Howard Philips Lovecraft

E adevărat că i-am tras şase gloanţe în cap celui mai bun prieten al meu şi totuşi sper să arăt prin prezenta povestire că nu sunt ucigaşul lui. Întâi se va spune că sunt nebun, mai nebun decât omul pe care l-am ucis în azilul din Arkham. Apoi, unii dintre cititori vor cântări fiecare dintre afirmaţiile mele, vor face legătura cu faptele cunoscute şi se vor întreba cum aş fi putut eu să am o altă părere după ce m-am găsit în faţa acestei dovezi oribile: monstrul din pragul uşii.           Până în acel moment şi eu am văzut doar nebunie în povestirile smintite care m-au împins la acţiune. Şi azi mă mai întreb dacă nu cumva m-am înşelat, dacă nu sunt cu adevărat nebun… Dar şi alţii, în afară de mine, au lucruri stranii de povestit despre Edward şi Asenath Derby şi chiar cei de la poliţie nu reuşesc să explice această din urmă vizită pe care am primit-o.           Au încercat să clădească o teorie raţională: glumă sinistră sau răzbunare a unui servitor concediat; dar, în adâncul lor, ştiu bine că adevărul este infinit mai înfiorător.           Afirm deci că nu l-am asasinat pe Edward Derby. Aş spune mai curând că l-am răzbunat şi că, făcând aceasta, am curăţat pământul de o oroare ce ar fi putut dezlănţui cele mai rele dezastre pentru omenire. Există zone de umbră cât se poate de aproape de drumurile vieţii noastre zilnice şi, uneori, un suflet malefic iese din tenebre. Când se petrece aşa ceva, omul care cunoaşte cele întâmplate trebuie să lovească fără să-i pese de posibilele consecinţe.           L-am cunoscut pe Edward Pickman Derby din cea mai fragedă copilărie. Era atât de precoce, că aveam multe lucruri în comun pe când el avea opt ani şi eu aveam şaisprezece. Era un elev înzestrat cu daruri extraordinare. La şapte ani scria versuri fantastice, sumbre, aproape morbide, provocând uimirea profesorilor lui particulari.           Fiu singur la părinţi, suferea de unele slăbiciuni organice ce i-au împins pe părinţii lui să-l ţină mereu în preajma lor. Nu ieşea niciodată fără guvernantă şi avea rareori ocazia să se joace cu alţi copii. Toate acestea au contribuit, fără îndoială, la dezvoltarea unei stranii vieţi interioare, imaginaţia fiind singurul lui mijloc de evadare.           Oricum ar fi, poseda cunoştinţe fenomenale, iar opera lui poetică m-a fermecat. La vremea aceea aveam o preferinţă marcată pentru bizarul din domeniul artei; de aceea am descoperit afinităţi foarte mari între mine şi acest copil. Pe fundalul dragostei noastre comune pentru umbre şi minunăţii străjuia, fără îndoială, oraşul străvechi şi de temut în care trăiam: bătrâna cetate Arkham, blestemată de vrăjitoare, bântuită de legende, ale cărei acoperişuri în pantă, pe jumătate surpate, mărginesc apele şopotitoare ale râului Miskatonic.           După un timp m-am dedicat arhitecturii şi am renunţat la proiectul de a ilustra o culegere de poeme ale lui Edward Derby, fără ca prietenia dintre noi să sufere câtuşi de puţin. Geniul lui straniu nu încetă să crească şi, la optsprezece ani, publică sub titlul Azatoth şi Alte Orori un volum de versuri care făcu senzaţie, întreţinea o corespondenţă bogată cu poetul baudelairian Justin Geoffroy, autor al cărţii Poporul Monolitului, care a murit în 1926 într-un azil de nebuni, după ce a vizitat un sat ungar de sinistru renume.           În domeniul vieţii practice, Derby era foarte neajutorat datorită existenţei lui prea plină de răsfăţ. Sănătatea îi era mult mai bună, dar depindea, în continuare, tot atât de mult de părinţii lui. Nu călătorea niciodată singur şi părea incapabil să ia o hotărâre sau să-şi asume vreo responsabilitate. Era evident că nu va putea vreodată să exercite o profesiune, dar asta n-avea mare importanţă, dată fiind averea familiei lui. Ajuns la vârsta bărbăţiei, păstra o înfăţişare de copil. Avea păr blond, ochi albaştri, ten luminos, vocea blândă şi melodioasă. Chipul lui frumos i-ar fi adus multe succese la femei, dar timiditatea firească îl făcea să trăiască retras, în tovărăşia cărţilor.           Părinţii îl duceau în fiecare vară în străinătate, astfel că asimilă foarte repede aspectele de suprafaţă ale gândirii şi modului de exprimare european. În acest fel, o nouă sensibilitate artistică înmuguri în el şi veni să se adauge gustului lui pentru literatură decadentă. În acea epocă aveam lungi conversaţii cu el. După ce mi-am terminat studiile la Harvard, apoi în atelierul unui arhitect din Boston, m-am căsătorit şi m-am întors la Arkham, ca să-mi exercit profesiunea acolo.           Tatăl meu ducându-se să se instaleze în Florida pe motive de sănătate, nevastă-mea şi cu mine locuiam în casa familiei din Saltonstall Street. Edward mă vizita aproape în fiecare seară; felul în care bătea la uşă (trei lovituri scurte, urmate de încă două, după o mică pauză) semăna cu un fel de cod. Mă duceam la el mult mai rar şi mă uitam cu invidie la cărţile, din ce în ce mai numeroase, din biblioteca lui.           Derby şi-a făcut studiile la Universitatea Miskatonic, chiar în Arkham, căci părinţii nu i-au îngăduit să plece din oraş. A intrat la universitate la vârsta de şaisprezece ani şi a ieşit trei ani mai târziu. S-a clasat primul la literatură engleză şi franceză şi a obţinut note foarte mari la toate materiile, cu excepţia matematicii şi ştiinţelor exacte. I-a frecventat foarte puţin pe ceilalţi studenţi; deşi se uita cu invidie la grupul „boem” cu limbajul în aparenţă strălucit şi cu moravuri cam libere.           Din contra, el se adânci cu ardoare în lucrările de ştiinţe oculte, care au făcut renumele bibliotecii Universităţii Miskatonic. A citit, între altele, îngrozitoarea Carte a lui Eibon, Unaussprechlichen Kulten a lui von Junzt şi Necronomiconul arabului Abdul Alhazred. Avea douăzeci de ani când s-a născut fiul meu şi a părut foarte mulţumit că i-am pus copilului prenumele lui.           La douăzeci şi cinci de ani, Edward Derby era un erudit uluitor şi un poet destul de cunoscut. Eram prietenul lui cel mai apropiat, căci găseam în el o mină inepuizabilă de teme palpitante de conversaţie şi, dinspre partea lui, se încredea în sfaturile mele asupra tuturor subiectelor despre care nu voia să vorbească cu părinţii lui. Când a izbucnit războiul, n-a putut să se înroleze din cauza stării sănătăţii sale. Cât despre mine, am intrat la şcoala de ofiţeri de la Plattsburg, dar n-am avut ocazia să merg pe front.

Anchetatorii prudenţi se vor feri să conteste opinia generală potrivit căreia Robert Blake a fost ucis de trăsnet sau de şocul nervos-provocat de o descărcare electrică. E adevărat că fereastra în faţa căreia stătea era intactă, dar natura obişnuieşte să aibă asemenea capricii. Expresia chipului său ar fi putut să fie cauzată de contracţii musculare fără nici o legătură cu ceea ce văzuse. Notele din jurnalul lui sunt, în chip clar, roade ale unei imaginaţii dezlănţuite, pusă în mişcare de superstiţii locale şi de unele descoperiri făcute de defunct. Cât despre starea bizară a bisericii părăsite de pe Federal Hill, e uşor să o atribui unei şarlatanii conştiente sau inconştiente a lui Blake.           Căci, în definitiv, el era un scriitor şi un pictor ce se dedica domeniului mitului, visului, terorii, mereu în căutare de efecte stranii sau fantastice. Prima lui şedere la Providence, când fusese musafirul unui bătrân tot atât de pasionat de ocultism ca şi el, luase sfârşit în incendiu şi moarte; pe de altă parte, nu e nici o îndoială că şi-a părăsit casa din Milwaukee şi s-a întors în oraşul nostru sub efectul unui impuls morbid. Auzise, probabil, vorbindu-se despre vechile legende (contrar a ceea ce scrie în jurnalul lui) şi moartea lui a distrus poate, în mugure, o formidabilă mistificare, preludiu al unui mare succes literar.           Cu toate acestea, mai mulţi dintre cei care au studiat acest caz cu atenţie, aderă la o teorie mai puţin banală şi mai puţin raţională. Ei sunt înclinaţi să dea crezare jurnalului lui Blake, şi subliniază importanţa semnificativă a faptelor următoare: existenţa dovedită a sectei nelegiuite numită înţelepciunea Stelelor, înainte de anul 1930; dispariţia unui ziarist prea curios, Edwin M. Lillbridge, în 1893; şi, mai presus de toate, expresia de teroare monstruoasă de pe faţa tânărului scriitor mort.           Unul dintre adepţii acestei de a doua teorii a aruncat în apele golfului piatra cu unghiuri bizare aflată într-o cutie de metal găsită în vechea clopotniţă fără ferestre (şi nu în turn, unde declară Blake că a descoperit-o). Deşi gestul lui a fost condamnat de toată lumea, acest om – medic vestit, mare amator de folclor vechi – afirmă că a scăpat globul pământesc de un obiect prea periculos pentru a fi lăsat să dăinuie.           Lăsăm cititorului grija de a alege singur între aceste două opinii. Cât despre noi, după ce am studiat în mod obiectiv jurnalul lui Blake, vom da aici rezumatul evenimentelor, plasându-ne în punctul de vedere al actorului principal.           Tânărul scriitor s-a întors la Providence în timpul iernii 1934-l935. S-a instalat la ultimul etaj al unei case venerabile, pe culmea unei coline înalte, pe lângă Brown University, în spatele bibliotecii John Hay. Era o locuinţă confortabilă şi pitorească, în stil georgian, în mijlocul unei grădini rustice în care pisici mari se încălzeau la soare. Biroul lui Blake, încăpere vastă, cu expunere spre sud-vest, dădea spre grădină, iar ferestrele dinspre vest (în faţa uneia dintre ele era aşezată masa lui de lucru) ofereau o vedere magnifică a oraşului de jos. La orizont se întindeau pantele violete ale colinelor îndepărtate, ca un decor pentru Federal Hill, la două mile depărtare, unde se îngrămădeau acoperişuri şi clopotniţe ale căror contururi luau forme fantastice în mijlocul norilor de fum ce se înălţau din oraş.           După ce şi-a adus majoritatea cărţilor, Blake şi-a Cumpărat mobile vechi, potrivite cu casa; apoi, a început să picteze şi să scrie, luându-şi asupră-i şi grijile gospodăriei. Atelierul lui se găsea într-o cameră mansardată, expusă spre nord. În cursul acestei prime ierni, a scris cinci dintre cele mai bune nuvele ale sale: Cel ce scormonea pământul, Scara criptei, Shaggai, Valea lui Pnath, Meseanul venit din stele. A pictat şi mai multe tablouri: studii de monştri fără nume şi peisaje supranaturale.           La asfinţit, stătea adesea aşezat la masa de lucru şi contempla visător spectacolul oferit vederii sale: turnurile întunecate de la Memorial Hall, turnul cu clopot al palatului de justiţie, înălţimea spectrală a lui Federal Hill, care-i stârnea atât de tare imaginaţia. Vecinii îi spuseseră că acolo se află cartierul italian al oraşului; şi, din timp în timp, îşi aţintea binoclul de campanie asupra acestui univers îndepărtat, întrebându-se ce mistere ar putea să ascundă. Avea impresia că priveşte înspre o lume fabuloasă, foarte diferită de a noastră, asemănătoare celeia din nuvelele şi tablourile sale.           O biserică enormă cu ziduri întunecate exercita asupra lui o atracţie specială. Se deosebea foarte clar la anumite ore ale zilei şi, la apusul soarelui, marea clopotniţă ascuţită îşi profila masa neagră pe cerul înflăcărat. Era probabil construită pe o ridicătură a terenului, căci faţada şi partea ei de nord dominau semeţ încâlceala de acoperişuri din jurul ei. Cu o înfăţişare foarte austeră, părea să fie construită din piatră. Aparţinea stilului neogotic şi data probabil din 1810 sau 1815.           Pe măsură ce se scurgeau lunile, Blake contempla cu un interes mereu crescând această construcţie neprietenoasă. Ferestrele nefiind niciodată luminate, trăsese concluzia că biserica trebuie să fi fost părăsită. Cu cât o privea mai mult, cu atât mai mult i se înfierbânta imaginaţia şi îi inspira idei bizare. Îi veni ideea că o aură de dezolare plana asupra acestui loc, astfel că până şi porumbeii şi rândunelele evitau acoperişul ei afumat. Notează în jurnalul lui că stoluri mari de păsări înconjoară toate celelalte clopotniţe ale oraşului, cu excepţia acestuia.           În primăvară, Blake căzu pradă unei agitaţii profunde. Începuse un roman bazat pe o pretinsă supravieţuire a cultului vrăjitoarelor în Maine, dar era incapabil să-l continue. Era din ce în ce mai absorbit în contemplarea clopotniţei sumbre de care fugeau păsările şi rămânea orb în faţa frumuseţii frunzelor delicate, proaspăt răsărite în pomii din grădină. Atunci i-a venit pentru prima oară ideea să traverseze oraşul şi să urce panta fabuloasă ce ducea la această lume de vis.

Se povesteşte că în Ulthar, pe celălalt mal al râului Skai, nimănui nu-i este îngăduit să ucidă o pisică. Sunt tot mai convins de asta, uitându-mă la cea care stă întinsă şi toarce aici, lângă foc. Pisica e un animal misterios. Ea ghiceşte şi vede lucruri pe care fiinţele umane nu le percep. Nu-i oare sufletul străvechiului Egipt şi subiectul istorisirilor uitate din Meroe şi Ophir? În plus, e rudă cu Stăpânul Junglei, iar în această calitate moşteneşte secretele sumbrei şi neliniştitoarei Africi. Sfinxul e vărul ei. Vorbeşte aceeaşi limbă, dar e mai veche decât el şi îşi aminteşte ceea ce Sfinxul a uitat.           În Ulthar, cu mult înainte de a se fi interzis uciderea pisicilor, trăiau un ţăran bătrân şi nevasta lui, cărora le plăcea să prindă şi să omoare pisicile vecinilor. De ce făceau ei un asemenea masacru? N-am habar. Mulţi oameni nu suferă pisicile şi nu le pot vedea alunecând pe furiş, prin curţi şi prin grădini după lăsarea amurgului. Poate că şi cei doi erau dintre aceştia, cert e că omorau toate pisicile care se apropiau de casa lor. După ţipetele auzite noaptea, mulţi săteni credeau că ei trebuie să fi avut un mod foarte aparte de a se descotorosi de animale. Evitau, însă, cu grijă să discute cu bătrânul şi cu femeia lui. Trebuie să spun că expresia feţelor lor ridate era înspăimântătoare. Într-adevăr, dacă proprietarii pisicilor îi detestau pe aceşti stranii locatari ai unei căsuţe modeste, ascunsă sub nişte stejari centenari în fundul unei curţi părăginite, teama le era încă şi mai mare. Şi în loc să-i trateze ca pe nişte ucigaşi, se mulţumeau să-şi împiedice animalele favorite să se apropie de casa blestemată. Când, ca urmare a vreunei imprudenţe, dispărea o pisică iar la căderea nopţii se auzeau zgomote ciudate, stăpânului ei nu-i ma rămânea nimic de făcut decât să se jeluiască, ori să se resemneze, mulţumind destinului că dispărutul nu era vreunul din copiii lui. Căci oamenii din Ulthar erau simpli. Ei nu ştiau de unde proveneau pisicile. Într-o, zi, o caravană cu străini veniţi din miazăzi pătrunse pe uliţele strâmte şi pavate din Ulthar. Călătorii aceştia aveau pielea închisă la culoare şi nu semănau cu cei ce străbăteau, de două ori pe an, satul. Pentru câţiva bănuţi, îţi ghiceau, norocul în piaţă şi cumpărau din câtştig coliere de sticlă. Nimeni n-ar fi ştiut să spună care le era ţara de baştină. Se purtau însă curios, iar rugile lor neobişnuite provocau uimire. Pe laturile căruţelor pictaseră siluete stranii ale căror corpuri omeneşti purtau capete de pisici, de şoimi, de berbeci şi de lei. Conducătorul caravanei avea pe cap o căciulă decorată cu două coarne şi un cerc ciudat.           În caravana aceea ieşită din comun se afla un băieţel orfan de tată şi de mamă, care îşi revărsase toată iubirea asupra unui frumos pisoi negru. Ciuma nu-i ocolise pe ai săi, lăsându-i totuşi acea mică făptură spre a-i uşura durerea. Când eşti foarte tânăr, poţi găsi alinare în ţopăielile vesele ale unei pisicuţe negre. Băiatul, pe care necredincioşii îl numeau Menes, era mai mult cu zâmbetul pe buze decât cu lacrimi în ochi când se juca, pe treptele unei rulote pictate straniu, cu micul său animal. În cea de-a treia dimineaţă a şederii călătorilor în Ulthar, Menes nu-şi mai găsi pisoiul negru. Văzându-l cum hohotea în piaţă, nişte săteni îi povestiră de bătrân şi de nevastă-sa, de zgomotele ce se auzeau noaptea pe lângă casa lor. La auzul acestor cuvinte, copilul se opri din plâns şi rămase pe gânduri. Apoi spuse o rugăciune. Îşi întinse braţele spre soare şi recită nişte litanii într-o limbă pe care nici un locuitor din Ulthar n-o putea înţelege. În clipa aceea, norii luară o formă curioasă. Pe cer se formară contururi vagi şi neclare de plante exotice, de creaturi hibride încununate cu cercuri şi coarne. Naturii îi plac câteodată asemenea figuri vânzolite, care fac impresie asupra celor cu imaginaţie. În aceeaşi noapte, călătorii plecară din Ulthar şi nu mai fură văzuţi niciodată.           Dimineaţa următoare, sătenii descoperiră cu tulburare că pisicile dispăruseră. Familiarele animale păreau să fi fugit din fiecare cămin. Mici, mari, grase, negre, cenuşii, galbene, vărgate, în tot satul nu mai era nici o pisică. Bătrânul Kranon, primarul, o ţinea morţiş că oamenii cu pielea închisă la culoare luaseră toate animalele acelea pentru a răzbuna moartea pisoiului lui Menes; el blestemă şi caravana, şi pe băiat. Dar Nith, notarul cel plăpând, declară că era vorba neîndoielnic de o nouă ispravă de-a bătrânului şi a nevestei sale, căci duşmănia lor faţă de pisici creştea cu fiecare zi. Totuşi, nimeni nu îndrăzni să-i învinuiască făţiş pe oamenii aceia siniştri. Atal, fiul hangiului, jură că văzuse toate pisicile din Ulthar adunate în amurg în curtea pustie a cocioabei lor. Puteai să dai însă crezare poveştilor unui băiat necopt? El spunea că pisicile le urmau solemn pe două dintre ele, ca şi cum ar fi îndeplinit un rit necunoscut. Dar sătenii, temându-se că bătrânul şi baba lui le făcuseră pisicilor farmece ca să moară, preferară să nu se ducă în locul acela lugubru. Îi aşteptară pe cei doi să iasă în sat, ca să-i copleşească de reproşuri. Satul Ulthar adormi mânios. În zori, însă, pare să se fi produs un miracol, fiindcă locuitorii, deşteptându-se, regăsiră pisicile din localitate. Mici, mari, grase, negre, cenuşii, galbene, vărgate toate pisicile reveniseră acasă. Păreau sătule şi curate şi torceau de plăcere. Localnicii discutară întâmplarea, mirându-se din ce în ce mai mult de acea aventură stranie. Bătrânul Kranon repetă că acolo era mâna oamenilor cu pielea închisă la culoare, deoarece toată lumea ştia prea bine că pisicile nu se întorceau niciodată vii de la casa celor doi consăteni siniştri. Cu toţii căzură de acord că, întrucât pisicile nu se atingeau nici de bucăţelele de carne şi nici de farfuriile cu lapte, era ceva necurat la mijloc. Timp de două zile întregi, pisicile din Ulthar refuzară să se uite la hrană şi doar se încălziră la soare, ori pe lângă vetre. Trecu o săptămână până când sătenii să observe că nu mui apărea nici o lumină la fereastra căsuţei de sub copaci. Apoi, Nith cel plăpând declară că nimeni nu-i mai văzuse pe bătrân şi pe nevastă-sa din noaptea când dispăruseră pisicile. După încă o săptămână, primarul îşi învinse teama şi se duse să vadă ce se petrece în locuinţa aceea tăcută. Avu grijă să meargă însoţit de doi martori: Shang, fierarul, şi Thul, cioplitorul în piatră. Când forţară uşa, nu găsiră decât două schelete perfect curăţate şi un mare număr de gândaci ciudaţi care forfoteau prin încăpere. Descoperirea asta prilejui numeroase discuţii. Zoth, judecătorul, se contrazise îndelung cu Nith, notarul cel firav. Kranon, Shang şi Thul erau hărţuiţi cu întrebări. Până şi Atal, fiul hangiului, fu interogat în mai multe rânduri şi primi drept răsplată bomboane. Se vorbea despre bătrânul sătean şi nevastă-sa, despre micul Menes şi pisoiul său negru, despre litaniile lui Menes şi cerul vânzolit, despre ce făcuseră pisicile în noaptea când plecase caravana şi despre ceea ce se găsise mai târziu în cocioaba de sub arborii întunecoşi ai acelei curţi respingătoare. Şi, ca să încheiem, localnicii stabiliră legea aceea minunată, despre care vorbesc negustorii în Hotheg, iar călătorii în Nir. Şi anume, că la Ulthar nimănui nu-i este îngăduit să ucidă o pisică. SFÂRŞIT

Clericul blestemat de Howard Philips Lovecraft The Evil Clergyman 1939                 În mansardă m-a condus un bărbat grav, cu privirea inteligentă, îmbrăcat sobru şi purtând barbă căruntă. Mi-a spus următoarele:           — El a locuit aici, de fapt, şi vă sfătuiesc să nu atingeţi nimic, absolut nimic. Curiozitatea te împinge la gesturi iresponsabile. Noi nu intrăm niciodată, noaptea, în camera asta şi doar pentru a-i respecta ultimele dorinţe păstrăm locul neschimbat. Îi cunoaşteţi opera. Când, practic, ajunsese la capătul experimentelor, a intervenit societatea aceea abominabilă. Astfel că nu ştim unde este înmormântat. Nimeni n-a putut ajunge la membrii sectei, nici măcar oamenii legii. Sper să plecaţi de aici până la căderea nopţii. În plus, vă mai rog să lăsaţi pe masă obiectul care seamănă cu o cutie de chibrituri. Nu ştim ce reprezintă, dar presupunem că are o legătură cu tot ce a făcut. Mergem până acolo încât nici măcar nu-l privim cu insistenţă.           După o clipă, omul m-a părăsit. Mansarda era murdară şi plină de praf. În ciuda mobilelor sărăcăcioase, exista acolo ceva care te făcea să crezi că mai vechiul ei locatar nu era un obişnuit al cocioabelor. O etajeră cu scrieri clasice şi teologice acoperea o porţiune de zid, altă bibliotecă însuma tratate de magie: Paracelsus, Albert cel Mare, Trithemius, Hermes Trismegistus, Borellus şi alte texte, scrise într-un alfabet straniu, pe care n-am reuşit să-l descifrez. Camera avea şi un dulap. Singura ieşire era trapa deschisă deasupra unei scări înguste. Ferestrele erau lucrate în ochi-de-bou, iar grinzile de stejar înnegrit trădau o mare vechime. Pe scurt, casa aparţinea vechii lumi.           Unde mă găseam? Fără îndoială, oraşul acela nu era Londra. După mine, era un mic port. Ciudatul obiect de pe masă mă fascina. Ştiam la ce foloseşte. Am scos din buzunar o torţă electrică – sau ceva asemănător – şi, concentrat, am făcut câteva încercări. Lumina nu era albă, ci violetă. Avea mai curând aspectul unei lumini radioactive decât pe acela al luminii veritabile. Nu mă serveam de ea, în fond, ca de o lampă obişnuită. La urma urmelor, aveam o lampă electrică obişnuită într-un alt buzunar.           Începea să se întunece, iar vechile acoperişuri şi hornuri aveau o înfăţişare stranie, văzute prin minuscula fereastră. Adunându-mi întreg curajul, am fixat cu o carte, pe masă, micul obiect. Apoi am îndreptat asupra lui razele luminii violete. Aceasta părea acum o ploaie de mici particule violete mai degrabă decât o rază continuă. Pe când lovea suprafaţa de sticlă din centrul curiosului obiect, se produceau nişte trosnete seci, precum al scânteilor ce străbat un tub cu vid. Suprafaţa de sticlă întunecată a emis o strălucire roz şi o vagă siluetă albă părea să prindă contur în mijlocul ei. În momentul acela am constatat că nu mai eram singur în încăpere. Mi-am vârât proiectorul în buzunar.           Dar nou-venitul n-a vorbit şi n-am perceput nici un zgomot în minutele următoare, ca şi cum scena ar fi fost o pantomimă. Noul venit şi însoţitorii săi erau, totuşi, nişte făpturi de talie mare.           Primul, un ins slab şi negricios, de înălţime mijlocie, era îmbrăcat într-un costum preoţesc al Bisericii anglicane. Avea vreo treizeci de ani, tenul verzui şi, în ciuda trăsăturilor sale plăcute, fruntea neobişnuit de înaltă. Părul negru îi era bine tuns, pieptănat cu grijă, şi se răsese zdravăn, chiar dacă barba foarte închisă la culoare îi lăsa pe obraz o umbră albăstruie. Purta ochelari fără ramă, cu agăţătoare de oţel. Nu se prea deosebea, în fond, de alţi oameni ai Bisericii anglicane pe care îi cunoşteam, dar avea fruntea mai înaltă, pielea mai întunecată, expresia mai inteligentă – şi era, de asemenea, în mod subtil mai diabolic.           Până să fi avut eu răgazul de a interveni, îşi şi zvârlise toate cărţile de magie în vatra aflată într-un cotlon al camerei, atât de ascunsă după coturile mansardei încât n-o remarcasem. Flăcările consumară volumele, într-un uluitor amestec de culori stranii şi de mirosuri groaznice.           Printre oamenii apăruţi atunci, am remarcat unul care purta mantie şi pantalon scurt, de episcop. Toţi lăsau impresia că îl urăsc şi, în acelaşi timp, se şi tem de primul sosit, iar acesta părea că încearcă în privinţa lor acelaşi sentiment. O expresie sardonică îi împietrise pe faţă, dar am putut vedea că-i tremura mâna dreaptă pe când apucă spătarul unui scaun. Episcopul arăta biblioteca goală şi vatra cu flăcările aproape stinse. Primul sosit surâse răutăcios şi îşi întinse mâna stângă spre micul obiect de pe masă. Atunci, întreaga asistenţă s-a tras înapoi cu spaimă. Procesiunea de clerici a dispărut încetul cu încetul pe scară, după ce se strecurase prin trapă. Plecând, fiecare din ei ne-a tratat cu gesturi ameninţătoare. Ultimul a părăsit locul episcopul.           Când am rămas singuri, primul sosit s-a îndreptat spre dulap şi a scos din el un colac de funie. Căţărându-se pe un scaun, a legat un capăt al funiei de un cârlig înfipt în etajera de stejar negru din mijloc, iar la celălalt capăt a făcut un nod umblător. Înţelegând că voia să se spânzure, am avansat câţiva paşi, intenţionând să încerc să-i schimb hotărârea. M-a văzut, s-a întrerupt şi m-a privit cu o ciudată expresie de triumf care m-a tulburat. A coborât încet de pe scaun ca să se apropie de mine, cu un rânjet diabolic în colţul buzelor sale subţiri.           M-am simţit imediat în pericol de moarte şi am scos brusc din buzunar faimosul meu proiector. Căci, nu ştiu de ce, ceva îmi spunea că-mi va servi în apărare. I l-am îndreptat spre faţă. Trăsăturile lui îngălbenite luară o culoare violetă, apoi deveniră roz. Satanica exultaţie s-a schimbat într-o groază adâncă. Bătând brutal aerul cu braţele, s-a dat înapoi, poticnit. Se afla nu departe de trapa deschisă. Am strigat, să-l avertizez. Nu m-a auzit. În secunda următoare, a căzut pe spate prin deschizătura căscată şi a dispărut.           Cu grijă, m-am apropiat de trapă. Aplecându-mă peste seară, am constatat că jos nu se găsea nici un corp zdrobit. Dimpotrivă, am zărit o mulţime de oameni alergând spre mine cu lanternele aprinse. Farmecul liniştii şi al fantasmelor se spulberase. Auzeam din nou glasuri omeneşti şi vedeam iarăşi în obişnuitele noastre trei dimensiuni. Ce zgomot să-i fi atras, oare? Cei doi aflaţi în fruntea trupei (nişte săteni obişnuiţi) se opriră ca împietriţi, văzându-mă, iar unul dintre ei începu să strige:           — Ah! Ah! Încă o dată!           Cuprinsă de panică, întreaga trupă s-a împrăştiat. Un singur om rămânea. L-am recunoscut pe bărbosul care mă condusese acolo. Stând drept, singur, cu o lanternă în mână, aştepta. Părea fascinat, nu însă şi înspăimântat. A venit alături de mine, în mansardă.           — Prin urmare, nu l-aţi lăsat în pace. Ştiu că s-a întâmplat. S-a mai petrecut o dată, dar atunci persoanei i-a fost frică şi a tras un foc. N-ar fi trebuit să-l faceţi să revină. Ştiţi prea bine ce vrea. S-a produs ceva cumplit, fără să se ajungă totuşi atât de departe încât personalitatea să vă fie în pericol. Dacă vă păstraţi sângele rece şi dacă acceptaţi să vă schimbaţi întrucâtva existenţa, o să vă bucuraţi de viaţă în continuare. Dar nu veţi putea trăi aici. Nu cred nici că Londra vă convine. Vă sfătuiesc să mergeţi în America. Să nu mai încercaţi o altă experienţă aici. Asta n-ar face decât să agraveze situaţia. Nu v-aţi descurcat tocmai rău, dar plecaţi imediat. Şi mulţumiţi cerului! Mă străduiesc să vă vorbesc sincer. S-a produs o anume schimbare în felul cum arătaţi. Era de aşteptat. Dar, dacă părăsiţi ţara asta, o să vă puteţi obişnui. Veniţi, e o oglindă în celălalt capăt al camerei. Chiar dacă nu sunteţi respingător, aşteptaţi-vă la un şoc.           Cum tremuram de frică, omul cu barbă a trebuit să mă susţină până la oglindă. Un ins slab şi negricios, de înălţime mijlocie, îmbrăcat în costumul Bisericii anglicane, purtând ochelari fără ramă, cu agăţătoare de oţel ce sclipeau sub o frunte nefiresc de înaltă: primul sosit pe tăcute şi care îşi arsese cărţile.           Pentru tot restul vieţii, cel puţin în aparenţă, trebuia să fiu omul acela!                                                                         SFÂRŞIT    

CAZUL CHARLES DEXTER WARD           „Sărurile esenţiale ale Animalelor se pot prepara şi păstra în aşa fel încât un Om ingenios să poată avea o întreagă Arcă a lui Noe în Cabinetul său şi să facă să răsară, după voie, frumoasa Formă a unui Animal, pornind de la cenuşile lui; şi printr-o asemenea metodă, aplicată Sărurilor esenţiale ale Pulberii omeneşti, un Filosof poate, fără nici un fel de Necromanţie criminală, să reînvie Forma unuia dintre Strămoşii săi defuncţi, pornind de la Pulberea Corpului său incinerat”           Borellus                 I.           Rezultat şi prolog.           Un personaj foarte ciudat, Charles Dexter Ward, a dispărut de curând dintr-un sanatoriu de lângă Providence, Rhode Island. Fusese internat cu de-a sila de către un tată zdrobit de mâhnire, care-i văzuse aberaţiile trecând de la simpla excentricitate la o nebunie cruntă, cu tendinţe ucigaşe însoţite de o bizară modificare a conţinutului spiritului. Medicii au mărturisit că sunt complet nedumeriţi de cazul său, căci prezenta atât ciudăţenii fizice, cât şi psihologice.           În primul rând, bolnavul părea mult mai vârstnic decât era. Este adevărat că tulburările mentale îşi îmbătrânesc foarte repede victimele, dar chipul acestui tânăr de douăzeci şi şase de ani luase o expresie subtilă, ce nu aparţine decât oamenilor foarte bătrâni. În al doilea rând, funcţiile lui organice dădeau dovadă de o dezordine stranie. Nu exista nici o simetrie între respiraţia şi bătăile inimii sale; vocea îi devenise o şoaptă aproape de neauzit; avea nevoie de un timp incredibil de lung să digere; reacţiile nervilor lui la stimulii obişnuiţi nu aveau nici o asemănare cu toate cele cunoscute de medicină, patologice sau normale. Pielea îi era uscată şi rece; structura sa celulară părea exagerat de grosolană şi dezlânată. O aluniţă mare din naştere, în formă de măslină, îi dispăruse de pe şoldul stâng, în timp ce pe piept îi apăruse un semn negru foarte ciudat pe care nu-l avea înainte. Toţi medicii se puseseră de acord asupra faptului că metabolismul lui fusese întârziat într-un mod cu totul extraordinar.           Şi pe plan psihologic Charles Dexter Ward era unic. Nebunia lui nu avea nimic comun cu nici un soi de demenţă descrisă în tratatele cele mai recente şi mai complete; părea să fie o forţă mentală ce ar fi făcut din el un geniu sau o căpetenie, dacă n-ar fi fost bizar deformată. Doctorul Willett, medicul familiei Ward, afirmă că facultăţile mentale ale bolnavului sporiseră de la începutul bolii – dacă ar fi măsurate după reacţiile la orice subiect în afară de cel al demenţei sale. Tânărul Ward fusese dintotdeauna un savant şi un arheolog; dar nici lucrările sale cele mai strălucite nu dădeau la iveală prodigioasa inteligenţă pe care o manifestase în cursul examinării sale de către, medicii alienişti. În fapt, mintea lui părea atât de puternică şi atât de lucidă, încât autorizaţia legală pentru internare a fost foarte greu de obţinut; pentru a se lua această hotărâre a fost nevoie de mărturiile mai multor persoane şi de constatarea unor lacune anormale în cunoştinţe’e pacientului, în afara inteligenţei propriu-zise. Până în momentul când a dispărut, s-a dovedit a fi un cititor împătimit, iar conversaţia lui era încântătoare, în măsura în care vocea slabă i-o permitea. Neputând prevedea că va fugi, observatorii experimentaţi au prezis că va fi, cu siguranţă, pus în libertate.           Doar doctorul Willett, care-l adusese pe lume pe Charles şi de-atunci nu încetase să-i supravegheze evoluţia fizică şi mentală, părea să se teamă de această perspectivă. Făcuse o descoperire îngrozitoare, pe care nu îndrăznea să o dea în vileag în faţa confraţilor săi. Într-adevăr, rolul jucat de el în această întâmplare pare destul de obscur. A fost ultimul care a vorbit cu bolnavul cu trei ore înainte să fugă şi mai mulţi martori îşi amintesc de amestecul de oroare şi de uşurare aşternut pe trăsăturile lui la sfârşitul acestei convorbiri. Evadarea însăşi rămâne unul din misterele neexplicate ale sanatoriului doctorului Waite: o fereastră deschisă la şaizeci de picioare înălţime faţă de sol nu lămureşte lucrurile. Willett nu are de oferit nici o explicaţie, deşi, lucru ciudat, pare să-şi simtă spiritul mult mai liber de când Ward a dispărut De fapt, dă impresia că i-ar plăcea să spună mai multe dacă ar fi sigur că lumea ar da crezare vorbelor sale. Îl găsise pe bolnav în camera lui, dar, puţin înainte să iasă de-acolo, infirmierii bătuseră zadarnic la uşă. Când reuşiră să intre, văzură numai fereastra deschisă, prin care se strecura o briză rece de aprilie, spulberând în încăpere un nor de praf cenuşiu-albăstrui ce-i înăbuşise aproape. Câinii lătraseră cu puţin timp înainte, pe când Willett se mai găsea încă în cameră; mai apoi animalele nu manifestaseră nici o agitaţie. Imediat, tatăl lui Ward a fost anunţat prin telefon, dar el se arătă mai mult întristat decât surprins. Când doctorul Waite personal a venit la el acasă, doctorul Willett era deja acolo şi cei doi afirmaseră că nu avuseseră niciodată cunoştinţă de vreun proiect de evadare. Numai câţiva prieteni apropiaţi ai lui Willett şi ai domnului Ward au putut aduce câteva indicii, dar ele par mult prea fantastice pentru a putea fi crezute. Un singur fapt e sigur: până-n ziua de azi nu s-a dat niciodată de urma nebunului evadat.      Încă din copilărie, Charles Dexter Ward a manifestat o adevărată pasiune pentru arheologie. Gustul acesta îi fusese inspirat, fără îndoială, de oraşul venerabil în care trăia şi de relicvele trecutului, aflate din belşug în vechea locuinţă a părinţilor săi, pe Prospect Street, pe culmea dealului. Pe măsură ce înainta în vârstă, se consacra din ce în ce mai mult lucrurilor de altădată: istoria, genealogia, studiul arhitecturii şi al mobilierului colonial sfârşiră prin a constitui singurele domenii care-l interesau. E important să amintim gusturile sale pentru a încerca să-i înţelegem nebunia căci, chiar dacă nu ele formează miezul demenţei lui, joacă totuşi un rol important la prima vedere. Lacunele lui Ward, scoase la iveală de medicii alienişti, se referă toate la subiecte din zilele noastre. Ele erau invariabil compensate de cunoştinţe extraordinare privitoare la trecut, cunoştinţe ascunse cu grijă de pacient, dar dezvăluite prin întrebări iscusite; s-ar fi putut crede că Ward fusese transferat într-o altă epocă prin mijlocirea unei ciudate autohipnoze. Lucru ciudat, părea că nu-l mai interesează vremurile de altădată pe care, poate, începuse să le cunoască prea bine.

La vest de Arkham, dealurile se înalţă sălbatice, iar văile sunt acoperite de codri adânci ce n-au cunoscut tăişul securii. Prin viroage înguste şi întunecate, copacii se povârnesc în răsuciri fantastice, iar pârâiaşele subţiri se strecoară fără să iasă vreodată la lumina soarelui. Pe pantele mai line se găsesc gospodării vechi, din piatră, cu colibe chircite, acoperite de muşchi, închizând pe vecie în ele tainele bătrânei Noii Anglii, la adăpostul marilor stânci. Dar toate acestea sunt pustii acum, iar pe acoperişurile joase, olandeze, se prăbuşesc coşurile largi şi marginile lor acoperite de olane atârnă periculos sub ele.           Vechii locuitori au plecat de mult, iar străinilor nu le place să locuiască acolo. Au încercat canadieni de limbă franceză, italieni, polonezi, care au plecat precum au venit, nu atât din cauza a ceea ce se poate vedea, auzi, sau atinge, ci datorită unei năluci. Locul dăunează închipuirilor şi nu aduce vise odihnitoare pe timp de noapte. Acest lucru trebuie să-i ţină pe venetici departe, căci bătrânul Ammi Pierce nu le-a vorbit niciodată despre ce-şi aminteşte din zilele stranii. Ammi, a cărui minte nu mai este de ani de zile tocmai întreagă, este singurul rămas pe aceste meleaguri care să-şi mai aducă aminte de zilele stranii. Şi îndrăzneşte s-o facă, deoarece casa lui este atât de aproape de câmpurile deschise şi de cărările bătute din jurul oraşului Arkham.           Era odată o potecă ce traversa colinele şi văile, care trecea drept pe unde se întinde acum bărăganul pârjolit, însă lumea n-o mai foloseşte. S-a construit un drum nou, şerpuind departe, spre sud. Urmele celui vechi încă se mai găsesc printre buruienile sălbăticiei reînstăpânite, iar unele dintre ele vor mai dăinui, fără îndoială, chiar şi după ce jumătate dintre vâlcele vor fi înghiţite de apele noului lac de acumulare. Apoi, codrii întunecaţi vor fi tăiaţi, iar bărăganul pârjolit va fi scufundat adânc sub undele albastre pe a căror suprafaţă se va oglindi cerul, clipocind în lumina soarelui. Iar secretele zilelor stranii vor fi îngropate pentru vecie, aidoma tainicelor comori ale bătrânului ocean şi aidoma tuturor misterelor de la începuturile lumii.           Când am bătut acele văi şi coline pentru a supraveghea munca la noul lac de acumulare, mi s-a spus că locul era malefic. Mi-au zis acelaşi lucru şi în Arkham. Dat fiind că este un oraş vechi, plin de legende vrăjitoreşti, am crezut că funestul trebuie să fie ceva despre care bunicii au tot şoptit de veacuri la urechile nepoţilor. Numele de „bărăgan pârjolit” mi se părea foarte ciudat şi teatral. M-am întrebat cum intrase în folclorul unor puritani. Apoi am văzut cu propriii mei ochi umbra acelei încurcături de viroage şi povârnişuri de la apus. Am încetat să-mi mai pun alte întrebări în afara celor privitoare la misterul încă mai bătrân ascuns în el. Era dimineaţă când l-am văzut prima oară, însă umbra sălăşluieşte mereu prin părţile acelea. Arborii au crescut prea groşi, iar trunchiurile lor erau prea mari pentru orice pădure sănătoasă din Noua Anglie. Domnea o tăcere mult prea grea pe cărările umbrite dintre ei, iar solul era prea înmuiat de muşchiul umed şi de straturile de putregai, peste care trecuseră ani fără număr.           În spaţiile deschise, mai ales de-a lungul vechii poteci, se găseau mici gospodării aşezate pe coasta dealurilor. Uneori, toate clădirile mai stăteau în picioare, alteori, numai una sau două, iar în unele cazuri nu mai rămăsese din ele decât un horn singuratic sau o pivniţă care se astupa repede. Buruieni şi mărăcini se găseau din abundenţă, iar jivinele se furişau, foşnind, prin iarbă. Un aer de neastâmpăr şi de apăsare învăluia totul, o notă de ireal şi de grotesc, ca şi cum vreun element crucial de perspectivă sau de chiaroscuro se aşezase anapoda. Nu mă mai mira că străinii nu doriseră să rămână, căci nu era o regiune unde să poţi dormi liniştit noaptea. Aducea prea mult cu un peisaj de Salvator Rosa, semăna prea tare cu o gravură interzisă dintr-o poveste gotică de groază.           Însă până şi această privelişte nu era chiar atât de îngrozitoare în comparaţie cu bărăganul pârjolit. Mi-am dat seama – din momentul în care îmi căzu sub ochi, pe fundul unei văi largi – că nici o altă denumire nu se putea potrivi mai bine unui asemenea lucru, şi nimic nu putea să fie într-atât pe măsura numelui său, de parcă poetul1 ar fi plăsmuit acea sintagmă după ce tocmai întâlnise acest colţ de lume. Trebuie să fie, gândeam eu în timp ce-l priveam, efectul vreunui incendiu. Dar de ce n-a mai crescut nimic pe aria acestor cinci pogoane de pustiu cenuşiu ce se întindea sub cerul liber ca un petic uriaş, mâncat de acizi, în mijlocul codrilor şi al câmpurilor roditoare? Se aşternea, în mare parte, la nord de vechea potecă, dar intra puţin şi în partea cealaltă. Mă cuprinse o bizară repulsie faţă de perspectiva apropierii, lucru pe care l-am făcut într-un târziu numai pentru că treburile mele mă mânau să trec pe acolo şi prin împrejurimi. Nu se găsea nici un soi de vegetaţie pe acea întindere largă, ci numai un strat cenuşiu, fin, de pulbere sau de cenuşă, ce nu părea să fi fost vreodată spulberată în bătaia vântului. În preajma lui, arborii erau bolnavi şi piperniciţi, multe cioturi uscate se ridicau sau zăceau putrezind la margine. Trecând în grabă pe acolo, am zărit în dreapta cărămizile şi pietrele împrăştiate ale unui vechi horn şi ale unei pivniţe, în apropiere de gura neagră, căscată, a unui puţ părăsit, ai cărui vapori stătuţi se prindeau în jocuri bizare cu razele soarelui. Până şi întunecoasa pădure întinsă ce urca pe coama dealului şi dincolo de el părea mai îmbietoare, aşa încât nu m-au mai mirat şoaptele speriate ale celor din Arkham. Nu mai exista nici o altă locuinţă sau ruină prin vecinătate, chiar şi în zilele de altădată locul trebuie să fi fost izolat şi îndepărtat. Iar în lumina asfinţitului, temându-mă să rămân peste noapte în acel spaţiu de rău augur, m-am întors înapoi în oraş, ocolind pe drumul şerpuitor de la sud. Mă încerca o vagă dorinţă ca norii să se adune, căci mi se strecurase în suflet o ciudată sfială faţă de adâncimile hăurilor cereşti de deasupra.

Unii cred că lucrurile şi locurile au suflet, iar alţii cred că n-au. Cât despre mine, eu nu ştiu ce să spun, însă trebuie să vorbesc despre Stradă. Oamenii puternici şi curajoşi însufleţeau Strada aceasta. Erau la fel ca noi şi veneau din Insulele Binecuvântate, aflate de cealaltă parte a mării. Chiar la început, Strada nu era decât o potecă străbătută de cei ce cărau apă făcând naveta între izvorul din pădure şi casele de lângă plajă. Apoi, pe măsură ce cătunul s-a mărit, nou-veniţii şi-au construit spre nord cabane de brad sau de stejar, cu partea dinspre pădure întărită prin zid, ca să reziste săgeţilor aprinse ale indienilor. După câţiva ani, alţi emigranţi începură să-şi ridice cabanele pe latura dinspre sud a Străzii. La vremea aceea umblau pe Stradă bărbaţi gravi, cu pălării ţuguiate, având întotdeauna muschetele la îndemână. Mai erau şi femeile lor, dichisite cu bonete, şi copiii lor cuminţi. Seara, toată lumea asta mică se aşeza dinaintea unor cămine imense, să citească ori să discute. Lucrurile pe care şi le spuneau şi pe care le făceau erau foarte simple, dar în ele îşi aflau curajul şi puterea. Ele îi ajutau să învingă pădurea, să-şi are câmpurile. Copiii auzeau istorii cu întâmplările celor din vechime şi legile lor, şi mai ales auzeau vorbindu-se fără încetare despre acea scumpă Anglie de care ei nu-şi puteau aminti, fiindcă n-o cunoscuseră niciodată. A existat un război, apoi indienii din ţinut încetară să mai tulbure Strada. Toţi acei oameni muncitori avură parte de prosperitate şi de fericire. Copiii lor trăiau în bunăstare. Alte familii veniră din Patria-mamă şi se aşezară de-o parte şi de alta a Străzii. Crescură şi copiii copiilor de pionieri, împreună cu ai noilor veniţi, Cătunul deveni oraş, iar cabanele, una după alta, lăsară loc caselor. Construite din cărămidă şi lemn, cu trepte de piatră, cu persoane mărginite de garduri din fier forjat, cu uşi având deasupra ferestre în evantai, ele erau făcute să adăpostească mai multe generaţii. Înăuntru aveau şemineuri sculptate, scări frumoase, mobile plăcute, argintărie şi porţelanuri rafinate provenind din Patria-mamă. Astfel că Strada aduna visele unui popor tânăr. Cu cât deveneau locuitorii ei mai frumoşi şi mai puternici, cu atât Strada se înveselea. Acolo unde mai înainte nu găseai decât forţă şi curaj, bunul gust şi priceperea îşi făceau de-acum apariţia. Literatura, pictura şi muzica pătrunseră în cămine, iar tinerii plecară la Universitatea înfiinţată în partea de nord a câmpiei. În locul drumului prăfuit, apărură dale pe care treceau caleşti aurite ori galopau cai de rasă. Trotuarele erau din cărămizi, cu inele de care să legi hăţurile. Bărbaţii purtau sabie şi perucă albă.           Strada aceasta avea mulţi copaci: ulmi, stejari, arţari. Vara, totul era doar verdeaţă minunată şi ciripit de păsărele. În spatele caselor existau grădini cu trandafiri, înconjurate de ziduri, străbătute de alei având pe margine garduri vii, împodobite cu cadrane solare şi unde, după lăsarea serii, luna şi stelele străluceau cât. se poate de vesel, pe când mugurii înmiresmaţi sclipeau de umezeală. În mijlocul războaielor, catastrofelor şi transformărilor, Strada continua să prospere. Odată, aproape toţi tinerii plecară în acelaşi timp: mulţi n-au mai revenit nicicând. Era pe vremea când s-a coborât vechiul drapel, înlocuit de un altul, cu dungi şi stele. Chiar dacă se vorbea atunci de mari schimbări, Strada n-a avut de suferit, căci locuitorii săi rămâneau egali ca ei înşişi, continuând să se intereseze de aceleaşi lucruri familiare.           Iar copacii adăposteau mereu cântecele păsărelelor. Şi seara, luna şi stelele se aplecau mereu peste mugurii lacomi de prospeţime, în grădinile cu trandafiri, înconjurate de ziduri. Apoi n-au mai fost pe Stradă nici săbii, nici caleşti şi nici peruci. Cât de ciudaţi păreau oamenii cu bastoanele şi cu părul lor tăiat scurt, vârât sub căciuli de castor. Zgomote noi veneau din adâncurile zării. Semănau cu nişte gâfâieli şi urcau îndeosebi pe râul aflat la o milă depărtare. Mai târziu alte sunete necunoscute, ceva ca un bâzâit, se adăugară celor de-acum ştiute. Poate că aerul nu mai era atât de curat ca odinioară, dar atmosfera locului, da, rămânea aceeaşi. Ea nu se schimbă nici când începură să găurească şoseaua în vecinătatea caselor pentru a vârî acolo tuburi ciudate şi stâlpi înalţi, purtători de cabluri bizare. Apoi veniră zile sumbre, când destui dintre cei ce cunoscuseră Strada n-o mai recunoscură, iar aceia care n-o cunoşteau începură s-o cunoască. Nou-veniţii aveau glasuri aspre şi stridente, feţele le erau dezagreabile. Unii dintre cei vechi plecară. Strada avu însă o nouă tresărire de mândrie când o altă generaţie de soldaţi, îmbrăcaţi în verde, plecă mărşăluind la pas. Încă o dată numeroşi tineri nu s-au mai întors. De-a lungul anilor, nenorociri noi se abătură asupra Străzii. Nu mai avea acum nici un copac. Grădinile ei cu trandafiri fură înlocuite de clădiri urâte şi scumpe, înălţate de-a lungul unor căi de acces paralele. În ciuda ravagiilor pricinuite de timp, de furtuni şi de ciri, casele străvechi rezistau, fiindcă fuseseră construite să adăpostească mai multe generaţii. Chipuri noi îşi făcură apariţia pe Stradă: feţe sinistre, oacheşe, cu trăsături dure şi priviri furişe. Oamenii aceştia vorbeau o limbă necunoscută şi înscriau semne ştiute şi neştiute pe cea mai mare parte a caselor părăsite. Cărucioare trase cu braţele se îngrămădeau prin rigole, un miros greţos, cu neputinţă de definit, se înstăpâni prin locurile acelea, iar vechea imagine se scufundă într-un somn îndelungat.           O mare agitaţie se produse într-o bună zi pe Stradă. Războiul şi revoluţia bântuiau cu furie dincolo de ocean. Se prăbuşise o dinastie, iar supuşii ei degeneraţi năvăleau în masă spre Vest, fără să li se ştie intenţiile. Mulţi dintre ei se aşezară în casele părăsite ce cunoscuseră înainte cântecul păsărelelor şi parfumul trandafirilor. Apoi Vestul se trezi şi se alătură Patriei-rhame în titanica sa luptă pentru civilizaţie. Deasupra oraşului, drapelul vechi stătea alături de cel nou şi de un altul mai simplu, cu trei culori glorioase. Dar aceste steaguri nu fluturau şi peste Stradă, căci acolo domneau doar teama, ura şi ignoranţa. Din nou plecară tinerii, însă nu în acelaşi fel ca predecesorii lor. Ceva lipsea. Urmaşii tinerilor din vremi trecute şi care, îmbrăcaţi în uniforme de culoare brun-verzuie, plecau cu aceeaşi hotărâre în priviri ca şi strămoşii lor, erau veniţi din locuri depărtate şi nu cunoşteau nici Strada, nici strălucirea ei de odinioară. Peste mări s-a câştigat o mare victorie şi cei mai mulţi dintre soldaţi se întoarseră în triumf. A urmat prosperitatea. Însă pe Stradă domneau în continuare teama, ura ignoranţa. Numeroşi străini sosiţi de departe locuiau acum în casele vechi, şi nu tinerii reveniţi din război. Printre străinii aceia siniştri şi oacheşi, apăreau totuşi şi câteva figuri asemănătoare celor ce fasonaseră odinioară Strada şi-i creaseră atmosfera. Semănau unii cu alţii, mai mult sau mai puţin, căci cu toţii aveau în priviri o lucire nesănătoasă şi neliniştitoare, plină de invidie, de ambiţie ascunsă, de spirit al răzbunării sau de o energie rău folosită. Agitaţia şi trădarea erau practicate de unii care plănuiau să aplice Vestului o lovitură fatală, intenţionând să ajungă apoi la putere în felul cum o făcuseră nişte criminali în ţara mizerabilă şi îngheţată de unde se trăgeau. Iar Strada adăpostea inima acestei conspiraţii. Casele ei clătinate gemeau de revoluţionari străini care aşteptau cu nerăbdare ziua când aveau să vorbească la sfârşit sângele, focul şi armele. Poliţia se interesa mereu de ei, dar nu era în stare să dovedească mare lucru.           Informatorii dădeau târcoale pe la brutăria Petrovici, pe la sordida Şcoală de economie modernă a lui Rifkin, pe la Clubul Cercului Social şi la Cafeneaua Libertăţii. Acolo se adunau un mare număr de agitatori. Vorbeau cu voce scăzută, şi de fiecare dată în vreo limbă străină. Vechile case, casele construite cândva de colonişti vânjoşi şi ale căror grădini de trandafiri scânteiau sub lună, erau încă în picioare. Priceperea înaintaşilor sfida timpul. Uneori, câte un poet singuratic ori vreun călător veneau să le vadă, încercând să-şi închipuie gloria lor dispărută. Dar poeţii şi călătorii erau puţini la număr. Prin mulţime circulau zvonuri care pretindeau că acele clădiri îi adăposteau pe capii unei întinse bande de terorişti, pregătiţi să dea într-o zi anume semnalul masacrelor ce vor ruina America, distrugând printr-o asemenea lovitură toate tradiţiile, vechi şi frumoase, iubite de Stradă. Manifeste şi afişe pluteau prin rigolele respingătoare. Traduse în mai multe limbi, tipăriturile acestea incitau la crime şi la răscoală. Cetăţenii erau invitaţi să calce în picioare legile şi virtuţile exaltate de părinţii lor, să înăbuşe sufletul vechii Americi, tot ce, vreme de cinci secole, fusese sinonim cu Libertatea, Justiţia şi Echitatea anglo-saxonă. Se spunea că oamenii cei oacheşi care îşi căutaseră adăpost în clădirile şubrezite ale Străzii erau instigatorii unei revoluţii murdare; că, la un singur ordin, mii de bestii stranii, fără creier, aveau să iasă din cocioabele miilor de oraşe, arzând, masacrând şi prădând totul în calea lor, până când urmele trudei înaintaşilor vor fi dispărut definitiv. Iată ce se spunea în repetate rânduri, şi mulţi se temeau de fatidica dată de 4 iulie la care făceau afişele aluzie. Cu toate acestea, vinovaţii nu puteau fi găsiţi. Nimeni n-ar fi ştiut să spună cu exactitate cine trebuia arestat pentru a decapita acel sumbru complot. De mai multe ori, echipe de poliţişti îmbrăcaţi în albastru scotociră degeaba prin case. În cele din urmă renunţară să impună respectarea legii şi menţinerea ordinii, lăsând oraşul în seama propriului său destin.           În somnul său trist, Strada părea bântuită de visele zilelor de demult, când oamenii purtând muschete şi pălării conice făceau naveta între izvorul din pădure şi casele de lângă plajă. Dar nimic nu mai putea împiedica producerea catastrofei. Oamenii aceia oacheşi şi siniştri îşi aşteptau ceasul.           Strada îşi dormea mai departe somnul confuz, până când, într-o noapte, hoarde cu ochii scăpărând de ură şi de speranţă se adunară la brutăria Petrovici, la Şcoala de economie modernă a lui Rifkin, la Clubul Cercului Social la Cafeneaua Libertăţii şi prin alte locuri. Mesaje ciudate fură transmise prin cabluri clandestine, mesaje în jurul cărora s-a risipit multă vorbă. Însă nu s-a ştiut cu adevărat ce se petrecuse decât la mare distanţa de evenimente, când Vestul era salvat de pericol. Oamenii cu uniforma brun-verzui nu reuşiră să afle secretele acelor siniştri şi abili indivizi oacheşi, dar îşi vor.aminti mereu de noaptea când, înspre zori, mulţi dintre ei fura trimişi în Stradă cu o misiune destul de diferită de cea la care se aşteptau. Vă amintiţi că bârlogul anarhiştilor era foarte vechi şi casele, devastate de ani, de furtuni şi de cari, abia se mai ţineau în picioare. Şi totuşi, evenimentele desfăşurate în cursul respectivei nopţi de vara surprinseră prin caracterul lor neaşteptat. Fenomenul fu unul dintre cele mai stranii – chiar dacă nespus de simplu într-adevăr, cu puţin după miezul nopţii, fara cel mai mic avertisment, anii, furtunile şi carii îşi dobândiră Strada. Toate casele se prăbuşiră în acelaşi moment şi nimic n-a mai rămas în picioare, afara de două şemineuri vechi şi de o bucată de zid din cărămida. N-a scăpat nici un supravieţuitor.           Un poet şi un călător, amestecaţi prin mulţimea venită să contemple dezastrul, povestiră lucruri ciudate. Poetul spunea că în orele de dinaintea zorilor văzuse conturându-se, peste ruinele vag distincte la lumina felinarelor, un alt peisaj, cu clar de lună, cu case aspectoase, cu ulmi, stejari şi arţari. Iar călătorul declară că în locul duhorii pestilenţiale ce domnea de obicei prin locurile acelea, în aer plutea ceva ca un delicat parfum de trandafiri înfloriţi.           Dar ce credit se poate pune pe visele unui poet şi pe poveştile unui călător?           Sunt unii care cred că lucrurile şi locurile au suflet, iar alţii cred că n-au. Cât despre mine, nu ştiu ce să spun, dar v-am vorbit despre Stradă.  SFÂRŞIT

Scriu culcat pe ceea ce doctorul spune că-i patul meu de moarte, iar cea mai mare decepţie ar fi, pentru mine, ca el să se înşele. Săptămâna viitoare ar urma să-aibă loc înmormântarea mea.           Există în Londra un om care începe să urle de fiecare dată când bat clopotele bisericilor. Omul acesta trăieşte singur, doar cu pisica lui tărcată, la pensiunea Gray's Inn. Lumea îi spune nebunul paşnic. Camera îi e plină de cărţi copilăreşti, inofensive, pe care le răsfoieşte ore întregi. Tot ce-şi doreşte în viaţă este să nu trebuiască să gândească. Din vreun motiv special, gândirea i-a devenit un lucru insuportabil şi fuge ca de ciumă de orice formă a imaginaţiei. Uscăţiv, posomorit şi ridat, unii afirmă totuşi că n-ar fi atât de bătrân pe cât arată. Pradă unei terori eterne, tresare la cel mai mic zgomot auzit. Ochii i se măresc atunci nemăsurat şi fruntea i se acoperă de sudoare. Nu mai are nici prieteni, nici camarazi, fapt ce-l scuteşte să răspundă la întrebări. Cei care l-au cunoscut odinioară pe acest ins erudit, pe acest estet, spun că-i apucă sincer mila văzându-l acum. I-a pierdut treptat din atenţie în decursul anilor, iar astăzi nimeni n-ar putea spune despre el dacă e plecat din ţară sau dacă nu cumva se ascunde de cunoştinţe într-un refugiu izolat. Instalat de zece ani la Gray's Inn, nu şi-a evocat niciodată trecutul, până în seara când tânărul Williams a cumpărat scrierea intitulată Necronomicon.           Williams era un visător de douăzeci şi trei de ani. Când se aşeză în locuinţa aceea veche, simţi imediat straniul suflu cosmic ce emana dinspre bătrânul încărunţit care-şi avea camera vizavi de a Iui. Şi reuşi să-şi impună prezenţa acolo unde prietenii de demult eşuaseră. Crizele de spaimă ce puneau uneori stăpânire pe acest observator atent, descărnat şi înfricoşat, îl – fascinau. De fapt, omul îşi petrecea timpul privind şi as-cultând, mai mult cu sufletul decât cu ochii şi urechile. Mai părea, de asemenea, că încearcă să fugă de ceva, scufundându-se în romane vesele şi insipide. Dar atunci când clopotele bisericilor începeau să bată, lăsa la o parte totul, îşi astupa urechile, iar urletele sale, cărora li se alătura şi pisica, nu încetau decât odată cu ultima bătaie de clopot. Williams se străduise adesea să descopere secretul, vecinului său, dar fără rezultat. Ciudatul bătrân se manifesta în deplin, contrast cu înfăţişarea sa fizică. Veşnic afişa un surâs şi trăncănea febril, înflăcărându-se copilăreşte din fleacuri. Câteodată, vocea lui atingea tonuri false care i-o făceau incoerentă. Totuşi, Williams nu fu uimit să-l audă pomenind de Harrow şi de Oxford, căci replicile sale (chiar şi cele mai anodine) purtau amprenta unei vaste erudiţii. Ne,-cunoscutul se dovedi a fi lordul Northam, al cărui castel situat în Yorkshire ajunsese în miezul unor povestiri bizare. Când Williams încercă să aducă vorba despre originile romane ale respectivei clădiri, lordul Northarn,-refuză să admită că ar fi fost ceva neobişnuit prin locurile acelea şi pufni în râs la aluziile ce priveau criptele subterane, săpate în stâncile dure din coasta Mării Nordului. Lucrurile rămaseră astfel până în seara când Williams aduse Necronomicon-ul scris de arabul nebun Abdul Alhazred. De existenţa acelei cărţi blestemate ştia de la vârsta de şaisprezece ani: de atunci se interesa de fantastic şi tot atunci un librar bătrân. din Chandos Street îi vorbise despre documentul acela teribil care-i făcea să pălească de spaimă pe toţi cei ce-l ţinuseră în mână. Librarul îi spusese că numai cinci exemplare scăpaseră de ruguri şi de interdicţii. Fiecare era ascuns cu spaimă de către deţinătorul său. Din întâmplare, Williams descoperise o copie în prăvălioara unui evreu, în, sordidul cartier Claremarkt, unde târguia adesea lucruri stranii, şi reuşise să o cumpere pe un preţ neînsemnat. Odată intrat în posesia lucrării, îl văzu pe bă-trânul levit petrecându-l cu un zâmbet semnificativi ascuns în.barba lui creaţă şi chiocotind într-un chip îngrijorător. Masiva copertă de piele, cu închizători; rezistente, era atât de frumoasă şi preţul de o modestie atât de incredibilă, încât Williams, recitind titlul operei rarisime, trăi o bucurie imensă. Unele diagrame ce figurau în textul latin îi stârniră un torent de amintiri atât de neliniştitoare, de misterioase, că se apucă îndată să le descifreze. Când, însă, pricepu că amestecul de caractere gotice şi de latină vulgară îi depăşea priceperea lingvistică, fu nevoit să apeleze la ajutorul ciudatului! său prieten. Lordul Northam, care tocmai îi împărtăşea; pisicii diverse înţelepciuni inutile, tresări violent la intrarea tânărului. Văzând titlul volumului adus de el, bătrânul leşină. După ce-şi reveni în simţuri, îşi spuse povestea, povestea fantastică a unei nebunii, pe un ton murmurat, grăbit şi plângăreţ, pe care şi-l voia convingător, ca să-şi oblige tovarăşul să ardă ediţia aceea blestemată şi să-i risipească în vânt cenuşa. Cartea, susţinea lordul Northam, aducea nenorocirea încă de la primele pagini şi el însuşi n-ar fi ajuns să decadă atâtalj dacă nu şi-ar fi împins cercetările atât de departe.           Lordul Northam era al nouăsprezecelea baron dintr-o I viţă cu începuturile pierdute mult în urmă. O tradiţie de familie pretindea că neamul urca în epoca de dina-intea saxonilor, până la un anume Luneus Gabiniusi Capito, tribun militar în legiunea a treia a lui August, staţionată la Lindum, în Britania romană, îndepărtat în grabă de la comandă pentru că participase la nişte rituri ce nu aparţineau nici unei religii cunoscute.           Gabinius, se spunea, descoperise în peretele falezei o peşteră unde se adunau pe întuneric nişte personaje stranii, venite să facă acolo Semnul Străvechi. Creaturile acelea, de care şi bretonii se temeau, erau ultimii, supravieţuitori ai unui ţinut de la apus, dispărut sub-ape, şi în urma căruia nu rămăseseră decât insule presărate cu cercuri de piatră şi menhiri. Legenda afirma că Gabinius poruncise să se zidească deasupra acelei grote interzise o citadelă inexpugnabilă, pe care picţii şi saxonii, danezii şi normanzii n-au reuşit niciodată s-a cucerească. Nu era. sigur că viteazul locotenent al Prinţului Negru – pe care Eduard al III-lea îl făcuse baron de Northam – cobora din spiţa amintită, dar aşa se spunea şi lucrul nu părea de necrezut. În fond, don-jonul de piatră al citadelei semăna în mod surprinzător cu arhitectura zidului lui Hadrian.           În copilărie, lordul Northam fusese asediat de vise bizare, atunci când dormea în partea cea mai veche a castelului. Îşi făcuse obiceiul ca, la deşteptare, să caute-în memorie scenele stranii, situaţiile confuze şi impresiile vagi pe care le simţise sau în care se găsise în somn, toate foarte diferite de experienţa trăită. Deveni un visător în replică la o viaţă monotonă ce nu-i oferea nici o mulţumire. Înflăcărarea îl conduse spre nişte impresii închipuite şi himerice, odinioară familiare, astăzi străine de acest pământ. Era convins că lumea noastră terestră alcătuia doar un simplu atom pierdut în mijlocul unui univers imens şi neliniştitor, încredinţat, la fel, că pomenitele spaţii ale necunoscutului presau asupra sferei cunoscutului, gata s-o străpungă din toate părţile, Norhtam îşi însuşise în tinereţe şi în primii ani ai maturităţii toate cunoştinţele posibile în legătură cu religia şi cu misterele ocultismului. Dar, cu trecerea vremii, limitele şi banalitatea existenţei ajunseră din ce în ce mai intolerabile. Îl apucă atunci pasiunea pentru satanism, petrecându-şi cea mai mare parte a timpului cu mistuirea lacomă a tuturor doctrinelor şi teoriilor ce păreau să-i promită alte deschideri decât neschimbatele şi strimtele legi ale naturii.           În cărţi precum relatarea himerică a lui Ignatius d'Onnely despre Atlantida, sau cele scrise de o duzină de precursori ai lui Charles Fort, găsea divagaţii entuziasmante. Nu ezită să străbată leghe după leghe pentru a vedea la faţa locului vreun detaliu straniu referitor la istoria unei anume aşezări. O dată porni prin deşertul Arabici în căutarea unei cetăţi fără nume despre care auzise vag vorbindu-se, fără s-o fi văzut însă vreodată cineva. O convingere neclintită, fanatică, îl făcea că creadă că pe undeva există o poartă ce-i îngăduie găsitorului său să pătrundă în adâncul misterelor ale căror ecouri îi obsedau memoria. Poate că aceste ecouri îndepărtate existau cu adevărat în lumea vizibilă, ori poate că nu erau decât o extrapolare a spiritului său rătăcit? Dar, iarăşi, poate că într-o parte neexplorată a creierului său deţinea cheia misterioasă, cheia ce deschidea pentru el, în sfârşit, poarta civilizaţiilor uitate şi viitoare şi trecerea spre dimensiunile pierdute prin care avea să ajungă la stele, la infinit, la eternitate.                                                                           SFÂRŞIT

În vârful celui mai înalt munte din lume îşi au sălaşul zeii pământului, care nu îngăduie să fie văzuţi de nici un muritor. Cândva locuiau pe culmi mai joase, însă oamenii din câmpii escaladau cu tot mai multă îndrăzneală pantele stâncoase şi înzăpezite, împingându-i pe zei spre aceste ultime înălţimi unde se află în prezent.           Părăsindu-şi sălaşul anterior, şi-au luat cu ei tot ce putea să le trădeze prezenţa. Au lăsat, totuşi, o sculptură cioplită în coasta unui munte cunoscut sub numele de Ngramek.           Trăiesc acum în necunoscuta ţară Kadath, într-un pustiu îngheţat pe care nici un om nu-l străbate, şi s-au sălbăticit. Sunt aspri şi, daca odinioară acceptau ca oamenii să-i facă să se mute, astăzi le interzic să vină acolo, iar dacă vin, le interzic să plece înapoi. E preferabil ca oamenii să nu ştie de Kadath, ţara din pustiul îngheţat, altfel vor fi tentaţi să se ducă acolo.           Câteodată, când zeii au nostalgia lăcaşului lor dinainte, vizitează în tăcerea nopţii munţii pe care au trăit mai demult şi plâng încetişor, încercând să se joace ca odinioară pe pantele bine ştiute.           Oamenii au simţit lacrimile zeilor pe Thurai cel cu vârful înzăpezit, dar şi-au zis că era ploaia; au auzit şi suspinele lor, în zori, în vânturile tânguitoare din Lerion… Zeii călătoresc ta corăbiile norilor, iar sătenii înţelepţi cunosc legendele care-i împiedică să umble prin unii munţi noaptea, când cerul e înnorat, fiindcă zeii nu mai sunt atât de îndurători ca în alte rânduri. La Ulthar, pe celălalt mal al râului Skai, locuia cândva un bătrân dornic să-i vadă pe zeii pământului. Un om tare înţelept, care cunoştea cele şapte cărţi secrete ale lumii, ca şi manuscrisele din îndepărtata şi pietrificata cetate Lomar Numele lui era Barzai Înţeleptul. Sătenii povestesc cum a urcat el muntele, în noaptea unei eclipse bizare.           Ştia atâtea lucruri despre zei şi despre venirile şi plecările lor, le ghicea aut de bine tainele, că lumea îl credea şi pe el un semizeu.           El fusese acela care îi sfătuise pe târgoveţii din Ulthar să oprească prin lege uciderea pisicilor, el arătase tânărului preot Atal unde se duc pisicile negre în miezul nopţii de Sfântul Ioan. Barzai era priceput în ştiinţa zeilor pământului şi dorea nespus să-i vadă la chip. Îşi închipuia că adânca sa cunoaştere a zeilor îl va apăra de mânia lor. Aşa că se hotărî să urce pe vârful stâncos al muntelui Hatheg-Kla, într-o noapte când era sigur că zeii aveau să fie acolo.           Hatheg-Kla se află în pustiul pietros de dincolo de Hatheg, al cărui nume îl poartă, şi se înalţă ca o statuie de piatră la capătul unui templu tăcut. Vârful lui e mereu înfăşurat în ceţuri, întrucât ceţurile sunt amintirile zeilor, iar pe atunci zoilor le plăcea mult ţinutul Hatheg… Adesea, zeii pământului veneau în Hatheg cu corăbiile lor de nori, împrăştiind pe pante aburi albicioşi când dansau în vârful muntelui printre amintirile lor, pe clar de lună. Sătenii din Hatheg pretind că-i imprudent să urci muntele şi pe vreme bună, iar ca să urci acolo noaptea, când aburii albicioşi ascund piscul, e primejdie de moarte.           Însă Barzai nu ţinu seama de vorbele lor când sosi din Ulthar, însoţit de tânărul preot Atal, discipolul său. Atal nu era decât fiul unui hangiu şi se temea întrucâtva, dar tatăl lui Barzai fusese senior, într-un castel străvechi; de aceea Barzai nu avea asemenea superstiţii de rând. El nu-i lua în seamă pe sătenii înfricoşaţi. Cei doi ieşiră din târg şi se adânciră în pustiul de piatră, în ciuda văicărelilor cu care îi însoţiseră ţăranii. Noaptea, lângă focul lor de tabăra, vorbeau despre zei. Călătoriră astfel vreme de mai multe zile şi văzură de departe măreţul Hatheg-Kla, aureolat de ceaţă. În a treisprezecea zi, ajunseră la poalele muntelui, iar Atal nu-şi mai ascunse teama. Dar Barzai era bătrân şi înţelept. Lui nu-i era frică. Îşi începu cu curaj drumul în sus, pe panta necălcată de vreun om încă din epoca lui Sansu (la care face cu groază aluzie în manuscrisele pnakotice).           Calea lor trecea numai pe stâncă şi devenise periculoasă din pricina crăpăturilor, a colţilor de piatră şi a avalanşelor. Apoi vremea se făcu rece şi ninse. Barzai şi Atal alunecau şi cădeau pe când se căţărau ajutându-se cu toiegele şi cu securea. În sfârşit, acrul se rarefie, iar cerul îşi schimbă culoarea. Căţărătorii începură să respire greu. Dar merseră mai departe, încântaţi de neobişnuitul peisajului, aţâţaţi de ceea ce urma să se întâmple pe culme când avea sa strălucească luna şi aburii albicioşi aveau să se împrăştie.           Vreme de trei zile se tot căţărară spre acoperişul lumii, apoi făcură popas, aşteptând ca luna să se ascundă In nori. În următoarele patru nopţi nu apăru nici un nor, iar luna sclipea rece prin ceaţa uşoară ce înconjura piscul tăcut. Apoi, în cea de-a cincea noapte, când luna era plină, Barzai văzu nişte nori groşi sosind dinspre nord şi stătu de veghe împreună cu Atal, aşteptându-i să se apropie. Ei pluteau, grei şi misterioşi, cu o deliberata încetineala. Se rânduiră în jurul muntelui, mult deasupra celor ce vegheau, ascunzând de ochii lor luna şi piscul. Cei doi oameni priviră cu încordare într-acolo o oră întreagă, iar în acest timp norii se învolburau şi stratul lor devenea tot mai dens.           Barzai cunoştea obiceiurile zeilor pământului. Asculta cu atenţie, însă Atal resimţea răceala nopţii umede şi-i era teamă. Când Barzai începu să se caţere mai sus, făcându-i semn şi lui, Atal ezită multă vreme să-l urmeze. Iar când, în cele din urmă, se puse în mişcare, Atal abia vedea forma cenuşie a lui Barzai pe pantă, în lumina tulbure a lunii. Barzai era destul de departe în faţa lui şi părea să se caţere cu mult mai uşor decât Atal, în ciuda vârstei sale. El nu se temea de înălţimea devenită insuportabilă şi nu pregeta dinaintea despicăturilor largi, care lui Atal, când trebuia să le depăşească, îi dădeau ameţeli. Continuară deci să urce peste stânci şi genuni periculoase, înfioraţi uneori de liniştea adâncă a vârfurilor îngheţate şi dezolate, de înălţimile de granit. Deodată, Barzai dispăru din privirile lui Atal, escaladând un perete ce părea că se înalţă acolo anume spre a bara Trecerea oricui nu era un admirator al zeilor pământului. Atal se afla mult mai jos şi se întreba ce-i rămânea de făcut odată ajuns acolo, când observă că lumina se întărise în mod ciudat, do parcă vârful fără nori, loc ide întâlnire al zeilor sub revărsări de lună, ar fi fost foarte aproape. Şi în vreme ce se căţăra pe peretele uriaş j spre cerul luminat, o spaimă imensă puse stăpânire pe el. Distinse prin ceaţă glasul lui Barzai, care striga în extaz:           — I-am auzit pe zei! I-am auzit pe zeii pământului cântând pe Hatheg-Kla. Vocile zeilor pământului îi sunt acum cunoscute lui Barzai Profetul! Ceata e uşoară si!una strălucitoare, încât o să-i văd pe zei dansând pe piscul pe care l-au iubit atâta în tinereţea lor. înţelepciunea lui Barzai l-a făcut mai mare decât zeii pământului, iar împotriva voinţei sale farmecele şi piedicile lor rămân neputincioase. Barzai îi va privi pe zei, zeii cei orgolioşi, zeii cărora nu le place să fie văzuţi de om.           Atal nu mai putea auzi glasul acela, însă era acum foarte aproape de peretele uriaş şi căuta locuri de sprijin. Apoi auzi vocea lui Barzai întărită şi ascuţită.           — Ceaţa e foarte uşoară şi luna aruncă umbre pe pantă, glasurile zeilor pământului sunt puternice, se tem de venirea lui Barzai înţeleptul, care e mai mare decât ei. Lumina lunii tremură pe când zeii dansează. Le văd siluetele dansând şi dezlănţuindu-se în sclipirea lunii. Lumina slăbeşte şi zeii se tem…           Când Barzai striga aceste cuvinte, Atal avansa spre vârf ca şi cum legile pământului se înclinau dinaintea altor legi mai puternice. Căci, dacă locul era mai abrupt ca oricând, drumul devenise acum nespus de uşor, iar povârnişul nu mai fu decât o piedică neînsemnată când îl atinse şi se lăsă să alunece în sus pe perete. Lucirea lunii scăzuse în mod inexplicabil şi, în vreme ce Atal îşi continua suişul prin ceaţă, îşi auzi tovarăşul urlând în întuneric:           — Luna e sumbră şi zeii dansează în noapte. Cerul e cuprins de teroare, căci peste lună s-a abătut o eclipsă pe care nici o carte omenească ori divină n-a prezis-o vreodată. O magie necunoscută domneşte pe Hatheg, fiindcă strigătele zeilor înfricoşaţi s-au prefăcut în hohote de râs, iar pantele de gheaţă urcă în corurile negre spre care mă îndrept Hei! Hei! In sfârşit! În lumina vagă îi disting pe zeii pământului.           Atunci Atal, alunecând pe pantele vertiginoase, auzi în beznă un râs înspăimântător, amestecat cu un ţipăt cum nu s-a mai pomenit vreodată, poate doar în acel Phlegethon al unor coşmare cu neputinţa de povestit. Un ţipăt în care se răsfrângeau toată oroarea şi toată groaza unei vieţi întregi, adunate într-o singură clipă.           — Ceilalţi zei, zeii infernurilor exterioare care-i apără pe nevolnicii zei ai pământului! Nu te uiţi! întoarce-te! Nu privi! Răzbunarea abiselor fără capăt! Acest hău cumplit şi blestemat… Zei milostivi ai pământului!… Cad în cer!           Iar pe când Atal închidea ochii, îşi astupa urechile şi încerca să fugă spre a scăpa de atracţia puternică a înălţimilor necunoscute, o furtună teribilă izbucni pe Hatheg-Kla, trezindu-i din somn pe bravii săteni din câmpii şi pe bunii târgoveţi din Hatheg, Nir şi Ulthar şi făcându-i să privească printre nori ciudata eclipsă de lună pe care nici o carte n~o prevăzuse. Când luna dispăru, în sfârşit, Atal era în siguranţă pe gheţurile mai joase ale muntelui, dincolo de privirea zeilor pământului sau a celorlalţi zei.           Stă scris în manuscrisele pnakotice că Sansu n-a găsit nimic altceva decât gheaţă şi stâncă atunci când s-a căţărat pe Hatheg-Kla, în primele vârste ale lumii. Totuşi, când oamenii din Ulthar, Nir şi Hatheg îşi învinseră teama şi urcară muntele, ziua, în căutarea lui Bazai înţeleptul, găsiră gravat în piatra muntelui un curios simbol ciclopic de cincizeci de coţi lăţime, ca şi cum stânca ar fi fv)st cioplită cu o daltă uriaşă. Iar simbolul semăna cu cele întâlnite de învăţaţi în nişte părţi ale manuscriselor pnakotice prea vechi pentru a mai putea fi descifrate.           Barzai înţeleptul n-a mai fost găsit niciodată, iar Atal, preotul hărăzit cu sfinţenie, n-a putut nicicând să se roage pentru odihna sufletului său. De atunci şi până azi, oamenii din Ulthar, Nir şi Hatheg se tem de eclipse şi se roagă în noaptea când aburi albicioşi ascund vârful muntelui şi luna. Iar deasupra ceţuri lor de pe Hatheg-Kla, zeii pământului dansează uneori cu amintirile lor, căci se ştiu în siguranţă deplină. Le place să vină din necunoscuta ţară Kadath, pe corăbiile lor de nori, să se joace ca în timpurile vechi, când pământul era tânăr şi oamenii nu se căţărau pe culmile inaccesibile. SFÂRŞIT

         L-am zărit într-o noapte de insomnie, pe când umblam disperat să-mi salvez sufletul şi idealul. Venirea mea la New York fusese o greşeală, de vreme ce trăsesem nădejde că aveam să găsesc farmecul şi inspiraţia în bogatele labirinturi ale vechilor uliţe ce şerpuiesc la nesfârşit prin fundături, pieţe şi cheiuri uitate, până la alte fundături, pieţe şi cheiuri la fel de uitate, dar şi în modernele turnuri şi foişoare ce se înalţă ciclopic pe întunecatul fundal babilonian luminat de cornul lunii în scădere; în schimb, am descoperit doar o senzaţie de oroare şi opresiune care ameninţa să pună stăpânire pe mine, să mă paralizeze şi să mă distrugă.           Dezamăgirea mă copleşise treptat. Sosind pentru prima oară în oraş, l-am zărit în amurg, de pe un pod, înălţându-se maiestuos deasupra apelor, cu incredibilele sale piscuri şi piramide ivindu-se delicate ca nişte flori din vălurile ceţii violete, parcă jucându-se cu norii, flăcărui aurii, sub razele primelor stele ale serii. Apoi, una câte una, luminile se aprinseră la ferestre, deasupra undelor scânteietoare pe care pluteau felinare legănate, şi cornuri grave produceau armonii stranii. Oraşul însuşi deveni un firmament înstelat de vis, îmbălsămat de muzici de basm. Părea să adune laolaltă minunile din Carcassonne, Samarkand şi El Dorado, din toate glorioasele şi legendarele cetăţi. La scurt timp după aceea, m-am lăsat purtat printre acele alei străvechi, atât de dragi închipuirii mele, căi şi pasaje înguste, întortocheate, cu salbe de clădiri din cărămidă roşie, prin care sclipeau ochiuri mici de geam deasupra intrărilor încadrate de pilaştri, în faţa cărora dormitau caleşti aurite şi lectici lambrisate. La prima impresie pe care mi-o lăsară toate aceste lucruri îndelung dorite, am crezut că dobândisem cu adevărat acele comori care ar fi scos poetul din mine odată cu trecerea timpului.           Dar succesul şi fericirea nu-mi erau sortite. Stridenta lumină a zilei dădea la iveală numai mizeria şi alienarea, insalubra proliferare a pietrei acolo unde luna schiţase vag magia veche şi iubirea. Oamenii care forfoteau prin străduţele ca nişte jgheaburi erau străini bondoci, oacheşi, cu chipuri asprite şi ochi mici, venetici vicleni, lipsiţi de vise şi de interes faţă de priveliştile din jurul lor. Niciodată n-ar fi putut avea ceva de împărţit cu bărbatul cu ochi albaştri din vechea stirpe de colonişti, căci acela mai păstra în inima lui dragostea pentru frumoasele pajişti verzi şi clopotniţele albe ale satelor din Noua Anglie.           Aşadar, în locul poemelor pe care sperasem să mi le inspire, oraşul nu-mi dărui decât un vid sufletesc cutremurător şi o amarnică singurătate. Într-un târziu, am priceput adevărul cumplit pe care nimeni nu îndrăznise vreodată să-l mai conceapă înainte, secretul cel mai inviolabil dintre toate, faptul că metropola din piatră şi zgomote stridente nu este vreo perpetuare lucidă a vechiului New York, aşa cum Londra de acum continuă vechea Londră, iar Parisul, vechiul Paris, ci este, de fapt, defunctă. Cadavrul său răşchirat, îmbălsămat de mântuială, este infectat cu vietăţi stranii, care n-avuseseră nimic de-a face cu ea cât încă mai era în viaţă. În faţa acestei revelaţii n-am mai putut dormi confortabil, deşi ceva ce aducea cu o linişte resemnată mi-a revenit în cuget pe măsură ce mi-am format treptat obiceiul de a ocoli străzile în faptul zilei şi de a mă aventura pe afară doar noaptea, când întunericul dezvăluie puţinul din trecut ce încă mai bântuie spectral împrejurimile, iar vechile praguri albe mai amintesc de siluetele robuste care odinioară le treceau. Cu această manieră de a mă linişti, am reuşit chiar să scriu câteva poeme, încă neîndrăznind să mă întorc acasă la ai mei, de teamă să nu par că m-am înapoiat cu capul în piept, ca după un eşec amar.           Apoi, în timpul unei promenade nocturne, l-am întâlnit. S-a întâmplat într-o curte grotescă, tainică, din Greenwich, căci acolo mă stabilisem, în ignoranţa mea, auzind că acel loc era refugiul predilect al poeţilor şi artiştilor. Grădinile şi casele arhaice, neaşteptatele piaţete şi fundături mă fermecaseră cu adevărat, însă, când am descoperit că poeţii şi artiştii nu erau decât impostori cu gura mare a căror originalitate se limita doar la farafastâcuri, ducând vieţi ce nu făceau decât să discrediteze tot ceea ce înseamnă frumuseţe pură, poezie şi artă, am rămas doar din dragoste pentru aceste vestigii. Mi le imaginam aşa cum fuseseră ele noi, când Greenwich era doar un sătuc placid, încă neînghiţit de metropolă. În primele ore ale dimineţii, când toţi cheflii se furişau pe la casele lor, obişnuiam să cutreier singur printre meandrele lor criptice şi să meditez asupra curioaselor taine înmormântate aici de generaţii. Aceste lucruri mi-au ţinut sufletul în viaţă şi mi-au dăruit câteva dintre acele vise şi viziuni după care tânjea poetul din adâncul sufletului meu.           M-a întâlnit întâmplător, pe la ora două, într-o noapte târzie de august, cu cer înnorat, în vreme ce străbăteam o serie de alei separate, la care astăzi se poate ajunge numai prin pasajele umbroase dintre clădiri, dar care odinioară constituiau fragmente ale unei neîntrerupte reţele de ulicioare pitoreşti. Auzisem unele zvonuri vagi despre existenţa lor şi mi-am dat seama că nu mai puteau figura pe niciuna dintre hărţile din ziua de azi, însă faptul că fuseseră uitate m-a făcut să le îndrăgesc şi mai tare, aşa încât le-am căutat cu o frenezie mai mare ca de obicei. Acum că le găsisem, curiozitatea mi se stârnise iar. Ceva anume din dispunerea lor sugera vag că puţine, probabil, mai rămăseseră din nenumăratele ulicioare de altădată, asemenea lor, obscure şi ascunse între înaltele ziduri goale şi clădirile pustii, dosnice, ori furişându-se fără felinare în spatele pasajelor boltite, nebănuite de hoardele de străini, sau păzite cu străşnicie de artiştii taciturni, a căror trudă nu se săvârşeşte nici la lumina publicităţii, nici la cea a zilei.           A intrat în vorbă cu mine neinvitat, remarcându-mi starea de spirit şi căutătura, în timp ce studiam anumite intrări deasupra unor trepte cu balustradă de fier, palida lucire a impostelor bogat ornamentate aruncând o lumină firavă asupra chipului meu. Îşi ţinea în umbră propria figură şi purta o pălărie cu boruri largi, care întru câtva se potrivea perfect cu mantia demodată pe care o etala. Dar am simţit o subtilă nelinişte încă înainte de a mi se adresa. Silueta lui era foarte subţire, aproape cadaverică, iar vocea îi era extraordinar de blândă şi de cavernoasă, deşi nu neapărat profundă. Mă observase, zicea el, de mai multe ori în preumblările mele şi a dedus că îi semănam în privinţa slăbiciunii pentru vestigii. Nu cumva mi-ar face plăcere să fiu călăuzit de unul cu o îndelungată experienţă în astfel de explorări, deţinând cunoştinţe mult mai profunde decât ale oricărui nou-venit?           Pe când vorbea, i-am întrezărit faţa în fasciculul de raze răspândit de la fereastra solitară a unei mansarde. Avea trăsături nobile, frumoase, chiar dacă îmbătrânite, purtând însemnele unui rafinament şi ale unei ascendenţe neobişnuite pentru epoca şi locul în care ne găseam. Totuşi, un anumit aspect al acelei fizionomii mă tulbura aproape la fel de mult pe cât îmi plăcea – poate că tenul îi era prea alb, sau faţa era prea inexpresivă, ori prea din cale-afară de străină acelor locuri, ca să mă facă să mă simt în siguranţă şi în largul meu. Cu toate acestea l-am urmat, căci în acele zile amarnice, faptul că mă aflam în căutarea frumuseţii şi misterului celor de demult era singurul lucru care-mi mai ţinea sufletul în viaţă, şi am socotit că soarta îmi făcea o rară favoare de a întâlni pe cineva cu interese similare, care părea să fi mers mult mai departe în această privinţă decât mine.           Ceva în noapte îl obliga pe tovarăşul meu, înfăşurat în mantie, să păstreze tăcerea. Timp de o oră nesfârşită mă conduse înainte, fără vorbe de prisos, făcând doar cele mai scurte comentarii în privinţa numelor vechi, a datelor şi a schimbărilor survenite în timp, călăuzindu-mă în înaintarea mea prin gesturi largi, în vreme ce ne strecuram printre interstiţii, străbăteam culoare în vârful picioarelor, ne căţăram pe zidurile de cărămidă şi o dată ne-am şi târât în coate şi în genunchi printr-un pasaj boltit, foarte jos, din piatră, a cărui lungime imensă şi meandre chinuitoare sfârşiră prin a-mi şterge din minte orice noţiune de orientare geografică pe care mai reuşisem s-o păstrez. Lucrurile pe care le-am văzut erau foarte vechi şi magnifice, sau cel puţin aşa-mi dădeau impresia în cele câteva raze de lumină prin care le-am zărit, şi n-am să uit, cât oi mai trăi, şubredele coloane ionice şi pilaştrii scobiţi, stâlpii gardurilor din fier cu urne în vârf, ferestrele cu lintouri şi cele în formă de evantai, atât de decorative, ce păreau să devină tot mai bizare şi mai pitoreşti pe măsură ce pătrundeam mai adânc în inepuizabilul labirint ieşit din negura vremurilor de odinioară.           În drumul nostru n-am întâlnit pe nimeni şi, odată cu trecerea timpului, ferestrele luminate deveniră tot mai rare. Primele felinare pe care le-am întâlnit în cale erau cu petrol şi cu un model rombic demodat. Mai târziu am remarcat câteva cu lumânări în ele. Până la urmă, după ce am străbătut o fundătură terifiantă, unde călăuza mea a trebuit să-mi indice drumul, ţinându-mă cu mâna lui înmănuşată printr-un întuneric să-l tai cu cuţitul, către o poartă de lemn îngustă dintr-un zid înalt, am ajuns într-o porţiune de alee luminată la fiecare a şaptea casă. Erau felinare din tinichea, incredibil de coloniale, cu vârfuri conice şi găuri perforate pe lateral. Această alee urca în pantă, fiind mai abruptă decât credeam că era posibil în această parte a New Yorkului, iar capătul ei de sus era blocat integral de zidul acoperit cu iederă al unei proprietăţi private, dincolo de care puteam zări o cupolă palidă şi coroanele arborilor conturându-se pe fundalul unui văzduh care cernea o lumină vagă. În acest zid se găsea o mică poartă cu bolta joasă, dintr-un lemn întunecat de stejar, prinsă în ţinte, pe care omul se apucă s-o deschidă cu o cheie grea. Conducându-mă înăuntru, el mă călăuzi pe un drum cufundat în bezna cea mai neagră. Am păşit amândoi peste ceea ce părea să fie o potecă aşternută cu pietriş şi, într-un târziu, am urcat o scară din piatră până la uşa casei, pe care o descuie, făcându-mi loc să intru.           Am intrat împreună şi pe dată mă luă cu leşin din pricina unui iz de veşnicie mucedă ce ne ieşi în întâmpinare şi care trebuie să fi fost rodul insalubrelor veacuri de putrefacţie. Gazda mea păru să nu-l ia în seamă şi, din curtoazie, am păstrat tăcerea în vreme ce mă conducea în sus, pe o scară în spirală, de-a curmezişul unui coridor şi într-o încăpere. L-am auzit încuind uşa în urma noastră, apoi l-am văzut trăgând draperiile ce ascundeau trei ferestre cu ochiuri mici de geam, care abia se întrevedeau pe fundalul cerului brăzdat de fulgere. După aceea se apropie de cămin, scăpără amnarul şi aprinse două lumânări aşezate într-un candelabru cu douăsprezece braţe şi, cu un gest, mă invită la un taifas în surdină.           În această lumină slabă am descoperit că ne aflam într-o bibliotecă spaţioasă, bine mobilată şi lambrisată, ce data din primul sfert al veacului al XVIII-lea, cu frontoane splendide la uşi, o încântătoare cornişă în stil doric şi cu o etajeră deasupra căminului, sculptată magnific şi terminată într-o volută cu o urnă în vârf. Deasupra rafturilor pline de cărţi, la intervale regulate, de-a lungul pereţilor, atârnau portrete de familie frumos lucrate. Toate căzuseră pradă enigmaticei patine a timpului şi vădeau o neîndoielnică asemănare cu bărbatul care acum îmi indică un scaun, lângă o graţioasă masă în stil Chippendale. Înainte de a se aşeza în faţa mea, gazda se opri o clipă, de parcă s-ar fi jenat de ceva. După aceea, scoţându-şi într-un târziu mănuşile, pălăria cu boruri largi şi mantia, rămase în picioare într-o poziţie teatrală, etalându-şi costumul din vremuri de altădată, părul strâns în coadă, gulerul încreţit de dantelă, pantalonii bufanţi până la genunchi, ciorapii de mătase şi pantofii cu paftale, pe care nu-i observasem mai înainte. Lăsându-se alene într-un jilţ cu spătarul în formă de liră, el începu să mă fixeze intens cu privirea.           Fără pălărie, părea să aibă o vârstă foarte înaintată, fapt care înainte fusese prea puţin vizibil, şi m-am întrebat dacă această marcă, percepută abia acum, a unei longevităţi unice nu constituia cumva una dintre sursele neliniştii pe care o simţisem iniţial la apropierea lui. Când începu să-mi vorbească mai mult, vocea lui blândă, cavernoasă şi stăpânită îi tremura destul de des. La răstimpuri întâmpinam mari dificultăţi să-l urmăresc, pe măsură ce-l ascultam cu un fior de uimire şi o panică pe care mă tot străduiam s-o alung, dar care îmi sporea clipă de clipă.           — Ai în faţa dumitale, domnule, începu amfitrionul meu, un om cu obiceiuri foarte excentrice, care nu trebuie să se scuze pentru veşminte în faţa unuia cu spiritul şi afinităţile dumitale. Meditând la vremi mai bune, nu m-am sfiit să le adopt felul, portul şi năravurile, slăbiciune care nu jigneşte pe nimeni dacă nu vădeşte ostentaţie. Am avut marele noroc să păstrez reşedinţa rurală a strămoşilor mei, chiar dacă a fost înghiţită de două oraşe, mai întâi de Greenwich, ce s-a lăţit încoace după 1800, apoi de New York, prin 1830. Au fost mai multe motive pentru care familia mea a vegheat cu îndârjire locul acesta, iar eu n-am neglijat deloc asemenea obligaţii. Moşierul care s-a aşezat aici în 1768 a studiat oareşice arte şi a făcut oareşice descoperiri, toate fiind în legătură cu influenţele ce sălăşluiesc în acest loc şi care se vrednicesc în cea mai mare măsură să fie săvârşite cu o straşnică fereală. Unele efecte curioase ale celor arte şi căutări voiesc acum să ţi le înfăţişez, în cea mai mare taină. Şi cred că mă pot bizui destul pe judecata mea în privinţa oamenilor, ca să nu mă-ndoiesc nici de interesul, nici de fidelitatea dumitale.           Se opri, dar mai mult decât să dau afirmativ din cap, n-am putut face. După cum am mai spus, eram speriat şi, cu toate acestea, nimic nu-i era mai fatal sufletului meu decât materialistul univers newyorkez în plină zi. Fie că acest om era un excentric inofensiv, fie că era un cunoscător al unor arte periculoase, nu mai aveam de ales, trebuia să-l urmez şi să-mi astâmpăr nepotolita sete de minuni cu indiferent ce avea să-mi ofere. Aşadar, l-am ascultat mai departe.           — Moşului meu i s-a părut că voinţa omenească include câteva laturi formidabile, cu o neştiută preponderenţă, nu numai asupra faptelor unuia singur sau ale mai multora, ci chiar asupra întregii varietăţi de forţe şi substanţe din natură, cât şi a multora dintre elementele şi mărimile încă mai obşteşti decât firea. Îmi permiţi să-ţi aduc la cunoştinţă că şi-a râs el de lucruri sfinte precum spaţiul şi timpul şi că a găsit utilizări bizare riturilor unor oareşice piei-roşii metisate, care-şi ridicau odinioară corturile chiar pe această colină? Indienii aceia îşi vărsară năduful când se înălţă casa şi ne supărară cu grea năpastă când cerură dreptul să revină pe meleagurile noastre în fiece noapte cu lună plină. Ani de zile săriră zidul în fiecare lună, de câte ori aveau putinţa, şi pe furiş săvârşeau oareşice lucrări. Apoi, în ’68, noul boier îi prinse în toiul ritualurilor şi înmărmuri în faţa celor ce i se perindau dinaintea ochilor. Mai apoi se tocmi cu aceia şi le oferi cale liberă pe pământul său, în schimbul dezvăluirii tâlcului ascuns al făcăturilor lor. Află de la aceia că străbunii lor se deprinseseră cu năravul în parte de la strămoşii lor roşii, în parte de la un moş olandez din vremea Statelor Generale. Şi dar-ar vărsatu-n el, tare mă tem că boieru’ le-a dat niscaiva rom tare prost – voit sau nu – că la o săptămână după ce le află taina, rămase singurul în viaţă care o cunoştea. Matale, domnule, eşti primul străin care află de taina asta, şi afurisit să fiu dacă m-aş fi încumetat să mă ating de ele – de puterile alea, adică – dacă nu te-aş fi văzut atât de împătimit de lucruri de mult apuse.           M-am cutremurat pe măsură ce omul devenea mai colocvial, folosindu-se de vorbirea familiară dintr-o epocă de mult apusă. Continuă:           — Dar trebuie să ştii, domnule, că ceea ce află boieru’ de la sălbaticii ceia corciţi se dovedi doar o părticică din învăţătura la care ajunse el mai apoi. Nu degeaba fusese el la Oxford, nu degeaba stătuse de vorbă cu un alchimist şi zodier bătrân din Paris. În cele din urmă pricepu că întreaga lume nu-i decât un fum al minţilor noastre, nu cele ale prostimii ci minţile învăţaţilor, care îl trag în piept şi îl pufăie afară ca pe cel mai fin tutun de Virginia. Că putem să facem tot ce voim, iar ce nu voim, putem să suflăm din preajma noastră. N-am să zic acu’ că astea-s întru totul adevărate, da’ sunt îndeajuns cât să ne dea când şi când câte o mândră privelişte. Matale, socotesc eu, te-ai desfăta să vezi privelişti mai mândre pentru oareşice ani decât ţi-ar da închipuirea matale; aşa că, rogu-te, stăpâneşte-ţi temerile la ceea ce am de gând să-ţi arăt. Vino la fereastră şi nu rosti nimic.           Amfitrionul mă apucă acum de mână şi mă trase la una dintre cele două ferestre aflate de-a lungul încăperii urât mirositoare, iar la prima atingere a degetelor lui goale mi se făcu frig. Carnea lui, deşi uscată şi tare, era ca de gheaţă, şi aproape că m-am chircit, încercând să scap din strânsoarea lui. Dar, gândindu-mă iar la găunoşenia şi hidoşenia cotidianului, mi-am luat inima în dinţi, pregătindu-mă sufleteşte pentru tot ceea ce urma să mi se întâmple. Odată ajunşi la fereastră, bărbatul trase în lături draperiile de mătase galbenă şi îmi direcţionă privirea înspre bezna de afară. Preţ de o clipă, n-am zărit decât o miriadă de luminiţe dansând departe, departe de tot, în faţa mea. Apoi, de parc-ar fi răspuns unei insidioase mişcări a mâinii lui, un fulger scânteie zglobiu peste întreaga privelişte. Acum, înaintea ochilor mei se întindea o mare de frunziş luxuriant, virgin, în locul nenumăratelor acoperişuri la care se aştepta oricine cu mintea întreagă. În dreapta, fluviul Hudson licărea drăceşte, iar în depărtare, chiar în faţa mea, am văzut sclipirea infectă a unei imense mlaştini cu apă sărată, peste care zbura o constelaţie de licurici. Fulgerul se stinse şi un surâs diabolic lumină chipul de ceară al bătrânului necromant.           — Aşa era mai înainte de veacul meu, mai înainte de veacul noului boier. Să mai cercăm o dată, rogu-te!           Mi se făcu rău, încă şi mai rău decât răul provocat de odioasa modernitate a acelui oraş blestemat.           — Dumnezeule mare! am şoptit. Poţi să ajungi în orice epocă?           Şi când încuviinţă cu un semn din cap, dezgolindu-şi cioturile înnegrite ce odinioară fuseseră dinţi gălbejiţi, m-am ţinut cu putere de draperii ca să nu cad. Dar mă ajută să-mi găsesc echilibrul cu acea îngrozitoare gheară rece ca gheaţa şi mai făcu o dată insidiosul gest.           Din nou fulgerul ţâşni, dar de această dată priveliştea nu-mi mai era cu totul străină. Era Greenwich, acel Greenwich de altădată, cu câte un acoperiş sau şir de case pe ici, pe colo, aşa cum îl vedeam acum, totuşi cu minunate pajişti şi câmpuri verzi, cu petice de verdeaţă din islazul comunal. Smârcul încă se mai zărea sclipind în zare, iar dincolo de el am distins în depărtare clopotniţele ce constituiau pe atunci întregul New York: Trinity Church, St. Paul’s Chapel, cât şi Brick Church ce-şi domina suratele. O pâclă subţire de la fumul focurilor de lemne plutea peste întreaga panoramă. Am tras adânc aer în piept, dar nu atât datorită acelei vedenii, cât a posibilităţilor pe care închipuirea mi le evoca înfricoşată.           — Ai putea, ai îndrăzni mai mult? l-am iscodit cu o teamă de care cred că se lăsă şi el cuprins pentru o secundă, dar rânjetul diabolic îi reveni.           — Mai mult? Ce mi-a fost dat mie să văd te-ar preschimba-ntr-o stană de piatră! Îndărăt, îndărăt – ’nainte, ’nainte, te uită, prostovan plângaci!           În vreme ce mormăi printre dinţi ultimele cuvinte, mai făcu încă o dată gestul, aducând în văzduh un fulger mai orbitor decât oricare dintre cele anterioare. Preţ de trei secunde am zărit o privelişte ce avea să-mi bântuie de-a pururi visele de-atunci încolo. Am văzut cerurile viermuind de ciudăţenii zburătoare, iar sub ele o metropolă înnegurată, de calvar, cu terase gigantice de piatră, cu piramide înălţându-se blestemând spre lună şi lumini diavoleşti venite de la ferestrele fără număr. Colcăind sinistru pe faleze aeriene, i-am zărit pe locuitorii oraşului, cu pielea galbenă, cu ochi oblici, înveşmântaţi oribil în robe portocalii şi roşii, dănţuind demenţial în freneticele bătăi ale timpanelor, în zornăitul crotalelor obscene, în tânguirea maniacală a trâmbiţelor, ale căror lamentaţii neîncetate urcau şi coborau, ondulându-se ca valurile unui imund ocean de bitum.           Spun că am văzut această privelişte şi am auzit cu urechile sufletului, parcă, blasfematoarea cacofonie ce o însoţea. Era împlinirea înfricoşată a întregii orori pe care acel oraş cadaveric mi-o trezise în suflet şi, uitând de orice îndemn la tăcere, am urlat şi iar am urlat, întrucât mă lăsau nervii, iar zidurile trepidară în jurul meu.           Atunci, în lumina fulgerului muribund, am observat că amfitrionul meu tremura şi el. O spaimă cumplită aproape că şterse de pe figura lui furia ce-i schimonosea trăsăturile, stârnită de ţipetele mele. Se clătină, se agăţă cu toată puterea de draperii, ca şi mine mai înainte, sucindu-şi capul în toate părţile, ca un animal hăituit. Dumnezeu ştie că avea motive, căci, pe măsură ce ecourile răcnetelor mele se stingeau, se auzi un alt zgomot, de o sugestivitate sinistră, încât doar afectivitatea mea amorţită mă mai ajută să-mi păstrez luciditatea şi mintea întreagă. Se auzea scârţâitul uşor şi constant al treptelor de dincolo de uşa zăvorâtă, ca şi cum s-ar fi urcat până la noi o hoardă de indivizi desculţi sau cu încălţări din piele, iar la urmă, precautul, consecventul zăngănit al clanţei de bronz ce licărea în lumina slabă a lumânărilor. Bătrânul se repezi cu ghearele la mine şi mă scuipă prin aerul muced, lătrând cuvinte grele în vreme ce se legăna cu draperia galbenă pe care o ţinea strâns.           — Lună plină – blestemat să fii – câine schelălăitor – i-ai chemat, şi ei au venit după mine! Picioare-n mocasini – strigoi – înghiţi-v-ar iadul, draci roşii, nu eu i-am otrăvit cu rom pe-ai voştri – nu v-am păstrat eu taina mârşavă? – aţi băut pân-aţi crăpat, blestemaţilor, şi-acu l-aţi vinuit pe boier – plecaţi de-aici! Daţi drumu’ la ivărul ăla – n-aveţi ce căuta aici…           În acel moment, trei bătăi uşoare şi bine calculate făcură să se clatine lambriurile uşii. O spumă albicioasă se adună la gura neliniştitului magician. Spaima lui, transformându-se în cea mai neagră disperare, nu-l împiedică să-şi verse din nou furia asupra mea. Clătinându-se, făcu un pas spre masă, de marginea căreia mă ţineam să nu cad. Draperiile, pe care încă le strângea în mâna dreaptă, în vreme ce stânga se răşchira ca o gheară spre mine, se întinseră şi în cele din urmă se desprinseră din înaltele lor galerii, lăsând să se reverse în cameră lumina lunii pline, pe care limpezimea cerului o precedase. Sub razele verzui, flacăra lumânărilor păli, iar încăperea îmi reînnoi impresia de putreziciune cu izul ei fetid, cu lambriurile ei cariate, pardoseala stricată, vatra dărâmată, mobilierul şubrezit şi draperiile zdrenţuite. La fel mi se păru şi bătrânul, fie din acelaşi motiv, fie din cauza fricii sau a vehemenţei lui. L-am văzut zbârcindu-se şi înnegrindu-se pe măsură ce se apropia, clătinându-se şi străduindu-se să mă sfâşie cu ghearele lui vultureşti. Numai ochii îi mai rămaseră întregi, fulgerându-mă cu o incandescenţă dilatată, ce creştea în intensitate pe măsură ce chipul i se micşora, carbonizat.           Bătăile se repetau de-acum mai insistent, iar de data aceasta parcă sunau metalic. Arătarea neagră din faţa mea ajunsese doar un cap cu ochi, ce încerca neputincios să se rostogolească pe podeaua care se năruia, ca să se apropie de mine, la răstimpuri scuipându-şi sleit fierea fără moarte. Lovituri iuţi asaltară lambriurile puturoase din care săreau aşchii şi am zărit lucirea unui tomahawk despicând lemnul ce se frângea. Nu m-am mişcat din loc, nici nu puteam, doar am privit năuc cum uşa se spărgea în bucăţi pentru a face loc unui talaz colosal şi inform de substanţă întunecată ca cerneala, prin care scânteiau ochi cu străluciri haine. Curgea groasă, ca un şuvoi de petrol, măturând din cale câte un putred cloazon, răsturnând câte un scaun pe măsură ce se răspândea prin cameră şi, într-un târziu, se scurse pe sub masă în celălalt colţ al camerei, unde capul înnegrit încă mă mai săgeta cu ochii. Se strânse roată în jurul acelui cap, înghiţindu-l pe de-a-ntregul, iar în clipa următoare începu să se retragă, ducând cu sine invizibila sa povară, fără să se atingă de mine şi scurgându-se din nou afară din cameră peste acel prag lugubru, coborând scările nevăzute, ce scârţâiră ca mai înainte, deşi în ordine inversă.           Atunci, într-un final, pardoseala se prăvăli şi am alunecat în întunecata cameră de dedesubt, încurcându-mă în plasele păianjenilor. De frică, nu mai eram decât pe jumătate conştient. Luna verzuie, strălucind prin geamurile sparte, îmi dezvălui că uşa ce dădea în coridor era pe jumătate deschisă. Pe când mă ridicam de pe pardoseala năpădită de moloz şi mă smulgeam dintre bucăţile plafonului prăbuşit, am zărit trecând pe lângă mine un groaznic torent de negreală, cu zeci de ochi încruntaţi sclipind prin ea. Căuta uşa spre pivniţă şi, când o găsi, dispăru înăuntru. De-acum simţeam că pardoseala acestei camere de jos începe să cedeze la fel ca şi cea de deasupra ei şi, încă o dată, un vacarm asurzitor a fost urmat de căderea pe lângă fereastra dinspre apus a ceva ce trebuie să fi fost cupola. Acum, eliberat pentru o clipă din dărâmături, m-am repezit prin coridor până la uşa din faţă. M-am trezit că nu puteam s-o deschid. Am apucat un scaun şi am spart un geam, căţărându-mă frenetic deasupra grădinii în paragină, unde razele lunii dansau printre ierburi şi buruieni. Zidul era înalt şi toate porţile erau zăvorâte, dar, mutând un teanc de cutii într-un colţ, am reuşit să ajung în vârf şi să mă agăţ de marea urnă de piatră aşezată acolo.           În jurul meu, am remarcat, vlăguit cum eram, zidurile stranii şi ferestrele vechilor mansarde. Uliţa în pantă pe care venisem nu se vedea nicăieri şi puţinul pe care-l zăream era acoperit rapid de o ceaţă care venea dinspre râu, în ciuda strălucirii orbitoare a lunii. Deodată, urna de care eram agăţat începu să se clatine, ca şi cum i-aş fi inoculat propria-mi ameţeală fatală, şi, în clipa următoare, trupul mi-a plonjat în abisul necunoscutului.           Cel care m-a găsit a zis că trebuie să mă fi târât de departe, în ciuda oaselor rupte, căci o dâră de sânge se întindea până o pierdeai din vedere. Ploaia şterse curând această legătură cu locul chinurilor mele. Tot ce s-a putut stabili în rapoarte a fost că apărusem dintr-o direcţie necunoscută, la intrarea într-o curticică mohorâtă, dincolo de Perry Street.           N-am mai căutat niciodată să mă întorc în acele tenebroase dedaluri, nici să mai arăt cuiva întreg la minte calea până la ele. Cine sau ce era acea vetustă arătare habar n-am, însă, repet, oraşul este mort şi plin de orori nebănuite. Unde s-a dus el, nu ştiu, dar eu m-am întors acasă, în Noua Anglie, cu pajiştile ei curate, înviorate în faptul serii de brizele înmiresmate ale mării. SFÂRŞIT      

Howard Philips Lovecraft AZATHOTH                 Când bătrâneţea s-a abătut peste lume şi mirarea a pierit din sufletul omenesc, când oraşele cenuşii au înălţat spre cerul afumat turnuri înalte, sinistre şi slute, în umbra cărora nu mai era cu putinţă să visezi la soare ori la câmpurile înflorite.ale primăverii, când ştiinţa a despuiat pământul de mantia sa de minuni şi poeţii n-au mai cântat altceva decât fantomele deformate de privirile lor răvăşite, întoarse numai înăuntru, când, aşadar, toate aceste lucruri au devenit un fapt împlinit, iar dorinţele copilăriei s-au şters pentru totdeauna din minţi, s-a găsit un ins dispus să călătorească dincolo de existenţa aceasta şi să plece în spaţii, în căutarea vechilor noastre vise. Se ştiu puţine despre numele său, despre locul unde a trăit respectivul om. Se ştie totuşi că era clin stirpe obscură. Locuia într-un oraş cu ziduri înalte, unde domnea în permanenţă un crepuscul steril şi în care el muncea zi de zi în semiîntuneric şi vacarm. La sfârşitul zilei sale de lucru, revenea într-o cameră cu o singură fereastră ce dădea nu spre pajişti şi păduri, ci spre o curticică sumbră în care se deschideau, l-a fel, în disperare şi plictis, alte ferestre. Din camera sa, panorama nu oferea privirilor decât ziduri şi ferestre. Şi trebuia să te apleci ca să distingi, pe cer, stelele mărunte. Iar pentru că nevăzând mereu decât ziduri şi ferestre o fiinţă inteligentă şi visătoare poate înnebuni, ocupantul acelei camere îşi făcuse obiceiul de a scruta, noapte de noapte, cerul de deasupra lui, în speranţa că va găsi ceva diferit de tot ce exista în lumea treziei şi în cenuşiul oraşelor suite în înalt. La capătul mai multor ani, el chema stelele pe nume şi le urmărea cu închipuirea pină ce dispăreau, cu un regret parcă, din privirea lui. Apoi, tot cercetând cerul, ajunse să descopere lucruri misterioase. În fine, într-o noapte, o punte fu zvârlită peste adânca prăpastie ce despărţea două universuri: cerurile pline de vise se amestecară cu aerul modest al încăperii, învăluind omul în fabuloasa lor fantasmagorie.           Intense lumini violete de miez de noapte, scân-teindu-şi pulberea de aur, pătrunseră atunci în cameră. Apoi izbucniră furtuni de nisip şi de foc, ieşite din spaţiile nemărginite, grele de parfumurile altor lumi. Se revărsară oceane de opiu, luminate de sori pe care nici o privire nu-i contemplase vreodată şi purtând pe valuri nimfe acvatice şi delfini ciudaţi, iviţi din adâncuri insondabile. Infinitul se roti în tăcere în jurul visătorului şi-l luă cu sine fără ca măcar să-i atingă corpul aplecat pe fereastră. Şi vreme îndelungată, ignorată de calendarul omenesc, valurile şi curenţii sferelor îndepărtate îl pur-tară lin prin împărăţia viselor, către care aspira întreaga sa fiinţă. Visele pierdute de oameni. În sfârşit, după ce se scurseră fără număr ciclu după ciclu, îl depuseră tandru, în somn, pe malul verde al unui răsărit de soare. Un mal verde cu parfum de lotus şi presărat cu camelii roşii.                                                                           SFÂRŞIT      

          Cei porniţi în căutarea groazei colindă prin locuri îndepărtate şi stranii. Lor le sunt menite catacombele din Ptolemais1 şi mausoleele sculptate din ţinuturile de coşmar. Ei se caţără pe turnurile luminate de razele lunii ale castelelor năruite din valea Rinului şi se pogoară poticnindu-se pe treptele năpădite de pânze negre de păianjen de sub ruinele împrăştiate ale uitatelor cetăţi din Asia. Îşi fac sanctuare din codrul plin de taine şi din muntele pustiu şi zăbovesc în jurul siniştrilor monoliţi de pe insule nelocuite. Dar adevăratul deliciu al terifiantului, pentru cel care nu se satură niciodată de fiorii nespusei hidoşenii, se află, mai presus de orice, în străvechile, singuraticele gospodării ale văgăunilor din Noua Anglie. Căci acolo, lugubrele elemente ale puterii, solitudinii, grotescului şi ignoranţei se îmbină pentru a atinge perfecţiunea în grozăvie.           Cea mai cumplită dintre toate priveliştile o constituie cabanele din lemn nevopsit, aflate departe de cărările bătute, aşezate de obicei pe vreo pantă umedă şi năpădită de ierburi sau sprijinindu-se de zidul vreunei gigantice stânci ce parcă ţâşneşte din pământ. De două sute de ani şi mai bine dăinuie ele în acele locuri, timp în care au fost acoperite de viţă sălbatică şi tăinuite de arborii care au crescut şi s-au înmulţit. Sunt aproape înecate acum în abundenţa sălbatică a vegetaţiei, care le-a învăluit ca un linţoliu, adumbrindu-le. Dar ochiurile lor de geam încă se mai holbează înfricoşător, de parcă s-ar uita chiorâş, pradă unei apatii de moarte ce îndepărtează spectrul nebuniei, ştergând din amintire lucrurile de nerostit.           În asemenea locuinţe au trăit generaţii de oameni ciudaţi, aşa cum nu s-au mai pomenit pe lume. Pătrunşi de o credinţă sumbră şi fanatică ce i-a îndepărtat de semeni, străbunii lor şi-au căutat libertatea în sălbăticie, unde urmaşii unei rase de cuceritori au înflorit cu adevărat, liberi de constrângerile celorlalte neamuri. Au decăzut însă în cumplita robie a propriilor fantasme deprimante. Întorcând spatele luminilor civilizaţiei, forţa acestor puritani se concentră pe canale singulare. În izolarea lor, în morbida autoreprimare şi lupta pentru existenţă împotriva stihinicei naturi, îi ajunseră tainicele şi tenebroasele reminiscenţe din profunzimile preistorice ale mohorâtei lor eredităţi nordice. Spirite practice din necesitate şi rigide prin opţiune filosofică, aceşti oameni nu păcătuiau frumos. Supuşi şi ei greşelii ca orice muritor de rând, au fost obligaţi de codul lor inflexibil să caute tăinuirea mai presus de orice, aşa încât ajunseră să folosească din ce în ce mai puţin farmec în ceea ce tăinuiau. Numai casele tăcute, somnoroase, ce se holbează în văgăuni mai pot dezvălui tot ce zace ascuns încă din cele mai vechi timpuri; iar ele nu vorbesc, nefiind dispuse să se scuture de somnolenţa care le ajută să se cufunde în uitare. S-ar părea că demolarea acestor clădiri ar constitui un act de clemenţă, căci, probabil, le bântuie coşmarurile.           Înspre un asemenea edificiu măcinat de vreme m-am îndreptat într-o după-amiază de noiembrie a anului 1896, împins de o ploaie torenţială ce-ţi strecura frigul în oase, astfel încât orice adăpost îi era de preferat. Călătoream de ceva timp printre locuitorii Văii Miskatonic în căutarea unor anumite date genealogice. Din cauza naturii problematice, înşelătoare şi îndepărtate a preumblărilor mele, mi s-a părut mai convenabil să mă folosesc de o bicicletă, în ciuda toamnei târzii. Acum mă aflam pe un drum aparent părăsit, pe care îl alesesem ca fiind cel mai scurt până la Arkham, căci fusesem surprins de furtună la mare depărtare de orice oraş şi nu găsisem nici un refugiu, în afară de o veche şi respingătoare clădire din lemn, care mă privea pieziş cu geamlâcurile ei înceţoşate, dintre doi ulmi desfrunziţi, la poalele unei coline stâncoase. Deşi se afla departe de vechiul drum, casa mi-a lăsat o impresie dezagreabilă încă din primul moment în care am descoperit-o. Clădirile salubre nu se holbează la trecători în felul acela viclean şi obsedant, iar în cercetările mele genealogice am dat peste legende din secolul trecut ce îmi îndreptăţeau neîncrederea în locuri de acest fel. Cu toate acestea, forţa stihiilor era aşa de mare, încât am trecut peste orice scrupul şi, fără şovăire, m-am îndreptat spre clădirea de lemn, înaintând spre uşa închisă ce părea, totodată, pe cât de sugestivă, pe atât de tainică.           Mă bazam, oarecum, pe faptul că acea casă era părăsită, cu toate că, pe măsură ce mă apropiam de ea, nu mai eram atât de sigur de asta, căci chiar dacă aleile îi erau într-adevăr năpădite de buruieni, păreau să se păstreze un pic prea bine ca să constituie dovada unui abandon total. De aceea, în loc să încerc uşa, am ciocănit în ea, simţind în acelaşi moment o trepidaţie pe care cu greu mi-o puteam explica. Pe când aşteptam pe piatra tare, acoperită de muşchi, ce servea drept prag, am aruncat o privire asupra ferestrelor învecinate şi a plăcilor impostei de deasupra mea, remarcând faptul că – deşi erau învechite, zăngăneau şi erau aproape acoperite de murdărie – nu erau sparte. Clădirea, prin urmare, mai era încă locuită, în ciuda izolării şi a înfăţişării sale neîngrijite. Totuşi ciocăniturile mele nu primiră nici un răspuns, de aceea, după ce le-am repetat, am încercat clanţa ruginită şi am găsit uşa descuiată. Aceasta dădea într-un mic vestibul, unde tencuiala cădea de pe pereţi, iar prin uşă se strecura până la mine un miros slab, dar respingător. Am pătruns înăuntru, ducându-mi bicicleta de ghidon, şi am închis uşa în urma mea. Dinainte-mi se înălţa o scară îngustă, lângă o uşiţă care probabil ducea în pivniţă, în timp ce la dreapta şi la stânga se aflau uşile închise ale camerelor de la parter.           Rezemându-mi bicicleta de perete, am deschis uşa din stânga şi am intrat într-o cămăruţă cu tavan jos, luminată slab de două ferestre prăfuite şi cu cel mai primitiv şi mai sumar mobilier posibil. Părea să fie un fel de sufragerie, căci avea o masă cu mai multe scaune şi un cămin imens, deasupra căruia, pe o policioară, ticăia un vechi ceasornic. Nu erau decât câteva cărţi şi ziare, iar în obscuritatea ce domina locul abia le puteam desluşi titlurile. Ce mă interesa era atmosfera omogenă de arhaism, creată de fiecare detaliu vizibil. Descoperisem că majoritatea caselor din regiune erau bogate în relicve, dar aici vechimea era în mod curios desăvârşită, căci în toată încăperea n-am putut găsi un singur obiect care să aparţină cu certitudine unei date ulterioare Revoluţiei. Să nu fi fost atât de puţine mobilele, locul ar fi constituit paradisul unui colecţionar.           Pe măsură ce treceam în revistă această odaie stranie, am simţit cum creştea în mine acea aversiune trezită la început de exteriorul sumbru al locuinţei. Dar de ce anume mă temeam mai exact, sau ce anume nu-mi plăcea, nu puteam defini deloc. Ceva din întreaga atmosferă părea să amintească de vremurile păgâne, de dezagreabila barbarie şi de secrete ce trebuiau de mult uitate. Nu-mi venea să mă aşez pe un scaun, aşa că m-am plimbat prin încăpere, examinând diversele obiecte pe care le remarcam. Primul lucru ce mi-a trezit curiozitatea a fost o carte de mărime medie, aşezată pe masă şi având o înfăţişare atât de veche, încât m-am mirat că o vedeam în afara unui muzeu sau a unei biblioteci. Era legată în piele, cu garnituri metalice, şi se afla într-o stare excelentă de conservare, fiind un volum pe care nu te prea aşteptai să-l întâlneşti într-un sălaş atât de mizer. Când am deschis-o la pagina de titlu, uimirea îmi spori, căci se dovedi a fi nimic altceva decât rarisima relatare a lui Pigafetta privind regiunea congoleză, scrisă în latină după notiţele marinarului Lopez şi tipărită la Frankfurt în 15982. Auzisem adesea despre această lucrare, cu ilustraţiile sale curioase, operă a fraţilor De Bry, ceea ce mă făcu pentru o clipă să-mi uit temerile, în dorinţa mea de a întoarce paginile acelui tom pe care-l aveam în faţă. Gravurile erau într-adevăr interesante, izvorâte numai din închipuire şi din descrieri de mântuială, şi reprezentând negri cu piele albă şi cu trăsături caucaziene. Nici n-aş fi închis prea curând cartea, dacă o întâmplare extrem de banală nu mi-ar fi tulburat nervii sleiţi şi nu mi-ar fi retrezit senzaţia de nelinişte. Ce mă deranja era doar felul persistent în care volumul tindea să se deschidă singur la Planşa XII, care ilustra în amănunte fioroase o măcelărie a canibalilor Anzique. Mă încercă un oarecare sentiment de ruşine faţă de susceptibilitatea stârnită în mine de un lucru atât de neînsemnat, dar desenul mă tulbură totuşi, mai ales când îl puneam în legătură cu câteva pasaje adiacente în care se descria gastronomia triburilor Anzique.           Mă întorsesem spre un raft alăturat şi îi examinam conţinutul firav în cărţi, între care se număra o Biblie din veacul al XVIII-lea, o ediţie a Călătoriei pelerinului cam din aceeaşi perioadă, ilustrată cu xilogravuri groteşti şi tipărită de autorul de almanahuri Isaiah Thomas, tomul muced al lucrării lui Cotton Mather Magnalia Christi Americana, şi încă alte câteva volume de o vechime egală, când atenţia mi-a fost atrasă de sunetul paşilor din camera de deasupra. La început am fost uimit şi deconcertat, luând în seamă lipsa de răspuns la recentele mele ciocănituri în uşă, dar după aceea am tras pe dată concluzia că plimbăreţul tocmai se trezise dintr-un somn adânc şi am ascultat mai puţin surprins paşii ce făceau scara să scârţâie. Călcătura le era grea, deşi păreau în mod ciudat să fie făcuţi cu precauţie, trăsătură ce-mi displăcea cu atât mai mult, întrucât umbletul era apăsat. Când intrasem în casă, închisesem uşa în urma mea. Acum, după o clipă de tăcere, în care locatarul probabil că-mi inspecta bicicleta din hol, am auzit zgomotul clanţei mânuite stângaci şi am văzut cum se deschidea iar uşa lambrisată.           În prag stătea o persoană cu o înfăţişare atât de bizară, încât numai buna creştere m-a împiedicat să nu-mi exprim nedumerirea cu voce tare. Bătrân, cu barbă albă şi în zdrenţe, amfitrionul meu etala o ţinută şi o înfăţişare care inspirau în aceeaşi măsură uimire şi respect. Era înalt de peste un metru optzeci şi, în ciuda unui aer de bătrâneţe şi de sărăcie, era încă robust şi bine clădit. Faţa lui, aproape ascunsă de o barbă lungă ce îi acoperea o mare parte din obraji, părea anormal de rumenă şi mai puţin zbârcită decât te-ai fi aşteptat, în timp ce pe fruntea înaltă îi cădea un smoc de păr alb, uşor rărit odată cu trecerea anilor. Ochii lui albaştri, deşi puţin injectaţi, păreau inexplicabil de vii şi de strălucitori. Dacă n-ar fi fost aspectul său atât de neîngrijit, bărbatul ar fi putut avea tot atâta distincţie pe cât de impresionantă era statura lui. Totuşi, acest aspect neîngrijit îl făcea respingător, în ciuda chipului şi a siluetei sale. Cu greu puteam să-mi dau seama cu ce era îmbrăcat, căci nu vedeam mai mult decât un maldăr de zdrenţe deasupra unei perechi de cizme înalte şi grele. Murdăria lui era ceva de nedescris.           Înfăţişarea acestui om şi teama instinctivă pe care mi-o inspira mă pregătiră sufleteşte pentru orice manifestare de vrăjmăşie, aşa încât aproape că mă trecură fiorii de surpriză şi mă încercă o senzaţie de stranie nepotrivire când mă îmbie să mă aşez pe un scaun şi mi se adresă cu o voce pierită şi subţire, pe un ton linguşitor şi cu o ospitalitate prefăcută. Vorba lui era foarte bizară, o formă extremă a dialectului yankeu pe care-l crezusem de mult dispărut; şi l-am studiat cu atenţie în timp ce se aşeza în faţa mea, ca să lege o conversaţie cu mine.           — Te-a prins ploaia, aşa-i? spuse el în chip de salut. Mare norocire că te-ai găsit prin preajmă şi te-a dus mintea să intri aci. Socot că dormeam, altfel te-aş fi auzit – că nu mai sunt aşa june cum eram odat’, şi am trebuinţă de mult somn acu. Umbli departe? N-am văzut prea mulţi oameni pe drumeagu’ ăsta de când au scos diligenţa de Arkham.           I-am răspuns că mă duceam la Arkham şi mi-am cerut scuze pentru felul în care i-am violat cu neobrăzare intimitatea, după care el a continuat:           — Bucuros să te văd, tinere domn – nu prea trec multe feţe noi pe-aci, şi n-am temeiuri să mă veselesc prea adesea. Aş zice că vii dinspre Bosting, nu? Eu n-am fost pe-acolo nicicând, da’ pot să desluşesc un orăşean când îl văd – am avut unu’ prin op’zeş’patru, dascălu’ districtului, da’ a plecat dintr-odat’ şi de-atunci n-am mai auzit de el…           În acest moment, moşul lăsă să-i scape un soi de chicotit şi nu mai dădu nici un fel de lămuriri la întrebările mele. Părea să fie într-o bună dispoziţie fără margini, pentru cineva caracterizat totuşi de acele excentricităţi care se ghiceau din aspectul său sordid. Mai continuă să flecărească un timp, cu o cordialitate aproape febrilă, când îmi trecu prin minte să-l întreb cum făcuse rost de o carte atât de rară precum lucrarea lui Pigafetta, Regnum Congo. Impresia pe care mi-o lăsase acest volum nu se stinsese încă în sinea mea şi am simţit o anume nesiguranţă când i-am amintit despre el. Dar curiozitatea mi-a înfrânt toate vagile temeri care se tot adunau în mine încă din prima clipă când am zărit casa. Spre uşurarea mea, întrebarea nu i se păru prea dificilă, căci bătrânul îmi răspunse de bunăvoie şi volubil:           — Aaa, scrierea aia africană? Mi-a vândut-o prin şai’ş’opt Căpitanu’ Ebenezer Holt – ăla de s-a prăpădit în război.           Ceva legat de numele lui Ebenezer Holt mă făcu să ridic o privire scrutătoare. Mai dădusem de el în cercetările mele genealogice, dar în niciunul dintre dosarele de după Revoluţie. Mă întrebam dacă gazda mea mă putea ajuta în căutările mele şi m-am hotărât să-i cer părerea în această privinţă ceva mai târziu. El continuă:           — Ebenezer a umblat mulţi ani pe-un vas negustoresc, şi aduna tot felul de lucruri ciudate din fiecare port. Pe-asta a găsit-o-n Londra, pare-mi-se – îi plăcea grozav să târguiască tot soiu’ de lucruri din prăvălii. Am fost odat’ acasă la el, sus pe deal, să cumpăr nişte cai, şi am văzut cartea asta. Mi-au plăcut grozav pozele, aşa că mi-a dat-o la schimb. E-o carte poznaşă – ia, stai să-mi pun ocherii…           Moşul se scotoci prin zdrenţe, scoţând o pereche de ochelari murdari şi uimitor de vechi, cu mici lentile octogonale şi ramă din oţel. După ce şi-i puse la ochi, se întinse după volumul de pe masă şi îl răsfoi cu dragoste.           — Ebenezer putea citi oleacă din carte – e-n latinească – da’ eu nu. Am pus vreo doi-trei dascăli să-mi spună câte ceva din ea, şi pe popa Clark, ăl de se zice că s-a-necat în iaz – da’ matale poţi să pricepi ceva de-aici?           I-am răspuns că înţelegeam şi, la rugămintea lui, i-am tradus un paragraf de la începutul cărţii. De-am greşit pe-alocuri, nu era destul de ştiutor ca să mă corecteze, căci părea încântat ca un copil de versiunea mea în limba engleză. Apropierea lui devenea neplăcută, deşi nu vedeam nici o cale de scăpare fără să-l jignesc. Mă amuza pasiunea puerilă a acestui bătrân ignorant pentru ilustraţiile unei cărţi pe care nu era capabil s-o citească, şi mă întrebam cât de bine se putea descurca în cele câteva volume în limba lui maternă care-i înnobilau camera. Descoperind cât de sărac cu duhul era, mi se risipi o mare parte din teama nedefinită pe care o simţisem până atunci şi am surâs, în vreme ce gazda mea continua să trăncănească:           — Tare ciudat mai e cum pozele astea poa’ să te pună pe gânduri. Păi, uite de pildă asta, din faţă. Ai văzut vreodat’ aşa copaci, cu frunze mari răsucite şi-ntoarse-n jos? Şi oamenii ăia – nu poa’ să fie negrotei, prea sunt zdraveni. Mai degrabă indieni, aş zice, chiar de-s în Africa. Unele făpturi din astea arată ca maimuţele, sau jumate maimuţe, jumate oameni, da’ de una ca asta n-am mai auzit… Aici arătă cu degetul o creatură fabuloasă, plăsmuire a artistului, ce s-ar putea descrie ca fiind un soi de dragon cu cap de aligator. Da’ acu o să-ţi arăt una de le pune la toate capac – aci, în mijloc… Vocea moşului se îngroşă puţin, iar ochii îi sticliră ceva mai puternic, dar mâinile lui greoaie, deşi păreau mai neîndemânatice decât înainte, se potriviră perfect sarcinii. Cartea se deschise singură, aproape cu de la sine putere, ca şi când ar fi fost vorba de o consultare frecventă a acelei pagini, la respingătoarea a douăsprezecea planşă, ce ilustra o măcelărie în mijlocul canibalilor Anzique. Sentimentul de nelinişte mă cuprinse din nou, deşi n-am arătat nimic. Ceea ce era bizar în mod special acolo era faptul că artistul îi făcuse pe africanii lui să semene cu albii, membrele şi coapsele ce atârnau de pereţii măcelăriei erau groaznice la vedere, iar măcelarul cu toporul său era total obscen. Dar pe cât de mult îmi displăcea mie imaginea, pe atât părea să fie pe placul gazdei mele.           — Ce zici de asta – n-ai mai văzut nicicând aşa meşteşug, eh? Când am văzut-o, i-am zis lui Ebenezer:Ehei, asta-i ceva ce te stârneşte şi-ţi face sângele să-ţi fiarbă-n vine!” Când am citit în Scriptură despre prăpădiri – aşa cum au fost răpuşi midianiţii3 – mi-am plăsmuit eu asta în gând, da’ nu aveam poză. Aci omu’ poa’ să vadă tot ce-i de văzut – socotesc că-i cu păcat, da’ nu ne-am născut şi nu trăim cu toţii în păcat? Omu’ ăla ciopârţit, de câte ori mă uit la el mă aţâţă – de tre’ să mă tot uit – vezi cum i-a tăiat măcelaru’ picioru’? Şi-aci pe laviţă e capu’, cu un braţ alăturea, şi braţu’ ălălalt pe jos, lângă butuc.           În vreme ce omul continua să mormăie într-un extaz scandalos, expresia feţei sale păroase, pe care tronau ochelarii, devenise de nedescris, însă glasul mai degrabă i se îneca decât urca în intensitate. Propriile mele senzaţii abia dacă pot fi relatate. Toată teroarea pe care o simţisem nelămurit înainte mă copleşi şi îmi dădeam seama cu câtă infinită intensitate detestam bătrâna şi dezgustătoarea creatură aflată atât de aproape de mine. Demenţa lui, sau cel puţin perversiunea lui, mi se părea ceva indiscutabil. Acum aproape că mai mult şoptea, iar răguşeala îi era mai înfricoşătoare decât un ţipăt. Mă apucă tremuratul pe măsură ce-l ascultam.           — Şi cum îţi ziceam, tare-i ciudat cum te pun pe gânduri pozele. Ştii matale, tinere domn, asta de-aci tare mă mai răscoleşte. După ce-am luat cartea de la Eb, m-am tot uitat la ea, mai cu seamă când îl auzeam dumineca pe popa Clark glăsuind în peruca lui umflată. Odat’ am cercat ceva mai poznaş – hei, tinere domn, nu te-nfricoşa – n-am făcut decât să mă uit la poză ’nainte să-mi căsăpesc oile pentru târg – mi-a fost mai drag să le căsăpesc după ce-am văzut poza…           Tonul bătrânului coborî atât de mult, deveni la răstimpuri atât de pierit, încât cuvintele abia i se mai auzeau. Ascultam răpăitul ploii pe ferestrele mohorâte, cu ochiuri mici de geam, atent la bubuitul unui tunet care se apropia, de o putere cu totul neobişnuită pentru vremea de toamnă. Un fulger şi o detunătură cumplită zguduiră casa până-n temelii, însă omul şuşotea în continuare, părând să nu observe nimic.           — Mi-a fost mai drag să căsăpesc oile, da’ nu pe de-a-ntregu’ desfătător. Tare-i ciudat cum te potopeşte pofta… Matale eşti om cu frica Atotputernicului, tinere, aşa că să nu zici la nimenea, da’ mă juruiesc că poza porni a-mi da poftă pentru o hrană pe care nu aveam cum s-o cresc şi nici s-o cumpăr – hei, stai blând, ce te supără? – n-am făcut nimic, doar m-am întrebat cum ar fi dacă aş face-o. Se zice că sângele şi oasele din carne-s făcute, şi-ţi dau viaţă nouă, aşa că m-am socotit dacă n-ar da omului o viaţă mai lungă şi-ncă mai lungă cu atât mai abitir…           Dar vorbitorul n-a mai continuat. Nu a fost întrerupt de spaima ce mă încerca, nici de furtuna care se înteţea repejor, sub a cărei furie aveam în curând să deschid ochii în solitudinea fumegândă a unor ruine înnegrite, ci de o întâmplare foarte simplă, însă oarecum neobişnuită.           Cartea deschisă era aşezată între noi, cu ilustraţia holbându-se respingător în sus. În vreme ce moşul şoptea cuvintele „cu atât mai abitir”, se auzi uşoara lovitură a unui strop în cădere şi ceva mânji paginile îngălbenite de vreme ale tomului. M-am gândit la ploaia care, poate, se scurgea prin acoperiş, numai că ploaia nu-i roşie. Pe măcelăria canibalilor Anzique licărea sugestiv o mică pată purpurie, trezind la viaţă oroarea gravurii. Bătrânul o văzu şi el. Se opri din şoptit chiar înainte ca expresia mea de spaimă să-l oblige. O zări şi ridică iute privirea spre podeaua camerei pe care o părăsise cu o oră în urmă. I-am urmărit căutătura şi am zărit chiar deasupra noastră, pe tencuiala cojită a străvechiului tavan, o pată uriaşă, de formă neregulată, de un stacojiu umed, ce părea să se întindă chiar sub ochii mei. N-am scos nici un sunet şi n-am făcut nici o mişcare, doar am închis ochii. O clipă mai târziu, lovi titanicul trăsnet al tuturor trăsnetelor, spulberând acea cabană blestemată ce ascundea secrete de nerostit şi aducând uitarea care singură mă salvă din ghearele nebuniei.                                                                           SFÂRŞIT               1 Oraş de coastă în Cirenaica (astăzi Libia), care îşi trage numele de la Ptolemeu al Treilea (Evergetul) al Egiptului (247–222 î. H.), cel care a unificat Egiptul cu Cirenaica. Referirea la existenţa unor catacombe este pur imaginară (n. ed. orig.).           2 Este vorba de lucrarea lui Filippo Pigafetta (1533–1604), scrisă în limba italiană şi intitulată Relatione del reame di Congo et delle cironvicine contrade (1591), o relatare a călătoriilor în Congo ale unui marinar, Duarte Lopes. A fost tradusă în limba olandeză în 1596, în limbile engleză şi germană în 1597, iar în limba latină de către A. C. Reinius, cu titlul Regnum Congo, în 1598. Frecventele referiri la ea în cuprinsul acestei povestiri conţin mai multe inadvertenţe (n. ed. orig.).           3 Grup de triburi nomade, menţionat în Vechiul Testament şi înrudit cu israeliţii, care au populat, probabil, regiunile nord-vestice ale Deşertului Arabiei (n. trad.).

  Cautarea lui Iranon de Howard Philips Lovecraft               Un tânăr cu fruntea încinsă de o cunună din frunze de viţă-de-vie, aşezată pe nişte plete blonde strălucind de smirnă, îmbrăcat cu o tunică purpurie sfâşiată de arbuştii muntelui, rătăcea prin Teloth, cetatea de granit. Locuitorii din Teloth, oameni gravi cu pielea negricioasă, trăiesc în case de formă pătrată. Bănuitori, îl întrebară pe străin de unde venea, care-i era numele şi averea. Tânărul răspunse:           — Mă cheamă Iranon. Vin din îndepărtata cetate Aira, din care am păstrat abia o vagă amintire, şi pe care o caut mereu. Chemarea mea e să isc frumuseţe, evocând copilăria. Cânt imnurile învăţate în Aira. Aceste cântece sunt bogăţia mea. Ele-s făcute din mici amintiri, din vise şi speranţe pe care le murmur seara, prin grădini, când luna e blândă, iar vântul apusului mişcă mugurii de lotus.           Auzind acestea, locuitorii din Teloth ţinură sfat. Dacă râsul şi cântecele sunt necunoscute în cetatea de granit, oamenii cei gravi priveau totuşi, adesea, primăvara, spre colinele karthiene, cu gândul la lăutele din Oonai despre care vorbeau călătorii. De aceea îl invitară pe străin să rămână şi să cânte în piaţă, dinaintea turnului Mlin, deşi nu le plăceau nici culoarea tunicii lui sfâşiate, nici smirna din părul său, nici cununa din frunze de viţă-de-vie, nici tinereţea vocii lui de aur.           Seara, Iranon cântă. Şi pe când el cânta, un bătrân începu să se roage, iar un orb spuse că vedea o aureolă în jurul capului tânărului poet. Dar cea mai mare parte a oamenilor din Teloth se plictisiră. Unii râseră şi alţii aţipiră: Iranon nu spunea nimic folositor când îşi cânta ar amintirile, visele şi speranţele.           — Îi amintesc amurgul, luna şi cântecele mângâietoare care mă legănau să adorm. De la fereastră vedeam strada plină de lumini aurii, cu umbre jucăuşe pe casele de marmură. Îmi amintesc de culoarea fără seamăn proiectată de lună pe pământ şi de nălucile care dansau în razele astrului nopţii când îmi cânta mama. Îmi amintesc, vara, soarele dimineţii senine deasupra dealurilor pline de culoare şi, la fel, mireasma dulce a florilor, adusă de vântul de la miazăzi, care făcea arborii să cânte.           O, Aira, cetate de marmură şi berii, fără număr sunt frumuseţile tale! Cât îmi plăceau boschetele gingaşe şi rfumate de pe celălalt mal al râului Nithra! Şi casca-ele micului Kra, care curgea prin valea înverzită! Prin păduri şi prin luncă, ghirlande de flori îşi împleteau, unii altora, copiii. Pe înserat visam vise stranii sub copacii muntelui, privind dedesubt luminile cetăţii şi pe Nithra cel tăcut, ca o panglică de stele reflectate.           Iar cetatea gemea de palate de marmură – marmură cu vinişoare şi culori; aveau bolţi aurite, pereţi pictaţi şi grădini verzi prevăzute cu bazine de azur şi fântâni cristal. Mă jucam adesea prin grădini, mă bălăceam în bazine. Mă întindeam să visez printre flori pale, sub copaci. Iar uneori, la scăpătatul soarelui, suiam lunga stradă în pantă ce ducea la citadelă şi la terasă, de unde contemplam Aira, cetatea de marmură şi berii, minunată în roba sa de aur scânteietor.           Îţi duc de mult timp dorul, Aira. Eram încă mic când am cunoscut exilul dar tatăl meu era regele tău, iar eu voi reveni la tine, căci aşa stă hotărât în Destin. Te-am căutat prin şapte ţinuturi şi într-o zi voi domni peste crângurile şi grădinile tale, peste străzile şi palatele tale. Voi cânta pentru oameni care îmi vor înţelege cântecele Şi le vor asculta fără să râdă. Fiindcă eu sunt Iranon, Prinţ de Aira. În noaptea aceea, locuitorii din Teloth îl găzduiră pe străin într-un staul. Dimineaţa îl căută un arhonte ca să-i spună să meargă la dugheana lui Arthok, cizmarul, să fie ucenicul lui.           — Dar eu sunt Iranon şi cânt cântece, spuse el, n-am nici o chemare pentru meseria de cizmar.           — Toată lumea trebuie să muncească la Teloth, răspunse arhontele. Asta-i legea aici.           — Pentru ce munciţi voi? i-o întoarse Iranon. Nu ca să trăiţi şi să fiţi fericiţi? Iar dacă munciţi doar pentru a munci şi mai mult, când o să găsiţi fericirea? Viaţa nu-i făcută oare şi din frumuseţe, şi din cântece? Dacă nu-i îngăduiţi pe cântăreţi printre voi, atunci ce faceţi cu roadele trudei voastre? Munca fără cântece e ca o zi fără sfârşit. Până şi moartea îmi pare mai plăcută.           Arhontele era însă prost dispus. Nu pricepu nimic din cuvintele acelea şi-l repezi pe străin:           — Tu eşti un tânăr ciudat, nu-mi plac nici chipul şi nici glasul tău. Vorbele pe care le rosteşti sunt blasfemii, căci zeii din Teloth spun că munca e bună. Zeii noştri ne-au promis un rai de lumină. După moarte, vom cunoaşte odihna veşnică şi o seninătate de cristal în care nimeni nu-şi va chinui mintea cu gânduri sau ochii cu frumuseţi. Du-te la Arthok, cizmarul, sau pleacă din cetate înainte de lăsarea serii. Toată lumea trebuie să muncească aici. Să cânţi e o prostie.           Atunci Iranon ieşi din staul. Merse pe străzile înguste, printre sinistrele case de granit, în căutarea unui spaţiu verde, fiindcă totul era acolo de piatră. Feţele oamenilor erau duşmănoase şi exprimau dezaprobarea. Ajunse, astfel, la cheiul de piatră al leneşului râu Zuro. unde şedea un băieţaş cu ochi trişti, uitându-se în apă, la crengile cu muguri verzi aduse de torenţi de pe dealuri. Copilul i se adresă:           — Nu eşti tu cel despre care vorbesc arhonţii? Cel ce caută o cetate de departe, dintr-o ţară frumoasă? Pe mine mă cheamă Romnod. M-am născut în Teloth, dar nu mă pot obişnui cu oraşul de granit. Tânjesc în fiecare zi după boschete gingaşe, după peisaje frumoase şi îndepărtate, după cântece. Dincolo de dealurile karthiene se află Oonai, cetatea lăutelor şi a dansului, despre care poveştile călătorilor spun că-i şi ispititoare şi cumplită. Acolo m-aş duce, dacă aş fi destul de mare încât să găsesc singur drumul. Acolo trebuie să te duci tu. Acolo oamenii îţi vor asculta cântecele. Să plecăm din cetatea Teloth şi să mergem împreună peste colinele primăvăratice. Tu o să-mi arăţi cum se călătoreşte, iar eu o să te ascult cântând seara, când stelele, una după alta, aduc visul în sufletele celor adormiţi. Poate că tocmai Oonai, cetatea lăutelor şi a dansului, este acea frumoasă Aira pe care o cauţi? Să mergem la Oonai, o, Iranon cel cu cap de aur, să mergem unde oamenii au să ne înţeleagă dorinţele. Acolo unde ne vor întâmpinia ca fraţii, unde nimeni n-o să râdă şi n-o să încrunte din sprâncene la ceea ce spunem noi.           — Aşa să fie, mititelule, îi răspunse Iranon. Dacă tânjeşti după frumuseţe, trebuie să pleci din cetatea de granit şi să mergi dincolo de munţi. Nu vreau să te las să te prăpădeşti pe malul leneşului Zuro. Dar să nu-ţi închipui că vei afla bucurie şi înţelegere dincolo de dealurile karthiene, nici mai încolo, şi nici la capătul unei călătorii de o zi, de-un an, sau de un lustru. Ascultă: când eram cât tine de mic, locuiam în valea Narthos, aproape de îngheţatul Xari, unde nimeni nu lua în seamă visele mele. Când o să fiu mai mare, îmi ziceam, voi merge la Sinara, pe coasta din sud, şi voi cânta în piaţă pentru conducătorii de cămile cei veşnic zâmbitori. Când am ajuns, în sfârşit, la Sinara, n-am întâlnit decât conducători de cămile beţi şi desfrânaţi. Cântecele lor nu semănau cu ale mele. Am călătorit după aceea cu barca pe Xari, până la cetatea Jaren, cea cu ziduri de onix. Însă soldaţii din Jaren, şi-au bătut joc de mine şi m-au alungat, încât rătăceam din oraş în oraş. Am văzut Stethelos, sub marea cataractă, şi am privit mlaştinile unde se ridica odinioară Sarnath. Am fost la Thraa, la Ilarnek şi la Kadatheron, pe malurile şerpuitorului râu Ai. Am mai locuit mult timp la Olathoe, în ţara Lomar. Dar dacă uneori am avut oameni dispuşi să mă asculte, ei n-au fost niciodată prea mulţi, iar eu ştiam că nu-mi voi găsi fericirea decât în Aira, cetatea de marmură şi berii, unde tatăl meu era cândva rege. De asta o să căutăm Aira. Vom merge în îndepărtata Oonai, dincolo de dealurile karthiene, care ar putea fi Aira, deşi nu prea cred. Frumuseţea cetăţii Aira întrece închipuirea şi nimeni nu poate vorbi despre ea fără încântare, ceea ce nu-i cazul cu Oonai, despre care conducătorii de cămile spun că-i un loc de dezmăţ. La apusul soarelui, Iranon şi Romnod plecară din Teloth şi rătăciră îndelung printre dealuri verzi şi păduri pâine de prospeţime. Drumul era greu şi întunecos, părea că refuză să-i conducă pe călători la Oonai, cetatea lăutelor şi a dansului. În fiecare seară, când apăreau stelele, Iranon cânta despre Aira şi minunăţiile ei, iar Romnod asculta. Erau prieteni, fericiţi, fiecare în felul lui. Ca să trăiască, mâncau din belşug fructe roşii de pădure. Timpul trecea şi niciunul, nici celălalt nu luară seama la anii mulţi, scurşi pe neobservate. Micul Romnod era mare de-acum. Glasul său nu mai era ascuţit ci adânc, însă Iranon nu îmbătrânea. Pletele lui aurii erau acoperite mai departe cu frunze şi parfumate cu o răşină mirositoare, găsită pe copaci. Într-o zi, Romnod păru mai în vârstă decât Iranon, cu toate că fusese foarte tânăr când prietenul său îl întâlnise la Teloth privind ramurile înmugurite şi verzi ce pluteau pe lângă malurile de piatră ale lenevosului Zuro.           Într-o noapte cu lună plină, ajungând pe o culme de munte, călătorii descoperiseră mulţimea de lumini din Oonai. Ţăranii îi avertizaseră că se apropiau, însă Iranon ştiu că nu aceea era Aira, cetatea sa de baştină. Luminile din Oonai erau aspre şi crude, pe când cele din Aira sclipeau tot atât de dulce şi de minunat ca razele de lună pe pământ, lângă fereastra unde mama lui Iranon îi cânta odinioară cântece menite să-l adoarmă.           Iranon şi Romnod coborâră panta povârnită şi intrară în Donai în căutarea celor cărora cântecele şi visele le aduceau bucurie. Ajunşi în oraş, observară nişte cheflii cu ghirlande de trandafiri în jurul gâtului, mergând din poartă în poartă. Oamenii aceştia ascultară cântecele lui Iranon, iar la urmă îi aruncară flori şi-l aplaudară. Atunci, pentru o clipă, Iranon crezu că-i găsise, în fine, pe cei ce gândeau şi simţeau la fel ca el.           Când se ivi aurora, Iranon privi în jur cu tristeţe: cupolele din Oonai nu erau aurite, ci cenuşii şi lugubre; oraşul era de o sută de ori mai urât decât Aira. Locuitorii erau livizi din pricina dezmăţului, moleşiţi de vin, cu totul altfel decât oamenii frumoşi şi radioşi din Aira. Cum însă lumea îi aruncase flori, aplaudându-i cântecele, Iranon rămase, şi la fel prietenul său, căruia îi plăcea aerul sărbătoresc al oraşului. Romnod purta trandafiri şi smirnă în pletele lui negre, Iranon cânta noaptea pentru petrecăreţi, dar nu se schimba deloc. Încununat cu viţă de munte, visa mereu la străzile de marmură din Aira, la Nithra cea cu apele cristaline.           Iranon se produse într-o zi la palatul plin de fresce al monarhului, pe un podium de cristal înălţat deasupra unei oglinzi uriaşe. Cântă cu atâta suflet, încât le dădu ascultătorilor săi impresia că pardoseala răsfrângea lucruri străvechi, splendide, pe jumătate uitate, şi nu nişte convivi congestionaţi de vin, care îi aruncau lui flori. Regele îl rugă să-şi arunce purpura sfâşiată şi-l îmbrăcă în satin şi în ţesături de aur, cu inele de jad verde şi brăţări de fildeş patinat. Îl găzduia într-o încăpere aurită şi împodobită cu tapiserii, având un pat din lemn frumos sculptat, acoperit cu mătase brodată cu flori. Iranon rămase atunci la Oonai, cetatea lăutelor şi a dansului.           Nu se ştie cât timp a stat Iranon la Oonai, însă într-o zi regele invită la palat dansatori focoşi din deşertul Liraniei şi cântăreţi din flaut, negricioşi, din Drinen. În seara aceea, chefliii îi aruncară lui Iranon mai puţine flori decât dansatorilor şi flautiştilor. Încetul cu încetul, Romnod, cândva micul copil din Teloth, cetatea de granit, devenea tot mai grosolan şi pus pe băutură. El visa din ce în ce mai puţin şi nu mai asculta cu aceeaşi plăcere cântecele lui Iranon. În ciuda tristeţii sale, Iranon continua să cânte şi să visese la Aira, cetatea de marmură şi berii.           Apoi, într-o noapte, greoi şi congestionat, Romnod sa stinse pe pernele de mătase ale canapelei sale de benchetuială. Muri în vreme ce Iranon, palid şi slab, cânta pentru sine într-un ungher întunecos.           După ce-şi plânse prietenul şi-i acoperi mormântul cu ramuri verzi înmugurite, cum îi plăceau odinioară lui Romnod, Iranon îşi scoase veşmintele de mătase şi podoabele şi plecă din Oonai, cetatea lăutelor şi a dansurilor, fără să-l observe nimeni, îmbrăcat doar în purpura sfâşiată cu care venise, şi cu fruntea încununată de viţă proaspătă de munte.           La apusul soarelui, Iranon pornea în căutarea ţării sale de baştină şi a oamenilor care i-ar fi înţeles şi iubit cântecele şi visele. În toate oraşele Cydathriei şi în ţinuturile de dincolo de deşertul Bnaziei, copiii cu chipuri răutăcioase îşi bătură joc de cântecele lui vechi şi de tunica sa de purpură sfâşiată. Iranon părea mereu tânăr şi cânta fără încetare despre Aira, cetatea magică.           Ajunse într-o noapte în coliba mizerabilă a unui bătrân cioban, îndoit de ani şi murdar. Omul îşi păzea oile pe o pantă stâncoasă, aflată deasupra unui smârc cu nisipuri mişcătoare. Iranon i se adresă, aşa cum o făcuse de atâtea ori:           — Poţi să-mi spui unde aş găsi Aira, cetatea de marmură şi berii, prin care curge Nithra cea cristalină?           Auzind aceste cuvinte, ciobanul îl privi pe Iranon lung şi stăruitor, de parcă-şi amintea un lucru de demult. Îi cercetă fiecare trăsătură a chipului, pletele aurii şi ghirlanda de frunze. Apoi, clătinând din cap, răspunse:           — O, străine, am auzit vorbindu-se despre Aira şi de alte nume pe care le-ai pomenit, dar asta s-a întâmplat cu multă vreme în urmă. Le-am auzit în tinereţea mea din gura unui tovarăş de joacă, fiul unui cerşetor, care avea vise stranii şi născocea lungi poveşti despre lună, flori şi despre vântul din apus. Noi râdeam de el, ştiind din cine se trăgea, chiar dacă el se credea fiul regelui. Era frumos, ca tine, dar ciudat şi puţin nebun. A fugit de acasă încă de mic, ca să-i găsească pe cei ce i-ar fi ascultat cu plăcere cântecele şi visele. De câte ori nu mi-a cântat poeme despre ţinuturi care n-au existat nicicând şi despre lucruri care nici n-ar putea exista! Vorbea mult de Aira, de râul Nithra şi de cascadele micului Kra. Spunea mereu, de parcă n-am fi ştiut prea bine din cine se trage, că avea să domnească peste locurile acelea. Dar n-a existat niciodată vreo cetate de marmură numită Aira, nici oameni care să fi ascultat cu plăcere cântece trăsnite, decât în visele vechiului meu tovarăş de joacă, Iranon, care a dispărut.           Şi în amurg, pe când stelele apăreau una câte una, iar luna răspândea peste mlaştină o lumină asemănătoare celei pe care unui copil îi place s-o vadă palpitând pe pământ, când îl legeni să adoarmă, un bătrân cu tunica sfâşiată, încununat cu frunze veştede de viţă-de-vie, se afundă în ucigaşele nisipuri mişcătoare, privind drept înaintea sa, ca şi cum ar fi văzut cupolele de aur ale unei minunate cetăţi unde visele i-ar fi fost înţelese.           În noaptea aceea, o parte din tinereţea şi din frumuseţea vechii lumi dispăru pentru totdeauna.                                                                           SFÂRŞIT      

Nyarlathotep… haosul târâtor… Eu sunt ultimul… Eu voi spune vidului ascultător…           Nu-mi amintesc limpede când a început, dar s-a întâmplat cu luni în urmă. Tensiunea generală era înspăimântătoare. Unei perioade de frământări politice şi sociale i se mai adăuga o teamă stranie, care plutea în aer, faţă de un pericol fizic hidos. Un pericol ce plana pretutindeni, o asemenea primejdie ce ar putea fi imaginată numai sub apăsarea teribilelor fantasme ale nopţii. Îmi aduc aminte că oamenii se plimbau de colo-colo cu chipuri palide şi îngrijorate, şoptind avertismente şi profeţii pe care nimeni nu îndrăznea să le repete în mod conştient sau să recunoască în adâncul sufletului că le-ar fi auzit. Un sentiment de vină monstruoasă se abătuse asupra ţinutului şi, din adâncul abisurilor dintre stele, suflau curenţi reci care-i făceau pe bărbaţi să se înfioare în locurile întunecate şi singuratice. Se simţea o alterare demonică în succesiunea anotimpurilor – căldura toamnei zăbovea extrem de târziu, şi pe fiecare îl încerca senzaţia că lumea, ba poate chiar întregul Univers, trecuse de sub controlul zeilor sau forţelor cunoscute sub cel al zeilor sau forţelor neştiute.           Şi tocmai atunci, Nyarlathotep apăru din Egipt. Cine era el, nu ştia nimeni, dar era de viţă veche şi arăta ca un faraon. Felahii au îngenuncheat când l-au văzut, deşi nu puteau spune de ce. El zicea că se trezise la viaţă din întunecimea a douăzeci şi şapte de veacuri şi că auzise mesaje din locuri inexistente pe planeta noastră. În ţinuturile civilizaţiei intră Nyarlathotep, oacheş, zvelt şi sinistru, cumpărând mereu instrumente din sticlă şi metal, ca să le combine în unelte şi mai stranii. Vorbea mult despre ştiinţe, despre electricitate şi psihologie, oferind spectacole de o asemenea forţă încât îşi lăsa spectatorii fără grai, deşi îi aduceau o faimă nemăsurată. Oamenii se îndemnau unul pe altul să se ducă să-l vadă pe Nyarlathotep şi se cutremurau. Unde se ducea, Nyarlathotep alunga odihna, căci liniştea orelor târzii din noapte era spartă de urletele celor treziţi din coşmaruri. Niciodată nu mai fuseseră aceste ţipete o asemenea problemă de ordin public. Acum înţelepţii aproape doreau interzicerea somnului în orele târzii din noapte, pentru ca răcnetele cumplite din oraşe să tulbure mai puţin palida lună, licărind plină de milă deasupra apelor verzi ce curgeau pe sub poduri şi deasupra bătrânelor clopotniţe năruite pe fundalul unui cer morbid.           Îmi aduc aminte când Nyarlathotep a poposit în oraşul meu – marele, vechiul, groaznicul oraş al crimelor nenumărate. Prietenul meu mi-a povestit de el, de fascinaţia şi seducţia magnetică ale revelaţiilor sale, iar eu ardeam de nerăbdare să-i explorez şi cele din urmă mistere. Amicul meu m-a avertizat că erau mai groaznice şi mai impresionante decât cele mai frenetice fantezii ale mele, că ceea ce era aruncat pe un ecran într-o cameră întunecată prevestea lucruri pe care nimeni, în afară de Nyarlathotep, nu îndrăznea să le prorocească şi că în scânteile pe care le scuipa se lua de la oameni ceea ce nu se mai luase niciodată, dar care, totuşi, se arăta numai ochilor. Am mai auzit pretutindeni că cei care-l întâlniseră pe Nyarlathotep vedeau privelişti pe care alţii nu le zăreau.           Era o toamnă călduroasă când m-am dus în noapte prin mulţimile fremătânde să-l văd pe Nyarlathotep. În bezna înăbuşitoare, am urcat interminabilele scări până-n camera îmbâcsită. Proiectate pe un ecran, am zărit forme cu glugi printre ruine şi chipuri galbene diabolice din spatele monumentelor prăbuşite. Şi am văzut lumea luându-se la trântă cu întunericul, cu valurile de distrugere din spaţiul primordial, învârtejindu-se, zbătându-se, luptându-se în jurul unui soare care se micşora şi se răcea. Apoi scânteile începură să joace în mod uimitor în jurul capetelor spectatorilor, iar părul li se făcu măciucă, în vreme ce umbre mai groteşti decât pot eu descrie se iviră şi se aşezară pe capete. Când eu, care aveam o fire mai rece şi mai ştiinţifică decât restul, am mormăit un protest tremurat despre „impostură” şi „electricitate statică”, Nyarlathotep ne-a scos pe toţi afară, izgonindu-ne pe scările ameţitoare, până-n străzile umede, fierbinţi şi pustii, cufundate în miez de noapte. Am ţipat cât am putut de tare că nu mi-era frică, şi că niciodată nu mi-ar putea fi frică; iar ceilalţi au ţipat cu mine, pentru a-şi găsi alinarea. Ne-am jurat unii altora că oraşul era exact la fel şi încă plin de viaţă. Iar când luminile electrice începură să se stingă, am înjurat compania de mai multe ori şi am râs de mutrele bizare pe care le făceam.           Cred că am simţit cu toţii ceva coborând din luna verzuie, căci în clipa în care am început să depindem de lumina ei, ne-am aliniat pe nesimţite şi fără intenţie în formaţii ciudate şi păream să ne cunoaştem destinaţiile, deşi nu îndrăzneam să ne gândim la ele. La un moment dat ne-am uitat la caldarâm şi am descoperit dalele dislocate de iarbă, cu câte o rară şină de metal ruginit în locul pe unde trecuseră tramvaiele. Şi, din nou, am văzut un vagon de tramvai, singuratic, fără geamuri, dărăpănat şi aproape într-o rână. Când ne-am întors privirile spre orizont, n-am mai putut găsi cel de-al treilea turn de lângă râu şi am observat că silueta celui de-al doilea avea vârful sfărâmat. Apoi ne-am separat în coloane înguste, fiecare dintre ele părând să fie atrasă într-o direcţie diferită. Una dispăru pe o alee îngustă la stânga, lăsând în urma ei doar ecoul unui vaiet răscolitor. Alta coborî în şir indian printr-o intrare de metrou năpădită de buruieni, scoţând hohote demente de râs. Coloana mea era ademenită către câmpul deschis şi curând simţirăm o răcoare ce nu era a toamnei calde, căci pe măsură ce ne îndreptam alene spre mlaştina întunecată, zărirăm în jurul nostru licărul demonic al zăpezilor diavoleşti sub clar de lună. Zăpezi inexplicabile, intacte, adunate într-o singură direcţie, unde se întindea un golf cu atât mai întunecat cu cât digurile sale sclipeau mai tare sub razele lunii. Coloana părea într-adevăr foarte subţire pe măsură ce se târa ca-n vis înspre acel golf. Eu am preferat să rămân în spate, căci despicătura neagră în neaua luminată de razele verzui era înspăimântătoare şi am avut impresia că aud reverberaţiile unei tânguieli neliniştitoare, în vreme ce tovarăşii mei de drum se făceau nevăzuţi. Dar puterea mea de a zăbovi era precară. Parcă îndemnat de cei care plecaseră mai înainte, am plutit pe jumătate printre titanicii nămeţi, dârdâind cu frica în suflet, înspre vortexul nevăzut al inimaginabilului.           Ţipând conştient, delirând mut – cum a fost de fapt, numai zeii de odinioară pot spune. O umbră morbidă, sensibilă, frământându-şi mâinile care nu mai sunt mâini şi rotindu-se orbeşte pe lângă îngrozitoarele miezuri de noapte ale creaţiei în putrefacţie, cadavre de lumi moarte cu răni care odinioară au fost oraşe, vânturi funerare ce mătură stelele palide şi le fac să licărească în adâncuri. Dincolo de lumi, stafii vagi ale unor lucruri monstruoase; coloane pe jumătate vizibile de temple nesfinţite ce zac pe stânci fără nume dincolo de spaţiu şi se înalţă în goluri ameţitoare deasupra sferelor de lumină şi întuneric. Şi prin acest cimitir respingător al Universului, bătaia înăbuşită, înnebunitoare a tobelor se alătură slabei, monotonei tânguiri a blasfematoarelor flaute din văgăuni inimaginabile, lipsite de lumină, de dincolo de Timp; se alătură detestabilelor bătăi şi sunete de flaut în care dansează încet, greoi şi absurd giganticii, tenebroşii zei supremi – garguiele oarbe, fără voce şi fără raţiune, al căror suflet este Nyarlathotep. SFÂRŞIT

             Celephais de Howard Philips Lovecraft               În vis, Kuranes contempla cetatea din vale: Coasta întinsă până dincolo de piscul înzăpezit ce domina marea, şi galerele în culori vesele care părăseau portul ca să exploreze ţinuturi îndepărtate, acolo unde cerul şi marea se ating. Tot în vis primise numele de Kuranes, fiindcă la trezire constată că îl chema altfel. Pentru el era pesemne ceva firesc să viseze un nume nou, întrucât, ultim descendent al familiei sale şi singur printre milioanele de locuitori indiferenţi ai Londrei, i se întâmpla rareori să-i vorbească altcineva spre a-i aminti cine fusese. Îşi pierduse pământul şi banii, şi nu-i plăceau deloc manierele oamenilor din jur. Prefera să viseze şi să-şi însemne visele. Cei cărora le arăta scrierile râdeau de el, încât ajunse să le păstreze pentru sine însuşi, iar la urmă încetă să mai scrie. Cu cât se îndepărta de lumea înconjurătoare, cu atât mai minunate îi deveneau visele; era deci zadarnic să încerce să le mai aştearnă pe hârtie. Kuranes nu era modern, el nu gândea în felul celor care scriu. În vreme ce aceştia se silesc să despuieze viaţa de vălurile brodate din miturile existente în preajma ei, arătând în deplina sa urâţenie lucrul acela trist numit realitate, Kuranes căuta numai frumuseţea. Când adevărul şi experienţa nu reuşiseră să i-o reveleze, el o căută în închipuire şi în iluzie, şi o descoperi foarte aproape, printre amintirile tulburi ale basmelor şi viselor din copilăria sa. În copilărie ascultăm şi visăm, gândurile ne sunt încă imprecise, iar când încercăm, ca adulţi, să le redeşteptăm în propria noastră memorie, otrava prozaică a vieţii ne întunecă aceste viziuni. Unii dintre noi, însă, se trezesc noaptea cu fantasmele stranii ale unor coline şi grădini minunate, fântâni susurând în soare, faleze aurii mărginind mări calme, câmpii ce se întind până în marginea unor cetăţi adormite şi legiuni de viteji pe cai albi acoperiţi cu valtrapuri, galopând sub liziera unor păduri dese. Atunci ştim că ne-am întors în trecut, prin porţi de ivoriu, în lumea minunată care exista pentru noi înaintea vârstei raţiunii, vârsta tristeţii mai precis.           Kuranes reveni cu totul pe neaşteptate în universul copilăriei sale. „Revăzuse” casa unde se născuse, vasta construcţie de piatră acoperită cu iederă în care trăiseră treisprezece generaţii de înaintaşi de-ai lui şi unde el însuşi sperase să-şi încheie zilele. Lumina lunii strălucea, iar el ieşise în noaptea de vară, parfumată. Traversase grădinile, colborâse terasele, se plimbase pe aleea cu stejari, în parc, apucând-o pe drumul lung şi alb ce ducea spre sat. Acesta din urmă părea să aibă o mare vechime. Kuranes se întreba dacă acoperişurile ascuţite ale căsuţelor adăposteau somnul sau moartea. Pe uliţe creştea înalt iarba. De fiecare parte, ferestre cu geamurile sparte. Kuranes nu zăbovise. Ca împins către un anume ţel, îşi urmase neabătut calea. Apoi se simţise atras într-o ulicioară ce urca spre faleze şi ajunsese, în sfârşit, la râpă, unde satul şi lumea întreagă se prăbuşeau de-a dreptul în golul fără ecou al nemărginirii. Acolo unde cerul era gol, fără lună şi stele. Un gând de nezdruncinat îl îmboldise să-şi continue înaintarea, peste prăpastie şi în genune, unde coborâse plutind.           Contemplase vise întunecate şi informe, sfere vag luminate ce puteau fi vise pe jumătate visate, făpturi înaripate care râdeau şi păreau să-şi bată joc de toţi visătorii din univers. Apoi o ruptură păru să se deschidă în întunericul din faţa lui, iar el revăzu, departe, şi ce-cetatea din vale, luminoasă şi scânteietoare, cu marea şi corul în fundal, cu un munte având piscul înzăpezit, chiar lângă ţărm. Kuranes se trezi exact în momentul acela. Dar el ştia de-acum că locul văzut nu era altul decât Celephais din valea Ooth-Nargai, de cealaltă parte a colinelor Tanatiei, unde spiritul său umpluse eternitatea unei ore într-o după-amiază de vară, cu multă vreme în urmă. Se îndepărtase de îngrijitoare şi, întins pe o faleză din apropiere, lăsase briza caldă a mării să-l legene şi să-l adoarmă. Protestase când îl găsiseră şi, deş-teptându-l, îl conduseseră din nou acasă, fiindcă în clipa în care îl trezeau era pe punctul de a se îmbarca într-o galeră aurită, gata de plecare spre ţinuturile pline de ispită unde cerul şi marea se ating. Iar acum, el era la fel de furios că se deşteptase, căci îşi regăsise cetatea fabuloasă după patruzeci de ani penibili.           Trei nopţi mai târziu, Kuranes reveni în Celephais. Ca şi la precedenta întâmplare, visă mai întâi satul adormit şi mort, apoi prăpastia peste care trebuie să pluteşti în tăcere. Spărtura se deschise iarăşi, iar el zări minaretele scânteietoare ale cetăţii, văzu zveltele galere la ancoră în portul albastru, distinse arborii gingko, pe muntele Aran, fremătând sub adierea brizei marine. De data asta, însă, nu mai fu smuls din viziune şi, ca şi cum ar fi avut aripi, se aşeză lin pe o colină înierbată. Revenise cu adevărat în valea Ooth-Nargai şi în splendida cetate Celephais.           La poalele dealului, Kuranes înainta printre ierburi parfumate şi flori pline de splendoare. Trecu peste Na-raxa cea vijelioasă, folosindu-se de un podeţ în al cărui lemn îşi gravase numele în urmă cu mulţi ani, apoi traversă boschetele până la marele pod de piatră de la intrarea în cetate. Nimic nu îmbătrânise. Zidurile de marmură nu se decoloraseră, statuile de bronz şlefuit nu-şi întunecaseră luciul. Până şi străjile de pe. metereze erau aceiaşi oameni, la fel de tineri ca odinioară. Când pătrunse în oraş, trecând prin porţile de bronz şi păşind pe lespezi de onix, negustorii şi îngrijitorii de cămile îl salutară de parcă n-ar fi plecat nicicând, şi la fel se întâmplă în templul de turcoaze al lui Nath-Horthath, unde preoţii încununaţi cu orhidee îi spuseră ca timpul nu exista în Ooth-Nargai şi că tinereţea era aco-lo veşnică. Apoi Kuranes o porni pe strada mărginită de coloane spre zidul cetăţii, cel dinspre mare, unde se adunau la un loc negustori, marinari, inşi bizari veniţi din ţinuturile unde marea şi cerul se ating. Râmase acolo multă vreme contemplând portul plin de culoare, cu valurile lui sclipind sub un soare necunoscut şi cu galerele sosite de departe legănându-se pe apă. Mai contempla şi muntele Aran, care se înălţa majestuos deasupra oceanului, cu pantele sale acoperite de copaci şi cu vârful alb atingând cerul.           Mai mult decât oricând, Kuranes dorea să plece cu o galeră spre locurile îndepărtate despre care auzise atâtea poveşti stranii. Se apucă să-l caute pe capitatnul care acceptase odinioară să-l ducă. Îl găsi pe Athib aşezat pe aceeaşi ladă pentru mirodenii. Vâsliră împreuna până la o galeră din port şi, după ce marinarii primiră poruncile cuvenite, începură să se îndepărteze, pe marea vălurită pe care se ajungea la cer. Timp de mai multe zile plutiră în voia valurilor, până când, în fine, ajunseră acolo unde marea şi cerul se atingeau. Galera nu se opri ci începu să pluteadca uşor pe albastrul cerului, printre nori zdrenţuiţi şi coloraţi în roz. Iar Kuranes putea vedea, departe sub chilă, tari ciudate, râuri şi cetăţi de-o frumuseţe nemaipomenită, nepăsător întinse sub soare. Într-un târziu, Athib îi spuse că li se apropia de capăt călătoria, curând aveau să intre în portul Serranian, oraşul făcut din marmura roză a norilor, pe coasta eterată unde cerul se întrepătrunde cu vântul de vest; dar în clipa când apărură turnurile cele mai înalte ale cetăţii, undeva în spaţiu se produse un zgomot, iar Kuranes se deşteptă în mansarda lui din Londra.           Câteva luni m şir, după aceea, Kuranes încercă în zadar să regăsească Celephais şi galerele sale plutitoare spre cer. În visele lui, nimeni nu fu în stare să-i arate drumul spre Ooth-Nargai, de cealaltă parte a colinelor Tanariei. Într-o noapte zbură deasupra unor munţi întunecaţi unde sclipeau focuri de tabără izolate, la mare distanţă unele de altele, şi vedeai cete ciudate ale căror şefi purtau clopoţei. În partea cea mai sălbatică a acestui ţinut necunoscut, descoperi un zid vechi de piatră condus în zigzag peste creste şi prin văi, prea uriaş ca să fi fost construit de mâna omului şi atât de lung încât nu-i puteai vedea capătul. Dincolo de acest zid, în cenuşiul zorilor, ajunse la nişte grădini întinse. La ivirea soarelui îl întâmpină o asemenea splendoare de flori roşii şi albe, de frunzişuri şi peluze verzi, de alei albe, de pâraie diamantine, de lacuri azurii, de punţi sculptate şi de pagode cu acoperişuri roşii, că în plăcerea aceea uită de Celephais.           Într-o altă noapte, Kuranes se căţără pe o nesfârşită scară în spirală, cu trepte umede, şi ajunse la fereastra unui turn ce domina o câmpie întinsă şi un râu luminat de lună. În oraşul tăcut de pe malul râului, avu impresia că regăsea un piesaj dinainte ştiut. Ar fi coborât să întrebe de calea spre Ooth-Nargai, dacă o auroră neliniştitoare n-ar fi izbucnit dintr-un loc depărtat, de dincolo de orizont, ca să-i arate ruina şi bătrâneţea cetăţii, râul nemişcat şi năpădit de stuf, moartea stăpânind în ţara aceea de când regele Kyranatholis, revenit din expediţiile sale de cucerire, trebuise să suporte răzbunarea zeilor.           Şi uite-aşa, Kuranes căuta în van minunata cetate Celephais şi galerele ei care pluteau pe cer spre Serraian. El văzu destule minuni, iar o dată îl întâlni pe marele preot, care nu poate fi descris, fiindcă poartă pe faţă o mască de mătase galbenă şi trăieşte singur într-o mănăstire din pietre străvechi, pe platoul pustiu şi îngheţat din Leng. Cu vremea, nu mai putu suporta posomoritele intervaluri ale zilelor şi începu să-şi cumpere droguri menite să-i lungească răstimpurile de somn. Haşişul îl ajută mult şi, o dată, îl trimise într-o parte a spaţiului unde forma nu există. Un gaz de culoare violetă îi spuse că zona aceea din spaţiu se afla dincolo de infinit. Gazul nu auzise vorbindu-se despre planete ori despre organisme niciodată până atunci, dar îl identifică pe Kuranes ca pe un simplu produs al infinitului în care materia, energia şi gravitaţia există. Kuranes era acum nerăbdător să regăsească Celephais şi minaretele sale, încât îşi mări dozele de drog.           Veni o vreme când ajunse în criză de bani. Apoi, într-o zi de vară, fu azvârlit afară din mansarda lui şi rătăci fără ţintă pe străzi. Dincolo de un pod, casele deveneau din ce în ce mai mici. Acolo se produse întâmplarea aşteptată, iar el se întâlni cu cortegiul venit din Celephais spre a-l conduce acolo definitiv. Erau nişte cavaleri frumoşi, încălecaţi pe cai roibi, cu armuri sclipitoare şi purtând tabare urzite cu aur şi blazoane ieşite din comun. Erau atât de mulţi încât Kuranes îi luă drept o întreagă aramată, deşi fuseseră trimişi în onoarea lui; întrucât el însuşi crease Ooth-Nargai în visele sale, urma să fie numit Zeul şi stăpânul ei pentru totdeauna. Îi dădură un cal şi-l puseră în fruntea cavalcadei, şi galopară toţi cu măreţie peste câmpiile din Surrey, până în ţinutul unde văzuseră lumina zilei Kuranes şi strămoşii lui. Era tare ciudat, dar cavalerii păreau că urcă înapoi în timp pe parcursul galopului lor. Când se lăsă întunericul, îşi sporiră viteza, până avură impresia că zboară. În zorii tulburi ajunseră într-un sat pe care Kuranes îl văzuse plin de viaţă în copilărie şi mort sau adormit în visele lui. Acum era viu, iar ţăranii matinali se înclinară adânc pe când cavalerii defilau pe drum, îndreptându-se spre ulicioara terminată în genunea viselor. Kuranes nu mai intrase în genune decât noaptea şi se întreba cum avea să fie în timpul zilei. De aceea, aştepta cu îngrijorare să ajungă acolo. Chiar în momentul când ajungea pe marginea prăpastiei, o sclipire aurie ţâşni dinspre vest şi învălui întreg peisajul în aburi strălucitori. Abisul era un haos clocotitor de splendori roze şi azurii, iar nişte voci nevăzute se avântau în cântec pe când cortegiul cavalerilor plonja în gol şi plutea graţios dincolo de norii scânteietori. Cavalerii alergau spre infinit, cu caii galopând prin eter ca pe nisipuri de aur. Aburii luminoşi se desfăcură apoi ca să lase la vedere o limpezime şi mai impresionantă, limpezimea cetăţii Celephais şi a coastei desfăşurate dincolo de ea, a piscului înzăpezit ce domină marea şi a galerelor în culori vasele ieşind din port şi plecând spre ţinuturile îndepărtate unde cerul şi marea se ating.           Iar Kuranes domni de atunci înainte în Ooth-Nargai. El mai domneşte încă şi va domni mereu, chiar dacă la poalele falezei din Inmmouth valurile rostogolesc trupul unui vagabond care a străbătut în zori satul pustiu, se joacă aşadar cu acest corp şi-l aruncă în stâncile de sub turnul Trevor cel acoperit de iederă şi unde un berar milionar, din cale-afară de odios, se bucură de bunurile unei familii nobile, astăzi stinsă în întregime.                                                                           SFÂRŞIT