. — Dar unul cu două perechi de boi, cât poate munci? — Până la opt fălci, se grăbi a spune slăbănogul. — Dar unul cu o pereche de boi? Muncește și patru și cinci fălci, Măria Ta. Domnitorul se ridică atunci gata de plecare. Nici boierii, și nici țăranii, care ascultaseră schimbul lor de vorbe, nu bănuiau ce fel de gânduri se învălmășeau atunci în mintea lui. Vodă Cuza rămase în picioare, tăcu o vreme, apoi zise: — Dacă-i așa să rămână cum spuneți dumneavoastră, boieri. De azi încolo veți da țăranilor pământ de la voi, să muncească după puteri, adică după capetele de vite. Slăbănogul se făcu roșu la față, iar ceilalți doi, cu chipurile roșcovane, se făcură galbeni. — Cum adică, Măria Ta? Adică să dăm din pământul nostru țăranilor? — Precum bine ați înțeles. Țăranii vor primi slobozenie și vor primi pământ de la voi. De azi înainte așa va fi. Fără altă vorbă, Vodă Cuza porni cu pași măsurați și siguri, purtându-și statura falnică spre caleașcă. Boierii rămaseră lipiți de scaune. Cât timp surugiul puse zăbalele cailor, domnitorul făcu un semn bătrânului Vasile Pădure, care nu se mișcase din loc, și-l chemă lângă dânsul, la caleașcă. — Ia spune, moș Vasile – îl întrebă Vodă Cuza – ți-a plăcut cum i-am înșelat pe boieri? Bătrânul rămase tăcut multă vreme, cu ochii în pământ, cu căciula în mână, încovoiat în fața ușii deschise. În cele din urmă răspunse: — Să mă ierți de vorbă proastă, Măria Ta. Ai făcut lucru bun, dar cei înșelați, tot noi, sărăcimea, am rămas. — De ce, moș Vasile? se minună domnitorul. — Ai mai luat oleacă de pământ boierilor, dar l-ai dat tot la cei care mai aveau, Măria Ta. Noi, mulțimea asta nevoiașă, n-avem vite de muncă și dacă n-avem, nici pământ nu ne-ai dat. Puțini sunt cu boi și mulți fără boi. Glasul bătrânului era chinuit. Domnitorul căzu pe gânduri. Surugiul se aruncă în scaun, și caii începură a frământa locul cu copitele. — Ș-poi să-ți mai spun una, Măria Ta, vorbi din nou moș Pădure. Să știi de la mine că atâta timp cât vor fi boieri, dreptate n-are să fie. Surugiul plesni din bici și cei patru telegari porniră în goană. În lungul drumului colbăit, alerga o caleașcă neagră, trasă de patru telegari iuți, iar înăuntrul ei se afla cel dintâi domnitor al României, Alexandru Ion Cuza. Era copleșit de gânduri îndrăznețe, de planuri mărețe, care dacă ar fi fost împlinite, ar fi adus oamenilor truditori pe moșiile boierești înlesniri pe care nu le avuseseră piuă atunci niciodată. Vrerea lui însă nu s-a putut împlini. Lăcomia și răutatea boierilor sau dovedit a fi mai tari. Domnitorul Vodă Cuza a fost învins și trimis departe de locurile lui, departe de poporul nevoiaș pe care-l îndrăgise.     [1] Ișlic – un fel de căciulă de postav sau de blană, purtată de domni și de boieri, mai târziu de negustori și lăutari. [2] Giubea – haină largă de postav (adeseori căptușită cu blană), purtată pe vremuri de boieri și boieroaice. [3] În limba veche înseamnă „țară”.

VÂNĂTOAREA LUI DRAGOȘ   Dragoș, mândru ca un soare, A plecat la vânătoare…   I Era în 1352. Toamnă. Îngălbenea frunza, poleind cu aur codrii. Între culmile Carpaților, plaiul Prislopului se întindea larg și luminos, ca un pod al lumii. Lângă izvor, sub o stâncă, aproape de un brad înalt, trăsnit și uscat demult, poposea ceata de viteji a lui Dragoș Voievod de la Maramureș. După arme și îmbrăcăminte, după armăsarii lăsați să pască slobozi pe plai, ce-i o sută cincizeci de viteji din ceata lui Dragoș păreau niște păstori porniți după turme, ori niște vânători dornici să treacă prin codri nestrăbătuți și locuri pustii, să se bată cu fiarele fioroase. Când toți s-au strâns roată în juru-i, Dragoș Voievod a grăit, lămurind: — În văile și șesurile de la marginea zării cum bine știți, hălăduiesc hoardele lui Han. Tătar. N-au oamenii nici liniște, nici tihnă, din pricina jăfuitorilor. Trăiesc foarte greu, totdeauna în primejdie de moarte.. Și ne-au chemat să le dăm ajutor. Să scuture jugul. Să scape de asupreli. Sunt frați de-ai noștri și datori suntem să-i mântuim de obidă. — Știm, Voievoade! — Urcă, Ștefane, în ist brad, vezi și străjuiește până ospătăm! a poruncit Dragoș Voievod unui viteaz tinerel și sprinten, cu ochii albaștri și cu mustăcioara abia urzită. Tânărul a descătărămat zalea ascunsă sub cojocel, și-ntr-o clipită a ajuns în vârful bradului bătrân și uscat. După asta, o seamă de viteji au adunat lemne uscate. Câțiva au scăpărat din amnare și, la adăpostul stâncilor, au aprins focuri mari, ciobănești. Alții au cioplit cu baltagurile țigle lungi, au înfipt în ele buturi de căprioară, le-au sprijinit pe crăcăni bine înfipte în pământ, și le-au învârtuit deasupra jarului, să se frigă. Așa au pregătit strașnic ospăț vânătoresc. Mirozna de friptură s-a răsfirat îmbătătoare peste plai. Lepădându-și zalele de sub contăș, Dragoș s-a întins pe straiul de pănură albă. Ținea aproape spada grea și ghioaga ghintuită. Era un bărbat nalt, impunător, voinic, vânjos, cu barba oleacă sură. Vorbea rar, răspicat, gândit. Își privea vitejii cu drag; deși, de obicei, între sprâncene i se săpa o adâncitură aspră, severă. — Ce zărești, Ștefane? a întrebat după un timp. — Flăcări și fumegări, Voievoade. — Osebești pârjolirile tătarilor de semnele fraților noștri? — Da… Tătarii ard satele din văi: frații noștri aprind focuri de paie, cu flăcări înalte, pe movile, pe dealuri. Noaptea se lăsa mută peste munții silhui. Rar, foșnet de pasăre în zbor ori pas de sălbăticiune se prefira prin frunze uscate. Molda, cățeaua lui Dragoș, ciulea urechile și scutura din cap când într-o parte, când în alta, parc-ar fi ghicit: cela-i șoim, colo-i căprioară, dincolo mistreț, în brazii din dreptul izvorului un râs, în poiană un urs. Vrednică și isteață Molda, câine olăcar, sur, c-o pată albă și cu meșteșug de orientare cum nu s-a mai văzut. Iar. Ștefan o deprinsese să asculte porunca, să străbată depărtările până dă de om cunoscut și să înfățișeze ori să primească răboj, întorcându-se apoi la stăpân, am irosind văzduhul, adulmecând urmele. Au ospătat vitejii acolo, în preajma focurilor. Au băut apă rece din izvorul de sub st încă Prislopului. Au hrănit-o și pe Molda. Și s-au lăsat toți, pe-o parte, la hodină. Caii pășteau otava de pe plai, răsărită printre firave brândușe liliachii. Din văgăunele adânci de la marginea zării a răsărit cornul de aur al lunii. Și totul s-a preschimbat în lume de basm. Aproape de miezul nopții, Molda a tresărit din somn, a sorbit văzduh pe nările-i subțiri, ușor tremurânde, a scrutat zarea cu ochi scânteietori și-a chihăit de trei ori, ascuțit, a spaimă. Dragoș Voievod s-a trezit și-a tras ghioaga mai aproape. A ascultat. Și, îndată, muget, și boncăluire de zimbru a clocotit în văi, zămislind spaime. Molda s-a apropiat de picioarele stăpânului. Dragoș a încruntat și mai tare sprânceana 3 de treizeci de ani bătea codrii Carpaților în lung și-n lat, dar niciodată n-a auzit asemenea muget și asemenea boncăluire. S-au trezit și ceilalți viteji, arătând multă uimire. — Ce să fie, Voievoade? a întrebat Ștefan. — Om vedea. Că, auzi-l, vine-ntr-acoace! După ce-au mai căzut din cer vreo trei stele, la marginea plaiului, în lumina șovăitoare a lunii, s-a ivit o fiară uriașă, neagră, ca un nour de furtună. Împungea văzduhul cu coarne țapoșe. Sforăia parc-ar fi împroșcat flăcări pe nări. — Ce dihanie groaznică… a șoptit cu spaimă Ștefan. — Zimbrul cel mare! a lămurit Dragoș. Am auzit de el de la tatăl meu, vânător vestit, după cum bine știți. L-a urmărit o dată două luni prin codru, dar n-a izbutit să-l răpună. Toți căpitanii vitejilor maramureșeni s-au adunat în jurul lui Dragoș Voievod. Unii își găteau săbiile; alții arcurile; iar alții lăncile și buzduganele. Dar fiara a scurmat pământul, a boncăluit cutremurând și stâncile munților și torțele cerului, apoi a țâșnit în codru, pierzându-se în pâcla umbrelor misterioase ale nopții, adormite printre arborii bătrâni. — Ăsta-i zimbrul cel mare…! — Să-l hăituim, Voievoade! — Da, căpitani, să-l hăituim, dar să nu-l prindem! zicem că vânăm zimbrul cel mare și ne lăsăm pe firul văilor, spre răsărit. Să nu ne simtă iscoadele lui Hantătar. Să nu bănuie că avem legătură cu Andrei Lackfi, care coboară pe Trotuș cu secuii, să nu știe că suntem înțeleși cu Dragomir spătarul, care vine cu oștenii lui din Țara Românească, trimis de Nicolae Alexandru Vodă. Ne-au chemat în ajutor frații noștri din această parte a țării. Iar noi, pogorând tainic din munți, ne ivim pe neașteptate în șesuri și, izbim din trei părți hoardele lui Hantătar. În cale or să ni se adauge mulți prieteni, păstori, țărani ori cneji cu cetele lor. Ștefane, tu pornești înainte! Iscodești mișcările tătarilor. Afli unde sunt prietenii noștri și ne trimiți știre prin Molda. Pe băștinașii de bună credință vestește-i de venirea noastră. De dușmani, ferește-te cât poți mai bine! Nu uita deslușirea semnelor ele pe răboj! — Nu, Voievoade! Și luând lemnișorul de paltin de la gâtul Mo Idei, a arătat ca un învățăcel cuminte: o crestătură aici, în partea asta, înseamnă: un pâlc de tătari vin încoace. O crestătură piezișă, pe partea cealaltă, înseamnă că Lackfi se află la cinci zile de noi. — Fii cu luare-aminte! — Voi fi, Voievoade! — Și nu uita: vorba de prietenie și de legătură este „Ați vânat zimbrul cel mare?” Iar răspunsul: „Suntem pe urmele lui…” Când carul mare, în crugul lui rotitor, s-a întors pe cer drept cu oiștea în sus, Ștefan și cei doi soți ai lui au pornit înainte, la vale. În zori, ceata lui Dragoș Voievod din Maramureș și-a urmat calea spre răsărit. II   După multă goană, cu caii în spume, Ogotai Becr, căpetenia unui pâlc de tătari, însoțit de doi slujitori, s-a oprit la malul râului Suceava. Venea dinspre miazănoapte și căta spre tabăra de pe Șiret. Vestea localnicii să plătească dările și plocoanele către măritul Hantătar și le trimetea înainte spre tabără. Atâta neastâmpăr îi clocotea în vine, că și atunci când se plimba tot gonea, ca vântul, până plesnea armăsarul. A descălecat să hrănească și să adape caii. A privit, o vreme, cum arau, în vale, doi țărani, cu plug de lemn tras de doi boi: să samene grâu de toamnă. Asta-i plăcea lui Ogotai Becr: o bună parte din rod curgea și spre corturile sale. Grâu, brânzeturi, miere, păstrămuri, vite, lână cu fir moale, mătăsos – astea-s dările, birurile, plocoanele smulse de la băștinașii din preajma Carpaților. Gândind la asemenea lucruri, Ogotai Becr s-a tolănit pe iarbă la umbră, sub o răchită pletoasă și bătrână. Un slujitor i-a descătărămat armele și i-a tras ciubotele. I-a întins un hartan de păstramă de berbec, scoasă dintr-o desagă de la oblânc. Ogotai Becr a înfulecat lacom. După ce și-a ospătat stăpânul, slujitorul s-a culcat și el pe malul râului, privind valurile din bulboană. Celălalt, mai încolo, păzea caii. Ogotai Becr n-avea mai mult de treizeci de ani. Vârtos la trup și mlădios ca gânjul de carpen, stăpânea un ales meșteșug —neântrecuta agerime și îndemânare în luptă. Ochii pieziși, ca la vulpe, păreau adormiți; dar în ceas de primejdii fulgerau asemeni privirii sălbăticiunilor din pustie. Crescut și trăit mai mult de-a călare, avea picioarele incârjoiate, dedate după burta calului. De cinci ani umbla după pradă prin preajma Carpaților. Cunoștea bine locurile, vadurile râurilor, satele, ascunzătorile și hațașul turmelor. Învățase chiar graiul localnicilor. Dar, ca toți cei crescuți în pustă, Ogotai Becr se temea de codri. Tuâpinele uriașe, dese, umbrele misterioase, glasul păsărilor, foșnetul fiarelor, răsunetul oricărui zgomot și, mai cu seamă, atacul neașteptat al băștinașilor: ciobani, prisăcari, vânători îl înfiorau. A încercat, de două ori, să urmărească niște fugari prin codru. Și, de ambele dați s-a făcut de râs. Întâia oară i s-a agățat cealmala[1] într-o cracă gata-gata să-și scoată și ochii. A doua oară i s-a poticnit calul, într-o groapă amăgitoare, acoperită cu crengi și frunze. Și-a frânt, bietul animal, amândouă picioarele de dinainte. Iar el, Ogotai Becr câtu-i de căpetenie din hoarda de aur a lui Hantătar, tot rămas-a încurcat între crengi, înădușit în morman de frunze uscate, până l-au scos slujitorii la aer și lumină. Ca să nu pară de râsul lumii, a pretins ca s-a bătut cu duhul rău al pădurii. Și-a zis bogdaproste c-a scăpat cu zile. Acum, gândind la prăzile și roabele răpite, aflate în drum spre tabără, sub strașnică pază, Ogotai Becr, s-a socotit mulțumit și a început să moțăie. Dar, deodată, în față i-a răsărit o fată cu păr galben ca raza soarelui din acest septembrie senin și cald. Sub brațul stâng ținea o barda că de lut, plină cu miere. Întâi fata parcă a dat să râdă de înfățișarea tătarului cu cap pleșuv, fără arme și desculț. Dar, cunoscându-l că-i Ogotai Becr, a dus mâna la gură a uimire și a spaimă. Așa, lui Ogotai Becr i s-a părut nespus de frumoasă fata asta ivită ca din senin. — Temu… s-a rotit către slujitorul adormit pe malul râului, și-a rânjit fericit și curios, parc-ar fi vrut s-o întrebe ce are în bardaca de sub braț, uitând să termine cuvântul și ridicându-se s-o înșface de mâini. Înțelegând din rânjetul lui Ogotai că i-i primejduită viața, fata i-a trântit bardaca în cap. Bardaca s-a spart. Ogotai a urlat ca o sălbăticiune junghiată. Iar mierea i se scurgea din creștetul chilug, peste fața smeadă, încleindu-i ochii și astupându-i nările și gura.   Urletul a trezit slujitorii buimăciți, într-o pornire deznădăjduită, năvalnică, fata a sărit spre slujitorul de pe malul apei și înainte de a se dezmetici deplin din somn, l-a rostogolit, bâldâbâc, în bulboană. Și pe când căpetenia Ogotai Becr nu mai știa cum să se descleie din miere și să-și găsească armele, pe când al doilea slujitor se căznea să-și mântuie ortacul de la înec, fata a zbughit-o la fugă, topindu-se în tufele de lozie și lăuruscă de pe malul Sucevei. Până în amurg, cei trei tătari au otrocolit locul, dar n-a fost chip s-o găsească. Doar o bătrână, cu bordeiul sub râpa Sucevei, amenințată de jungherul tătarului, a spus că s-ar putea să fi fost Draga, nepoata prisăcarului Ițcu, o fetișcană frumoasă foc și poznașă cum nu se mai află. Împodobit cu un măreț cucui în frunte și cu straiele năcleite în miere, de-l bâzâiau viespile și muștele, Ogotai Becr s-a retras spre tabăra de peste Șiret. Avusese poruncă să treacă și pe la pilcul de tătari care asedia Cetatea Neamțului. Dar i-a fost lehamite. Iscodind printre oameni, a prins știre că pârcălabul Ulea a vârât în cetate un sas meșter în făurirea vârfurilor de săgeată, în ascuțirea lăncilor și, mai cu seamă, a întocmit o bombardă în stare să arunce pietre de zece ocale drept în corturile tătărești. Pârcălabul Ulea însuși a învățat șapte prăștiași să țintească, de sus de pe creneluri, taman în scăfârliile asaltatorilor. Spunea Ogotai Becr către soții lui: — Se petrece, neapărat, ceva pe-aici. Prea s-au îndârjit localnicii. Prea se poartă fără sfială. Ies din păduri și poiene, nu ca să ne dea tributul și plocoanele, ci ca să ne înfrunte. La tabăra de peste Șiret, Ogotai Becr a aflat că vin oști din Transilvania și din Țara Românească. — Ehei, de-aici le izvorăște cutezarea! Să nu-i lăsăm! Să vârâm și mai avan groaza în inimile lor!     [1] Cealmala — turbanul.

III   Dragoș, Dragoș, frățioare! Lasă ochii tăi să zboare Peste culmi, peste câmpii Păscute de herghelii, Peste văi, peste grădini, Unde-s roiuri de albini. Peste ape curgătoare Și dumbrăvi răsunătoare…   Trecut-au vitejii lui Dragoș multe culmi și multe vai, tot spre soare-răsare țintind. Întâlnit-au mulți ciobani și țărani fugiți de răul năvălitorilor, care, în toamna asta, se arătau mai harnici ca oricând. Și, înțelegând localnicii ce vasăzică „zimbrul cel mare”, mai din fiecare grup de fugari se desprindeau câte cinci-șase flăcăi, se preschimbau din ciobani în „vânători” și intrau în ceata vitejilor lui Dragoș Voievod de la Maramureș, să lupte pentru trai slobod și tihnit. Mergând tot înainte, Ștefan trimitea prin Moi da, prin cei doi însoțitori ai lui și prin oameni de credință veștile prinse pe cale: că păleișii lui Ulea pârcălab se țin bine în Cetatea Neamțului; că tătarii au poruncit, mai aspru ca oricând, să li se aducă păstramă de căprioară, de mistreț, de urs și de zimbru, blăni de vulpe și de râs, de nevăstuică și de veveriță. Iar celor ce n-or împlini porunca asta până la sfârșitul lui octombrie, unde le stau picioarele li se vor așeza capetele. Așa a ajuns Ștefan, trimisul înainte al lui Dragoș Voievod, sub dealul Septilici, aproape de târgul abia înfiripat al Sucevei. Era singur și a dat aici de un prisăcar bătrân. Astupa urdinișurile știubeielor, să ferească mătcile de răceală și de furtișag de miere. Au intrat în vorbă despre rânduiala prisăcii și, de bună seamă, despre lăcomia lui Hantătar. — Doar dacă om vâna… zimbrul cel mare, l-om sătura și pe Hantătar, a spus prisăcarul Ițcu, clipind oleacă din ochiul stâng și netezind cu palma-i aspră scoarța unui știubei din tulpină de răchită. Înalt și spătos, moșneagul mai păstra din frumusețea și fala tinereții statura dreaptă și ochii asemeni seninului. Tot așa străluceau ochii Dragăi, numai cu mai multă agerime, tinerețe, veselie și căldură, când s-a înfățișat lângă prisăcar, cu feștile muiate în pucioasă, pentru roii ce-or trebui jertfiți, să scoată prisăcarul miere și ceară. — Musai să-mi mut prisaca de aici. Că, așa cum ne vezi, nepoata asta e a mea și cu mine intrat-am în răzbel cu Ogotai Becr, căpetenia tătarilor hălăduitori prin aste locuri, lămurea bătrânul, suspinând. Dar buduroaicele-s multe și fagurii grei, c-a fost an mănos la știubeie. Apoi a povestit, cu haz, cum a spart Draga bardaca de lut în capul lui Ogotai Becr. — Ce alta putea o nepoată de prisăcar? Să-l ungă cu miere. Și l-a uns, trăsni-l-ar cerul! Câteva clipe râzând, ochii lui Ștefan s-au pironit pe chipul Dragăi. Fata a lăsat privirile în jos, zâmbind. Nu l-a înfruntat. N-a găsit în inima ei nicio fărâmă din curajul dovedit în fața lui Ogotai Becr. În schimb, obrajii i s-au îmbujorat așa de frumos, că în inima viteazului a picurat o licoare mai dulce ca toată mierea din prisacă, în acea toamnă de aur. — Tătarii nu pricep prisăcăritul, dar mierea foarte le place. Iar ceara o strâng pentru policandrele de la Baccisarai. Și, de ne prind, câtu-s de mânioși și de zborșiți acum, după întâmplarea cu Draga, mă silesc să ucid toate mătcile, să storc mierea, să topesc sloiurile de ceară și să le încarc în căruțe. După asta, pe mine mă spânzură de stejarul cela, iar pe Draga mi-o iau roabă, la Baccisarai. Câtăva vreme, Ștefan l-a ajutat pe prisăcar la grijitul știubeielor. Draga s-a furișat spre bordei și-a atâtat focul, să încălzească niscai bucate. Apoi s-a apucat de stors faguri calzi, în ciur de lut, așezat pe gura unui chiup bârdăhănos. După ce-a sfârșit treaba în prisacă, Ștefan a venit în pragul bordeiului. Draga i-a întins un fagure de miere. — Apă îți dă bunicul… a surâs fata, cu oleacă de șagă în glas. Abia acum, măsurându-l cu și mai multă grijă, din priviri, cercetându-i spada transilvană și arcul făurit de meșteri iscusiți, moș Ițcu s-a gândit să întrebe: — Vânat-ați… zimbrul cel mare? — Suntem pe urma lui, a zâmbit tânărul viteaz. — Atunci, îndulcește-te, că-i fi cătrănit și ostenit, viteazule, l-a îmbiat bătrânul, învăluindu-l c-o privire caldă, părintească. — Mă numesc Ștefan și-s solul lui Dragoș Voievod de la Maramureș. — Ehei, demult te așteptam, flăcăule! Până în acea clipă, Molda stătuse deoparte, așteptând la marginea prisăcii. Luând seama la prieteșugul dintre oameni, a venit lângă Ștefan, gudurându-se și scheunând parcă s-ar fi alintat. Au ospătat bucatele sărace, dar cu drag puse pe măsuța scundă, cu trei picioare. Apoi au sfătuit, cât timp Draga a stors fagurii, iar bătrânul a fiert huștinele, să sleiască, sloiurile de ceară. Prisăcarul a povestit ce-a aflat Draga zilele trecute, umblând printre meșterii cojocari din Suceava. — Am dat miere și ceară și-am cumpărat cojoace și contășe, s-avem la iarnă. Că de ne-om trage în munți, ne-o fi mai frig ca aici… Și sucevenii aveau știri bune despre apropierea oștirii transilvane și a celei din țara Românească. Știau că cneazul Mușat și-a pregătit o ceată mărișoară de luptători și așteaptă doar semnul să sară la luptă împotriva tătarilor. — Or să vină dinspre miazănoapte și niște prieteni de-ai mei, l-a încredințat prisăcarul. Vorbind despre toate astea și plănuind altele și mai de taină, moș Ițcu și viteazul s-au îndemnat iarăși la treabă: au turnat mierea în balercuțe de stejar, au legat în desagi sloiurile de ceară, ascunzându-le în pământ, în gropi arse cu foc mare, să nu țină prea multa umezeală. — Știubcicle o să le încarc pe cai, în desagi, câte două-ntr-un oblânc și le urc în munte. Însera molcom, liniștit. Mirosea a miere și a ceară în toată împrejurimea. Din stejarul gros din mijlocul prisăcii cădea câte-o frunză galbenă. Deodată, Molda a ciulit urechile; a sărit în picioare; a zăpăit de două ori; s-a uitat spre Ștefan, lung, cu înțeles și îngrijorare. — Vin tătarii! ghici și moș Ițcu din neliniștea Moldei. Ștefan abia a avut timp să înșface arcul și tolba și să se dea în dosul stejarului bătrân din mijlocul prisăcii. Draga s-a ascuns în bordei, ținând baltagul lângă dânsa. Prisăcarul a stat gazdă dinaintea bordeiului. Din adăpostul lui, Ștefan urmărea cu privirea șirul de șapte care încărcate cu prăzi, străjuite de cinci călăreți tătari. Unul a strigat aspru spre prisăcar: — Miere! Ceară! Oftând, moș Ițcu a pornit spre zămnic, să scoată repede un budăiaș de miere. Să nu zăbovească prea îndelung dușmanul în preajma bordeiului. Legate de carele scârțâind sub povară, patru fete an prins să suspine și să se jăluie pe rând, cerșind ajutor de la bătrânul prisăcar. Pierim în robie… Scăpați-ne!… Scăpa ți-ne… Furios, unul dintre tătari le-a plesnit cu gârbaciul, să tacă. Altul a izbit cu sulița în ușa bordeiului. Dar Molda a sărit în gâtul lui și l-a doborât din șa, cu suliță cu tot. Calul tătarului a fugit speriat. Molda s-a furișat într-un tufiș de aluni, în partea cealaltă a prisăcii. Ca fulgerul, tătarii din straja carelor au înconjurat bordeiul și-au strigat tare să iasă la lumină stăpânul câinelui. Unul a pus săgeata în coarda arcului, să tragă după Molda. Dar ia-o de unde nu-i! Înțelegând că nu mai poate fi altă scăpare, Draga a ieșit în prag și s-a aținut cu baltagul. — Nici moartă nu mă robești, Ogotai Becr! Câteva clipe năvălitorii au stat încordați, în nedumerire, spaimă și ură. Apoi, unul din slujitorii lui Ogotai Becr a dat s-o prindă pe Draga. Dar, deodată, o săgeată a vâjâit, ca un chiot scurt, și i s-a înfipt în piept, prăbușindu-l. Iar cinci cel de alături s-a întors cu fața spre prisacă, să vadă dincotro vine primejdia, o altă săgeată i s-a înfipt în gât; a căzut și el, gemând înăbușit. Crezând că se află în fața unui atac neprevăzut, Ogotai Becr și soții rămași teferi au împuns-o speriați la goană, pe Suceava la vale. Carele cu prăzi și robi au rămas, fără pază, în fața bordeiului. De după tulpina stejarului, Ștefan a mai repezit câteva săgeți în urma lor. Apoi, cu moș Ițcu și cu Draga au dezlegat roabele din funii: — Ascundeți-vă-n codru! Ei s-au pregătit de luptă: — Dacă se-ntorc îndărăt, căpcăunii, să ne apărăm! Nu s-au mai întors în seara aceea. La adăpostul întunericului, încărcând pe cai cât au putut, în grabă, moș Ițcu și nepoata s-au furișat în pădure, departe. A doua zi un pilc mare de tătari au tăbărât asupra prisăcii, au doborât o samă de știubeie cu sulițele, până s-au burzuluit albinele și au sărit asupra lor, i-au înțepat și orbit alungându-i. Clocotind de mânie, Ogotai Becr s-a năpustit asupra târgului Sucevei, dându-i foc și ucigând, călcând în copitele cailor orice vietate întâlnită în cale. În nopțile următoare, Ștefan, Draga, moș Ițcu și câțiva prieteni au cărat, în desagi, știubeiele rămase întregi, adăpostindu-le într-o poiană, în mijlocul codrilor, la iernat. Iar pe răbojul dintre Ștefan și Dragoș Voievod au mai apărut încă două semne: moș Ițcu și Draga. Semnele spuneau: „prieteni buni în mare primejdie”.   IV   Ghioaga și săgeata lui Spaimă fac dușmanului   Pe căi nevăzute de ochii oamenilor lui Hantătar, în toată clina de răsărit a Carpaților s-a răspândit știrea că vin oștile lui Dragomir spătarul, ale lui Andrei Lackli, cornițele, iar Dragoș Voievod de la Maramureș a pornit să vâneze „zimbrul cel mare”. Toți românii de aici doreau să scape de jaful tătăresc. Toți tânjeau după trai slobod, tihnit, în țară bine orânduită. Toți cei care aveau și știau să mânuiască o armă: topor, spadă, suliță, buzdugan ori arc, pogorau spre șes, să se însoțească în luptă cu vitejii din Maramureș ori cu ostenii din Țara Românească, să dea piept cu pilcurile prădalnice ale lui Hantătar. Să stăvilească jafurile. Să întemeieze sate și orașe statornice și să rânduiască străji întru paza lor. Se cerea să fie biruiți dușmanii neapărat acum, în toamnă, când se retrăgeau spre Crâm, încărcați peste puteri cu prăzi, plocoane și robi. Să aibă timp băștinașii în cursul iernii, să se adune, și să se odihnească mai bine. Că iarna tătarii nu duceau războaie, nu făceau podgheazuri[1], ci se desfătau la Baccisarai, dumicând prădăciunile de-o vară. Când s-o lua omătul, când căpeteniile hoardei de aur s-or stârni iar la jafuri, românii să-i poată înfrunta cu mai mulți sorți de izbândă. Dragoș Voievod cunoștea bine toate socotelile astea. Cu cât cobora mai spre răsărit, cu atât sporea numărul localnicilor adunați în jur. Își ziceau „hăitași în vânătoarea zimbrului cel mare”. Iar fiara însăși cobora înaintea lor, parcă le-ar fi călăuzit calea spre șesurile largi, unde hălăduia tătărimea. Și tot mergând spre răsărit întâlneau adesea pilcuri de jefuitori, îi împrăștiau ori îi luau prinși. Isprăvile astea începeau să vâre spaima în inima lui Hantătar. Din când în când, vitejii lui Dragoș Voievod zăreau zimbrul cel mare: păștea, pe fugă, otava poienelor, zdrobind sub copitele-i uriașe brândușele gingașe ori se adăpa la câte un izvor, sorbind apa cu huiet de bulboană. Apoi pornea înainte boncăluind.   V   Iată, mări, că deodată O poiană se arată…   Așa a trecut vremea până la mijlocul lui octombrie. Seninul cerului se împăienjenise. Fumegările satelor parcă se mai răriseră. Auzind că se ridicau spade și buzdugane tari întru izbăvirea țării de jaf, silnicie și omor, creștea nădejdea în inima localnicilor. Vitejii lui Dragoș se aflau în popas, la hodină. Deodată s-a ivit printre dânșii o fată, călare pe un cal mărunt, pietros, cu desagi la oblânc. Molda a sărit și s-a gudurat în juru-i. — Duceți-mă la Dragoș Voievod, a vorbit fata fără sfială, răspicat, cu un oștean. Vitejii i-au împlinit dorința. Când l-a cunoscut pe Dragoș, fata a grăiți — V-ați pogorât până aproape de marginea codrilor. Și asta-i bine. Dar păziți, că vine dinspre miazănoapte Ogotai Becr, căpcăunul. Are mulțime de călăreți. E împovărat cu golomoz de prăzi și duce cu sine robi. Ștefan a aflat că se-ndreaptă într-acoace, prin poiana Mesteacănului, și m-a trimis să v-aduc știre. S-ar putea să poposească o zi, două în poiană. S-ar putea să treacă la miazăzi peste râul de colo, și să mai adaste câtva timp până mai adună și altă pradă. Bunicul îți trimite într-ajutor, voievoade, zece oameni. Dragoș a mulțumit pentru știrile aduse și-a povățuit-o: — Fii cu luare aminte, Draga. Și pentru tine și pentru liniștea lui Ștefan. Alege bine căile spre prisacă. — Mă duc să duc merinde bunicului și mă-ntorc la domnia voastră. — Bine, Draga. În sfatul cu căpitanii, Dragoș Voievod a hotărât să-l împresoare pe Ogotai Becr în poiana Mesteacănului. Pe dată, vitejii și însoțitorii s-au resfirat în lanț și-au pornit cu câte-o călăuză în frunte. Întâi, în grabă, apoi, tot mai încet, mai fără huiet. Într-o zi jumătate au izbutit să împresoare „căpcăunul”, în poiana Mesteacănului, înainte de a trece râul. Pe drum li s-a alăturat și Ștefan, cu douăzeci de flăcăi și cu cei zece prieteni ai lui moș Ițcu, prisăcarul. Pe Molda au trimis-o din nou în vale, spre oameni cunoscuți, spre cneazul Mușat, s-aducă știri. Dragoș voia să știe, mai ales, unde se aflau Dragomir spătarul și Andrei Lackfi, cornițele, și dacă-i pot veni în ajutor în acel ceas greu. Spre seară, Ogotai Becr a înțeles că pilcuri de localnici, conduși de cineva necunoscut, l-au înconjurat și-l strângeau ca-ntr-o vârșă în poiana Mesteacănului. Dar Dragoș nu știa anume câți tătari erau acolo, nici dacă nu cumva le vine ajutor dinspre răsărit. Găsind o ieșire printr-o gâtuitură a poienii, Ogotai Becr a trimis o duzină de călăreți peste râul de miazăzi, să dea veste la tabăra lui Hantătar că-i împresurat de români. Pilcul de tătari a întâlnit-o pe Draga și încă doi țărani, nu departe de râu, și i-au făcut robi, pe toți. Dar, înspăimântându-se de oamenii satului Bosanci ieșiți la margine cu arme și pari, călăreții lui Ogotai Becr s-au tras înapoi peste râu, la tabără, să-și înștiințeze căpetenia că s-au răzvrătit toate satele împotriva stăpânirii lui Hantătar. Zărindu-l pe Ștefan călare, pe malul apei, dincolo, și cunoscându-l Dragoș i-a strigat din răsputeri: — Să nu-i lăsați să vă scape! Ogotai ar fi spintecat cu iataganul, pentru nemernicie, pe cei doisprezece călăreți, dacă nu i-ar fi adus-o roabă pe Draga. Ștefan simțea jar în inimă. L-a rugat pe Dragoș: — Voievoade să-i lovim, mintenaș! — Sunt mult mai puternici de cât noi, viteazule. După socotelile căpitanilor, tătarii încercuiți sunt peste o mie. — Să nu-i cruțăm! — Să avem răbdare, a povățuit Dragoș. — Dar eu nu mai pot! Draga… — Nu-i drept să te-ndemn cu bună știință, la moarte. Fii cuminte și supune-te poruncilor. — Mă supun! Totuși în zori, Ștefan n-a mai putut răbda. Cu cei douăzeci de flăcăi și cu prietenii lui moș Ițcu a atacat tabăra lui Ogotai Becr. N-a avut însă nicio izbândă. A pierdut zadarnic trei oameni. Pe el însuși era cât pe ce să-l taie un tătar. Dragoș l-a mustrat aspru: — N-ai să dobândești iertare decât dacă săvârșești o ispravă așa de mare, încât să întreacă greșeala. — Mi se cuvine dojana, voievoade: n-am fost vrednic nici să mă stăpânesc, nici s-o izbăvesc pe Draga… Dar de-ai ști ce-i în inima mea… Aflat-am, voievoade, că în încercuirea asta se găsește prins și zimbrul cel mare. Așteaptă într-un desiș de fagi, cam nedumerit. De bună seamă o să se năpustească spre codru.   VI   Fiara cruntă și turbată Pleacă fruntea ei cea lată...   De fapt, din poiana Mesteacănului îi pândea mare primejdie pe vitejii lui Dragoș. Tătarii lui Ogotai Becr erau mult mai numeroși. Dacă spărgeau încercuirea se puteau schimba repede în încercuitori și ușor zdrobeau pilcurile vitejilor. Mai ales că aveau arme mai bune, cai iuți ca săgeata și osebit meșteșug în tot felul de lupte și războaie. Dragoș a poruncit vitejilor să facă zgomot și alergătură de cai. Să creadă tătarii că sunt mult mai numeroși decât erau. A pus să taie copaci spre gâtuitura de poiană dinspre râu, lăsându-i numai înțânați, gata să-i prăvălească asupra tătarilor, de-or încerca să iasă pe acolo. Orânduia tot ce putea să nu-l scape pe Ogotai Becr din prinsoare. Nu se grăbea să atace: aștepta ajutor de la Ulea și Dragomir. Pe la amiază însă s-a iscat mare freamăt în hoarda tătarilor. — Rup încercuirea! Strigau ai lui Dragoș. — Atacă spre miazăzi, spre râu! — Treceți lângă arborii tăiați! Dragoș, cu cei mai buni dintre vitejii lui, s-a răpezit spre malul Sucevei, acolo unde deschiderea poienii era mai largă. Strălucea soarele în amiază și tremura ușor, cu sclipiri aurii, frunza mestecenilor. Deodată, de după un dâmb, la mai puțin de două sute de pași, s-a ivit zimbrul cel mare, ca o uriașă umbră neagră. Boncăluia furios și alerga turbat, cu coarnele înainte, parca-ar fi vrut să dărâme lumea toată. Vitejii lui Dragoș se-nfiorară. În urma fiarei, aproape, gonea nebunește un pâlc de călăreți tătari, în frunte cu însuși Ogotai Becr. Într-o clipită, Dragoș a înțeles și primejdia și gândul tătarilor. Voiau să folosească împotriva lor puterea copleșitoare a fiarei. A cârmuit fulgerător calul în fața zimbrului, izbindu-l cu ghioaga ghintuită drept în frunte.     Se năpustea zimbrul cu atâta iuțeală, iar Dragoș l-a trăsnit cu atâta putere și mânie, cade trei ori l-a dat de-a rostogolul, prăbușindu-l cu capul sângerat într-o tulpină de stejar. Răcnetul fiarei a cutremurat și pământul și cerul. Ceilalți viteji venindu-și în fire au azvârlit sulițele în tătărime și-au început lupta din săbii. I-au respins pe toți afară de Ogotai Becr; iute și iscusit în luptă, căpetenia tătară a scăpat din încercuire și gonea spre un râu, în vale. Ștefan s-a rupt din rândurile vitejilor și-l urmărea, fierbând de mânie. Tătarul se răsucea în șa și trăgea cu arcul în urmăritor. Dar nu-l nimerea. Ștefan se pleca fulgerător pe crupa calului, iar săgețile-i vâjâiau pe deasupră-i. Luptându-se cu tătarii năpustiți în urma zimbrului să rupă încercuirea, vitejii n-aveau răgaz să sară în ajutorul lui Ștefan. Caii celor doi au trecut prin râul din vale, înotând ca zmeii. Deodată, dincolo de apa aceasta, a apărut în calea celor doi, Molda. A dat să se repeadă asupra dușmanului, dar, după o clipă de șovăire, Ogotai Becr a slobozit asupra ei săgeata pregătită pentru cel urmărit. Ștefan repede s-a apropiat de dânsul, a aruncat lanțul și l-a prăbușit în pulbere. De jos, Ogotai tot a mai repezit iataganul asupra viteazului rănindu-l la braț. Au sărit atunci și alți viteji, l-au prins pe Ogotai Becr și l-au cetluit în funii. Cu săgeata în spinare, Molda s-a târât spre apa râului. Se străduia, din răsputeri, să treacă la Dragoș, pe celălalt mal. În jur, valurile se înroșeau de sânge. La mal, vitejii au ajutat-o să meargă și să se întindă pe iarbă. Tremura și gemea de durere; privea la oameni cu ochi umezi, cerșind ajutor. Numai n-avea grai să spună cât o doare. — Se chinuie în darn… a suspinat Ștefan, sprijinindu-și în sân brațul rănit. Săgețile tătărești sunt otrăvite. Și, c-o mișcare iute, i-a smuls săgeata din trup. Istovită, Molda a lăsat capul pe iarbă și-a închis ochii. Ștefan a îngenuncheat și, cu priviri împăienjenite de lacrimi, a cercetat răbojul legat de gâtul Moldei, — Vin! Ne vin ajutoare, până-ntr-o zi… — Foarte bine! s-a bucurat Dragoș voievodul. Și ca să nu se uite astă vietate, Molda, care cu multă credință ne-a slujit și mult bine ne-a făcut, acestui râu să-i zicem, de azi înainte, Moldova.   [1] Podglieazuri — unităţi militare trimise într-o ţară străină să jefuiască.

VII   Cât pământ tu vei vedea E cuprins de zestrea mea…   Crezând că Ogotai Becr a scăpat din încercuire, dușmanii au așteptat, în liniște, ajutor, de la tabăra lui Hantătar de peste Siret. Ar fi putut ieși din poiană, prin luptă, dar nu voiau să piardă prăzi bogate ca acelea. În timpul nopții sosit-au însă cinci sute trimiși de Ulea și tot atâția dintre oștenii lui Dragomir, să întărească rândurile vitejilor lui Dragoș și ale prietenilor lui. Nemaiavând încotro, tătarii s-au predat, fără luptă, cu prăzi cu tot, în mâinile vitejilor lui Dragoș. — Ei, acum are cine-ți îngriji rana din braț, a surâs Dragoș către Ștefan, privindu-l cu cât zor dezlega funiile din jurul Dragăi. — Noroc, voievoade, că nu m-a nimerit și pe mine o săgeată otrăvită. O zi și o noapte au ospătat vitejii din carnea zimbrului, în poiana Mesteacănului, sub mestecenii cu frunze de aur. Peste cinci zile, cu puteri unite, Dragoș Voievod, Dragomir spătarul și Lackfi comitetele au atacat prin surprindere tabăra lui Hantătar de peste Șiret și-au spulberat-o. În tot ținutul de la Prislop la Șiret și până la Trotuș și mai departe s-a orânduit în acea toamnă un voievodat care mai apoi, s-a numit tot Moldova, de la râul numit așa de Dragoș însuși. Andrei Lackfi ar fi poftit s-ajungă el stăpân peste acele locuri minunate. De aceea a pornit să se bată cu un mare pâlc de tătari. Tătarii însă l-au tras într-o cursă, dincolo de Prut, și l-au înfrânt. Abia a scăpat cu viață. Așa a ajuns Dragoș Voievod în fruntea voievodatului de la răsărit de Carpați. Drept mulțumită pentru ajutor și prieteșug, Dragoș a dăruit lui Moș Ițcu pământuri întinse, pe malul Sucevei, lângă târgul de cojocari transilvăneni, acolo unde-și avusese prisaca și unde începuse lupta cu tătarul. Așa s-a întemeiat așezarea ce i s-a zis Ițcani. Pe Draga a cununat-o cu Ștefan, înzestrându-i cu pământ roditor. Ca herb[1] și pecete a noii țări, întemeiate prin unirea tuturor în luptă cu tătarii, Dragoș a ales capul de zimbru. Iar râul pe malul căruia a murit Molda, rănită de săgeta tătară, poporul l-a numit, de atunci, Moldova, așa cum a dorit Dragoș Voievod. În poiana unde-a pierit zimbrul cel mare, ucis de buzdugan, doi dintre vitejii lui Dragoș au pus temei satului Boureni. Trăind în aceste „locuri desfătate”, Ștefan și Draga știau că Dragoș Voievod plănuise să mai împlinească încă un gând mare al moldovenilor: libertatea deplină a țării. Dar n-a mai apucat, a murit, nimeni nu știe cum, după doi ani de ocârmuire. Mai trecut-au încă cinci ani. Și tot așa, într-o toamnă, Ștefan și alții dintre căpitanii lui Dragoș, cu mii de moldoveni, l-au alungat pe Bale, urmașul lui Dragoș, pentru că era prea plecat craiului ungur. I-a ajutat într-asta și Bogdan, venit tot de la Cuhea Maramureșului. Și luptând iarăși cu năvălitorii lui Hantătar, au întins în acea toamnă hotarul Moldovei până la Marea cea Mare. Și l-au pus atunci moldovenii ocârmuitor pe Bogdan Voievod. Să statornicească satele. Să facă orașe. Să tocmească oștire. Să ocârmuiască fără amestecul cuiva din afară. Să orânduiască o țară slobodă cu adevărat și de sine stătătoare. Era în 1359.     [1] Herb — Stemă.

UN MIC OSTAȘ AL LUI DECEBAL   Întâmplarea s-a petrecut în anul 106, în cetatea de pe stânca Piatra Roșie. Doi băieți îi căzuseră în lupta de la Tapae. Tatăl se retrăsese o dată cu toate oștile puse de Decebal să apere gurile văilor ce duceau spre așezările și întăriturile din munții Orăștiei. Acuma lupta pe meterezele cetății de la Piatra Roșie. Femeia lui cocea, în cuptoarele din reduta, turtă de mei pentru luptători. Bristena oblojea tăieturile și împunsăturile de săbii și sulițe ale ostașilor. Catur, fratele ei, ultimul copil al lor, care, până nu demult hoinărise prin poieni cu cârlanii la păscut, se afla și el în cetate. Căra cu un chiup, de dimineață și până seara, apă de la cisterna cetății. Se împuținaseră ostașii, așa că fieștecare sta zi și noapte stană neclintită unde îl așezase căpetenia lui. Acolo le duceau să îmbuce ceva ținând privirile spre adâncurile de la poala muntelui, acolo ațipeau, pe rând, o clipă, de-am-picioarele, cu ochii deschiși, ca huhurezii. Copilul își umplea chiupul, apoi trecea din om în om, turna într-un linguroi de lemn și-i da să bea celui care îi făcea semn că-i e sete. Slăbănogii, femeile, țâncii le aduceau luptătorilor bolovani, săgeți trebuitoare, vipere închise în coșercuțe, pe care să le verse în capetele vrăjmașilor. Nimeni nu sta cu mâna în gură. Fiecare avea ceva de făcut. Lui Catur asta i-o daseră în grijă: să potolească setea celor ce stau la pândă pe buzele zidurilor. — A cărat Catur apă zile, săptămâni și luni în șir. Dar în cisternă, apa a prins a se împuțina. De unde tot iei și nu mai pui, de la o vreme sg isprăvește. Cetatea le eia împresurată de romani, iar izvorul se afla tocmai la rădăcina muntelui, așa că ei nu aveau cum să mai împrospăteze cisterna. Catur a văzut și el cum scade apa de băut. „Scade apa scad și puterile de luptă”, a socotit băiatul. Începuseră a-i miji tuleiele sub nas, iar în minte se înfiripase înțelegerea lucrurilor, a întâmplărilor, a faptelor ce se petreceau în preajma lui. Îl căliseră și pe el nevoile luptelor, pe care le cunoștea de atâția ani. Vremea era și ea nemiloasă cu asediații. Daseră căldurile și setea era tot mai mare. Ostașii îi făceau băiatului din ce în ce mai des semne să le aducă apă de băut. El umplea acuma chiupul numai pe jumătate. Mai la urmă l-a umplut pe sfert. În linguroi turna tot mai puține picuri numai atât cât să le sfârâie pe limbile învăpăiate. A început să li se usuce ostașilor cerul gurii, să hârâie din gâtlejuri. Li se brăzdaseră de arșiță buzele cu tăieturi adânci și scorojeală. Copilul vedea și ofta. Împuțina mereu înlătura. O împuțina că nu mai avea de unde sa ta. Nu se mai afla decât pe fundul rezervorului, ca de un lat de mână. Catur a dosit într-un ol câteva sorbituri de apa, de care să nu afle nimenea. Să-i picure atunci când n-a mai fi în cisternă niciun strop, să-i picure pe buzele celui care dă semne de sfârșeală, unei lehuze, unui ostaș ce moare, ca să-i ușureze sfârșitul, a socotit vajnicul ortac a luptătorilor. A ascuns apoi olul într-un loc pe care-l știa numai el. Copilul aștepta ploaie. O aștepta ca să-i umple cisterna. Dar ploaia nu a venit. Cerul senin; soarele, pârjol. Ostașii așteptau să cadă noaptea rouă, pe care să o lingă de pe firele de iarbă. Dar nici rouă nu a căzut. A trecut multă vreme, în care ostașii doar că și-au amăgit setea. Ziua mai ales li se tăia răsuflarea. Din locurile lor de pândă nu s-au mișcat nici acuma. Stau gata să se azvârlă asupra romanilor care s-ar ivi sub sprânceana meterezelor. Aveau în cetate câteva dobitoace. Răgeau vacile, nechezau caii, behăiau oile. Le frigea și pe ele arșița lăuntrică. Lărmuiau și trăgeau să rupă opritorile. Omul rabdă și tace. El pricepe firea lucrurilor. Pricepe de ce trebuie să rabde. Animalul însă îi animal. Mănâncă atunci când îi e foame, bea apa când îi e sete. Când nu le are le caută. Acuma însă erau priponite la iesle. Catur le auzea și i se rupea inima de nula lor. Le ducea apă într-un hârdăiaș și le lăsa să-și moaie și ele buzele, să soarbă o înghițitură, numai câte o înghițitură. — Să le taie pe toate, a poruncit căpetenia când l-a văzut o dată pe Catur ieșind din țarcul dobitoacelor. Și le-au tăiat. Așa e la război. Romanii au simțit ce se petrece sus, în cetate. — Așa! Dar să-i mai lăsăm olecuțică până or scoate limbile de un cot, de arșiță, a zis sutașul lor. Și i-au mai lăsat, dar au întărit paza în jurul cetății. Iscodeau crenelurile, porțile cetății, povârnișurile stâncii pe care era cocoțată cetatea. Așteptau să se ivească pe metereze daci care saltă armele sus, semn că se dau de bună voie prinși în mâinile lor. Dacii nici gând n-aveau de așa ceva. Erau hotărâți să piară de sete, ori să deschidă porțile și să se năpustească asupra vrăjmașului, să moară în încăierarea cu el. Știau că așa le mai împuținează luptătorii. — Romanii! Romanii! Romaniiiii! Au huit într-o dimineață văzduhurile cetății. Străjile din turnurile de pază simțiseră încă de cu noapte țâștuieli și târșâieli pe povârnișurile muntelui. Au dat de știre căpeteniei. Căpetenia și-a slobozit pe funii, pe întuneric, iscoadele, care s-au întors cu știrea: urcă, urcă pedestrașii, împing în sus berbecii cu bot de fier, baliștile, urcă din toate părțile. Așa se face că dacii stau gata să sară asupra lor. Așteptau doar strigătele paznicilor din turnuri. Vrăjmașul se așteptase să bată doar cu berbecii în poartă o dată, de două ori, să-i facă lobdele de lemn țăndări și să dea buluc în cetate, unde să-i afle pe daci întinși la pământ, uscați de sete ca broaștele pe vreme de secetă. Când au auzit chiotele străjerilor, au înlemnit. În clipita aceea au și început să curgă de sus bolovani, rășină aprinsă, tăciuni înjârdați, ploaie de vipere, știubeie cu albine și mai ales potop de săgeți. S-a deschis și poarta cetății pe care au bujit bărboșii de i-au luat pe romani în vârfurile săbiilor, a sulițelor. A fost o încăierare în care au căzut și daci, dar s-au rostogolit pe povârniș, fără număr, vrăjmași arși, fripți, cu capetele sparte de pietroaie, cu mădularele picioarelor sfărâmate, crestați de săbiile încovoiate ale însetaților de pe metereze. La urmă, dacii au cărat în cetate armele și uneltele de luptă, părăsite de asediatori: sulițe, căngi, scări, funii, baliști, berbeci, pe care le suiseră romanii până sub zidurile meterezelor. I-au împins de la spate în cetate pe ostașii cu coif, prinși vii în harță. Apoi au scârțâit iar țâțânile de fier neuns și peste canaturile porții comații au lăsat stinghii de lemn, de le-au proptit, cum fuseseră mai înainte. Așa erau dacii: mureau și înviau; înviau și mureau. Era destul să adulmece dușmanul, că se și sculau din zăcăreală, din groapă, și dau năvală asupra lui. Romanii nu s-au lăsat nici ei doborâți de spaimă. Au adus sub cetate alte cohorte, alte baliști, alți berbeci cu botul de fier. Au așteptat alt prilej de încăierare. Vestea despre izbânda luptătorilor pletoși de la Piatra Roșie a trecut în zbor peste colinele dealurilor și ale munților, de a ajuns în celelalte cetăți. A ajuns în cetatea de pe Vârful lui Hulpe, la Blidaru, Sarmizegetusa, unde se afla și căpetenia cea mare a dacilor. În depărtări s-au aprins, pe creștete de stânci, facle, focuri. Noaptea luminau, gata să aprindă cerul. Era semn că cei de acolo au știre despre îndrăzneala cu care i-au înfruntat ei pe cotropitori. Într-un zori, în cetatea Piatra Roșie a răsărit pe pragul unei uși ce stătuse până atunci sub lacăt, a răsărit ca din pământ regele. Venise din Sarmizegetusa. Se strecurase printre vrăjmași pe cărări dosnice. Sta în picioare și-și privea luptătorii. Unii își dau la tocilă săbiile, alții își cârpeau ițarii; unii își oblojeau tăieturile, își ferecau în scândurele oasele frânte. Străjile, străji, la locurile lor. Își uitaseră de dogoarea setei. Supt la față, Decebal părea îngândurat, dar îndârjit. Se vedea că era nedormit, neodihnit. Își muta privirile de colo colo, de la un ostaș la altul. În colțul gurii i se înfiripa un zâmbet dulce-amărui. Îi îmbărbăta din priviri. Știa lipsa mare de apă din cetate. Îi dogorea și lui gura de sete. În drum aflase apă, dar n-a voit s-o guste măcar. De vreme ce ostașii lui rabdă cu tărie, nu se cade ca el să se arate mai slab decât ei. Catar nu-i știa gândul. A adus olul dosit de el. În ol se mai aflau câțiva stropi de apă. L-a întins regelui. Regele însă l-a ferit cu dosul mâinii în lături. A arătat spre ostași. Luptătorilor li se împăienjeniseră privirile de atâta foc ce-i ardea pe dinlăuntru. Nu mai aveau chip să țină armele în mâini. Știau că cisterna e goală. Urma să o dezlege într-un fel; să se usuce de vii, ori să deschidă porțile și să dea buzna peste vrăjmaș. Să cadă ei, dar să-l mai împuțineze o dată și pe cotropitor. Alta n-aveau ce să facă. Într-un zori însă, iaca feciorul. Sta în picioare pe pragul pe care stătuse regele. Avea în brațe chiupul plin cu apă. Ostașii au chiuit una de au răsunat văzduhurile. Catur le-a potolit flăcările din măruntai cu câte o înghițitură de udătură. Le-a dat așa ca să le ajungă la toți. El știa măsura, știa câți oameni sunt. Le-a turnat atât cât să fie doar de un deget apă pe fundul linguroiului. Și, după asta, Catur a adus în fiecare dimineață un chiup plin cu apă. De unde? Asta o știa numai el. Ostașii nu l-au întrebat de unde și cum o rostuiește. Erau bucuroși că își potolesc setea și așa pot să țină, ca mai înainte, armele în mâini. Tatăl lui Catur îl lua pe băiat în zilele de luptă, lângă el, pe metereze. Îi făcuse un arc pe puterile lui, cu coarda bine întinsă și-l deprinsese să tragă în romani. — Vezi tu mogâldeața de colo? Se ascunde în tufiș. Tu să tragi între ramuri, i-a zis și omul a tras acolo.     A tras apoi și copilul. După o vreme, săgețile au prins a nimeri tocmai unde voia el. — Numai că, vezi tu, mă țâncule? Vrăjmașul are în față scut, iar pe piept platoșă pe care săgeata nu le străbate. Urmează să-l iei la ochi când stă cam într-o dungă, într-o parte, să-i țintești subsuoara. La subsuori n-are decât cheutori. Și printre cheutori este destul loc pe unde să-l străpungă fierul săgeții, l-a mai dăscălit taică-su. Copilul a luat aminte ce i-a spus bătrânul luptător și a încercat-o și pe asta. A stat la pândă, și-a luat ținta în vârful săgeții și, când dumnealui a stat olecuță mai așa, mai cu stânga spre el, zbrrrr! a slobozit moartea spre vrăjmaș de l-a mușcat sub brațul stâng. Acuma, Catur se lua la întrecere cu taică-su și cu alți luptători. Nu se lăsa mai prejos decât ei. Avea ochiul ager, brațul tare și inima de foc. Nu s-a mai despărțit de arc. Tolba îi era mereu plină cu săgeți de ale romanilor. — De unde le ai? l-a ispitit taică-su în vreme ce încerca una. — De unde le am? De acolo! Copilul a arătat cu mâna spre romani. — Cum de acolo? s-a mirat omul. Catur l-a dus pe ostaș de mână spre metereză, a îngenuncheat, și-a pus o săgeată în arc și a tras. — Trage și tu, i-a zis el. Nu, stai. Pune-i mai întâi semn. Luptătorul a făcut ce i-a spus băiatul, și-a crestat săgeata, a pus-o în arc și a tras. — Să tragă și Naparis, a cerut copilul. Naparis a făcut pe săgeata lui două crestături, a pus-o și el în arc și a tras. Băiatul a luat bine seama unde au căzut romanii țintiți de ei. În dimineața următoare, ce să vadă luptătorii? Catur sta iar acolo unde a stat regele. Ținea cu dreapta chiupul plin cu apă, iar sub brațul stâng avea săgeți și sulițe. — Ce sunt astea? L-au întrebat fârtații lui, nedumeriți. — Ce să fie? Săgeți și sulițe. Iaca și o spadă! Le-a răspuns băiatul și a aruncat brațul de arme la picioarele lor. Erau arme romane. Între ele și săgețile lor cu crestături. — De unde le ai? l-a întrebat iar taică-su înciudat. — De unde le-ați azvârlit voi. Adică, năzdrăvanul, ușurel cum era, se strecurase noaptea, pe unde numai el știa, se strecurase devale, la poala cetății. Acolo smulsese din trupurile dușmanilor căzuți săgețile trimise de daci, a mai cules de pe jos și altele, și dintr-o piramidă a smuls arme romane și, țuști cu ele în locuri dosnice, de unde a făcut calea întoarsă la ai lui, tot pe unde venise. Bătrânul luptător și-a îmbrățișat copilul. Unul l-a încărcat pe umăr și l-a purtat prin cetate, să-l vadă ostașii și să ia aminte la îndrăzneala lui. După asta, Catur a lăsat puține zile în care să nu se ducă, în amurg, în zori, ori noaptea, jos, la poala stâncii unde își umplea chiupul cu apă, smulgea din trupurile vrăjmașilor săgețile trase de ei. Știa locul unde căzuseră romanii luați în țintele lui. Acolo nu pierdea vremea bâjbâind. Făcea ce făcea cât ai bate din palme și se topea după o cotitură dosnică. Aducea acuma și săgeți și apă. Căpetenia cetății l-a luat pe băiat la întrebări: — Cine ți-a destăinuit calea? — Regele, i-a răspuns Catur fără ocol. Adică, cetatea avea o cale subpământeană pe care n-o știau decât mai marii oștilor. O săpa seră tocmai pentru lipsuri ce trebuiau împlinite în chip tainic. Galeria ducea pe sub zidurile cetății până în coasta cea mai prăpăstioasă. De acolo cobora o cărăruie adăpostită de jnepeni și mărăciniș, șerpuită pe trepte de colți de piatră, ieșiți din pământ ca acele. Adică nu era o cărăruie tăiată de mână de om, ci dibuită de copil cu piciorul. Regele îl luase pe Catur de mână și-l dusese pe acolo până la pârâul ce făcea sub umărul muntelui un ochi de apă. Și lui Catur atât i-a trebuit. Și treaba asta a dus-o copilul o bună bucată de vreme fără stânjeneală. Într-un rând însă, când a scos Catur capul din gura tunelului, l-a și tras degrabă îndărăt. La bulboana de unde lua el apă sta un roman. I-a văzut mai întâi umbra întoarsă în undă cu capul în jos. Se plimba încoace și încolo. Sta de pază. Băiatul, niciuna, nici două, a pus o săgeată în arc, a țintit și a tras. Săgeata a nemerit unde o trimisese el. S-a repezit acolo, și-a smuls de la subsuoara dușmanului săgeata, a împins în prăpastia de alături mortul, și-a umplut chiupul, apoi, ca unul ce a isprăvit ce avea de isprăvit, s-a furișat pe unde venise și așa a ajuns la ai lui, în cetate. Ziua asta a stat, de dimineață până seara, pe muchea zidului în partea de unde se zărea ochiul de apă, să vadă ce se întâmplă acolo. Romanii au adus altă santinelă. Santinela sta și privea în toate părțile. Ce să facă băiatul? Să se mai ducă? Să-și lase ortacii cu gura arsă? Să jinduiască un strop de udătură? Nu! În zorii următori, a făcut ce făcuse și ieri. Adică a ajuns iar la gura tunelului, i-a zărit în apă umbra romanului, întors cu capul în jos, a pus săgeata în arc și a tras. A smuls săgeata din stârvul lui, l-a împins și pe ăsta în prăpastie, și-a umplut chiupul și hai cu el la luptătorii din cetate. Catur ușurel era, pas de pisică avea, iuțeală în mâini tot așa, îndrăzneala nu-i lipsea, calea o știa pe de rost, așa că a dus trebușoara zi de zi, adică mai mult în zori, ori în amurg. Acuma, într-un rând, când iese din tunel, Catur se uită, se uită. La bulboană nu mai era paznic. „Ce să fie?” s-a întrebat el. S-a lăsat pe povârniș mai mult târându-se. Când să zvâcnească de după o tufă, zărește romanul. Sta la pândă sub un pietroi. În vârful săgeții nu-l mai putea lua. S-a târât pe pântece pură în dosul bolovanului, și-a smuls de după cingătoare cosorelul, a țâșnit în fața lui și, cât a-i clipi din ochi, și-a trimis vrăjmașul pe lumea cealaltă. I-a azvârlit trupul în prăpastie, a luat apă și și-a văzut de cărările lui. Dar, într-un zori, când să iasă din gura tunelului, romanul l-a și împuns cu sulița. I-a găurit pântecele. Dacul nu și-a pierdut cumpătul, i-a azvârlit olul în obraz, apoi s-a năpustit pe neașteptate asupra lui, l-a doborât la pământ, i-a cules de jos șpanga și i-a făcut și el ce-i făcuse lui vrăjmașul. Și-a pus apoi pumnul în spărtura din foaie și s-a târât cum a putut în cetate. În cetate a zăcărit pe un braț de paie. Bristena l-a oblojit într-una cu unsori și buruieni, să-l însănătoșească. Catur aștepta să se pună pe picioare, să-și ia trebușoara lui de la capăt.

TUNARUL LUI AVRAM IANCU   În muzeul din Alba Iulia se găsesc, printre altele, niște registre mari, cu numele țăranilor delegați la Adunarea solemnă din 1918, când a fost sărbătorit actul Unirii Transilvaniei cu România. Pe una din filele unui registru, e un mic proces-verbal, încheiat de țăranii comunei Vâlcele, județul Alba. „Delegăm la această întrunire a Națiunilor pe cel mai vrednic și mai bun dintre noi: Ion Munteanu.” M-am dus la Vâlcele să aflu unele amănunte despre vrednicia acelui om și mi s-au istorisit următoarele: Era în 1848. În Munții Apuseni se dădeau lupte crâncene între revoluționarii din Transilvania și ostile împăratului. Românii isprăviseră munițiile și tunurile lui Avram Iancu amuțiseră. Se retrăseseră sus, către munți, iar armata imperială îi urmărea. Se părea că dușmanilor nu le mai poate sta nimic împotrivă. Numai ici, colo mai trăgea câte-o flintă; unul dintre atacanți se clătina, bălăbănea din mâini și cădea. Ascuns în coroana unui stejar, un tânăr de vreo șaisprezece ani, înalt și vânjos ca un urs, se uita cu tristețe la armata care înainta, apropiindu-se mereu de întăriturile revoluționarilor. Și-ar fi dat bucuros viața ca să-l ajute pe Craiul munților. Dar cum să-l ajute? Ce putea să facă el împotriva unui puhoi de soldați înarmați până în dinți? Și, Doamne, că mulți mai erau! De câte ori trecea un nou grup, el îi număra și, plin de ură, își strângea pumnii. Nu mai avea nici el nicio încărcătură în flintă și se simțea neputincios; de altfel, chiar de-ar fi avut o mie, tot n-ar fi putut trage. Avram Iancu îl trimise să iscodească și să-i aducă vești: câți soldați și ce arme are dușmanul. Și misiunea trebuia împlinită! Toată ziua s-au scurs soldații. Cu flinte și tunuri, cu pistoale și cu tot felul de arme, veniseră să ucidă, să jefuie, să aresteze și să tortureze pe românii care îndrăzniseră să ceară dreptate. Spre seară, puhoiul se rări. O vreme nu mai trecu nimeni și Ion Munteanu vru să coboare. Numărase vreo patru mii de ostași împărătești cu arme multe nu glumă. Deodată flăcăul tresări. Urechile lui prinseră un scârțâit de roți, cântece și râsete de oameni beți! Guița, parcă, un purcel și behăiau niște oi. Căută cu privirea printre frunzele arborilor! Pe drum venea o căruță trasă de doi cai mari și grei, de povară. Un soldat mustăcios mormăia un cântec și ținea hățurile. Altul strângea în brațe un purcel alb; iar un al treilea mergea împleticindu-se și îndemna la drum zece miei. Cel de-al patrulea, un sergent, moțăia pe un butoi. Toți păreau beți. Ba cel cu oile se așeză pe iarbă și nu se mai ridică. După ce convoiul se depărta, tânărul se dădu jos din copac și porni tiptil spre cel ce dormea, gata să-i dea una cu patul flintei. Dar curând înțelese că nu mai este nevoie. „Viteazul” scăpase pușca în iarbă și sforăia ca un cal. Fusese doborât nu numai de băutură, ci și de oboseală și somn. Ion Munteanu îi luă arma și încărcătorile cu cartușe și se topi în pădure. Mergând pe cărări numai de el știute, ieși înaintea căruței, strigând o dată de băniră munții: halt! Cum toți erau amorțiți de rachiu, nu se împotriviră de fel. Flăcăul îi legă și le puse călușe în gură. După un ceas și jumătate, ajunse cu ei în munți. Butoaiele erau pline cu pulbere. Însuși Avram Iancu îi strânse călduros mâna. — Bravo! Acum avem cu ce-i primi pe austrieci. Ion Munteanu își simți ochii umezi. Dacă Avram Iancu, Craiul Munților, îi zice așa, înseamnă că își îndeplinise cu cinste misiunea. Bătălia fu într-adevăr crâncenă. Praful de pușcă adus de Ion Munteanu a pricinuit mare prăpăd în rândurile armatei nobililor austrieci și maghiari. Dar oricât de vitejește se purtară răsculații, puterea armelor și a numărului fu mai mare și ei trebuiră să se retragă departe, în munți. Revoluția a fost apoi înfrântă și mulți dintre cei revoltați au fost prinși. Unii au fost împușcați fără judecată, alții condamnați la mulți ani de temniță grea. Tânărului Ion Munteanu i-a rămas numele: Tunarul lui Avram Iancu. A rătăcit o bucată de vreme prin codri, dar într-o zi jandarmii au pus mâna și pe el. A fost bătut, purtat prin închisori, ținut flămând și dezbrăcat. S-a întors în satul lui abia după cinci ani… Toți credeau că i-a intrat frica în oase și nu va mai zice nimic în fața oamenilor stăpânirii. Dar după doi ani, în Vâlcele s-a iscat o răscoală împotriva grofilor și a dărilor grele. Și cine-a fost capul răscoalei? Ion Munteanu, tunarul lui Avram Iancu!   L-au judecat din nou și l-au mai condamnat la doi ani închisoare. Și-a făcut osânda și iarăși s-a înapoiat la Vâlcele. Jandarmii au stat cu ochii pe el și se părea că nu le scapă nicio mișcare… Ion Munteanu își vedea de donițele și ciuberele lui. Trebuia să-și hrănească femeia și cei șapte feciori. Iarna lucra, iar vara umbla prin Ardeal să le vândă. Trecând prin codri, cu calul încărcat cu ciubere, zicea cântecul de jale al moților.   Munții noștri aur poartă, Noi cerșim din poartă-n poartă.   Și glasul lui răsuna peste văi și peste munți. Miile de moți îl ascultau ca vrăjiți. Și… într-o vară, la Vâlcele, s-a mai petrecut încă o răzmeriță. Împotriva acelorași grofi și jandarmi, împotriva acelorași împilări pe care le suferea poporul de veacuri. Cine-i împinsese pe oameni? — De bună seamă că tot Tunarul, a zis solgăbirăul. — El, el! au încuviințat jandarmii. L-au dus din nou la ocnă. Pe douăzeci de ani. Când și-a-mplinit pedeapsa, feciorii lui – ca șapte brazi – își aveau casele lor. Îi lăsase copii și îi găsea oameni în toată firea. Ion Munteanu nu atinsese șaizeci de ani, dar jumătate din viață trăise numai în ocnă și se simțea vlăguit. Avea mersul domol și părul alb colilie. Acolo însă, tăind sare, se deprinsese să gândească profund. Printre ocnași erau și câțiva cărturari. Era și un tânăr poet. Fuseseră închiși pentru că ceruseră Unirea Transilvaniei cu Muntenia și Moldova… De la ei a învățat Ion că forța nu o poți înfrânge decât cu o putere mai mare sau cu unirea. A început să vorbească în șoaptă. A povestit oamenilor tot ce aflase de la acei cărturari. Toți românii trebuie să se adune într-o singură țară care să fie a lor, nu a străinilor venetici. Jandarmii l-au mai închis de câteva ori pe bătrânul Ion Munteanu. L-au închis și i-au bătut și feciorii. Dar el a fost tare ca piatra de cremene. A ajuns la 84 de ani și, în 1916, când Austro-Ungaria a început războiul cu România, el și-a îndemnat nepoții să treacă de partea românilor. Unii dintre nepoți au fugit. Doi au fost prinși și spânzurați de crengile unui stejar bătrân. Bunicul a cioplit, din piatră, două cruci. A dăltuit pe ele numele morților. A îngropat două costume. Deasupra fiecărei cruci a pus câte un clop și câte-o coroană de flori. A plâns și s-a rugat. A jurat și răzbunare!   Ce s-a întâmplat după aceea, mi-a povestit de curând unul dintre strănepoții moșneagului, un om în puterea vârstei, care știa de la tată-său. În Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, Tunarul lui Avram Iancu a fost ales în prezidiu… Avea părul și mustățile albe ca puful de păpădie, dar privea mândru peste mulțime. Spre seară, când s-a întors la Vâlcele, a spus tuturor: — Acum pot să mor! Mi-am văzut visul cu ochii…  

STEJARUL DIN BORZEȘTI   Ștefan cel Mare îndrăgise plaiurile Moldovei încă din copilărie, li plăcea să se joace cu copiii răzeșilor. Toți îi spuneau Ștefăniță sau Ștefănucă, și era bucuria lor când venea prin părțile Trotușului. Mic, îndesat, sprinten și ager, nu-l putea nimeni întrece în aruncarea săgeților către uli! Avea ochi albaștri, părul inelat. Purta și zale ușoare. Și niște pinteni frumoși. Așa îl aducea părintele său, Bogdan voievod, dinainte, pe șa, arătându-i frumuseți și bogății pe întinsurile patriei, de la Suceava-n jos, dar lui Ștefan îi plăceau cel mai mult împrejurimile Borzeștilor, unde se afla un stejar uriaș, rotund în coroană, gros cât să-l cuprindă patru oameni. Acolo se aduna Ștefan cu copiii de prin partea locului. Toți dădeau chiote că s-au întâlnit. Îndată începea joaca. După ce se minunau de dibăcia lui Ștefan la săgetarea ulilor, prindeau să se joace „de-a tătarii”. Se despărțeau în două cete: cei din ceata lui Ștefan erau moldovenii, cei din ceata a doua erau tătarii, în frunte cu puiul de răzeș Mitruț. Pe vremea aceea Moldova era pământ al năvălirilor. Veneau tătarii și-i pârjoleau până și iarba. Erau arse satele și cetățile. Oamenii erau legați cu juvățul de gât și duși în robie. Când bătea vestea rea dinspre vadurile năvălitorilor, s-aprindeau focuri pe dealuri, căci așa era ștafeta de pe atunci, a moldovenilor: se aprindea un foc mare tocmai pe Prut, în culmea unui deal mare, și-l zăreau alți pândari, de pe alte dealuri, și așa focurile s-aprindeau unul după altul, din deal în deal, piuă sub pădurile Sucevei. Așa afla domnul de primejdie. Își aduna ostile de țară. Și ostile în leafă, să țină piept cumpenei. Dar tătara erau mai tari și nu mai avea pace sărmana Moldovă! Oamenii fugeau în codru și-n munte, în timp ce semănăturile ardeau și satele erau șterse de pe fața pământului.   II   Era în ziua aceea un văzduh limpede ca lacrima. Înfloriseră trandafirii sălbătici și sulfina. Era vremea când cântă toate păsările câmpului, când țârâie din niște ușoare strune miile de gâze de prin fânuri. Ciocârliile umpluseră văzduhul de cântare. Glasurile copiilor din Borzești s-amestecau cu glasurile păsărilor, și parcă era ziua aceea un imn închinat frumuseților nemuritoare ale firii. Deodată prima ceată de copii, în frunte cu Ștefănită, s-a ascuns la pândă într-o pădurice. Cealaltă, în frunte cu Mitruț, s-a ascuns după un deal, pe unde năvăleau de obicei tătarii cei adevărați. Apoi s-a arătat Mitruț, ca un han tătăresc ce se prefăcea că este, iscodind cu ochii împrejurimile stejarului. La un chiot al lui, copiii s-au aruncat în năvală, umplând valea de veselia strigătelor. A ieșit și ceata lui Ștefăniță din pădure, și săgețile de trestie vâjâiau ușurel, întrecându-se cu bâzâitul bondarilor. Bătălia a durat aproape un ceas. Tare era Ștefăniță, tare era și Mitruț, dar până la urmă Ștefăniță a ieșit biruitor. Prins între niște lănci de trestie, ca un han-tătar, Mitruț a fost dus la județ[1], în fața puilor de moldoveni. Așezat pe un butuc, sub stejarul cel rămuros, Ștefăniță a prins a-l judeca strașnic, întrebându-l: de ce-i calcă țara? De ce ucide copiii? De ce dă foc satelor? Nu se pot apuca năvălitorii de munca pământului, să nu mai fie spaimă pentru țara Moldovei? Întrebându-l, Ștefăniță își limpezea, de fapt, primejdia tătarilor și necazurile oamenilor. Își strânse pumnii. În lungul obrazului îi aluneca o lacrimă, întâia lacrimă de ciudă. Văzuse cu ochii lui sate arzând și carele Moldovei în pribegie. Văzuse și corbi zburând spre stârvurile oamenilor. Zărise și tătari, pe un deal, departe, și-n urma lor cerul era înroșit de focuri. Asta era întâia amintire a voievodului despre tătari. — De ce? a întrebat înc-o dată Ștefăniță, așa de crunt, încât Mitruț aproape că și-a pierdut firea, iar ceilalți copii au stat din râs. De ce calci pământ străin, han nelegiuit? Ce pedeapsă i se cuvine pentru ca a năvălit în țară străină? La întrebarea asta, copiii și-au plecat ochii, pe gânduri. Ce pedeapsă li se dă de obicei năvălitorilor? Auziseră din bătrâni ca-i treceau prin sabie, că le tăiau nasurile, ori le scoteau ochii. — Să i se reteze nasul… a spus unul. — Nu! E prea puțin! a răspuns Ștefăniță. — Să i se scoată ochii!… — Nu, e prea puțin! — Atunci spânzurat să fie de ramurile stejarului… A spus altul, și Mitruț nu mai putea de bucurie că va fi legat cu frânghiile de subsuori și urcat sus, sus, cum nu mai urcase niciodată! Copiii și-au desfăcut cingătorile, apoi și le-au legat una de alta. Toți râdeau și chiuiau, numai Ștefăniță stătea încruntat și tăcut, ca un adevărat judecător al năvălitorilor. — Așa! a spus el, în timp ce copiii ceilalți îl trăgeau pe Mitruț în sus. Mitruț râdea și bătea din palme. L-au urcat până la jumătatea stejarului, și l-au lăsat în leagănul ușurel al vântului. Deodată, cum râdea el așa și se legăna, s-a uitat departe. A îngălbenit! Glasul i-a pierit în gât! Abia a izbutit să strige: — Tătarii!… Vin tătarii!… Vin tătarii… Și se uita cu groază cum vin tătarii cei adevărați, în galopul cailor, cu iataganele-n dinți, cu șomoioguri aprinse în vârful sulițelor. — Coborâți-mă repede… vin tătarii! a strigat el a doua oară, dar copiii au luat-o la fugă, spre sat, țipând: — Tătarii… vin tătarii! Au prins să bată clopotele de furtună. Oamenii apucau spre codru, ori înșfăcau parii afumați la capăt, furcile, coasele și topoarele, gata de apărare. Pretutindeni s-auzeau țipetele copiilor și ale femeilor: — Tătarii!… vin tătarii!… Și băteau mai tare clopotele.   III   Tătarii năvăleau într-o trâmbă lungă, și-n urma lor colburile urcau până-n înălțimi, amestecate cu fumurile satelor aprinse. Cum au ajuns sub stejarul din Borzești, hanul năvălitorilor l-a zărit între ramuri pe Mitruț, aproape mort de spaimă. — Ce-i facem copilului din stejar? a întrebat un ataman. Tragem cu săgețile în el? — Nu! a răspuns hanul. Dacă trage careva în el vreo săgeată, îl ucid… — De ce? s-au mirat tătarii. — Pentru că pe acest pui de moldovean vreau să-l ucid eu! Fac rămășag că-l nimeresc drept în inimă, cu prima săgeată…     — Să vedem… au spus celelalte căpetenii și cetele s-au așternut pe vale, în priveală. — Fie-ți milă… a răcnit Mitruț, când hanul a întins arcul, dar n-a mai apucat să spună nimic, căci o săgeată l-a nimerit drept în inimă și l-a omorât. Apoi trâmba a sărit pe cai, a pornit galop, dând foc satelor, ucigând și prăpădind tot, spre Suceava-n sus.   IV   În vremea asta, Bogdan voievod galopa spre munți, ținându-l pe Ștefăniță dinaintea lui. Se lăsase întunericul. Cărarea codrilor urca. — Niciodată să nu uiți, fiul meu… îi spunea voievodul. Copilul din Borzești trebuie răzbunat! — Niciodată n-am să uit, tată… a răspuns Ștefăniță. Pe Mitruț am să-l răzbun eu, cu mâna mea! Dacă trăiește hanul până cresc eu mare, îl spânzur de stejarul din Borzești... — Așa să faci! i-a răspuns tatăl. Ca să se învețe minte, să nu mai omoare oameni nevinovați, să nu mai calce pământ străin… Și Bogdan voievod i-a grăit toată noaptea, la un schit din munte, arătându-i prin cuvânt de foc, ca apărarea pământului străbunilor e cel mai sfânt lucru al vitejilor! Să nu uiți, Ștefăniță, că legea noastră e apărarea pământului străbun! Să n-ai milă de năvălitori! La foc și pară, răspunde-le cu foc și pară! — N-am sa uit, tată! Am să răzbun sângele lui Mitruț și al sărmanei noastre Moldove… Pârjolul urca tot înainte, din Țara de Jos, spre cetatea de scaun a Sucevei. Ardeau pădurile, ardeau câmpiile. Norodul legat în funii apuca drumurile robiei. Prin sate și cătunuri arse se vedeau copii înfipți în parii gardurilor. Astfel necăjea Moldova acelor vremuri. Dar cu cât Bogdan voievod îmbătrânea, se ridica Ștefăniță, ca un stejar tânăr! Nu uita nici în somn moartea îngrozitoare a lui Mitruț. Cum și-a pus pe frunte coroana Moldovei, întâi a vrut să facă rânduială dinspre tătari. Nu le-a călcat pământurile, ci a trimis oameni să-i întrebe: se liniștesc, sau nu? Căci prea s-a încruntat lumea de atâta sânge și năvăliri! îi sfătuia cu domolul, după firea moldovenească, să se lase de pradă, să se apuce de lucru, ca oamenii Moldovei, căci cu prada n-au s-ajungă departe! Să afle hanul că țara are domn tânăr și viteaz, și va fi vai și amar de cei ce-i vor mai călca hotarele… Hanul a primit cuvântul lui Ștefan cel Mare cu mânie strașnică. A scrâșnit: — Auzi, câinele! Cum îndrăznește să-mi trimită astfel de cuvânt, mie, hanul hanilor!... Cu buzduganul am să-i zdrobesc dinții! Am să-i tai limba cu paloșul, să nu mai poată grăi așa… — E tânăr și are cutezanța tinereții! I-au spus atamanii. Să-l învățăm oleacă minte! Dar ar fi bine, Măria Ta, să rămâi în cort, căci ești ostenit de bătrânețe… — Nu! a răspuns hanul, cinici poruncă oștenilor să se pregătească. Mă duc să-l învăț minte pe puiul acesta cutezător… Și astfel, iar s-au aprins focurile de veste, din deal în deal, de la Prut până la zidurile Sucevei. Răzeșii Țării de Jos s-au strâns la Borzești, în preajma vadului mare al năvălirilor. A coborât și Ștefan, cu țara, de cum i s-a adus vestea de cumpănă. Într-o noapte cerul s-a făcut roșu cât țineau zările. Ardeau satele și câmpiile. Puținii pământeni scăpați cu zile veneau îngroziți, rânduindu-se în oastea voievodului. Ca să-i amăgească pe tătari spre Borzești, Ștefan a trimis înaintea lor o oaste de harță, care se ivea din păduri, tăia în dușmani și iar se făcea nevăzută în singurătățile hârtoapelor. Tot așa, zi cu zi, hanul urmărea oastea de harță, până ce, într-o dimineață, a zărit stejarul din Borzești… A rămas pe gânduri… parcă mai fusese pe aici, în tinerețe… Nu? Ia să-și aducă aminte… — Aici te-ai dovedit cel mai de seamă săgetător… i-a spus un ataman bătrân. Ți-aduci aminte? — Da, da, îmi aduc aminte… a răspuns hanul, și în clipa aceea a auzit buciumele și cornurile de luptă ale Moldovei! Bătălia cumplită s-a încins cât ai scăpăra din ochi. Valea s-a umplut de nechezaturile cailor, de bufniturile scuturilor. Luceau lăncile. Zbârnâiau săgețile. Ștefan cel Mare își deschide drum. Spre inima bătăliei, către han, izbind în dreapta și-n stingă cu buzduganul! Striga: — Izbiți, feciori, pentru răzbunarea lui Mitruț… Unde-s răzeșii din Borzești? Izbiți, răzeși!… Deodată, a ajuns față-n față cu han-tătarul! Cu o lovitură de buzdugan i-a repezit paloșul din mână! Îl putea ucide din a doua lovitură, dar l-a luat în pieptul calului și l-a cârduit deoparte. În vremea asta ostile cotropitoare fugeau mâncând pământul. Apoi, pe la asfințitul soarelui, moldovenii s-au așternut la hodină, pe coasta dealului. — Acum să-l judecăm pe han-tătar!… strigat Ștefan cel Mare, în fața cortului așezat sub stejar. Ce moarte să-i dăm, răzeși? — Să-i scoatem ochii… au bubuit mii de glasuri. — Să-l trecem prin sabie… au bubuit altele. — Nu! a răspuns Ștefan cel Mare și i s-au umezit ochii, amintindu-și întâmplarea năpraznică din copilărie. Nu, răzeși, căci am cu acest lup al pustiei o socoteală… Han-tătare, ți-aduci aminte? Tu l-ai ucis pe Mitruț, între ramurile acestui stejar… Ridicați-l, feciori, în funie… Apoi, după ce năvălitorul și-a primit pedeapsa, trei zile și trei nopți au stat oștile moldovene în petrecere. Astfel se răzbuna Ștefan cel Mare asupra năvălitorilor, tăindu-le pofta de pâine străină.     [1] Județ – judecată.

Eram o ceată gălăgioasă de băieți care ne întâlneam pe maidane. Cei de vârsta mea abia terminaseră, ca și mine, cele patru clase primare și ca să înveți mai departe nu era chip. Din pricina asta trepădam toată ziua ca niște cârlani fără frâu, iar maidanele ne îmbiau cu maldărele lor de bălării. În anul acela se zicea că războiul va lua sfârșit. Așa credeau mulți. Și așteptau o schimbare ca pe o fericire tainică. Cam ce trebuia să fie, nu ne dădea prin minte, dar și noi, copiii, ne bucuram. Un lucru însă îl înțelegeam bine, că vom scăpa de hitleriști și asta se reflecta și în jocurile noastre de-a războiul: tabăra nemțească lua întotdeauna o bătaie soră cu moartea. Nici nu se putea altfel, de vreme ce, pe front, hitleriștii mâncau cu adevărat papară: fugeau de rupeau pământul, urmăriți de Armata Sovietică. Mama încercă să pună capăt hoinărelilor mele și mă luă într-o zi de mână, ducându-mă la un meșter instalator care locuia nu departe de strada noastră, pe șoseaua Basarab, într-o curte lungă, plină cu tot soiul de vechituri ruginite, ca un adevărat cimitir de fierărie. Am intrat acolo, cu inima strânsă. Mi se părea că pătrund într-o pădure întunecoasă, plină de animale îngrozitoare, gata să prindă viață și să mă înghită. Nu mi-a plăcut la instalator și peste două zile nu m-am mai dus. M-a dat apoi la un sobar, un om voinic cu niște mustăți uriașe, de care m-am speriat. Se spunea că sobarii câștigă bine. Am plecat și de la meșterul ăsta. Mama era o femeie tare bună. Nu mă certa niciodată și rar dacă ridica glasul. Acum însă mă privi cu un aer sever: — Mi se pare că ești cu capul în nori. Apoi, vorbind parcă mai mult pentru sine îmi spuse totuși cu destulă blândeță: E grea viața, mai cu seamă pentru oameni ca noi. Trebuie să ne descurcăm cum putem, și oftă. Nu știam nici eu ce să fac. M-as fi vârât la orice meserie numai să n-o văd amărâtă, dar eu tare aș fi vrut să urmez liceul. Chiar fratele meu Vasile îmi spusese într-o zi: — Măi Costică, tu ar trebui să înveți carte. — Cum să învăț, nene? Că așa îi spuneam, nene. El avea cinsprezece ani mai mult decât mine. Cum să învăț? Dumneata nu știi cât costă taxele? — Poate că tu ai să apuci alte timpuri, îmi răspunse dânsul. Și l-am văzut cu ochii duși departe, scormonind timpurile acelea viitoare pe care le dorea. Știi, mânzule, adăugase el după o pauză, îi vom alunga pe boieri și totul arc să se schimbe, înțelegi? Atunci și tu și alții vor putea învăța carte. De la o vreme pe Vasile nu-l mai prindeai pe acasă. Nu știu ce treburi avea pentru că nici duminicile nu-l mai vedeam. Altădată, sărbătorile mergeam cu el afară, la gârlă, la Ciurel. El mă învățase să înot. Îl iubeam foarte mult. Pe tata nu mi-l aduceam aminte. Murise într-un accident de muncă. Vasile îmi ținea loc de tată. Într-o duminică dimineața, mama îl prinse pe Vasile, pe când voia să plece, și-i spuse: — Vasile, ce facem cu băiatul ăsta? Umblă de colo până colo ca un câine fără stăpân. Mai stai și tu de vorbă cu mine, să mă sfătuiesc și eu cu cineva. Altfel, cu cine altul dacă nu cu tine? Nu știu care or fi treburile tale de la o vreme. Nici pe acasă nu mai dai… Și, de unde începuse vorba despre mine, mama se porni cu gura pe Vasile, uitându-mă cu totul. Îl scărmăna cu blândeță, dar o mare tristeță îi învăluia cuvintele. Vasile zâmbea cu bunătate. Răspunse cu privire la mâner — Mai lasă-l, mamă, și-om vedea. Să se mai liniștească lucrurile. — Bine, Vasile, dacă zici tu, se potoli mama pe dată. Și era cu gândul la războiul care părea că se sfârșește… Numai că vezi, adăugă dânsa, să nu se învețe cu nărav. — N-ai grijă. Are să-i treacă. Îmi ciufuli părul, spunându-mi: Vezi, mânzule, să n-o necăjești. Și dădu să plece. Se vedea că e tare grăbit. — Dar de tine mi zici nimic? mai întrebă mama nevoind să-l slăbească. — Ce să zic? zâmbi larg Vasile. — Bine că te mai văd zâmbind, că de la un timp te-ai întunecat ca cerul care stă să plouă. Vasile râse cu poftă. Era un om vesel, însă mama avea dreptate. Demult nu-l mai văzusem niciunul râzând. Parcă-l munceau toate grijile pământului. Dar griji, slavă domnului, aveam destule. Iar mama poate că le știa mai bine. Când Vasile aducea sâmbăta salariul, ea era aceea care trebuia să-l întindă cu socoteală până la sâmbăta următoare. — Ei, Vasile, vorbi mama supărată, râzi, dar de răspuns nu-mi răspunzi! — Am să-ți răspund, mamă; acum însă trebuie să plec. Am treabă. O să stăm mai mult de vorbă, cândva. — Vasile, Vasile, să văicări dânsa, ce te-or fi apucat relele tocmai acum! Arde cerul și pământul de atâtea păcate pe capul nostru, duce-s-ar peste mările negre, cu cine le-a adus! — Nu te necăji, mamă, spuse Vasile cu inima muiată și o luă în brațe, văzându-i chipul întunecat. Uite, mai schimb și eu o vorbă, la un pahar, cu băieții. — Rău lucru băutura, băiatule, suspină dânsa, clătinând capul. Cum te-oi descurca acolo la atelier, dacă pierzi și nopțile? Ai slăbit, uite, ca scândura asta, mai zise ea ciocănind în masa de lemn de tei. Vasile o sărută pe obraz: — Fii liniștită, mamă. Ai încredere în mine. Și o privi în ochi. Da? Vorbise cu atâta seriozitate, încât mama n-a mai zis nimic. Nu știu ce-o fi înțeles ea și nu știu la ce s-o fi gândit. În schimb eu, ca și cum prin mintea mea ar fi trecut un fulger, mi-am dat seama că e vorba de altceva. Și când a plecat, m-am luat după el. Aș fi vrut să-mi mai spună ceva. Voiam să-l întreb multe și să mă bucur că vor veni vremurile în care eu și alți copii sărmani vom pute învăța carte: că va fi alungată sărăcia, care se răsfăța în casele noastre. — Nene, am început eu sfios, dar am tăcut, neștiind cum să continui. — Spune, mânzule, îmi zise el luându-mă pe după umeri. Atunci l-am întrebat fără niciun ocoliș: — Te întâlnești cu comuniștii? Vasile își alungă deodată zâmbetul. Aruncă o privire în jurul său. Mă trecură fiorii. Îmi zvârlii și eu ochii, dar nu era nimeni prin apropiere. — Nu mă întâlnesc cu niciun comunist, îmi răspunse el nițel cam aspru. Ce ți-a venit? Apoi mi se păru că-și îmblânzește glasul. Să nu vorbești cu nimeni despre lucrurile astea. Cine știe cum ajung cuvintele tale la urechile poliției. Înțelegi, mânzule? — Da, nene, i-am răspuns eu destul de speriat, mai ales că nu mă îndoiam că se vede cu comuniștii. Era lucrător la ateliere și se spunea că toți muncitorii sunt comuniști. — Să știi să taci. Dacă vrei să înveți carte trebuie să ajuți și tu cu ceva. Ne-am despărțit. Cuvintele lui Vasile nu-mi mai ieșeau din minte. „Dacă vrei să înveți carte trebuie să ajuți și tu cu ceva”. Vorbele astea voiau să spună și altceva decât să tac. Ele mă îndemnau, fără îndoială, să le fiu de folos comuniștilor. Eram sigur. Aveam o închipuire bogată și cărțile de aventuri pe care le citisem contribuiseră mult. Tot timpul nu mă gândeam decât la ce ar trebui să fac pentru a ajuta la venirea comuniștilor. Din ziua aceea mă schimbasem cu totul. Devenisem mai tăcut, mai serios, plin de preocupări. Voiam să înfăptuiesc un lucru mare. Nu știam ce-ar fi trebuit să fac, dar când vedeam câte-o patrulă nemțească aș fi vrut să am o grenadă, s-o zvârl în mijlocul ei. Sau să dau foc barăcii unde-și aveau depozitele de arme. Rar mă mai duceam la joacă, iar când mă găseam în mijlocul băieților stăm țeapăn, strivit de gânduri prea mari pentru mine. Vorbeam chibzuit. Prindeam cu ușurință, ca niciodată, tot ce se petrecea în jurul meu – și de unde altădată aproape că nu vedeam nimic, acum îi întrecusem pe ceilalți care rămăseseră în urmă în multe privințe. Adevărul este că nu mai trăiam cu „capul în nori”, cum zicea mama. Când mă aflam de față cu Vasile ne priveam complice, și mi se părea că punem la cale amândoi o treabă care să alunge fascismul. Crescusem în ochii mei.   Era pe la sfârșitul lui iulie. Câteva nopți și zile la rând, Vasile nu se mai ivi. Intrasem în august și el nu-și mai făcu apariția. Era acel august care avea să aducă sărbătoarea noastră națională, ziua Eliberării. Și când mama află că Vasile nici la atelier n-a mai fost văzut, se dădu de ceasul morții. — Mi s-a prăpădit băiatul, se plângea ea vecinilor. Mi l-au arestat. Îl omoară… Mi-era și mie teamă și totuși nu știu ce voce lăuntrică îmi spunea că nu era așa. Am căutat s-o liniștesc, să-i alung teama, și-i spusei cu toată convingerea: — S-a ascuns ca să nu fie arestat. N-aș putea să vă lămuresc cum mi-a venit în minte explicația asta, dar nu mă îndoiam că acesta e adevărul. Mama s-a potolit pe deplin și-a intrat în bucătărie. Zilele se scurgeau domol. Simțeam că mama e tot timpul cu gândul la Vasile, dar nu mai plângea. Și mă bucuram că pot să cuget și eu în tihnă la ce am de făcut. Pentru că trebuia să întreprind ceva. Trăiam într-o mare încordare. Nu mai aveam pace… Într-o zi – trecuse o săptămână de când dispăruse Vasile – pe când mă duceam la băcănie să cumpăr cu ultimii bani o litră de untdelemn – de când lipsea Vasile nu mai căpătăm pe datorie – mă ajunse din urmă un om. — Ce mai faci, mânzule? Îmi spuse el zâmbind. Și mă bucurai, deși nu-l cunoșteam pentru că mânzule nu-mi spunea decât Vasile. Îl privii câteva clipe. Nu mă cunoști? Mai întrebă dânsul. Îl mai văzusem, dar am stat pe gânduri dacă trebuie să-l întreb de Vasile. Ceva mă oprea. „Să știi să taci”, îmi zisese. Dacă omul mi-ar fi cerut lămuriri cu privire la Vasile, mă pregătisem să-i răspund că nu știu nimic, ca să curm vorba… Să-i spui mamei, șopti necunoscutul, că Vasile e sănătos. Să nu se neliniștească. Apoi îmi vârî în buzunar ceva. Eu îl priveam aiurit. Nici nu mai știam cum să mă port, căci planurile mele dăduseră greș… Totuși mă temeam. Putea fi un agent. Mi-a spus Vasile că ești un băiat curajos și deștept. Vrei să înveți carte. Dacă vrei să înveți carte trebuie să ajuți și tu cu ceva… Am căscat ochii. Erau cuvintele lui Vasile. Nu mai încăpea îndoială că omul aducea știri de la fratele meu și n-aveam de ce să mă mai tem… îmi cunoști numele? Mai zise el și-mi netezi părul. — Nu! răspunsei eu ca de pe altă lume, atât eram de emoționat. — Nici nu trebuie, adăugă el. Am să vă mai dau vești. Eu sau altcineva. Dar să nu ne cunoști. Dacă ne întâlnești pe stradă să te faci că nu ne vezi. Înțelegi? Și trecu colțul fără altă vorbă. Eram îmbujorat, cred. Obrajii îmi ardeau. Și-mi era nespus de cald. Nici nu mai știu cum am cumpărat untdelemnul și cum am ajuns acasă. Inima îmi bătea mai grozav decât la alergările pe care le făceam cu băieții. Când intrai în casă abia mai puteam vorbi. M-am încredințat că nu e nimeni la noi și coborând glasul, i-am spus mamei: — Mamă, nenea e bine, sănătos. Ne-a trimis vești. Să n-ai grijă! Biata de ea, era cât pe-aici să scape sticla de untdelemn… Abia după ce-i trecu tulburarea, mama vru să vorbească, dar în clipa aceea, îmi adusei aminte că omul îmi vârâse nu știu ce în buzunar. Desigur, o scrisoare, mă gândeam eu. Am dus repede mâna în buzunar și-am tras afară niște hârtii. Erau bani. — Uite, am adăugat eu cât se poate de firesc, îți trimite și bani. Mama se lăsă deodată pe marginea patului și începu să plângă. Plângea tăcută, dreaptă, fără suspine, liniștit. Mi se părea că nici nu plânge, pentru că doar lacrimile îi șiroiau. Eu nu știam să plâng astfel. Și privind-o cum i se prelingeau lacrimile pe chipul ei smochinit, m-am înmuiat de tot și-am început și eu să plâng. Un plâns de-adevăratele, cu urlete. Mai târziu m-am rușinat. Trebuia să fiu mai tare. Mai ales că nu se întâmplase nimic rău. Dimpotrivă. Toată după-masa am fost necăjit din cauza plânsului meu nesocotit. Nu se potrivea cu mine. Uitasem chiar și joaca. M-am dus doar în treacăt să văd ce mai fac copiii pe maidanul unde ne adunam și am plecat degrabă cu toate că băieții jucau bile. Am scos din buzunar pumnul meu de bile și le-am dăruit fără remușcări. Și aveam bile de sticla cu vinișoare roșii. Toți au rămas cu gura căscată la gestul meu. Așa au trecut două zile în care timp tot umblam pe străzi de colo piuă colo în așteptarea altor știri. O dată am trecut pe lângă barăcile nemțești trăgând cu ochiul. Barăcile mă atrăgeau cu putere. „Cum aș putea să le dau foc?” mă gândeam în timp ce inima îmi zvâcnea cu putere, încât mi s-a făcut frică să nu mi se întâmple ceva. Am plecat de lângă barăci, dar gândul nu m-a părăsit. Spre seară, când mama se-ntoarse de la muncă, spăla rufe la un avocat, mă întrebă dacă știu unde șade moș Geamănu. Știam. Fusesem adeseori pe la el cu băieții. Când avea timp, moș Geamănu ne făcea moriști de lemn. Nu era moș. Avea, cred, vreo cinzeci de ani și era un om în toată puterea. Nu știu ce avea acum mama. Întotdeauna, când venea de la spălat, se lungea în pat, istovită. Uneori ațipea. În clipa asta, însă, părea că o copleșesc treburile pentru că nici nu-i mai ardea de odihnă. — Du-te la dânsul, adăugă ea grăbit, și roagă-l să ne împrumute puțin mălai. — Mai avem mălai, mamă. — Nu e nimic, zise ea în timp ce golea săculețul în care țineam mălaiul. Ne mai trebuie. — De ce nu te odihnești? Am întrebat-o eu grijuliu, văzându-i neastâmpărul. Nu ești obosită? — Ba da, băiatul mamei, mă mângâie dânsa, până te-ntorci am să mă odihnesc. Hai, fuguța, Costică. Și să-l întrebi ce mai tace. Dacă îl mai doare piciorul. Auzi? Să nu uiți. Chiar așa să-l întrebi. Am plecat cam fără poftă. Purtarea ei mă neliniștise. Mi se părea că-mi ascunde ceva. N-o văzusem niciodată atât de agitată. Moș Geamănu locuia în capătul celeilalte străzi. Când am ajuns la el, l-am găsit în curte, tăind cu fierăstrăul o scândură. M-așteptam să-l văd șchiopătând, dar se mișca tot așa de sprinten cum îl știam. „I-o fi trecut piciorul”, mă gândii. Îi spusei pentru ce am venit. — Mălai? întrebă el cercetându-mă cu multă luare-aminte, parcă. Vino în casă. Mă luă după dânsul. Trase de sub pat un sac, pe jumătate plin și, pe când răsturna în săculețul meu o scafă cu mălai, spusei: — Mama întreabă ce mai faceți. Dacă vă mai doare piciorul. Mi s-a părut c-a tresărit. Îmi puse săculețul în mână și, privindu-mă în ochi, zise: — Piciorul mă doare rău. Abia pot merge. I-am mulțumit și-am plecat spre casă degrabă cu gând să dau o raită pe la băieți. Mi se făcuse dor de joacă. La școală, ceasul arăta șase și jumătate. Până la opt, când mama urma să răstoarne mămăliga, aveam destul timp. Nu știu ce i-o fi venit mamei să mai ceară mălai că doar mai era. Dar se vede treaba că nu mai avea bani. Cu gândurile astea am ajuns acasă. Mama se ridică repede din pat. — Ei, Costică? întrebă ea. — Mi-a dat, uite, răspunsei eu, arătând săculețul. Dar parcă nici n-o interesa mălaiul. — L-ai întrebat de sănătate? — L-am întrebat. — Și ce-a răspuns? Hai, vorbește. Trebuie să-ți scot cuvintele din gură cu cleștele. Am privit-o nedumerit. Nu eram supărăcios de felul meu, dar acum mă supărasem. Aproape să-mi dea lacrămile. Și am izbucnit: — Dacă vrei să știi, mamă, moș Geamănu a mințit. — Ce-a mințit? întrebă ca din calc-afară de mirată. — Că-l doare piciorul — Îl doare piciorul? Părea disperată. Chiar așa a spus? — „Piciorul mă doare rău de tot. Abia pot să mai umblu”. Așa a spus. Dar nu e adevărat. Mergea foarte bine. L-am văzut în curte. Și-apoi, în casă, când a scos sacul… N-am mai terminat ce aveam de spus. O văzui că zâmbește, alungându-și umbrele din obraz. Mă strânse în brațe și mă sărută. Dar, revenindu-i îngrijorarea aceea pe care nu mi-o explicam, zise: — Costică, eu dau o fugă să cumpăr o bucățică de brânză. — Mă duc eu, mamă. Nu te-ai odihnit ca lumea. — Da, spuse ea cu gândul în altă parte, dar tot trebuie să trec și pe la o vecină. Viu acușica. Mai vâră un lemn pe foc și pune ceaunul cu apă. Până fierbe, sunt înapoi, sa fac mămăliga… Îl doare piciorul rău, săracul. Și ieși în grabă mare. O văzui cum își îndreaptă șalele chinuite. Ceasuri întregi stătea aplecată peste albie. Biata de ea! Și m-a apucat o ciudă împotriva lui moș Geamănu cum n-avusesem niciodată împotriva nimănui. Mama, săraca, e mai beteagă decât el, îmi ziceam eu… Am luat o carte să citesc dar gândurile îmi alergau bezmetic… De ce o fi mințit moș Geamănu? N-aș fi crezut asta, la el. „Abia pot să mai umblu”. Umbla foarte bine. Și deodată, mă luminai. Nu știu cum mi-a venit în minte. Cuvintele astea trebuie să însemne cu totul altceva, eram sigur. Nici pomeneală de durere. Acum, cu adevărat că n-am mai putut să citesc. Am lăsat cartea și am așteptat-o cu înfrigurare pe mama. Unde o fi alergat? s-a dus, desigur, să spună cuiva că e ceva în neregulă la moș Geamănu. Că e urmărit, poate. Asta e! Agenții sunt cu ochii pe el. Nici nu mai poate merge pe la întâlniri, din cauza lor. Și moș Geamănu își vestea astfel tovarășii prin mine, prin mama, să se ferească. Toate cărțile de aventuri pe care le citisem nu mai făceau doi bani pe lângă aventurile care începeau să se deschidă în fața mea. Aș fi vrut să fiu amestecat cât mai mult. Doream să iau parte la o luptă în care să dobor câțiva fasciști. Sau altceva, nu știu ce, dar ceva deosebit, strașnic… Când s-a întors mama n-am scos o vorbă. N-am vrut să afle că am priceput tâlcul cuvintelor lui moș Geamănu. Și iată că, de unde până atunci mama ofta uneori pe ascuns, ca să n-o văd eu, acuma se lecuise. Eram fericit. Eram fericiți amândoi. Mie mi se părea că facem parte dintr-o armată de comuniști care pornise lupta împotriva dușmanului. Grăbeam cu mintea vremurile care trebuiau să vină, rupând, plin de neastâmpăr, filele unui calendar din închipuirea mea.   Nu mai aveam în gând altceva decât o altă misiune din partea comuniștilor. O vedeam uneori pe mama că zâmbește singură unei imagini din gândurile ei. Atunci ni se întâlneau privirile în care licăreau lumini ciudate și eram convins că am îndoi ne gândeam la același lucru: o altă însărcinare cu care să ajutăm pe comuniști. Numai cu gândurile astea mă hrăneam. Dar încordarea în care ne aflam n-o trăiam numai noi, parcă toată lumea, toți cunoscuții și chiar strănii. Vedeam, simțeam, înțelegeam din fiecare șoaptă, din fiecare semn, din fiecare privire a celor cu care ne întâlneam, fără să ne spunem nimic. Doar privirile noastre vorbeau, își răspundeau la întrebări, își transmiteau știri, se încurajau, se mângâiau și se bucurau, ne bucuram că eram mulți… în aer parcă plutea ceva. Așa mi se părea. Dar numai închipuirea mea era de vină. * *        * Într-o noapte ne-a trezit din somn un vecin. Era zgomot afară, forfotă. Lumea se țesea pe stradă și vorbea fără sfială. Uitase șoapta. Oamenii erau peste măsură de veseli, se îmbrățișau, se sărutau. — Aduc vești de la băieți, mamă Lenuțo. — Care băieți? — Apoi al meu și-al dumitale, Vasile. — Doamne, spuse mama. Vasile! L-ai văzut? Unde e? Și-al dumitale e acolo? Mama zicea „acolo” de parcă era un loc anumit unde se aflau toți aceștia, șezând poate pe niște bănci și așteptând. — Nu i-am văzut, dar s-a sfârșit cu Antonescu. A fost arestat. Ne vin copiii. N-am mai închis ochii. Toată noaptea am sporovăit. Din centru veneau mereu alte zvonuri despre arestarea guvernului Antonescu. Asta n-o făcuseră decât comuniștii. Nu mai era niciun secret. Mama râdea și plângea. Eu mă foiam plin de neastâmpăr. Dimineața ne-a fost dat să vedem un lucru care ne-a umplut inima de o mare bucurie. Pe străzi umblau muncitori înarmați. Erau încinși și cu cartușiere peste hainele de lucru. Purtau arme, iar la brațul stâng un tricolor. Erau gărzi muncitorești. Erau ai noștri, comuniștii, tineri, bătrâni obosiți, dar veseli. Gărzile muncitorești dezarmaseră multe posturi hitleriste. Făcuseră prizonieri. Alți hitleriști fugeau. Barăcile nemțești erau păzite de oameni înarmați. Aci l-am văzut și pe moș Geamănu, cu arma la umăr. Nu-l mai „durea piciorul”. Ziua trecu în așteptare și liniște. Un avion hitlerist bombarda orașul în centru. Vasile nu mai venea. În ziua următoare o mașină nemțească se opri la poarta noastră. Era plină cu muncitori. Toți purtau arme. Din ea sări sprinten Vasile. Nici nu mi-am dat seama la început.   Credeam că e cineva care ne aduce vreo veste, dar ne-aducea vești chiar el. Fratele meu intră zorit în curte mai înainte de a-l întâmpina noi. — Vasile! strigă mama și se lăsă moale în brațele lui puternice. Eu mă lipii de el. Vasile mă strânse lângă dânsul. Îi pipăiam patul puștii și mă gândeam că Vasile vine dintr-un loc misterios, unde au pus la cale alungarea acelora care mă opreau de la învățătură. Îl auzii apoi vorbind: — Trebuie să plec, mamă. — Unde pleci iară? zise mama strângându-l mai tare lângă dânsa. — Acolo unde e nevoie de noi, unde ne trimite partidul. Încă n-am isprăvit cu dușmanii. Am trecut doar să vă văd. Și smulgându-se din brațele noastre, alergă la mașină zornăindu-și cartușele; sări în ea și înainte de a porni mașina, îmi strigă: — Bravo, mânzule! * *       * Profesorul, care istorisea aceste întâmplări copiilor, făcu o pauză, curmându-și povestirea pe care o spusese pe nerăsuflate. Apoi continuă cu glasul încărcat de emoție: Ziua aceea, de 23 August 1944, n-am uitat-o. M-a călăuzit ca o lumină în toți cei douăzeci de ani care s-au scurs de atunci.’ O am în minte cu tărie. Ea s-a încrustat în inima mea cu mai multă putere pentru că o văzusem crescând sub ochii mei, modelată de sufletul comuniștilor. Datorită acestei zile am învățat carte. Datorită ei voi vă aflați aci, la școală, cu profesori comuniști, fii sau rude ale comuniștilor și ale atâtor alți patrioți care au adus țării noastre Eliberarea prin luptele și jertfele lor.  

NICOLAE BĂLCESCU   Nu apucase să se lumineze bine de ziuă, când plecă din Câmpina o trăsură brașoveancă, trasă numai de doi cai suri, mărunței, și ruinată de un vizitiu înalt și bărbos, cu o privire cruntă de sub cușma înaltă de oaie trasă adânc pe ochi. — Haide, hai zmeișorii taichii!… La drum, la drum!… strigase vizitiul bărbos, învârtind în văzduh un bici lung de sfoară împletită, legată de o codirișcă de alun. Și vocea sa tunase până-n păduricea de brădet de la marginea Câmpinii, hăulise printre trunchiurile vinete ale desișurilor și se-ntorsese într-un ecou prelung. La auzul acestui strigăt fioros, căluții, care stătuseră toropiți, cu capetele în pământ, tresăriseră. Ciuliseră urechile și pielea lor, cu păr lins și mătăsos, fusese străbătută de un fior, ce li se plimbase pe spinare, ca vălurelele de pe apa unui lac tulburat de adierea vântului. În aceeași clipă, căluții smuciră hățurile de frânghie, întinzând gâturile, și, cu picioarele încordate, porniră într-un galop sălbatic, făcând să duruie și să sară, prin bolovanii uscați ai drumului, către Telega, trăsurica ușoară și prinsă țeapăn pe patru roți obișnuite. Vizitiul își zâmbi în barba stufoasă și abia atunci se putu vedea că, sub sprâncenele groase și zbârlite, sclipeau doi ochi blânzi, luminați de o undă șireată de râs. Cu toate acestea, șuierăturile biciului, semănând unei încâlceli de șerpi înfuriați, se făcură tot mai amenințătoare și strigătele i se întețiră, în vreme ce căișorii, în loc să-și potolească primul avânt, goneau parcă din ce în ce mai tare, pe drumul de deal, stricat și prăfuit. În trăsurică, pe băncuța de lemn de stejar lustruit, stătea un bărbat cam de treizeci de ani, subțirel, cu o față smeadă, gânditoare, având în jurul obrazului o bărbuță neagră. De sub pălăria sa tare și imita atârnau, moi și fluturate de vânt, buclele lungi ale părului, până aproape de gulerul hainei. Așa era pe atunci moda timpului. Căci ne găsim în anul revoluționar 184S, într-o duminică, în ziua de 10 iunie. Bărbatul slăbuț, cu fața gânditoare și serioasă, din trăsură, nu era altcineva decât Nicolae Bălcescu, care începuse lupta pentru dezlănțuirea revoluției din Țara Românească. Ceasul hotărâtor se apropia cu pași repezi. Drumul acesta îl făcea la căpitanul Alexandru Cristofi, comandantul trupelor de pază la Telega, cu care se mai întâlnise de câteva ori în cursul trecutei săptămâni și pe care-l convinsese să ia parte la revoluție. În Prahova, Bălcescu ațâța cu înfrigurare flăcările răscoalei care trebuia să izbucnească. Pierdut în gânduri, Bălcescu nu văzuse că trăsura cotise pe lângă o colină împădurită. Simți însă aerul proaspăt și răcoros, și, ca trezit din visare, se șterse la ochi și privi încântat frunțile solemne ale copacilor, care se legănau alene în boarea dimineții. În iarbă străluceau, ca diamante, picături de rouă. Ciocârliile săgetau înălțimile albastre, aburite încă de răcoarea nopții, ce abia se risipise, și trilurile lor gâlgâiau vesele în văzduh. Pe cealaltă latură a drumului foșneau rochițele de foi verzi ale porumbului crescut timpuriu și, printre straturile sale trudeau, cu sape și lopeți, la prașilă, oameni slabi, istoviți, bărboși, în cămăși de pânză sau sumane ferfenițite. Ochii lui Bălcescu se umbriră la vederea acestora și trăsăturile feței i se aspriră de o mâhnire adâncă. — Ai cui sunt clăcașii aceștia, Dumitre? îl întrebă pe vizitiu, într-o clipă când bărbosul își curmase strigătele și pocnetele din bici. — D-apăi, ai cui să fie, coane Nicule? răspunse tunetul din mijlocul bărbii celei stufoase. Ia, ai boierului Pavalache Scorțeanu. Hain om! Așa-i ține, pe moșie, pe robi, că s-a umplut țintirimul de cruci și amu își îngroapă clăcașii jos, pe malul bălții, unde-i mănâncă viermii mai degrabă… La trecerea zdruncinată și plină de zgomot a trăsurii, muncitorii din lan abia întorceau capul să privească spre călători, că între ei se și auzeau niște blesteme îngrozitoare și pocnete de harapnic, semn că logofătul boierului își făcea datoria, biciuindu-i pe clăcașii care îndrăzneau să se oprească măcar o clipă din lucru. Priveliștile acestea se schimbară, rămânând însă de fapt mereu aceleași, căci peste tot de-a lungul moșiilor și pădurilor boierești sau mânăstirești, clăcașii români sau robii țigani, muncind din greu, ofereau aceeași jalnică înfățișare. Trecuseră câteva ceasuri bune de drum și soarele, ridicându-se tocmai sus, în înaltul cerului, începuse să ardă cu vâlvătăi de raze, făcând aerul înăbușitor. Caii erau numai spumă, dar din galopul lor nu se opriseră decât vreme de câteva minute, lângă un izvoraș, când Dumitru, vizitiul, îi dezmierdase cu mormăitul lui gros și, după ce-i trăsese pe amândoi de urechi ceea ce, după părerea sa, îi înviora, porniră iarăși, în aceeași goană nebună. În depărtare se zăreau căsuțele albe ale Telegii și vederea lor îl făcu pe Dumitru să-și îndemne și mai mult căișorii suri, ce alergau în salturi mari, iepurește, cu urechile lăsate pe spate. Galopul lor zguduia atât de tare trăsurica, încât călătorul abia izbutea să se ție c-o mină de marginea băncuței și cu cealaltă să-și țină borul pălăriei înalte, așezată pe vârful capului, după cum se purta în acea vreme. Trăsurica se opri în fața unei case cu pridvor cenușiu de lemn, ce se găsea în vecinătatea lacului cu apă verde-albăstrie, despre care se spunea că este o fostă ocnă de sare prăbușită. Obosit și plin de praf, călătorul se dete jos, purtând în mână un cufăraș, de lemn, ce nu părea prea greu, și abia făcu doi pași că în față îi și sări un om vânjos, în ținută militară, care îl îmbrățișă cu afecțiune. — Bine-ai venit, Nicule! Te așteptam. Este aici și Telegescu. Ce e nou? Fără să-l lase să răsufle, ostașul acesta, căpitanul Cristofi, îl strângea voinicește în brațe pe Bălcescu, care era mai mic de stat și mai delicat, și, copleșindu-l cu întrebări, nu-i da pas, de fapt, să-i dea niciun răspuns. Dumitru, vizitiul, își scoase de pe cap cușma albă de oaie, mare cât o baniță, și râdea cu icnituri scurte și grele, ca niște bolovani răsturnați într-un sac, ștergându-și cu mâneca largă a cămășii de cânepă sudoarea, ce i se scurgea șiroaie de pe frunte în barbă. Scăpând până la urmă din strânsoarea căpitanului, Bălcescu intră în odaia răcoroasă ce slujea de cancelarie corpului de trupă comandat de Cristofi, și în cale îi ieși un țăran cu pletele pe umeri și cu părul crescut în dezordine pe obraz. Era rnoșneanul Telegescu venit cu știri. Se așezară pe o laviță acoperită cu un covor de lină înflorată, țesut în nenumărate culori vii, și Bălcescu începu să vorbească repede și înflăcărat: — Așa nu se mai poate! Boierii și domnul parcă sunt Dumnezeu cu sfinții! Stau pe tron, fac ce le place, iau ce vor și nu li se cuvine decât închinăciune; nu au nicio nevoie și nicio mustrare. Oamenii săraci și muncitori trudesc și flămânzesc. Sunt bătuți și înjugați ca boii; i-am văzut și mai adineauri pe drum. Ceilalți doi tăceau și dădeau doar din cap aprobând. Moșneanul Telegescu strânse fălcile, de părea un lup flămând, numai ochii îi pluteau în lacrimi. În totul vorbirii se auzi un ciocănit în ușa de brad cu canat și un ostaș intră grăbit, în mână ținea o bucată de hârtie, lipită cu ceară roșie la capete, ce fusese adusă de un curier și pe care Cristofi, după ce o desfăcu și o citi, o împărtăși și celorlalți cu glas tare: — Scriu oamenii, vestind că pe la ei, prin ținut, cugetele sunt pregătite pentru revoluție. — Asta-i bun! rosti și Telegescu, clătinându-și pletele cărunte. Noi, la mânăstirea Mărgineni, am răsculat clăcașii de pe moșie. Iar, la saline, toți „ciocănașii” sunt cu noi. A mai rămas acolo Sergheescu să-i organizeze. — În București stăm la fel, spuse Bălcescu cu voce limpede, nu prea puternică, dar hotărâtă și tăioasă ca un brici. Mărginașii, tinerii și lucrătorii din tăbăcării și din alte părți sunt organizați pe cete pentru luptă. Iar semnalul cred că se va fi izbutit a se da ieri la Islaz, după cum ne-am înțeles. În București o să meargă gloata la Palat, peste o zi sau două, să ceară Constituție. Vrem să-l gonim pe vodă și să facem republică. Dacă va fi nevoie, săriți și voi! Să fiți gata! Bălcescu era altminteri firav la trup și avea o voce moale. Dar când spunea ceva, parcă se înălța. Creștea. Cei care-l ascultau rămâneau cu ochii pironiți la buzele sale. Atunci părea măreț și puternic ca un stejar. Era duhul adevărului, pe care inima lui îl simțea și îl trăia, dându-i o forță uriașă, mai mare ca altor oameni. Cei buni îi rămâneau atunci prieteni pe viață, cei răi se înspăimântau. De aceea, auzind vorbele sale, cei doi tovarăși de luptă, Cristofi și Telegescu, ridicară deodată capetele și rostiră într-un cuvânt: — Suntem ai tăi, suntem gata! — Am trupa cu mine. Am ascultat sfatul tău și am oprit demult bătaia ostașilor de către gradați. Le-am făcut o viață omenească, mai adăugă căpitanul Cristofi. — Putem fi siguri și pe „ciocănașii” din saline și pe clăcași. Boierii au de ce se teme!… împlini moșneanul Telegescu. Se răcoriră de zăduf cu apă rece din puț și apropiindu-se ora prânzului, își potoliră foamea cu brânză de oi și pită proaspătă. După-amiază, fiind zi de sărbătoare, în ograda corpului de trupă începură să se adune oameni mai bătrâni, ca și dintre cei tineri. Printre ei mișunau ostașii. Bălcescu ieși în pridvor, le rosti cuvinte de îmbărbătare și le lămuri ce au de făcut. Alături de el erau căpitanul Cristofi și moșneanul Telegescu. Împotriva acestuia din urmă „Departamentul ’Probilor din Lăuntru” dăduse strașnice porunci de urmărire și arestare. Țăranii clăcași de pe moșiile învecinate își povesteau între ei ce auziseră despre Bălcescu, de la ostași, care știau mai multe. Ce fel de cărturar era și cum stătuse ani întregi prin închisori, unde se îmbolnăvise greu de piept. Dar cu aceasta nu i se stinsese dragostea lui fierbinte pentru popor. Ba dimpotrivă, parcă i s-a aprins mai tare. Un clăcaș bătrân, cel mai vechi om din sat, îl întrebă: — Oare crezi dumneata că o să mai vie cândva dreptatea aceea pe care am așteptat-o noi, cei bătrâni, de la răscoala lui Tudor, pandurul acela din Vladimirii Gorjului, mâncat și el tot de ura boierească? Sau n-om mai scăpa niciodată? — Să nu spui asta, moșule, răspunse Bălcescu. Poate că nu așa degrabă se va împlini totul. Dar dreptatea va veni. Urmașii dumitale vor trăi-o cu siguranță. — Cum o să fie aceea? mai întrebase bătrânul. — Va fi așa! N-or să mai fie nici claca și, nici robi, și toți or să se bucure de toate libertățile. Învățătură și dreaptă judecată n-o să mai fie numai pentru boieri. Pe urmă va fi scăparea de sub jugul străin, independență. La sfârșit om vedea cine va trebui să dea seamă pentru relele săvârșite până acum. — Așa… Așa… murmurau oamenii și inimile lor necăjite le creșteau de nădejde, și pumnii li se strângeau pe gurguiele tari și noduroase ale măciucilor de corn; iar femeile rămâneau uimite, cu tulpanele la gură, nevenindu-le să creadă că se va putea întâmpla vreodată așa ceva. Se făcuse seară. Vitele veneau mugind și sunându-și trist tălăngile, de la păscut. În Telega și prin împrejurimi vestea venirii lui Bălcescu se răspândise ca fulgerul. Se simțea cum răzmerița plutea în aer. Plouase puțin și pământul se răcorise. Bălcescu intră în casă și începu să scrie, la lumina tremurătoare a unei lumânări, răvașe către prietenii săi.   Deodată, afară, se auzi zgomotul mare al unei călești, trasă de mai mulți cai, pocnete, strigăte de vizitii, clinchete vesele de clopoței și tulburare printre oameni. Bălcescu și prietenii săi se grăbiră din nou la ușă și apucară să vadă cum din caleașcă se coborî, trufaș, un boier mare, cu caftan și calpac1 pe pletele unse. Lângă el se ivi, ținându-se mai în urmă, un boiernaș tinerel și fandosit, slujbaș de la isprăvnicie, care călca țanțoș, îmbrăcat în straie „nemțești”. Amândoi se îndreptară spre căpitanul Cristofi și boierul, îndreptând un deget, rotunjor și rumăn ca un cârnăcior, spre Bălcescu, întrebă mânios: — Dumnealui este răzvrătitorul? Da sau ba? — Uite-l și pe Telegescu! exclamă isprăvnicelul. — Cum? strigă baș-boierul. Dar atunci, aici este cuibul revoluției! — Nu! răspunse liniștit Bălcescu, apropiindu-se cu mersul ușor și legănat. Nu, boierule Scorțeanu. Dar de revoluție nu veți 1 Căciulă de piele, tivită cu blană scumpă, purtată de boieri. Scăpa. O să vină capătul urgiei. Destul ați sugrumat pe plugari în munci, dări și amenzi. Destul ați jupuit țara și ați oprit drepturile numai pentru voi!… Boierul cu caftan se dăduse cu doi pași înapoi. — Ia-l! Arestează-l! N-auzi, căpitane Cristofi? E pe lista de arestați a Domnitorului!… țipa ascuțit baș-boierul. Țăranii și soldații se apropiară de grupul boieresc, cu fețele trase, încruntați. Telegescu începu să râdă cu hohote. Lângă el se veselea Dumitru, vizitiul, cu umerii cât niște coturi de stâncă. Căpitanul Cristofi zâmbea și el fără să vrea pe sub mustețe, văzând cum boierul cel măreț și gros cât o bute se tot trăgea înapoi, înfricoșat, din fața lui Bălcescu cel mărunt și firav. Serios și gânditor, dar cu ochii negri luminați parcă de o flacără, Bălcescu se apropie încet și legănat de baș-boierul Scorțeanu. Acestuia i se păru că omul negricios și cu bărbiță în jurul obrazului, care se apropia, crescuse acum cât un munte și stă să i se prăvălească asupră-i. Boierul mai vru să spună ceva, dar figurile celor din jur nu arătau nimica bun. Își pierdu firea și o luă grăbit spre caleașcă, urmat îndeaproape de isprăvnicel. Luna mare și plină poleia cu aur chipurile colțuroase ale clăcașilor și țoalele zdrențuite de pe ei. Un om venea călare, în goană, pe drumul prăfuit și albit de razele lunii. Purta numai ițari și cămașă și călărea pe deșelate. Legă calul, ce sforăia obosit, de unul din stâlpii meșteșugit crestați ai pridvorului și, din sinul cămășii scoase un bilet de hârtie, tot plin de sudoare. Era un „Ciocănaș” de la saline. — A pornit revoluția!… spuse el cu glas întretăiat de oboseală. Marin Sergheescu-Naționalul anunța prietenilor știrea aflată de el, cum la Izlaz, în județul Romanați, popa Șapcă dăduse semnalul răscoalei, citind „Proclamația” întocmită de Bălcescu. — Și noi? întrebase amărât Cristofi. Noi nu pornim? — Voi deocamdată nu, răspunse Bălcescu. Dumitre, plecăm chiar în seara asta! Cel mai târziu mâine trebuie să fiu la București. Acum începe hora cea mare… Țăranii prinseră înțelesul vorbelor și cușmele lor, dihănii albe sau negricioase, zburau în sus, însoțite de chiotele oamenilor. — A început revoluția! se bucurau ei. Se va termina cu asuprirea boierească!… Nori pufoși, tiviți cu horbotă argintie, umbreau albastrul întunecat al cerului. Dumitru pregătea de drum trăsurica lui Bălcescu. Bucuria oamenilor nu mai cunoștea margini de izbânda ce o aflaseră. Bucătarul de trupă bătea zadarnic cu lingura de lemn într-o toacă de tinichea, chemând ostașii la fiertura de seară. De departe răsuna prelung, ca o vestire, cântecul lin al unui bucium.