Howard Philips Lovecraft

Nyarlathotep… haosul târâtor… Eu sunt ultimul… Eu voi spune vidului ascultător…           Nu-mi amintesc limpede când a început, dar s-a întâmplat cu luni în urmă. Tensiunea generală era înspăimântătoare. Unei perioade de frământări politice şi sociale i se mai adăuga o teamă stranie, care plutea în aer, faţă de un pericol fizic hidos. Un pericol ce plana pretutindeni, o asemenea primejdie ce ar putea fi imaginată numai sub apăsarea teribilelor fantasme ale nopţii. Îmi aduc aminte că oamenii se plimbau de colo-colo cu chipuri palide şi îngrijorate, şoptind avertismente şi profeţii pe care nimeni nu îndrăznea să le repete în mod conştient sau să recunoască în adâncul sufletului că le-ar fi auzit. Un sentiment de vină monstruoasă se abătuse asupra ţinutului şi, din adâncul abisurilor dintre stele, suflau curenţi reci care-i făceau pe bărbaţi să se înfioare în locurile întunecate şi singuratice. Se simţea o alterare demonică în succesiunea anotimpurilor – căldura toamnei zăbovea extrem de târziu, şi pe fiecare îl încerca senzaţia că lumea, ba poate chiar întregul Univers, trecuse de sub controlul zeilor sau forţelor cunoscute sub cel al zeilor sau forţelor neştiute.           Şi tocmai atunci, Nyarlathotep apăru din Egipt. Cine era el, nu ştia nimeni, dar era de viţă veche şi arăta ca un faraon. Felahii au îngenuncheat când l-au văzut, deşi nu puteau spune de ce. El zicea că se trezise la viaţă din întunecimea a douăzeci şi şapte de veacuri şi că auzise mesaje din locuri inexistente pe planeta noastră. În ţinuturile civilizaţiei intră Nyarlathotep, oacheş, zvelt şi sinistru, cumpărând mereu instrumente din sticlă şi metal, ca să le combine în unelte şi mai stranii. Vorbea mult despre ştiinţe, despre electricitate şi psihologie, oferind spectacole de o asemenea forţă încât îşi lăsa spectatorii fără grai, deşi îi aduceau o faimă nemăsurată. Oamenii se îndemnau unul pe altul să se ducă să-l vadă pe Nyarlathotep şi se cutremurau. Unde se ducea, Nyarlathotep alunga odihna, căci liniştea orelor târzii din noapte era spartă de urletele celor treziţi din coşmaruri. Niciodată nu mai fuseseră aceste ţipete o asemenea problemă de ordin public. Acum înţelepţii aproape doreau interzicerea somnului în orele târzii din noapte, pentru ca răcnetele cumplite din oraşe să tulbure mai puţin palida lună, licărind plină de milă deasupra apelor verzi ce curgeau pe sub poduri şi deasupra bătrânelor clopotniţe năruite pe fundalul unui cer morbid.           Îmi aduc aminte când Nyarlathotep a poposit în oraşul meu – marele, vechiul, groaznicul oraş al crimelor nenumărate. Prietenul meu mi-a povestit de el, de fascinaţia şi seducţia magnetică ale revelaţiilor sale, iar eu ardeam de nerăbdare să-i explorez şi cele din urmă mistere. Amicul meu m-a avertizat că erau mai groaznice şi mai impresionante decât cele mai frenetice fantezii ale mele, că ceea ce era aruncat pe un ecran într-o cameră întunecată prevestea lucruri pe care nimeni, în afară de Nyarlathotep, nu îndrăznea să le prorocească şi că în scânteile pe care le scuipa se lua de la oameni ceea ce nu se mai luase niciodată, dar care, totuşi, se arăta numai ochilor. Am mai auzit pretutindeni că cei care-l întâlniseră pe Nyarlathotep vedeau privelişti pe care alţii nu le zăreau.           Era o toamnă călduroasă când m-am dus în noapte prin mulţimile fremătânde să-l văd pe Nyarlathotep. În bezna înăbuşitoare, am urcat interminabilele scări până-n camera îmbâcsită. Proiectate pe un ecran, am zărit forme cu glugi printre ruine şi chipuri galbene diabolice din spatele monumentelor prăbuşite. Şi am văzut lumea luându-se la trântă cu întunericul, cu valurile de distrugere din spaţiul primordial, învârtejindu-se, zbătându-se, luptându-se în jurul unui soare care se micşora şi se răcea. Apoi scânteile începură să joace în mod uimitor în jurul capetelor spectatorilor, iar părul li se făcu măciucă, în vreme ce umbre mai groteşti decât pot eu descrie se iviră şi se aşezară pe capete. Când eu, care aveam o fire mai rece şi mai ştiinţifică decât restul, am mormăit un protest tremurat despre „impostură” şi „electricitate statică”, Nyarlathotep ne-a scos pe toţi afară, izgonindu-ne pe scările ameţitoare, până-n străzile umede, fierbinţi şi pustii, cufundate în miez de noapte. Am ţipat cât am putut de tare că nu mi-era frică, şi că niciodată nu mi-ar putea fi frică; iar ceilalţi au ţipat cu mine, pentru a-şi găsi alinarea. Ne-am jurat unii altora că oraşul era exact la fel şi încă plin de viaţă. Iar când luminile electrice începură să se stingă, am înjurat compania de mai multe ori şi am râs de mutrele bizare pe care le făceam.           Cred că am simţit cu toţii ceva coborând din luna verzuie, căci în clipa în care am început să depindem de lumina ei, ne-am aliniat pe nesimţite şi fără intenţie în formaţii ciudate şi păream să ne cunoaştem destinaţiile, deşi nu îndrăzneam să ne gândim la ele. La un moment dat ne-am uitat la caldarâm şi am descoperit dalele dislocate de iarbă, cu câte o rară şină de metal ruginit în locul pe unde trecuseră tramvaiele. Şi, din nou, am văzut un vagon de tramvai, singuratic, fără geamuri, dărăpănat şi aproape într-o rână. Când ne-am întors privirile spre orizont, n-am mai putut găsi cel de-al treilea turn de lângă râu şi am observat că silueta celui de-al doilea avea vârful sfărâmat. Apoi ne-am separat în coloane înguste, fiecare dintre ele părând să fie atrasă într-o direcţie diferită. Una dispăru pe o alee îngustă la stânga, lăsând în urma ei doar ecoul unui vaiet răscolitor. Alta coborî în şir indian printr-o intrare de metrou năpădită de buruieni, scoţând hohote demente de râs. Coloana mea era ademenită către câmpul deschis şi curând simţirăm o răcoare ce nu era a toamnei calde, căci pe măsură ce ne îndreptam alene spre mlaştina întunecată, zărirăm în jurul nostru licărul demonic al zăpezilor diavoleşti sub clar de lună. Zăpezi inexplicabile, intacte, adunate într-o singură direcţie, unde se întindea un golf cu atât mai întunecat cu cât digurile sale sclipeau mai tare sub razele lunii. Coloana părea într-adevăr foarte subţire pe măsură ce se târa ca-n vis înspre acel golf. Eu am preferat să rămân în spate, căci despicătura neagră în neaua luminată de razele verzui era înspăimântătoare şi am avut impresia că aud reverberaţiile unei tânguieli neliniştitoare, în vreme ce tovarăşii mei de drum se făceau nevăzuţi. Dar puterea mea de a zăbovi era precară. Parcă îndemnat de cei care plecaseră mai înainte, am plutit pe jumătate printre titanicii nămeţi, dârdâind cu frica în suflet, înspre vortexul nevăzut al inimaginabilului.           Ţipând conştient, delirând mut – cum a fost de fapt, numai zeii de odinioară pot spune. O umbră morbidă, sensibilă, frământându-şi mâinile care nu mai sunt mâini şi rotindu-se orbeşte pe lângă îngrozitoarele miezuri de noapte ale creaţiei în putrefacţie, cadavre de lumi moarte cu răni care odinioară au fost oraşe, vânturi funerare ce mătură stelele palide şi le fac să licărească în adâncuri. Dincolo de lumi, stafii vagi ale unor lucruri monstruoase; coloane pe jumătate vizibile de temple nesfinţite ce zac pe stânci fără nume dincolo de spaţiu şi se înalţă în goluri ameţitoare deasupra sferelor de lumină şi întuneric. Şi prin acest cimitir respingător al Universului, bătaia înăbuşită, înnebunitoare a tobelor se alătură slabei, monotonei tânguiri a blasfematoarelor flaute din văgăuni inimaginabile, lipsite de lumină, de dincolo de Timp; se alătură detestabilelor bătăi şi sunete de flaut în care dansează încet, greoi şi absurd giganticii, tenebroşii zei supremi – garguiele oarbe, fără voce şi fără raţiune, al căror suflet este Nyarlathotep. SFÂRŞIT

E adevărat că i-am tras şase gloanţe în cap celui mai bun prieten al meu şi totuşi sper să arăt prin prezenta povestire că nu sunt ucigaşul lui. Întâi se va spune că sunt nebun, mai nebun decât omul pe care l-am ucis în azilul din Arkham. Apoi, unii dintre cititori vor cântări fiecare dintre afirmaţiile mele, vor face legătura cu faptele cunoscute şi se vor întreba cum aş fi putut eu să am o altă părere după ce m-am găsit în faţa acestei dovezi oribile: monstrul din pragul uşii.           Până în acel moment şi eu am văzut doar nebunie în povestirile smintite care m-au împins la acţiune. Şi azi mă mai întreb dacă nu cumva m-am înşelat, dacă nu sunt cu adevărat nebun… Dar şi alţii, în afară de mine, au lucruri stranii de povestit despre Edward şi Asenath Derby şi chiar cei de la poliţie nu reuşesc să explice această din urmă vizită pe care am primit-o.           Au încercat să clădească o teorie raţională: glumă sinistră sau răzbunare a unui servitor concediat; dar, în adâncul lor, ştiu bine că adevărul este infinit mai înfiorător.           Afirm deci că nu l-am asasinat pe Edward Derby. Aş spune mai curând că l-am răzbunat şi că, făcând aceasta, am curăţat pământul de o oroare ce ar fi putut dezlănţui cele mai rele dezastre pentru omenire. Există zone de umbră cât se poate de aproape de drumurile vieţii noastre zilnice şi, uneori, un suflet malefic iese din tenebre. Când se petrece aşa ceva, omul care cunoaşte cele întâmplate trebuie să lovească fără să-i pese de posibilele consecinţe.           L-am cunoscut pe Edward Pickman Derby din cea mai fragedă copilărie. Era atât de precoce, că aveam multe lucruri în comun pe când el avea opt ani şi eu aveam şaisprezece. Era un elev înzestrat cu daruri extraordinare. La şapte ani scria versuri fantastice, sumbre, aproape morbide, provocând uimirea profesorilor lui particulari.           Fiu singur la părinţi, suferea de unele slăbiciuni organice ce i-au împins pe părinţii lui să-l ţină mereu în preajma lor. Nu ieşea niciodată fără guvernantă şi avea rareori ocazia să se joace cu alţi copii. Toate acestea au contribuit, fără îndoială, la dezvoltarea unei stranii vieţi interioare, imaginaţia fiind singurul lui mijloc de evadare.           Oricum ar fi, poseda cunoştinţe fenomenale, iar opera lui poetică m-a fermecat. La vremea aceea aveam o preferinţă marcată pentru bizarul din domeniul artei; de aceea am descoperit afinităţi foarte mari între mine şi acest copil. Pe fundalul dragostei noastre comune pentru umbre şi minunăţii străjuia, fără îndoială, oraşul străvechi şi de temut în care trăiam: bătrâna cetate Arkham, blestemată de vrăjitoare, bântuită de legende, ale cărei acoperişuri în pantă, pe jumătate surpate, mărginesc apele şopotitoare ale râului Miskatonic.           După un timp m-am dedicat arhitecturii şi am renunţat la proiectul de a ilustra o culegere de poeme ale lui Edward Derby, fără ca prietenia dintre noi să sufere câtuşi de puţin. Geniul lui straniu nu încetă să crească şi, la optsprezece ani, publică sub titlul Azatoth şi Alte Orori un volum de versuri care făcu senzaţie, întreţinea o corespondenţă bogată cu poetul baudelairian Justin Geoffroy, autor al cărţii Poporul Monolitului, care a murit în 1926 într-un azil de nebuni, după ce a vizitat un sat ungar de sinistru renume.           În domeniul vieţii practice, Derby era foarte neajutorat datorită existenţei lui prea plină de răsfăţ. Sănătatea îi era mult mai bună, dar depindea, în continuare, tot atât de mult de părinţii lui. Nu călătorea niciodată singur şi părea incapabil să ia o hotărâre sau să-şi asume vreo responsabilitate. Era evident că nu va putea vreodată să exercite o profesiune, dar asta n-avea mare importanţă, dată fiind averea familiei lui. Ajuns la vârsta bărbăţiei, păstra o înfăţişare de copil. Avea păr blond, ochi albaştri, ten luminos, vocea blândă şi melodioasă. Chipul lui frumos i-ar fi adus multe succese la femei, dar timiditatea firească îl făcea să trăiască retras, în tovărăşia cărţilor.           Părinţii îl duceau în fiecare vară în străinătate, astfel că asimilă foarte repede aspectele de suprafaţă ale gândirii şi modului de exprimare european. În acest fel, o nouă sensibilitate artistică înmuguri în el şi veni să se adauge gustului lui pentru literatură decadentă. În acea epocă aveam lungi conversaţii cu el. După ce mi-am terminat studiile la Harvard, apoi în atelierul unui arhitect din Boston, m-am căsătorit şi m-am întors la Arkham, ca să-mi exercit profesiunea acolo.           Tatăl meu ducându-se să se instaleze în Florida pe motive de sănătate, nevastă-mea şi cu mine locuiam în casa familiei din Saltonstall Street. Edward mă vizita aproape în fiecare seară; felul în care bătea la uşă (trei lovituri scurte, urmate de încă două, după o mică pauză) semăna cu un fel de cod. Mă duceam la el mult mai rar şi mă uitam cu invidie la cărţile, din ce în ce mai numeroase, din biblioteca lui.           Derby şi-a făcut studiile la Universitatea Miskatonic, chiar în Arkham, căci părinţii nu i-au îngăduit să plece din oraş. A intrat la universitate la vârsta de şaisprezece ani şi a ieşit trei ani mai târziu. S-a clasat primul la literatură engleză şi franceză şi a obţinut note foarte mari la toate materiile, cu excepţia matematicii şi ştiinţelor exacte. I-a frecventat foarte puţin pe ceilalţi studenţi; deşi se uita cu invidie la grupul „boem” cu limbajul în aparenţă strălucit şi cu moravuri cam libere.           Din contra, el se adânci cu ardoare în lucrările de ştiinţe oculte, care au făcut renumele bibliotecii Universităţii Miskatonic. A citit, între altele, îngrozitoarea Carte a lui Eibon, Unaussprechlichen Kulten a lui von Junzt şi Necronomiconul arabului Abdul Alhazred. Avea douăzeci de ani când s-a născut fiul meu şi a părut foarte mulţumit că i-am pus copilului prenumele lui.           La douăzeci şi cinci de ani, Edward Derby era un erudit uluitor şi un poet destul de cunoscut. Eram prietenul lui cel mai apropiat, căci găseam în el o mină inepuizabilă de teme palpitante de conversaţie şi, dinspre partea lui, se încredea în sfaturile mele asupra tuturor subiectelor despre care nu voia să vorbească cu părinţii lui. Când a izbucnit războiul, n-a putut să se înroleze din cauza stării sănătăţii sale. Cât despre mine, am intrat la şcoala de ofiţeri de la Plattsburg, dar n-am avut ocazia să merg pe front.

Oribila schimbare suferită de cel mai bun prieten al meu, C. Tillinghast, depăşeşte orice închipuire. Două luni şi jumătate nu ne-am mai văzut, din ziua când îmi explicase încotro ţinteau cercetările lui de fizică şi metafizică. Atunci când, ca răspuns la timidele mele mustrări, m-a azvârlit afară din laborator într-un acces de furie, înţelesesem că de-acum înainte rămânea zăvorit acolo, în compania blestematei sale maşini electrice, mâncând puţin şi alungându-şi din preajmă servitorii. Totuşi, nu-mi trecuse prin minte că un scurt interval de zece săptămâni putea să modifice, să desfigureze în aşa hal o fiinţă omenească. Nu-i deloc plăcut să vezi un om corpolent slăbind brusc, să constaţi că pielea îi devine gălbuie, că ochii i se afundă în cap, i se încercănează şi încep să strălucească neliniştitor, că fruntea i se umple de vinişoare şi de riduri, iar mâinile i se agită într-un tremur convulsiv. Iar dacă la toate acestea adaugi o murdărie respingătoare, o evidentă lipsă de îngrijire în cazul cuiva altădată meticulos şi impecabil, descoperirea ts întoarce pe dos. Şi totuşi, aşa mi-a apărut C. Tillinghast în noaptea când mesajul său incoerent mă adusese iarăşi dinaintea uşii lui, după săptămâni întregi de exil.           Aşadar, el era spectrul care tremura pe când îmi dădea drumul înăuntru, ţinând o lumânare în mână şi aruncând priviri furişe peste umăr, ca şi cum s-ar fi temut de nişte prezenţe invizibile în acea casă veche şi singuratică de pe lângă Benevolent Street. Ar fi fost greşit să se spună că C. Tillinghast slujise ştiinţa şi filosofia. Cercetările periculoase trebuiau lăsate în seama unor spirite reci, impersonale. Tillinghast căzuse nu demult pradă eşecului, solitudinii şi melancoliei. Dar acum, ştiam că reuşise, prevăzusem asta cu zece săptămâni în urmă, când îmi descrise cu entuziasm ce era pe cale să descopere. Atunci era foarte agitat.           — Ce ştim noi despre lume, despre universul înconjurător? întrebase pedant şi febril. Mijloacele prin care putem obţine impresii sunt ridicol de puţine, iar în privinţa obiectelor ce ne împresoară avem cunoştinţe extrem de restrânse. Nu distingem lucrurile decât din propriul nostru punct de vedere şi n-avem nici o idee despre adevărata lor natură. Cu cinci simţuri slabe pretindem că putem cuprinde cosmosul complex şi nemărginit, când alte fiinţe, posedând un evantai de simţuri mai larg, mai puternic, ori diferit, pot percepe universuri întregi de materie, de energie şi de viaţă, care ne stau la îndemână şi, totuşi, nu pot fi detectate nicicând de organele noastre de simţ. Mi-am spus mereu că astfel de lumi inaccesibile există, lângă noi chiar. Acum cred că am găsit un mijloc de a înfrânge barierele ce ne separă de ele. Nu glumesc deloc. Peste douăzeci şi patru de ore, maşina asta va emite nişte unde care vor acţiona asupra unor organe necunoscute din noi înşine şi, în consecinţă, atrofiate. Undele acestea urmează să ne deschidă perspective nebănuite. Vom vedea în sfârşit la ce anume urlă câinii noaptea, sau de ce îşi ciulesc pisicile, după miezul nopţii, urechile. Vom vedea toate astea, şi alte lucruri pe care nici o făptură vie încă nu le-a văzut. Vom străbate timpul, spaţiul şi dimensiunile lui şi, fără să ne mişcăm din loc, vom putea privi în miezul creaţiei.           Când a vorbit aşa, i-am făcut reproşuri căci îl ştiam destul de bine încât cuvintele lui să mă sperie mai degrabă decât să mă amuze. L-a cuprins o furie nebună şi m-a alungat din casă. Acum nu era mai puţin fanatic, însă dorinţa de a se exprima îi învinsese resentimentul; îmi scrisese, deci, o scrisoare pe un ton imperativ.           Pătrunzând în locuinţa prietenului meu transformat pe neaşteptate într-o epavă tremurătoare, m-am simţit cuprins de o teroare de neînţeles. Vorbele rostite cu zece săptămâni în urmă păreau să se fi materializat în obscuritatea înstăpânită în casă. Vocea dogită şi alterată a gazdei mă înfiora. Mi-aş fi dorit să-i văd pe servitori, însă el pretindea că se despărţise de ei cu trei zile în urmă. Mi s-a părut ciudat ca bătrânul Gregory să-şi părăsească stăpânul fără să-l fi prevenit pe un prieten atât de statornic ca mine. Dar curiozitatea îmi sporea într-atâta încât temerile îmi dispărură curând. Nu puteam face decât presupuneri în legătură cu oeea ce aştepta Tillinghast de la mine, însă n-aveam nici o îndoială că urma să-mi încredinţeze vreun secret important. Înainte, protestasem împotriva pătrunderii sale nefireşti într-un domeniu ce nu poate fi cuprins cu mintea. Acum, când după toate aparenţele reuşise, aproape că-i împărtăşeam starea de spirit, în ciuda preţului cu care părea să-şi fi plătit victoria. Am urmat, prin casa pustie, flacăra tremurătoare a lumânării pe care o ţinea în mână caricatura aceea de om. Electricitatea fusese întreruptă. Am vrut să ştiu de ce. Ar fi fost prea. Nu mai îndrăzneam, murmură gazda mea.           Şi continuă să vorbească în şoaptă. I-am înregistrat această nouă manie. Nu i se întâmpla odinioară să mormăie de unul singur. Am intrat în laborator şi privirile mi-au căzut pe nesuferita de maşină electrică, dinspre care venea o lucoare nesănătoasă, sinistră şi violentă. Era conectată la o puternică baterie chimică, dar nu părea să fie alimentată cu curent, întrucât îmi aduceam aminte că, în stadiul său experimental, zumzăia atunci când era pusă în funcţiune. Tillinghast mi-a spus că lumina aceea permanentă nu era electrică în sensul ştiut de mine. M-a poftit să mă aşez în stânga maşinii şi a răsucit un buton undeva, sub lămpile ei. Se auziră nişte pârâituri transformate curând într-o şuierătură, pentru a sfârşi într-un zbârnâit uniform. În acelaşi timp luminozitatea crescu, se micşoră iarăşi, după care primi o tentă palidă şi imposibil de definit, încât n-o puteam descrie. Observându-mă, Tillinghast îşi dădu seama că eram surprins.           — Ştii ce-i asta? mi-a şoptit. Asta-i ultravioletul.           A scuturat din cap într-un fel curics:           — Ţi-ai închipuit cumva că ultravioletul e invizibil? Într-adevăr, dar acum poţi să-l vezi, la fel ca pe atâtea alte lucruri invizibile. Ascultă, undele venite de acolo trezesc în noi un milion de simţuri amorţite, simţurile ps care le-am moştenit prin secole de evoluţie, de la starea de electron până la cea de organism. Am văzut adevărul şi intenţionez să ţi-l arăt şi ţie. Te întrebi cum va fi fiind, aşa că o să-ţi spun.           Tillinghast s-a aşezat în faţa mea, a stins lumânarea şi m-a privit înspăimântător de fix.

(în colaborare cu Kenneth Sterling)           Înainte de a mă odihni, fac aceste însemnări sumare, necesare raportului pe care urmează să-l prezint.           Descoperirea mea este atât de neobişnuită şi contrară tuturor experienţelor de până acum, încât merită o descriere amănunţită.           Am aterizatt pe aeroportul principal de pe Venus pe data de 18 martie, după timpul terestru, 9-VI după ca-îendarul planetei. Făceam parte din echipa lui Miller; mi-am primit echipamentul şi un ceas adaptat la rotaţia ceva mai rapidă a lui Venus şi mi-am executat obişnuitul antrenament cu masca. După două zile, am fost declarat aplt pentru misiune. Plecând de la sediul din Terra Novaal Companiei Cristalului în zorii zilei de 12-VI, am urmat ruta sudică, trasată pe hartă de An-derson. Era rea, fiindcă junglele acestea sunt mereu pe jumătate, impracticabile după ploaie. Probabil că umezeala dă plantelor căţărătoare consistenţa pielii: uneori trebuie să le tai cu maceta minute în şir, până să-ţi poţi deschide o trecere.           Spre amiază, vremea s-a îmbunătăţit. Vegetaţia a devenit mai suplă şi mai elastică, iar maceta lucra mai cu spor, însă nici chiar aşa nu puteam înainta foarte repede. Măştile de oxigen Carter sunt prea grele şi îl epuizează rapid pe un ins relativ bine clădit. O mască Dubois cu rezervor din burete în loc de tuburi ar fi produs un aer tot atât de bun, cântărind de două ori mai puţin. Detectorul de cristale părea să funcţioneze perfect, indicând cu regularitate o direcţie concordantă cu releveul lui Anderson. E curios să constaţi cum acţionează principiul afinităţii, fără trucul vechilor „nuiele de ghicit” ce se folosesc pe pământ. Trebuia să existe un important filon de cristal la mai puţin de o mie de kilometri, dar presupun că blestemaţii aceia de oameni-şopârlă îl ţin mereu sub pază. Îşi închipuie pesemne că suntem caraghioşi venind să căutăm acest mineral pe Venus, aşa cum şi noi îi găsim stupizi pentru că se bălăcesc în noroi când zăresc vreo bucată din el, păstrând-o-apoi în templul lor, pe un piedestal. Dacă şi-ar putea schimba, măcar, religia! Ei nu folosesc cristalul, decât cel mult ca obiect de rugăciune. Lăsând la o parte teologia, ar putea să ne dea voie să luăm ce dorim şi, chiar dacă ar învăţa să trateze cristalele în aşa fel încât să obţină energie, există aici mai mult decât suficiente pentru planeta lor şi a noastră luate împreună. Cât despre mine, m-am săturat să tot trec pe lângă filoane şi să caut cristale răzleţe prin albiile râurilor din junglă. Uneori, mi-aş dori ca o armată zdravănă de la noi să-i măture pe toţi cerşetorii ăştia plini de solzi. Vreo douăzeci de nave ar aduce trupe îndestulătoare ca să facă treaba. Nu poţi numi creaturile astea oameni, cu toate oraşele şi turnurile lor. Nu ştiu nimic altceva decât să construiască. Întrebuinţează săbii şi săgeţi otrăvite, dar nu cred că pretinsele lor oraşe prezintă mai multă importanţă decât furnicarele sau barajele ridicate de castori. Mă întreb dacă au măcar vreun limbaj adevărat, căci tot ce se povesteşte despre „comunicarea psihologică” prin tentaculele pe care le au pe piept îmi pare mai degrabă o glumă. Lumea se lasă înşelată de faptul că stau în picioare, însă aici nu-i decât o asemănare fizică întâmplătoare cu omul terestru. Mi-ar face o deosebită plăcere să umblu prin jungla planetei Venus fără să 'trebuiască să iau aminte la grupuleţele lor, şi nici să mă feresc de săgeţile lor otrăvite. Poate că erau co-recţi înainte de a fi început noi să le luăm cristalele, dar acum au ajuns o veritabilă plagă. Ne întâmpină cu săgeţi, ne taie conductele de apă. Sunt din ce în ce mai convins că au un simţ special, ca detectorul nostru de cristale. Nimeni nu i-a văzut vreodată legându-se de vreun om care n-avea cristale asupra sa. Pe la ora 1 după-amiază, o săgeată era cât pe ce să-mi dea jos casca şi pentru o clipă am crezut că unul din tuburile de oxigen îmi fusese străpuns. Diavolii aceia vicleni nu făcuseră nici cel mai mic zgomot şi, totuşi, trei dintre ei mă înconjuraseră. I-am lichidat pe toţi, trăgând roată cu pistolul aruncător de flăcări, căci reuşisem să-i localizez în ciuda culorii care-i făcea să se confunde cu jungla. Unul atingea doi metri şi patruzeci în înălţime şi avea un bot ca de tapir. Ceilalţi doi nu măsurau decât doi metri şi zece centimetri. Ceea ce-i face atât de temuţi este numărul, dar un singur regiment de lansatori de flăcări le-ar veni rapid de hac. E totuşi curios că ajunseseră să domine planeta. Intre creaturile vii, nu există niciuna mai presus de okmanii şi skorahii târî-tori, sau decât tukahii zburători de pe celălalt continent, dacă, bineînţeles, grotele platoului dioneean nu ascund cumva vreo populaţie necunoscută.           În jurul orei 2, detectorul a virat spre vest, indicând cristale izolate în dreapta mea. Asta era în conformitate cu teoria lui Anderson şi, prin urmare, mi-am schimbat ruta. Drumul era mai greu, nu doar fiindcă solul se înălţa, ci şi din pricină că viaţa animală devenea mai intensă, iar plantele carnivore mai numeroase. Despicam mai departe ugraţii, călcam în picioare skorahii, iar combinezonul de piele îmi era plin de urmele daro-hilor pe care tocmai îi strivisem. Soarele nu reuşea să usuce nămolul. La fiecare pas, picioarele mi se afundau zece-cincisprezece centimetri şi, când le trăgeam afară, se auzea un zgomot ca de sorbitură. Mi-ar place ca, pentru climatul acesta, cineva să inventeze un combinezon dintr-o altă substanţă decât pielea. Stofa ar putrezi, evident, dar o ţesătură metalică fină, care nu se destramă, ca tubul menit să ferească documentele de descompunere. Aşa ceva ar trebui să se poată face. Pe la 3 şi jumătate am mâncat. Dacă mâncare se poate numi faptul că-ţi vâri nişte tablete hrănitoare sub mască.           Nu mult după aceea, am observat o netă schimbare a peisajului. Florile vii. cu aspect veninos, deveneau sp?ctrale. Toate contururile începură să oscileze ritmic şi apărură puncte de lumină strălucitoare, dansând ia aceeaşi cadenţă. Apoi temperatura păru să fluctueze ca influenţată de un ciocănit ritmic. Întreg universul lăsa impresia că se zbate într-o pulsaţie adâncă şi regulată ce umplea spaţiul. Mi-am pierdut simţul echilibrului şi, cuprins de ameţeli, am început să mă clatin; am închis ochii, mi-am acoperit urechile cu palmele, însă situaţia nu s-a ameliorat. Totuşi, spiritul îmi era încă lucid şi, în câteva minute, am priceput ce se întâmplase. Dădusem peste una din acele bizare plante ale mirajelor, despre care circulau multe poveşti. Anderson mă prevenise, mi le descrisese foarte exact – tija stufoasă, frunzele ascuţite, florile marmorate, emanând gaze generatoare de vise şi capabile să pătrundă prin orice fel de mască. Amintindu-mi ce păţise Kailey cu trei luni în urmă, m-a cuprins panica şi am început să fug prin lumea dementă şi haotică pe care o ţeseau în jurul meu manifestările plantei. Apoi mi-am venit în fire şi am înţeles că nu-mi rămânea altceva de făcut decât să mă îndepărtez de sursa pulsaţiilor, deschizându-mi orbeşte o cale de trecere, fără să mai ţin cont de lucrurile în-vârtejite pe lângă mine, până când aş fi ajuns la adăpost, dincolo de raza de acţiune a plantei.

De trei ori visă Randolph Carter miraculoasa cetate Kadath, şi de trei ori a fost alungat de pe terasa înaltă ce se întinde deasupra ei. În lumina apusului de soare, oraşul întreg strălucea şi te seducea: zidul înalt de piatră care îl împrejmuia, templele, colonadele, podurile de marmură, grădinile înmiresmate, străzile largi, mărginite de arbori încântători, de urne încărcate cu flori şi de şiruri lucitoare de statui de fildeş, scânteiau în bătaia razelor aurii, în timp ce acoperişurile roşii ale caselor cu etaj, printre care se zărea ici-colo acoperământul îngust al câte unei vechi mansarde, se căţărau spre nord pe pantele abrupte, iar printre ele şerpuiau ulicioare pietruite, acoperite de iarbă. Oraşul întreg era cuprins de un freamăt divin; simboluri nemuritoare îţi luau ochii şi fanfare celeste îţi fermecau auzul. Misterul domneşte aci, aşa cum norii învăluie piscul de neatins al unui munte inaccesibil încă şi, în clipa în care, sprijinit de balustrada terasei, stătea în aşteptare cu răsuflarea tăiată, Carter se simţi năpădit de amintirea copleşitoare a unor lucruri pe jumătate uitate, copleşit de regretul de a le fi pierdut şi totodată stăpânit de pornirea bolnăvicioasă de a situa din nou în timp ceea ce odinioară a fost un loc în acelaşi timp înspăimântător şi important.           Înţelegea că altădată acest loc fusese pentru el centrul lumii, fără să-şi dea însă seama în ce ciclu al reîncarnării, în ce clipă de vis sau de trezie îl cunoscuse. Locul îi trezea amintiri nedesluşite dintr-un început îndepărtat al uitatei tinereţi, ale unui timp când fiecare zi învăluită în mister era un prilej de fericire şi miracol, ale unui timp în care orele protetice deschizând porţile strălucitoare ale celor mai profunde şi mai neaşteptate minuni se succedau din zori şi până în noapte. Totuşi, atunci când în fiecare noapte contempla de pe această terasă înaltă de marmură mărginită de urne ciudate şi de o balustradă sculptată frumuseţea calmă a apusului de soare şi iminenţa extraterestră a oraşului, simţea prezenţa tiranică a zeilor viselor, care nu îi îngăduiau niciodată să părăsească acest post de observaţie sublim pentru a o lua în jos pe treptele acestei scări de marmură ce părea să coboare fără sfârşit, pentru a se întâlni cu acele străzi ce se aşterneau ispititoare în depărtare, încărcate de o vrajă străveche.           Când se trezi pentru a treia oară fără să fi coborât treptele acelei scări imense, fără să fi străbătut încă acele străzi pline de pace şi de soare la apus, Carter se rugă îndelung capricioşilor zei ai viselor ce plutesc învăluiţi în norii de deasupra nepătrunsei Kadath, ascunsă în imensităţile îngheţate unde nici un om nu se încumetă. Zeii nu-i răspunseră, nu manifestară nici o îngăduinţă faţă de el, nu-l încurajară în nici un fel atunci când îşi înălţă în vis rugăciunile spre ei. Zeii nu-i răspunseră nici atunci când îi invocă, aducându-le jertfe prin intermediul preoţilor bărboşi din Nasht şi Kaman-Thah, al căror templu subteran, în centrul căruia se înalţă un stâlp de foc, se află foarte aproape de lumea treziei. S-ar părea chiar că rugăciunile sale au fost primite cu ostilitate căci, încă de la prima dintre ele, dreptul de a contempla miraculoasa cetate i-a fost retras cu totul, de parcă cele trei viziuni s-ar fi datorat exclusiv unei clipe de dispreţ suveran ori unei fisuri temporare a voinţei divine.           În cele din urmă, bolnav de dorinţa de a obţine permisiunea de a străbate după pofta inimii acele străzi largi, sclipind în lumina apusului de soare, ori acele străduţe tainice ce se furişează printre vechile acoperişuri de ţiglă, incapabil să şi le alunge din minte, atât treaz, cât şi în somn, Carter hotărî să o pornească fără teamă spre acel tărâm în care nici un om nu a îndrăznit să ajungă, să înfrunte pustiul de gheaţă, pentru a pătrunde, străbătând tenebrele, până în locul unde Kadath, oraşul de nepătruns, învăluit în nori şi încoronat de stele neştiute, ascunde între zidurile sale castelul de onix al Marilor Strămoşi.           Coborî cele şaptezeci de trepte ce duc la Peştera de Foc şi, încă aţipit, îşi împărtăşi planurile preoţilor bărboşi din Nasht şi din Kaman-Thah. Preoţii clătinară din capetele lor bărboase, acoperite cu tiare, şi jurară că aceasta aventură putea însemna pentru el moartea sufletului. Îi subliniară faptul ca Marii Strămoşi îşi manifestaseră deja voinţa şi că nu le făcea plăcere să fie hărţuiţi cu cereri repetate. Îi amintiră, de asemenea, faptul că nu numai că nici un om nu ajunsese vreodată la Kadath, şi că nimeni nu putea bănui în ce loc din spaţiu se ascunde acea cetate. Se afla aceasta oare pe tărâmul viselor ce se întinde de jur împrejurul lumii noastre? Se afla ea oare în apropierea vreunei planete necunoscute, satelit al lui Fomalhaut sau Aldebaran? Dacă s-ar înălţa pe meleagurile visului învecinate cu lumea noastră, atunci s-ar putea ajunge la ea deşi, de la începutul lumii şi până acum, doar trei fiinţe omeneşti au trecut peste perfidele abisuri întunecate ce ne despart de lumea himerelor, iar dintre aceştia trei, doi şi-au pierdut minţile cu totul.           Aceasta călătorie presupune primejdii nebănuite şi fără număr, fără a mai pune la socoteală şi ultima încercare, reprezentată de o serie de mormăituri ce se înalţă din haos în regiuni în care visul nu poate ajunge; în acest ultim abis al haosului absolut, unde himerele şi blasfemiile sunt în centrul întregii infinităţi. Nemărginitul Azathoth, sultanul demonilor, al cărui nume nimeni nu îndrăzneşte să-l pronunţe cu voce tare, se ghiftuieşte acolo, ascuns în adâncurile posomorâte şi de neînchipuit ce se cască dincolo de timp, în sunetul bătăilor înfundate de tobă şi al slabelor lamentaţii, îngrozitor de false, ale unui flaut detestabil. În ritmul acestei muzici, se leagănă fără noimă, încet, greoi şi stângaci, giganticii Zei Ultimi şi Ceilalţi Zei, lipsiţi de judecată, orbi şi fără glas, acei zei tenebroşi al căror duh şi emisar este Nyarlathotep, Haosul Târâtor.      În Peştera de Foc, preoţii din Nasht şi din Kaman-Thah îl preveniră asupra tuturor acestor primejdii, dar Carter rămase neclintit în hotărârea sa de a porni în căutarea Zeilor ce plutesc în imensitatea îngheţată de deasupra cetăţii Kadath, oricine ar fi ei, şi de a obţine de la aceştia dreptul de a vedea şi a se refugia în miraculoasa aşezare aurită de lumina apusului de soare.

          Cei porniţi în căutarea groazei colindă prin locuri îndepărtate şi stranii. Lor le sunt menite catacombele din Ptolemais1 şi mausoleele sculptate din ţinuturile de coşmar. Ei se caţără pe turnurile luminate de razele lunii ale castelelor năruite din valea Rinului şi se pogoară poticnindu-se pe treptele năpădite de pânze negre de păianjen de sub ruinele împrăştiate ale uitatelor cetăţi din Asia. Îşi fac sanctuare din codrul plin de taine şi din muntele pustiu şi zăbovesc în jurul siniştrilor monoliţi de pe insule nelocuite. Dar adevăratul deliciu al terifiantului, pentru cel care nu se satură niciodată de fiorii nespusei hidoşenii, se află, mai presus de orice, în străvechile, singuraticele gospodării ale văgăunilor din Noua Anglie. Căci acolo, lugubrele elemente ale puterii, solitudinii, grotescului şi ignoranţei se îmbină pentru a atinge perfecţiunea în grozăvie.           Cea mai cumplită dintre toate priveliştile o constituie cabanele din lemn nevopsit, aflate departe de cărările bătute, aşezate de obicei pe vreo pantă umedă şi năpădită de ierburi sau sprijinindu-se de zidul vreunei gigantice stânci ce parcă ţâşneşte din pământ. De două sute de ani şi mai bine dăinuie ele în acele locuri, timp în care au fost acoperite de viţă sălbatică şi tăinuite de arborii care au crescut şi s-au înmulţit. Sunt aproape înecate acum în abundenţa sălbatică a vegetaţiei, care le-a învăluit ca un linţoliu, adumbrindu-le. Dar ochiurile lor de geam încă se mai holbează înfricoşător, de parcă s-ar uita chiorâş, pradă unei apatii de moarte ce îndepărtează spectrul nebuniei, ştergând din amintire lucrurile de nerostit.           În asemenea locuinţe au trăit generaţii de oameni ciudaţi, aşa cum nu s-au mai pomenit pe lume. Pătrunşi de o credinţă sumbră şi fanatică ce i-a îndepărtat de semeni, străbunii lor şi-au căutat libertatea în sălbăticie, unde urmaşii unei rase de cuceritori au înflorit cu adevărat, liberi de constrângerile celorlalte neamuri. Au decăzut însă în cumplita robie a propriilor fantasme deprimante. Întorcând spatele luminilor civilizaţiei, forţa acestor puritani se concentră pe canale singulare. În izolarea lor, în morbida autoreprimare şi lupta pentru existenţă împotriva stihinicei naturi, îi ajunseră tainicele şi tenebroasele reminiscenţe din profunzimile preistorice ale mohorâtei lor eredităţi nordice. Spirite practice din necesitate şi rigide prin opţiune filosofică, aceşti oameni nu păcătuiau frumos. Supuşi şi ei greşelii ca orice muritor de rând, au fost obligaţi de codul lor inflexibil să caute tăinuirea mai presus de orice, aşa încât ajunseră să folosească din ce în ce mai puţin farmec în ceea ce tăinuiau. Numai casele tăcute, somnoroase, ce se holbează în văgăuni mai pot dezvălui tot ce zace ascuns încă din cele mai vechi timpuri; iar ele nu vorbesc, nefiind dispuse să se scuture de somnolenţa care le ajută să se cufunde în uitare. S-ar părea că demolarea acestor clădiri ar constitui un act de clemenţă, căci, probabil, le bântuie coşmarurile.           Înspre un asemenea edificiu măcinat de vreme m-am îndreptat într-o după-amiază de noiembrie a anului 1896, împins de o ploaie torenţială ce-ţi strecura frigul în oase, astfel încât orice adăpost îi era de preferat. Călătoream de ceva timp printre locuitorii Văii Miskatonic în căutarea unor anumite date genealogice. Din cauza naturii problematice, înşelătoare şi îndepărtate a preumblărilor mele, mi s-a părut mai convenabil să mă folosesc de o bicicletă, în ciuda toamnei târzii. Acum mă aflam pe un drum aparent părăsit, pe care îl alesesem ca fiind cel mai scurt până la Arkham, căci fusesem surprins de furtună la mare depărtare de orice oraş şi nu găsisem nici un refugiu, în afară de o veche şi respingătoare clădire din lemn, care mă privea pieziş cu geamlâcurile ei înceţoşate, dintre doi ulmi desfrunziţi, la poalele unei coline stâncoase. Deşi se afla departe de vechiul drum, casa mi-a lăsat o impresie dezagreabilă încă din primul moment în care am descoperit-o. Clădirile salubre nu se holbează la trecători în felul acela viclean şi obsedant, iar în cercetările mele genealogice am dat peste legende din secolul trecut ce îmi îndreptăţeau neîncrederea în locuri de acest fel. Cu toate acestea, forţa stihiilor era aşa de mare, încât am trecut peste orice scrupul şi, fără şovăire, m-am îndreptat spre clădirea de lemn, înaintând spre uşa închisă ce părea, totodată, pe cât de sugestivă, pe atât de tainică.           Mă bazam, oarecum, pe faptul că acea casă era părăsită, cu toate că, pe măsură ce mă apropiam de ea, nu mai eram atât de sigur de asta, căci chiar dacă aleile îi erau într-adevăr năpădite de buruieni, păreau să se păstreze un pic prea bine ca să constituie dovada unui abandon total. De aceea, în loc să încerc uşa, am ciocănit în ea, simţind în acelaşi moment o trepidaţie pe care cu greu mi-o puteam explica. Pe când aşteptam pe piatra tare, acoperită de muşchi, ce servea drept prag, am aruncat o privire asupra ferestrelor învecinate şi a plăcilor impostei de deasupra mea, remarcând faptul că – deşi erau învechite, zăngăneau şi erau aproape acoperite de murdărie – nu erau sparte. Clădirea, prin urmare, mai era încă locuită, în ciuda izolării şi a înfăţişării sale neîngrijite. Totuşi ciocăniturile mele nu primiră nici un răspuns, de aceea, după ce le-am repetat, am încercat clanţa ruginită şi am găsit uşa descuiată. Aceasta dădea într-un mic vestibul, unde tencuiala cădea de pe pereţi, iar prin uşă se strecura până la mine un miros slab, dar respingător. Am pătruns înăuntru, ducându-mi bicicleta de ghidon, şi am închis uşa în urma mea. Dinainte-mi se înălţa o scară îngustă, lângă o uşiţă care probabil ducea în pivniţă, în timp ce la dreapta şi la stânga se aflau uşile închise ale camerelor de la parter.           Rezemându-mi bicicleta de perete, am deschis uşa din stânga şi am intrat într-o cămăruţă cu tavan jos, luminată slab de două ferestre prăfuite şi cu cel mai primitiv şi mai sumar mobilier posibil. Părea să fie un fel de sufragerie, căci avea o masă cu mai multe scaune şi un cămin imens, deasupra căruia, pe o policioară, ticăia un vechi ceasornic. Nu erau decât câteva cărţi şi ziare, iar în obscuritatea ce domina locul abia le puteam desluşi titlurile. Ce mă interesa era atmosfera omogenă de arhaism, creată de fiecare detaliu vizibil. Descoperisem că majoritatea caselor din regiune erau bogate în relicve, dar aici vechimea era în mod curios desăvârşită, căci în toată încăperea n-am putut găsi un singur obiect care să aparţină cu certitudine unei date ulterioare Revoluţiei. Să nu fi fost atât de puţine mobilele, locul ar fi constituit paradisul unui colecţionar.           Pe măsură ce treceam în revistă această odaie stranie, am simţit cum creştea în mine acea aversiune trezită la început de exteriorul sumbru al locuinţei. Dar de ce anume mă temeam mai exact, sau ce anume nu-mi plăcea, nu puteam defini deloc. Ceva din întreaga atmosferă părea să amintească de vremurile păgâne, de dezagreabila barbarie şi de secrete ce trebuiau de mult uitate. Nu-mi venea să mă aşez pe un scaun, aşa că m-am plimbat prin încăpere, examinând diversele obiecte pe care le remarcam. Primul lucru ce mi-a trezit curiozitatea a fost o carte de mărime medie, aşezată pe masă şi având o înfăţişare atât de veche, încât m-am mirat că o vedeam în afara unui muzeu sau a unei biblioteci. Era legată în piele, cu garnituri metalice, şi se afla într-o stare excelentă de conservare, fiind un volum pe care nu te prea aşteptai să-l întâlneşti într-un sălaş atât de mizer. Când am deschis-o la pagina de titlu, uimirea îmi spori, căci se dovedi a fi nimic altceva decât rarisima relatare a lui Pigafetta privind regiunea congoleză, scrisă în latină după notiţele marinarului Lopez şi tipărită la Frankfurt în 15982. Auzisem adesea despre această lucrare, cu ilustraţiile sale curioase, operă a fraţilor De Bry, ceea ce mă făcu pentru o clipă să-mi uit temerile, în dorinţa mea de a întoarce paginile acelui tom pe care-l aveam în faţă. Gravurile erau într-adevăr interesante, izvorâte numai din închipuire şi din descrieri de mântuială, şi reprezentând negri cu piele albă şi cu trăsături caucaziene. Nici n-aş fi închis prea curând cartea, dacă o întâmplare extrem de banală nu mi-ar fi tulburat nervii sleiţi şi nu mi-ar fi retrezit senzaţia de nelinişte. Ce mă deranja era doar felul persistent în care volumul tindea să se deschidă singur la Planşa XII, care ilustra în amănunte fioroase o măcelărie a canibalilor Anzique. Mă încercă un oarecare sentiment de ruşine faţă de susceptibilitatea stârnită în mine de un lucru atât de neînsemnat, dar desenul mă tulbură totuşi, mai ales când îl puneam în legătură cu câteva pasaje adiacente în care se descria gastronomia triburilor Anzique.           Mă întorsesem spre un raft alăturat şi îi examinam conţinutul firav în cărţi, între care se număra o Biblie din veacul al XVIII-lea, o ediţie a Călătoriei pelerinului cam din aceeaşi perioadă, ilustrată cu xilogravuri groteşti şi tipărită de autorul de almanahuri Isaiah Thomas, tomul muced al lucrării lui Cotton Mather Magnalia Christi Americana, şi încă alte câteva volume de o vechime egală, când atenţia mi-a fost atrasă de sunetul paşilor din camera de deasupra. La început am fost uimit şi deconcertat, luând în seamă lipsa de răspuns la recentele mele ciocănituri în uşă, dar după aceea am tras pe dată concluzia că plimbăreţul tocmai se trezise dintr-un somn adânc şi am ascultat mai puţin surprins paşii ce făceau scara să scârţâie. Călcătura le era grea, deşi păreau în mod ciudat să fie făcuţi cu precauţie, trăsătură ce-mi displăcea cu atât mai mult, întrucât umbletul era apăsat. Când intrasem în casă, închisesem uşa în urma mea. Acum, după o clipă de tăcere, în care locatarul probabil că-mi inspecta bicicleta din hol, am auzit zgomotul clanţei mânuite stângaci şi am văzut cum se deschidea iar uşa lambrisată.           În prag stătea o persoană cu o înfăţişare atât de bizară, încât numai buna creştere m-a împiedicat să nu-mi exprim nedumerirea cu voce tare. Bătrân, cu barbă albă şi în zdrenţe, amfitrionul meu etala o ţinută şi o înfăţişare care inspirau în aceeaşi măsură uimire şi respect. Era înalt de peste un metru optzeci şi, în ciuda unui aer de bătrâneţe şi de sărăcie, era încă robust şi bine clădit. Faţa lui, aproape ascunsă de o barbă lungă ce îi acoperea o mare parte din obraji, părea anormal de rumenă şi mai puţin zbârcită decât te-ai fi aşteptat, în timp ce pe fruntea înaltă îi cădea un smoc de păr alb, uşor rărit odată cu trecerea anilor. Ochii lui albaştri, deşi puţin injectaţi, păreau inexplicabil de vii şi de strălucitori. Dacă n-ar fi fost aspectul său atât de neîngrijit, bărbatul ar fi putut avea tot atâta distincţie pe cât de impresionantă era statura lui. Totuşi, acest aspect neîngrijit îl făcea respingător, în ciuda chipului şi a siluetei sale. Cu greu puteam să-mi dau seama cu ce era îmbrăcat, căci nu vedeam mai mult decât un maldăr de zdrenţe deasupra unei perechi de cizme înalte şi grele. Murdăria lui era ceva de nedescris.           Înfăţişarea acestui om şi teama instinctivă pe care mi-o inspira mă pregătiră sufleteşte pentru orice manifestare de vrăjmăşie, aşa încât aproape că mă trecură fiorii de surpriză şi mă încercă o senzaţie de stranie nepotrivire când mă îmbie să mă aşez pe un scaun şi mi se adresă cu o voce pierită şi subţire, pe un ton linguşitor şi cu o ospitalitate prefăcută. Vorba lui era foarte bizară, o formă extremă a dialectului yankeu pe care-l crezusem de mult dispărut; şi l-am studiat cu atenţie în timp ce se aşeza în faţa mea, ca să lege o conversaţie cu mine.           — Te-a prins ploaia, aşa-i? spuse el în chip de salut. Mare norocire că te-ai găsit prin preajmă şi te-a dus mintea să intri aci. Socot că dormeam, altfel te-aş fi auzit – că nu mai sunt aşa june cum eram odat’, şi am trebuinţă de mult somn acu. Umbli departe? N-am văzut prea mulţi oameni pe drumeagu’ ăsta de când au scos diligenţa de Arkham.           I-am răspuns că mă duceam la Arkham şi mi-am cerut scuze pentru felul în care i-am violat cu neobrăzare intimitatea, după care el a continuat:           — Bucuros să te văd, tinere domn – nu prea trec multe feţe noi pe-aci, şi n-am temeiuri să mă veselesc prea adesea. Aş zice că vii dinspre Bosting, nu? Eu n-am fost pe-acolo nicicând, da’ pot să desluşesc un orăşean când îl văd – am avut unu’ prin op’zeş’patru, dascălu’ districtului, da’ a plecat dintr-odat’ şi de-atunci n-am mai auzit de el…           În acest moment, moşul lăsă să-i scape un soi de chicotit şi nu mai dădu nici un fel de lămuriri la întrebările mele. Părea să fie într-o bună dispoziţie fără margini, pentru cineva caracterizat totuşi de acele excentricităţi care se ghiceau din aspectul său sordid. Mai continuă să flecărească un timp, cu o cordialitate aproape febrilă, când îmi trecu prin minte să-l întreb cum făcuse rost de o carte atât de rară precum lucrarea lui Pigafetta, Regnum Congo. Impresia pe care mi-o lăsase acest volum nu se stinsese încă în sinea mea şi am simţit o anume nesiguranţă când i-am amintit despre el. Dar curiozitatea mi-a înfrânt toate vagile temeri care se tot adunau în mine încă din prima clipă când am zărit casa. Spre uşurarea mea, întrebarea nu i se păru prea dificilă, căci bătrânul îmi răspunse de bunăvoie şi volubil:           — Aaa, scrierea aia africană? Mi-a vândut-o prin şai’ş’opt Căpitanu’ Ebenezer Holt – ăla de s-a prăpădit în război.           Ceva legat de numele lui Ebenezer Holt mă făcu să ridic o privire scrutătoare. Mai dădusem de el în cercetările mele genealogice, dar în niciunul dintre dosarele de după Revoluţie. Mă întrebam dacă gazda mea mă putea ajuta în căutările mele şi m-am hotărât să-i cer părerea în această privinţă ceva mai târziu. El continuă:           — Ebenezer a umblat mulţi ani pe-un vas negustoresc, şi aduna tot felul de lucruri ciudate din fiecare port. Pe-asta a găsit-o-n Londra, pare-mi-se – îi plăcea grozav să târguiască tot soiu’ de lucruri din prăvălii. Am fost odat’ acasă la el, sus pe deal, să cumpăr nişte cai, şi am văzut cartea asta. Mi-au plăcut grozav pozele, aşa că mi-a dat-o la schimb. E-o carte poznaşă – ia, stai să-mi pun ocherii…           Moşul se scotoci prin zdrenţe, scoţând o pereche de ochelari murdari şi uimitor de vechi, cu mici lentile octogonale şi ramă din oţel. După ce şi-i puse la ochi, se întinse după volumul de pe masă şi îl răsfoi cu dragoste.           — Ebenezer putea citi oleacă din carte – e-n latinească – da’ eu nu. Am pus vreo doi-trei dascăli să-mi spună câte ceva din ea, şi pe popa Clark, ăl de se zice că s-a-necat în iaz – da’ matale poţi să pricepi ceva de-aici?           I-am răspuns că înţelegeam şi, la rugămintea lui, i-am tradus un paragraf de la începutul cărţii. De-am greşit pe-alocuri, nu era destul de ştiutor ca să mă corecteze, căci părea încântat ca un copil de versiunea mea în limba engleză. Apropierea lui devenea neplăcută, deşi nu vedeam nici o cale de scăpare fără să-l jignesc. Mă amuza pasiunea puerilă a acestui bătrân ignorant pentru ilustraţiile unei cărţi pe care nu era capabil s-o citească, şi mă întrebam cât de bine se putea descurca în cele câteva volume în limba lui maternă care-i înnobilau camera. Descoperind cât de sărac cu duhul era, mi se risipi o mare parte din teama nedefinită pe care o simţisem până atunci şi am surâs, în vreme ce gazda mea continua să trăncănească:           — Tare ciudat mai e cum pozele astea poa’ să te pună pe gânduri. Păi, uite de pildă asta, din faţă. Ai văzut vreodat’ aşa copaci, cu frunze mari răsucite şi-ntoarse-n jos? Şi oamenii ăia – nu poa’ să fie negrotei, prea sunt zdraveni. Mai degrabă indieni, aş zice, chiar de-s în Africa. Unele făpturi din astea arată ca maimuţele, sau jumate maimuţe, jumate oameni, da’ de una ca asta n-am mai auzit… Aici arătă cu degetul o creatură fabuloasă, plăsmuire a artistului, ce s-ar putea descrie ca fiind un soi de dragon cu cap de aligator. Da’ acu o să-ţi arăt una de le pune la toate capac – aci, în mijloc… Vocea moşului se îngroşă puţin, iar ochii îi sticliră ceva mai puternic, dar mâinile lui greoaie, deşi păreau mai neîndemânatice decât înainte, se potriviră perfect sarcinii. Cartea se deschise singură, aproape cu de la sine putere, ca şi când ar fi fost vorba de o consultare frecventă a acelei pagini, la respingătoarea a douăsprezecea planşă, ce ilustra o măcelărie în mijlocul canibalilor Anzique. Sentimentul de nelinişte mă cuprinse din nou, deşi n-am arătat nimic. Ceea ce era bizar în mod special acolo era faptul că artistul îi făcuse pe africanii lui să semene cu albii, membrele şi coapsele ce atârnau de pereţii măcelăriei erau groaznice la vedere, iar măcelarul cu toporul său era total obscen. Dar pe cât de mult îmi displăcea mie imaginea, pe atât părea să fie pe placul gazdei mele.           — Ce zici de asta – n-ai mai văzut nicicând aşa meşteşug, eh? Când am văzut-o, i-am zis lui Ebenezer:Ehei, asta-i ceva ce te stârneşte şi-ţi face sângele să-ţi fiarbă-n vine!” Când am citit în Scriptură despre prăpădiri – aşa cum au fost răpuşi midianiţii3 – mi-am plăsmuit eu asta în gând, da’ nu aveam poză. Aci omu’ poa’ să vadă tot ce-i de văzut – socotesc că-i cu păcat, da’ nu ne-am născut şi nu trăim cu toţii în păcat? Omu’ ăla ciopârţit, de câte ori mă uit la el mă aţâţă – de tre’ să mă tot uit – vezi cum i-a tăiat măcelaru’ picioru’? Şi-aci pe laviţă e capu’, cu un braţ alăturea, şi braţu’ ălălalt pe jos, lângă butuc.           În vreme ce omul continua să mormăie într-un extaz scandalos, expresia feţei sale păroase, pe care tronau ochelarii, devenise de nedescris, însă glasul mai degrabă i se îneca decât urca în intensitate. Propriile mele senzaţii abia dacă pot fi relatate. Toată teroarea pe care o simţisem nelămurit înainte mă copleşi şi îmi dădeam seama cu câtă infinită intensitate detestam bătrâna şi dezgustătoarea creatură aflată atât de aproape de mine. Demenţa lui, sau cel puţin perversiunea lui, mi se părea ceva indiscutabil. Acum aproape că mai mult şoptea, iar răguşeala îi era mai înfricoşătoare decât un ţipăt. Mă apucă tremuratul pe măsură ce-l ascultam.           — Şi cum îţi ziceam, tare-i ciudat cum te pun pe gânduri pozele. Ştii matale, tinere domn, asta de-aci tare mă mai răscoleşte. După ce-am luat cartea de la Eb, m-am tot uitat la ea, mai cu seamă când îl auzeam dumineca pe popa Clark glăsuind în peruca lui umflată. Odat’ am cercat ceva mai poznaş – hei, tinere domn, nu te-nfricoşa – n-am făcut decât să mă uit la poză ’nainte să-mi căsăpesc oile pentru târg – mi-a fost mai drag să le căsăpesc după ce-am văzut poza…           Tonul bătrânului coborî atât de mult, deveni la răstimpuri atât de pierit, încât cuvintele abia i se mai auzeau. Ascultam răpăitul ploii pe ferestrele mohorâte, cu ochiuri mici de geam, atent la bubuitul unui tunet care se apropia, de o putere cu totul neobişnuită pentru vremea de toamnă. Un fulger şi o detunătură cumplită zguduiră casa până-n temelii, însă omul şuşotea în continuare, părând să nu observe nimic.           — Mi-a fost mai drag să căsăpesc oile, da’ nu pe de-a-ntregu’ desfătător. Tare-i ciudat cum te potopeşte pofta… Matale eşti om cu frica Atotputernicului, tinere, aşa că să nu zici la nimenea, da’ mă juruiesc că poza porni a-mi da poftă pentru o hrană pe care nu aveam cum s-o cresc şi nici s-o cumpăr – hei, stai blând, ce te supără? – n-am făcut nimic, doar m-am întrebat cum ar fi dacă aş face-o. Se zice că sângele şi oasele din carne-s făcute, şi-ţi dau viaţă nouă, aşa că m-am socotit dacă n-ar da omului o viaţă mai lungă şi-ncă mai lungă cu atât mai abitir…           Dar vorbitorul n-a mai continuat. Nu a fost întrerupt de spaima ce mă încerca, nici de furtuna care se înteţea repejor, sub a cărei furie aveam în curând să deschid ochii în solitudinea fumegândă a unor ruine înnegrite, ci de o întâmplare foarte simplă, însă oarecum neobişnuită.           Cartea deschisă era aşezată între noi, cu ilustraţia holbându-se respingător în sus. În vreme ce moşul şoptea cuvintele „cu atât mai abitir”, se auzi uşoara lovitură a unui strop în cădere şi ceva mânji paginile îngălbenite de vreme ale tomului. M-am gândit la ploaia care, poate, se scurgea prin acoperiş, numai că ploaia nu-i roşie. Pe măcelăria canibalilor Anzique licărea sugestiv o mică pată purpurie, trezind la viaţă oroarea gravurii. Bătrânul o văzu şi el. Se opri din şoptit chiar înainte ca expresia mea de spaimă să-l oblige. O zări şi ridică iute privirea spre podeaua camerei pe care o părăsise cu o oră în urmă. I-am urmărit căutătura şi am zărit chiar deasupra noastră, pe tencuiala cojită a străvechiului tavan, o pată uriaşă, de formă neregulată, de un stacojiu umed, ce părea să se întindă chiar sub ochii mei. N-am scos nici un sunet şi n-am făcut nici o mişcare, doar am închis ochii. O clipă mai târziu, lovi titanicul trăsnet al tuturor trăsnetelor, spulberând acea cabană blestemată ce ascundea secrete de nerostit şi aducând uitarea care singură mă salvă din ghearele nebuniei.                                                                           SFÂRŞIT               1 Oraş de coastă în Cirenaica (astăzi Libia), care îşi trage numele de la Ptolemeu al Treilea (Evergetul) al Egiptului (247–222 î. H.), cel care a unificat Egiptul cu Cirenaica. Referirea la existenţa unor catacombe este pur imaginară (n. ed. orig.).           2 Este vorba de lucrarea lui Filippo Pigafetta (1533–1604), scrisă în limba italiană şi intitulată Relatione del reame di Congo et delle cironvicine contrade (1591), o relatare a călătoriilor în Congo ale unui marinar, Duarte Lopes. A fost tradusă în limba olandeză în 1596, în limbile engleză şi germană în 1597, iar în limba latină de către A. C. Reinius, cu titlul Regnum Congo, în 1598. Frecventele referiri la ea în cuprinsul acestei povestiri conţin mai multe inadvertenţe (n. ed. orig.).           3 Grup de triburi nomade, menţionat în Vechiul Testament şi înrudit cu israeliţii, care au populat, probabil, regiunile nord-vestice ale Deşertului Arabiei (n. trad.).

I.           Despre Herbert West, care a fost prietenul meu la Universitate ca şi în particular, nu pot vorbi fără o groază irepresibilă. Asta datorită mai curând straniei ocupaţii căreia şi-a consacrat viaţa, decât felului sinistru în care a dispărut cu puţin timp în urmă.           Cercetările sale au început acum şaptesprezece ani, când eram amândoi în anul trei la medicină, la Universitatea Miskatonic din Arkham. Câtă vreme am fost împreună, diabolicele lui experienţe m-au fascinat; or, eu eram camaradul său cel mai apropiat.           Astăzi e mort, iar farmecul malefic s-a risipit. A rămas spaima, parcă şi mai mare. Amintirile au întotdeauna ceva mai neliniştitor decât realitatea.           Primul incident survenit pe parcursul prieteniei noastre a reprezentat cel mai mare şoc resimţit de mine vreodată şi nu mi-e la îndemână să-l povestesc.           La vremea studiilor noastre, West le făcuse deja remarcat prin ciudata sa. teorie privitoare la natura morţii. Aceasta din urmă putea fi, după el, învinsă artificial. Luată în derâdere de profesorii şi de colegii noştri, ideea lui se baza pe caracterul esenţialmente mecanic al vieţii. El voia să acţioneze asupra maşinăriei organice a omului printr-o influenţă chimică aplicată după oprirea proceselor naturale.           În experienţele făcute pe făpturi însufleţite, omorâse un număr incredibil de iepuri, cobai, pisici, câini şi maimuţe. Constituia, pentru Universitate, un adevărat flagel. În măi multe rânduri ajunsese să observe semne de viaţă la animale pretins moarte. Semne slabe şi, câteodată, semne intense.           A trebuit însă, curând, să admită că perfecţionarea procedeelor lui pretindea o viaţă întreagă de cercetări.           Apoi şi-a dat seama că acelaşi tratament acţiona în modd diferit asupra diverselor specii vii. Pentru a merge înainte, pentru a progresa, trebuia să-şi găsească subiecţi umani. Aici s-a lovit el, întâia oară, de autorităţile Universităţii. Decanul Facultăţii de medicină personal, generosul şi învăţatul doctor Allan Halsey, ale cărui lucrări în sprijinul paraliticilor sunt celebre, a fost cel care i-a interzis să-şi continue experienţele. Eu am arătat mereu o toleranţă ieşită din comun faţă de cercetările prietenuluî meu, iar teoriile sale cu ramificaţii şi corolare aproape infinite le discutam adesea împreună.           Îi împărtăşeam părerea că orice formă de viaţă este un proces chimic şi fizic, pretinsul „suflet” rămânând un mit. Prietenul meu credea că reanimarea artificială a unui mort nu depindea decât de starea ţesuturilor şi că, dacă descompunerea nu-şi începuse lucrarea, prin nişte măsuri adecvate un cadavru înzestrat cu toate organele putea fi reintegrat în acest curios proces numit viaţă. West îşi dădea perfect de bine seama că viaţa fizică sau cea intelectuală puteau rămâne în acest caz afectate de o uşoară deteriorare a celulelor creierului, organ extrem de sensibil, fie şi din cauza unui scurt interval în care îl stăpânise moartea.           La început, el sperase să descopere un element în stare să redea vitalitatea înaintea morţii efective, şi doar repetatele eşecuri cu animalele i-au demonstrat că acţiunile vieţii naturale nu erau compatibile cu cele ale vieţii artificiale.           S-a apucat atunci să experimenteze pe exemplare sucombate de curând, injectându-le soluţiile lui imediat după extincţia vieţii. Acesta era amănuntul care-i făcea pe profesori sceptici, întrucât ei socoteau că încă nu se produsese o moarte veritabilă. N-au întârziat să examineze problema într-un mod mai raţional. La puţină vreme după ce profesorii îi interziseseră să mai lucreze, West mi-a mărturisit că era decis să-şi procure prin diverse mijloace corpuri proaspete, spre a-şi continua în secret experienţele.           Auzindu-l cum vorbea despre „diverse mijloace”, mi s-a părut destul de înfricoşător, căci la Universitate nu ne procuraserăm nicicând noi înşine specimene anatomice. De fiecare dată când morga nu putea răspunde cererii, doi negri angajau afacerea, şi rareori li se puneau întrebări.           West era pe atunci un tânăr scund şi subţire, cu trăsături delicate, purtând ochelari şi păr blond, cu nişte ochi de un albastru şters şi vocea plăcută, încât era ciudat să-l auzi discutând comparativ despre calităţile cimitirului de la Christ Church şi ale gropii comune, practic toate corpurile de la Christ Church fiind îmbălsămate, ceea ce îi compromitea cercetările. În vremea aceea, eram asistentul său activ şi entuziast, îl ajutam în luarea tuturor deciziilor, nu doar în ce priveşte aprovizionarea cu corpuri, ci şi ca să găsească un loc convenabil macabrei noastre ocupaţii. Eu am fost cel care s-a gândit la ferma părăsită a familiei Chapman, de dincolo de Meadow Hill. şi în al cărei parter ne-am improvizat o sală de operaţie şi un laborator prevăzute cu draperii negre, potrivite să ne ascundă activităţile nocturne.           Am luat infinite precauţii pentru ea la eventualii trecători să nu ajungă vreo lumină neobişnuită. Cea mai mică imprudenţă ne-ar fi condus la catastrofă.           Dacă am fi fost descoperiţi, conveniserăm să spunem că ne-am instalat acolo un laborator de chimie. Încetul, cu încetul, am echipat refugiul ştiinţific cu material cumpărat la Boston, ori împrumutat pe ascuns de la Universitate. Ne-am mai procurat câteva lopeţi şi cazmale, pentru numeroasele gropi ce urmau să fie săpate în pivniţă. La facultate se folosea de obicei un incinerator, dar aparatul acela ne-ar fi costat prea scump. Prezenţa cadavrelor era mereu o problemă, chiar şi în cazul cobailor, folosiţi de West în camera lui din căminul universitar. Asemeni vampirilor, pândeam orice deces şi cercetam necontenit cronica necrologică locală. Pretindeam de la specimenele noastre calităţi deosebite. Ne trebuiau, în fond, cadavre înhumate imediat după moarte şi care să nu fi suferit nici un tratament de conservare, neatinse de malformaţii şi cu toate organele la locul lor. În consecinţă, preferam să lucrăm pe victimele accidentelor.           Mai multe săptămâni am rămas fără vreun subiect de experienţe convenabil, în ciuda tratativelor duse cu autorităţile şi cu personalul spitalicesc, cărora le făceam vizite în numele Universităţii. Asta fiindcă descoperisem că Universitatea avea în asemenea măsură prioritatea alegerii, încât ne-am văzut nevoiţi să rămânem la Arkham peste vară, în perioada vacanţei, când lucrările erau mai puţine.           În sfârşit, şansa ne-a surâs, căci într-o ziam dat peste un corp aproape ideal la groapa comună: un tânăr muncitor viguros, care se înecase cu o dimineaţă în urmă în iazul Summer şi fusese îngropat pe cheltuiala municipalităţii, fără întârziere şi fără să mai fi fost îmbălsămat. În după-amiaza aceea, ne-am dus să vedem mormântul cel nou şi am hotărât să ne punem pe treabă îndată după miezul nopţii. A fost o sarcină destul de dezgustătoare, chiar dacă atunci încă nu simţeam faţă de cimitire oroarea aparte pe care aveau s-o trezească în noi experienţele ulterioare. Ne-am luat lopeţile şi felinarele cu petrol (căci, dacă lanternele electrice existau încă din timpurile îcelea, ele nu erau atât de bune ca lămpile cu tungsten, de azi). Lungă şi meschină, misiunea de a degaja terenul ar fi putut trece drept funebră la modul poetic, dacă am fi fost artişii şi nu oameni de ştiinţă. Am răsuflat uşuraţi când lopeţile au lovit în lemn. Odată descoperit în întregime sicriul, West a coborât, a ridicat capacul şi a scos corpul afară. Am coborât şi am tras împreună cadavrul din mormânt, apoi ne-am silit să dăm locului aspectul dinainte.           Operaţia ne-a făcut destui nervi, dar mai ales silueta ţeapănă şi faţa neînsufleţită a primei prăzi. Am reuşit să ştergem urmele trecerii noastre pe acolo. Când am pus la loc ultima lopată de pământ, am îndesat specimenul într-un sac de pânză şi ne-am îndreptat spre vechea fermă de dincolo de Meadow Hill.

Un gând oribil, care îmi tot umbla de la o vreme prin minte, a devenit de-acum teribilă certitudine. Mă ră-tăcisem. Mă pierdusem cu totul, şi încă în mod disperat, în labirintul din Grota Mamutului. În orice direcţie aş fi apucat-o, nu descopeream nici cel mai mic indiciu menit să mă îndrepte spre drumul cel bun. Aveam să mai revăd oare, cândva, minunata lumină a zilei, dealurile şi încântătoarele văi ale lumii? Raţiunea mă obliga să nu mai sper nimic. Încă tributar unei vieţi dedicate studiului filosofic, mă umplea de mândrie faptul că puteam rămâne netulburat în faţa evenimentelor. Am citit adesea că victimele acestui gen de aventuri s-ar nărui într-un delir violen't şi, totuşi, nu trăiam deloc aşa ceva, deocamdată. De când am înţeles că mă rătăcisem, în mine coborâse un calm imens.           Probabil că umblam aiurea de mult timp şi dispariţia nu-mi fusese remarcată, dar asta nu m-a făcut nici o clipă să-mi pierd sângele rece. Dacă trebuia să mor, îmi spuneam, acea peşteră înspăimântătoare, dar maiestuoasă, mi-ar fi fost un mormânt la fel de bun ca o biserică. Departe de a mă lăsa pradă disperării, perspectiva m-a mai liniştit. Urma să mor de foame, eram sigur de as'ta. În asemenea împrejurări, unii au înnebunit, dar nu puteam crede că avea să mi se întâmple şi mie. Nenorocirea mi-o datoram numai şi numai mie însumi, căci nesocotisem poveţele ghidului şi mă îndepărtasem de grupul turiştilor. După mai bine de o oră de rătăciri prin coridoarele tainice ale peşterii, mi-a fost cu neputinţă să regăsesc traseul pe care îl urmasem după despărţirea de tovarăşii mei.           Torţa începuse să pâlpâie. Curând aveam să rămân învăluit de bezna monstruoasă şi aproape palpabilă a măruntaielor pământului. Stând în lumina şovăielnică, din ce în ce mai scăzută, am încercat să-mi imaginez moartea. Mi-am amintit ce auzisem povestindu-se despre grupurile de tuberculoşi care, instalaţi în uriaşe cavităţi naturale spre a-şi redobândi sănătatea prin pretinsele proprietăţi curative ale lumii subterane, aerul pur şi tempera'tura uniformă, îşi aflaseră prin locurile acelea netuiburate o moarte ciudată şl înfiorătoare. Trecând pe lângă ruinele triste ale barăcilor lor, m-am străduit să-mi închipui consecinţele unei şederi exagerate în imensa şi tăcuta cavernă asupra unui individ sănătos, în plină vigoare, ca mine. Acum, îmi ziceam, urma să-i suport eu însumi efectele, dacă nu cumva, murind repede din pricina lipsei de hrană, mi-ar fi lipsit timpul necesar împlinirii unei asemenea experienţe.           În cele din urmă, flăcăruia torţei a pierit în beznă. Am hotărât să fac tot ce-mi stătea în puteri ca să ies de acolo. Trăgând adânc în piept aerul, am început să scot ţipete puternice, cu vaga speranţă că prin zgomotele pe care le produceam o să atrag atenţia ghidului. Dar, pe când zbieram, inima îmi spunea că strigătele nu serveau la nimic şi că glasul meu, amplificat şi repercutat de nenumăratele metereze ale întunecosului dedal înconjurător, n-avea să întâlnească decât propriile mele urechi. Brusc, am tresărit, căci avusesem impresia unui zgomot de paşi răsunând pe solul stâncos. Să fi fost salvarea? Observându-mi lipsa, ghidul pornise în căutarea mea prin labirintul calcaros?           În vreme ce încercam să găsesc răspuns la toate aceste întrebări, m-am apucat să-mi reînnoiesc chemările, din dorinţa de a mă vedea salvat cât mai curând; când, într-o clipă, bucuria mi s-a preschimbat în groază. Auzul meu, destul de fin şi devenit încă şi mai sensibil în liniştea deplină ce domnea prin bârlogul acela, mi-a dat de ştire în chip extrem de alarmant că paşii nu puteau fi ai unui om. Într-adevăr, în tăcerea nepă-mântească a acelei zone subterane, picioarele ghidului trebuiau să stârnească un sunet sec. Or, zgomotele percepute de mine erau furişate, semănând cu cele produse de mişcările unei feline. De altfel, ascultând cu şi mai multă încordare, mi s-a părut că disting patru călcături uşoare în loc de două. Eram convins că prin ţipetele mele deşteptasem o fiară sălbatică, poate un leu de munte rătăcit, din întâmplare, în grotă.           Fără îndoială, îmi spuneam, Cel Veşnic alesese pentru mine o moarte mai rapidă şi mai îndurătoare decât prin înfometare. Totuşi, instinctul de conservare ce somnolează înlăuntrul fiecăruia din noi mi s-a trezit subit. Chiar dacă a mă feri de un pericol iminent nu făcea, poate, decât să amâne un sfârşit lent şi teribil, m-am decis să-mi vând pielea scump.           Oricât de straniu ar putea să pară, spiritul meu nu concepea să pună în seama vizitatorului nevăzut decât ostilitate. De aceea, am rămas nemişcat şi tăcut, în speranţa că o să-mi uite prezenţa şi-o să-şi continue drumul. Din păcate, nu s-a întâmplat aşa. Evident, animalul îmi simţise mirosul, care, într-o atmosferă atât de limitată, trebuie să fi fost perceptibil de la mare distanţă.           Înţelegând deci că trebuia să mă apăr de un atac neprevăzut şi invizibil, am apucat pe dibuite cele mai mari bucăţi de rocă presărate pe jos şi, cu o piatră în fiecare mână, am aşteptat resemnat inevitabilul asalt al inamicului. În vremea asta, hidosul zgomot de paşi se apropiase. Comportamentul acelei fiare ciudate era, fără nici un dubiu, neliniştitor. Umbletul său semăna cu al unui patruped având labele de dinapoi în mod bizar necoordonate cu cele din faţă. Totuşi, la scurte intervale, mi se părea că doar două labe erau angajate în procesul de locomoţie. Mă întrebam ce soi de animal urma să înfrunt. Trebuie să fie, îmi ziceam, vreo biată jivină care îşi plăteşte cu prizonieratul pe viaţă curiozitatea neaşteptată ce o condusese în acel labirint înspăimântător. Probabil s-a hrănit cu peşti orbi, cu lilieci şi şoareci de peşteră, dar şi cu peşti obişnuiţi, din cei ce se pescuiesc în micile cursuri de apă ale lui Green River, care comunică întrucâtva cu apele din grotă.

I.           Viaţa este un lucru hidos, iar din ceea ce se ascunde în spatele cunoştinţelor noastre despre ea se iţesc aluziile demonice ale adevărului, care o fac uneori de o mie de ori mai oribilă.           Ştiinţa, deja opresivă prin revelaţiile sale şocante, va constitui, poate, exterminatorul suprem al speciei noastre umane –, dacă suntem într-adevăr o specie aparte. Nicicând creierii muritorilor n-ar rezista la rezerva ei de orori neînchipuite în cazul în care s-ar revărsa peste lume. Dacă am afla ce suntem, ar trebui să facem ce a făcut Sir Arthur Jermyn, care, într-o noapte, şi-a turnat petrol peste propriul trup şi şi-a dat foc. Nimeni n-a aşezat rămăşiţele lui arse într-o urnă şi nici n-a ridicat un monument funerar în amintirea celui care a fost. Căci s-au găsit anumite hârtii şi un anume obiect închis într-o cutie care i-au făcut pe oameni să-şi dorească să uite. Cei câţiva care l-au cunoscut nici măcar nu admit că el a existat vreodată.           Arthur Jermyn a ieşit afară din casă, s-a dus în mlaştini şi şi-a dat foc, după ce a văzut obiectul din cutia care îi parvenise din Africa. Tocmai acel obiect, şi nu propria sa înfăţişare bizară, l-a făcut să-şi pună capăt zilelor. Puţini sunt cei cărora le-ar fi plăcut să trăiască având trăsăturile stranii ale lui Arthur Jermyn, dar el a fost un poet şi un savant, aşa încât nu i-a păsat. Avea setea de învăţătură în sânge, căci străbunicul său, Sir Robert Jermyn, baronul, fusese la vremea lui un antropolog de marcă, în vreme ce stră-stră-străbunicul său, Sir Wade Jermyn, fusese unul dintre primii exploratori ai regiunii Congo şi scrisese cu multă erudiţie despre triburile, animalele şi presupusele antichităţi ale acelui ţinut. Într-adevăr, bătrânul Sir Wade manifestase un avânt intelectual care aducea cu o manie. Bizarele sale conjecturi asupra unei civilizaţii preistorice congoleze a unei rase albe l-au acoperit de ridicol la apariţia lucrării sale Observaţii asupra mai multor părţi din Africa. În 1765, acest explorator neînfricat fusese internat într-un ospiciu din Huntingdon.           Alienarea mintală şi-a găsit sălaş în toţi descendenţii familiei Jermyn, iar lumea se bucura că nu mai rămăseseră prea mulţi dintre ei. Trunchiul nu mai dăduse noi ramuri, iar Arthur era ultimul vlăstar. Dacă n-ar fi fost aşa, nu se poate spune ce ar fi făcut când i-a parvenit obiectul. Cei din neamul Jermyn au lăsat întotdeauna impresia că ceva nu era în ordine cu ei, ceva părea să le lipsească, deşi Arthur era cel mai oribil dintre ei, iar vechile portrete de familie din conacul Jermyn dezvăluiau destule figuri cu trăsături fine de dinainte de vremea lui Sir Wade. Cu siguranţă, demenţa a început odată cu Sir Wade, ale cărui poveşti incredibile despre Africa făcuseră odinioară deliciul şi, în acelaşi timp, constituiseră teroarea puţinilor săi prieteni. O dovedise colecţia lui de trofee şi de specimene, care nu era defel ceea ce un om normal ar fi adunat şi păstrat, şi şi-a făcut simţită prezenţa în mod izbitor în izolarea orientală în care şi-a ţinut nevasta. Aceasta din urmă, din câte povestea el, era fiica unui negustor portughez pe care-l întâlnise în Africa; şi nu-i plăcea traiul englezesc. Ea, împreună cu un băieţel născut pe continentul negru, îl însoţise în cel de-al doilea şi cel mai lung dintre periplurile sale, ba chiar şi în cel de-al treilea, din care nu s-a mai întors niciodată. Nimeni n-o văzuse de aproape, nici măcar servitorii. Căci pornirile ei fuseseră violente şi bizare. În cursul scurtei sale şederi la conacul Jermyn, ocupase o aripă îndepărtată, fiind vizitată numai şi numai de soţul ei. Sir Wade a fost, într-adevăr, extrem de ciudat în solicitudinea arătată faţă de propria familie. Atunci când s-a reîntors în Africa, n-a permis nimănui să se ocupe de tânărul său fiu, în afara unei negrese oribile din Guineea. La întoarcere, după moartea lui Lady Jermyn, şi-a asumat singur creşterea băiatului.           Dar tocmai trăncăneala lui Sir Wade, mai ales după câteva pahare, a fost cea care i-a făcut pe prietenii lui să-l considere nebun. Într-o epocă raţionalistă, precum veacul al XVIII-lea, nu era deloc înţelept ca un om cu educaţie să vorbească despre privelişti virgine şi peisaje stranii luminate de o lună congoleză, despre zidurile şi pilaştrii gigantici ai unei cetăţi uitate, surpate şi acoperite de viţă sălbatică, de umedele, silenţioasele trepte de piatră ce coborau la nesfârşit în bezna unor subterane abisale pline de comori şi a unor catacombe inimaginabile. Mai presus de toate, nu era înţelept să aiureze despre vieţuitoarele care ar fi putut bântui un asemenea loc, despre creaturile pe jumătate aparţinând junglei, pe jumătate cetăţii nemaipomenit de vechi, fiinţe fabuloase pe care însuşi Pliniu cel Bătrân le-ar fi descris cu scepticism; despre lucruri care ar fi ieşit la iveală după ce marile maimuţe antropoide ar fi cotropit oraşul muribund, cu zidurile şi pilaştrii săi, subteranele şi straniile sculpturi. Totuşi, după ce se întorsese acasă pentru ultima oară, Sir Wade descria astfel de lucruri cu o însufleţire tulburător de stranie, mai ales după al treilea pahar servit la Capul Cavalerului, lăudându-se cu ce găsise el în junglă şi cum trăise printre groaznicele ruine ştiute numai de el. Şi, într-un târziu, vorbi despre vieţuitoare de-o asemenea manieră, încât a fost luat pe sus şi dus la balamuc. Arătă prea puţin regret când se trezi zăvorât în încăperea zăbrelită din Huntingdon, căci mintea îi lucra în chip curios. De când fiul lui începuse să treacă de vârsta copilăriei, îi plăcuse din ce în ce mai puţin să stea pe acasă, până când, în cele din urmă, ajunsese să lase impresia că-l înspăimânta propriul cămin. Făcuse din Capul Cavalerului cartierul său general şi când a fost închis în ospiciu îşi exprimă o vagă recunoştinţă, ca şi cum i s-ar fi acordat protecţie. Muri trei ani mai târziu.           Fiul lui Wade Jermyn, Philip, era o persoană extrem de bizară. În ciuda unei puternice asemănări fizice cu tatăl său, înfăţişarea şi conduita îi erau sub multe aspecte atât de grosolane, încât toată lumea-l ocolea. Deşi nu-i moştenise nebunia, aşa cum se temeau unii, era de o imbecilitate crasă şi cădea pradă unor crize de o violenţă incontrolabilă, pe perioade scurte. Era mic de statură, dar foarte puternic şi avea o agilitate incredibilă. La doisprezece ani după primirea titlului nobiliar, se căsători cu fiica paznicului său de vânătoare, o persoană despre care se spunea că ar fi de origine ţigănească, dar, înainte să i se nască fiul, se înrolă în marină ca simplu matroz, desăvârşind dezgustul general stârnit de obiceiurile şi mezalianţa sa. După încheierea Războiului de Independenţă al Statelor Unite ale Americii, se auzi despre el c-ar fi fost marinar pe vasul unui negustor implicat în comerţul african, câştigându-şi o anumită reputaţie prin puterea fizică şi căţărările sale, dar, până la urmă, dispăru într-o noapte, în vreme ce nava lui se depărta de coasta congoleză.           În fiul lui Sir Philip Jermyn bine cunoscuta, de-acum, ciudăţenie a familiei luă o turnură stranie şi fatală. Înalt şi destul de chipeş, cu un soi de graţie orientală în ciuda anumitor uşoare anomalii în privinţa proporţiilor, Robert Jermyn îşi începu viaţa de savant şi de cercetător. El a fost primul care a supus studiului ştiinţific vasta colecţie de relicve pe care bunicul său nebun o adusese din Africa, şi care şi-a impus numele de familie atât în domeniul etnologiei, cât şi în cel al explorărilor. În 1815, Sir Robert s-a însurat cu fiica celui de-al şaptelea viconte Brightholme şi a fost binecuvântat cu trei copii, dintre care cel mai mare şi cel mai mic nu au fost niciodată văzuţi în public pe motivul diformităţilor trupeşti şi al anomaliilor psihice. Întristat de aceste nenorociri în familie, omul de ştiinţă îşi căută refugiul în muncă şi întreprinse două lungi expediţii în interiorul Africii. În 1849, cel de-al doilea fiu al său, Nevil, o persoană absolut dezgustătoare, care părea să îmbine caracterul ursuz al lui Philip Jermyn cu aroganţa neamului Brightholme, a fugit de acasă cu o dansatoare vulgară, dar a fost iertat la întoarcerea sa în anul următor. Se întoarse la conacul Jermyn ca văduv şi tatăl unui băieţel pe nume Alfred, cel care, într-o bună zi, avea să fie tatăl lui Arthur Jermyn.           Amicii povesteau că tocmai această serie de nenorociri a fost ceea care-l făcu pe Sir Robert Jermyn să-şi piardă minţile, totuşi probabil că a fost nevoie doar de un strop de folclor african care să provoace dezastrul. Bătrânul savant aduna legende despre triburile Onga din apropierea terenului de explorare al bunicului său, sperând într-un fel să găsească o justificare relatărilor incredibile ale lui Sir Wade în privinţa unei cetăţi pierdute, populate de hibrizi stranii. O anumită consistenţă în ciudatele manuscrise ale strămoşului său sugerau că imaginaţia ţicnitului fusese stimulată de miturile băştinaşilor. La 19 octombrie 1852, exploratorul Samuel Seaton trecu pe la conacul Jermyn cu manuscrisul unor observaţii adunate printre membrii triburilor Onga, crezând că anumite legende despre o cetate cenuşie a maimuţelor albe condusă de un zeu alb s-ar putea dovedi valoroase pentru etnolog. În conversaţia lui probabil că a mai furnizat multe detalii în plus, a căror natură nu va fi niciodată cunoscută, de vreme ce, dintr-odată, se iscară o serie de tragedii îngrozitoare. Când Sir Robert Jermyn ieşi din biblioteca sa, lăsă în urma lui cadavrul exploratorului strangulat şi, înainte ca cineva să-l poată împiedica, luă viaţa celor trei copii ai săi, celor doi care nu fuseseră niciodată văzuţi în public şi fiului care fugise de acasă. Nevil Jermyn muri apărându-şi cu succes propriul băiat, în vârstă de doi ani, care, pare-se, fusese şi el inclus în planul criminal şi demenţial al bătrânului. Sir Robert însuşi, după repetate tentative de sinucidere şi un refuz încăpăţânat de a mai rosti un singur sunet articulat, decedă în urma unui atac de apoplexie în cel de-al doilea an de internare la balamuc.           Sir Alfred Jermyn se trezi baronet înainte de a împlini patru ani, dar gusturile lui nu se potriviră niciodată titlului său nobiliar. La douăzeci de ani se alătură unei trupe de music-hall, iar la treizeci şi şase de ani îşi abandonă soţia şi copilul pentru a călători cu un circ american itinerant. Sfârşitul lui a fost revoltător. Printre animalele din circul cu care călătorea se găsea şi o uriaşă gorilă mascul, de culoare mai deschisă decât în mod obişnuit. Era o fiară surprinzător de docilă, care se bucura de o mare popularitate printre circari. Această gorilă îl fascina în mod deosebit pe Alfred Jermyn şi, în multe ocazii, cei doi se priveau ochi în ochi timp îndelungat printre gratii. Până la urmă, Jermyn ceru şi obţinu permisiunea de a dresa animalul, uimind publicul şi colegii de circ cu succesul său. Într-o dimineaţă, pe când se aflau în Chicago, în vreme ce gorila şi Alfred Jermyn repetau un meci de box organizat cu multă inteligenţă, fiara îi dădu o lovitură mai puternică decât de obicei, vătămând atât trupul cât şi demnitatea dresorului amator. Despre ceea ce a urmat, membrilor „Celui Mai Mare Spectacol de pe Pământ” nu le place să vorbească. Nu s-au aşteptat să-l audă pe Sir Alfred Jermyn scoţând un urlet ascuţit, inuman, sau să-l vadă apucându-şi adversarul greoi cu amândouă mâinile, să-l trântească pe podeaua cuştii şi să-l muşte feroce de grumazul păros. Gorila a fost luată prin surprindere, dar nu pentru multă vreme, şi, înainte ca dresorul ei obişnuit să poată face ceva, trupul care aparţinuse cândva unui baronet devenise deja de nerecunoscut.           II.           Arthur Jermyn era fiul lui Sir Alfred Jermyn şi al unei cântăreţe de music-hall, de origine obscură. Când soţul şi tatăl şi-a părăsit familia, mama a dus copilul la conacul Jermyn, unde nu mai rămăsese nimeni care ar fi putut obiecta împotriva prezenţei ei acolo. Nu era total neştiutoare în privinţa a ceea ce ar trebui să fie condiţia nobiliară, şi avu grijă ca fiul ei să primească cea mai aleasă educaţie pe care i-o puteau asigura puţinii ei bani. Mijloacele materiale ale familiei rămăseseră, din nefericire, reduse, iar conacul Jermyn ajunsese într-o stare jalnică de dărăpănare, însă tânărul Arthur îndrăgi vechiul edificiu, cu tot ce se afla în el. Nu semăna cu nici un alt Jermyn care trăise vreodată, căci era un poet şi un visător. O parte dintre familiile învecinate, cărora le ajunseseră la urechi poveştile legate de nevăzuta soţie portugheză a bătrânului Sir Wade Jermyn, declarară că sângele ei latin vorbea în el. Dar majoritatea oamenilor arătă dispreţ faţă de sensibilitatea lui la frumos, atribuind-o mamei sale care, pe vremuri, făcuse carieră în music-hall şi care nu se bucura de recunoaştere pe plan social. Delicateţea poetică a lui Arthur Jermyn era cu atât mai remarcabilă cu cât înfăţişarea sa exterioară era de-a dreptul oribilă. Majoritatea celor din neamul Jermyn se caracterizaseră printr-o conformaţie subtil bizară şi respingătoare, dar, în cazul lui Arthur, acest lucru era de-a dreptul izbitor. Este greu de zis cu ce anume aducea el, dar expresia, unghiurile feţei sale şi lungimea braţelor făceau să-i treacă fiori de repulsie pe cei care-l vedeau pentru prima oară în viaţa lor.           Tocmai gândirea şi caracterul lui Arthur Jermyn compensau aspectul său fizic ingrat. Talentat şi cultivat, el şi-a adjudecat cele mai înalte onoruri la Oxford şi părea să recâştige faima intelectuală de odinioară a familiei sale. Deşi atras din fire mai curând spre poezie decât spre ştiinţă, el plănui să continue munca strămoşilor săi în domeniul antichităţilor şi etnologiei africane, utilizând cu adevărat minunata dar strania colecţie a lui Sir Wade. Mintea sa plină de fantezie îi zbura adesea la civilizaţia preistorică, în care crezuse atât de mult dementul explorator, punând cap la cap, una după alta, relatările despre tăcutul oraş din junglă menţionat în însemnările şi paragrafele manuscriselor înaintaşului său. Căci nebuloasele fraze referitoare la nebănuita rasă fără nume a hibrizilor din junglă îi dădeau un sentiment bizar de atracţie amestecată cu teroare. Specula în privinţa unei posibile baze empirice ale unei asemenea fabulaţii, căutând să facă lumină printre datele mai recente adunate de la triburile Onga de străbunicul său şi de Samuel Seaton.           În 1911, după decesul mamei sale, Sir Arthur Jermyn se hotărî să-şi continue investigaţiile până la cele mai mici detalii. Vânzându-şi o parte din proprietate spre a obţine banii necesari, el se pregăti pentru o expediţie şi se îmbarcă pe un vapor cu destinaţia Congo. Înţelegându-se cu autorităţile belgiene în privinţa unor călăuze, petrecu un an de zile în ţinuturile Onga şi Kaliri, descoperind date mai presus de aşteptările sale. În rândul populaţiei Kaliri, întâlni un şef de trib mai bătrân, pe nume Mwanu, care deţinea, pe lângă o memorie foarte bună, o mare inteligenţă şi un deosebit interes pentru vechile legende. Acest venerabil congolez îi confirmă fiecare relatare auzită de Jermyn, adăugând propria sa versiune referitoare la oraşul din piatră al maimuţelor albe, aşa cum îi fusese povestită.           Potrivit lui Mwanu, oraşul cenuşiu şi creaturile hibride nu mai existau, căci fuseseră rase de pe faţa pământului de războinicii N’bangus, cu mulţi ani în urmă. Acest trib, după ce a distrus majoritatea edificiilor şi a ucis vieţuitoarele, a luat cu el zeiţa mumificată care fusese ţinta războiului lor – zeiţa albă simiană la care straniile fiinţe se închinau şi despre care tradiţia congoleză spunea că era mumia celei care domnise odinioară ca prinţesă peste aceste creaturi. Ce fel de vieţuitoare mai erau şi acele maimuţe albe, Mwanu n-avea habar, însă era convins că ele construiseră cetatea aflată acum în ruină. Jermyn nu putu formula nici o ipoteză, dar din interogările sale susţinute obţinu o foarte pitorească legendă a zeiţei mumificate.           Prinţesa simiană, se zicea, devenise consoarta unui mare zeu de rasă albă care venise de la apus. Multă vreme au domnit ei împreună asupra cetăţii, însă când le veni pe lume un fiu, toţi trei plecară. Mai târziu, zeul şi prinţesa se reîntoarseră, iar după moartea ei, divinul soţ îi mumificase trupul şi îl păstrase într-o raclă în incinta unei imense case de piatră, unde era venerată. Apoi plecase de unul singur. De aici încolo, legenda părea să prezinte trei variante. Potrivit uneia, nu s-a mai întâmplat nimic, în afară de faptul că zeiţa mumificată devenise un simbol al supremaţiei pentru orice trib care ar fi posedat-o. Tocmai din acest motiv războinicii N’bangus au luat-o cu ei. O a doua variantă relatează întoarcerea soţului şi moartea lui la picioarele soţiei sale, care zăcea în raclă. Cea de-a treia se referă la întoarcerea fiului, ajuns la deplina sa maturitate – umană, simiană sau zeiască, după cum este cazul –, totuşi neştiutor în privinţa identităţii sale. Cu siguranţă, negrii plini de fantezie au speculat la maximum orice evenimente care au constituit baza extravagantelor legende.           Cât despre realitatea cetăţii din junglă descrisă de bătrânul Sir Wade, Arthur Jermyn nici nu se mai îndoia; şi nu se miră când, la începutul anului 1912, întâlni în calea lui ce mai rămăsese din ea. Trebuie să fi existat anumite exagerări în privinţa dimensiunilor sale, deşi pietrele care zăceau împrăştiate peste tot dovedeau că nu fusese vorba de vreun sat de negri. Din păcate, nu se mai găsiră nici un fel de sculpturi, iar posibilităţile limitate ale expediţiei împiedicară întreprinderea unor operaţiuni pentru desfundarea unei treceri vizibile ce părea să coboare într-un sistem de cripte menţionate de Sir Wade. Maimuţele albe şi zeiţa mumificată au fost subiectul discuţiilor lui Jermyn cu toţi şefii triburilor de aborigeni din regiune, însă tocmai unui european i-a fost dat să îmbogăţească datele bătrânului Mwanu. Domnul Verhaeren, agent belgian al unei companii comerciale din Congo, credea nu numai că putea găsi, ba putea chiar obţine zeiţa mumificată, despre care auzise vag. De vreme ce războinicii N’bangus, preaputernicii de odinioară, erau de-acum slugile preaplecate ale regelui Albert, nu era nevoie decât de foarte puţină putere de convingere pentru a-i determina să cedeze îngrozitoarea zeitate, luată cu ei ca pradă de război. Prin urmare, când Jermyn se întoarse cu vaporul în Anglia, nutrea speranţe entuziaste ca în câteva luni să-i parvină nepreţuita relicvă etnologică, ce avea să confirme cele mai incredibile descrieri ale stră-stră-străbunicului său – de fapt, cea mai incredibilă din câte îi fusese vreodată lui dat să audă. Ţăranii din vecinătatea conacului Jermyn auziseră poate poveşti şi mai incredibile transmise de strămoşii lor care-l ascultaseră pe Sir Wade în jurul meselor de la Capul Cavalerului.           Arthur Jermyn aşteptă cu foarte multă răbdare să primească nesperata cutie din partea domnului Verhaeren, studiind între timp cu o conştiinciozitate sporită manuscrisele lăsate de străbunul său alienat mintal. Începu să se simtă strâns legat de Sir Wade şi să caute vestigii ale vieţii lui personale, atât din Anglia, precum şi din expediţiile sale africane. Povestirile orale referitoare la misterioasa şi solitara lui nevastă erau nenumărate, dar nu mai rămăsese nici o urmă palpabilă a şederii sale la conacul Jermyn. Ultimul vlăstar al neamului Jermyn se întrebă ce condiţii au provocat sau au permis o asemenea pierdere şi decise că maladia psihică a soţului a fost principala cauză. Despre stră-stră-străbunica lui, din câte-şi amintea, se zicea că fusese fiica unui negustor portughez din Africa. Fără îndoială că moştenirea ei şi cunoaşterea superficială a continentului negru o făcuseră să ia în derâdere trăncăneala lui Sir Wade în sânul căminului lor, fapt pe care un asemenea om n-ar fi fost dispus să-l ierte. Îşi găsise sfârşitul în Africa, probabil târâtă până acolo de un soţ hotărât să-şi demonstreze spusele în faţa ei. Însă, pe când Jermyn se adâncea în astfel de reflecţii, nu-şi putu stăpâni un zâmbet la gândul deşertăciunii lor, după un secol şi jumătate de la moartea ambilor săi strămoşi, atât de ciudaţi.           În iunie 1913, primi o scrisoare de la domnul Verhaeren, în care era anunţat că zeiţa mumificată fusese găsită. Constituia, susţinea belgianul, un obiect cu totul extraordinar, chiar peste putinţa unui laic de a-l clasifica. Dacă era uman sau simian, numai un om de ştiinţă putea hotărî, iar procesul de deliberare ar fi fost extrem de îngreunat de starea sa precară. Timpul şi climatul congolez nu sunt prielnice mumiilor, mai ales când îmbălsămarea lor este atât de diletantă pe cât părea în acest caz. În jurul gâtului creaturii se găsise un lanţ de aur de care atârna un medalion gol, ce avea gravate contururi heraldice. Fără îndoială, suvenirul vreunui călător nefericit, capturat de războinicii N’bangus şi atârnat la gâtul zeiţei în chip de amuletă. Comentând asupra trăsăturilor fizionomice ale mumiei, domnul Verhaeren sugera o comparaţie fantezistă sau, mai degrabă, îşi exprima o uimire comică faţă de felul în care avea să-l surprindă pe corespondentul lui, dar era mult prea interesat de partea ştiinţifică încât să o lungească prea tare cu asemenea frivolităţi. Zeiţa mumificată, scria el, avea să-i parvină ambalată cum se cuvine, cam la o lună de la primirea scrisorii.           Obiectul ambalat într-o cutie a fost livrat la conacul Jermyn în după-amiaza zilei de 3 august 1913, fiind adus imediat într-o încăpere largă ce adăpostea colecţia de specimene africane, aşa cum fusese ordonată de Sir Robert şi de Arthur. Ce a urmat poate fi cel mai bine pus cap la cap atât din relatările servitorilor, cât şi din lucrurile şi manuscrisele examinate mai târziu. Dintre diversele variante, aceea a mai vârstnicului Soames, majordomul familiei, este cea mai amplă şi mai coerentă. Potrivit acestui om de încredere, Sir Arthur Jermyn i-a scos pe toţi din cameră înainte de a deschide cutia, iar sunetul îndepărtat al dălţii şi ciocanului vădeau că nu întârziase acea operaţiune. Nu se auzi nimic o perioadă – cât de lungă Soames n-a putut spune exact. Dar, cu siguranţă, a durat mai puţin de un sfert de oră, până când se auzi oribilul urlet, neîndoielnic din gura lui Jermyn. Imediat după aceea, se năpusti afară din cameră, repezindu-se frenetic spre uşa din faţă a casei, ca şi cum ar fi fost urmărit de vreun duşman hidos. Expresia întipărită pe faţa lui, un chip odios chiar şi atunci când radia seninătate, nu se putea descrie. Când ajunse aproape de ieşire, păru să se gândească la ceva şi se întoarse în goană, dispărând într-un târziu pe treptele ce coborau în pivniţă. Servitorii erau total năuciţi şi îl urmăriră din capul scărilor, dar stăpânul lor nu se mai întoarse. Un miros de petrol a fost tot ce urcă din regiunile subterane. După lăsarea întunericului se auzi un zornăit venind dinspre uşa pivniţei ce dădea în curte, iar un băiat de la grajduri îl zări pe Arthur Jermyn, lucind din cap până-n picioare de petrol şi răspândind puternic duhoarea acelui lichid, furişându-se afară şi făcându-se nevăzut prin mlaştina întunecată ce împresura conacul. Atunci, într-o culme a ororii, toată lumea a fost martora sfârşitului său. O scânteie se aprinse în mlaştină, din care ţâşni o flacără şi un rug de foc, ce-i mistui carnea omenească, îşi înălţă vâlvătaia la ceruri. Neamul Jermyn se stinsese.           Motivul pentru care rămăşiţele carbonizate ale lui Arthur Jermyn n-au mai fost culese şi îngropate îl constituie ceea ce s-a găsit după aceea, fiind vorba în principal de obiectul din cutie. Zeiţa mumificată era greţoasă la vedere, scofâlcită şi roasă de viermi, dar era în mod clar o maimuţă albă împăiată, dintr-o specie necunoscută, mai puţin păroasă decât oricare altă specie cunoscută de naturalişti şi infinit mai aproape de umanitate, ba chiar şocant de similară rasei umane. Descrierea ei detaliată ar fi mai curând dezgustătoare, dar trebuie amintite două particularităţi remarcabile, căci ele se potrivesc într-un mod revoltător cu anumite observaţii ale lui Sir Wade Jermyn, culese în cursul expediţiilor sale africane, cât şi cu legendele congoleze ale zeului de rasă albă şi ale prinţesei simiene. Cele două particularităţi în chestiune sunt următoarele: însemnele heraldice de pe medalionul de aur atârnat de gâtul creaturii constituiau chiar blazonul familiei Jermyn, iar sugestia jovială a domnului Verhaeren trimitea la o anumită asemănare a chipului stafidit cu nimeni altul decât sensibilul Arthur Jermyn, stră-stră-strănepot al lui Sir Wade Jermyn şi al necunoscutei sale soţii, aplicându-se cu o oroare vie, odioasă şi împotriva firii. Cei de la Institutul Regal de Antropologie al Marii Britanii şi Irlandei arseră obiectul şi aruncară medalionul într-un puţ, iar unii dintre ei nici nu vrură să admită că Arthur Jermyn a existat vreodată. SFÂRŞIT

         L-am zărit într-o noapte de insomnie, pe când umblam disperat să-mi salvez sufletul şi idealul. Venirea mea la New York fusese o greşeală, de vreme ce trăsesem nădejde că aveam să găsesc farmecul şi inspiraţia în bogatele labirinturi ale vechilor uliţe ce şerpuiesc la nesfârşit prin fundături, pieţe şi cheiuri uitate, până la alte fundături, pieţe şi cheiuri la fel de uitate, dar şi în modernele turnuri şi foişoare ce se înalţă ciclopic pe întunecatul fundal babilonian luminat de cornul lunii în scădere; în schimb, am descoperit doar o senzaţie de oroare şi opresiune care ameninţa să pună stăpânire pe mine, să mă paralizeze şi să mă distrugă.           Dezamăgirea mă copleşise treptat. Sosind pentru prima oară în oraş, l-am zărit în amurg, de pe un pod, înălţându-se maiestuos deasupra apelor, cu incredibilele sale piscuri şi piramide ivindu-se delicate ca nişte flori din vălurile ceţii violete, parcă jucându-se cu norii, flăcărui aurii, sub razele primelor stele ale serii. Apoi, una câte una, luminile se aprinseră la ferestre, deasupra undelor scânteietoare pe care pluteau felinare legănate, şi cornuri grave produceau armonii stranii. Oraşul însuşi deveni un firmament înstelat de vis, îmbălsămat de muzici de basm. Părea să adune laolaltă minunile din Carcassonne, Samarkand şi El Dorado, din toate glorioasele şi legendarele cetăţi. La scurt timp după aceea, m-am lăsat purtat printre acele alei străvechi, atât de dragi închipuirii mele, căi şi pasaje înguste, întortocheate, cu salbe de clădiri din cărămidă roşie, prin care sclipeau ochiuri mici de geam deasupra intrărilor încadrate de pilaştri, în faţa cărora dormitau caleşti aurite şi lectici lambrisate. La prima impresie pe care mi-o lăsară toate aceste lucruri îndelung dorite, am crezut că dobândisem cu adevărat acele comori care ar fi scos poetul din mine odată cu trecerea timpului.           Dar succesul şi fericirea nu-mi erau sortite. Stridenta lumină a zilei dădea la iveală numai mizeria şi alienarea, insalubra proliferare a pietrei acolo unde luna schiţase vag magia veche şi iubirea. Oamenii care forfoteau prin străduţele ca nişte jgheaburi erau străini bondoci, oacheşi, cu chipuri asprite şi ochi mici, venetici vicleni, lipsiţi de vise şi de interes faţă de priveliştile din jurul lor. Niciodată n-ar fi putut avea ceva de împărţit cu bărbatul cu ochi albaştri din vechea stirpe de colonişti, căci acela mai păstra în inima lui dragostea pentru frumoasele pajişti verzi şi clopotniţele albe ale satelor din Noua Anglie.           Aşadar, în locul poemelor pe care sperasem să mi le inspire, oraşul nu-mi dărui decât un vid sufletesc cutremurător şi o amarnică singurătate. Într-un târziu, am priceput adevărul cumplit pe care nimeni nu îndrăznise vreodată să-l mai conceapă înainte, secretul cel mai inviolabil dintre toate, faptul că metropola din piatră şi zgomote stridente nu este vreo perpetuare lucidă a vechiului New York, aşa cum Londra de acum continuă vechea Londră, iar Parisul, vechiul Paris, ci este, de fapt, defunctă. Cadavrul său răşchirat, îmbălsămat de mântuială, este infectat cu vietăţi stranii, care n-avuseseră nimic de-a face cu ea cât încă mai era în viaţă. În faţa acestei revelaţii n-am mai putut dormi confortabil, deşi ceva ce aducea cu o linişte resemnată mi-a revenit în cuget pe măsură ce mi-am format treptat obiceiul de a ocoli străzile în faptul zilei şi de a mă aventura pe afară doar noaptea, când întunericul dezvăluie puţinul din trecut ce încă mai bântuie spectral împrejurimile, iar vechile praguri albe mai amintesc de siluetele robuste care odinioară le treceau. Cu această manieră de a mă linişti, am reuşit chiar să scriu câteva poeme, încă neîndrăznind să mă întorc acasă la ai mei, de teamă să nu par că m-am înapoiat cu capul în piept, ca după un eşec amar.           Apoi, în timpul unei promenade nocturne, l-am întâlnit. S-a întâmplat într-o curte grotescă, tainică, din Greenwich, căci acolo mă stabilisem, în ignoranţa mea, auzind că acel loc era refugiul predilect al poeţilor şi artiştilor. Grădinile şi casele arhaice, neaşteptatele piaţete şi fundături mă fermecaseră cu adevărat, însă, când am descoperit că poeţii şi artiştii nu erau decât impostori cu gura mare a căror originalitate se limita doar la farafastâcuri, ducând vieţi ce nu făceau decât să discrediteze tot ceea ce înseamnă frumuseţe pură, poezie şi artă, am rămas doar din dragoste pentru aceste vestigii. Mi le imaginam aşa cum fuseseră ele noi, când Greenwich era doar un sătuc placid, încă neînghiţit de metropolă. În primele ore ale dimineţii, când toţi cheflii se furişau pe la casele lor, obişnuiam să cutreier singur printre meandrele lor criptice şi să meditez asupra curioaselor taine înmormântate aici de generaţii. Aceste lucruri mi-au ţinut sufletul în viaţă şi mi-au dăruit câteva dintre acele vise şi viziuni după care tânjea poetul din adâncul sufletului meu.           M-a întâlnit întâmplător, pe la ora două, într-o noapte târzie de august, cu cer înnorat, în vreme ce străbăteam o serie de alei separate, la care astăzi se poate ajunge numai prin pasajele umbroase dintre clădiri, dar care odinioară constituiau fragmente ale unei neîntrerupte reţele de ulicioare pitoreşti. Auzisem unele zvonuri vagi despre existenţa lor şi mi-am dat seama că nu mai puteau figura pe niciuna dintre hărţile din ziua de azi, însă faptul că fuseseră uitate m-a făcut să le îndrăgesc şi mai tare, aşa încât le-am căutat cu o frenezie mai mare ca de obicei. Acum că le găsisem, curiozitatea mi se stârnise iar. Ceva anume din dispunerea lor sugera vag că puţine, probabil, mai rămăseseră din nenumăratele ulicioare de altădată, asemenea lor, obscure şi ascunse între înaltele ziduri goale şi clădirile pustii, dosnice, ori furişându-se fără felinare în spatele pasajelor boltite, nebănuite de hoardele de străini, sau păzite cu străşnicie de artiştii taciturni, a căror trudă nu se săvârşeşte nici la lumina publicităţii, nici la cea a zilei.           A intrat în vorbă cu mine neinvitat, remarcându-mi starea de spirit şi căutătura, în timp ce studiam anumite intrări deasupra unor trepte cu balustradă de fier, palida lucire a impostelor bogat ornamentate aruncând o lumină firavă asupra chipului meu. Îşi ţinea în umbră propria figură şi purta o pălărie cu boruri largi, care întru câtva se potrivea perfect cu mantia demodată pe care o etala. Dar am simţit o subtilă nelinişte încă înainte de a mi se adresa. Silueta lui era foarte subţire, aproape cadaverică, iar vocea îi era extraordinar de blândă şi de cavernoasă, deşi nu neapărat profundă. Mă observase, zicea el, de mai multe ori în preumblările mele şi a dedus că îi semănam în privinţa slăbiciunii pentru vestigii. Nu cumva mi-ar face plăcere să fiu călăuzit de unul cu o îndelungată experienţă în astfel de explorări, deţinând cunoştinţe mult mai profunde decât ale oricărui nou-venit?           Pe când vorbea, i-am întrezărit faţa în fasciculul de raze răspândit de la fereastra solitară a unei mansarde. Avea trăsături nobile, frumoase, chiar dacă îmbătrânite, purtând însemnele unui rafinament şi ale unei ascendenţe neobişnuite pentru epoca şi locul în care ne găseam. Totuşi, un anumit aspect al acelei fizionomii mă tulbura aproape la fel de mult pe cât îmi plăcea – poate că tenul îi era prea alb, sau faţa era prea inexpresivă, ori prea din cale-afară de străină acelor locuri, ca să mă facă să mă simt în siguranţă şi în largul meu. Cu toate acestea l-am urmat, căci în acele zile amarnice, faptul că mă aflam în căutarea frumuseţii şi misterului celor de demult era singurul lucru care-mi mai ţinea sufletul în viaţă, şi am socotit că soarta îmi făcea o rară favoare de a întâlni pe cineva cu interese similare, care părea să fi mers mult mai departe în această privinţă decât mine.           Ceva în noapte îl obliga pe tovarăşul meu, înfăşurat în mantie, să păstreze tăcerea. Timp de o oră nesfârşită mă conduse înainte, fără vorbe de prisos, făcând doar cele mai scurte comentarii în privinţa numelor vechi, a datelor şi a schimbărilor survenite în timp, călăuzindu-mă în înaintarea mea prin gesturi largi, în vreme ce ne strecuram printre interstiţii, străbăteam culoare în vârful picioarelor, ne căţăram pe zidurile de cărămidă şi o dată ne-am şi târât în coate şi în genunchi printr-un pasaj boltit, foarte jos, din piatră, a cărui lungime imensă şi meandre chinuitoare sfârşiră prin a-mi şterge din minte orice noţiune de orientare geografică pe care mai reuşisem s-o păstrez. Lucrurile pe care le-am văzut erau foarte vechi şi magnifice, sau cel puţin aşa-mi dădeau impresia în cele câteva raze de lumină prin care le-am zărit, şi n-am să uit, cât oi mai trăi, şubredele coloane ionice şi pilaştrii scobiţi, stâlpii gardurilor din fier cu urne în vârf, ferestrele cu lintouri şi cele în formă de evantai, atât de decorative, ce păreau să devină tot mai bizare şi mai pitoreşti pe măsură ce pătrundeam mai adânc în inepuizabilul labirint ieşit din negura vremurilor de odinioară.           În drumul nostru n-am întâlnit pe nimeni şi, odată cu trecerea timpului, ferestrele luminate deveniră tot mai rare. Primele felinare pe care le-am întâlnit în cale erau cu petrol şi cu un model rombic demodat. Mai târziu am remarcat câteva cu lumânări în ele. Până la urmă, după ce am străbătut o fundătură terifiantă, unde călăuza mea a trebuit să-mi indice drumul, ţinându-mă cu mâna lui înmănuşată printr-un întuneric să-l tai cu cuţitul, către o poartă de lemn îngustă dintr-un zid înalt, am ajuns într-o porţiune de alee luminată la fiecare a şaptea casă. Erau felinare din tinichea, incredibil de coloniale, cu vârfuri conice şi găuri perforate pe lateral. Această alee urca în pantă, fiind mai abruptă decât credeam că era posibil în această parte a New Yorkului, iar capătul ei de sus era blocat integral de zidul acoperit cu iederă al unei proprietăţi private, dincolo de care puteam zări o cupolă palidă şi coroanele arborilor conturându-se pe fundalul unui văzduh care cernea o lumină vagă. În acest zid se găsea o mică poartă cu bolta joasă, dintr-un lemn întunecat de stejar, prinsă în ţinte, pe care omul se apucă s-o deschidă cu o cheie grea. Conducându-mă înăuntru, el mă călăuzi pe un drum cufundat în bezna cea mai neagră. Am păşit amândoi peste ceea ce părea să fie o potecă aşternută cu pietriş şi, într-un târziu, am urcat o scară din piatră până la uşa casei, pe care o descuie, făcându-mi loc să intru.           Am intrat împreună şi pe dată mă luă cu leşin din pricina unui iz de veşnicie mucedă ce ne ieşi în întâmpinare şi care trebuie să fi fost rodul insalubrelor veacuri de putrefacţie. Gazda mea păru să nu-l ia în seamă şi, din curtoazie, am păstrat tăcerea în vreme ce mă conducea în sus, pe o scară în spirală, de-a curmezişul unui coridor şi într-o încăpere. L-am auzit încuind uşa în urma noastră, apoi l-am văzut trăgând draperiile ce ascundeau trei ferestre cu ochiuri mici de geam, care abia se întrevedeau pe fundalul cerului brăzdat de fulgere. După aceea se apropie de cămin, scăpără amnarul şi aprinse două lumânări aşezate într-un candelabru cu douăsprezece braţe şi, cu un gest, mă invită la un taifas în surdină.           În această lumină slabă am descoperit că ne aflam într-o bibliotecă spaţioasă, bine mobilată şi lambrisată, ce data din primul sfert al veacului al XVIII-lea, cu frontoane splendide la uşi, o încântătoare cornişă în stil doric şi cu o etajeră deasupra căminului, sculptată magnific şi terminată într-o volută cu o urnă în vârf. Deasupra rafturilor pline de cărţi, la intervale regulate, de-a lungul pereţilor, atârnau portrete de familie frumos lucrate. Toate căzuseră pradă enigmaticei patine a timpului şi vădeau o neîndoielnică asemănare cu bărbatul care acum îmi indică un scaun, lângă o graţioasă masă în stil Chippendale. Înainte de a se aşeza în faţa mea, gazda se opri o clipă, de parcă s-ar fi jenat de ceva. După aceea, scoţându-şi într-un târziu mănuşile, pălăria cu boruri largi şi mantia, rămase în picioare într-o poziţie teatrală, etalându-şi costumul din vremuri de altădată, părul strâns în coadă, gulerul încreţit de dantelă, pantalonii bufanţi până la genunchi, ciorapii de mătase şi pantofii cu paftale, pe care nu-i observasem mai înainte. Lăsându-se alene într-un jilţ cu spătarul în formă de liră, el începu să mă fixeze intens cu privirea.           Fără pălărie, părea să aibă o vârstă foarte înaintată, fapt care înainte fusese prea puţin vizibil, şi m-am întrebat dacă această marcă, percepută abia acum, a unei longevităţi unice nu constituia cumva una dintre sursele neliniştii pe care o simţisem iniţial la apropierea lui. Când începu să-mi vorbească mai mult, vocea lui blândă, cavernoasă şi stăpânită îi tremura destul de des. La răstimpuri întâmpinam mari dificultăţi să-l urmăresc, pe măsură ce-l ascultam cu un fior de uimire şi o panică pe care mă tot străduiam s-o alung, dar care îmi sporea clipă de clipă.           — Ai în faţa dumitale, domnule, începu amfitrionul meu, un om cu obiceiuri foarte excentrice, care nu trebuie să se scuze pentru veşminte în faţa unuia cu spiritul şi afinităţile dumitale. Meditând la vremi mai bune, nu m-am sfiit să le adopt felul, portul şi năravurile, slăbiciune care nu jigneşte pe nimeni dacă nu vădeşte ostentaţie. Am avut marele noroc să păstrez reşedinţa rurală a strămoşilor mei, chiar dacă a fost înghiţită de două oraşe, mai întâi de Greenwich, ce s-a lăţit încoace după 1800, apoi de New York, prin 1830. Au fost mai multe motive pentru care familia mea a vegheat cu îndârjire locul acesta, iar eu n-am neglijat deloc asemenea obligaţii. Moşierul care s-a aşezat aici în 1768 a studiat oareşice arte şi a făcut oareşice descoperiri, toate fiind în legătură cu influenţele ce sălăşluiesc în acest loc şi care se vrednicesc în cea mai mare măsură să fie săvârşite cu o straşnică fereală. Unele efecte curioase ale celor arte şi căutări voiesc acum să ţi le înfăţişez, în cea mai mare taină. Şi cred că mă pot bizui destul pe judecata mea în privinţa oamenilor, ca să nu mă-ndoiesc nici de interesul, nici de fidelitatea dumitale.           Se opri, dar mai mult decât să dau afirmativ din cap, n-am putut face. După cum am mai spus, eram speriat şi, cu toate acestea, nimic nu-i era mai fatal sufletului meu decât materialistul univers newyorkez în plină zi. Fie că acest om era un excentric inofensiv, fie că era un cunoscător al unor arte periculoase, nu mai aveam de ales, trebuia să-l urmez şi să-mi astâmpăr nepotolita sete de minuni cu indiferent ce avea să-mi ofere. Aşadar, l-am ascultat mai departe.           — Moşului meu i s-a părut că voinţa omenească include câteva laturi formidabile, cu o neştiută preponderenţă, nu numai asupra faptelor unuia singur sau ale mai multora, ci chiar asupra întregii varietăţi de forţe şi substanţe din natură, cât şi a multora dintre elementele şi mărimile încă mai obşteşti decât firea. Îmi permiţi să-ţi aduc la cunoştinţă că şi-a râs el de lucruri sfinte precum spaţiul şi timpul şi că a găsit utilizări bizare riturilor unor oareşice piei-roşii metisate, care-şi ridicau odinioară corturile chiar pe această colină? Indienii aceia îşi vărsară năduful când se înălţă casa şi ne supărară cu grea năpastă când cerură dreptul să revină pe meleagurile noastre în fiece noapte cu lună plină. Ani de zile săriră zidul în fiecare lună, de câte ori aveau putinţa, şi pe furiş săvârşeau oareşice lucrări. Apoi, în ’68, noul boier îi prinse în toiul ritualurilor şi înmărmuri în faţa celor ce i se perindau dinaintea ochilor. Mai apoi se tocmi cu aceia şi le oferi cale liberă pe pământul său, în schimbul dezvăluirii tâlcului ascuns al făcăturilor lor. Află de la aceia că străbunii lor se deprinseseră cu năravul în parte de la strămoşii lor roşii, în parte de la un moş olandez din vremea Statelor Generale. Şi dar-ar vărsatu-n el, tare mă tem că boieru’ le-a dat niscaiva rom tare prost – voit sau nu – că la o săptămână după ce le află taina, rămase singurul în viaţă care o cunoştea. Matale, domnule, eşti primul străin care află de taina asta, şi afurisit să fiu dacă m-aş fi încumetat să mă ating de ele – de puterile alea, adică – dacă nu te-aş fi văzut atât de împătimit de lucruri de mult apuse.           M-am cutremurat pe măsură ce omul devenea mai colocvial, folosindu-se de vorbirea familiară dintr-o epocă de mult apusă. Continuă:           — Dar trebuie să ştii, domnule, că ceea ce află boieru’ de la sălbaticii ceia corciţi se dovedi doar o părticică din învăţătura la care ajunse el mai apoi. Nu degeaba fusese el la Oxford, nu degeaba stătuse de vorbă cu un alchimist şi zodier bătrân din Paris. În cele din urmă pricepu că întreaga lume nu-i decât un fum al minţilor noastre, nu cele ale prostimii ci minţile învăţaţilor, care îl trag în piept şi îl pufăie afară ca pe cel mai fin tutun de Virginia. Că putem să facem tot ce voim, iar ce nu voim, putem să suflăm din preajma noastră. N-am să zic acu’ că astea-s întru totul adevărate, da’ sunt îndeajuns cât să ne dea când şi când câte o mândră privelişte. Matale, socotesc eu, te-ai desfăta să vezi privelişti mai mândre pentru oareşice ani decât ţi-ar da închipuirea matale; aşa că, rogu-te, stăpâneşte-ţi temerile la ceea ce am de gând să-ţi arăt. Vino la fereastră şi nu rosti nimic.           Amfitrionul mă apucă acum de mână şi mă trase la una dintre cele două ferestre aflate de-a lungul încăperii urât mirositoare, iar la prima atingere a degetelor lui goale mi se făcu frig. Carnea lui, deşi uscată şi tare, era ca de gheaţă, şi aproape că m-am chircit, încercând să scap din strânsoarea lui. Dar, gândindu-mă iar la găunoşenia şi hidoşenia cotidianului, mi-am luat inima în dinţi, pregătindu-mă sufleteşte pentru tot ceea ce urma să mi se întâmple. Odată ajunşi la fereastră, bărbatul trase în lături draperiile de mătase galbenă şi îmi direcţionă privirea înspre bezna de afară. Preţ de o clipă, n-am zărit decât o miriadă de luminiţe dansând departe, departe de tot, în faţa mea. Apoi, de parc-ar fi răspuns unei insidioase mişcări a mâinii lui, un fulger scânteie zglobiu peste întreaga privelişte. Acum, înaintea ochilor mei se întindea o mare de frunziş luxuriant, virgin, în locul nenumăratelor acoperişuri la care se aştepta oricine cu mintea întreagă. În dreapta, fluviul Hudson licărea drăceşte, iar în depărtare, chiar în faţa mea, am văzut sclipirea infectă a unei imense mlaştini cu apă sărată, peste care zbura o constelaţie de licurici. Fulgerul se stinse şi un surâs diabolic lumină chipul de ceară al bătrânului necromant.           — Aşa era mai înainte de veacul meu, mai înainte de veacul noului boier. Să mai cercăm o dată, rogu-te!           Mi se făcu rău, încă şi mai rău decât răul provocat de odioasa modernitate a acelui oraş blestemat.           — Dumnezeule mare! am şoptit. Poţi să ajungi în orice epocă?           Şi când încuviinţă cu un semn din cap, dezgolindu-şi cioturile înnegrite ce odinioară fuseseră dinţi gălbejiţi, m-am ţinut cu putere de draperii ca să nu cad. Dar mă ajută să-mi găsesc echilibrul cu acea îngrozitoare gheară rece ca gheaţa şi mai făcu o dată insidiosul gest.           Din nou fulgerul ţâşni, dar de această dată priveliştea nu-mi mai era cu totul străină. Era Greenwich, acel Greenwich de altădată, cu câte un acoperiş sau şir de case pe ici, pe colo, aşa cum îl vedeam acum, totuşi cu minunate pajişti şi câmpuri verzi, cu petice de verdeaţă din islazul comunal. Smârcul încă se mai zărea sclipind în zare, iar dincolo de el am distins în depărtare clopotniţele ce constituiau pe atunci întregul New York: Trinity Church, St. Paul’s Chapel, cât şi Brick Church ce-şi domina suratele. O pâclă subţire de la fumul focurilor de lemne plutea peste întreaga panoramă. Am tras adânc aer în piept, dar nu atât datorită acelei vedenii, cât a posibilităţilor pe care închipuirea mi le evoca înfricoşată.           — Ai putea, ai îndrăzni mai mult? l-am iscodit cu o teamă de care cred că se lăsă şi el cuprins pentru o secundă, dar rânjetul diabolic îi reveni.           — Mai mult? Ce mi-a fost dat mie să văd te-ar preschimba-ntr-o stană de piatră! Îndărăt, îndărăt – ’nainte, ’nainte, te uită, prostovan plângaci!           În vreme ce mormăi printre dinţi ultimele cuvinte, mai făcu încă o dată gestul, aducând în văzduh un fulger mai orbitor decât oricare dintre cele anterioare. Preţ de trei secunde am zărit o privelişte ce avea să-mi bântuie de-a pururi visele de-atunci încolo. Am văzut cerurile viermuind de ciudăţenii zburătoare, iar sub ele o metropolă înnegurată, de calvar, cu terase gigantice de piatră, cu piramide înălţându-se blestemând spre lună şi lumini diavoleşti venite de la ferestrele fără număr. Colcăind sinistru pe faleze aeriene, i-am zărit pe locuitorii oraşului, cu pielea galbenă, cu ochi oblici, înveşmântaţi oribil în robe portocalii şi roşii, dănţuind demenţial în freneticele bătăi ale timpanelor, în zornăitul crotalelor obscene, în tânguirea maniacală a trâmbiţelor, ale căror lamentaţii neîncetate urcau şi coborau, ondulându-se ca valurile unui imund ocean de bitum.           Spun că am văzut această privelişte şi am auzit cu urechile sufletului, parcă, blasfematoarea cacofonie ce o însoţea. Era împlinirea înfricoşată a întregii orori pe care acel oraş cadaveric mi-o trezise în suflet şi, uitând de orice îndemn la tăcere, am urlat şi iar am urlat, întrucât mă lăsau nervii, iar zidurile trepidară în jurul meu.           Atunci, în lumina fulgerului muribund, am observat că amfitrionul meu tremura şi el. O spaimă cumplită aproape că şterse de pe figura lui furia ce-i schimonosea trăsăturile, stârnită de ţipetele mele. Se clătină, se agăţă cu toată puterea de draperii, ca şi mine mai înainte, sucindu-şi capul în toate părţile, ca un animal hăituit. Dumnezeu ştie că avea motive, căci, pe măsură ce ecourile răcnetelor mele se stingeau, se auzi un alt zgomot, de o sugestivitate sinistră, încât doar afectivitatea mea amorţită mă mai ajută să-mi păstrez luciditatea şi mintea întreagă. Se auzea scârţâitul uşor şi constant al treptelor de dincolo de uşa zăvorâtă, ca şi cum s-ar fi urcat până la noi o hoardă de indivizi desculţi sau cu încălţări din piele, iar la urmă, precautul, consecventul zăngănit al clanţei de bronz ce licărea în lumina slabă a lumânărilor. Bătrânul se repezi cu ghearele la mine şi mă scuipă prin aerul muced, lătrând cuvinte grele în vreme ce se legăna cu draperia galbenă pe care o ţinea strâns.           — Lună plină – blestemat să fii – câine schelălăitor – i-ai chemat, şi ei au venit după mine! Picioare-n mocasini – strigoi – înghiţi-v-ar iadul, draci roşii, nu eu i-am otrăvit cu rom pe-ai voştri – nu v-am păstrat eu taina mârşavă? – aţi băut pân-aţi crăpat, blestemaţilor, şi-acu l-aţi vinuit pe boier – plecaţi de-aici! Daţi drumu’ la ivărul ăla – n-aveţi ce căuta aici…           În acel moment, trei bătăi uşoare şi bine calculate făcură să se clatine lambriurile uşii. O spumă albicioasă se adună la gura neliniştitului magician. Spaima lui, transformându-se în cea mai neagră disperare, nu-l împiedică să-şi verse din nou furia asupra mea. Clătinându-se, făcu un pas spre masă, de marginea căreia mă ţineam să nu cad. Draperiile, pe care încă le strângea în mâna dreaptă, în vreme ce stânga se răşchira ca o gheară spre mine, se întinseră şi în cele din urmă se desprinseră din înaltele lor galerii, lăsând să se reverse în cameră lumina lunii pline, pe care limpezimea cerului o precedase. Sub razele verzui, flacăra lumânărilor păli, iar încăperea îmi reînnoi impresia de putreziciune cu izul ei fetid, cu lambriurile ei cariate, pardoseala stricată, vatra dărâmată, mobilierul şubrezit şi draperiile zdrenţuite. La fel mi se păru şi bătrânul, fie din acelaşi motiv, fie din cauza fricii sau a vehemenţei lui. L-am văzut zbârcindu-se şi înnegrindu-se pe măsură ce se apropia, clătinându-se şi străduindu-se să mă sfâşie cu ghearele lui vultureşti. Numai ochii îi mai rămaseră întregi, fulgerându-mă cu o incandescenţă dilatată, ce creştea în intensitate pe măsură ce chipul i se micşora, carbonizat.           Bătăile se repetau de-acum mai insistent, iar de data aceasta parcă sunau metalic. Arătarea neagră din faţa mea ajunsese doar un cap cu ochi, ce încerca neputincios să se rostogolească pe podeaua care se năruia, ca să se apropie de mine, la răstimpuri scuipându-şi sleit fierea fără moarte. Lovituri iuţi asaltară lambriurile puturoase din care săreau aşchii şi am zărit lucirea unui tomahawk despicând lemnul ce se frângea. Nu m-am mişcat din loc, nici nu puteam, doar am privit năuc cum uşa se spărgea în bucăţi pentru a face loc unui talaz colosal şi inform de substanţă întunecată ca cerneala, prin care scânteiau ochi cu străluciri haine. Curgea groasă, ca un şuvoi de petrol, măturând din cale câte un putred cloazon, răsturnând câte un scaun pe măsură ce se răspândea prin cameră şi, într-un târziu, se scurse pe sub masă în celălalt colţ al camerei, unde capul înnegrit încă mă mai săgeta cu ochii. Se strânse roată în jurul acelui cap, înghiţindu-l pe de-a-ntregul, iar în clipa următoare începu să se retragă, ducând cu sine invizibila sa povară, fără să se atingă de mine şi scurgându-se din nou afară din cameră peste acel prag lugubru, coborând scările nevăzute, ce scârţâiră ca mai înainte, deşi în ordine inversă.           Atunci, într-un final, pardoseala se prăvăli şi am alunecat în întunecata cameră de dedesubt, încurcându-mă în plasele păianjenilor. De frică, nu mai eram decât pe jumătate conştient. Luna verzuie, strălucind prin geamurile sparte, îmi dezvălui că uşa ce dădea în coridor era pe jumătate deschisă. Pe când mă ridicam de pe pardoseala năpădită de moloz şi mă smulgeam dintre bucăţile plafonului prăbuşit, am zărit trecând pe lângă mine un groaznic torent de negreală, cu zeci de ochi încruntaţi sclipind prin ea. Căuta uşa spre pivniţă şi, când o găsi, dispăru înăuntru. De-acum simţeam că pardoseala acestei camere de jos începe să cedeze la fel ca şi cea de deasupra ei şi, încă o dată, un vacarm asurzitor a fost urmat de căderea pe lângă fereastra dinspre apus a ceva ce trebuie să fi fost cupola. Acum, eliberat pentru o clipă din dărâmături, m-am repezit prin coridor până la uşa din faţă. M-am trezit că nu puteam s-o deschid. Am apucat un scaun şi am spart un geam, căţărându-mă frenetic deasupra grădinii în paragină, unde razele lunii dansau printre ierburi şi buruieni. Zidul era înalt şi toate porţile erau zăvorâte, dar, mutând un teanc de cutii într-un colţ, am reuşit să ajung în vârf şi să mă agăţ de marea urnă de piatră aşezată acolo.           În jurul meu, am remarcat, vlăguit cum eram, zidurile stranii şi ferestrele vechilor mansarde. Uliţa în pantă pe care venisem nu se vedea nicăieri şi puţinul pe care-l zăream era acoperit rapid de o ceaţă care venea dinspre râu, în ciuda strălucirii orbitoare a lunii. Deodată, urna de care eram agăţat începu să se clatine, ca şi cum i-aş fi inoculat propria-mi ameţeală fatală, şi, în clipa următoare, trupul mi-a plonjat în abisul necunoscutului.           Cel care m-a găsit a zis că trebuie să mă fi târât de departe, în ciuda oaselor rupte, căci o dâră de sânge se întindea până o pierdeai din vedere. Ploaia şterse curând această legătură cu locul chinurilor mele. Tot ce s-a putut stabili în rapoarte a fost că apărusem dintr-o direcţie necunoscută, la intrarea într-o curticică mohorâtă, dincolo de Perry Street.           N-am mai căutat niciodată să mă întorc în acele tenebroase dedaluri, nici să mai arăt cuiva întreg la minte calea până la ele. Cine sau ce era acea vetustă arătare habar n-am, însă, repet, oraşul este mort şi plin de orori nebănuite. Unde s-a dus el, nu ştiu, dar eu m-am întors acasă, în Noua Anglie, cu pajiştile ei curate, înviorate în faptul serii de brizele înmiresmate ale mării. SFÂRŞIT      

I.           În chinuitele mele timpane răsună neîncetat un coşmar de zumzăituri, bătăi din aripi şi un hămăit slab, îndepărtat, ca al unui câine gigantic. Nu este vis, nu este, mă tem, nici măcar demenţă, căci deja s-au întâmplat prea multe ca să pot avea asemenea îndoieli. St. John este un hoit sfârtecat. Numai eu singur ştiu de ce, iar cele ştiute de mine sunt de un atare soi, încât îmi vine să-mi zbor creierii de frică să nu fiu hăcuit în acelaşi fel. Jos, coridoare întunecoase, nesfârşite, de fantasme înfricoşătoare absorb cernita, informa Nemesis care mă mână la autodistrugere.           Să ierte Cerul sminteala şi morbiditatea care ne-a pus pe amândoi sub semnul unui destin atât de monstruos! Plictisiţi de truismele unei lumi prozaice, în care până şi bucuriile romanţei şi aventurii îşi pierdeau curând savoarea, St. John şi cu mine urmaserăm cu entuziasm fiece curent intelectual şi estetic ce promitea să ne alunge urâtul. Enigmele simboliştilor şi extazele prerafaeliţilor, le-am încercat pe toate la timpul lor, dar fiecare nouă stare seca prea repede, pierzându-şi noutatea şi atractivitatea. Numai sumbra filosofie a decadenţilor ne mai însufleţea, iar pe aceasta o consideram un tur de forţă numai sporind treptat profunzimile şi caracterul diabolic al scrutărilor noastre. Baudelaire şi Huysmans curând nu mai făceau furori, până când nu ne mai rămaseră decât stimulii mai direcţi ai experienţelor şi peripeţiilor personale neobişnuite. Tocmai această nevoie emoţională înspăimântătoare ne-a mânat până la urmă pe acel detestabil curs pe care îl menţionez până şi astăzi cu ruşine şi sfială, acea hidoasă extremă a neruşinării umane, dezgustătoarea practică a jefuirii mormintelor.           Nu pot dezvălui detaliile şocantelor noastre expediţii, ori cataloga măcar parţial cele mai oribile trofee ce ne decorau muzeul fără nume, organizat de noi în marea clădire din piatră unde locuiam împreună, singuri şi fără servitori. Muzeul nostru constituia o blasfemie, un loc inimaginabil, în care, cultivând gustul satanic al unor virtuozi nevropaţi, creasem un univers al terorii şi putrefacţiei menit să ne trezească simţurile tocite. Era o cameră secretă, aflată mult sub pământ, unde diavoli cu aripi imense, sculptaţi în bazalt şi onix, vărsau din gurile larg căscate şi rânjite o stranie lumină verde şi portocalie, iar ţevi pneumatice ascunse făceau siluetele roşii ale obiectelor funerare să se prindă în caleidoscopice dansuri ale morţii, ţesându-se unul lângă altul în voluminoase draperii negre. Prin aceste ţevi se răspândeau, după voie, miresmele după care tânjeam cel mai tare: uneori, parfumul palizilor crini sepulcrali, alteori mirosul narcotic al închipuitelor giulgiuri ale defuncţilor regi orientali, iar câteodată – cum mai tremur când îmi aduc aminte! – îngrozitoarele miesme, care-ţi îngheţau sângele-n vine, ale unui mormânt descoperit.           De pereţii acestei încăperi respingătoare se rezemau carcasele mumiilor antice, alternând cu trupuri parcă însufleţite, atrăgătoare, împăiate la perfecţie, mântuite de arta taxidermiei, şi cu pietre de mormânt smulse din cele mai vechi cimitire ale lumii. Nişe, ici şi colo, conţineau cranii de toate formele şi capete conservate în diverse stadii de putrefacţie. Acolo s-ar fi putut găsi tigvele chele, putrezite, ale unor faimoşi nobili, alături de căpşoarele aurii, proaspete şi radioase, ale pruncilor îngropaţi de curând. Statui şi tablouri se aflau acolo, toate ilustrând subiecte odioase, unele executate chiar de St. John şi de mine. Un portofoliu închis cu lacăt, legat în piele tăbăcită de om, conţinea anumite desene necunoscute, ce nu se puteau numi, despre care se zvonea că Goya le făcuse, dar nu mai avusese îndrăzneala să le şi recunoască. Existau instrumente muzicale greţoase, alămuri, corzi şi suflători, din care St. John şi cu mine scoteam uneori sunete disonante de o aleasă morbiditate şi de o hidoşenie „cacodemoniacă”. În acelaşi timp, într-o mulţime de cabinete din abanos cu incrustaţii zăcea cea mai incredibilă şi inimaginabilă varietate de prăzi smulse mormintelor şi colecţionate vreodată de nebunia şi perversitatea omenească. Despre aceste prăzi, în special, nu trebuie să vorbesc. Slavă Domnului că am avut curajul să le distrug, cu mult înainte de a mă gândi să mă omor.           Raidurile de jaf în care ne adunam comorile indescriptibile constituiau mereu evenimente artistice memorabile. Nu eram nişte jefuitori vulgari, ci lucram numai în anumite condiţii, date de starea sufletească, peisaj, împrejurimi, vreme, anotimp şi faze ale lunii. Aceste distracţii erau pentru noi cea mai aleasă formă de expresie artistică, şi acordam detaliilor o grijă tehnică fastidioasă. O oră nepotrivită, un efect de lumină discordant ori vreo manevrare stângace a ţărânei umede ar fi distrus aproape complet, în ochii noştri, extaticul fior ce urma exhumării vreunui secret de rău augur al pământului. Afinitatea noastră faţă de scene romaneşti şi situaţii picante era intensă şi insaţiabilă. St. John era întotdeauna liderul şi el a fost cel care m-a dus într-un final în acel loc blestemat unde ne-am găsit hâda şi inevitabila damnare.           Prin ce fatalitate malignă am fost noi ispitiţi într-acel îngrozitor cimitir din Olanda? Cred că au fost sumbrele zvonuri şi legende, poveştile despre cineva îngropat acolo în urmă cu cinci veacuri, care fusese el însuşi un jefuitor de morminte la timpul său şi furase un lucru fermecat dintr-un sepulcru măreţ. Îmi aduc aminte de scenă în aceste clipe de sfârşit: palida lună tomnatică deasupra mormintelor, aruncând sinistre umbre alungite, arborii groteşti, cu ramuri mohorâte, plecate la pământ, aproape atingând iarba sălbatică şi lespezile fărâmate, legiunile nenumărate de lilieci stranii şi colosali care zburau sub razele lunii, biserica veche, acoperită de iederă, întinzând un uriaş deget spectral spre cerul livid, insectele fosforescente care dansau ca flăcările morţii sub tisa dintr-un colţ îndepărtat, mirosurile mucegaiului, ale vegetaţiei şi ale unor lucruri mai puţin explicabile amalgamându-se imperceptibil în vântul nopţii, ce le purta dincolo de mlaştinile şi mările îndepărtate. Mai rău decât toate era hămăitul slab, profund, al unui gigantic dulău pe care nici nu-l puteam zări, nici localiza cu certitudine. Când acest sunet ajunse la urechile noastre ne cutremurarăm, amintindu-ne de poveştile ţăranilor, căci cel pe care-l căutam fusese descoperit cu veacuri în urmă în exact acelaşi loc, sfâşiat şi sfârtecat de ghearele şi dinţii unei fiare de nedescris.           Îmi aduc aminte cum ne mai afundam sapele în groapa acestui jefuitor sepulcral şi cum ne mai înfioram la tabloul cu noi, mormântul, luna palidă ce ne privea, funestele umbre, arborii groteşti, liliecii titanici, biserica de demult, flăcările morţii dansând, miasmele greţoase, vântul de noapte tânguindu-se blând şi acel ciudat hămăit, auzit în surdină, ce părea să nu vină din nici o direcţie, de a cărui existenţă obiectivă nu prea puteam fi siguri. Apoi am dat peste o materie mai dură decât lutul umed şi am zărit o cutie dreptunghiulară, putrezită, pe care se formaseră cruste de minereuri în străfundurile ţărânei netulburate. Era incredibil de dură şi de groasă, dar atât de veche, încât până la urmă am reuşit cu mare trudă s-o deschidem şi să ne bucurăm ochii cu ceea ce conţinea.           Mult, uimitor de mult, mai rămăsese din acel schelet, în ciuda scurgerii celor cinci sute de ani. Deşi fărâmiţat în locurile unde muşcaseră colţii animalului care-l ucisese, se păstrase surprinzător de bine, şi ne-am desfătat privirile cu craniul de o albeaţă curată şi cu dinţii lungi şi neclintiţi, cu orbitele goale în care odată străluciseră doi ochi cu o frenezie la fel de funebră ca a noastră. În coşciug se mai găsea o amuletă de o formă ciudată şi exotică şi care, din câte se părea, fusese purtată în jurul gâtului celui ce dormea somnul cel veşnic. Reprezenta silueta bizar stilizată a unui ogar înaripat, ghemuit, sau a unui sfinx cu o figură semicanină, sculptată fin, în stilul Orientului Antic, într-o mică bucată de jad verde. Expresia ce se citea pe trăsăturile sale era respingătoare până la extrem, sugerând în acelaşi timp moartea, bestialitatea şi satanicul. La bază, avea o inscripţie cu litere pe care nici St. John, nici eu nu am reuşit să le identificăm, iar pe fund, ca un sigiliu al făurarului său, era gravat un craniu grotesc şi impunător.           Imediat ce ne căzură ochii pe această amuletă, am ştiut că trebuia să fie a noastră, că această comoară singură era logicul zălog dăruit nouă de mormântul vechi de veacuri. Chiar dacă trăsăturile sale ne-ar fi fost nefamiliare tot l-am fi dorit, însă pe măsură ce ne uitam mai atent ne dădeam seama că obiectul nu ne era întru totul străin. Necunoscut le era doar iubitorilor acelei arte şi literaturi ce se adresează celor sănătoşi la minte, dar noi am recunoscut în el acel lucru la care se făcea aluzie în paginile interzisului Necronomicon al arabului smintit Abdul Alhazred, îngrozitorul simbol al sufletelor, specific cultului necrofag din inaccesibilul Leng, în Asia Centrală. Am recunoscut prea bine sinistrele trăsături descrise de către bătrânul demonolog arab, linii, scria el, conturate prin vreo obscură manifestare supranaturală a sufletelor celor care-i tulburau şi-i chinuiau pe decedaţi.           Apucând obiectul din jad verde, am aruncat o ultimă privire spre craniul alb, cu orbite cavernoase, al celui care-l deţinuse. Am acoperit groapa cu pământ, aşa cum o găsiserăm. În vreme ce ne îndepărtam grăbiţi din acel loc sinistru, cu amuleta furată în buzunarul lui St. John, ni s-a părut că vedem cum liliecii coborau toţi deodată pe pământul pe care-l răscoliserăm atât de curând, ca şi cum ar fi căutat vreo hrană blestemată şi nelegiuită. Dar luna tomnatică revărsa o strălucire slabă şi ştearsă, strecurându-ne o umbră de îndoială. Aşadar, pe când navigam a doua zi spre casă, lăsând în urma noastră coastele Olandei, am avut impresia că auzim acel hămăit slab, îndepărtat, al unui dulău gigantic, undeva în fundal. Însă vântul de toamnă se tânguia uşor, cu tristeţe, prin urmare nu puteam fi siguri.           II.           La mai puţin de o săptămână de la întoarcerea noastră în Anglia, începură să se petreacă lucruri ciudate. Trăiam ca nişte pustnici, fără prieteni, singuri, fără servitori, ocupând câteva dintre camerele bătrânului conac situat într-o mlaştină mohorâtă şi pustie, aşa încât uşile noastre rareori cunoşteau ciocănitul vreunui vizitator. Acum, totuşi, eram tulburaţi de ceea ce ni se păreau a fi zgomotele unor cotrobăieli în noapte, nu numai în jurul uşilor, dar şi al ferestrelor, atât al celor de sus, cât şi al celor de jos. Odată, ne-am închipuit că un trup mare, opac, a umbrit fereastra bibliotecii când luna se oglindea în geamul ei, iar altă dată am avut impresia că auzim un zgomot de zbârnâit sau aripi fluturând nu prea departe. De fiecare dată, investigaţiile n-au scos nimic la iveală şi am început să atribuim aceste întâmplări imaginaţiei, aceleiaşi imaginaţii în mod curios tulburate ce încă ne mai prelungea în urechi acel hămăit slab, îndepărtat, pe care avusesem impresia că-l auzim în cimitirul din Olanda. Amuleta de jad se găsea acum într-o nişă din muzeul nostru şi, uneori, mai ardeam lumânări straniu parfumate dinaintea ei. Am aflat multe lucruri în Necronomiconul lui Alhazred despre proprietăţile sale şi despre relaţia sufletelor jefuitorilor de morminte cu obiectele pe care le simboliza; cele citite ne-au tulburat. Apoi veni teroarea.           În noaptea de 24 septembrie 19., am auzit un ciocănit în uşa camerei mele. Crezând că-i St. John, l-am invitat să intre, dar mi s-a răspuns cu un hohot de râs ascuţit. Nu era nimeni pe coridor. Când l-am sculat pe St. John din somn, mia mărturisit că habar n-avea ce se întâmplă şi a devenit la fel de îngrijorat ca şi mine. Tocmai în acea noapte, slabul, îndepărtatul hămăit de dincolo de mlaştină se dovedi pentru noi o realitate certă şi de temut. Patru zile mai târziu, în vreme ce amândoi ne aflam în muzeul ascuns, se auzi o zgârietură discretă, prudentă, în singura uşă ce ducea la scara secretă din bibliotecă. Neliniştea noastră se dublă de-acum, căci pe lângă frica noastră de necunoscut, întotdeauna ne temuserăm că înfiorătoarea noastră colecţie ar putea fi descoperită. Stingând toate luminile, ne-am dus la uşă şi am deschis-o brusc, simţind un curent inexplicabil de aer şi zgomote amestecate de foşnete, chicoteli şi vorbire articulată, ce parcă se îndepărtau. Fie eram demenţi, fie visam, ori eram pe deplin conştienţi, nu am încercat să ne dăm seama. Am realizat doar, cuprinşi de cele mai negre temeri, că aparenta flecăreală ce părea să vină de nicăieri fusese, fără îndoială, în limba olandeză.           După aceea am trăit în fascinaţie şi oroare crescânde. Cel mai adesea susţineam teoria conform căreia ne pierdeam amândoi minţile din cauza vieţii nefireşti pe care o duceam, dar, uneori, ne plăcea mai mult să patetizăm, considerându-ne victime ale vreunei damnări furişe şi cumplite. Fenomenele bizare deveniră prea frecvente pentru a le mai ţine socoteala. Locuinţa noastră solitară părea însufleţită de prezenţa unei fiinţe maligne, a cărei natură n-o puteam ghici. În fiecare noapte, acel hămăit diavolesc plutea deasupra mlaştinii bătute de vânt, auzindu-se tot mai tare şi mai tare. Pe 29 octombrie, am descoperit în lutul moale de sub fereastra bibliotecii un şir de urme de paşi, imposibil de descris. Erau la fel de năucitoare ca şi cârdurile de lilieci uriaşi care bântuiau vechiul conac, într-un număr fără precedent şi din ce în ce mai mare.           Oroarea a atins apogeul pe 18 noiembrie, când St. John, întorcându-se pe jos acasă, după lăsarea întunericului, de la o gară îndepărtată, a fost atacat de un groaznic animal carnivor şi sfâşiat în bucăţele. Ţipetele sale s-au auzit până acasă şi m-am grăbit spre teribila scenă, tocmai la timp ca să mai aud un fâlfâit de aripi şi să văd un nor vag şi întunecat ce se contura în lumina răsăritului de lună. Amicul meu era pe moarte când am vorbit cu el, şi nu-mi putea răspunde coerent la întrebări. Tot ce-a putut face a fost să-mi şoptească:           — Amuleta! Făptura blestemată!…           Apoi îşi dădu sufletul, o masă inertă de carne sfârtecată. L-am îngropat într-una din grădinile noastre părăginite şi am murmurat deasupra rămăşiţelor sale pământeşti unul dintre ritualurile diabolice pe care le îndrăgise atâta în timpul vieţii. Pe măsură ce pronunţam ultima frază diavolească, am auzit departe în mlaştină acel hămăit slab de dulău gigantic. Luna era sus pe cer, dar nu îndrăzneam s-o privesc. Şi, când am observat în mlaştina întunecoasă nebulozitatea unei umbre masive strecurându-se de pe un dâmb pe altul, am închis ochii şi m-am aruncat la pământ. Când m-am ridicat tremurând, nemaiştiind cât timp trecuse, am intrat în casă împleticindu-mă şi am făcut, zguduit, mai multe plecăciuni în faţa amuletei de jad, păstrată cu sfinţenie.           Fiindu-mi de-acum frică să mai rămân singur în acel conac bătrân de lângă mlaştină, am plecat a doua zi la Londra, luând cu mine amuleta, după ce am ars şi îngropat restul colecţiei nelegiuite a muzeului. Dar, după trei nopţi, am auzit din nou hămăitul şi, înainte de a se împlini săptămâna, m-am simţit urmărit de ochi stranii oriunde mă aflam în beznă. Într-o seară, pe când hoinăream pe Digul Victoria, pentru că aveam nevoie să mai ies la aer, am zărit o umbră neagră acoperind unul dintre reflexele felinarelor în apă. O rafală mai puternică decât vântul nopţii se porni să sufle şi am ştiut că eu urmam după St. John.           În ziua următoare am împachetat cu grijă amuleta de jad şi m-am îmbarcat spre Olanda. Ce îndurare aveam să obţin pentru că înapoiam acel lucru proprietarului său tăcut şi adormit n-aveam idee, dar am simţit că trebuia măcar să încerc orice cale logic posibilă. Ce era acel dulău şi de ce mă urmărea, erau întrebări la care nu găsisem încă decât răspunsuri vagi; dar auzisem, pentru prima oară, acel hămăit în vechiul cimitir şi fiecare întâmplare ulterioară, inclusiv ultimul cuvânt şoptit de St. John, indicase legătura dintre blestem şi furtul amuletei. Astfel, m-am scufundat în cele mai adânci abisuri ale disperării când, la un han din Rotterdam, m-am trezit că hoţii mă lipsiseră de singurul mijloc de salvare.           Hămăitul s-a auzit puternic în acea seară, iar în dimineaţa următoare am citit relatările unei abominabile fapte săvârşite în cel mai rău famat cartier al oraşului. Prostimea era terorizată, căci peste un bârlog mizerabil se abătuse o moarte sângeroasă, mai rea decât cea mai mârşavă dintre crimele antecedente din acea vecinătate. Într-un sordid cuib de hoţi, o întreagă familie fusese sfâşiată în bucăţi de o fiară necunoscută care nu lăsase nici o urmă, iar cei din jur auziseră toată noaptea, dincolo de obişnuita zarvă făcută de glasurile beţivilor, sunetul slab, profund şi insistent scos de un dulău gigantic.           Aşadar, iată-mă din nou, într-un târziu, în acel cimitir sinistru, unde palida lună de iarnă arunca umbre hâde, iar arborii desfrunziţi îşi plecau ramurile spre iarba veştedă şi îngheţată. Biserica îmbrăcată în iederă întindea un deget batjocoritor către cerul duşmănos, iar vântul de noapte şuiera maniacal, venind din mlaştini şi mări îngheţate. Hămăitul se auzea foarte slab acum şi încetă cu totul pe măsură ce mă apropiam de vechiul mormânt pe care, odinioară, îl profanasem, tulburând în drumul meu un cârd nefiresc de mare de lilieci ce, în mod curios, pluteau în jurul lui.           Nu ştiu de ce m-am mai dus până acolo, doar ca să mă rog sau să bolborosesc justificări şi scuze smintite, adresate acelui stârv alb şi liniştit care zăcea sub pământ. Însă, indiferent de motivul avut, am început să sap ţărâna pe jumătate îngheţată cu o disperare ce-mi aparţinea numai în parte, căci mai era şi a unei imperative voinţe din afara mea. Excavarea se făcu mult mai uşor decât m-am aşteptat, deşi, la un moment dat, ceva ciudat mă opri din treabă, în clipa în care un vultur slab plonjă din cerul rece şi începu să ciugulească frenetic în glodul de pe mormânt, până când l-am ucis cu o lovitură de sapă. În cele din urmă, am găsit acea cutie dreptunghiulară, putrezită, şi i-am dat la o parte capacul umed şi nitros. Acesta este ultimul act raţional pe care l-am mai săvârşit vreodată.           Căci, ghemuit în coşciugul secular, strâns îmbrăţişat de un cortegiu coşmaresc de lilieci uriaşi, viguroşi şi adormiţi, era scheletul pe care prietenul meu şi cu mine îl jefuiserăm. Nu mai era curat şi placid aşa cum îl văzusem noi atunci, ci acoperit de sânge închegat, de fâşii de carne şi de fire de păr străine, uitându-se chiorâş la mine cu orbitele fosforescente, arătându-şi colţii ascuţiţi, însângeraţi, într-un căscat schimonosit, bătându-şi parcă joc de inevitabila-mi damnare. Şi când din acele fălci rânjinde îşi luă zborul un hămăit profund, batjocoritor, ca al unui gigantic dulău, şi am văzut cum ţinea în gheara lui murdară, plină de sânge, pierduta şi regăsita lui amuletă din jad verde, am luat-o la goană, urlând ca un idiot, ţipetelor mele luându-le repede locul isterice hohote de râs.           Demenţa călăreşte pe aripile vântului stelar… gheare şi dinţi ascuţiţi pe veacuri de cadavre… moartea infiltrându-se într-o bacanală a liliecilor din ruinele cufundate în tenebrele nocturne ale templelor subpământene închinate lui Belial… Acum, când hămăitul acelei monstruozităţi descărnate, fără viaţă, se aude tot mai tare, iar fâlfâitul şi zumzetul furişe ale acelor blestemate aripi palmate mă împresoară tot mai strâns, voi căuta cu revolverul meu uitarea, singurul meu refugiu din calea celor fără nume.                                                                         SFÂRŞIT

M-am întrebat adesea dacă majoritatea oamenilor îşi dă vreodată osteneala să cugete la înţelesul înfiorător al unor vise şi la lumea întunecată din care vin ele. Fără îndoială că năzăririle noastre nocturne nu sunt – cele mai multe – decât reflexe plăpânde Şi imaginare ale celor întâmplate în starea de trezie (să mă ierte Freud cu simbolismul lui copilăresc). Cu toate acestea, mai există şi alte vise, al căror caracter ireal nu lasă loc unei interpretări banale. Efectul lor impresionant şi un pic neliniştitor sugerează posibilitatea întrezăririi unui domeniu de existenţă a minţii tot atât de important ca şi viaţa fizică şi totuşi separat de ea printr-o barieră de netrecut.           Potrivit experienţei mele personale, sunt sigur că omul, când îşi pierde conştiinţa legăturilor lui cu pământul, sălăşluieşte cu adevărat într-o altă viaţă, lipsită de trup, foarte diferită de cea pe care o cunoaştem şi din care nu păstrează, la trezire, decât amintiri vagi şi confuze. Aceste cioburi de vis ne îngăduie să deducem multe lucruri şi să aducem foarte puţine dovezi în sprijinul lor.           Putem ghici că, în vis, viaţa şi materia nu sunt în chip necesar asemănătoare celor din lumea noastră; că timpul şi spaţiul nu există în felul în care le înţelegem când suntem treji. Câteodată, cred că viaţa materială nu e viaţa noastră adevărată şi că prezenţa noastră zadarnică pe globul pământesc este un simplu fenomen secundar sau virtual.           Astfel cugetam, într-o după-amiază din iarna lui 1900-l901, în sanatoriul unde lucram ca intern, când am fost trezit din gânduri de sosirea unui om, al cărui caz n-a încetat de-atunci să mă obsedeze.           Se numea Joe Slater sau Slader (dacă dăm crezare fişei lui) şi aparţinea tipului locuitorilor din munţii Catskill; urmaş ciudat, cu aspect respingător al uneia din vechile familii de ţărani care, în urma izolării pe timp de aproape trei secole în fortăreaţa unei regiuni puţin populate, s-au afundat într-o degenerare barbară, în loc să progreseze ca semenii lor mai norocoşi din regiunile cu populaţie densă.           Pentru aceste fiinţe bizare – echivalent al „albilor săraci” din sud – nu există pe lume nici lege, nici morală; cât despre nivelul lor mintal, el este probabil inferior celui al oricărei alte părţi a populaţiei americane.           Joe Slater, sosit la sanatoriu sub paza vigilentă a patru agenţi de poliţie şi descris ca fiind foarte periculos, nu dădea nici un semn al tendinţelor lui ucigaşe. Cu toate că trupul îi era puternic şi înalt, ochii umezi de un albastru palid şi buza inferioară groasă, lăsată în jos tot timpul, îi dădeau un aer de prostie inofensivă. Nu i se cunoştea vârsta, căci, printre oamenii din rasa lui, nu există nici arhive familiale, nici legături de familie permanente. Dar, judecând după chelie şi după starea proastă a dinţilor lui, medicul-şef îi dădu cam patruzeci de ani.           Iată tot ce-am aflat despre el din documentele medicale şi legale. Acest vagabond, vânător şi trapper1, se arătase dintotdeauna ciudat în ochii tovarăşilor lui. Dormea mult mai mult timp decât ceilalţi şi, când se trezea, vorbea adesea de lucruri necunoscute într-un fel aparte, băgându-i în sperieţi pe aceşti oameni care, totuşi, erau lipsiţi de imaginaţie. Nu că limbajul ar fi avut o formă neobişnuită, căci folosea întotdeauna dialectul stâlcit, vorbit în regiune; dar tonul şi conţinutul povestirilor lui erau de o ciudăţenie atât de misterioasă, încât nimeni nu le putea auzi fără să-l cuprindă groaza, în general, el însuşi era tot atât de înspăimântat şi de uluit ca şi ascultătorii lui. O oră după ce se trezea, uita tot ce spusese sau, cel puţin, ce-l împinsese să vorbească şi cădea iar în starea lui normală de semiamabilitate bovină, caracteristică tuturor muntenilor din regiune.           Pe măsură ce Slater îmbătrânea, rătăcirile lui de dimineaţă se îndesiră şi deveniră din ce în ce mai violente, până când în cele din urmă, cu o lună înaintea sosirii lui la sanatoriu, se întâmplă drama în urma căreia a fost arestat de autorităţi.           Într-o zi, spre ora prânzului, la capătul unui somn adânc început în ajun la ora cinci, după o beţie cu whisky, Slater se trezise brusc, scoţând nişte urlete atât de fioroase, încât mai mulţi vecini veniră în fugă spre coliba lui, coteţ împuţit în care trăia împreună cu familia, tot atât de abjectă ca şi el.           După ce se repezise afară, în zăpadă, începuse să sară în sus, cu braţele ridicate spre cer, zbierând că vrea cu tot dinadinsul să ajungă la „o cabană mare, mare de tot, cu acoperişul, zidurile şi podeaua pline de lumină, unde se auzea răsunând o muzică ciudată şi îndepărtată”. În timp ce doi oameni destul de voinici încercau să-l domolească, se zbătuse cu o putere şi o furie de dement, răcnindu-şi dorinţa frenetică de a găsi şi de a omori o anume „creatură care străluceşte şi tremură, şi râde”. În cele din urmă, după ce-l doborâse cu un pumn pe unul din cei care-l ţineau, se aruncase asupra celuilalt într-un acces de nebunie ucigaşă, urlând ca un diavol că „o să sară în aer şi o să-şi croiască un drum de foc prin orice i-ar sta în cale”.           Atunci, membrii familiei lui şi vecinii fugiseră, cuprinşi de panică. Când cei mai curajoşi se întoarseră înapoi, constatară că Slater dispăruse, lăsând în urma lui o grămadă însângerată şi de nerecunoscut, ce fusese un om viu cu o oră înainte. Niciunul dintre munteni nu îndrăzni să-i ia urma şi, cu siguranţă, ar fi fost toţi foarte mulţumiţi dacă Slater ar fi murit de frig. Dar după câteva zile, într-o bună dimineaţă, îl auziră urlând într-o râpă adâncă.           Întrucât reuşise să supravieţuiască, se făcea simţită nevoia să scape de el într-un fel oarecare. Oameni înarmaţi porniră la vânătoare; nimeni nu va afla vreodată ce intenţii aveau, căci un agent din poliţia călare îi reperă, din întâmplare, le luă un interogatoriu, se alătură trupei lor şi conduse oficial cercetările în numele şerifului…           În cea de-a treia zi, îl găsiră pe Slater leşinat în scorbura unui copac uriaş. Îl transportară la închisoarea cea mai apropiată. Medicii de boli nervoase veniţi din Albany îl examinară de îndată ce îşi recapătă cunoştinţa. El le istorisi o poveste foarte simplă. Adormise într-o după-amiază, pe la apusul soarelui, după ce băuse o mulţime de alcool. Când se trezise, se afla în picioare pe zăpadă, cu mâinile pline de sânge, alături de cadavrul mutilat al vecinului său. Peter Slater, îngrozit, fugise în pădure, ca să se îndepărteze de locurile crimei. În afară de asta părea că nu mai ştie nimic, iar întrebările meşteşugite ale alieniştilor nu-i putură smulge nici un alt amănunt.           În noaptea aceea, Slater dormi liniştit. Când se trezi a doua zi, arăta ca de obicei, în afară de o anumită schimbare în expresie. Doctorul Barnard, care observase faptul, avu impresia că remarcă o lucire stranie în ochii lui albaştri şi o strângere aproape imperceptibilă a buzelor, ce părea să trădeze o hotărâre inteligentă. Dar, când îl interogă din nou, căzu în starea lui obişnuită de năuceală şi se mulţumi să repete ce spusese cu o zi înainte.           Prima sa criză mintală apăru a treia zi. După un somn agitat, avu un acces de nebunie furioasă atât de violent, încât patru oameni trebuiră să-şi unească puterile pentru a-l vârî în cămaşa de forţă. Medicii alienişti îi ascultară vorbele cu cea mai mare atenţie, căci curiozitatea le fusese trezită de povestirile sugestive (deşi adesea contradictorii şi incoerente) ale vecinilor lui şi ale familiei. Slater delira timp de peste un sfert de oră, descriind, în jargonul lui de muntean, clădiri de lumină verde, oceane ale spaţiului, o muzică stranie, munţi şi văi ireale. Insistă mai ales asupra unei misterioase entităţi strălucitoare care pulsa, râdea şi îşi bătea joc de el. Această personalitate imensă şi nedesluşită părea a-i fi făcut o nedreptate îngrozitoare şi cea mai mare dorinţă a lui era cea de a o ucide, ca să-şi ia o revanşă triumfală. Ca să ajungă până la ea, el se va ridica trecând prin abisuri vide, arzând toate piedicile pe care le va întâlni în cale… Dintr-o dată, încetă să vorbească. Focul nebuniei i se stinse în ochi, şi, cu o expresie prostească pe faţă, îi întrebă pe cei care-l interogau de ce îl ţin legat. Doctorul Barnard desfăcu hăţurile de piele ale cămăşii de forţă, dar le fixă la loc la venirea nopţii, după ce îl convinse pe Slater să accepte legăturile de bună voie, în propriul său interes. Pacientul recunoscuse că i se întâmpla să spună lucruri ciudate, fără să ştie de ce o face.           Crizele din săptămânile următoare nu aduseră medicilor nici un element nou. Meditară îndelung asupra sursei viziunilor lui Slater, căci, cum omul nu ştia nici să citească, nici să scrie şi cum părea să nu fi auzit în viaţa lui povestindu-se vreo legendă sau o poveste cu zâne, imaginile splendide care-i împestriţau discursurile păreau inexplicabile. Evident, nu puteau proveni dintr-un mit cunoscut, pentru că nefericitul dement nu ştia să se exprime decât în dialectul lui. În delirul său, amintea de lucruri pe care nu le înţelegea şi nu le putea explica; pretindea că le cunoscuse din experienţă personală, dar nici un fel de povestire normală sau coerentă nu i le-ar fi putut vâri în cap. Medicii traseră concluzia că aceste tulburări mintale erau datorate unor vise anormale, a căror forţă putea domina, un timp, mintea trează a acestui om primitiv. Slater fu judecat în toată regula, inculpat de omor, achitat pe motivul nebuniei şi încredinţat sanatoriului-închisoare în care ocupam un post neînsemnat.           Dat fiind interesul meu constant şi profund pentru viaţa visurilor, începui să-l studiez cu lăcomie pe noul bolnav imediat ce am aflat toate elementele cazului său. Părea că are o oarecare simpatie pentru mine din cauza interesului pe care nu puteam să i-l ascund şi a blândeţii întrebărilor mele. Nu mă recunoştea niciodată în timpul crizelor, în timp ce mă aplecam, ţinându-mi suflarea, asupra viziunilor cosmice evocate în discursurile lui fără şir; dar mă întâmpina cu prietenie în timpul orelor de linişte, aşezat lângă fereastra lui cu gratii. Împletea coşuleţe de paie şi de nuiele, regretând, poate, libertatea din munţi, pe veci pierdută. Familia lui nu-l vizita niciodată; probabil găsiseră un alt şef provizoriu.           Încet, încet, m-am simţit zdrobit şi uluit de concepţiile fantastice ale Iui Joe Slater. Omul acesta era inferior în chip jalnic prin mentalitate şi limbaj; dar viziunile lui titanice, deşi descrise într-un jargon barbar, nu puteau să fi fost concepute decât de un creier excepţional. Cum era posibil ca imaginaţia greoaie a unui degenerat din Catskill să evoce scene a căror concepere implica o scânteie de geniu? Cum putuse înapoiatul acesta să-şi facă o idee despre regatele scânteietoare ale spaţiului pe care le descria în delirul său? Din ce în ce mai mult, înclinam să cred că în jalnica personalitate prostrată din faţa mea se găsea nucleul unui lucru ce-mi depăşea înţelegerea şi care, încă şi mai mult, depăşea înţelegerea confraţilor mei întru ştiinţă şi medicină, mult mai experimentaţi ca mine, dar mai puţin imaginativi.           Cu toate acestea, nu puteam scoate nimic precis de la bolnav. Făcând socoteala, aflasem un singur lucru: într-o viaţă onirică semi-corporală, Slater rătăcea (sau plutea) peste văi, coline şi câmpii de o uluitoare splendoare, în palate şi oraşe de lumină, într-un spaţiu infinit, necunoscut de om. El însuşi nu era un ţăran degenerat, ci o creatură importantă, mândră şi dominatoare, hărţuită de un singur duşman de moarte, o entitate cu structură vizibilă, deşi eternă, ce nu părea să îmbrace o formă omenească, pentru că Slater vorbea întotdeauna despre ea ca despre un lucru. Acest lucru îi cauzase un necaz înfiorător şi misterios, pentru care dementul – dacă era dement – ardea să se răzbune.           Judecând după aluziile lui la respectivele lor sălaşuri, am tras concluzia că el şi lucrul luminos se întâlniseră pe picior de egalitate; că în existenţa lui de vis Slater era şi el un lucru luminos de aceeaşi rasă ca şi duşmanul lui. Această impresie era întărită de hotărârea lui, deseori exprimată, de a zbura prin spaţiu şi a arde tot ce va încerca să-i împiedice zborul. Totuşi concepţiile sale erau formulate în termeni rustici total improprii; ceea ce mă conduse spre concluzia că, dacă există cu adevărat o lume a visului, acolo nu se folosea limbajul vorbit ca mijloc de transmitere a gândirii. Oare sufletul ce locuia acest trup inferior lupta cu disperare să exprime lucruri pe care o limbă şovăitoare şi stupidă nu putea să le formuleze? Mă aflam în prezenţa unor emanaţii intelectuale care ar explica misterul dacă aş reuşi să le descifrez?           Nu suflam o vorbă despre toate acestea superiorilor mei, căci vârsta matură este sceptică, cinică şi puţin înclinată să accepte idei noi. De altfel, medicul şef îmi atrăsese recent atenţia, cu un ton părintesc, că mă oboseam prea mult şi că am nevoie de odihnă.           Eram, de multă vreme, convins că gândirea omenească este alcătuită, în esenţă, din mişcare atomică sau moleculară, transformabilă în unde de energie iradiantă cum ar fi căldura, lumina şi electricitatea. Această convingere mă determinase să mă gândesc la posibilitatea unei comunicaţii mentale sau telepatice prin mijlocirea unui instrument apropriat. Pe când mă aflam încă la universitate, montasem nişte aparate transmiţătoare şi receptoare destul de asemănătoare cu instrumentele rudimentare folosite în telegrafia fără fir. Le încercasem pe unul dintre colegi, dar, neobţinând nici un rezultat, le pusesem bine, alături de un întreg talmeş-balmeş ştiinţific, cu gândul să le folosesc, poate, mai târziu.           Împins de dorinţa mea puternică de a-i sonda lui Joe Slater viaţa onirică, am căutat aparatele şi mi-am petrecut câteva zile reparându-le. Când am fost gata, n-am pierdut nici o ocazie să le folosesc. De fiecare dată când Joe Slater avea o criză, puneam transmiţătorul pe fruntea lui şi receptorul pe a mea, apoi făceam reglaje constante şi delicate, încercând să găsesc diverse lungimi de undă, oarecum ipotetice, ale energiei intelectuale. Nu-mi dădeam seama câtuşi de puţin cum ar putea impresiile gândirii – admiţând că ar ajunge până la mine – să declanşeze în creierul meu o reacţie inteligentă, dar eram sigur că voi putea să le detectez şi să le interpretez. Mi-am continuat deci experienţele, fără să suflu nimănui vreun cuvânt.           Evenimentul s-a produs la 21 februarie 1901. Când privesc în urmă, îmi dau seama cât de ireal pare totul şi mă întreb uneori dacă bătrânul doctor Fenton n-avea cumva dreptate să atribuie aceste fapte imaginaţiei mele înfierbântate. Mi-aduc aminte că m-a ascultat cu multă răbdare şi bunătate; dar, după aceea, mi-a dat un calmant şi mi-a acordat şase luni de concediu.           În noaptea aceea fatală eram în culmea tulburării şi agitaţiei, căci, în ciuda îngrijirilor excelente primite, Joe Slater se afla, fără îndoială, în preajma morţii. Poate că nu putuse suporta pierderea libertăţii, poate că tumultul din creierul lui devenise prea violent pentru trupul lânced; orice-ar fi fost, flacăra era pe cale să se stingă. Spre sfârşitul zilei aţipi şi, la căderea nopţii, căzu într-un somn agitat.           Contrar obiceiului, nu i-am pus cămaşa de forţă; mi se părea prea slăbit ca să fie periculos, chiar dacă s-ar fi trezit sub efectul unei crize mintale înainte să-şi dea sufletul. Dar am avut grijă să fixez pe fruntea lui şi pe a mea cele două părţi ale „radioului” meu cosmic, sperând, în ciuda lipsei de speranţă, să primesc un prim şi ultim mesaj din lumea viselor în puţinul timp ce-mi rămânea. Se găsea cu noi în celulă un infirmier, individ mediocru care nu a înţeles scopul aparatului meu şi nu s-a gândit să mă întrebe ce intenţii am. Pe măsură ce treceau orele, i-am văzut capul căzându-i în piept, adormit, dar m-am ferit să-l deranjez. Cred că am aţipit şi eu un pic mai târziu, legănat de respiraţia ritmică a celor doi.           M-am trezit în sunetul unei melodii supranaturale. Acorduri, vibraţii, extazuri armonice răsunau pasionat din toate părţile în timp ce în faţa ochilor mei fermecaţi se desfăşura un spectacol uluitor, de o frumuseţe supremă. Ziduri, coloane, arhitrave de foc viu străluceau în jurul locului unde eu păream că plutesc în văzduh, urcând într-o boltă nemăsurată de o splendoare de nedescris. Amestecându-se cu această bogăţie arhitecturală (sau, mai curând, luându-i locul, din când în când, într-o mişcare caleidoscopică) apăreau câmpii vaste şi văi graţioase, munţi înalţi şi peşteri atrăgătoare, împodobite cu toate farmecele unui peisaj pe care puteam să mi le închipui, dar formate totuşi dintr-o singură şi aceeaşi entitate plastică, eterată, cu o textură aparţinând în aceeaşi măsură spiritului cât şi materiei. În timp ce contemplam acest spectacol, mi-am dat seama că mintea mea poseda cheia acestor metamorfoze încântătoare, căci fiecare scenă nouă era cea pe care spiritul meu schimbător dorea mai mult s-o vadă. În acest regat ceresc, nu mă simţeam străin: tot ce vedeam şi auzeam îmi era familiar, cum fusese veşnic înaintea mea, cum va fi veşnic după mine.           Apoi, aura scânteietoare a fratelui meu de lumină se apropie de mine şi comunicarăm, de la suflet la suflet, într-un schimb de gânduri tăcut şi perfect. Era un ceas al triumfului, căci fratele meu scăpa, în sfârşit, dintr-o sclavie periodică şi înjositoare; scăpa pentru totdeauna şi se pregătea să-l urmărească pe blestematul duşman până în regiunile cele mai îndepărtate ale eterului, ca să-şi reverse asupra lui răzbunarea arzătoare ce va zgudui sferele. Am plutit astfel un timp, apoi, mi-am dat seama că lucrurile se ştergeau şi dispăreau în jurul nostru, ca şi cum o putere necunoscută m-ar fi atras spre pământ, unde n-aveam nici cel mai mic chef să merg. Forma de lângă mine păru să simtă şi ea o schimbare căci, treptat, puse capăt discursului ei şi se pregăti de plecare, topindu-se din faţa ochilor mei un pic mai încet decât celelalte lucruri. Am mai schimbat câteva gânduri încă şi am înţeles că fratele meu şi cu mine eram chemaţi înapoi în sclavie: dar, pentru el, va fi ultima dată. Jalnicul lui înveliş planetar era aproape de clipa sfârşitului şi, în mai puţin de o oră, va fi liber să-şi urmărească asupritorul de-a lungul Căii Laptelui până la hotarele infinitului.           Un şoc net separă ultima mea impresie din lumea strălucirii de brusca trezire. În timp ce mă îndreptam de spate în fotoliu, un pic ruşinat de mine însumi, îl văzui pe muribund mişcând uşor în pat. Joe Slater se trezea, desigur pentru ultima dată. Observându-l mai de-aproape, am văzut că pe obrajii gălbejiţi străluceau pete de culoare care nu existaseră înainte. Buzele-i erau strânse ferm, parcă sub puterea voinţei unui personaj mult mai energic decât el. În cele din urmă, toată faţa i se înţepeni, iar capul cu ochii închişi se agită în toate părţile.           Fără să-l scol pe infirmierul adormit, am potrivit iar „radioul” telepatic ca să captez ultimul mesaj pe care cel ce visa mi l-ar fi putut transmite. Dintr-o dată, capul se întoarse grăbit în direcţia mea şi ochii se deschiseră. Am rămas trăsnit de uimire: omul ce fusese Joe Slater, munteanul degenerat din Catskill, aţintea asupra mea doi ochi sclipitori, al căror albastru părea mai adânc. Nu ghiceai în această privire nici nebunie, nici degenerare; am simţit că, fără îndoială, contemplam un chip în spatele căruia se găsea un spirit activ, dintr-un ordin superior.           În acel moment, mi-am dat seama că asupra creierului meu se exercita o influenţă exterioară. Am închis ochii ca să-mi concentrez mai bine gândurile şi am fost răsplătit prin certitudinea pozitivă că mesajul mintal mult aşteptat sosea, în sfârşit. Fiecare idee transmisă se forma rapid în mintea mea şi, deşi nici un limbaj concret nu a fost întrebuinţat, am asociat concepţia şi exprimarea cu atâta uşurinţă, că îmi părea că aud o comunicare tăcută în engleză.           „Joe Slater e mort”, îmi spuse vocea înspăimântătoare ce ajungea la mine de dincolo de zidul somnului.           Pradă unei curiozităţi îngrozite, am privit bolnavul întins pe pat: dar ochii albaştri rămâneau, în continuare, fixaţi calm asupra mea, chipul păstra expresia vieţii inteligente.           „Mai bine că e mort, continuă vocea, căci era incapabil să suporte povara intelectului unei entităţi cosmice. Trupul lui grosolan nu s-a putut adapta la ajustările necesare între viaţa în eter şi viaţa planetei lui. Era prea apropiat de animal, prea departe de om; din cauza acestei imperfecţiuni ai reuşit tu să mă descoperi, căci sufletele cosmice şi sufletele planetare n-ar trebui să se întâlnească niciodată. El a cunoscut chinul şi închisoarea mea diurnă timp de patruzeci şi doi de ani pământeşti.           Sunt o entitate asemănătoare celei în care te transformi tu în libertatea somnului fără vise. Sunt fratele tău de lumină şi am plutit împreună cu tine în văile scânteietoare. Nu-mi este îngăduit să dezvălui eului tău pământesc natura eului tău adevărat, dar suntem toţi călători ce străbat spaţii imense şi secoli nenumăraţi. Poate că la anul voi fi în anticul Egipt sau poate în cruntul imperiu a lui Tsan Chan, care va veni peste trei mii de ani. Tu şi cu mine am ajuns până în lumile ce se învârtejesc în jurul lui Arcturus cel roşu, am sălăşluit în trupul insectelor filozofe ce se târăsc, mândre, pe cea de-a patra lună a lui Jupiter. Cât de puţin cunoaşte eul pământesc viaţa şi întinderea ei! Cât de puţin trebuie el să cunoască pentru a-şi putea păstra liniştea sufletului!           Cât despre cel ce mă persecută, nu pot să-ţi spun nimic. Voi, pământenii, i-aţi simţit prezenţa îndepărtată, fără să vă daţi seama, şi i-aţi dat acestui far strălucitor numele Algol, Steaua Diavolului. De mii de veacuri am luptat zadarnic să-l întâlnesc şi să-l înving pe tiran, dar am fost împiedicat de bariera trupurilor materiale. În seara asta, mă voi avânta ca Nemesis, mesager al unei drepte şi distrugătoare răzbunări. Priveşte-mă când voi fi pe cer, lângă Steaua Diavolului.           Nu pot să-ţi spun mai mult, căci trupul lui Joe Slater înţepeneşte şi se răceşte, celulele grosolane ale creierului său nu mai vibrează cum vreau eu. Ai fost singurul meu prieten pe planeta aceasta, singurul suflet care m-a ghicit şi m-a căutat în învelişul respingător ce zace în faţa ta. Ne vom întâlni din nou: poate în ceţurile strălucitoare de pe Spada Orionului, poate pe un podiş pustiu al Asiei preistorice, poate chiar în noaptea asta, în vise pe care ai să le uiţi, poate sub altă formă – peste mii de veacuri, când sistemul solar se va fi spulberat”.           În acest moment, undele gândirii încetară dintr-o dată, iar ochii spălăciţi ai celui ce visa (sau poate ar trebui să spun: ai mortului?) deveniră sticloşi. Total buimăcit, m-am apropiat de patul lui şi i-am pipăit încheietura mâinii: era rece, ţeapănă, fără puls. Obrajii gălbejiţi păliră, buzele groase se întredeschiseră şi dădură la iveală colţii putrezi ai lui Joe Slater. Înfiorat, am tras pătura peste chipul hâd şi l-am trezit pe infirmier. Apoi, am ieşit din celulă şi m-am dus, tăcut, în camera mea. Mă încerca dorinţa tiranică şi inexplicabilă de a mă afunda într-un somn plin de visuri pe care să nu mi le amintesc la trezire.           Punctul culminant al aventurii? Oare care simplă dare de seamă ştiinţifică s-ar putea lăuda cu o concluzie atât de măreaţă?           M-am mulţumit să înşir lucruri pe care le consider a fi fapte, lăsându-vă să le interpretaţi cum vă place. După cum am spus, superiorul meu, bătrânul doctor Fenton neagă realitatea povestirii mele. El afirmă că nervii mei erau surmenaţi şi că aveam mare nevoie de un lung concediu plătit, pe care de altfel mi l-a şi acordat cu generozitate. Mi-a jurat pe onoarea lui de medic că Joe Slater era un paranoic obişnuit şi că ideile lui fantastice îşi aveau, probabil, rădăcinile în poveştile populare, transmise din generaţie în generaţie, chiar şi în comunităţile cele mai decăzute. Dar, orice ar spune el, nu pot uita ce am văzut pe cer în noaptea în care a murit Joe Slater. Ca să nu fiu luat drept un martor părtinitor, voi lăsa o altă pană să vă descrie acel punct culminant pe care-l aşteptaţi. Citez, cuvânt cu cuvânt, raportul asupra naşterii stelei Nova Persei, aşa cum a fost scris de profesorul Garrett P. Serviss, o autoritate în domeniul astronomiei:           La 22 februarie 1901, doctorul Anderson, de la Edimburgh, a descoperit o minunată stea nouă nu prea departe de Algol, într-un punct în care niciodată nu mai fusese văzut un astru înainte de asta. În douăzeci şi patru de ore, noua stea devenise atât de strălucitoare, încât eclipsa şi steaua Capella. În cursul celor două săptămâni următoare, strălucirea ei s-a micşorat considerabil şi, după câteva luni, abia dacă mai era vizibilă cu ochiul liber. SFÂRŞIT 1 Trapper – vânător ce prinde vânatul cu ajutorul curselor  

I.           Într-o încăpere vastă, cu parchetul acoperit de un covor de Buhara, o adevărată minune ieşită din mâna unor meşteri înzestraţi, cu pereţii îmbrăcaţi în tapiserii cu desene ciudate, patru bărbaţi erau aşezaţi în jurul unei mese acoperite de un vraf de documente, risipite în dezordine. Din ungherele îndepărtate, unde un negru incredibil de bătrân, înveşmântat într-o livrea de culoare închisă, avea grijă să umple din când în când vasele înalte, aşezate pe ciudate trepiede de fier forjat, răzbătea un adormitor miros de oliban, iar pe una din laturi ticăia într-o firidă adâncă un straniu orologiu, în formă de sicriu, pe al cărui cadran erau înscrise hieroglife tulburătoare, în vreme ce acele sale se învârteau măsurând timpul după legi necunoscute pământenilor. Era o încăpere neobişnuită şi copleşitoare, dar cât se poate de potrivită cu acţiunea în curs. În această locuinţă din New Orleans, casa bătrânească a celui mai de seamă ocultist, matematician şi orientalist de pe acest continent, se stabilise în cele din urmă un scriitor visător şi erudit. Acest scriitor, doar cu ceva mai puţin renumit ca ocultist decât predecesorul său, dispăruse din această lume în urmă cu patru ani.           Randolph Carter dispăruse la data de 7 octombrie 1928, în vârstă de cincizeci şi patru de ani, după ce încercase toată viaţa să scape de neplăcerile şi îngrădirile existenţei, strecurându-se prin deschizătura unor vise ispititoare pe drumul fabulos spre alte dimensiuni. Cariera sa fusese ieşită din comun, învăluită în singurătate şi, pornind de la misterioasele sale romane, nu puţini erau aceia care îi atribuiau o existenţă cu episoade cu mult mai stranii decât lasă să se ghicească jurnalul său. Asocierea sa cu Harley Warren, solomonarul din Carolina de Sud, împinsese până la consecinţe imprevizibile şi tragice cercetările sale asupra limbajului ancestral Naacal, utilizat de preoţii din Himalaia. Pentru a spune povestea până la capăt, Carter fusese acela care, într-o noapte înfricoşătoare, împresurat de o negură smintită, îl văzuse pe Warren coborând într-un cavou cu pereţii umezi şi brăzdaţi de salpetru, pentru a nu mai reveni la suprafaţă niciodată. Randolph Carter locuia la Boston, dar toţi strămoşii săi erau originari din acel ţinut deluros, sălbatic şi bântuit ce se întinde dincolo de Arkham, oraşul împovărat de ani şi forfotind de vrăjitoare respingătoare; şi tocmai printre acele dealuri străvechi, încărcate de puteri oculte, se pierdu el în cele din urmă.           Bătrânul său servitor Parks – care a murit în 1930 – pomenise despre un misterios cufăr înmiresmat, acoperit cu sculpturi hâde, pe care stăpânul său îl descoperise în mansardă. Pomenise, de asemenea, despre pergamentul indescifrabil şi despre cheia de argint cu motive stranii pe care le conţinea acel cufăr – subiecte în legătură cu care însuşi Carter purtase o corespondenţă susţinută. Parks spunea că Randolph Carter i-ar fi povestit că această cheie ciudată, ajunsă la el de la strămoşii săi, îl putea ajuta să redeschidă poarta copilăriei pierdute, poarta spre alte dimensiuni, poarta împărăţiei fantastice în care până atunci pătrunsese doar în scurtul răstimp al unor scurte vise nedesluşite. Într-o bună zi, Carter se pierdu în depărtare pentru a nu mai reveni niciodată, luând cu el în maşină cufărul şi conţinutul său.           Oamenii de prin partea locului descoperiră puţin mai târziu maşina abandonată la marginea unui drumeag vechi şi năpădit de buruieni, pe dealurile din spatele ruinelor oraşului Arkham, pe aceleaşi dealuri unde odinioară locuiseră strămoşii lui Carter şi de unde se căsca acum spre stele pivniţa năruită a străvechii lor reşedinţe dărăpănate. Maşina se găsea într-un pâlc de ulmi uriaşi, aproape de locul unde, în 1781, unul dintre Carteri dispăruse în mod misterios, în apropierea colibei pe jumătate putrezite a lui Goody Fowler care, nu cu mult timp în urmă, încă îşi mai prepara aici fierturile nefaste. Colonizat în 1692 de casta efemeră a nefericitelor vrăjitoare din Salem, ţinutul se află şi astăzi sub povara unui blestem atât de înspăimântător, încât nici nu te poţi încumeta să te gândeşti la el. Edmund Carter scăpase ca prin urechile acului de umbrele din Dealul Spânzurătorii şi numeroase erau poveştile despre vrăjitoriile sale. S-ar părea că, în prezent, unicul sau moştenitor a pornit pe urmele lui, pentru a-l regăsi.           În maşină au fost găsite doar înmiresmatul cufăr acoperit cu sculpturi hâde şi misteriosul pergament, pe care nimeni nu reuşise să-l descifreze. Cheia de argint dispăruse – probabil odată cu Carter. Nu existau alte indicii sigure în afara acestora. Detectivii din Boston au afirmat că schelăria năruită a străvechii reşedinţe a familiei Carter părea a fi fost deplasată din loc, într-un mod curios, iar cineva culese din spatele ruinelor o batistă albă, lăsată pe o stâncă înaltă, din vecinătatea sinistrei grote numite Tainiţa Şerpilor, chiar pe versantul acoperit de codrul înfricoşător.           Faptul acesta stârni din nou la viaţă legendele despre Tainiţa Şerpilor care umblă prin partea locului. Fermierii aminteau în şoaptă de ritualul păgân oficiat în această grotă respingătoare de însuşi Edmund Carter, solomonarul. Se adăugau la aceasta poveşti legate de patima care-l lega pe Randolph Carter însuşi de aceste locuri pe când era doar un copil. Pe atunci, venerabilul acoperiş şubrezit al reşedinţei Carter era încă în picioare şi îl adăpostea sub el pe fratele bunicului său, Christopher. Randolph îl vizita adesea şi îi povestea lucruri ciudate despre Tainiţa Şerpilor. Oamenii îşi aminteau că pomenise de o crăpătură adâncă, ce dădea într-o peşteră neştiută de nimeni. De asemenea, formulau ipoteze asupra schimbării vizibile survenite la fragedul Randolph după ce acesta şi-a petrecut o zi întreagă în Tainiţă, pe la vârsta de vreo nouă ani. Asta se petrecuse în octombrie şi, ca urmare a acestei aventuri, Randolph părea a fi dobândit darul misterios de a prezice viitorul.      O ploaie târzie căzuse în noaptea dispariţiei lui Carter şi nimeni nu a mai fost în stare să distingă, cu exactitate, urmele paşilor săi după ce se îndepărtase de maşină. În interiorul Tainiţei Şerpilor băltea un noroi moale şi vâscos, rezultat al unor recente şi abundente infiltraţii.

Scriu culcat pe ceea ce doctorul spune că-i patul meu de moarte, iar cea mai mare decepţie ar fi, pentru mine, ca el să se înşele. Săptămâna viitoare ar urma să-aibă loc înmormântarea mea.           Există în Londra un om care începe să urle de fiecare dată când bat clopotele bisericilor. Omul acesta trăieşte singur, doar cu pisica lui tărcată, la pensiunea Gray's Inn. Lumea îi spune nebunul paşnic. Camera îi e plină de cărţi copilăreşti, inofensive, pe care le răsfoieşte ore întregi. Tot ce-şi doreşte în viaţă este să nu trebuiască să gândească. Din vreun motiv special, gândirea i-a devenit un lucru insuportabil şi fuge ca de ciumă de orice formă a imaginaţiei. Uscăţiv, posomorit şi ridat, unii afirmă totuşi că n-ar fi atât de bătrân pe cât arată. Pradă unei terori eterne, tresare la cel mai mic zgomot auzit. Ochii i se măresc atunci nemăsurat şi fruntea i se acoperă de sudoare. Nu mai are nici prieteni, nici camarazi, fapt ce-l scuteşte să răspundă la întrebări. Cei care l-au cunoscut odinioară pe acest ins erudit, pe acest estet, spun că-i apucă sincer mila văzându-l acum. I-a pierdut treptat din atenţie în decursul anilor, iar astăzi nimeni n-ar putea spune despre el dacă e plecat din ţară sau dacă nu cumva se ascunde de cunoştinţe într-un refugiu izolat. Instalat de zece ani la Gray's Inn, nu şi-a evocat niciodată trecutul, până în seara când tânărul Williams a cumpărat scrierea intitulată Necronomicon.           Williams era un visător de douăzeci şi trei de ani. Când se aşeză în locuinţa aceea veche, simţi imediat straniul suflu cosmic ce emana dinspre bătrânul încărunţit care-şi avea camera vizavi de a Iui. Şi reuşi să-şi impună prezenţa acolo unde prietenii de demult eşuaseră. Crizele de spaimă ce puneau uneori stăpânire pe acest observator atent, descărnat şi înfricoşat, îl – fascinau. De fapt, omul îşi petrecea timpul privind şi as-cultând, mai mult cu sufletul decât cu ochii şi urechile. Mai părea, de asemenea, că încearcă să fugă de ceva, scufundându-se în romane vesele şi insipide. Dar atunci când clopotele bisericilor începeau să bată, lăsa la o parte totul, îşi astupa urechile, iar urletele sale, cărora li se alătura şi pisica, nu încetau decât odată cu ultima bătaie de clopot. Williams se străduise adesea să descopere secretul, vecinului său, dar fără rezultat. Ciudatul bătrân se manifesta în deplin, contrast cu înfăţişarea sa fizică. Veşnic afişa un surâs şi trăncănea febril, înflăcărându-se copilăreşte din fleacuri. Câteodată, vocea lui atingea tonuri false care i-o făceau incoerentă. Totuşi, Williams nu fu uimit să-l audă pomenind de Harrow şi de Oxford, căci replicile sale (chiar şi cele mai anodine) purtau amprenta unei vaste erudiţii. Ne,-cunoscutul se dovedi a fi lordul Northam, al cărui castel situat în Yorkshire ajunsese în miezul unor povestiri bizare. Când Williams încercă să aducă vorba despre originile romane ale respectivei clădiri, lordul Northarn,-refuză să admită că ar fi fost ceva neobişnuit prin locurile acelea şi pufni în râs la aluziile ce priveau criptele subterane, săpate în stâncile dure din coasta Mării Nordului. Lucrurile rămaseră astfel până în seara când Williams aduse Necronomicon-ul scris de arabul nebun Abdul Alhazred. De existenţa acelei cărţi blestemate ştia de la vârsta de şaisprezece ani: de atunci se interesa de fantastic şi tot atunci un librar bătrân. din Chandos Street îi vorbise despre documentul acela teribil care-i făcea să pălească de spaimă pe toţi cei ce-l ţinuseră în mână. Librarul îi spusese că numai cinci exemplare scăpaseră de ruguri şi de interdicţii. Fiecare era ascuns cu spaimă de către deţinătorul său. Din întâmplare, Williams descoperise o copie în prăvălioara unui evreu, în, sordidul cartier Claremarkt, unde târguia adesea lucruri stranii, şi reuşise să o cumpere pe un preţ neînsemnat. Odată intrat în posesia lucrării, îl văzu pe bă-trânul levit petrecându-l cu un zâmbet semnificativi ascuns în.barba lui creaţă şi chiocotind într-un chip îngrijorător. Masiva copertă de piele, cu închizători; rezistente, era atât de frumoasă şi preţul de o modestie atât de incredibilă, încât Williams, recitind titlul operei rarisime, trăi o bucurie imensă. Unele diagrame ce figurau în textul latin îi stârniră un torent de amintiri atât de neliniştitoare, de misterioase, că se apucă îndată să le descifreze. Când, însă, pricepu că amestecul de caractere gotice şi de latină vulgară îi depăşea priceperea lingvistică, fu nevoit să apeleze la ajutorul ciudatului! său prieten. Lordul Northam, care tocmai îi împărtăşea; pisicii diverse înţelepciuni inutile, tresări violent la intrarea tânărului. Văzând titlul volumului adus de el, bătrânul leşină. După ce-şi reveni în simţuri, îşi spuse povestea, povestea fantastică a unei nebunii, pe un ton murmurat, grăbit şi plângăreţ, pe care şi-l voia convingător, ca să-şi oblige tovarăşul să ardă ediţia aceea blestemată şi să-i risipească în vânt cenuşa. Cartea, susţinea lordul Northam, aducea nenorocirea încă de la primele pagini şi el însuşi n-ar fi ajuns să decadă atâtalj dacă nu şi-ar fi împins cercetările atât de departe.           Lordul Northam era al nouăsprezecelea baron dintr-o I viţă cu începuturile pierdute mult în urmă. O tradiţie de familie pretindea că neamul urca în epoca de dina-intea saxonilor, până la un anume Luneus Gabiniusi Capito, tribun militar în legiunea a treia a lui August, staţionată la Lindum, în Britania romană, îndepărtat în grabă de la comandă pentru că participase la nişte rituri ce nu aparţineau nici unei religii cunoscute.           Gabinius, se spunea, descoperise în peretele falezei o peşteră unde se adunau pe întuneric nişte personaje stranii, venite să facă acolo Semnul Străvechi. Creaturile acelea, de care şi bretonii se temeau, erau ultimii, supravieţuitori ai unui ţinut de la apus, dispărut sub-ape, şi în urma căruia nu rămăseseră decât insule presărate cu cercuri de piatră şi menhiri. Legenda afirma că Gabinius poruncise să se zidească deasupra acelei grote interzise o citadelă inexpugnabilă, pe care picţii şi saxonii, danezii şi normanzii n-au reuşit niciodată s-a cucerească. Nu era. sigur că viteazul locotenent al Prinţului Negru – pe care Eduard al III-lea îl făcuse baron de Northam – cobora din spiţa amintită, dar aşa se spunea şi lucrul nu părea de necrezut. În fond, don-jonul de piatră al citadelei semăna în mod surprinzător cu arhitectura zidului lui Hadrian.           În copilărie, lordul Northam fusese asediat de vise bizare, atunci când dormea în partea cea mai veche a castelului. Îşi făcuse obiceiul ca, la deşteptare, să caute-în memorie scenele stranii, situaţiile confuze şi impresiile vagi pe care le simţise sau în care se găsise în somn, toate foarte diferite de experienţa trăită. Deveni un visător în replică la o viaţă monotonă ce nu-i oferea nici o mulţumire. Înflăcărarea îl conduse spre nişte impresii închipuite şi himerice, odinioară familiare, astăzi străine de acest pământ. Era convins că lumea noastră terestră alcătuia doar un simplu atom pierdut în mijlocul unui univers imens şi neliniştitor, încredinţat, la fel, că pomenitele spaţii ale necunoscutului presau asupra sferei cunoscutului, gata s-o străpungă din toate părţile, Norhtam îşi însuşise în tinereţe şi în primii ani ai maturităţii toate cunoştinţele posibile în legătură cu religia şi cu misterele ocultismului. Dar, cu trecerea vremii, limitele şi banalitatea existenţei ajunseră din ce în ce mai intolerabile. Îl apucă atunci pasiunea pentru satanism, petrecându-şi cea mai mare parte a timpului cu mistuirea lacomă a tuturor doctrinelor şi teoriilor ce păreau să-i promită alte deschideri decât neschimbatele şi strimtele legi ale naturii.           În cărţi precum relatarea himerică a lui Ignatius d'Onnely despre Atlantida, sau cele scrise de o duzină de precursori ai lui Charles Fort, găsea divagaţii entuziasmante. Nu ezită să străbată leghe după leghe pentru a vedea la faţa locului vreun detaliu straniu referitor la istoria unei anume aşezări. O dată porni prin deşertul Arabici în căutarea unei cetăţi fără nume despre care auzise vag vorbindu-se, fără s-o fi văzut însă vreodată cineva. O convingere neclintită, fanatică, îl făcea că creadă că pe undeva există o poartă ce-i îngăduie găsitorului său să pătrundă în adâncul misterelor ale căror ecouri îi obsedau memoria. Poate că aceste ecouri îndepărtate existau cu adevărat în lumea vizibilă, ori poate că nu erau decât o extrapolare a spiritului său rătăcit? Dar, iarăşi, poate că într-o parte neexplorată a creierului său deţinea cheia misterioasă, cheia ce deschidea pentru el, în sfârşit, poarta civilizaţiilor uitate şi viitoare şi trecerea spre dimensiunile pierdute prin care avea să ajungă la stele, la infinit, la eternitate.                                                                           SFÂRŞIT

Vă repet, nu ştiu ce s-a întâmplat cu Harley Warren. Cred totuşi – aproape că sper – că se odihneşte într-o netulburată uitare, dacă o asemenea fericire poate exista aievea undeva. Este adevărat că, vreme de cinci ani, am fost prietenul lui cel mai apropiat şi că am participat, parţial, la înfricoşătoarele sale cercetări asupra misterelor lumii. Deşi memoria mea este încă nesigură şi tulbure, nu voi nega mărturia pusă pe seama mea; se prea poate să fi fost văzut în noaptea aceea de spaimă, pe la ora unsprezece şi jumătate, la bariera oraşului Gainsville, îndreptându-mă împreună cu Warren în direcţia Mlaştinii Marelui Chiparos. Afirm în cunoştinţă de cauză că atât eu, cât şi prietenul meu, căram în spate lămpi electrice, cazmale şi un fir metalic, făcut sul, de care erau fixate nişte aparate ciudate. Afirm pentru că toate aceste obiecte au avut un rol în singura, dintre scenele respingătoare pe care le-am trăit, ce a rămas gravată în memoria mea răvăşită. Cât priveşte ceea ce a urmat şi motivul pentru care am fost găsit singur, într-o stare de completă năuceală, pe malul râpos al mlaştinii, trebuie să insist asupra faptului că nu-mi amintesc nimic în afară de ceea ce de nenumărate ori v-am explicat. Îmi spuneţi că nu există nimic în această mlaştină, sau în vecinătatea sa, care să poată constitui decorul înspăimântătoarei mele povestiri. Tot ceea ce vă pot răspunde la aceasta este că nu ştiu nimic mai mult decât ceea ce v-am descris. A fost o halucinaţie sau poate un coşmar – sper cu ardoare să fi fost aşa – însă asta e tot ce ţin minte din acele ore tulburi şi din tot ceea ce a avut loc după ce am ieşit din câmpul vizual al oamenilor. De ce Harley Warren n-a revenit odată cu mine, doar el însuşi, umbra sa, sau ceva fără nume ce nu se poate descrie, ne-ar putea spune.           După cum v-am relatat mai înainte, cercetările fatale ale lui Harley Warren mi-au fost bine cunoscute şi am colaborat parţial la ele.           Din imensa sa colecţie de cărţi ciudate şi rare, consacrate unor subiecte blestemate, citisem tot ceea ce era scris în limba pe care o stăpâneam, dar cele care îmi erau accesibile reprezentau un număr infim în comparaţie cu celelalte, redactate în limbi pe care nu le cunoşteam. Printre acestea din urmă, mi se pare că multe erau redactate în arabă. Cât priveşte cartea inspirată de diavol, cea care a declanşat sfârşitul – acea carte pe care Warren a luat-o cu el în afara lumii, îndesată în buzunar – nu am văzut nicăieri ceva asemănător caracterelor cu care era culeasă, iar prietenul meu n-a consimţit niciodată să-mi încredinţeze tâlcul pe care îl fereca. Cât despre natura studiilor noastre – trebuie să vă repet că acum nu mai posed înţelegerea lor completă? Într-un fel, mi se pare cât se poate de avantajos pentru mine să nu mai ştiu, căci am realizat aceste studii înfricoşătoare mai mult dintr-o atracţie amestecată cu dezgust, decât dintr-o vocaţie autentică.           Warren mă domina dintotdeauna şi mi se întâmpla chiar să mă tem de el. Îmi amintesc chipul lui ars de febră, din noaptea înspăimântătorului eveniment, în timp ce îmi împărtăşea dintr-o suflare teoria sa, explicându-mi de ce anumite cadavre îşi menţin în mormânt carnaţia tare şi intactă timp de un mileniu. În prezent, nu pot să mă mai tem de Warren, căci presupun că a cunoscut grozăvii care depăşesc ştiinţa mea. Acum, mă tem pentru el.           Odată mai mult, afirm că nu aveam o idee precisă despre ceea ce urma să fie ţelul nostru în acea noapte. Acel ţel era cu siguranţă legat de cartea pe care Warren o purta în buzunar – acea carte veche, cu caractere indescifrabile, care îi sosise din India cu o lună mai devreme – dar jur că nu ştiam ce nădăjduiam să descoperim. Martorul vostru susţine că ne-a văzut la bariera din Gainsville, făcându-ne drum spre Mlaştina Marelui Chiparos. Se prea poate, deşi nu îmi amintesc lămurit acest fapt. Singura mea amintire, parcă gravată cu fier roşu în suflet, se leagă de o singură scenă, care probabil că s-a desfăşurat mult după miezul nopţii, palidul pătrar de Lună se înălţase foarte sus pe cerul înceţoşat.           Ne găseam într-un cimitir de demult, atât de vechi încât mă înfioram la vederea atâtor mărturii dintre cele mai felurite ale unor timpuri străvechi. Se afla într-o vale adâncă şi umedă, acoperită cu ierburi, muşchi şi buruieni cu tulpini târâtoare, într-o vale învăluită într-o miasmă nedesluşită, pe care imaginaţia mea frivolă o asocia, în mod cu totul absurd, mirosului de piatră putrezită. Semnele delăsării şi declinului se arătau la tot pasul şi eram obsedat de ideea că eu şi Warren suntem primele făpturi în viaţă care tulburam această linişte moartă de secole. Deasupra, dincolo de marginea văii, îngânduratul vârf al Lunii în declin se arăta înfăşurat în aburi dezgustători, care păreau să se înalţe de sub pământ, din văgăuni neştiute. La lumina slabă şi tremurătoare a razelor de lună puteam să desluşesc un monstruos ansamblu de dale antice, urne, cenotafe1 şi faţade de mausolee acoperite de muşchi şi de pete de umezeală. Toate aceste monumente, pe jumătate ascunse de vegetaţia insalubră, abundentă şi compactă, se prefăceau în ruine.           Prima imagine a propriei mele prezenţe în mijlocul acestei îngrozitoare necropole am păstrat-o din clipa când Warren şi cu mine ne-am oprit în faţa unui vechi mormânt, în parte ruinat, şi am lăsat să cadă la pământ o greutate pe care aparent o cărasem fără să ştim. De-abia acum îmi dau seama că eram echipat cu o lampă electrică şi două cazmale, în timp ce tovarăşul meu se încărcase cu instalaţia unui telefon portativ. Nu am schimbat nici o vorbă, locul în care ne aflam şi treaba care ne aştepta părându-ne cunoscute. Ne-am luat lopeţile şi am început să dăm la o parte fără întârziere iarba, bălăriile şi pământul care acoperiseră străvechiul mormânt. După ce am dezgolit întreaga suprafaţă, compusă din trei lespezi imense de granit, ne-am tras câţiva paşi mai la o parte şi Warren păru să se dedice unui calcul mental. Se întoarse, în sfârşit, la mormânt şi, folosindu-şi cazmaua ca pe un levier, se opinti să ridice lespedea cea mai apropiată, aflată sub o grămadă de pietre năruite care probabil făcuseră odinioară parte dintr-un monument. Nu reuşi şi-mi făcu semn să-i vin în ajutor. În cele din urmă, forţele noastre reunite au desprins piatra, pe care apoi am săltat-o şi am răsturnat-o pe o parte.           Lespedea odată mutată din loc, apăru o deschizătură întunecoasă, de unde izbucniră gaze şi miasme atât de dezgustătoare, încât, îngreţoşaţi, am dat înapoi în grabă. După un timp, când exhalaţiile deveniră mai suportabile, ne-am apropiat din nou de acel soi de gură a umbrei. Lanternele noastre luminară palierul superior al unei scări de piatră, pe treptele căreia se scurgea din adâncul pământului, picătură cu picătură, o licoare dezgustătoare. Pereţi mustind de umezeală, acoperiţi cu o crustă de salpetru, străjuiau aceste trepte.           Memoria mea înregistrează în această clipă amintirea primelor cuvinte pe care mi le-a adresat Warren, cu vocea sa plină, de tenor, pe un ton rămas în mod straniu neschimbat, în ciuda decorului înspăimântător care ne înconjura:           — Regret, spuse, că sunt nevoit să-ţi cer să rămâi la suprafaţă, dar ar fi o crimă să îngădui cuiva cu nervii atât de slabi ca ai tăi să coboare acolo. Nu îţi poţi închipui, chiar din ceea ce ai citit sau am putut să-ţi povestesc, lucrurile pe care trebuie să le fac şi să le văd. Este o muncă de diavol, Carter, şi mă îndoiesc că, fără a avea nervii tari, cineva ar putea fi martor la toate acestea până la capăt şi că s-ar putea întoarce de acolo nu numai zdravăn la minte, ci şi viu. Nu vreau, cu nici un chip, să te jignesc, şi cerul mi-e martor cât de fericit sunt să te am alături, dar simţul responsabilităţii îmi interzice să trag cu mine spre acest infern, spre o moarte probabilă sau o probabilă nebunie, un pachet de nervi de soiul tău. Îţi jur că nici nu-ţi trece prin cap despre ce poate fi vorba, dar îţi făgăduiesc să te ţin la curent, prin telefon, cu fiecare dintre mişcările mele. După cum vezi, am destul fir pentru a ajunge în centrul Pământului şi a reveni de acolo!           Îmi mai sună şi acum în minte acele cuvinte, rostite cu un desăvârşit sânge rece, şi îmi amintesc protestele mele. Se pare că ţineam cu disperare să-mi însoţesc prietenul în acele profunzimi sepulcrale, dar el se dovedi neînduplecat. O clipă, chiar, mă ameninţă că va abandona expediţia, dacă voi continua să stărui. Această ameninţare îşi făcu efectul, căci el singur deţinea cheia lucrului. Este tot ceea ce-mi pot aminti, neştiind nimic mai mult despre natura lucrului pe care ne străduiam să-l descoperim. După ce am fost forţat să accept, cu regret, să-i fac pe plac, Warren luă de la mine bobina şi o legă la aparate. La ordinul său, am luat unul dintre ele şi m-am aşezat pe o piatră funerară decolorată de vreme, foarte aproape de deschizătura proaspăt dezvelită. Apoi, Warren îmi strânse mâna, săltă pe umăr firul făcut sul şi dispăru înăuntrul indescriptibilului osuar.           O clipă, am mai putut zări licărirea lămpii şi auzi fâşâitul firului care se desfăşura în spatele lui, dar, curând, această licărire dispăru deodată şi sunetul se stinse la fel de repede, de parcă Warren s-ar fi pierdut brusc pe acea scară de piatră, după o cotitură neaşteptată. Rămăsesem singur şi încă gata, totuşi, să cobor în acele adâncuri necunoscute, atât de apropiate de malurile verzi ale căror întinderi fermecate se aşterneau sub lumina obosită a acelui cretos clar de lună.           În liniştea părăsită a acestei cetăţi a morţii, albă şi pustie, în mintea mea încolţeau cele mai îngrozitoare năluciri, în timp ce mormintele şi straniile monolite păreau să se pătrundă de un duh mârşav. Umbre amorfe păreau să se ascundă în cele mai întunecate colţuri ale văii potopite de bălării, păreau să se furişeze iute şi tiptil, ca o procesiune într-un ceremonial blasfematoriu, şi păreau să treacă pragul mormintelor putrezind pe colină; umbre care nu puteau fi alungate de apariţia acestui palid clar de lună.           Periodic, îmi consultam ceasul la lumina lanternei, ciulind neobosit urechea la telefon. Timp de un sfert de oră, n-am auzit nimic. Apoi, un zgomot slab se înălţă din aparat şi, cu o voce încordată, mi-am chemat prietenul din inima adâncurilor. Oricât de tulburat aş fi fost în acele clipe, nu eram pregătit, totuşi, pentru spusele care urcară din străfundurile lumii de dincolo, rostite cu un glas atât de îngrijorat şi de tulburat cum niciodată până atunci nu auzisem ieşind din gura lui Harley Warren. Warren care, cu puţin timp înainte, se despărţise de mine cu atâta sânge rece mă chema acum din adâncurile acelei genuni, cu un murmur mai sinistru decât cel mai strident strigăt:           — Dumnezeule, dacă ai putea să vezi şi tu ceea ce văd eu acum!           Am deschis gura, dar nu am reuşit să scot nici un sunet. Lipsit de glas, nu-mi mai rămase decât să aştept. Apoi, alte cuvinte îngrozite ajunseră până la mine:           — Carter, este înspăimântător, este monstruos, de necrezut!           Glasul îmi reveni brusc şi am revărsat în microfon un torent de întrebări precipitate, repetând într-una în spaima mea:           — Warren, ce e? Ce e?           Vocea prietenului meu urcă din nou, răguşită de frică şi cuprinsă de disperare:           — Nu pot să-ţi povestesc, Carter! Aşa ceva nici nu-ţi poate trece prin gând, n-am curajul să-ţi povestesc. Nici un om ce ajunge să cunoască aşa ceva nu poate să supravieţuiască. Dumnezeule mare! Nici în vis nu mi-am închipuit aşa ceva.           Din nou se făcu linişte în receptor, în timp ce din partea mea se revărsa un torent nestăvilit de întrebări înfrigurate, apoi sosi vocea lui Warren, pătrunsă de o uimire fără margini:           — Carter, pentru numele lui Dumnezeu, aşează lespedea la loc şi pune-te la adăpost dacă poţi. Repede! Lasă totul baltă, n-avea altă grijă decât să scapi de aici. Este singura ta salvare! Fă ce-ţi spun şi nu mai cere explicaţii!           Auzisem, dar nu eram în stare decât să repet întrebările mele frenetice. Deasupra, mă împresurau mormintele, întunericul, umbrele; dedesubt, pândeau primejdii depăşind orice imaginaţie omenească; prietenul meu, se expusese, totuşi, unui pericol mult mai mare decât mine; şi cu toată frica, am simţit o vagă iritare la gândul că el putea mă creadă în stare să-l părăsesc în astfel de împrejurări. În aparat urca un zumzet slab, apoi, după un moment de linişte, un strigat jalnic al lui Warren:           — Ia-ţi tălpăşiţa! Pentru numele lui Dumnezeu, pune lespedea la loc şi ia-ţi tălpăşiţa, Carter!           Ceva din argoul pueril al prietenului meu vădea o spaimă atât de evidentă, încât mă făcu să-mi recapăt ca prin minune sângele rece. Am luat o hotărâre bruscă şi am strigat în receptor: „Curaj, Warren! Sosesc imediat!”. La această propunere, tonul vocii prietenului meu se schimbă într-un strigăt de adâncă disperare:           — Să nu faci asta, nu poţi înţelege; este prea târziu. Şi totul e numai din vina mea. Pune lespedea la loc şi fugi. Nici tu, şi nimeni altcineva nu mai poate face nimic acum.           Tonul se schimbă din nou, încărcându-se de o sonoritate blândă, de o resemnare fără speranţă, în timp ce rămânea îngrijorat în privinţa mea:           — Repede, până nu e prea târziu!           N-am catadicsit să-l ascult. Voiam să înfrâng starea de paralizie care mă pironea în loc şi, îndeplinindu-mi făgăduiala, să mă năpustesc în adâncuri, în ajutorul său, dar murmurul care urma mă găsi încă incapabil să mă mişc, încătuşat de o groază fără margini:           — Carter, grăbeşte-te! Nu te mai frământa zadarnic. Trebuie sa pleci. Mai bine unul, decât doi. Lespedea!           Tăcere. Apoi un clinchet, apoi vocea slabă a lui Warren:           — Acum aproape s-a sfârşit. Nu-mi face aceste clipe şi mai grele. E în joc viaţa ta, acoperă aceste trepte blestemate şi fugi! Pierzi timpul, Carter. Un timp atât de lung, Carter. Nu te voi mai revedea.           Aici, şoapta lui Warren se amplifică într-un strigat care, treptat, se transformă într-un urlet plin de o groază urcată din negura vremii:           — Blestemate fie aceste lucruri infernale – Legiuni – Dumnezeule – Ia-ţi tălpăşiţa! Ia-ţi tălpăşiţa! IA-ŢI TĂLPĂŞIŢA!           Apoi, se aşternu liniştea. Nu ştiu cât, o veşnicie parcă, am rămas întins pe jos, năucit, suspinând, şoptind, chemând, strigând în receptor. De mii şi mii de ori, de-a lungul acestei veşnicii, am suspinat, şoptit, strigat, urlat: „Warren, Warren! Răspunde-mi, eşti acolo?”           Atunci s-a năpustit asupra mea groaza finală. Lucrul de necrezut, de negândit, de nerostit. Am spus că o veşnicie părea să se fi scurs de când Warren îmi adresase urlând ultimul său avertisment disperat, de când doar propriile mele strigăte mai spărgeau înfricoşătoarea tăcere, dar, după un timp, un nou ţârâit în receptor mă făcu să ciulesc urechile. Am strigat din nou:           — Warren, eşti acolo?           Drept răspuns, am auzit lucrul care a asmuţit această amnezie asupra minţii mele. Nu pot, domnilor, să vă reproduc acest lucru, această voce, după cum nici nu mă pot hazarda să îl descriu detaliat, pentru că aceste prime cuvinte m-au smuls din starea de luciditate şi m-au proiectat într-un fel de vid mental, stare care nu a încetat decât odată cu deşteptarea mea la spital. Să vă spun că vocea era profundă, surdă, gelatinoasă, îndepărtată, supranaturală, neomenească, fantomatică? Ce-aş putea spune? Acesta a fost sfârşitul experienţei mele şi acesta este sfârşitul istorisirii mele. Am ascultat această voce zăcând trântit pe jos, năucit, printre monumentele în ruină şi mormintele năruite, printre şirurile de vegetaţie şi aburii încărcaţi de miasme, într-un cimitir necunoscut din străfundurile unei văi. Am auzit această voce, ţâşnind din adâncurile cele mai îndepărtate ale acestui blestemat mormânt deschis, în timp ce urmăream din ochi amorfe umbre necrofage dansând sub un infernal asfinţit de lună. Şi iată ce mi s-a spus:           — Cretinule, Warren a MURIT! SFÂRŞIT  1 Monument funerar ridicat în amintirea unei persoane decedate ale cărei oseminte se găsesc în alt loc sau au dispărut.